Vine Iisuss, dar ne găseşte mai Hoţi, mai răi/ vicleni, mai preacurvari/ pornofesenizanţi, mai demonişti decât ne-a lăsat (să ne oglindim,cântărim -cine suntem – in roadele din Galateni 5/20)… Nu ne găseşte Una cu El, prin Botezul in Moartea Lui- printr-o răstignire, înviere, infiere,rodire şi umblare asemănătoare Lui (Rom. cap.6); „Creştinii” de azi, sunt mai răi decât fariseii şi preoţii care l-au răstignit… Fiecare cult/religie are credinţa, pocăinţa, dragostea,iertarea, mila proprie, pentru că nu vrem să ne prizăm la Gândirea Dumnezeiască, nu lăsăm să circule prin TRANSFUZIA LUI GRATUITA- să se întrupeze prin sângele înnoit (Ioan, cap.3) numai Învăţătura, credinţa, pocăinţa şi Plinătatea Lui…

O să vrem să ne botezăm în moartea Lui, (Rom. cap.6) ca să scăpăm de orice urmă de păcat şi să ne învie, dar n-o să mai putem, pentru că vin zilele de pe urmă…”În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.” (Ap.9/6)Studiu introductiv al scrisorilor adresate TUTUROR bisericilor şi religiilor lumii de AZI, reprezentate prin cele şapte Biserici din Asia Mică.Dacă Domnul Isus ar alege să trimită o scrisoare Bisericii din care facem parte, oare ce anume ar conţine ea? Ar conţine cuvinte de apreciere, de mustrare, de atenţionare sau de condamnare?Noi oamenii, putem să ne formăm tot felul de păreri, mai obiective sau mai subiective, despre o biserică sau alta, dar în definitiv, părerea Domnului Isus contează, deoarece El este Cel care ţine în mână cele şapte stele şi umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. (Apocalipsa 1:12-16)

Vine Iisuss, dar ne găseşte mai Hoţi, mai vicleni,mai preacurvari/pornofesenizanţi, mai demonişti decât ne-a lăsat (să ne oglindim,cântărim -cine suntem – in roadele din Galateni 5/20)… Nu ne găseşte Una cu El, prin Botezul in Moartea Lui- printr-o răstignire, înviere, infiere,rodire şi umblare asemănătoare Lui (Rom. cap.6); „Creştinii” de azi, sunt mai răi decât fariseii şi preoţii care l-au răstignit… Fiecare cult/religie are credinţa, pocăinţa, dragostea,iertarea, mila proprie, pentru că nu vrem să ne prizăm la Gândirea Dumnezeiască, nu lăsăm să circule prin TRANSFUZIA LUI GRATUITA- să se întrupeze prin sângele înnoit (Ioan, cap.3) numai Învăţătura, credinţa, pocăinţa şi Plinătatea Lui…

 

Dacă încă nu cunoaştem cu certitudine părerea Domnului Isus, despre Biserica din care facem parte, cunoaştem cu certitudine părerea Lui despre cele şapte Biserici, din Asia Mică, a secolului I. Cunoaştem ce a apreciat la ele, ce condamnat în comportamentul şi lucrarea lor, ce promisiuni a făcut biruitorilor, şi ce sentinţe a rostit împotriva celor care n-au vrut să se pocăiască. Dacă vom studia cu atenţie aceste lucruri, şi dacă vom căuta să vedem unde ne identificăm, cu unul sau mai multe aspecte din viaţa celor şapte biserici, atunci vom putea să ne formăm o imagine cât se poate de obiectivă, legat de părerea Domnului Isus despre noi.
Înainte de a lua pe rând cele şapte scrisori, spre a le analiza, este necesar un studiu introductiv, pentru a clarifica câteva chestiuni de ordin general.
1. Cine este autorul celor şapte scrisori?
Autorul celor şapte scrisori, către cele şapte biserici, nu este un teolog, nici un înalt ierarh bisericesc, care îşi expune părerea sa personală despre o congregaţie, ci Capul Bisericii Însuşi. Când suntem anatemizaţi de către o ,,Faţă Bisericească pământească” mai avem consolarea că oamenii, nefiind infailibili, pot greşi, dar când Cristos Însuşi ne spune : ,,Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi, altfel voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti”( Apocalipsa 2:5), atunci lucrurile se schimbă. Dacă ar trebui să acordăm atenţie cuvântului şi atenţionărilor cuiva, atunci acesta ar trebui să fie Domnul Isus. Dacă nici Cuvântul direct al Domnului Isus, nu ne mişcă, atunci nu ştiu cine ar mai putea-o face.
În Apocalipsa 1, Domnul isus se descoperă lui Ioan, ca cel care ţine în mână cele şapte stele şi umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, iar cele şapte stele şi cele şapte sfeşnice sunt cele şapte Biserici. (Apocalipsa 1:20) Cristos îşi ţine Bisericile în mâna Sa, protejându-le când duşmanii se pornesc împotriva lor şi tot odată judecându-le când se mânjesc prin păcat, şi tot El umblă în mijlocul lor, zidindu-şi propria Împărăţie. Aşadar Cristos are rolul activ în toate treburile Bisericii.
2. De ce şapte?
Urmărind harta celor şapte Biserici, se poate observa, că apostolul Ioan, urmăreşte un traseu geografic, asemenea unui cerc de misiune. Dar cu toate acestea, la acea vreme, în Asia Mică, fiinţau mult mai multe biserici, decât cele şapte menţionate în Apocalipsa 2 şi 3. Ba dimpotrivă, biserici mari şi importante, din zonă sunt omise, cum ar fi cea din Colose. Asta înseamnă că criteriul selectării celor şapte, nu este în primul rând de ordin geografic.
În Apocalipsa, cifra şapte se repetă de mai multe ori, având o importanţă şi semnificaţie deosebită: şapte biserici, şapte stele, şapte sfeşnice de aur, şapte peceţi, şapte trâmbiţe, şapte potire, şapte duhuri, şapte coarne, etc. În Apocalipsa, cifra şapte reprezintă completitudinea, universalitatea. Alegând şapte biserici, din multele biserici existente în Asia Mică, Duhul sfânt doreşte să ne comunice că mesajul adresat acestora, vizează Biserica Universală a lui Cristos, deci şi pe noi. Lucrul acesta este confirmat şi de faptul că Duhul Sfânt a hotărât ca scrisorile adresate celor şapte Biserici, să fie incluse în canonul Scripturii, iar noi când le citim să le luăm ca pe Cuvântul direct al lui Dumnezeu pentru noi.
Unii teologi aseamănă cele şapte biserici cu şapte perioade istorice ale erei creştine. ( Efes-Biserica primară, Smirna-Biserica catacombelor romane, Pergam-Biserica aliată cu statul Roman după Constantin, Tiatira-Biserica idolatră a evului mediu, Sardes-Biserica începutului reformei, Filadelfia-Biserica marilor treziti spirituale, Laodicea-Biserica contemporană) Chiar dacă anumite asemănări par să sprijine o asemenea clasificare, această teorie nu are bază biblică, şi nici justificare în situaţia de pe teren. Nu toate bisericile de astăzi se aseamănă cu cea din Laodiceea. Cu siguranţă că multe biserici, de astăzi, se aseamănă mai mult cu cea din Efes, care şi-a pierdut dragostea dintâi, altele trec prin persecuţie ca cea din Smirna, altele se confruntă cu învăţături greşite ca cea din Pergam, altele se confruntă cu imoralitate ca cea din Tiatira, altele sunt moarte ca cea din Sardes, altele sunt în plină trezire spirituală ca cea din Filadelfia, şi altele sunt în starea de căldicel ca cea din Laodicea.
Prin cele şapte scrisori din Apocalipsa, mai degrabă decât să ne prezinte şapte perioade ale erei creştine, Duhul Sfânt a hotărât să ne prezinte şapte tipuri diferite de biserică. Cu siguranţă, Biserica din care facem parte, se identifică mai bine cu una sau cu alta dintre ele. Prin urmare, Cuvântul Domnului Isus, adresat celor şapte Biserici, este relevant şi pentru noi astăzi. În El ne putem regăsi, ne putem evalua în mod obiectiv starea spirituală, putem cunoaşte ce aşteptări are Domnul Isus de la noi, şi putem şti ce se va întâmpla cu noi dacă ne pocăim sau dacă nu ne pocăim.
3. Ce înseamnă expresia: ,,Stiu faptele tale”?
Este foarte interesant faptul că la cinci din cele şapte Biserici, Domnul Isus foloseşte expresia: ,,Ştiu faptele tale”, iar uneia dintre ele îi spune: ,,căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului meu” (3:2) Dacă vom căuta să vedem la ce fapte se referă Domnul Isus aici, vom observa că printre acestea se numără: răbdarea, osteneala, îndurarea persecuţiei, păstrarea curată a Evangheliei, demascarea învăţătorilor falşi, dragostea, credinţa, păzirea Cuvântului, etc.
Trăim într-o perioadă istorică, în care dacă începem să predicăm despre faptul că Dumnezeu aşteaptă de la Biserica Sa fapte, suntem acuzaţi de legalism. Ne întâlnim la fiecare pas, cu atâţia proroci şi învăţători falşi, care răstălmăcind doctrinele Scripturii, precum cea a libertăţii creştine, a credinţei şi a Harului, justifică într-un mod mai mult sau mai puţin direct, trăirea în păcat, acuzând de legalism şi întoarcere sub legea Vechiului Testament, pe toţi cei care, asemenea lui Ioan Botezătorul, propovăduiesc că Dumnezeu aşteaptă roade vrednice de pocăinţă. Dacă asta înseamnă legalism, atunci Domnul Isus a fost cel mai mare legalist, deoarece El a spus Bisericii din Efes: ,,Întoarce-te la faptele tale dintâi, altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui dacă nu te pocăieşti” (2:5)
De fapt aceste erezii din creştinism nu sunt deloc noi. La momentul potrivit vom vedea că acestea, n-au fost altceva decât învăţăturile pe care le propovăduiau nicolaiţii, despre care se aminteşte mereu în cele şapte scrisori, şi despre a căror fapte, Domnul Isus a spus clar şi răspicat că le urăşte. Conform surselor istorice, dintre faptele Nicolaiţilor putem aminti: interpretarea permisivă a libertăţii creştine în sensul trăirii în păcat, susţinerea conform filozofiei greceşti că numai spiritul este bun, că trupul este rău şi că poţi face ce vrei cu el, şi că creştinul este protejat de Harul lui Dumnezeu, indiferent de faptele pe care acesta le face. Dupăcum spunea Solomon: ,,Nu este nimic nou sub soare” (Eclesiast 1:9) Ereziile care au mai fost vor mai fi. Nicolaiţii au fost şi vor mai fi. Nimic nu este nou sub soare, nici măcar atitudinea Domnului Isus faţă de aceştia. Isus a urât faptele Nicolaiţilor şi le urăşte şi astăzi.
Aşadar indiferent de părerea Nicolaiţilor, vechi sau noi, faptele pe care le facem sunt esenţiale. Cristos ştie faptele noastre, şi El aşteaptă de la noi fapte desăvârşite, iar dacă nu le găseşte urmează pedeapsa şi judecata. El este Cel care ne-a avertizat prin următoarele cuvinte: ,,Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 5:20) În Apocalipsa, Mireasa lui Cristos este îmbrăcată cu in subţire strălucitor şi curat, iar textul ne spune clar că : ,,inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apocalipsa 19:8)
Este adevărat că noi nu punem căruţa înaintea boilor, conform zicalei din popor, adică nu pretindem că faptele neprihănite ar fi produsul naturii noastre umane, ci ele sunt roada Duhului Sfânt, adică faptele pregătite mai dinainte de Dumnezeu ca să umblăm în ele. (Galateni 5: 22-23, Efeseni 2: 10) Dar responsabilitatea de a nu împlini faptele firii pământeşti şi de a umbla cârmuiţi de Duhul ne aparţine.

4. Cine este Îngerul Bisericii?
Fiecare dintre cele şapte scrisori ale Apocalipsei, începe cu o expresie foarte interesantă: ,,Îngerului Bisericii din … scrie-i”. Oare cine este acest personaj misterios al Apocalipsei? În lumea teologică există cel puţin două interpretări, ale acestuia.
Prima interpretare susţine că ,,Îngerul Bisericii” nu este nimeni altul decât păstorul sau prezbiterul bisericii respective. Această interpretare se potriveşte cu ansamblul epistolelor Noului Testament, unde învăţăm că Dumnezeu lucrează în biserică, prin slujitorii acesteia. De fapt, Isus Cristos : ,, a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos” (Efeseni 4:11-12) Prin urmare, este natural, ca într-o problemă de viaţă şi de moarte, cum era a bisericilor din Apocalipsa, să fie implicaţi şi slujitorii acestora.
A doua interpretare, susţine că ,,Îngerul Bisericii” este realmente un înger slujitor al lui Dumnezeu, chemat să poarte, în locurile cereşti, bătăliile spirituale, ale Bisericii respective. Nici această interpretare, nu este lipsită de bază biblică. Apostolul Pavel, adresându-se Bisericii din Efes, una din cele şapte ale Apocalipsei, afirmă că : ,,noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12) Pentru a putea ieşi biruitor în această luptă spirituală, creştinul trebuie să se înarmeze cu armătura Duhului, prezentată de apostolul Pavel, în Efeseni 6, şi compusă din următoarele elemente: brâul adevărului, platoşa neprihănirii, sandalele râvnei Evangheliei, scutul credinţei, coiful mântuirii, sabia Cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciunea. Daniel capitolul zece, prezintă una dintre aceste bătălii spirituale, în care Daniel, folosindu-se de arma rugăciunii şi a postului, a luptat pentru soarta poporului său Israel. Lucrul cel mai interesant este că, rugăciunea lui Daniel, a declanşat în locurile cereşti, un război spiritual purtat între Domnul Isus Însuşi, ajutat de voievodul Mihail, numit şi ocrotitorul poporului Israel, ( Daniel 12:1) împotriva căpeteniilor întunericului, numite, căpetenia şi împăraţii Persiei. Dacă poporul Israel avea, ca ocrotitor, un înger, pe nume Mihail, dacă imperiul Persan avea căpetenie a întunericului, o fiinţă demonică numită, căpetenia şi împăraţii Persiei, de ce ar fi imposibil, ca fiecare biserică să aibă un înger slujitor al lui Dumnezeu, care să-i poarte bătăliile spirituale, în locurile cereşti? Doar nu zice Scriptura că îngerii sunt duhuri slujitoare, trimise să îndeplinească o slujbă, tocmai pentru cei ce vor moşteni mântuirea? (Evrei 1:14) Nu citim noi în psalmi, că Îngerul Domnului tăbăreşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie? (Psalm 34:7)
5. Care este locul celor şapte scrisori, în contextul Apocalipsei?
Fiind o carte profetică şi utilizând un limbaj simbolic pentru lucrurile pe care le descrie, Apocalipsa a cunoscut de-a lungul erei creştine, foarte multe interpretări, multe dintre ele fanteziste şi fără nici o legătură cu Scriptura. Una dintre cheile interpretării corecte ale Apocalipsei, este reprezentată tocmai de către cele şapte scrisori, scrise celor şapte Biserici din Asia Mică. Unul din cele mai importante lucruri, când studiem cartea Apocalipsei, este să înţelegem că ea a fost adresată, în primul rând celor şapte Biserici, din secolul I, şi nu unei generaţi a CIP-urilor, CARD-urilor, şi PAŞAPOARTELOR biometrice, care va trăi douăzeci de veacuri mai târziu. Pentru Biserica primară, o profeţie a codurilor de bază, şi a hărţilor de pe retină, n-ar fi avut nici o relevanţă. Dacă Biserica secolului I, n-a înţeles ce este cu misteriosul 666, atunci noi nici atât.
Studiind cele şapte scrisori ale Apocalipsei, în contextul istoric în care au fost scrise, vom constata că Biserica primară, a înţeles mesajul cărţii Apocalipsa, pentru că acesta era relevant pentru situaţiile cu care se confruntau.
După cei mai mulţi comentatori, Apocalipsa a fost scrisă în jurul anului 95, pe vremea lui Domiţian, perioadă în care în imperiu se practica cultul împăratului. Inventat ca factor de unificare a diferitelor popoare din imperiu, cultul împăratului a căpătat mare importanţă, sub domnia unor cezari mândri şi ambiţioşi, aşa cum a fost şi Domiţian. Domiţian s-a declarat dumnezeu şi a pretins închinare, din partea tuturor supuşilor săi din imperiu, şi în special din partea creştinilor. Pe vremea aceea existau deja mai multe temple închinate zeiţei Roma, şi mai multe temple închinate unor cezari romani. Fiecare creştin denunţat, era obligat să ardă tămâie pe altat, în cinstea împăratului şi să rostească cuvintele: ,,Cezar este Dumnezeu”. În caz de refuz, în cele mai multe cazuri, sentinţa era : confiscarea averii şi condamnare la moarte. În multe zone şi perioade din imperiu, în urma acestui ritual, creştinii corupţi primeau o procură scrisă, în baza căreia puteau vinde şi cumpăra, iar cei care alegeau să nu se compromită, erau condamnaţi morţii sau foametei.
Aşadar, pentru biserica primară, noţiunile de fiară sau 666, erau ceva foarte actual, nicidecum ceva care se va petrece peste două mii de ani. Tinând cont de aceste aspecte, şi multe altele, vom avea şansa de a înţelege Apocalipsa, într-un mod mult mai obiectiv.
Pentru Biserica Primară, mesajul Apocalipsei era unul foarte clar: Ele ştiau că până şi în cele mai grele situaţii, Domnul Isus le pretinde să nu se compromită. El este Cel care le garantează că nimic nu li se va întâmpla fără voia Lui. El le garantează protecţie şi răsplată biruitorilor, şi că va pedepsi pe toţi duşmanii lor.

6. Care este structura celor şapte scrisori?
Fiecare dintre cele şapte scrisori, adresate celor şapte Biserici ale Apocalipsei, sunt scrise după un anumit tipar: În primul rând avem o autoprezentare a Domnului Isus Bisericii respective, în funcţie de specificul şi nevoile ei. În al doilea rând avem prezentarea lucrurilor pe care Domnul Isus le apreciază în Biserica respectivă, în cazul în care acestea există. De exemplu, în Biserica din Laodicea Cristos nu are nimic de apreciat. În al treilea rând, avem prezentarea lucrurilor pe care Domnul Isus le condamnă, la Biserica respectivă, în cazul în care acestea există. De exemplu, Bisericilor din Smirna şi Filadelfia, Cristos nu are ce să le reproşeze. În al patrulea rând, avem prezentarea soluţiei pentru ieşirea din criză. În al cincilea rând, avem promisiunea făcută celor ce vor birui şi judecata care va veni peste cei care nu se vor pocăi. Pentru o mai bună înţelegere a mesajului acestor scrisori, noi vom adăuga, în introducere, şi câteva cuvinte despre cadrul istoric, al fiecărei Biserici, în parte.

În concluzie
În ultimă instanţă, cele şapte scrisori ale Apocalipsei ne învaţă că Domnul Isus este Cel care caută rod în Biserica Sa. Dacă găseşte fapte ale firii pământeşti precum: preacurvie, curvie, necurăţie, desfrânare, închinare la idoli, vrăjitorie, certuri, mânii, neânţelegeri, dezbinări, ucideri, beţii, îmbuibări, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea, urmează apelul solemn la pocăinţă, iar în caz de neascultare, lepădarea de la Faţa Lui, indiferent de teologia şi religia pe care am avea-o, iar dacă găseşte în noi: dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe şi înfrânarea poftelor, urmează promisiunea biruitorilor. Necazul sau persecuţia nu reprezintă o scuză pentru compromis, răsplata fiind promisă doar celor care rămân credincioşi până la moarte.

Scrisoare către Biserica din Efes

1. Cadrul Istoric
Pe timpul lui Ioan, Efesul era un oraş mare şi bogat: cel mai important oraş din provincia Asia Mică. Cu o populaţie de peste două sute de mii de locuitori, purta pe drept numele de metropola Asiei. Printre lucrurile care au contribuit la dezvoltarea acestui oraş putem aminti: aşezarea lui strategică pe malul Mării Egee, având cel mai mare port din Asia Mică şi aşezat pe ruta principală care lega Roma de răsărit. Dacă mai adăugăm faptul că cele mai importante drumuri din zonă, treceau pe la Efes, avem toate argumentele să înţelegem, de ce Efesul a devenit un mare centru comercial şi prosper din punct de vedere material.
Dar dupăcum, de cele mai multe ori, bunăstarea materială atrage după sine mizeria morală, nici Efesul n-a făcut excepţie. Pe măsura dezvoltării sale economice, metropola Asiei, şi-a dobândit şi proasta reputaţie de centru al jafurilor, crimelor şi imoralităţii, fapt care i-a îngrijorat până şi pe filozofii greci.
Din punct de vedere politic, datorită loialităţii faţă de Roma, şi a templelor ridicate în cinstea Cezarului, Efesul avea statutul privilegiat de oraş independent, putându-se guverna singur, sub supravegherea Romei, prin intermediul guvernatorului provincial.
Din punct de vedere cultural, Efesul avea un mare stadion, care găzduia jocurile olimpice, şi un teatru, în aer liber, cu o capacitate de douăzeci şi patru de mii de locuitori, la care a avut loc răscoala lui Dimitrie, descrisă în Faptele Apostolilor.
Dar cel mai important lucru de amintit, în ce priveşte oraşul Efes, vine din punct de vedere religios, şi anume: templul Zeiţei Diana. Considerată mama tuturor zeităţilor din Asia, Diana sau Artemis, era venerată cu multă înflăcărare. Templul zeiţei Diana, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice, avea peste o sută cincizeci de metri lungime, aproape o sută de metri lăţime, iar acoperişul lui se sprijinea pe o sută douăzeci de colonade, înalte de douăzeci de metri. Pentru că Diana era considerată zeiţa fertilităţii, în acest templu păgân, profesau sute de preotese, un cult care includea prostituţia sacră. Aşadar cele mai inimaginabile acte de imoralitate se petreceau chiar în acest templu. Deasemenea trebuie să mai adăugăm faptul că Efesenii, cât şi toţi locuitorii Asiei, erau un popor foarte superstiţios. Ei credeau că o amuletă de aur sau de argint cu chipul Dianei, pe care îl considerau căzut din cer, le ve aduce mult noroc şi îi va feri de rele. Acest fapt a ridicat la mare importanţă pe toţi aurarii şi argintarii, constituindu-i într-o breslă foarte prosperă. Când creştinismul, religia Dumnezeului monoteist, care interzice folosirea amuletelor şi chipurilor de aur, ca obiecte de cult, a început să se răspândească la Efes, toţi aceşti meşteşugari, făuritori de idoli, şi-au văzut meseria şi existenţa ameninţată, ceea ce a condus la răscoala argintarului Dimitrie, despre care citim în Faptele Apostolilor 19.
Acesta este contextul în care a luat naştere Biserica din Efes. Parcă nicăieri Evanghelia n-a întâlnit un pământ mai arid ca aici. După ce Aquila şi Priscila au fost expulzaţi din Roma, pe timpul împăratului Nero, s-au stabilit la Efes, unde pe lângă practicarea meseriei lor, de facere a corturilor, au semănat şi sămânţa Evangheliei, care a început să încolţească. Imediat li s-a alăturat şi Apolo, venit de la Corint. Dar lucrarea spirituală din Efes a căpătat amploare, odată cu venirea lui Pavel, în cea de-a treia lui călătorie misionară. Cartea Faptelor Apostolilor ne relatează, că în acest timp, Pavel a lucrat la Efes, trei ani de zile. Mai întâi a predicat în sinagogi, iar după împotrivirea evreilor, i-a mutat pe ucenici în şcoala lui Tiran. Lucrarea spirituală s-a dezvoltat într-o aşa manieră, încât mulţi vrăjitori s-au întors la Domnul şi şi-au ars în public cărţile de vrăjitorie. Prin mâinile lui Pavel se făceau multe minuni, oamenii se converteau la creştinism în masă, iar Evanghelia s-a răspândit, de aici pe tot teritoriul Asiei. (Faptele Apostolilor 19) Acest fapt l-a tulburat atât de mult pe argintarul Dimitrie care, când şi-a văzut câştigul în pericol, a iniţiat răscoala despre care deja am amintit, şi în urma căreia apostolul Pavel a fost nevoit să părăsească oraşul. La întoarcerea sa din a treia călătorie misionară, Pavel a stat de vorbă cu prezbiterii Bisericii din Efes, avertizându-i că după plecarea lui se vor vârâ între ei lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi că şi dintre ei se vor ridica învăţători falşi, care vor învăţa pe ucenici lucruri nimicitoare. (Fapte 20:28-30) Această prevenire s-a împlinit întocmai, după vreo patruzeci de ani, când au apărut Nicolaiţii.
După plecarea lui Pavel de la Efes, conform epistolelor sale pastorale, Timotei ar fi fost cel care a slujit Biserica mai departe. Izvoarele istorice afirmă că după Timotei, la conducerea Bisericii ar fi venit apostolul Ioan.
Dacă după Rusalii centrul lumii creştine a fost la Ierusalim, în urma persecuţiei şi împotrivirii evreilor, acesta se mută la Efes.
Spre sfârşitul secolului I, Biserica din Efes a crescut şi s-a dezvoltat atât de mult, încât în jurul anului o sută, autorităţile romane îşi exprimau îngrijorarea pentru faptul că templele păgâne au început să se golească de închinători. De aceea persecuţia s-a intensificat la Efes, care după cuvintele părinţilor Bisericii, ar fi dat lumii creştine cei mai mulţi martiri.
2. Cum se prezintă Cristos Bisericii din Efes?
,,Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă, şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur” (v2)
Atât Scriptura cât şi experienţa ne învaţă că, o biserică cu influenţă, putere şi valoare, totdeauna va fi pândită de pericolul: mîndriei, încrederii în sine şi depărtării de la dependenţa faţă de Cristos. Istoria celor douăzeci de veacuri creştine, confirmă că aceasta este panta pe care a alunecat şi Biserica din Efes. Astăzi nu se mai vorbeşte nici de Efes, nici de Biserica creştină de acolo. Centrul lumii creştine, de altădată, s-a păgânizat din nou.
Domnul Isus a cunoscut şi anticipat acest declin spiritual al Bisericii, de aceea a vrut să-l oprească încă din faşă. Mesajul pe care a vrut să li-l transmită, prin autoprezentarea pe care Şi-a făcut-o a fost acesta: ,,Biserică din Efes: Stiu că ai multe calităţi spirituale pe care Eu le apreciez, însă nu cumva să crezi că acestea sunt rezultatul propriilor tale strădanii, şi să te umfli de mândrie. Ţine minte: Eu ţin în mână cele şapte stele, nu tu! Eu umblu în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, nu tu! N-ai nimic care să nu fi primit. Eu Îmi zidesc Biserica, nu tu! Ai grijă ca nu cumva încrederea în sine, să fisureze relaţia ta cu Mine, şi să rupă dragostea dintre noi, pentru că în felul acesta ai să te pierzi.”
Observaţi că din prezentarea pe care Şi-a făcut-o Domnul Isus în faţa Bisericii, deja am anticipat tot restul scrisorii: atât cu aspectele pe care Domnul Isus le apreciază la Biserică, cât şi cu cele pe care le condamnă la ea. Prin urmare putem afirma că cel mai important lucru pentru o biserică este să-L cunoască pe Domnul Isus. Simpla cunoaştere a Domnului Isus, dacă putem să o numim aşa, ne păzeşte de pericole. Necunoaşterea Domnului Isus, ne va face să cădem în tot felul de capcane ale celui rău. Aşadar nu trebuie să ne mire faptul că apostolul Pavel, scria tot Bisericii din Efes, inspirat tot de Duhul lui Cristos: ,,Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos Tatăl Slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui” … sau: ,,să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 1:17, 3:19) Necunoaşterea lui Cristos va pune umanul în locul Divinului, şi neiubirea de Cristos va atrage iubirea de sine, care ucide orice biserică.
Avertismentul acesta este valabil nu numai pentru Biserica din Efes, ci pentru orice biserică locală, iar experienţa practică ne arată că multe biserici locale au rămas fără sfeşnic datorită mândriei şi încrederii în sine, care le-au despărţit de sursa vieţii şi a puterii.
3. Ce apreciază Cristos la Biserica din Efes?

„Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit…  Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc. ” (v2,3,6)

 În primul rând, Cristos apreciază faptele făcute cu multă osteneală, de către Biserica din Efes. În Efes nu exista lenevie spirituală. În acea biserică nimeni nu trebuia împins de la spate ca să facă ceva pentru Domnul. Acolo toată lumea era receptivă la nevoile existente ale lucrării ca să le împlinească cu multă hărnicie.
În al doilea rând, Cristos apreciază răbdarea Bisericii. La Efes nimeni nu-şi ieşea din fire. Nimeni nu trântea lucrurile de pământ, atunci când ajungea la greu. Acolo nu puteai să auzi strigături, certuri şi cuvinte jignitoare la adresa celor mai slabi. Şedinţele de comitet cât şi adunările generale se desfăşurau într-o atmosferă de linişte şi de acceptare.

În al treilea rând, Cristos apreciază suferinţa neobosită a Bisericii pentru Numele Domnului. Despre martirii Bisericii din Efes deja am vorbit.
În al patrulea rând, Cristos apreciază faptul că Biserica din Efes a păstrat curată mărturia Cuvântului Lui Dumnezeu. Biserica avea acel discernământ spiritual care o făcea capabilă să deosebească între un apostol adevărat şi unul fals. Dacă în Corint, Pavel se plângea de uşurinţa cu care Biserica accepta un apostol mincinos şi o învăţătură greşită, nu acelaşi lucru era la Efes. Efesenii au ascultat avertismentele lui Pavel de la Milet, zădărnicind planurile lupilor îmbrăcaţi în piei de oi şi a prorocilor mincinoşi.
Ba mai mult decât atât, Domnul Isus aminteşte pe nume o grupare eretică, adică a Nicolaiţilor, care încercase să se infiltreze la Efes, şi apreciază faptul că Biserica a luat o atitudine fermă împotriva faptelor lor, asemănându-se în punctul acesta cu Mântuitorul.
În cele ce urmează, aş dori să spunem câteva cuvinte şi despre faptele Nicolaiţilor. Potrivit părinţilor Bisericii precum: Irineu, Clement Alexandrinul şi Tertulian, Nicolaiţii erau urmaşii lui Nicolae, unul din cei şapte diaconi, din Biserica primară, care a căzut de la credinţă. Dintre învăţăturile Nicolaiţilor, amintim următoarele: Nicolaiţii afirmau că: 1. Libertatea creştină îl plasează pe creştin deasupra păcatului, asigurându-i un fel de imunitate în faţa acestuia, aşa că păcatul nu îl mai poate afecta. 2. Din filosofia greacă au împrumutat ideea că sufletul este bun şi că materia este rea. Prin urmare, ei afirmau că trupul fiind oricum rău, nu contează ce faci cu el, şi în ce păcate îl bălăceşti, important este să ai credinţa în spirit, care este bun. 3. Ei afirmau că Harul lui Dumnezeu îi asigură creştinului un fel de protecţie, aşa că creştinul indiferent unde ar merge şi ce ar face, nu poate să i se întâmple nici un rău.
Aceste învăţături ale Nicolaiţilor au oferit creştinilor soluţia de compromis, spre a scăpa de persecuţia romană, şi spre a rezolva problema banchetelor cu carne jertfită idolilor care se terminau cu orgii sexuale. Astfel că bisericile care au aderat la aceste învăţături, precum cea din Pergam, s-au umplut de curvie şi de destrăbălare.
Nu trebuie să pierdem prea multă vreme ca să constatăm că învăţătura Nicolaiţilor, este la fel de actuală, în bisericile de astăzi, ca acum două mii de ani. Libertatea creştină şi Harul lui Dumnezeu, reprezintă şi astăzi umbrela celor care nu vor să se despartă de păcat. Ba mai mult, aceşti Nicolaiţi moderni, îi acuză pe cei care susţin sfinţirea vieţii, cu foarte multă dibăcie a vorbirii, că sunt legalişti, retrograzi, care au rămas tot la Vechiul Legământ. Adevărul este că dacă cu două mii de ani în urmă, Cristos a urât faptele Nicolaiţilor, El nu s-a schimbat nici astăzi.
4. Ce condamnă Cristos la Biserica din Efes?
,,Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”
Creştinismul, prin excelenţă este religia iubirii. Dumnezeu este dradoste. Cristos este Mirele Bisericii, care din dragoste pentru ea, şi-a dat viaţa. În relaţia cu Cristos, noi avem marele Har cât şi unica şansă în viaţă, de a experimenta dragostea desăvârşită, după care tânjeşte inima oricărui muritor. Un creştinism golit de iubire este la fel de ineficient ca oricare altă religie.
Este recunoscut în mod unanim faptul că, iubirea este cea mai puternică forţă motrice din lume, şi nu impunerea cu forţa, simţul datoriei sau frica de moarte. Dragostea este mai tare ca moartea. Pentru fiinţa iubită ne ducem la moarte, fără să stăm măcar o clipă pe gânduri.
Dragostea faţă de Cristos este singura motivaţie suficient de puternică, care are putere să ne determine să-I fim credincioşi Domnului nostru, chiar şi în cele mai cumplite împrejurări, şi care să ne capaciteze să facem o lucrare, de care El să fie mulţumit. Lipsa dragostei faţă de Cristos, crează premisele apariţiei dragostei de sine şi de lume, deci a idolatriei. Lipsa dragostei de Dumnezeu l-a împins pe Dima la pierzare, iar prezenţa acesteia i-a dat putere lui Petru să se pocăiască. Ucenicul fără dragoste va fi oricând dispus să-L vândă pe Domnul pentru un pumn de arginţi, iar lucrătorul fără dragoste se va transforma într-o aramă sunătoare şi un chimval zângănitor. (1Corinteni 13)
Cea mai mare poruncă biblică, este să-L iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră. (Matei22:34-40) Dragostea de Dumnezeu nu se limitează la sentimente, dar nici nu le exclude, nu se limitează la minte, dar începe cu ea.
Biserica din Efes n-a fost acuzată că nu avea dragoste, ci de faptul că dragostea ei nu mai avea calitatea cerută de Dumnezeu. De fapt dragostea nu se pierde dintr-o dată, ci puţin câte puţin, şi dacă nu ne oprim la timp, s-ar putea să fie prea târziu. Trecuseră patruzeci de ani de la înfiinţarea Bisericii, şi prima generaţie de creştini, care s-au alipit cu toată inima de Domnul, plecaseră la cer. Locul lor fusese luat de o altă generaţie, care din câte se pare, s-a obijnuit mai mult cu un fel de activism religios, decât cu o umblare vie cu Domnul. Efesenii au început să se considere importanţi în lumea creştină, şi că totul gravita în jurul lor, uitând de Cel ce ţine în mână cele şapte stele, şi umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur. Ori de aici şi până la mândrie, încredere în sine şi lepădare de Domnul, nu este decât un pas.
5. Remediul propus de Isus.
,,Adu-ţi aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui dacă nu te pocăieşti”
În primul rând, Cristos cere Bisericii să facă un proces logic al conştiinţei, pentru a identifica în trecutul ei, care a fost punctul din care lucrurile au luat o întorsătură nefericită, din punct de vedere spiritual. De aici înţelegem faptul că o biserică are capacitatea, ca sub cercetarea Duhului Sfânt, să identifice acele momente sau acţiuni care au deviat-o de la calea cea dreaptă.
În al doilea rând, Cristos cere pocăinţă. Orice păcat mărturisit poate fi iertat şi spălat în sângele Mielului.
În al treilea rând, Cristos cere Bisericii să se întoarcă la faptele dintâi. Trebuie să subliniem faptul că Cristos nu cere Bisericii să se întoarcă la dragostea dintâi, ci la faptele dintâi. Din acest fapt, putem să tragem două învăţăminte: Pe de-o parte, dragostea de Dumnezeu nu este un fel de sentimentalism lacrimogen sau zâmbăreţ, care vine şi pleacă, dupăcum îi vine la socoteală, şi care poate fi întreţinut prin spectacole religioase, de un fel sau altul, ci ajunge până la nivelul faptelor, dupăcum a spus Domnul Isus: ,,Dacă mă iubiţi veţi păzi poruncile mele”. (Ioan 14:15) Pe de altă parte, prin cuvintele amintite, Domnul Isus ne îndeamnă să facem acele fapte care aprind, reaprind şi întreţin dragostea noastră faţă de El. Chiar în sens general vorbind, există fapte care aprind şi întreţin dragostea, şi există fapte care ucid dragostea. Conform Cântării Cântărilor, anumite fapte stârnesc dragostea iar altele o înăbuse. (C.c. 2:7) De exemplu, stând departe cinci ani de soţ sau de soţie, cochetând cu alţi bărbaţi, femei sau cu pornografia, vom constata că dragostea s-a stins. De asemenea, vom constata că fidelitatea în căsnicie, investirea timpului şi energiei în relaţie, nu face altceva decât să aprindă dragostea. Tot aşa stau lucrurile şi din punct de vedere spiritual: Există fapte care ucid dragostea de Cristos şi există fapte care o aprind şi o întreţin. Biserica este îndemnată să facă acele fapte care au putere să aprindă dragostea faţă de Cristos, numite aici ,,faptele dintâi”, adică faptele pe care le-a făcut Biserica, în prima ei generaţie. Privind la începuturile Bisericii din Efes, putem identifica, cu uşurinţă, acele fapte. Amintim câteva dintre ele: umblarea sub călăuzirea Duhului nu a firii (Fapte.19:6), părtăşia zilnică cu Domnul, prin rugăciune şi Cuvânt (Fapte 19:8-12), părtăşia cu Biserica (Fapte19:8-12), ruperea oricărei legături cu păcatul (Fapte19:19), mărturisirea lui Cristos la cei din jur (Fapte19:10) etc.
6. Promisiunea făcută celor ce vor birui.
,,Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (v7)
Dacă creştinii trebuiau să se abţină de la a participa la mesele păgâneşti, închinate zeilor, care se terminau întotdeauna cu dansuri şi imoralitate, Cristos promite biruitorilor că le va da să mănânce o altă mâncare, cu mult mai bună. Pomul vieţii, dispărut în grădina Edenului, reapare în rai. Despre frumuseţea raiului Scriptura spune că: ,,Lucruri pe cari ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe cari le-a pregătit Dumnezu pentru cei ce-L iubesc.” (1Corinteni 2:9)
Scriptura ne spune că în zilele din urmă dragostea celor mai mulţi se va răci. Prin urmare scrisoarea adresată Bisericii din Efes, este mai actuală ca oricând. Să o luăm ca pe mesajul Domnului pentru noi. Astfel vom fi un sfeşnic, care luminează în lumea aceasta, şi moştenitori ai raiului lui Dumnezeu.

 

Scrisoare către Biserica din Smirna

(Apocalipsa 2:8-11)
Ori de câte ori trecem prin suferinţe, necazuri, badjocuri sau chiar persecuţii, de o formă sau alta, pentru Cristos, meditarea la Cuvântul Domnului, adresat Bisericii din Smirna, ne va fi de mare ajutor. Dacă chiar în această perioadă te confrunţi cu una din situaţiile amintite, mă rog ca Duhul Sfânt să folosească cuvintele ce urmează pentru a te întări.
Înainte de abordarea scrisorii propriuzise, propun să luăm în considerare, câteva aspecte care ţin de cadrul istoric:
1. Cadrul istoric.
Destinatarii acestei scrisori, au fost un grup de credincioşi, aflaţi în plină persecuţie romană, care îşi trăiau viaţa în marea şi idolatra metropolă a Asiei Mici, numită Smirna. Dacă, datorită templului zeiţei Diana, Efesul era supranumit: lumina Asiei Mici, Smirna era supranumit, datorită frumuseţii sale: ,,podoaba, floarea şi cununa Asiei”. Numele oraşului provine de la un fel de răşină produsă de un soi de arbuşti din Arabia, din care se făcea mirul sau smirna, care în urma zdrobirii emana un miros foarte plăcut. Ce loc potrivit pentru o biserică pe care Cristos a îngăduit să fie zdrobită, tocmai ca păgânii să inspire emanaţia Divină a miresmei cunoştinţei Lui. Vechimea oraşului de peste o mie de ani, la acea vreme, mărimea lui de peste două sute de mii de locuitori, aşezarea lui strategică pe golful Mării Egee, portul, comerţul şi cultura, au făcut din Smirna un oraş mare şi prosper, rivalizând de aproape cu Efesul, aflat doar la şaptezeci de kilometri.
Dar centrul de atracţie al Smirnei îl constituia dealul Pagos, pe vârful căruia, pe o stradă circulară, care străbătea dealul de jur împrejur, existau o puzderie de temple închinate diferiţilor zei, pe care îi venerau locuitorii acestei cetăţi, printre care amintim pe: Zeus, Apolo, Nemesis, Dionysos, Asclepius, Cibele, Afrodita, etc. Strada circulară de pe vârful dealului Pagos se numea strada de aur, iar împreună cu templele de pe ea, purta numele de: ,,cununa Smirnei”. Nu degeaba Mântuitorul promite biruitorilor din acest oraş, că le va da cununa vieţii.
Din punct de vedere politic, când Smirna a observat că puterea Romei a început să crească, din ce în ce mai mult, a căutat să intre în alianţe tot mai strânse cu ea. Dincolo de persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor, imperiul roman a adus şi influenţe pozitive peste teritoriile cucerite. Iată doar câteva exemple dintre acestea: Armata romană asigura un climat de ordine şi de linişte în imperiu, cunoscute sub numele de: ,,pacea romană”. Roma a curăţat drumurile de tâlhari şi mările de piraţi. Dreptul civil era respectat cu stricteţe. Circulaţia în imperiu era facilitată prin construirea de noi şosele. Poşta ajungea la timp. Dar cu cât imperiul creştea, cu atât devenea tot mai acută nevoia găsirii unui liant comun, care să lege împreună popoarele de diferite limbi şi culturi. Dupăcum din cele mai vechi timpuri, era cunoscut faptul că religia ar putea fi un astfel de factor, soluţia găsită de Roma a fost tocmai cultul cezarului. Pentru început a fost zeificată cetatea Romei, iar mai târziu au fost zeificaţi şi împăraţii romani. Astfel se face că în anul o sută nouăzeci şi cinci, înainte de Cristos, Smirna a fost primul oraş din lume care a construit un templu în cinstea zeiţei Roma. Pe vremea lui Ioan, pe dealul Pagos, în cununa Smirnei, mai existau şi alte două temple închinate cezarului roman, drept pentru care Smirna a fost foarte apreciată de către Roma, fiind numită aliatul ei cel mai de încredere. Aceste lucruri ne vor ajuta să înţelegem mult mai bine persecuţia prin care a trecut Biserica din acest oraş.
Spre deosebire de Biserica din Efes, despre Biserica din Smirna, nu ni se mai vorbeşte nicăieri în Noul Testament. Părinţii Bisericii susţin că această biserică ar fi fost întemeiată de Pavel, în cea de-a treia călătorie misionară, în perioada celor trei ani cât a stat la Efes. Faptul acesta corespunde cu Faptele Apostolilor 19: 10 unde citim că: ,,toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit Cuvântul Domnului”. Episcopul Bisericii din Smirna era un om evlavios, pe nume Policarp, ucenic al lui Ioan, iar despre martirajul său vom discuta mai târziu.
Biserica din Smirna, este singura din cele şapte ale Apocalipsei, care a rezistat până astăzi. Smirna antică este Izmirul modern, al treilea oraş ca mărime din Turcia, iar într-o ţară musulmană, faptul că a treia parte a populaţiei oraşului este creştină, înseamnă ceva.
2. Cum se prezintă Cristos, Bisericii din Smirna?
,,Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat” (v8)
Prin aceste cuvinte, Domnul Isus vrea să spună Bisericii prigonite că nu moartea are ultimul cuvânt ci viaţa. Chiar dacă prigoana este produsă de către romani, ea se află în totalitate sub controlul Său. Cristos este Cel care-i decide, atât începutul, cât şi sfârşitul. Chiar dacă ar fi să vină moartea peste unii din ei, ucenicii Domnului sunt nemuritori, la fel ca Învăţătorul lor, deoarece El este primul care a trecut printr-o astfel de moarte, iar acum li se descoperă în glorie, unde îi va duce şi pe ei. Biserica este astfel motivată să creadă că până şi crunta persecuţie se află în planul lui Dumnezeu, şi că moartea nu este altceva decât rampa de lansare către înviere.
Dar mai este aici ceva foarte frumos, vrednic de a fi amintit: Unul dintre zeii veneraţi în Smirna se numea Dionysos, zeul vinului şi al petrecerilor. Cultul acestui zeu, pretindea că Dionysos moare în fiecare iarnă, urmând ca primăvara să învieze iarăşi, iar spre toamnă punându-se pe chefuri şi pe petreceri. Prin cuvintele: ,,Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat” Domnul Isus a accentuat că El este singurul care a murit şi a înviat, nu Dionysos. Doar El a putut să afirme despre viaţa Sa, aceste cuvinte: ,, Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:18) Prin urmare Biserica persecutată era încurajată să creadă, că deşi oamenii se închină la mulţi zei, în realitate există un singur Dumnezeu.
3. Aprecierile şi încurajările lui Cristos pentru Biserica din Smirna
,,Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi badjocule din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile.” (v9-10)
Prin aceste cuvinte, Domnul Isus comunică Bisericii Sale, faptul că El nu este străin de toate necazurile care s-au abătut asupra ei, că El chiar deţine controlul asupra lor, că are un scop precis permiţăndu-le să existe, şi că biruitorii vor fi, cu generozitate, răsplătiţi.
Dintre necazurile Bisericii din Smirna, pe care Domnul Isus, a afirmat că le ştie, amintim: sărăcia, badjocura, întemniţarea şi martirajul.
Sărăcia Bisericii Smirnei. Pentru a descrie sărăcia materială a Bisericii din Smirna, textul grecesc foloseşte un cuvânt care exprimă cea mai cumplită formă de sărăcie, a unor oameni care nu au absolut nimic. Este de-a dreptul frapant să constatăm că într-un oraş bogat, ca Smirna, Biserica Domnului era săracă. Există câteva motive care explică sărăcia Bisericii:
Mulţi dintre creştini proveneau din clasele de jos ale societăţii sau chiar dintre sclavi, dupăcum constata Pavel şi la Corint: ,,…printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales”. (1Corinteni 1:26)
Deasemenea creştinii nu apelau la înşelăciune, şi la metode necinstite pentru a se îmbogăţi. Totdeauna creştinii corecţi şi cinstiţi au plătit un preţ, pentru cinstea lor, pierzând anumite câştiguri şi avantaje, care i-au plasat în urma celorlalţi.
Deasemenea în Biserica primară, creştinii erau daţi afară din slujbe. Toate meseriile erau constituite în bresle, a căror funcţionare era reglementată prin legea breslelor. Toţi membrii unei bresle, organizau periodic anumite întâlniri, unde se puneau la cale afacerile, se aduceau jertfe zeului protector al breslei respective, invocându-se puterea lui peste afaceri, se mânca carne jertfită idolului respectiv, iar apoi petrecerea se termina totdeauna cu dansuri şi imoralitate. Creştinii ne putând participa la astfel de întâlniri erau daţi afară din slujbe, iar legea breslelor îi interzicea pe particulari.
Deasemenea, în faza de început a impunerii cultului cezarului, pentru a-i stimula pe închinători, Roma pretindea ca, cel puţin o dată pe an, fiecare om să ardă tămâie pe altar în cinstea împăratului, într-un templu închinat acestuia, iar în urma îndeplinirii acestei datorii cetăţeneşti, primea o adeverinţă cu care putea vinde şi cumpăra. Creştinii identificau aceste adeverinţe cu ,,666” semnul fiarei care se ridică din adânc, iar neavându-le erau condamnaţi la sărăcie, fiind marginalizaţi în afaceri.
Tot odată multor creştini li s-au confiscat averile. În special creştinii condamnaţi la moarte, erau pedepsiţi şi cu confiscarea averilor, ceea ce a condus la înmulţirea văduvelor şi orfanilor săraci, în rândurile Bisericii.
La toate acestea adăugăm şi faptul că creştinii erau scoşi de sub protecţia legii, ceea ce dădea frâu liber prădătorilor, care puteau să-i vandalizeze fără nici o consecinţă legală.
Iată o serie de motive care au contribuit la sărăcirea Bisericii. Când Domnul Isus a afirmat că ştie sărăcia Bisericii, El n-a ezitat să adauge: ,,Dar eşti bogat” Din punctul de vedere al Domnului Isus, Biserica din Smirna era bogată, în contrast cu Biserica din Laodicea, care zicea despre sine: ,,Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, dar Domnul Isus o înfruntă şi zice: ,,şi nu şti că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol” (3:17) Din punct de vedere spiritual, bogat este cel care îl are pe Domnul. De fapt Domnul Isus a afirmat că cine nu se leapădă de tot ce are nu este vrednic de El, şi nu poate fi ucenicul Lui. (Luca 14:33) Apostolul Pavel când a descoperit valoarea Domnului Isus, a socotit toate câştigurile lumeşti ca pe o pierdere şi ca un gunoi, ca să-L cunoască pe Cristos şi ca să fie unit cu El. (Filipeni 3) Aşadar cuvintele acestea reprezintă o provocare pentru fiecare credincios. În orice perioadă istorică am trăi, loialitatea faţă de Cristos şi faţă de principiile Sale, atrage după sine anumite pierderi materiale, pe care doar acela este gata să le accepte, care cunoaşte, că în comparaţie cu valoarea lui Cristos, toate celelalte sunt nişte gunoaie. Oare cunoaştem noi bogăţia de a-L avea pe Cristos în inimă, şi suntem dispuşi să plătim orice preţ, pentru a-L păstra?
Badjocura Bisericii Smirnei. Al doilea necaz cu care s-a confruntat Biserica din Smirna era badjocura. Dar cel mai interesant lucru a fost că, această badjocură nu provedea de la grecii idolatri, nici de la romanii transformaţi în zei, ci de la evreii care se închinau Singurului Dumnezeu al cerului şi al pământului.
În Smirna exista şi o comunitate însemnată de evrei. Ciudăţenia ciudăţeniilor, în legătură cu aceşti evrei a fost că, deşi nici ei nu se închinau idolilor păgâni nici împăratului roman, aceştia n-au fost persecutaţi decât arareori. Explicaţia acestei curiozităţi istorice, nu trebuie căutată în tot felul de detalii ale evenimentelor petrecute, ci o găsim în însăşi cuvintele Domnului Isus, din Evanghelii: ,,Orice împărăţie dezbinată împotriva ei, este pustiită, şi o casă dezbinată împotriva ei, se prăbuşeşte peste alta. Deci dacă Satana este dezbinat împotriva lui însuşi, cum va dăinui împărăţia lui …” (Luca 11:17-18) Un lucru este clar: Satana nu-l persecută pe Satana. Din cuvintele Domnului Isus, adresate Bisericii din Smirna, rezultă că atât persecutorii romani cât şi badjocoritorii evrei erau conduşi de către Satana: Despre persecutori Domnul Isus a afirmat: ,,Satana are să arunce pe unii din voi în temniţă”, iar despre badjocoritori a spus că: ,,sunt o sinagogă a Satanei”. Prin urmare era de aşteptat ca aceste două categorii, să lucreze mână în mână. În general, nu-i nici o mirare când Biserica Domnului este persecutată de păgâni, dar ne miră când aceasta este persecutată de către nişte oameni care se numesc adunarea lui Dumnezeu, aşa cum şi evreilor le plăcea să se autointituleze. Dar Domnul Isus îi înfruntă în mod categoric numindu-i ,,sinagoga Satanei”.
Lecţia spirituală, care se desprinde de aici, este că dincolo de numele şi etichetele religioase pe care oamenii şi le atribuie, graniţa dintre cele două lumi este clară, şi regula este simplă: Totdeauna cei conduşi de Satana îi vor persecuta pe copiii Domnului, chiar dacă persecutorii sunt membri într-un cult creştin sau sinagogă. Ce dureros este să te crezi o viaţă întreagă al Domnului, să-i badjocoreşti pe adevăraţii creştini, crezând că aduci o slujbă duhovnicească, iar la urmă să te trezeşti în cealaltă tabără. Iată un avertisment solemn, la care cei înţelepţi trebuie să ia aminte.
Întemniţarea în Biserica din Smirna. Al treilea necaz cu care s-a confruntat Biserica din Smirna, era întemniţarea. În lumea greacă cât şi în cea romană, întemniţarea nu avea aceeaşi însemnătate ca în lumea modernă. Dacă astăzi întemniţare înseamnă privare de libertate, pentru un anumit număr de ani, în funcţie de gravitatea infracţiunii comise, în lumea antică întemniţarea însemna ţinere în custodie, până la pronunţarea sentinţei de la proces. La finalizarea procesului, sentinţa avea una din următoarele variante: punere în libertate, în caz de nevinovăţie, amendă în bani sau condamnare la moarte. În antichitate statul nu cheltuia, ca şi astăzi, o bună parte din bugetul său, pentru a hrăni, pe degeaba, ani de zile, nişte oameni certaţi cu Legea.
În ceea ce-i priveşte pe creştini, întemniţarea reprezenta timpul de aşteptare, până la pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte şi de confiscare a averilor. Deseori întemniţarea era o perioadă de tortură, şi de încercări din partea persecutorilor de a-i determina pe creştini să se lepede de Cristos. Uneori întemniţarea se termina cu un drum la Roma, iar creştinul respectiv era martirizat acolo.
În textul citit, Domnul Isus spune Bisericii că va avea un necaz de zece zile. De-a lungul timpului s-au dat multe interpretări acestor zece zile: Cei care susţin că cele şapte biserici ale Apocalipsei reprezintă şapte perioade, din istoria Bisericii, interpretează cele zece zile, ca zece valuri de prigoană din perioada anilor: 100-313. Alţii, potrivit unor versete din Daniel, interpretează cele zece zile, ca fiind zece ani. Însă pentru a nu greşi hazardându-ne cu tot felul de interpretări speculative, propun să rămânem la lucrurile pe care le ştim cu siguranţă. Pentru unul cele zece zile pot să însemne un an, pentru altul zece ani. Însă cert este că necazul nu durează veşnic, ci are un timp limitat, după care vine biruinţa şi răsplata. Aceasta este încurajarea cu care trebuie să ne îmbărbătăm din acest text biblic.
Martirajul în Biserica din Smirna. Al patrulea necaz cu care s-a confruntat Biserica din Smirna era martirajul. Unul din marii martiri pe care i-a dat lumii creştine această biserică a fost Policarp. În 23 Februarie anul 155, o zi de sabat, când oraşul era ticsit de lume, din pricina unor jocuri olimpice, toţi au început să strige deodată: ,,La moarte cu Policarp”. Interesant că Domnul îl înştiinţase, în noaptea precedentă, printr-un vis, pe Policarp, că va fi ars pe rug, şi el a mărturisit bisericii acest lucru. Când a venit escorta ca să-l ridice, Policarp a cerul un răgaz de un ceas, pentru rugăciune, ceea ce i s-a şi acordat. După ce episcopul a ajuns în arena plină de oameni, şi când proconsul roman i-a cerut să-l blesteme pe Cristos şi să spună că Cezar este Dumnezeu, Policarp a răspuns: ,,Sunt 86 de ani de când îl slujesc pe Cristos şi nu mi-a făcut nici un rău. Cum aş putea să-L blestem pe Domnul meu care m-a mântuit?” În urma stăruinţelor proconsului, Policarp a continuat: ,,Degeaba stărui să jur pe numele cezarului, şi te faci că nu şti cine şi ce sunt. Ascultă-mi îndrăzneaţa declaraţie: Eu sunt creştin!” Când proconsulul a ameninţat cu rugul, Policarp a răspuns: ,,Tu mă ameninţi cu un foc care va arde într-o clipă, dar tu nu şti că pe tine te aşteaptă o judecată mult mai aspră şi un foc veşnic. Şi acum ce mai aştepţi. Fă-mi ce vrei.” După aceste cuvinte, primii care s-au înghesuit să strângă lemne pentru rug au fost evreii, călcând chiar şi ziua sabatului, făcând ce interzicea legea lor să facă în ziua aceea.
Chiar dacă numărul celor care au fost nevoiţi să plătească cu viaţa pentru credinţa lor este limitat, Biblia ne spune că fiecare creştin adevărat, va avea de îndurat o anumită formă de persecuţie, din partea lumii, pentru Numele Domnului: ,,De altfel, toţi ceice voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus, vor fi prigoniţi” (2Timotei 3:12) În Fericiri, Domnul Isus ne îndeamnă chiar să ne bucurăm când suntem prigoniţi sau badjocoriţi, pentru Numele Său, deoarece ne aşteaptă o mare răsplată în ceruri. Domnul Isus ne explică şi motivul pentru care suntem urâţi, badjocoriţi şi prigoniţi: ,,Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar pentru că nu sunteţi din lume, şi pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.” (Ioan 15:19)
Chiar dacă nu înţelegem totdeauna de ce permite Dumnezeu anumite necazuri, badjocuri şi prigoniri din partea lumii, în viaţa noastră, noi trebuie să-I rămânem credincioşi până la moarte. De fapt capitolele următoare din Apocalipsa ne învaţă şi despre locul şi rolul prigonirilor, în economia Împărăţiei lui Dumnezeu. Mielul de jertfă, Isus Cristos, şi mieii de jertfă, adică Biserica, reprezintă metoda lui Dumnezeu de a birui fiarele şi balaurii din Apocalipsa. Dar mai multe despre acest subiect vom studia la momentul potrivit.
4. Promisiunea făcută biruitorilor.
,,Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii…Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (v 10-11) Biruitorilor Cristos le promite cununa vieţii şi izbăvirea de cea de a doua moarte.
Bisericii care trăia în ,,cununa Asiei” adică Smirna, care vedea în fiecare zi templele idoleşti de pe dealul Pagos, numite de păgâni ,,cununa Smirnei”, care vedea în fiecare an câştigătorii de la jocurile olimpice purtând cununi pe cap, sau pe cei care se duceau cu cununi pe cap la petrecerile închinate idolilor, Cristos îi promite o cunună cu mult mai valoroasă, şi anume: cununa vieţii. Dar cel mai minunat lucru pe care îl găsim în Biblie este că această cunună nu este promisă numai martirilor, ci ea poate fi şi a noastră. În Iacov 1:12 găsim scris: ,,Ferice de cel ce rabdă ispita, căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc” Cel mai frumos lucru pe care-l putem auzi sau citi, este că dacă răbdăm ispitele, Domnul Isus ne ridică şi pe noi la rangul pe care îl au martirii. De fapt a răbda ispitele, înseamnă tot a muri pentru Cristos, dar nu o singură dată, ci în fiecare zi, dupăcum spune Pavel: ,,Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus…” (2Corinteni4:11), iar lucrurile care trebuie să moară în noi, sunt enumerate tot în Scripturi: ,,Deaceea omorâţi mădularele voastre cari sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, şi lăcomia care este o închinare la idoli.” (Coloseni3:5)
Deasemenea Bisericii care trăia, în fiecare zi, sub ameninţarea morţii, Cristos îi promite că o va izbăvi, de moartea care este cu adevărat moarte şi anume moartea a doua. Cristos ne-a învăţat să nu ne temem de cei care ucid trupul, dar nu pot face nimic sufletului, ci să ne temem de cel care poate să le piardă pe amândouă în gheenă. (Matei 10:28) Gheena este acel loc de chin veşnic unde viermele nu moare şi focul nu se stinge, în vecii vecilor. (Marcu9:44, Apocalipsa14:11) Despre moartea fizică Pavel a vorbit ca despre un câştig, pentru că ea este rampa de lansare spre locul unde este cu mult mai bine, acasă la Domnul. (Filipeni1:21-23) Aşadar nici necazul nici prigonirea nici moartea, şi nimic altceva de felul acesta, nu pot să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus. (Romani 8:35-39)

Scrisoare către Biserica din Pergam

Parcă mai mult ca oricând, creştinii adevăraţi au senzaţia că le este dat să locuiască într-o lume, în care s-a instalat, cu toată vigoarea şi intensitatea, scaunul de domnie al lui Satan. În orice direcţie ne-am întoarce, avem impresia că fiecare aspect al vieţii şi existenţei, a intrat sub bagheta marelui înşelător, falsificator, hoţ, criminal, şi duşman a tot ce este bun, frumos şi curat. Ba mai mult decât atât, uneori avem simţământul că acesta a pătruns chiar şi în interiorul Bisericii, încercând să o transforme după chipul lumii, iar cei chemaţi să vegheze, în loc să-l scoată afară, i-au dat bineţe ,,lupului”, lăsându-l să fure să junghie şi să prăpădească, în tihnă.
Dacă chiar în aceste momente, te afli printre cei care împărtăşesc astfel de sentimente, mesajul Domnului Isus către Biserica din Pergam, îţi va fi de mare ajutor. Biserica din Pergam locuia acolo unde s-a instalat scaunul de domnie al lui Satan, care prin persecuţie căuta să o distrugă de afară, iar prin intermediul Nicolaiţilor şi Balaamiţilor, încerca să o distrugă pe dinăuntru. Studiind această scrisoare, vom vedea că în această lume, în care s-a instalat tronul lui Satan, de fapt Dumnezeu domneşte cu adevărat, că în mijlocul tuturor relelor existente, El îşi pregăteşte Biserica pentru cer, că aceasta are toate şansele de reuşită, dacă rămâne în starea de credincioşie faţă de Domnul ei, şi că biruitorii vor fi, cu generozitate, răsplătiţi.
1. Cadrul istoric.
Alături de Efes şi Smirna, Pergamul a fost una din marile metropole ale lumii antice. Însă spre deosebire de acestea, el nu era un centru comercial, deoarece nu avea port la mare, fiind situat la douăzeci şi doi de Kilometri distanţă faţă de aceasta. Însă Pergamul era un mare centru cultural. În Pergam exista o universitate, şi o bibliotecă care era a doua ca mărime din lume, după cea din Alexandria, adăpostind peste două sute de mii de cărţi. Pergamul era şi un centru medical renumit, despre care vom mai vorbi, pe parcursul meditaţiilor care urmează. Acolo existau spitale în care oameni, din toată zona, mergeau ca să fie trataţi. Deasemenea Pergamul era şi un centru ştiinţific. Acolo s-a descoperit pergamentul, care a revoluţionat lumea scrisului, înlocuind tehnologia, mai veche, a papirusului. Papirusul era o trestie provenită din Egipt, care se despica pe lungime, se lipea, şi în urma unor tratamente tehnice, rezulta o suprafaţă, pe care se putea scrie. Dezavantajul acestor papirusuri consta în fragilitatea lor. Când datorită unor conflicte de interese, Ptolemeu împăratul Egiptului a interzis exportul de papirus către Pergam, oamenii de ştiinţă din oraş, au descoperit că prin prelucrarea într-un anume fel a pieilor de capră, se poate obţine o suprafaţă de scris, cu mult mai rezistentă decât papirusul. Pentru că descoperirea a aparţinut Pergamului, ea a purtat numele de pergament. Majoritatea sulurilor vechi ale Scripturilor, care au rezistat de-a lungul secolelor, sunt scrise pe astfel de pergamente. Din punct de vedere religios, Pergamul avea o sumedenie de temple păgâne, închinate lui: Zeus, Atena (Zeiţa înţelepciunii), Asclepius, etc. Toate aceste aspecte au contribuit la alegerea Pergamului ca şi capitală a provinciei romane, Asia Mică, şi ca loc de reşedinţă a guvernatorului roman, înaintea Efesului şi Smirnei.
Despre Biserica din Pergam nu ni se mai vorbeşte nicăieri în Noul Testament, afară de Apocalipsa.
În locul Pergamului antic, astăzi există un mic sat numit Bergama, care încă mai păstrează multe ruine ale faimosului oraş de altădată.
2. Cum se prezintă Cristos Bisericii?
,,Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri” (v12)
Ca să înţelegem motivul pentru care Cristos se prezintă Bisericii în felul acesta, trebuie să mai facem apel la un element de context istoric. Guvernatorii romani de provincie, se împărţeau în două categorii: cei care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, şi cei care nu aveau dreptul acesta. Guvernatorul roman din Pergam făcea parte din prima categorie. El putea să execute pe loc, pe oricine, fără nici un proces de judecată. Totdeauna când ieşea în public, purta asupra lui, o sabie de decor, ca simbol al autorităţii sale nelimitate, pe care se putea citi inscripţia: ,,Dreptul de a purta sabia”. Era suficient ca procuratorul să îndrepte sabia, către cineva, ca în clipa următoare, omul acela să fie omorât, de către soldaţii care îl însoţeau.
Când Domnul Isus s-a prezentat Bisericii, ca Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri, El a vrut să le spună că nu procuratorul roman are autoritatea absolută, ci El. Nu procuratorul roman stă pe scaunul de domnie, ci Isus Cristos. El are dreptul de viaţă şi de moarte asupra locuitorilor pământului, nu reprezentanţii Romei. Prin urmare, Biserica nu are motive să se teamă de nişte oameni, care poartă asupra lor o sabie artizanală, deoarece aceştia nu sunt altceva decât marionetele Celui de sus, care poartă adevărata sabie, şi care se războieşte cu toţi duşmanii ei. Biserica, mai degrabă, trebuie să se teamă să nu păcătuiască, pentru că atunci, ea ar avea de a face cu Cel ce poartă sabia ascuţită cu două tăişuri. Mesajul acesta este valabil pentru fiecare dintre noi: Nu trebuie să ne temem de oameni, indiferent câtă autoritate pământească ar avea, deoarece Domnul este de partea noastră. Mai degrabă trebuie să ne temem de Domnul, ca să nu păcătuim, pentru că altfel sabia Lui s-ar îndrepta asupra noastră. Cu alte cuvinte: Nu trebuie să ne înspăimânte primejdia care vine din afara Bisericii ci mai degrabă pericolul care vine din interiorul ei. Aceasta este lecţia Pergamului.
3. Ce apreciază Cristos la Biserica din Pergam?
,,Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana.” (v13)
Domnul Isus a apreciat Biserica pentru faptul că a ţinut Numele Lui, chiar şi acolo unde era instalat scaunul de domnie al Satanei. Pentru a cunoaşte motivele datorită cărora, Cristos a numit Pergamul, drept scaunul de domnie al lui Satan, trebuie să mai apelăm la câteva elemente de context istoric.
Pergamul tronul lui Satan
Cercetătorii Scripturii afirmă că sunt mai multe motive pentru care Domnul Isus a numit Pergamul în felul acesta: Fiind un centru cultural, la Pergam, cultul lui Zeus, tatăl tuturor zeilor, şi al Atenei, zeiţa înţelepciunii, aveau o importanţă deosebită. Închinarea la aceste zeităţi era impusă, ca obligatorie, tuturor cetăţenilor, iar cei care nu o practicau erau omorâţi. Deasemenea Pergamul era şi reşedinţa guvernatorului provinciei romane, Asia Mică. Cu alte cuvinte, Pergamul era capitala Asiei Mici. Dar cel mai important motiv este în legătură cu Asclepius, despre care vom spune câteva lucruri, în cele ce urmează.
Printre cei mai veneraţi zei la Pergam, era zeul şarpe, numit Asclepius sau Esculap. El era considerat zeul unic al vindecării. Simbolul său era un şarpe înfăşurat pe o prăjină. Preoţii lui Asclepius se îndeletniceau, atât cu jertfele cât şi cu medicina, funcţionând, atât la templu cât şi în spitale. Acest fapt explică de ce mulţi bolnavi se şi vindecau. Ei nu erau vindecaţi prin intervenţia miraculoasă a zeului şarpe, ci prin tratamente şi proceduri medicale, lăsate de către Dumnezeu la îndemâna oamenilor. Aşadar, la Pergam veneau bolnavii din toată Asia Mică, ca să fie vindecaţi. Aceştia înainte de a fi internaţi în spitale, erau trimişi de către preoţi, la templul lui Asclepius, care se găsea în afara oraşului. Cultul pe care trebuiau să-l practice era foarte interesant. Templul era plin de şerpi neveninoşi, iar bolnavii trebuiau să doarmă noaptea acolo, pentru ca aceşti şerpi să-i atingă, să se târască pe ei, pentru ca astfel să intre în contact direct cu zeul şarpe, spre a-i vindeca. Asclepius era numit mântuitorul. Creştinii urau cultul lui Asclepius, cu atât mai mult, cu cât pentru ei şarpele avea o cu totul altă semnificaţie. Când bolnavii din spitale mureau, sau când izbucnea vreo epidemie, oamenii de rând sau ignoranţii, care îşi îndeplineau cu credincioşie îndatoririle faţă de Asclepius, umplând de bani buzunarele preoţilor zeului vindecării, nedumeriţi de cele întâmplate, cereau autorităţilor ,,luminate” de la templu explicaţii. Autorităţile puse în încurcătură, pentru a salva atât onoarea zeului cât şi pielea şi afacerile lor, dădeau vina pe creştini, zicând că Asclepius s-a supărat, şi nu mai vrea să vindece, deoarece creştinii l-au ofensat nevrând să i se închine. Astfel că persecuţia contra creştinilor se înteţea şi mai mult. La fel ca pe vremea lui Nero, creştinii erau ţapii ispăşitori, pentru toate relele din lume, în cazul nostru, pentru minciunile cu care preoţii lui Asclepius îi hrăneau pe bieţii nenorociţi.
Simbolul lui Asclepius, şarpele înfăşurat pe o prăjină, s-a păstrat până astăzi ca emblemă a medicinii. Dacă navigăm doar cinci minute pe internet, scriind pe motorul de căutare cuvinte ca: asclepius, asclepios, asclepion, esculap, sau alte forme ale acestuia, vom descoperi că există o sumedenie de centre şi asociaţii medicale, cât şi medicamente, în ţara noastră şi în străinătate, care şi-au împrumutat denumirea de la acest zeu păgân. Acesta este unul din lucrurile care vorbesc de la sine, cât de păgână şi idolatră este lumea în care trăim, şi cui consideră oamenii de ştiinţă că îi datorează vindecarea. Pentru cei mai mulţi oameni, Dumnezeu cât şi credinţa în El, sunt doar vorbe goale, pentru ca în fapt, tot şarpelui celui vechi să-i acorde venerarea. Aşadar nu doar Pergamul era tronul lui Satan, ci întreaga lume în care trăim, cu toată înţelepciunea, cultura şi ştiinţa cu care se laudă, tot celui rău îi acordă închinarea.
Domnul Isus a lăudat Biserica din Pergam, pentru că a ţinut Numele Lui, chiar şi acolo unde Satana şi-a instalat locuinţa. Într-o localitate în care pe buzele tuturor cetăţenilor erau nume ca: Zeus, Atena, Asclepius sau guvernatorul roman, creştinii au ţinut Numele Domnului chiar cu preţul vieţii lor. Unul dintre aceştia, apreciat de Domnul Isus Însuşi, a fost Antipa, episcopul Bisericii. Mărturiile istorice afirmă despre el că, deoarece n-a vrut să-L blesteme pe Cristos, şi să declare că Cezar este Dumnezeu, ar fi fost pus pe un taur de bronz încins, şi că ar fi ars acolo câteva zile la rând, murind în chinuri groaznice.
Domnul Isus a spus că cine se leapădă de Numele Lui înaintea oamenilor, şi El se va lepăda de acela înaintea Tatălui care locuieşte în ceruri. (Luca 12:2) În lume, Numele Domnului este un nume de ocară şi de badjocură. Cei ce se ţin de El, vor avea parte de badjocuri şi de prigoniri, dar cei ce vor birui vor fi răsplătiţi.
4. Ce condamnă Cristos la Biserica din Pergam?
,,Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva cari, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc.” (v14-15)
Dacă tronul lui Satan, din exterior, prin persecuţii, n-a avut nici un efect asupra Bisericii, aceasta ameninţa să fie distrusă, din interior, prin intermediul Nicolaiţilor şi Balaamiţilor. Mulţi teologi sunt de părere că cele două categorii amintite aici, de fapt sunt una singură: Nicolaiţii. Nicolaiţii au fost pentru Biserică, ceea ce a reprezentat Balaam pentru Israel, de aceea Domnul Isus îi mai numeşte şi Balaamiţi, deoarece acţionau după tiparul lui Balaam.
Când am studiat scrisoarea Domnului Isus către Biserica din Efes, am observat că, potrivit părinţilor Bisericii, precum: Irineu, Clement Alexandrinul şi Tertulian, Nicolaiţii erau urmaşii lui Nicolae, unul din cei şapte diaconi, din Biserica primară, care a căzut de la credinţă. Dintre învăţăturile Nicolaiţilor, amintim următoarele: Nicolaiţii afirmau că: 1. Libertatea creştină îl plasează pe creştin deasupra păcatului, asigurându-i un fel de imunitate în faţa acestuia, aşa că păcatul nu îl mai poate afecta. 2. Din filosofia greacă au împrumutat ideea că sufletul este bun şi că materia este rea. Prin urmare, ei afirmau că trupul fiind oricum rău, nu contează ce faci cu el, şi în ce păcate îl bălăceşti, important este să ai credinţa în spirit, care este bun. 3. Ei afirmau că Harul lui Dumnezeu îi asigură creştinului un fel de protecţie, aşa că creştinul indiferent unde ar merge şi ce ar face, nu poate să i se întâmple nici un rău.
Asocierea dintre numele Nicolaiţilor şi cel al Balaamiţilor, pe care o face Domnul Isus aici, nu este deloc întâmplătoare. Etimologic vorbind, cuvântul Nicolae din limba greacă, cât şi cuvântul Balaam din limba ebraică, s-au format prin compunerea a două cuvinte care înseamnă: biruitor al poporului. Prin asocierea celor două nume, Domnul Isus a vrut să spună Bisericii că, dupăcum Balaam prin învăţătura sa a fost prilejul distrugerii unei părţi însemnate din poporul lui Dumnezeu, tot aşa şi Nicolaiţii, prin învăţătura lor, sunt pricina distrugerii unei părţi însemnate din Biserică. Aşadar pentru a înţelege mai bine funcţionarea mecanismului Nicolaiţilor, care este un fenomen permanent în Biserica lui Cristos, trebuie să ne întoarcem în cartea Numeri, şi să studiem întâmplarea cu Balaam.
După mai mulţi ani de călătorii prin pustie, după ce Dumnezeu a dat în mâna poporului Său, mai mulţi împăraţi şi împărăţii, Israel a ajuns, pe teritoriul lui Barac, în câmpia Moabului. Fiind un om cu înţelepciune, şi ţinând cont de istoria poporului care se găsea în faţa sa, Barac împăratul Moabului, a înţeles că nu are nici o şansă să-l învingă pe Israel, pe cale militară, deoarece Iehova lupta pentru el. De aceea şi-a propus să-i învingă prin vrăji. În scopul acesta, l-a angajat pe Balaam, cel mai renumit vrăjitor al vremii, promiţându-i o leafă bună. Însă în timpul ceremoniilor de aruncare a vrăjilor, Balaam şi-a dat seama că acestea nu au absolut nici un efect asupra copiilor lui Dumnezeu. Pentru că nu vroia să piardă bogăţia promisă, l-a învăţat pe Barac o altă cale pe care poate să-i biruiască, şi anume din interior. Balaam i-a zis lui Balac: ,,Foloseşte-te de două arme la care nu vor putea să reziste: Femeile frumoase şi petrecerile închinate idolilor.” Aşa s-a şi întâmplat. Fetele frumoase ale Moabului, au poftit pe bărbaţii lui Israel la jertfele idolilor lor, au curvit împreună cu ei, Dumnezeu s-a aprins de mânie împotriva lor şi doar într-o singură zi au pierit douăzeci şi patru de mii de israeliţi, fără nici o bătălie militară. (Numeri 22-25, Apocalipsa 2:14-15)
Lecţia care se desprinde din întâmplarea cu Balaam, este că poporul Domnului nu poate fi biruit din exterior. Persecuţia, războiul, vrăjitoria sau alte forme pe care le ia scaunul de domnie al Satanei, nu-i pot face nici un rău. Însă poporul lui Dumnezeu poate fi distrus cu uşurinţă din interior. Când scaunul de domnie al Satanei se instalează înăuntru, convingându-i pe membrii Bisericii că nu-i nimic grav să mai curvească, din când în când, să mai bea câte puţin, să mai danseze şi ei la petrecerile închinate idolilor, sau alte lucruri de felul acesta, atunci acea biserică se nimiceşte singură.
Ei bine, aceasta au făcut Nicolaiţii în Bisericile din primul secol. Au introdus scaunul de domnie al Satanei în interiorul adunării. Răstălmăcind doctrina libertăţii creştine şi a harului, au afirmat că nu trebuie să te expui persecuţiei, sărăciei şi morţii, pentru simplul fapt că eşti creştin. Învăţătura lor suna în felul acesta: ,,Nu-i absolut nici o problemă să mai participi, din când în când, la câte o masă închinată vreunui idol, într-un templu păgân, mai ales dacă aceasta te scapă de persecuţie şi sărăcie, că oricum noi ştim că un idol este egal cu nimic, iar în inimă tot pe Dumnezeu îl avem. Cât despre curvie, nu-i nimic dacă mai păcătuieşti din când în când. Trupul oricum este rău. Important este să nu-l pierzi pe Dumnezeu din suflet. Pe deasupra noi suntem liberi în Cristos, iar Harul lui Dumnezeu ne protejează, indiferent ce am face.” Astfel că multe biserici din primul secol s-au umplut de idolatrie, curvie şi alte asemenea păcate, justificându-le chiar cu Scriptura.
Ce puţin s-a schimbat lumea de atunci şi până astăzi. Nicolaiţii moderni, a căror misiune precisă este să introducă scaunul de domnie al Satanei în Biserică, se înmulţesc din ce în ce mai mult. Ca mesageri ai Diavolului, prin răstălmăcirea Scripturii, scopul lor precis este să-i momească pe copiii Domnului la compromis. Nici o biserică adevărată nu este scutită de atacurile lor.
5. Remediul propus de Isus.
,,Pocăieşte-te dar. Altfel voi veni la tine curând, şi mă voi război cu ei cu sabia gurii mele”(v16)
Cristos nu stă de vorbă cu Nicolaiţii ci cu Biserica. El o avertizează că intră în responsabilitatea ei să ia atitudine împotriva celor care propovăduiesc astfel de învăţături, şi care trăiesc în astfel de păcate. Tolerarea lor în adunare, este păcat de care Biserica trebuie să se pocăiască.
Una din marile probleme ale Bisericii de astăzi, este că în numele îngăduinţei şi iertării creştine, tolerăm, cu multă uşurinţă, oameni care trăiesc în tot felul de păcate, şi care învaţă şi pe alţii, că nu-i nici o problemă să le facă. De dragul de a fi mulţi la număr şi de a ne rotunji bugetele, ne facem că nu auzim şi nu vedem, cum scaunele, comitetele sau chiar şi amvoanele, se umplu de curvari, beţivi, hoţi şi oameni plini de răutate, evident înveşmântaţi în hainele cele mai elegante şi în manierele cele mai alese. Arta de a păstori împreună şi oile şi lupii, am ridicat-o la rangul de politică cultică, iar pe cei care nu şi-o însuşeşte îi acuzăm de lipsă de înţelepciune şi de tact. Pe lucrătorii falşi, care au distrus una sau mai multe biserici, îi lăsăm în continuare să umble nestingheriţi prin biserici, şi să-şi continue lucrarea de nimicire. Dacă cineva are curajul să pună degetul pe astfel de răni, imediat îl marginalizăm şi îl considerăm ca excentric şi periculos.
Iată câteva lucruri de care trebuie să ne pocăim. Altfel vom avea de a face cu Cel ce poartă sabia ascuţită cu două tăişuri.
6. Promisiunea făcută celor ce vor birui.
,,Celuice va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte” (v17)
Mana ascunsă ne vorbeşte despre pomul vieţii, despre ospăţul nunţii Mielului, când vom sta la masă cu Avraam, în Împărăţia Cerurilor, cât şi de Cristos Însuşi, Pâinea care se coboară din cer, şi din care ne vom hrăni o veşnicie întreagă.
Piatra albă are şi ea mai multe semnificaţii. În lumea antică, cei care la tribunal erau găsiţi nevinovaţi, primeau o piatră albă, ca certificat al nevinovăţiei şi achitării lor. Când un sclav sau un gladiator era eliberat, acesta primea o piatră albă pe care era scris un nume nou, pe care avea să-l poarte în lumea liberă. Când cineva făcea o faptă de bravură sau de eroism, primea o piatră albă, care îi asigura intrarea liberă la toate petrecerile şi spectacolele din oraş. Familiile nobile deasemenea aveau asupra lor o piatră albă, ca semn al apartenenţei la lumea aristocratică, şi care le garanta o serie de privilegii.
Aşadar piatra albă promisă de către Domnul Isus biruitorilor, este simbolul iertării noastre, al eliberării cât şi al înălţării la rangul de membri ai celei mai înalte familii din univers.
În concluzie, se merită să ne dăm toate silinţele, pentru a fi printre biruitori.

Scrisoare către Biserica din Tiatira

Societatea post-modernă în care trăim, şi-a pierdut interesul pentru cultură şi cercetare, cuvintele ei de ordine fiind ,,senzaţie şi experienţă”. Oamenii de astăzi nu mai sunt preocupaţi să-şi însuşească cât mai multe cunoştinţe temeinice, ci să descopere cât mai multe senzaţii tari. Cartea a cedat rolul principal imaginilor, iar mintea l-a cedat sentimentelor.
Această schimbare de paradigmă, a afectat chiar şi lumea creştină. Ultimele mişcări şi accente din creştinism, demonstrează lucrul acesta, cu prisosinţă. Mulţi dintre noi, mai degrabă suntem gata să petrecem câteva ore, la un concert de muzică contemporană, unde luminile îşi schimbă culorile cu fregvenţe din ce în ce mai mari, decât la un grup de studiu biblic. Mai repede ne simţim atraşi de nişte întâlniri unde au loc manifestări care stârnesc sentimentele, decât acolo unde suntem provocaţi să gândim. Uneori când trebuie să citim un verset biblic în biserică, ne bâlbâim ca un elev de clasa a patra, însă când ţinem microfonul în mână, demonstrăm că suntem deprinşi cu jocul de scenă, la fel ca Smiley.
Când o biserică neglijează studierea temeinică şi sistematică a Cuvântului lui Dumnezeu, punând accent doar pe experienţele emoţionale, va ajunge să-şi piardă discernământul spiritual, permiţând să pătrundă în interiorul ei, prin intermediul unor învăţători şi proroci falşi, tot felul de doctrine şi practici greşite, transformând religia dintr-o închinare la Dumnezeu într-o închinare la Satan.
Ei bine, aceasta a fost problema din Tiatira. Neglijând învăţătura Scripturii, prin intermediul falsului proroc Izabela, Biserica a intrat în contact, pe nesimţite, cu ,,adâncimile Satanei”. Aşadar problema din Tiatira este mai actuală astăzi ca oricând. Despre aceste vremi a profeţit Pavel, prin Duhul Sfânt, când a spus: ,,Dar Duhul spune lămurit că în vremile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare, şi de învăţăturile dracilor. (1Timotei 4:1) Când o biserică neglijează învăţăturile Domnului, în mod inevitabil, prin lucrarea de înşelăciune a celui rău, se va lipi de învăţăturile dracilor. Aşadar studiul acestei scrisori va fi un exerciţiu intelectual şi spiritual, foarte benefic pentru cei care dorim să fim pe placul Domnului.
1. Cadrul istoric.
Tiatira era un oraş mic, incomparabil cu metropolele: Efes, Smirna şi Pergam. Tiatira nu găzduia niciuna din cele şapte minuni ale lumii antice ca Efesul, n-avea frumuseţea Smirnei, nici nu era un centru religios ca Pagosul Smirnei, cu puzderia templelor de pe el, şi nu era centru cultural, nici capitală de provincie, ca Pergamul. În schimb Tiatira era un oraş industrial. El era specializat în: industria textilă, olărit, prelucrarea bronzului şi aramei, tăbăcărit şi vopsitorit. Însă lucrul care a făcut din Tiatira un oraş renumit, a fost purpura: o vopsea de culoare roşu aprins, foarte scumpă la preţ, care se extrăgea aici dintr-o plantă anumită, şi care era folosită la vopsirea hainelor de lux, în special ale demnitarilor şi împăraţilor. În Biblie citim că împăraţii Madianului purtau haine de purpură, (Judecători 8:26) Daniel a fost îmbrăcat în haină de purpură pentru că a tâlcuit împăratului scrierea de pe perete, (Daniel 5) iar Domnului Isus i s-a dat o haină de purpură, în semn de dispreţ pentru că s-a făcut pe sine împărat. (Marcu 15:17) Datorită acestor meşteşuguri, la Tiatira s-a dezvoltat foarte mult şi comerţul cu sclavi, pentru asigurarea forţei de muncă, din fabrici şi ateliere. Deasemenea, la Tiatira, comercianţii aveau o mare însemnătate. Ei se ocupau cu desfacerea mărfurilor, în toată Asia Mică, cât şi mai departe. În Faptele Apostolilor 16, întâlnim o astfel de comerciantă cu purpură, din Tiatira, ajunsă cu afacerea ei până în Europa, la Filipi.
Convertirea Lidiei este singura menţiune biblică, afară de Apocalipsa, în legătură cu cetatea Tiatira. Comentatorii scripturii, sunt de părere că mărturia convertirii Lidiei, a stat la baza înfiinţării Bisericii din Tiatira.
2. Cum se prezintă Cristos, Bisericii din Tiatira?
,,Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă” (v18)
În Biblie citim că noi trebuie să aducem lui Dumnezeu o închinare cu evlavie şi cu frică, fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. (Evrei 12:28-29) Biserica din Tiatira, prin neglijarea învăţăturilor Scripturii, şi-a pierdut evlavia şi frica de Domnul, de aceea Isus Cristos a venit la ea, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, ca să mistuiască tot ce este rău.
Creştinii din Tiatira ştiau ce înseamnă, atât para focului cât şi arama aprinsă, deoarece acestea făceau parte din elementul lor. Ei cunoşteau forţa unei flăcări provenite dintr-un cuptor încins la peste o mie de grade, cât şi pe cea a metalului topit. Ei ştiau că dacă vrei să nu mori, nu poţi să te apropii oricum de un asemenea cuptor, ci doar folosind anumite echipamente speciale de protecţie. Tot aşa şi de Dumnezeu nu ne putem apropia cu haina păcatelor noastre, ci doar îmbrăcaţi în neprihănirea lui Cristos. Moise când s-a apropiat de rugul aprins, a fost avertizat să aibă grijă cum păşeşte deoarece se află pe un pământ sfânt. (Exod 3:5)
Când Domnul Isus se prezintă Bisericii, având ochii ca para focului, El ne comunică faptul că: ,,totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de a face” (Evrei 4:13) Cercetarea atentă a ochilor Domnului Isus, pătrunde dincolo de aparenţe, descoperind scopurile şi motivaţiile care ne determină să facem un lucru sau altul. Dacă de oameni ne putem ascunde adevărata faţă, în spatele măştilor religioase, cu Domnul Isus lucrurile stau altfel. El ne-a garantat că nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină. (Marcu 4:22)
Dar Domnul Isus nu are numai ochii ca para focului ci şi picioarele ca arama aprinsă. Adică El, nu numai că vede totul, ci şi judecă totul. Odată ce timpul de pocăinţă pentru păcat, acordat de către Dumnezeu, ajunge la capăt, păcătosul va ajunge să facă cunoştinţă cu judecata Domnului Isus. Dupăcum arama incandescentă, topită la 1081 de grade, de culoare galben spre roşu aprins, care inspira groază şi spaimă, nimiceşte tot ce întâlnelte în cale, tot aşa este şi judecata Domnului Isus. Acest Isus venea acum ca s-o judece pe Izabela, la fel cum a făcut personajului cu acelaşi nume, din Vechiul Testament.
Ne-am obijnuit prea mult cu imaginea unui Isus pe cruce, care se roagă pentru cei care-L străpung, sau a Unuia plin de gingăşie, care ţine un copilaş în braţe, uitând că acelaşi Isus are ochii ca para focului şi picioarele ca arama aprinsă, pătrunzând cele mai adânci străfunduri ale fiinţei noastre şi judecându-ne pentru păcatele de care nu suntem gata să ne pocăim.
3. Ce apreciază Cristos la Biserica din Tiatira?
,,Stiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi” (v19)
Iată o serie de lucruri bune pe care Domnul Isus, cu ochii Săi pătrunzători, le descoperă în Biserică: fapte bune, dragoste, credinţă, slujire, răbdare şi progres în fapte bune. Încurajarea noastră este că Domnul Isus nu uită să aprecieze nici una din ostenelile şi sacrificiile noastre.
Biserica din Tiatira avea multe calităţi, chiar mai multe decât Biserica din Efes. Biserica din Tiatira avea chiar şi dragoste. De fapt Biserica din Tiatira şi Biserica din Efes, trebuie privite în oglindă, deoarece sunt biserici complementare. Calitatea uneia era defectul celeilalte şi defectul uneia era calitatea celeilalte. Împreună ar fi fost o biserică perfectă. Separat reprezintă două extreme periculoase, caracterizate printr-un dezechilibru dintre doctrină şi dragoste. Biserica din Efes avea doctrină sănătoasă dar nu avea dragoste: avea pricepere teologică, dar nu avea râvnă, avea cunoştinţă dar îi lipsea entuziasmul. De cealaltă parte, Biserica din Tiatira avea dragoste dar nu avea doctrină sănătoasă: avea râvnă dar fără pricepere, era plină de entuziasm dar îi lipsea discernământul. Teologia sănătoasă dacă nu este aprinsă de dragoste, ucide biserica la fel cum o ucide şi dragostea lipsită de discernământ. O biserică care pune accent doar pe studiu biblic sistematic, pierzând din vedere focul rugăciunii, ungerea Duhului, pasiunea închinării şi căldura părtăşiei va ajunge un centru cultural academic, o comunitate rece, distantă şi formalistă. O biserică care pune accent doar pe părtăşia dragostei, experienţele rugăciunii, fiorii închinării, pierzând din vedere criteriile Adevărului, prin înşelare îşi va pierde identitatea, iar datorită lipsei de discernământ va ajunge în părtăşie cu lupii şi în definitiv cu dracii. Doctrina curată trebuie să ardă pe altarul dragostei, iar flăcările dragostei trebuie temperate de criteriile Adevărului. Noi trebuie să iubim ce iubeşte Domnul şi să urâm ce urăşte El. Biserica din Efes a fost apreciată că a urât ceea ce ura şi Domnul (faptele Nicolaiţilor), dar a fost criticată că nu iubea ceea ce iubea El. (pe Dumnezeu şi pe oameni) Biserica din Tiatira a fost apreciată că iubea ceea ce iubea şi Domnul, (pe Dumnezeu şi pe oameni) dar a fost acuzată că nu urăşte ceea ce ura şi El. (faptele Izabelei)
Biserica din Efes şi Biserica din Tiatira reprezintă două deviaţii opuse, de la echilibrul cerut de către Domnul Isus. De-a lungul secolelor, în funcţie de contextul istoric şi de formele denominaţionale pe care le-a luat creştinismul, Biserica a alunecat spre una sau spre cealaltă, din aceste două extreme. Chiar şi astăzi putem să identificăm cu destul de multă uşurinţă, Biserica de tip Efes, în care singurul lucru apreciat este învăţătura, şi Biserica de tip Tiatira, unde singurul lucru apreciat este entuziasmul. Fiecare prezintă aspecte pozitive, apreciate de Domnul, şi aspecte negative, de care trebuie să se pocăiască. Însă biserica plăcută Domnului este biserica echilibrului între Adevăr şi dragoste. De fapt aşa ne învaţă Scriptura, să fim credincioşi Adevărului în dragoste. (Efeseni 4:15)
4. Ce condamnă Domnul Isus la Biserica din Tiatira.
,,Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor… Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, cari nu aveţi învăţătura aceasta, şi n-aţi cunoscut ,,adâncimile Satanei” cum le numesc ei, vă zic: ,,Nu pun peste voi altă greutate” .(v20, 24)
În Biserica din Tiatira exista o femeie, pe nume Izabela, care pretindea că este prorociţă, şi care învăţa pe alţii că nu-i nici o problemă să curvească şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.
Experienţa practică ne învaţă că atunci când studierea sistematică a Cuvântului lui Dumnezeu este neglijată, nu-i foarte greu să se strecoare în biserică, proroci şi învăţători falşi care să dea poporului direcţii greşite. Cred că mulţi dintre noi cunoaştem cazuri concrete, în care anumiţi aşa zişi proroci, sub pretextul că au autoritate directă de la Duhul Sfânt, au avut îndrăzneala să oprească poporul de la citirea Scripturii, ca apoi să spună unuia sau altuia, că Domnul îi cere să se despartă de nevasta pe care o are, pe motiv că nu are Duhul, şi să se căsătorească cu alta, care are Duhul. Mulţi dintre noi ne-am confruntat cu situaţii în care la amvonul unei biserici, sau la nivelul unui cult, s-au ridicat învăţători falşi, care au început să declame tot felul de erezii, iar liderii duhovniceşti, care aveau mai mult discernământ spiritual, în loc să ia măsuri drastice împotriva lor, în numele dragostei şi toleranţei creştine, i-au lăsat să lucreze în continuare. Probabil că şi la Tiatira, tot în felul acesta s-au petrecut lucrurile.
Faptul interesant este că Domnul Isus nu stă de vorbă cu Izabela ci cu liderii Bisericii, care: dintr-o dragoste prost înţeleasă, dintr-o slăbiciune ca cea a lui Aaron în faţa poporului care i-a cerut un viţel de aur, din dorinţa de nu avea neplăceri, sau pentru că erau şi ei ca Izabela, nu s-au folosit de autoritatea care le-a fost dată, şi au lăsat-o pe această femeie să-şi facă lucrarea nimicitoare în continuare. Dar care a fost învăţătura Izabelei?
Învăţătura Izabelei.
Unii comentatori ai Scripturii, susţin că numele acestei femei era unul simbolic, pentru a scoate în evidenţă asemănarea ei cu personajul negativ, cu acelaşi nume, din Vechiul Testament. Dacă ne gândim la faptul că şi în Pergam, Nicolaiţii au fost numiţi Balaamiţi, că în Apocalipsa, Ierusalimul a fost numit : ,,Sodoma şi Egipt” (11:8), etc, atunci avem o bază destul de solidă să credem că Duhul Sfânt a dorit să ne arate asemănarea acestei prorociţe, cu Izabela nevasta lui Ahab. Studiind cartea împăraţilor lui Israel, putem să afirmăm că, în esenţă, păcatul Izabelei, nevasta lui Ahab, a fost transformarea religiei lui Israel, după modelul celorlaltor religii, cu scopul de a o face acceptată. Ei bine, acesta a fost şi păcatul Izabelei din Tiatira: Transformarea religiei creştine, după modelul celorlaltor religii, cu scopul de a-l face acceptat.
Problema Tiatirei era dupăcum urmează: Toate activităţile industriale, despre care am amintit în introducere, erau organizate în bresle. Fiecare breslă avea un zeu protector. Membrii fiecărei bresle se întâlneau, odată pe lună iar după alţii odată pe an, pentru întâlniri de afaceri. Aceste întâlniri de afaceri se desfăşurau după următorul calendar: Pentru început se invoca numele zeului protector şi se făceau libaţii, bându-se vin şi turnându-se vin în cinstea lui. Apoi se servea o masă pregătită din carne jertfită idolului respectiv, la care se discutau afacerile şi se încheiau contractele. După ce aspectele spiritual şi economic erau satisfăcute, intrau în sală preotesele prostituate de la templu, şi întâlnirea căpăta un aspect orgiastic, prin dezlănţuirea tuturor poftelor şi patimilor trupeşti. Creştinii adevăraţi neputând participa la aceste întâlniri erau daţi afară din slujbe, iar afacerile lor mergeau din ce în ce mai rău.
Învăţătura Izabelei este o încercare de acomodare şi compatibilizare a creştinismului cu aceste întâlniri. La fel ca Izabela din Vechiul Testament, prorociţa din Tiatira a căutat să dea creştinismului o formă care să-l facă acceptabil, într-o lume dominată de idoli şi de curvie. Ea a căutat o formulă prin care creştinii să poată să participe la întâlnirile pespective, păstrându-şi astfel slujbele şi afacerile, iar în acelaşi timp să rămână şi creştini. Prin urmare învăţătura Izabelei este învăţătura compromisului şi a amestecului cu lumea.
Dar care este baza doctrinară pe care şi-a aşezat Izabela această învăţătură? Cercetătorii Scripturii susţin că şi învăţătura Izabelei, era aşezată tot pe stâlpii Nicolaismului. Când am studiat scrisorile către Biserica din Efes şi Pergam, am văzut că învăţăturile de bază ale Nicolaiţilor erau dupăcum urmează: 1. Libertatea creştină îl plasează pe creştin deasupra păcatului, asigurându-i un fel de imunitate în faţa acestuia, aşa că păcatul nu îl mai poate afecta. 2. Din filosofia greacă au împrumutat ideea că sufletul este bun şi că materia este rea. Prin urmare, ei afirmau că trupul fiind oricum rău, nu contează ce faci cu el, şi în ce păcate îl bălăceşti, important este să ai credinţa în spirit, care este bun. 3. Ei afirmau că Harul lui Dumnezeu îi asigură creştinului un fel de protecţie, aşa că creştinul indiferent unde ar merge şi ce ar face, nu poate să i se întâmple nici un rău. Aşadar Izabela îi învăţa pe membrii Bisericii, că datorită libertăţii creştine, ei pot merge liniştiţi la întâlnirile de afaceri, că pot să mănânce, cu încredere, din carnea jertfită idolilor, cu condiţia să spună în gând că Domnul este Dumnezeu, nu idolul, şi că pot chiar să curvească, deoarece ei se află sub protecţia Harului Lui Dumnezeu. Iar ca să devină şi mai credibilă şi-a oferit chiar serviciile trupului ei, celor care aveau nevoie de o garanţie suplimentară. La toate acestea, împrumutând o idee de la gnosticii greci, Izabela a adăugat ceva şi mai interesant: Ea a spus că pe Satana n-ai cum să-l biruieşti dacă nu-l cunoşti. Prin urmare, ea pretindea că mai întâi, trebuie să te iniţiezi în toate adâncimile Satanei, ca apoi să le poţi birui. Izabela considerându-se iniţiată în aceste adâncimi, s-a oferit să-i iniţieze şi pe membrii Bisericii care doreau să-l biruiască, în felul acesta pe Satan. Aşadar, conform versetului 24, în Biserică exista o parte de creştini care s-au lăsat iniţiaţi, de către Izabela, în aceste adâncimi ale Satanei, şi o parte care au considerat că pentru a-l birui pe cel rău trebuie să rămâi fidel lui Cristos.
Nu trebuie să ne mire succesul Izabelei cât şi al învăţăturilor ei, pentru că şi astăzi lucrurile stau la fel. Sunt atâţia învăţători falşi care interpretează doctrina Harului cât şi a libertăţii creştine, în sensul justificării trăirii în păcat. Ba mai mult decât atât cine propovăduieşte sfinţenia, este acuzat de către aceştia de legalism şi rămânere la vechiul legământ. Deasemenea şi astăzi întâlnim propovăduitori care afirmă că dacă vrei să câştigi un rocker trebuie să te faci ca el: să-ţi laşi plete ca el, să asculţi aceiaşi muzică ca el şi să te tatuezi la fel. Altfel nu eşti relevant. Deasemenea cunoaştem persoane care afirmă că nu poţi converti un beţiv, dacă nu bei mai întâi un pahar cu el, şi exemplele pot continua. Învăţătura Izabelei este şi astăzi în vogă. În fiecare perioadă istorică, creştinismul a trebuit să se confrunte cu presiunea de a deveni asemănător celelaltor religii, spre a se face acceptat.
5. Remediul propus de Isus.
,,I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei. Iată că am s-o arunc bolnavă în pat, şi celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de păcatele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei, şi toate bisericile vor cunoaşte că ,,Eu sunt cel ce cercetez rărunchii şi inima”: şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui. Vouă, însă, tuturor celorlalţi din Tiatira, cari nu aveţi învăţătura aceasta, şi n-aţi cunoscut ,,adâncimile Satanei” cum le numesc ei, vă zic: ,,Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni la voi.” (v21-25)
Remediul Domnului Isus în toate situaţiile este pocăinţa. Partea frumoasă este că până şi o femeie ca Izabela, care a produs atâta rău Bisericii, are şansa pocăinţei. Dar timpul pocăinţei este limitat, şi dacă cineva nu vrea să se pocăiască, Domnul Isus vine cu judecata, care este foarte aspră.
Cât despre cei care nu se lasă amăgiţi şi întinaţi de compromisul Izabelei, Îndemnul Domnului Isus, este unul la credincioşie.
6. Promisiunea făcută biruitorilor.
,,Celui ce va birui şi celui ce va ţine până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi eu putere de la Tatăl Meu, şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” (v26-28)
Izabela din Vechiul Testament, soţia lui Ahab şi-a impus religia proprie prin teroare. Dacă prorociţa din Tiatira a lucrat după acelaşi tipar, înseamnă că şi învăţătura ei a fost impusă tot prin teroare. Avem indicii în text să credem că aşa au stat lucrurile: Conducerea Bisericii i-a tolerat învăţătura, şi o bună parte din membrii acesteia au urmat-o. Implicaţia naturală a acestei stări de fapt este că cei care nu s-au lăsat asimilaţi de curentul Izabelei, au fost persecutaţi, în propria biserică, nu de cezarul roman ci de cei care se numeau fraţi şi surori. Rămăşiţei credincioase din biserică, Domnul Isus îi spune: ,,Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni la voi.” Din aceste cuvinte, putem să tragem concluzia că ei aveau deja o greutate destul de mare de purtat, şi că asupra lor se exercita o presiune constantă care să-i determine să piardă ceea ce aveau. Ori Biserica din Tiatira nu avea probleme de afară, înseamnă că acestea nu puteau veni decât din partea Izabelei şi a partidei sale. Deaceea această biserică este asociată cu perioada evului mediu, din istoria Bisericii, în care ,,Izabela” şi-a impus crezul prin inchiziţie.
Prin urmare, promisiunea făcută, de către Domnul Isus, biruitorilor, ar putea fi interpretată astfel: ,,Chiar dacă Izabela terorizează biserica cu un toiag de fier, şi zdrobeşte pe cei care nu gândesc ca ea, ca pe nişte vase de lut, nu uitaţi că stăpânirea ei este doar pentru o clipă. În curând va fi pedepsită iar teroarea ei va deveni istorie. Nu uitaţi: în definitiv autoritatea şi stăpânirea va fi dată celor ce vor birui”

Scrisoare către Biserica din Sardes

(Apocalipsa 3: 1-6)
Cel mai cumplit diagnostic pe care l-am putea primi, din partea Domnului Isus, este cel pe care l-a primit Biserica din Sardes: ,,îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” (v1) Acţiunea Medicului suprem, în această Biserică, se aseamănă mai mult cu o autopsie spirituală, asupra unui cadavru, decât cu o intervenţie medicală, asupra unui pacient. Dar ceea ce este şi mai dureros este faptul că, în plan terestru, numele Bisericii din Sardes era apreciat şi avea o reputaţie deosebită. Ce ar putea fi mai tragic, decât situaţia în care, pe pământ să fim consideraţi ,,Number one” în materie de credinţă şi evlavie, iar cerul să ne considere morţi, ca pe Biserica din Sardes. Nu există autoânşelare mai mare decât aceasta, iar Domnul Isus ne avertizează că, în ziua de apoi, cei surprinşi în această situaţie, nu vor fi deloc puţini: ,,Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei7:22-23) Dar spre a nu fi puşi în faţa acestui verdict înfiorător, atunci când nu se va mai putea schimba nimic, Domnul Isus ne cercetează astăzi, cât mai avem şansa de a ne pocăi. Vestea bună a Scripturii ne spune că există speranţă de viaţă chiar şi pentru un creştin mort cât şi pentru o biserică moartă, deoarece Isus Cristos este Domnul vieţii, iar Duhul Sfânt este Duhul dătător de viaţă. În viziunea lui Ezechiel, din capitolul 37 al cărţii sale, în urma intervenţiei miraculoase a Duhului Sfânt, chiar din acea vale dezolantă plină cu oase, a renăscut o mare armată gata de luptă. În ziua judecăţii, niciunul nu ar trebui să auzim, din partea Domnului Isus, cuvintele: ,,Plecaţi de la Mine că nu vă cunosc!”, deoarece fiecare avem şansa cercetării şi a pocăinţei. Aceste tragice cuvinte vor fi auzite, doar de către aceia care, cu bună ştiinţă, calcă în picioare Harul acordat. Omul înţelept pune la inimă aceste lucruri şi acţionează în consecinţă. De fapt, fiecare scrisoare din Apocalipsa se încheie prin cuvintele: ,,Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.” Cine nu-şi apleacă urechea la avertismentele Scripturii va pieri din proprie nesăbuinţă.
Situaţia Bisericii din Sardes este mai actuală astăzi ca oricând. Atât avertismentele Scripturii, cu privire la zilele din urmă, cât şi experienţa practică de pe teren, ne arată că în spatele renumelui, pe care Biserica l-a dobândit, de-a lungul timpului, există multă moarte şi putreziciune spirituală, în sânul ei. Lepădarea de credinţă, răcirea dragostei, înlocuirea evlaviei cu un formalism religios, înlocuirea dragostei de Dumnezeu şi de oameni cu dragoste de sine şi de plăceri, sunt argumente în sensul acesta. Iată motivele pentru care studiul acestei scrisori, este mai mult decât important.
1. Context istoric.
Oraşul Sardes a fost unul dintre cele mai vechi oraşe din Asia Mică, fiind întemeiat cu peste o mie de ani înainte de Cristos. El a fost construit pe platoul unui munte, fiind înconjurat în trei laturi ale sale, de nişte prăpăstii stâncoase adânci, inaccesibile, săpate, în trecerea timpului, de albia unui râu. Accesul în oraş se realiza doar pe nişte poteci înguste aflate în partea de sud. Scopul cu care s-a ales acest loc pentru construirea oraşului Sardes, a fost ca să devină o fortăreaţă imposibil de cucerit, în contextul numeroaselor războaie purtate între imperii, de-a lungul secolelor. Contextul geografic îi asigura Sardesului un baraj de protecţie naturală, de netrecut, înaintea oricărei armate militare. Pe lângă faptul acesta, râul care înconjura Sardesul aducea împreună cu nisipul lui, cantităţi însemnate de aur, ceea ce a condus la îmbogăţirea foarte mare a acestuia.
Aceste motive cu contribuit la alegerea Sardesului ca loc de reşedinţă a împăraţilor ţinutului antic al Lidiei, care s-a extins cuprinzând chiar şi o parte din Asia Mică. Aurul Sardesului cât şi aşezarea lui strategică militară, au făcut ca împăraţii Lidiei să fie foarte bogaţi şi aroganţi.
Cel mai reprezentativ dintre aceşti împăraţi a fost Cresus (595-546 Î. Hr.) El a fost atât de bogat încât palatele sale erau înconjurate cu nisipuri de aur. A devenit proverbială, în istorie, expresia: ,,bogat ca Cresus”. Datorită aroganţei şi bogăţiei sale, Cresus a avut ambiţia să cucerească imperiul persam. Solon, unul din filozofii Greciei, l-a sfătuit să nu pornească într-o asemenea campanie, deoarece va pieri, pentru că în aroganţă există sâmburele pieirii. Dar Cresus n-a acordat importanţă acestui sfat, ci împins de mândrie şi determinat de prezicerile unui oracol, a pornit la război împotriva lui Cir. Lucrurile n-au mers dupăcum se aştepta Cresus şi dupăcum au prezis oracolele, ci armata sa a suferit o înfrângere categorică. Dar faptul acesta nu l-a neliniştit prea mult pe arogantul împărat, deoarece reuşind să se retragă în văgăuna sa, acolo s-a crezut la adăpost. Considerându-se în deplină siguranţă, într-o noapte a dat un banchet mare, lăsând oraşul total nepăzit, cu toate că acesta se afla sub asediu. După ce Cir persanul a studiat, cu multă atenţie, mai multă vreme cetatea, a descoperit că apa săpase anumite canale, în roca moale şi sfărâmicioasă a muntelui, pe care ar fi putut strecura câţiva soldaţi în cetate, ceea ce a şi făcut. Soldaţii persani pătrunşi în cetate, au fost stupefiaţi să vadă că nu există nici o santinelă şi că oraşul este complet nepăzit. Fără nici cea mai mică problemă au deschis poarta întărită a cetăţii, permiţând armatelor persane să pătrundă înăuntru şi să cucerească cea mai fortificată cetate, fără nici o luptă. Din acest punct de vedere, căderea Sardesului se aseamănă foarte mult cu căderea Babilonului. Sardesul n-a căzut din lipsă de armată sau de fortificaţii, ci din lipsă de veghere.
Dar se pare că Sardesul n-a învăţat nimic din această lecţie usturătoare a istoriei, căderea lui repetându-se, exact după acelaşi tipar şi pe vremea lui Antioh cel mare. (195 î.Hr.)
În anul 133 înainte de Cristos, Sardesul a fost anexat imperiului roman, ca parte a provinciei Asia Mică. Cu toate că Sardesul s-a dezvoltat din nou, extinzându-se chiar şi în afara muntelui, el n-a mai dobândit faima şi bogăţia de altădată. Pe vremea când Ioan scria această scrisoare Bisericii, Sardesul trăia mai mult din numele care i-a rămas, din curgerea secolelor, decât din ce era el în prezent. Cineva spunea că nicăieri nu se vede mai bine, ca la Sardes, diferenţa dintre gloria trecutului şi decăderea prezentului. Astăzi în locul faimosului oraş de altădată există un mic sătuc numit Sart, iar ruinele clădirii Bisericii din Sardes încă sunt vizibile.
Expresia: ,,îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” a fost valabilă nu numai pentru Biserică, ci şi pentru oraşul care o găzduia. Se pare că soarta Bisericii din Sardes s-a împletit cu soarta oraşului Sardes, deoarece păcatele cetăţii au devenit păcatele Bisericii. Aroganţa şi lipsa de veghere a Sardesului au devenit aroganţa şi lipsa de veghere a Bisericii. Marele duşman al copiilor lui Dumnezeu a speculat aceste lucruri, s-a infiltrat în mijlocul Bisericii, şi a pornit-o pe drumul morţii.
Iată cum dintr-o dată, contextul istoric ne deschide o perspectivă foarte largă, pentru înţelegerea problemelor Bisericii din Sardes. Dar să ne îndreptăm atenţia asupra textului biblic.
2. Cum se prezintă Cristos Bisericii din Sardes?
,,Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele:” (v1)
Bisericii din Sardes, Domnul Isus i se prezintă ca Cel ce deţine cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu cât şi cele şapte stele. Cifra şapte joacă un rol foarte important în cartea Apocalipsa. Avem: şapte Biserici, şapte Duhuri, şapte sfeşnice, şapte stele, şapte lămpi de foc, şapte peceţi, şapte coarne, şapte ochi, şapte îngeri, şapte trâmbiţe, şapte tunete, şapte capete, şapte cununi împărăteşti, şapte potire, şapte munţi, şapte împăraţi, şi şapte urgii. În Apocalipsa, cifra şapte simbolizează întregul, completitudinea.
Expresia: ,,şapte Duhuri” apare, în Apocalipsa de patru ori. În capitolul 1: 4-5, Ioan transmite salutări celor şapte biserici, din partea unei entităţi spirituale, formată din trei personaje, numite astfel: 1. ,, din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine,” 2. ,,din partea celor şapte Duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie,” 3. ,,din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!” Comparând cu 1: 8-13, aceste trei personaje pot fi identificate, foarte uşor, cu Persoanele Sfintei Treimi. Aşadar cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, sunt Duhul Sfânt. În 4:5, cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, sunt prezentate ca şapte lămpi de foc, amintind de ,,Menora” sfeşnicul cu şapte braţe din cortul întâlnirii. Tot spre Duhul Sfânt ne trimite şi această imagine, deoarece Duhul Sfânt s-a coborât peste apostoli sub forma vizibilă a unor limbi de foc, ca limbile de foc de pe lămpile Menorei. Expresia: ,,şapte Duhuri” ne vorbeşte de capacitatea Duhului Sfânt de a se diviza şi de a lucra concomitent şi deopotrivă, în toate cele şapte Biserici, respectiv în toate bisericile locale şi în toţi credincioşii. De fapt în 5:6 ni se spune că aceste şapte Duhuri ale lui Dumnezeu sunt trimise peste tot pământul. În 3:1, textul nostru, cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu sunt prezentate ca fiind ale lui Cristos. În Scriptură, Duhul Sfânt este numit Duhul lui Cristos, şi lucrarea Lui este să-L proslăvească pe Cristos. (Romani 8:9, Ioan 16:14) Acest fapt se potriveşte şi cu imaginea profetică din Apocalipsa 5:6, unde cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, sunt cei şapte ochi ai Mielului care părea junghiat.
Expresia: ,,cele şapte stele” se referă la ,,îngerii celor şapte biserici” care după cei mai mulţi comentatori, sunt slujitorii spirituali din cele şapte biserici. (1:20)
Aşadar Cristos se prezintă acestei Biserici, ca ţinând în mâna dreaptă, conducerea Bisericii care, prin neveghere, a permis morţii să pătrundă în adunare, cât şi depozitul de resurse ale lui Dumnezeu, pentru învierea din moartea spirituală. Acest pasaj ne vorbeşte atât despre uriaşa responsabilitate a slujitorilor Bisericii, în ce priveşte protejarea acesteia de moarte, prin învăţătură şi disciplină, cât şi despre izvorul inepuizabil de resurse, al lui Dumnezeu, pentru întoarcerea la viaţă. Dacă o biserică ajunge în moarte spirituală, cea mai mare vină îi aparţine păstorului, deoarece, prin lipsa de învăţătură sănătoasă şi prin neexercitarea autorităţii şi disciplinei, el a permis ca lucrurile morţii să pătrundă în adunare. Societatea democratică contemporană ne-a învăţat să votăm în adunarea generală dacă beţia, curvia şi divorţul sunt păcate, şi că păstorul bisericii trebuie să se supună hotărârii acesteia. Ne-am pierdut convingerea că păstorul trebuie să se supună adunării generale, doar în probleme de ordin financiar, administrativ sau organizatoric dar nu în probleme de principii Biblice. Am uitat că nici o adunare generală n-are mandatul de a vota Scriptura, şi că păstorul n-are ce întreba pe nimeni dacă curvarul trebuie disciplinat sau trebuie lăsat în continuare să predice. Este adevărat că asumarea responsabilităţii ne face nepopulari şi că unii dintre noi s-ar putea să fim nevoiţi să ne întoarcem la sapă, pentru că în zilele de pe urmă oamenii îşi vor da învăţători după poftele lor. Însă să nu uităm că tot mai greu este să ai de a face cu Dumnezeu decât cu oamenii. Tragedia Bisericii este că o mare parte dintre noi, păstorii de astăzi: dintr-o înţelegere greşită a dragostei şi iertării creştine, dintr-o laşitate ca cea a lui Aaron, din dorinţa de confort financiar, din faptul că şi noi suntem morţi ca ceilalţi sau din alte motive, am lăsat ca moartea şi putreziciunea să pătrundă înăuntru.
Vestea bună este că Dumnezeu are resurse şi pentru astfel de situaţii. Duhul Sfânt este în mâna lui Cristos, gata să aducă înviere şi viaţă, tuturor bisericilor şi păstorilor care sunt gata să se pocăiască. Dar dacă în mândria noastră, în loc să ne recunoaştem starea şi să ne pocăim, dispreţuim şi marginalizăm pe cei care au curajul să pună degetul pe rană, atunci nu ne rămâne decât perspectiva sumbră a judecăţii.
3. Ce condamnă Cristos la această biserică?
Pentru că Cristos nu găseşte nimic bun, vrednic de apreciat la Biserica din Sardes, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra lucrurilor pe care le condamnă la ea. Deja am observat că Domnul Isus numeşte această biserică, moartă din punct de vedere spiritual. În cele ce urmează, aş dori să descoperim şi manifestările unei biserici moarte, sau caracteristicile după care aceasta poate fi identificată.
În primul rând, o biserică moartă trăieşte în păcat. Versetul patru ne arată că cea mai mare parte a membrilor Bisericii din Sardes, şi-a mânjit hainele. În Apocalipsa 19:7-8, citim că Ioan a auzit un glas care zicea: ,,Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat.” -(Inul subţire Sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)” Aşadar faptele de neprihănire şi de sfinţenie reprezintă haina curată a Bisericii. Prin urmare, hainele mânjite reprezintă faptele păcătoase şi de nesfinţenie ale Bisericii. Cât despre cei care vor ajunge în cer, citim că: ,,ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.” (Apocalipsa 7:14) Despre cetatea cerească a noului Ierusalim, citim că: ,,Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” (Apocalipsa 21:27)
Mânjirea hainelor nu se referă la alunecarea incidentală a unui creştin, într-un anumit păcat, urmată de regrete şi de pocăinţă sinceră, ci la practicarea păcatului ca mod de viaţă. Mânjirea hainelor este acel proces spiritual, în care ajungem dacă nu luăm în seamă cercetarea Duhului Sfânt, care ne îndeamnă la pocăinţă, ci alegem să practicăm din nou şi din nou păcatul, prin care am fost ispitiţi. În acest caz Dumnezeu ne acordă un timp de pocăinţă, iar dacă îl nesocotim, atunci El îşi retrage Duhul Sfânt de la noi, moment din care începe moartea spirituală. Aceasta a fost şi experienţa lui Samson: Samson s-a jucat multă vreme cu păcatul curviei, beţiei şi petrecerilor, şi Dumnezeu i-a dat vreme de pocăinţă, dar pentru că el n-a folosit-o, Dumnezeu l-a părăsit, iar Samson a trebuit să rostească pateticele cuvinte: ,,Voi face ca şi mai înainte, şi mă voi scutura”. Nu ştia că Domnul Se depărtase de el.” (Judecători 16:20) David în urma păcatului cu Bat-şeba, a ştiut că cel mai grav lucru care i s-ar putea întâmpla, nu este moartea copiiilor, ci pierderea Duhului Sfânt, ceea ce ar fi şi avut loc, dacă ar fi continuat în păcat, de aceea se roagă astfel: ,,Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” (Psalmul 51:11) Cuvântul Domnului ne învaţă să nu întristăm pe Duhul Sfânt, să nu stingem Duhul şi să nu păcătuim împotriva Duhului, pentru că Duhul Sfânt nu se poate uni cu păcatul, şi dacă nu suntem gata să ne pocăim, El trebuie să ne părăsească, moment din care începe moartea spirituală.
În al doilea rând, o biserică moartă nu poate face faptele desăvârşite ale sfinţilor. În versetul trei reproşul Domnului Isus pentru Biserica din Sardes sună astfel: ,,căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu”. În mod evident, dacă un creştin nu mai are Duhul Sfânt, înseamnă că faptele bune pe care le face nu mai sunt roada Duhului Sfânt, ci rezultatul sforţărilor umane, iar despre acestea Scriptura ne spune că sunt ca o haină mânjită. (Isaia 64:6) Observaţi vă rog repetarea cuvântului mânjit. În predica de pe munte, Domnul Isus a spus ucenicilor: ,,dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Matei 5:20) Singurul standard de neprihănire acceptat de către Dumnezeu este cel Divin, dupăcum citim tot în predica de pe munte: ,,Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:48) Fără Duhul Sfânt faptele noastre bune nu pot fi desăvârşite. Ele sunt făcute din fire şi nu-L proslăvesc pe Cristos. Dacă o faptă bună nu este făcută din Duhul Sfânt atunci sugur este făcută dintr-un duh de ceartă, de slavă deşartă sau dintr-un alt duh rău, iar Scriptura ne avertizează asupra acestui pericol. (Filipeni 2:3) Fariseii posteau mult, se rugau mult şi făceau multe milostenii, dar aceste fapte bune ale lor nu urmăreau slava lui Dumnezeu ci alimentarea renumelui şi reputaţiei lor personale. Când Domnul Isus a spus Bisericii din Sardes: ,,îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” El a mustrat-o pentru faptul că faptele pe care le făcea nu urmăreau slava lui Dumnezeu ci obţinerea a cât mai multă onoare şi glorie personală. Înaintea lui Dumnezeu aceste fapte sunt moarte pentru că provin dintr-un izvor mort: firea pământească. Faptele vii sau desăvârşite sunt doar acelea descrise în Efeseni 2:10: ,,Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
În al treilea rând o biserică moartă nu mai prezintă nici un interes pentru Diavolul. Cel mai interesant fapt, este că deşi ne aflăm în plină persecuţie a lui Domiţian, Biserica din Sardes nu avea probleme nici cu templele idolilor nici cu Cezarul. Din ruinele Sardesului se poate observa că exact lângă templul păgân al Afroditei a funcţionat o biserică creştină. Cum a fost posibil ca pe o uşă unii să intre într-un local unde se practica prostituţia sacră, iar pe o altă uşă alţii să intre într-un local unde se practica închinarea creştină? Orice răspuns ne conduce spre corupţia morală şi spirituală din această Biserică, care era atât pe placul templelor, cât şi pe placul romanilor. Scriptura ne spune: ,,Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî, şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea, şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii. … Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!” (Luca6:22,23,26)
4. Remediul propus de Isus.
,,Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.” (v2-3)
Soluţia lui Dumnezeu pentru orice problemă a omului este pocăinţa sinceră. Pocăinţa presupune mai întâi un proces al minţii, subliniat în textul nostru prin cuvintele: ,,adu-ţi aminte deci cum ai primit şi auzit”. De fapt pocăinţa este metanoia, adică schimbarea minţii. Pocăinţa începe în minte cu o schimbare a gândirii, după tiparul primit de la început. Uneori pocăinţa presupune abandonarea unor teologii greşite, de tipul ,,învăţăturii Nicolaiţilor” care justifică păcatul şi compromisul. Alteori pocăinţa presupune ruperea legăturii cu anumiţi lideri eretici sau grupări eretice şi întoarcerea în mijlocul celor care urmăresc pacea şi sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Aceasta presupune responsabilitate, venire în fire, asumarea eşecului şi hotărâre de schimbare. Apoi pocăinţa presupune o stare continuă de veghere. Scriptura este plină de îndemnuri la veghere. Păstorul trebuie să vegheze asupra turmei, bărbatul trebuie să vegheze asupra casei sale, părinţii trebuie să vegheze asupra copiiilor, şi fiecare trebuie să vegheze asupra căilor sale. Diavolul este pregătit să speculeze orice moment de neatenţie spirituală pentru a ne înşela. Apoi textul ne învaţă să întărim ce rămâne. Dacă am risipit douăzeci de ani în moarte spirituală, rătăcind printre învăţături şi fapte moarte, iar acuma Dumnezeu ne-a trezit la viaţă, anii pe cari i-am pierdut, încă odată nu mai vin, dar tot ce putem face este să întărim ce rămâne, şi următorii douăzeci de ani pe care îi mai avem de trăit, să fim trup şi suflet pentru Domnul.
5. Promisiunea făcută celor care vor birui.
,,Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (v5)
Haina albă este singura haină cu care se poate ajunge în rai. Aceasta este uniforma cerului, şi ea este promisă biruitorilor. Scrierea numelui nostru în cartea vieţii este singurul bilet de intrare în cer, iar acest fapt este atât de important, încât atunci când ucenicii s-au bucurat de faptul că duhurile le erau supuse, Domnul Isus le-a spus că motivul care trebuie să le producă cea mai mare bucurie, nu este autoritatea asupra duhurilor, ci scrierea numelor lor în cartea vieţii. Faptul că există şi posibilitatea ştergerii numelor din cartea vieţii, dă o lovitură de moarte ereziei intitulate: ,,Once Saved, Always Saved” Dacă pericolul pierderii mântuirii n-ar fi unul real, Scriptura n-ar fi plină cu îndemnuri la veghere. De aceea fiecare scrisoare a Apocalipsei se încheie prin cuvintele: ,,Cine are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul!”

 

Scrisoare către Biserica din Filadelfia

Biserica din Filadelfia este supranumită: ,,Biserica uşilor deschise” deoarece acestei Biserici Domnul Isus i-a spus următoarele cuvinte: ,,iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide,” (v8)
O vorbă din popor spune că este foarte uşor să fi bucătar la nişte oameni flămânzi, dar că este extrem de dificil, să fi nevoit să găteşti pentru nişte oameni sătui şi ghiftuiţi. Acest principiu este valabil şi în ce priveşte lucrarea de răspândire a Evangheliei. Fiecare predicator, sincer şi dedicat, ştie că este foarte uşor să predici Evanghelia, când ai în faţă un auditoriu, ca cel din casa lui Corneliu, care te întâmpină prin cuvintele: ,,Am trimis îndată la tine, şi bine ai făcut că ai venit. Acum, deci, toţi Suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui.” (Fapte 10:33) Dar este foarte dificil să rosteşti Cuvântul Domnului, când eşti singurul Lui proroc, pe deasupra hrănit şi cu pâinea întristării, iar de cealaltă parte sunt opt sute cincizeci de proroci falşi, bine hrăniţi, deoarece vorbesc pe placul lui ,,Ahab”. Deasemenea, este foarte simplu să faci evanghelizare personală, cu cineva pe care, când îl vizitezi, îl surprinzi, în camera de zi, cu Biblia în mână, citind pe prorocul Isaia, ca famenul etiopian, nu cu telecomanda, mouse-ul, ziarul sau altceva de felul acesta. Însă este extrem de dificil să răspândeşti Evanghelia, într-o lume materialistă şi hedonistă, preocupată doar de bani, confort, distracţii şi sex. Oricărui propovăduitor al Evangheliei i-ar place, ca după terminarea predicii, oamenii să strige: ,,Fraţilor, ce să facem?” (Fapte 2:37) În astfel de situaţii, parcă şi dificultăţile slujbei, împotrivirile şi persecuţiile sunt mult mai uşor de depăşit. Cel mai greu de îndurat, pentru un predicator, este indiferenţa ascultătorilor. Indiferenţa este mai rea chiar şi decât împotrivirea. Împotrivirea cel puţin denotă o anumită luptă şi frământare lăuntrică, în urma căreia omul poate ajunge să capituleze înaintea lui Dumnezeu, pe când indiferenţa denotă moarte, putreziciune şi linişte de cimitir. Ca predicatori, uneori, parcă am prefera, ca cel puţin, oamenii să dea cu pietre după noi, decât să rămână indiferenţi, la mesajul Evangheliei.
Toate aceste cuvinte ne conduc către o singură concluzie: Dacă Dumnezeu nu deschide uşi pentru Cuvânt, toată lucrarea noastră este zadarnică. Pavel îndemna Biserica din Colose, cu următoarele cuvinte: ,,Rugaţi-vă tot odată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care iată, mă găsesc în lanţuri:” (Coloseni4:3) Vorbind despre lucrarea din Efes, Pavel scrie: ,,căci mi s-a deschis aici o uşă mare şi largă, şi sunt mulţi potrivnici.” (1Corinteni 16:9) Este adevărat că acolo unde Dumnezeu deschide uşi pentru Cuvânt, există şi împotrivire, pentru că Diavolul ştie că doar uşile deschise de către Dumnezeu reprezintă o ameninţare serioasă pentru împărăţia sa.
Fiecare predicator adevărat a experimentat ce înseamnă, şi uşi deschise şi uşi închise. Dacă ar fi să fac o mărturisire personală, cel mai clar, am observat ce înseamnă uşă deschisă larg pentru Evanghelie, când am fost în misiune, în Rusia şi Ucraina. Acolo am văzut cel mai limpede ce înseamnă, atât oameni flămânzi şi însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi împotrivirea Diavolului. Acolo am experimentat întâlniri de evanghelizare, după terminarea cărora, oamenii nu mai vroiau să plece acasă, ci ne cereau să mai cântăm şi să mai predicăm. Acolo am văzut oameni chinuiţi de păcatele lor, care în urma ascultării Evangheliei, primeau eliberare şi erau dispuşi să facă orice pentru Domnul. Însă tot acolo, unii membrii din echipa noastră de misiune au fost bătuţi, şi într-o zi, chiar spre mine s-a repezit un om cu un levier în mână, în timp ce predicam Evanghelia. Prima mea reacţie a fost să fug, însă întărit de Domnul, am rostit următoarele cuvinte, către auditoriu: ,,Uitaţi-vă la el că nu are nici o putere asupra noastră.” În acel moment am văzut minunea Domnului, care dintr-o dată, a transformat acea bestie înfiorătoare, într-un mieluşel inofensiv, cu care puteai să faci orice doreşti.
Dar ce înseamnă o uşă deschisă pentru Evanghelie? Mulţi predicatori afirmă că uşile deschise reprezintă oportunităţile sau posibilităţile, pe care le oferă Dumnezeu, pentru răspândirea Evangheliei, în diverse locuri şi prin diferite forme: la amvoane, pe stadioane, la radio şi Tv, pe internet, în şcoli, în spitale, în puşcării, în parlament, în armată, prin viu grai, prin scris sau alte metode. Consider că, putem fi deacord cu această definiţie, însă cred că ea nu este completă. Convingerea mea este că uşile deschise au de a face şi cu receptivitatea la Cuvânt a ascultătorilor, nu numai cu oportunitatea de a-L predica, pe diverse căi. Foamea şi setea oamenilor după Cuvânt este chiar mai importantă decât o legislaţie care să permită predicarea Evangheliei la radio şi la televizor. N-aş vrea să se înţeleagă că nu mă bucur de faptul că avem atâtea posibilităţi de răspândire a Evangheliei, însă vreau să subliniez că, dacă inimile oamenilor nu se deschid, ci rămân tot împietrite şi indiferente, înseamnă că uşile sunt tot închise. La Efes, unde Pavel spune că i s-a deschis o uşă largă pentru Cuvânt, el nici măcar nu s-a referit la faptul că i s-ar fi dat posibilitatea să predice în Templul Dianei, în teatrul cu peste douăzeci de mii de locuri, pe stadion sau în altă parte, ci la faptul că acolo a întâlnit oameni deschişi pentru Evanghelie, gata să asculte Cuvântul zi şi noapte, gata să renunţe la idoli, vrăjitorie şi la cărţile lor de ghicit. (vezi Fapte 19-20) În ce priveşte oportunităţile de predicare, ale lui Pavel şi ale colaboratorilor săi, la Efes, acestea s-au restrâns de la o zi la alta. În primul rând, au fost daţi afară din sinagoga evreiască, fiind nevoiţi să se adune în şcoala lui Tiran. Apoi în teatru, n-au fost aşezaţi la pupitru, ca să predice, ci în boxa acuzaţilor, fiind târâţi acolo de revoluţionarii zeiţei Diana. Iar până la urmă Pavel a fost nevoit să părăsească cetatea. Dar cu toate acestea, la Efes, a existat o uşă largă pentru Cuvânt, pentru că acolo au existat multe inimi flămânde şi însetate după Cuvânt, şi de acolo Evanghelia s-a răspândit în toată Asia Mică, în ciuda persecuţiilor, care au limitat drastic oportunităţile de predicare a acestuia. Aşadar uşi deschise pentru Cuvânt, nu înseamnă neaparat lipsa persecuţiilor într-o societate democratică, care permite exprimarea liberă a crezului religios, în toate formele şi la toate nivelurile, ci mai degrabă, uşile deschise se referă la câştigarea unei biruinţe spirituale în văzduh, care să-i scoată pe oameni de sub stăpânirea duhurilor de răutate, de mândrie, de lăcomie, de beţie, de curvie, iar prin înrâurirea produsă de Duhul Sfânt să le stârnească dorul şi apetitul după Dumnezeu. De aceea uşile deschise sunt o consecinţă directă a trăirii în sfinţenie şi a rugăciunii. Deci uşile deschise nu sunt lipsa împotrivirilor faţă de Evanghelie. Din acest punct de vedere, mai multe uşi deschise pentru Evanghelie, au existat în perioadele de persecuţie, când creştinii se adunau prin catacombe, prin peşteri, prin păduri sau prin case cu perdelele trase, dar când numărul lor creştea de la o zi la alta, decât astăzi când există o sumedenie de modalităţi de predicare a Evangheliei, garantate prin drepturile omului, dar în ciuda cărora numărul creştinilor adevăraţi scade de la o zi la alta. Când uşa pentru Evanghelie nu se deschide, în primul rând în văzduh, la nivelul luptei spirituale, oportunităţile de a predicare a acesteia prin: radio, Tv, internet, cărţi, reviste, etc, se transformă în mijloace de propagandă religioasă. Ori Dumnezeu nu ne-a chemat să fim buni propagandişti ai Împărăţiei Sale ci buni luptători pentru Împărăţia Sa. Diavolul nu se teme atunci când facem propagandă religioasă, ba chiar este dispus să ne dea o mână de ajutor, la fel cum a făcut-o la Filipi, prin roaba stăpânită de un duh de ghicire (Fapte 16:17), însă Diavolul tremură atunci când luptăm, cu armele din Efeseni 6, pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Marea întrebare este, dacă nu cumva Biserica contemporană a ieşit demult din lupta spirituală, preocupându-se doar de perfecţionarea aparatului de propagandă. Dar haideţi să vedem cum sună toate acestea, în contextul Bisericii din Filadelfia.
1. Context istoric.
Oraşul Filadelfia a fost construit, în anul 159 înainte de Cristos, de către Attalus regele Pergamului, în cinstea fratelui său Eumenes, care i-a fost credincios şi devotat în războaie. Numele oraşului provine de la două cuvinte greceşti care înseamnă dragoste de frate. Filadelfia nu era un oraş mare dar se remarca prin trei lucruri foarte importante: În primul rând, avea o aşezare strategică foarte importantă, la confluenţa a trei mari ţinuturi din Asia Mică: Misia, Frigia şi Lidia, motiv pentru care a fost supranumit : poarta răsăritului, fiind ales de către greci, ca centru de răspândire a culturii greceşti. În al doilea rând, fiind aşezat pe o rocă vulcanică, Filadelfia avea un sol foarte fertil, în ce priveşte cultivarea viţei de vie. Aşadar oraşul s-a dezvoltat şi perfecţionat, în ce priveşte industria vinurilor, de la cultivarea viţei de vie, şi până la comercializarea vinurilor, în toate împrejurimile. Prin urmare, patronul spiritual al oraşului era Dionysos, zeul vinului şi al petrecerilor. Industria vinurilor cât şi comerţul cu acestea a adus oraşului Filadelfia o mare prosperitate economică. În al treilea rând, la Filadelfia trăia o comunitate foarte însemnată de evrei. Ei au fost atraşi în zonă de comerţ, de prosperitatea economică a cetăţii şi de aşezarea strategică a oraşului. Cu timpul aceştia au pătruns în structurile de conducere ale oraşului, având o influenţă foarte mare, în zonă. Sinagoga evreiască din Filadelfia era foarte puternică, dispunând de toate mijloacele existente, ale unui aparat de propagandă religioasă, perfect: putere financiară, putere politică, putere numerică, putere de dominaţie verbală, etc.
Prin urmare, mica comunitate creştină din Filadelfia, era supusă la trei tipuri majore de presiuni: presiunea culturii greceşti, presiunea vinurilor lui Dyonisos şi presiunea sinagogii. Studiind scrisoarea adresată de către Domnul Isus, creştinilor din Filadelfia, vom descoperi că Biserica a rezistat la toate aceste tipuri de presiuni. Ca semn că Biserica a rezistat presiunilor filozofiilor greceşti, Domnul Isus îi scrie: ,,ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu.” (v8) Ca semn că Biserica a rezistat presiunilor vinului, Domnul Isus i se descoperă, ca Cel Sfânt şi Adevărat. (v7) Ca semn că Biserica a rezistat presiunilor sinagogii evreeşti, Domnul Isus îi scrie: ,,Iată că îţi dau din cei ce Sunt în sinagoga Satanei, care zic că Sunt Iudei şi nu Sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit.” (v9) De fapt cheia înţelegerii corecte, a scrisorii Domnului Isus către Biserica din Filadelfia, se găseşte în apărarea pe care o ia Domnul Isus Bisericii, împotriva atacurilor şi presiunilor venite din partea sinagogii. Scrisoarea abundă în elemente vechi testamentale, peste care evreii se credeau proprietari, dar care Domnul Isus le ia şi le oferă Bisericii: Numele lui Dumnezeu ca Sfânt şi Adevărat, cheia lui David, Templul lui Dumnezeu, Ierusalimul, etc.
2. Cum se prezintă Cristos Bisericii din Filadelfia?
,,Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide:” (v7)
Yahve cel Sfânt, Adevărat şi Suveran, a fost principalul mod în care Dumnezeu s-a descoperit poporului evreu. Sfinţenia este cel mai fregvent atribut al lui Dumnezeu, întâlnit în Vechiul Testament. Deasemenea Vechiul Testament conţine numeroase texte, în care Yahve este numit singurul Dumnezeu adevărat, în comparaţie cu idolii neadevăraţi. (Psalm 115) David alături de Avraam este cel mai reprezentativ personaj din istoria lui Israel, iar despre cheia lui David, găsim scris în Isaia 22:22. Ei bine, sinagoga evreiască din Filadelfia considera toate aceste lucruri ca făcând parte din patrimoniul lor spiritual şi cultural, iar personajul Isus al creştinilor, era considerat un impostor şi un revoluţionar împotriva Romei.
Prin felul În care s-a prezentat Bisericii din Filadelfia, Domnul Isus şi-a afirmat egalitatea Sa cu Yahve al Vechiului Testament, şi a confirmat Biserica, ca adevărata moştenitoare a Legământului Davidic. Scopul acestei prezentări, a fost ca să întărească credinţa Bisericii în Cristos, credinţă supusă la mare încercare de presiunile sinagogii, şi să demaşte falsitatea celor care se considerau adunarea lui Dumnezeu, în timp ce erau o sinagogă a Satanei.
Deasemenea, din această prezentare, anticipăm ceva ce pe parcursul studierii scrisorii, ne va deveni foarte clar, şi anume că marea şi puternica sinagogă evreiască, care dispunea de un puternic aparat propagandistic religios, dispreţuia mica şi lipsită de putere şi resurse, biserică creştină, considerând-o o comunitate închisă, fără perspectivă şi fără viitor. Însă Domnul Isus vine în apărarea Bisericii Sale, prezentându-se ca Cel ce are putere să deschidă uşi pentru cei mici şi neânsemnaţi şi să le închidă pentru cei mari şi încrezuţi, şi că va face lucrul acesta, în curând.
Acest cuvânt de prezentare, trebuie să fi constituit o mare încurajare pentru Biserica din Filadelfia, şi rămâne până astăzi un cuvânt de încurajare, pentru toţi sfinţii slabi şi neânsemnaţi, care nu s-au deprins cu toate tertipurile diabolice, necesare pentru a deschide tot felul de uşi, uneori, din păcate, chiar şi în domeniul religios. Copiii lui Dumnezeu nu dau din coate, ci aşteaptă în umilinţă până când Domnul Isus Însuşi le deschide uşa.
3. Ce apreciază Domnul Isus la Biserica din Filadelfia?
,,… ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu. … ai păzit cuvântul răbdării Mele, ” (v8,10)
Aprecierile Domnului Isus pentru Biserica din Filadelfia, sunt cu atât mai importante, cu cât Domnul n-are nimic de condamnat la ea. Biserica din Filadelfia a rămas fidelă Cuvântului lui Dumnezeu, Numelui Domnului Isus şi a îndurat cu răbdare toate presiunile care urmăreau să o despartă de acestea.
Expresia: ,,ai păzit Cuvântul meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu” se referă cel puţin la două lucruri: În primul rând, Biserica n-a cedat sub presiunea elenizării creştinismului, prin influenţa gnosticilor, care au adus mult rău creştinătăţii, din primele secole, prin propovăduirea faptului că trupul este rău, iar duhul este bun, şi că la mântuire se ajunge printr-o cunoaştere superioară care nu vine din Biblie, ci pe cale mistică, dintr-un plan existenţial superior, prin iniţiere şi iluminare. În al doilea rând, Biserica n-a cedat presiunii viilor, vinurilor şi cârciumelor din oraş. În ţară, este cunoscut faptul că în zonele de podgorii, băutura este principala problemă cu care se confruntă Bisericile. Nu acelaşi lucru s-a petrecut şi la Filadelfia.
Expresia: ,,ai păzit Cuvântul răbdării” se referă la maturitatea Bisericii care a îndurat, în smerenie, toate presiunile, care aveau ca scop să o despartă de Domnul şi de Cuvântul Său.
Fidelitate faţă de Cuvânt, faţă de Domnul şi răbdare: iată trei calităţi de care are mare nevoie Biserica de astăzi, ca să poată beneficia de lucrarea supranaturală a Domnului Isus, de a aduce foame şi sete, în inima oamenilor,după Dumnezeu.
4. Ce promite Domnul Isus Bisericii din Filadelfia?
,,iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată că îţi dau din cei ce Sunt în sinagoga Satanei, care zic că Sunt Iudei şi nu Sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” (v8-12)
Prima promisiune făcută de Domnul Isus Bisericii din Filadelfia este o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide. Promisiunea uşii deschise este făcută pentru prezent, prin urmare trebuie să fie legată neapărat de mandatul Bisericii, de promovare a intereselor Împărăţiei lui Dumnezeu, pe pământ.
Expresia: ,,căci ai puţină putere” a dat mult de furcă cercetătorilor Scripturii, unii considerând aceste cuvinte, ca pe o mustrare adresată Bisericii. Însă dacă cercetăm cu atenţie textul, vom constata că puţina putere a Bisericii, a fost chiar motivul pentru care Domnul Isus i-a deschis acea uşă: ,,iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere” Cu alte cuvinte: dacă Biserica ar fi avut mai multă putere, Domnul Isus nu i-ar fi deschis uşa respectivă. Prin urmare, a avea puţină putere este condiţie de bază, pentru a putea beneficia de această lucrare a Domnului. Oare nu se potriveşte aceasta cu tot restul Scripturii unde citim cuvinte ca acestea: ,,puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” şi : ,,când Sunt slab, atunci Sunt tare.” (2Corinteni 12:9,10) O consecinţă naturală a recunoaşterii lipsei de putere este rugăciunea. Doar oamenii slabi se roagă, cu adevărat, iar rugăciunile lor câştigă biruinţe în locurile cereşti, duhurile rele sunt legate, iar Duhul Sfânt înrâureşte inimile păcătoşilor, care devin receptivi la Evanghelie. Cei puternici, rostesc doar rugăciunea fariseului de la templu. Dumnezeu n-are nimic de oferit celor care se încred în ei înşişi, nici celor aroganţi. Toate promisiunile Domnului sunt pentru cei săraci în duh. Lipsa lepădării de sine, încrederea în înţelepciunea, puterea şi resursele personale, îl împiedică pe Dumnezeu să lucreze.
Dar, dacă Biserica din Filadelfia avea puţină putere, atunci, în context, cine să fi avut multă putere? Erau tocmai evreii din sinagogă, care ziceau că sunt iudei, dar nu erau, se credeau adunarea lui Dumnezeu, dar în schimb erau sinagoga Satanei, şi pe deasupra îi şi dispreţuiau pe creştinii puţini şi slabi. Prin urmare, Domnul Isus promite că va face dreptate Bisericii, chiar aici pe pământ: ,,Iată că îţi dau din cei ce Sunt în sinagoga Satanei, care zic că Sunt Iudei şi nu Sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit.” Acest verset înseamnă, fie că Domnul va naşte din nou tocmai pe cei mai mari contestatari ai Bisericii, fie că îi va zdrobi, în mod suveran, determinându-i să ajungă la mâna şi la mila celor de care şi-au bătut joc, fie că Domnul va da un aşa mare Har Bisericii, care va prospera atât de mult, încât chiar cei mai orgolioşi membri din sinagoga Satanei, vor trebui să admită că Domnul este de partea Bisericii Sale. În umblarea noastră cu Dumnezeu, de-a lungul anilor, am văzut situaţii şi de un fel şi de altul. Tot ce ni se cere este să fim sfinţi, să rămânem lângă Cuvânt şi lângă Domnul, recunoscându-ne limitele cu smerenie, şi aşteptând supranaturalul de la El.
A doua promisiune, se referă la răsplata biruitorilor, oferită de către Domnul, în ziua de apoi. În lumea antică, atunci când cineva făcea o faptă de mare ispravă, se obijnuia să se ridice, într-un templu, un stâlp în cinstea lui, pe care era scris numele lui. Dar când se schimbau împăraţii, deseori se întâmpla ca cineva onorat de împăratul trecut, să fie dezonorat de împăratul actual, prin urmare, stâlpul ridicat în cinstea lui, era scos afară din templu. Promisiunea Domnului pentru biruitori, este că vor fi un stâlp în templul lui Dumnezeu, că vor avea pe el scris, Numele lui Dumnezeu, al Domnului Isus, şi al noului Ierusalim, şi că niciodată nu vor fi scoşi afară de acolo. Iată o promisiune extraordinară pentru copiii lui Dumnezeu, dar şi o atenţionare solemnă pentru cei care se consideră deja posesorii acestor făgăduinţe, dar care vor fi surprinşi să afle că de fapt ei au aparţinut sinagogii Satanei. ,,Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.”

Scrisoare către Biserica din Laodicea

(Apocalipsa 3:14.22)
Biserica din Laodicea este singura Biserică din Noul Testament, despre care Domnul Isus a afirmat că îi este greaţă, deoarece aceasta se afla în starea pe care Fiul lui Dumnezeu o urăşte cel mai mult, şi anume starea de căldicel. De fapt, Biserica din Laodicea se credea în cea mai perfectă formă spirituală, spunând despre sine, cu o deosebită emfază: ,,sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, însă Domnul Isus o vedea tocmai la polul opus, adresându-i amarele cuvinte: ,,eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”(v17). Scârbit de atâta falsitate, minciună şi înşelăciune, Domnul Isus a fost nevoit să exclame: ,,am să te vărs din gura mea”. Această expresie, în limba greacă, realmente, exprimă o senzaţie de vomă, stârnită de un lucru scârbos, dezgustător şi neplăcut. În vechiul Testament, mai întâlnim ceva asemănător, când Dumnezeu a spus poporului Său: ,,Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi.” (Isaia1:13-14) Ce situaţie îngrozitoare pentru o biserică, care dintr-un popor, chemat să fie mireasa lui Cristos, de care Dumnezeu vrea să se bucure, aşa cum citim în Ţefania 3:17: ,,Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.”, să ajungă, prin infidelitate faţă de Mirele ei, o târfă mizerabilă şi dezgustătoare, despre care Domnul Isus să spună: mi se face lehamite de tine, de aceea: ,,am să te vărs din gura Mea”. Este greu de priceput cum este posibil ca o fecioară curtată de tocmai Prinţul Universului, să dea cu piciorul în şansa vieţii ei, cedând avansurilor seducătoare ale unor ibovnici mărunţi şi mizerabili. Însă lucrul cel mai şocant şi de neânţeles pentru orice logică omenească, este următorul: Cum se poate ca Domnul Isus, să mai iubească şi o astfel de biserică, oferindu-i şansa întoarcerii la dragostea şi credincioşia faţă de Mirele ei ceresc? Cum este posibil ca Domnul Isus să rostească unei asemenea adunări, cuvinte ca: ,,Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te!” sau: ,,Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (v19, 21) De fapt, în aceste cuvinte, ale Domnului Isus, constă şansa fiecăruia dintre noi, deoarece cu toţii am avut momente sau perioade în viaţă, în care am cedat presiunilor seducătoare ale curtezanilor celui rău şi am trădat dragostea Domnului Isus, căzând în tot felul de pofte şi de păcate. Dacă nu am avea şansa pocăinţei şi suportul iubirii Divine, am fi nişte oameni pierduţi şi irecuperabili. Frumuseţea în cartea Apocalipsa, este că cei îmbrăcaţi în haine albe, nu sunt cei care n-au păcătuit niciodată, ci cei care şi-au spălat hainele în sângele Mielului. (Apocalipsa7:14) Mesajul scrisorii Bisericii din Laodicea, este că până şi celei mai corupte şi stricate biserici, în dragostea Divină fără margini, i se oferă şansa pocăinţei, cât şi provocarea câştigării biruinţei, pentru a sta împreună cu Cristos pe scaunul Său de domnie.
Cei mai mulţi comentatori ai Scripturii, afirmă că starea Bisericii din Laodicea se potriveşte cel mai bine cu starea Bisericii contemporane. Prin urmare studiul acestei scrisori, este o provocare cu atât mai puternică, pentru fiecare dintre noi.
1. Context istoric.
Oraşul Laodicea a fost întemeiat de către Antioh al doilea, în secolul trei înainte de Cristos, fiind numit după numele soţiei sale, Laodice. Din punct de vedere etimologic, cuvântul Laodicea este format din două cuvinte care, în limba greacă, înseamnă drepturile omului, sau democraţie. Numele acesta s-a potrivit foarte bine cu specificul oraşului, cu specificul Bisericii de acolo, şi se potriveşte foarte bine şi cu specificul Bisericii de astăzi. Biserica din Laodicea este Biserica ce trăieşte în democraţie şi care este ispitită să se lase condusă, mai mult de voinţa poporului, decât de voia lui Dumnezeu. În Biserica de tip Laodicea, votul majorităţii tinde să înlocuiască voia suverană a lui Dumnezeu.
Oraşul Laodicea a devenit una dintre metropolele lumii antice, caracterizată prin câteva elemente foarte importante: În primul rând, Laodicea era supranumit oraşul milionarilor, deoarece acolo îşi aveau reşedinţa cei mai bogaţi oameni, din Asia Mică. În Laodicea exista un sistem bancar foarte sigur; un corespondent al băncilor Elveţiene de astăzi. Există dovezi istorice care confirmă faptul că oameni importanţi ai lumii antice, aveau depozite în băncile din Laodicea. Banii şi aurul erau ceva foarte obijnuit în acest oraş. În al doilea rând, în Laodicea s-a dezvoltat foarte mult, industria confecţionării ţesăturilor şi hainelor, din lână neagră. Aceste haine erau foarte scumpe şi la mare căutare în lumea bună. De fapt, hainele din lână neagră, au devenit moda Laodiciei cât şi simbolul bogăţiei, eleganţei şi bunăstării materiale. În al treilea rând, în Laodicea funcţiona şi o şcoală de medicină foarte importantă, specializată în mod deosebit pe oftalmologie. În acest oraş se fabrica un fel de alifie pentru tratarea bolilor de ochi, numită pudra frigiană, din care provine colirul de astăzi. Oraşul Laodicea avea o singură problemă: apa. În Laodicea nu existau surse bune de apă, de aceea aceasta era transportată prin conducte ceramice, din două oraşe din apropiere. La Colose existau izvoare de apă rece, foarte bună de băut, iar la Hierapolis existau izvoare fierbinţi, cu apă termală, foarte bună pentru diferite tratamente. Marea problemă era că pe drum, apa rece din Colose se încălzea, iar apa fierbinte din Hierapolis se răcea, amândouă ajungând în Laodicea, la o temperatură care poate fi descrisă prin acelaşi cuvânt: căldicel. Ei bine, când vom studia scrisoarea propriuzisă, vom observa că Domnul Isus face referire la toate aceste elemente de context istoric, iar cunoaşterea lor ne va fi de mare ajutor.
În ce priveşte Biserica din Laodicea, Noul Testament, are încă două referinţe la aceasta, afară de textul Apocalipsei. În epistola pe care Pavel a scris-o Bisericii din Colose, el s-a referit de două ori şi la Biserica din oraşul vecin. În Coloseni 2:1 Pavel spune: ,,Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup;”, iar în 4:16 găsim scris: ,,După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica Laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea.” Aşadar cu treizeci de ani înainte de Apocalipsa lui Ioan, Pavel lupta în rugăciunile sale, pentru Biserica din Laodicea, şi chiar le-a scris o epistolă de învăţătură, dar pe care Duhul Sfânt n-a inclus-o în canonul Scripturii. Ruinele de astăzi scot la iveală trei clădiri de biserică, în centrul oraşului, ceea ce vorbeşte despre mărimea, puterea cât şi bogăţia Bisericii din Laodicea.
2. Cum se prezintă Cristos Bisericii din Laodicea.
,,Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu:” (v14). Bisericii din Laodicea, Domnul Isus i se prezintă, potrivit cu nevoile sale, în trei feluri: Amin, Martorul credincios şi adevărat, şi Începutul zidirii lui Dumnezeu. În primul rând, cuvântul ,,Amin” înseamnă ,,aşa să fie”, iar unei biserici democratice, în care voinţa majorităţii impunea legea, trebuia să i se reamintească faptul că numai Dumnezeu este în măsură să hotărască ce este bine şi ce este rău, nu adunarea generală. Democraţia nu trebuie amestecată niciodată cu voia lui Dumnezeu. Principiile Scripturii nu se supun la vot, ci se împlinesc întocmai. În al doilea rând, Martorul credincios şi adevărat, ne vorbeşte despre faptul că Biserica, punând deoparte voia lui Dumnezeu, în favoarea voinţei poporului, a intrat sub incidenţa tribunalului Divin, în calitate de inculpat, iar Isus Cristos este Cel care depune mărturie despre vinovăţia ei. Mărturia Lui este adevărată, deoarece El nu este un martor mincinos ci credincios. În al treilea rând, prezentarea lui Isus ca început al zidirii lui Dumnezeu, reprezintă o invitaţie adresată Bisericii de a se întoarce înapoi la origini. Expresia: ,,începutul zidirii lui Dumnezeu” se poate traduce şi prin: ,,etalonul Împărăţiei lui Dumnezeu, sau modelul Împărăţiei lui Dumnezeu”. Prin lepădarea voii lui Dumnezeu în favoarea voinţei poporului, Biserica din Laodicea, nu numai că a intrat sub incidenţa tribunalului Divin, dar L-a scos pe Domnul Isus afară. În scrisoarea adresată acestei Biserici, Domnul Isus se prezintă stând la uşă şi cerând permisiunea de a intra: ,,Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (v20) Ce imagine jalnică şi nepotrivită pentru o biserică. Biserica din Laodicea pierzându-L pe Cristos, şi-a pierdut etalonul, modelul, direcţia şi standardul, iar Domnul Isus se oferă, încă odată, pe Sine, acestei Biserici.
Aşa cum altădată Cristos a fost izgonit din Biserica din Laodicea, astăzi El este izgonit din multe biserici, care se numesc creştine, iar o biserică fără Cristos, este o adunătură de oameni fără etalon, fără direcţie, în care triumfă voinţa poporului în detrimentul voii lui Dumnezeu. Însă Cristos nu renunţă să bată chiar şi la uşile încuiate ale unei astfel de biserici, la care nu găseşte nimic bun de apreciat.
3. Ce condamnă Cristos în Biserica din Laodicea?
,,Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol,” (v15-17)
Acuzaţia adusă de către Domnul Isus Bisericii din Laodicea, este că aceasta se afla în starea de căldicel, nici rece nici în clocot. Pentru a înţelege foarte bine această acuzaţie, trebuie să definim ce a vrut Domnul Isus să spună prin cuvintele: căldicel, rece şi în clocot. Pentru a defini aceşti termeni, ne vom folosi de două contexte: contextul geografic şi contextul biblic.
Din punct de vedere al contextului geografic, mesajul Domnului Isus către Biserica din Laodicea, condamna faptul că aceasta nu era rece şi proaspătă, astfel ca oamenii însetaţi după Dumnezeu, pătrunzând în Biserică, să-şi stâmpere acolo setea sufletească, dupăcum cei însetaţi fizic găseau stâmpărare în izvoarele reci din Colose, dar nu era nici fierbinte, astfel ca cei bolnavi spirituali, să găsească în Biserică vindecare duhovnicească, dupăcum cei bolnavi fizic găseau vindecare trupească, în apele termale de la Hierapolis. Domnul Isus imputa Bisericii faptul că, pierzându-şi identitatea, şi-a pierdut şi proprietăţile. Această interpretare are suport biblic, în cuvintele Domnului Isus, din predica de pe munte: ,,Voi Sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni. Voi Sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” (Matei 5:13-16) Biserica din Laodicea era la fel ca sarea care şi-a pierdut gustul, iar acum nu mai era bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni, şi ca lumina care s-a stins sub obrocul păcatului, iar cei pierduţi nu mai găseau în ea nici un indiciu spre Cristos.
Din punct de vedere al contextului biblic, termenii: căldicel, rece şi în clocot sunt definiţi chiar de către Domnul Isus. Potrivit definiţiei Domnului Isus, în starea de căldicel, este acea biserică care zice despre sine: ,,sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, dar care nu ştie că este: ,,ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol”. Biserica aflată în starea de căldicel, este biserica care trăieşte în această cumplită autoânşelare: se crede fierbinte, dar în realitate este rece. Prin urmare, biserica fierbinte, este biserica care, nu doar zice că este bogată, ci chiar este bogată, cumpărând de la Domnul aur curăţit prin foc, iar ,,biserica rece” dacă o putem numi aşa, este biserica ticăloasă, nenorocită, săracă, oarbă şi goală. ,,biseria rece” încetează a mai fi biserică, ci reprezintă culmea ticăloşiei omeneşti, care se dă drept ceea ce nu este, şi joacă un rol care nu i se potriveşte. Membrii unei asemenea biserici sunt cei mai nenorociţi dintre oameni, deoarece ei nu se simt bine nici cu Dumnezeu nici cu lumea. Aceşti aşa zişi creştini, se aseamănă foarte mult cu bogatul căruia i-a rodit ţarina, care au acumulat multe bogăţii lumeşti, trăind în mijlocul băncilor şi aurului, dar care nu s-au îmbogăţit deloc faţă de Dumnezeu. Ei sunt orbi din punct de vedere spiritual, neavând capacitatea să-L vadă pe Dumnezeu, cât şi planurile Sale, chiar dacă ochii lor trupeşti sunt unşi cu cele mai bune alifii. Deasemenea, din punct de vedere spiritual, ei sunt goi, chiar dacă trupul lor este înveşmântat cu cele mai scumpe şi elegante haine de lână. Aşadar: autoânşelarea, falsitatea, aroganţa, materialismul şi alungarea lui Cristos la uşă, prin impunerea voinţei poporului, sunt câteva dintre caracteristicile bisericii de tip Laodicea.
Mulţi cititori şi cercetători ci Cuvântului lui Dumnezeu, studiind această scrisoare, şi-au pus următoarea întrebare: Cum a fost posibil ca Domnul Isus să-i spună acestei Biserici cuvintele: ,,o dacă ai fi rece!” Este de preferat să fi rece decât căldicel? Să ştiţi că atât cei căldicei cât şi cei reci, dacă nu se pocăiesc, vor ajunge în acelaşi loc: în iad, deoarece atât unii cât şi ceilalţi sunt ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi. Singura diferenţă dintre ei este că unii îşi recunosc starea iar alţii nu şi-o recunosc, iar cei care îşi recunosc păcătoşenia mai au o şansă de pocăinţă, pe când cei care nu-şi recunosc starea de păcat, n-au nici o şansă să fie mântuiţi. La analiza atentă a Domnului Isus, fariseii religioşi din poporul Israel, erau plini de mândrie, răutate, pofte rele şi păcat, la fel ca şi vameşii, păcătoşii şi prostituatele. Singura diferenţă dintre aceste două categorii, era că păcătoşii îşi recunoşteau mizeria şi ticăloşia, pe când fariseii nu. De aceea Domnul Isus i-a preferat pe păcătoşi, deoarece aceştia erau mult mai receptivi la mesajul Evangheliei Sale, pe când oamenii religioşi se credeau, ca cei din Laodicea, bogaţi şi că nu duc lipsă de nimic. De aceea Domnul Isus a rostit, în auzul urechilor liderilor religioşi ai lui Israel, surprinzătoarele cuvinte: ,,Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrîşnirea dinţilor.” (Matei 8:-12)
4. Soluţia oferită de Domnul Isus
,,te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te! Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” (v18-20)
Partea frumoasă este că până şi Bisericii din Laodicea i se aruncă provocarea pocăinţei şi a biruinţei. Domnul Isus este dispus să ofere şi celor din Laodicea, aur curăţit prin foc, haine albe cât şi doftorie pentru ochi. Aurul curăţit prin foc, se referă la acele bogăţii care pot fi transferate în viaţa de după moarte. Petru vorbeşte despre credinţa noastră în Domnul Isus, a cărei valoare este cu mult mai mare decât a aurului curăţit prin foc, şi care trebuie curăţită prin focul încercărilor, spre a deveni veritabilă. (1Petru1:6-7) Este normal să fie aşa, deoarece, credinţa ne leagă de cea mai de preţ comoară din univers, şi anume Domnul Isus. Însă Biserica din Laodicea, de dragul unei vieţi confortabile, a făcut toate compromisurile necesare, pentru a scăpa de încercare şi persecuţie, însă prin aceasta şi-a pierdut şi credinţa, respectiv pe Cristos. Obiectivul nostru suprem, în această lume, nu trebuie să fie o viaţă lipsită de necazuri, ci o viaţă de încredere în Domnul Isus. Domnul Isus reprezintă comoara ascunsă în ţarină, din pilda Împărăţiei, iar cel care o găseşte, de dragul ei se duce şi vinde tot ce are. (Matei 13:44) În acest context trebuie să înţeţegem cuvintele Domnului Isus: ,,Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine.” (Matei 10:38) Hainele albe se referă la neprihănirea lui Cristos, la care s-a referit şi apostolul Pavel când a scris: ,,şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi. Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucît şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Filipeni 3:9-14) Doar această neprihănire ne poate acoperi goliciunea omului vechi al păcatuui. Alifia pentru ochi se referă la capacitatea de a umbla prin credinţă nu prin vedere. Capacitatea de a privi lumea şi viaţa din perspectiva lui Dumnezeu, în aşa fel încât această perspectivă duhovnicească, să ne influenţeze valorile, priorităţile, deciziile şi acţiunile.
5. Promisiunea Domnului Isus pentru Biserica din Laodicea
,,Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”
Mesajul încurajator al scrisorii către Biserica din Laodicea, este că până şi un creştin căldicel, care trăieşte în autoânşelare, falsitate, aroganţă, materialism şi fără Dumnezeu, are şansa să devină unul dintre biruitori, dacă se pocăieşte şi se întoarce cu toată inima spre Cristos, spre a fi îmbogăţit, îmbrăcat în haine albe, şi vindecat de orbire spirituală. Biruitorii din Scriptură nu sunt nişte performeri intangibili ci nişte păcătoşi spălaţi şi înnobilaţi prin lucrarea Harului lui Cristos. Prin urmare există speranţă pentru fiecare dintre noi. Oricine are şansa reală de a ajunge să domnească împreună cu Cristos pe scaunul Lui de domnie. Din păcate …

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.