PROLOG- Maritiri din Inchisorile Comuniste… 01. Premiile Ig Nobel 2021; 02. Mihai Eminescu, jurnalist politic; 03 . Theodor Codreanu: Eminescu n-a fost singur. Câţiva români primejdioşi; 04 . Eminescu – un filosof mărturisitor; 05 . Pactul cu diavolul; 06 . EU ȘI COMUNISMUL- Partidul prostului gust; 07 . 10 citate celebre de la marele poet Mihai Eminescu pentru clasa politică; 08 . Volumul Patologia societatii noastre. Articole politice, de Mihai Eminescu ; 09 . Ce parere avea Mihai Eminescu despre politica si politicieni: Tara munceste inzecit pentru a intretine absenteismul si luxul; 0-10 . PATOLOGIA SOCIETĂŢII NOASTRE – de Mihai Eminescu [4 ianuarie 1881]; 0-11 . Eugen Simion: Românii se întorc la Mihai Eminescu în a cărui poezie se regăsesc; 0-12 . Acesta este ULTIMUL articol scris de Eminescu, cu câteva luni înainte de a fi asasinat. Articolul a aruncat în aer guvernul!; 0-13 . În SUA a avut loc prima EDITARE reușită a unui EMBRION UMAN. Crearea primilor oameni modificați genetic e la doar un pas distanță. Cât de periculoasă e “Joaca de-a Dumnezeu?” 0-14 . Teoria asasinării lui Eminescu. Planul diabolic prin care poetului i s-a înscenat nebunia pentru a fi îndepărtat de la ziar şi a fost otrăvit cu mercur; 0-16 . NICOLAE LABIȘ a fost asasinat de un agent al Securității. Poetul cântase la o nuntă „Trăiască Regele”, cu doar câteva săptămâni înainte de moarte; 017 . De ce a fost ucis poetul Nicolae Labiş ; 018 . ASASINATUL LUI MARIN PREDA; 0- 19 . Despre asasinarea economică a României; 0- 20 . Zece asasinate faimoase; 0- 21 .(Amintiri despre … ) MOARTEA ROMANIEI SI EXTERMINAREA POPORULUI ROMAN; 0- 22. INCEPUTUL SFARSITULUI-sa nu uitam …0-23. EXCLUSIV | Când justiția nu e oarbă, ci trage cu ochiul. Cine se află în spatele jocurilor de culise din CSM…0- 24 . 11 decembrie: 103 ani de la nașterea lui Soljenițîn, una dintre cele mai puternice voci ale spiritului creștin dar un naționalist rus antiromân care a exasperat basarabenii din Gulag. Era gata să fie linșat pentru afirmația că Basarabia nu e a României; EPILOG- Geografia şi cronologia Gulagului românesc si Petre Mihai Băcanu 80
0 – 25 – Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare; 0 – 26 – Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare…se pun la cale – O criza economica si religioasa… pentru “rezolvare”; 0 – 27 -Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara, Icoana Fiarei si Semnul Fiarei; 0 – 28 –Dumnezeu (cel viu,neiconat) , un prilej binecuvantat de a marturisi aceasta incredere; 0 – 29 – Consecințele primirii cipului pe frunte sau pe mana dreaptă; 0 – 30 –Iosif Țon: Cum a intrat idolatria în creștinism prin moaște, icoane și închinare la sfinți? 0 – 31 – Reforma religiei creștine 1517 – Gânduri (neiconate) la a 500-a aniversare – de Iosif Țon…
PROLOG- Maritiri din Inchisorile Comuniste…
Valeriu Gafencu ( 1921 – 1952 )
Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.
Lui Valeriu ii revine asadar si sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori.
Valeriu urmeaza cursurile liceului Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facaultatii de Drept din Iasi.
Arestat de Antonescu
In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: „Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice”.
Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activitatea legionara a tanarului Gafencu, care avea o functie de conducere in Fratiile de Cruce.
Inchisoare si distrugere fizica sub comunisti
Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 – 1944) si de la Pitesti (inchisoare in care a avut loc cumplita reeducare comunista cunoscuta sub numele de „fenomenul Pitesti”, proces catalogat de Soljenitin ca cea mai mare barbarie a sec. XX).
Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.
Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.
Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.
In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o „epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti.
Cu aceasta figura de sfant – care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului – a trecut la cele vesnice.Si-a cunoscut ziua mortii
Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.
Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.
A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.
La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: „Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.
La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.
Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. Cu toate acestea Biserica Ortodoxa Romana intarzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii il cinstesc insa ca atare, icoana mucenicului putuand fi gasita in tot mai multe case.
I-a salvat viata pastorului Wurmbrand cu pretul propriei vieti
Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult si-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie speciala de la familie, un pachet cu streptomicina.
Deoarece starea lui era ceva mai buna, a venit cu medicamentele si i le-a pus in brate lui Valeriu, fericit ca ii poate salva viata.
Valeriu le-a primit si a doua zi l-a instiintat pe Stratan ca a hotarat sa le cedeze pastorului Wurmbrand, spunand ca acesta se afla, de asemenea, intr-o stare grava si salvarea lui ar insemna mult pentru dezvoltarea crestinatatii, deoarece este o personalitate recunoscuta, cu relatii internationale si mare putere de influenta.
Stratan s-a suparat si a declarat ca nu este de acord. Atunci, cu blandete, Valeriu i-a spus ca din moment ce i-a daruit medicamentele, acum ele ii apartin si are libertatea sa le foloseasca potrivit indemnului constiintei lui.
Intr-adevar, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a carui viata a fost astfel salvata. Nu dupa mult timp, pastorul avea sa faca un gest similar, cedand injectiile primite de el chiar unui legionar. De aici si confuzia intretinuta in media ca pastorul i-ar fi salvat viata lui Gafencu si nu invers.
Impresionat de trairea crestina a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat ca vrea sa intre in Rai pe aceeasi poarta pe care intra si Valeriu si si-a luat angajamentul ca daca va mai fi vreodata liber sa vorbeasca lumii intregi despre trairea de exceptie a lui Valeriu si a camarazilor sai. Numai ca Wurmbrand a uitat repede cele promise.
Interviu cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a ingrijit pe Gafencu pana in ultima clipa*
Rep: Spuneti-ne va rugam o intamplare mai deosibita cu pacientul valeriu Gafencu!
dr. Aristide Lefa: Sunt foarte multe de zis, insa am sa ma opresc asupra uneia singure. Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala la spitatul din localitate, fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar. Operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste.
Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci.
Au fost minuni la moartea sa
Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?
dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: „Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….
Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.
Cateva marturii despre sfintenia lui Valeriu Gafencu
Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa: ” Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”
IPS Bartolomeu Anania: „Stalp al rezistentei spirituale romanesti”
Intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU.
Marin Naidim, Constanta: „Era fire de poet”
Citise mult in viata lui, dar acum (cat s-a mai putut citi in Aiud, pana in 1948), nu mai citea decat o singura carte, Biblia, si ce era in legatura cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Si se ruga.
In colonie, mergea intre ruinele unei vechi biserici parasite, ce se afla pe un deal, intr-o lucerna a coloniei, n-avea acoperis, era expusa ploilor si intemperiilor si el se ruga acolo.
Cand venea cineva pe la el de-acasa, aborda cu ei totdeauna probleme de credinta, cautand sa convinga pe fiecare de importanta mantuirii.
Spunea catre mine ca chiar daca nu reusim noi sa schimbam lumea, dar macar sa trezim interesul, sa o facem sa nu se mai simta bine cand savarseste raul, sa cream probleme, sa-si puna intrebari, sa-si schimbe pasii.
Facea mult caz de „constiinta pacatului”, pentru ca erau multi care considerau pacate numai curvia, hotia si crima si multi nu se recunosteau pacatosi, fie ca nu le aveau pe acestea, fie ca le minimalizau, neacordandu-le importanta cuvenita.
Dar pierdeau din vedere ca mai sunt si altele si poate mai mari decat acestea, cum ar fi mandria. „Celor mandri Dumnezeu le sta impotriva si celor smeriti le da har.” Pe omul care se grozaveste, Domnul il lasa singur si fara El o sa-si dea seama ca nu poate face nimic si o sa strige la El.Virgil Maxim, Ploiesti: „Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii”
Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele:
Fizic, parea un Arhanghel, purtand cand spada de foc a cuvantului dumnezeiesc, cand crinul curatiei plin de parfum tainic.
Aurelian Guta, Craiova: ” Nu l-am auzit niciodata plangandu-se”
Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute in pat, fara miscare, si din cauza slabiciunii si insuficientei circulatiei sangelui, i-au aparut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzandu-i o mare suprafata a spatelui, coapselor si gambelor.
Alti bolnavi, in situatie asemanatoare, se vaitau, blestemau si se revoltau, caci usturimile si durerile ranilor erau ingrozitoare.
Pe Valeriu nu l-am auzit niciodata plangandu-se, desi pe chipul sau se putea citi suferinta accentuata, iar in ochi ii apareau lacrimi de durere, cand era pansat, cu migala si dragoste frateasca de detinutii doctoranzi in medicina Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore in sir.
Din fasii de camasi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fasiile se lipeau de rani si produceau dureri cumplite cand erau desfacute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar dupa un timp, broboane de sudoare ii acopereau fruntea boltita.
Medicii observau; era semnul ca rabdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-l lasau putin sa-si revina.
IMNUL INVIERII**
Versuri-Valeriu Gafencu
Muzica-Mihai Lungeanu
Va cheama Domnul slavei la lumina, Sa creasca-n inimile noastre-nfrante,
Va cheama mucenicii-n vesnicii, Un om nascut din nou, armonios,
Fortificati Biserica crestina, Pe chipurile voastre sa se-mplante,
Cu pietre vii zidite-n temelii. Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Veniti, crestini, luati lumina, Un clopot tainic miezul noptii bate
Cu sufletul senin, purificat! Si Iisus coboara pe pamant,
Veniti, flamanzi, gustati din cina, Din piepturile voastre-nsangerate
E nunta fiului de Imparat. Rasuna Imnul Invierii Sfant.
*Prezentam doar scurte pasaje din interviu, foarte multe din cele spuse de interlocutor regasindu-se in corpul stirii.
**Se canta de Sfintele Pasti, in noaptea invierii Domnului nostru Iisus Hristos.
sursa:hotnews.ro
google images
Publicat de CELEBRULUL NECUNOSCUT la 19:30 Un comentariu:
Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
Mircea Vulcanescu ( 1904 – 1952 )
Mircea Vulcanescu: „Sa nu ne razbunati”
Conducerea penitenciarului Aiud nu renunta la ideea exterminarii lui Mircea Vulcanescu si-l trimite din nou in izolare la Zarca, o celula neincalzita, in care detinutii dormeau direct pe beton. Un tanar detinut nu mai rezista si cade din picioare. Asistenta medicala ii este refuzata, iar inca o noapte dormita pe podeaua rece l-ar fi ucis. Mircea Vulcanescu s-a intins pe beton si l-a culcat pe bolnav peste el. Acesta avea sa-si revina, dar filozoful se va imbolnavi grav de plamani si va muri in scurt timp. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : „Sa nu ne razbunati!”.
Biografie
S-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti. Clasele primare le-a facut in Bucuresti, iar gimnaziul la Iasi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitala dupa ce aceasta a fost ocupata de armata germana. In 1921 se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti pe care le termina in 1925.
A fost profund impresionat de Nae Ionescu si Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcanescu a plecat in 1925 la Paris pentru studii, dorind sa-si dea un doctorat in drept si altul in sociologie, lucru nerealizat in final.
A colaborat la cele mai renumite reviste de cultura ale vremii, printre care amintim doar Cuvantul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc.
A ocupat numeroase demnitati publice
Din iunie 1935, a detinut functia de director general al Vamilor pina in septembrie ’37, cind a fost demis dupa ce a descoperit contrabanda cu bauturi si tigari facuta de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. Totusi, a fost numit director al Datoriei Publice in acelasi Minister al Finantelor.
In anii urmatori, a ocupat de asemenea pozitii importante in administratia nationala: 1940 – 1941, director la Casei Autonome de Finantare si Amortizare si presedinte al Casei Autonome a Fondului Apararii nationale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 sa fie subsecretar de stat la Finante, pina la 23 august 1944.
8 ani de temnita grea pentru „criminalul de razboi” Vulcanescu
Dupa lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a ramas pina pe 30 august 1948, cind a fost arestat in lotul al doilea al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificati drept ”criminali de razboi”.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit pina in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din ’46.
Martiriu. A salvat viata unui detinut cu pretul propriei vieti
Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stalpii rezistentei din inchisoare si prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi si dese izolari la crunta Zarca. Aceasta era o celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fara niciun mobilier, detinutii fiind nevoiti sa doarma direct pe beton.
Pe timpul iernii geamul Zarcii era tinut deschis intentionat, gardienii motivand ca geamul este stramb iar tamplarul trebuie sa vina.
Intr-un frig cumplit, fara mancare si apa, imbracati doar intr-o zeghe ponosita si dormind direct pe beton, supravietuirea tinea de ordinul miracolului. Au fost detinuti care au rezistat in aceasta stare si timp de trei saptamani.
Intr-una din astfel de izolari la Zarca a lui Mircea Vulcanescu, un tanar detinut nu a mai rezistat si s-a prabusit din picioare. Asistenta medicala i-a fost refuzata. Inca o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranta moartea. Atunci Mircea Vulcanescu a facut o fapta demna de Pateric. Filozoful s-a asezat pe ciment si l-a culcat pe detinutul bolnav peste el.
Acesta avea sa-si revina, dar Mircea Vulcanescu se va imbolnavi grav de plamani, decedand pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : „Sa nu ne razbunati!”.
Ultimele ganduri
Ziaristul Gabriel Balanescu, fost coleg de suferinta la Aiud cu Vulcanescu, povesteste in cartea ” Din imparatia mortii”:
„Rand pe rand, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt indrumate spre locul de imbarcare. Traversand culoarul etajului doi, unde ne aflam, imi arunc ochii la un detinut sdrentaros, care freca cu terebentina scandurile.
Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si indrasneala cu care ne privea, stiut fiind ca detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu.
Imi sopteste : „mergeti la munca”. In privire i-am surprins un fel de bucurie, imbinata cu amaraciune. Aplecat, ingenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, il mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias.
Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru „aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist”.
…Mai tarziu – imi este greu sa-mi amintesc anul – am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA – filiala Bucuresti – Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang.
Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Voinata de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma – ceea ce ii slabea mult rezistenta.
Ingrijirea medicala ii era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n’a primit nici o medicatie specifica.
Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand.
-Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : „Spuneti-i Aninii sa ma ierte !” (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.)
Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.
Ion Constantinescu-Maracineanu, poveste in articolul „Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcanescu” publicat in revista Memoria:
„Rostul meu in viata s-a terminat. Am inceput o opera, dar n-am fost in stare s-o duc pana la capat. Am predat la o catedra pe care am parasit-o tocmai in clipele in care trebuia sa fiu prezent. M-am despartit de studentii pe care-i iubeam tocmai in cele mai dureroase momente ale istoriei.
Am crezut ca mi-am facut datoria ca cetatean fata de aceasta tara haituita si jefuita cu nerusinare, fata de acest neam insangerat. M-am inselat. N-am fost decat un vanitos. Am tinut sa vin aici langa cei in suferinta, cei care au visat libertatea si-au sangerat pentru ea. Studentii mei nu mai pot astepta nimic de la mine, o biata epava ce se taraste pentru ultima picatura de viata.
Stradaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentatii vremii n-au nevoie de cultura. Pseudocultura si-a intins tentaculele ca o caracatita. Nu stiu ale cui pacate indura acest neam ospitalier. Boala mi-a macinat si ultima farama de vlaga. Sunt la capatul puterilor. Ma vedeti in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon ma asteapta sa ma treaca Styxul.
Corbii sunt gata sa ma insoteasca. Priviti-i cum dau rotocoale croncanind in vazduh. Ma doboara tacerea asta. Ma ucide suferinta prin care trec prietenii de celula. Stiu ca ma despart de ei. Ii rog sa ma ierte ca-i parasesc.
Mărturia lui Nicolae Crăcea: Ultima tortură pentru Mircea Vulcănescu
S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu.
Torturarea mea s-a terminat şi acum zăceam aruncat într-un colţ pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-a torturat prin bătaia pe tot corpul (pentru a nu ştiu câta oară) a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul i se bălăngănea în dreapta şi-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.
Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să îi îmbrăţişez capul şi să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia.
Cred că aceasta a fost ultima tortură pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe câmpul din vecinătate cu încă unul.
Constat că oculta comunistă a lansat o versiune (mincinoasă, dar verosimilă) că Mircea Vulcănescu ar fi murit în alte circumstanţe şi n-a fost asasinat de administraţia închisorii după cum am mărturisit eu.
Mărturia lui Aurel Obreja
La sfârşitul anului 1950, în închisoarea Jilava a fost adus un grup de intelectuali, printre care şi Mircea Vulcănescu, precum şi un elev de la o şcoală agricolă pe nume Edi Tomescu.
Mircea Vulcănescu era extrem de slăbit. Pentru el nu mai conta propria viaţă, ci căuta să-şi fructifice chiar şi moartea, făcând binele creştin.
Înainte de a ajunge în cameră cu mine, acest grup a fost trecut printr-o procedură de bătaie sistematică şi apoi introdus în celula neagră, în pielea goală. Celula era o adevărată gheţărie plină de fecale şi alte mizerii. Acolo, Mircea Vulcănescu a vrut să-şi sacrifice viaţa, stând întins pe ciment, iar peste el să stea elevul Edi Tomescu (care era puţin bolnav). La insistenţele lui Mircea Vulcănescu, tânărul s-a prefăcut că stă întins pe el (pe Mircea Vulcănescu), în realitate greutatea corpului şi-o sprijinea pe mâini. Această situaţie a durat un minut sau două, după care tânărul s-a ridicat, declarându-se „vindecat”.
Trebuie ştiut că deţinuţii aveau un adevărat cult pentru Mircea Vulcănescu, respectându-l în mod deosebit. La ora aceea, în închisori nu existau tineri atât de inconştienţi, încât să-şi permită a sacrifica viaţa unui om de talia lui Mircea Vulcănescu, pentru a se salva pe sine.
Moartea lui Mircea Vulcănescu a avut loc mult mai târziu, la închisoarea Aiud, în împrejurările descrise de martorul Nicolae Crăcea.
(conform Mărturii… Mărturii… din iadul temniţelor comuniste, lucrare alcătuită de fostul deţinut politic Gheorghe Andreica)
Principalele publicatii ale lui Vulcanescu:
Teoria si sociologia vietii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
In ceasul al 11-lea (1932)
Cele doua Romanii (1932)
Gospodaria taraneasca si cooperatia (1933)
Razboiul pentru intregirea neamului (1938)
Infatisarea sociala a doua judete (1938)
Dimensiunea romaneasca a existentei (1943)
Publicat de CELEBRULUL NECUNOSCUT la 19:25 Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
Elisabeta Rizea ( 1912 – 2003 )
Mama Elisabeta Rizea
Elisabeta Rizea (1912-2003) din Nucşoara este simbolul femeii românce care a luptat împotriva comunismului. Dacă românii ar fi ştiut despre curajul ei, poate că resemnarea şi laşitatea nu s-ar fi instalat odată cu instaurarea guvernării atee. Oamenii ştiau însă doar de „bandiţii din munţi”. Nepoata ţărănistului Gheorghe Şută, ucis de Securitate în 1948, a făcut 12 ani de închisoare la Piteşti şi Jilava.
Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului.
A fost o femeie simpla de la tara, cu o bucata mica de pamant, o casuta modesta din lemn, acoperita cu sindrila si in curte cateva animale. Imbracamintea ei de toate zilele era portul national, brodat cu modele complicate in culorile alb-negru. A abandonat scoala la varsta de 14 ani pentru a-si urma destinul, si anume, acela de a-si duce existenta din munca pamantului.
Comunistii au venit la putere in 1945. Ca raspuns, Rizea s-a alaturat rezistentei si i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptatorii din munti cu mancare si bani. Opozitia ei fata de exproprierea comunista si faptul ca sotul ei, Gheorghe, s-a alaturat luptatorilor rezistentei din munti au dus la torturi si ani buni de inchisoare.
A fost numita “dusman al poporului”, iar gospodaria etichetata drept “casa de banditi”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzatii intr-un stat comunist. A fost in cele din urma prinsa de militie, condamnata la 7 ani de inchisoare. In faimoasa inchisoare de la Pitesti, Elisabeta Rizea a fost pusa in lanturi si inchisa in celula de maxima securitate.
Eliberata in primavara anului 1958, Elisabeta continua sa ia legatura cu ofiterii din Rezistenta prin intermediul unei „casute postale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Cand conducatorul rezistentei anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat in 1961, Elisabeta Rizea este arestata din nou si sentinta ii este prelungita cu inca 25 de ani.
A fost transferata la inchisoarea Mislea, inchisoarea centrala a femeilor detinut politic, unde a stat inchisa alaturi de doamna Ion Mihalache si de zeci de femei legionare.
In timpul incarcerarii, a fost torturata pentru ideile ei. A fost atarnata cu parul de un carlig si batuta pana la pierderea cunostintei. „Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste si am lesinat. Imi faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute sa nu spun nimic”.
In termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberata din inchisoare in 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost tinuta sub supravegherea stricta a organelor de ancheta. Era chemata permanent la interogatorii si impreuna cu sotul sau erau considerati ?dusmani ai poporului”.
35 de ani mai tarziu, povestea ei a fost publicata in ziarele romanesti si prezentata in documentarele despre perioada comunista.
La alegerile din mai 1990, indemna taranii Romaniei libere „sa nu aleaga un singur partid”. In replica, autoritatile au internat-o in spitalul din Pitesti pentru „diagnosticare”, dar a reusit sa fuga.
Primul interviu a aparut in serialul pentru televiziune Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost facut in 1992, cand o mare parte din sat era impotriva ridicarii unei troite in memoria fratilor ei din munti. Dupa difuzarea interviului, au inceput sa vina oamenii la Elisabeta Rizea au inceput sa i se ia interviuri.
Imaginea si discursul ei au fost folosite la maximum de Conventia Democrata, de stuff-ul de campanie al lui Emil Constantinescu – credibilitatea CDR se datoreaza in mare parte Elisabetei Rizea. Din pacate promisiunile facute de CDR-isti in campanie au fost uitate dupa castigarea alegerilor…
Mama Rizea a fost folosita ca o simpla imagine politica, o carte buna de jucat in fata alegatorilor.
In mai 2001, mama Rizea a fost vizitata de Regele Mihai I, pe care il cunoscuse in copilarie. „Spunea ghicitori, iar eu rideam. Odata, am copt impreuna porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povesteste Rizea. „Pina oi muri il iubesc ca pe ochii din cap. Doresc sa fie regele Romaniei, sa fie mereu in tara”.
Regele Mihai si regina Ana au luat prinzul impreuna cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu oua rosii, cozonac si vin.
O viata intreaga dedicata neamului romanesc si lui Dumnezeu…
Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la varsta de 91 ani. „Trei zile daca mai traiesc, da’vreau sa stiu ca s-a limpezit lumea” – spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul si lumea nu s-a limpezit inca, cine stie cat o sa mai dureze.
Cu siguranta Mama Rizea asteapta de acolo de sus sa i se implineasca dorinta pentru care a luptat o viata intreaga si pentru care a platit cu sange si lacrimi.
Elisabeta Rizea:
De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura.
Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi. <
Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii.
Ginerele, cuscru, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani.
Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti…” M-a trantit pe jos.
M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui.
Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani… Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.
Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut…”
PROLOG- Maritiri din Inchisorile Comuniste… 01. Premiile Ig Nobel 2021; 02. Mihai Eminescu, jurnalist politic; 03 . Theodor Codreanu: Eminescu n-a fost singur. Câţiva români primejdioşi; 04 . Eminescu – un filosof mărturisitor; 05 . Pactul cu diavolul; 06 . EU ȘI COMUNISMUL- Partidul prostului gust; 07 . 10 citate celebre de la marele poet Mihai Eminescu pentru clasa politică; 08 . Volumul Patologia societatii noastre. Articole politice, de Mihai Eminescu ; 09 . Ce parere avea Mihai Eminescu despre politica si politicieni: Tara munceste inzecit pentru a intretine absenteismul si luxul; 0-10 . PATOLOGIA SOCIETĂŢII NOASTRE – de Mihai Eminescu [4 ianuarie 1881]; 0-11 . Eugen Simion: Românii se întorc la Mihai Eminescu în a cărui poezie se regăsesc; 0-12 . Acesta este ULTIMUL articol scris de Eminescu, cu câteva luni înainte de a fi asasinat. Articolul a aruncat în aer guvernul!; 0-13 . În SUA a avut loc prima EDITARE reușită a unui EMBRION UMAN. Crearea primilor oameni modificați genetic e la doar un pas distanță. Cât de periculoasă e “Joaca de-a Dumnezeu?” 0-14 . Teoria asasinării lui Eminescu. Planul diabolic prin care poetului i s-a înscenat nebunia pentru a fi îndepărtat de la ziar şi a fost otrăvit cu mercur; 0-16 . NICOLAE LABIȘ a fost asasinat de un agent al Securității. Poetul cântase la o nuntă „Trăiască Regele”, cu doar câteva săptămâni înainte de moarte; 017 . De ce a fost ucis poetul Nicolae Labiş ; 018 . ASASINATUL LUI MARIN PREDA; 0- 19 . Despre asasinarea economică a României; 0- 20 . Zece asasinate faimoase; 0- 21 .(Amintiri despre … ) MOARTEA ROMANIEI SI EXTERMINAREA POPORULUI ROMAN; 0- 22. INCEPUTUL SFARSITULUI-sa nu uitam …0-23. EXCLUSIV | Când justiția nu e oarbă, ci trage cu ochiul. Cine se află în spatele jocurilor de culise din CSM…0- 24 . 11 decembrie: 103 ani de la nașterea lui Soljenițîn, una dintre cele mai puternice voci ale spiritului creștin dar un naționalist rus antiromân care a exasperat basarabenii din Gulag. Era gata să fie linșat pentru afirmația că Basarabia nu e a României; EPILOG- Geografia şi cronologia Gulagului românesc si Petre Mihai Băcanu 80
0- 24 … 11 decembrie: 103 ani de la nașterea lui Soljenițîn, una dintre cele mai puternice voci ale spiritului creștin dar un naționalist rus antiromân care a exasperat basarabenii din Gulag. Era gata să fie linșat pentru afirmația că Basarabia nu e a României
DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ
ARTICOLE RELAȚIONATE
Românii din Cernăuți, slujbă de pomenire a miilor de români deportați în gulagurile siberiene, în Kazahstan și Finlanda Românii din Cernăuți, slujbă de pomenire a miilor de români deportați în gulagurile siberiene, în Kazahstan și Finlanda
Scrisori din gulag, expuse la Moscova: Am fost denunțat și condamnat la 10 ani de lagăr. Vă scriu din vagon și arunc scrisoarea în aer! Scrisori din gulag, expuse la Moscova: Am fost denunțat și condamnat la 10 ani de lagăr. Vă scriu din vagon și arunc scrisoarea în aer!
De-a lungul vieții sale a susținut libertatea conștiinței, a gândirii și a discursului liber. A criticat dur materialismul, comunismul, dar și capitalismul și a rămas una dintre cel mai puternice voci ale spiritului creștin, risipindu-și toată puterea pentru a aminti, în special în cultura contemporană, că „omul nu trăiește numai cu pâine”. La 11 decembrie anul acesta se împlinesc 103 de ani de la nașterea lui Alexandr Soljenițîn.
Ce se vorbește mai puțin despre Soljenițîn este antiromânismul lui. Astfel, basarabenii care au stat în Gulag cu scriitorul rus au relatat următoarele istorii, redate de Ionuț Țene:
„La Ekibastuz erau închiși mai mulți români basarabeni din cele două organizații: Arcașii lui Ștefan cel Mare și Sabia Dreptății. În orele de muncă și duminica l-au cunoscut pe un intelectual rus înalt, demn, cu barba lungă ca un peregrin. Era Alexsandr Soljenițîn, viitorul scriitor care a primit Premiul Nobel și a depus mărturie despre atrocitățile comuniste din ”Arhipelagul Gulag”. În 1953 Soljenițîn era arestat de câțiva ani pentru că a fost acuzat că în timpul războiului, ca și căpitan în armata roșie, a dus o politică antisovietică pe frontul german. În acei ani când se lupta pentru eliberarea Berlinului Soljenițîn a scris povestirea ”Iubește Revoluția”, care a căzut în mâna NKVD. Ca numeroși intelectuali ruși Soljenițîn a căzut în capcana lui Stalin, considerând că acesta sprijină naționalismul rus. De fapt Stalin i-a persecutat pe ruși, acceptând doar pe aceia care îi jurau credință și sprijineau sovietele. Soljenițîn a intrat într-un conflict grav cu patrioții moldoveni din lagăr. Acesta îi provoca pe basarabeni că nu mai sunt români, ci doar moldoveni. Soljenițîn susținea teoria slavofilă în lagăr, fapt ce i-a atras antipatia românilor basarabeni. Ion Moraru l-a un moment dat a dorit să-l lovească cu o cărămidă în cap, fapt ce ar fi putut duce la decesul scriitorului, iar nuvela ”O zi din viața lui Ivan Denisovici” nu ar mai fi apărut în noiembrie 1962 în revista Novîi Mir și nici cartea ”Arhipelagul Gulag”. Soljenițîn, deși închis de sovietici, mai credea naiv că aceștia servesc interesele Rusiei, în realitate conducerea URSS era un fel de sectă politică transnațională ce își servea propriile interese de putere și pe cele ale comunismului mondial. Rușii pe lângă victime erau și pionii intereselor forțate ale internaționalismului comunist. Până la urmă basarabenii s-au împrietenit cu Soljenițîn, acest ”bărbat înalt, slab, fața prelungă, ochi pătrunzători, negri ca tăciunele”. El fusese transferat de la o brigadă de construcții la turnătorie. Se mândrea că este ”dușman al poporului”, era zgârcit la vorbă, ”întâi gândea și apoi vorbea”. Nu s-a bucurat de moartea lui Stalin pentru că nu credea că de această moarte depinde eliberarea lui. Spunea că la bolșevici le este teamă să le dea drumul deținuților să nu povestească despre lagăre și ”fericirea roșie”. Basarabenii îl apreciau că era un om de o mare căldură sufletească și nu-l înțelegeau de ce spunea că ”slavii vor fi rasa care va domina lumea”. Soljenițîn repeta întruna: ”Basarabia nu e România”, iar ”moldovenii nu sunt români”, lucru care îi exaspera pe românii din lagăr.”
În cele din urmă, basarabenii s-au împrietenit cu Soljenițîn. Ziarul ZIUA a publicat în urmă cu mai mulți ani un interviu inedit cu unul dintre colegii lui de lagăr: „In lagarul de la Ekibastus, l-am cunoscut pe Aleksander Soljenitin”.
„Cu aproximativ 20 de ani mai in varsta decat Ion Moraru, cunoscutul disident rus, pe atunci „simplu” detinut politic, avea o relatie oarecum speciala cu Mos Ion: Soljenitin, care avea studii superioare, nu il credea pe Ion Moraru ca e roman, deoarece Mos Ion nu avea studii superioare si, practic, nu avea nici o dovada ca este roman. „Strasnic radea Soljenitin ca eu nu puteam sa ii dovedesc ca sunt roman. In cele din urma, puneam mana pe vreo caramida, gata de lupta, si se convingea.” „Soljenitin scria in lagar. Daca-l prindeau, pedepsele erau foarte grave. Avea, probabil, o legatura in afara lagarului, unde trimitea manuscrisele. Avea nevoie de hartie. Noi, care eram cunoscuti ca oameni de incredere, cu toate ca Soljenitin nu avea legaturi directe oficiale cu mine, am inceput sa-i aducem hartie. Lucram la constructii si ii dadeam ambalajele sacilor de ciment. Le puneam in jurul pulpei si le legam acolo, sub pantaloni. Cei care scoteau manuscrisele din lagar erau oamenii de incredere ai lui Soljenitin. Oamenii lui memorizau, uneori, fraza cu fraza si se intalneau ulterior pentru a reface capitole intregi”. „Nu va puteti inchipui cat de greu s-au facut operele acestea”, imi spune Mos Ion, aratandu-mi un exemplar al „Arhipelagului Gulag”, in limba rusa, cu autograful autorului. Este de consemnat si pomenirea unui strasnic basarabean, cel mai probabil chiar Mos Ion, in exceptionala lucrare a lui Soljenitin despre lagarele sovietice „Cateva zile din viata lui Ivan Denisovici”.”
Pe căi neștiute, dar pline de obstacole, în Occident a ajuns o rugaciune scrisă de Soljenițîn, fiind publicată prima dată în limba germană. Site-ul italian I Tempi o readuce in atenție în aceste vremuri grele:
Cat de usor imi este sa traiesc
In preajma ta, o, Doamne!
Sa cred in tine,
Cat imi este de usor!
Cand drumul mi se-ntuneca de indoieli
Iar ratiunea a pierdut orice speranta,
Cand marii priceputi nu pot vedea decat pana deseara
Iar pentru mine desteptaciunea-i siguranta Ca esti aici
Si n-ai sa-ngaduiesti
Ca toate drumurile spre bine
Sa fie troienite.
Pe creasta pamantestii glorii,
Mi-ntorc mirat privirea
Catre lungu-mi drum prin deznadejde
Pana aici, in locul unde mi-a fost dat
O palida sclipire a stralucirii Tale
Oamenilor sa le-o-mparti. Cat fi-va trebuinta din partea-mi
S-o rasfrang Tu mi-o vei da
Iar ce nu reusesc
Inseamna ca prin Tine
Altora le e dat.
O scurtă biografie a marelui scriitor și mărturisitor rus a fost realizată de Rador:
Alexandr Soljenițîn s-a născut la 11 decembrie 1918, la Kislovodsk, în
Caucazul de Nord, chiar în perioada războiului civil.
Tatăl îi murise într-un accident de vânătoare cu șase luni înainte de venirea sa pe lume, la 15 iunie 1918. În perioada 1938 – 1941 parcurge cursurile Facultății de Matematică și Fizică a Universității din Rostov de pe Don, în același timp absolvind și cursurile prin corespondență ale Institutului de Filosofie, Literatură și Istorie din Moscova.
La 7 aprile 1940, pe când era încă student, Soljenițîn se căsătorește cu matematiciana Natalia Alekseevna Reshetovskaya.
În cel de-al Doilea Război Mondial, Soljenițîn a activat ca și comandant al unei baterii de artilerie în Armata Roșie și a fost implicat în acțiuni majore pe front, reușite eroice pentru care ca mai apoi să fie decorat de două ori, ajungând la gradul de căpitan. Scrieri pe care le-a publicat ulterior, inclusiv un roman incomplet, „Iubește revoluția !”, relatează experiențele sale de pe front și creionează îndoielile pe care le-a căpătat în această perioadă asupra fundamentelor morale ale regimului sovietic.
La 9 februarie 1945, serviciul de securitate KGB îi interceptează o scrisoare adresată unui prieten în care critica virulent politica lui Stalin. În scrisoarea pe care o adresa, Soljenițîn critica politica lui Stalin de decapitare a Armatei Roșii în timpul Marii Terori, încheierea alianței cu Hitler din august 1939 precum și față de coducerea iresponsabilă a operațiunilor militare, fără să aibă în vedere suferințele și uriașul preț în sânge plătit de Armata Roșie.
Soljenițîn este arestat, și mai apoi anchetat la Lubianka și Butîrki. Este condamnat la opt ani de lagăr de muncă, însă pentru moment este deținut lângă Moscova într-o închisoare specială în care intelectualii arestați erau puși să facă cercetare în folos sovietic.
Din anul 1950, este trimis în lagăre de reeducare din Karaganda, în acceași prioadă el primind vestea că este bolnav de cancer la stomac.
În 1952 divorțează de Natalia, din cauză că soțiile prizonierilor din Gulag riscau pierderea locului de muncă sau a permiselor de rezidență.
În februarie 1953 este trimis în închisoarea de la Djambul, în Kazahstan, însă curând avea să fie eliberat, în primăvara anului 1953, la moartea lui Stalin.
În perioada 1953 – 1956, trăiește în exil, în diferite zone ale Siberiei, unde predă matematica. În același timp este tratat printr-o cură de radioterapie într-un spital din Tașkent, învingând cancerul.
În anul 1956 este reabilitat, se mută la Riazan, unde activează ca profesor de matematică și își reaia vechea pasiune a scrisului.
În anul 1957 se recăsătorește cu Natalia Alekseevna Reshetovskaya, însă cei doi aveau să divorțeze din nou în 1972.
În noiembrie 1962, publică, cu aprobarea specială a lui Nikita Hrușciov, în revista „Novii Mir” condusă de Aleksandr Tvardovski, nuvela de debut „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, care îi aduce o notorietate importantă, apoi este primit în Uniunea Scriitorilor Sovitici și chiar este nominalizat la Premiul Lenin.
După ce o parte din scrierile sale ajung în Occident, începe să redevină incomod pentru autoritățile sovietice, urmare a modului dur și realist în care scrie, iar în anul 1965 i se confiscă toate manuscrisele, un an mai târziu fiindu-i interzis chiar să mai publice.
În anul 1967, Soljenițîn trimite către Congresul al IV-lea al Scriitorilor din U.R.S.S. o scrisoare deschisă prin care denunța dictatura ideologică responsabilă pentru confiscarea manuscriselor sale și cerea dreptul la libertatea cuvântului. Cuvintele sale au avut un ecou imediat la Praga unde scriitorii cehoslovaci (Vaclav Havel, Ludvik Vaculik, Pavel Kohout) și-au exprimat solidaritatea cu marele romancier rus.
În anul 1968 îi sunt traduse și publicate în Occident volumele „Primul cerc” și „Pavilionul Canceroșilor”, unde ajunge și microfilmul cu „Arhipelagul Gulag” (scris începând cu anul 1958), un volum bazat pe experiența sa în lagărele de muncă dar și pe scrisorile primite de la alți deținuți care au împărtășit soarta sa.
În anul 1970 primește Premiul Nobel pentru Literatură, pentru volumul „Pavilionul canceroșilor”, însă nu se duce să îl ridice personal premiul, de frica imposibilității de a reveni în țară.
În 1971 KGB-ul încearcă să îl reducă la tăcere, fără rezultat, însă, iar din 1972 scrierile sale răzbat din ce în ce mai masiv dincolo de granițele țării, în timp ce regimul sovietic îi cenzurează opera din ce în ce mai puternic.
În anul 1973, Soljenițîn s-a căsătorit cu Natalia Dmitrievna Svetlova, o altă matematiciană, care avea un fiu dintr-un mariaj anterior. El și Svetlova (născută în 1939) au avut 3 băieți: Yermolai (n. 1970), Ignat (n. 1972) și Stepan (n. 1973).
În anul 1973 publică în Franța „Arhipelagul Gulag”, care tratează subiectul sistemului de lagăre de concentrare și muncă silnică sovietic, o narațiune complexă bazată, așa cum spuneam, pe mărturiile martorilor oculari și pe surse primare de documentare, precum și pe propriile experiențe ale autorului ca prizonier într-un lagăr de muncă din Gulag. Cele trei volume ale lucrării, o istorisire despre viață și moarte în lagărele sovietice, consternează intelectualitatea occidentală, și „demolează” pur și simplu imaginea orbitoare a paradisului bolșevic, construit cu trudă de agenții de influență ai Moscovei.
Desigur apariția lucrării a fost grăbită de sinuciderea dactilografei textului, Elizabeta Voronianskaia, care a fost anchetată și în urma presiunilor a divulgat KGB-ului ascunzătoarea unui exemplar al volumului.
În februarie 1974 este arestat din nou, fiind acuzat de trădare, i se retrage cetățenia și este deportat în Germania, iar în decembrie, același an, intră în posesia Premiului Nobel cu care a fost onorat în urmă cu patru ani.
A locuit timp de doi ani la Zürich, apoi se mută în Statele Unite, în Vermont, unde își continuă proiectele „Arhipelagul Gulag” și „Roata roșie”. Continuă atitudinea critică la adresa sistemului opresiv, dar în egală măsură, conferințele și intervențiile sale publice irită uneori Occidentul prin accentele uneori deosebit de critice.
În anul 1994, Soljenițîn reprimește cetățenia rusă și revine în țară, după douăzeci de ani de exil.
Pentru a relua contactul cu realitatea și a ajunge astfel la esența neamului său, Soljenițîn face o călătorie de 55 de zile, în care străbate țara de la un capăt la altul, adunând crâmpeie din sufletul rus pe care îl credea distrus.
Soljenițîn trece la cele veșnice la 3 august 2008, la Moscova, iar la serviciul funerar care s-a ținut la mănăstirea Donskoy din Moscova, la 6 august 2008, lideri politici ai Rusiei și ai lumii i-au adus un ultim omagiu, în semn de respect perntru dispariția unei mari personalități a lumii.
Întreaga existență și creație a lui Soljenițîn a fost construită ca a unui martor al acuzării, pentru demascarea despotismului totalitar sovietic. Tocmai fiindcă toate încercările de reprimare a sa au eșuat, fiindcă nu a cedat, fiindcă a crezut în importanța spiritului, și fiindcă datorită lui omenirea a aflat ce a însemnat supraviețuirea în lagărele staliniste, Soljenițîn este învingătorul un întreg sistem care s-a visat infailibil, etern.
https://www.activenews.ro/cultura/11-decembrie-103-ani-de-la-nasterea-lui-Soljenitin-una-dintre-cele-mai-puternice-voci-ale-spiritului-crestin-dar-un-nationalist-rus-antiroman-care-a-exasperat-basarabenii-din-Gulag.-Era-gata-sa-fie-linsat-pentru-afirmatia-ca-Basarabia-nu-e-a-Romaniei-153826?utm_source=browser&utm_medium=push&utm_campaign=movalio
- EXCLUSIV | Când justiția nu e oarbă, ci trage cu ochiul. Cine se află în spatele jocurilor de culise din CSM
Atunci când rețelele de propagandă din presă sunt coordonate de magistrați, oameni din servicii, asociații obscure sau oameni de afaceri, la conducerea marilor parchete din România ajunge doar cine trebuie. „GÂNDUL.RO” demarează o serie de investigații care va aduce la lumină legăturile bolnăvicioase dintre magistrați, jurnaliști, ofițeri de informații, oameni de afaceri, politicieni, toți conlucrând în secret pentru a împinge la vârful instituțiilor din Ministerul Public oamenii doriți de sistem.
Vă vom prezenta toate dovezile că se duc lupte de gherilă pentru acapararea justiției din România, iar acest lucru nu afectează doar un stat, pe care îl șubrezește, ci viața fiecărui român. În primul episod, de astăzi, vom dezvălui cum doi procurori cu legături surprinzătoare se luptă pentru a-și numi Procurorul General al României.
Eliminarea Gabrielei Scutea
Un grup de magistrați mânat de aceleași interese și sprijiniți de jurnaliști de casă, au făcut marți front comun în Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) pentru a bloca numirile propuse de ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, și a face pârtie pentru oamenii lor. Reamintim că ieri, CSM a dat aviz negativ Gabrielei Scutea, candidat la șefia Parchetului General, dar și Georgianei Hosu, candidat propus pentru șefia DIICOT.
Octavian Jurma: 90% din decesele din octombrie puteau fi prevenite dacă în loc de relaxare discutam toată vara de vaccinare și prevenție
10 DEC, 22:45 | ȘTIRI
Octavian Jurma: 90% din decesele din octombrie puteau fi prevenite dacă în loc de relaxare discutam toată vara de vaccinare…
Vaccinarea împotriva COVID-19 pe teritoriul României. Mai mult de 45.000 de români s-au imunizat în ultimele 24 de ore
10 DEC, 22:15 | ȘTIRI
Vaccinarea împotriva COVID-19 pe teritoriul României. Mai mult de 45.000 de români s-au imunizat în ultimele 24 de ore
Studiu: Varianta Omicron este de patru ori mai transmisibilă decât varianta Delta
10 DEC, 22:03 | ȘTIRI
Studiu: Varianta Omicron este de patru ori mai transmisibilă decât varianta Delta
Avizul negativ, deși consultativ, este, de departe, unul lipsit de legitimitate, pentru că ar avea o motivație halucinantă: ambiția procurorului Horațiu Radu, adjunct la Parchetul General, de a deveni el însuși Procuror General al României. Horațiu Radu (adjunct al Procurorului General al României, delegat de CSM) a fost ajutat în demersul său de Nicolae Solomon (membru CSM) și Bogdan Pîrlog, prim-procuror adjunct al Parchetului Militar. Cei trei procurori s-au poziționat (chiar și public) împotriva Gabrielei Scutea, totul pentru ca CSM să fie convins să dea aviz negativ candidatei Scutea.
Miza numirilor procurorilor șefi la principalele parchete din România este uriașă, iar cei trei procurori s-au întrebuințat serios. Dacă până acum, acțiunile erau dezvoltate cu discreție, prin articole apărute într-o parte a presei sau prin intermediul unor asociații profesionale, în prezent aceștia, cu sprijinul membrilor CSM, nici măcar nu își mai ascund opțiunile.
Rețeaua “deontologii” și Horațiu Radu
Procurorul Horațiu Radu ar fi fost sprijnit să ajungă în funcții cheie din Ministerul Public de un grup de politicieni din Iași, printre care s-ar afla fostul ministru al Justiției, Tudor Chiuariu, fostul ministru al Transporturilor, condamnat în dosarul Transformatorul, Relu Fenechiu. Despre ambii se vorbește că ar fi apropiați unor personaje sus-puse din SRI, inclusiv directorului instituției, Eduard Hellvig, dar și de mai mulți membri CSM: procurorii Florin Deac, Cristian Ban și Tatiana Toader. Un moldovean ambițios, și cu dorința de a avea o imagine bună în mass-media, procurorul Radu și-a făcut repede prieteni și în mass-media, dar și în serviciile secrete.
După nominalizarea de către ministrul Cătălin Predoiu a candidaților pentru șefia marilor parchete, Horațiu Radu ar fi apelat la toți prietenii din mass-media pentru a promova articole despre cei nominalizați de Predoiu și care nu sunt pe placul lui.
➢ Pasul 1.
Când a aflat că Gabriela Scutea are șanse mari să primească aviz pozitiv de la CSM, prietenul lui Horațiu Radu, procurorul militar Bogdan Pârlog, a făcut un comunicat, prin Asociația Inițiativa pentru Justiție, în care o acuza pe Gabriela Scutea că este artizana conceperii OUG 13. Comunicatul a fost preluat cu surle și trâmbițe de rețeaua de prieteni din mass-media pe care o vom dezvălui într-un episod viitor. Astăzi putem să dăm două exemple: Florin Pușcaș de la stiripesurse.ro, cel care a preluat comunicatul lui Pârlog, și jurnalistul Alex Costache de la TVR, unul dintre fanii fostei șefe a DNA, Codruța Kovesi, care scrie sub pseudonimul „Alin Ionescu” pentru G4media.
➢ Pasul 2.
Între 20-22 ianuarie, anul acesta, o delegație din România a fost invitată la CJUE. Din această delegație au făcut parte, deloc întâmplător, Horațiu Radu, Bogdan Pârlog și Alina Barbu, specialist în drept la MJ și, culmea, adevărata artizană a OUG13, așa cum este cunoscută în lumea justiției. Coincidență sau nu, toți trei n-ar au privit cu ochi buni numirile Gabrielei Scutea în fruntea PG și a Giorgianei Hosu la DIICOT.
➢ Pasul 3.
Din întreaga poveste nu ar lipsi nici numele Laurei Codruța Kovesi. Cea despre care se știe că are cel puțin un punct comun cu procurorul Horațiu Radu. Și anume ”antipatia” față de Giorgiana Hosu. Nu întâmplător, într-o perioadă, informații din dosarul lui Dan Hosu, soțul șefei (interimar) DIICOT, au fost răspândite în presă de rețeaua de casă a unor magistrați. Spre exemplu, de jurnalistul Virgil Burlă de la europalibera.ro. De remarcat că dedesubturile acestei manevre pe axa ”Kovesi-Horatiu Radu” au fost devoalate cu acuratețe de jurnalista Sorina Matei, pe pagina ei de Facebook. Motivul jurnalistei este totuși altul decât dezvăluirea mecanismelor din spatele numirii procurorilor, și anume supărarea că în fruntea DNA nu a fost numit un procuror pe placul bunului ei prieten, Daniel Morar.
Cumetria dintre Horațiu Radu și Nicolae Solomon
În acest mod, ambițiosul Horațiu Radu, având pe lângă ajutorul celor menționați mai sus și susținerea totală a procurorului Nicolae Solomon, membru în CSM, care este finul său, dar și a prietenilor acestuia din CSM, procurorii Florin Deac și Cristian Ban (despre care, poate ar trebui să ne întrebăm de ce ANI nu a făcut niciun demers legal cu privire la sesizarea făcută de Asociația Ordo Draconum cu privire la o situație de incompatibilitate a celor doi procurori), a reușit să își asigure o reintrare în cărți pentru șefia PG. Concret, Gabriela Scutea a fost întrebată de aceiași jurnaliști dacă se retrage din cursă după primirea avizului negativ.
Solomon, rege de Vaslui, 5 dosare la SIIJ
Nicolae Solomon este cercetat în cinci dosare la SIIJ, potrivit luju.ro. Dosarele lui privesc infracțiuni de luare și dare de mită, trafic și cumpărare de influență, grup infracțional organizat, abuz în serviciu, represiune nedreaptă și cercetare abuzivă. În luarea deciziei privind avizul pentru numirea șefilor de parchete, ar fi cântărit foarte mult relația de naș-fin cu procurorul Horațiu Radu și prietenia dintre soțiile acestora, amândouă colege la INM.
Procurorul CSM, Nicolae Andrei Solomon, s-a născut în comuna Zăpodeni din județul Vaslui și a absolvit liceul Mihail Kogălniceanu din municipiul Vaslui. La doar 34 de ani a fost numit vicepreședinte al Consiliului Superior al Magistraturii, membru al Secţiei de Procurori din CSM și are un venit lunar, potrivit declaraţiei de avere din 2019, de 9189 euro pe lună.
Procurorul Solomon câştigă bine și din chirie, diurnă, transport, diferenţe salariale, ca membru ales: halucinanta sumă de 485.596 lei şi 6960 euro pe an!
Soţia sa, Maria Camelia Solomon, judecător al Curţii de Apel Bucureşti, câştigă lunar şi ea 13.859 lei lunar, adică 2948 euro, veniturile pe 2018 ale familiei Solomon de la stat ridicându-se la aproape 144.000 de euro.
Solomon mai are în conturi, potrivit declaraţiei de avere, depusă în 2019, 69.468 lei, 86.604 euro şi 6402 dolari. A acordat, de asemenea, împrumut în nume personal de 10.000 de euro.
Puțini știu de legătura lui Nicolae Solomon cu actualul șef al Serviciului de Combatere a Infractiunilor Economice Bucuresti, Gabriel Necșulescu. Pe vremea cand Nicolae Solomon era procuror la PTB acesta era numit “prelungirea” lui Solomon. Și, pentru a nu fi plagiatori, dacă vrem să ne reamintim cine este Nicolae Solomon, poate ar fi bine sa recitim acest articolul publicat aici: https://procuroriicorupti.wordpress.com/
Se poate vedea, așadar, cu ochiul liber, că există o rețetă de concepere și propagare a unor articole de presă cu privire la procurori, că același grup de jurnaliști au „surse” în rândul acelorași magistrați și că articolele din presă, deși nu au niciun element de noutate, sunt publicate fix în momentele cheie ale procesului de validare a șefilor de parchete.
Iată de ce avizul negativ dat de CSM ar fi fost influențat de aceste legături dintre magistrați și jurnaliști. Încă o dovadă că audierile candidaților la șefia parchetelor au fost formale și că deciziile au fost luate cu mult înainte stă faptul că Nicolae Solomon și-a exprimat opțiunile, atât a lui cât și a celorlalți membri CSM, cu ocazia deplasărilor la bilanțurile parchetelor teritoriale.
În episodul următor veți afla cine sunt oamenii puternici pe care se bazează Horațiu Radu și cine sunt magistrații din CSM care fac jocuri de culise.
Contactat de Gândul, procurorul Răzvan Horaţiu Radu a transmis următorul punct de vedere referitor la informaţiile inserate în acest material.
Doresc să fac următoarele precizări pe care va rog sa le preluati integral:
1) Consider că o minimă deontologie profesională și un real interes pentru relatarea adevărului obliga publicația dumneavoastră să îmi adreseze întrebările înainte de a publica un articol al cărui principal scop pare a fi denigrarea persoanei mele.
2) Articolul dvs contine foarte multe neadevaruri si poate fi calificat drept o calomnie în integralitate ce îmi aduce grave prejudicii de imagine, fapt pentru care îmi rezerv dreptul de a uza de toate mijloacele legale în vederea reparării acestui prejudiciu. În acest sens, aș aprecia dacă mi-ați comunica și numele autorului articolului.
3) În ceea ce privește întrebările dumnevoastră, deși tardiv formulate, țin să vă precizez că relația mea cu doamna procuror Gabriela Scutea este una foarte bună, de peste 10 ani, o respect iar afirmațiile cuprinse în articol sunt speculații fără niciun fel de bază reală.
Cu stima,
Razvan Horatiu RADU
https://www.gandul.ro/stiri/exclusiv-cand-justitia-nu-e-oarba-ci-trage-cu-ochiul-cine-se-afla-in-spatele-jocurilor-de-culise-din-csm-19387212
0- 22. INCEPUTUL SFARSITULUI-sa nu uitam …
ANALIZA
Doar cateva aspecte :
# România nu va mai avea putere de decizie reală în cadrul UE ci va primi doar portofolii de umplutură, cum este cel de „Traduceri şi multilingvism”.
# Legislatia UE va avea întâietate în faţa legislaţiei româneşti, adică nici o decizie majoră nu va mai putea fi luată fără aprobarea structurilor birocratice de la Bruxelles şi Strassbourg.
# Aderarea va aduce creşterea preţurilor şi şomajului.
# În agricultură, vor fi impuse standarde imposibil de atins pentru ţărani, iar produsele autohtone naturale şi competitive vor fi sabotate de marile concerne alimentare sub pretexte de „siguranţă alimentară”, mergându-se până la interzicerea producţiei care depăşeşte „cotele maximale alocate de UE”. Ţăranii vor fi nevoiţi să-şi vândă pământul şi vor deveni „proletari agricoli” pentru noii latifundiari.
# România va fi golită de specialişti şi invadată de imigranţi din Asia şi Africa.
# Va fi impusă dictatura minorităţilor, iar valorile naţionale vor fi considerate generatoare de ură şi vor fi distruse. Se va rescrie istoria României, astfel încât românii să fie incriminaţi pentru suferinţe pe care le-ar fi cauzat altora de-a lungul veacurilor şi pentru care vor trebui plătite despăgubiri. În loc de mândrie naţională şi patriotism, şcolile vor inocula copiilor simţământul vinovăţiei şi ruşinii faţă de faptele strămoşilor lor.
# Presa, radioul, televiziunea şi internetul vor fi cenzurate, convorbirile telefonice şi corespondenţa monitorizate şi opiniile contrare vor fi interzise, pretextându-se cu lupta antiteroristă.
Revenind insa la guvernele Romaniei care s-au perindat imediat dupa ”89, tin sa reamintesc poporului roman ca tot ce contine aceasta lista nu mai exista astazi:
AICI ESTE ADEVARATA DOVADA A SUBMINARII ECONOMIEI ROMANESTI DE CATRE CELE MAI MALEFICE FORMATIUNI POLITICE PE CARE LE-A AVUT ROMANIA VRE-O DATA .
PARCURGETI TOT VA ROG PANA LA CAPAT
1 Intreprinderea electrocentrale Curtea de Arges Arges
2 Intreprinderea electrocentrale Borzesti Bacau
3 Intreprinderea electrocentrale Oradea Bihor
4 Intreprinderea electrocentrale Braila Braila
5 Intreprinderea electrocentrale Cluj Cluj
6 Intreprinderea electrocentrale Constanta Constanta
7 Intreprinderea electrocentrale Craiova Dolj
8 Intreprinderea electrocentrale Galati Galati
9 Intreprinderea electrocentrale Rovinari Gorj
10 Intreprinderea electrocentrale Turceni Gorj
11 Intreprinderea electrocentrale Deva Hunedoara
12 Intreprinderea electrocentrale Portile de Fier Mehedinti
13 Intreprinderea electrocentrale Mures Mures
14 Intreprinderea electrocentrale Bistrita Neamt
15 Intreprinderea electrocentrale Ploiesti Prahova
16 Intreprinderea electrocentrale Ramnicu-Valcea Valcea
17 Intreprinderea electrocentrale M. Bucuresti M.Bucuresti
18 Intreprinderea energoreparatii M.Bucuresti
19 Centrala industriala de retele electrice Bucuresti M.Bucuresti
20 Intreprinderea de retele electrice Pitesti Arges
21 Intreprinderea de retele electrice Bacau Bacau
22 Intreprinderea de retele electrice Brasov Brasov
23 Intreprinderea de retele electrice Cluj Cluj
24 Intreprinderea de retele electrice Constanta Constanta
25 Intreprinderea de retele electrice Craiova Dolj
26 Intreprinderea de retele electrice Galati Galati
27 Intreprinderea de retele electrice Deva Hunedoara
28 Intreprinderea de retele electrice Iasi Iasi
29 Intreprinderea de retele electrice Bucuresti M. Bucuresti
30 Intreprinderea de retele electrice Baia Mare Maramures
31 Intreprinderea de retele electrice Targu-Mures Mures
32 Intreprinderea de retele electrice Ploiesti Prahova
33 Intreprinderea de retele electrice Sibiu Sibiu
34 Intreprinderea de retele electrice Suceava Suceava
35 Intreprinderea de retele electrice Timisoara Timis
36 Intreprinderea de distributie a energiei electrice Bucuresti M. Bucuresti
37 Intreprinderea de Constructii metalice si prefabricate M. Bucuresti
38 Dispecerul energetic national M. Bucuresti
39 Institutul de cercetari si modernizari energetice M. Bucuresti
40 Centrala miniera Valea Jiului- activitatea proprie a combinatului si a unitatilor cu gestiune economica fara bpersonalitate juridica Deva Hunedoara
41 Intreprinderea miniera Anina Caras-Severin
42 Intreprinderea miniera Lonea Hunedoara
43 Intreprinderea miniera Petrila Hunedoara
44 Intreprinderea miniera Aninoasa Hunedoara
45 Intreprinderea miniera Dalja Hunedoara
46 Intreprinderea miniera Vulcan Hunedoara
47 Intreprinderea miniera Livezeni Hunedoara
48 Intreprinderea miniera Paroseni Hunedoara
49 Intreprinderea miniera Lupeni Hunedoara
50 Intreprinderea miniera Uricani Hunedoara
51 Intreprinderea miniera Barbateni Hunedoara
52 Intreprinderea de preparare a carbunelui Valea Jiului Hunedoara
53 Intreprinderea de reparatii utilaj minier Petrosani Hunedoara
54 Intreprinderea miniera Anina Hunedoara
55 Combinatul minier Oltenia -Activitatea proprie a combinatului si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica Gorj
56 Intreprinderea miniera Rovinari Gorj
57 Intreprinderea miniera Motru Gorj
58 Intreprinderea miniera Jilt Gorj
59 Intreprinderea de utilaj minier Rogojelu Gorj
60 Combinatul minier Ploiesti -Activitatea proprie a combinatului si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica Prahova
61 Intreprinderea miniera Cimpulung Arges
62 Intreprinderea miniera Voivozi Bihor
63 Intreprinderea miniera Capeni Covasna
64 Intreprinderea miniera Salaj Salaj
65 Centrala minereurilor si metalurgiei neferoase- Baia Mare- activitatea proprie a combinatului si a unitatilor cu gestiune economica fara bpersonalitate juridica Maramures
66 Intreprinderea metalurgica de metale neferoase Zlatna Alba
67 Intreprinderea miniera Baia Borsa Maramures
68 Intreprinderea metalurgica de metale neferoase Baia Mare Maramures
69 Intreprinderea metalurgica de metale neferoase Copsa Mica Sibiu
70 Combinatul minier Suceava Suceava
71 Centrala minereurilor Deva-activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate Hunedoara
72 Intreprinderea miniera Baia de Aries Alba
73 Intreprinderea miniera Dobresti Bihor
74 Intreprinderea miniera Bocsa Caras-Severin
75 Intreprinderea miniera Moldova Noua Caras-Severin
76 Intreprinderea miniera Balan Harghita
77 Intreprinderea miniera Barza Hunedoara
78 Intreprinderea miniera Hunedoara Hunedoara
79 Centrala sarii si nemetaliferelor Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
80 Intreprinderea salina Ocna Mures Alba
81 Intreprinderea salina Targu-Ocna Bacau
82 Combinatul minier Cluj-Napoca Cluj
83 Intreprinderea salina Ocna Dej Cluj
84 Intreprinderea miniera Dobrogea-Constanta Constanta
85 Intreprinderea miniera Harghita-Miercurea Ciuc Harghita
86 Intreprinderea salina Praid Harghita
87 Intreprinderea miniera Orsova Mehedinti
88 Intreprinderea miniera Slanic Prahova
89 Intreprinderea miniera Cacica Suceava
90 Intreprinderea miniera Ramnicu Valcea Valcea
91 Centrala gazului metan- Medias- Activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate Sibiu
92 Intreprinderea de extractie gaz metan Medias Sibiu
93 Intreprinderea de exploatare conducte magistrale gaz metan Medias Sibiu
94 Trustul petrolului Pitesti Arges
95 Trustul petrolului Moinesti Bacau
96 Trustul petrolului Targu-Jiu Gorj
97 Trustul petrolului Bolintin Ilfov
98 Trustul petrolului Ploiesti Prahova
99 Intreprinderea de utilaj petrolier si reparatii Teleajen Prahova
100 Intreprinderea de reparat tractoare si motoare grele Poiana Campina Prahova
101 Intreprinderea de reparatii utilaje electrice Campina Prahova
102 Combinatul de oteluri speciale Targoviste Dambovita
103 Centrala industriala siderurgica- Hunedoara- activitatea proprie a centraleiinclusiv combinatul siderurgic Hunedoara Hunedoara
104 Intreprinderea Victoria – Calan Hunedoara
105 Intreprinderea de fier Vlahita Harghita
106 Centrala industriala siderurgica Resita- activitatea proprie a centralei inclusiv Combinatul siderurgic Resita Caras-Severin
107 Intreprinderea “Otelul Rosu” -Otelul Rosu Caras-Severin
108 Intreprinderea “Ciocanul” Nadrag Timis
109 Centrala industriala siderurgica Galati- Activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate Galati
110 Intreprinderea Laminorul de tabla- Galati Galati
111 Intreprinderea de constructii metalice Tecuci Galati
112 Centrala industriala de prelucrari metalurgice Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
113 Intreprinderea metalurgica Aiud Alba
114 Intreprinderea metalurgica Beclean Bistrita Nasaud
115 Intreprinderea Laminorul Braila Braila
116 Intreprinderea de sarma si produse din sarma Buzau Buzau
117 Combinatul metalurgic Campia Turzii Cluj
118 Intreprinderea de sarma, cuie si lanturi Galati Galati
119 Intreprinderea metalurgica Iasi Iasi
120 Intreprinderea de tevi Roman Neamt
121 Centrala industriala pentru produse refractare Brasov- Activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate Brasov
122 Intreprinderea de produse refractare “Refractar” Alesd Alba
123 Intreprinderea de produse refractare Alba Iulia Bihor
124 Intreprinderea de produse refractare “9 Mai” Turda Cluj
125 Intreprinderea “Carbochim” Cluj-Napoca Cluj
126 Intreprinderea de produse refractare Pleasa Prahova
127 Centrala industriala pentru materiale neferoase si rare Slatina- activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea de Aluminiu Slatina Olt
128 Intreprinderea de alumina Oradea Bihor
129 Intreprinderea de prelucrare a aluminiului Slatina Olt
130 Intreprinderea de produse carbunoase Slatina Olt
131 Combinatul metalurgic Tulcea Tulcea
132 Intreprinderea metalurgica “Neferal” – Branesti M. Bucuresti
133 Intreprinderea metalurgica “Laromet” – Bucuresti M. Bucuresti
134 Intreprinderea Sinterom- Cluj Napoca Cluj
135 Intreprinderea de supape bolturi – Topoloveni Arges
136 Intreprinderea de piese si armaturi din aluminiu si pistoane auto -Slatina Olt
137 Centrala industrila de autovehicule pentru transport – Brasov- Activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate Brasov
138 Intreprinderea de masini agregate si subansamble auto “Sf. Gheorghe” Covasna
139 Intreprinderea de radiatoare si cabluriBrasov Brasov
140 Intreprinderea mecanica de piase de schimb Oradea Bihor
141 Intreprinderea de pise auto Iasi Iasi
142 Intreprinderea metalurgica “Republica” Reghin Mures
143 Intreprinderea de piese auto Satu Mare Satu Mare
144 Intreprinderea mecanica Marsa Sibiu
145 Intreprinderea de piese auto Sibiu Sibiu
146 Intreprinderea “Automecanica” Medias Sibiu
147 Intreprinderea “Autobuzul ” Bucuresti M. Bucuresti
148 Intreprinderea “Automecanica” Bucuresti M. Bucuresti
149 Centrala industriala de autovehicule- colibasi- Pitesti- activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea de Autoturisme Colibasi- Pitesti Arges
150 Intreprinderea mecanica Campulung- Muscel Arges
151 Intreprinderea de accesoriipentru mijloace de transport – Oradea Bihor
152 Intreprinderea de subansamble si dispozitive verificatoare auto – Costesti Arges
153 Centrala industriala de tractoare si masini agricole Brasov- activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea “Tractorul” brasov Brasov
154 Intreprinderea mecanica Oradea Bihor
155 Intreprinderea mecanica Toplet Caras-Severin
156 Intreprinderea Tehnofrig Cluj
157 Intreprinderea de Armaturi industriale -Oradea Bihor
158 Intreprinderea de otel Strehaia Mehedinti
159 Intreprinderea de utilaj alimentar Slatina Olt
160 Intreprinderea mecanica Codlea Brasov
161 Intreprinderea mecanica Brasov Brasov
162 Intreprinderea mecanica Oradea Bihor
163 Intreprinderea de garnituride frana si etansare Ramnicu-Sarat Buzau
164 Intreprinderea mecanica de utilaje Medgidia Constanta
165 Intreprinderea de tractoare si masini agricole “7 Noiembrie ” Craiova Dolj
166 Intreprinderea mecanica Bailesti Dolj
167 Intreprinderea mecanica pentru echipamente hidraulice Galati Galati
168 Intreprinderea de tractoare Miercurea-Ciuc Harghita
169 Intreprinderea mecanica”Ceahlaul” Piatra Neamt Neamt
170 Intreprinderea mecanica fina Sinaia Prahova
171 Intreprinderea “Tehnometal” – Timisoara Timis
172 Intreprinderea de masini agricole “Semanatoarea” Bucuresti M. Bucuresti
173 Centrala industriala de utilaj tehnologic, chimic si rafinarii- Bucuresti -activitatea proprie a centraleiinclusivintreprinderea de utilaj chimic “Grivita Rosie” Bucuresti M. Bucuresti
174 Intreprinderea metalurgica Bacau Bacau
175 Intreprinderea de utilaj tehnologic Buzau Buzau
176 Intreprinderea “Armatura” Cluj-napoca Cluj
177 Intreprinderea mecanicade utilaj tehnologic Moreni Dambovita
178 Intreprinderea de armaturi industriale din fonta si otel Zalau Salaj
179 Intreprinderea de constructii de masini si utilaj greu _Giurgiu Giurgiu
180 Intreprinderea de utilaj chimic Ploiesti Prahova
181 Intreprinderea de utilaj chimic si forja Ramnicu-Valcea Valcea
182 Intreprinderea mecanica de utilaj chimic- Bucuresti M. Bucuresti
183 Intreprinderea de pompe Aversa Bucuresti M. Bucuresti
184 Intreprinderea de Ventilatoare- Bucuresti M. Bucuresti
185 Centrala industriala de utilaj petrolier si minier -Ploiesti – activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea “1 Mai ” Ploiesti
186 Intreprinderea de utilaj petrolier Targoviste Dambovita
187 Intreprinderea Mecanica Targoviste Dambovita
188 Intreprinderea de utilaj minier Petrosani Hunedoara
189 Intreprinderea mecanica de masini si utilaj minier Baia Mare Maramures
190 Intreprinderea “Unio” Satu Mare Satu Mare
191 Intreprinderea mecanica Campina Prahova
192 Intreprinderea”Neptun” Campina Prahova
193 Intreprinderea de piese turnate Campina Prahova
194 Intreprinderea de utilaj minier Filipestii de Padure Prahova
195 Intreprinderea de Ventilatoare si instalatii de ventilatie Vaslui Vaslui
196 Centrala industriala de utilaj energetic metalurgic si masini de ridicat- Bucuresti activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea de Masini Grele Bucuresti M. Bucuresti
197 Intreprinderea mecanica dr. Petru Groza Bihor
198 Intreprinderea de utilaj de ridicat Lugoj Timis
199 Combinatul industrial pentru constructii de masini Bistrita Bistrita-Nasaud
200 Intreprinderea de constructii de masini Resita Caras-Severin
201 Intreprinderea de constructii de masini Caransebes Caras-Severin
202 Intreprinderea de constructii metalice Bocsa Caras-Severin
203 Intreprinderea mecanica Toplet Caras-Severin
204 Intreprinderea de accesorii Valiug- Resita Caras-Severin
205 Intreprinderea de cazane mici si arzatoare Cluj-Napoca Cluj
206 Intreprinderea “Tehnofrig” -Cluj-Napoca Cluj
207 Intreprinderea de utilaj alimentar Slatina Olt
208 Intreprinderea “Independenta” -Sibiu Sibiu
209 Intreprinderea mecanica Timisoara Timis
210 Intreprinderea “Vulcan” -Bucuresti M. Bucuresti
211 Intreprinderea “Metalica” -Bucuresti M. Bucuresti
212 Centrala industriala de utilaj tehnologic si material rulant – Bucuresti- activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea 23 August M. Bucuresti
213 Intreprinderea de vagoane Arad Arad
214 Intreprinderea “Hidromecanica” Brasov Brasov
215 Intreprinderea de utilaj greu “Progresul” Braila Braila
216 Intreprinderea mecanica “Nicolina” Iasi Iasi
217 Combinatul de utilaj greu Iasi Iasi
218 Intreprinderea de vagoane Drobeta Turnu-Severin Mehedinti
219 Intreprinderea mecanica Drobeta Turnu-Severin Mehedinti
220 Intreprinderea de vagoane Caracal Olt
221 Intreprinderea de osii si boghiuri Bals Olt
222 Intreprinderea “Steaua Rosie” Bucuresti M. Bucuresti
223 Intreprinderea “Timpuri Noi” Bucuresti M. Bucuresti
224 Centrala industriala de rulmenti si organe de asamblare – activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea “Rulmentul” Brasov- Brasov Brasov
225 Intreprinderea de rulmenti Barlad Vaslui
226 Intreprinderea de rulmenti Alexandria Teleorman
227 Intreprinderea de rulmenti Ploiesti Prahova
228 Intreprinderea de suruburi Bacau Bacau
229 Intreprinderea de suruburi Botosani Botosani
230 Intreprinderea de suruburi Brasov Brasov
231 Intreprinderea de suruburi Targu-Secuiesc Covasna
232 Intreprinderea de suruburi Sighetul-Marmatiei Maramures
233 Intreprinderea de suruburi Medias Sibiu
234 Centrala industriala navala Galati- activitatea proprie a centralei inclusiv Santierul Naval Galati Galati
235 Santierul Naval Braila Braila
236 Santierul Naval Constanta Constanta
237 Intreprinderea de constructii de nave si piese turnate Oltenita Giurgiu
238 Santierul naval Giurgiu Giurgiu
239 Santierul Naval Drobeta-Turnu Severin Mehedinti
240 Intreprinderea Mecanica Navala Constanta Constanta
241 Intreprinderea Mecanica Navala Galati Galati
242 Santierul Naval Tulcea Tulcea
243 Intreprinderea Navala de elice, piese turnate din metale neferoase, piese turnate si forjate din otel Galati Galati
244 Centrala Industriala de Masini-Unelte, Mecanica-Fina si Scule- Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
245 Intreprinderea de accesorii pentru masini unelte Blaj Alba
246 Intreprinderea de strunguri Arad Arad
247 Intreprinderea de masini unelte Bacau Bacau
248 Intreprinderea Infratirea Oradea Bihor
249 Intreprinderea de scule Rasnov Brasov
250 Intreprinderea de unelte si scule Brasov Brasov
251 Intreprinderea de utilaj greu Craiova Dolj
252 Intreprinderea de strunguri Targoviste Dambovita
253 Intreprinderea mecanica Gheorghieni harghita
254 Intreprinderea de masini agregate si masini unelte Iasi Iasi
255 Intreprinderea mecanica Roman Neamt
256 Intreprinderea Turnatoria de piese din fonta pentru masini-unelte Ramnicul Sarat Buzau
257 Intreprinderea de masini unelte pentru presare si forjare Targu Jiu Gorj
258 Intreprinderea de masini unelte, accesorii si scule Baia -Mare Maramures
259 Intreprinderea mecanica Sibiu Sibiu
260 Intreprinderea Balanta Sibiu Sibiu
261 Intreprinderea mecanica Suceava Suceava
262 Intreprinderea de dispozitive, stante, matrite si scule aschietoare Focsani Vrancea
263 Intreprinderea de aparate si utilaje pentru cercetari Bucuresti M. Bucuresti
264 Intreprinderea Steaua Rosie Bucuresti M. Bucuresti
265 Centrala industriala de motoare si materiale electrotehnice – Bucuresti – activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea de cabluri si materiale electrooizolante Bucuresti M. Bucuresti
266 Intreprinderea de motoare electrice Pitesti Arges
267 Intreprinderea “Electroprecizia” Sacele Brasov
268 Intreprinderea de aparataj electric auto si motoare electrice Sf. Gheorghe Covasna
269 Intreprinderea de frigidere Gaiesti Dambovita
270 Intreprinderea “Electromures” Timisoara Timis
271 Intreprinderea de fabricare si montaj ascensoare Bucuresti M. Bucuresti
272 Intreprinderea “Acumulatorul” Bucuresti M. Bucuresti
273 Intreprinderea de Masini Electrice Bucuresti M. Bucuresti
274 Intreprinderea de cabluri si materiale electroizolante Bucuresti M. Bucuresti
275 Centrala industriala de electronica si tehnica de calcul -activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea de calculatoare electronice Bucuresti- Bucuresti M. Bucuresti
276 Intreprinderea de produse electronice si electrotehnice “Electroarges” – Curtea de Arges Arges
277 Intreprinderea “Romlux” Targoviste Dambovita
278 Intreprinderea “Steaua Electrica” Fieni Dambovita
279 Intreprinderea Tehnoton Iasi Iasi
280 Intreprinderea de ferite Urziceni Ilfov
281 Intreprinderea “Electronica” Bucuresti M. Bucuresti
282 Intreprinderea de piese radio si semiconductori Baneasa M. Bucuresti
283 Intreprinderea de aparate electronice de masura si industriale Bucuresti M. Bucuresti
284 Intreprinderea de cinescoape Bucuresti M. Bucuresti
285 Intreprinderea pentru intretinerea si repararea utilajelor de calcul si de electronica profesionala Bucuresti M. Bucuresti
286 Intreprinderea “Conect” bucuresti M. Bucuresti
287 Intreprinderea de echipamente periferice Bucuresti M. Bucuresti
288 Intreprinderea de relee medias Sibiu
289 Centrala industriala de echipamente telecomunicatii si automatizari – activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea ” Automatica” Bucuresti M. Bucuresti
290 Intreprinderea de aparataj electronic de joasa tensiune ” Electrocontact” Botosani Botosani
291 Intreprinderea de contactoare Buzau Buzau
292 Intreprinderea de organe de asamblare pentru industria electrotehnica Ramnicu Sarat Buzau
293 Intreprinderea de izolatorielectrici de joasa tensiune Tg. Secuiesc Covasna
294 Intreprinderea “Sinterom” Cluj – Napoca Cluj
295 Intreprinderea de panouri si tablouri electrice Alexandria Teleorman
296 Intreprinderea de aparataj electric de instalatii – titu Dambovita
297 Intreprinderea de elemente pneumatice si aparate de masura Barlad Vaslui
298 Intreprinderea de aparate electrice de masurat Timisoara Timis
299 Intreprinderea de elemente de automatizari Bucuresti M. Bucuresti
300 Intreprinderea “Electroaparataj” Bucuresti M. Bucuresti
301 Intreprinderea “Electromagnetica” Bucuresti M. Bucuresti
302 Intreprinderea “Electrotehnica ” Bucuresti M. Bucuresti
303 Centrala industriala de masini si utilaje pentru industria usoara – activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate – Bucuresti M. Bucuresti
304 Intreprinderea de utilaje si piese de schimb Botosani Botosani
305 Intreprinderea “Metalul Rosu” Cluj- Napoca Cluj
306 Intreprinderea “Unirea” Cluj – Napoca Cluj
307 Intreprinderea “Electrometal” Cluj-Napoca Cluj
308 Intreprinderea “Nicovala” Sighisoara Mures
309 Intreprinderea “Metalotehnica” Tg. Mures Mures
310 Intreprinderea de masini textile “IMATEX” Tg. Mures Mures
311 Intreprinderea de utilaje pentru industria usoara “Izlaz” Alexandria Teleorman
312 Intreprinderea de utilaje si piese de schimb “9 Mai” Lugoj Timis
313 Intreprinderea de accesorii metalice pentru industria textila “AMIT” Bucuresti M. Bucuresti
314 Intreprinderea “Precizia” Bucuresti M. Bucuresti
315 Intrreprinderea de semiconductori Bucuresti M. Bucuresti
316 Intreprinderea Mecanica Bailesti Dolj
317 Intreprinderea Ceahlaul Tg. Neamt Neamt
318 Intreprinderea mecanica utilaje agricole Medgidia Constanta
319 Centrala industriala de rafinarii si petrochimie – activitatea proprie a centralei inclusiv Combinatul Petrochimic Brazi Prahova
320 Combinatul petrochimic Pitesti Arges
321 Combinatul Petrochimic Borzesti Bacau
322 Intreprinderea Rafinaria Darmanesti Bacau
323 Intreprinderea Rafinaria Crisana Bihor
324 Intreprinderea Rafinaria Brasov Brasov
325 Combinatul petrochimic Midia- Navodari Constanta
326 Combinatul petrochimic Teleajen Prahova
327 Intreprinderea Rafinaria Ploiesti Prahova
328 Intreprinderea Rafinaria “Vega” Ploiesti Prahova
329 Intreprinderea Rafinaria Campina Prahova
330 Intreprinderea chimica “Carbosin” Copsa Mica Sibiu
331 Combinatul petrochimic “Solventul” Timisoara Timis
332 Centrala industriala de ingrasaminte chimice Craiova- activitatea proprie a centralei, inclusiv Combinatul Chimic Craiova Dolj
333 Combinatul de ingrasaminte chimice Arad Arad
334 Combinatul de ingrasaminte chimice Baca Bacau
335 Combinatul chimic Fagaras Brasov
336 Combinatul chimic Victoria Brasov
337 Combinatul de ingrasaminte chimice Navodari Constanta
338 Combinatul de ingrasaminte chimice Slobozia Ialomita
339 Combinatul de ingrasaminte chimice Tirgu- Mures Mures
340 Combinatul de ingrasaminte chimice Piatra Neamt Neamt
341 Combinatul de ingrasaminte chimice Valea Calugareasca Prahova
342 Combinatul de ingrasaminte chimice Turnu Magurele Teleorman
343 Centrala industriala de medicamente, cosmetice, coloranti si lacuri – activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica, direct subordonate- Bucuresti M. Bucuresti
344 Intreprinderea chimica “Sinteza” Oradea Bihor
345 Intreprinderea de coloranti “Colorom” Codlea Brasov
346 Intreprinderea de produse cosmetice “Nivea” Brasov Brasov
347 Intreprinderea de medicamente “Terapia” Cluj- Napoca Cluj
348 Intreprinderea chimica Craiova Dolj
349 Intreprinderea de antibiotice Iasi Iasi
350 Intreprinderea de detergenti “Dero” Ploiesti Prahova
351 Intreprinderea “Progresul” Ploiesti Prahova
352 Intreprinderea de lacuri si vopsele “Azur” Timisoara Timis
353 Intreprinderea chimica Marasesti Vrancea
354 Intreprinderea de lacuri si vopsele “Policolor” M.Bucuresti
355 Intreprinderea de medicamente si coloranti “Sintofarm” M.Bucuresti
356 Intreprinderea de medicamente “Biofarm” M.Bucuresti
357 Intreprinderea de produse cosmetice “Nmiraj” M.Bucuresti
358 Intreprinderea de sapun “Stela” M.Bucuresti
359 Intreprinderea chimica “Victoria” M.Bucuresti
360 Centrala industriala de fire si fibre sintetice – activitatea proprie a centralei, inclusiv Combinatul de fibre sintetice Savinesti Neamt
361 Combinatul de fibre artificiale “Vascoza” Lupeni Hunedoara
362 Combinatul de fibre sintetice Iasi Iasi
363 Intreprinderea de fibre artificiale “Viscofil” M. Bucuresti
364 Centrala industriala de produse anorganice -activitatea proprie a centralei, inclusiv combinatul chimic Ramnicul- Valcea Valcea
365 Combinatul de produse sodice Ocna Mures Alba
366 Intreprinderea chimica Turda Cluj
367 Combinatul chimic Tarnaveni Mures
368 Combinatul de produse sodice Govora Valcea
369 Centrala industriala de prelucrare cauciuc si mase plastice- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate Popesti Leordeni M. Bucuresti
370 Combinatul de articole tehnice din cauciuc Pitesti Arges
371 Intreprinderea de articole tehnice din cauciuc Brasov Brasov
372 Intreprinderea de prelucrare mase plastice Buzau Buzau
373 Intreprinderea “Napochim” Cluj- Napoca Cluj
374 Intreprinderea “Energia” -Constanta Constanta
375 Intreprinderea de articole tehnice din cauciuc si cauciuc regenerat Targu Jiu Gorj
376 Intreprinderea chimica Orastie Hunedoara
377 Intreprinderea de prelucrare mase plastice iasi Iasi
378 Intreprinderea “Prodcomplex” Targu Mures Mures
379 Intreprinderea de anvelope”Victoria” Floresti Prahova
380 Intreprinderea de prelucrare mase plastice Dragasani Valcea
381 Intreprinderea de prelucrare mase plastice Focsani Vrancea
382 Intreprinderea de prelucrare mase plastice Bucuresti M. Bucuresti
383 Combinatul de articole din cauciuc Jilava M. Bucuresti
384 Centrala de utilaje si piese de schimb pentru industria chimica – Bucuresti activitatea proprie a centralei si a unuitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
385 Intreprinderea de utilaj chimic Borzesti Bacau
386 Intreprinderea de utilaj chimic Fagaras Brasov
387 Intreprinderea de utilaj chimic Gaesti Dambovita
388 Intreprinderea de matrite si piese din fonta Odorheiul Secuiesc Harghita
389 Intreprinderea de utilaje si prelucrari cauciuc Baicoi Prahova
390 Intreprinderea de piese schimb si utilaje pentru industria chimica Satu Mare Satu Mare
391 Intreprinderea de aparate de masura si control Otopeni M.Bucuresti
392 Institutul central de cercetari chimice Bucuresti M.Bucuresti
393 Intreprinderea chimica Rasnov Brasov
394 Intreprinderea chimica Dudesti M. Bucuresti
395 Centrala de prelucrare a lemnului Bucuresti M. Bucuresti
396 Combinatul de prelucrare a lemnului Blaj Alba
397 Combinatul de prelucrare a lemnului Sebes Alba
398 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Cimpeni Alba
399 Combinatul de prelucrare a lemnului Arad Arad
400 Combinatul de prelucrare a lemnului Pitesti Arges
401 Combinatul de prelucrare a lemnului Bacau Bacau
402 Combinatul de prelucrare a lemnului Comanesti Bacau
403 Combinatul de prelucrare a lemnului Oradea Bihor
404 Combinatul de prelucrare a lemnului Bistrita Bistrita-Nasaud
405 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Botosani Botosani
406 Combinatul de prelucrare a lemnului Brasov Brasov
407 Combinatul de prelucrare a lemnului Braila Braila
408 Combinatul de prelucrare a lemnului Caransebes Caras-Severin
409 Combinatul de prelucrare a lemnului Gherla Cluj
410 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Cluj – Napoca Cluj
411 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Dej Cluj
412 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Constanta Constanta
413 Combinatul de prelucrare a lemnului Sfantu Gheorghe Covasna
414 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Pucioasa Dambovita
415 Intreprinderea “Metal- lemn” Craiova Dolj
416 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Galati Galati
417 Combinatul de prelucrare a lemnului Targu-Jiu Gorj
418 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Gheorghieni Harghita
419 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Miercurea Ciuc Harghita
420 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Deva Hunedoara
421 Combinatul de prelucrare a lemnului Sighetu Marmatiei Maramures
422 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Iasi Iasi
423 Combinatul de prelucrare a lemnului Turnu-Severin Mehedinti
424 Intreprinderea ILEFOR Targu Mures Mures
425 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Reghin Mures
426 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Targu Mures Mures
427 Combinatul de prelucrare a lemnului Piatra Neamt Neamt
428 Intreprinderea de mobila tapisata si produse de tapiserie “Relaxa Mizil” Prahova
429 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Ploiesti Prahova
430 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Satu Mare Satu Mare
431 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Zalau Salaj
432 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Sibiu Sibiu
433 Combinatul de prelucrare a lemnului Suceava Suceava
434 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Radauti Suceava
435 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Timisoara Timis
436 Intreprinderea de prelucrare a lemnului Vaslui Vaslui
437 Combinatul de prelucrare a lemnului Ramnicu-Valcea Valcea
438 Combinatul de prelucrare a lemnului Focsani Vrancea
439 Intreprinderea “Arta Mobilei” M. Bucuresti
440 Intreprinderea “Produse lemn mobila” M. Bucuresti
441 Intreprinderea de casete de radio si televizoare M. Bucuresti
442 Centrala de exploatare a lemnului Bucuresti- activitatea proprie a centralei inclusiv Intreprinderea forestiera de exploatare si transport Bucuresti M. Bucuresti
443 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Sebes Alba
444 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Arad Arad
445 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Pitesti Arges
446 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Bacau Bacau
447 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Oradea Bihor
448 Intreprinderea de impletituri Oradea Bihor
449 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Bistrita Bistrita-Nasaud
450 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Brasov Brasov
451 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Nehoiu Buzau
452 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Caransebes Caras-Severin
453 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Cluj-Napoca Cluj
454 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Constanta Constanta
455 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Targu Secuiesc Covasna
456 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Targu Jiu Gorj
457 Combinatul de exploatare si prelucrare a lemnului Toplita Harghita
458 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Miercurea Ciuc Harghita
459 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Deva Hunedoara
460 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Iasi Iasi
461 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Baia Mare Maramures
462 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Orsova Mehedinti
463 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Reghin Mures
464 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Piatra Neamt Neamt
465 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Ploisti Prahova
466 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Satu Mare Satu Mare
467 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Sibiu Sibiu
468 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Suceava Suceava
469 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Timisoara Timis
470 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Ramnicu Valcea Valcea
471 Intreprinderea de exploatare forestiera si transport Focsani Vrancea
472 Centrala industriala de celuloza si hartie Braila- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridicadirect subordonate Braila
473 Intreprinderea de celuloza si hartie “Letea” Bacau Bacau
474 Intreprinderea de hartie Petresti Alba
475 Intreprinderea de hartie “Bistrita” Prundul Bargaului Bistrita-Nasaud
476 Intreprinderea de celuloza si hartie Zarnesti Brasov
477 Intreprinderea de hartie cretata si carton ondulat Ghimbav Brasov
478 Intreprinderea de celuloza si hartie Dej Cluj
479 Intreprinderea de cartoane si confectii “Mucart” Cluj-Napoca Cluj
480 Intreprinderea de celuloza si hartie Palas-Constanta Constanta
481 Intreprinderea de celuloza si hartie Calarasi Ialomita
482 Intreprinderea de celuloza si hartie Drobeta-Turnu Severin Mehedinti
483 Intreprinderea de celuloza si hartie “Reconstructia” Piatra Neamt Neamt
484 Intreprinderea de hartie si cartoane “Comuna din Paris” Piatra Neamt Neamt
485 Intreprinderea de hartie Busteni Prahova
486 Intreprinderea de cartoane si confectii “Prahova” Scaieni Prahova
487 Combinatul de celuloza si hartie Suceava Suceava
488 Centrala cimentului – Bucuresti activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
489 Combinatul pentru lianti Campulung Arges
490 Combinatul pentru lianti si azbociment Alesd Bihor
491 Combinatul pentru lianti Hoghiz Brasov
492 Combinatul pentru lianti Brasov Brasov
493 Combinatul pentru lianti si materiale refractare Turda Cluj
494 Combinatul pentru lianti si azbociment Medgidia Constanta
495 Combinatul pentru lianti si azbociment Fieni Dambovita
496 Combinatul pentru lianti si azbociment Targu Jiu Gorj
497 Intreprinderea pentru lianti Deva Hunedoara
498 Combinatul pentru lianti si azbociment Bicaz Neamt
499 Centrala materialelor de constructii Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
500 Intreprinderea de materiale de constructii Oradea Bihor
501 Intreprinderea de materiale de constructii Brasov Brasov
502 Intreprinderea de materiale de constructii Buzau Buzau
503 Intreprinderea de produse din ceramica fina pentru constructii Cluj-Napoca Cluj
504 Intreprinderea de materiale de constructii Turda Cluj
505 Intreprinderea de prefabricate din beton si materiale de constructii Constanta Constanta
506 Intreprinderea de prefabricate din beton celular autoclavizat Constanta Constanta
507 Intreprinderea de materiale de constructii Doicesti Dambovita
508 Intreprinderea de prefabricate din beton Craiova Dolj
509 Intreprinderea de prefabricate din beton Galati Galati
510 Intreprinderea de materiale de constructii Deva Hunedoara
511 Intreprinderea pentru extragerea, prelucrarea si montarea marmurei si a pietrei de constructii Simeria Hunedoara
512 Intreprinderea de materiale de constructii Calarasi Ialomita
513 Intreprinderea de materiale de constructii Iasi Iasi
514 Intreprinderea de produse ceramice Sighisoara Mures
515 Intreprinderea de materiale de constructii Roman Neamt
516 Intreprinderea de materiale de constructii “1 Mai” Bucov Prahova
517 Intreprinderea de materiale izolatoare”Matizol” Berceni Prahova
518 Intreprinderea de materiale de constructii Satu Mare Satu Mare
519 Intreprinderea de produse ceramice Zalau Salaj
520 Intreprinderea de produse ceramice “Record” Sibiu Sibiu
521 Intreprinderea de prefabricate din beton Timisoara Timis
522 Intreprinderea de produse ceramice Jimbolia Timis
523 Intreprinderea de produse ceramice Lugoj Timis
524 Intreprinderea “EXTRACERAM” Timisoara Timis
525 Intreprinderea de materiale izolatoare Vaslui Vaslui
526 Intreprinderea de materiale de constructii Odobesti Vrancea
527 Intreprinderea de materiale de constructii “Cesarom” M. Bucuresti
528 Intreprinderea de materiale izolatoare Bucuresti M. Bucuresti
529 Intreprinderea pentru extragerea, prelucrarea si montarea marmurei si a pietrei de constructii “7 Noiembrie” Bucuresti M. Bucuresti
530 Intreprindere de constructii prefabricate, agregate si betoane “Granitul” Bucuresti M. Bucuresti
531 Centrala pentru utilaje si piese de schimb Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
532 Intreprinderea de utilaje Alba Iulia Alba
533 Intreprinderea de articole metalice pentru mobila si binale Arad Arad
534 Intreprinderea de suruburi “Anghel Saligni” Cernavoda Constanta
535 Intreprinderea de tamplarie metalica si produse pentru constructii din materiale plastice Buzau Buzau
536 Intreprinderea de utilaje si piese schimb Filiasi Dolj
537 Intreprinderea de utilaje si piese schimb Gheorghieni Harghita
538 Intreprinderea de utilaje si piese schimb si reparatii Iasi Iasi
539 Intreprinderea de utilaje si piese schimb Reghin Mures
540 Intreprinderea de produse tehnico-sanitare “Feroemail” Prahova
541 Intreprinderea de utilaje si piese schimb Sibiu Sibiu
542 Intreprinderea de utilaje si piese schimb Suceava Suceava
543 Intreprinderea de utilaje si piese schimb Bucuresti M. Bucuresti
544 Centrala de exploatare industriala a agregatelor minerale pentru constructii Targoviste -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate Dambovita
545 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Alba Iulia Alba
546 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Ghioroc Arad
547 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Brasov Brasov
548 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Turda Cluj
549 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Roman Neamt
550 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Slatina Olt
551 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Odoreu Satu Mare
552 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Tulcea Tulcea
553 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Dragasani Valcea
554 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Doaga Vrancea
555 Intreprinderea de exploatare a agregatelor minerale pentru constructii Bragadiru M. Bucuresti
556 Centrala de mecanizare pentru constructii industriale Bucuresti -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
557 Intreprinderea de reparatii Braila Braila
558 Intreprinderea de reparatii Ploiesti Prahova
559 Intreprinderea de aparataje si accesorii Alexandria Teleorman
560 Intrerprinderea “6 Martie” Timisoara Timis
561 Intreprinderea de constructii metalice si aparataje M. Bucuresti
562 Intreprinderea de constructii metalice si prefabricate Bucuresti M. Bucuresti
563 Centrala mecanica de material rulant – Bucuresti -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
564 Intreprinderea mecanica de material rulant Brasov Brasov
565 Intreprinderea mecanica de material rulant “16 Februarie” Cluj-Napoca Cluj
566 Intreprinderea mecanica de material rulant Craiova Dolj
567 Intreprinderea mecanica de material rulant Simeria Hunedoara
568 Intreprinderea mecanica de material rulant Pascani Iasi Iasi
569 Intreprinderea mecanica de material rulant Rosiorii de Vede Teleorman
570 Centrala industriala de reparatii auto- Bucuresti -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
571 Intreprinderea de reparatii auto Cluj-Napoca Cluj
572 Intreprinderea de reparatii auto Craiova Dolj
573 Intreprinderea de reparatii auto Tecuci Galati
574 Intreprinderea mecanica de reparatii auto si utilaje pentru transporturi Baia Mare Maramures
575 Intreprinderea de reparatii auto Targu Mures Mures
576 Intreprinderea de reparatii auto Campina Prahova
577 Intreprinderea de reparatii auto Suceava Suceava
578 Intreprinderea de reparatii auto Timisoara Timis
579 Intreprinderea de prefabricate din beton Aiud Alba
580 Intreprinderea de poduri metalice si prefabricate din beton Pitesti Arges
581 Intreprinderea de cariere si balastiere Brasov Brasov
582 Intreprinderea de aparate de cale Buzau Buzau
583 Intreprinderea de productie industriala pentru constructii cai ferate Harghita Harghita
584 Intreprinderea de productie industriala pentru constructii cai ferate Deva Hunedoara
585 Intreprinderea de poduri din beton Giurgiu Giurgiu
586 Intreprinderea de productie industriala pentru constructii cai ferate Baia Sprie Maramures
587 Intreprinderea de productie industriala pentru constructii cai ferate Otopeni M. Bucuresti
588 Intreprinderea de productie industriala pentru constructii cai ferate Bucuresti- Chitila M. Bucuresti
589 Santierul Naval Orsova Mehedinti
590 Intreprinderea de constructii si reparatii echipament de telecomunicatii M. Bucuresti
591 Centrala industriei bumbacului- Bucuresti-activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
592 Intreprinderea textila “UTA” Arad Arad
593 Intreprinderea “Textila Pitesti” Arges
594 Intreprinderea textila “crisana” Oradea Bihor
595 Intreprinderea “Textila Nasaud” Bistrita-Nasaud
596 Intreprinderea textila “Moldova” Botosani Botosani
597 Intreprinderea “Tesatoria Codlea” Brasov
598 Intreprinderea “Textila” Buzau Buzau
599 Intreprinderea “Textila Bucegi” Pucioasa Dambovita
600 Intreprinderea textila “Oltul” Sf. Gheorghe Covasna
601 Intreprinderea “Textila” Calafat Dolj
602 Intreprinderea “Textila Galati” Galati
603 Intreprinderea de ata si filatura”Odorhei” Harghita
604 Intreprinderea “Filatura de bumbac Slobozia” Ialomita
605 Intreprinderea “Tesatura Iasi” Iasi
606 Intreprinderea “Textila Dunareana” Giurgiu Giurgiu
607 Intreprinderea “Filatura de bumbac Oltenita” Giurgiu
608 Intreprinderea de vata Buftea Ilfov
609 Intreprinderea “Filatura de bumbac Baia Mare” Maramures
610 Intreprinderea textila “Cazanele” orsova Mehedinti
611 Intreprinderea “Tesatoria de bumbac” Sighisoara Mures
612 Intreprinderea “Textila Slatina” Olt
613 Intreprinderea textila “Ardeleana” Satu Mare Satu Mare
614 Intreprinderea “Filatura de bumbac Carei” Olt
615 Intreprinderea textila “Tarnava Medias” Sibiu
616 Intreprinderea textila “Firul Rosu” Talmaciu Sibiu
617 Intreprinderea textila ” 11 Iunie” Cisnadie Sibiu
618 Intreprinderea “Filatura de bumbac” Campulung Moldovenesc Suceava
619 Intreprinderea “Filatura de bumbac” Gura Humorului Suceava
620 Intreprinderea “Textila Teleorman” Rosiorii de Vede Teleorman
621 Intreprinderea “Textila Timisoara” Timis
622 Intreprinderea “Textila Lugoj” Timis
623 Intreprinderea textila “Bumbacul” Timisoara Timis
624 Intreprinderea “Ambalajul metalic” Timisoara Timis
625 Intreprinderea “Textila Vaslui” Vaslui
626 Intreprinderea textila “Dacia” M. Bucuresti
627 Intreprinderea “Industria bumbacului” M. Bucuresti
628 Intreprinderea textila “Aurora” M. Bucuresti
629 Intreprinderea textila “Suveica” M. Bucuresti
630 Intreprinderea textila “7 Noiembrie” M. Bucuresti
631 Intreprinderea “Bumbacaria romaneasca Jilava” M. Bucuresti
632 Centrala industriei matasii, inului si canepii-Bucuresti -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
633 Intreprinderea textila “Drum Nou” Oradea Bihor
634 Intreprinderea textila “Republica” Darste Brasov
635 Intreprinderea de matase “Romania muncitoare” Cluj -Napoca Cluj
636 Intreprinderea textila “Dobrogeana” Constanta Constanta
637 Intreprinderea textila “Trainica” Pucioasa Dambovita
638 Intreprinderea textila “Navodul” Galati Galati
639 Intreprinderea de stofe de mobila si tesaturi tehnice Gheorghieni Harghita
640 Intreprinderea ” Filatura de in si canepa” Gheorghieni Harghita
641 Intreprinderea “Tesatoria de matase” Deva Hunedoara
642 Intreprinderea de matase”Victoria” Iasi Iasi
643 Intreprinderea integrata de tesaturi subtiri tip in Pascani Iasi
644 Intreprinderea de in si canepa “Textila” Iasi Iasi
645 Intreprinderea Filatura si finisajul Balotesti Ilfov
646 Intreprinderea textila “Intex” Paulesti Prahova
647 Intreprinderea “Tesatoria de matase” Sighisoara Mures
648 Intreprinderea de in si canepa Negresti Satu Mare
649 Intreprinderea textila “Solidaritatea” Satu Mare Satu Mare
650 Intreprinderea textila “Matasea Rosie” Cisnadie Sibiu
651 Intreprinderea “Filatura de in si canepa” Falticeni Suceava
652 Intreprinderea textila “Garofita” Timisoara Timis
653 Intreprinderea textila “Filatura de matase naturala” Lugoj Timis
654 Intreprinderea textila “Arta textila” Timisoara Timis
655 Intreprinderea “Filatura si tesatoria” Sanicolau Mare Timis
656 Intreprinderea textila ” 13 Decembrie” Timisoara Timis
657 Intreprinderea de panglici Zimnicea Teleorman
658 Intreprinderea de matase “Select” M. Bucuresti
659 Intreprinderea de matase “Flamura Rosie” M. Bucuresti
660 Intreprinderea de matase “Borangicul” M. Bucuresti
661 Intreprinderea de matase “Matasea populara” M. Bucuresti
662 Intreprinderea de matase “Tesatoriile Reunite” M. Bucuresti
663 Intreprinderea de stofe de mobila M. Bucuresti
664 Intreprinderea textila “Unirea” M. Bucuresti
665 Intreprinderea textila “Industria Iutei” M. Bucuresti
666 Intreprinderea de in, canepa “Prodin” M. Bucuresti
667 Centrala linii- Bucuresti -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
668 Intreprinderea de stofe “Argeseana” Arges
669 Intreprinderea Filatura de lina “Musceleana” Cetateni Arges
670 Intreprinderea de postav Buhusi Bacau
671 Intreprinderea de postav “Proletarul” Bacau Bacau
672 Intreprinderea “Netex” Bistrita Bistrita-Nasaud
673 Intreprinderea de stofe “Carpatex” Brasov Brasov
674 Intreprinderea de postav Prejmer Brasov
675 Intreprinderea textila “Octombrie Rosu” Ghimbav Brasov
676 Intreprinderea Filatura de lina pieptanata Buzau Buzau
677 Intreprinderea integrata de lina Constanta Constanta
678 Intreprinderea textila “Independenta” Craiova Dolj
679 Intreprinderea “Filatura de lina pieptanata” Miercurea Ciuc Harghita
680 Intreprinderea de volvatir Tg. Neamt Neamt
681 Intreprinderea de stofe Sighisoara Mures
682 Intreprinderea de stofe “Dorobantul” Ploiesti Prahova
683 Intreprinderea de stofe “Filatura de lina pieptanata” Mizil Prahova
684 Intreprinderea “Textila” Cisnadie Sibiu
685 Intreprinderea “Libertatea” Sibiu Sibiu
686 Intreprinderea textila “Dumbrava” Sibiu Sibiu
687 Intreprinderea Industria linii Timisoara Timis
688 Intreprinderea de palarii “Paltim” Timisoara Timis
689 Intreprinderea de palarii “Lux” Periam Timis
690 Intreprinderea “Filatura de lina pieptanata” Focsani Vrancea
691 Intreprinderea de postav Azuga Prahova
692 Intreprinderea “Textila” Grivita M. Bucuresti
693 Intreprinderea romana de pisla M. Bucuresti
694 Intreprinderea “Filatura de lina piptanata” M. Bucuresti
695 Intreprinderea “Munca Textila” M. Bucuresti
696 Centrala industriei tricotajelor- Bucuresti -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
697 Intreprinderea de ciorapi Sebes Alba
698 Intreprinderea de tricotaje “Tricoul rosu” Arad Arad
699 Intreprinderea de tricotaje “Miorita” Oradea Bihor
700 Intreprinderea de tricotaje Brasov Brasov
701 Intreprinderea de tricotaje Buzau Buzau
702 Intreprinderea de tricotaje “Somesul” Cluj-Napoca Cluj
703 Intreprinderea de tricotaje Miercurea Ciuc Harghita
704 Intreprinderea de tricotaje Toplita Harghita
705 Intreprinderea de tricotaje Hunedoara Hunedoara
706 Intreprinderea de tricotaje si perdele Pascani Iasi
707 Intreprinderea de tricotaje “Moldova” Iasi Iasi
708 Intreprinderea de tricotaje “Unitatea” Sighet Maramures
709 Intreprinderea de tricotaje “8 Martie” Piatra neamt Neamt
710 Intreprinderea de tricotaje “Smirodava” Roman Neamt
711 Intreprinderea de tricotaje Caracal Olt
712 Intreprinderea de tricotaje Campina Prahova
713 Intreprinderea de tricotaje “Tricotex” Satu Mare Satu Mare
714 Intreprinderea de tricotaje Cehu Silvaniei Salaj
715 Intreprinderea de tricotaje “Drapelul rosu” Sibiu Sibiu
716 Intreprinderea de ciorapi”7 Noiembrie” Sibiu Sibiu
717 Intreprinderea de manusi si ciorapi Agnita Sibiu
718 Intreprinderea de tricotaje “Zimbrul” Suceava Suceava
719 Intreprinderea de tricotaje “Bucovina” Radauti Suceava
720 Intreprinderea de tricotaje “1 Iunie” Timisoara Timis
721 Intreprinderea de ciorapi Timisoara Timis
722 Intreprinderea de tricotaje Husi Vaslui
723 Intreprinderea de tricotaje Focsani Vrancea
724 Intreprinderea de tricotaje “Crinul” M. Bucuresti
725 Intreprinderea “Tricotajul rosu” M. Bucuresti
726 Intreprinderea de tricotaje “Tanara Garda” M. Bucuresti
727 Intreprinderea de tricotaje “Tricodava” M. Bucuresti
728 Intreprinderea de ciorapi “Apolo” M. Bucuresti
729 Intreprinderea de ace de tricotat M. Bucuresti
730 Centrala industriei confectiilor- Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
731 Intreprinderea de confectii Arad Arad
732 Intreprinderea de confectii Curtea de Arges Arges
733 Intreprinderea de confectii Bacau Bacau
734 Intreprinderea de confectii Marghita Bihor
735 Intreprinderea de confectii Oradea Bihor
736 Intreprinderea de confectii Dorohoi Botosani
737 Intreprinderea de confectii Botosani Botosani
738 Intreprinderea de confectii Braila Braila
739 Intreprinderea de confectii Ramnicu Sarat Buzau
740 Intreprinderea de confectii Resita Caras-Severin
741 Intreprinderea de confectii “Flacara” Cluj-napoca Cluj
742 Intreprinderea de confectii “Peninsula” comuna Lumina Constanta
743 Intreprinderea de confectii “Targu Secuiesc” Cluj-napoca Covasna
744 Intreprinderea de confectii Craiova Dolj
745 Intreprinderea de confectii Targu Jiu Gorj
746 Intreprinderea de confectii Odorhei Harghita
747 Intreprinderea de confectii Miercurea Ciuc Harghita
748 Intreprinderea de confectii Calarasi Ialomita
749 Intreprinderea de stofe tricotate si confectii Iasi Iasi
750 Intreprinderea de confectii Baia mare Maramures
751 Intreprinderea de confectii “Portile de Fier” Drobeta Turnu Severin Mehedinti
752 Intreprinderea de confectii “Tarnava” Sighisoara Mures
753 Intreprinderea de confectii “Muresul” Tg. Mures Mures
754 Intreprinderea de confectii “Mondiala” Satu Mare Satu Mare
755 Intreprinderea de confectii “Steaua rosie” Sibiu Sibiu
756 Intreprinderea de confectii “Bega” Timisoara Timis
757 Intreprinderea de confectii Vaslui Vaslui
758 Intreprinderea de confectii Barlad Vaslui
759 Intreprinderea de confectii Focsani Vrancea
760 Centrala industriei pielariei, cauciucului si incaltamintei -Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
761 Intreprinderea de incaltaminte “Ardeleana” Alba Iulia Alba
762 Intreprinderea de piele si marochinarie “Caprioara” Sebes Alba
763 Intreprinderea de incaltaminte si calapoade “Libertatea” Arad Arad
764 Intreprinderea de incaltaminte Pitesti Arges
765 Intreprinderea de piele si incaltaminte “Partizanul” Bacau Bacau
766 Intreprinderea de incaltaminte “Solidaritatea” Oradea Bihor
767 Intreprinderea de incaltaminte “Crisul” Oradea Bihor
768 Intreprinderea de incaltaminte “Bihoreana” Marghita Bihor
769 Intreprinderea de incaltaminte “Arta” Oradea Bihor
770 Intreprinderea de blanarie “1 Mai” Oradea Bihor
771 Intreprinderea de piele si incaltaminte “Timpuri Noi” Brasov Brasov
772 Intreprinderea de incaltaminte “Clujana” Cluj-Napoca Cluj
773 Intreprinderea “Tabacaria Bucovat” Dolj
774 Intreprinderea de blanarie “Vidra” Orastie Hunedoara
775 Intreprinderea pentru materiale sportive Reghin Mures
776 Intreprinderea de piele si manusi Targu Mures Mures
777 Intreprinderea “Tabacaria Minerala Corabia” Olt
778 Intreprinderea de piele “Poporul” Ploiesti Prahova
779 Intreprinderea de piele “Drum Nou” Satu Mare Satu Mare
780 Intreprinderea de piele si incaltaminte “8 Mai” Medias Sibiu
781 Intreprinderea de piele, incaltaminte si marochinarie “13 Decembrie” Sibiu Sibiu
782 Intreprinderea de piele si incaltaminte Agnita Sibiu
783 Intreprinderea de piele si incaltaminte “Staruinta” Suceava Suceava
784 Intreprinderea de incaltaminte “Banatul” Timisoara Timis
785 Intreprinderea de incaltaminte “Modern” Timisoara Timis
786 Intreprinderea romana de piele Timisoara Timis
787 Intreprinderea de incaltaminte Jimbolia Timis
788 Intreprinderea de calapoade Lugoj Timis
789 Intreprinderea de piele si manusi Timisoara Timis
790 Intreprinderea de nasturi Jimbolia Timis
791 Intreprinderea de mase plastice “Dermatina” Timisoara Timis
792 Intreprinderea de mase plastice si incaltaminte “Victoria” Timis
793 Intreprinderea de spume poliuretanice Timisoara Timis
794 Intreprinderea “Pretim” Timisoara Timis
795 Intreprinderea de incaltaminte Husi Vaslui
796 Intreprinderea de piele si incaltaminte Ramnicu Valcea Valcea
797 Intreprinderea de talpa si incaltaminte din cauciuc Dragasani Valcea
798 Intreprinderea de piele si incaltaminte “Pionierul” M. Bucuresti
799 Intreprinderea de piele si incaltaminte “Flacara Rosie” M. Bucuresti
800 Intreprinderea de piele si incaltaminte “Carmen” M. Bucuresti
801 Intreprinderea de piele si incaltaminte “Republica” M. Bucuresti
802 Intreprinderea de piele si incaltaminte “Tehnica Noua” M. Bucuresti
803 Intreprinderea de incaltaminte cauciuc U.C.R M. Bucuresti
804 Intreprinderea de piele sintetica M. Bucuresti
805 Intreprinderea de bunuri de consumdin cauciuc Jilava M. Bucuresti
806 Intreprinderea de nasturi si mase plastice M. Bucuresti
807 Intreprinderea de incaltaminte “Progresul” M. Bucuresti
808 Intreprinderea “Tabacaria minerala” Jilava M. Bucuresti
809 Intreprinderea “Prefin” M. Bucuresti
810 Intreprinderea Antilopa M. Bucuresti
811 Centrala industriei sticlei si ceramicii fine -Bucuresti-activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
812 Intreprinderea de portelan de menaj Alba Iulia Alba
813 Intreprinderea de portelan de menaj Curtea de Arges Arges
814 Intreprinderea de sticlarie “Padurea Neagra” Alesd Bihor
815 Intreprinderea de sticlarie de menaj Bistrita Bistrita-Nasaud
816 Intreprinderea de sticlarie si portelan Dorohoi Botosani
817 Intreprinderea de exploatare miniera Miorcani Botosani
818 Intreprinderea de sticlarie de menaj Berca Buzau
819 Intreprinderea de geamuri Buzau Buzau
820 Intreprinderea de sticlarie Turda Cluj
821 Intreprinderea de sticlarie menaj Gherla Cluj
822 Intreprinderea de portelan”Iria” Cluj-Napoca Cluj
823 Intreprinderea de sticlarie de menaj Targu Jiu Gorj
824 Intreprinderea de faianta si sticlarie Baia Mare Maramures
825 Intreprinderea de sticlarie si faianta Sighisoara Mures
826 Intreprinderea de geamuri Tarnaveni Mures
827 Intreprinderea de sticlarie Azuga Prahova
828 Intreprinderea de sticlarie Prahova Ploiesti Prahova
829 Intreprinderea pentru exploatarea si prelucrarea materialelor metalifere Valenii de Munte Prahova
830 Intreprinderea de geamuri Scaieni Prahova
831 Intreprinderea de sticlarie “Victoria muncii” Poiana Codrului Satu Mare
832 Intreprinderea de sticlarie “Vitrometan” Medias Sibiu
833 Intreprinderea de sticlarie Avrig Sibiu
834 Intreprinderea de geamuri Medias Sibiu
835 Intreprinderea de sticlarie de menaj Suceava Suceava
836 Intreprinderea de sticlarie Tomesti Timis
837 Intreprinderea de articole de sticlarie Bucuresti M. Bucuresti
838 Intreprinderea de fire si tesaturi din fire de sticla M. Bucuresti
839 Centrala industriei articolelor casnice- Bucuresti -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
840 Intreprinderea “Bunuri metalice” Arad Arad
841 Intreprinderea de ceasuri “Victoria” Arad Arad
842 Intreprinderea “Aradeanca” Arad Arad
843 Intreprinderea “Metalica” Oradea Bihor
844 Intreprinderea de mase plastice “Viitorul” Oradea Bihor
845 Intreprinderea de pensule Cluj -Napoca Cluj
846 Intreprinderea “11 Iunie” Galati Galati
847 Intreprinderea de paruri Sighet Maramures
848 Intreprinderea de vase emailate Sighisoara Mures
849 Intreprinderea “Jiul” Bals Olt
850 Intreprinderea “Flacara” Ploiesti Prahova
851 Intreprinderea de masini casnice emailate “23 August” Satu Mare
852 Intreprinderea “Emailul rosu” Medias Sibiu
853 Intreprinderea de cutite Ocna Sibiului Sibiu
854 Intreprinderea “Flamura rosie” Sibiu Sibiu
855 Intreprinderea “Metalurgica” M. Bucuresti
856 Intreprinderea “Inox” M. Bucuresti
857 Consiliul culturii si educatiei socialiste- Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
858 Intreprinderea poligrafica Bacau Bacau
859 Intreprinderea poligrafica Crisana Bihor
860 Intreprinderea poligrafica Brasov Brasov
861 Intreprinderea poligrafica Cluj-Napoca Cluj
862 Intreprinderea poligrafica Oltenia Craiova Dolj
863 Intreprinderea poligrafica Galati Galati
864 Intreprinderea poligrafica Iasi Iasi
865 Intreprinderea poligrafica Banat Timisoara Timis
866 Intreprinderea poligrafica Sibiu Sibiu
867 Intreprinderea poligrafica “13 Decembrie 1918″ M. Bucuresti
868 Intreprinderea poligrafica “Informatia” M. Bucuresti
869 Intreprinderea poligrafica “Arta grafica” M. Bucuresti
870 Intreprinderea poligrafica “Filaret” M. Bucuresti
871 Intreprinderea poligrafica “Buletinul Oficial” M. Bucuresti
872 Casa de discuri “Electrecord” M. Bucuresti
873 Intreprinderea Mecanica Poligrafica M. Bucuresti
874 Centrala de mecanizare a agriculturii si productiei de utilaje pentru agricultura si industria alimentara- Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
875 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Arad Arad
876 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Botosani Botosani
877 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Cluj-Napoca Cluj
878 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Navodari Constanta
879 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Tecuci Galati
880 Intreprinderea de ambalaje din metal pentru agricultura si industria alimentara Tecuci Galati
881 Intreprinderea “Tehnoutilaj” odorhei Harghita
882 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Iasi Iasi
883 Intreprinderea de ambalaje si piese de schimb pentru agricultura si industriei alimentare Buftea Ilfov
884 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Bals Olt
885 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Sibiu Sibiu
886 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Rosiorii de Vede Teleorman
887 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Timisoara Timis
888 Intreprinderea mecanica a agriculturii si industriei alimentare Bucuresti M. Bucuresti
889 Intreprinderea de utilaje si piese de schimbpentru agricultura si industrie alimentara Chitila M. Bucuresti
890 Intreprinderea poligrafica “Luceafarul” M. Bucuresti
891 Centrala pentru valorificarea cerealelor si producerea nutreturilor combinate -Bucuresti -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
892 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Arad Arad
893 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Costesti Arges
894 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Bacau Bacau
895 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Oradea Bihor
896 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Palota Bihor
897 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Tinca Bihor
898 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Leorda Botosani
899 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Codlea Brasov
900 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Braila Braila
901 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Urleasca Braila
902 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Ramnicu Sarat Buzau
903 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Sahateni Buzau
904 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Cluj-Napoca Cluj
905 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Iclod Cluj
906 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Ovidiu Constanta
907 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Poarta Alba Constanta
908 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Bailesti Dolj
909 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Craiova Dolj
910 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Segarcea Dolj
911 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Titu Dambovita
912 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Galati Galati
913 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Orastie Hunedoara
914 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Calarasi Ialomita
915 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Ciulnita Ialomita
916 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Fetesti Ialomita
917 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Iasi Iasi
918 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Crevedia Ilfov
919 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Giurgiu Giurgiu
920 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Oltenita Giurgiu
921 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Peris Ilfov
922 Intreprinderea pentru fabricatie si reparatii Peris Ilfov
923 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Drobeta Turnu-Severin Mehedinti
924 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Iernut Mures
925 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Roman Neamt
926 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Caracal Olt
927 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Ploisti Prahova
928 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Satu Mare Satu Mare
929 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Sibiu Sibiu
930 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Veresti Suceava
931 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Alexandria Teleorman
932 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Beregsau Timis
933 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Birda Timis
934 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Focsani Vrancea
935 Intreprinderea pentru producerea nutreturilor combinate Sabaru M. Bucuresti
936 Centrala pentru legume si fructe -Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
937 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Arad Arad
938 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Baiculesti Arges
939 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Topoloveni Arges
940 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Oradea Bihor
941 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Valea lui Mihai Bihor
942 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Fagaras Brasov
943 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Vadeni Braila
944 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Priscov Buzau
945 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Dej Cluj
946 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Constanta Constanta
947 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Pucioasa Dambovita
948 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Calafat Dolj
949 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Tecuci Galati
950 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Hateg Hunedoara
951 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Fetesti Ialomita
952 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Oltenita Giurgiu
953 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Buftea Ilfov
954 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Giurgiu Giurgiu
955 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Baia Mare Maramures
956 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Targu Mures Mures
957 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Caracal Olt
958 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Valenii de munte Prahova
959 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Suceava Suceava
960 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Turnu Magurele Teleorman
961 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Timisoara Timis
962 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Tulcea Tulcea
963 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Husi Vaslui
964 Intreprinderea pentru producerea si industrializarea legumelor si fructelor Riureni Valcea
965 Intreprinderea de produse alimentare -Bucuresti M. Bucuresti
966 Centrala viei si vinului- Bucuresti-activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
967 Intreprinderea viei si vinului Alba Iulia Alba
968 Intreprinderea viei si vinului Arad Arad
969 Intreprinderea viei si vinului Pitesti Arges
970 Intreprinderea viei si vinului Bacau Bacau
971 Intreprinderea viei si vinului Oradea Bihor
972 Intreprinderea viei si vinului Bistrita Bistrita-Nasaud
973 Intreprinderea viei si vinului Botosani Botosani
974 Intreprinderea viei si vinului Brasov Brasov
975 Intreprinderea viei si vinului Braila Braila
976 Intreprinderea viei si vinului Buzau Buzau
977 Intreprinderea viei si vinului Resita Caras-Severin
978 Intreprinderea viei si vinului Cluj-Napoca Cluj
979 Intreprinderea viei si vinului Constanta Constanta
980 Intreprinderea viei si vinului Sf. Gheorghe Covasna
981 Intreprinderea viei si vinului Targoviste Dambovita
982 Intreprinderea viei si vinului Craiova Dolj
983 Intreprinderea viei si vinului Galati Galati
984 Intreprinderea viei si vinului Targu Jiu Gorj
985 Intreprinderea viei si vinului Miercurea Ciuc Harghita
986 Intreprinderea viei si vinului Deva Hunedoara
987 Intreprinderea viei si vinului Calarasi Ialomita
988 Intreprinderea viei si vinului Iasi Iasi
989 Intreprinderea viei si vinului Ilfov-Bucuresti Ilfov
990 Intreprinderea viei si vinului Baia Mare Maramures
991 Intreprinderea viei si vinului Drobeta Turnu Severin Mehedinti
992 Intreprinderea viei si vinului Targu Mures Mures
993 Intreprinderea viei si vinului Piatra Neamt Neamt
994 Intreprinderea viei si vinului Slatina Olt
995 Intreprinderea viei si vinului Ploiesti Prahova
996 Intreprinderea viei si vinului Satu Mare Satu Mare
997 Intreprinderea viei si vinului Zalau Salaj
998 Intreprinderea viei si vinului Sibiu Sibiu
999 Intreprinderea viei si vinului Suceava Suceava
1000 Intreprinderea viei si vinului Rosiorii de Vede Teleorman
1001 Intreprinderea viei si vinului Timisoara Timis
1002 Intreprinderea viei si vinului Tulcea Tulcea
1003 Intreprinderea viei si vinului Husi Vaslui
1004 Intreprinderea viei si vinului Dragasani Valcea
1005 Intreprinderea viei si vinului Focsani Vrancea
1006 Intreprinderea de vinuri si rachiuri Bucuresti Est M. Bucuresti
1007 Intreprinderea de vinuri si sampanie “Zarea” Bucuresti M. Bucuresti
1008 Centrala industrializarii carnii – Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
1009 Intreprinderea de industrializarea carnii Alba Alba
1010 Intreprinderea de industrializarea carnii Arad Arad
1011 Intreprinderea de industrializarea carnii Pitesti Arges
1012 Intreprinderea de industrializarea carnii Bacau Bacau
1013 Intreprinderea de industrializarea carnii Oradea Bihor
1014 Intreprinderea de industrializarea carnii Bistrita Bistrita-Nasaud
1015 Intreprinderea de industrializarea carnii Botosani Botosani
1016 Intreprinderea de industrializarea carnii Brasov Brasov
1017 Intreprinderea de industrializarea carnii Braila Braila
1018 Intreprinderea de industrializarea carnii Buzau Buzau
1019 Intreprinderea de industrializarea carnii Resita Caras-Severin
1020 Intreprinderea de industrializarea carnii Cluj-Napoca Cluj
1021 Intreprinderea de industrializarea carnii Constanta Constanta
1022 Frigoriferul portuar Constanta Constanta
1023 Intreprinderea de industrializarea carnii Sf. Gheorghe Covasna
1024 Intreprinderea de industrializarea carnii Targoviste Dambovita
1025 Intreprinderea de industrializarea carnii Craiova Dolj
1026 Intreprinderea de industrializarea carnii Galati Galati
1027 Intreprinderea de industrializarea carnii Tg. Jiu Gorj
1028 Intreprinderea de industrializarea carnii Miercurea Ciuc Harghita
1029 Intreprinderea de industrializarea carnii Deva Hunedoara
1030 Intreprinderea de industrializarea carnii Calarasi Ialomita
1031 Intreprinderea de industrializarea carnii Iasi Iasi
1032 Intreprinderea de industrializarea carnii Ilfov Buc. Ilfov
1033 Intreprinderea de industrializarea carnii Baia Mare Maramures
1034 Intreprinderea de industrializarea carnii Drobeta Turnu-Severin Mehedinti
1035 Intreprinderea de industrializarea carnii Tg. Mures Mures
1036 Intreprinderea de industrializarea carnii Piatra Neamt Neamt
1037 Intreprinderea de industrializarea carnii Slatina Olt
1038 Intreprinderea de industrializarea carnii Ploiesti Prahova
1039 Intreprinderea de industrializarea carnii Satu Mare Satu Mare
1040 Intreprinderea de industrializarea carnii Zalau Salaj
1041 Intreprinderea de industrializarea carnii Sibiu Sibiu
1042 Intreprinderea de industrializarea carnii Suceava Suceava
1043 Intreprinderea de industrializarea carnii Alexandria Teleorman
1044 Intreprinderea de industrializarea carnii Timisoara Timis
1045 Intreprinderea de industrializarea carnii Tulcea Tulcea
1046 Intreprinderea de industrializarea carnii Birlad Vaslui
1047 Intreprinderea de industrializarea carnii Ramnicu-Valcea Valcea
1048 Intreprinderea de industrializarea carnii Focsani Vrancea
1049 Intreprinderea “Antefrig” Bucuresti M. Bucuresti
1050 Intreprinderea “Abatorul” Bucuresti M. Bucuresti
1051 Intreprinderea de produse si conserve de carne Bucuresti M. Bucuresti
1052 Centrala industrializarii laptelui -Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
1053 Intreprinderea de industrializare a laptelui Alba Iulia Alba
1054 Intreprinderea de industrializare a laptelui Arad Arad
1055 Intreprinderea de industrializare a laptelui Pitesti Arges
1056 Intreprinderea de industrializare a laptelui Bacau Bacau
1057 Intreprinderea de industrializare a laptelui Oradea Bihor
1058 Intreprinderea de industrializare a laptelui Bistrita Bistrita-Nasaud
1059 Intreprinderea de industrializare a laptelui Botosani Botosani
1060 Intreprinderea de industrializare a laptelui Brasov Brasov
1061 Intreprinderea de industrializare a laptelui Braila Braila
1062 Intreprinderea de industrializare a laptelui Buzau Buzau
1063 Intreprinderea de industrializare a laptelui Resita Caras-Severin
1064 Intreprinderea de industrializare a laptelui Cluj-Napoca Cluj
1065 Intreprinderea de industrializare a laptelui Constanta Constanta
1066 Intreprinderea de industrializare a laptelui Sfintu Gheorghe Covasna
1067 Intreprinderea de industrializare a laptelui Targoviste Dambovita
1068 Intreprinderea de industrializare a laptelui Craiova Dolj
1069 Intreprinderea de industrializare a laptelui Galati Galati
1070 Intreprinderea de industrializare a laptelui Tg. Jiu Gorj
1071 Intreprinderea de industrializare a laptelui Miercurea Ciuc Harghita
1072 Intreprinderea de industrializare a laptelui Simeria Hunedoara
1073 Intreprinderea de industrializare a laptelui Slobozia Ialomita
1074 Intreprinderea de industrializare a laptelui Iasi Iasi
1075 Intreprinderea de industrializare a laptelui Ilfov- Bucuresti Ilfov
1076 Intreprinderea de industrializare a laptelui Baia Mare Maramures
1077 Intreprinderea de industrializare a laptelui Drobeta Turnu-Severin Mehedinti
1078 Intreprinderea de industrializare a laptelui Tg. Mures Mures
1079 Intreprinderea de industrializare a laptelui Piatra Neamt Neamt
1080 Intreprinderea de industrializare a laptelui Slatina Olt
1081 Intreprinderea de industrializare a laptelui Ploiesti Prahova
1082 Intreprinderea de industrializare a laptelui Satu- Mare Satu -Mare
1083 Intreprinderea de industrializare a laptelui Simleul Silvaniei Salaj
1084 Intreprinderea de industrializare a laptelui Sibiu Sibiu
1085 Intreprinderea de industrializare a laptelui Suceava Suceava
1086 Intreprinderea de industrializare a laptelui Alexandria Teleorman
1087 Intreprinderea de industrializare a laptelui Timisoara Timis
1088 Intreprinderea de industrializare a laptelui Tulcea Tulcea
1089 Intreprinderea de industrializare a laptelui Vaslui Vaslui
1090 Intreprinderea de industrializare a laptelui Ramnicu Valcea Valcea
1091 Intreprinderea de industrializare a laptelui Focsani Vrancea
1092 Intreprinderea de industrializare a laptelui Bucuresti M. Bucuresti
1093 Centrala productiei industrializarii sfeclei de zahar – Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
1094 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Arad Arad
1095 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Sascut Bacau
1096 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Bucecea Botosani
1097 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Bod Brasov
1098 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Buzau Buzau
1099 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Podari Dolj
1100 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Pascani Iasi
1101 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Giurgiu Giurgiu
1102 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Urziceni Ilfov
1103 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Tandarei Ialomita
1104 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Targu Mures Mures
1105 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Oradea Bihor
1106 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Ludus Mures
1107 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Roman Neamt
1108 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Corabia Olt
1109 Intreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahar Timisoara Timis
1110 Intreprinderea de produse zaharoase Brasov Brasov
1111 Intreprinderea de produse zaharoase “Feleacul” Cluj-Napoca Cluj
1112 Intreprinderea de produse zaharoase “Cerna” Drobeta Turnu-Severin Mehedinti
1113 Intreprinderea de produse zaharoase “Victoria” Sibiu Sibiu
1114 Intreprinderea de produse zaharoase “Kandia” Timisoara Timis
1115 Intreprinderea de produse zaharoase Bucuresti M. Bucuresti
1116 Centrala berii, spirtului si amidonului -Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
1117 Intreprinderea de spirt si drojdie Arad Arad
1118 Intreprinderea de bere Pitesti Arges
1119 Intreprinderea de bere spirt si drojdie Margineni Bacau
1120 Intreprinderea de bere spirt si drojdie Oradea Bihor
1121 Intreprinderea de bere si amidon Braila Braila
1122 Intreprinderea de bere “Aurora” Brasov Brasov
1123 Intreprinderea de bere si spirt Cluj-Napoca Cluj
1124 Intreprinderea de bere Constanta Constanta
1125 Intreprinderea de spirt Sfantu Gheorghe Covasna
1126 Intreprinderea de amidon si glucoza Targu Secuiesc Covasna
1127 Intreprinderea de bere Galati Galati
1128 Intreprinderea de bere spirt si amidon Sinsimion Harghita
1129 Intreprinderea de bere si malt Hateg Hunedoara
1130 Intreprinderea de bere si spirt Iasi Iasi
1131 Intreprinderea de drojdie “Seineana” Seini Maramures
1132 Intreprinderea de bere si spirt “Banovita” Drobeta Turnu-Severin Mehedinti
1133 Intreprinderea de bere Reghin Mures
1134 Intreprinderea de bere si amidon “Steagu Rosu” Piatra Neamt Neamt
1135 Intreprinderea de bere Azuga Prahova
1136 Intreprinderea de bere Satu Mare Satu Mare
1137 Intreprinderea de bere si amidon Sibiu Sibiu
1138 Intreprinderea de bere spirt si amidon Radauti Suceava
1139 Intreprinderea de bere Timisoara Timis
1140 Intreprinderea de bere spirt si drojdie – Bucuresti M. Bucuresti
1141 Intreprinderea de bere Rahova – Bucuresti M. Bucuresti
1142 Intreprinderea de bere Grivita – Bucuresti M. Bucuresti
1143 Intreprinderea de bere Bragadiru – Bucuresti M. Bucuresti
1144 Centrala uleiului -Bucuresti – activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
1145 Intreprinderea de ulei “Interindustrial” Oradea Bihor
1146 Intreprinderea de ulei Constanta Constanta
1147 Intreprinderea de ulei “Oltenia” Podari Dolj
1148 Intreprinderea de ulei “Prutul” Galati Galati
1149 Intreprinderea de ulei Slobozia Ialomita
1150 Intreprinderea de ulei “Unirea” Iasi Iasi
1151 Intreprinderea de ulei Urziceni Ilfov
1152 Intreprinderea de ulei “Ardealul” Carei Satu Mare
1153 Intreprinderea de ulei Rosiorii de Vede Teleorman
1154 Intreprinderea de ulei Barlad Vaslui
1155 Intreprinderea de ulei “13 Decembrie” Bucuresti M. Bucuresti
1156 Centrala productiei si industrializarii tutunului -Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
1157 Intreprindetre de tigarete Ramnicu Sarat Buzau
1158 Intreprindetre de tigarete Sfantu Gheorghe Covasna
1159 Intreprindetre de tigarete Targu Jiu Gorj
1160 Intreprindetre de tigarete Iasi Iasi
1161 Intreprindetre de tigarete Timisoara Timis
1162 Intreprindetre de cultura si fermentarea tutunului Ocna Mures Alba
1163 Intreprindetre de cultura si fermentarea tutunului Arad Arad
1164 Intreprindetre de cultura si fermentarea tutunului Craiova Dolj
1165 Intreprindetre de cultura si fermentarea tutunului Urziceni Ilfov
1166 Intreprindetre de cultura si fermentarea tutunului Carei Satu Mare
1167 Intreprindetre de cultura si fermentarea tutunului Barlad Vaslui
1168 Centrala productiei si industrializarii pestelui -Ilfov -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate Ilfov
1169 Intreprinderea piscicola Arad Arad
1170 Intreprinderea piscicola Cefa Bihor
1171 Intreprinderea piscicola Botosani Botosani
1172 Intreprinderea piscicola Braila Braila
1173 Intreprinderea piscicola Luciu Buzau
1174 Intreprinderea piscicola Cluj-Napoca Cluj
1175 Intreprinderea piscicola Constanta Constanta
1176 Intreprinderea piscicola Calafat Dolj
1177 Intreprinderea piscicola Galati Galati
1178 Intreprinderea piscicola Calarasi Ialomita
1179 Intreprinderea piscicola Iasi Iasi
1180 Intreprinderea piscicola Zau de Campie Mures
1181 Intreprinderea piscicola Bercu Satu Mare
1182 Intreprinderea piscicola Zimnicea Teleorman
1183 Intreprinderea piscicola Urseni Timis
1184 Intreprinderea piscicola Carja Vaslui
1185 Centrala Delta Dunarii – Tulcea- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate Tulcea
1186 Intreprinderea de constructii si reparatii de nave si utilaje Tulcea Tulcea
1187 Intreprinderea de industrializare a pestelui Tulcea Tulcea
1188 Intreprinderea piscicola Macin Tulcea
1189 Centrala industriala de morarit, decorticat, panificatie si produse fainoase -Bucuresti- activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
1190 Intreprinderea de morarit si panificatie Alba Iulia Alba
1191 Intreprinderea de morarit si panificatie Arad Arad
1192 Intreprinderea de morarit si panificatie Pitesti Arges
1193 Intreprinderea de morarit si panificatie Bacau Bacau
1194 Intreprinderea de morarit si panificatie Oradea Bihor
1195 Intreprinderea de morarit si panificatie Bistrita Bistrita Nasaud
1196 Intreprinderea de morarit si panificatie Botosani Botosani
1197 Intreprinderea de morarit si panificatie Resita Caras-Severin
1198 Intreprinderea de morarit si panificatie Sfantu Gheorghe Covasna
1199 Intreprinderea de morarit si panificatie Targoviste Dambovita
1200 Intreprinderea de morarit si panificatie Targu Jiu Gorj
1201 Intreprinderea de morarit si panificatie Miercurea Ciuc Harghita
1202 Intreprinderea de morarit si panificatie Deva Hunedoara
1203 Intreprinderea de morarit si panificatie Slobozia Ialomita
1204 Intreprinderea de morarit si panificatie Ilfob Buc. Ilfov
1205 Intreprinderea de morarit si panificatie Baia Mare Maramures
1206 Intreprinderea de morarit si panificatie Drobeta Turnu-Severin Mehedinti
1207 Intreprinderea de morarit si panificatie Piatra Neamt Neamt
1208 Intreprinderea de morarit si panificatie Zalau Salaj
1209 Intreprinderea de morarit si panificatie Suceava Suceava
1210 Intreprinderea de morarit si panificatie Tulcea Tulcea
1211 Intreprinderea de morarit si panificatie Barlad Vaslui
1212 Intreprinderea de morarit si panificatie Valcea Valcea
1213 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Brasov Brasov
1214 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Constanta Constanta
1215 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Galati Galati
1216 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Iasi Iasi
1217 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Targu Mures Mures
1218 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Slatina Olt
1219 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Ploiesti Prahova
1220 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Satu Mare Satu Mare
1221 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Sibiu Sibiu
1222 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Alexandria Teleorman
1223 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Focsani Vrancea
1224 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Bucuresti M. Bucuresti
1225 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Braila Braila
1226 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Craiova Dolj
1227 Intreprinderea de morarit, panificatie si produse fainoase Timisoara Timis
1228 Trustul inului, canepii si bumbacului – Bucuresti -activitatea proprie a centralei si a unitatilor cu gestiune economica fara personalitate juridica direct subordonate M. Bucuresti
1229 Intreprinderea de in Mangalia Constanta
1230 Intreprinderea de in Reci Covasna
1231 Intreprinderea de in Joseni Harghita
1232 Intreprinderea de in Ulmeni Maramures
1233 Intreprinderea de in Ploiestiori Prahova
1234 Intreprinderea de in Cirta Sibiu
1235 Intreprinderea de in Ghindari Mures
1236 Intreprinderea de in Sighisoara Mures
1237 Intreprinderea de cinepa Iratosu Arad
1238 Intreprinderea de cinepa Palota Bihor
1239 Intreprinderea de cinepa Buzau Buzau
1240 Intreprinderea de cinepa Ludus Mures
1241 Intreprinderea de cinepa Sagna Neamt
1242 Intreprinderea de cinepa Dumbraveni Sibiu
1243 Intreprinderea de cinepa Sinicolaul Mare Timis
1244 Intreprinderea de cinepa Vaslui Vaslui
1245 Intreprinderea de cinepa Alexandria Teleorman
1246 Intreprinderea de in si cinepa Beclean Bistrita Nasaud
1247 Intreprinderea de in si cinepa Carei Satu Mare
1248 Intreprinderea de in si cinepa Suceava Suceava
1249 Intreprinderea pentru producerea si valorificarea bumbacului Brinceni Teleorman
1250 Intreprinderea de de pescuit oceanic “NAVROM” Tulcea Tulcea
1251 Intreprinderea “PROTAN” Bucuresti M. Bucuresti
1252 Intreprinderea “Didactica M. Bucuresti
1253 Monetaria Statului M. Bucuresti
1254 Imprimeria Bancii Nationale M. Bucuresti
1255 Intreprinderea “Frigocom” M. Bucuresti
1256 Intreprinderea de produse ortopedice si protezare M. Bucuresti
ACUM NE INTREBAM OARE UNDE ESTE BUGETUL ROMANIEI ?CINE POATE SI CUM SA FACEM CA SA AVEM SI NOI UN BUGET?
ROMANI…AMINTITI-VA DE PETROM,DE PLATOUL MARII NEGRE,DE RAFINARII,DE ENERGIA ELECTRICA,DE APE SI IZVOARE,DE PADURILE CARE AU FOST ODATA,DE AGRICULTURA,DE FABRICI SI UZINE,DE CAILE FERATE SI ALTELE ,ASTEA TOATE AU FOST…TREBUIAU SA FIE ALE NOASTRE ALE POPORULUI ROMAN,PENTRU CA NOI SA TRAIM MAI BINE.INSA TRADATORII SI HOTII AU ABUZAT DE CARACTERUL NOSTRU DOCIL ,DAR TOATE AU UN INCEPUT SI UN SFARSIT.
PENTRU FOARTE PUTIN TIMP MAI AVEM INCA ROSIA MONTANA ,MUNTI DE AUR CARE APARTIN POPORULUI ROMAN.LASATI-L ACOLO HOTILOR O SA EXPLOATEZE ROMANIA CANDVA NU CANADIENII STRECURANDU-NE SI NOUA DOAR CE LE TRECE LOR PRINTRE DEGETE.
IAR NOI,DOBITOCII CARE AM PERMIS PREA MULTE TARIM ZI DE ZI
ASTA SI ASTA .
CONGRESUL AL- XV-LEA AL PARTIDULUI COMUNIST ROMAN : ROMANIA IN AGONIE
ACUM VA INTREB ,VA MAI AMINTITI DE ASTA?
INEVITABIL VA VENI MOMENTUL CAND CEAUSESCU VA FI DECLARAT EROU AL NEAMULUI ROMANESC ,CARE DEALTFEL INCEPE SA FIE REGRETAT DIN CE IN CE MAI MULT DE CATRE ROMANI.
Dragi romani..ALOO….ALOOO.!! Stimati tovarasi,mi s-a permis sa va vorbesc din lumea de dincol0, pentru ultima data, post – mortem .Pentru noua generatie din ultimii 20 de ani ,care nu ma cunosc ,eu sunt Secretarul General al Partidului Comunist Roman Tovarasul Nicolae Ceausescu.
Dragi tovarasi si pretini , iata ca dupa 20 de ani de cand am fost asasinat de catre fortele oculte ale masoneriei si a unor grupari mondiale malefice,de la Epoca de Aur pe care am construit-o cu ajutorul clasei muncitoare,constat cu mare regret si durere in suflet, ca Romania se afla in starea de AGONIE de dinaintea MORTII.
Aflu cu lacrimi in ochi ,ca dupa eforturile mele de a tine departe de poporul roman,pe toti imperialistii,mafiotii economici,tradatorii de tara,capitalistii lacomi si avizi dupa putere,acestia sunt ce-i care va conduc,acestia pentru care voi ma-ti impuscat, v-au adus pe voi dragi romani la limita dintre viata si moarte.Am scapat tara de datorii datorita voua .Datorii pe care le-am facut in interesul de a va construi case si apartamente,starzi ,sosele,metrou,orase, fabrici si uzine,terenuri agricole ,ferme si toate de care va mai amintiti…Caci au ramas doar amintiri ;amintiri de suferinta cu munca si sudoare caci toate au fost desarte , de toate ati fost furati.! Ati rabdat de foame ,este adevarat ,dar astea au fost eforturi nelimitate pentru care voi sa traiti mai bine si pentru care eu eram pe cale de a infaptui un socialism mai bun ca orice forma de guvernamant din lume.Capitalismul se simtea amenintat ,eram singura tara din lume fara datorii externe si iata ca atunci forte obscure,tradatori ai neamului romanesc,masoni si alte grupari oculte ,activisti ai Noii Ordini Mondiale,au recurs la asasinarea mea pentru a va fura voua munca voastra si toate bunurile tarii ,dezbinandu-va intre voi,inrobindu-va,si luandu-va orice putere de a va mai rascula pe viitor impotriva lor.Nu v-au luat doar tara, v-au furat personalitatea, demnitatea,onestitatea,curajul,unitatea de neam.Uniunea Europeana este asasinul real al Romaniei si cu adanca durere in suflet , urez sincere condoleante poporului roman,pentru ca deja v-ati pierdut identitatea si umanitatea in care ati trait liberi dar nu ati stiut pana ce acesti huligani v-au pacalit cu o libertate falsa si perversa.Dragi tovarasi si pretini , singura voastra sansa este sa va inarmati cu cinstea , demnitatea si curajul stramosilor vostri , sa va luati furcile si topoarele si sa mergeti in cautarea judecatii.
Asta e singura cale , multi destepti din tabara adversa ,care se vor arata ca fiind educati si diplomati,va vor spune ca furca si coasa e o metoda depasita .Nu este si niciodata nu va fi , ei ce-i care va fura sunt sustinuti de justitie , iar voi trebuie sa fiti adevarata justitie petru a avea o judecata dreapta.Sa nu-i credeti cand o sa va faca anarhisti,huligani etc pentru ca toate tarile ”civilizate” asta fac de mii de ani subjuga pe cei slabi.Fortele militare nucleare subjuga pe cei slabi si isi impart lumea intre ei, si totu-si sunt catalogate ca tari civilizate si mai sunt si sustinute in genocidul mondial pe care il preactica . Nu cred ca este nevoie sa va mai relatez politica mondiala a anilor `89-2009..
Cam astea am avut de spus si sper ca singele strabunilor, sa reinvie din nou in venele voastre statutul de roman si inima voastra sa bata cu mandrie.
https://salwatiromania.wordpress.com/2010/05/07/inceputul-sfarsitului-analiza/
- 21 .(Amintiri despre … )
MOARTEA ROMANIEI SI EXTERMINAREA POPORULUI ROMAN
La ultima sa conferinţă de presă, din seara zilei de 13 mai 2010, preşedintele României, realesul Traian Băsescu, i-a înştiinţat pe români că, după 20 de ani de la lovitura de stat din decembrie 1989, a constatat şi recunoaşte următoarele: avem un Stat bolnav; Statul Român este clientelar; Statul nu are bani; sistemul de pensii duce lipsă de fonduri, respectiv îi lipsesc 500 milioane euro; ajutoarele sociale s-au dat cu scop clientelar şi electoral; aparatul bugetar este extrem de ineficient. Despre cauzele acestor realităţi cunoscute de către cetăţeni şi subliniate, în mod repetat, şi de mulţi ani de către Partidul România Mare, precum şi despre fraudarea alegerilor locale, parlamentare şi prezidenţiale, preşedintele Băsescu nu a suflat o vorbă.
Cine sunt vinovaţii din clasa politică? Această întrebare a fost ocolită cu profesionalism de către unul dintre cei vinovaţi. Când România a fost adusă premeditat şi programat, într-o situaţie disperată, fără precedent în istoria ei multimilenară, când politica împotriva Poporului Român dusă de ciuma portocalie împreună cu UDMR, o organizaţie extremistă şi antiromânească, a dus la numeroase nemulţumiri în rândurile a peste 20 milioane de cetăţeni români, când zilnic au loc acţiuni de protest în Bucureşti şi în multe judeţe, când se anunţă că va fi declanşată greva generală în ultima decadă din luna mai a.c., preşedintele Băsescu a încercat, din nou, să-i păcălească pe telespectatori şi radio-ascultători oferindu-le alte gogoşi pe teme colaterale.
Fondul problemei este următorul: cei care au pus la cale şi au susţinut regimul comunist au provocat în anul 1989 prăbuşirea lagărului socialist şi întoarcerea la capitalism. În condiţii de democraţie, Poporul Român nu a fost consultat prin Referendum Naţional şi nu s-a pronunţat pentru întoarcerea de la socialism la capitalism. Pentru România şi împotriva Poporului Român, urmaşul Poporului Primordial pe Pământ, care trăieşte fără întrerupere, de peste 8.000 ani, în Grădina Maicii Domnului, pe teritoriul Daciei Edenice, a fost pregătit un program diabolic şi extrem de periculos, cu un final incredibil.După falsificarea adevăratei istorii a Poporului Român şi după tentativele nereuşite de până acum, de data aceasta programul pregătit împotriva românilor este mult mai perfid şi diversificat. Scenariul derulat în România (copiat după cel aplicat în Rusia în anul 1917 şi în ţara noastră din 1945) a vizat ca, începând cu 22 decembrie 1989, în funcţiile de preşedinte al României, în conducerea Parlamentului, în Guvern şi în fruntea principalelor instituţii ale Statului Român să fie promovaţi şi susţinuţi cât mai mulţi alogeni care execută ordinele primite din străinătate.
Românii încă nu ştiu că, în ultimii 20 de ani, nu au avut un preşedinte român al României, ci numai alogeni, care păstrează secretul asupra etniei din care fac parte. În mod deloc întămplător, românii sunt informaţi şi ştiu multe în cele mai diverse domenii, dar nu ştiu nimic despre etnia conducătorilor la nivel central, respectiv despre etnia celor care au ajuns preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor, membrii Birourilor Permanente ale celor două Camere, preşedinţi de Comisii parlamentare permanente, senatori şi deputaţi, prim-miniştri, viceprimi-miniştri, miniştri de stat, miniştri, miniştri delegaţi, secretari generali ai guvernului,consilieri prezidenţiali, secretari de stat, directori ai serviciilor secrete, conducători ai Televiziunii şi Radioului public, conducători ai instituţiilor centrale şi ai agenţiilor naţionale, cei din consiliile de administraţie de la Banca Naţională a României şi de la celelalte bănci de stat, până la lichidarea lor,cei din Comisiile prezidenţiale.
Românii au dreptul să afle cine a guvernat România în ultimii 20 de ani! Unii dintre ei au dublă cetăţenie, alţii sunt copii sau nepoţii celor care au adus comunismul din U.R.S.S., dar cu toţii au nume şi prenume neaoş româneşti. Când vor afla adevărul despre etnia conducătorilor din ultimele două decenii românii se vor deştepta foarte repede şi vor înţelege de ce, prin viclene uneltiri, Ţara a fost adusă în pragul falimentului şi Poporul Român la sapă de lemn. O bandă de hoţi, bine organizată, a pus mâna pe România, pe bogăţiile ei şi a prins în jug Poporul Român!
La sfârşitul anului 1989 românii au scăpat de tirani şi au dat peste hoţi. Conducătorii României au patima hoţiei! Ei întreţin discordia, ei au lichidat peste 5 milioane locuri de muncă,ei au alungat din Ţară peste 4 milioane de români, în special tineri, ei au introdus nesiguranţa zilei de mâine şi recurg la înfometarea populaţiei. Pe bună dreptate cetăţenii nemulţumiţi strigă întruna: hoţii, hoţii, hoţii ! Cum să se solidarizeze românii cinstiţi cu cei care i-au furat şi sărăcit? Generaţia noastră trebuie să acţioneze ferm pentru ca istoria acţiunilor împotriva Neamului Românesc şi a României să nu se mai repete, să fie oprit genocidul împotriva Poporului Român şi hoţii din fruntea Ţării să ajungă în Puşcaria Mafioţilor, iar averile lor să fie confiscate!
Nimic nu a fost întămplător până acum, totul a fost planificat, bine coordonat de stăpânii din afara României şi aplicat, cu mici greşeli, de către actorii şi cameleonii politici autohtoni. Pe baza unui plan a fost subminată şi jefuită economia naţională, au fost date la străini bogăţiile naturale ale Poporului Român, s-a lovit şi se loveşte în Biserică, Armată, Familie, Şcoală şi în Sănătatea Poporului Român, se derulează un genocid împotriva cetăţenilor români şi a fost amanetat viitorul Ţării şi al românilor. Fără ştiinţa şi aprobarea Poporului Român, conducătorii alogeni ai României, împreună cu guvernatorul alogen al B.N.R., Mugurel Constantin Isărescu, au luat, an de an, tot mai multe împrumuturi externe, ajungându-se acum, la peste 120 miliarde euro. Niciodată Poporul Român nu a fost, măcar, informat asupra cheltuirii acestor uriaşe împrumuturi, inclusiv cu privire la rambursările de până acum din datoria externă.
Cu excepţia PRM, în campaniile electorale pentru alegerile prezidenţiale şi parlamentare, dirijorul extern le-a interzis candidaţilor PDL, PSD, PNL şi UDMR să abordeze problema împrumuturilor externe şi destinaţia lor, precum şi a privatizărilor. Preşedintrele Băsescu şi guvernatorul BNR au aranjat obţinerea, la începutul anului 2009, a unei centuri de siguranţă, un împrumut de 20 miliarde euro, de la FMI, Banca Mondială şi Uniunea Europeană. Atunci, cei doi au susţinut că România nu avea nevoie de acel împrumut (dar l-au luat) şi au păstrat secretul asupra clauzelor acordului înrobitor cu FMI, Banca Mondială şi Uniunea Europeană. Ei nu spun ce au făcut cu aceste zeci de miliarde euro. Doar, câteva milioane euro s-au dat pentru salarii şi pensii! Miliardele de euro s-au dat la băncile străine! Cei doi, împreună cu stăpânii lor din afara României, au pregătit ca să ia un nou împrumut de 30-40 miliarde euro, în toamna anului 2010. Această perspectivă sigură a fost confirmată public de către guvernatorul B.N.R. în ziua de 18 mai a.c., când a declarat că guvernul poate asigura plata salariilor, pensiilor,ajutoarelor, indemnizaţiilor şi burselor numai pentru 20 de zile din luna.
Pentru atingerea acestui obiectiv, s-a pus la cale şi se derulează scenariul ce a început în seara zilei de 6 mai a.c., când încălcând Constituţia şi fără a avea niciun temei legal, preşedintele Băsescu a anunţat că de la 1 iunie a.c.: se taie 25% din veniturile bugetarilor; 15% din pensii şi ajutoare de şomaj; Scad ajutoarele sociale; Se taie subvenţiile la încălzire şi apă caldă şi vor creşte impozitele. Peste câteva zile, premierul Boc a scos coasa şi a anunţat că taie: din indemnizaţiile veteranilor şi văduvelor de război; Din cele cuvenite deţinuţilor politici; Din cele ale persoanelor cu handicap şi mamelor aflate în concediu de maternitate; Din bursele studenţilor; Din dobânzile bancare; Din alocaţiile copiilor, precum şi bonurile de masă. Asemenea tăieri din drepturile băneşti nu au fost aplicate în nicio ţară din lume, de către preşedinte şi Guvern împotriva propriului popor, indiferent de gradul ei de îndatorare externă. La toate aceste tăieri se adaugă creşterea continuă, necontrolată şi nejustificată a preţului carburanţilor. Avizul Consiliului Economic şi Social (C.E.S.) este o altă diversiune.
Avizul consultativ al CES este solicitat de către preşedintele Băsescu după ce a luat decizia cu privire la tăieri din drepturile băneşti ale românilor, pentru a plăti datoriile făcute la băncile străine. Subliniem că C.E.S. a dat aviz negativ la proiectul Legii Bugetului de Stat pe anul 2010. Culmea prostiei ar fi ca, după tăierea din drepturile băneşti cuvenite cetăţenilor români, C.E.S. să dea aviz pozitiv. Dacă va da un asemenea aviz pozitiv, C.E.S. trebuie desfinţat, iar membri săi vor pierde indemnizaţia lunară egală cu a unui secretar de stat. Între timp, presa dezvăluie zilnic numeroase cazuri de risipă a milioane de euro făcute în anul 2009 şi în primele patru luni din acest an. Totodată, Guvernele Tăriceanu şi Boc nu au atras peste 10 miliarde euro de la Uniunea Europeană, dar tributul a fost plătit integral, în fiecare an. Pe fondul crizei sociale, preşedintele Băsescu şi Guvernul Boc IV se grăbesc să privatizeze ce a mai rămas de furat pentru clientela lor politică. Preşedintele Băsescu şi Guvernul Boc IV încearcă să-i păcălească, din nou, pe cetăţenii români susţinând că este singura soluţie, cea de reducere dramatică de 15% – 90% din salarii, pensii şi diverse ajutoare şi disponibilizarea a 250.000 de bugetari pentru ca să se poată obţine de la FMI o tranşă de 900 milioane de euro, spre a plăti o mică parte din datoria scadentă în acest an, la împrumuturile externe, de peste 12 miliarde euro.
Pentru deşteptarea românilor, în special a liderilor de sindicate şi patronate, precum şi a celor care participă la pichetări şi greve, trebuie reţinute următoarele:
- În fiecare lună a mandatului Guvernelor Boc I-IV s-au luat împrumuturi de peste 1 miliard euro şi la dobânzi foarte mari, de la băncile străine cu sucursale în România, adică peste 15 miliarde euro fără să ştie contribuabilii români şi fără să se taie din salarii, pensii, ajutoare, subvenţii şi indemnizaţii. Logic apare întrebarea: de ce pentru o tranşă de numai 900 milioane euro din împrumutul de la FMI trebuie tăiate salariile, pensiile, ajutoarele etc., iar pentru împrumuturi de peste 15 miliarde euro nu au recurs diavolii portocalii la genocid împotriva Poporului Român? Subliniez că aceste împrumuturi lunare, de peste 1 miliard euro, sunt separate de împrumutul de 20 de miliarde euro de la FMI, Banca Mondială şi Uniunea Europeană, împrumut care nu are aprobarea Parlamentului României!
- Toate drepturile băneşti pe care vrea să le taie ciuma portocalie, împreună cu U.D.M.R şi U.N.P.R., sunt prevăzute şi asigurate prin Legea Bugetului de Stat şi Legea Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat, pe anul 2010, legi care nu au fost rectificate. Proiectele acestor legi au fost avizate de funcţionarii de la F.M.I., inclusiv de către şeful echipei de negociatori, cel care ştie bine limba română de la părinţii şi bunicii lui, plecaţi din România. Ca urmare, rezultă foarte clar că toate tăierile anunţate de căre cioclii portocalii nu au temei legal şi ca atare nu se pot aplica de la 1 iunie a.c. Constituţia interzice guvernului să dea ordonanţe de urgenţă pe tema drepturilor băneşti cuvenite cetăţenilor. Rămâne soluţia, probabilă, a asumării răspunderii Guvernului Boc IV (P.D.L., U.D.M.R, U.N.P.R.) în faţa Parlamentului. Pentru a-i informa corect despre situaţia reală şi starea de spirit a cetăţenilor din circumscripţiile electorale ar trebui să fie organizate urgent
întâlniri ale alegătorilor cu senatorii şi deputaţii din fiecare colegiu electoral. În cazul în care parlamentarii refuză să afle opinia cetăţenilor merită să fie vizitaţi acasă. Oamenii săraci şi disperaţi vor avea ocazia să vadă palatele majorităţii demnitarilor, în special ale liderilor P.D.L. Alegătorii trebuie să le ceară parlamentarilor ca, în faţa lor sau la studiourile centrale şi locale de televiziune, să jure cu mâna pe Biblie cum vor vota în Parlament, respectiv pentru tăierile anunţate de echipa Băsescu-Isărescu-Boc sau împotriva lor.
- Ca urmare a efectelor bombei sociale, pregătită şi declanşată de echipa Băsescu-Isărescu-Boc, se va renunţa la o mică parte din tăierile anunţate în perioara 6-13 mai a.c. şi se va mări T.V.A. şi cota unică, vor continua disponibilizările şi se va lua încă un împrumut de la F.M.I., Banca Mondială şi Uniunea Europeană, de 30-40 miliarde euro, astfel încât România să fie adusă în situaţia de a nu-şi putea plăti datoria externă. Spre sfârşitul anului 2010 datoria externă a României riscă să se apropie de 200 miliarde euro, ca urmare a angajamentului preşedintelui Băsescu de a plăti Israelului datoria de 20 miliarde dolari pentru cei 400.000 evrei dispăruţi în holocaust, cifră recunoscută numai de preşedintele Ion Iliescu. Ce va urma? Băncile străine vor solicita, în contul datoriei externe, o parte din teritoriul României, adică numai Ardealul, unde a existat cea mai veche civilizaţie din lume!
- Guvernanţii au permis evaziunea fiscală (estimată anual la peste 30 miliarde euro), contrabanda şi traficul de droguri, au generalizat corupţia şi au risipit banii publici către clientela politică. Abia după un an şi jumătate, premierul Boc a înfiinţat un comitet interministerial pentru combaterea evaziunii fiscale şi a anunţat că în câteva zile va fi modificat şi completat cadrul legal. Dar până acum de ce nu a acţionat pe această temă? Pentru că nu şi-au respectat jurământul cei din Guvernele Boc I-IV (P.D.L., P.S.D., U.D.M.R. şi U.N.P.R.), preşedintele Băsescu cere ca nota de plată să fie achitată nu de către cei vinovaţi, ci de către
pensionari, salariaţii bugetari, şomeri, cetăţenii foarte săraci, persoanele cu handicap, veteranii de război şi foştii deţinuţi politici, mămicile şi sugarii, studenţii şi elevii. Preşedintele Băsescu nu vrea să accepte demisia primită de la premierul Boc şi nici nu cere confiscarea averilor membrilor Guvernelor Boc I-IV şi a membrilor din Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României şi a guvernatorului B.N.R., Mugurel Constantin Isărescu, principalii vinovaţi de dezestrul din România. De altfel, scrisoarea de intenţie către F.M.I. este semnată de doi alogeni, Isărescu şi Vlădescu, ministrul Finanţelor. Când ţara arde, cei de la P.D.-L. se pregătesc de congres, îşi împart funcţiile şi vor să decidă următoarele: să taie liniuţa de la iniţialele partidului; Să schimbe denumirea partidului în A.P.D.L. (adică Apocalipsa după P.D.L.) şi sigla, înlocuind trandafirul, care s-a scuturat, cu îngheţata şi porumbelul, cu semnificaţia că cine nu linge zboară din partid şi din funcţie.
- Cei care le iau pensionarilor mâncarea din farfurie şi le reduc speranţa de viaţă datorită lipsei medicamentelor, cei care le iau veteranilor de război şi deţinuţilor politici din indemnizaţia de mizerie, cei care le fură celor mici copilăria, tinerilor şcoala şi studenţia, iar adulţilor locurile de muncă, cei care sugrumă milioane de români săraci, sunt nişte criminali, nişte bestii cu capete ce se cred preţioase, dar care au făcut averi fabuloase prin jefuirea Poporului Român. Cei care au declanşat genocidul împotriva Poporului Român, aceşti criminali prezintă un pericol social deosebit şi ca urmare, D.N.A. şi Parchetul ar trebui să-i cerceteze în stare de arest. Complicii lor, cei de la P.S.D. şi P.N.L., nu pot să ceară arestarea celor vinovaţi de dezastrul României şi a autorilor genocidului împotriva românilor deorece au guvernat împreună.
- Pentru Poporul Român, care va plăti mulţi ani sume uriaşe, reprezentând ratele scadente la creditele externe de peste 120 miliarde euro, plus peste 10 miliarde euro dobânzi, este un subiect tabu pe ce s-a cheltuit această sumă uriaşă.
De asemenea, se păstrează la mare secret informaţiile privind soarta bogăţiilor naturale ale Poporului Român, cele privind privatizările şi destinaţia sumelor obţinute, precum şi milioanele de hectare de sfânt pământ românesc cumpărate de către străini în ultimii 15 ani. În anul 2009, băncile străine din România au avut cele mai mari profituri, comparativ cu celelate bănci din Europa, evident cu concursul Guvernelor Boc I-IV şi pe spinarea Poporului Român. Această realitate a omis să o abordeze tripleta Băsescu-Isărescu-Boc. Fără a avea mandat, echipa Băsescu-Isărescu-Boc a negociat cu F.M.I. viitorul Poporului Român şi al României în următorii 20 de ani! Cei care s-au aflat la conducerea României, în ultimii 20, de ani nu au ţinut seama de ce a zis Iisus Hristos : „Toată împărăţia ce se împerechează întru sine se pustieşte”. În ziarul „Timpul” din 5 februarie 1882, genialul Mihai Eminescu scria: „Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos”. Imnul naţional al României trebuie citit şi recitit.
„Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!”
Dr. Gheorghe Funar
Secretar general al P.R.M.
Preşedintele Filialei PRM Cluj
Cluj-Napoca
https://salwatiromania.wordpress.com/2010/05/21/moartea-romaniei-si-exterminarea-poporului-roman/
0- 20 . Zece asasinate faimoase
Sfârșitul tragic al unor oameni de stat sau a unor personalități importante a șocat mereu întreaga lume. Iată 10 dintre cele mai faimoase asasinate din istorie:
Mahatma Gandhi a fost împuşcat pe 30 ianuarie 1948, în timp ce se plimba pe străzile din New Delhi. Asasinul, Nathuram Godse, era un hindus radicalizat care a complotat cu un alt extremist, Hindu Mahasabha, amândoi considerändu-l pe Gandhi responsabil de slăbirea Indiei prin insistenţele asupra efectuării plăţilor către Pakistan. Asasinii au fost executaţi pe 15 noiembrie 1949.
John Fitzgerald Kennedy, cel de-al 35-lea preşedinte al Statelor Unite, şi-a exercitat funcţia într-o perioadă plină de evenimente importante: criza rachetelor din Cuba, mişcarea pentru drepturile civile, construirea zidului Berlinului, începutul războiului din Vietnam. În ciuda numeroşilor martori prezenţi la asasinarea sa, misterul încă mai persistă. Lee Harvey Oswald a fost acuzatul, dar nu au existat niciodată dovezi extrem de clare în acest sens. Teoriile conspiraţiei au în vedere FBI, CIA, Cuba sau URSS. Oswald însuşi a fost asasinat în mod bizar după 2 zile, într-o pivniţă a poliţiei din Dallas de către Jack Ruby, un patron de club care avea legături cu crima organizată.
Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand lui a reprezentat pretextul pentru marele război. Evenimentul a avut loc la Sarajevo, pe 28 iunie 1914, în timp ce moştenitorul tronului împreună cu soţia sa Sofia se plimbau într-o decapotabilă. După fapta săvârşită de membrii organizaţiei Mâna Neagră, care milita pentru independenţa tuturor teritoriilor anexate de Austro-Ungaria, declaraţia de război a avut un efect de domino în întreaga Europă.
Deziluzionaţi de ascensiunea lui Iulius Caesar până în poziţia de dictator, un grup de senatori i-a plănuit moartea. Pe când trecea prin faţa Teatrului lui Pompei, Caesar a fost oprit de senatorii care i-au dat să citească un document fals prin care ar fi urmat să redea puterea senatului. Atunci a fost înjunghiat de 23 de ori, moartea sa marcând finele Republicii romane şi evoluţia către principat.
Abraham Lincoln, al 16-lea preşedinte american, în funcţie până în 1865, a atras antipatia multor persoane prin sprijinul acordat luptei pentru drepturile afro-americanilor. Pe 14 aprilie, Jon Wilkes Booth a profitat de prezenţa la teatru a preşedintelui însoţit doar de un singur bodyguard şi l-a împuşcat în cap după ce a aşteptat momentul oportun în care toată sala a început să râdă. Booth a fost însă împuşcat şi el 12 zile mai târziu.
Martin Luther King, omul care a stat în spatele mişcării pentru drepturile civile şi abolirea discriminării rasiale, şi-a găsit tragicul sfârşit pe 4 aprilie 1968, în balconul camerei sale de hotel. După asasinare au izbucnit revolte în peste 60 de oraşe, iar preşedintele Johnson a declarat o zi de doliu naţional. Suspectul James Earl Ray, opozant al mişcării civile, a fost prins la Londra şi extrădat în Tennessee unde i s-au adus oficial acuzaţiile.
Malcolm X, conoscut şi ca Malcolm Little, pastorul afro-american a fost considerat motorul mişcării Black Power din anii ’60-’70, când a avut loc o radicalizare şi o luptă mai înverşunată pentru libertate, acceptarea în societate şi respectul semenilor. Malcolm a intrat ulterior în Nation of Islam, pentru ca apoi să aleagă Islamul sunni, ceea ce a provocat reacţia dură din partea mişcării religioase care a dat ordinul asasinării. Pe 21 februarie 1965, în timp ce Malcolm X ţinea un discurs, un om a pătruns prin mulţime şi l-a împuscat, urmat de alţi 2, în total 16 focuri. Toţi 3 erau membri ai grupării Nation of Islam, iar vestea despre Malcom X, în ciuda controverselor datorate radicalismului sau, a fost întâmpinată cu tristeţe de opinia publică.
Senatorul Robert Kennedy, fratele mai mic al lui JFK, a fost împuşcat pe 5 iunie 1968 de către un personaj pe nume Sirhan Sirhan. RFK a candidat la preşedinţie din partea democraţilor, cât despre motivaţia asasinului, doar se presupune că ar fi fost vorba despre un terorist palestinian care dorea să se răzbune pe SUA pentru sprijinul acordat Israelului în războiul de 6 zile din 1967.
John Lennon, cunoscut nu doar ca membru fondator al uneia din cele mai de succes formaţii muzicale din toate timpurile, The Beatles, dar şi ca activist pentru pace, a fost omorât pe 8 decembrie 1980 în New York, când se întorcea la hotelul său. Criminalul, David Chapman, a lăsat apoi arma jos şi a aşteptat pur şi simplu să fie arestat. Se află încă în închisoare, dar motivele clare ale asasinatului rămân incerte.
Alexander Litvinenko, agentul KGB devenit dizident, a murit în mod suspect în noiembrie 2006, după ce i s-a făcut rău într-un restaurant londonez. A stat 3 săptămâni la spitalul Barnet, unde s-a descoperit că suferea de sindromul radiaţiei acute cauzate de expunerea la poloniu radioactiv. Incidentul a făcut înconjurul presei datorită similitudinilor cu filmele poliţiste şi se pare că Litvinenko a fost otrăvit. Nimeni nu a fost acuzat, dar se suspectează implicarea guvernului rus.
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/zece-asasinate-faimoase
0- 19 . Despre asasinarea economică a României
Datorită educaţiei primite, avem impresia că războiul este caracterizat numai prin violenţe armate.Avem credinţa că dacă nu se trage cu tunul, e pace. Această plasticitate a conflictelor armate ne este servită mereu, ca metodă de manipulare, prin războaie de cinci minute, televizate şi bine regizate, în urma cărora oftăm uşuraţi şi ne facem câte-o cruce temeinică: „Ci di ghini, tu Varvară, că îi pași pi la noi și cî sântim sanatoși!” (Observație ca români, avem strania certitudine că dacă suntem sănătoși, absolut toate problemele noastre se rezolvă de la sine). Astfel, celelalte neajunsuri care ne macină existența de zi cu zi, le trecem în plan secund, iar umilinţele din ce în ce mai mari la care suntem supuşi, pălesc în faţa unui idiot din Irak sau Afganistan ce aruncă o grenadă în nişte soldaţi americani (sau români), care oricum nu aveau ce căuta acolo.
- „Sunt două metode de a cuceri şi a înrobi o naţiune: una este prin sabie, a doua prin îndatorare”, afirmă, în cunoştinţă de cauză, John Adams. Pornind de la ipoteza lansată mai sus, e lesne de făcut o paralelă cu situaţia actuală a României şi vom descoperi, fără a fi grozavi analişti politici sau sociologi, că ţară noastră se află deja sub ocupaţie. Această situaţie este creată de aşa zişii „asasini economici”, angajați de acele state care nu îşi permit să nu fie puternice.
- Metoda folosită de aceşti profesioniști ai dezastrelor economice are un scenariu clasic: identifică ţări cu resurse naturale bogate, îşi plasează oamenii din timp în funcţii cheie, duc economia de râpă în câţiva ani apoi, aranjează un împrumut masiv între ţara respectivă şi Banca Mondială, FMI sau alte instituţii care le deservesc scopurile. Şmecheria constă în faptul că banii respectivi nu ajung practic, în economia acelei ţări, ci la marile companii internaţionale ce se angajează prin licitație publică să lucreze la infrastructura națională a celor care au efectuat împrumutul. Astfel, se investeşte în autostrăzi, companii energetice, porturi etc., demersuri care fac bine companiilor respective şi ţarilor din care acestea provin. Evident, vor fi câteva persoane foarte bogate din ţara experiment (a se citi România) care vor prospera, dar acţiunile economice respective nu au efect asupra populaţiei de masă. Vă pare cunoscut scenariul?
- Ce se întâmplă mai departe…? Datoriile acumulate sunt aşa de mari încât nu mai pot fi plătite şi brusc, asasinii cu pricina capătă chipuri. Numai că pozează în salvatori care cică ne-ar ajuta cu dragă inimă, ne-ar plăti datoriile din buzunarele lor, dacă: le dăm petrolul ieftin (vezi afacerea Petrom, subsolul Mării Negre), aurul ieftin (vezi Roșia Montana), le permitem să deschidă baze militare pe teritoriul nostru (vezi baza militara Kogălniceanu), privatizăm companiile de electricitate (vezi E-ON), le vindem ieftin unele întreprinderi, privatizăm alte întreprinderi, instituţii financiare (vezi BCR, CEC), iar lista poate continua…
- Vom fi reduşi la tăcere, ca stat, dacă nu ne trezim din amorţeala ce ne-a cuprins. Trebuie, odată pentru totdeauna, să conştientizăm locul nostru între popoarele lumii. Şi oriunde am sta pe harta prezentului istoric, oriunde ne-ar trimite circumstanţele acestei politici globale căreia în mod vădit nu-i facem faţă, să nu stăm în genunchi. Eu unul nu mă simt bine în ipostaza de slugă, deși președintele meu zice că ar fi „ok!”. Oare asta să fie România lucrului bine făcut?
https://suceavalive.ro/despre-asasinarea-economica-a-romaniei/
0- 18 . ASASINATUL LUI MARIN PREDA
La data de 16 mai 1980 scriitorul Marin Preda a fost gasit mort, in camera lui de creatie de la Palatul Mogosoaia , datorita “asfixiei mecanice”, conform rezultatului anchetei oficiale. Adica inecat in propria voma. Certificatul de deces eliberat de Institutul Medico-Legal mentioneaza insa ca moartea lui a fost violenta si s-a datorat asfixiei mecanice cu un articol de lenjerie, probabil un cearsaf, nefacandu-se absolut nicio referire la faptul ca asfixia s-ar fi datorat continutului esofagian sau al resturilor alimentare regurgitate in trahee. Se pune intrebarea, cum de a murit atunci “inecat in propria voma ” daca s-a sufocat cu un articol de lenjerie care i-a intrat, sau i-a fost introdus fortat in gura? Si cum se explica echimozele de pe fata pe care nu le avea inaintea mortii, dupa cum au declarat cativa dintre cei care l-au vazut in ziua precedenta decesului ? Marea majoritate a biografilor prozatorului au considerat moartea lui “ciudata”, “suspecta”, “nefireasca”, “inconjurata de mister”, “neelucidata “, petrecuta in conditii “neclare”, “stranii”, “obscure”, etc, insa putini au fost aceia care s-au incumetat sa patrunda in labrintul ipotezelor si al scenariilor puse in circulatie pentru a investiga si dezlega misterul mortii autorului romanelor “Delirul” si ” Cel mai iubit dintre pamanteni”, care aveau sa-i pecetluiasca destinul. Daca inaintea evenimentelor din decembrie ’89 nici nu se putea discuta macar despre o cercetare competenta in cazul mortii suspecte a unei personalitati, dupa inlaturarea regimului comunist, cand s-a incercat obtinerea unor informatii dela Institutul Medico-Legal sau dela cei abilitati cu ancheta mortii lui Marin Preda, dorinta ziaristilor de elucidare a cazului a fost intampinata cu raceala si indiferenta, sau cu lansarea unor versiuni neconforme cu realitatea. Motivul ? Asupra mortii lui pluteste umbra sinistrei institutii care nu este straina de acel “accident”, asa cum nu este straina de moartea multor altor dizidenti din tara sau de peste hotare care devenisera incomozi sau indezirabili pentru regimul comunist. Distinsul doctor Serban Milcoveanu care a analizat din punct de vedere strict medical aspectele mortii clinice a prozatorului, bazandu-se pe acel “facies cadaveric” al lui Marin Preda, demonstreaza netemeinicia zvonurilor lansate de cei interesati sa deruteze opinia publica si sa-i denigreze memoria. El a pus diagnosticul de asasinat, intr-un articol publicat in revista “Lumea Magazin” din septembrie 2002. Si realizatoarea de programe TV Mariana Sipos, care a cercetat cu minutiozitate dosarul de ancheta al procuraturii, cat si cel de urmarire penala a scriitorului de catre organele de filaj ale securitatii si a publicat cartea intitulata “Dosarul Marin Preda”, considera ca zvonul lansat in legatura cu asa zisa lui moarte prin “inecare in propria voma” este o infamie. In legatura cu certificatul de deces eliberat de IML, in care se mentioneaza “asfixia mecanica cu un corp moale”, Mariana Sipos concluzioneaza ca este posibil sa fi fostasfixiat cu o perna, datorita urmelor vinete pe care le avea pe buza de sus. Marin Preda ar fi implinit anul acesta la 5 August varsta de 86 de ani daca nu ar fi fost luat in vizorul securitatii dupa aparitia romanului “Delirul”, roman care readuce in actualitate profilul moral al maresalului Antonescu. Prezentarea conducatorului Romaniei din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o lumina pozitiva a fost considerata la timpul respectiv o incercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane sa treaca Prutul pentru eliberarea Basarabiei strabune. Marin Preda avea in pregatire un alt roman in care intentiona sa arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru in obsedantul deceniu. In romanul “Cel mai iubit dintre pamanteni” eroul principal pomeneste la un moment dat despre “era ticalosilor”. Notitele volumului al doilea din “Delirul”, impreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau in fisetul lui personal au disparut imediat dupa moartea scriitorului. Dupa unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atat pentru rusi, care nu puteau uita infrangerile suferite in fata armatei romane conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cat si pentru cuplul dictatorial din Romania, deoarece in acest volum el face o subtila aluzie la pretentiile sotiei dictatorului de a se afirma in viata politica a tarii. De remarcat similitudinea mortii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreteau fruntile, in contextul unei intamplari din orasul Bailesti: “Leana lui Zapacitu din capul satului”. “Zapacitu” era porecla concetateanului sau pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea sa o plateasca cu viata deoarece a fost dat pe mana lui “Radu”, adica iradiat, cum obisnuia dictatorul sa ceara securitatii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai asa zisilor tradatori. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit urmatorul mesaj de amenintare:”daca il dai pe Pacepa (Orizonturi rosii), vei muri”, precum si a altor catorva din conducerea postului de radio “Europa Libera”, a inginerului Gh.Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca sa dam numai cateva nume ale celor lichidati de organele de represiune aflate in slujba dictatorului. Cel care avea sa plateasca cu viata faptul de a-si fi permis sa faca cativa pasi i era intitulat “Editorul” , exista o nota a securitatii datata 16 noiembrie 1972 in care se mentioneaza ca “Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul ca este cunoscut cu manifestari negative cu privire la politica partidului si Statului nostru”. Dupa “Tezele din aprilie” prin care Nicolae Ceausescu anunta inceputul asa zisei “revolutii culturale” dupa model chinezesc, securitatea a inceput urmarirea tuturor plecarilor peste hotare ale scriitorilor, considerati potentiali dusmani ai “revolutiei culturale”. Se cunoaste faptul ca Marin Preda era in evidenta securitatii inca din anul 1966. Toate deplasarile si intalnirile lui erau urmarite de o armata de agenti care il supravegheau in permanenta. In notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se mentiona: “declaratii dusmanase la adresa oranduirii”, “refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scanteia”, precum si unele afirmatii cu privire la lipsa de libertate a presei in Romania . Intr-una din aceste note se preciza ca in anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se intalnise cu “transfugii fata de care a criticat regimul comunist din Romania ”. In luna ianuarie 1972 un alt informator al securitatii care semna “Artur”, scria ca Marin Preda se intalnise la Paris cu Monica Lovinescu si cu alti colaboratori ai postului de radio “Europa Libera”. In baza acestor note, cat si a unui referat al securitatii in legatura cu “activitatea lui dusmanoasa”, convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii “Cartea Romaneasca” s-au facut dese perchezitii noaptea. Cat priveste “colaborarea” lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili cu usurinta citind declaratia criticului literar Marin Mincu caruia nu i se publicau lucrarile fiind acuzat ca in scrierile lui este prea de “dreapta”. Marin Preda, directorul Editurii l-a aparat insa punand la punct pe un denigrator al acestuia printr-o injuratura neaose, publicandu-i apoi toate lucrarile. Iata cum il caracterizeaza Marin Mincu pe acest asa zis “produs al proletcultismului”: “Marin Preda era un om de o elevata noblete, comportandu-se in orice imprejurare ca un adevarat aristocrat; el avea rabdarea nobila sa-i asculte pe toti cei care i se adresau si sa le raspunda cu franchete si naturalete. De asemeni el apreciaza “onestitatea intelectuala a lui Preda si incapacitatea lui organica de a tolera minciuna si injustitia, de orice fel ar fi fost acestea.” La randul lui, Nicolae Breban declara ca Marin Preda i-a publicat romanul “Ingerul de gips”, desi era ostracizat in tara intrucat participase peste hotare la manifestari anticomuniste. Despre organele de represiune care tineau tara sub teroare, eroul romanului “Cel mai iubit dintre pamanteni” foloseste la adresa lor epitete precum “duri”, “cretini”, “primitiv” (un colonel de securitate), “demagog rudimentar” (un general), “analfabet periculos” (un gardian pe care pana la urma l-a omorat de teama de a nu fi el ucis de acesta), etc. Puteau fi trecute cu vederea aceste pareri infamante ale lui Marin Preda la adresa baietilor cu petlite albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece sotia dictatorului fusese vizata direct in aluzia referitoare la dorinta ei de implicare in viata politica, precum si sprijinul logistic al rusilor care se simtisera ofuscati la aparitia volumului “Delirul”. Cu cateva zile inaintea mortii lui, dupa cum declara fratele sau, scriitorul a primit cateva amenintari cu moartea si i-a marturisit, “sunt un om terminat”, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu. Si baietii s-au tinut de cuvant, exact ca in cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post “Orizonturile Rosii”, carte care a dezvaluit occidentului adevarata fata a dictatorului roman. Pentru a demonstra ca nu sunt primitivi, i-au varat un cearsaf in gura, sau i-au pus o perna pe fata, “astupandu-i orificiile respiratorii”, dupa cum reiese din raportul intocmit de IML. Cea mai autorizata parere asupra mortii lui Marin Preda ramane insa cea a medicului Serban Milcoveanu, care, bazandu-se pe declaratiile unor martori care l-au vazut pe Marin Preda imediat dupa moarte, este convins ca a fost otravit cu cianura de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea livida specifica tuturor cadavrelor, ci era de culoare “rubinie, de un rosu deschis”, culoare specifica a celor morti in urma inhalarii cianurei. De aceiasi parere este si fosta sotie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsa ca sotul ei a fost otravit. Si Aurora Cornu, prima lui sotie, a declarat intr-un interviu acordat la Paris Lucretiei Barladeanu “Dupa ce am vazut fotografiile date de politie cu cadavrul lui Marin nu poti sa nu te intrebi daca nu este vorba de un asasinat”. Moartea scriitorului Marin Preda ramane, deocamdata, un caz nerezolvat. Daca Justitia va fi pana la urma epurata de magistratii obedienti pana la sevilism fata de puterea “emanata” in convulsiunile din decembrie ‘89, se va afla cine sunt autorii acestui asasinat politic, cat si al multor alte asasinate executate la comanda politica. Sa speram insa ca intrarea Romaniei in structurile europene, precum si dorinta de purificare a societatii vor declansa operatia de purificare a tuturor Institutiilor Statului si eliminarea tuturor colaborationistior unui regim recunoscut a fi fost cel mai inuman din Europa, regim care, raportat la numarul de locuitori ai tarii noastre, a dat cel mai mare numar de victime si de tortionari. Sursa: Revista Piatza
https://docu.tips/documents/asasinarea-lui-marin-preda-5c12222318877
017 . De ce a fost ucis poetul Nicolae Labiş –
Pentru marele poet Nicolae Labiş, luna decembrie a fost predestinată, marcându-i şi naşterea şi moartea. S-a născut la 2 decembrie 1935, într-o familie de învăţători, în satul Poiana Mărului, comuna Mălini, judeţul Baia. Astăzi, comuna lui natală se află în judeţul Suceava.
Mama, Ana-Profira, s-a născut la Topoliţa, judeţul Neamţ, sat vecin cu Humuleşti, iar bunica ei, Zamfira Blendea, era înrudită cu Ştefan a Petrii Ciubotariul, tatăl lui Ion Creangă. Eugen Labiş, tatăl lui Nicolae, era fiu de brigadier silvic, ceea ce explică şi patima lui pentru vânătoare. Cariera sa de învăţător a fost întreruptă de misiunea de combatant în timpul celui de-al doilea război mondial, de unde a reuşit să se întoarcă în viaţă. Nicolae Labiş a avut două surori, Margareta şi Dorina.
Viitorul poet a început şcoala primară în satul natal, în clasa mamei sale, continuând-o, ca refugiat, în satul Văcărea, comuna Mihăileşti, lângă oraşul Câmpulung Muscel. Scria deja poezii şi scenete şi îi plăcea să recite pe scenă. În luna mai a anului 1945, familia Labiş s-a întors acasă şi s-a stabilit la Mălini, unde Eugen şi Ana-Profira şi-au înălţat o frumoasă casă, astăzi memorială. În acelaşi an, Eugen s-a înscris în Partidul Comunist din România (PCR), opţiune care, evident, a avut o mare influenţă şi asupra băiatului său. În 1947, Ana-Profira s-a înscris şi ea în PCR.
În anii 1946 – 1951, Nicolae a urmat cursurile Liceului ”Nicolae Gane”, din Fălticeni, cu foarte bune rezultate şcolare, remarcându-se la limba şi literatura română, cu un orizont şi un ritm de lectură impresionante. După mai multe încercări la rubrica ”Poşta redacţiei”, debutează, în anul 1950, cu poezia ”Fii dârz şi luptă, Nicolae!”, la revista ”Iaşiul Nou”, după ce, la consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni, unde era cel mai tânăr participant, o recitase la festivitatea finală.
În lumea literară, Nicolae Labiş trecea deja drept o ”minune locală”. În mai 1951, a obţinut premiul I la concursul de limba şi literatura română. În iunie, acelaşi an, a debutat şi în presa naţională, cu poezia ”Gazeta de stradă”, la revista ”Viaţa românească”. Apoi, în ianuarie 1952, la intervenţia filialei din Iaşi a Uniunii Scriitorilor, s-a transferat la Şcoala Medie ”Mihail Sadoveanu”, din Iaşi. Pe atunci, liceele se numeau ”şcoli medii”! Acolo, a fost numit conducător al cenaclului literar al şcolii. Tot acolo, l-a cunoscut şi pe George Mărgărit, intelectual de rasă, poet şi publicist, de a cărui prietenie s-a bucurat toată viaţa.
În vară, Nicolae Labiş a întrerupt cursurile şcolii medii, pe care, din 1953, a urmat-o la cursurile fără frecvenţă, pentru a da, în august 1954, la Fălticeni, examenul de ”maturitate”, cum se numea pe atunci bacalaureatul, obţinând la limba română nota maximă. Se cuvine menţionat că asemenea denumiri, ca ”şcoală medie” şi ”maturitate”, proveneau din învăţământul sovietic, pe care autorităţile comuniste din România îl luaseră ca model; tot atunci, nota şcolară maximă era 5 (cinci), ca în şcolile din U.R.S.S.
La 15 septembrie 1952, după un examen de admitere, Nicolae Labiş a început să frecventeze celebra ”Şcoală de Literatură”. La deschiderea cursurilor a participat şi Mihail Sadoveanu, ca invitat de onoare. Cu acest prilej, acesta, cu mult bun simţ, a spus: ”Dacă dintre domniile voastre vor ieşi doi sau trei scriitori, atunci va fi bine”. Încă de la începerea cursurilor, lui Labiş i s-a încredinţat funcţia de redactor la secţia de poezie a revistei şcolii, ”Anii de ucenicie”.
Tânărului poet i-a fost recunoscut imediat talentul de către critica literară a vremii şi, ca urmare, a fost copleşit cu onoruri oficiale. Dar, în februarie 1953, Labiş a fost pus în discuţia colectivului pentru ”abateri de la morala şi disciplina şcolii”. De atunci, poetul a fost din ce în ce mai răzvrătit. Se pare că motivul acelei puneri în discuţie a fost lectura din cărţi interzise, româneşti şi străine. Pentru aceasta, poetul a fost pedepsit cu consemnarea în şcoală vreme de două săptămâni şi nebeneficierea, în acelaşi răstimp, de spectacolele de teatru sau concertele la care studenţii mergeau cu şcoala.
Cam în aceeaşi perioadă, Nicolae Labiş a fost în vizită şi la Tudor Arghezi, pe atunci un autor interzis. În primăvara anului 1954, poetul a fost pus în discuţia organizaţiei Uniunii Tineretului Muncitor (UTM); cu doar un vot împotrivă, s-a decis excluderea lui din organizaţie. Sancţiunea nu a fost însă confirmată de organele superioare, graţie intervenţiei lui Mihail Sadoveanu, care îl aprecia foarte mult pe tânărul poet.
La începuturile sale literare, Nicolae Labiş va fi fost, aproape sigur, convins de justeţea comunismului. Mai târziu, când a început să simtă şi să vadă care este realitatea, scriitorul se va fi simţit constrâns de regulile culturale, şi nu numai, ale epocii. Aura de cel mai mare poet al generaţiei sale precum şi protecţia lui Mihail Sadoveanu îi permiteau totuşi să publice lucrări mai alăturea de ”realismul socialist”, cum este, de pildă, prima strofă a poeziei ”Începutul”, din volumul ”Primele iubiri” (1956):
M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,
Când vantu-n amurg şuiera prin ogradă.
Munţii ardeau în polei şi lumini,
Lupii spulberau scântei din zăpadă.
Ca să pomeneşti de Sfântul Andrei, într-un stat ce impunea ateismul, trebuia nu doar să fii lider de generaţie, ci să ai şi curaj. Iată cum se încheie şi poemul ”Pământul”, scris tot de Labiş:
Pe întinderi dunărene, mari de galbenă lumină,
Vom privi, cu legănate valuri mari de aur copt.
De pe-acum văd straşnic praznic cu hulubii de făină
Pe colacii după datini împletindu-se în opt.
Acei ”hulubi de făină” şi colacii împletiţi în opt se coc şi se dau de pomană la Moşii de Primăvară, când se celebrează şi Sfinţii Mucenici, popular – Măcinicii.
În volumul ”Moartea unui poet” de Gheorghe Tomozei, scriitorul Paul Anghel îşi aminteşte: ”Nu se cunoşteau pe atunci decât marşuri şi imnuri patriotice. Labiş însuşi scria versuri incandescente şi orbitoare ca un metal aprins; dar într-o seară de decembrie, prin zăpezi polare, într-o cămăruţă de la Pelişor, care fusese cândva capela unui rege, Labiş a început un colind. Nu vă închipuiţi ce straniu a sunat. Poetul avea un cap de copil de Tonitza şi o voce groasă, cu rezonanţe arhaice, voce parcă aspirată de ger. Purta cizme, o rubaşcă neagră, mustaţa abia i se ghicea, stătea într-un fotoliu stil, cu picioarele atârnând deasupra unui scump covor persan, dar parcă venea înotând prin zăpezi: ”Noi umblăm să colindăm…” A adus acolo, pe unde de violoncel, o Bucovina uitată, o copilărie ignorată, o melodie care ni se părea iremediabil pierdută şi de care ne speriam. De unde răsărise? Ne-am umplut ca de un har. Labiş ne destăinuise, fără să-şi dea seama, o coardă secretă a sensibilităţii lui, aceea care avea să exprime, în poezia lui de mai târziu, candoarea, obsesia albului, un seraphism sui generis, în care exegeţii n-au văzut solia colindului tradiţional”.
Ei bine, colindul ”Noi umblăm să colindăm” nu e neapărat creştin, dar, în toate variantele, slăveşte cât se poate de limpede Divinitatea; de aceea, Paul Anghel scrie că ascultătorii colindului cântat de Nicolae Labiş erau speriaţi. Desigur, toate acestea erau notate de informatori şi prezentate Securităţii. Din volumul ”Moartea unui poet”, menţionat mai sus, mai aflăm că lui Labiş i-au fost cenzurate zece rânduri din poemul ”Lui Marx”, ce se refereau la crearea lumii şi a omului de către un Demiurg. Labiş i-a închinat un poem lui Arthur Rimbaud şi l-a citat pe Ion Barbu într-un motto, când aceştia erau autori interzişi, consideraţi ”decadenţi”.
Pe măsură ce creştea, poetul devenea tot mai incomod pentru regim. În acest sens, stau mărturii mai multe cărţi apărute, printre care: ”Hora morţii. Consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiş” de Imre Portik, ”Timpul asasinilor” de Cezar Ivănescu, ”Nicolae Labiş” de Florentin Popescu ş. a.
Scriitorul Florentin Popescu chiar lansează ideea că, prin unele fapte, Labiş devenise primul disident notabil: recitase ”Doina” lui Eminescu, pe atunci interzisă, într-un local din centrul Bucureştiului, într-o dimineaţă; la nunta Ioanei Zamfir cu Atanasie Toma ceruse Basarabia, împreună cu Paul Goma, pentru reîmplinirea României Mari; cântase imnul regal laolaltă cu familia Covaci şi Stela Neagu. Într-un număr al revistei ”Luceafărul”, din iunie 1970, Marin Preda scrie clar că lui Nicolae Labiş i se pregătea excluderea din UTM.
După cumplitul ”accident” de tramvai, din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, poetul a fost internat la Spitalul Colţea, apoi la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Sosit printre primii la cel de pe patul morţii, bunul său prieten, Aurel Covaci, a fost rugat de acesta să transcrie un epitaf cu titlul ”Pasărea cu clonţ de rubin”, la 10 decembrie, ora 11.00:
Pasărea cu clonţ de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi,
M-a strivit
Pasărea cu clonţ de rubin. //
Iar mâine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciugulind prin ţărnă,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş,
Care va rămâne o amintire frumoasă.
Este un mesaj străveziu, şi e mare minune că a fost tipărit la scurt timp, când însuşi titlul trimite direct la iniţialele PCR, iar clonţul de rubin trimite şi el la steaua roşie şi la steagul aceluiaşi sinistru partid. Aşa au şi fost înţelese aceste ultime versuri ale lui Nicolae Labiş încă de atunci, iar moartea lui, ca o răzbunare a partidului comunist.
Nu a fost accident! Poetul însuşi a apucat să spună că a fost asasinat. Iată mărturia lui către Mihai Stoian, consemnată în ”Moartea unui poet”: ”Din staţia de la Piaţa Bălcescu (pe-atunci tramvaiele treceau prin piaţă) a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii (dansatoarea Maria Polevoi – n.n.); a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar dintre vagoane: ”Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei” (transcriere aproximativă).
Mai târziu, însuşi vatmanul tramvaiului, Mihai Udroiu, i-a mărturisit poetului George Teodor Popescu că Nicolae Labiş a fost împins de pe refugiu, ceea ce nu declarase în procesul verbal. Imre Portik, în volumul pomenit mai sus, consemnează spusele lui Nicolae Labiş de pe patul de spital: ”Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul dintre vagoane”. Iar Stela Covaci, soţia lui Aurel Covaci, spune: ”Labiş nu mai vrea să scrie lozinci, nu mai dorea minciuna. Era destul de incomod pentru Securitate, avea charismă, har, geniu”.
Pe de altă parte, am aflat că însuşi Nicolae Ceauşescu, după ce a ajuns la putere, la prima şedinţă cu şefii Securităţii, le-ar fi spus: ”Şi să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat cu Nicolae Labiş!” Cu privire la asasinarea poetului, în lipsa documentelor, se pot formula mai multe ipoteze. Astfel, şeful partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care-l aprecia mult pe Mihail Sadoveanu, ce, la rându-i, ţinea mult la Nicolae Labiş, nu a vrut să-l şocheze pe autorul ”Baltagului”, şi, ca să nu-l mai excludă din UTM şi să-l întemniţeze pe poet, i-a înscenat un accident. Se ştie că Gheorghiu-Dej nu avea scrupule în astfel de treburi, trimiţând la închisoare sau la moarte unele dintre cele mai luminate minţi ale României.
S-ar mai fi putut ca uciderea lui Nicolae Labiş să fi fost pusă la cale de KGB, care era infiltrat masiv în societatea românească, şi care nu agrea ideea ca Basarabia să se întoarcă la Ţara-Mamă, cum ceruse poetul urmărit; poate că nu întâmplător, în tragica noapte, Nicolae Labiş era însoţit de o dansatoare rusoaică, albă refugiată sau provenind din albi refugiaţi în România, pe care sovieticii îi şantajau sau îi racolau prin alte mijloace. Oricum, KGB-ul mai avea destui scriitori pe conştiinţă, înscenând şi ”sinuciderea” marelui poet rus Serghei Esenin.
De ce oare Serviciul Român de Informaţii, care are acces la documente revelatoare ale Securităţii, nu face lumină în această istorie? Când va fi dreptate în România?
https://epochtimes-romania.com/news/de-ce-a-fost-ucis-poetul-nicolae-labis—176646
0-16 . NICOLAE LABIȘ a fost asasinat de un agent al Securității. Poetul cântase la o nuntă „Trăiască Regele”, cu doar câteva săptămâni înainte de moarte
Criticul literar Alex Ștefănescu publică pe pagina domniei sale de Facebook un text amplu despre circumstanțele în care a survenit moartea lui Nicolae Labiș, unul dintre cei mai talentați poeți români din toate timpurile. Despre moartea prematură a acestuia, întâmplată la doar 21 de ani, se vorbește adesea ca despre una acccidentală, în realitate fiind, de fapt, un asasinat politic, arată Alex Ștefănescu.
Criticul mai spune că Labiș făcea parte dintr-un lot anchetat deja de Securitate, care urma să fie aruncat în temnițele comuniste. Pe genialul tânăr poet, datorită faimei sale uriașe, au preferat însă să-l lichideze decât să-l aducă în lanțuri în fața tribunalului, stârnind mânia opiniei publice care îl adora. Criticul mai spune, citând un prieten din copilarie de-al poetului, care s-a înverșunat să afle adevărul despre „accident”, că Labiș ar fi cântat „Trăiască Regele” cu doar câteva săptămâni înainte să ajungă sub tramvai.
Redăm integral mai jos informațiile oferite publicului de Alex Ștefănescu:
(text destinat celor care, în necunoștință de cauză, fac, chiar pe pagina mea de facebook, presupuneri în legătură cu modul cum a murit Nicolae Labiș)
Nicolae Labiș a fost asasinat de un agent al Securității, care l-a împins între primul și al doilea vagon al unui tramvai în seara zilei de 9 decembrie 1956, în zona Spitalului Colțea, din București. Cu coloana vertebrală fracturată a fost dus la acest spital, apoi mutat la Spitalul de Urgență. Acolo, imobilizat în pat, a primit vizitele unor prieteni, ale unor admiratori, ale surorii lui, Margareta Labiș, a dictat și o poezie și a murit în dimineața zilei de 22 decembrie.
A fost asasinat pentru că făcea parte dintr-un „lot” de tineri anchetați de Securitate și, inevitabil, viitori deținuți politici. (În discuții particulare ei aprobaseră revolta anticomunistă declanșată la 23 octombrie 1956 la Budapesta și încheiată printr-un masacru săvârșit de trupele sovietice de ocupație în noaptea de 10-11 noiembrie 1956. Mai mult, susținuseră că o asemenea mișcare ar trebui organizată și la București.) Pe Nicolae Labiș ar fi fost greu să-l aducă cineva în fața unui tribunal militar și să-l condamne la închisoare pentru că, deși foarte tânăr, avea o faimă imensă. Datorită înzestrării excepționale pentru poezie, dar și datorită intenției oficialității comuniste de a face din el un simbol al apariției unei „noi literaturi” în România, ajunsese, la numai 21 de ani, un personaj aproape legendar. Nu putea fi judecat, aureola lui nu încăpea într-o sală de judecată. În aceste condiții s-a hotărât suprimarea lui.
Nu este locul aici să desfășor toate informațiile și argumentele de care dispun ca să demonstrez că a fost vorba de o crimă politică, și nu de un accident de circulație. (Am să o fac într-o carte, la care lucrez în prezent.) Vreau însă să atrag atenția asupra unui volum memorialistic de mare interes pentru elucidarea cazului, semnat de un prieten al lui poetului și publicat în 2005, post-mortem, într-un tiraj confidențial (astfel încât rămas aproape necunoscut criticilor și istoricilor literari): Portik Imré, „Hora morții”, consemnări despre prietenul meu Nicolae Labiș, ediție îngrijită de profesor Florin Diac, lucrare apărută sub egida „Societății pentru Învățătura Poporului Român”, București, Ed. Oscar Print, 236 pagini.
Portik Imré, fiul unui muncitor la căile ferate din Reghin, a fost coleg (și foarte bun prieten) cu Nicolae Labiș la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din București, unde a fost admis în 1952. Bolnav de plămâni, a murit în 1992, la Sânnicolau Mare. Istoricul scrierii și publicării cărții este schițat, într-o scurtă prefață, de Margareta Labiș: „Îndurerat de pierderea celui mai bun prieten, Portik Imré a urmărit tot ce s-a scris despre poet de-a lungul anilor, cu intenția de a elucida misterul morții lui Nicolae Labiș. Autorul nu a putut să-și publice cartea în timpul vieții. După moartea lui, o copie a manuscrisului – purtând ștampila învechită a unei cunoscute edituri din capitală – a fost dăruită, spre publicare, familiei poetului Nicolae Labiș, de sora autorului, prof. Elisabeta Gheorghișan”.
Se înșeală cine crede că Nicolae Labiș era un naiv, care se lăsa manipulat de propaganda comunistă. A fost un naiv, pe la 14-15 ani. Cu inteligența lui sclipitoare, cu luciditatea lui, cu o intuiție a vieții care nu putea să nu sesizeze nefirescul, dus până grotesc, al stilului de viață comunist, el a înțeles foarte repede în ce vremuri nefericite, nefavorabile pentru literatură, s-a întâmplat să se nască. Și a început să lupte pentru libertatea lui (iar dacă ar fi trăit mai mult, foarte probabil ar fi luptat și pentru libertatea altora).
Totuși, puțini știu că, în repetate rânduri, încă de pe vremea când era considerat un reprezentant al „literaturii noi”, el a contrariat prin nonconformism autoritățile comuniste. Iată un episod din biografia lui Nicolae Labiș evocat de Portik Imré:
„Prietenia noastră […] a fost pusă la încercare, cu ocazia punerii în discuție, în adunarea organizată pe școală, a lui Labiș pentru așa-zisele sale abateri de la disciplina școlii, prin introducerea și colportarea în școală între colegi a unor publicații interzise, prin intenția lui de a-l vizita pe Arghezi, dar mai ales prin admirația lui față de «literatura putrefacției»”.
La această dezbatere, constrâns de activiștii comuniști, Portik Imré a condamnat formal „decadentismul”, dar a refuzat să spună ceva împotriva prietenului său. După discuții aprinse, la care au participat profesori și elevi, Nicolae Labiș a scăpat cu o pedeapsă ușoară, fiind consemnat în școală (care avea și internat) trei săptămâni.
În perioada școlii – își amintește Portik Imré −, Nicolae Labiș îl frecventa pe un anticar care vindea, discret, cărți interzise. Între tânărul poet, anticar și diferiți clienți ai acestuia se stabilise un fel de complicitate, netrădată de niciunul dintre ei.
Circumspecția și ostilitatea autorităților față de Nicolae Labiș s-au amplificat în timp, ducând printre altele la acuzarea lui de viol (pentru că sărutase o fată pe o bancă, în curtea școlii!). La o ședință inchizitorială – ca multe din acea epocă – s-a cerut și s-a votat darea lui afară din UTM: „Propunerea biroului organizației de bază ca Labiș Nicolae să fie exclus din UTM era «motivată» și de alte păcate, anterioare, făcându-se o legătură directă între literatura «decadentă», ideologia «burgheză» și încălcarea normelor «moralei comuniste». […] de data asta, cei ce întocmiseră referatul atacau frontal și total pe Labiș și nu dădeau nicio șansă prietenilor și iubitorilor de adevăr de a-l apăra fără a fi stigmatizați la rândul lor. Momentul atacului era bine ales. Psihoza fricii de a nu ajunge pe lista celor ce după primul an vor fi trimiși în «producție», sau acolo de unde au venit, a făcut ca toți vorbitorii să-l condamne pe Labiș, și să nu-mi asculte îndemnurile la o judecată dreaptă. De două ori mi s-a dat cuvântul,iar a treia oară – fiind refuzat – l-am luat singur. […] Apoi s-a trecut la vot.
− Cine este pentru exluderea din UTM a tovarășului Labiș Nicolae să ridice mâna, a spus Stoian.
Știam că mulți doresc căderea lui Labiș, însă atâtea mâini ridicate nu visaseră nici organizatorii mascaradei, pentru după numărarea lor doar una singură lipsea pentru ca să fie «unanimă». […]
Cu toate că eram conștient de faptul că gestul meu nu mai poate schimba nimic, am votat contra propunerii biroului.”
Aceasta era atmosfera în care trăia poetul venit din nordul Moldovei, incompatibil, pin noblețea lui, cu promiscuitatea stilului de viață comunist. Din sintagma „tovarășul Nicolae Labiș”, cuvântul „tovarășul” cade ca o coajă inaderentă.
În atmosfera de teroare ideologică (dar și pe fondul unei invidii viscerale a celor din jur), situația poetului se înrăutățește rapid , el ajungând în scurtă vreme un proscris:
„De fapt, observasem mai de mult că l-au ajuns zilele în care până și prietenii săi cei mai buni de altădată se îndepărtau de el, îl ocoleau și se fereau să fie văzuți împreună cu el. Acest proces de izolare s-a accentuat după Congresul Scriitorilor [din iunie 1956], fiindcă niciunul dintre cunoscuții lui, care ținea la cariera literară, nu-și permitea să fie văzut împreună cu cel ce respingea «îndrumarea partidului»”. „La căsătoria lui Toma Atanasiu cu Ioana Zamfir, colegi de ai noștri, în prezența nuntașilor, ce nu erau în număr mai mare de douăsprezece persoane, la un moment dat [Nicolae Labiș, cu numai câteva săptămâni înainte de moartea sa] a început să cânte, acompaniat în surdină și de alte voci, Trăiască regele.[nu era pentru prima oară]. Nu știu cât de tare o fi cântat de data asta, însă știu de la el că vocea lui a ajuns la urechile celor ce erau plătiți pentru veghe și supraveghere, precum și conducerea Uniunii. […] Îngrijorarea lui Labiș era întemeiată fiindcă, așa cum amintește I. Băieșu, «în ziua când a murit, Labiș era un scriitor interzis. El nu avea voie să publice în perioada aceea.»”
Cel mai impresionant și semnificativ pasaj al evocării lui Portik Imré îl constituie acela referitor la zilele care au urmat după împlinirea de către Nicolae Labiș a vârstei de 21 de ani, la 2 decembrie 1956:
„De când îl cunoșteam,doar în acele zile de decembrie l-am văzut atât de preocupat de soarta lui. Până atunci părea liber și independent, ca un albatros în zbor […] Acum era frământat de tot felul de gânduri, fiindcă tinichele legate de coadă, în mod deschis sau tainic, îi îngreunau tot mai mult zborul. […]”
În acele zile, poetul i-a făcut prietenului său o confesiune zguduitoare:
„− Indiferent ce voi rezolva la editură, peste trei zile vor fi la tine [la Covasna]. Asta va fi sâmbătă sau, cel târziu, duminică. Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor. Și, ca să nu dea de urma mea, nu o să spun nimănui când și unde plec. Dar nu vorbi nici tu despre asta nimănui, nici măcar lui Luca, Raicu sau Covaci. Vreau să dispar din București fără urmă.”
Trebuie să dispar pentru un timp din fața și din ochii lor… Cu instinctul lui de ființă liberă, Nicolae Labiș simțea că este vânat. N-a dispărut din București și, drept urmare, a dispărut de pe fața pământului.
Mihail Stoian, citat de Portik Imré, își amintește o mărturisire făcută de poet pe patul de moarte: „La spital mi-a povestit cum s-a consumat acccidentul… îmi aduc aminte că vorbea despre o scurtă vizită la «Capșa», apoi, însoțit de doi bărbați și o femeie, balerină, coborâseră în pasaj, la «Victoria» […] a vrut să ia tramvaiul, nu spre casă, ci spre casa femeii, a încercat să se urce prin față la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit și, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: «țineam ochii mari deschiși– i-a spus Nicolae Labiș lui Mihail Stoian − și vedeam cum din capul meu izbit de caldarâm ies scântei»”.
CITEȘTE ȘI: Confesiune tulburătoare. De ce nu a publicat Nichita Stănescu nicio poezie cât a trăit Nicolae Labiș
https://www.podul.ro/articol/7187/nicolae-labis-a-fost-asasinat-de-un-agent-al-securitatii-poetul-cantase-la-o-nunta-traiasca-regele-cu-doar-cateva-saptamani-inainte-de-moarte
0-15 . A fost implicată MASONERIA în asasinarea lui Eminescu?
Astăzi se împlinesc 128 de ani de la moartea lui… Tot mai multe probe scot în evidență uriașa conspirație care a dus la eliminarea lui Mihai Eminescu din viața publică și apoi la asasinarea lui. Astfel, Eminescu, cel mai important jurnalist al vremii sale, a devenit indezirabil pentru agenții Imperiului Austro-Ungar, aceștia cerând de la Viena, prin Petre Carp, ca Eminescu să fie liniștit. Și pentru că vocea care cerea dreptate pentru românii din Transilvania nu a putut fi oprită cu amenințări, s-a trecut la un plan mârșav, o înscenare care viza discreditarea marelui nostru poet și jurnalist și eliminarea sa din viața publică.
În emisiunile pe care le-am realizat la Nașul Tv am prezentat în fotocopii cele două dosare de interdicție a lui Eminescu – primul din anul 1883, al doilea din anul morții, 1889 – cât și o serie de alte probe și mărturii care pun în evidență conspirația căreia i-a căzut victimă.
Printre multe alte infomații inedite, în emisiunea pe care vă invit să o vedeți mai jos, jurnalistul Miron Manega face câteva dezvăluiri senzaționale. Iată despre ce este vorba… Extras din emisiune:
Miron Manega: Sunt câteva lucruri care au fost făcute ilegal (după arestarea lui Eminescu – n.m.) – Eminescu a fost dus ilegal în Austria, fără pașaport, fără nimic și cu mâinile legate. Ca un obiect! Și s-a făcut acest lucru fără nicio decizie a vreunei instanțe. Nicio instanță nu a reușit să dea o sentință, nici în anul 1883 (anul primei arestări), nici în anul 1889 (a doua eliminare din viața publică). Deci nici o instituție a statului nu și-a asumat o interdicție a lui Eminescu. A făcut-o însă Maiorescu, de la Junimea.
Daniel Roxin: Ce l-a făcut pe Maiorescu să acționeze în acest mod?
Miron Manega: Cred că aici a fost vorba de o execuție MASONICĂ sau de altă natură.
Daniel Roxin: Titu Maiorescu era mason?
Miron Manega: Da, toată Junimea era, cu excepția lui Eminescu. Iar Eminescu nu a scris cuvinte frumoase despre masoni. Nici nu i-a atacat foarte tare, dar s-a delimitat clar de Masonerie, public. Nu vreau să judec, totuși, Masoneria pentru că cei care au făcut România modernă erau masoni, dar patrioți! Pentru că respectau catehismul identitar al lui Kogălniceanu, pe care l-a formulat la 26 de ani: “Cercetați-vă trecutul dacă vreți să vă înțelegeți prezentul și să știți în ce direcție veți merge”. Deci, masoni – nemasoni, cei din Frăția își iubeau țara.
Daniel Roxin: Și atunci, cum să înțelegem acțiunea masonului Titu Maiorescu? Căror ordine a răspuns de a fost atât de hotărât, ani de zile, să îl elimine pe Eminescu din viața publică și chiar fizic, pentru că deranja interesele Imperiului Austro Ungar?
Miron Manega: Foarte probabil că loja masonică din care făcea parte avea o înțelegere fermă cu Imperiul Austro-Ungar.
*****
Mai jos vă invit să vizionați emisiunea în care l-am avut invitat pe Miron Manega, emisiune unde se fac multe alte dezvăluiri despre acest subiect. Atașez și alte două emisiuni mai vechi în care dezbatem aceeași conspirație anti-Eminescu, pentru a vă oferi un tablou cât mai complet asupra acelor evenimente.
Daniel Roxin
Restul episoadelor pot fi vizionate aici: https://www.youtube.com/user/roxindaniel/video
0-14 . Teoria asasinării lui Eminescu. Planul diabolic prin care poetului i s-a înscenat nebunia pentru a fi îndepărtat de la ziar şi a fost otrăvit cu mercur
Citeste mai mult: adev.ro/pbbhtf
O serie de specialişti în literatură şi de critici literari susţin că poetul Mihai Eminescu a fost asasinat. Aceştia spun că, practic, uciderea lui Eminescu a fost lungă şi agonizantă pentru poet. Eminescu a fost scos brutal şi umilitor din viaţa publică şi apoi otrăvit ani la rând cu mercur. Cei care au comandat moartea lui Eminescu ar fi fost înalţi demnitari de stat, deranjaţi de activitatea poetului la ziar. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Corespondenţă între Mihai Eminescu şi Iacob Negruzzi: „Dacă versurile … La ora 4.00, pe 15 iunie 1889, în sanatoriul de boli psihice a doctorului Alexandru Şuţu din Bucureşti, pe un pat de scânduri, se stingea din viaţă poetul Mihai Eminescu. După moartea lui, până şi cei care îi refuzaseră o pensie de boală îl plângeau. Moartea poetului a stârnit vii controverse chiar şi după 126 de ani. Cauzele bolii şi ale morţii poetului au variat încă din timpul vieţii sale, de la sifilis congenital, sifilis dobândit, demenţă agresivă şi până asasinat. Ultima variantă este susţinută din ce în ce mai des, mai ales după 1990, de tot mai mulţi specialişti sau amatori de literatură sau eminescologie. Mai mult decât atât, aceştia spun că există numeroase contradicţii între rapoartele medicale ale vremii, mărturii ale contemporanilor şi chiar însemnări ale poetului, privind starea sa de sănătate şi diagnosticele puse. Totodată, un argument puternic folosit de susţinătorii asasinatului a fost dorinţa mai-marilor vremii de a-l îndepărta definitiv pe incomodul gazetar Eminescu sincer, patriot şi, pe deasupra, suficient de înzestrat pentru a provoca căderea Guvernului sau chiar războiul. Principalii susţinători ai ipotezei linşajului social şi fizic sunt specialiştii Theodor Codreanu, critic literar şi autor al lucrării „Eminescu-drama sacrificării”, dar şi profesorul doctor Nicolae Georgescu. Eminescu, otrăvit cu mercur Una dintre ipotezele privind moartea poetului este intoxicaţia cu mercur, tratament în acea perioadă pentru sifilitici. Totul începe însă cu diagnosticarea acestuia de către medicii vremii. Începând cu 1883, poetul Mihai Eminescu a fost declarat nebun, dat afară de la ziar, îndepărtat din orice funcţie publică şi internat în diferite sanatorii. Medicii vremii din România spuneau că suferă de sifilis, unii spuneau că este congenital, alţii – că este dobândit. În schimb, medicii vienezi care l-au consultat au dat un alt diagnostic: sindrom maniaco-depresiv. Diagnosticul clar al poetului Mihai Eminescu a fost pus după metode moderne de specialiştii de astăzi în medicină, neuropatologie şi psihiatrie, bazându-se pe rapoartele medicale arhivate, simptomatologice şi diverse mărturii. Din punctul de vedere al specialiştilor, Eminescu a fost diagnosticat greşit cu sifilis. Practic, poetul nu suferea de boli venerice. „Profesorul doctor Călin Giurcăneanu anulează din start ipoteza sifilisului ereditar, apoi a celui congenital. Se poate vorbi la Eminescu de o ereditate doar în sfera neuro-psihică (Harieta a avut parapareză, doi fraţi s-au sinucis, o soră a avut un fiu paranoic). În privinţa sifilisului congenital, semnele apar până la 20 de ani. Mama lui Eminescu a avut doisprezece copii, or sifilisul congenital permite cel mult un nou-născut viu. În ceea ce priveşte sifilisul dobândit, pentru ca să intre în faza terţiară, Eminescu ar fi trebuit să aibă manifestări ale sifilisului primar, apoi ale celui secundar, caracterizat prin rozeole sifilitice, febră, dureri de oase şi semne de nefrită cauzate toate de septicemia treponemică“, se arată în lucrarea lui Nicolae Constantinescu,„Bolile lui Eminescu-adevăr şi mistificare“. Maniaco-depresiv din cauza muncii extenuante la ziar şi a problemelor financiare A fost însă confirmat, în special de neuropatologul doctor Ovidiu Vuia, diagnosticul medicilor vienezi şi anume sindrom maniaco-depresiv. Această tulburare s-ar fi instalat din cauza muncii extenuante de la „Timpul”, dar şi din cauza problemelor financiare ale poetului. „De altfel, poetul prezintă simptome tipice de manie, boală a psihicului caracterizată printr-o deosebită activare, de ordin afectiv, a tuturor facultăţilor, pe lângă sensibilitate, şi a celei intelectuale şi volitive”, precizează acesta. Totodată, specialiştii moderni spun că, studiind toate rapoartele, şi-au dat sema că doctorii secolului al XIX-lea l-au tratat greşit pe Eminescu pentru sifilis şi i-au administrat mercur, substanţă otrăvitoare care a dus la moartea poetului. „La simptomele psihozei maniaco-depresive s-au adăugat cele provocate de administrarea intempestivă a clorurii de mercur de către Dr. Fr. Iszak, deşi, în acea perioadă, substanţa fusese scoasă de mult timp din Europa, din cauza efectelor ei toxice. Între lunile februarie-iunie 1889, lui Mihai Eminescu i s-a administrat intravenos clorură de mercur la Institutul Şuţu şi, probabil, că aceasta a fost cauza stopului cardiac, care i-a provocat moartea”, spune profesorul Irinel Popescu, în lucrarea lui Nicolae Constantinescu „Bolile lui Eminescu, adevăr şi mistificare“. Neuropatologul Ovidiu Vuia susţine acelaşi lucru, subliniind că Eminescu a fost victima unui uriaş caz de malpraxis, fiind otrăvit cu un tratament greşit. Ipoteza asasinatului Tot mai mulţi specialişti au început să vorbească despre asasinarea lui Eminescu. Din punctul acestora de vedere, Eminescu a fost înlăturat voit din societate, otrăvit voit cu mercur şi lăsat să moară în mizerie. Prima etapă era ar fi fost însă umilirea poetului, după cum o arată criticul Theodor Codreanu. Adică adversarii săi doreau să arate public că marele poet nu era în toate minţile şi nu putea fi luat în serios. După cum arată specialiştii, totul i s-ar fi tras poetului de la gazetărie. Era un ziarist talentat care şi-a început cariera la „Curierul de Iaşi” în 1776 şi a ajuns pe culmile carierei jurnalistice la „Timpul”, oficiosul Partidului Conservator de la Bucureşti. Ajunge la acest ziar în 1877, dar apoi devine redactor şef al ziarului şi conduce secţia de politică. Ca ziarist, Eminescu a fost imparţial şi agresiv cu toţi cei care, din punctul său de vedere, practicau o politică anti-naţională. Duşmanii săi de moarte au fost liberalii, adică majoritatea Guvernului din acea perioadă. Articolele sale era tranşante şi nu de puţine ori erau gata să răstoarne Guvernul. Tocmai pentru a fi redus la tăcere, poetul ar fi fost surprimat. Urmărit de spioni Poetul era în permanenţă urmărit de spioni. Şi asta fiindcă Eminescu conclucra cu „Asociaţia Carpaţii”, care milita pentru eliberarea Transilvaniei. Eminescu, personal, critica Guvernul, dar şi pe rege pentru apropierea de Germania şi de Austro-Ungaria. Nu de puţine ori, prin articolele sale, Eminescu instiga la revoltă şi chiar aproape a cerut abdicarea regelui, pe care îl considera prea mic pentru interese naţionale atât de mari ca ale României. Totodată, exista posibilitatea ca Eminescu să ajungă parlamentar, ceea ce contravenea intereselor regelui şi ale aliaţiilor pe care şi-i dorea: Austria şi Germania. Pe urmele poetului au fost puşi spionii. Erau austrieci, români şi ruşi, fiindcă poetul milita şi pentru unirea Basarabiei cu România. „Simultan, Eminescu era supravegheat de serviciile secrete austro-ungare. În 1987, M. N. Rusu atrăgea atenţia că Eminescu era urmărit pas cu pas de serviciile secrete vieneze. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lachman în acest sens“, scria Theodor Cordreanu în lucrarea sa „Eminescu-drama sacrificării”. Un raport al al ambasadorului austriac în ceea ce-l priveşte pe Eminescu este sugestiv. „Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile lor natale pentru a orienta opinia publică în direcţia «Daciei Mari»”, se arată în raportul baronului von Mayr. În aceeaşi perioadă, Eminescu a fost ameninţat, se pare, cu moartea. Umbla mereu cu un revolver la el. Cu toate acestea, nu se oprea. Critica filogermanii, chiar şi pe conservatorii la al căror ziar scria, pe liberali şi pe rege. „În faţa prigoanei la care era tot mai supusă Societatea Carpaţii, Eminescu a croit proiecte cu adevărat «subversive», mergând până la o eventuală răsturnare a lui Carol I”, scrie Theodor Codreanu. În aceste condiţii, Eminescu însuşi, spun specialiştii, ştia că va fi sacrificat. „Eminescu ştia, în 1884, că este sacrificatul şi blestemul nu-l aruncă asupra nimănui, doar asupra lui însuşi. I-o împărtăşeşte cu francheţe lui Petre Th. Missir”, adaugă Codreanu. „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!“ Activând în „Societatea Carpaţii”, scriind articole subversive, care puneau în pericol chiar ideea de monarhie, dar mai ales atacurile împotriva conservatorilor, care începeu să facă alianţe cu liberalii, au dus la condamnarea definitivă a lui Eminescu. Specialiştii identifică momentul decisiv: data de 28 iunie 1883, când Eminescu este declarat nebun, boală făcută publică în presă şi scos din viaţa publică. A fost internat la sanatoriul doctorului Şuţu. Susţinătorii ideii de asasinat se bazează pe expresia lui P.P Carp, care era susţinătorul alianţei cu Austria şi Germani, şi evident era deranjat de activitatea gazetărească a lui Eminescu. De altfel, este cel care, se pare, a dat şi ordinul într-o scrisoare către Titu Maiorescu: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu”, i-a scris omul politic lui Maiorescu. Şi aşa s-a şi întâmplat. Eminescu a fost retrogradat din funcţia de redactor-şef, criticat şi mai apoi internat. Internarea vine după o scrisoare a nevesei lui Ioan Slavici către Titu Maiorescu: „Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte rău“, îi scria aceasta lui Maiorescu, dar şi după un conflict dur cu Grigore Ventura la baia publică Mitrasewschi. Poetul este provocat de Ventura, iar Eminscu aproape îl ia la bătaie. În cel mai scurt timp, Eminescu este declarat nebun şi internat. Tot în planul de discreditare al ziaristului, spun specialiştii, au fost şi anunţurile din ziar care făceau publică boala poetului. „Aflăm cu sinceră părere de rău că dl Mihai Eminescu, redactor la ziarul «Timpul», tânăr plin de talent şi înzestrat, un deosebit geniu poetic, a căzut greu bolnav“, se arăta în ziarul „Românul” la 1 iulie 1883. Specialiştii spun că adevăratul motiv al internării al fi fost un articol incendiar despre rege şi care răspândea ideile sale naţionale de unitate, ce urma a fi publicat pe data de 29 iunie. De altfel, poetul avea un plan secret pentru o nouă construcţie a Europei. „În acest plan secret al său şi al Societăţii Carpaţii stă cheia destinului eminescian în ziua de 28 iunie 1883. Este planul unui vizionar în construcţia Europei şi al viitorului românilor, ceva ce ar aduce cu Mitteleuropa modernă.(…) Din cele arătate, rezultă limpede motivele «lichidării» lui Eminescu. El era urmărit nu numai de agentul F. Lachman, dar şi de Grigore Ventura, care juca dublu, ca rusofil şi ca informator, la rându-i, al serviciilor secrete vieneze. Apoi, ostilitatea Casei Regale, nestinsă nici în clipa înmormântării, are o motivaţie de cea mai gravă speţă. Poetul se afla chiar în primejdie de lichidare fizică. Aşa se explică posesia unui revolver în ultimul an de la Timpul”, arată Theodor Codreanu în lucrarea sa. Cum s-a condamnat Eminescu la moarte După 1883, Eminescu a fost purtat prin numeroase sanatorii din ţară şi din străinătate. Fără serviciu şi fără bani, poetul era întreţinut deliberat, spun specialiştii, departe de viaţa publică, unde reprezenta un pericol pentru interesele Guvernului. Între timp, este otrăvit dintr-o eroare medicală, spun unii, intenţionat – zic alţii, cu mercur, fiind tratat greşit de sifilis. Eminescu, atâta timp cât stătea departe de gazetărie, părea că este lăsat să supravieţuiască. Drept dovadă stă şi îmbunătăţirea stării sale la Viena şi apoi la Botoşani în 1887. Şi asta după ce refuză tratamentul cu mercur al doctorului Itsak de la Botoşani, care, deşi era un tratament interzis chiar şi de un comitet medical reunit la Iaşi, continuă să i-l administreze. Din 1888, la sanatoriul doctorului Şuţu i se continuă acest tratament. Deşi declarat nebun, cei care-l văd spun că, din contră, pare lucid. Trimite chiar scrisori de la bolniţa de la Mănăstirea Neamţului, unde era scufundat în butoaie cu apă rece, bătut, se pare, cu frânghii ude şi lăsat să trăiască în mizerie alături de bolnavii psihic. Culmea, acolo scrie şi poezia „De ce nu-mi vii“, ceea ce, spun susţinătorii ideii de asasinat, un alienat mintal nu putea să compună. Poetul s-ar fi condamnat chiar în 1889, când, în stare bună, este angajat la ziarul „România liberă”. De când a pus mâna pe condei, deşi a fost ameninţat şi aproape anihilat, Eminescu a atacat din nou. De această dată, într-un articol din 13 ianuarie 1889, când îl desfiinţează pe un politician, bănuit de interese anti-naţionale, ministrul Justiţiei George Duna Vernescu. Practic, cu acest articol, atât de bine făcut şi documentat, a reuşit să determine ruptura abia înfăptuită între conservatori şi liberali şi mai ales demisia ministrului Justiţiei. „În urma articolului apărut ieri în «România liberă», în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa şi-a dat demisia azi-dimineaţă. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a şi făcut în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu şi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa“, se arăta în ziarul „Naţiunea”. Eminescu este luat pe sus şi închis din nou în sanatoriu. La numai câteva luni, a murit din cauza unei sincope cardiace, pe 15 iunie în acelaşi an, pe patul de spital. Sincopa cardiacă a fost produsă de mercurul administrat în mod repetat.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri: Mihai Eminescu – secretul bolii care l-a distrus cu adevărat: sifilis, alcoolism, demenţă sau sindrom bipolar? Ultimul verdict medical arată că a murit otrăvit Care au fost adevăratele boli ale lui Mihai Eminescu. Câteva ipoteze privind moartea
0-13 . În SUA a avut loc prima EDITARE reușită a unui EMBRION UMAN. Crearea primilor oameni modificați genetic e la doar un pas distanță. Cât de periculoasă e “Joaca de-a Dumnezeu?”
După cum raportează interestingengineering.com, oamenii de știință conduși de către Shoukhrat Mitalipov de la Oregon Health and Science University, au modificat ADN-ul unui embrion uman, utilizând o tehnică de editare a genelor, intitulată CRISPR. Potrivit sursei menționate, este pentru prima dată când un embrion uman a fost modificat cu succes, în SUA.
Anterior, Mitalipov a experimentat pe un număr mare de embrioni, pentru a putea demonstra că este posibilă corectarea eficientă a genelor defecte, care provoacă boli moștenite. Embrionii umani au fost distruși în mod deliberat, după experimente, și se precizează că laboratorul n-a intenționat să implanteze embrionii modificați într-un uter uman. Totuși, posibilitatea apariției primelor ființe umane modificate genetic se profilează, deja, tot mai tulburătoare, prin implicațiile sale.
Modificarea ADN-ului uman permite „decuparea” genelor care provoacă boli moștenite. Acest proces de eliminare a influenței genelor defecte se numește „ingineria liniei germinale”. Orice persoană „modificată genetic” își va transmite, apoi, zestrea genetică „reparată” către proprii copii.
Manipularea ADN-ului uman face să se contureze posibilitatea ca doritorii (la început doar cei potenți financiar) să-și „fabrice” copiii conform unor anumite specificații. Crearea unor copii cu posibile „îmbunătățiri genetice” este pe bună dreptate criticabilă, din punct de vedere moral și religios. În plus, efectele intervenției asupra genelor nu sunt pe deplin cunoscute. Sunt riscante!
Tehnica CRISPR, recent utilizată de către oamenii de știință, a fost numită, în SUA, o potențială „armă de distrugere în masă”. Este ușor de folosit și greu de ținut sub control în vederea prevenirii abuzurilor. Mitalipov, omul de știință aflat în centrul discuției, a refuzat până acum să comenteze cu privire la detaliile experimentelor efectuate. O publicare a rezultatelor este, însă, așteptată în curând.
Se crede că în experimentele conduse de către Mitalipov s-a folosit o mulțime de embrioni umani creați din materialul genetic provenit de la donatorii cu anumite boli ereditare. Mitalipov activează în domeniul tehnologiilor genetice de multă vreme; el a prezentat, acum 10 ani, prima maimuță clonată din lume iar mai apoi, în 2013, a creat embrioni umani, prin clonare.
Experimentele în care sunt modificați embrionii umani sunt extrem de problematice, în plan etic. Cine îi poate da unui om de știință dreptul de a interveni sau a realiza experimente asupra unui embrion uman, care, până la urmă, este o ființă umană în devenire? Nu reprezintă, cumva, aceste experimente sau intervenții, un periculos „joc de-a Dumnezeu”, o greșeală pe care am putea-o plăti extrem de scump?
Sursa: interestingengineering.com
Autor: Tomi Tohaneanu
http://www.cunoastelumea.ro/in-sua-a-avut-loc-prima-editare-reusita-a-unui-embrion-uman-crearea-primilor-oameni-modificati-genetic-e-la-doar-un-pas-distanta-cat-de-periculoasa-e-joaca-de-a-dumnezeu/
0-12 . Acesta este ULTIMUL articol scris de Eminescu, cu câteva luni înainte de a fi asasinat. Articolul a aruncat în aer guvernul!
Notă introductivă (Daniel Roxin): Articolul pe care îl veți citi mai jos este scris de Eminescu, sub pseudonim, în 13 ianuarie 1889. Articolul dovedește o luciditate deplină, fiind foarte bine scris și argumentat, încă o dovadă că pretinsa nebunie a lui Eminescu este doar o mizerabilă calomnie.
Dacă Eminescu a fost declarat nebun, scos din viața publică, internat într-un sanatoriu și în final asasinat, este pentru că el a deranjat enorm, prin articolele sale, politicienii trădători și interesele Imperiul Austro Ungar. Nu doar că a criticat fără milă toate acțiunile antinaționale ale acestora dar, cu un an înaintea marii înscenări, pe 24 ianuarie 1882, înființa societatea Carpații al cărei scop era unirea Transilvaniei cu România, într-o DACIE MARE.
Este demn de menționat în acest sens că, în momentul arestării și internării sale (1883), societatea CARPAȚII avea 20.000 (douăzeci de mii) de membri plătitori de cotizație, majoritatea în Transilvania. Înțelegeți, așadar, cât de periculos a fost considerat de reprezentanții Imperiului Austro-Ungar!!!
În final, îi mulțumesc jurnalistului Miron Manega pentru faptul că ne-a pus la dispoziție acest material!
Încă o NOTĂ – În finalul articolului puteți vedea și o emisiune în care este dezvăluită conspirația care a dus la moartea marelui nostru geniu.
Miron Manega: Articolul de mai jos a avut un efect politic atât de puternic, încât a fost pe punctul de a spulbera coaliția guvernamentală care se constituise în urma alegerilor generale din octombrie 1888. Mihai Eminescu îşi păstrase intacte verva şi forța de expresie, în ciuda “tratamentelor” la care fusese supus, cu doze uriașe de mercur şi supradozaje de medicamente care îi provocaseră schimbările de comportament.
ARTICOLUL LUI EMINESCU:
Se poate pune întrebarea…
Se poate pune întrebarea dacă, în împrejurările actuale şi cu grupările existente ale partidelor politice din ţară, va fi sau nu cu putinţă ca guvernul să izbutească pe deplin în realizarea programului său de reforme, dînd ţărei toate îmbunătăţirile pe care timpul şi situaţiunea poporului o reclamă.
E adevărat că, în anul în care a espirat, ţara a trecut prin o criză politică a cărei însemnătate şi ale cărei rezultate probabile nu se pot apreția de pe acum şi imediat, dar pe de altă parte nu se poate tăgădui că acea criză stă într-o strînsă legătură cu soarta politică şi socială a ţării, şi din ea trebuie să răsară soluţiunile normale ale problemelor politice pe cari reforma ni le impune.
E deci cestiunea dacă ne aflăm în adevăr în preziua unor evenimente care să decidă în mod hotărîtor poziţiunea ţării ca stat civilizat şi constituţional, întemeiat pe cerinţele dreptului modern şi ale exigenţelor prezentului, dacă avem încă puterea de-a întări şi îmbunătăţi situaţiunea dinlăuntru prin reforme înţelepte şi măsuri corespunzătoare cu ele, dacă avem voinţa de a continuă, în interesul bine înţeles al ţării, programul politic inaugurat în martie anul trecut, sau dacă din nou tendinţele adverse ale grupurilor politice cu aspiraţiuni învechite şi egoismul glacial al ambiţioşilor politici vor ridica piedici în calea dezvoltării naţionale.
Prezumţiunea care admite posibilitatea introducerii reformelor presupune, însă, ca condiţie neapărată, ca din lupta parlamentară ce se va încinge între grupurile politice actuale, guvernul din martie să iasă nu numai în formă, ci şi în esenţă, în ce priveşte spiritul politicii sale, c-o victorie deplină asupra adversarilor; iar prezumţiunea a doua, adică crearea de piedice în contra realisărei programului de reforme, s-ar ivi desigur în cazul cînd unele din elementele politice, cari participă la putere, n-ar vedea în sacrificiele pe cari guvernul din martie le-au făcut, pentru a ajunge la o înţelegere, decît un semn de slăbiciune sau de înclinare de a renunţă la realizarea programei, atît în ce priveşte forma cît şi spiritul ei.
Rezervele pe cari guvernul din martie le-a stabilit, pentru ca o înţelegere să fie cu putinţă, au fost, în privire formală întîi, că nu se renunţă la nici unul din membrii cabinetului cari ar fi colaborat la proiectele de reformă, iar în privire materială, declaraţiunea, asemenea francă, că nu se renunţă la nici unul din proiectele de reformă. Pe baza acestei convenţiuni s-au format, deci, pîn-acum, majoritatea parlamentară şi tot pe această temelie ar fi de dorit ca să rămîie şi în viitor.
Zicem că aceasta e de dorit, dar vine întrebarea: oare această majoritate va persistă să existe şi atunci cînd i s-ar zice că cabinetul are o altă misiune, mai generoasă, decît aceea de-a servi de unealtă în desfăşurarea egoistă şi unilaterală a manoperelor de partid şi de-a păstra intrigilor politice caracterul veninos şi vendicativ care îl au azi? Această întrebare e întemeiată şi ar fi o credulitate prea mare şi un optimism exagerat dacă am admite că guvernul nu va fi nicicînd pus în necesitatea de a-şi arată nemulţumirea faţă cu maşinaţiunile unor pretinşi amici politici.
Dintre proiectele propuse, se înţelege că primează cele privitoare la cestiunea agrară şi că merită preferenţă şi întîietate în şirul discuţiunilor parlamentare. Dar o cestiune de o importanță, de nu egală cel puţin coordonată celei de mai sus, este a reformei organizaţiei judecătoreşti prin admiterea, măcar parţială, a inamovibilităţii. În această privinţa însă, s-a întîmplat ceea ce Victor Hugo propunea pentru aducerea în lume a păcii universale. Amic al păcii şi amic al celor ce propagă formarea unei legi universale pentru a eterniza pacea, el zice: doresc pacea universală care să-mpace toate interesele. Cam astfel, înainte de a se fi votat legea inamovibilităţii, s-au întîmplat remanieri în personalul magistraturii, cari seamănă cu mijlocul propus de Victor Hugo pentru întemeierea păcii universale. Dar să sperăm că, pe viitor cel puţin şi sub domnia unei noi legi, va înceta obiceiul de-a numi sau demite magistraţi numai pe motivul strîmt că ar fi avut alte convincțiuni politice, căci toate consideraţiunile de partid şi personale ar trebui cu desăvîrşire înlăturate cînd e vorba de numiri în magistratură, unde numai interesul unei dreptăţi impersonale caută să decidă.
În discordanță cu misiunea ce-a fost încredinţată cabinetului, care a fost o misiune de împăcare, vedem răsărind din nou, pe orizon, pericolul unor procese de răzbunare politică, ca cel privitor la dezordinile comise la unele redacţiuni şi, în sfîrşit, ca procesul pe care unele elemente voiesc să-l facă fostului cabinet Brătianu.
E evident că asemenea lucruri sînt cu totul contrarie rolului de împăcare cu care coroana însărcinase cabinetul şi că toate acestea nu pot decît să alimenteze şi mai mult urele şi răzbunările politice, căci, în privinţa acestui rol, d. ministru de externe s-a exprimat încă din martie, în numele noului cabinet: ,,Garanţie de impunitate pentru guvernul trecut? Noi, în această privinţa – şi această declaraţiune o fac în numele întregului guvern – credem şi nu ne vom depărta niciodată de această credinţă, că în politică greşalele se îndreptează, dar nu se răzbună. Dacă dv. credeţi ca în ţară această, la fiecare răsturnare de guvern, să se ajungă la răzbunare şi pedeapsă, dacă credeţi ca pentru fiecare greşeală politică să fie, în afară de răspunderea morală, în afară de pierderea puterii, şi o răspundere care atrage după sine pedeapsa, dacă dv. voiţi să aruncaţi ţara într-o confuzie şi convulsiune nepomenite, declar că nu noi ne vom preta la un asemenea joc”.
Toate aceste împrejurări, izolate una de alta, par a nu avea însemnătate; însă, luate la un loc, ele întăresc presupunerea că se pregătesc diferite expediente, îndreptate contra cabinetului şi, în adevăr, înţelegerea stabilită cu atîta greutate ar fi pusă în cestiune şi s-ar decide definitiv întrebarea dacă ţara mai e în stare ca, sub conducerea unor oameni încercaţi şi dezinteresaţi, să se dezvolte înainte, sau dacă, în locul erei nouă de reforme administrative, sociale şi financiare, o să revie timpul de neomenoasă exploatare şi de vînătoare de funcţiuni pe care l-am avut de curînd. Mult n-ar dura o asemenea reacţiune, dar în orice caz, în timpuri în care ţara are nevoie de o conducere serioasă pentru garantarea siguranţei sale, o asemenea reacţiune ar fi o nenorocire.
MIHAI EMINESCU, „Se poate pune întrebarea…”, România liberă,13 ianuarie 1889 (reprodus în La liberté roumaine , III, nr. 10, 14/26 ianuarie 1889), Apud M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei. (Editie critica intemeiata de Perpessicius), București, pp. 685-686
Citiți aici mai multe despre evenimentele care s-au încheiat, în final, cu acest articol: Certitudinea.ro
Urmăriți mai jos o emisiune în care este dezvăluită conspirația care a dus la moartea lui EMINESCU:
http://www.cunoastelumea.ro/acesta-este-ultimul-articol-scris-de-eminescu-cu-cateva-luni-inainte-de-a-fi-asasinat-articolul-a-aruncat-in-aer-guvernul/
0-11 . Eugen Simion: Românii se întorc la Mihai Eminescu în a cărui poezie se regăsesc
“Românii se simt bine cu Eminescu, se întorc la acesta. Ne întoarcem într-o etapă a vieții noastre citind poezia lui Mihai Eminescu”, a declarat Eugen Simion.
Citiți și Lirica eminesciană – Dintre sute de catarge – Când amintirile.
El a spus că unele persoane sunt supărate pe Mihai Eminescu, pe care îl consideră un poet “depășit” și un prozator “nul”.
“Cei care se supără pe poporul român, se supără pe Eminescu. Este și aceasta o dovadă că este un poet care ne exprimă. Și ne regăsim nu numai în poezia lui, ci și în proza lui, o proză romantică. Ne regăsim în articole politice. Ce greșeală fac unii când contestă articolele politice ale lui Eminescu!”, a declarat Eugen Simion.
Manuscrisele lui Eminescu – Un tezaur prețios
El a adăugat că manuscrisele lui Mihai Eminescu constituie un prețios tezaur.
Actorul Dan Puric a afirmat că Eminescu este intraductibil, ceea ce înseamnă că are taină.
“Poți să trăiești pentru a avea, poți trăi pentru a fi și aceasta este bine. Dar poți să trăiești pentru a învia. Nu vi s-a părut că odată cu Eminescu am înviat?”, a spus actorul.
Citiți și Chemarea spre totdeauna și spre primordial a poporului român.
Potrivit acestuia, Eminescu este “omul deplin al sufletului nostru”. “Dacă sunteți rătăciți și mai ales astăzi când nu mai știm cine suntem, duceți-vă la scrierile lui politice și o să vedeți acea flamă care ne arată cine suntem. Eminescu are statut trans-istoric. El este un basm, o legendă, un mit”, a opinat Puric.
Poetul etern
El a menționat că Eminescu este etern. “El a fost singurul care a avut curajul să ia cărămizile acestea sufletești ale neamului de pe câmp, humusul acesta sufletesc, și să facă zidul de apărare impenetrabil”, a declarat actorul.
Puric este de părere că în perioada comunistă poetul ar fi murit la Jilava, Pitești, Gherla sau Aiud. “Nu mi-l închipui nici astăzi, în contemporaneitatea aceasta, când ar fi fost călcat în picioare și i s-ar fi spus că nu este european”, a adăugat Puric.
Pentru a marca data morții poetului, la mormântul din cimitirul Bellu a avut loc o slujbă de pomenire. La monumentul din fața Ateneului Român au avut loc depuneri de coroane și flori. La Ateneul Român s-a desfășurat un spectacol omagial.
Manifestările prilejuite de împlinirea a 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu au fost organizate de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni în parteneriat cu fundațiile Alistar și Dignitas.
Sursa: agerpres.ro
Eugen Simion: Românii se întorc la Mihai Eminescu în a cărui poezie se regăsesc
0-10 . PATOLOGIA SOCIETĂŢII NOASTRE – de Mihai Eminescu [4 ianuarie 1881]
În situaţiunea politică şi în condiţiunea civilă ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toţi o stare de siluire şi o anomalie, cu toată organizaţiunea savantă a instituţiunilor, în toate raporturile sociale tradiţionale, încât am ajuns să nu credem în nimic stabil. Putem zice că nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revoluţiunile ce ne-au agitat şi ne agită de treizeci de ani, care să creadă în stabilitatea stării de lucruri în care ne aflăm; nu este om care să nu se întrebe când o să se sfârşească această operă interminabilă de schimbări care divizează din ce în ce mai mult societatea noastră în tabere ostile.
Nu ne adresăm aci la oameni cari găsesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor şi ambiţiunilor lor personale. Această clasă de oameni nu este făcută nici să simţă, nici să înţeleagă condiţiunile superioare de existenţă şi de trai pentru o societate şi nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societăţii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupaţi de condiţiunile de existenţă, de prosperitate a societăţii şi cari se îngrijesc de soarta ţării oricari ar fi credinţele lor, fie conservatori, fie, precum s-au numit, liberali. Ceea ce simţim noi în privinţa stării de lucruri de astăzi nu ni se pare să fie o impresiune personală şi trecătoare.
Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator şi aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac să credem că situaţiunea noastră politică şi socială persistă a sta în stadiul revoluţionar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere şi nu se pot împăca cu ideea că lucrurile pot merge aşa precum merg astăzi. O reacţiune deja a început a se manifesta, deşi cam slabă, în contra mişcării repezi şi violente cu care s-a accentuat opoziţiunea coaliţiunii din 1876 şi, după cum credem noi, această reacţiune are să urmeze în mod irezistibil, deşi treptat.
Ca să poată fi însă eficace reacţiunea contra spiritului revoluţionar trebuie ca cu toţii să ne dăm seamă de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce împiedecă redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă.
Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guvernă de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate ; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.
Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendenţe morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiunilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pământ fără să ne putem da samă cum, pe când generalitatea oamenilor de muncă sufere de strâmtorare.
Noi privim această stare de lucruri ca o degradare, ca o depravaţie a moravurilor publice care, deşi profită unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucură de putere. Cu un contingent politic astfel educat ţara nu poate aştepta destinuri strălucite, nici poate spera un guvern tare şi solid, care să întemeieze instituţiunile şi prin ele să dea acţiunii noastre exterioare tăria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şi consecuenţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statului slăbeşte. Un stat unde funcţiunile publice se exploatează de-o gloată de oameni cari nu produc nimic, ci numai consumă resursele bugetare se condamnă singur a fi neputincios şi sterp.
Noi avem trebuinţă, mai mult decât altădată şi decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanică, să stabilim un guvern naţional, serios şi tare, să ne punem în poziţiune de-a putea exercita o acţiune decisivă în politica orientală. Cu deprinderile însă de gonaci de posturi, cu dezordinea morală ce întreţin în societatea noastră credincioşii şi neofiţii partidului zis liberal, nu se poate aştepta nici soliditate în guvern, nici pace şi linişte în societate, nici putere în relaţiunile noastre internaţionale.
A fost lesne pentru partidul zis liberal să dărâme, fiindcă a găsit tărâmul pregătit de chiar clasa guvernantă veche, care s-a muncit în curs de douăzeci de ani, la adăpostul instituţiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, să paralizeze şi să anuleze politica puterii suzerană şi protectrice ce ne ţineau în lanţ. Dar ceea ce este greu, ca în orice operă omenească, este de-a clădi şi întemeia instituţiuni solide, de-a forma caracterul naţional.
Nici caracterul naţional însă nu se întemeiază prin moravuri publice cari iau. de principiu îndestularea apetiturilor, nici instituţiunile prin vorbe deşarte de egalitate şi libertate. Până acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe deşarte ca instituţiuni şi spectacolul depravaţiunii moravurilor ca bold de caracter naţional, şi toată doctrina sa politică este să trateze pe poporul românesc ca pe un venetic, fără tradiţiuni şi fără istorie, proclamând că toate printr-însul s-au făcut cîte s-a făcut, pentru că dânsul este la putere, şi puterea sa este semnul şi simbolul sacru al naţionalităţii româneşti.
Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scăzut în proporţiune exerciţiul libertăţii, din cauza procedărilor sale administrative, din cauza amăgirilor la care a supus toate poftele şi toate pasiunile rele, contribuind astfel a slăbi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile şi dezinteresate cari au luat parte la mişcările de la 1848 şi 1859 sunt în drept astăzi, după cîte văd, să întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astăzi: Ce aţi făcut cu iluziunile şi cu speranţele ţării din acei ani? Nu este meşteşugire care să nu se fi întrebuinţat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recruţilor partitului.
O asemenea politică nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adresează la pasiuni rele, la slăbiciuni, la interesul şi la viţiurile celor chemaţi. dacă nu se va opri în drum şi nu se va schimba, ea are să facă multe victime chiar în partid. Cîte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independentă le-a semnalat? Şi n-ar fi nimic dacă efectele ei s-ar mărgini la câteva individualităţi fără greutate şi fără valoare. Răul cel mare şi simţitor este că atinge inima ţării, moralitatea publică.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI
Mihai-Eminescu.Ro
http://www.mihai-eminescu.ro/patologia-societatii-noastre-de-mihai-eminescu-4-ianuarie-1881/
09 . Ce parere avea Mihai Eminescu despre politica si politicieni: Tara munceste inzecit pentru a intretine absenteismul si luxul
Luceafarul poeziei romanesti, poetul nepereche care a revolutionat lirica mioritica pentru totdeauna invaluind-o in mister si pictand-o in note romantice, implineste astazi 170 de ani de existenta nestirbita din constiinta culturii romanesti, atat de vii si recunoscatoare pentru mostenirea inestimabila pe care Eminescu a daruit-o neamului romanesc.
Putin probabil sa existe roman, iubitor de tara, de frumos, de cultura, de natura, de geniu si de iubire, care sa nu cunoasca macar un catren al poeziilor la a carei maretie nu se ridica alt poet al lumii. Desi activitatea sa literara este cunoscuta in intreaga lume, putini oameni stiu faptul ca Mihai Eminescu era un patriot desavarsit.
Cu oricine se intalnea, Eminescu il saluta cu „Traiasca natia!”. Prietenii, cand il zareau, obisnuiau sa i-o ia inainte si ii spuneau ei «Traiasca natia!». El raspundea atunci raspicat:«Sus cu dansa!». De altfel, era un personaj si cu un umor fin”, spune istoricul Gheorghe Median.
Eminescu: „Greselile in politica sunt crime”
Personalitate complexa, fire profunda, care isi petrecea adesea timpul scufundat in ganduri, incercand sa gaseasca raspunsuri la intrebari existentiale, Eminescu avea si propria viziune cu privire la politica. El dispretuia faptul ca unii oameni politici reprezinta tara in functii de inalta demnitate pentru a-si spori averile si compatimea oamenii de rand, despre care spunea ca sunt subjugati in robie pentru a intretine „luxul” si „absenteismul” clasei politice.
„S-au zidit fara indoiala multe palate in Bucuresti, s-a inmultit numarul acelora care traiesc numai in capitala sau numai in strainatate; tara munceste inzecit pentru a intretine absenteismul si luxul, precum si patura numeroasa de oameni care si-au facut din politica o profesie lucrativa”, spunea Mihai Eminescu.
„Toate numirile in functiuni nu se fac dupa merit, ci dupa cum ordona deputatii …”
Inca de atunci, Eminescu critica numirile in functii publice pe alte criterii decat competenta si performanta.
„Toate numirile in functiuni nu se fac dupa merit, ci dupa cum ordona deputatii, care, la randul lor, atarna de comitetele de politicieni de profesie, formate in fiece centru de judet. Aceste comitete isi impart toate in familie. Ele creeaza, din banii judetelor, burse pentru copiii „patriotilor” trimisi in strainatate sa numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judetene pe unde „patriotii” au cate un petec de mosie, incat toata munca publica, fie sub forma de contributie, fie sub cea de prestatiune, se scurge, direct ori indirect, in buzunarul unui „patriot”, un alt citat al marelui poet.
De altfel, una dintre cele mai profunde cugetari ale poetului despre politica spune ca greselile in lumea politica sunt crime, „caci in urma lor sufera milioane de oameni nevinovati, se-mpiedica dezvoltarea unei tari intregi si se-mpiedica, pentru zeci de ani inainte, viitorul ei”.
„Coruptia, risipa banului public, destrabalarea administratiei” …
La 170 de ani de la coborarea pe Pamant a geniului literar, cugetarile eminesciene cu privire la societatea romaneasca, la viata politica, la coruptie si la incompetenta alesilor sunt parca mai actuale ca niciodata.
„Mizeria materiala si morala a populatiei, destrabalarea administratiei, risipa banului public, cumulul, coruptia electorala, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernamant. Oricare ar fi guvernul si oricare vederile sale supreme, coruptia si malonestitatea trebuie sa lipseasca din viata publica; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politica a unui guvern, ea nu-i da drept de-a se servi de nulitati venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”, mai spunea marele poet.
„Luceferi nu mai stralucesc, Cand tara e o rana …”
Probabil nicio alta creatie lirica nu ar putea ilustra mai bine freamatul si durerea geniului eminescian, care priveste acum in urma, probabil dintr-o alta existenta, spre Romania, tara mandra, bogata si frumoasa, care a ajuns astazi o rana deschisa, sangerie, decat poezia „Eminescu rasucindu-se in mormant”, de Marian Bamboi.
„A fost odata ca-n povesti,
A fost, de-ar mai fi iara ,
Din neamuri tracice, regesti,
O prea frumoasa tara.
Si era una pe pamant
Si mandra-n toate cele,
Cum e icoana unui sfant
Si Luna intre stele.
Ma doare-n suflet, cand privesc
La tot ce se intampla,
Si in mormant ma rasucesc
Si cuie-mi intra-n tampla .
Eu nu mai simt miros de tei
In viata mea postuma,
Nu vad nici vajnici pui de lei,
Doar mucegai si huma.
Luceferi nu mai stralucesc,
Cand tara e o rana ,
Copiii mamele-si bocesc ,
Ca n-au in blide hrana.
Cantat-am graiul romanesc,
Aceasta dulce limba.
Dar astazi, cei ce-o mai vorbesc,
Prin alte tari o schimba .
Degeaba le-am lasat cu dor
O “Doina”, sa tresara !
Trecutul nu e viitor
Si viata li-i amara.
Nici harta nu-i ca-n alte dati,
Din Nistru pana-n Tisa.
Moldova-i astazi jumatati.
Cat rau facutu-ni-s-a!
Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie,
Si m-am rugat de-atatea ori,
Mai bine sa va fie.
Avut-am piatra la hotar
Si-n tara noastra singuri
Cules-am holde din brazdar.
Acum n-aveti nici linguri …
O, biet popor roman sarac,
Cu-o tara prea bogata!
Tu vino-i raului de hac
Sa nu ti-o vanda toata!
Si da-i afara pe straini
Cu toti imburghezitii,
Sa nu-ti mai fie-n alte maini
Guverne si politii!
Cu trupe de comedianti,
Numindu-le partide ,
Sunteti romanii emigranti
Din Rai in tari aride.
Pierdut-ati banii tarii-n vant
Si-i goala visteria.
Mai dati si ape si pamant
Si vindeti Romania.
Mihai Viteazu v-a lasat
O tara mai rotunda.
Voi azi ati scos-o la mezat,
Strainii va inunda.
Aveti intinsul Baragan,
Si nu aveti o paine.
Aveti si turme si ciobani,
Dar duceti vieti de caine.
Aveti bogatii munti Carpati
Si dulcea Miorita,
Paduri de brazi,
ce va sunt frati,
Si flori in poienita.
Aveti o delta ca-n povesti,
Vedeti sa nu v-o fure,
Atatea ape, atatia pesti
Si nu mancati nici mure…
Nici vii pe deal nu mai zaresti,
Livezile se-uscara,
Cand marul Tarii Romanesti
Se-aduce de afara.
Nu vine Mircea cel Batran,
Nici Stefan de la Putna,
Sa vi-l alunge pe pagan,
Cand voi lasat-ati lupta!
Albastrul cerului senin
Se-ntuneca mai tare
De-atatia nouri de venin,
De-atata delasare.
Nu voi a va-nvata de rau,
Ci-ncerc a va-ntelege.
De ani si ani cadeti in hau,
Nimic nu va mai merge.
Rusine sa va fie-n veac,
Ca v-ati tradat strabunii,
De parca n-ati fi pui de dac,
Ci rude-ati fi cu hunii!
Lasati pe-ai vostri guvernanti
Sa va inece-n smoala,
Sa fiti doar simpli figuranti
In tara voastra goala…”
de Magda Florea
Senior Editor Manager.ro
https://www.manager.ro/articole/cultura-generala-69/ce-parere-avea-mihai-eminescu-despre-politica-si-politicieni-tara-munceste-inzecit-pentru-a-intretine-absenteismul-si-luxul-102148.html
08 . Volumul Patologia societatii noastre. Articole politice, de Mihai Eminescu
In preajma aniversarii a 161 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, editura Vremea publica editia a doua a volumului Patologia societatii noastre. Articole politice, in colectia FID – Fapte, Idei, Documente. Patologia societatii noastre este o antologie ce cuprinde peste 120 de articole, numeroase fragmente din manuscrisele eminesciene si cateva scrisori ale poetului. Articolele publicate de Eminescu in ziarul Timpul, dar si in alte publicatii ale vremii, raman actuale in ciuda trecerii a peste un veac de la moartea autorului lor.
Articolele jurnalistului Eminescu acopera o gama variata de subiecte: politica interna si externa, economie, istorie, cultura etc., sunt convingatoare, scrise cu o nesfarsita dragoste de tara si o durere adanca in fata nedreptatii destinului poporului roman.
Prefata, glosarul amplu, cu repere politico-economice al epocii, si biografia poetului plaseaza in context articolele, pentru ca ele sa fie intelese la justa lor valoare de catre cititorul contemporan.
https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-8208344-volumul-patologia-societatii-noastre-articole-politice-mihai-eminescu-publicat-editura-vremea.htm
07 . 10 citate celebre de la marele poet Mihai Eminescu pentru clasa politică
De Elena Robu
Astăzi e ziua când politicienii fac coadă la bustul personalității poetului Mihai Eminescu, pentru a demonstra atașamentul față de valorile promovate de marele Eminescu. Doar că aceste gesturi par mai degrabă ipocrite atât timp cât valorile promovate de Eminescu sunt călcate în picioare de majoritatea celor care îi aduc flori și omagii în fiecare an când sărbătorim ziua de naștere a poetului sau comemorăm moartea acestuia.
Am selectat 10 citate celebre semnate de Mihai Eminescu pentru clasa politică, care sunt mai importante decât toate florile și toate omagiile aduse astăzi celui mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu:
- A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiei ruseşti. Numele „Basarab” şi „Basarabeni” există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.
- Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.
- Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.
- Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”. (Mihai Eminescu în ziarul „Timpul” (21 aprilie 1881)
Angela Stafii
- Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.
- Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate.
- Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului. (Mihai Eminescu în ziarul Timpul (17 august 1882)
- Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie.
9.Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia.
- A sili pe un popor să înveţe altă limbă însemnează a-l tâmpi, a-l face intelectual inept, deci şi economic şi politic inept.
Informația este putere, informați-vă corect!
Cu respect, Elena Robu
https://www.elenarobu.md/10-citate-celebre-de-la-marele-poet-mihai-eminescu-pentru-clasa-politica/
06 . EU ȘI COMUNISMUL- Partidul prostului gust
Alex Ștefănescu
România literară nr. 48/2019
În timpul lui Ceaușescu, era la modă dansul tematic, preferat de juriile Festivalului Național „Cântarea României”. Țin minte și acum un spectacol de dans tematic, pe tema chimiei, dedicat Elenei Ceaușescu, proclamată chimista numărul 1 a țării, deși era practic o analfabetă. Pe scenă evoluau, unduindu-se, mai multe muncitoare tinere (nu dansatoare profesioniste), îmbrăcate în halate albe. Aveau atârnate de gât… eprubete, care la fiecare legănare li se bălăngăneau și zdrăngăneau. Se auzea și un cor în surdină: „Noi suntem chimistele țării…”. Spectacolul era grotesc și de un comic involuntar irezistibil. Mai mult decât să mă amuz, m-am îngrozit. Tot ce făceau comuniștii era de un terifiant prost gust. Și statuile, și clădirile, și lozincile, și poeziile, și picturile, și cântecele, și ceremoniile. Numai ceea ce rămânea neatins de ei – zborul păsărilor sau înflorirea pomilor primăvara – își păstra grația naturală. Prostul gust poate constitui în prezent un element de identificare. Printre membrii PCR au existat puțini comuniști adevărați. Cum îi putem, azi, recunoaște? După declarații? În niciun caz. Ei declară orice, fără să clipească. După răutate? Am fi nedrepți. Unii dintre ei sunt sentimentali, se înduioșează ușor. După lipsa de cultură? Ar fi ceva, numai că inculți există, slavă Domnului, și printre cei cu alte opțiuni politice. Atunci? Singurul indiciu sigur îl constituie prostul gust. Așa cum S-ul gravat în interiorul unei viori dovedește că este vorba de un Stradivarius, așa cum cele două spade încrucișate certifică autenticitatea porțelanului de Meissen, prostul gust este însemnul comunismului veritabil. Regimul comunist a produs în România prost gust în cantități industriale. Deviza lui era, fără îndoială, „să urce România spre prostul gust în zbor!” Ne aducem aminte ce cadouri primea Ceaușescu, de ziua lui, de la responsabilii cu prostul gust din județe: compoziții cu spice de grâu, anvelope auto și cărți, toate turnate în aluminiu, busturi de ipsos peste albul căruia cădea în diagonală o eșarfă tricoloră, machete – din oțel inoxidabil și catifea verde ale unui stejar purtând inscripția „Stejarul din Scornicești” ș.a.m.d. Cultura română în întregime era pe punctul de a se transforma într-un imens kitsch. Organizatorii de spectacole în aer liber îi urcau pe țărani, cu buciume în mâini, pe ruinele vechilor cetăți, interpreții de „folclor nou” apăreau pe scenă cu costume populare din material plastic și aduceau imnuri de slavă „ogoarelor înfrățite”, îndrăgostiții din filme vorbeau cu pasiune, în timp ce se plimbau cu barca pe lac, despre problemele producției.
Prostul gust făcea parte din însuși felul de a fi al activiștilor PCR. Figurile lor sunt greu de uitat. Aveau, aproape toți, părul pieptănat cu cărare, erau rași până la sânge, purtau costum și cravată – o cravată bine strânsă la gât – și iarna și vara. Când ieșeau din sediile lor, duceau sub braț câte o servietă-diplomat, bombată la mijloc din cauza pachetelor cu alimente înghesuite înăuntru. Când luau masa undeva – aproape întotdeauna fără să plătească – își disimulau plăcerea și mâncau cu un aer grav, ca și cum ar fi îndeplinit o sarcină de partid. Făceau și glume deocheate, pe teme sexuale, dar le făceau cu aerul că descind și ei, pentru o clipă, în mijlocul maselor. Dacă gluma era făcută de cel mai mare în grad dintre ei – râdeau imediat toți. Dacă era făcută de un activist oarecare, ceilalți se uitau la cel mai mare în grad și, în cazul când el râdea, râdeau și ei, dar nu prea tare. În discursuri îi dădeau la nesfârșit cu „meleagurile noastre românești”, dar erau înnebuniți după whisky și Kent, după tot ceea ce provenea de pe alte meleaguri. Cumpărau cărți de Freud, la recomandarea unor intelectuali, și nu înțelegeau de ce nu găseau în cuprinsul lor și ilustrații. Iar când venea vorba despre poezie, făceau cu ochiul și întrebau în șoaptă dacă e adevărat că Nichita Stănescu bea… Această specie de humanoizi nu a dispărut după înlăturarea de la putere a lui Ceaușescu. S-a dispersat, s-a ascuns, s-a travestit, dar n-a dispărut. În prezent, ea se află în plină ofensivă, pentru recâștigarea terenului pierdut. Este păcat că nu se masează toată într-un singur partid, ca să fie lucrurile clare. Într-un partid care s-ar putea numi chiar așa: Partidul Prostului Gust. Unele încercări, totuși, se fac. Comuniști veritabili, dintre aceia care secretă fără întrerupere prostul gust, se află în număr mare în cîteva partide comunistoide, care se susțin reciproc și adeseori se aliază. Liderii lor fac declarații patriotice la fel de ridicole ca declarațiile de dragoste ale lui Rică Venturiano sau organizează mitinguri pe stadioane pentru a se ridica pe ei înșiși în slăvi. Prostul gust nu este, cum s-ar putea crede, doar o problemă de estetică. Prostul gust exprimă o inaderență la realitate, un refuz al firescului vieții. Dacă vin la putere, adepții prostului gust iar ne obligă să ne îmbrăcăm toți la fel, să trăim în locuințe identice și să zâmbim plini de recunoștință de dimineața până seara, ca să aibă ei în față singurul peisaj uman pe care îl consideră frumos.
*
Era în 1988. Un bărbat de treizeci și ceva de ani stătea la coadă la cașcaval. Înota într-o mulțime dezordonată și furioasă. Undeva, prin apropiere, îl aștepta soția lui, urmărindu-l cu o privire îngrijorată, o privire de susținere. După vreo oră, bărbatul ieșea triumfător din masa de trupuri întrețesute. Avea nasturii rupți, cravata strâmbă, dar ținea în mâna dreaptă, sus, cât mai sus, ca pe un trofeu, o bucată de cașcaval. Era soldatul care se întorcea din război aducând soției lui credincioase o fâșie din stindardul inamicului. Era vânătorul care venea cu un tigru în spate, smulgând admirația femeii mult visate. Era căutătorul de aur care găsise o pepită uriașă și o dăruia alesei inimii lui. Numai că stilul de viață comunist redusese această imagine mitică a bărbatului întors dintr-o aventură primejdioasă la o caricatură jalnică. Să fii bărbat și să dedici femeii tale o bucată de cașcaval înseamnă, de fapt, să nu mai fii bărbat. Regimul comunist a urâțit ideea însăși de cuplu, a redimensionat-o după prozaismul ideologiei oficiale. Cred că mulți bărbați aveau sentimentul imposturii când pretindeau supunere din partea familiei lor. În țară se luau hotărâri importante, iar ei nu erau consultați niciodată înainte de luarea acelor hotărâri. Li se comunica, doar, ce s-a stabilit. Nici comunitățile tribale nu practică o asemenea înjosire a bărbatului. Format la școala umilinței, bărbatul dintr-o țară comunistă își pierdea – în sens moral – atributele de bărbat, se transforma într-un copil tratat de femeie, cel mult, cu o duioșie maternă. Dar femeia, biata femeie? Las la o parte sărăcia, care pe o femeie o ofensează mai mult decât pe un bărbat (cum să stea o femeie fără apă caldă? cum să iasă în lume cu ciorapii rupți?). Dar se practica nici mai mult, nici mai puțin decât interzicerea feminității. Îmbrăcate în câte un deux pièces de culoare închisă (maro sau bleumarin), cu părul strâns într-un coc nefiresc, ca un cucui uriaș, alintate cu apelativul tovă sau tovărășică, cocoțate eventual în prezidii inutile, ca material uman decorativ sau propagandistic, femeile deveneau dure și, în același timp, nesigure, tocmai pentru că se aflau, împotriva tropismului lor fundamental, în afara feminității. Flori cultivate în pivnițe. Căprioare înhămate. Păstrăvi în canale de ape reziduale. Îmi venea – nu exagerez – să plâng când vedeam cum se mișcă pe scenă câte o interpretă de „muzică ușoară” din România și mai ales când o comparam cu câte o cântăreață de rock din Occident. Românca noastră își legăna timid și mecanic fundul în stânga și-n dreapta, cu o veselie falsă, lălăită, cu sacoșe invizibile, dar grele în ambele mâini, cu urme de ciupituri pe gât, de la activiștii culturali care o „supervizau”. Ce dragoste mai puteau să facă un bărbat umilit până în adâncul sufletului lui și o femeie cu feminitatea extirpată? Și de unde să mai găsească elanul de a face dragoste, când știau că a doua zi o comisie de tovarăși de încredere va privi scrutător în uterul femeii ca să afle dacă nu cumva acolo, în spațiul cel mai intim din câte există, controlat însă și el de partid, a început să crească un viitor șoim al patriei?
https://romanialiterara.com/2019/12/partidul-prostului-gust/
05 . Pactul cu diavolul
Vasile Spiridon
România literară nr. 48-49/2021
Până când nu au venit comuniștii la putere, marele iubitor de șah Mihail Sadoveanu nu s-a arătat a fi deloc interesat de oportuniste rocade ideologice. Timp de patru decenii, nebăgând în seamă pe cei care o făceau pe nebunii pe eșichierul politic, strategul jucător rămăsese sub semnul remizei în turnul său de fildeș, fiind nepăsător la succesiunea dictaturilor din țară și la orientările prozei noastre. În fața vremurilor potrivnice, care au trecut pe lângă el precum negurile peste un vârf de munte, „Ceahlăul literaturii române“ a rămas neclintit, într-o țară de dincolo de negură numai a lui. Cu toate acestea, deși opera sa nu are cum să nu fie deslușită cu claritate din ceața necruțătoare a istoriei literaturii, ea ar avea de suferit un minus, dacă nu ne-am aminti de rătăcirile creatorului în zona hașurată a realismului socialist. Consider că, „pe drumul spinos al înțelegerii“ (cuvinte de sfârșit al romanului Mitrea Cocor), este oportun să ne reamintim, măcar din când în când, că, deși pe bună dreptate, unele scrieri ale marilor noștri creatori au fost date uitării.
În cazul romanului Mitrea Cocor, totul a început de la solicitarea adresată maestrului de a scrie o nuvelă pentru colecția de carte „Albina“, destinată țăranilor, care asigura scoaterea unui tiraj de o sută de mii de exemplare. Era o tentație căreia arghirofilul autor nu putea să-i reziste, iar amplificarea scrierii la dimensiunile unui roman a sfârșit prin a deveni un adevărat îndreptar în domeniul prozei pentru ceea ce se dorea a fi baza ideologică a ivirii zorilor noi ai erei comuniste. Faptul de a fi tăiat cu foarfecele cenzurii republicane panglica de la inaugurarea realismului socialist prin apariția romanului Mitrea Cocor mi se pare la fel de grav ca faptul că, în calitate de vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, cel care scrisese Județ al sărmanilor a aprobat condamnările unor țărani potrivnici colectivizării. Oricum, acele sentințe tot ar fi fost semnate de vreun procuror ideologic de meserie, care altceva mai bun nu era în stare să facă. Însă efectul propagandistic realizat prin deturnarea și siluirea judecății estetice este la fel de periculos ca efectul puterii legislative în stat, unde „instituțiile trec ca anotimpurile“, după cum însuși Sadoveanu recunoaștea în conferința Lumina vine de la Răsărit. Deși se spune că este greu să se păzească o turmă de iepuri, regimul comunist a ținut prinși în laț mai mulți iepuri deodată prin publicarea acestui roman devenit canonic în perioada dejistă: și pe debutanții aspiranți la afirmare, și pe scriitorii care voiau să fie reabilitați.
Semnând romanul Mitrea Cocor, demofilul scriitor a realizat performanța – rizibilă, dacă nu ar fi neliniștitoare – ca protagonistul să-i fie propus, în cadrul unei întruniri electorale, drept membru al Marii Adunări Naționale. Într-o astfel de situație politică, Sadoveanu ar fi fost pus în fața unei serioase dileme cauzate de conflictul de interese ivit între autor și personajul său. Aprobând intrarea în marea adunătură națională a lui Mitrea Cocor (eventual a actorului Septimiu Sever, care a jucat rolul principal în transpunerea cinematografică), vicepreședintele ar fi trebuit să-și dea demisia din înalta funcție în stat. Dar totuși cred că Sadoveanu ar fi rămas pe scaunul de la prezidiu, pentru că, oricum, nu ar fi agreat să fie coleg de bancă parlamentară cu o fantoșă căreia oricând ar fi fost în stare să-i spună sever, cu o vorbă de-a lui, „Lipsești de aici!“.
În legătură cu paternitatea personajului, până acum s-au emis ipoteze plauzibile, din cauză că marele creator avea obiceiul să arunce scrisorile, ciornele și notele, pentru a nu le fi bătaie de cap mai târziu curioșilor. A circulat zvonul că romanul a fost scris de altcineva decât acela al cărui nume stă pus pe copertă sau că a fost preluat și îndoctrinat ideologic – cu acordul tacit al lui Sadoveanu – în cabinetele de la secția de propagandă a partidului. Însă, indiferent că Mitrea Cocor i-ar fi fost lui Sadoveanu copil vitreg sau înfiat, regretabil rămâne faptul că scriitorul l-a acceptat ca fiind al său, cauționând ideologia comunismului prin luarea sub tutela sa. De aceea nu este acoperită decât în parte autoaprecierea că „Așeia i-o carte slabî“, deoarece s-a omis mult mai gravul impact propagandistic. Revizuirea morală (care nu trebuie confundată cu contestația) trebuie făcută operelor, nu autorilor lor, ceea ce înseamnă punerea în discuție a moralității intrinseci a artei. Or, moralitatea romanului Mitrea Cocor rămâne dubioasă, pentru că scrierea nu este reușită din punct de vedere estetic (lipsă a dezbaterii de idei, personaje inautentice, dialog schematic, simplitate a replicilor, fraze lozincarde). Plecându-se de la falsificarea datelor realității, nici portretul conturat protagonistului nu este veridic.
La Școala de Literatură „Mihai Eminescu“, Sadoveanu le-a spus odată cu pertinență elevilor săi, în privința măiestriei artistice, că din acea instituție/fabrică vor ieși tot atâția scriitori câți au intrat. Din păcate, prin puterea exemplului personal negativ, din scrierile sale postbelice au ieșit tot atâtea lucruri rele câte au intrat. În afară de Mitrea Cocor, din călimara sa pandorică au mai apărut exercițiile pregătitoare adunate în broșura Lumina vine de la Răsărit, jurnalul de călătorie în U.R.S.S., Caleidoscop, Păuna Mică, Nada florilor (varianta reformată ideologic a scrierii Împărăția apelor), Clonț de fier (oare la el să se fi gândit și Labiș pe patul de moarte, atunci când a scris Pasărea cu clonț de rubin?), manuscrisul romanului neterminat, publicat postum, Cântecul Mioarei și Aventură în Lunca Dunării.
Excepția care a întărit jalnica regulă a perioadei „obsedatului deceniu“ a constituit-o doar reușitul roman Nicoară Potcoavă. Numai că, din păcate, asemenea zoritului filosovietic Mitrea Cocor – care venise din prizonieratul răsăritean iluminat de zorii roșietici – și protagonistul romanului scris întru proslăvirea panslavismului pravoslavnic trecuse Pragurile Niprului în postura de filorus. Prin conturarea acestui personaj istoric medieval, scriitorul a răspuns îndemnurilor propagandistice la marile prefaceri, prefăcând tendențios, după jumătate de veac, romanul Șoimii.
„Timpurile nouă“ impuneau strângerea legăturilor dintre poporul român și popoarele Uniunii Sovietice, iar Sadoveanu le venise în întâmpinare, prin conferința de la sediul ARLUS, încă din martie 1945. Unii critici au invocat diferitele strategii subversive ale acelui discurs, începând chiar cu titlul, care este și o deviză masonică. Însă mai important decât orice mesaj ocult sau esoteric rămâne ceea ce s-a înțeles atunci sub aspect ideologic, atât din partea Puterii, cât și din partea celor aflați la cheremul îndoctrinării. În acei ani ai comunismului timpuriu, complicitatea dintre autor și receptor, transmisă prin intermediul discursului esopic, nu putea să aibă rolul subversiv pe care îl va juca peste două decenii.
În urmă cu 60 de ani, înainte de moartea lui Sadoveanu, romanul Mitrea Cocor ajunsese la cea de-a IX-a ediție (90145 exemplare!), ceea ce înseamnă că se bucurase (și romanul, și autorul) de câte o reeditare pe an. De atunci, cartea nu numai că nu va fi reeditată, ci se va găsi tot mai greu, în puține exemplare, chiar și în biblioteci, deoarece fusese dată treptat la topit. „Habent sua fata libelli“ – mai ales în situațiile de cotituri istorice, așa cum a fost aceea a începutului de desovietizare a țării. Ulteriorul dezinteres al cititorilor față de acest roman s-a conjugat cu o posibilă intenție nemărturisită a istoricilor literari (de înțeles, în fond) de a nu se mai aduce în discuție acest episod trist, nu numai pentru destinul unui mare prozator, ci și pentru literatura română postbelică, prin care se oferea un model de legitimare a regimului comunist.
Dacă ar fi trăit până la începutul anilor 90, Sadoveanu ar fi trebuit să suporte pe viu încercările acelei perioade de revizuiri necesare. În această situație ipotetică, stau și mă întreb dacă ar fi fost cu putință apariția a două cărți de interviuri în care el să se disculpe, așa cum a procedat omologul său întru oportunism literar Petru Dumitriu. Autorul Cronicii de familie mărturisea că îi venea să-și taie mâna cu care a scris Drum fără pulbere (mă îndoiesc de sinceritatea celor spuse, pentru că i-ar fi fost la în-de-mână să o facă oricând, înainte de a o mărturisi). Tăcut cum îl știm pe autorul Dureri-lor înăbușite, nu ne-am fi așteptat din partea sa la asemenea disculpări față de compromisurile estetice și ideologice.
Ajunși aici, putem conchide prin „Finit corona opus“? Categoric nu. Odată sfârșită aventura pe drumul cu pulbere din Lunca Dunării, pot spune, ca în cântecul dobrogean, că triști și negri rămân norii, toamna, când pleacă cocorii. Din fericire, au rămas, „pe drumul spinos al înțelegerii“ postume, amploarea și profunzimea unei opere distincte, precum și umanismul ivit din felul în care marele scriitor a reflectat asupra condiției individuale și colective confruntate cu Vremea până la sfârșitul celei de a doua conflagrații mondiale.
Demisia morală a lui Sadoveanu stă drept mărturie emblematică, în perioada maximalistă a stalinismului românesc, despre compromiterea vocației creatoare prin semnarea pactului cu diavolii. Romanul Mitrea Cocor nu este un exemplu ilustrativ de opresiune a contextului asupra textului, deoarece nimeni nu i-a impus marelui creator să scrie sau să semneze așa ceva. Sadoveanu avea deja o operă impresionantă și ajunsese la respectabila vârstă de 60 de ani. Dacă el nu ar mai fi scris nimic după 1944, nu numai că nu ar fi fost nicio pagubă, ci s-ar fi adus un mare câștig moral breslei scriitoricești. Este adevărat că nu ar mai fi apărut romanul Nicoară Potcoavă, dar nu ar fi văzut lumina tiparului nici nocivele producții ideologice. Nu vreau să spun că un roman rușinos ar compromite zece capodopere și nici că zece capodopere nu ar putea șterge amintirea unui roman rușinos. Oricâte reevaluări și echivalări moralicești i-am face după penibila degringoladă axiologică postbelică, Mihail Sadoveanu rămâne, în opinia mea, cel mai mare prozator român din secolul al XX-lea.
https://romanialiterara.com/2021/12/pactul-cu-diavolul/
04 . Eminescu – un filosof mărturisitor
Theodor Codreanu 1 martie 2021 Lecturi – Despre Cărți
„Lecturile kantiene”, cum le‑a denumit pentru tipar Alexandru Surdu, ca întâlnire, încă de la o vârstă sub douăzeci de ani, au însemnat, în evaluarea lui Noica, „marea întâmplare a culturii româneşti”[1]. Şi: „Ne‑am deprins prea mult a vedea în el poetul, fără omul de cultură din el, sau alteori omul de cultură liberă, aproape improvizată, fără dăruirea către cultura organizată”. …
citește »
Alexandru Surdu: Eminescu, filosoful. O situație paradoxală
Theodor Codreanu 5 ianuarie 2021 Lecturi – Despre Cărți
Premisa de la care pleacă acad. Al. Surdu este aceea a întoarcerii la evidenţe, ocultate, în mod paradoxal, de istoria şi critica literară, cu ecou persistent şi în rândul filosofilor… La Editura Ardealul din Târgu Mureş, a apărut, în plină pandemie, cartea acad. Alexandru Surdu Eminescu şi filosofia. Întâmplarea a făcut ca la una dintre lansări, cea din data de …
citește »
Gazetarul Eminescu. Problema Eminescu
Adrian Dinu Rachieru 5 ianuarie 2021 Polemice
În cultura noastră, problema Eminescu întreţine, se ştie, un interminabil (din fericire!) război imagologic. Admirat sau contestat, considerat un reper axial, intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu ar trebui citit din perspectivă holistă, îmbrăţişând – deopotrivă – lirica şi jurnalistica sa. Or, tocmai dualismul eminescian provoacă vrajba. Considerată „o eroare”, gazetăria a fost repudiată de unii, exploatată, amputată …
citește »
Eminescu şi exigenţele profesoratului
Alexandru Surdu 12 mai 2020 Istorie – Documente – Politică
Eminescu gândea însă altfel. Un Kant şi un Schopenhauer îi erau deja familiari, dar, zice poetul, „Renaşterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet nu s‑a desăvârşit încă”… Întors de la Viena, în 1872, după aproape trei ani de studenţie – timp în care a urmat cursuri ale Facultăţii de …
citește »
Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău la Bucureşti: De la un experiment inedit la coborârea în infern
Conte 12 mai 2020 Teatru – Dramaturgie
Sfâşietoarea scenă cu femeia tânără care naşte în trenul destinat transportării animalelor dă de‑a dreptul fiori. La prima oprire, atunci când un soldat sovietic îi smulge copilul de la sân, aceasta, împotrivindu‑se cu disperare, este executată fără ezitare… La mijlocul lunii ianuarie, în urma parteneriatului încheiat şi devenit deja tradiţional cu instituţiile similare din Bucureşti şi Iaşi, Teatrul Naţional din …
citește »
Amintiri despre Noica şi Eminescu
Alexandru Surdu 15 februarie 2020 Istorie – Documente – Politică
M‑a intrigat faptul că Eminescu scria doar pe jumătate de pagină, în dreapta, iar cealaltă era goală, textele arătând ca nişte coloane… Prin anul 1965, nu‑mi aduc bine aminte, primăvara sau toamna, eram la Centrul de Logică al Academiei Române, înfiinţat de curând de către Acad. Athanase Joja, fost Preşedinte al Academiei Române, la care fuseseră angajaţi şi câţiva foşti …
citește »
Eminescu, student la Viena
Hans Dama 15 februarie 2020 Românii de pretutindeni
Evoluţia creaţiei lirico‑filosofice a lui Mihai Eminescu este inimaginabilă, chiar inexplicabilă fără perioada studiilor vieneze. Poetul ajunge în septembrie 1869 nu într‑un oraş oarecare. Viena este în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, pe lângă Paris, cea de‑a doua capitală culturală a Europei. Tânărul Eminescu avea 19 ani. Viena l‑a întâmpinat cu o viaţă colorată şi splendida Ringstrasse în …
citește »
Maria-Ana Tupan: Umbra lui Eminescu la Botoşani
Maria-Ana Tupan 19 februarie 2018 (Con)texte
Excelenţa Sa, Paul Brummell, ambasadorul Marii Britanii, spune povestea poeziei Lacul, despre care crede că a fost inspirată de acel peisaj, apoi o citeşte cu un soi de religiozitate. Nimeni nu vorbeşte atât de bine o limbă străină fără studii formale. Probabil, domnul ambasador a învăţat limba română şi l-a citit pe Eminescu departe de România, apoi a descins, precum …
citește »
Theodor Codreanu: Eminescu n-a fost singur. Câţiva români primejdioşi
Theodor Codreanu 19 februarie 2018 Lecturi – Despre Cărți
Marea enigmă a acestei ţări stă în puterea colosală a trădării intereselor naţiunii şi în prigoana dezlănţuită împotriva elitelor naţionale, cum constata cu imensă amărăciune, într-o carte postumă, Nichifor Crainic Starea de colonie a unei populaţii se arată foarte bine în relaţia răsturnată dintre autohtonii majoritari şi diverşii minoritari. Într-o societate organică, există un echilibru al antitezelor: statul de drept …
citește »
Mihai Eminescu: Rugăciunea unui dac
Conte 19 februarie 2018 Poemul lunii
Rugăciunea unui dac Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul erau toate şi totul era una; Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi Au cine-i zeul cărui …
03 . Theodor Codreanu: Eminescu n-a fost singur. Câţiva români primejdioşi
Scris de Theodor Codreanu în Lecturi
Marea enigmă a acestei ţări stă în puterea colosală a trădării intereselor naţiunii şi în prigoana dezlănţuită împotriva elitelor naţionale, cum constata cu imensă amărăciune, într-o carte postumă, Nichifor Crainic
Starea de colonie a unei populaţii se arată foarte bine în relaţia răsturnată dintre autohtonii majoritari şi diverşii minoritari. Într-o societate organică, există un echilibru al antitezelor: statul de drept creează condiţii armonizatoare de interese între autohtoni, care dau dominanta tipului de civilizaţie şi de cultură, şi periferici, care îmbogăţesc prin specificul lor, o naţiune, bucurându-se de toleranţă pe toate planurile. Românii, prin legea lor ortodoxă milenară, s-au dovedit, de-a lungul istoriei, de o europenitate creştină fără cusur, cu alte etnii. În cartea lui din 1975, premiată de Academia Franceză, Neagu Djuvara1 distingea în raportul armonios dintre autohtoni şi periferici condiţia existenţei unei civilizaţii. Când acest raport este răsturnat, de regulă minorităţile se simt oprimate, ameninţate cu dispariţia, unul dintre cazurile extreme fiind cel al minorităţii evreieşti în sânul majorităţii germane, sub dictatura războinică a lui Hitler. Istoria a cunoscut însă şi fenomenul invers: o minoritate infiltrată în sânul unor comunităţi băştinaşe poate, având în spate o putere imperială, să-i prigonească până la exterminare pe autohtoni, afişând misiuni religioase, umanitare, civilizatoare. Cazul flagrant este oprimarea/extincţia popoarelor de după descoperirea Americii. În toleranţa lor, lipsindu-le veleităţile imperiale, românii au cunoscut şi ei asemenea anomalie barbară din partea unor minorităţi devenite unelte oprimatoare ale unor imperii vecine. Când Eminescu scria, cu profundă durere şi îngrijorare: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate”, el arăta o realitate istorică barbar-anticreştină, prigonitorii, dar şi ideologii apostaţi ai naţiei, erijaţi în cosmopoliţi, etichetându-l rapid ca odios xenofob. Dar trista realitate a minoritarilor transformaţi în stăpâni, instrumente ale unor puteri imperiale, a însemnat o inecuaţie dură pe care elitele româneşti au trebuit să o rezolve în sute de ani, faptul împlinindu-se cvasitotal odată cu România Mare. Inecuaţia minoritari/majoritari s-a manifestat în toate provinciile istorice româneşti: cu turcii, grecii, ruşii, maghiarii, evreii, ucrainenii. Am tratat problema în unul dintre capitolele cărţii mele A doua schimbare la faţă (ediţiile din 2008, 2013). Lipsesc de acolo germanii (saşii şi şvabii), care, conform unei imagini idilice, nu s-ar fi comportat ca stăpâni şi prigonitori în Ardeal, Banat, Maramureş, Bucovina. De aceea, în amintita carte, nu le-am dedicat un subcapitol. Iată însă că „mitul” Mitteleuropei pare să se destrame prin cercetările lui Mircea Platon. Ce-i drept, se ştia că, în Transilvania, excluşi de la condiţia elementară de naţiune erau doar românii, adică majoritarii (Unio Trium Nationum, 1421, 1438). Se cuvine, în consecinţă, a zăbovi, pentru o clipă, asupra capitolului Kanonenfutter sau ce devin românii când nu sunt primejdioşi.
Când generalul Traian Doda (1822-1895) s-a plâns arhiducelui Albrecht, văr al împăratului Franz Joseph, că românii sunt prigoniţi în locurile lor strămoşeşti, deşi sunt cei mai loiali împăratului de la Viena, acesta i-a dat următoarea replică: Macht Euch gefährlich! (Făceţi-vă primejdioşi!). Toleranţa românilor nu era tratată cu dispreţ şi cu agresivitate doar de maghiari, ci şi de către saşi, ca privilegiaţi ai împăratul germano-austriac, pentru care românii (prin comparaţie cu ungurii, saşii şi secuii), erau doar „toleraţi” ca robi şi, mai ales, vrednici de a fi carne de tun (Kanonenfutter). Altfel spus, românii erau scoşi din istorie, sau împinşi s-o facă pentru alţii, pentru sine – nevoiţi s-o „boicoteze” (cum se exprima ardeleanul Lucian Blaga), pentru ca Andrei Mureşanu, devenit protagonist în seria de poeme dramatice eminesciene, să proiecteze această condiţie inumană ca fiind normă „ontologică” a istoriei din care nu poţi ieşi decât prin ură şi răzbunare: „Rău şi ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,/ Invidios-avară, de sânge însetată/ E omenirea-ntreagă – o rasă blăstămată,/ Făcută numai bine spre-a domina pământul,/ Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul/ Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii./ Cine-a văzut vrodată popor de oameni buni/ Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,/ Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;/ Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase/ Ca şi-alţii să trăiască – e mare./ Când un popol/ Începe a fi nobil şi generos în cuget,/ Atunci a lui cădere şi moarte sunt aproape,/ Căci numai răul are puterea de-a trăi.”
Eminescu, format în lumea germană, la Viena şi la Berlin, nu-şi făcea nici o iluzie în privinţa unei Mitteleuropa, rai al popoarelor din imperiu. De aceea, el a încercat să-i facă pe românii din Ardeal „primejdioşi”, ameninţând imperiile cu Dacia Mare, recte cu reintrarea românilor în istorie, fiind una dintre vocile centrale ale Societăţii „Carpaţii”, înfiinţată, simbolic, pe 24 ianuarie 1882. Eminescu se dovedea cel mai important înaintaş al titanilor Marii Uniri, Nicolae Iorga, vocea pentru Transilvania şi Bucovina, şi Constantin Stere, vocea Basarabiei. Eminescu acoperise spaţiul celor două voci: în 1877-1878, pentru Basarabia şi Dobrogea, iar din 1870, pentru Bucovina şi Ardeal: de la Nistru pân’ la Tisa şi de la Mare până-n Cernăuţi. Atât de primejdios fiind, a trebuit să fie potolit, cum poruncea, „diplomatic”, Petre P. Carp de la Viena. Grăitor că şi Iorga şi Stere vor avea o soartă aproape asemănătoare.
Dar să ne întoarcem la paradisul Mitteleuropa2, resuscitat de anumite cercuri elitare de după 1989, având drept consecinţă, acum, cedarea către himera vechiului imperiu a pădurilor (vezi devastările Companiei Holzindustrie Schweighofer), cedarea pe nimic a resurselor de petrol şi gaze către aceeaşi himeră imperială, OMV/PETROM, cedarea unei mari părţi din capitalul autohton către Raiffeisen Bank, subsidiară a austriecei Raiffeisen Zentralbank etc. Cum a „civilizat” Imperiul Habsburgic Bucovina de când a pus mâna pe ea, în 1774-1775, printr-o fraudă istorică anticipând raptul Basarabiei de la 1812? Viena a luat la cheie o populaţie românească de 63 700, 8 400 de ruteni, 526 de evrei, 2 384 de alte etnii (armeni, greci, polonezi). Recensământul chezaro-crăiesc din 1910 arată răsturnarea strivitoare a raportului autohtoni-periferici: 273 854 de români, 305 101 de ruteni, 102 919 evrei, 113 655 de alte etnii. Aşadar, în 135 de ani, populaţia românească s-a înmulţit de 4 ori, rutenii de 40 de ori, evreii de 200 de ori, alţii – de 50 de ori3. Ucraina de azi şi-a propus să lichideze pentru totdeauna populaţia românească, de astă dată cu acordul euro-optimist al guvernanţilor de la Bucureşti (cu semnăturile solemne prestate de Preşedintele Emil Constantinescu şi de Ministrul de Externe, Adrian Severin, tratat validat de Senatul prezidenţiat de Petre Roman, la 7 iulie 1997, cu 65 de voturi pentru, 50 contra şi 3 abţineri!). Într-un asemenea elan de sinucidere naţională, elitele politice au înstrăinat 90% dintre pământurile, bogăţiile şi finanţele României.
Mitteleuropeniştii au făcut mare caz din rolul civilizator al înfiinţării Universităţii din Cernăuţi, la 1875, pentru a sărbători raptul unui veac. Au trecut însă cu vederea că principalul scop al acelei universităţi a fost germanizarea provinciei. Exceptând Facultatea de Teologie Ortodoxă, întregul învăţământ universitar, ca şi cel secundar, se derula în limba germană. Cererea românilor ca măcar Dreptul să se studieze în româneşte a fost respinsă, autorităţile argumentând, cu suveran dispreţ, că ştiinţa nu e posibilă în limba română. Trecut prin şcoli germane, istoricul Romulus Cândea (1886-1973) creiona politica discriminatorie faţă de majoritari, comparativ cu atitudinea favorabilă faţă de ruteni şi de evrei. Despre discursul festiv al decanului Facultăţii de Drept, mustind de sloganuri ale culturii umaniste, civice, Romulus Cândea, citat de Mircea Platon, nota, bazat pe cercetarea documentelor: „Dar discursul festiv al Decanului Facultăţii de Drept din Cernăuţi, Schuler-Libby, era o necontenită pălmuire a românismului. Sasul din Transilvania, fost profesor la Academia juridică din Sibiu, parcă aduse cu sine ura seculară dintre saşi şi români. Tot ce a fost trecut moldovenesc aici fu batjocorit: tot dispreţul fu aruncat în obrazul Moldovei; constant şi cu grijă acest sas bătăios numea pe ruteni înaintea românilor, ca să arate apoi că Universitatea cea nouă trebuie să fie o contrapondere împotriva «oarbei îngâmfări naţionale» şi împotriva acelora «care privesc unirea popoarelor (adică conglomeratul etnic din Austria) cu ochi răi şi resping cu copita barbarului ştiinţa germană»”4. Aşadar, în 1875, ocupanţii simţeau primejdia renaşterii naţionale a românilor bucovineni, mascându-şi reprimarea autohtonilor sub lozinca unui „cosmopolitism spiritual”, cum îl califica Romulus Cândea. Nu e de mirare că Memorandumul din mai 1892, care arăta consecinţele instaurării dualismului austro-ungar în Transilvania, în Banat şi în Ungaria nici n-a ajuns la împăratul Franz Joseph, plicul, rămas închis, fiind returnat de consilierul imperial Braun. La cererea Budapestei, împăratul nici n-a vrut să-i primească pe cei 300 de delegaţi. Rezultatul? Condamnarea celor 14 fruntaşi ai delegaţiei la ani grei de puşcărie prin sentinţa dată la 25 mai 1894. A fost momentul hotărâtor care i-a determinat pe românii din Transilvania şi din Banat să dorească Marea Unire. Bănăţeanul Aurel C. Popovici (1863-1917), fost semnatar al Memorandumului, încă se mai iluziona, în 1906, că e posibilă o Mitteleuropa, propunând realizarea unei federaţii echitabile, sub titulatura Statele Unite ale Austriei Mari. Dar şi el a suferit o condamnare, la patru ani de închisoare, din partea autorităţilor ungureşti, refugiindu-se în România, unde devine „convorbirist”, apoi director la „Sămănătorul”, în 1908-1909, ca preţuitor al gândirii eminesciene.
Emblematice pentru relaţia strâmbă dintre autohtoni şi periferici sunt şi scrisorile lui Sever Dan, datând din 1906, reproduse de Mircea Platon, şi care surprind ceea ce s-ar putea numi „zombificarea colonială” la care erau supuşi românii ardeleni. Ţinuţi în izolare informaţională faţă de existenţa României, tinerii de la „posomorâta şcoală a piariştilor din Cluj” au auzit întâia oară despre Ţară de la colegii lor unguri, care vorbeau despre un tărâm „cu foarte mulţi oameni bogaţi «boieri ce risipesc parale multe pe la noi, şi vorbesc minunat, neobişnuit de muzical, româneşte».”5 Atunci a început învăţăceilor să le crească inima „auzind odată dela unguri şi laude la adresa graiului românesc, pe care, aşa cum se aude prin ţinuturile noastre, ei numai batjocori îl ştiau, ales dacă-l treceau prin felul lor pocit de a se esprima. Mă ardea tare dorul să cunosc mai bine ţara românească, după ce din călătoria mea prin Bucovina – ei, şi prin cetirea publicaţiilor curentului nou – mă încredinţasem că suntem noi cu totul altfel decum ne închipuiam. Că avem şi noi istoria noastră plină de mândrii, avem pământul nostru cu totul deosebit de alte pământuri, avem cultura şi firea noastră, avem monumentele de tot soiul ce poartă în tot unghiuleţul pecetea sufletului nostru, că avem şi noi, ca toate popoarele civilizate – asta ni se trăgea mai mult la îndoială de cătră Unguri – voinţa neferecată şi puterile ce se îndreptau spre scopuri proprii.” 6
Se detaliază aici voinţa seculară a cuceritorilor de a deforma şi de a extermina o naţiune „zombificând-o”, strategie asiatică de mancurtizare sub spoiala unei false civilizaţii. Şi mai rezultă un adevăr fundamental: că limba unui popor atinge plenitudinea numai în libertate. Enclavizarea duce la sărăcirea ei, hibridizare ce se vede cel mai bine în strădaniile monstruoase ale Rusiei de a strangula limba română în Basarabia prin doctrina criminală a moldovenismului. Sever Dan observă fenomenul şi-n Ardeal: „În casă la noi se vorbia numai româneşte, dar, ca pretutindeni dela Blaj în sus, la ţară – foarte stricat. Prieteni mai mari nu aveam, cărţi pentru vârsta mea nu se găseau în româneşte. Şi ce e mai mult, nu cunoaşteam trecutul neamului meu, căruia dela Unguri îi auziam epitete d’al de «puturos, opincar, urs» şi nu ştiam că avem şi noi oraşe, cetăţi, mănăstiri, instituţii culturale, ceea ce ar fi dat conştiinţă de neam unui suflet de licean pe a cincia, a şasea, cum eram.”7
Să ne mai mirăm de ce, astăzi, se înregistrează o agresiune fără precedent la adresa şcolii româneşti, cu eliminarea Istoriei Românilor din programă, în corul de lamentări care ajung până în sânul unei Academii siderate, dar fără nici o putinţă de a impune voinţa unei direcţii naţionale la nivel de Minister? România trăieşte astăzi o obscură răsturnare a raportului dintre majoritate şi o minoritate invizibilă, dar care ne decide viitorul. Cum să ne explicăm altfel întâmpinarea Apelului adresat naţiunii de către 101 academicieni pentru salvarea identităţii româneşti? Va să zică, 101 academicieni s-au văzut imediat contracaraţi de 28 de „tineri” istorici, „revoltaţi” că Academia vrea să ne întoarcem la naţional-comunismul ceauşist, vrea să întoarcem spatele Europei! Uluitor! Aceşti tineri spălaţi pe creier, fără simţul realităţii şi al istoriei, indică gradul urii de sine la care au ajuns, după spusa lui Eminescu: Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,/ Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân’. Să vedem şi concluzia lui Mircea Platon: „Sentimentul de libertate pe care îl resimţea Dan trecând Carpaţii care separau monarhia austro-maghiară de România Mică de atunci e salvator pentru noi astăzi. Azi, când nu mai avem ce Carpaţi să trecem pentru a ne regăsi ţara, azi când toată România arată ca o provincie tristă a unui imperiu muribund, singura graniţă pe care o mai putem trece pentru a ne vigora este graniţa trecutului. Şi această graniţă se chinuie noii câini de pază să o facă impenetrabilă abolind cunoaşterea istoriografică, înlocuind întrebările ridicate şi răspunsurile date de istorie cu falsele ei catehisme cu întrebări şi răspunsuri prefabricate după model iacobin de apologeţii noii ordini suprastatale şi supranaţionale de astăzi. Doar de astăzi. Pentru că fără ieri şi cu un mâine contrafăcut.”8
Marea enigmă a acestei ţări stă în puterea colosală a trădării intereselor naţiunii şi în prigoana dezlănţuită împotriva elitelor naţionale, cum constata cu imensă amărăciune, într-o carte postumă, Nichifor Crainic: „A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în făptura ta morală. A cui este această ţară şi care e destinul ei că românii, care se ridică până la conştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci? În România trăieşte bine numai cine face tranzacţii cu străinismul. În România duce existenţă mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacţii, pulsează în ritmul sângelui acestui neam nenorocit. Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebuit să pribegească peste hotare. Un Eminescu a dus o viaţă de martir şi a murit părăsit şi nebun. Un N. Paulescu a fost boicotat toată viaţa, în primul rând de colegii săi de la medicină. Un N. Iorga a fost declarat nebun în anii săi de superb naţionalism. (…) O formidabilă acţiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalităţi, din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim de cei exterminaţi fiziceşte. Constatările acestea duc la una şi aceeaşi concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a mai tuturor celor care se ridică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminţia ceea a dispărut, dar virusul a rămas. (…) Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului şi înţelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoşilor lui. Români deromânizaţi, – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noştri politici. (S. n.). Puşi în faţa naţionalismului, au imediat sentimentul intim al propriei lor turpitudini şi ca să se elibereze de această stare sufletească, îl prigonesc cu zvăpăială de apostaţi. Căci numai apostazia cunoaşte înverşunarea nimicitoare împotriva credinţei părăsite şi numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădaţi.”9
■ Mircea Platon, Elitele şi conştiinţa naţională, Editura Contemporanul, 2017
Note:
- Cf. Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi adăugită, trad. din franceză de Şerban Broché.
- Conceptul de Mitteleuropa îşi are adevărata raţiune, cum a demonstrat Cornel Ungureanu, în plan cultural, existând un specific inconfundabil, din acest punct de vedere, adus de creatorii central şi est-europeni, prin comparaţie cu marile culturi occidentale. Această specificitate mitteleuropeană s-a cristalizat şi-n condiţiile rupturii impuse de imperiul sovietic în timpul Războiului Rece. Contribuţia României la conturarea spirituală a acestui spaţiu este pe larg reliefată de Cornel Ungureanu în cele două ediţii ale cărţii sale O istorie secretă a literaturii române, Editura Aula, Braşov, 2007; Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016. Vezi şi Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, contexte, Editura Brumar, Timişoara, 215.
- Mircea Platon, op. cit., pp. 209-210.
- Apud Mircea Platon, pp. 243-244.
- Ibidem, p. 270.
- Ibidem, pp. 270-271.
- Ibidem, p. 271.
- Ibidem, p. 264.
- Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre, Casa Editorială „Gândirea”, Bucureşti, 1991, pp. 304-306.
https://www.contemporanul.ro/lecturi-despre-carti/theodor-codreanu-eminescu-n-%e2%81%a0a-fost-singur-cativa-romani-primejdiosi.html
- Mihai Eminescu, jurnalist politic-
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Nucleul principal al activității de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat timp de șase ani în perioada 1877-1883, la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului Conservator, unde în 1880 și 1881 a fost redactor șef. Ocazional a colaborat cu articole politice sau pe teme culturale și la alte reviste sau gazete ale epocii, în perioada 1870-1877 publicând în Albina, Familia lui Iosif Vulcan, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași. Convingerile sale erau în linii mari în acord cu cele ale conservatorilor și în special cu ale fracțiunii junimiste, condusă de P.P. Carp și Titu Maiorescu. Totuși, în articolele sale și-a exprimat adeseori părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste și nemulțumiri din partea unor conservatori. Datorită implicării sale afective în evenimentele politice și datorită conștiinciozității sale în îndeplinirea obligațiilor de redactor, oboseala și dezamăgirile acumulate în cei șase ani au avut o contribuție importantă la declanșarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883[1].
Într-o scrisoare, referindu-se la munca repetitivă pe care o făcea în redacția gazetei Timpul, unde trebuia să transforme în știri fluxul sosit pe telegraful agenției de presă Havas, actualmente Reuters, poetul scria „Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!”. Era perfect conștient că potențialul său creativ se risipește în aceea muncă intelectuală de natură inferioară, el fiind obligat să-și asigure existența și să întrerupă șantierul său spiritual, fiind complet lipsit de resurse materiale și neprimind niciun fel de stipendiere din partea statului român.
Perioada istorică în care Eminescu și-a desfășurat activitatea este cea a domniei regelui Carol I, supranumit „Întemeietorul”, pe care radicalul Eminescu îl poreclise „îngăduitorul”, pentru a-și exprima rezerva față de politica împăciuitoristă cu care regele german încerca să asigure un echilibru politic între toate forțele din cele două mari tabere, conservatoare și liberală. În 1877 începe chiar Războiului de Independență, prima mare conflagrație modernă în care statul român se va alia cu Rusia țaristă împotriva Imperiului Otoman și a unei intense ofensive diplomatice purtată pentru recunoașterea de către puterile europene a independenței și a proclamării regatului. Multe dintre părerile pe care le-a exprimat Eminescu despre aceste evenimente și despre protagoniștii lor nu corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor, este firesc să se întâmple așa, din moment ce istoricii au de partea lor avantajul trecerii timpului.
Cuprins
1 Vocația de jurnalist
2 Principii politice
3 Cadrul politic[22]
4 Războiul de independență
5 Basarabia și Dobrogea
6 Chestiunea izraelită
7 Chestiunea Dunării și proclamarea regatului
8 Polemica cu liberalii
8.1 Teoria păturii superpuse
8.2 Abuzurile liberale
8.3 C. A. Rosetti și I.C. Brătianu
9 Monarhia
10 Alte subiecte politice
11 Activitatea de publicist cultural
12 Cronologia activității jurnalistice
13 Note
14 Bibliografie
Vocația de jurnalist
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de Junimea|junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
„„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.” [2]”
De la începutul studenției sale Eminescu s-a preocupat să înțeleagă societatea românească și să caute soluții la problemele ei. Așa cum afirma într-o scrisoare către Maiorescu din 5 februarie 1874, în timpul studiilor sale filosofice el a fost interesat mai mult de filozofia dreptului, a statului și a istoriei, unde sistemul lui Schopenhauer „mi se părea prea puțin elaborat”. Mai mult chiar, credea că a găsit soluția acestor probleme, soluție care avea și utilitate practică.
„„Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptățiri pentru importul necritic de instituții străine, care nu sunt altceva decât organizații specifice ale societății omenești în lupta pentru existență, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relațiile dintre popor și țară. Nu mă pot pronunța acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie și din studii.” [3]”
Așadar, el și-a folosit cea mai mare parte a timpului pentru completarea sistemului filozofic al lui Schopenhauer și pentru fundamentarea teoretică a soluției la una dintre problemele esențiale ale societății românești din acel timp, aceea pe care junimiștii au denumit-o a „formelor fără fond”. În felul acesta Eminescu și-a elaborat principiile de care s-a folosit apoi în activitatea de ziarist.
George Călinescu a analizat lecturile lui Eminescu și a constatat că: „este poate cel dintâi gânditor politic român care să-și sprijine doctrina pe economie”.[4] George Călinescu|Călinescu afirmă că Eminescu avea „noțiuni integrale de istoria problemelor și doctrinelor filozofice” [5] și că era „apt să priceapă și să mânuiască abstracții oricât de înalte” [6]. Concluzia lui G. Călinescu este că Eminescu nu urmărea construirea unui „sistem filozofic oficial”, ci că își folosea cunoștințele filozofice „pentru folosul spiritual propriu, sau pentru alcătuirea unei podele pe care să se înalțe o politică și o etică”.[7] Concepția lui politică corespundea principiilor politice ale Partidul Conservator (1880-1918)|conservatorilor, și mai ales ale junimiștilor, care erau de formație germană.[8]
Scopul lui Eminescu era să acționeze ca un „chirurg” care elimină „putrejunea bubei noastre naționale” astfel încât societatea să poată să-și însănătoșească „corpul statului”.[9] El se simțea obligat să lovească în nulitățile politice, pentru ca ele să știe „că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă”.[10] De aceea nu e de mirare că Eminescu a fost acuzat că folosea un limbaj exagerat, chiar injurios. În apărarea sa el răspundea că folosește „pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă” și numai dacă ar dori să glumească „am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur”.[11] Dar pentru că „lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur” ele trebuiau spuse direct, nu folosind eufemisme.
„„Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neștiinței și a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, și ceea ce reprezintă, demnități înalte ale statului, excitează deja râsul și ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenție de a ponegri, nu există defel.” [10]”
El considera că era o datorie „a le spune ticăloșilor că ticăloși sunt”.[12] E adevărat că pornind de la un astfel de principiu, datorită firii sale foarte impulsive (vezi Eminescu văzut de Caragiale), se întâmpla, așa cum recunoaște chiar el, ca uneori să exagereze: „În acest vălmășag avem cel puțin meritul de a voi să spunem adevărul, câteodată concedem că într-o formă prea crudă.” [13]
Principii politice
O comparație între principiile liberale și cele conservatoare, așa cum le concepea Eminescu, găsim în articolul din 1 aprilie 1882[14]. El considera că liberalii priveau statul într-o „manieră mecanică”, ca pe un mecanism „cu resorturi moarte a cărui activitate și repaos se regulează după legile staticii și ale dinamicii”. De aceea ei nu respectau tradițiile, pe care le considerau niște prejudecăți, și credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi „traduse de pe texte străine, supte din deget”. Pentru liberali scopul economiei politice era producția, ceea ce făcea ca omul să fie redus „la rolul unui șurub de mașină”. Prin această abordare simplistă se ajungea ca statul să fie privit ca „un mijloc de-a face avere, de-a-și câștiga nume, de-a ajunge la ranguri și la demnități”.
„„Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmți a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginația mulțimii și de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă și adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu știi bine nici ce voiește, nici ce tradiții are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu.””
Dimpotrivă, pentru conservatori statul nu era „opera unor intențiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaș ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaște proprietățile lui naturale și nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute”. În această abordare „obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă ființă” și se urmărește ca „toate aptitudinile fizice și morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă și combinată, nu ca să degenereze și să se închircească în favorul uneia singure”.
„„Natura poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul lui, care adesea, neconștiut, urmărește o idee pe când țese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viața unui stat, nu maimuțarea legilor și obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e știința de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află și a-l face să meargă liniștit și cu mai mare siguranță pe calea pe care-a apucat.””
O astfel de societate trebuie să se bazeze pe muncă pentru că „materia vieții de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea” și cel mai mare rău e sărăcia.[15] De aceea oamenii trebuie să fie convinși că situația lor materială și socială depinde în primul rând de muncă. „Oricând trebuie să existe putința pentru om de a urca prin muncă și merit în ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.” [16]
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:
„„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [17]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seama „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”.[17] Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.” [18]
Eminescu afirma că „misiunea noastră ca popor latin de confesie ortodoxă” este de a face legătura dintre Occident și Orient.[19] Pentru a reuși în această misiune trebuia să ducem o politică defensivă de echilibrare a influențelor marilor puteri cu care ne învecinam.[20] De aceea neutralitatea era considerată de Eminescu principiul fundamental al politicii externe a României.[21]
Cadrul politic[22]
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea viața politică în Europa era dominată de așa-numita „chestiune orientală”, care consta în împărțirea între marile puteri a teritoriilor eliberate ca urmare a prăbușirii Imperiului Otoman. Direct implicate în acest proces erau Rusia și Austro-Ungaria. Rusia sprijinea atât politic, cât și militar mișcările de eliberare ale slavilor din Peninsula Balcanică. Austria încerca să obțină dominația economică în regiune și să-și extindă teritoriul prin manevre diplomatice. Anglia susținea Imperiul Otoman, iar restul marilor puteri europene (Germania, Franța, Italia) încercau să joace un rol cât mai important în redistribuirea puterii.
Criza care a dus la izbucnirea războiului ruso-turc a început la 9 iulie 1875 prin răscoala antiotomană din Bosnia și Herțegovina. În România, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu a inițiat demersuri diplomatice pentru obținerea neutralității și a independenței. Dar Carol I intenționa să obțină independența pe calea armelor, astfel încât la 31 martie 1876 guvernul conservator a fost obligat să demisioneze pentru a fi înlocuit de un guvern liberal condus de I.C. Brătianu, care agrea soluția domnitorului. Între timp Serbia și Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman. Pentru a putea interveni în conflict Rusia a angajat negocieri secrete cu Austro-Ungaria, care în schimbul ocupării Bosniei și Herțegovinei a consimțit să rămână neutră. De asemenea, a fost de acord ca Rusia să ocupe sudul Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail) ce fusese redat Moldovei în urma Războiului Crimeii din 1856.
Ca urmare a înțelegerilor de la Livadia din 29 septembrie 1876 cu țarul Alexandru II, la 4 aprilie 1877 s-a semnat Convenția politică româno-rusă prin care guvernul român a acceptat trecerea trupelor țariste pe teritoriul românesc la sudul Dunării, iar cel țarist s-a angajat să garanteze integritatea și suveranitatea României. Parlamentul român a votat intrarea României în război și la 9 mai 1877 a proclamat independența. Inițial Rusia a refuzat colaborarea militară oferită de români, dar ca urmare a înfrângerii suferite la Plevna ea a fost nevoită să ceară ajutor. Trupele române și rusești conduse de Domnitorul Carol au cucerit reduta Grivița, cetatea Rahova, redutele de la Opanez, au obținut capitularea armatei turce de la Plevna și au ocupat Smârdanul. Armistițiul ruso-româno-turc s-a semnat la 19 ianuarie 1878.
Neținând cont de garanțiile date în convenția semnată cu România, Rusia și-a exprimat oficial pretențiile ei asupra sudului Basarabiei în ianuarie 1878. Opinia publică română era revoltată de posibilitatea pierderii celor trei județe și în parlament s-au votat moțiuni de protest, iar primul-ministru a declarat că nu va accepta niciodată această pierdere teritorială. Guvernul a fost acuzat că a intrat în război de partea Rusiei fără să ceară garanții suplimentare, pe lângă cele din convenția inițială. În legătură cu această acuzație, Carol I mărturisea într-o scrisoare către împăratul Germaniei că i se păruse mai „cavaleresc a intra în acțiune fără condiții și a nu mă folosi de momentul când norocul era defavorabil armatelor ruse, ca să mă dedau la un asemenea târg”.[23]
Condițiile finale de pace s-au stabilit la Congresul de la Berlin din 1878, unde România a participat numai cu titlu consultativ. Aici s-a hotărât recunoașterea independenței României cu condiția ca sudul Basarabiei să fie cedat Rusiei și ca drepturile politice și civile să nu fie condiționate de apartenența religioasă. În compensație se recunoștea dreptul României asupra Dobrogei. Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Acestea au fost de altfel principalele teme ale articolelor sale pe care le vom urmări în continuare.
Războiul de independență
La începutul Războiului de Independență Eminescu a susținut prin scrierile sale efortul militar al țării. Din decembrie 1877 el a început să critice vehement felul în care guvernul I.C. Brătianu s-a angajat și a participat la război. Acuzația cea mai gravă pe care o aducea Eminescu era faptul că în iulie 1877 guvernul a aprobat intrarea în război de partea Rusiei fără să ceară nici o garanție în scris. Înainte să se facă publică intenția Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu scria:
„„Intrară în război, fapt care se putea foarte bine aproba și sprijini, dar intrară cu o armată nepregătită cu nimic, grație ineptei și culpabilei lor administrații, și fără nici o convenție stipulând și marginea sacrificiilor și întinderea beneficiilor pentru români, mulțumită închinatei lor diplomații. Întrebați de presa conservatoare dacă au vreun tratat cu împărăția alăturea de care luptau, ei răspunseră cu cutezanță că acea împărăție nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal și, adăugând la această umilă mărturisire lingușiri fățarnice pentru puternicul suveran ce ocupa România și Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adăugau că ei nu fac insultă generosului țar a-i cere zapis, etc.” [24]”
După vizita la București a generalului Ignatiev, când s-au dezvăluit intențiile Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu a desfășurat o febrilă acțiune de informare a cititorilor despre drepturile istorice ale românilor. Între 3 și 14 martie 1878 a publicat un amplu studiu pe această temă. În același timp el a început să bănuiască că guvernul român știa mai demult despre pretențiile Rusiei.[25] Felul în care s-au desfășurat tratativele cu rușii au fost dezvăluite la 30 septembrie 1878, când Kogălniceanu a declarat în fața Camerei Deputaților că principele Gorceacov îl anunțase de intenția Rusiei de a face un schimb de teritorii încă în iunie 1877.[26] Și cu toate acestea România a intrat în război peste două luni fără a cere garantarea granițelor.
„„Înainte de toate nu mai e nici o îndoială cumcă guvernul a lucrat întotdeauna fără știrea și consimțământul prealabil al Parlamentului. Acest guvern anihilat – precum îi zice d. Kogălniceanu – știa în iunie anul trecut (1877 n.n.) că rușii vor cere îndărăt Basarabia, o știa din gura a chiar principelui Gorceacov, precum a mărturisit-o ministrul nostru de externe și cu toate acestea a trecut Dunărea cu armata, fără a semna cu rușii cel mai mic act internațional, lucru nemaipomenit de când lumea. Tot acest guvern anihilat a dat Basarabia, a primit Dobrogea și a declarat că se supune dispozițiilor Tratatului din Berlin, convocând post festa Parlamentul, ca să-i dea un bil de indemnitate (vot de încredere n.n.).” [27]”
Indignarea lui Eminescu crește și mai mult când în câteva scrisori primite la redacție se dezvăluie implicarea directorului din Ministerul de Interne, Simeon Mihălescu, în asigurarea carelor de rechiziție de la țăranii români pentru transporturile armatei ruse. Pentru că intendența armatei ruse nu reușise să obțină de la guvernul român aceste rechiziții, rușii au cedat contractul de transport antreprenorului Warszawski, care a obținut prin mită rechiziționarea carelor în condiții oneroase pentru țărani.
„„Mânați de cnutul cazacului, pe un frig de crăpau lemnele și pietrele, cetățenii liberi ai României mergeau siliți cu carele lor la Gabrova, la Târnova, la Selvi, la Biela, și s-au întors cu palmele, alții cu vitele bolnave, pentru a întinde epizootia asupra țării întregi; astăzi țăranii au ajuns așa încât trei-patru case trebuie să puie mână de la mână ca să înjghebe un plug, 5-6 ani cată să treacă până ce vom avea alte instrumente vii de muncă, iar până atunci munca întreagă a nației va fi paralizată – și toate acestea pentru ce? Pentru ca un om sau doi să se îmbogățească din vânzarea aceasta de viață și de muncă omenească, pentru ca criminali de rând să trăiască în lux și desfătări, pe când soldații noștri mureau de goliciune și foame pe câmpiile ninse ale Bulgariei, pe când țăranii noștri lăsau care și boi întroienite în drum și-și luau lumea în cap.” [28]”
În urma unui „simalacru de anchetă”, după aprecierea lui Eminescu, o comisie a Senatului l-a disculpat pe Simeon Mihălescu de orice vină.[29] Acesta, într-un discurs în fața Senatului, a recunoscut că s-au produs abuzuri cu ocazia rechizițiilor despre care declara că el „a ridicat numai un mic colț al vălului care acoperă această scabroasă cestiune”.[30] În urma tuturor acestor dezvăluiri Eminescu acuza guvernul liberal că a încercat să ascundă opiniei publice eșecurile politicii sale și să arunce răspunderea asupra Parlamentului sau a regelui.[31]
Basarabia și Dobrogea
După încheierea Congresului de la Berlin, cea mai urgentă măsură ce i s-a impus României în schimbul recunoașterii independenței a fost cedarea sudului Basarabiei. Guvernul liberal a vrut să trateze această pierdere de teritorii ca pe o simplă rectificare a limitelor statului astfel încât nu considera că era nevoie de o adunare constituantă pentru a o aproba. Eminescu, pe baza articolului 2 din Constituție, care proclama inalienabilitatea teritoriului României, considera că Parlamentul ales în cu totul alte condiții nu avea dreptul să hotărască în această privință.
„„Sofisma este atât de învederată și de pipăită încât un copil o poate duce ad absurdum. Căci într-adevăr, dacă cesiunea a trei județe întregi nu-i decât o schimbare de limite, atunci și cesiunea a 10, 15, 20 de județe nu-i decât o schimbare de limite, ergo rectificându-se și schimbându-se mereu limite prin Camere ordinare, am putea ajunge să vedem rectificat teritoriul României la circumscripțiunea Fefeleiului.” [32]”
Cu toate acestea, în septembrie 1878 Parlamentul „autorizează” guvernul de a retrage autoritățile civile și militare din Basarabia și de a lua în posesiune Dobrogea.[33] Eminescu comenta dezbaterile parlamentare în felul următor:
„„Întocmai ca meșterii de discursuri funebre, care caută a se străluci și folosi ei înșiși pe cadavrul abia coborât în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail și Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau șarlatanești, să se apoteozeze pe sine plângând Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă, la urma urmelor se proclamă competenți.” [34]”
În octombrie 1878, după evacuarea sudului Basarabiei, Rusia recunoștea independența României. Cu această ocazie Eminescu descrie ceea ce îi aștepta pe românii din teritoriile cedate Imperiului Țarist.
„„Sub forma monarhiei absolute domnește cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifică cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o poliție a conștiinței care închide în temniți mii de oameni de altă religie; pentru o vorbă liberă sau un șir liber tribunalele dictează pedepse neomenoase, condamnă la munca silnică în minele de plumb fete în vârstă aproape copilărească și băietani de pe băncile școlii, pentru nimicuri, pentru credințe care au trebuit să se nască ca idealuri nerealizabile în întunericul acelor internate în care semicultura și pospăiala e un mijloc pentru o mai adâncă barbarie decât aceea a unui popor primitiv.” [35]”
Ca urmare a acestor critici, redactorul șef al Timpului, I.A. Cantacuzino, i-a cerut lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu să nu transforme ziarul oficial al conservatorilor în „organul personal al antipatiilor sale”.[36]. Pentru că Eminescu nu a ținut cont de aceste recomandări, Cantacuzino amenința că își va impune o „separație” față de poet.
Dobrogea a intrat oficial în componența României la 8 octombrie 1878. Într-o serie de articole Eminescu a susținut dreptul nostru istoric asupra Dobrogei. El arăta că în timpul popoarelor migratoare „Dobrogea și țările române se considerau ca aparținând împărăției bizantine”.[37] Mircea cel Bătrân a ocupat Dobrogea de la tătari pentru ca apoi să fie ocupată de turci până în 1878. Eminescu considera că preluarea Dobrogei ar trebui să se facă cu „consimțământul populației”, care erau „adevărații proprietari” ai ținutului, organizându-se un plebiscit.[38] El mai atrăgea atenția guvernului să nu trateze această problemă ca pe o compensație a cedării Basarabiei.
„„Organul ministerului de externe vorbește de compensații suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vreo plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd și se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.” [39]”
În privința organizării viitoare Eminescu a propus ca Dobrogea să fie tratată ca o „provincie deosebită, respectându-se legile, datinile, individualitatea lor locală”.[40]
Chestiunea izraelită
Articolul 7 din Constituție prevedea că „numai străinii de rit creștin vor putea obține naturalizarea”.[41] Congresul de la Berlin a cerut înlăturarea acestei restricții în schimbul recunoașterii independenței României. După rezolvarea problemei Basarabiei și Dobrogei, societatea românească a fost intens preocupată de modificarea Constituției în sensul cerut de Congresul de la Berlin și Eminescu a luat parte activă la aceste dezbateri.
Eminescu era împotriva acordării în masă a cetățeniei române evreilor. El își motiva atitudinea prin realitățile sociale și economice ale vremii și declara că nu era stăpânit de ură față de evrei.
„„Marile fenomene sociale se întâmplă, după a noastră părere, într-o ordine cauzală tot atât de necesară ca și evenimentele elementare, și dacă nu putem zice că avem ură în contra ploii, chiar când cade prea multă, sau contra ninsorii, tot astfel nu ură putem simți pentru un eveniment atât de elementar ca imigrațiunea în mase a unui element etnic care-a contractat anume apucături economice ce nu ne convin sub persecuțiile altor popoare.” [42]”
Eminescu se referea la faptul că în țările de unde au emigrat, evreii au fost împiedicați să practice meșteșugurile și au fost astfel constrânși să se ocupe cu negoțul și specula. El afirma că imigrarea evreilor în număr mare, mai ales în Moldova, s-a datorat încercării lor de a se sustrage obligației de a efectua serviciul militar în țările de origine, posibilității de a profita de regimul consular din România care le asigura o „poziție privilegiată față de populația autohtonă a țării” și mai ales neputinței principatelor române de se apăra de această invazie.[43]
Influența nefastă a evreilor asupra societății românești s-a datorat, după părerea lui Eminescu, faptului că ei s-au manifestat ca o structură străină și dușmănoasă „întrebuințând în locul cuțitului și pistolului băuturi falsificate cu otrăvuri”.[44]
„„Solidari între ei, înțelegându-se și contractând într-o limbă neînțeleasă pentru poporul nostru, judecându-și conflictele înaintea rabinilor, au format o nație în nație, un stat în stat și un stat dușman existenței noastre, având în vedere ruina și pierderea populațiunilor noastre. Aceste lucruri nu se pot tăgădui. Tarifa de prețuri a tuturor obiectelor de consumațiune se stabilea și se stabilește încă în sinagoge; obiectele de primă necesitate se vând astăzi în Moldova cu prețuri mai urcate creștinilor, cu mai scăzute evreilor.” [45]”
În susținerea afirmațiilor sale Eminescu se folosea de statisticile populației rurale, care avea tendința să crească în județele în care nu erau evrei, pe când acolo unde erau mulți evrei natalitatea în rândul românilor era mai mică decât mortalitatea.[46] Tot de statistică s-a folosit în studiul pe care îl publică între 24 mai și 21 iunie 1879 pentru a arăta efectele pe care le avea cămătăria practicată de evrei și modul în care erau afectate industria și comerțul localnicilor.[47] Concepția lui Eminescu era destul de răspândită în Europa acelei vremi, așa cum arată studiile pe care le-a preluat privind situația evreilor în Austro-Ungaria [48], Franța [49] sau Germania [50].
În fața acestei realități Eminescu nu se gândea la aplicarea unor măsuri violente împotriva evreilor. Soluția pe care o propunea era bazată pe armonizarea intereselor populației evreiești cu cea majoritară, într-o formă constructivă.
„„Izraeliții, în numărul în care sunt astăzi, constituie o putere de a cărei acțiune cată neapărat să se țină seamă. A face să nu existe această putere nu stă în facultatea omului de stat, precum nu poate cineva desființa Dâmbovița ori Ialomița; cestiunea nu poate fi decât a o face în adevăr folositoare. Precum un râu de munte îneacă nefiind supus voinței determinante a omului, pe când cu albia regulată el poartă vase și devine un izvor de înavuțire pentru câmpiile ce le petrece, astfel și un element etnic care ar lăsa curs liber numai instinctelor sale ar fi periculos, pe când abătut în albia unei munci liniștite și productive ar deveni folositor patriei lui adoptive și, cu vremea, ar ține poate la pământul ei sfânt tot cu atâta tragere de inimă ca și urmașii acelor războinici păstori cu puternice și încăpătoare cranii cu care Radu și Dragoș au cuprins câmpiile Modovei și ale Țării Românești.” [51]”
În urma alegerilor din mai 1879, liberalii au obținut majoritatea în Adunarea Constituantă pentru revizuirea articolului 7 din Constituție, dar nu dispuneau de 2/3 din voturi pentru a-și putea impune soluția. În esență ei preconizau acordarea cetățeniei române tuturor evreilor născuți în țară care nu s-au bucurat niciodată de protecție străină. Eminescu a criticat intenția liberalilor de a acorda drepturi civile depline unui număr atât de mare de evrei pentru că aceștia urmăreau „să poată cumpăra moșiile statului și cele particulare, să puie mâna în orașe și sate pe orice negoț și orice industrie, c-un cuvânt să aibă toate drepturile civile ale românului, fără a avea neplăcuta datorie de-a servi în armată”.[52]. I.C. Brătianu a insistat în dezbaterile parlamentare pentru împământenirea în masă a evreilor „amenințând pe deputați cu primejdie din partea Europei”, ceea ce l-a făcut pe Eminescu să tragă concluzia că Brătianu făcuse promisiuni anterioare în acest sens Alianței izraelite.[53] În octombrie 1879 s-a adoptat soluția conservatoare care fusese susținută de Eminescu în articolele sale, prin care împământenirea era individuală, naturalizarea în bloc acordându-se numai evreilor care participaseră la războiul de independență.
Chestiunea Dunării și proclamarea regatului
Așa cum recunoașterea independenței a fost obținută prin concesii economice și politice, la fel și recunoașterea proclamării regatului a fost obținută după complicate tratative legate de statutul Dunării. Chestiunea Dunării a apărut după Războiul Crimeii când, la Congresul de pace de la Paris din 1856, s-a proclamat libera navigație pe Dunăre și s-a hotărât formarea unei Comisii permanente a statelor riverane Dunării. Din cauza pretențiilor Imperiului Habsburgic de a avea deplina supremație pe întregul curs al fluviului a putut fi înființată doar Comisia Europeană provizorie alcătuită din reprezentanții celor șapte puteri semnatare ale tratatului care avea sarcina de a face navigabile gurile Dunării de la Isaccea la Marea Neagră. După Congresul de la Berlin, în vara anului 1880, delegații Austro-Ungariei și Germaniei au prezentat Comisiei Europene provizorii un anteproiect pentru regimul navigației pe Dunărea de Jos (între Porțile de Fier și Galați), care prevedea crearea unei Comisii Mixte compusă din câte un delegat al fiecărui stat riveran și unul al Austro-Ungariei cu funcția de președinte permanent și dispunând de vot preponderent, deși ea nu era stat riveran la Dunărea de Jos. Această Comisie Mixtă avea prerogative care încălcau flagrant suveranitatea statelor membre.
În cursul anului 1880 guvernul liberal condus de I.C. Brătianu a dus negocieri secrete cu Austro-Ungaria pentru ca în schimbul acceptării Comisiei Mixte sub președinția Austriei să obțină recunoașterea viitoarei proclamări a regatului. În acest scop în martie 1880 I.C. Brătianu a făcut o vizită oficială la Viena și Berlin iar ministrul de externe, V. Boerescu, a recunoscut ulterior că la 26 februarie și 1 martie 1880 a trimis reprezentanților României din străinătate o circulară confidențială conținând condițiile în care guvernul român ar fi fost de acord cu înființarea Comisiei Mixte sub președinția Austriei.[54] În mai 1881, primul ministru în funcție, Dumitru Brătianu, constata că deși nu se luase nici un angajament scris, totuși, în urma convorbirilor avute pe baza acestor circulare, toate puterile europene au rămas cu convingerea că România era gata să accepte condițiile austriece. De altfel peste un an, în 1882, Mihail Kogălniceanu afirma că „ministerul din Viena păstrează scrisori autografe ale d-lui Boerescu prin care acesta acceptă Comisia Mixtă”, scrisori pe care nu le publică, pentru că „nepublicate îi rapoartă mai mult decât publicate”.[55]
La 14 martie 1881 parlamentul a aprobat transformarea României în regat. Eminescu considera că această inițiativă nu era decât „o tichie de mărgăritar” [56] sau „o nouă poreclă a țării noastre” [57]. Fără ca să fie la curent cu înțelegerile secrete făcute cu austriecii, în 5 martie el a preluat în Timpul un articol dintr-un ziar austriac, Deutsche Zeitung, care rezuma punctul de vedere austriac față de proclamarea regatului român.[58] În articol se afirma că dacă celelalte mari puteri nu aveau nici o obiecție, Austria în schimb era mai rezervată pentru că ridicarea la rang de rege a principelui Carol ar trezi „în micii potentați ai Orientului ambiții noi și dorințe noi”. De aceea, pentru a fi de acord cu proclamarea regatului, Austria aștepta o compensație și anume acceptarea anteproiectului austriac cu privire la Comisia Mixtă a Dunării de Jos.
La 10 mai 1881 s-a organizat sărbătorirea proclamării regatului. Cu această ocazie Eminescu a publicat în Timpul poezia Scrisoarea III și un articol politic în care analiza situația țării în ajunul serbării de încoronare.[59] Mai întâi constata că din 1859 țara a sărăcit, populația a scăzut datorită demoralizării și mizeriei, meșteșugurile autohtone au dispărut și în orașe au prosperat străinii. Astfel, succesele formale cu care se împăunau guvernanții nu dovedeau decât nepăsarea lor față de soarta țăranilor, singura clasă productivă a societății.
La începutul lunii aprilie 1881, înaintea serbării de la 10 mai, în mod surprinzător, I.C. Brătianu a înaintat regelui demisia guvernului, invocând motive de sănătate. Criza a fost rezolvată la 10 aprilie când s-a format un guvern condus de Dumitru Brătianu, fratele fostului prim-ministru. Așa cum a rezultat din desfășurarea evenimentelor de după 10 mai 1881, motivul demisiei lui I.C. Brătianu a fost încercarea de a scăpa de consecințele acțiunilor întreprinse de guvernul său în chestiunea Dunării prin trecerea răspunderii asupra noului guvern. Văzând că Dumitru Brătianu nu voia să semneze înțelegerile de înființare a Comisiei Mixte, I.C. Brătianu s-a întors în fruntea guvernului. Ca o compensație pentru demiterea sa atât de rapidă, Dumitru Brătianu a fost ales președinte al Adunării deputaților. În articolul din 12 iunie Eminescu reproducea cuvântarea „pe cât de duioasă, pe atât de naivă” pe care noul ales a ținut-o în fața deputaților.[60] Dumitru Brătianu se considera nedreptățit că a fost schimbat din funcția de prim-ministru, nefiind lăsat să facă „nici bine, nici rău”. El recunoștea cu o candoare dezarmantă că știa lucruri atât de grave încât dacă le-ar fi spus ar fi pus în primejdie guvernarea liberală. De aceea nu a participat la ședința parlamentului în care a fost demis, de teamă ca la furie să nu se poată abține. Ținând cont că singura problemă litigioasă discutată în timpul scurtei sale guvernării a fost chestiunea Dunării, este evident că informațiile pe care le ascundea priveau această problemă.[61]
Sub presiunea opiniei publice, guvernul liberal a dat impresia că-și schimbă atitudinea față de Comisia Mixtă și în toamna anului 1881, cu ocazia mesajului regal la deschiderea lucrărilor Parlamentului a afirmat că nu va consimți ca „navigația de la Porțile de Fier la Galați să rămână sub acțiunea preponderentă a unei singure puteri”.[62] Din cauza formei polemice a acestei afirmații, Austro-Ungaria a suspendat relațiile diplomatice cu România.[63] În discursul de răspuns la mesajul tronului, I.C. Brătianu a încercat să justifice afirmațiile provocatoare spunând că au fost greșit înțelese.[64] Deoarece Austria nu a fost mulțumită de răspuns, guvernul a trebuit să-și ceară scuze explicite ceea ce i-a prilejuit lui Eminescu următoarele comentarii:
„„Propter vitam vivendi perdere causas, a pierde, pentru a-și păstra o viață nemernică, tot ce dă valoare existenței omenești, iată formula după care se poartă partidul roșu. Precum, pentru popularitate, au riscat un șir de fraze viteze la adresa Austriei, tot astfel pentru a rămânea la putere se târăsc azi lingând mâna pe care voiau s-o muște și, loviți de această mână, siliți a buigui cea mai umilitoare din toate scuzele, maltratați ca niște adevărați valeți, ce expresie găsesc d-nia lor pentru a însemna acest act de înjosire? «O neînțelegere – zice Românul – o gratuită presupunere».”[65]”
Concluzia lui Eminescu cu privire la modul în care s-au desfășurat negocierile privind Dunărea de Jos era că guvernul liberal a acționat neprofesionist lăsând să-i scape momentele favorabile pentru că a dat puterea de decizie „pe mâna a diferiți copii mari care se joacă de-a diplomația și care de câte ori fac, fără s-o știe poate, afacerile străinilor, se cred cumplit de fini”.[66]
În aprilie 1882 reprezentantul Franței în Comisia Europeană a prezentat un proiect de compromis bazat pe anteproiectul austriac.[67] Cu mici modificări această propunere a fost acceptată de cele șapte mari puteri europene la Conferința de la Londra din 1883. Guvernele de la București și Sofia au refuzat să ia în considerare prevederile tratatului care nu a putut fi aplicat în practică. Conflictul s-a aplanat în octombrie 1883 la încheierea alianței secrete româno-austro-ungare prin care se instituiau relații economice preferențiale cu Austro-Ungaria și Germania.
Polemica cu liberalii
Majoritatea articolelor scrise de Eminescu sunt prilejuite de polemica dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti. Cea mai explicită și completă prezentare a atitudinii sale în această polemică o găsim într-un articol publicat în 8 aprilie 1882 ca răspuns la atacurile din Românul ale lui N. Xenopol [68]. Acesta afirmase că producția literară a lui Eminescu dovedea o „necunoștință deplină a limbii române” și că ea cuprindea „nenumărate exemple de aberațiune mintală”. În plus, poetul era numit „bulgar” cu „capul pătrat”, „flașnetar” cu îmbrăcămintea în dezordine și recomanda internarea lui la Mărcuța pentru că se credea român, deși își schimbase terminația numelui din ovici în escu.
Răspunsul[69] lui Eminescu, scris în nume personal (articolul este semnat, spre deosebire de marea majoritate a articolelor pe care le-a publicat în Timpul), cuprinde două părți. În prima parte el explica supărarea lui N. Xenopol prin faptul că într-un articol anterior făcuse aluzie la originea etnică a acestuia, afirmând că prin încrucișarea rasei evreiești cu cea grecească ar apărea „niște exemplare de caracteriologie patologică care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacției Pseudo-Românului”. Eminescu mărturisea că în mod intenționat a lovit „în instinctele bastarde ale acelor străini, românizați de ieri alaltăieri”, care fără pregătirea necesară își permiteau să comenteze producțiile scriitorilor români „cu acea cârnire din nas proprie scriitorilor izraeliți din toate țările, cu acea suficiență care se crede superioară oricui”. În felul acesta defectele lor înnăscute vor fi temperate „pentru a nu deveni stricăcioase vieții noastre publice”. Eminescu mai afirma că modul în care se reflecta persoana lui în ochii lui N. Xenopol nu avea pentru el nici o importanță și că singura insultă din partea acestuia ar fi fost ca scrierile sale să fie lăudate în coloanele Românului. Totuși, el preciza că familia sa este română, chiar „nobilă neam de neamul ei” și că printre strămoșii săi nu se găsesc „jidani, greci ori păzitori de temniță”.
Teoria păturii superpuse
În același articol Eminescu scria că nu dă importanță acestei polemici personale, dar ea reprezenta ocazia de a afirma un adevăr pe care-l credea „nestrămutat și de cea mai mare importanță pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru”:
„„… tocmai în România poporul românesc n-a ajuns – decât cu rare excepții – de-a da expresie ființei sale proprii. În viața publică, în școli, în literatură chiar s-a superpus o promiscuitate etnică din părinți ce nu vorbeau în casa lor românește, și această pătură superpusă e cuprinsă de un fel de daltonism intelectual față cu calitățile unuia din cele mai inteligente și din cele mai drepte popoare, poporul românesc.” [70]”
Cunoscând încă din copilărie toate provinciile locuite de români, Eminescu a constatat că atât fizic cât și intelectual ei erau superiori „populațiilor din orașe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputații ș.a.m.d.”. Franchețea de caracter și onestitatea țăranilor se regăsea mai mult în felul de a fi al vechilor boieri. Astfel a fost nevoit să tragă concluzia că pătura superpusă (liberalilor) „nu era nici română de origine, nici asimilabilă măcar”.
Eminescu considera că cea mai bună dovadă în sprijinul afirmațiilor sale o constituia lista numelor convivilor lui C.A. Rosetti la banchetul din 27 septembrie 1881 dat în cinstea a 25 de ani de activitate a ziarului Românul, listă care a aparut în numărul special al Românului consacrat acestui eveniment. În articolul plin de ironie publicat cu această ocazie de către Eminescu, el înșira 65 de nume ale partincipanților la banchet care dovedeau originea străină a acestora.[71] În ciorna[72] articolului păstrată în manuscris Eminescu face o statistică mai completă. Din cei aproximativ trei sute de participanți el enumera 92 de nume străine, 16 nume curat românești, restul fiind „de proveniență obscură”. Concluzia era că acestea erau „elementele determinante ale României”.
Continuându-și argumentația, Eminescu afirma că din izvoarele istorice rezultă că în evul mediu clasa mijlocie era în majoritate de origine străină. Astfel revoluția socială începută de către Cuza Vodă și continuată cu o intensitate sporită până în 1882 a constat în esență în continuarea acestui proces prin „proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din țărani mari și mici”.[70] Ajuns la o asemenea convingere, Eminescu s-a simțit dator „de a fi și de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, și în contra păturii superpuse de venetici”.
Concepția lui Eminescu se baza pe ideea că popoarele se diferențiază unele de celelalte prin trăsături psihice bine precizate. Sub influența determinismului riguros care domina epoca lui, Eminescu considera că și caracterul oamenilor este strict determinat de înaintași prin moștenire.[73] De aceea interacțiunea diferitelor popoare este o confruntare între mentalitățile lor diferite. El considera că psihologia românilor este dictată de faptul că până la Regulamentul Organic ei au fost păstori, ceea ce explica faptul că erau „un popor plin de originalitate și de-o feciorească putere formată printr-o muncă plăcută, fără trudă, de acolo însă și nepăsarea lui pentru forme de civilizație care nu i se lipesc de suflet și n-au răsărit din inima lui”.[74]. Românii, un popor tânăr, au intrat în contact cu popoare „bătrâne”, ceea ce constituia un mare pericol pentru ei.
„„Vai de poporul tânăr, cu instincte generoase, cu inteligența mlădioasă și primitoare de adevăr, când vine în atingere cu uscăturile omenirii, cu resturi de popoare vechi care au trecut prin toate mizeriile unei civilizații stinse, cu acele resturi în care vertebre și cranii sunt osificate și condamnate la o anumită formă, resturi intelectual sterpe, fizic decăzute, moralicește slabe și fără de caracter. Toată viața publică a poporului tânăr se viciază, moralitatea lui decade, inteligența lui sărăcește și se usucă.” [73]”
Astfel de popoare bătrâne erau după părerea lui grecii și evreii. Grecii de exemplu, erau formați în Bizanț, o împărăție dominată de „crime scârboase, de mizerii, de demagogie”.
„„Legea cauzalității este absolută; ceea ce s-a petrecut ca cauză o mie de ani în Bizanț și până azi a trebuit să treacă în organizarea fizică și morală a acelui neam, s-a încuibat în privirea viclenă, chiorâșă și mioapă, în fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoașă.” [73]”
În România, care „e pe clina de despărțire a trei lumi deosebite”, au existat întotdeauna elemente străine cu care elementul autohton a trebuit să se lupte.[75] Când acesta a învins, țara a înflorit, iar când a pierdut, viața socială s-a dezorganizat. Eminescu considera că epoca în care trăia era dominată de elementele străine care au impus teoria de „om și om”, teorie care, pentru a deosebi pe oameni între ei, folosește ca măsurătoare banul cosmopolit și înlătură toate deosebirile de rasă, origine și limbă.[76]
Abuzurile liberale
Eminescu considera că munca era singura soluție prin care se putea contracara influența nocivă a păturii superpuse.
„„Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muști la apă; și adevăr, nu fraze lustruite și negustorie de vorbe.” [77]”
Dar această soluție nu putea fi aplicată atâta timp cât majoritatea politicienilor nu aveau convingeri clare, ci urmăreau numai îmbogățirea și parvenirea socială. De fapt Eminescu nu era împotriva liberalilor în general, ci numai împotriva celor care prin hoție, minciună și înșelăciune dezorganizau viața socială a țării.[78]
Foarte multe dintre articolele sale politice sunt exemplificări ale influenței nefaste a „roșilor”. Astfel, el dezvăluia practica cumulului de funcții. De exemplu, d. Dr. Grecescu era în același timp medic secundar la spitalul de copii, profesor de botanică la Facultatea de Medicină și la Școala de Farmacie, profesor de igienă la liceul Matei Basarab și medic al drumurilor de fier[79], iar primarul Bucureștiului se mai ocupa de afacerile epitropiei Brâncovenești, fiind în același timp și deputat[80]. Acest cumul era expresia tendinței „de-a-și crea din bugetul statului resurse pentru un trai aristocratic” [81], așa cum se întâmpla și cu cei care ocupau funcții importante în stat ca urmare a unor favoruri politice, fără să aibă pregătirea corespunzătoare. De exemplu, directorul general al căilor ferate cu o leafă care echivala cu munca de o zi a 36000 de oameni fusese înainte de numire polcovnic (colonel).[82] La fel stăteau lucrurile la regia tutunului și la banca națională.[83] Eminescu mai dezvăluia și alte metode prin care oamenii politici puteau să profite de pe urma bugetului, ca de exemplu tipărirea biletelor ipotecare cu un preț de 30 de ori mai mare decât cel normal[84] sau neregulile și abuzurile făcute la Ministerul de Război cu contractele de furnituri ale armatei[85].
Spiritul public nu era denaturat numai de hoții, ci și de faptul că înaintarea în funcții nu ținea cont de competența și caracterul oamenilor. Un exemplu pe care Eminescu îl amintea foarte des era cel al căpitanului Candiano Popescu care, călcându-și jurământul militar, a participat la răsturnarea lui Cuza Vodă în noaptea de 11 februarie 1866. Sub guvernul liberal el a fost repus în funcție și în 1880 a devenit chiar adjutant domnesc al lui Carol I. Concluzia lui Eminescu era că prin această numire li se transmitea și altor ofițeri care ar fi intenționat să-și calce jurământul militar că nu trebuiau să se teamă de consecințele faptelor lor.[86]
Aceeași influență nefastă o aveau și miniștrii și deputații lipsiți de cele mai elementare cunoștințe de specialitate sau de cultură generală. Astfel, afirmația generalului Manu că guvernul liberal este cinic a fost interpretată de deputații liberali ca o insultă gravă, crezând că cinic înseamnă „câine nelegiuit, câine spurcat”.[87]. O altă ocazie pe care Eminescu a folosit-o ca să scoată în evidență ignoranța deputaților liberali a fost contestarea alegerii lui Maiorescu în Parlament. Printre alte acuzații, liberalul Holban afirma că Maiorescu „aparține unei școli filozofice periculoase, căci Schopenhauer și Max Stirner spun că «forța primează dreptul»”.[88] Deși Eminescu a atras atenția că Holban a atribuit lui Schopenhauer în mod eronat ideile „unui liberal radical”, totuși Holban a insistat într-un nou discurs că „abjectul Schopenhauer” este materialist. În punerea la punct a acestei noi aberații Eminescu scria:
„„Înainte de toate constatăm că nu l-am taxat pe d. Holban numai de ignorant. Citând fals, atribuind ideile lui Stirner unui alt autor, d-sa a fost de rea-credință și acest din urmă calificativ dorim să se cunoască. D-sa a spus nedevărul despre un autor cu renume european și l-a spus cu intenția de a-l spune. Ignoranța e o nenorocire, nu o vină, minciuna este o vină pozitivă; ignoranța arată că capul este deșert, minciuna arată că inima și caracterul sunt de nimic.” [89]”
- A. Rosetti și I.C. Brătianu
Eminescu considera că cel care conduce această pătură superpusă, fiind și cel mai autentic reprezentant al ei, era „părintele democrației române”, C.A. Rosetti. Eminescu îl acuza că este „incapabil de a spune un singur adevăr, precum e incapabil a-l pricepe” pentru că suferea de „daltonismul minții”.[90]
„„Necunoscător cauzelor economice și sociale care determină fenomenele publice ale unei societăți omenești, d-sa face ca istoric ceea ce face și ca politician, judecă toate cele a priori, măsurându-le cu micimea insuficienței propriilor sale cunoștințe, ba vede chiar mărire și înălțare acolo unde decadența e învederată și-și face un merit din fapte absolut condamnabile.” [91]”
Eminescu îl mai acuza că este un „sofist politic” cu care trebuia să ducă o polemică continuă fără substanță.
„„Nu cunoștem în adevăr apucătură, subțire sau din topor, pe care redactorul Românului să n-o întrebuințeze față cu noi și trebuie o minte călită oarecum în toate subțietățile ce se obișnuiesc de oameni spre a falsifica adevărul pentru a întâmpina curioasele, dar intenționatele sărituri ale spiritului său.” [90]”
În mod surprinzător, în 1880 majoritatea liberală din camera deputaților a votat un capital de 150000 franci pentru C.A. Rosetti, plus o recompensă de 1000 de lei pe lună, reversibilă asupra doamnei Rosetti. Indignarea lui Eminescu s-a revărsat asupra acestui act cu totul neobișnuit prin care, din bugetul impersonal la care contribuie toți românii, indiferent de apartenența lor politică, era recompensat un politician liberal atât de controversat, și în multe din articolele sale Eminescu s-a referit la această „pensie reversibilă” primită pentru „martiriul său lucrativ”.
Despre I.C. Brătianu, șeful partidului liberal, Eminescu avea altă părere. Acesta nu avea defectele lui C.A. Rosetti, ci pe cel specific românesc al unei ambiții exagerate.
„„D. Brătianu are un defect, comun românilor, acela al unei tăinuite dar cu atât mai adânci ambiții. Roșul adevărat nu e ambițios decât după foloasele materiale ale aspirațiunii sale realizate; d-sa nu. Această ambiție cu totul exagerată și în disproporție cu calitățile sale l-au făcut să devină șef al roșilor decât al doilea într-alt șir de oameni. Și, fiindcă nu poate afla instrumente între alți oameni, n-a mai ales, ci a cules dintre aceia despre care se zice: «c-a umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut».” [75]”
Pentru a-și realiza ambiția de a fi la putere Eminescu e de părere că acesta nu se dădea înapoi de la nimic, de la nicio minciună, pe care o spunea cu „un sânge rece care trebuie să scârbească până la disperare o natură onestă și să umple de admirație chiar naturile cele mai catilinare ce-i compun în mare parte aparatul d-sale parlamentar”.[92] El era „om de tenebre și de politică bizantină” care nu lua nici o atitudine clară în cele mai grave probleme, nici în numele său, nici în al guvernului pe care îl conducea.[93] Astfel putea să aleagă dintre soluțiile propuse de subordonații săi „făcându-i pe ei responsabili de ele, iar el rămânând de-o parte, sacrosant, inviolabil, Dalai Lama”.[94]
Monarhia
Eminescu credea că monarhul trebuia să fie regulatorul vieții sociale care poate armoniza interesele diferitelor clase. El a analizat felul în care Carol I își îndeplinea îndatoririle constituționale într-un articol prin care răspundea acuzațiilor din ziarul Presa că dădea lecții de constituționalism M. Sale Domnitorul.[95] El amintea că prerogativele domnitorului erau potrivit Constituției să numească și să revoce miniștri, să sancționeze și să promulge legile, să dizolve camerele parlamentare și să-i trimită în judecată pe miniștri. Prin aceste prerogative domnitorul putea să mențină „echilibrul între guvern și guvernați” astfel încât voința corpului electoral să nu fie deformată. Prin prerogativa de a dizolva Parlamentul domnitorul putea să consulte electoratul dacă mai avea încredere în guvern. Dacă în acest raport direct dintre domnitor și națiune interveneau miniștrii prin acte de corupție și violență, atunci tronul era obligat să intervină. Domnitorul ar mai fi fost obligat să nu aprobe schimbarea miniștrilor fără o motivație serioasă și să nu permită implicarea politică în administrație și justiție. În final Eminescu făcea un „apel direct” către domnitor să își îndeplinească toate prerogativele care îi reveneau.
Abuzurile din viața politică nesancționate de Carol I erau pentru Eminescu o mare dezamăgire față de așteptările pe care le avea din partea unui monarh constituțional.
„„Dar sub o monarhie occidentală, de la care așteptam îndreptarea, sanificarea moravurilor politice, introducerea unei discuții limpenzi, obiective și lipsite de patimă a chestiunilor de interes public, sub o domnie occidentală să le vedem toate acestea petrecându-se cu un cinism fără asemănare pe pământ, fără asemănare în republicile Americii de Sud chiar, o spunem drept, nu ne-am fi așteptat.” [96]”
Din cauza acestei lipse de reacție Eminescu îl numea pe domnitor „Carol Îngăduitorul”. Eminescu credea că explicația comportării acestuia se află în încercarea lui Carol I de a potoli pretențiile liberalilor prin satisfacerea poftelor lor.
„„În fața unei țări sărace, plină de un proletariat nesățios care și-a creat o organizație numai bună pentru a urca repede și fără control treptele sociale, în fața plebei permanente, de la care nu se cere nici știință, nici merit, în fața acestui abis, cu un cuvânt, Carol Îngăduitorul are satisfacerea de a vedea rupându-se unul câte unul toți ghimpii ce erau îndreptați odinioară în contra tronului, […] toate, toate se frâng prin decrete de punere în slujbă.” [97]”
În felul acesta Carol I consolida dinastia și viitorul țării ca expresie geografică și politică, dar nu „viitorul poporului care locuiește în această țară”.[98] Și cea mai nocivă influență asupra societății era exemplul care se dădea tinerei generații care vedea nulitățile susținute politic ducând o viața pe care un om cinstit nu și-o putea permite.[99]
De obicei Eminescu se abținea să critice direct monarhia, dar uneori nemulțumirea sa izbucnea chiar și în articolele din Timpul. Totuși, părerea lui sinceră despre Carol I o aflăm din textele rămase nepublicate.
„„Îngăduitorul? Îngăduitor, da, de câte ori voim să ne sfâșiem noi între noi, îngăduitor de câte ori devenim oameni fără caracter și fără conștiință, îngăduitor cu mișelia și felonia, neîngăduitor însă cu orice caracter de om adevărat, neîngăduitor cu orice talent adevărat, cu orice superioritate. Neîngăduitor când ar fi vorba de măsuri contra evreilor sau altor străini. Condamnând la ocnă pe un nebun ca Pietraru, dar iertând pe evreii care cu sânge rece sfâșie o biată muiere bătrână care privea la înmormântarea unui rabin, îngăduitor cu Arion, cu Boteanu, cu hoții de bani publici, neîngăduitor cu proletariatul agricol, care ar comite crime de mizerie, ***. Un păienjeniș întreg de grații domnești s-au făcut față cu orice faliment fraudulos, cu orice escrocherie ar comite un străin, dar dacă un român va comite o crimă, îi putrezesc oasele în temniță.” [100]”
Alte subiecte politice
Eminescu s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești, nu numai de marile evenimente politice și sociale legate de Războiul de Independență: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă, etc. Câteva dintre ele sunt amintite foarte pe scurt în continuare.
~
O preocupare continuă a lui Eminescu a fost situația românilor din afara granițelor, și în primul rând a celor din Ardeal. De altfel, chiar primele articole publicate când era student la Viena conțineau o critică a dualismului austro-ungar care permitea dominația austriecilor și maghiarilor asupra celorlalte națiuni din Imperiul Austro-Ungar. Pentru aceste articole Eminescu a fost anchetat de către autoritățile ungare.[101] Soluția pe care o propunea ca student era aceeași pe care o considera valabilă și peste zece ani, când era redactor la Timpul, „o descentralizare bazată pe coordonarea naționalităților în grupuri administrative autonome”.[102]
Eminescu credea că urmarea politicii de maghiarizare a fost trezirea sentimentului național al românilor ardeleni: „Sigur e că siluirea deșteaptă o rezistență înzecită și că trezirea naționalităților datează din momentul încercării de a le deznaționaliza”.[103] În plus el se mira cum puteau să creadă maghiarii că vor reuși în câțiva ani „ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană”.[104] Pe de altă parte, și românii erau vinovați pentru situația în care ajunseseră pentru că s-au lăsat subjugați fără să reacționeze.
„„În genere toate virtuțile omului corespund cu defecte tot atât de pronunțate. Natura blândă și lesne guvernabilă a poporului nostru are, drept corelat rău, lipsa de putere de reacțiune; dovadă e că niște oameni curioși ca frații maghiari își pot face de cap în patria comună de sub coroana lui Sf. Ștefan. Noi într-adevăr nu împărtășim tonul plângător al câtorva organe de peste Carpați. Având în față un adversar, există două probabilități: sau te poți scăpa de el sau nu. Dacă poți fă-o; dacă nu, nu te mai plânge, ci rabdă bărbătește. Plângerile tale îl încurajează.” [105]”
~
Altă preocupare importantă pentru Eminescu era școala românească. Ca fost revizor școlar, el cunoștea în amănunt situația învățământului. Părerea lui era că școala trebuie în primul rând să formeze caracterul, rămânând pentru treptele superioare să transmită cunoștințe pozitive de specialitate.
„„Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esența lui o ființă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câștig. Se vede dar câtă importanță are educația care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranță de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învățătura numai ca atare nu are a face cu creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca și de a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateralitatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influența continuă pe care o au lucrurile învățate asupra caracterului și în disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi aproriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.” [106]”
~
În epocă problema țărănească era intens discutată și se căutau soluții de către întreaga clasă politică. La baza concepției lui Eminescu despre această problemă stătea ideea că țărănimea era singura clasă pozitivă a societății românești, pe munca ei sprijinindu-se toate instituțiile înființate de la Unirea din 1859. Părerea lui era că starea proastă a țăranilor se datora abuzurilor administrației.
„„Așa, viciul organic al lipsei unei administrații instruite, echitabile și binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri și a fost izvorul abuzurilor. Ar fi de dorit deci ca să nu se atribuie rezultatele de azi unei cauze factice și neadevărate, ci să se raporteze la cauza lor adevărată, la declasarea generală, la lipsa unei administrații oneste și capabile. Dacă o lege generală este posibilă în această materie, ca să îmbunătățească starea actuală și să nu aducă o perturbație îngrozitoare în economia țării ea va trebui să sancționeze principiile legilor din trecut și să nu vizeze la nici un sistem nou. Reforma ar consta așadar mai cu seamă din măsuri care ar zădărnici posibilitatea abuzurilor.” [107]”
Cea mai importantă măsură care trebuia luată era ca funcționarii să nu mai fie aleși conform „interesului electoral”, ci ținând cont de capacitatea, experiența și integritatea lor.
~
În multe dintre articolele sale Eminescu a comentat lucrările parlamentare pe care le considera „o farsă constituțională”.[108] După ce parlamentarii își pierdeau timpul cu discursuri politice de fațadă, la sfârșitul sesiunii parlamentare ajungeau ca într-o singură ședință, de la ora 9 seara și până la ora 2 după miezul-nopții, să voteze bugetul statului, bugetul armatei, legea responsabilității ministeriale, rezilierea contractului monopolului tutunului, etc.[109] El este autorul primei cronici parlamentare autentice de la noi, adesea articolele sale puneau în evidență prostia sau insuficienta cultură a aleșilor poporului, gafele și erorile de informație, continuînd activitatea lui Titu Maiorescu, cel care analizase în Retori, oratori, limbuți diferite școli de oratorie politică, tocmai pentru a curăța această pădure tînără de uscături.
„„Camera ajunsese o prăvălie în care fiecare panglicar cu mâncărime de limbă scotea câte o panglică de un ceas și jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri chestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea țării alegătoare. Verzi și uscate, vrute și nevrute, povești scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupație a Camerei luni întregi dupăolaltă. Și acum, când e la adică, când s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat și votat, articolele bugetului zboară și sfârâie unul după altul ca spițele de la roată sau de la vârtelniță; vicepreședintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschidă gura. Toată grija Camerei nu mai e bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mântuie odată comedia; răspunderea ministerului (guvernului n.n.) să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile … ș-atunci toate vor fi bune.” [110]”
Și toate acestea se întâmplau datorită abuzurilor comise cu ocazia alegerilor: „furtul de bilete din urne, violarea secretului voturilor și scrierea lor sub controlul agenților administrativi, bătăile și încercările de ucidere”.[111]
Activitatea de publicist cultural
Pe lângă îndatoririle de jurnalist politic Mihai Eminescu se ocupă în Timpul și de pagina culturală a revistei, alături de colegii săi I.L.Caragiale sau Ioan Slavici, cu care zăbovea nopți întregi în redacție, iar aceștia se declară fericiți în câteva articole cu caracter memorialistic că în acele ore puteau asculta lungile prelegeri culturale sau chiar lingvistice ținute de poet, devenit gazetar fără voia lui. În aceste pagini a publicat numeroase cronici muzicale, ale unor spectacole de teatru sau de operă, în reprezentații date de trupe românești sau străine care călătoreau în turneu la București, sau de cronici mondene ale vieții de la Curte, acestea fiind potrivit propriilor lui mărturisiri, articolele care-i plăceau cel mai mult.
Cronologia activității jurnalistice
7 ianuarie 1870 – Publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, un răspuns în numele studențimii române din Viena la atacurile lui D. Petrino împotriva lui Aron Pumnul.
18 ianuarie 1870 – Publică în Familia din Oradea articolul Repertoriul nostru teatral.
5, 10, 22 și 29 aprilie 1870 – publică în Federațiunea din Pesta articolele Să facem un congres, În unire e tăria și Echilibrul împotriva dualismului austro-ungar.
13 iunie 1876 – Devine redactor la ziarul Curierul de Iași.
27 octombrie 1877 – Eminescu devine redactor la ziarul conservator Timpul din București.
11, 13, 14, 18, 21, 23 decembrie 1877 – Publică în Timpul studiul Icoane vechi și icoane nouă în care își prezintă tezele social-politice.
3, 4, 7, 8, 10, 11 martie 1878 – Publică în Timpul studiul Basarabia legat de cererea Rusiei de a i se ceda acest teritoriu.
15 martie 1878 – Scrisoare a lui P.P. Carp prin care se desolidarizează de Timpul pentru orientarea sa politică.
19 octombrie 1878 – I.A. Cantacuzino, redactorul șef al Timpului, îi cere lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu să nu transforme ziarul în tribună a propriilor opinii politice.
24 mai, 12, 13, 21 iunie 1879 – Publică în Timpul studiul Cestiunea evreiască.
17 iulie 1879 – Maiorescu adresează Timpului o scrisoare în care cere redacției să facă cunoscut că nu participă la redactarea ziarului și nu-și asumă răspunderea pentru articolele publicate.
3 februarie 1880 – Se constituie Partidul Conservator sub conducerea lui Manolache Costache Epureanu și Theodor Rosetti. Acesta din urmă preia Timpul și-l desemnează pe Eminescu redactor șef. Cei doi îi lasă libertate deplină în conducerea ziarului.
17, 19, 22, 24 februarie 1880 – Publică în Timpul Studii asupra situației în care dezvoltă Programul politic al Partidului Conservator.
10 mai 1881 – La sărbătorirea proclamării regatului Eminescu publică în Timpul Scrisoarea III.
16, 17, 18, 19, 23 iulie, 3, 4 august 1881 – Publică în Timpul studiul Creditul mobiliar.
1 ianuarie 1882 – Conducerea Timpului este preluată de Grigore Păucescu iar Eminescu rămâne redactor pentru partea politică cu însărcinarea să scrie trei articole pe săptămână și fără obigația de a fi prezent zilnic la redacție.
13, 15, 27 mai, 10, 17 iunie 1882 – Publică în Timpul studiul Românii din Ungaria.
16 februarie 1883 – Adresează lui Lascăr Catargi o scrisoare de protest împotriva colaborării la Timpul a lui N. Bassarabescu care semnase câteva articole injurioase la adresa lui Maiorescu.
noiembrie 1888 – Scrie câteva articole în România liberă, organ de presă al grupării junimiste din Partidul Conservator.
4 decembrie 1888 – Acceptă conducerea revistei Fântâna Blanduziei și în primul număr scrie articolul program și apoi publică alte câteva articole.
Note
^ Ion Nica, Mihai Eminescu. Structura somato-psihică, Ed. Eminescu, București, 1972.
^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu , vol. III, p. 44.
^ Eminescu, Opere, vol. XVI, p. 46.
^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. III, p. 46.
^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, p. 22.
^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, p. 7.
^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, p. 359.
^ Z. Ornea, Junimea și Junimismul, Ediția a II-a, Editura Eminescu, București, 1978.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 320.
^ a b Eminescu, Opere, vol. XI, p. 145.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 319.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 36.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 847.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 86.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 30.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 172.
^ a b Eminescu, Opere, vol. X, p. 301.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 40.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 301.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 355.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 311.
^ Majoritatea informațiilor legate de cadrul istoric al gazetăriei lui Eminescu sunt preluate din „Cadrul istoric al publicisticii lui M. Eminescu”, Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 591. Atunci când am folosit o altă sursă, am menționat-o explicit.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 483.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 34.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 48.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 211.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 129.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 223.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 41.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 54.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 166.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 99.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 520.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 127.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 134.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 523.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 97.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 98.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 88.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 137.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 560.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 443.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 383.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 389.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 386.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 390.
^ Eminescu, Opere, vol. X, pp. 239-256.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 240.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 291.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 397.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 444.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 262.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 281.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 185.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 62.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 91.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 77.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 92.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 169.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 205.
^ Mai multe amănunte în Capitolul 11 al cărții C. Vamoș, D. Vamoș, Eminescu – viața unui om singular 2008.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 108.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 418.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 433.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 447.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 259.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 104
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 452.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 95.
^ a b Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 96.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 352.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 499.
^ a b c Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 97.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 28.
^ a b Eminescu, Opere, vol. XI, p. 78.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 191.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 146.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 226.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 295.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 178.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 175.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 113.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 282.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 116.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 199.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 393.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 268.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 44.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 76.
^ a b Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 57.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 56.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 391.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 238.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 106.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 86.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 122.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 451.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 439.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 452.
^ Eminescu, Opere, vol. XII, p. 462.
^ Mai multe amănunte în Capitolul 6.2 al cărții C. Vamoș, D. Vamoș, Eminescu – viața unui om singular 2008.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 137.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 125.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 215.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 234.
^ Eminescu, Opere, vol. XI, p. 307.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 42.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 211.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 212.
^ Eminescu, Opere, vol. X, p. 210.
^ Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 291.
Bibliografie
- Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București, 1985, vol.I-IV.
- Cristescu, Carol I. Corespondența privată (1878-1912), Ed. Tritonic, București, 2005.
- Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-1877, Ed. Academiei, București, 1980.
- Eminescu, Opere, vol. X, Publicistică 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880, Ed. Academiei, București, 1989.
- Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică 17 februarie – 31decembrie 1880, Ed. Academiei, București, 1984.
- Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Ed. Academiei, București, 1985.
- Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică 1882-1883, 1888-1889, Ed. Academiei, București, 1985.
- Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondența. Documentar, Ed. Academiei, București, 1989.
- Iorga, Politica externă a regelui Carol I, Ed. Glycon, București, 1991.
Memoriile regelui Carol I al României, Ed, Machiavelli, București, 1994, vol. I-IV.
- Vamoș, D. Vamoș, Eminescu – viața unui om singular, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008.
- Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, 1870-1877, Ed. Junimea, Iași, 1985.
- Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, 1877-1889, Ed. Minerva, Iași, 1996.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Eminescu,_jurnalist_politic
- Premiile Ig Nobel 2021
Din 1991 încoace, în luna septembrie, sunt decernate Premiile Ig Nobel, care răsplătesc ”lucrări științifice, care te fac să râzi, după care să gândești”. Premiile își propun să ” celebreze insolitul, să onoreze imaginația și să stimuleze interesul publicului pentru știință, medicină și tehnologie.”
Nu voi face nici o introducere, voi trece direct la chestiune.
Premiul pentru biologie
În acest an, Premiul Ig Nobel pentru medicină a mers către Susanne Schötz (Suedia), pentru studiile sale de miaunologie. Mai exact ”pentru analiza diferitelor forme de comunicare pisică-om.” Cercetătoarea suedeză este citată cu cinci lucrări din domeniul vast, desigur, al miaunologiei. Nu am cum să vi le prezint pe toate, ci doar pe acelea care îmi par cele mai simpatice.
Prima ar fi ”A Comparative Acoustic Analysis of Purring in Four Cats” (O analiză acustică comparativă pentru [sunetele emise în timpul] torsului pentru patru pisici), publicat prezentat la conferința Fonetik 2011. Din rezumatul lucrării aflăm că: ”Lucrarea prezintă rezultatele unei analize comparative a sunetelor emise de patru pisici domestice în timpul torsului. Analiza acustică descriu presiunea sunetelor, durata, numărul de cicluri și frecvența fundamentală. Am identificat diferențe individuale în ceea ce privește anumite aspecte între cele patru pisici.” Vă dați seama că o asemenea analiză acustică nu este chiar la îndemâna oricui. Laureata Premiului Ig Nobel din acest an a reușit să o realizeze cu mult succes. Din acest motiv, dânsa arăta cu mândrie în concluzia studiului despre felul în care torc pisicile că ”După știința noastră, aceasta este primul studiu comparativ și cantitativ referitor la torsul pisicilor. […] Lipsa datelor cantitative din literatură face dificilă obținerea unor concluzii, iar lucrarea noastră arată că există anumite variații în felul în care se manifestă torsul la pisicile domestice.”
A doua lucrare despre care vreau să vă povestesc este și mai interesantă: “A Phonetic Pilot Study of Vocalisations in Three Cats” (Un studiu fonetic pilot despre vocalizările a trei pisici), prezentat la conferința Fonetik 2012. Obiectivul studiului este foarte ambițios. ”Au fost colectate 538 de vocalizări provenite de la trei pisici domestice, după care au fost utilizate în acest studiu fonetic pilot, folosindu-se aceleași metode de înregistrare și analiză care sunt folosite pentru limbajul uman.” Cercetarea limbajului pisicesc nu se va opri aici. La sfârşitul lucrării, autoarea ne anunță, plină de speranță: ”Cercetările viitoare vor include studii mai ample ale vocalizărilor pisicilor, incluzând analiza intonației și a benzilor de frecvență pentru fiecare tip de vocalizare, în special pentru vocale. În plus, vom efectua o comparație între vocalizările adresate către alte pisici și cele adresate către om.”
Să știți că s-a ținut de cuvânt. În 2016 Susanne Schötz, publica un nou studiu, intitulat (aproape poetic): “Melody in Human–Cat Communication (Meowsic): Origins, Past, Present and Future” (Melodia în comunicarea om – pisică (miauzica): origini, trecut, prezent și viitor), prezentat la conferința Fonetik 2016. Ați zâmbit? Dacă da, acum puteți începe să gândiți la acest premiu.
Premiul Ig Nobel pentru ecologie
Anul acesta Premiul Ig Nobel pentru ecologie a fost acordat cercetătorilor Leila Satari, Alba Guillén, Àngela Vidal-Verdú și Manuel Porcar pentru ”utilizarea analizei genetice în copul identificării diferitelor tipuri de bacterii care se găsesc pe guma de mestecat aruncată pe pavaj în mai multe țări”. În acest caz nu cred că avem de-a face cu un studiu care te îndeamnă la zâmbit, el face parte mai degrabă din categoria insolitului. Lucrarea “The Wasted Chewing Gum Bacteriome” (Bacteriomul din guma de mestecat aruncată) a fost publicată anul trecut în foarte prestigioasa revistă Scientific Reports. Foarte pe scurt, cercetătorii au constatat că prin caracterizarea completă a bacteriomului din guma de mestecat aruncată pe jos ”s-a constatat o diversitate moderată a populației bacteriene în eșantioanele analizate. În plus, s-a arătat că bacteriile provenind din cavitatea bucală sunt înlocuite, în câteva săptămâni, cu bacterii din mediul înconjurător.”
Premiul Ig Nobel pentru chimie
Acest premiu nu are cum să nu îți deschidă fața printr-un zâmbet larg. El a fost acordat cercetătorilor Jörg Wicker, Nicolas Krauter, Bettina Derstroff, Christof Stönner, Efstratios Bourtsoukidis, Achim Edtbauer, Jochen Wulf, Thomas Klüpfel, Stefan Kramer și Jonathan Williams pentru ”analiza aerului din sălile de cinematograf pentru a vedea dacă există vreo legătură între mirosurile emanate de spectatori și nivelul de violență, sex, comportamente antisociale, folosirea de droguri din filmul proiectat pe ecran.” Aici avem de-a face cu două lucrări laborioase dedicate acestui subiect. Trebuie să recunosc că, în ciuda faptului că am zâmbit larg la început, după ce am parcurs cele două lucrări mi-am dat seama că măcar ideea cercetătorilor mi pare a fi foarte interesantă.
Voi vorbi numai despre cea de-a doua, intitulată “Cinema Data Mining: The Smell of Fear” (Extragerea datelor din cinematograf: mirosul fricii) care a fost prezentată la cea de XXI-a Conferință despre Cunoaștere, Descoperire și Extragerea Datelor. Autorii arată la începutul lucrării că ”în timp ce răspunsul fiziologic uman la evenimente sau stimuli emoționali este bine investigat prin diferite modalități, cu ar fi electroencefalografia, se cunoaște surprinzător de puțin despre exalarea așa-numiților substanțe organice volatile (Volatile Organic Compounds, VOCs). Acestea sunt molecule cu masă relativ mică, ce se evaporă ușor și care pot fi detectate în jurul nostru.” După o descrie amănunțită a metodei și a rezultatelor obținute, cercetătorii arată că: ”rezultatele experimentale ne-au confirmat abordarea și au arătat potențialul metodelor pe care le-am folosit. În prezent suntem în curs de evaluare în detaliu a rezultatelor pentru a identifica mecanismele metabolice care duc modificarea concentrației substanțelor organice volatile. Adițional, vom efectua măsurători în medii mai bine controlate, în care să efectuăm măsurători asupra unor subiecți individuali care vor fi expuși unor stimuli vizuali standardizați.”
Deja sunt curios. Va veni vremea în care să identificăm subiectul unui film numai pe baza mirosului exalat de către spectatori? Le dau și o mică idee celor ce iubesc cu înfocare teoriile conspirației. Poate că se deschide acum o cale către un nouă armă prin care oculta planetară ne va putea supraveghea emoțiile…
Premiul Ig Nobel pentru economie
Anul acesta premiul a fost acordat cercetătorului Pavlo Blavatskyy pentru descoperirea faptului că ”există o legătură directă între obezitatea politicienilor și corupția din respectiva țară”. Zâmbiți? Aveți puțintică răbdare, să vedem despre ce este vorba.
Lucrarea care a stat la baza acordării premiului era intitulată “Obesity of Politicians and Corruption in Post‐Soviet Countries” (Obezitatea politicienilor și corupția din statele post-sovietice) care a fost publicată în acest an în revista Economic of Transition and Institutional Change. În rezumatul lucrării ni se explică asta: ”Am colectat 299 de fotografii ale fețelor miniștrilor din 15 state post-sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Letonia, Lituania, Moldova, Rusia, Tajikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan). Pentru fiecare imagine s-a folosit un algoritm specializat pentru a se estima indicele de masă corporală. Am constatat că valoarea medie a indicelui de masă corporală [a miniștrilor] este puternic corelată cu nivelul corupție din țara respectivă. […] Rezultatele obținute sugerează anumite caracteristici fizice ale politicienilor, cu este indicele de masă corporală, ar putea fi folosite ca variabile pentru a deduce nivelul corupției corupției politice.”
Da, studiul este interesant, deși are unele limitări. De exemplu, nu știu cât de precisă poate fi evaluarea indicelui de masă corporală pe baza unor portrete fotografice.
Premiul Ig Nobel pentru medicină
La premiul ăsta nu ai cum să nu zâmbești. El a fost acordat cercetătorilor Olcay Cem Bulut, Dare Oladokun, Burkard Lippert și Ralph Hohenberger, care au demonstrat că ”orgasmul sexual desfundă căile nazale”(!). Descoperirea lor a fost publicată în anul acesta, cu titlul ”Can Sex Improve Nasal Function? – An Exploration of the Link Between Sex and Nasal Function” (Sexul poate îmbunătăți funcția nazală? O explorare despre legătura dintre sex și funcția nazală) în Ear, Nose & Throat Journal.
De această dată avem de-a face cu un rezumat scurt, dar cuprinzător. ”Acest studiu a fost realizat pentru a se evalua impactul activității sexuale asupra respirației nazale în comparație cu folosirea unul decongestionant nazal”. Desigur, rezultatele au fost obținute pe baza folosirii unei metode riguros științifice asupra căreia, din anumite motive, pe care sper să le înțelegeți, nu voi insista. ”Am constatat o îmbunătățire a respirației nazale după contactele sexuale cu durata de până la 60 de minute, similară cu cea obținută prin folosirea unui decongestionant nazal uzual.” Avem un rezultat care ar putea fi folosit ca o soluție terapeutică în anumite situații, atunci când n-ai la îndemână picăturile cu pricina. Numai că, citind mai departe concluziile cercetătorilor premiați cu Ig Nobel, primim o veste proastă: ”La trei ore după contactul sexual, respirația nazală a revenit la nivelul inițial, spre deosebire de cazul în care a fost folosit un decongestionant nazal a cărui eficacitate s-a păstrat pentru un timp mai lung.”
Cercetătorii subliniat capitolul concluzii că ”Sigmund Freud și Wilhelm Fliess au descris deja, cu mult timp în urmă, legătura dintre nas și zona genitală. Acesta este primul studiu exploratoriu care analizează legătura între activitatea sexuală cu orgasm și impactul ei asupra respirației nazale.” Mă feresc să mai adaug ceva…
Premiul Ig Nobel pentru pace
Acest premiu mi-a atras atenția. O să vă spun mai încolo de ce. Premiul a fost acordat cercetătorilor Ethan Beseris, Steven Naleway și David Carrier, ”pentru testarea ipotezei conform căreia barba oamenilor a apărut pe parcursul evoluției pentru a-i proteja de pumnii primiți în față”. Vă dați seama, fiind un mândru posesor de barbă, am devenit foarte interesat să văd cum staul lucrile cu barba și pumnii primiți drept în față. Am trecut rapid la documentare. Premianții Ig Nobel pentru pace au fost răsplătiți pentru lucrarea “Impact Protection Potential of Mammalian Hair: Testing the Pugilism Hypothesis for the Evolution of Human Facial Hair” (Potențialul de protecție al părului mamiferelor: testarea ipotezei pugilistice pentru evoluția părului facial uman), care a fost publicat în 2020 de foarte prestigioasa publicație Integrative Organismal Biology, care face parte din grupul Oxford Academic.
Din rezumatul lucrării aflăm că ”Părul facial este unul dintre cele mai semnificative dimorfisme sexuale în cazul oamenilor (Homo sapiens) și este adesea perceput ca un indicator al masculinității și a dominării sociale. Din acest motiv s-a sugerat că părul facial uman joacă un rol important în competiția masculină. Unii autori au propus ipoteza conform căreia barba ar avea o funcție similară cu cea a coamei leilor, care servește la protejează zone vitale, cum ar fi gâtul și maxilarul de atacuri letale. Această ipoteză este consistentă cu observația că mandibula, care este acoperită superficial de barbă, este unul dintre cele mai fracturate oase faciale în timpul violențelor interpersonale.”
Aceste considerații i-au împins pe cercetători la demararea unui șir de experimente riguroase. Nimeni nu a fost rănit pe timpul realizării lor. Nimeni nu s-a luat la bătaie în laboratorul savanților. Cercetătorii au folosit materiale compozite, care imitau foarte bine caracteristicile oaselor faciale umane, pe care le-au acoperit cu blană neargăsită de oaie. Rezultatele obținute au demonstrat foarte clar că barba joacă un rol important în diminuarea consecințelor loviturilor de pumn primite în plină față. ” Rezultatele noastre arată că, în medie, eșantioanele acoperite cu blană au absorbit cu aproape 30% mai multă energie decât eșantioanele neacoperite.” Iată o concluzie clară, care m-a liniștit. O să îmi las barba să crească și mai mare.
Premiul Ig Nobel pentru fizică
Premiul a fost acordat cercetătorilor Alessandro Corbetta, Jasper Meeusen, Chung-min Lee, Roberto Benzi și Federico Toschi ”pentru realizarea de experimente pentru a afla de ce pietonii nu se ciocnesc între ei”. Acest premiu nu răsplătește o lucrare amuzantă, ci una insolită, dar cu unele aplicații practice. Lucrarea care a stat la baza acordării premiului are titlul “Physics-based modeling and data representation of pairwise interactions among pedestrians” (Modelare bazată pe fizică și analiza datelor pentru interacțiunea între perechi de pietoni), publicată în 2018 în revista Physical Review E.
Avem de-a face cu o analiză amplă și riguroasă, presărată cu formule mai mult sau mai puțin complicate. Autorii își rezumă astfel lucrarea: ”Pe timpul deplasării, pietonii își adaptează continuu traseul de mers pe jos încercând să păstreze distanțele de confort reciproc și să evite ciocnirile dintre ei. Am folosit un set de date statistice de înaltă calitate, compus din câteva milioane de trasee din viața reală obținute prin monitorizare cu dispozitive de ultimă generație (timp de aproximativ 6 luni, într-o gară), am dezvoltat un model cantitativ capabil să abordeze interacțiunile în cazul evitării ciocnirilor dintre pietoni.”
Din punctul meu de vedere, avem de-a face cu un studiu semnificativ, care oferă date cantitative riguroase ce ar putea sta la baza viitoarelor proiecte de infrastructură în care să se țină seama de dinamica mulțimilor. Din acest motiv nu am zâmbit, dar am devenit extrem de curios asupra acestui subiect.
Premiul Ig Nobel pentru cinetică
Avem de-a face cu ceva înrudit îndeaproape cu premiul de mai sus. El a fost acordat cercetătorilor Hisashi Murakami, Claudio Feliciani, Yuta Nishiyama și Katsuhiro Nishinari ”pentru realizarea de experimente prin care să înțeleagă de ce uneori pietonii se ciocnesc între ei”. Lucrarea premiată are titlul ”Mutual Anticipation Can Contribute to Self-Organization in Human Crowds” (Anticiparea reciprocă poate contribui la autoorganizarea mulțimilor umane) și a fost publicată în 2021 în foarte prestigioasa revistă Science Advances.
Nu am multe de spus despre aceasta studiu științific. Este similar cu cel descris mai devreme dar are câteva puncte suplimentare, cum ar fi influența utilizării telefonului mobil pe timpul deplasării. Concluziile obținute pot fi folosite pentru managementul traficului pietonal.
Premiul Ig Nobel pentru entomologie
De această dată nu ai cum să nu zâmbești ușor. Premiul a fost acordat cercetătorilor John Mulrennan, Jr., Roger Grothaus, Charles Hammond și Jay Lamdin pentru ”elaborarea unei noi metode de stârpire a gândacilor de la bordul submarinelor”. Lucrarea științifică premiată are titlul “A New Method of Cockroach Control on Submarines” (O nouă metodă pentru controlul gândacilor la bordul submarinelor) și a fost publicată cu mai mult timp în urmă, mai exact în 1971, în revista Journal of Economic Entomology.
Problema asta, a gândacilor de la bordul submarinelor nucleare, pare a fi una greu de rezolvat. Vaporii toxici pentru gândaci, generați de insecticidele vremii, sunt rapid eliminați de sistemul de recirculare și filtrare a aerului de la bord, așa că supărătoarele insecte se pot înmulți nestingherite. Din acest motiv autorii au propus o metodă nouă, care a fost testată pe trei submarine, de eradicare a gândacilor. Practic tratamentul se efectua la suprafață, cu sistemul de ventilație oprit, urmărindu-se o anumită strategie de aplicare, descrisă în lucrarea amintită mai devreme.
Premiul Ig Nobel pentru transport
Deși unii au zâmbit, premiul din acest an a fost acordat pentru un studiu serios, necesar, dar care, e drept, pentru unii face parte din categoria insolitului. El a fost acordat cercetătorilor Robin Radcliffe, Mark Jago, Peter Morkel, Estelle Morkel, Pierre du Preez, Piet Beytell, Birgit Kotting, Bakker Manuel, Jan Hendrik du Preez, Michele Miller, Julia Felippe, Stephen Parry și Robin Gleed. Ei au determinat pe cale experimentală că, atunci când transporți rinocerii negri pe cale aeriană, este mai bine să îi atârni de picioare. Titlul lucrării este lung: “The Pulmonary and Metabolic Effects of Suspension by the Feet Compared with Lateral Recumbency in Immobilized Black Rhinoceroses (Diceros bicornis) Captured by Aerial Darting” și a fost publicat anul acesta în Journal of Wildlife Diseases.
Din păcate nu am reușit să accesez online lucrarea de mai sus, așa că am putut citi numai rezumatul ei. Ideea este următoare: de multe ori este nevoie ca rinocerii negri să fie mutați dintr-un loc în altul. Adesea este folosit transportul aerian, cu ajutorul elicopterelor. Rinocerii adulți cântăresc mai mult de o tonă, așa că ei nu pot fi transportați decât atârnați sub elicopter. Care este cea mai bună poziție de atârnare? Legăm rinocerii de picioare sau îi transportăm culcați pe o parte? Cercetătorii au efectuat măsurători metabolice și pulmonare pe rinoceri anesteziați, care au fost ridicați cu ajutorul unei macarale. Rezultatele obținute au arătat că poziția ”atârnat de picioare” este ceva ma confortabilă din punct de vedere metabolic și pulmonar.
Încheiere
În ceea ce mă privește, privește Premiile Ig Nobel din acest an și-au îndeplinit menirea. M-au făcut să zâmbesc pentru ca mai apoi să îmi stârnească o vie curiozitate.
EPILOG- Geografia şi cronologia Gulagului românesc, DE Romulus Rusan
Motto
“Atenţie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozafnţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Înainte ca ei să se întărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numitele „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun”
(Din Directiva NKVD din 2 iunie 1947)
„Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii patriei şi poporului muncitor”
(din Jurnalul securiştilor)
Harta gulagului românesc a fost alcătuită în iunie 1998 pentru Addenda „Cărţii negre a comunismului” (prima de altfel, dintre traducerile din cele peste douăzeci de ţări). Am lucrat câţiva ani la cartografiere împreună cu mai mulţi deţinuţi politici, cumulând date din propria lor experienţă. Academia Civică avea nevoie, în egală măsură, de o hartă pentru holul central al imensului Memorial al Victimelor Comunismului pe care l-a creat într-un orăşel din Nordul extrem al Româniefi. Sub hartă am pus deviza Memorialului: „Atunci când justiţia nu poate să fie o formă de memorie, memoria însăşi poate fi o formă de justiţie” – aluzie la faptul că în România condamnarea crimelor din trecutul comunist nu se poate face prin justiţie ci, deocamdată, numai prin memorie. Pe această hartă sunt indicate penitenciarele, lagărele de muncă, centrele de deportare, centrele de tranzit, azilele psihiatrice cu caracter politic, precum şi unele locuri de luptă a partizanilor comunişti cu Securitatea şi unde s-au înregistrat morţi. Am numărat peste 230 locuri de detenţie, majoritatea grupate la Bucureşti şi în jurul Bucureştiului, dar şi în câmpia Bărăganului („Siberia românească”) şi în bazinul inferior al Dunării (în Bălţile Brăilei, în Deltă şi pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră). La acestea trebuie adăugate peste o sută de sedii ale Securităţii, unde se desfăşurau anchetele – la nivel local, raional, regional.
În rândul penitenciarelor, cele de maximă securitate (Botoşani, Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat) erau situate pe frontiera sau aproape de frontiera cu Uniunea Sovietică, pentru că până aici existau linii ferate cu ecartament de tip sovietic, care puteau evacua pe deţinuţi în caz de urgenţă. Dar şi în interiorul ţării, pentru „duşmanii poporului”, „bandiţi”, „trădători” – cum erau congratulaţi de comunişti deţinuţii politici, erau prevăzute cele mai încăpătoare şi bine păzite penitenciare: Jilava, Aiud, Gherla. Azilurile politice cu caracter politic erau situate în Nordul Munteniei, la Voila şi Sapoca, în Oltenia, la Poiana Mare, la Jebel, lângă Timişoara, dar şi în oraşul Dr. Petru Groza (Ştei) şi oraşul Gheorghiu-Dej (Oneşti). (Interesant cum aceste ultime două aziluri erau amplasate în localităţi cu nume de lideri comunişti.) În aziluri erau internaţi cei care nu puteau fi exterminaţi prin mijloace fizice. Era ultimul procedeu de pedepsire şi de anihilare, de fapt, a personalităţii unor deţinuţi politici deosebiţi, recalcitranţi. La celebrul „Spital 9” din Bucureşti se crede, chiar, că funcţionau experimente „ştiinţifice” pe aceşti „subiecţi”.
Abordând cronologia sistemului concentraţionar, trebuie spus că, aşa cum în Rusia Gulagul a început imediat după 7 noiembrie 1918 (cum susţine Vladimir Bukovski, care a instituţionalizat, chiar, această dată din calendar ca „zi internaţională a Gulagului”), În România represiunea a început paradoxal imediat după declararea armistiţiului de către regele Mihai, la 23 august 1944. În ce sens? În intervalul de 21 zile până la semnarea Convenţiei de la Moscova, la 12 septembrie, au fost deportaţi în Rusia, în Ucraina, în Karaganda şi în Siberia 165 000 de militari români, care se considerau în acel moment aliaţi, dar care au fost încărcaţi în trenuri şi duşi nu pe frontul de vest, ci în lagărele sovietice. O foarte mare parte au dispărut în prizonierat. S-au întors cu cele două divizii „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” cei care au acceptat să semneze un pact cu regimul comunist. Deci detenţia celor care au refuzat este una politică. Primele loturi de prizonieri repatriaţi au reapărut după 7 ani şi au intrat în ţară pe la Sighet, pentru că, aşa cum spuneam, ecartamentul lărgit de 1843 mm al liniilor sovietice ajungea până în această localitate. În toamna anului 1944, în vederea înlăturării vinovaţilor de dezastrul ţării prevăzută în Convenţia de Armistiţiu, au fost arestate şi internate în lagărele de la Caracal, Târgu Jiu şi Slobozia câteva mii de persoane, învinuite de adeziune pro-fascistă. Dintre acestea au fost triate loturile de criminali de război, care au fost judecate de Tribunalele Poporului în anii care au urmat. O bună parte fuseseră însă arestaţi pentru atitudine anticomunistă sau antisovietică şi nu pentru pro-fascism. (Dar, în vocabularul stalinist, noţiunea de „anticomunist” era automat asociată cu aceea de „fascist”.) Eliberaţi din lagăre, ei au rămas însă cu un stigmat, fiind apoi rearestaţi în multiple rânduri pentru vini imaginare cu eticheta generică de „duşmani ai poporului”, „bandiţi” sau „trădători”.
În ianuarie 1945 au avut loc deportările germanilor din România, mai precis au fost duşi în Donbas 75000 dintre ei, la reconstrucţia economiei sovietice. Au fost aleşi în funcţie doar de vârstă şi de puterea de muncă, pentru că apartenenţa politică aproape nu conta. O parte erau într-adevăr foşti membri ai „grupului etnic german”, pro-hitlerist, dar majoritatea erau oameni simpli, fără angajamente politice, care nu aveau decât vina de a fi fost germani. Au murit o cincime în detenţie, iar restul s-au întors în România abia după cinci ani, tot via Sighet, într-un grad maxim de epuizare şi inaniţie.
Potrivit unui raport din arhiva Oficiului de Studii Strategice american, încă la 7 martie 1945, deci a doua zi după instaurarea regimului comunist prin impunerea guvernului Petru Groza, o comisie de activitate sovietică condusă de Evgheni Suhalov a prezentat unei delegaţii de patru activişti comunişti, condusă de Ana Pauker, un plan de comunizare a României pe următorii trei ani, plan atribuit fostului secretar al Cominternului, Gheorghi Dimitrov. Dintre cele zece puncte ale planului atrag atenţia, în ce priveşte studiul nostru, două: suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor şi, respectiv, crearea unei organizaţii de poliţie întemeiată pe o „miliţie populară” de tipul NKVD. O privire retrospectivă arată că toate capitolele acestui instructaj au fost respectate cu rigurozitate. De notat că, încă din 1945, organele clasice ale statului, – Poliţia şi Siguranţa – au fost înlocuite, mai precis dublate, de către Corpul Detectivilor, condus de Alexandru Nicolski. Serviciul Special de Informaţii a fost trecut de la Ministerul de Război la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, fiind pus sub directa îndrumare a lui Emil Bodnăraş, unul din liderii comunişti formaţi ca agenţi ai Moscovei. Multe arestări au fost făcute de către aceste două organisme comunizate, dar chiar şi de membri ai F.N. D. (Frontul Naţional Democrat era coaliţia care cuprindea, în jurul Partidului Comunist, câteva partide şi organizaţii satelite). Alteori de către Formaţiunile de Luptă Patriotică paramilitare, organizate tot de Partidul Comunist, sau direct de către organele NKVD, acolo unde autorităţile române păreau că sunt prea îngăduitoare. Seria acestor arestări aleatorii urma să fie însă continuată, într-un mod din ce în ce mai sistematic, în felul următor: în 1946, în preajma faimoaselor alegeri trucate, au fost arestaţi pentru a fi împiedicaţi să voteze mii de membri ai partidelor democratice din opoziţia anticomunistă, respectiv din Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ), Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Social Democrat Independent (PSDI) al lui Titel Petrescu, cel care se opusese înghiţirii de către comunişti a Partidului Social Democrat (Stalin spunea, la un moment dat, că un social democrat este mai periculos decât un fascist).
În 1947 au fost valuri masive de arestări, tot în rândul partidelor istorice, ai căror membri erau consideraţi, ipso facto, „reacţionari” şi „fascişti”. La 14 iulie, pe micul aeroport Tămădău din Sud-Estul Bucureştilor au fost arestaţi câţiva membri marcanţi ai partidului principal de opoziţie (Naţional Ţărănesc) care încercaseră să se refugieze în Occident. Partidul a fost interzis prin lege, iar întreaga conducere, în frunte cu Iuliu Maniu, condamnată la închisoare pe viaţă, pentru „înaltă trădare”. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, ca şi mii de membri ai partidului, aveau să moară în detenţie. Aceeaşi soartă au avut-o în anii următori liberalii şi social-democraţii. Pe de altă parte, la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941. În acelaşi timp, au început procesele economice, în care erau incriminaţi pentru sabotaj numeroşi oameni de afaceri. S-au fabricat apoi procese fantomă de tip sovietic, în care erau amestecaţi de-a valma acuzaţi de provenienţă foarte deosebită, care – mulţi – nici nu se cunoşteau între ei: industriaşi, membri ai partidelor democratice, francmasoni, preoţi, studenţi, membrii ai fostei „Gărzi de Fier” sau oameni care aveau relaţii cu legaţiile occidentale, în aşa fel ca din complexitatea lotului să rezulte că sabotorii, legionarii şi spionii americani erau legaţi printr-un plan comun de subminare a regimului.
În 1948 au fost arestaţi 7000 de foşti membri ai poliţiei, într-o singură noapte, 27 iulie, asta pregătind ceea ce urma să se întâmple la 30 august, adică crearea Securităţii. Arestarea în masă a fost precipitată de faptul că Tito se servise de fosta poliţie regală sârbă în manevra de declarare a independenţei faţă de Moscova.
Securitatea a fost creată de către consilierii sovietici Fedicikin, Tiganov, iar şefii dintâi ai acesteia erau Pantelimon Bondarenko, Alexandru Nicolski, Vladimir Mazuru şi Serghei Nikonov (acesta la serviciul de informaţii externe). Toţi erau agenţi sovietici, aleşi de consilierii Fedicikin şi Tiganov ca să cloneze în Securitate NKVD-ul. Seria arestărilor a continuat în vara lui 1948 şi în lunile următoare prin închiderea unui mare număr de preoţi şi episcopi greco-catolici care se opuseseră desfiinţării Bisericii greco-catolice şi includerii ei în cadrul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, au fost valuri masive de arestări în rândul prelaţilor romano-catolici, acuzaţi de spionaj în favoarea Vaticanului (!) şi a Statelor Unite (nunţiul papal la Bucureşti era un american!)
În 1949, după ce majoritatea liderilor de opinie maturi au fost anihilaţi prin arestări, a urmat anihilarea tinerilor prin aşa-numitul „proces de reeducare” care a început la închisoarea Suceava, a continuat cu înverşunare la închisoarea din Piteşti şi ceva mai anemic la cea din Gherla. Până la o mie de tineri au fost umiliţi, forţaţi să-şi renege convingerile, familia, credinţele, să se maltrateze şi tortureze între ei, practic să-şi desfiinţeze propria personalitate. „Fenomenul Piteşti”, cum este foarte benign numit, a fost urmat de un proces al torţionarilor, soldat cu peste 20 de condamnări la moarte. Abia peste un an a avut loc un alt proces al securiştilor care s-a ocupat de instrumentarea acestora. Ei au fost condamnaţi la pedepse mici de închisoare şi au fost în scurt timp eliberaţi. Concluzia proceselor era că la Piteşti se urmărea, la cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla în Occident, şi a „imperialiştilor americani”, compromiterea Securităţii. Asta a fost interpretarea oficială. În realitate, iniţiatorii erau într-adevăr nişte studenţi legionari, în frunte cu Eugen Turcanu, dar ei au acţionat, practic, tocmai încurajaţi de securişti şi nu la semnale din afară.
Canalului, care a început la sfârşitul anului 1949 şi a fost „un mormânt al burgheziei româneşti”.
A urmat epopeea Canalului, care a început la sfârşitul anului 1949 şi a fost considerat de conducerea comunistă, de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, „un mormânt al burgheziei româneşti”. Dar pentru ca să devină un mormânt al acestei burghezii a trebuit să se găsească o formulă de arestare cu aparenţă legală sau cel puţin semi-legală. Atunci s-a emis o ordonanţă a Ministerului de Interne prin care erau arestaţi toţi cei care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară şi construirea socialismului sau care defăimează puterea de stat şi organele sale”. Procedura era următoarea şi este copiată după originalul NKVD: conducerea Canalului cerea un număr oarecare de oameni care să lucreze, Ministerul de Interne dădea această sarcină Direcţiei de Anchete, care la rândul ei transmitea ordinul regiunilor de Securitate, iar acestea făceau liste cu „reacţionarii”, „paraziţii”, „duşmanii poporului”, care urmau să fie arestaţi. Fără să-i vadă la faţă şi fără să aibă loc măcar un simulacru de proces, o comisie formată din şapte generali şi colonei de securitate semna listele şi astfel îi condamna la pedepse între 12 şi 60 de luni. (De notat că aceste pedepse, numite „internări administrative”, erau calculate în luni, în timp ce sentinţele propriu-zis juridice, la Tribunalele Poporului sau Tribunalele Militare, în ani.) Au fost sute de mii de astfel de condamnări extra-juridice. Numai pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, după nişte estimări minimale, au fost în fiecare moment în jur de 40000 de deţinuţi. Câţi au murit este foarte greu de stabilit şi asupra acestui aspect aş dori să revin.
O operaţiune brutală, menită să decapiteze elita politică, a avut loc în noaptea de 5-6 mai 1950, când au fost arestaţi simultan în Bucureşti (sau în localităţile unde au fost găsiţi) şi duşi la Sighet în nişte convoaie speciale 90 de demnitari ai regimului numit „burghezo-moşieresc”. Erau miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea în vârstă (70,80 sau chiar 91 ani), ajungându-se chiar la unele personalităţi care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, cum au fost Gheorghe Tătărescu (însoţit de trei fraţi!), Bejan, Vântu, Roşculeţ, „tovarăşi de drum” din formaţiunile burgheze care acceptaseră să colaboreze cu comuniştii. În vechea închisoare din secolul al XIX-lea, situată chiar pe frontiera sovietică, acest prim lot a fost în timp completat cu alte câteva, pe măsură ce „colectarea” foştilor miniştri sau secretari de stat avea loc. Au urmat loturi cu câteva zeci de preoţi şi episcopi greco-catolici, care fuseseră ţinuţi până atunci în domiciliu forţat în nişte mănăstiri ortodoxe, apoi un lot de prelaţi romano-catolici, iar în august 1951 lotul Partidului Naţional Ţărănesc, care, după procesul din 1947, fusese încarcerat la Galaţi. (Interesant este cum au fost duşi Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi de la Galaţi la Sighet, adică de pe o frontieră pe cealaltă frontieră sovietică, situată la antipozi.) Astfel, numărul celor deţinuţi în închisoarea Sighet a crescut la 180. Au murit 53, după datele pe care le avem. Au fost îngropaţi în gropi anonime, nu se ştie nici până astăzi exact unde. Se bănuieşte că în „Cimitirul Săracilor”, dar amestecaţi cu oamenii care nu aveau familie sau cu cei care mureau în azilul psihiatric sau în spitalul de boli cronice. Între timp au murit trei episcopi, câteva zeci de miniştri şi secretari de stat, octogenarii Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu (preşedinţi ai Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal). Gheorghe Brătianu, mare istoric (Dinu Brătianu îl desemnase chiar ca succesor la conducerea partidului) a murit la 55 ani. Cei care nu au murit au fost duşi la Râmnicu Sărat, de asemenea o închisoare care avea linie cu ecartament dublu spre URSS. Acolo a murit după alţi zece ani Ion Mihalache, ajuns octogenar şi într-o stare ultimă de degradare a sănătăţii. Acolo a zăcut într-o stare de paralizie cronică eminentul diplomat Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre artizanii actului de la 23 august 1944 (a plătit acel curaj cu 17 ani de închisoare. Dus în ultima clipă la spitalul-închisoare Văcăreşti, a murit acolo în detenţie.) Constantin Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Liberal, a fost însă eliberat cu puţin înainte de a muri; la un spital din Bucureşti. Aşa a fost şi cazul lui Constantin Titel Petrescu, liderul Partidului Social Democrat Independent, care contractase în închisoare o boală incurabilă; a murit la scurt timp după eliberare. Şi oameni foarte tineri, cum a fost de pildă (dau un singur exemplu) poetul Constant Tonegaru, arestat şi învinuit de spionaj pentru că distribuia pentru familiile sărace pachete pe care le primea din Belgia, prin Biserica Catolică; a murit după câteva săptămâni de „libertate”, la 33 ani.
În acelaşi timp, au început aşa-numitele dislocări sau strămutări: familiile celor arestaţi, persoanele care nu se bucurau de încrederea autorităţilor erau mutate în alte locuinţe, improprii, în aşa fel încât locul devenea disponibil pentru potentaţii locali, iar atmosfera generală devenea tot mai timorată. În noaptea de 2/3 martie 1949 (în ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) două mii de familii de mari proprietari au fost scoase din locuinţele de la ţară şi deportate în alte localităţi, fixate acolo cu domiciliu forţat. O altă deportare, mult mai amplă, a avut loc în 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, când 44000 de locuitori ai zonei de frontieră cu Iugoslavia (Banat şi Mehedinţi), pe o lăţime de 25 de Km, au fost duşi în Bărăgan. Era o regiune puţin populată, cu o climă aspră, şi care ulterior a fost numită „Siberia românească”. Oamenii au fost urcaţi în trenuri cu ce au putut să ia, cu copii mici – de un an chiar -, cu bătrâni, şi, ajunşi în Bărăgan, au fost lăsaţi în câmp şi au trebuit să-şi construiască bordeie şi să supravieţuiască fără să aibă locuri de muncă, cultivându-şi singuri alimentele. Aceşti 44000 de oameni au fost ţinuţi până în 1955-1956, iar când s-au întors în localităţile lor şi-au găsit casele şi proprietăţile confiscate.
Revenind la valurile de arestări şi procese: după revoluţia maghiară din 1956 au fost arestaţi numai la Timişoara 300 de studenţi care au fost încarceraţi într-o fostă cazarmă, la Becicherecu Mic. Li s-au făcut procese sumare şi o parte a lor au fost condamnaţi pe termene de până la 8 ani de închisoare. De asemenea la Cluj au fost reţinuţi studenţi maghiari, învinuiţi de iredentism şi naţionalism. La Bucureşti, studenţi în Medicină şi Litere au fost arestaţi şi condamnaţi pentru că intenţionaseră să facă un miting în Piaţa Universităţii. Această reprimare a crescut exponenţial după retragerea trupelor sovietice, în iulie 1958, inspirată lui Hruşciov de Emil Bodnăraş. (Oricum, trupele staţionau aici ilegal, ca şi în celelalte ţări ale lagărului sovietic; iniţial trebuiau să plece după 10 februarie 1947, când a fost semnat Tratatul de Pace; sovieticii au continuat să le menţină sub pretextul că au nevoie de un coridor spre zona sovietică din Austria; în 1955 sovieticii au părăsit Austria, dar au continuat să rămână în România şi Ungaria). Într-un mod cu totul neaşteptat, în 1958, Armata Roşie s-a retras. Atunci comuniştii români au considerat că este de datoria lor să fie „mai ortodocşi decât Kremlinul” în privinţa aplicării dogmelor stalinist-leniniste şi au înăsprit teroarea încât, în perioada din 1958 şi 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenţi, preoţi, universitari, pretextul fiind, de la caz la caz, „atitudine duşmănoasă”, „discuţii duşmănoase”, „uneltire” „misticism”. În 1958, sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, un comunist considerat totuşi mai liberal, care era preşedintele Consiliului de Stat, a fost reactualizată cuvânt cu cuvânt acea hotărâre din 1950, dată atunci de Securitate, acum „legalizată” prin decret, în sensul că „cei care primejduiesc orânduirea socialistă sau care o defăimează” pot să fie arestaţi fără mandat sau proces. În acelaşi timp au avut loc nişte umilitoare procese publice, în cadrul cărora au fost expuşi în faţa unor săli de muncitori – de fapt, membri ai Securităţii – o serie de intelectuali care fuseseră consideraţi obedienţi, dar care între timp dăduseră semne de independenţă. A fost cazul compozitorului Mihail Andricu, al sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, al scriitorului Jacques Costin. Aceste procese aveau loc în Bucureşti, iar în principalele oraşe din ţară erau reproduse înregistrările audio ale acestor procese în faţa unor săli de intelectuali. Deşi „sălile de muncitori” cereau sau vociferau condamnarea la moarte a inculpaţilor, până la urmă erau eliberaţi, fără să se mai spună. Pe scurt, ţelul urmărit era ca prin aceste spectacole să fie intimidată intelectualitatea.
Aici trebuie spus că de-a lungul celor 45 de ani au fost şi trei eliberări consistente prin graţieri sau amnistii afară şi cealaltă tot impusă din afară, dar condusă de interese de luptă în cadrul partidului. Prima a fost în 1955, în urma Convenţiei de la Geneva, când Eisenhower şi Hruşciov au convenit asupra unei liberalizări a relaţiilor sociale, dar şi a Gulagului, în URSS şi din ţările satelite. Atunci au fost desfiinţate câteva închisori politice şi o parte din deţinuţi au fost lăsaţi liberi, fiind rearestaţi sub diverse pretexte, după revoluţia maghiară, în ’56, ’57, ’58, ‘59, ’60.
O a doua relaxare a fost în 1964. Şi această graţiere, generală de astă dată, care a avut loc între februarie şi august 1964, avea o motivare externă: Partidul Muncitoresc Român (Comunist) îşi clama independenţa faţă de Moscova, antamând relaţii comerciale cu ţările occidentale. La mijlocul lunii august 1964, steagul alb a fost ridicat deasupra tuturor închisorilor şi lagărelor de muncă, ceea ce nu înseamnă că politica de teroare şi intimidare nu a continuat după moartea lui Gheorghiu-Dej şi venirea lui Ceauşescu. Această continuitate s-a soldat cu sute, dar nu cu sute de mii de arestări ca în perioada Gheorghiu-Dej. Într-un singur registru de ieşiri din anii ’80, la închisoarea Aiud apar 331 de deţinuţi politici. Dar era un singur registru şi, din păcate, accesul la arhive este azi aproape imposibil, „descoperirile” sunt întâmplătoare şi nu se poate, mai ales pentru ultima perioadă, stabili numărul exact al deţinuţilor politici.
În orice caz, deşi relaţiile externe erau deja total degradate, în 1988 a fost aplicată o a treia graţiere importantă, deţinuţilor politici permiţându-li-se chiar ca la ieşirea din închisoare să emigreze în Occident. Era o modalitate a regimului de a-şi asigura „liniştea”.
În schimb, Ceauşescu, după cum ştim, a imaginat pentru teroare o metodă mult mai perfidă, prin politica de îndoctrinare şi manipulare la scara întregii populaţii, prin schimbarea componenţei sociale – mutarea ţăranilor la oraş şi închiderea lor în dormitoarele de la marginea marilor oraşe – şi, în general, prin ingineria social-educativă care a dus la crearea „omului nou” şi la această degringoladă care a caracterizat şi caracterizează încă populaţia.
Mă voi limita acum să enumăr câteva din motivele arestărilor care erau cuprinse în Codul Penal. Codul Penal s-a schimbat de câteva ori. Articolele cu caracter politic cel mai des folosite erau 207 şi 209, adică, „constituirea în bandă”, „în grup” şi „uneltire împotriva ordinii sociale”. În acelaşi timp existau nişte articole secrete. De pildă, în 1955, după Convenţia de la Geneva şi în perspectiva primirii României la ONU, comuniştii au încercat să facă puţină ordine în evidenţa Gulagului şi – pentru că erau foarte mulţi oameni nejudecaţi şi aflaţi în detenţie încă din 1948, din 1950, din 1952 – au trebuit să adauge Codului Penal existent nişte articole secrete, care, împotriva oricărui principiu de Drept, acţionau retroactiv. Printr-un decret s-a introdus în Codul Penal articolul 193/1 (de fapt, un paragraf adiţional care prevedea ca persoanele ce „s-au pus în slujba regimului burghezo-moşieresc” – respectiv prefecţii, funcţionarii din administraţie, magistratură, poliţie etc. – să fie condamnate pentru „crimă contra clasei muncitoare (pedepsită cu 2 până la 8 ani închisoare), respectiv „crimă intensă contra clasei muncitoare” (pedepse până la 25 de ani de închisoare). Evident că aceste condamnări retroactive la pedepse executate deja nu făcea cu nimic mai legală justiţia comunistă.
Dar, oricum, înainte de a fi citite în sala de judecată, pedepsele erau hotărâte de anchetatorii Securităţii sau, în multe cazuri, de „Partid”. Un singur exemplu: în 1950, pentru a se tăia orice legătură cu Occidentul, au fost instrumentate celebrele procese ale Nunţiaturii, ale funcţionarilor ambasadelor americană şi engleză, al bibliotecii franceze (300 de studenţi au fost arestaţi la ieşirea din bibliotecă, condamnaţi şi internaţi în lagăre de muncă). Absurdul nu cunoaşte limite când afli, de pildă, că sentinţa în acest din urmă caz a fost decisă nu în sala de judecată, ci într-o şedinţă a Biroului Politic al PC, la propunerea Anei Pauker, o persoană care n-avea nici o atingere cu justiţia, dar se pretindea un intelectual al partidului. Toţi aceşti prelaţi, funcţionari diplomatici, respectiv studenţi au fost condamnaţi pentru „trădare”, respectiv „uneltire contra ordinii sociale”. Unii din ei, prin decizie administrativă.
Alte învinuiri frecvente erau pentru „trădare”, „spionaj”, „sabotaj”, „diversiune”, „atitudine duşmănoasă”, „instigare publică”, „răspândire de publicaţii interzise”, „favorizarea infractorului” (articolul 231 prevedea obligativitatea ca cei din o aşa-zisă „bandă” să-şi demaşte colegii). Cei care „ştiau ceva” şi nu-l demascau pe făptuitor erau, de asemenea, condamnaţi pentru „omisiune de denunţ” (chiar fiind vorba de o mamă sau un frate). Mai era „trecerea frauduloasă a frontierei”- ar fi de văzut câte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, câţi au fost condamnaţi şi câţi au fost chiar omorâţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia. Tot aici, în domeniul crimelor indirecte, al crimelor sociale, se pot include cele aproximativ 10 000 de femei care au murit în urma unor avorturi făcute ilegal, ca să scape de legile draconice ale natalităţii stabilite de Ceauşescu.
Cel mai misterios capitol al cercetărilor noastre este, însă, acela privind morţii din Gulagul românesc. Nu se va şti probabil niciodată câţi deţinuţi politici au murit, pentru că masacrul era atât de mare încât în multe cazuri nu se mai produceau documente, iar cele existente au fost probabil distruse. Unul din torţionarii din azilurile psihiatrice, Franţ Ţandăra, recunoştea – într-un dialog – că el singur a ucis prin injecţii letale, administrate sub pretextul „îngrijirii medicale”, în jur de 100 de persoane. Dacă nu s-a putut face un studiu bazat pe date oficiale ale Securităţii, unele detalii pot fi găsite totuşi în evidenţele de partid, pentru că comuniştii au avut această vulnerabilitate de a se demasca unii pe alţii. Atunci când vroiau să scape de unul dintre rivalii politici, îi făceau o anchetă – lucrul acesta s-a întâmplat în 1953 cu fostul ministru de Interne Teohari Georgescu (fusese înlăturat în 1952, în urma „tezelor din iunie” care incriminau ciudata „deviere de stânga-dreapta” (!) a unor membri din Comitetul Central). A doua demascare s-a făcut în 1968, când Ceauşescu, ca să scape de rivalul său cel mai puternic, Alexandru Drăghici, ministru de Interne din anii ’50, i-a făcut de asemenea o anchetă, dar în care erau desemnate doar crimele făcute asupra comuniştilor înşişi. Era vorba de procesul Pătrăşcanu, de procesele ilegaliştilor, deci nu, practic, de totalitatea Gulagului românesc. Sunt puţine şanse să putem stabili sau măcar estima numărul de morţi din închisori. În cercetarea pe care o fac la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet am identificat până acuma din două surse 8000 de nume. Din păcate nici una din aceste surse nu este oficială. Oficialităţile noastre preferă o indiferenţă cinică, doresc o reconciliere, dar fără să se cunoască trecutul Acest trecut este pur şi simplu bagatelizat, în aşa fel încât nu numai tinerii din ziua de astăzi, dar nici măcar unii din generaţia de 40-50 de ani nu mai ştiu ce s-a întâmplat în România în perioada anilor 1945-1989. Este o datorie a noastră să impulsionăm această cercetare pentru că – de la oamenii închişi începând cu 1945 şi până la dizidenţii anilor ’70-’80 – ei formează o majoritate de conştiinţă.
Câţi au fost totuşi? Prin acte scrise, prin sentinţele de la tribunalele militare am identificat 550 000 de condamnaţi politici prin proces, dar numărul reţinuţilor administrativ este cel puţin dublu. Adăugând prizonierii arestaţi ilegal după 23 august 1944, deportaţi din diferitele perioade, pe strămutaţi, pe cei ce au suferit „domiciliul forţat”, pe „frontieriştii”, pe cei 80 000 ţărani închişi pentru că au refuzat colectivizarea, femeile moarte în urma unor avorturi improvizate, numărul acestor oameni privaţi de libertate de-a lungul celor 45 de ani de comunism se poate ridica la două milioane.
În ultimii zece ani am reuşit să adunăm la Centrul de Studii asupra Comunismului, pe care îl conduc, peste 93 000 „fişe matricole penale” (fişe de încarcerare, aparţinând unui număr de peste 71 000 foşti deţinuţi politici (diferenţa se explică prin faptul că unii deţinuţi, trecând prin numeroase închisori, cumulează mai multe fişe). Pe această arhivă proprie am întreprins un „Recensământ al populaţiei concentraţionare din România între anii 1945-1989”. Eşantionul de lucru reprezentând, după estimările noastre, aproape 5% din total, iar documentele pe care am lucrat fiind oficiale, cred că studiul nostru statistic, pe care îl vom definitiva şi publica în următorii 1-2 ani, va fi de o obiectivitate ştiinţifică incontestabilă în privinţa proporţiilor interioare ale Gulagului românesc. Pot doar să spun că, din calculul preliminar pe care l-am dat publicităţii în noiembrie 2005, rezultă că – pe lângă numărul apreciabil de intelectuali, funcţionari, liber profesionişti şi politicieni – 28,8% din totalul condamnaţilor sunt ţărani, iar 13,5% sunt muncitori. Chiar dacă cele două cifre reflectă oarecum proporţiile demo-sociale din anii ’50, când s-a înregistrat unul din vârfurile Gulagului, totuşi numărul mare de muncitori şi ţărani arestaţi în perioada instaurării comunismului ne permite să formulăm cel puţin două concluzii: 1) că politica partidului comunist, de „alianţă cu clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare”, era o simplă lozincă ipocrită; şi 2) că poporul român n-a primit cu braţele deschise comunismul, aşa cum tot mai frecvent afirmă unii cercetători nostalgici, profitând de faptul că oficialităţile române refuză să deschidă arhivele pentru a se putea face o cercetare ştiinţifică nestânjenită.
Romulus Rusan
https://www.memorialsighet.ro/geografia-si-cronologia-gulagului-romanesc/
Petre Mihai Băcanu 80- n. 11 decembrie 1940
A fost arestat în 24 ianuarie 1989. După mai multe anchete, lui Petre Mihai Băcanu i s-a intentat un proces de drept comun („speculă cu maşini”). Scopul era să se dezmintă acuzaţiile venite din Occident că în România ar mai exista deţinuţi politici. Avea să fie eliberat din arestul Securităţii (Calea Rahovei nr. 39) doar în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, iar trimiterea în judecată a fost casată la 10 ianuarie 1990.
…În noaptea arestării, în micul meu apartament din Pajura au năvălit 15 securişti. În aceeaşi noapte, în curtea Direcţiei a 6-a s-a „turnat“ un film – cum scoteam din portbagajul Daciei matriţa ziarului. Aveam să aflu mai târziu de la Burloi că filmul a ajuns chiar la „tovarăşul“. Citez din procesul verbal al percheziţiei, executată cu mare precizie de celebrul torţionar Marin Pârvulescu: „…au fost descoperite următoarele: … Una matriţă confecţionată din metal, cu ramă de 40×30 cm, prevăzută cu 4 (patru) perechi de prindere şi 4 (patru) şuruburi de fixare (câte două pe latură) a literelor care sunt dispuse pe două coloane de circa 27/19 cm, precum şi un dispozitiv de ataşat la matriţă, cu prindere sistem balamale, iar pentru rulare doi rulmenţi pe care se află inscripţionat Poland 6200 şi respectiv BM3-HP6-6200. Matriţa a fost împachetată într-o hârtie de ambalaj şi s-a aflat în portbagajul autoturismului“…
Am fost arestaţi în momentul în care eram pregătiţi să apăsăm pe trăgaciul cumplitei arme care este cuvântul, opinia liberă, neîngrădită. Securitatea avea o metodă clasică de anchetă: alinierea informaţiilor. Obţinea de la unul dintre cei arestaţi din grupul nostru o informaţie, apoi îi punea şi pe ceilalţi să scrie ceea ce doreau ei. Într-o zi, Burloi m-a întrebat:„De unde aţi procurat bazoooka?“ „Ce?“ „Da, da, ce-ai auzit, bazooka“. Despre ce-a fost vorba: mulţi din Alianţa „R“, când m-au auzit vorbind de un ziar clandestin mi-au replicat astfel: „Ce ziar, domnule, bazooka!“. Cu cât auzeam mai mult de bazooka, cu atât eram încredinţat că va fi mai eficient un ziar. Ştiam că Ceauşescu se teme mai mult de cuvinte decât de arme. Iar noi ofeream o „armă“. Împreună cu Uncu, Creangă, Maier, Chivoiu, urmam să folosim „muniţia“– litere de plumb, matriţe, articole de ziar. E drept, cam „ostile“, dar cu efect trăsnet pentru închistarea şi aberaţiile la care ajunsese regimul ceauşist…
…La un moment dat, colonelul Gheorghe Burloi, anchetatorul meu, mi-a comunicat că mi s-a schimbat încadrarea „infracţiunii“: complot – pedeapsa minimă 15 ani, maximă – pedeapsa capitală. A făcut gestul pistolului cu degetul: „glonţul!“. N-am fost nici buimăcit, nici deznădăjduit. M-am gândit la colegii mei, bănuind că şi lor anchetatorii le-au comunicat „noutatea“…
…Securitatea era pornită să rezolve toate cazurile de ostilitate faţă de regimul ceauşisto-comunist. Pe parcursul anchetei era gata-gata să ne pună în cârcă mai toate evenimentele din preajma Casei Scânteii – incendiul de la magazia de sfoară a rotativei de ziare, incendierea unui imens cauciuc de tractor la baza statuii lui Lenin, incendierea acelei butaforii de la intrarea în Expoziţie, numită „Arcul de Triumf – Epoca de aur“.
Când a fost vorba să detaliez în declaraţii din ce constă tiparniţa noastră, am apreciat cantitatea de litere de plumb la câteva kilograme, dar Burloi – nimic, că au fost 50 kilograme. Mi-am dat seama că dorea să ridice valoarea materialelor sustrase din tipografie, pentru a-l incrimina de furt pe Chivoiu. „Dar maşina Vingalac?“ – m-a întrebat el. Declaraţia lua proporţii, Burloi se ambala, vedeam cum micul dispozitiv de cules litere, de pe vremea lui Gutemberg – cât o palmă –, căruia îi mai zice şi Vingalac, se transformă în mintea lui într-o complicată maşină de tipărit. Îmi dădeam seama că declaraţiile ajungeau la C.C. al P.C.R.după reacţia violentă a lui Burloi de a doua zi
Din Petre Mihai Băcanu (Bucureşti), Ceauşescu a fost îngrozit de apariţia unui ziar ilegal în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003
https://www.memorialsighet.ro/petre-mihai-bacanu-80/
//////////////////////////////////////////////
PROLOG- Martirii inchisorilor comuniste… 0 – 25 – Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare; 0 – 26 – Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare…se pun la cale – O criza economica si religioasa… pentru “rezolvare”; 0 – 27 -Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara, Icoana Fiarei si Semnul Fiarei; 0 – 28 –Dumnezeu (cel viu,neiconat) , un prilej binecuvantat de a marturisi aceasta incredere; 0 – 29 – Consecințele primirii cipului pe frunte sau pe mana dreaptă; 0 – 30 –Iosif Țon: Cum a intrat idolatria în creștinism prin moaște, icoane și închinare la sfinți? 0 – 31 – Reforma religiei creștine 1517 – Gânduri la a 500-a aniversare – de Iosif Țon
0 – 31 – Reforma religiei creștine 1517 – Gânduri la a 500-a aniversare – de Iosif Țon
A fost inceputul celei mai mari eliberari a gandirii umane si prin aceasta a fost inceputul infloririi potentialului imens al capacitatii de creatie al omului care, la randul ei, a dus la un mare progres in tarile din Europa care au efectuat aceasta reforma.
Ceea ce s-a întâmplat acum cinci sute de ani, prin reformarea religiei creştine, a fost unul dintre cele mai mari evenimente din istoria omenirii. A fost începutul celei mai mari eliberări a gândirii umane şi prin aceasta a fost începutul înfloririi potenţialului imens al capacităţii de creaţie al omului care, la rândul ei, a dus la un mare progres în ţările din Europa care au efectuat această reformă.
Pe la anul 400 după Cristos, religia creştină devenea singura religie legală în imperiul roman. Sinoadele episcopilor defineau care este credinţa „corectă” şi pronunţau blestemul peste oricine credea altfel. Autorităţile statului trebuia să intervină şi să pedepsească sever pe cei ce gândeau, vorbeau sau se comportau altfel decât deciseseră sinoadele.
Acest control asupra gândirii oamenilor a dus la o totală stingere a creativităţii umane. S-a intrat astfel în ceea ce s-a numit „evul întunecat” („the dark ages”). Şi epoca aceasta a ţinut mai bine de o mie de ani! Epoca aceasta s-a terminat prin descătuşarea umană produsă prin Reforma religiei creştine începută în 1517.
Suntem chemaţi nu numai să celebrăm acest eveniment. Este necesar să facem efortul să cunoaştem ce s-a întâmplat atunci, să înţelegem ideile care frământau atunci minţile oamenilor, să intrăm în atmosfera de atunci şi, mai ales, să căutăm să vedem ce importanţă au pentru noi românii lucrurile, petrecute atunci, şi chiar ce efect au ele asupra celor ce trăim după cinci sute de ani de la acele evenimente.
Acesta este scopul acestei scurte analize a ceea ce a fost înainte de 1517, a ceea ce s-a petrecut atunci şi a modului în care s-au desfăşurat unele lupte de idei de atunci încoace.
Să începem cu evenimentul care a fost cauza imediată a Reformei.
Papa Leo al X-lea avea nevoie de bani ca să termine construirea Bisericii Sf.Petru din Roma. Pentru aceasta, a lansat un fel de tichete pentru iertarea păcatelor, numite indulgenţe. Puteai să cumperi indulgenţe de valoare mai mică sau mai mare, depinzând de numărul de păcate care voiai să ţi se ierte.
reforma vatican
Acţiunea a scandalizat multă lume. Printre cei indignaţi a fost şi călugărul augustinian, şi profesor de teologie catolică la Universitatea din Wittemberg, Martin Luther. El nu se gândea la o reformă a catolicismului; el dorea doar să provoace o dezbatere publică între teologi, aşa cum se obişnuia pe vremea aceea. El a scris pe un sul de hârtie 95 de „teze”, sau argumente împotriva vânzării iertării de păcate prin indulgenţe şi a bătut sulul în cuie pe uşa catedralei din Wittemberg. El se gândea că totul va rămâne în cercul restrâns al Universităţii şi al oraşului Wittemberg.
Un tipograf, însă, care a citit manifestul, l-a copiat, l-a tipărit în multe exemplare şi l-a răspândit cât a putut el de mult. Alţii l-au reluat, l-au re-tipărit şi l-au răspândit mai departe şi în câteva săptămâni Martin Luther era o celebritate şi pentru multă lume a devenit un erou. El a stârnit nu numai o dezbatere academică în cerc restrâns, ci o dezbatere în masă, nu numai despre indulgenţe, ci şi despre multe alte probleme care existau în Biserica catolică. Luther a devenit inevitabil un lider în această dezbatere. Când i s-a cerut să-şi retragă criticile la adresa Bisericii, a refuzat şi în cele din urmă a fost declarat eretic şi autorităţile imperiale, după legile de atunci, ar fi trebuit să-l ardă pe rug. Au fost însă mai mulţi conducători locali germani care voiau să se scape de jugul papal şi aceştia l-au luat pe Luther sub aripa lor şi astfel au încurajat continuarea lucrării de reformare a religiei creştine.
În curând dezbaterea şi-a schimbat substanţa. Problema era acum ce trebuie schimbat şi cum trebuie făcută schimbarea. Aici a apărut enormă varietate de opinii şi au apărut o mulţime de reformatori. În cele din urmă, reforma a luat forme diferite, am putea spune chiar că au apărut mai multe credinţe sau religii creştine. Astfel, paralel cu reforma pe care o făcea Luther în Germania, Ulrich Zwingli la Zurich, în Elveţia, a produs un altfel de reformă, englezii au produs un altfel de reformă, John Calvin la Geneva a produs un altfel de reformă, etc..
Nu intenţionăm să scriem un tratat cuprinzător despre Reformă, cu toate ramurile ei. Sunt nenumăraţi scriitorii care au făcut deja acest lucru. De exemplu, un profesor de la Universitatea Harvard, George H. Williams a scris un studiu amănunţit al formelor mai extreme de reformă, pe care el le-a numit „Reforma radicală”. Ceea ce a rezultat este un studiu de 1.515 pagini!
Ceea ce urmărim noi este să semnalăm doar câteva elemente esenţiale ale Reformei care sunt de interes şi pentru noi cei ce trăim după 500 de ani. În special, vrem să ajutăm pe un român din secolul al XXI-lea să înţeleagă lucrurile esenţiale ale religiei creştine care au fost puse în discuţie atunci şi, mai ales, să înţeleagă de ce au fost ele atât de revoluţionare, şi de ce au generat atâtea dezvoltări benefice pentru om, pentru societate, pentru o ţară şi pentru întreaga omenire.
Pentru a înţelege problemele, trebuie să înţelegem mai multe evenimente esenţiale din istorie. În primele trei secole ale existenţei sale, creştinismul a fost o religie persecutată, uneori persecutată cu o cruzime greu de imaginat. Dar iată că, aproape fără nici un semn că ar fi posibil aşa ceva, Împăratul Constantin, în anul 313 după Cristos, a declarat creştinismul ca fiind religie cu poziţie legală în imperiul roman, iar din anul 324 ca religie favorizată în imperiu. El însuşi nu s-a „încreştinat” decât cu puţine zile înainte de a muri, în anul 337.
Imperiul Roman era extrem de extins şi era greu de administrat dintr-un singur centru. Împăratul Diocleţian a avut ideea împărţirii imperiului în două, în cel de apus şi cel de răsărit (în anul 284). Împăratul Constantin a consolidat această împărţire prin construirea la Bosfor a unei noi capitale, Constantinopol.
Prin faptul că Împăratul şi-a făcut sediul la Constantinopol, Roma a scăzut în importanţă. Împăraţii de după Constantin şi-au întărit treptat autoritatea asupra Bisericii creştine.
Împăratul Teodosius ( a domnit între 379-395) a fost cel care a decis ca religia creştină să fie singura religie a imperiului şi că toţi cetăţenii imperiului trebue să fie creştini. În anul 387 el a decretat ca toate templele păgâne să fie închise şi închinarea păgână să fie interzisă.
De la această dată înainte, are loc o „încreştinare” forţată a întregii populaţii din imperiu.
Un fapt extrem de important. Împăratul era la Constantinopol şi de acolo el îşi exercita autoritatea în mod direct asupra Bisericii. El era cel care îl numea pe Patriarh (conducătorul Bisericii creştine din răsărit). La Roma, fiindcă Împăratul era la distanţă, autoritatea Papei (conducătorul Bisericii creştine din apus) creştea tot mai mult. Papa ajunge să domine conducerea statală. Secole mai târziu, când Roma avea din nou împăraţi, Papa îi făcea pe Împăraţi. Autoritatea Bisericii devnise puterea supremă.
Marginalizarea lui Isus şi a învăţăturii Lui.
Constantin nu era interesat în învăţătura lui Isus despre iubirea vrăjmaşilor (Predica de pe Munte). El voia doar un Cristos cosmic, care să-l ajute să câştige războaiele şi să-şi zdrobească adversarii. De aceea, accentul sinoadelor a început să fie pus doar pe răstignirea lui Isus pentru iertarea păcatelor, pe învierea Lui, pe înălţarea Lui şi pe divinitatea Lui. Isus din Nazaret şi învăţătura Lui sunt pur şi simplu ignorate; nu mai sunt pomenite. Caz tipic şi ilustrativ este primul Sinod, cel de la Niceea (anul 325). Iată ce se spune aici despre Isus Cristos:
„Cred într-un singur Domn, Isus Cristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, etern născut din Tatăl. Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, o singură Fiinţă cu Tatăl…
El S-a întrupat din Fecioara Maria şi a fost făcut om pentru noi, El a fost răstignit sub Pilat din Pont, a suferit moartea şi a fost îngropat. A treia zi a înviat din morţi, după Scripturi, S-a înălţat la cer şi şade la dreapta lui Dumnezeu.”
Să se observe că imediat după naşterea din Fecioara Maria urmează răstignirea sub Pilat din Pont, moartea, învierea şi înălţatea la cer. Despre viaţa Lui ca Omul Isus din Nazaret, despre minunile Lui şi despre lucrarea Lui ca Învăţător nu se pomeneşte nimic. Lucrul acesta nu este întâmplător. Crezul de la Niceea, este atât de bogat în învăţături despre Fiul lui Dumnezeu de dinainte de întrupare (lucrarea Lui in creaţie şi în istoria Vechiului Testament), dar n-are nimic între naştere şi răstignire, apoi este bogat în învăţături despre El după moarte şi înviere şi înălţare. De ce-i aşa? Cu siguranţă este aşa fiindcă cineva avea interesul ca această etapă din viaţa Lui să nu fie pomenită!
Între anii 325 şi 787 au avut loc şapte sinoade ecumenice (adică acceptate de toate bisericile catolice şi ortodoxe). Ele au dezbătut şi au formulat diferite aspecte ale crezului creştin, dar nici unul dintre aceste sinoade nu s-a ocupat de învăţăturile lui Isus din Nazaret. Prin urmare, crezul creştin formulat de aceste sinoade ignoră învăţătura lui Isus.
Ne-au dat, deci, un creştinism care este fără învăţăturile întemeietorului creştinismului!
Excepţie a făcut Ioan Gură de Aur (349-407), care a predicat din Evanghelia după Matei, verset cu verset (inclusive Predica de pe Munte), dar prin predicile lui a stârnit furia Împărătesei şi în cele din urmă a fost exilat şi a murit în drum spre exil.
Consecinţa este că Isus din Nazaret a fost ignorat şi învăţătura Lui nu a fost studiată şi nu a fost trăită. Până pe la anul 1350 a dominat acest creştinism inventat de sinoadele ecumenice. Excepţie (totdeauna sunt şi excepţii!) au făcut cultele ale căror întemeietori au citit ei înşişi Noul Testament şi au descoperit pentru ei pe Isus şi învăţăturile Lui. Aşa au fost Waldenzii, Albigenzii, etc.
O surpriză deosebită ne face un preot din Olanda, pe nume Gerard (sau Geert) Groote (1340-1384).
Gerald Groote s-a născut şi a crescut în oraşul Deventer. A studiat în Paris, la Sorbona (teologia, filosofia, medicina). Şi-a început cariera ca profesor în oraşul natal, dar apoi a fost profesor de filozofie şi teologie în Cologne, apoi în Utrecht şi în Aachen. Succesul lui ca profesor l-a dus la o viaţă de lux şi de trăire lumească. La vârsta de 34 de ani a trecut printr-o trezire spirituală care l-a făcut să-şi schimbe radical viaţa. A revenit în Deventer, oraşul lui natal, şi-a dăruit casa unei organizaţii de binefacere şi el a trăit mulţi ani ca oaspete la o mânăstire şi s-a ocupat cu predicarea Evangheliei. El predica pe Isus şi trăirea după modelul lui Isus. A produs o mişcare numită devotio moderna, bazată pe trăirea după modelul lui Isus. A murit tânăr, ca victimă a ciumei din 1384.
Cum a ajuns Groote să fie preocupat de Isus şi de învăţăturile Lui din Evanghelii, nu ştim. Este o minune totală, fiindcă nimeni în lumea lui nu făcea acest lucru.
Unul dintre cei care a aderat la mişcarea produsă de el a fost Thomas a Kempis, (1380-1471) care a scris cartea Imitatio Christi (Imitarea lui Cristos), care a devenit cea mai răspândită carte după Biblie. O rugăciune a lui Kempis ne introduce perfect în gândirea acestuia:
„Doamne Isuse Cristoase, care eşti lumina adevărată, eternă, neschimbătoare, care ai decis să te cobori în închisoarea acestei lumi ca să împrăştii umbrele ignoranţei noastre umane şi să ne arăţi calea spre ţara strălucirii eterne, ascultă rugăciunea umilinţei mele şi prin imensa Ta milă infuzează în mine acea lumină divină, pe care Tu ai promis-o lumii şi ai poruncit să fie predicată la toţi oamenii, pentru ca eu să cunosc calea Ta pe tot parcursul pelerinajului meu pe pământ. Tu eşti oglinda vieţii, torţa întregii sfinţenii… Tu Te-ai aşezat înaintea mea ca exemplu de trăire… Fii Tu bucuria mea, dulceaţa sufletului meu… locuieşte cu mine şi eu cu Tine şi cu toată lumea închisă în afară. Fii Tu Învăţătorul meu şi Domnul meu şi fie învăţătura Ta înţelepciunea mea.” (citat în Bainton, Erasmus of Christendom, p.10)
Să observăm că atenţia lui Kempis se îndrepta spre Isus Omul, spre modelul pe care îl constituia El şi spre învăţătura Lui, ceea ce era atunci o noutate absolută.
Erasmus de Rotterdam
În mediul acesta cu totul deosebit s-a fornat Erasmus de Rotterdam (1466-1536). Născut în Rotterdam în anul 1466, ca fiul nelegitim al unui preot şi al unei fete a unui medic din otraş, Erasmus de Rotterdam a fost adus de mama lui la şcoala din Deventer, începută de Gerard Groote şi condusă timp de câteva decenii de Thomas a Kempis. Aici şi-a însuşit tânărul Erasmus dragostea pentru învăţăturile lui Isus şi pentru o viaţă după modelul lui Isus.
Erasmus şi-a completat studiile la Sorbona, la Paris. Imediat după terminarea studiilor, prin care a obţinut doctorat în teologie, a început să scrie cărţi educative: o colecţie de proverbe culese de el din literatura latina şi din cea greacă şi din Biblie, o carte despre cum să dialogăm, alta despre cum să scriem scrisori. Această serie a culminat cu savuroasa carte despre elogiul nebuniei, sau lauda prostiei (în care, printre alţii, îi expune ridicolului pe preoţi, pe călugări şi chiar pe cardinali). A scris şi o serie de cărţi pe teme spirituale, una dintre ele fiind despre armele celui credincios. A editat şi tipărit scrierile multor clasici latini şi greci, care până atunci existau numai în manuscrise.
Prin scrierile lui instructive şi plăcute, Erasmus a devenit extrem de popular. Nici un om din vremea lui nu s-a bucurat de atâta faimă. Iată ce scrie un istoric pe tema aceasta:
„Nici un om în Europa nu avea atâţia prieteni în poziţii înalte, în lumea religioasă, în lumea politică şi în lumea academică. El a fost invitat să facă parte din anturajul celor încoronaţi şi din anturajul celor mai înalţi prelaţi; al regilor, al împăraţilor, al primarilor şi al consilierilor municipali, al cardinalilor şi al papilor. Regele Henry al VIII-lea i-a trimis o invitaţie scrisă cu propria lui mână. Francisc I, i-a trimis invitaţie semnată cu propria lui mână. Carol al Spaniei şi al Ţărilor de jos, mai târziu împărat, i-a dat lui Erasmus titlul de consilier imperial cu salariu. Regele Ungariei, arhiepiscopul de Canterbury, Cardinalul Primat al Spaniei – toţi s-au simţit onoraţi să-l aibă între ei. Papa Leo l-a invitat la Roma şi Papa Hadrian i-a trimis o invitaţie urgentă. Universităţile Cambridge şi Oxford, Luovain, Basel şi Viena s-au luptat să-l aibă ca profesor.” (Roland H. Bainton, Erasmus of Christendom, p.3).
Este vrednic de notat că atunci când a ajuns la culmea gloriei, în anul 1516, a tipărit la Basel Noul Testament bilingv: pe o parte textul în greacă, aşa cum l-a stabilit el însuşi cercetând şi comparând toate manuscrisele greceşti existente atunci şi pe cealaltă parte un text nou în limba latină, în traducere proprie, fiindcă a descoperit multe greşeli în traducerea făcută pe la anul 400 de Ieronim (traducerea Vulgata, considerata de Biserica Catolică drept singura corectă).
Aici se cuvine o explicaţie puţin mai largă. Noul Testament a fost scris, de Evanghelişti şi de Apostoli, în limba greacă. El a circulat fiind copiat cu mâna. Cei care au copiat au făcut şi greşeli, unele intenţionate, altele involuntare. Pe vremea lui Erasmus circulau multe copii ale Noului Testament şi fiecare dintre ele se deosebea de celelalte datorită greşelilor copiştilor. Erasmus a adunat laolaltă aceste variante, le-a comparat şi în cele din urmă a decis care ar trebui să fie textul acceptat ca cel mai bun. Pe acesta l-a publicat el în 1516.
Textul grec, publicat de Erasmus, numit textus receptus, a devenit textul original oficial, după care s-au făcut traducerile Noului Testament în următoarele trei secole! Prima dintre acestea a fost traducerea lui Luther în limba germană (1522), urmată de traducerea lui William Tyndale în limba engleză (1526). Traducerea engleza King James (1611) a fost făcută tot după textul lui Erasmus.
Dar lucrul cel mai important pentru noi este prefaţa la acest Nou Testament, pe care a scris-o Erasmus. El semnalează faptul că creştinismul este singura mişcare sau şcoală de gândire care nu se bazează pe învăţătura Întemeietorului ei. Lucrul acesta i se pare foarte important lui Erasmus şi de aceea insistă foarte mult asupra lui. Redăm şi noi aici aproape în întregime ceea ce spune Erasmus pe această temă. (Să observăm că uneori Erasmus numeşte învăţătura lui Cristos „filosofia lui Cristos”). Subliniez că ceea ce spune Erasmus aici are importanţă istorică epocală şi este bine să cunoaştem lucrul acesta. Iată deci ce scrie Erasmus:
”Şi totuşi, cum se întâmplă că chiar şi unii dintre noi care pretindem să ne dăm numele de Creştin (Cristos-ian), nu ne trece prin gând să ne însuşim filosofia lui Cristos cu toată sinceritatea, aşa cum ar trebui? Platoniştii, Pitagorienii, Academicii, Stoicii, Cinicii, Peripateticii şi Epicurienii, cu toţii cunosc doctrinele (învăţăturile) sectei lor, le învaţă pe de rost şi se luptă cu îndârjire pentru ele, gata să moară decât să abandoneze cauza patronului lor. Atunci, de ce nu ne ridicăm şi nu stăm noi mai energici şi mai entuziaşti pentru cauza făcătorului şi liderului nostru Cristos? Oare n-ar judeca toată lumea pe unul care îşi zice Aristotelian dar care nu cunoaşte învăţătura maestrului său despre cauzele fulgerului, despre esenţa materiei, sau despre infinit? Acestea sunt teme care nici nu ne fac fericiţi când le cunoaştem nici nu ne fac să ne simţim mizerabil dacă nu le cunoaştem. Şi totuş noi, aduşi la Cristos prin atâtea iniţieri, confirmaţi prin atâtea sacramente (taine), nu considerăm că este o ruşine sau o dezonoare să nu-i cuoaştem învăţăturile care promit supremă fericire tuturor. Dar ce rost are să formulăm acest argument, când este o nebunie lipsită de evlavie chiar şi numai să te gândeşti să compari pe Cristos cu Zeno sau cu Aristotel, sau să pui învăţătura Lui alături de perceptele triviale ale unor pigmei – ca să nu ne exprimăm mai puternic – în felul acesta. Să-i lăsăm pe partizanii acestor filosofii să se ţină agăţaţi de liderii sectelor lor cât de puternic pot şi cât de mult vor.
Fără îndoială, numai Cristos a fost un învăţător coborât din cer, numai El (care era înţelepciunea eternă însăşi) putea să ne înveţe certitudini pozitive, numai El (unicul autor al mântuirii omenirii), putea să ne înveţe doctrina despre mântuire, numai El putea să exemplifice ceea ce ne-a învăţat şi putea să ne dea ceea ce ne-a promis. Ceva ce ne este prezentat ca venind de la Caldei sau de la Egipteni, noi examinăm cu atentă curiozitate, ca pe un produs al unei îndepărtate părţi a lumii şi chiar caracterul ei străin devine parte a valorii ei. Şi adeseori ne lăsăm furaţi de speculaţiile unor mici pedanţi, să nu zicem impostori, care ne irosesc timpul fără nici un folos – aş putea spune şi mai rău, dar atâta este suficient. Şi totuşi de ce acelaşi fel de curiozitate nu intrigă minţile creştine, care sunt ferm convinse – ceea ce este adevărat – că învăţătura lor nu vine din Egipt sau din Siria, ci chiar din cer? Dece nu gândim noi: Aceasta trebuie să fie o filosofie nouă şi minunată de vreme ce, pentru a o revela muritorilor, Cel ce era Dumnezeu a devenit Om, Cel ce era nemuritor a devenit muritor, Cel ce era în sânul Tatălui a coborît pe pământ? Trebuie să fie o învăţătură măreaţă, în nici un caz nu una comună (banală), orice altceva ar fi ea, aceea pe care acel minunat autor a venit să ne înveţe la urma unui şireag de şcoli filosofice excelente şi de profeţi faimoşi. Dece nu explorăm noi detaliile ei cu pioasă curiozitate, cu deosebită grijă şi cu avid interes? Mai ales fiindcă acest fel de înţelepciune, atât de extraordinară încât face ca orice înţelepciune a lumii să pară o prostie, poate fi extrasă din aceste câteva cărţi ca din cele mai curate izvoare cu mai puţină trudă decât învăţătura lui Aristotel care poate fi extrasă din multele lui volume spinoase şi din imensul lor corp de comentarii scrise de interpreţii lui certăreţi – şi, pot spune, cu mult mai mare profit. Căci aici nu-i nevoie să te echipezi cu toate acele discipline laborioase. Cărarea este directă şi gata pentru oricine care vrea să păşească pe ea. Numai să aduci o minte pioasă şi trează şi mai presus de orice una îmbibată de o credinţă curată şi simplă. Pur şi simplu, fă-te învăţabil şi ai făcut deja paşi mari în această filosofie. Ea îţi oferă, de la ea însăşi, spiritul învăţabil care nu-şi găseşte mai cu bucurie adăpost decât în suflete simple. Alte filosofii, pe lângă faptul că promit o falsă fericire, descurajează minţile multor studenţi pur şi simplu prin dificultatea învăţăturilor lor. Această filosofie se ajustează singură la capacitatea fiecăruia, coborându-se la nivelul celor mici şi acomodându-se la abilitatea lor, îi hrăneşte cu lapte, îi poartă, îi îngrijeşte şi-i sprijineşte, făcând totul pentru ei până când cresc în Cristos. Şi totuşi ea nu se adaptează la cei mai de jos într-un aşa fel încât să nu păstreze comori pentru cei mai de sus. De fapt, cu cât înaintezi în această înţelepciune, cu atât o vezi mai specială şi o aşezi la un nivel incomparabil cu oricare alta. Pentru cei mai mici este uşoară, pentru cei maturi este cel mai important lucru în viaţă. Ea nu este inaccesibilă pentru nici o vârstă, pentru nici un sex, pentru nici o condiţie socială sau rang în societate. Soarele însuşi nu este atât de deschis pentru orice privire cum este învăţătura lui Cristos. Nu se ascunde de nimeni, decât de cel care, neîncrezător în sine, alege să se ţină la distanţă”(citat din Robert Adams, In Praise of Folly and Other Writings, pag.119-121). Erasmus continua: “Noi păstrăm scrisori primite de la un prieten (o prietenă), le sărutăm, le purtăm cu noi, le citim iarăşi şi iarăşi şi totuşi sunt mii şi mii de creştini care altfel sunt suficient de învăţaţi, n-au citit niciodată în viaţa lor vreo Evanghelie sau vreo scrisoare de-a lui Pavel. Mahomedanii se ţin de scrierile lor, iudeii chiar şi astăzi citesc scrierile lui Moise din fragedă pruncie. De ce nu facem şi noi la fel şi nu ne dăruim studierii lui Cristos? Cei ce urmează învăţătura lui Benedict se supun unei reguli stabilite de un simplu om şi ceea ce este mai mult un om fără multă educaţie scriind pentru oameni şi mai needucaţi ca el şi totuşi ei îl studiază cu sârguinţă şi-l aplică în vieţile lor. Călugării augustinieni învaţă totul despre întemeietorul lor. Franciscanii adoră micile tradiţii ale sfântului lor Francisc, îmbrăţişează cărţulia lui cu pasiune, se înfăşoară în ea şi o duc cu ei oriunde merg şi se consideră că nu sunt în siguranţă fără ea. De ce onorează ei o cărţulie scrisă de un simplu om mai mult decât întreaga biserică creştină onorează regula pe care Cristos a dat-o fiecăruia şi faţă de care ne-am angajat fiecare prin botez? … Nu o şcoală de teologi ne recomandă aceste scrieri, ci Însuşi Tatăl nostru cel ceresc, vorbind cu vocea Lui divină şi în două ocazii separate. Una a fost la râul Iordan cu ocazia botezului Domnului Isus Cristos, cealaltă pe muntele Tabor la schimbarea la faţă. El a zis: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea Mea: De El să ascultaţi!” (Ibid. pag. 125-126)
Să marcăm acest fapt istoric: Pentru prima dată, de la Împăratul Constantin care a marginalizat învăţătura lui Isus, se face aici un apel atât de insistent să ne întoarcem la învăţătura lui Isus, care ar trebui să fie învăţătura de bază a creştinismului!
Să marcăm că aceasta se întîmpla în anul 1516.
Un an mai tâtziu, în 31 octombrie 1517, Martin Luther bătea în cuie pe uşa catedralei Catolice din Wittemberg cele 95 de teze (argumente) împotriva indulgenţelor, act care marca începutul Reformei Protestante!
reforma luther erasmus
Legătura dintre Erasmus și Reformă
Care a fost legătura dintre Erasmus şi Reformă. În primul rând, Erasmus a criticat foarte mult şi în mai multe scrieri ale lui corupţia şi multe alte rele ale preoţilor şi ale prelaţilor Bisericii Catolice, dar niciodată nu a pus în discuţie şi nu a criticat dogmele Bisericii din care făcea parte. Cu alte cuvinte, Erasmus pleda pentru o purificare morală a Bisericii, nu pentru o schimbare dogmatică.
În al doilea rând, Luther îl aprecia şi îl admira pe Erasmus şi între cei doi a existat o corespondenţă timp de cel puţin cinci ani după ce Luther a început Reforma. Erasmus a avut cuvinte de apreciere pentru unele acţiuni ale lui Luther. Acesta a încercat mult să-l convingă pe Erasmus să se alăture Reformei, dar fără succes. Mulţi istorici îl acuză pe Erasmus de laşitate. Cine studiază mai cu atenţie gândirea lui Erasmus ajunge să vadă că motivele acestuia de a nu trece de partea lui Luther au fost mult mai profunde.
La începutul Reformei, Erasmus a făcut observaţia că el aşteaptă să vadă ce fel de Biserică va produce Luther şi doar atunci va decide dacă i se alătură sau nu. Să ţinem cont că Erasmus se baza pe învăţăturile lui Isus şi pleda ca acestea să fie făcute cunoscute şi se aştepta ca prin ele să fie transformat individul, Biserica şi societatea. El credea în puterea transformatoare a Învăţăturii lui Isus!
Ce-a observat el că făcea Luther? Acesta pleca de la epistola apostolului Pavel către Romani şi din ea înţelegea (în mod eronat!), că mântuirea este numai prin credinţă. Eroarea venea din faptul că “numai” nu exista în textul original, ci era adăugat de Luther. Marele reformator insista că mântuirea este doar un act juridic prin care cei credincioşi sunt declaraţi drepţi, nu sunt făcuţi drepţi.
Cu siguranţă, spune Erasmus, o asemenea religie nu duce la transformarea oamenilor şi la crearea unei Biserici mai bune decât cea catolică.
Ce propunea Erasmus? În anul 1519 Erasmus a retipărit Noul Testament cu prefaţa de la prima ediţie, în care chema la studierea învăţăturii lui Isus Cristos şi la trăirea după această învăţătură, sau, după cuvintele lui Kempis, la imitarea lui Cristos.
Dar în anul 1522 Erasmus a tipărit o nouă ediţie a Noului Testament, de data aceasta cu o nouă introducere. Aici, el face constatarea că creştinii nu cunosc învăţătura creştină şi vine cu o propunere:
Cineva să scrie un rezumat al învăţăturii creştine şi toţi copiii ajunşi la vârsta pubertăţii să fie puşi să o înveţe atât de temeinic încât să fie capabili să dea răspunsuri clare la o examinare publică, făcută chiar de episcopul locului. După examinare, să se facă o ceremonie solemnă de consfinţire a ceea ce au promis naşii lor, în locul lor, când ei au fost copii mici şi au fost botezaţi. Erasmus recunoaşte că ceremonia aceasta poate fi interpretată ca al doilea botez!
Tot în anul 1522, Erasmus a publicat un comentariu la Evanghelia după Matei, în care el analizează pe larg marea trimitere a apostolilor de către Isus în toată lumea:
„Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi învăţându-i să păzească ce v-am poruncit (tot ce v-am învăţat Eu pe voi). Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:18-20).
Erasmus insistă pe necesitatea instruirii în elementele principale ale credinţei creştine şi numai după aceasta să urmeze botezul în Numele Sfintei Treimi.
Zwingli și anabaptiștii
Trebuie să vedem acum care au fost consecinţele imediate ale învăţăturilor lui Erasmus. Locul spre care trebuie să ne îndreptăm atenţia este Zurich, în Elveţia.
Preotul catedralei din Zurich, Ulrich Zwingli (1484-1531) a îmbrăţişat învăţăturile Reformei lui Luther, cu anumite deosebiri, în special cu privire la Cina Domnului. Aceasta se întâmpla în 1519. Consiliul oraşului Zurich i-a dat acestuia aprobarea să facă modificările pe care le-a considerat el necesare: scoaterea icoanelor din Biserică, înlocuirea liturghiei cu un serviciu religios mult simplificat, etc.
reforma luther zwingli
În anul 1523 a început o criză în viaţa Bisericii din Zurich. Un grup de preoţi tineri, convertiţi la Reformă şi stabiliţi în Zurich, au studiat problema botezului, în special după ce au citit scrierile lui Erasmus. Ei doreau abandonarea botezului copiilor mici şi înlocuirea lui cu botezul pe baza credinţei personale. Consiliul oraşului nu a fost de acord cu această schimbare. Dezbaterile au durat tot timpul anului şi s-au extins pe toată durata anului 1524. Bărbaţii care doreau botezul credinţei, s-au adunat în 21 ianuarie 1525 în casa unuia dintre ei. O sursă din acea vreme (Cronica Huterită) ne spune ce au făcut ei în ziua aceea:
„Cu frică de Dumnezeu, ei au decis că din Cuvântul lui Dumnezeu un om trebuie să afle care este adevărata credinţă, exprimată în fapte de iubire, şi pe baza mărturisirii propriei credinţe, să primească adevăratul botez creştin ca pe un legământ cu Dumnezeu al unei conştiinţe curate, slujindu-L de la acea dată înainte cu o viaţă creştină sfântă şi rămânând statornic până la sfârşit, chiar şi în vreme de necazuri.”
Observaţi că în acest pasaj sunt expuse succint temele care vor caracteriza această nouă mişcate: frica de Dumnezeu, Cuântul lui Dumnezeu ca sursă a adevăratei credinţe, fapte de iubire, mărturisirea propriei credinţe, adevăratul botez ca legământ cu Dumnezeu al unei conştiinţe curate, o viaţă creştină sfântă, statornicie până la sfârşit şi în necazuri (suferinţe, torturări) care vor veni. Iată ce s-a întâmplat în continuare:
„După rugăciune, Georg Blaurock s-a ridicat în picioare şi l-a rugat pe Conrad Grebel în numele lui Dumnezeu să-l boteze cu adevăratul botez creştin pe baza credinţei lui şi a recunoaşterii adevărului. Cu această cerere el a îngenuncheat şi Conrad l-a botezat… Apoi ceilalţi s-au îndreptat spre Georg la rândul lor şi l-au rugat să-i boteze, ceea ce el a făcut. Şi astfel, cu mare frică de Dumnezeu, împreună ei s-au predat pe ei înşişi Domnului. Ei s-au încredinţat împreună în slujba Evagheliei şi au început să înveţe pe alţii credinţa şi să o trăiască ei înşişi.”
Fiindcă ei fuseseră botezaţi când au fost mici şi fiindcă ei s-au re-botezat, duşmanii lor i-au numit ana-baptişti, adică re-botezaţi. Ei au refuzat să primească acest nume, deoarece ei spuneau că ceea ce li s-a întâmplat când erau copii mici nu a fost botez, fiindcă ei nu ştiau atunci ce li se face, şi că ceea ce au făcut acum, la maturitate, pe baza propriei credinţe şi a propriei decizii şi mărturisiri, este adevăratul botez şi singurul botez. Ei se numeau între ei „frate şi soră în Domnul”.
Aşa a început un nou fel de Reformă, numită de istorici „Reforma radicală”.
Prin urmare, au avut loc mai multe „reforme”. Una a fost reforma luterană, alta a fost reforma zvingliană, alta a fost reforma radicală (anabaptistă), alta a fost reforma anglicană (1534), alta a fost reforma calvinistă la Geneva (1536) şi alta a fost reforma scoţiană făcută de John Knox (1560). Mai multe ţări din Europa de Nord au adoptat reforma luterană: Olanda, Danemarca, Norvegia şi Suedia.
Cele mai multe dintre aceste reforme au fost făcute cu aprobarea şi sub patronajul conducerii Statului respectiv. Singura excepţie a fost reforma anabaptistă. Chiar de la început, anabaptiştii au fost consideraţi primejdioşi de toate conducerile statale (inclusiv cele protestante) şi au fost pedepsiţi cu moartea. Mii de anabaptişti au fost decapitaţi, sau înnecaţi în râu, sau arşi pe rug în acel prim secol al Reformei.
De ce s-a dezlănţuit atâta furie împotriva anabaptiştilor? Este bine să cunoaştem motivul. Exista pe atunci credinţa că unitatea unui stat sau a unui oraş-stat (ex.: un oraş independent, condus de un consiliu) este dată de religia lui. Nu se putea concepe pe atunci că oameni de religii diferite ar putea forma o unitate viabilă. De aceea, într-un stat catolic nu era permis să apară oameni de alte religii decât cea catolică. Atunci când a apărut Luther cu ideile lui de Reformă religioasă, anumite landuri (sau ducate, sau principate) l-au invitat pe Reformator la o dezbatere publică în care i se dădea posibilitatea să convingă conducerea landului că religia lui este mai bună decât cea catolică. Dacă conducătorul landului era convins şi se declara luteran, tot landul trebuia să renunţe la catolicism şi să devină luteran. Tot astfel, într-un oraş în care consiliul de conducere accepta luteranismul, tot oraşul trebuia să devină luteran. Expresia juridică în limba latină era: Cuius regius eius religio, adică „a cui este regiunea, a aceluia este religia.”
De aceea, când Ulrich Zwingli a început să nutrească idei de reformă, el a trebuit să convingă Consiliul să accepte noile idei şi numai după aprobarea consiliului au putut fi ele implementate. Dacă Consiliul nu a fost de acord cu botezul adulţilor, Zwingli a renunţat la această idee. Dar nu numai atât. El a trebuit să dezvolte o teologie care să justifice botezul copiilor mici.
Chiar de la începuturile lor, anabaptiştii au insistat că fiecare individ trebuie să fie liber să-şi aleagă el însuşi credinţa. Botezul pe bază de credinţă personală şi de mărturie personală dicta să nu mai fie botezaţi copiii mici, ci să se aştepte până la vârsta cînd copiii sunt capabili să primescă instruire şi apoi să aleagă pentru ei înşişi ce credinţă adoptă.
Când au apărut în Zurich anabaptiştii, imediat Consiliul i-a declarat în afara legii şi, când ei au continuat să răspândească crezul lor şi să practice botezul credinţei, au fost, rând pe rând, condamnaţi la moarte şi executaţi.
Prin urmare, anabaptiştii cereau libertate de alegere a crezului pentru fiecare individ şi libertate pentru toate credinţele în cadrul aceluiaşi land, sau oraş. Această spargere a unităţii naţionale era “crima” de care se făceau vinovaţi anabaptiştii.
Cu toate că erau astfel sub ameninţarea constantă cu moartea, anabaptiştii s-au răspândit rapid în toată Europa, inclusiv în Transilvania şi în Polonia.
reforma harta apogeu
Martin Luther
Pare ciudat că introducem pe Luther, care a început Reforma, numai la acest punct. Vom înţelege însă de îndată de ce facem acest lucru. Martin Luther s-a născut în orăşelul german Eisleben, în 1483. Tatăl lui era miner la o mină de cupru. A ajuns să câştige bine şi şi-a dat copilul la şcoală cu planul să-l facă avocat. Într-o zi, când avea 25 de ani, a fost surprins de o furtună în câmp, un trăznet a căzut lângă el şi l-a trântit la pământ şi el s-a rugat Sfintei Ana, protectoarea minerilor să-l scape şi atunci el se va călugări.
La două săptămâni după furtună şi-a ţinut cuvântul şi a intrat călugăr într-o mânăstire Augustiniană. În mânăstire, Martin respecta cu stricteţe toate regulile şi posturile şi pedepsele (canoanele) pe care i le dătea duhovnicul lui, cu speranţa că îl va satisface pe Dumnezeu. Mai târziu, Luther a scris:
„Când eram călugăr, m-am torturat timp de 15 ani cu jertfă zilnică, chinuindu-mă cu posturi, cu vegheri de noapte şi cu alte fapte riguroase. Căutam cu îndârjire să-mi câştig dreptatea înaintea lui Dumnezeu.”
În 1507 a fost hirotonisit ca preot. În 1510 a fost trimis la Roma, unde a văzut corupţia care domnea la curtea papală. În 1512 a primit doctoratul în teologie şi a devenit profesor de Biblie la Universitatea din Wittemberg. Aceasta era poziţia pe care o deţinea în 1517, când călugărul dominican Tezel a apărut în Wittemberg vânzând indulgenţele prin care se promitea iertarea păcatelor celor ce le cumpără. Indignat de aceasta, el a scris cele 95 de argumente prin care demonstra că acţiunea este o farsă.
Aşa cum am scris mai la început, Luther nu intenţiona atunci să provoace o reformă în Biserica catolică. El dorea doar să provoace o dezbatere academică. Dar, de îndată ce publicul mare a captat ideile principale şi oamenii au prins curaj, reformarea bisericii n-a mai putut fi oprită.
Trebuie ştiut că la data aceea Luther însuşi nu era “reformat”. El se considera un păcătos care se lupta din răsputeri să-l satisfacă pe Dumnezeul care, după cum credea el atunci, impune atâtea sarcini grele pe bieţii muritori. Dar, cândva pe la începutul anului 1519, studiind Epistola către Romani, Luther şi-a oprit privirile la locul unde scrie: „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede…deoarece în ea este descoperită o dreptate pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: Cel drept va trăi prin credinţă” (Romani 1:16-17). Şi Luther şi-a zis: „Iată ce înseamnă aceasta: Dreptatea lui Dumnezeu este revelată prin Evanghelie şi anume, dreptatea pasivă prin care milostivul Dumnezeu ne justifică după cum este scris că cel ce crede trăieşte prin credinţă”.
Luther adaugă: „Aici am simţit că am fost totalmente născut din nou şi că am intrat în paradis prin porţi larg deschise!”
Atunci Luther a început să predice mântuirea numai prin credinţă, ca un dar al lui Dumnezeu pentru fiecare care crede. Luther însuşi a fost “reformat,” a fost născut din nou.
În anul acela, Luther a fost chemat la o dezbatere publică cu teologul John Eck. În cadrul acestei dezbateri, Luther a afirmat că şi sinoadele Bisericii pot greşi şi că infailibilitatea Papei este o teorie de curând inventată.
Cu acestea, Luther a călcat pe cele mai sacrosante credinţe catolice şi şi-a tăiat orice punţi de retragere. În anul 1520, Papa a emis Bula papală prin care Luther era declarat eretic şi i se dădeau 30 de zile ca să-şi recunoască greşelile. Drept răspuns, Luther a ars Bula papală în public. Istoricul Thomas Linsey scria recent; „Este imposibil pentru noi cei din secolul al XX-lea să ne imaginăm emoţia care a cuprins toată Germania şi într-adevăr toată Europa că un biet călugăr a ars o Bulă papală!”
În 1521, la Dieta de la Worms, Luther a fost declarat eretic şi a fost condamnat la moarte. În învălmăşeala de la Worms, câţiva oameni mascaţi l-au răpit pe Luther. Unul dintre nobilii germani, partizan al Reformei, a organizat acest lucru. Luther a fost dus în secret în castelul de la Worms al acestui nobil. Aici a fost ţinut în secret timp de opt luni, în care a început să traducă Noul Testament în limba germană. În martie 1522, Luther s-a întors la Wittemberg şi a preluat conducerea Reformei, apărat de câţiva dintre nobilii care au îmbrăţişat noua credinţă.
reforma luther worms
Reforma a însemnat printre altele, curăţirea bisericilor de icoane, lepădarea de hainele preoţeşti, renunţarea la liturghia în limba latină şi înlocuirea ei cu cântări comune şi cu predica în limba germană. Tot atunci s-au golit mânăstirile şi călugării s-au întors la viaţa civilă. În anul 1525, Luther s-a căsătorit cu o fostă călugăriţă, după ce au renunţat amândoi la jurământul de călugărie.
Acum este momentul să facem o comparaţie între Erasmus şi Luther. Să ne uităm mai întâi la mediul din care vin. Desiderius Erasmus vine dintr-o şcoală de gândire total netipică pentru acea vreme: mişcarea numită „devotio moderna,” un nou fel de spiritualitate care porneşte de la învăţătura lui Isus din Nazaret şi ţinteşte ca prin imitarea lui Isus să ajungă la transformare în caracter şi comportament după chipul lui Dumnezeu. Martin Luther porneşte dintr-o mânăstire augustiniană şi după o luptă îndelungată cu păcatele şi după un studiu aprofundat al Epistolei către Romani ajunge să descopere că păcatele lui sunt ispăşite şi iertate prin jertfa lui Isus şi că el, Luther, este îndreptăţit, justificat prin credinţă. El nu trebuie să se mai pedepsească pentru păcate, deoarece pedeapsa a ispăşit-o deja Isus.
Pentru Luther, vestea cea bună era că iertarea de păcate s-a realizat prin jertfa lui Isus şi se obţine individual prin credinţa în Isus. Pentru Erasmus, vestea cea bună era că prin cunoaşterea învăţăturii lui Isus şi prin imitarea lui Isus se ajunge la transformare după chipul lui Isus şi la relaţie personală cu Dumnezeu.
Erasmus era cu 17 ani mai în vârstă decât Luther, era mult mai umblat în lume şi avea o cultură mult mai vastă. El era de acord cu Luther că una dintre problemele Bisericii catolice era corupţia, în special corupţia preoţilor şi a ierarhilor, a conducătorilor Bisericii şi că problema era transformarea morală şi crearea unei Biserici curate. Când Erasmus a fost întrebat de ce nu se alătură lui Luther în acţiunea de reformare a Bisericii, el a răspuns că aşteaptă să vadă mai întâi ce fel de Biserică şi ce fel de credincioşi va produce Luther prin învăţătura lui şi pe baza aceasta va decide dacă i se alătură sau nu.
Erasmus a observat, de la o anumită distanţă, ce realizează Luther şi în cele din urmă a ajuns la concluzia că nu se poate uni cu felul de Biserică pe care a realizat-o acesta.
Pentru Erasmus, problema cheie era ce fel de învăţătură dă Luther. Este extrem de interesant să vedem că în cele din urmă Erasmus a ajuns la concluzia că greşeala fundamentală în învăţătura lui Luther stă în augustinianismul lui, în credinţa că prin căderea în păcat voinţa umană a fost complet pervertită şi anihilată şi că acum numai Dumnezeu decide cine să fie mântuit şi cine nu. Erasmus a decis să iese din tăcerea lui şi în 1524 a scris cartea întitulată „Despre libertatea voinţei”. Aceasta l-a înfuriat teribil pe Luther şi spre sfârşitul anului 1525 a publicat cartea lui masivă întitulată „Sclavia voinţei”.
Prin această încrucişare de săbii, orice colaborare între cei doi giganţi a devenit imposibilă.
Câteva comentarii
O primă reacţie la cartea lui Luther a venit din partea teologului anabaptist Balthasar Hubmaier, care a scris în anul 1527 cartea „Libertatea voinţei” (vol.I şi II). Hubmaier devenise, cu un an înainte, pastor la comunitatea anabaptistă din Nikolsburg, Moravia (astăzi Mikulov, Republica Cehă) şi a găsit acolo un grup de luterani foarte descurajaţi de cartea lui Luther. Iată cum descrie Hubmaier situaţia:
„Am găsit oameni care au înţeles doar două lucruri. Unu: ”Noi credem, credinţa ne mântuie” şi Doi: „Noi nu putem face nimic bun. Dumnezeu lucrează în noi şi voinţa şi împlinirea. Noi nu avem voinţă liberă” (pag. 427). Şi mai departe: „Prin această negare a voinţei libere se dă cale liberă celor rău voitori să atribuie lui Dumnezeu toate păcatele şi faptele lor rele, zicând: „Faptul că eu comit curvie sau adulter este voia lui Dumnezeu. Ceea ce voieşte Dumnezeu aceea trebuie să se întâmple. Şi cine poate sta împotriva voinţei Lui? Dacă n-ar fi voia Lui, n-aş păcătui. Dacă ar fi voia Lui, m-aş opri din păcătuit…” Să mai arătăm şi faptul că prin această gândire eronată mulţi sunt duşi în rătăcirea lenevirii şi a disperării, fiindcă ei gândesc că de vreme ce omul nu poate voi şi face nimic bun şi de vreme ce toate lucrurile se întâmplă din necesitate, el n-are ce face decât să rămână în această stare. Dacă Dumnezeu mă vrea să fiu al Lui, El mă va atrage la sine. Dacă nu vrea, voinţa mea este zadarnică” (pag.447. Citate din Balthasar Hubmaier, Theologian of Anabaptism, Herald Press, Scottdale, PA.).
Hubmaier combate cu vehemenţă această teorie. El foloseşte multe dintre argumentele lui Erasmus în pledoaria lui pentru libertatea voinţei.
Un an mai târziu, în 1528, Hubmaier a fost arestat, a fost dus la Viena, acolo a fost torturat cumplit şi apoi a fost ars pe rug, adăugându-se la numărul primilor martiri ai anabaptismului.
Să trecem acum în Anglia. Aici, Reforma a fost făcută mai mult din motive politice. Henric al VIII-la voia cu orice preţ să aibă un moştenitor băiat şi fiindcă regina nu i-a dat un semenea moştenitor a vrut să divorţeze de ea şi să se căsătorească cu alta, dar Papa a refuzat să-i dea dispensa necesară pentru divorţ. Pe acest motiv, el şi-a declarat independenţa de Roma, a devenit el capul noii Biserici, numită cu vremea Biserica anglicană, şi un grup de teologi reformatori au formulat noua credinţă reformată. Aceşti teologi au înclinat spre teologia pe care o formula chiar atunci la Geneva Ioan Calvin, o teologie strict predestinaţionistă. Către sfârşitul acelui secol, în mişcarea anglicană a apărut un curent care dorea o mai mare sfinţenie a vieţii. Accentul lor era pe o viaţă pură, curată, sfântă. Mai mult în derâdere, restul populaţiei le-a dat numele de „puritani”. La începutul secolului următor, mişcarea puritană a devenit foarte puternică, mai ales în domeniul universitar (Cambridge şi Oxford). Fiindcă erau nedoriţi şi chiar persecutaţi de autorităţile regale, mulţi dintre puritani, începând pe la anul 1620, au început să emigreze in America.
Să stăm şi să medităm la ce se întâmpla. Puritanii erau calvinişti, credeau puternic în predestinaţie şi totuşi erau pasionaţi pentru puritatea vieţii, pentru sfinţenie. Ori, cu un secol înainte, Baltazar Hubmaier scria că învăţătura despre predestinaţie ducea la descurajarea luptei pentru sfinţenia vieţii. Cum putem explica lucrurile?
Aici trebuie să-l aducem în scenă pe sociologul german Max Weber, care în anii 1904-1905 şi-a scris şi publicat lucrarea lui „Etica protestantă şi spiritul capitalist”. Teza lui fundamentală era că hărnicia în muncă, spiritul de corectitudine şi de economisire şi de reinvestire au fost produse de etica protestantă şi în special de cea puritană, predestinaţionistă. Cum explică sociologul german lucrul acesta? El se trăgea dintr-o familie de puritani şi cunoştea felul de gândire al acestora. Iată cum îl explică el. Faptul că Dumnezeu ne alege, sau ne predestinează, este un dat real. Cum putem noi personal să ştim dacă am fost predestinaţi să fim copiii Lui sau nu? Simplu, după Învăţătura lui Isus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Aceasta înseamnă că cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt harnici în muncă, sunt corecţi, sunt cinstiţi, sunt buni, adică se văd în ei „roadele Duhului Sfânt”. Şi atunci, credincioşii care erau deja parte din mişcarea creştină dar care nu erau siguri că sunt între cei aleşi trebuia să-şi dovedească lor înşişi că sunt născuţi din Dumnezeu şi o făceau manifestând hărnicie, corectitudine, bunătate, etc. Prin acestea ei îşi dovedeau lor înşişi că sunt dintre cei aleşi, dintre cei predestinaţi pentru mântuire.
Max Weber recunoaşte în cartea lui că sunt şi alte forme de protestantism care nu sunt calviniste (predestinaţioniste), dar care totuşi produc sfinţenia vieţii şi hărnicie şi corectitudine, etc. El încearcă să dea o explicaţie pentru faptul că şi ei produc vieţi schimbate. O face cu mai puţină claritate şi convingere.
Să încercăm să găsim împreună o explicaţie pentru vieţile transformate prin protestantism.
Să ne uităm mai întâi la luteranism. Erasmus, secundat de Hubmaier, a considerat că predestinaţionismul, pe care Luther l-a luat de la Augustin, este o piedică în calea unei reale transformări a vieţii. Fapt este că, totuşi, protestantismul lui Luther a produs o anumită transformare morală în oameni, în special prin fenomenul nou pe care l-a introdus Luther: un loc de seamă acordat predicii în noul fel de slujbă religioasă, introdusă în locul liturghiei în limba latină. Predica, în limba poporului, a devenit o formă extraordinar de puternică de educaţie, atât despre doctrinele creştine cât şi despre morala creştină. De asemenea cântecele (multe compuse chiar de Luther) aveau un conţinut educativ şi de îndemnare la o viaţă nouă.
Să ne gândim şi la faptul că între pastori (care îi înlocuiau pe preoţi) erau doritori de o viaţă după voia lui Dumnezeu şi ei insistau în predicile lor pe nevoia schimbării vieţii, chiar dacă nu dădeau acestei schimbări o justificare doctrinară. Mulţi au început să scrie cărţi despre nevoia schimbării felului de viaţă.
Un astfel de pastor a fost John Arndt, care a trăit în Germania între 1555-1621. El a văzut că mulţi pastori din vremea lui sunt experţi în dezbateri teologice, dar viaţa lor nu arată că ei ar fi creştini. Pentru a remedia situaţia aceasta, el a scris cartea „Adevăratul creştinism” (1610), care a devenit foarte repede una dintre cele mai citite şi mai răspândite cărţi în lumea protestantă. Şi nu numai! Un profesor catolic german a vizitat Madridul în 1687 şi acolo a vizitat biblioteca iezuită şi l-a întrebat pe bibliotecarul şef care este cartea de trăire creştină cea mai bună în biblioteca lui. Acesta i-a adus o carte în limba latină căreia îi lipsea pagina de titlu şi pagina de la sfârşit (care conţineau date despre autor), i-a da-o s-o răsfoiască, spunându-i: Aceasta este cea mai bună carte devoţională din biblioteca noastră. Profesorul german a început să citească şi imediat şi-a dat seama că era cartea scrisă de John Arndt!
Iată ce scrie Arndt în prefaţa cărţii lui:
„Am intenţionat să vă arăt că noi cei ce purtăm numele de „creştin” (Cristosieni) o facem nu numai pentru faptul că credem în Cristos, ci şi pentru faptul că numele acesta înseamnă că noi trăim în Cristos şi Cristos trăieşte în noi. Apoi am dorit să arăt că adevărata pocăinţă porneşte din centrul cel mai adânc al inimii; că inima, mintea şi sentimentele trebuie să fie schimbate; că noi trebuie să ne conformăm lui Cristos şi Evangheliei Lui”.
În continuare, Arndt arată că mulţi învaţă doctinele, dar „nu vor să înveţe de la singurul nostru Invăţător Isus Cristos cum să fie blânzi şi smeriţi şi totuşi viaţa Lui sfântă ar trebui să fie regula noastră de viaţă şi de conduită… Şi deşi noi nu putem, în slăbiciunea noastă actuală să imităm în mod perfect viaţa lui sfântă şi exaltată, cu toate acestea noi ar trebui să o iubim şi să dorim cu înfocare să o imităm tot mai deplin; căci astfel noi trăim în Cristos şi Cristos trăieşte în noi şi, aşa cum scrie apostolul Ioan „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).
Cineva a remarcat că „Adevăratul creştinism” al lui Arndt nu este altceva decât o transpunere în limbaj protestant a cărţii „Imitarea lui Cristos” a lui Tomas a Kempis (părţi substanţiale din cartea lui Kempis sunt incluse în cartea lui Arndt). Fapt este că Arndt a contribuit enorm la înnoirea vieţii în Germania luterană.
Se consideră de asemenea că învăţătura lui Arndt a dat naştere mişcării pietiste, iniţiată de Philipp Jakob Spenner şi August Herman Francke. Mişcarea pietistă s-a autodefinit ca o „religie a inimii” în locul unei „religii a capului”. Manifestul noii mişcări a fost cartea lui Spenner „Pia desideria”, adică „dorinţele pietăţii” sau „dorinţele evlaviei”, publicată în 1675, ca prefaţă la o carte de predici a lui Arndt.
Unul dintre cei influenţaţi puternic de această mişcare a fost John Wesley (1703-1791), cel mai mare evanghelist pe care l-a avut Anglia. Mă voi opri puţin asupra lui deoarece, spre deosebire de cei discutaţi până acum, el nu a fost predestinaţionist, ci a fost arminianist (a crezut în liberul arbitru, adică în alegerea liberă a omului, ca şi anabaptiştii).
John Wesley credea cu pasiune în posibilitatea trăirii în sfinţenie în această viaţă. Wesley atingea prin evanghelizările lui oamenii simpli, care nu aveau nici o educaţie religioasă. El era pentru o educare sistematică sau metodică a celor noi convertiţi. De aceea mişcarea lui a căpătat numele de „metodistă”. El a observat că noii convertiţi aveau nevoie de cel puţin patru-cinci ani ca să li se arate toate obiceiurile şi practicile păgâne de care să se dezveţe şi cele creştine pe care să le înveţe. Când ajungea la totala dezvăţare şi învăţare se zicea că a ajuns la predare totală a fiinţei în proprietatea lui Isus şi la actul acesta de predare totală Dumnezeu răspundea prin umplerea totală cu Duhul Sfânt şi la sfinţirea totală. De la punctul acesta, Wesley spunea că credinciosul este capabil să trăiască în sfinţenie totală, fără păcat, toată viaţa.
Mişcarea pentru sfinţenia vieţii (holiness movement) a dominat cultele evanghelice tot secolul al XIX-lea, atât în Anglia cât şi în Statele Unite.
reforma luther dresda
Concluzii generale
După părerea noastră, fenomenul cel mai important care a apărut acum cinci sute de ani a fost curajul oamenilor de a se angaja în dezbateri libere pe teme de religie. Dezbaterile libere au dus în cele din urmă la schimbări majore atât în crezul creştin cât şi în practica religiei creştine, exact ceea ce voiau să evite cei ce se opuneau oricăror discuţii libere.
Dar ceea ce părea la acea data cu totul şi cu totul inacceptabil era cererea ca fiecare individ să fie liber să-şi aleagă el însuşi religia. Ideea aceasta a apărut în anul 1524, în cadrul discuţiilor despre botez. Atâta vreme cât se practica botezul copiilor mici, toţi cetăţenii unui anumit teritoriu erau “încreştinaţi” prin botez la o vârstă la care ei înşişi nu erau capabili să decidă ce religie să aibă. Dar, dacă se renunţa la botezarea copiilor mici şi se aştepta până la vârsta la care puteau să decidă ei înşişi, însemna că li se recunoaşte dreptul de a decide dacă devin creştini, dacă devin atei, sau îmbrăţişează altă religie.
Puţini istorici ştiu, sau vor să recunoască, faptul că anabaptiştii au fost cei ce au lansat primii in civilizaţia europeană conceptul de libertate de alegere a religiei şi, deci, libertatea de conştiinţă. Sperăm că lacuna aceasta va fi remediată.
O altă mare realizare a Reformei a fost că a iniţiat traducerea Bibliei în limbile popoarelor. Faptul că s-a pus Biblia în mâna poporului a fost una dintre cele mai mari revoluţii din istoria omenirii. Acum, fiecare om poate citi pentru sine şi poate decide pentru sine ce credinţă să-şi aleagă!
Apariţia unei mari varietăţi de credinţe creştine, sau religii creştine, poate fi văzută ca o dezorientare şi unii o consideră ca atare, dar ea înseamnă o îmbogăţire a spiritului uman, care poate astfel să compare diferitele înţelegeri ale aceluiaşi text şi să aleagă pentru sine ceea ce trebuie să creadă şi ceea ce trebuie să respingă.
Comunismul a fost o încercare de a închide oamenii să nu mai audă decât ceea ce spun comuniştii. Era una dintre multele închisori ale minţii şi ale spiritului.
Căderea comunismului a adus cu sine libertatea de călătorie, de care se bucură acum milioane de români. Românii călătoresc în ţări cu religii diferite şi sunt expuşi la diferite feluri de gândire.
Apariţia internetului, care aduce informaţia în casa fiecărui roman, fără ca el să mai trebuiască să călătorească nici măcar până la o librărie sau la o bibliotecă, a lărgit la maximum libertarea şi posibilitatea de informare.
Biserica ortodoxă obişnuia să afirme că locul Bibliei este numai în Biserică, pe altar sau pe un pupitru anume făcut pentru ea şi că laicii nu sunt suficient de educaţi să poată citi Biblia fără să se rătăcească. Unii preoţi o mai spun şi astăzi.
Dar vremea unui monopol pe informaţie, a unui control al minţilor, a unei manipulări a gândirii oamenilor a trecut! Din fericire!
Românii de astăzi manifestă o foame după hrană spirituală şi o sete după adevărată spiritualitate. Varietatea de învăţături creştine care i se oferă, prin predicatori şi prin alţi învăţători ai diferitelor culte creştine evanghelice este una dintre sursele unde îşi găsesc hrana şi este unul dintre izvoarele din care se adapă! Cine-i mai poate opri să mănânce şi să bea?
Dar libertatea aceasta va produce inevitabil dezbateri despre natura şi despre conţinutul religiei ortodoxe. Lucrurile acestea nu mai pot fi considerate ca fiind în afara discuţiei. Şi discuţiile libere vor duce inevitabil la schimbări. Cui îi este frică de toate acestea?
Discuţii intense se poartă şi acum. Pe ascuns. Sau în şoaptă.
N-ar fi mai bine ca ele să fie înţelept coordonate şi îndrumate?
Esenţa Reformei.
Mântuirea cuprinde trei evenimente esenţiale: Iertarea de păcate, împăcarea cu Dumnezeu şi eliberarea de sub orice stăpânire a celui rău. Acestea au fost realizate prin jertfa Fiului lui Dumnezeu pe cruce şi sunt oferite de Dumnezeu fiecărui om gratuit, ca dar, un dar care se însuşeşte prin credinţă.
Mântuirea aduce cu sine intrarea omului într-o relaţie personală cu Dumnezeu.
Reforma a înlăturat preotul, biserica, ierarhia, liturghia, sfinii, Maica Domnului, moaştele, icoanele din procesul de mântuire.
Preotul (pastorul) rămâne cu funcţia de învăţător, sfătuitor (consilier spiritual), predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, conducător al lucrărilor bisericii (actele de cult, sau sacramentele, sau tainele).
Biserica rămâne mediul în care credincioşii cresc spiritual şi în care ei lucrează împreună pentru promovarea lucrărilor lui Dumnezeu în societate şi pe câmpul de misiune.
0 – 30 –Iosif Țon: Cum a intrat idolatria în creștinism prin moaște, icoane și închinare la sfinți?
Esenţa Reformei religiei creştine, făcută în 1517 în Germania, a fost întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu aflat în Sfânta Scriptură. Toate practicile care nu se găsesc scrise în Cuvântul lui Dumnezeu au fost scoase din Biserică şi din practica creştinilor. Este semnificativ faptul că nu Martin Luther, ci poporul de rând, în absenţa Reformatorului, au scos din Biserici icoanele şi moaştele (osemintele, sau frânturi de oase ale „sfinţilor”). Ei le-au scos şi din casele lor şi astfel au pus capăt închinării la aceste obiecte.
Din moment ce au acceptat principiul fundamental Sola Scriptura (numai ceea ce scrie în Sfânta Scriptură) şi după ce au văzut că Sfânta Scriptură nu numai că nu porunceşte închinarea aceasta ci, dimpotrivă, condamnă orice închinare afară de închinarea lui Dumnezeu, credincioşii au făcut curăţenie atât în Biserici, cât şi în casele lor, aruncând afară icoanele şi osemintele sfinţilor.
Când şi cum a intrat în practica unor creştini închinarea la oasele unor morţi, practica rugăciunilor adresate unor oameni decedaţi şi închinarea la icoane?
Totul a început în oraşul Smirna, din Asia Mică, la câtăva vreme după anul 150 după Cristos.
Policarp, Episcopul Bisericii creştine din oraşul Smirna, era un bătrân respectabil, care în tinereţe fusese ucenic al apostolului Ioan. Când a început persecuţia, unii creştini au plecat spre alte locuri, unde nu era persecuţie. Policarp a refuzat să fugă de persecuţie. Totuşi, pentru a nu provoca direct autorităţile oraşului, s-a mutat la o fermă din apropierea oraşului. De acolo a fost arestat şi adus în oraş. I s-a cerut să se lepede de credinţă şi, desigur, a refuzat. A fost torturat şi în cele din urmă a fost ars pe rug. Creştinii din oraş i-au cules oasele care au rămas din foc şi le-au înmormântat în cimitirul oraşului.
Pe vremea aceea, ziua morţii unui martir era considerată ziua lui de naştere cerească. La un an de la moartea lui Policarp, iubitului lor pastor, credincioşii din Smirna s-au adunat la cimitir, şi au făcut acolo Cina Domnului (Împărtăşania), mormântul lui considerându-l a fi altarul. Au repetat lucrul acesta şi în anii următori. În cele din urmă, s-au gândit că e greu să vină toţi la mormânt, au scos rămăşiţele lui din mormânt, le-au curăţat cu mare grijă şi le-au depus în altarul Bisericii, pentru ca fiecare Cină a Domnului să fie făcută peste rămăşiţele lui.
Vestea a ceea ce au făcut ei s-a răspândit şi tot mai multe biserici au făcut le fel: au cules cu evlavie rămăşiţele pământeşti ale martirului lor local şi le-au depozitat în Biserică.
Apoi au făcut un pas mai departe: Au considerat că martirul lor, fiind acum în prezenţa lui Dumnezeu şi fiind sfânt, are puterea să se roage pentru credincioşii din Biserica sau Bisericile lui şi deci au început să se roage lui, ca el să mijlocească la Dumnezeu pentru ei. În felul acesta s-a dezvoltat un adevărat cult al martirilor, adică a „sfinţilor”. Iată care erau, pe la anul 400, practicile de venerare a sfinţilor martiri:
- Numele martirului era înscris în catalogul sfinţilor şi era poruncită recunoaşterea lui publică.
- Mijlocirea lui era cerută în rugăciunile publice ale Bisericii.
- Se dedicau (închinau) Biserici lui Dumnezeu în numele lui.
- Slujba divină şi euharistia erau celebrate în numele lui.
- Se ţinea anual sărbătoarea (hramul) lui.
- Să făceau tablouri sau picturi ale lui, cu o aureolă în jurul capului lui.
- Rămăşiţele (relicvele, moaştele) lui erau puse în vase de argint sau de aur, erau plasate în altar şi erau cinstite în mod public.
Lucrurile acestea nu s-au întâmplat fără opoziţie. Astfel, un cleric din Aquitania, pe nume Vigilantius, a contestat respectul acordat rămăşiţelor martirilor, afirmând că practicile legate de aceste relicve erau de origine păgână. Împotriva lui s-a ridicat vehement Ieronim, care la anul 404 l-a atacat vitriolic într-un tratat întitulat Contra Vigilantius. Ieronim avea în spatele lui autoritatea imperială şi intervenţia lui a pus capăt oricăror obiecţii la venerarea sfinţilor.
Ultimul pas în acest proces a fost că picturile de pe pereţii Bisericilor şi tablourile portabile ale sfinţilor au început să fie venerate. Nici lucrul acesta nu s-a întâmplat fără opoziţie. Astfel, la anul 305, la Elvira, în sudul Spaniei, a avut loc un Sinod local la care s-au luat multe decizii care defineau credinţa şi practica creştină. Între acestea se găseşte articolul (canonul) 36 care spune că „s-a găsit potrivit ca imaginile să nu existe în biserici aşa încât ceea ce venerăm şi la ce ne închinăm să nu fie pictat pe pereţi.”
Decizia aceasta nu a fost luată în seamă şi bisericile au continuat să fie umplute de icoane. Dar tot timpul a continuat să existe şi opoziţie. Lucrul acesta reiese dintr-o scrisoare a patriarhului Ghermanus, scrisă cândva după anul 700 şi adresată la doi episcopi anti-icoane, în care se spune că „acum oraşe întregi şi o mulţime de oameni sunt într-o mare agitaţie din cauza acestei probleme” (adică închinarea la icoane).
În acea vreme ( adică după anul 700) dinspre răsărit veneau atacuri tot mai puternice ale arabilor convertiţi la noua religie a lui Mahomed. Aceştia aveau o anumită toleranţă faţă de creştini, dar ei erau foarte împotriva icoanelor. Creştinii care reuşeau să scape de sub dominaţia arabă şi să se refugieze în imperiul bizantin aduceau cu ei şi vestea atitudinii islamiştilor împotriva oricărei reprezentări în imagini a divinităţii.
Ajunşi la acest punct, trebuie să ne ocupăm de împăratul Bizanţului Leon al III-ea Isaurul (a domnit între anii 717-741). La câteva luni după urcarea lui la tron, arabii au asediat Constantinopolul, pe mare şi pe uscat. Asediul a durat un an de zile. Leon s-a dovedit a fi bun strateg şi i-a biruit pe arabi, salvând imperiul de avansul islamului. Leon a luat această biruinţă ca semn al ajutorului lui Dumnezeu. El era un om profund religios şi era foarte tulburat de fenomenul închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane. În anul 726 a avut loc o mare erupţie a unui vulcan pe insula Thera (Santorini), precum şi un cutremur devastator. Leon a luat evenimentele acestea ca un semn al mâniei lui Dumnezeu pentru idolatria închinării la moaşte şi la icoane. De aceea, în anul acela el a emis un decret prin care interzicea această închinare şi poruncea scoaterea icoanelor şi a moaştelor din biserici. Opoziţia, extrem de vehementă, a venit de la Papa de la Roma şi din mânăstiri. Leon al III-lea n-a cedat şi a pornit la o acţiune sistematică de oprire a ceea ce el considera a fi idolatrie, scoţând icoanele şi moaştele din biserici. A închis multe mănăstiri şi i-a obligat pe călugări să se căsătorească.
Leon al III-lea a imprimat credinţa lui împotriva icoanelor şi în fiul său, Constantin, care l-a urmat la tron sub numele de Constantin al V-lea (741-775) şi care a continuat politica iconoclastă a tatălui său cu şi mai mare violenţă. Nu numai atât. El a condamnat cultul Fecioarei Maria şi cultul sfinţilor, iar călugăria a considerat-o a fi contra naturii umane.
Pentru a da o bază teologică respingerii închinării la icoane, Constantin al V-lea a convocat un Sinod la care au participat 300 de episcopi în anul 754. Iată decretul pe care l-au formulat aceştia: „În temeiul cuvintelor din Sfânta Scriptură şi ale Sfinţilor Părinţi declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că va fi alungată, respinsă, îndepărtată şi anatemizată de Sfânta noastră Biserică, orice icoană, făcută din orice fel de material sau prin arta blestemată a picturii. Cel care, în viitor, va îndrăzni să-şi facă un asemenea obiect şi să-l venereze sau să-l aşeze într-o biserică sau într-o casă particulară sau să-l ţină ascuns, va fi, dacă este episcop sau diacon, destituit, dacă este călugăr sau laic va fi anatemizat şi va suporta rigoarea legilor ca duşman al lui Dumnezeu şi al doctrinelor transmise de Sfinţii Părinţi.”
Constantin al V-lea a fost urmat la tron de Leon al IV-lea Khazarul (775-780). Noul împărat s-a declarat şi el împotriva icoanelor, dar a fost foarte moderat în aplicarea acestei politici. Aceasta datorită soţiei lui, împărăteasa Irina, care era o pasionată adeptă a icoanelor.
La moartea lui Leon Khazarul, succesiunea la tron a avut-o fiul acestuia, Constantin al VI-lea, care era minor. Mama lui, Irina, preia conducerea statului. După ce îşi consolidează domnia, Împărăteasa Irina convoacă un nou Sinod, în anul 787, la Niceea (aproape de Constantinopol), Sinod care restaurează cultul icoanelor şi al sfinţilor. Acest Sinod este considerat, atât de ortodocşi cât şi de catolici, ca fiind al şaptelea Sinod ecumenic.
În anul 802, are loc o lovitură de stat şi Împărăteasa Irina este înlăturată de la tron. Urmează o perioadă tulbure, de lupte mari între iconoclaşti şi iconoduli. În cele din urmă, tronul este preluat de Leon al V-lea Armeanul (813-820), care este un convins iconoclast. El convoacă un nou Sinod la Constantinopol în 815, Sinod care anulează deciziile Sinodului de la Niceea şi reintroduce politica de distrugere a icoanelor.
Leon al V-lea este asasinat în anul 820 şi pe tron se instalează o nouă dinastie, cea Amoriană sau Frigiană, prin Mihail al II-lea (820-829), şi el un iconoclast pasionat. Tot aşa este şi fiul lui, Teofil, care a domnit între 829-842. Soţia lui, însă, Împărăteasa Teodora era o pasionată închinătoare la icoane. Când soţul ei a murit, tronul i-a revenit fiului lui, Mihail al III-lea, care nu avea decât trei ani. Iarăşi, puterea imperială a fost preluată de mama lui, Împărăteasa Teodora.
Aceasta va convoca un nou Sinod la începutul anului 843, Sinod care va restaura închinarea la icoane. La încheiera acestui Sinod, la 11 martie 843, s-a ţinut o slujbă solemnă în biserica Sfânta Sofia, în care s-a celebrat în mod solemn reintroducerea cultului icoanelor. Această reintroducere s-a dovedit a fi definitivă şi această dată este considerată „Duminica Ortodoxiei”, care se sărbătoreşte de atunci până astăzi în prima duminică din Postul Paştilor.
După această schiţă istorică, să ne uităm la problema închinării la moaşte, la sfinţi şi la icoane din punct de vedere biblic şi teologic. Toate trei vin sub o singură denumire: idolatrie. Ele sunt o încălcare a primei dintre cele zece porunci, care sună aşa:
„Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele care sunt mai jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti” (Exod 20: 4-5).
Cartea Deuteronomul, care a fost scrisă de Moise la sfârşitul celor 40 de ani de călătorii prin pustie şi care conţine gândurile şi îndemnurile finale ale acestui mare prooroc şi legiuitor al lui Israel, ne dă aceste cuvinte ale lui Moise despre idolatrie:
„În vremea aceea, Domnul mi-a poruncit să vă învăţ legi şi porunci, ca să le împliniţi în ţara pe care o veţi lua în stăpânire. Fiindcă n-aţi văzut nici un chip în ziua aceea, când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului la Horeb, vegheaţi cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om, sau chipul vreunei femei, sau chipul vreunui animal de pe pământ, sau chipul vreunei păsări care zboară în ceruri, sau chipul vreunui animal care se târăşte pe pământ, sau trupul vreunui peşte care trăieşte în apele dedesubtul pământului” (Deut.4:14-18).
Cel care, în timpul controversei născute din încercarea lui Leon al III-lea de a face să înceteze închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane, s-a ridicat să apere această închinare, a fost Ioan Damaschinul (a trăit între anii 675-749). El a scris trei cărţi împotriva iconoclaştilor şi în apărarea icoanelor.
Argumentele lui în favoarea închinării la icoane trebuie să fie cunoscute, deoarece ele sunt folosite în ortodoxie până în zilele noastre. Afirmaţia lui fundamentală este că poruncile care interziceau idolatria, date în Vechiul Testament, şi-au pierdut valabilitatea odată cu întruparea lui Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos. El argumentează că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în materie (în trup material), Acesta a sfinţit materia şi, prin urmare, venerarea unor lucruri materiale nu mai este un păcat.
Argumentul acesta se spulberă când vedem cu câtă grijă argumentează apostolul Pavel (care scrie după întruparea Fiului) împotriva idolatriei:
„S-au fălit că sunt înţelepţi şi au înnebunit; şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, animale cu patru picioare şi păsări. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimii lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile; căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu şi au slujit şi s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin” (Romani 1:22-25).
Să ne uităm cu atenţie la textul acesta deoarece apostolul Pavel ne explică aici întreaga problemă a închinării. El ne arată că esenţa idolatriei stă în faptul că oamenii se închină „făpturii” sau „creaturii,” în locul Creatorului. Aici nu e vorba de a „sfinţii” creaţia pentru ca apoi să ne putem închina ei. Aici e vorba de unul dintre cele mai importante principii pe care ni le dă Dumnezeu: Noi trebuie să ne închinăm Lui şi numai Lui. Nimic din toată creaţia nu-L poate înlocui şi nu-i este permis nici unui om să-L înlocuiască. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine. Un exemplu pe care ni-L dă apostolul Pavel în alte epistole este iubirea de avere. El o consideră ca fiind idolatrie, deoarece dragostea de avere ia locul lui Dumnezeu în dragostea noastră (Efeseni 5:5 şi Coloseni 3:5). Prin urmare, orice lucru creat, la ne închinăm, ia în inima noastră locul cuvenit numai Creatorului şi de aceea este o trădare a Creatorului şi o jignire adresată Creatorului.
Al doilea argument al lui Ioan Damaschinul a fost acesta: Dacă pe vremea lui Moise a fost valabil că nimeni n-a văzut faţa lui Dumnezeu, prin întrupare, noi am văzut faţa lui Dumnezeu când am văzut faţa lui Cristos, şi prin urmare acum putem picta faţa Lui şi apoi ne putem închina feţei Lui pictate pe icoană.
Există un răspuns biblic şi la această teorie. În psalmii lui David ni se spune să căutăm Faţa lui Dumnezeu (de ex. Psalmul 27:8 şi 34:5) fiindcă „înaintea Feţei Lui sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la Dreapta Lui” (Psalmul 15:17). Este evident că aici „Faţa” lui Dumnezeu şi „Dreapta” lui Dumnezeu sunt termeni folosiţi metaforic şi ei înseamnă „Prezenţa” lui Dumnezeu.
Şi apostolul Pavel, în Noul Testament, deci după întruparea Fiului lui Dumnezeu, foloseşte cuvântul „Faţa” lui Cristos în mod metaforic, când scrie că Dumnezeu face să strălucească în inimile noastre „lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe Faţa lui Cristos”(2 Corinteni 4:6). Aici „Faţa” înseamnă „Persoana” lui Cristos. Şi astfel, noi privim „slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor.3:18).
Nu găsim nicăieri în Noul Testament vreo indicaţie că acum putem picta faţa Lui Cristos şi să ne închinăm acestei picturi.
Trebuie să adăugăm că Ioan Damaschinul, asemenea multora din vremea lui, a făcut distincţie între închinare sau „adorare” şi „venerare”, sau proşternere, adică aplecare pentru cinstire în faţa cuiva. Această subtilă distincţie este cu totul străină de înţelegerea poporului şi de aceea închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este discutată fără să se facă această „subtilă” distincţie.
Toată discuţia despre închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane ar trebui să se spulbere datorită acestor cuvinte ale Domnului nostru Isus Cristos: „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău se te închini şi numai Lui să-I slujeşti” (Matei 4:10).
Cât priveşte rugăciunea adresată sfinţilor, ca aceştia să mijlocească pentru noi, şi aceasta este spulberată dintr-o singură lovitură tot de apostolul Pavel care scrie: „Este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între om şi Dumnezeu: Omul Isus Cristos” (1 Timotei 2:5). Dumnezeu nu este o Fiinţă distantă, retrasă în Sine şi inaccesibilă. Dumnezeu este aproape de fiecare dintre noi. El chiar s-a făcut una cu noi prin întruparea Fiului Său, prin care nu mai există nici un zid de despărţire între noi şi Dumnezeu. Isus este Cel ce ne aduce la unire cu Dumnezeu. Nu mai există nevoie de alţi intermediari. Domnul Isus Cristos ne este suficient fiindcă în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.
Să ne întoarcem acum la Leon al III-lea Isaurul. Omul acesta era un creştin şi un credincios sincer, care a ajuns la convingerea că închinarea la moaşte, la sfinţi şi la icoane este idolatrie. El a vrut să cureţe creştinismul de această rătăcire. El a fost un mare Reformator al creştinismului, cu opt secole înainte de Reforma lui Martin Luther. Mişcarea de Reformă începută de el a primit adeziunea a sute de episcopi şi a fost aprobată de o mare parte a creştinismului. Ceea ce-i lipsea lui Leon al III-lea şi urmaşilor lui era Sfânta Scriptură, pe care oamenii din vremea lui Luther o aveau datorită invenţiei tiparului făcută de Gutemberg, care de îndată ce a făcut această invenţie a inaugurat-o tipărind Sfânta Scriptură în 1445. Şaptezeci de ani mai târziu, când a început Luther Reforma, Sfânta Scriptură, în limba latină, era deja în mâinile tuturor învăţaţilor din acea vreme. Cărţile Reformei, datorită tiparului, s-au răspândit şi ele ca fulgerul.
După 123 de ani, de la începutul Reformei lui Leon, în anul 843, aceasta a fost total înăbuşită şi ziua biruinţei moaştelor, sfinţilor şi icoanelor este declarată drept Duminica Ortodoxiei. În ziua aceasta a biruit întunericul şi a fost stinsă lumina Adevărului lui Dumnezeu.
În Europa de Apus acest întuneric a fost biruit prin Reforma lui Martin Luther, care a adus lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a produs civilizaţia modernă. Noi credem că această Reformă este necesară şi în România.
Textele din Scriptură împotriva închinării la orice lucruri create şi a închinării numai Creatorului sunt fără putinţă de negare. Întruparea Fiului lui Dumnezeu nu a schimbat cu nimic această poruncă divină. Domnul nostru Isus Cristos ne învaţă că cea mai mare poruncă dată de Dumnezeu este să-L iubim pe El cu toată inima, cu toată mintea, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Această poruncă nu lasă loc închinării la „altceva”. Dumnezeu ne vrea cu exclusivitate pentru Sine.
Când ne dăruim numai lui Dumnezeu, Lumina vine în noi, în familia noastră, în Biserica noastră şi în ţara noastră.
Sursa: Iosif Țon.ro
Sursa: Iosif Țon: Cum a intrat idolatria în creștinism prin moaște, icoane și închinare la sfinți?” – Stiri crestine
http://www.radioarmonia.ro/2018/10/18/iosif-ton-cum-a-intrat-idolatria-in-crestinism-prin-moaste-icoane-si-inchinare-la-sfinti/
0 – 29 – Consecințele primirii cipului pe frunte sau pe mana dreaptă
Explicaţie. Acest articol este pentru oamenii cinstiţi, de bună credinţă. Este interzis diversioniştilor. L-am publicat pe blog cu mai bine de doi ani în urmă, la 3 mai 2017, şi poate fi găsit în arhivele acestuia. N-am vrut să-l readuc în atenţia cititorilor cu ocazia Sinaxei de la Botoşani, pentru a nu intra într-un joc diversionist murdar. De altfel şi Părinţii prezenţi la Sinaxă au refuzat să discute despre implantarea cipurilor, şi bine au făcut, pentru a nu da satisfacţie hulitorilor de profesie, care voiau să le schimbe agenda. Aducându-l iarăşi la arătare, fiecare va constata că, după doi ani, nu şi-a pierdut câtuşi de puţin actualitatea. Suntem preocupaţi în cel mai înalt grad de primejdiile care ne pândesc la fiecare pas, în lupta noastră pentru Sfânta Ortodoxie
Este din ce în ce mai evident că însemnarea populaţiei va consta în implantarea unui cip pe frunte sau pe mâna dreaptă, exact cum a văzut Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în momentul când i s-au descoperit evenimentele ultime ale veacului acestuia, exact cum le-a descris în Cartea Apocalipsei: ,,Şi-i sileşte pe toţi, pe cei mic şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei robi şi pe cei slobozi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel care are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are priceperea să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase’’ (Apocalipsa 13, 16-18).
Prima consecinţă dezastruoasă a primirii semnului lui antihrist este lepădarea de Hristos. Odată însemnat, omul nu mai aparţine Mântuitorului, ci blestematului antihrist. Răspund celor care afirmă cu suficienţă şi inconştienţă că pot fi în continuare credincioşi lui Hristos. Aşa scrie Cartea Sfântă: ,,Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea sau pe mâna lui, va bea din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi pucioasă, înaintea Sfinţilor Îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua, nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei’’ (Apocalipsa 14, 9-11). Citiţi, vă rog, cu atenţie aceste cuvinte şi lăsaţi speculaţiile inutile precum că un cip nu ne poate face rău. Ne face răul cel mai mare: pierderea ireversibilă a mântuirii!
După cum se poate vedea, implantarea cipului se va face prin constrângeri de tot felul (,,sileşte pe toţi’’). Cei neîntăriţi în Credinţă se vor supune şi vor lua cipul, crezând că astfel îşi rezolvă problemele şi vor avea acces la bunurile materiale necesare traiului zilnic. Cumplită dezamăgire îi aşteaptă! Vom vedea ce ne spune în continuare Cartea Apocalipsei. Precizăm că exprimarea la trecut prezintă, de fapt, evenimente viitoare. ,,Şi s-a dus cel dintâi (Înger) şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigaşă s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei, şi care se închinau chipului fiarei’’ Doamne, câtă limpezime în aceste cuvinte şi cu câtă uşurinţă pot fie ele înţelese! De înţeles vor înţelege numai cei aleşi. Buba rea şi ucigaşă va fi probabil o formă de cancer cu evoluţie rapidă. Dincolo de acestea, se vede deznodământul tragic al celor însemnaţi şi care îşi vor fi pus mari speranţe în implantarea cipului. Dacă buba rea şi ucigaşă va pricinui, oricum, moartea şi pierderea mântuirii, nu este mai bine să primim moarte mucenicească şi să fim încununaţi de Hristos în Împărăţia Sa? Tocmai acest lucru ni-l spune Domnul Iisus: ,,Căci cine va voi să-şi scape viaţa (primind cipul, n.a.) o va piede; iar cine va pierde viaţa sa (prin moarte mucenicească, n.a.), pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui’’ (Marcu 8, 35)
De aceea vă spun tuturor iubitorilor de Hristos: nu primiţi cu niciun chip cipul şi nu vă închinaţi fiarei. Dacă deja avem acte conţinând cipuri, să curmăm această tendinţă şi să le refuzăm pe cele viitoare, deoarece, din aproape-n aproape, suntem îndreptaţi spre însemnarea finală. Să învăţăm şi să aprofundăm cuvintele sfinte ale Mântuitorului: ,,Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă’’ (Matei 10, 28). Nu vom căuta mucenicia cu orice preţ, deoarece Însuşi Hristos îi va alege pe cei care-i vor fi Sfinţi Mucenici, şi-i va cruţa pe cei care nu vor avea puterea să treacă prin chinurile muceniciei.
Preot Ioviţa Vasile
https://ortodoxiacatacombe.wordpress.com/2019/05/13/consecintele-primirii-cipului-pe-frunte-sau-pe-mana-dreapta/
0 – 28 – Dumnezeu (cel viu,neiconat) , un prilej binecuvantat de a marturisi aceasta incredere
La Isus Hristos au venit multi oameni care I s-au inchinat in diverse locuri: la poala muntelui, in casa, pe corabie, in colbul de pe drum, pe iarba de langa cimitir, pe ulita satului, in Templu, dupa situatiile in care erau: (Marcu 2:15; Matei 8:2; 9:18; 14:33; 15:25; 20:20; 28:29; Ioan 9:38). Nicaieri nu se mentioneaza ca Domnul le-ar fi reprosat ca s-au inchinat intr-un loc sau la un timp nepotrivit. Dar in schimb, din descrierile acestor inchinari, putem desprinde ceva comun, ceva care le aduce la acelasi numitor, ceva care le caracterizeaza deopotriva: increderea in calitatea de Dumnezeu a lui Isus Hristos, credinta in puterea, dragostea si suveranitatea Sa. Sa meditam la vorbele unora dintre ei: “Si un lepros s-a apropiat de El, I s-a inchinat, si I-a zis: “Doamne, daca vrei, poti sa ma curatesti” ;… a venit unul din fruntasii sinagogii, I s-a inchinat, si I-a zis: “Fiica mea adineaori a murit; dar vino de pune-ti mainile peste ea, si va invia” … Cei ce erau in corabie, au venit de s-au inchinat lui Isus, si I-au zis: “Cu adevarat, Tu esti Fiul lui Dumnezeu!”; … o femeie cananeanca, a venit, … si a inceput sa strige catre El:”Ai mila de mine, Doamne, … Fiica-mea este muncita rau de un drac. … ea a venit si I s-a inchinat, zicand “Doamne ajuta-mi! … Atunci Isus i-a zis: “O, femeie, mare este credinta Ta; faca-ti-se cum voiesti”; … Dupa ce I s-au inchinat, ei (ucenicii) s-au intors in Ierusalim cu o mare bucurie”, s.a.m.d. Ce edificatoare sunt aceste exemple despre felul cum trebuie sa fie o inchinare la care Dumnezeu raspunde! In fata unor realitati atat de marete ca raspunsuri la aceste inchinari placute lui Dumnezeu, cuvintele parca sunt sarace, sunt insuficiente…
S-ar putea sa fii un inchinator (inchinatoare) nelipsit de la biserica, si cu toate acestea nu ai primit raspunsul asteptat la inchinarile tale. Stii de ce? Pentru ca ai pus locul, timpul si obiceiurile omenesti mai presus decat ceea ce doreste, apreciaza si cere Dumnezeu. Ispitit de ce “izbeste ochiul”, ai uitat ca Tatal doreste martori fideli, inchinatori “in duh si in adevar”.
3.- Inchinarea facuta lui Dumnezeu aici pe pamant, isi va arata in vesnicie, in cer, fie valoarea sa inestimabila, fie falsitatea ei josnica. Dumnezeu ne atentioneaza prin Biblie si despre felul gresit de-a ne inchina, si despre tentatiile care ne incearca in anumite situatii din viata sa ne inchinam nu numai Lui, ci si altcuiva. Cateva versete despre inchinarea gresita, sunt edificatoare, si trebuie sa invatam din ele: “Sa nu fiti inchinatori la idoli…fugiti de inchinarea la idoli; De aceea omorati madularele voastre care sunt pe pamant: curvia, necuratia, patima, pofta rea, si lacomia, care este o inchinare la idoli; … Au schimbat in minciuna adevarul lui Dumnezeu, … si s-au inchinat fapturii in locul Facatorului, care este binecuvantat in veci! … Nimeni sa nu va rapeasca premiul alergarii, facandu-si voia lui insusi printr-o smerenie si inchinare la ingeri…” (1Cor.10:7;14; Col.2:18;3:5; Rom.1:25;). Ar putea un Dumnezeu drept sa treaca cu vederea pe cei care prin nepasare, ignoranta ori cu buna stiinta nu tin seama de atentionarea Sa pe care a lasat-o in Sfanta Carte? Nu! Raspunsul prin gura apostolului este clar: “Daca nu a crutat Dumnezeu pe ingerii cari au pacatuit, ci i-a aruncat in Adanc, … inseamna ca Domnul stie sa pastreze pe cei nelegiuiti, ca sa fie pedepsiti in ziua judecatii… (2Petru2:4-9). Sa te inchini aici pe pamant, ca apoi sa ai un destin atat de tragic, este un lucru extrem de dureros. De aceea, ingerul calauza a apostolului Ioan, cand a fost rapit in cer, a avut grija sa-i arate scena celor care nu se inchina cui si cum trebuie: “Si fumul chinului lor se suie in sus in vecii vecilor. Si nici ziua, nici noaptea nu au odihna cei ce se inchina fiarei si icoanei ei, si oricine primeste semnul numelui ei! (Apocalipsa 14:11). Tot atunci, Ioan a gustat in avanpremiera, un moment al vesniciei: “ El (ingerul) mi-a zis: “Eu sunt un impreuna slujitor cu tine … si cu cei ce pazesc cuvintele din cartea aceasta. Inchina-te lui Dumnezeu!” (Apoc. 22:9).
Vrei sa stii cum va socoti Dumnezeu inchinarea ta dupa ce vei trece din lumea aceasta? Compara inchinarea ta cu raspunsul biblic la intrebarile: “Ma inchin eu direct lui Dumnezeu? Este Dumnezeu in pictura, sculptura, ori ridicatura iesita din mana unor artisti, caruia i-am adus, aplecandu-ma, omagiul, sarutul, atingerea si adorarea? Daca raspunsul tau se identifica cu cel al Bibliei, nu te ingrijora ci bucura-te. Daca el insa nu se afla in Cartea Sfanta, infioara-te! Si totusi, am o veste buna pentru tine! Tu poti sa te inchini corect. Ignora substituirile, renunta la “sfaturile” altora si asculta ce spune Biblia: “Domnului, Dumnezeului tau sa te inchini, si numai Lui sa-I slujesti” (Matei 4:10).
Pavel Selegean, Zarandanul
Spring, Texas
http://www.crestinul.org/implinireavremii/IV45/p12.htm
0 – 27 -Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara, Icoana Fiarei si Semnul Fiarei
Apoc. 13:11-13. Apoi am vazut ridicandu-se din pamant o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel si vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintai inaintea ei si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se inchine fiarei dintai, a carei rana de moarte fusese vindecata. Savarsea semne mari, pana acolo ca facea chiar sa se coboare foc din cer pe pamant in fata oamenilor.
Apoc. 13:14-15. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie, si traia. I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei…
Cont. aici https://andrerox.wordpress.com/2012/03/09/apocalipsa-13-lupta-pentru-inchinare-a-doua-fiara-icoana-fiarei-si-semnul-fiarei/
0 – 26 – Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare…se pun la cale – O criza economica si religioasa… pentru “rezolvare”
Apoc. 13:14-15. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie, si traia. I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei.
Apoc. 13:16-18 Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei. Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase.
O criză teribilă
O teribilă criză religioasă în lume este descrisă în Apocalipsa 13. În timp ce unii se vor închina “Celui ce a făcut cerurile şi pământul, marea şi izvoarele apelor”, alţii se vor închina “fiarei şi icoanei ei”.
Va veni curând timpul în care “să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei… Şi a făcut ca nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei… Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” Apocalipsa 13:15,17–18.
Ce criză! Aceia care nu se vor închina fiarei vor trebui să facă faţă unor sancţiuni economice şi unui decret de condamnare la moarte venite din partea puterilor pământeşti. Şi totuşi, cine se va închina fiarei va trebui să facă faţă “mâniei lui Dumnezeu”.
Cine se va închina fiarei? Biblia prezice că “toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume nu a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii.” Apocalipsa 13:8. Dacă te închini fiarei îţi pierzi viaţa veşnică. De fapt toţi aceia care se vor închina fiarei vor suferi loviturile celor şapte plăgi finale. Biblia spune că prima plagă cade peste “pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei, şi care se închinau icoanei ei.” Apocalipsa 16:2.
Numărul fiarei
Numărul indică numele omului—indică un anumit nume al omului, iar numărul său este 666. Acest om este evident capul fiarei al cărui titlu oficial este descriptiv pentru pretenţiile şi caracterul ei. Limbajul indică faptul că numărul numelui să este calculabil. Este totodată şi o poruncă aici pentru cei care au identificat cu acurateţe fiara. De fapt Dumnezeu intenţionează ca poporul Său să calculeze numărul fiarei.
Era un obicei antic între greci şi romani acela de a calcula numele numelor lor prin adăugarea unor valori numerice fiecărei litere în parte. Acest lucru se aplica şi zeilor păgâni. Numărul fiarei este identificat de numele fiarei, care este un număr de om, şi ale cărui litere adunate însumează cifra de 666. Din moment ce fiara în discuţie este Papalitatea, aşa cum s-a dezvăluit timp de 1260 de ani, este numai logic faptul că numele nu se poate aplica unei singure persoane (unui papă anume). Numărul trebuie să se aplice mai degrabă poziţiei pe care omul o ocupă ca lider. De aceea este titlul oficial pe care îl are conducătorul acestei fiarei. Acest titlu va fi şi unul blasfemiator, hulitor, căci “avea nume de hulă”, iar pesoana descrisă “şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele.” (13:5, 6) Titlul papei este cât se poate de clar “Vicarul Fiului lui Dumnezeu”.
,,Papa este de o aşa mare demnitate şi atât de înălţat încât el nu este un simplu om, ci ca şi cum ar fi Dumnezeu, şi vicarul lui Dumnezeu.” Ecclesiastical Dictionary, Ferraris.
“Hristos a încredinţat oficiul Său pontifului suprem; … însă toată puterea din cer şi de pe pământ a fost dată lui Hristos; … de aceea pontiful suprem, care este vicarul Său, va avea această putere.” Roman Canon Law, 1556 edition, Extravagantes Communes, col. 29, b. 1, ch. 1.
“Papa este vicarul lui Hristos, succesorul Sf. Petru, şi capul vizibil al bisericii.” Ioan Joseph McVey, Manual of Christian Doctrine, 123.
“Titlul Papa, folosit cândva cu un mult mai mare spectru de aplicaţii, este în prezent folosit numai pentru a-l denumi pe episcopul de Roma, care, în virtutea poziţiei sale de succesor al Sf. Petru, este pastorul suprem al întregii biserici, vicarul lui Hristos pe pământ.” The Catholic Encyclopedia, article “Pope”. Din moment ce avem de-a face cu o putere romană a cărei limbă oficială este latina, numărul va fi calculat din literele cu valoare numerică a limbii latine.
Titlul oficial al papei este VICARIUS FILII DEI, însemnând vicarul sau vicegerentul Fiului lui Dumnezeu. Acest titlu a apărut cam în secolul VIII într-un document cunoscut sub numele de Donaţia lui Constantin. Deşi s-a dovedit că această lucrare era un fals al Bisericii Catolice—scris cu şapte secole mai târziu—Biserica Romană l-a folosit pentru a-l întări pe papa ca Vicarul Fiului lui Dumnezeu.
Publicaţii mai recente au susţinut această titulatură. Our Sunday Visitor, o populară revistă catolică, scria la 15 noiembrie 1914 următoarele: “Care sunt literele despre care se spune că se află pe coroana papei, şi ce semnifică, dacă au vreun sens?”
Litrele înscrise în mitra papei sunt acestea: Vicarius Filii Dei, care în latină redă Vicarul Fiului lui Dumnezeu. Catolicii susţin că biserica, ca o societate viziblă, trebuie să aibă un cap vizibil. Hristos, înainte de înălţarea Sa la ceruri l- numit pe Sf. Petru să fie reprezentantul Său. La moartea lui Petru omul care i-a succedat pe locul episcopului de la Roma a fost recunoscut drept cap al Bisericii. De aceea episcopului de Roma, ca şi cap al Bisericii, i-a fost dat titlul de “Vicarul lui Hristos.”
Cercetătorii Bibliei ştiu că Petru nu a avut în realitate nimic de-a face cu Roma. Cele două epistole ale sale sunt scrie “către aleşii care trăiesc ca străini împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia.” 1 Pet. 1:1. Lucrarea lui Petru s-a desfăşurat în Asia Mică, nu la Roma. Mai mult decât atât, Petru nu a devenit niciodată episcop, ci şi-a continuat lucrarea ca apostol—întemeind biserici în Asia Mică. Cu toate acestea Biserica Romană i-a dat papei titlul oficial de Vicarul Fiului lui Dumnezeu—Vicarius Filii Dei.
Literele alfabetului din limbile antice aveau valori numerice. Literele cu care suntem cel mai bine familiarizaţi sunt cele din latină. Spre exemplu: I = 1, V = 5, X = 10, L = 50, C = 100.
În latină numele şi titlul papei—“ Vicarul Fiului lui Dumnezeu”, însumează 666:
V I C A R I U S F I L I I D E I
5 1 100 0 0 1 5 0 0 1 50 1 1 500 0 1 = 666
Numărul şase este de asemenea numărul pentru Babilon şi Babilonul spiritual. Împăratul babilonian, Belşaţar, se închina la şase [categorii de] dumnezei. Vezi Daniel 5:23. Chipul de aur făcut de împăratul Nebucadneţar avea şaizeci de coţi înălţime şi şase lăţime. Vezi Daniel 3:1. Închinarea care urma să i se aducă chipului trebuia să vină după sunetul dat de şase instrumente muzicale. Vezi v.5. Chipul era rezultatul şi reprezintă imaginea unirii bisericii cu statul, de la care rezultă inevitabil persecuţia. S-a hotărât ca “oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina [chipului de aur], va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins.” v.11.
În Apocalipsa 17:5 ne este prezentat Babilonul spiritual. Babilonul spiritual este numit “MAMA CURVELOR”. O curvă reprezintă în profeţia Bibliei o biserică falsă şi apostaziată. Vezi Isaia 1:21; Ieremia 3:1–9. Ea este mama creştinătăţii apostaziate. Această “femeie” desfrânată este menţionată de şase ori în Apocalipsa 17. Vezi Apocalipsa 17:3–4,6–7,9,18. Sunt şase lucruri asociate cu îmbrăcămintea ei. Vezi Apocalipsa 17:4. Despre ea se spune de şase ori că “nu va mai fi”. Vezi Apocalipsa 18:21–23. Ea face ca lumea să bea din vinul curviei ei [falsele doctrine] de şase ori. Vezi Apocalipsa 17:2,4; 18:3 (de două ori), 9: 19:2. Interpretarea primară şi cea mai corectă a numărului 666 este aceea că el este titlul oficial al papei—Vicarius Filii Dei—care este liderul oficial al fiarei—Papalitatea.
Într-un sens secundar aici avem de trei ori şase. Numărul trei reprezintă Treimea divină—Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Numărul 666 reprezintă încercarea omului de a se face pe sine Dumnezeu şi de a primi închinare. Aşa cum ne avertiza apostolul Pavel: “Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci [a doua venire a lui Hristos] nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării; potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte ‘Dumnezeu’, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu dându-se drept Dumnezeu.” 2 Tes. 2:3–4.
“Omul fărădelegii” este Papalitatea. Este oare Papalitatea Babilonul spiritual al cărui număr este şase?—Da. De ce este acest lucru atât de important de ştiut? Ioan ne-a avertizat: “Dacă se închină cineva fiarei [Papalitatea] şi icoanei ei [unirea bisericii cu statul], şi primeşte semnul ei [legi duminicale impuse] pe frunte [prin supunere faţă de Roma ascultând conştient de învăţăturile ei false], sau pe mână [astfel încât să poată cumpăra sau vinde], va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu.” Apocalipsa 14:9–10.
Sursa: Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos
0 – 25 – Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare
(Un prieten mi-a trimis o informaţie. Eu cred că merită să fie luată în considerare. Este vorba despe “Anul Wurmbrand”-
El spune: “Ma refer aici la declararea Anului 2009 drept Anul Wurmbrand! dat fiind faptul ca se comemoreaza centenarul nasterii fr.Richard. Personal cred ca e o sansa unica de a readuce inaintea opiniei publice persoana si lucrarea dansului, recuperandu-l cumva pentru generatia actuala. Printre initiative este in curs de pregatire lansarea sitului www.richard-wurmbrand.ro eveniment preconizat sa aibe loc la 1 ianuarie.
Mai multe despre aceasta initiativa gasesti aici-http://www.mersulvremurilor.ro/cetate/anul-2009-anul-wurmbrand/ si aici:
http://www.libertatereligioasa.ro/eveniment/anul-2009-anul-wurmbrand/ “
Adaug această informaţia sperând că vă este de folos.)
De departe cel mai citit scriitor creştin român, Richard Wurmbrand ne-a lăsat perle de înţelepciune pe care nu cred că avem voie să le ignorăm, şi o înţelegere a realităţii creştine surprizătoare pentru mulţi, derutantă pentru unii mai închistaţi, explozivă şi acaparatoare ca o petardă (sau ca o poezie 🙂 )
De aceea îmi iau permisiunea să vă prezint pe rând cele 100 de meditaţii din închisoare (a petrecut 14 ani în închisorile comuniste) care m-au sedus şi mi-au deschis largi orizonturi de înţelegere la începuturile avântării credinţei mele.
Nume compuse ale lui Dumnezeu
“Tao – (Dumnezeu, la chinezi) numit astfel nu este adevăratul Tao”, a spus Lao Tsî şi afirmaţia lui conţine adevăr.
Posibilitatea de a da nume oricărui lucru sau persoane, inclusiv lui Dumnezeu, este circumscrisă de limitarea limbajului. Înainte de toate, un limbaj dat are un anumit număr de litere sau caracteristici la dispoiţia lui pentru formarea cuvintelor.
Să presupunem, de exemplu, că lui Dumnezeu I se atribuie un nume ce are nevoie, pentru a fi exprimat de englezescul «w», de spaniolul «ñ», sau germanul «ö». Un astfel de nume nu ar fi fost accesibil evreilor, căci limba lor nu conţinea nici unul dintre aceste sunete şi nici literele corespunyătoare.
Pentru acelaşi motiv, numele ebraic al lui Isus – Ieşua – nu poate fi transpus cu acurateţe în engleză.
În al doilea rând, posibilitatea de a da nume depinde de substantivele, verbele, adjectivele şi aşa mai departe, ale unei limbi. Astfel, în sanscrită, apare cuvântul nămăn de la care a derivat grecescul anoma şi românescul nume. Numele lui Dumnezeu este, astfel, suma totală a cuvintelor, prin care se poate exprima caracterul Său.
Deci, atunci când te rogi, aşa cum a recomandat Isus în rugăciunea Sa, Sfinţească-se Numele Tău, îi recunoşti limitările. Priveşte, deci, la realitatea pentru care nu există nume în limba noastră, la persoana reală dincolo de orice nume, în orice limbă.
Pentru că nici un nume nu este complet sau atotcuprinzător, în Scriptură sunt mai multe nume pentru Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu era numit în ebraică Mielul sau Leul din Iudeea. Dar când le-a fost prezentat eschimoşilor, aceste nume erau lipsite de sens, căci ei nu cunoşteau astfel de animale. Trebuia sa fie găsite alte nume.
Trebuie sa fii prudent pentru a nu confunda alte nume cu identificarea. Dumnezeu are multe denumiri pentru că fiecare nume al Său este doar o aproximare.
Chiar cuvântul “nume” are un dublu sens în ebraică. Cuvântul corespunzător este “Şem”. Şem este unul dintre fiii lui Noe şi strămoşul rasei semitice. În Scriptură, numele său este folosit pentru semiţi, după cum din Iafet descinde rasa indo-germană. (Geneza 9 :27)
Când Isus şi-a învăţat ucenicii evrei Tatăl nostru, El a spus : Jitgadal şimcha. Avem aici un exemplu tipic pentru modul în care ideile reduse la cuvinte pot fi expuse unor interpretări diferite. Cuvintele pot fi traduse corect: Lăudat fie numele Tău şi lăudată fie rasa semită!.
Acela care doreşte Să-l preamărească pe Dumnezeu trebuie, din necesitate, să-L abordeze aşa cum este El, dincolo de cuvinte.
Pentru a depăşi această dificultate, Biblia furnizează nu doar nişte nume ale lui Dumnezeu, ca El, Elohim, JHWH (Iahve sau Iehova), ci şi nume compuse, aşa cum în matematică poţi folosi nu doar numere, ci şi zecimale pentru a ajunge mai aproape de realitate.
De exemplu, Domnul I s-a arătat lui Avraam ca El-Şadai (Geneza 17 :1), ceea ce înseamnă un Dumnezeu suficient, un Dumnezeu care hrăneşte sau, mai literal, Dumnezeu – un sân de femeie, adică un Dumnezeu care te hrăneşte la pieptul Lui. În exod 15:26 se spune: Eu sunt Domnul care te vindecă. Dar ebraica face uz doar de două cuvinte, un nume compus al lui Dumnezeu Jehova-Rophe-Dumnezeu Vindecătorul. Ebraica nu conţine ideea: care te vindecă pe tine.
Dumnezeu nu gravitează în jurul persoanei tale. El vindecă pur şi simplu.
Jehova-Jireh (Geneza 22:14) înseamnă, literal, Dumnezeu care vede sau care dă. Jehova-Megkaddesh (Levitic 20:8) este Dumnezeu care reînnoieşte sau sfinţeşte.
Jehova-Shalom (Judecători 6:24) este un Dumnezeu-pace.
Jehovah-Nissi (Exod 17:15) înseamnă Dumnezeu-minunea mea sau Dumnezeu-semnul meu. Acest nume compus este şi numele unui altar construit lui Dumnezeu, pentru a arăta că apropierea de altar poate însemna apropierea de Dumnezeu Însuşi.
Numele Jehova-Tsidkenu (Ieremia 23:6), însemnând Dumnezeu-neprihănirea noastră, aparţine nu numai Dumnezeirii, ci şi poporului Său, de vreme ce naţiunea întreagă este desemnată cu acest nume. Deci, a te uni cu turma Lui, este ca şi cum te-ai uni cu Dumnezeu.
Un nume compus interesant este Jehovah-Shammah (Ezechiel 48:35), însemnând Dumnezeu-este acolo. În ebraică, acolo, aplicat unui subiect masculin, este Sham iar aplicat unui subiect feminin, este Shammah. Aici este un caz în care numele lui Iehova este legat de un substantiv feminin, indicând natura atotcuprinzătoare a dragostei şi grijii pentru făpturile Sale.
Numele cu care un Dumnezeu suveran binevoieşte să apară în Scriptură, pentru a-Şi revela caracterul Său oamenilor, sunt multe şi variate şi ar putea inspira volume întregi. Multitudinea lor subliniază dificultatea de a reduce Dumnezeirea la limitările limbajului omenesc. Dar ele sunt concepute pentru a descoperi omului păcătos multiplele faţete ale unui Dumnezeu iubitor.
Cât de trist ar fi pentru un îndrăgostit să ştie doar numele iubitei, atunci când doreşte persoana! A sfinţi numele lui Dumnezeu – a te ruga: Sfinţească-se Numele Tău – înseamnă a avansa de la cunoaşterea despre Dumnezeu la binecuvântata realitate a Prezenţei Sale.
Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE
Meditaţia 40
„El” – un nume al lui Dumnezeu
Ebraica este o limbă unică, variată, directă, riguroasă, dar bogată, chiar poetică. Construită pe un schelet de numai vreo 400 de rădăcini, impresionează când este rostită. Capabilă de a purta greutatea gândirii, ea îi arcuieşte musculature cu multă subtilitate şi îşi ascunde secretele măiestriei faţă de toţi, cu excepţia celor învăţaţi sau iluminaţi.
Multe limbi conţin omonime, dar nici una atât de multe ca limbile semitice. Pentru că diferite sensuri ale unui cuvânt au o legătură între ele în cele mai adânci straturi ale conştiinţei noastre, oamenii nu ar fi trebuit să leagă folosirea aceluiaşi cuvânt pentru diferite noţiuni.
De exemplu, prin traducerea unui cuvânt ebraic şi înlocuirea lui printr-un echivalent în română, nu trebuie să aduci întregul adevăr, căci ebraică, la fel ca şi în alte idiomuri semitice, un cuvânt are nu unul, ci o multitudine de sensuri. De exemplu: în dicţionarul asirian “Chicago”, au fost necesare 8 pagini pentru a relata toate interpretările posibile ale cuvântului semitic abu.
Îmi vine în minte o ilustrare modernă a acestei încrengături de sensuri cu privire la omonime. Sigmund Freud a scris odată despre o psihopată germană care era obsedată de ideea că o atacau şobolanii (Raten în germană). Prin analiza subconştientului, s-a stabilit că era îngrijorată de două lucruri: nu putea plăti ratele la locuinţă (Ratten în germană) şi nu putea să se căsătorească (Hei-raten în germană). Aceste probleme fiind reprezentate de cuvinte similare, se aflau în spatele obsesiei sale cu şobolanii.
În acelaşi fel, la limbajele semitice, cuvintele cu sunete similare sunt legate între ele, mult mai adânc şi mai expresiv decât este cazul în limbile moderne europene.
Trebuie să avem prezente minte aceste relaţii subadiacente pentru a înţelege cuvântul El, un nume frecvent folosit pentru “Dumnezeu” în biblia ebraică. Numele sumerian şi ugaritic corespunzător pentru Dumnezeu este Il. În textul ebraic original al Vechiului Testament nu erau vocale. Numele El a fost scris cu literele Alef, un sunet mut şi L. Aşadar, El nu este unica pronunţare a acestor două litere: ele sunt pronunţate uneori Al.
Prin El ei exprimau pe Dumnezeu, «pentru» sau «contra», prin Al ei exprimau o uşoară interdicţie, o dorinţă negativă ca grecescul me. Găsim acest Al la 1 Samuel 22: 15: Să nu arunce împăratul ncii o vină asupra robului său… Este evident că nimeni nu poate să dea Domnului o poruncă şi, astfel, cuvântul Al este substituit unei porunci absolute. Este folosit numai cu ş-numita formă «legală» a verbului, care este o semiporuncă.
Când un evreu pronunţa sau citea un cuvânt, toate conotaţiile lui posibile colaborau pentru a produce o impresie asupralui, exact aşa cum lovitura unei corzi a pianului produce vibraţii rezonante în orice alt instrument cu coarde aflat în acelaşi loc. În acelaşi fel, cân d Dumnezeu a fost numit “El”, se ştia că denumeşte o fiinţă misterioasă, care nu poate fi atinsă în această viaţă dar acre rămâne o ţintă către care se îndreaptă oricine, şi anume El.
Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE
În plus, cel care-L adoră în mod automat devine un om care este contra aceluiaşi cuvânt “El”. Ca urmare, el trebuie să înoate contra curentului. “Creştinii”, scria Pavel, “nu se potrivesc cu lumea aceasta.” (Romani 12: 2). Ei ştiu încotro bate vântul dar îşi urmează propriul drum.
În momentul în care cineva Îl numeşte pe Dumnezeu “El”, altă coardă vibrează: Al – sfatul discret. Atenţie, te rog! O relaţie cu Dumnezeu include, atunci, acceptarea lui Al, a scuzei Lui. Nu te grăbi să faci lucrul la care te gândeşti! El invită, de asemenea, la recunoaşterea faptului că El nu a vorbit niciodată contra unei acţiuni, decât dacă ea era dăunătoare individului sau societăţii.
Rabinul Pinhas din Korez a spus odată aceste cuvinte misterioase: Oamenii cred că se roagă lui Dumnezeu, dar nu este aşa. Căci rugăciunea insăşi este esenţa Dumnezeirii. Sensul este limpede când înţelegi că, în ebraică, “El” înseamnă ţinta, Dumnezeu, dr şi îndreptarea inimii către El. Rugăciunea este “El”, după cum şi persoana căreia I se adresează este “El”. Astfel, «înspre» şi «Dumnezeu» sunt acelaşi cuvânt în revelaţia divină. Se cuvine deci să pronunţăm “El”, numele lui Dumnezeu, având în minte toate aceste lucruri. Hai să repetăm cu dragoste acest “El”. Ca numele unei persoane iubite de pe Pământ – al unei logodnice, al unui copil, al unei iubite – care aduce miere în gură, într-atât sunt de dulci Numele Domnului umplute de slava Sa.
Domnul i-a învăţat pe ucenicii Săi să se roage Lăudat fie numele Tău (Matei 6: 9). Rezumând lucrarea pe pământ în acea ultimă noapte înainte de Getsimani şi Golgota, El a spus Tatălui: Am făcut cunoscut Numele Tău (Ioan 17: 6). Dacă Îi pronunţăm Numele cu pietate şi devoţiune, ochii noştri vor vedea însuşirile Lui şi lucrările Lui minunate.
Adesea folosim cuvântul Dumnezeu în chip obişnuit, fără evlavie. Nu în acest fel procedează şi evreii care, atunci cân d scriu programul Legii pentru sinagogă, se cufundă în apă pentru purificare ori de câte ori ajung la unul dintre Numele Sale. Dacă îl scriu de 50 de ori pe zi, se cufundă în apă de 50 de ori câteodată, iarna, în apă îngheţată.
Într-o ghindă doarme un stejar. În scurtul nume “El”, trăieşte Dumnezeirea însăşi. Pronunţarea Numelui Său cu evlavie ne ajută să ne unim mintea cu a Lui şi ne lămureşte înţelegerea.
Între noi şi numele noastre este adesea o diferenţă. O fiinţă umană poate avea numele Maria fără a fi pură; numele Magdalena fără a veghea cu credinţă la piciorul crucii Lui; numele Pavel fără a fi un apostol; numele Richard fără a avea o inimnă de leu. La Dumnezeu, nu există deosebire între El Însuşi şi Numele Lui. Îl preamărim pe El când îi preamărim numele. El vorbeşte prin noi când purtăm pe buze, cu multă cinstire, Numele Lui.
Dacă numele atribuite corespund firii Lui Dumnezeu, atunci ele devin o suită de paşi ce duc spre Dumnezeu , “El” fiind primul pas.
Muştele bâzâie, fără să aleagă, şi peste flori, şi peste bălegar; albinele, numai peste flori. Aşa şi noi, ar trebui să ne mişcăm numai de la un nume al lui Dumnezeu la altul, oprindu-ne din când în când asupra poruncilor Sale, învăţăturilor, minunilor şi vieţii Sale, aşa cum se reflectă ea în sfinţii Lui.
Musulmanul Allah nu este acelaşi lucru cu El. Allah se referă doar la Creator, la nimeni altcineva. Ebraicul El, ca şi Elohim – alt nume, ca şi Dumnezeu – era folosit şi pentru bărbaţi.
Dumnezeu i-a spus lui Moise: Tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu (Exod 4: 16). Isus a spus iudeilor care-L ascultau, citându-l pe psalmist: Nu este scris în Legea voastră. Eu am zis: Sunteţi dumnezei? (Ioan 10:34). El i-a numit dumnezei «de la care a venit cuvântul lui Dumnezeu» (Romani 2: 2).
Când îl căutăm cu o dorinţă curată pe Dumnezeu – El – şi pronunţăm Sftul Său Nume cu adorare, noi înşine putem deveni, în timp, persoane care să se întoarcă atenţia multora. Cuvintele noastre dulci şi blândele noastre nu-uri vor avea valoare. Pute deveni chiar simboluri pentru cei ce sunt contra nedreptăţii.
Acestea sunt tainicele semnificaţii incluse în fecunda silabă sfântă “El”.
Meditaţia 39
Argumente îndrăzneţe faţă de Dumnezeu
Uneori, sfinţii au îndrăznit să argumenteze în faţa lui Dumnezeu. Şi câteodată au câştigat. Când Dummnezeu a hotărât să distrugă poporul evreu, pentru că se închina viţelului de aur, Moise I-a spus: …lasă-Te de răul acesta pe care vrei să-L faci poporului Tău (…) Şi Domnul S-a lăsat de răul pe care hotărâse să-l facă poporului său (Exod 32:14).
Iov L-a acuzat pe Dumnezeu că râde la procesul nevinovatului, lăsând pământul pe mâna răului (Iov 9:23 – 24). David s-a rugat la disperare: Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? (Psalm 13:1). Domnul I-a spus lui Cain (după ce acesta l-a ucis pe Abel): Unde este fratele tău Abel? El a răspuns: Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu? (Geneza 4:9). Cain spusese de fapt: Tu, Doamne, eşti păzitorul, cel care veghează asupra tuturor făpturilor şi Tu mă întrebi pe mine despre Abel?
Situaţia poate fi comparată cu aceea a unui hoţ al carui furt n-a fost cunoscut până a doua zi. Când paznicul l-a prins, l-a întrebat: De ce ai furat? Hoţul a răspuns: Sunt hoţ de profesie şi-mi fac meseria. A ta este să stai să veghezi la poartă. Ţi-ai părăsit serviciul şi acum mă întrebi de ce am furat?
Tot astfel i-a vorbit şi Cain lui Dumnezeu: L-am omorât pe Abel; dar ai pus în mine sămânţa răului. Tu eşti păzitorul a toate şi Tu mi-ai permis să-l omor. Tu l-ai omorât! Dacă ai fi primit jertfa mea cum ai primit-o pe a lui nu aş fi invidios pe el (din Midraş).
Un om a venit odată la un pastor pentru un sfat: Sunt chinuit de ideea că nu există Dumnezeu şi, dacă există, atunci nu este bun. Asta mă înnebuneşte căci, dacă ar fi aşa, atunci lumea şi viaţa ar fi fără sens. Cum am putea continua să trăim într-o lume fără un Dumnezeu bun? Pastorul a răspuns: Nu te teme, mergi mai departe cu gândurile tale păcătoase.
Rabinul Elimelek din Lijensk şi-a trimis discipolii în ajunul Zilei Ispăşirii să observe faptele unui croitor. De la el, a spus rabinul, veţi învăţa ce trebuie să facă un om în această zi sfântă. De la o fereastră ei au putut vedea croitorul care luase o carte din raft, în care erau trecute toate păcatele pe care le făcuse în tot anul. Cu cartea în mână, croitorul s-a adresat lui Dumnezeu: Astăzi, în Ziua Iertării pentru întegul Israel, a venit timpul ca noi – Tu, Dumnezeule, şi eu – să ne facem socotelile. Am aici lista tuturor păcatelor mele, dar mai am un alt volum în care am notat toate păcatele făcute de Tine, necazul, jalea şi durerea din inimă pe care ni le-ai trimis mie şi familiei mele. Doamne al Universului, dacă am face socotelile exact, mi-ai datora mult mai mult decât îţi datorez eu Ţie! Dar e ajunul Zilei Ispăşirii, când fiecare are poruncă să se împace cu aproapele. Deci, Te iert pentru păcatele Tale dacă mi le ierţi şi Tu pe ale mele. Apoi croitorul şi-a turnat un pahar de vin, l-a binecuvântat şi a exclamat: L’hayim (Noroc!), Stăpâne al Lumii! Să fie pace şi bucurie între noi, căci ne-am iertat unul pe altul, iar păcatele noastre sunt acum ca şi cum n-ar fi fost.
Discipolii s-au întors la rabinul Eimelek, au povestit ce au văzut şi au auzit şi s-au plâns că vorbele coritorului erau nedemne în faţa Cerului. Maestrul le-a răspuns că Dumnezeu Însuşi şi cetele îngereşti veniseră să asculte ceea ce spusese croitorul cu multă simplitate şi că vorbele lui aduseseră multă bcuurie tuturor.
Vorbeşte şi tu lui Dumnezeu ca unui prieten! Îl poţi convinge! Dacă crezi că El face ceva nedrept, spune-I-o! nu-ţi acoperi plângerile lăuntrice cu laude nesincere!
Dumnezeu a hotărât ca doar bărbaţii să moştenească în Israel. Fiicele lui Ţelofhad l-au rugat pe Moise să se întoarcă la Dumnezeu şi să-I spuă că, de vreme ce tatăl lor nu avea băieţi, legea nu trebuie să li se aplice lor. Ele vor să moştenească chiar dacă sunt fete. Moise a adus pricia lor înaintea Domnului.
Şi Domnul a zis lui Moise: Fetele lui Ţelofhad au dreptate (Numeri 27:7).
Fiţi îndrăzneţi în faţa lui Dumnezeu. Nu toate hotărârile Lui sunt definitive. Exprimându-vă limpede nemulţumirile şi îndoielile, puteţi căpăta înţelegere.
Meditaţia 38
De ce a transformat Isus apa în vin
Am petrecut mulţi ani printre criminali, auzind de la ei tot felul de grozăvii produse de alcoolism. Eu, dacă aş avea o putere, aş transforma în apă toate băuturile alcoolice. De ce a făcut Isus contrariul şi a transformat apa în vin la nunta din Cana? (Ioan 2:7-11)
Cuvântul „vin”, în timpurile biblice, nu însemna ceea ce înseamnă azi. Fermantaţia naturală produce un maximum de 14 procente de alcool. Mai mult alcool omoară celulele de drojdie care îl produc. Băuturile alcoolice moderne, cu 50% alcool sau mai mult, sunt rezultatul proceselor de îngheţare şi distilare, necunoscute în antichitate. În Palestina antică, vinul conţinea nu mai mult de 8% alcool din cauza nivelului limitat de zahăr natural din sucul strugurilor. Evreii nu aveau trestie de zahăr, aşa că nu puteau adăuga zahăr.
O a doua observaţie este că atât Biblia engleză cât şi Noul Testament grec traduc două cuvinte ebraice diferite prin „vin”.
– Tiroş este întâlnit de 38 de ori şi a fost tradus corect în latină ca „must” sau „vin proaspăt”. Acest cuvânt probabil nu se referă la o băutură fermentată, ci indică mai curând un fruct proaspăt al recoltei, ca în expresia „porumb, vin şi ulei. La Ioel 2.24, Osea 9:2 şi Proverbe 3:10, „tiroş” denumeşte ceea ce umple storcătoarele, aşa că nu poate fi altceva decât suc de struguri proaspăt storşi. Isaia vorbeşte despre „tiroş” ca fiind „în ciorchine”. Nu pot înţelege cum de au întrebuinţat cuvântul „vin” pentru un suc aflat încă în ciorchine. Mica a spus „vei face tiroş” (6:15) care nu poate fi considerat vin.
– Yayin apare de 153 de ori şi înseamnă vin fermentat, dar cu un procent limitat de alcool, aşa cum s-a explicat mai sus.
Dacă povestirea evenimentelor din Cana ar fi tradusă aşa încât Isus să fi schimbat apa în must, ar fi ceva mai consecvent cu condamnarea beţiei şi cu porunca sobrietăţii atât de des repetată în Biblie.
Meditaţia 37
Unde şi ce este Dumnezeu?
O carte ebraică de misticism „Zohar” scrie: Făpturile de pe pământ se gândesc la El ca la Cel de Sus, spunând că slava Lui este mai presus de Ceruri (Psalmul 113:4), în timp ce fiinţele cereşti gândesc despre El ca fiind dedesupt, spunâns că peste tot pământul să se întindă slava Ta! (Psalm 57:5). Ambele afirmaţii au o viziune limitată.
Dumnezeu este în afara spaţuilui. Unicul, care este totul în toate, nu poate avea un anume sălaş, care să excludă celelalte locuri. Astfel Hristos, care este Dumnezeu, spune: Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde-şi odihni capul (Matei 8:20). Sacă El ar fi limitat în spaţiu nu ar aparţine Dumnezeirii. Dumnezeu nu ocupă nici un spaţiu, nicăieri. Creator al universului care are spaţiul drept unul dintre atribute, el a existat înainte de această dimensiune. Spaţiul este cerut de obiectele materiale, dar nu de gânduri, idealuri şi dorinţe care nu stau într-un loc fixat de coordonate geografice. Dumnezeu este duh, nu un obiectmaterial care trebuie să existe undeva. Când Biblia spune că El este în cer, o face pentru a-I indica înălţarea. Dumnezeu locuieşte în Israel, în Sion, în biserica Lui. Astfel de lucruri sunt spuse cu scopul de a onora o instituţie sau un popor. Dar aceste aserţiuni din Biblie nu sunt niciodată exclusive, ele nu-L mărginesc pe Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că El este în Sion, şi nu în România, în biserică şi nu în fabrică.
Nici timpul nu-I poate fi aplicat lui Dumnezeu. Ebraica biblică nu are timpuri pentru a indica momentul, nu poţi spune că lucrurile au fost, sau vor fi. Pătrunzi în sfera Divinităţii, a lipsei timpului. Verbul ebraic are doar două categorii fundamentale: perfectul şi imperfectul. Oseh înseamnă în curs de a fi efectuat. Asah indică o acţiune săvârşită. Greaca biblică are şi ea forma verbală numită aorist, care, tradus literal înseamnă fără orizont. Dumnezeu este Creatorul universului care are timpul drept unul dintre atribute, dar El şi oile Lui sunt în afara timpului. El a fost atunci când nu exista timp. El va fi când nu va mai fi timp (în original – Apocalipsa 10:6).
Dumnezeu este numit Tată şi Împărat pentru că noi, oamenii, asociem acest titlu cu conceptul de preţuire. El nu ne-a procreat aşa cum face un tată. El nu a devenit Împărat prin moştenire sau cucerire, cum se întâmplă cu alţi împăraţi. El este deasupra a tot ce putem noi spune în cuvinte omeneşti.
Când Livingstone s-a dus la canibali, a vrut să-i înveţe că Dumnezeu este dragoste, dar ei nu cunoşteau cuvântul dragoste. Atunci el i-a întrebat care este cel mai bun lucru pe care-l cunosc ei. Ei au răspuns Unboy, ceea ce înseamnă carnea afumată din braţul unui om. Atunci Livingstone a predicat: Dumnezeu este cel mai bun unboy. Din acest motiv el a fost criticat, dar în mod greşit.
Dumnezeu nu este unboy, este adevărat, dar nici dragoste nu este. Dragostea este un sentiment împărtăşit de oameni şi de animalele superioare. Dar este Dumnezeu un simplu sentiment omenesc? Pentru că iubirea era cel mai înalt lucru cunoscut de greci, Ioan a spus Dumnezeu este iubire aşa cum Livingstone a spus: Dumnezeu este unboy pentru cei care nu cunoşteau ceva mai bun.
Nu există cuvinte şi categorii omeneşti pentru a arăta cum şi unde este Dumnezeu, Orib de câte ori se aplică atribute lui Dumnezeu, ele sunt ceea ce se cheamă antropomorfisme, asemănări cu viaţa omenească şi care sunt folosite pentru a spune ceva despre El.
Suntem mărginiţi în gândirea şi cuvintele noastre despre Dumnezeu, dar trebuie să ştim că, dincolon de limitele noastre EL ESTE.
Meditaţia 36
Unitate
Ani de zile am stat singur într-o celulă.
Şi Dumnezeu este Unul, iar noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, chipul unicităţii Sale (Geneza 1:26). Este scris: Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn (Deut. 6:4). Poporul ales al lui Dumnezeu este unul. Citim: …Este oare pe pământ un singur popor care să fie ca poporul Tău? (1 Cronici 17:21 conform originalului). În afară de Dumnezeu şi poporul Lui, unicitate nu eeste nicăieri, deşi, fără ea, nu există Dumnezeire şi nici o Biserică reală nu poate exista.
Unicitatea crează o stare de spirit specială. Evreii cântă: Huh echad veein şeni – El este unul şi nu este un al doilea. Aceasta se aplică şi copiilor lui Dumnezeu. Credinciosul este unul, fără separare între cunoscător, cunoscut şi act al cunoaşterii şi astfel el devine un adânc mister pentru el însuşi. Moise şi Aaron au spus: Căci ce suntem noi? (Exod16:8). Ei nu ştiau. În acelaşi fel, David întreabă: Ce sunt eu şi care este viaţa mea? (1 Samuel 18:18)
Trăieşte în unitate fără contemplare, admiraţie, dispreţ sau milă de sine. Nu există nimic, în afara acestui unic eu. Nimeni să nu te admire sau să te dispreţuiască sau sau să recunoască în tine că eul tău este dispreţuit sau preţuit. Este o existenţă simplă, senină. Nu suflă vânturile, nu se iscă furtuni.
Fiţi plini de Dumnezeu! Deveniţi asemenea lui Dumnezeu în unicitate şi veţi fi una în duh cu cei ce fac asemenea vouă. Este scris: În ziua întâi să luaţi poame din pomii cei frumoşi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoşi şi de sălcii de râu (Levitic 23:40).
Toate aceste referinţe la ramuri şi crengi se referă la Israel. Aşa cum lămâia are şi gust şi parfum, aşa şi Israel are oameni care sunt şi învăţaţi şi drepţi în fapte. Aşa cum smochina are gust, dar nu are parfum, aşa şi Israelul are oameni fără fapte bune. Aşa cum mirtul are parfum, dar nu şi savoare, tot aşa şi Israelul are oameni cu fapte bune fără a fi învăţaţi. Şi aşa cum salcia n-are nici gust, nici parfum, tot aşa Israelul are oameni care nu sunt nici învăţaţi, nici drepţi. Şi ce face Sfântul cu aceştia? El a zis; Puneţi-i împreună, uniţi-i la un loc, şi se vor mântui unul pe altul. Când Israelul va face aşa, va fi lăudat (Levitic Rabbah 30:2).
Unitatea în Biserică este atinsă prin toleranţa reciprocă, prin compensare reciprocă.
Meditaţia 35
Spaţii libere
Unii oameni se plâng că anumite predici şi cărţi de credinţă nu sunt destul de dense, că ar trebui ca ele să cuprindă mai multă învăţătură. Este ca şi cum te-ai plnge că într-o scrisoare de dragoste s-a risipit prea multă hârtie pe spaţiile goale.
Când un îndrăgostit s-a plâns odată de acest lucru, literele negre au crescut şi au crescut pentru a-l mulţumi, aşa încât foaia de hârtie a devenit complet neagră.
Vai de acea carte religioasă care nu lasă loc întrebărilor! Dacă materia, universul fizic, este o taină, cu atât mai mult Dumnezeu este o taină. Irod s-a interesat la magi (Matei 2:7) asupra momentului în care a apărut steaua care anunţa naşterea lui Isus. El nu a întrebat cum de ştiau ei că steaua avea vreo legătură cu apariţia lui Mesia.
După ce Domnul a spus pilda Semănătorului (Matei 13, 3:8), ucenicii au întrebat de ce le vorbeşte în pilde, în loc să-L fi întrebat cel mai important lucru şi anume, de ce diferă atât de mult între ele destinele oamenilor şi ce se poate face pentru a le schimba.
Văzând lipsa de sens a multor întrebări, Isus nu le-a răspuns. Isus a descoperit oamenilor ceea ce ei aveau nevoie să ştie, nu ceea ce întrebau.
Mulţi ani am avut credinţa că întreaga Biblie este Cuvântul lui Dumnezeu. Ca deţinut, am descoperit că actul credinţei era incomplet, Biblia este formată din foi albe de hârtie pe care sunt scrise litere negre.
Crezusem înainte că numai literele negre sunt Cuvântul lui Dumnezeu. Dar există un sens şi în spaţiile albe. Spaţiile albe pot fi folosite la decodificarea părţilor cifrate.
La Ieremia 25:26 citim despre Şeşac, dar nu este cunoscut nici un adversar al Israelului sub acest nume. Evreii foloseau un cifru simplunumit Atbaş, în care prima literă a alfabetului, a, poate fi schimbată cu ultima literă a alfabetului ebraic, t… a doua literă, b, cu a doua din coadă, ş, şi aşa mai departe. Aplicând acest cod cuvântului Şeşac, rezultatul este Babel, numele ebraic al Babilonului. În vremea aceea Babilonul era o mare putere. Ar fi fost prea periculos să se scrie deschis împotriva lui, aşa că s-a folosit o poreclă.
Multe cuvinte din Biblie sunt codificate. Există povestiri ale păcătuirii şi salvării unor persoane în urmă cu mii de ani şi la mii de mile depărtare. Decodificaţi! Se poate să vă regăsiţi pe voi înşivă numiţi printr-un nume codificat.
Sunt numeroase contradicţii între textele biblice. Luca 9:3 interzice apostolilor să poarte toiege, Marcu 6_8 le permite, Luca 10:4 interzice încălţări, Marcu 6:9 le permite. Multe alte lucruri sunt uneori permise, alteori interzise. Trebuie săm aflaţi care verset al Bibliei vi se potriveşte într-un anume moment, care lucruri vi se permit şi care nu.
Există mult spaţiu în locurile albe ale Bibliei pentru observaţiile şi gândurile voastre. Când aţi aflat îndrumerea sigură de la Dumnezeu, acesta va fi mesajul Cuvântului Său veşnic, rolul vostru pentru fiecare moment dat.
Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE
Meditaţia 34
Cum să citim Biblia
În închisoare ne-am căit de multe păcate. Am regretat chiar şi modul în care citisem Biblia.
Talmudul fixează o regulă: Eim dorshim maase bereshith bashanaim – să nu vorbeşti despre Geneză, lucrurile începutului, atunci când eşti în doi. Dumnezeu a creat singur universul întreg.
Biblia este citită aşa cum se cuvine numai atunci când te transpui complet în situaţia şi starea de spirit a autorului în momentul scrierii.
Nu uitaţi că Biblia este doar un rezumat. Adam a trăit 930 de ani, dar Biblia are numai un capitol şi jumătate, 40 de versete, dedicate unei atât de îndelungate vieţi.
Aşa cum Cuvier a reconstituit scheletul unui animal preistoric dintr-un singur os, noi suntem chemaţi să recreăm totul de la câteva cuvinte.
Nu uitaţi că o bună parte din Biblie este poezie. Deşi poezia ebraică nu rimează, una din caracteristicele sale este structura alfabetică, de exemplu în Iov 13:7-11 fiecare rând începe cu un H. Întregul psalm 19 este aranjat alfabetic, începând cu versuri care au pe a ca primă literă, altele au b şi aşa mai departe. Poezia poate revela adevărul, dar nu în mod necesar acurateţea detaliului.
Biblia trebuie citită pe îndelete, cu pauze de respiraţie şi de meditaţie. În textul ebraic există athnach, un semn care împarte un verset în două propoziţii principale. Alt semn pentru pauză este segholta, care subîmparte fraza anterioară de athnach. Astfel 1 Regi 13:18, citit conform punctuaţiei ebraice, ar fi în felul următor: Şi eu sunt prooroc ca tine (segholta – o pauză, respiraţi şi reflectaţi). Şi un înger mi-a vorbit din partea Domnului (îngerul nu ţi-a vorbit ţie, cititorule, decât dacă faci pauză cum s-a indicat, pentru a medita şi a-l evoca) şi mi-a zis: „Adu-l acasă cu tine ca să mănânce pâine şi să bea apă” (athnach respiraţie adâncă, meditaţie). Dar îl minţea (Pauză. Aici este un semn numit silluq care separă acest verset de următorul).
Zaqeph-qaton (scris): este pentru o uşoară pauză.
Este bine să fie cunoscute aceste lucruri. Accentele pot ajuta la interpretarea unor pasaje îndoielnice cum ar fi la Isaia 40:3: Un glas strigă (zaqeph-qaton, pauză): Pregătiţi în pustie (zaqeph-gadol, pauză) calea Domnului. Oriunde se întâlnesc două zaqephs în aceeaşi frază, cea care e prima este mai puternică. Deci trebuie să citim: Un glas striga: „În pustie, pregătiţi calea Domnului” şi nu cum este pusă în mod obişnuit punctuaţia: Un glas strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului”.
Învăţaţi să citiţi Bibliua pe îndelete, respirând ritmic, cu pauze, pentru a pune accentele cum se cuvine.
În felul acesta vă puteţi cufunda în Duhul în care a fost scrisă Biblia şi puteţi fi apoi capabili să participaţi la Unitate, care este esenţa ei.
Meditaţia 33
Ştiinţa şi Biblia
Nu numai autorii biblici, ci şi alţi înţelepţi ai antichităţii au ştiut lucruri pe care ştiinţa modernă doar acum le descoperă. Aristotel, filozoful grec al II-lea î.d.Cr., a scris în „Despre originea animalelor” că minereul de plumb creşte în dimensiuni, se îngroaşă şi devine alb când intră aer în el. Până la începutul acestui secol această idee a fost considerată ca fiind doar o excentricitate a vremurilor de neştiinţă.
Acum vreo şaptezeci de ani, a fost descoperită flotarea de către savanţii lumii moderne. Pulberea de mineral şi de piatră este amestecată cu apă şi se suflă aer în ea. Minereul devine alb, creşte în volum şi pluteşte la suprafaţa apei. Acest proces este aplicat astăzi la milioane de tone de minereu peste tot în lume. Savanţii antici au ştiut totuşi ceva.
Autorii antici ai Bibliei, inspiraţi de Dumnezeu, au scris că la întoarcerea lui Isus, muntele Măslinilor (pe care va sta El) se va crăpa în două (…) şi jumătate din munte se va îndrepta spre nord, iar cealaltă jumătate către sud. (Zaharia 14:4). Jurnalul trimestrial al Societăţii Geologice din 1958 spunea că stâncile din Valea Iordanului sunt într-o considerabilă tensiune, că o vale stă să se crape. Aceasta înseamnă că din punct de vedere geologic întreaga jumătate de est se mişcă spre nord. Ştiinţa ne face să aşteptăm momentul despicării muntelui, dar noi aşteptăm ca picioarele Lui să atingă acest vârf, fără a ne considera nebuni.
Ştiinţa a arătat ce influenţă puternică au asupra caracterului nostru climatul, boala, hrana şi structura corporală. Fazele lunii şi petele din sistemul solar sunt şi ele factori ce determină comportamentul nostru. Cea mai mare incidenţă a crimelor se petrece în cursul celor mai călduroase luni ale anului.
Mintea noastră este complexă, dar sufletul şi mai mult. Cine din antichitate ştia despre complexele lui Oedip, Electra şi Pygmalion etc, referitor la subcopnştientul care ne poate conduce la comiterea unor fapte teribile?
Din cauza acestor lucruri unii consideră perimate criteriile moralei biblice.
Este adevărat că în vechime erau mulţi oameni neştiutori. Dar era Unul care ştia ce se află în om (Ioan 2:25) şi, pentru că ştia, ne-a învăţat Să nu judeci (Matei 7:1). El a ştiut şi ne-a spus: Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea (Ioan 3:17). El a spus aceasta în vremurile când procedurile de judecare erau simple şi fără complicaţii; dacă un om fura sau omora era condamnat. Circumstanţele atenuante nu erau luate în considerare.
Atitudinea lui Isus era ştiinţifică cu mult înaintea naşterii ştiinţei comportamentului uman.
Întreaga metodă ştiinţifică, investigarea directă, exactă si completă, bazată doar pe fapte, vine de la Isus. Într-o lume de patimi dezlănţuite, El a spus: Adevărat, adevărat vă spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut (Ioan 3:11), nimic mai mult, exact ca într-un laborator ştiinţific. Duceţi-vă şi spuneţi lui Ioan exact ce auziţi şi ce vedeţi (Matei 11:4).
Fără fantezii, nici chiar fantezii religioase, numai fapte observate, chiar aşa cum se adună datele ştiinţifice.
Isus a învăţat omenirea să cerceteze ce se întâmplă în natură: Uitaţi-vă la păsările cerului si la crinii de pe câmp (Matei 6: 26-28). De la păsări, oamenii au învăţat să-şi facă aparate de zbor, iar de la crini au învăţat botanica şi agronomia.
Niciodată ştiinţa n-a fost o primejdie pentru religie.
Einstein, un om de ştiinţă al cărui nume este respectat de lumea întreagă, a scris: Ştiinţa fără religie este oarbă.
Marea diferenţă dintre ştiinţă şi religie este că prima nu stabileşte adevăruri necontestabile şi dogme eterne. Ea abordează adevărul prin aproximări succesive, fără a reclama măcar completa acurateţe.
Meditaţia 32
Crima de a-ţi fi teamă
Tema este cea care îi face pe unii creştimi din jurul nostru să devină la fel ca Iuda.
Apocalipsa 21:8 enumeră opt categorii de oameni care vor intra în adâncul cu foc şi pucioasă. Primii pe listă nu sunt necredincioşii sau ucigaşii, aşa cum ne-am aştepta, ci cei ce se tem.
Teama este omenească. Lui Petru i-a fost teamă în Ghetsimani. Tuturor ne este frică, dar acest lucru este mai urât în faţa lui Dumnezeu decât multe păcate majore. Se pare că sunt multe bătălii de dat chiar şi în viaţa veşnică.
Universul lui Dumnezeu e vast, iar curajul va fi unul din criteriile de selecţie.
Creştinul poate spune despre sine ceea ce spunea regele Carol al Franţei în piesa „Henric al VI-lea” a lui Shakespeare: Îi iert moartea care mă răpune când mă vede dând un pas înapoi sau fugind. Armata mea mai curând sfarmă zidurile cu dinţii, decât să părăsească asediul.
Noi suntem turma lui Hristos. Oile nu fug de lup. Ele nu se pot apăra singure, dar mărturisesc pe Creatorul lor îndurând moartea cu răbdare, fără a ântoarce spatele duşmanilor.
Copiii lui Dumnezeu pot fi arşi pe rug, dar nu pot fi făcuţi să dea înapoi. Noi suntem aici pentru a-i înspăimânta pe demoni.
Când Henric al VI-lea a spus: Dintre toate patimile, frica este cea mai blestemată, el a exprimat un gând biblic.
Meditaţia 31
Greutatea relativă a minunilor
Când m-am întrebat de ce Dumnezeu nu ne eliberează printr-un înger, aşa cum s-a întâmplat când Sf. Petru era la închisoare, mi-am amintit că , la Fapte 2 sunt 27 de versete despre învăţăturile date de apostolul Petru şi nimai 8 cuvinte despre semne şi minuni.
Minunile joacă un rol minor în religia creştină; în primul rând, pentru că este foarte uşor să priveşti drept minune ceea ce nu este.
Misionarii care au mers la tribul Ambrim din Noile Hebride au predicat fără succes până când şi-au scos dantura falsă şi şi-au pus-o din nou. Acesta a fost începutul unei schimbări ce-a urmat. Şeful tribului a exclamat că zeii veniseră la ei sub forma oamenilor albi.
Multe vindecări considerate minuni nu mai au aceeaşi valoare azi , deşi eu însumi am experimentat adevărate minuni în refacerea sănătăţii mele. Ceea ce se petrece după o minune poate , de asemenea, să fie o problemă. În „Henric al VI-lea” de Shakespeare, când regele aude de un orb vindecat în mod miraculos, a exclamat: Prin vedere păcatu-i înmulţit. Dacă regenerarea nu însoţeşte vindecarea, fostul orb va fi posedat de noi patimi, care-l vor face şi mai rău decât înainte. Acest lucru e valabil şi pentru altre infirmităţi. Am cunoscut personal orbi care au fost vindecaţi în detriumentul sufletului lor.
Trebuie, de asemenea, avut în vedere că unele din povestirile despre minunile din biblie , pot fi urmarea unor traduceri îndoielnice. Ni se spune că Ilie a fost hrănit de corbi, orevim, în ebraică )1 Regi 17: 6) Acelaşi cuvânt este folosit şi la Isaia 13:20 pentru arabi. Şi ce contează dacă erau arabi cei ce l-au hrănit pe profet?
Au fost atâtea miracole în decursul istoriei… De obicei ele nu conving pe nimeni cu excepţia , uneori, a persoanei care a beneficiat. Isus le-a spus celor care l-au căutat:… Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea… (Ioan 6:26).
În căitarea miracolelor, ceea ce contează este satisfacerea dorinţelor eului. Dar Isus ne sfătuieşte să nr lrpădăm de noi înşine. Dacă eul nu este omorât, orice minune nu face decât să crească pretenţiile cât mai mult, întărind egoismul.
De aceea Biblia nu se ocupă atât de minuni cât, mai curând, de învăţătura care aduce naşterea din duh.
Să păşim cu siguranţă, conform cu învăţăturile biblice, iar dacă Dumnezeu face şi minuni, să ne bucurăm!
Meditaţia 30
Căutarea după Dumnezeu
Această căutare a început demult. Un poem ugaritic, „Ledlulbeş nemequi” (Îl voi lăuda pe Domnul Înţelepciunii), datând cam din anul 2500 î.d.Cr., conţine aceste versuri mişcătoare:
O, dacă aş şti măcar că aceste lucruri vor place unui zeu.
Ce e bine în ochii omului e rău pentru un zeu.
Ce e rău în mintea omului e bun pentru zeul său.
Cine poate înţelege sfatul zeilor în mijlocul cerului?
Planul lui Dumnezeu este ca apele adânci.
Cine-l poate înţelege?
Omul caută o relaţie autentică cu Dumnezeu dar, pentru că voinţa Sa, atitudinea şi gândurile sale ne sunt necunoscute, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să le nesocotim. Această frică dispare doar atunci când trecem de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa.
În Isus, Fiul lui Dumnezeu a devenit om. Între natura umană şi cea divină a avut loc ceva asemănător unei petreceri de nuntă.
Pot să spun acum: „Preaiubitul meu e al meu şi eu sunt a Lui” (Cântarea Cântărilor 6:3). El e posesiunea mea. El dispune de mine dar şi eu dispun de El. Nu mai este o relaţie între două entităţi care se pot despărţi oricând. Bariere este zdrobită de Hristos. Dumnezeu nu mai este singur şi inima obosită a omului nu mai este nici ea singură. Aceasta Îi poate răspunde Domnului său prin afirmaţia lui Shakespeare: Nu mai pot fi slujit de către tine, pentru că nu te pot împărţi în două („Henric al IV-lea”).
Dificultatea de a nu mai înţelege căile lui Dumnezeu dispare. Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa? (Romani 9:20). Sufletul care Îl are pe Dumnezeu ştie că felul în care El conduce lumea nu poate fi judecat de vederea mioapă a omului. Ai Lui sunt cel care se rătăceşte şi cel ce rătăceşte pe alţii (Iov 12:16). Cel care-L are pe Dumnezeu e satisfăcut cu asta şi nu mai pune întrebări.
În ziua de pe urmă, Domnul va spune unora: niciodată nu v-am cunoscut. Cum oare să nu-Şi poată cunoaşte Ziditorul creatura?
El ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi exterioare Lui Însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El (Fapte 17:28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător – cunoscut. La sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai lui Dumnezeu.
Ei au avut o relaţie cu un Dumnezeu îndepărtat, poate chiar o relaţie bună, profeţind în numele Său, scoţând demoni în numele Său, făcând multe lucruri minunate (Matei 7:22), dar rămânând despărţiţi de Dumnezeu, fără să fi fost ai lui Dumnezeu. Ei nu au aparţinut iubitului lor şi iubitul lor nu le-a aparţinut.
Renumitul mistic creştin Meister Eckhardt spune că cel care doar Îl adoră pe Dumnezeu e un necredincios. Cel care crede e unit cu El şi nu mai e nevoie să-l adore de la distanţă.
Meditaţia 29
Despre veşnicie
Veşnicia nu înseamnă timp nesfârşit. Aşa ceva nu există, cum nu există spaţii fără dimensiune. Veşnicia este o stare în care timpul nu mai există (Apocalipsa 10:6). Filosoful Boethius a dat o definiţie, în mare, acceptată de Biserica Creştină. Veşnicia este posesia totală, simultană şi perfectă, a unei vieţi complete. Cum a spus gânditorul grec Parmenide: Veşnicia este întreagă, unică. În veşnicie nimic n-a fost sau va fi. Totul este deodată, complet, continuu.
Imaginaţi-vă un film în mişcare. Când îl vedem prin proiector vedem evenimentele înregistrate pe peliculă succesiv şi fiecare pare să fie efectul celor precedente. Odată, la cinema, m-am trezit rugându-mă pentru un om nevinovat care suferea îngrozitor pe ecran. L-am implorat pe Dumnezeu să-l salveze. Dar ceea ce urma să se întâmple se afla deja înregistrat pe film. Treaba mea era doar să fiu atent la el.
Ar trebui să trăim prezentul cu perspectiva eternităţii, în perfectă seninătate. Totul este ştiut dinainte, predestinat (Romani 8:29). Omar Khayyam a exprimat acest lucru atât de bine. Tradiţia islamică atribuie lui Mahomed cuvintele: Pana cu care a scris Dumnezeu toate lucrurile s-a uscat de mult.
Şi creştinii cred în predestinare.
Aşadar, atitudinea ideală pentru un credincios este una contemplativă. Isus spune nu doar Martei, ci tuturor oamenilor: …pentru multe te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua (Luca 10:41-42)
Aproape orice creştin ar spune astăzi că ea a făcut alegerea cea rea: ea nu a ales să pregătească masa pentru cei doisprezece oameni înfometaţi, ci să stea liniştită, să privească la frumuseţea oaspeţilor. Biblia nu ne îndeamnă nicăieri să fim activi, ci în nenumărate ocazii ni se atrage atenţia să veghem. Iată că au venit nişte magi (Matei 2:1). În loc să se uite la ei, oamenii le-au arătat calea spre Betleem fapt ce a costat viaţa multor nevinovaţi. Şi un lepros s-a apropiat de El, i s-a închinat (Matei 8:2). La vremea aceea oamenii nu puteau vindeca lepra.
Nu vă amestecaţi în diferite probleme decât dacă sunteţi siguri că puteţi ajuta. Luaţi seama doar; Domnul face restul.
Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună straşnică (Matei 8:24). Se va întâmpla unul din două lucruri: fie te vei îneca şi vei merge la Tatăl, fie vei scăpa şi vei trăi pentru Tatăl.
Aşa că nu te înspăimânta, ia seama doar! În orice lucru, cu cât te agiţi mai mult, cu atât rezultatele sunt mai rele.
Nu suntem încă în veşnicie, dar putem prinde o străfulgerare a ei, petrecând cât mai mult timp posibil în contemplaţie.
Meditaţia 28
De ce se mânie Isus?
Biblia ne învaţă că Dumnezeu este Iubire. Ea nu ne învaţă că El este cu totul iubire sau doar iubire. Acţiunile Lui au şi alte aspecte.
Iov a spus: Dumnezeu mă lasă la bunul plac al celor nelegiuiţi (…) îmi străpunge rărunchii fără milă, (…) mă frânge în bucăţi (…) Se aruncă asupra mea ca un războinic (Iov 16:11-13). Când citesc aceste rânduri îl am înaintea ochilor pe Df. Sebastian străpuns de săgeţi din toate părţile de persecutorii creştinilor. Iov ar spune că Dumnezeu era prima cauză a suferinţelor lui Sebastian.
Iov, cu siguranţă, credea într-un dumnezeu, dar vorbeşte ca şi când ar fi pluralitate în El. El Îl descrie pe Dumnezeu aşa cum ar descrie cineva pe un duşman, dar spune în acelaşi capitol, la v.19: Martorul meu e în cer, ceea ce înseamnă că Îl concepe pe Dumnezeu drept Unul care îi ia apărarea.
Isus L-a reprezentat pe Dumnezeu pe pământ. Oricine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl (Ioan 14:9). Isus nu putea fi exclusiv iubire. El izbucneşte câteodată, în ceea ce pare a fi o furie nemotivată. Fariseul care l-a invitat la masă n-a făcut nici o observaţie nepotrivită faţă de Isus sau referitoare la El,ci doar a întrebat de ce Isus nu şi-a spălat mâinile înainte de masă. Isus a început să-i dojenească pe toţi fariseii, numindu-i smintiţi şi ipocriţi.
Un învăţător al Legii, alt oaspete, a făcut ceea ce aş fi făcut şi eu, într-o încercare de a-L calma pe Isus. Drept răspuns Isus vorbeşte cu asprime despre toţi învăţătorii Legii şi chiar despre părinţii acestora. (Luca 13:18-52). Oricine ar fi obiectat la o astfel de comportare din partea unui oaspete.
Cel mai bine e să-I acceptăm pe Dumnezeu şi pe Isus, mesagerul Lui, aşa cum sunt. Este o greşeală să impui etică şi tipare de comportament omeneşti lui Dumnezeu.
Isus a primit să moară răstignit, acesta fiind unicul mod de a răscumpăra păcatul omenesc. Pentru a fi răstignit trebuia să stârnească ură violentă faţă de El. Fără acestă ură, nici moartea izbăvitoare a lui Isus, nici salvarea noastră nu ar fi putut avea loc.
Primii apostoli aveau acelaşi scop, ştiind că sângele martirilor este sămânţa Bisericii. Iar ei au stârnit cu bună ştiinţă ura faţă de ei înşişi. La Roma, unii evrei au crezut mesajul lui Pavel, alţii nu, dar el a generalizat acuzând întregul popor: căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile… (Fapte 28:24-27).
Isus şi apostolii Săi au făcut adesesa lucruri care i-au umplut pe alţii de furie; pentru că era necesar. Se impunea această atitudine, putem fi siguri de aceasta, deşi nu ştim ce scopuri erau urmărite în fiecare caz.
Meditaţia 27
De ce nu a acceptat Isus să fie făcut împărat?
Când Isus a înţeles că iudeii voiau să-L facă împărat, a plecat (Ioan 6:15). Cu siguranţă că El ar fi fost un împărat mai bun decât Irod şi El trebuie să fi ştiut acest lucru. Atunci de ce n-a acceptat? Putem doar să presupunem motivele Lui.
Un motiv ar fi că această alegere nu era pentru El. Popoarele sunt nestatornice: astăzi aleg un rege, mâine îl alungă. Hristos nu acceptă roluri pentru care noi îl alegem pe El. Alegerea trebuie să fie a Sa. Decizia Lui era de a fi un mântuitor pentru viaţa veşnică, mai curând, decât un rege pentru viaţa aceasta.
Pe de altă parte, faptul că El era un bun Mântuitor nu dovedeşte că at fi fost şi un rege bun pentru Iudeea, după cum un profesor nu este în mod obligatoriu, şi un bun prim-ministru. Ca om, El a arătat uneori indiferenţă clară faţă de suferinţele umane, după cum a arătat altă dată compasiune. Însă nici una din aceste atitudini nu l-a stăpânit. El a ales.
Când unui rege, în sensul lumesc, i s-ar fi spus despre galileenii nevinovaţi, ucişi de Pilat, acela s-ar fi arătat indignat şi ar fi poruncit alungarea lui Pilat. Însă Isus a spus doar: Credeţi voi că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13:2,3).
Când I s-a spus despre o catastrofă, despre un turn care a căzut şi a ucis optsprezece persoane, Isus nu a dat sfaturi despre cum să se construiască în viitor, nici nu a propus vreo compensare pentru familiile victimilor. El a repetat vorbele de mai sus şi a făcut din aceasta o altă ocazie pentru a propovădui pocăinţa. El a comunicat numai un motiv de mâhnire: acela de a nu fi sfânt.
Aceasta este atitudinea corectă a unui Mântuitor, nu a unui rege pământesc.
Când Isus vindecă un om posedat de demoni, El îneacă o turmă mare de porci (Luca 8:33). Isus arată indiferenţă faţă de distrugerea acestei proprietăţi. Mântuitorul preferă să distrugă o turmă şi să sărăcească un om decât să rămână cineva demonizat. Isus nu Se justifică ci împlineşte ceea ce se aşteaptă de la Mântuitorul omenirii.
Isus prevesteşte o tragedie naţională: distrugerea statului iudeu. El nu cheamă oamenii să-şi dea viaţa pentru apărarea patriei, aşa cum ar face un rege obişnuit. El spune ucenicilor: Atunci (…) să fugă (Luca 21:21). Abandonarea ţării la o vreme atât de tragică a dus la ruptura finală dintre creştinism şi iudaism.
Mântuitorul Şi-a investit ucenicii cu Adevărul etern care trebuia să rămână neatins. Acest lucru era mai important decât apărarea ţării lor.
Aşa gândeşte un Mântuitor. Un împărat pământean are altă chemare. Aceste două scopuri nu se amestecă. Isus nu putea fi un împărat pământean, iar cei care încearcă să-l facă un dezlegător al problemelor pământeşti greşesc.
Meditatia 26
De ce a ales Isus un diavol ca apostol?
Sub teroarea comunistă, unii pastori au fost renegaţi. Oare aceasta poate anula valoarea mesajului lor de dinainte? Isus a spus: … unul din voi este un drac, când vorbea de Iuda Iscarioteanul (Ioan 6:70-71). Dacă Isus ştia că Iuda era un diavol, de ce l-a ales pe el să fie unul din apostoli?
Învăţăm din Cuvântul lui Dumnezeu, din Psalmii lui David, care a fost un ucigaş şi un adulter, care, în mod normal, ar fi trebuit să-şi petreacă viaţa în închisoare; de la Solomon, care niciodată nu a fost sătul de femei şi care, în final, a căzut în idolatrie; de la Petru, care s-a dovedit a fi laş, când i s-a cerut curaj. Dumnezeu i-a ales pe aceşti oameni ca să ne ajute să distingem între mesaj şi păcatele mesagerilor, să-i acceptăm pe învăţătorii noştri în ciuda slăbiciunilor şi păcatelor lor.
Dacă ar trebui să respingem acele opere de artă care au fost făcute de oameni imorali, atunci aproape am rămâne fără mari opere de artă. Ne simţim întăriţi de imnuri, de acele cunoscute cântece evanghelice ale lui William Cowper, care a devenit ulterior poet naţional, dar niciodată nu şi-a mai folosit darul în slujba lui Dumnezeu.
Cowper a scris în imnul lui că păcătoşii, spălaţi în sângele lui Hristos, sunt curăţiţi de păcate. Dar referitor la el însuşi a scris: nu este nici o încurajare în Scriptură, atât de cuprinzătoare, încât să includă cazul meu, şi nici vreo consolare care să mă atingă. El edmitea iertarea liberă a iubirii lui Dumnezeu pentru fiecare caz, exceptându-l pe al lui. Cred despre mine că sunt singurul caz căruia Dumnezeu îi promite totul şi nu-i dă nimic. Oare poate această schimbare de atitudine, pe care să ştirbească valoarea lui ca autor de imnuri? Trebuie să facem distincţie între cântec şi compozitor.
În Vest, vieţile liderilor politici, ale oficialităţilor şi chiar ale liderilor Bisericii sunt studiate cu atâta minuţiozitate, încât nici arhanghelii nu ar fi găsiţi fără pată dacă ar fi supuşi unui asemenea examen. Ar fi mai bine să spunem: Îşi îndeplineşte bine acest om datoriile sale politice, economice şi religioase? Restul aparţine lui Dumnezeu. Nimeni nu este fără păcat şi chiar oamenii care au comis greşeli grave au fost folositori în Împărăţia lui Dumnezeu.
Poate s-a petrecut aşa pentru a ne învăţa că Isus a mers până la ultima limită, punând un diavol drept apostol. Nu se putea face o alegere mai rea decât atât.
Meditatia 25
Misterul rugăciunilor fără răspuns
Biblia este plină de rugăciuni neprimite. Pavel scrie: „Şi cer totdeauna ca, prin voia Lui Dumnezeu, să am – în sfârşit – fericirea să vin la voi” (Romani 1:10). În locul unei călătorii prospere, el a venit ca un prizonier în lanţuri şi a naufragiat; şi multe alte exemple abundă în Biblie.
Orice cerere în rugăciune arată o lipsă de supunere, în ceea ce Dumnezeu – în înţelepciunea şi dragostea Lui – a hotărât dinainte. Cum ar fi lumea dacă Dumnezeu şi-ar schimba Planul ori de câte ori cineva îşi exprimă o dorinţă în rugăciune? Talmudul spune că Marele Preot intră în locul Prea-Sfânt din Templu o dată pe an, spre a se ruga pentru popor, şi întotdeauna îşi încheia rugăciunea cu cuvintele: „Doamne, nu lua în seamă cererile drumeţilor!”. Era un lucru întelept: cei ce călătoreau lunea, cereau să nu plouă în ziua aceea; la fel, cei ce călătoreau marţea, miercurea etc. Dacă Dumnezeu i-ar fi ascultat, poporul ar fi pierit din cauza secetei.
Următoarea poveste ilustrează cel mai bun mod de a ne ruga.
Doi creştini au plantat câte un măr în faţa casei. Când a venit vremea să se coacă merele, primul s-a uitat furios la pomul lui: nu avea nici măcar un măr. Când s-a apropiat de casa vecinului, s-a înfuriat şi mai tare: ramurile din pomul vecinului său gemeau de greutatea unor fructe minunate. Atunci, el i-a cerut fratelui său: „Explică-mi şi mie cum vine asta! Am plantat pomii în acelaşi timp, slujind aceluiaşi Dumnezeu; cum se face că ţie ţi-a dat atât de multe mere şi mie, nu?”. Celălalt a răspuns: „Poate nu te-ai rugat pentru pomul tău!” „Cum? Nu m-am rugat? a striga primul. M-am rugat în fiecare zi: Doamne, dă ploaie! Doamne, destul cu ploaia! Doamne, acum e nevoie de soare! Acum, e prea mult! O să-mi usuce pomul! N-am neglijat nici o clipă rugăciunea, dar totul a fost zadarnic. Tu cum ai făcut?” Fratele i-a raspuns: „Nu sunt atat de priceput la rugăciune cum eşti tu! M-am rugat numai o dată, la început, în felul acesta: Tată, am sădit un măr şi aş vrea să aibă fructe la timpul cuvenit; nu ştiu de câtă ploaie sau de cât soare are nevoie; Tu eşti un grădinar mai experimentat decât mine; Tu ai creat Raiul şi toţi pomii cresc sub îndrumarea Ta; dăruieşte-mi mere, la timpul potrivit!”.
Trăim rugăciuni fără răspuns pentru că cerem prea multe lucruri fără a avea în vedere rezultatele pe termen lung. „Există o cerinţă creştină: trăiesc aici ca un păcătos iertat prin har şi, la sfârşitul vieţii mele, mă rog să locuiesc în Cer, cu cei dragi ai mei. Învaţă-mă să îţi slujesc pe pământ ca într-o călătorie către Ceruri!”
O astfel de rugăciune nu ramâne niciodată nebăgată în seamă.
Meditaţia 24
Echad şi Iachid
O veche parabolă chineză povesteşte despre un vânător care a plecat împreună cu fiul său să pună capcane. În ciuda tuturor avertismentelor, fiul a pus capcane pe drum, în loc să aştepte să ajungă în pădure. Curând, mulţi oameni s-au prins în capcane, inclusiv mama şi sora bărbatului. Apoi dragostea, adevărul şi speranţa au căzut şi ele în capcană, iar în cele din urmă drumul însuşi a căzut în cursă. După multă vreme, tatăl şi-a convins fiul să deschidă capcanele. Drumul era atât de fericit că era liber, încât s-a întins atât până când toată lumea a devenit un drum.
„Ce frumos e drumul meu acum!”, a exclamat băiatul. Drumul, auzind că cineva l-a numit „al lui”, a murit… De atunci, nu mai este nici un drum în lume.
Este o poveste pesimistă, căci există un drum către Dumnezeu. Biblia este descoperirea Lui, o hartă care trebuie citită cu mare atenţie la fiecare cuvânt. Drumul nu poate fi numit de nimeni „al meu”, el este numai al lui Dumnezeu.
Învăţătura fundamentală a Bibliei ne spune că Dumnezeu este unul; credinţa şi botezul sunt unice; dar limba ebraică are două expresii pentru conceptul de UNU: IACHID – reprezintă unitatea absolută, ca în Geneza 22:2: „Ia pe singurul Tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac”; ECHAD – reprezintă unitatea compusă, ca în Geneza 1:5: „Astfel a fost o seară şi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua întâi”.
Dumnezeu nu este niciodată numit Iachid în Biblia ebraică, ci totdeauna Echad, o unitate compusă. Traducerea literală la Deuteronom 6:4, piatra de încercare a credinţei iudaice, zice: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul (la plural) nostru este singurul Domn” (unic compus: ECHAD).
Dumnezeu n-a fost niciodată singur dar, fiind singurul, El era mai mulţi, căci El nu era fără Cuvânt, nici fără Înţelepciune, nici fără Putere, nici fără Sfătuire (Hipolit). Întotdeauna se află în El Cuvântul şi Înţelepciunea, Fiul şi Duhul prin care şi în care El a facut totul liber şi spontan (Irineu).
Dumnezeu se cunoaşte pe Sine cu desăvârşire. Această autocunoaştere este numită Fiul cel Veşnic. El are toate atributele Tatălui pe care Îl cunoaşte. Amândoi sunt uniţi într-o iubire desăvârşită, divină. Această iubire are, de asemenea, toate atributele Tatalui. Aceasta iubire se numeşte Duhul Sfânt. Cele trei entităţi sunt una. Aceasta entitate este ECHAD, o unitate compusă de entităţi, care-Şi păstrează singularitatea.
„Zohar”, o străveche carte a misticismului iudaic, referindu-se la Deuteronom 6:4, Îl proclamă pe Dumnezeu ca Treime. Punându-se întrebarea de ce apare numele lui Dumnezeu în acest verset, ea răspunde: „Primul , Domnul Dumnezeu, este Tatăl de sus; al doilea este al lui Jesse Mesia, provenind din familia lui Jesse prin David; al treilea este Calea, care este jos, şi cei trei sunt una”.
Atomul, natura, individul, toţi sunt unităti, părţi într-o stare de extremă tensiune, împlinesc miracolul unităţii.
Există o unitate în diversitate şi tensiune chiar în cadrul Dumnezeirii: „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobeasca prin suferinţă” (Isaia 53:10). Fiul, în agonie, în Ghetsimani, L-a implorat pe Tatăl să-L cruţe. Hotărârea Tatălui a rămas neclintită. Isus a spus, de asemenea, misterioasele cuvinte: „…căci, dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan 16:7), lăsând impresia că cei doi nu pot fi în acelaşi loc, în acelaşi timp. Noi spunem, în mod obişnuit, că Isus este mijlocitorul nostru la Tatăl, ceea ce pare să implice faptul că Fiul intervine pentru a schimba decizia Tatălui în favoarea noastră.
Dumnezeu este una, ECHAD, nu IACHID. Dacă Unitatea Lui n-ar fi atat de complexă, n-ar fi atat de necesar s-o afirmăm. Biserica este una, soţul şi sotia sunt una – ECHAD, unităţi compuse.
Meditaţia 23
Biografii interesante care lipsesc din Biblie
Noul Testament povesteşte de mai multe ori şi cu lux de amănunte istoria vieţii şi convertirii persecutorului Saul din Tars în Pavel, viitorul apostol, deşi trebuie să fi fost alte biografii care, la vremea aceea, când au fost scrise Faptele Apostolilor, păreau a fi mai interesante decât cea a lui Pavel.
Pavel a spus: am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi (…) şi când erau osândiţi la moarte îmi dădeam şi eu votul împotriva lor (Fapte 26:10,11). Nu numai că a ucis creştini, dar le-a înfrânt rezistenţa şi i-a făcut pe mulţi dintre ei să-şi renege credinţa.
Aceştia au fost primii martiri ai creştinismului, dar Biblia nu le menţionează numele şi nici nu spune povestea suferinţelor şi morţii lor tragice. Poate autorii biblici au dorit să prevină viitoare excese în venerarea sfinţilor. În secolele următoare, istoriile martirilor au fost prezentate în detaliu şi adesea îmbogăţite cu fantezie.
Biblia vorbeşte despre Iosif, prizonierul Vechiului Testament, căruia i-au fost încredinţaţi întemniţaţii: Şi nimic nu se făcea acolo decât prin el.
La fel, Hristos este Cel ce face toate în viaţa martirilor. Nu ar fi fost în spiritul Bibliei să facă mare vâlvă în jurul lor; nici ei înşişi nu ar fi dorit-o. De ce trebuie să fie cinstiţi martirii? Căci ceea ce au făcut ei nu este maximum, ci minimum cerut unui ucenic al lui Hristos. A fi asemenea lui Hristos în viaţă şi moarte este ceea ce se aşteaptă de la el. Oricine este ca Hristos nu este Hristos. Noi suntem făcuţi a fi Hristos. Noi suntem Trupul lui Hristos – aşa că noi suntem El. Vei fi ca Dumnezeu (Geneza 3:5) îi spune diavolul Evei. Sunteţi Dumnezei, a spus Isus. Unirea credinciosului cu Dumnezeu este perfectă. Martitiul este un lucru mic în coparaţie cu această chemare.
Multe alte biografii, foarte interesante, lipsesc din Biblie. La Fapte 2:41 ni se spune că, într-o singură zi, doar în Ierusalim două mii de suflete s-au adăugat Bisericii. Au rămas ele constante? Au mai adus şi alte suflete în Biserică? De ce vă trebui8e un răspuns? Permanent auzim despre mulţi oameni careţL primesc pe Isus la adunările evanghelice. Ce se întâmplă cu aceşti oameni după aceea? Sunt deciziile lor sincere?
Cine pune multe întrebări capătă multe răspunsuri descumpănitoare. Biblia ne învaţă să ne bucurăm că unii oameni au cel puţin bunăvoinţă şi bune intenţii, chiar numai pentru o zi. O femeie samariteancă a adus tot oraşul la Hristos (Ioan 4:30). Dacă ar fi continuat astfel, n-ar mai fi rămas cetăţi neconvertite în Palestina. Biblia ne spune ce a făcut ea doar în ziua aceea. După acest eveniment, un văl este aruncat asupra vieţii ei.
Un hoţ, Zacheu, a promis, sub influenţa Domnului, să împartă jumătate din averea lui celor săraci şi să dea înapoi ce furase (Luca 19:8). Povestea Bibliei se încheie cu promisiunea sa, dar nu ni se spune dacă şi-a împlinit făgăduiala. Sfântul autor s-a bucurat că un hoţ a dat dovadă de căinţă, fie şi pentru un singur moment.
Isus îl apreciază pe un ostaş ca fiind cel mai mare credincios om pe care l-a întâlnit vreodată (Matei 8:10). Ar fi fost interesant de ştiut cum şi-a continuat viaţa acest ofiţer.
Un om care este azi credincios e posibil să nu rămână la fel. Deşi Biblia nu ne dă biografii întregi, ea ne învaţă să ne bucurăm de acel bine, oricât de puţin şi de nestabil îl găsim în oameni.
Meditaţia 22
Cuvinte care lipsesc din Biblie
În timp ce eram deţinut, nu aveam nimic şi mi-am dat seama atunci de importanţa faptului că în vechiul testament ebraic verbul „a avea” nu se întâlneşte niciodată. El ne există în limba ebraică şi nici măcar în ebraica modernă. A fi lipsit chiar şi de cuvântul „a avea” este culmea abandonării a tot ce ai.
Este un păcat să ai. La primii creştini toţi cei ce aveau ogoare şi case, le vindeau , aduceau preţul lucrurilor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor (Fapte 4:34-35). Ei erau iudei şi au descoperit, graţie lui Isus, ce a fost revelat prin geniul limbii lor: nu este bine pentru oameni să aibă, să posede. Un copil al lui Dumnezeu poate doar să administreze lucrurile care, de fapt, aparţin Creatorului.
În greacă cuvântul echo este folosit pentru a avea, dar are mai multe alte înţelesuri: a fi capabil, a fi dotat cu, a putea, a număra, a face etc. Ideea de a avea este o noţiune falsă. M-am născut fără consimţământul meu, nu am ales timpul sau locul, forma trupului meu saucaracterul moştenit. Viaţa mea s-a dezvoltat în împrejurări care nu au fost deloc în planurile mele. Eu nu am viaţa mea. Ea provine, conform unor legi stabilite, nu de mine. Şi nici nu posed eu ceea ce ţine de viaţă.
Renumitul tenor Caruso a fost obligat să cânte pe scenă în ziua morţii mamei sale, pentru a nu dezamăgi miile de admiratori care veniseră special să-l aculte. După spectacol a exclamat: la început am crezut că am o voce; acum îmi dau seama că această voce mă are pe mine.
Ghiar bucuriile şi supărările sunt date sau luate de alţii şi, în ultimă analiză, de Fiinţa unică.
Nu numai la forma de infinitiv lipseşte a avea din vocabularul ebraic, dar chiar şi cazul genitiv (al posesiei), este rar folosit. În ebraică nu se spune în mod obişnuit casa omului, căci nimeni nu poate avea una.În ebraica vorbită genitivul este înlocuit de aşa numitul „caz de costruit” care constă în scurtarea cuvântului pentru lucrul posedat. Astfel, orice persoană sau obiect redu8s la a fi o posesie îşi pierde din valoare.
În rugăciunea Domnului Isus, cuvântul Eu lipseşte cu desăvârşire, deşi este unul din cele mai folosite cuvinte în rugăciunile oamenilor.
Există un lucru mai rău decât rugăciunea în faţa unui idol: să te rogi şi să te închini în faţa propriei imagini. Creştinii n-ar trebui să fie fixaţi pe Eu, ci pe Dumnezeu. Eul ar trebui să dispară complet din rugăciune şi de asemenea amintirea identităţii persoanei care se roagă. Adevărata rugăciune este o revărsare de dragoste pură pentru binele întregului şi pentru ca totul să fie după voia Domnului.
Alt cuvânt care este complet absent din Biblie este cuvântul istorie. Istoria este amintirea evenimentelor după cum s-au succedat în timp. În istorie un eveniment este presupus a fi efectul celui precedent, care este deci cauza lui. Toate acestea sunt o iluzie. Ceea ce văd la cinema este tot o succesiune de evenimente, dar cel ce proiectează poate rula pelicula înapoi, prezentând evenimentele într-o altă înşiruire, sau filmul ar putea fi mixat pentru a arăta evenimentele în altă ordine. Totul este predeterminat de Dumnezeu.
Pana cu care Dumnezeu a scris tot ce se va întâmpla până la sfârşitul lumii s-a uscat de mult şi nu va fi din nou înmuiată în cerneală pentru a scrie o nouă versiune.
Meditaţia 20
Exagerări în Biblie
S-au scris multe de către credincioşi în privinţa acurateţii Bibliei, dar rareori sunt amintite exagerările ei evidente.
Toţi prorocii mărturisesc despre El, afirmă Petru (Fapte 10:43). Dar au fost proroci evrei ca Obadia sau Amos care nici măcar nu-L menţionează pe Mesia.
Femeia samariteancă, cea care L-a întâlnit pe Isus, a spus oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus tot ce am făcut. (Ioan 4:29). Acest lucru cu siguranţă nu poate fi exact. Ar fi fost nevoie de ani pentru a-i arăta cuiva fiecare faptă a sa. Isus i-a arătat numai că ştia de totala ei decădere morală.
Criticii vor spune că astfel de afirmaţii sunt pertinente pentru a îndreptăţi pe cineva să pună Biblia la îndoială. Dar cei ce cunosc inima omenească învaţă din asemenea din asemenea afirmaţii despre impactul avut de Isus asupra contemporanilor Săi.
În timpul celui de-al doilea război modial, soţia mea s-a dus la Budapesta în nişte împrejurări deosebit de periculoase, pentru a aduce uşurare creştinilor suferinzi de acolo. Mult timp nu am avut veşti de la ea. În acest interval, n-am fost capabil să citesc ceva fără să-i văd chipul pe paginile oricărei cărţi sau ziar pe care le-am deschis. Aş putea spune ca Petru, contrar experienţei altora: Toate cărţile şi revistele conţin doar imaginea Sabinei.
Pentru o vreme, după discuţia cu Isus, femeia samariteancă a fost obsedată de amintrirea tuturor greşelilor ei şi într-o asemenea stare de conştiinţă, se poate să fiu spus într-adevăr: Mi-a spus tot ce am făcut.
Lui Petru, care L-a văzut pe Domnul înviat, el care era plin de experienţa sa cu Mesia, se poate să i se fi părut că toţi profeţii vorbiseră numai despre Hristos. Exact în timp ce petru vorbea astfel, ceea ce în mod normal ar putea fi considerat drept o exagerare, Duhul Sfânt S-a coborât asupra lor.
Mulţi predicatori şi scriitori creştini insistă prea mult asupra acurateţii Bibliei. Duhul Sfânt nu Se pogoară asupra acelora care ascultă de ei, căci Isus nu este cu totul al lor. Inima le este ocupată cu tot felul de gânduri şi sunt copleşiţi de atâtea probleme încât pentru Domnul Isus abia dacă mai rămâne loc.
Şi apostolul Pavel exagerează când spune că toţi cei ce locuiau în Asia, (…) au auzit Cuvântul Domnului (Fapte 19:10). Dar Pavel nu a mers niciodată mai departe de Asia Mică. Persia, Asia rusă şi China îi erau necunoscute. Afirmaţia lui Pavel arată cu ce era ocupată mintea lui: nu cu averea, faima ori plăcerea, ci cu un vis atât de viu simţit, încât părea real. El dorea Asia la picioarele lui Isus.
Astfel de vise sunt adevărate. O simplă descriere a faptelor este o plictiseală neinspirată. Adevărul lui Dumnezeu are aripi; el vede viitorul îndepărtat ca fiind prezent.
Am putut înţelege afirmaţia lui Pavel după eliberarea mea, când am predicat în Taiwan. Deşi vorbeam în faţa a numai 10000 de persoane, pe o mică insulă a Chinei, nu am trăit numai această experienţă. În faţa duhului meu şi a ochilor mei se aflau cele un miliard de persoane din China Mare care nu aveau nici un mijloc de a auzi Evanghelia. Lor le vorbeam.
În fiecare noapte, în timpul anilor întemniţării mele, am ţinut o predică adunării căreia i-am aparţinut. Eram sigur că vorbele mele vor fi primite. Cuvintele sunt auzite nu doar de aceia ale căror urechi percep sunetele. Poate Pavel ştia mai mult despre comunicarea telepatică decât ştim noi.
Este prea mult să considerăm ceva ca fiind exagerat, doar pentru că aşa ne pare nouă. Nu Biblia exagerează; noi exagerăm când o criticăm. Multe lucruri care au fost considerate exagerări ale Bibliei s-au dovedit mai târziu adevărate. Moise a numit Palestina o ţară unde curge laptele şi mierea – o lăudăroşenie evidentă (Deuteronom 26:9). Dar de curând, un om de ştiinţă a arătat că pământul este capabil de a furniza de trei ori mai multă mâncare şi a citat Israelul ca exemplu:
- O vacă obişnuită produce în Israel cu 50% mai mult lapte pe an decât media în SUA.
- În Israel un portocal produce 16 tone de fructe pe an – un record mondial.
- Un pogon de pământ în Israel dă de două ori mai multe arahide decât fermele americane.
- Varza şi tomatele crescute în Israel sunt printre cele mai bune din lume.
Toate acestea sunt îndeplinite în ciuda ploilor reduse din această ţărişoară. Aşa că lăudăroşenia lui Moise nu este chiar o exagerare, la urma urmei.
Autorii biblici privesc cifrele ca neimportante. În ziua Rusaliilor, când creştinii din Ierusalim s-au adunat la un loc şi 120 dintre ei au primit botezul Duhului Sfânt, Petru a explicat cele întâmplate ca fiind împlinirea profeţiei lui Ioel: În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură (Fapte 2:17). O sută de persoane pot fi greu numite orice făptură. Astfel de afirmaţii sunt catregorisite, de obicei, drept exagerări. Dar Dacă cineva nu poate găsi cuvinte simple pentru sentimentele lui, dacă le îmbracă în superlative trebuie să conchidem că e o minciună? Este Faust o minciună pentru că Goethe, simţind puterea şi complexitatea răului, l-a personificat în Mefistofel? Petru a fost atât de copleşit de limbile de foc aşezate deasupra fiecăruia dintre apostoli (Fapte 2:3), încât n-a mai putut vorbi decât la superlativ.
Neemia exagerează când spune: Le-ai înmulţit fiii ca stelele cerurilor (9:23). Dar pe cer sunt miliarde de stele, în timp ce evreii nu sunt atât de mulţi.
Biblia este oi carte orientală. Nu îi poţi aprecia adevărul aplicându-i standarde occidentale. Regulile adevărului variază de la o cultură la alta. În lumea anglo-saxonă, o afirmaşie este adevărată numai când corespunde realităţii. La japonezi e altfel. Este corect să-i spui ceea ce-i face plăcere interlocutorului, chiar dacă nu este aceasta starea reală a lucrurilor. Hiperbola este normală pentru un oriental. Dumnezeu ne-a dat revela-ia Sa într-o carte orientală, iar Biblia este infailibilă conform mentalităţii orientale care a produs-o.
Meditaţia 21
Cuvinte care lipsesc din Noul Testament
Este important să observi nu numai ce conţine Biblia, dar şi ce omite. Una din trăsăturile interesante ale Noului Testament este că Isus nu a cerut nimănui Sş-I spună ceva despre împrejurările păcatelor lor. El ştia că omul este păcătos, aşa că detaliile încălcării lor, fie ele mici ofense sau crime teribile, nu-L interesau. În loc de a se scufunda în murdărie, Isus spune: Bucură-te fiule; bucură-te, fiica Mea. Păcatele tale sunt iertate.
Altă trăsătură importantă este că nimeni nu I-a spus lui Isus: Te rog, iartă-mă sau Îmi pare rău. În ultima seară, toţi apostolii l-au părăsit şi unul dintre ei s-a lepădat de El. Mai târziu, când Domnul înviat li s-a arătat, ar fi fost normal pentru ei să-I ceară iertare. Nici unul nu a făcut-o.
Oricine privea chipul lui Isus vedea atâta dragoste şi bunătate, încât simţea că la Isus iertarea este evidentă. Dorinţa lui de a mă ierta este mult mai mare decât capacitatea mea de a cere iertare. Dorinţa Lui de a mă mântui este mult mai mare decât a mea. Dorinţa Lui de a mă duce în rai este mult mai mare decât a mea de a merge acolo. Nu trebuie să-l abordăm pe Isus cu cuvinte de apologie, ci doar să avem încredere în bunătatea Lui.
Mai este ceva care nu poate fi găsit în Noul Testament. Isus n-a refuzat invitaţia nimănui. A refuza o invitaţie ar fi ceva străin naturii Sale. Invită-l doar în casa şi în inima ta şi vei vedea. El acceptă invitaţiua chiar şi de la duşmanii cei mai înrăiţi. O va accepta cu siguranţă şi pe a ta.
Să fim atenţi la versetele care lipsesc din Biblie.
Meditaţia 19
Nu-L tulburaţi
Aşa cum moartea a fost o negrăită pătimire pentru Isus, şi naşterea trebuie să-i fi provocat mult chin. Este scris: S-a pogorât Duhul Sfânt (Fapte 10:44). O parte din sămânţă a căzut – spune Isus în pilda Semănătorului (Matei 13:4). Înainte de a se face grâu, ea trebuie să cadă din mâna semănătorului. Mai târziu, Isus lămureşte faptul că prin „pământ” se înţeleg diferitele tipuri şi calităţi ale oamenilor (Luca 8:12-15). Pentru fiecare, venirea pe pământ este o cădere. Acesta este semnul naşterii pentru fiecare om. Cu atât mai mult naşterea Fiului lui Dumnezeu este o coborâre, al cărei chin El a preferat să nu-l facă cunoscut. Adâncimea căderii Lui este arătată în faptul că El a venit în cel mai umil loc, într-o iesle.
Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE
Noi, creştinii, suntem atât de îndrăzneţi atunci când cântăm „Vino în inima mea”. Dar ce necazuri Îl aşteaptă aici! Mulţi credincioşi, văzând cât de mult Îl pot mâhni pe Domnul greşelile lor, repetă cuvintele spuse de Petru când s-a aruncat la picioarele lui Isus: Doamne, pleacă de la mine, că sunt un om păcătos! (Luca 5:8)
Sutaşul roman, în loc să-l invite pe Isus cum facem noi, I-a spus: Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu (Luca 7:6).
Acest sutaş a fost preţuit pentru credinţa lui care-l aşeza deasupra celorlalţi din Israel. Câtă deosebire faţă de obiceiul nostru de a-l tulbura pentru tot felul de fleacuri, nevoind niciodată să apelăm la un înger. Insistăm în a-L chema pe Stăpânul Însuşi pentru nevoile noastre şi cerem, ori de câte ori este posibine, semne vizibile.
Un suflet realmente iubitor este grijuliu în a nu-L deranja pe Cel Unic, Preaiubit. Cunosc cazul unei fete îndrăgostite de un tânăr despre care ştia că va avea o carieră strălucită. S-a gândit că, fiind sub nivelul lui, ea ar putea să-i prejudicieze imaginea în societate. El o iubea cu toată inima, dar ea l-a refuzat şi l-a determinat să se căsătorească cu o altă fată, mult mai potrivită stării lui sociale. Uneori iubirea cea mai mare se arată în renunţarea la iubit.
Venirea lui Isus pe pământ a fost o mare agonie pentru El. Venirea Lui pentru a vă împlini rugăciunile Îl tulbură. Atât de mulţi au fost vindecati de orbire printr-o simplă cerere şi apoi, cu ochii larg deschişi la ispitele lumeşti, au alergat după împlinirea poftelor, uitând cui datorează faptul că văd.
Creştinii renunţă la multe lucruri. Renunţaţi şi la nenumăratele voastre cereri. Daţi-I pace în orele în care vrea să fie singur.
Nu trebuie să-L tulburaţi nici atunci când sunteţi grozav de răniţi? Nu, căci ce faceţi dacă Hristos vă primeşte rugăciunea şi vă uşurează suferinţa? Nu ar fi aceasta o teribilă pierdere pentru voi?
Odată, în somn, un om a înghiţit un şarpe veninos care i s-a înfipt în gâtlej. S-a trezit în dureri grozave, fără a şti cauza. Un pădurar, om cu experienţă, ce trecea pe acolo, l-a bătut pe bietul om cu o sălbăticie de nedescris. În cele din urmă şarpele a fost vomitat şi alungat. Dacă cel în cauză i-ar fi cerut pădurarului săţl lase în pace, iar cerinţa i-ar fi fost ascultată, omul ar fi murit.
Nimeni dintre noi nu primeşte mai multe răni decât cele strict necesare: …până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi (Matei 10:30) Vieţile noastre sunt calculate dinainte.
Oare nu ştie Prietenul nostru din cer câte suferinţe trebuie să îndurăm? Nu-L tulburaţi pe Stăpân! El ştie.
Meditaţia 18
Un limbaj fără cuvântul „Cuvânt”
Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat prin poporul evreu. Acesta poate fi exprimat în orice limbă cu excepţia ebraicei. Poporul ales, depozitarul Cuvântului lui Dumnezeu, nu are un cuvânt anume pentru cuvânt. S-a folosit davar care înseamnă şi lucru.
Evanghelistul Ioan a scris în greacă, dar a gândit în ebraică. În limba sa naturală, prologulş la evanghelia lui s-ar citi: La început a fost davar, lucrul, şi lucrul a fost cu Dumnezeu şi davar era Dumnezeu.
A vorbi în cuvinte care nu au substanţă, în realitate însea,mnă a sporovăi, nu a vorbi. Nu puteţi înţelege Bibliua dacă o priviţi ca pe o simplă colecţie de cuvinte.
„Mamuncan”, una din cele mai importante cărţi ale budismului Zen (secolul 13) spune, ca şi cum ar fi însufleţită de duhul ebraic: Cuvintele nu exprimă lucruri; frazele nu exprimă mişcarea minţii. Cel care primeşte doar cuvinte este pierdut; a te opri la fraze înseamnă înseamnă a fi indus în eroare.
Cum Einstain a conectat spaţiul cu timpul şi a creat conceptul de „a patra dimensiune spaţiu-timp continuu”, evreii au conceput noţiunea unică de davar, lucrul-cuvânt cu două aspecte, unul verbal şi celălalt în realitatea fizică sau spirituală.
În ebraică nu s-ar fi putut spune Cuvântul tău este adevărul (Ioan 17:7). Trebuie să fi folosit aici davar, care este mai mult decât cuvânt. Cuvintele singure, chiar divine, nu sunt adevărul; ele pot fi o mască pentru cruzime, dispută şi lăcomieca şi sugerări ale sfinţeniei.
Davar-ul Tău, Cuvântul Tău – lucrul, în dublul său aspect, este Adevărul, aşa cum, după Einstein, evenimentele nu mai sunt plasate doar în spaţiu sau în timp. În schimb avem noţiunea de „interval” în fizică, noţiune care le cuprinde pe amandouă.
Sculptorul italian Tommasi a ornamentat un cimitir din Buenos Aires cu statui, fiecare reprezentând una din simfoniile lui Beethoven. Când un prieten mi-a cerut să i le descriu, n-am găsit cuvintele potrivite.
Beethoven a exprimat ceea ce a simţit în note care, cântate, dau sunete. Sculptorul a modelat în marmură ceea ce a simţit când a auzit muzica. M-am uitat la figurile din piatră. Dacă mi-aş pune propriile simţiri în cuvinte oare ce relaţie ar putea avea ele cu sumfoniile lui Beethoven?
Un orb a cerut odată unui prieten să-i descrie laptele. Prietenul a început cu: Laptele este alb. Orbul l-a oprit cu o a doua întrebare: Ce înseamnă alb? – Alb este culoarea lebedei, a fost răspunsul. Cum este lebăda? Explicaţia care a urmat: Este o pasăre cu gâtul îndoit. El a continuat să întrebe: Ce înseamnă îndoit? Prietenul a ridicat din sprincene şi a spus: Atinge-mi cotul şi acum vei înţelege ce am vrut să spun. Orbul a atins cotul prietenului său şi a exclamat: Acum ştiu cum e laptele.
Dacă Biblia e doar o acumulare de cuvinte, vom şti despre Dumnezeu doar atât cât a putut afla orbul despre lapte.
Prin cuvinte trebuie să ajungem la lucrul real, la Dumnezeu. Doar atunci vom fi iluminaţi.
Dumnezeu este un cuvânt rostit de români, un termen pentru a comunica despre o fiinţă misterioasă. Eu văd un obiect care în română se numeşte aspirator. El este folosit de către adulţi pentru îndepărtarea prafului. Copiii se uită la el ca la o jucărie. El poate avea şi alte întrebuinţări ca: stropit sau zugrăvit.
La oamenii care rămân în sfera cuvintelor, discuţiile nu duc nicăieri. Cuvintele sunt folositoare numai atunci când duc la davar, realitatea-cuvânt. Cu ce cuvinte L-am putea explica pe Dumnezeu? Să spun că este un rege? Acesta este un titlu pe care l-au avut mulţi oameni cumsecade, dar nu şi Irod, Nero, sau Henric al VIII-lea l-au prtat. Aş produce confuzie dacă L-aş numi Împărat? Să-L numesc Tată? Luther avea un tată foarte rigid şi se abţinea de a I se adresa lui Dumnezeu cu cuvintele rugăciunii domneşti. Chiar Dumnezeu este un cuvânt folosit nu numai pentru Creator, ci şi pentru fiinţe pline de cruzime ca Moloh şi Quetzalcoatl, care au cerut mii de sacrificii umane.
Trebuie să trecem de la cele ce sunt numai cuvinte la davar, lucrul real, pentru a-l înţelege pe Dumnezeu, nu numai Creatorul, dar şi Păstrătorul şi Nimicitorul.
Meditaţia 17
Eufemisme în Biblie
Unele torturi erau obscene. Dar odată eliberat, trebuia oare să spui ce s-a întâmplat?
Biblia evită consecvent menţionarea unei părţi esenţiale a vieţii, acel aspect supralicitat până la punctul de a ofensa, în limbajul curent. Cuvântul „sex” nu se întâlneşte niciodată în Biblie şi nici cuvinte legate de organe sau de actul sexual.
Cel din urmă este exprimat prin „a cunoaşte”: Adam a cunoscut-o pe nevastă-sa, Eva (Geneza 4:1). Pentru organul sexual feminin se foloseşte în mod obişnuit cuvântul „ruşinea” – boşet, sau uneori „buricul”. Tendinţa generală a stilului biblic este către eufemism. Aceasta nu se aplică doar subiectelor sexuale. În Faptele Apostolilor, găsim în mod repetat expresia că Isus a fost atârnat pe lemn (Fapte 5:30). Răstignirea evocă o imagine prea teribilă.
Scriptura evită, de asemenea, să spună povestea întreagă a unor acţiuni greşite. La Geneza 35:22 se folosesc litere cursive pentru ceea ce traducătorii au adăugat la textul original. În ebraică această frază rămâne incompletă: Ruben s-a culcat cu ţiitoarea tatălui său, Israel a aflat. Ne-am aştepta să ni se spună detaliile incestului şi ale teribilului conflict între tată şi fiu, care trebuie să fi avut loc ulterior. Însă masoreţii au lăsat un spaţiu în textul ebraic după cuvintele Israel a aflat, pentru a ne sugera că ce popate fi mai rău este mai bine să nu fie spus.
La Geneza 4:8, după cuvintele Vaiomer Cain – Şi cain a spus, masoreţii au lăsat alt spaţiu, cu un semn circular ce indică o omisiune intenţionată a ceva important. Atât textul samaritean al Genezei cât şi Septuaginta, prima traducere greacă, adaugă la acest punct ceea ce Cain a spus fratelui său: Hai să mergem pe câmp. Versiunea siriană este: Hai să mergem în pustie. Dar cunoaşterea continuării discuţiei între fraţi se pare că a fost păstrată oral. Targumul, o parafrază aramaică a textului, adaugă: Am crezut că lumea a fost făcută în îndurare, dar nu este condusă după faptele bune sau merite, nici nu există vreo judecată sau judecător şi nici nu va fi o viaţă viitoare sau răsplată sau pedeapsă. De ce este refuzată jertfa mea?
Ca fiind dată de Dumnezeu, Biblia preferă să treacă sub tăcere cuvintele lui Cain. Prin astfel de omisiuni suntem învăţaţi să nu reproducem sau să cităm cuvintele răufăcătorilor. Asemenea cuvinte sunt contagioase.
Biblia evită, de asemenea, folosirea epitetelor. Istoricul evreu Iosif Flavius, din secolul I a scris că Pilat era un ucigaş crud. Ştim din Talmud că marii preoţi din vremea lui Isus erau mai mult negustori, decât slujitori ai lui Dumnezeu, slugi ale Imperiului Roman, care au obţinut prin mită poziţiile înalte. Dar Biblia nu reproşează nimic vieţilor personale ale lui Caiafa şi Pilat. Ea relatează doar ce I-au făcut ei lui Isus. Evangheliştii nu au considerat de datoria lor să le denunţe public păcatele.
Ştim din izvoare istorice că vieţile întregii dinastii erau desfrânate. Ecangheliile povestesc doar un minim despre felul cum se purtau cu copiii din Betleem şi cu apostolii. Un păcat individual este menţionat doar pentru că a condus la moartea lui Ioan Botezătorul.
Noi, care ne bucurăm de orice păcat pe care-l descoperim la un adversar, trebuie să profităm şi să ne însuşim discreţia Bibliei, care recurge la eufemisme şi tăcere.
Meditaţia 16
Ceea ce e dincolo de Biblie
Biblia conţine ceea ce ne-a revelat Dumnezeu ţinând seama de condiţia şi capacitatea inimilor şi minţilor noastre.
Isus le-a spus ucenicilor: Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta (Ioan 16:12). Ne întrebăm ce ar fi spus dacă am fi fost capabili să primim toate cuvintele Sale.
Autorii biblici au lăsat multe lucruri interesante nespuse. Pavel se plânge că vremea îl împiedică să vorbească de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Iefta, de David, de Samuel şi de proroci (Evrei 11:3). O parte din timpul lui Pavel a fost absorbit de tot felul de fleacuri care au provocat atâtea certuri printre primii creştini.
Iuda a încercat să scrie despre cele mai importante subiecte ale „mântuirii de obşte” (Iuda v.3). Nu cunoaştem gândurile sale în materie, pentru că el trebuia, în schimb, să-i îndemne pe credincioşi să fie atenţi la oamenii fără Dumnezeu care ajunseseră la conducerea bisericii.
Autorii biblici trebuiau să-şi adapteze mesajele astfel încât să nu aducă prejudicii ascultătorilor. Prima predică creştină ţinută de Petru la Rusalii, Îl numeşte pe Isus om adeverit de Dumnezeu (Fapte 2:22), înălţat prin dreapta lui Dumnezeu (Fapte 2:33). Petru nu spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Ar fi fost prea greu pentru evrei să accepte. Diplomaţia este un element al oricărei predici inteligente.
Trebuie să ajungem nu numai să înţelegem ceea ce spune pastorul, dar şi ceea ce ar fi putut spune, dacă am fi fost deschişi pentru întreg adevărul.
Când o statuie a preşedintelui Kruger a fost ridicată în Pretoria (Africa de Sud), soţia acestuia i-a cerut sculptorului să facă statuii o pălărie scobită, aşa încât acolo să se adune apă de la ploaie şi păsările să poată bea din ea. Cei familiarizaţi cu istoria Republicii Natal sunt inspiraţi să concureze cu acest mare om de stat în propriile lor fapte. Păsările iau din aceeaşi statuie doar câteva picături de apă.
Dacă rămânem păsărele în credinţă, vom ajunge să cunoaştem ceea ce autorii Bibliei nu puteau să spună contemporanilor lor. Râul vieţii ne va da mai mult decât câteva picături de apă. Dumnezeu ne trece prin închisoare pentru a ne da noi capacităţi de înţelegere.
Meditaţia 15
Timpul inexact al Bibliei
Pierdusem noţiunea timpului, nu ştiam ce oră şi ce zi era, celula mea solitară fiind subterană. Nu ştiam nici măcar dacă era primăvară sau vară. Pentru mine nu existau deosebiri între anotimpuri.
Autorii Bibliei ştiau că viaţa lor e veşnică. Timpul nu conta pentru ei, aşa încât erau inexacţi în datarea evenimentelor.
La Ioan 21_1 citim fraza: După aceea Isus s-a mai arătat. Ce înseamnă după aceea? Vei căuta în zadar. Capitolul trei de la Matei începe cu cuvintele: În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii. În versetul precedent, Ioan şi Isus nu puteau avea mai mult de 2 sau 3 ani, astfel trei decenii trebuie să se fi scurs înainte ca Ioan să-şi înceapă lucrarea publică. Pentru evanghelist era tot în vremea aceea.
Atât Ioan cât şi Matei vorbeau despre nişte evenimente între care se scursese mult timp, ca şi cum acestea ar fi fost simultane. Înainte de Einstein acest lucru ar fi fost considerat ciudat. Acum ştim că afirmaţia referitoare la simultaneitatea a două evenimente capătă sens numai în relaţie cu locul în care se află observatorul. Ea aparţine părţii subiective a observaţiei noastre şi nu părţii obiective care face istoria.
Duhul suflă încotro vrea, spune Scriptura (Ioan 3:8). Vânt şi duh sunt acelaşi cuvânt în greacă. Mă pot plasa eu însumi, din punct de vedere spiritual, într-o astfel de poziţie, încât evenimentele, îndepărtate unele de altele în timp, să apară ca petrecându-se simultan? Este exact ceea ce fac unii americani, cărora le place să privească două sau trei programe TV în acelaşi timp.
Putea avea loc Predica lui Ioan Botezătorul în vremea aceea, adică în vremea copilăriei lui? În felul acesta a văzut Matei evenimentele. Cine sunt eu să-l acuz pe el de inexactitate?
Avem o făgăduinţă: Cere şi ţi se va da (Matei 7:7). Acest verset pare să contrazică o bună parte din experienţa noastră. Fiecare credincios ştie că sunt rugăciuni cu răspuns, dar şi unele rămase fără răspuns. Am cerut şi nu ni s-a dat. Dar cât timp a trecut de când am cerut?
Moise i-a cerut lui Dumnezeu: Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan. Domnul a răspuns: Destul! Nu-mi mai vorbi de lucrul acesta (Deuteronom 3: 25-26). Aici nu este exemplul unei rugăciuni fără răspuns, ci al unei rugăciuni refuzate în mod clar. Cum se potriveşte asta cu Cere şi ţi se va da?
Ceva mai târziu, peste vreo 3500 de ani, ca să folosim expresia biblică, în vremea aceea, Isus era pe muntele Tabor cu ucenicii săi şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie (Matei 17:3). Muntele Tabor este în Canaan, dincolo de Iordan, în Ţara Făgăduinţei. Şi astfel dorinţa lui Moise s-a împlinit în cele din urmă, însă cu o întârziere de câteva mii de ani. Nu prea mult pentru cineva a cărui viaţă este veşnică.
Avem înintea noastră nu o viaţă veşnică, ci vieţi veşnice. Ebraica nu are singular pentru viaţă. Majoritatea substantivelor ebraice care se termină cu im sunt la plural şi cuvântul biblic pentru viaţă este haiim . Vom avea mai multe vieţi şi ocazii. Am credinţa că toate rugăciunile vor avea un răspuns.
Viaţa veşnică este mai mult decât infinită. Kantor, un discipol evreu al lui Einstein, a conceput noţiunea de „transfinit”. Când duci o dreaptă nesfârşită într-o direcţie, dintr-un punct dat, valoarea ei matematică e infinită. Kantor numeşte aceasta „transfinit” şi foloseşte litera ebraică Aleph pentru simbolul lui matematic. Posibilităţile eternităţii sunt inepuizabile. Cereţi şi vi se va da. Nu întrebaţi când. Cerul este dincolo de timp.
Perioadele de timp, în general, nu sunt fapte fizice obiective, ci sunt dependente de observator. Timpul şi spaţiul sunt chiar prin natura lor reprezentări confuze ale singurului lucru real: intervalul în spaţiu-timp continuu. Hai să gândim biblic, în afara timpului!
Meditaţia 14
Cum să vă autoanalizaţi
Izolarea te ispiteşte la o nesfârşită meditaţie asupra trecutului tău. Pavel scrie: Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi (1 Corinteni, 11:28). Cum s-o faci? Nu e nici o indicaţie specifică în Biblie, dar experienţa creştină de sute de ani ne-a învăţat un lucru: să nu fii prea minuţios în autoanaliză. O gânganie care este analizată foarte minuţios în laborator, ajunge să moară de excesul expunerii.
Decât să examinezi detaliile propriei tale vieţi, mai bine încearcă să sondezi adâncimea credinţei tale în viaţa lui Isus, în moartea şi învierea lui.
Odată, cineva era foarte îngrijorat de starea sufletului său. Nicio predică din vreo carte religioasă nu-l putea satisface. Într-un târziu a aflat de existenţa unui pustnic vestit pentru înţelepciunea lui.
Omul a luat un cal şi a urcat călare muntele până la locul unde trăia înţeleptul. L-a găsit în meditaţie la intrarea în peşteră. Înţeleptul l-a întrebat ce doreşte. Caut mântuirea i-a spus omul. Înţeleptul a rămas tăcut o vreme. Apoi a spus: De ce nu cauţi mai bine un cal? Am un cal, răspunse omul. Întorcându-se spre peşteră, înţeleptul a spus doar atât: Aşa, deci.
Coborând călare de pe munte, omul s-a gândit şi s-a tot gândit la întâlnirea cu înţeleptul. Şi deodată s-a luminat: De ce să caute un cal? Avea unul şi era călare. Atunci de ce să caute mântuirea? Dumnezeu L-a trimis pe Fiul său în lume pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Mântuită era, aşadar asigurată.
Un om călare nu e interesat să caute un cal, decât dacă cel pe care-l avea era istovit sau a murit. Mântuitorul nu oboseşte decât dacă omul fuge de mântuire, sau dacă el o refuză în mod conştient. Isus a venit să caute şi să salveze ce era pierdut. Noi nu trebuie să-l căutăm pe El. Dorinţa Lui de a ne duce în rai este mult mai mare decât a noastră de a fi iertaţi. Mântuirea nu trebuie căutată, ci doar acceptată. Când omul a ajuns în vale, înţelesese deja acest lucru.
Când mă apropii de Sfânta Cină, primul lucru la care trebuie să mă gândesc, când aud cuvintele acesta este sângele Meu care se varsă pentru voi spre iertarea păcatelor, este să-mi dau limpoede seama că-mi sunt adresate mie. Ştiu eu le fel de sigur ca un călăreţ care are un cal, că păcatele mele sunt iertate şi uitate. Dacă înţeleg acest lucru m-am autoanalizat bine şi sunt vrednic de Sfânta Cină.
Meditaţia 13
Două sensuri ale lui „Sabahtani”
Eloi, Eloi, lama sabahtani a fost strigătul lui Isus de pe cruce. Evanghelistul a tradus aceste cuvinte din aramaică: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit? (Marcu 15:34). Dar aceasta nu este singura traducere posibilă.
Sabahtani este parsoana I, timpul trecut de la meşabeah care înseamnă a abandona. Dar meşabeah înseamnă şi a slăvi. Este frecvent folosit în acest sens, chiar în rugăciunile ebraicei moderne, aşa încât cuvintele lui Isus puteau fi traduse: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, cât m-ai proslăvit! Acestea erau cuvintele cu care terapeuţii, o ramură a sectei esenienilor din vremea lui Isus, îşi încheiau rugăciunile. Era o exprimare a uimirii în faţa mulţimii harurilor primite.
În ultima seară Domnul S-a rugat: Proslăveşte pe Fiul Tău folosind probabil cuvântul aramaic meşabeah. Rezultatul aparent nu era proslăvirea, ci abandonarea de către cei mai mulţi din ucenicii Săi, biciuirea, batjocorirea, răstignirea şi părăsirea de către Dumnezeu. Oare în acest fel răspunde Tatăl ceresc rugăciunii?
Dar implorarea lui Isus din această seară poate să fi avut şi un sens tainic. Tată, a sosit ceasul! Planul nostru va fi împlinit. Părăseşte (şabeah) pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să Te proslăvească (tot şabeah) îndurând toate cu răbdare şi dragoste. Astfel, patimile care au urmat sunt o împlinire a rugăciunii lui Isus.
La fel de ciudate pot părea vorbele lui Isus: M-ai părăsit, la timpul trecut. În timp ce El era părăsit atunci şi acolo – răstignirea era un eveniment al prezentului. Atunci de ce foloseşte Isus timpul trecut? În mod obişnuit, când cineva este bătut nu întreabă: De ce m-ai bătut, ci spune de ce mă baţi, folosind timpul prezent.
Unul din secretele puterii spirituale este de a trăi în afara timpului. O revoluţie actuală, cu toate ororile ei imediate, este greu de îndurat. Dar putem asculta cu uşurinţă informaţii despre Revoluţia Franceză şi ghilotina ei de acum 200 de ani. Dumnezeu şi Duhul trăiesc veşnic. Veşnicia nu este absenţa timpului, ci viaţă dincolo de timp. Tu poţi decide cum să priveşti un episod din viaţă, în prezent sau în trecut. Oricine retrăieşte amintiri din prezent ca şi cum lucrurile s-ar fi petrecut în prezent. Fenomenul poate fi şi invers. Puteţi transfera greutăţile de azi în trecut, prin aceasta făcându-vă capabili de a le privi cu seninătate. În felul acesta nu vă vor înfrânge. Numai aşa am putut rezista noi, cei din închisori.
Meditaţia 12
Dublul sens al cuvântului Netzah
Când am fost întemniţat mi-au dat douăzeci şi cinci de ani de închisoare, ceea ce era, practic, ca şi o întemniţare pe viaţă. În ziua în care mi s-a dat sentinţa, mi-au trecut prin minte următoarele gânduri: Cuvintele ebraice din Biblie au o mulţime de înţelesuri, dându-le un spectru asemenea curcubeului. Hai să analizăm două sensuri ale cuvântului netzah. Acest cuvânt poate însemna necontenit. De ce nu mai conteneşte suferinţa mea? întrabă Ieremia (15:18). Dar netzah mai înseamnă şi victorie (1 Cronici 29:11 şi Isaia 25:8). Astfel, ceea ce apare ca fiind o întrebare disperată, fără răspuns în Ieremia, ar putea fi tradusă: Ce-i cu suferinţa mea? Este spre împlinirea izbânzii.
Se spune că regele Solomon stătea odată pe malul mării, admirând steagurile mai multor ţări, arborate la navele ce treceau pe acolo. El l-a intrebat pe marele preot care stătea alături: Câte nave crezi că trec pe an prin apele noastre? Preotul a răspuns: Doar trei. Gândind că preotul e insolent, regele a răspuns indignat: Cum îndrăzneşti să dai un astfel de răspuns? Văd zeci de nave chiar în clipa asta. – O iluzie, a răspuns marele preot. În realitate, toate navele care navighează prin toate mările sunt doar trei: nava poftei după avere, nava poftei după faimă şi aceea a poftei după plăcere.
Acestea sunt cele trei forţe care mână pe oameni peste mări, orice nume ar lua o navă pentru scurtul ei timp.
Regele a cântărit acest răspuns câtva timp. În „Cântarea” lui el vorbise despre o a patra navă , una foarte mică, incapabilă să navigheze dincolo de mica mare a Galileii dar, în final, depăşindu-le pe toate celelelte.
Aceasta a fost nava lui Mesia, o navă dusă de jertfe Fiului lui Dumnezeu, de dragoste puternică, de dorinţa de a sluji. Ea navighează sfidând toate legile hidrodinamicii. Minunea facuta de Mesia atunci când, la porunca Lui a încetat furtuna, iar corabia a fost salvată, este un miracol mai mare decât se consideră în mod obişnuit. Marcu a scris că furtuna arunca valurile în corabie aşa că mai că se umplea corabia. (Marcu 4:37)
Orice vas plin cu apă se scufundă, fie că e furtună sau nu. Dar acest vas, corabia lui Isus, nu s-a scufundat nici măcar când apele păcatelor, ale dezbinărilor, ale ereziilor şi ale persecuţiilor au umplut-o până la refuz. Ea înaintează spre izbândă. Necontenita (netzah) suferinţă este doar umbra lui netzah, izbânda spre care navighează.
Meditaţia 11
Oricine ar considera de prost gust să discu6te public, după nuntă, problema virginităţii soţiei sale, totuşi această indecenţă este comisă astăzi de foarte multe persoane care pun la îndoială faptul că Maria a fost într-adevăr fecioară când l-a născut pe Isus.
În multe cercuri se contestă profeţia lui Isaia asupra naşterii din fecioară. Se argumentează că în cuvintele sale (7:14) De aceea Domnul Însuşi vă va da un semn:”Iată, fecioara va rămâne însărcinată”, expresia ebraică almah nu înseamnă în mod obligatoriu fecioară. Ar putea de asemenea să însemne tânără femeie.
Ca alte substantive în ebraică, cuvântul fecioară are două forme. Elem, forma masculină, este întotdeauna folosită pentru un băiat foarte tânăr, care nu a cunoscut încă o femeie, ca David când l-a ucis pe Goliat (1 Samuel 17:56). În acest pasaj versiunea autorizată traduce elem prin adolescent. Cuvântul revine în 1 Samuel 20:35 referitor la un băieţel care îl însoţeşte pe Ionatan.
De vreme ce elem, în forma masculină, indică în mod sigur un băiat virgin, de ce nu ar avea atunci şi forma feminină , almah, acelaşi sens?
Desigur, evanghelistul Matei ştia mai bine ebraica decât profesorii de teologie moderni, iar traducerea lui în profeţia lui Isaia a fost: Fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu… (1:23). În ceea ce mă priveşte, eu cred în naşterea din fecioară a lui Isus, chiar dacă nu ar fi scris în Biblie.
Noi, oamenii, avem cu toţii caractere cu trăsături care contrazic. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce moştenim de la părinţii noştri trăsături care provin din două surse divergente şi adesea contradictorii? Isus, în schimb, este Unul. El nu este scindat de antagonisme interioare. Moştenirea Lui are o singură sursă.
Vă puteţi baza pe Biblie. Maria era fecioară când l-a conceput pe Isus. Acela care a păstrat-o fecioară şi sfântă prin harul Lui, va veghea, de asemenea, ca voi să vă prezenteţi în faţa Lui cu o puritate feciorelnică.
Meditaţia 10
Cuvinte de neînţeles
În original, Biblia conţine cuvinte pe care nu le cunoaştem, de exemplu eşpar, în 2 Samuel 6:19 şi 1 Cronici 16:3. El este tradus prin „carne”, dar pune ghilimelele pentru a atrage atenţia că acest sens este nesigur. Unii comentatori evrei îl traduc prin prăjitură cu stafide.
Nimeni nu este sigur de înţelesul cuvintelor selah şi miktam care sunt frecvent întâlnite în Psalmi. Renumitul traducător Raşi spune că selah înseamnă etern. Ybn Ezra crede că este un semn muzical. Septuaginta traduce selah prin pauză.
Miktaim apare la începutul Psalmilor 16, 56, 57, 58, 59 şi 60. În midraş, un comentariu evreiesc al Bibliei, se spune că David era smerit (makh) şi neprihănit (tam), deci miktam. Raşi că este, ca şi selah, indicaţia unei melodii. Ybn Ezra şi Luther derivă cuvântul de la ketem – aur. O notă din versiunea autorizată engleză a Bibliei numeşte Psalmul 16 – Psalmul de aur. Alţii consideră cuvântul babilonian kafamu ca izvor al lui miktam şi traduc un psalm al mântuirii. Toate acestea sunt presupuneri.
Cuvântul grecesc spiusion, care apare în rugăciunea domnească (Matei 6:11) nu se întâlneşte nicăieri altundeva în literatura greacă. Traducerea de toate zilele din expresia cea de toate zilele este arbitrară. Ieronim a folosit expresia pâinea noastră cea duhovnicească.
Sunt multe alte cuvinte al căror înţeles rămâne tainic. O posibilitate este aceea de a nu atribui nici un sens unor astfel de cuvinte. Nicăieri în Biblie nu se afirmă că tot ce este scris în ea trebuie să aibă înţeles.
„Mumonkan”, o carte fundamentală a Zenului budist din secolul al 12-lea, spunea că lipsa de sens este sensul expresiei „a urma calea”.
Textul ebraic al Bibliei are notaţii muzicale. Vechiul testament este un cântecîn care unele sunete sunt aici pentru frumuseţea lor muzicală, fără vreun sens, la fel cu tra-la-la din cântecele populare ale natiunilor moderne.
Întreaga Biblie este o simfonie inimitabilă. Nu numai sensul frazelor, dar chiar şi sunetul lor poate duce sufletul la extaz.
Să dăm doar un exemplu: Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet (Fapte 4:32). Este desigur un gând adânc, dar în greacă este şi o frază muzicală minunată, o rimă: Kardia kai psyhe mia. Litere, silabe şi cuvinte întregi au fost scrise în Biblie numai pentru splendoarea sunetului. Oricine are ureche muzicală le va gusta. Ele nu pot fi traduse.
Luther a numit raţiunea noastră o fiară, din cauza tendinţei de a se amesteca în subiectele religioase. Mintea raţională caută sens şi logică în orice, inclusiv în Biblie. Dar de ce trebuie să fie limitată mereu Biblia la a avea sens pentru raţiune? Ea vorbeşte sufletului, în primul rând.
Kruger, preşedintele Republicii Natal (Africa de sud), s-a dus la vânătoare, lăsându-şi acasă soţia şi copilul, amândoi bolnavi. La întoarcere şi-a auzit soţia cântând, ceea ce nu-i stătes în obicei. A intrat în casă şi a văzut-o lungită în pat, ţinându-şi copilul mort în braţe. Nu după mult timp a murit şi ea. Părăsind tot, Kruger a hoinărit pe câmpii şi prin păduri încercând să găsească un sens vieţii şi dragostei, care ne uneşte un timp, pentru ca moartea să ne despartă iarăşi. Prietenii lui, alarmaţi, l-au căutat zile în şir şi, în cele din urmă, l-au găsit flămând, cântând, şi cu o pace adâncă în inimă. Nu găsise sensul lucrurilor, dar renunţase la a mai căuta.
De ce trebuie să aplicăm logica şi judecata în orice? De ce să nu căutăm, mai curând o melodie, cum face privighetoarea, fără a construi fraze care n-au nici un înţeles?
În această muzică trebuie găsit sensul adânc al Bibliei, în care inima cântă, uneori în cuvinte de neînţeles, despre căile ascunse ale lui Dumnezeu.
Gândind astfel, nu m-am sinchisit când vorbirea mea a devenit confuză, din cauza împrejurărilor în care am fost arestat.
Meditaţia 9
Modul de a respira
Noii prizonieri veniţi în închisoare ne întrebau: Cum să rezistăm torturii? Printre alte sfaturi le spuneam: Respiraţi adânc, ritmic.
Pavel scrie: Să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31) Aceasta înseamnă un mod de a respira.
Viaţa omenirii a început când Dumnezeu a suflat Duhul vieţii peste Adam (Geneza 2:7). În ce ritm şi în ce fel o fi suflat Dumnezeu?
Biblia vorbeşte despre mai multe feluri de respiraţie. Păcătosul este comparat cu o măgăriţă sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimii (Ieremia 2:24) şi Ieremia vorbeşte despre bărbaţi ca despre nişte cai bine hrăniţi care nechează după nevasta aproapelui său (Ieremia 5:8).
Persecutorul Saul din Tars este descris ca suflând ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. Isus Însuşi avea o respiraţie aparte: El a suflat peste apostolii Săi şi ei au primit Duhul Sfânt (Ioan 20:22).
Preoţii ortodocşi mai suflă încă asupra oamenilor, ca parte a ritualului baptismal. În ce fel respiraţi voi? Suflaţi mânie, poftă? Sau aveţi o suflare liniştită, majestuoasă, senină, aceea a omului care nu are nici un ataşament sau repulsie faţă de lume şi care nu este tulburat de ea. O astfel de respiraţie trebuie să practicăm.
Exerciţiile de yoga pot fi folositoare, dar nu rezolvă problemele. Poţi practica yoga dimineaţa, şi să nechezi sau să sufli mânie după-amiaza. Trebuie să practici respiraţia spre slava lui Dumnezeu, în momentele celor mai mari ispite. Când alţii strigă la voi sau vă torturează, când sunteţi în pericol sau chemaţi spre păcat, liniştiţi-vă şi începeţi să respiraţi într-un mod sfânt: adânc, uniform, ritmic. Aceasta vă va ajuta să fiţi victorioşi.
Limbajul Bibliei ne invată să fim atenţi la felul nostru de a respira. În ebraică – Ketsar af – respiraţie tăiată este expresia pentru nerăbdător; ereh apaim – cu respiraţie îndelungată – înseamnă răbdător, senin. Stările sufletelor noastre sunt conectate cu respiraţia. Când respirăm profund, timp de zece minute, în ritm egal, gândind tot timpul acum inspir, acum expir, atunci mânia devine imposibilă. Cineva, care doreşte să devină mânios, să respire în sens opus procedeului natural.
Faceţi totul spre slava lui Dumnezeu! Chiar felul în care respiraţi este cunoscut de CEl Atotputernic. Copacii respiră rar şi trăiesc mult; insectele, dimpotrivă.
Meditaţia 8
Cuvinte masculine şi feminine
Timp de mai mulţi ani nu am văzut vreo fată sau vreo femeie. Aceasta mi-a sporit curiozitatea privitoare la caracteristicile femininului.
Asemenea majorităţii limbilor, ebraica are substantive masculine şi feminine. Engleza, care are acelaşi articol pentru toate substantivele, este o excepţie în familia limbilor.
În germană masă este masculin şi are articolul der, lampă este feminin şi are artcolul die, pâine este neutru şi are articolul das. Adjectivele şi verbele iau şi ele diferite forme în funcţie de genul substantivului. Acest lucru este valabil atât în limbile latine cât şi în cele slave.
Ebraica nu are numai substantive masculine şi feminine, ci şi forme masculine şi feminine pentru acelaşi substantiv. De exemplu navă este ani la masculin şi anijah la feminin. Şir şi şirah sunt forma masculină, respectiv feminină, a cuvântului cântec. Erets şi artsah sunt cele două forme pentru pământ, aşam şi aşmah pentru jertfă.
Forma masculină şi feminină reprezintă aspectul activ sau pasiv al substantivului în cauză, iar folosirea lor poate afecta sensul iniţial al multor pasaje din Biblie.
Ioan, scriind în limba greacă, consideră vinul mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:9) ca nefiind atât de crud, cum ar putea să pară. Conform regulilor gramaticii greceşti, trebuia să se folosească genul masculin pentru substantivul vin, dar el sfidează gramatica şi pune adjectivul la feminin pentru a arăta că la Dumnezeu chiar mânia este blândă.
Sufixul ah în ebraică, de obicei, indică femininul. Numele femeilor sfârşesc adesea prin ah, ca de exemplu Batşebah, Dalilah sau Sarah. Însă această terminaţie mai indică şi direcţia, în sensul că genul limbii ebraice arată tendinţa obiectelor spre feminin, forma pasivă sau supusă. Ele încep toate prin a-şi afirma independenţa, dar în final toate vor fi supuse voinţei lui Dumnezeu.
Ruah, cuvântul ebraic pentru duh, este feminin. În Geneza 1:2: şi Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor, verbul „plutea” ia de asemenea formă feminină. Astfel, o traducere exactă a acestor cuvinte, o redare, care să reproducă ce simte un evreu la citirea lor ar fi: Duhul feminin plutea într-un chip femeiesc pe deasupra apelor.
Numele frecvent al lui Dumnezeu din Biblie, în ebraică, Adonai Sabaoth, nu înseamnă numai Domnul Oştirilor, ci tradus exact Domnul Oştirilor femeieşti, ca Amazoanele. Atât bărbaţii cît şi femeile creştine, toţi cei ce cred, sunt mirese ale lui Hristos şi războinici cu caracteristici feminine. Direcţia noastră a tuturor trebuie să fie spre dobândirea mai multor caracteristici feminine: blândeţe, linişte, supunere, acceptare pasivă a tot ce hotărăşte Mirele.
Biologii au descoperit că toţi embrionii sunt creaţi feminin. Mai târziu cromozomul Y trimite un curent de hormoni masculini peste unii embrioni, transformându-i în masculini. Cromozomul Y face acest lucru prin producerea unui antigen H-Y, o substanţă aflată în celulele tuturor bărbaţilor, dar nu şi în ale femeilor.
La început orice embrion este feminin. Prin devenirea mireselor lui Hristos, prin punerea noastră în poziţie feminină faţă de El, ne întoarcem la starea noastră originară, la scopoul pentru care am fost creaţi, acela de a fi miresele lui Hristos. Un bărbat, odată cu convertirea, devine şi El mireasă a lui Hristos, nu mire.
Meditaţia 7
Cineva lipseşte în genealogia lui Isus
Cine poate crede că Biblia este infailibilă? m-a întrebat odată un pastor. Pot să-ţi arăt cel puţin o frază care este neadevărată. La Matei 1:17, unde găsim afirmaţia că au fost patruzeci şi două de generaţii de la Avraam la Hristos. Dar sunt mai multe în genealogia lui Luca 3 şi în cele ale Vechiului Testament.
Există un aspect şi mai ciudat în genealogia lui Matei. El a fost vameş şi ştia să socotească fără greşeală. Deşi pretinde că dă numele a patruzeci şi două de generaţii, dacă verifici, găseşti că dă numai 41 de nume.
Nu este uşor vizibil faptul că lipseşte o persoană. Atenţie la versetele 11 şi 12 din Matei 1, care arată că unul şi acelaşi Ieconia este numărat de două ori.
Genealogia este împărţită în trei grupe de strămoşi, fiecare grup format din paisprezece persoane, dar ultima persoană a celui de-al doilea grup este şi prima persoană a celui de-al treilea grup.
Un nume este lipsă în această listă: al tău. Isus trebuie să fie conceput în tine întocmai cum a fost conceput în pântecele fecioarei Maria.
Isus a spus: Căci oricine face voia Tatălui Meu, care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră… Până la acest punct, cuvintele Lui sunt uşor de înţeles. Fiecare credincios poate să-i fie frate mai mic sau soră. Dar El oferă şi altă posibilitate: El spune … şi mamă. (Matei 12:50)
Noi putem să-I fim mamă în măsura în care Isus Se naşte în noi. Relaţia Lui cu noi poate fi şi aceea dintre mamă şi fiu. Noi putem avea o atitudine maternă faţă de El.
Orice dragoste conţine un element de interes peresonal. Îl iubeşti pe tata – îţi dă bani de buzunar, o iubeşti pe mama – îţi dă bomboane. Fraţii şi surorile tale sunt tovarăşii tăi de joacă. Numai dragostea maternă este complet dezinteresată, neegoistă. Ştiu despre o mamă care a fost ucisă cu toporul de către fiul ei şi care, înainte de a muri, l-a întrebat dacă nu cumva s-a rănit el.
Dragostea unei mame există fără a cere vreo recompensă. Atitudinea ta faţă de Isus poate fi maternă. Atunci tu vei fi cea de-a patruzeci şi doua generaţie, veriga care lipseşte din genealogia Lui.
Textul lui Matei n-a fost conceput ca o simplă istorie; n-a fost scris nici ca să dea cifre cu o precizie matematică, ci mai degrabă cifre cu înţelesuri simbolice.
Atât Matei cât şi Luca dau un multiplu de şapte ca număr al strămoşilor lui Isus; patruzeci şi doi în primul caz, şaptezeci şi şapte în celălalt. În Biblie şapte este un număr sfânt, dar aceasta este o temă ce va fi abordată în altă meditaţie.
Nu-i adevărat că o încoronare oferă o împărăţie, dar ea este un simbol al ofertei acesteia. Tot aşa, generaţiile de la Adam la Isus nu au fost cu adevărat patruzeci şi două. Matei însuşi dă numai patruzeci şi unu de nume. Dar genealogia aceasta conţine un mesaj spiritual. Ceva poate fi adevărat, fără a corespunde în fapt.
Deci noi Îi putem fi lui Isus mame iubitoare.
Meditaţia 6
Ce este al Cezarului?
Mulţi creştini s-au supus unor oameni ca Hitler, Stalin, Mao şi mulţi dictatori albi, negri ori galbeni. Mulţi au făcut-o cu intenţii bune, ghidaţi de cuvintele Domnului: Daţi Cezarului ce este al Cezarului (Matei 22:21).
Însă cuvintele au fost prost înţelese. Isus nu şi-a sfătuit ucenicii să dea ceva Cezarului. Cuvintele Lui se adresează fariseilor.
Oare ordinul dat unui soldat german are vreo valoare pentru cel britanic? Fariseii şi ucenicii lui Isus erau la antipozi unii faţă de alţii; cuvintele erau adresate detractorilor lui Isus, nu prietenilor.
Isus nu avea niciun bănuţ la El, I-au dat un ban. Vrăjmaşii lui Isus au fost prinşi în sistemul monetar al Cezarului, în timp ce ucenicii lui Isus nu aveau nimic.
Biblia evreilor nici măcar nu conţine verbul a avea. Creştinii consideră averile ca fiind ceva rău, ei fiind doar administratorii avutului lui Dumnezeu. Neposedând nimic, creştinul nu poate datora ceva Cezarului.
Cine a fost totuşi Cezar? Un cuceritor străin care a ocupat Palestina şi nu a contribuit cu nimic la bunăstarea ei. Nu a sădit un copac, nu a construit o şosea, nici măcar nu a vizitat ţara. Însă a stabilit impozite pentru a-i mulge pe cei bogaţi şi a măcelărit pe oricine încerca să se opună edictelor sale.
Nimic din Palestina nu aparţinea Cezarului. Dacă i-ai spune unui român, unui ceh, unui ungur sau unui polonez: Dă sovieticilor ceea ce este al lor, te-ar înţelege pe loc. Nimic nu le aparţine. Aceste cuvinte pot însemna doar: Dă-le o cizmă în spate şi trimite-i să-şi facă bagajele.
Acesta a fost şi sensul cuvintelor lui Isus. Dacă fariseii erau atât de convinşi că slujeau lui Dumnezeu, de ce minţile lor erau preocupate de lucruri care nu sunt dumnezeieşti? Isus le spunea: Faceţi ambele lucruri: slujiţi unei tiranii şi lui Dumnezeu deodată. El ştia că în curând aceştia îşi vor da seama că aceste lucruri sunt incompatibile.
Trebuie să alegi între a fi aghotantul lui Cezar şi un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, care stă în faţa unui împărat fără Dumnezeu, ca Irod, şi care-i spune în faţă: Ceea ce faci este nelegiuit.
Aceasta este atitudinea care l-a costat capul, pe Ioan Botezătorul.
Interpretarea cuvintelor lui Isus, ca fiind un îndemn la supunere faţă de despoţi este greşită. Interpretarea mea proprie este de fapt contrariul. Aşa cum sufletul este mai presus decât trupul, tot aşa demnitatea sacerdotală depăşeşte şi are chemarea să povăţuiască pe cea a statului; cerescul are ascendent asupra pământescului.
Este de datoria autorităţilor să asculte de conducătorii Bisericii, şi nu invers.
Meditaţia 5
Minciuna şi personalităţile biblice
Nu puteam spune anchetatorilor comunişti adevărul întreg asupra activităţii bisericii noastre. Dacă ar fi fost să dăm răspunsuri sincere tuturor întrebărilor lor, ar fi urmat multe alte arestări.
Ne-o amintim pe Rebeca, cea care a recurs la o viclenie imorală pentru a-i obţine lui Iacov binecuvântarea de întâi născut, care i se cuvenea, de fapt, lui Esau (Geneza 27).
Valoarea etică a unei accţiuni este judecată nu doar prin faptul că răspunde anumitor reguli morale, ci şi prin roadele de lungă durată. Dacă Rebeca n-ar fi făcut acest lucru, Isaac i-ar fi dat binecuvântarea lui Esau. Atunci descendenţii lui Esau ar fi fost poporul ales, în locul evreilor. Poate vreun sălbatic ar fi pretins atunci să devină mântuitorul lumii şi poate alţi sălbatici ar fi fost profeţi.
Ce catastrofă ar fi fost dacă Rebeca şi Iacov nu ar fi uneltit şi minţit în acea împrejurare! Comportamentul lor era prevăzut în planul lui Dumnezeu. Văzul lui Isaac slăbise într-atât, încât Iacov să poată fi confundat cu Esau şi să primească binecuvântarea.
Desigur, să faci o asemenea accţiune, chiar în împrejurări excepţionale, este o alegere periculoasă. Alţii îşi vor justifica înşelătoriile egoiste dând ca exemplu ce ai făcut tu din nişte raţiuni sfinte.
Midraşul spune: Iacov a luat pe Rahela, dar în noaptea nunţii, Laban, tatăl fetei, i-a strecurat-o pe Lea, o fată pe care Iacov n-o plăcea (Geneza 29:23-25). Dimineaţa a văzut că a fost înşelat şi i-a spus Leii: „Noaptea te-am strigat Rahela şi tu ai răspuns. De ce m-ai înşelat?”
„Tatăl tău ţi-a spus Esau, iar tu spuneai că eşti fratele tău. Ţi-ai înşelat tatăl. Nici un învăţător nu e lipsit de ucenici; eu am învăţat de la tine”.
Trebuie să fim atenţila acest fel de pericol, dar creştinii nu pot totuşi să se lipsească de înţelepciunea şarpelui. Poate un creştin să fie un inspector de poliţie, un agent secret, un diplomat sau un ofiţer de război, fără a recurge la viclenii?
Cum ar putea Biserica Subterană să subziste în ţări unde sunt persecuţii, dacă nu ar urma exemplul Rebecăi? Astfel de strategii sunt şocante pentru că ele sunt excepţia de la regula creştină a adevărului total.
Cuvintele sunt spuse şi în alte scopuri, nu numai ca să comunice adevărul. Uneori ele folosesc ca autoapărare, precum cuvintele lui Pavel: … fără să fi făcut ceva împotriva norodului sau obiceiurilor părinţilor noştri (Fapte 28:17).
În 1 Tesaloniceni 2:14-16, Pavel a izbucnit împotriva Evreilor şi a făcut mai mult decât să treacă peste obiceiurile lor. El anulase o parte esenţială a legii evreieşti atunci când a declarat circumcizia fără vreo valoare. Dar acum era în pericol de moarte. În astfel de cazuri, în momente de criză, cuvintele trebuie să fie slujitorii altui stăpân decât cel al adevărului.
Iosif din vechiul testament a spus: Am fost luat cu sila din ţara evreilor. (Geneza 40:15). Nu aşa s-au petrecut faptele, dar noi putem aprecia dorinţa lui de a acoperi păcatul fraţilor săi, care l-au vândut ca sclav.
Trebuie să avem în vedere multiplele faţete ale vieţii omeneşti, atunci când judecăm morala, atât a personalităţilor biblice, cât şi a semenilor noştri.
Meditaţia 4
Atitudinea corectă faţă de sărăcie
Lăcomia noastră, iubirea de bani, ne aduce atât sărăcie cât şi nefericire. Atitudinea corectă a unui bun creştin faţă de un sărac nu este aceea de milă, ci mai repede de invidie sau concurenţă.
Deşi poţi avea mai multă pâine decât fratele tău şi unt şi brânză pe pâine, omul nu va trăi numai cu pâine ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Luca 4:4). Săracul are un privilegiu pe care tu nu-l ai. Isus a fost trimis să vestească evanghelia săracilor, numai un sărac poate primi pe deplin mesajul. Bogătaşii aud doar Evanghelia diluată, predicată de pastori care n-au fost înfometaţi sau n-au postit niciodată, care sunt bogaţi sau doresc să fie.
Astfel de pastori nu doresc să-şi piardă contribuabilii bogaţi şi le predică din Evanghelie doar atât cât să nu îi ofenseze. Ei nu le vor spune niciodată enoriaşilor bogaţi că au tot atâtea şanse să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu câte are o cămilă să treacă prin urechile acului, cu alte cuvinte, că toată religia lor este zadarnică.
Repet întrebarea pusă le meditaţia precedentă: Oare nu trebuie să-i ajutăm pe săraci? Sigur că trebuie să-i ajutăm, dar cu o conditie: să nu le răpim sărăcia anterioară. Calea de a-i ajuta pe săraci este de a urma exemplul lui Isus şi de a deveni săraci ca şi ei.
Citim în cartea evreilor „Sehem ha tov” cum rabinului Haryim Auerbach de Launtzitz i s-a adresat un cizmar care nu avea lemne să-şi încăşzească încăperea în care stăteau soţia şi copilul lui nou născut. Rabinul l-a trezit imediat pe un alt vecin avut. Bogatul l-a invitat să intre, dar rabinul a preferat să-i vorbească de afară. Era foarte rece şi bogatul a trebuit să stea să tremure afară şi să vorbească mult timp cu rabinul. La sfârşit, rabinul a amintit plângerea cizmarului şi a spus: Acum, că ai simţit tu însuţi ce înseamnă să-ţi fie frig, vei şti ce ai de făcut. Bogatul a dus lemne familiei cizmarului, cărându-le el însuşi, cu o roabă. Cine n-a simţit laţul în jurul gâtului nu poate înţelege situaţia cuiva care este în pericol de moarte.
Nici o avere sau vreun milionar filantrop nu pot înlocui faptele caritabile făcute demult, de către călugării şi călugăriţele cu vocaţia sărăciei. Aceşti oameni, unii dintre ei foşti membri ai claselor avute, au întreţinut săraci în spitale, au făcut cămine pentru bătrâni şi orfelinate. Ei au coborât în realitate şi în duh la nivelul celor pe care s-au străduit să-i ajute, căci, cu adevărat, şi-au iubit semenii ca pe ei înşişi.
Asumându-şi propria sărăcie, ei îi puteau aprecia valoarea. Bătrânii, infirmii şi săracii au fost ajutaţi nu numai cu pâine, ci şi să vadă în sărăcie un privilegiu, iar nu un handicap.
În Statele Unite şi în alte ţări, există foarte multe programe pentru săraci care nu funcţionează. Programul lui Francesco d’Assisi a funcţionat. El a devenit sărac şi i-a determinat pe mulţi săraci să-şi cheltuiască banii, nu prin impozite, greu suportabile, ci dăruind din dragoste.
Sunt diverse modalităţi de a da ajutor. Am citit că locuitorii din coloniile portugheze, când erau bolnavi, treceau pe lângă multe spitale de stat şi mergeau mai departe, oprindu-se la mulţi kilometri distanţă, într-un spital creştin. Când au fost întrebaţi de ce procedează astfel, căci spitalele de stat ofereau dotare şi tratamente ca şi cele creştine, localnicii au răspuns: Da, tratamentuleste acelaşi, dar mâinile nu sunt aceleaşi. Numai mâna goală poate să mângâie.
Nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă! (Proverbe 22:22) De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă (Evrei 13:12).
Isus dorea să ajungă la Golgota pentru a împlini salvarea omenirii. Dar, în acele zile, fiecare, călăi şi victime, erau opriţi la poartă pentru a răspunde întrebărilor, pentru a-şi arăta actele. Şi eu am văzut că nu este uşor să treci de poarta unei închisori, nici măcar pentru execuţie. Călăul bate la poartă, garda priveşte suspicioasă prin gaura cheii, apoi verifică ordinul. Aşa era şi înainte.
Este scris în Proverbe 22:22: Nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă. Cei care-i aparţin lui Isus sunt fericiţi să sufere pentru El. Nu-i opriţi din nou la poartă să-i întrebaţi, să le încetiniţi marşul eroic spre sacrificiul de sine, oferindu-le iertarea sau punându-le cine ştie ce condiţii. Procedând astfel îi faceţi să sufere mai departe pe nenorociţii a căror slavă stă în suferinţa lor pentru Hristos.
Un creştin trebuie să se comporte astfel încât copiii săi să poată spune plini de bucurie, asemenea lui Iacov: Dumnezeul tatălui meu. Iacov avea străbuni cu care se putea mândri. Avraam părăsise leagănul de civilizaţie din cetatea Ur a Caldeii, pentru a trăi ca un străin pe un pământ sterp, tocmaipentru a fi liber să-L adore pe Dumnezeu, pe care-L cunoştea bine. Isaac a fost gata, de copil, să-L preamărească pe Dumnezeu prin moartea sa. Astfel de oameni nu ar trebui să fie lipsiţi de necazurile lor care le asigură gloria veşnică.
Necazul are problemele lui. Adesea eşti copleşit de disperare. Dumnezeu pare să-Şi fi întors faţa de la tine. Dar apoi îţi dai seama că a fost d
Meditaţia 3
Să respectăm sărăcia
În închisoare am ajuns la cea mai de jos treaptă a sărăciei. Nu mai aveam nimic, ceea ce mă făcea să privesc într-o lumină nouă acest verset: Nu despuia pe sărac pentru că este sărac, şi nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă! (Proverbe 22.22)
Nu-i fura săracului unica lui avere, acest giuvaier de preţ care este sărăcia. Francesco d’Assisi vorbea despre „sorella poverta” (sora sărăcie.
Asceţii şi sfinţii din toate timpurile au abandonat bucuriile lumeşti pentru acest prieten de valoare. Moise a preferat viaţa săracă a unui păstor, poziţiei de nepot al faraonului.
Budha a părăsit palatele tatălui său pentru a afla seninătatea, pe care numai sărăcia goală o poate da. Hristos, Domnul cerurilor, a ales naşterea într-un staul şi viaţa de dulgher printre oamenii sărmani, iar moartea şi-a aflat-o printre tâlhari, răstignit pe o cruce. El a spus:”Ferice de voi, care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră! (Luca 6:20).
Cu ce drept pot eu lua sursa binecuvântării unui om? Dacă îi iau sărăcia îi iau Împărăţia Cerurilor. Închipuiţi-vă ce s-ar fi întâmplat, dacă bogatul din pildă (Luca 16: 19-31)ar fi fost ceea ce se numeşte în mod obişnuit „bun la inimă” şi şi-ar fi împărţit cu săracu Lazăr hainele scumpe şi l-ar fi invitat zilnic pe acesta la mesele lui copioase. L-ar fi chemat pe Lazar în iadul viitor.
Sărăcia este o poartă a Împărăţiei Cerurilor.
Urâtul stadiu embrionar în care arătăm ca nişte broaşte şi ca nişte maimuţe este prologul omenirii. Dacă distrugi o omidă pebntru că este un vierme respingător, distrugi viitorul fluture. Să-i iei unui om sărăcia înseamnă să-i iei izvorul fericirii veşnice.
Oare nu trebuie să-l ajutăm pe sărac?
Sigur că trebuie să-l ajutăm, dar prin a-i împărtăşi sărăcia, prin a-i demonstra că nu suntem indiferenţi la starea lui înaltă. Maica Tereza din Calcutta a dat în acest sens un exemplu. Împărtăşind experienţa sărăciei, unui sărac i se dă simţul demnităţii în faţa lui Dumnezeu şi a altor oameni, în timp ce, dacă îi arunci câţiva bănuţi, îl jigneşti.
În mod obişnuit, noi confundăm ceea ce este neplăcut cu ceea ce este rău. Sărăcia este neplăcută, dar este o încercare divină a iubirii creştine. Ce fată nu este tentretă să admire un tânăr chipeş care-i oferă inele, brăţări, automobile şi castele? Ar alege ea să trăiască alături de acelaşi tânăr într-o cocioabă?
Era uşor pentru Iov să-L iubească pe Dumnezeu având o familie, având vite şi aur. Dar ce fel de dragoste era aceasta? Trebuie să vină o încercare pentru a întări credinţa lui Iov.
Înainte de a fi închis, situaţia mea socială şi materială era foarte confortabilă. În momente de autoanaliză mă întrebam dacă realmente Îl iubeam pe Dumnezeu, sau mai curând multiplele daruri, atât din afara cât şi din interiorul meu, cu care El m-a înzestrat, îmi determinau sentimentul.
Apoi, în singurătate, foame şi frig, chiar fără ghete, puteam într-adevăr să verific dacă Îl iubeam pe Dumnezeu, sau numai ceea ce-mi dăruise. Cât de fericit am fost să descopăr cum îmi curgeau de pe buze imnuri de laudă în aceste împrejurări! Credinţa mea a fost încercată.
Creştinii nu se tem de foame şi nu l-ar lipsi pe sărac de această experienţă. Căci Isus îi spune chiar şi bogatului, care este obişnuit cu icre negre şi alte delicatese: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi n-o cunoaşteţi (Ioan 4:32).
Îngerul Rafael i-a spus lui Tobie în cartea apocrifă cu acelaşi nume (12:19): Era ca şi cum mâncam şi beam cu tine. Dar eu mâncam o mâncare nevăzută şi beam o băutură pe care oamenii n-o pot vedea. Hrana îngerilor, pe care şi oamenii o pot împărţi, stă în a-L vedea pe Dumnezeu, în a-L iubi pe El,chiar şi la vreme de necaz şi în a-I împlini voia în totul.
Nu poţi sta în restaurante luxoase, ascultând muzică de jazz, servit de fete pe jumătate goale şi nu poţi să te îmbuibi, participând totodată şi la ospăţul ceresc. Nimeni nu poate avea ambele lumi. Hrana cerească este pentru cei înfometaţi.
Kierkegaard avea dreptate când spunea: A-l reprezenta pe omul care, prin propovăduirea creştinismului, a atins şi s-a bucurat la cel mai înalt grad de toate bunurile şi plăcerile lumeşti, a-l reprezente pe el ca martor al Adevărului, este la fel de ridicol ca şi atunci când s-ar vorbi despre o fecioară înconjurată de mulţimea copiilor pe care ea i-a născut (Atac contra creştinismului).
După ani de evanghelizare, un pastor ar trebui să fie mai sărac decât înainte de a-şi fi început slujba sa.
Dumnezeul nostru este Cel al porţii înguste şi al urechilor acului.
Dacă din pricina poziţiei tale sociale, nu eşti printre cei înfometaţi, ai un mijloc simplu de corecţie: poţi posti. Dar nu-i fura săracului mana cerească.
Actele voastre, bine intenţionate, de filantropie, pot fi jafuri.
Meditaţia 2
De ce atâta suferinţă?
Citind Biblia din memorie, singur într-o celulă, am fost izbit de câtă suferuţă este în ea străbătută.
Începe cu catastrofa izgonirii omului din rai şi se încheie cu intrarea majorităţii oamenilor în iad.
De ce oare trebuie să sufere până şi sfinţii? De ce există suferinţă până şi în lumea animală şi vegetală? De ce se nasc copiii în suferinţă? Este suferinţa singura metodă pedagogică a lui Dumnezeu?
De ce există răul? De ce au suferit creştinii în închisorile comuniste?
După ce şi-a dedicat patruzeci de ani din viaţa sa slujbei misionare, printre aborigenii australieni, un pastos s-a îmbolnăvit. Pentru că era greu bolnav a trebuit să fie transportat pe nişte drumuri impracticabile, până într-un oraş. De-abia mai respira. În această stare el a cerut familiei să-i cânte şi să-i citească din Biblie. Într-un sfârşit a spus: Încetaţi cu laudele! I-am slujit toată viaţa şi lui nu-i pasă de mine. A smuls Biblia din mână soţiei şi a aruncat-o într-un tufiş. Nu putea găsi un răspuns la problema suferinţei sale.
Singurul răspuns, care cred că se poate da, este să nu pui nicio întrebare. Când Se afla pe Cruce, Isus L-a întrebat pe Dumnezeu de ce L-a părăsit până şi pe unicul Său Fiu. Întrebarea Lui este urmată doar de un semn de întrebare. Tot ceea ce ni se descoperă este că întrebarea există şi că putem trăi cu ea.
Un suferind a venit odată la un pastor şi i-a pus mai multe întrebări. Pastorul a răspuns: îngenunchează aici în biserică şi cere-I lui Isus răspunsul. Omul a replicat: Chiar credeţi că voi auzi un glas din cer? – Nu, a răspuns pastorul, dar stând tăcut în rugăciune timp de mai multe ore înaintea lui Dumnezeu, îţi dai seama că poţi merge mai departe, fără răspuns la toate problemele tale. Acesta s-ar putea să fi fost răspunsul lui Isus şi te vei linişti. Nu ai nevoie de altceva decât de pacea Lui care depăşeşte orice înţelegere. Nu ai nevoie de pace şi de înţelegere, căci înţelegerea presupune calităţi pe care cei mai mulţi dintre noi nu le avem.
Talmudul (Haghiga) spune că au existat patru oameni care au ajuns până sus de tot: Ben Azai, Ben Zoma, Elişa ben Abuya şi Rabbi Akiva. Ben Azai a văzut slava lui Dumnezeu şi a murit, Ben Zume a văzut-o şi a înnebunit. Elişa ben Abuya şi-a pierdut credinţa. Numai Rabbi Akiva s-a întors nevătămat.
Pavel scrie despre un om care a fost răpit în rai, dar n-a putut comunica nimănui ceea ce a trăit, căci cuvintele pe care le auzise acolo nu pot fi redate. ( 2 Corinteni 12:2-4)
O legendă spune că Moise a stat odată în meditaţie lângă o fântână. Un drumeţ s-a oprit să bea din fântână şi, când s-a aplecat, i-a căzut punga de la cingătoare. Omnul a plecat. La scurt timp un alt om a trecut pe lângă fântână, a văzut punga şi a luat-o. Puţin mai târziu, un al treilea s-a oprit să-şi potolească setea şi s-a culcat apoi la umbra fântânii. Între timp, primul a descoperit că-i lipsea punga şi, dându-şi seama că nu putuse să o piardă decât la fântână, s-a întors, l-a trezit pe cel ce dormea acolo (care desigur, nu ştia nimic), şi i-a cerut să-i înapoieze banii. Între cei doi a urmat o discuţie, apoi s-au înfuriat şi primul l-a omorât pe celălalt. Martor la acestea, Moise i-a spus lui Dumnezeu: vezi, de aceea nu cred oamenii în Tine. E prea multă nedreptate şi rău în lume. De ce a trebuit ca primul trecător să-şi piardă punga şi să devină apoi un ucigaş? De ce a trebuit ca cel de-al doilea să găpsească punga cu banii, pentru care nu muncise? Al treilea era complet nevinovat. De ce a fost omorât?
Dumnezeu a răspuns: Îţi explic doar o dată… Primul trecător era fiul unui hoţ. Punga conţinea banii furaţi de tatăl celui de-al doilea trecător care, găsind punga, n-a luat decât ceea ce i se cuvenea.
Al treilea era un ucigaş a cărui crimă nu avea să fie descoperită niciodată şi care a primit de la primul pedeapsa pe care o merita. Pe viitor să crezi că există un sens şi o dreptate în tot ce se întâmplă, chiar atunci când nu le înţelegi.
Credinţa în Dumnezeu este unicul răspuns la taina răului.
Meditaţia 1
Taina jertfei lui Isus
Presupuneţi că aţi trăi acum 2000 de ani în Palestina, că aţi fi păcătoşi, apăsaţi de vinovăţie, şi că Isus v-ar spune: Păcatul vostru este greu şi meritaţi pedeapsa. Plata păcatului este moartea. Dar mâine Eu voi fi biciuit şi încoronat cu o coroană de spini pentru voi. Vă invit să priviţi când vor bate cuie în mâinile şi în picioarele Mele şi Mă vor ţintui pe cruce. Voi striga în chinuri şi voi împărtăşi suferinţa sfintei Mele mame a cărei inimă va fi străpunsă de milă pentru mine, ca de o sabie. Veţi fi acolo şi-mi veţi auzi strigătele. Şi când voi fi murit, veţi şti că păcatele voastre sunt iertate pentru totdeauna, că Eu am fost în locul vostru ţapul ispăşitor. Astfel vor fi mântuiţi oamenii. Acceptaţi să sufăr pentru păcatele voastre sau preferaţi să vă suportaţi singuri pedeapsa?
Ce aţi răspunde?
Cred că aceasta este problema care ar trebui pusă în faţa unui suflet ce caută mântuirea. Cu o mie cinci sute de ani înainte de istorica naştere a lui Isus, Biblia spune: Astăzi Te-am născut (Ps 2:7). Tot Ea spune penitentului, la 2000 de ani după Golgota: Astăzi mor pentru tine. Viaţa şi moartea lui Isus sunt în afara Timpului şi Spaţiului.
Voi o acceptaţi? De multe ori, în închisorile comuniste am văzut cum un pastor era bătut la sânge în locul altui prizonier. Gardianul pronunţa numele unuia care era pedepsit să primească bătaie şi pastorul răspundea simplu: eu sunt. La Auschwitz, Maximilian Kolbe, care era preot, s-a oferit să moară în locul unui polonez condamnat la moarte de către nazişti. Polonezul era tatăl al mai multor copii. Comandantul lagărului a acceptat substituirea şi polonezul a scăpat. Kolbe a murit prin asfixiere. Dacă aţi fi fost în locul acelui polonez, aţi fi acceptat jertfa lui Kolbe?
Am locuit mulţi ani într-o celulă subterană izolată, în afara timpului, ceva asemănător cu imponderabilitatea în care trăiesc astronauţii. Aşa cum ei nu pot face diferenţa între greu şi uşor, tot astfel eu nu făceam distincţie între trecut, prezent şi viitor. În celula mea din închisoare simţeam prezenţa lui Isus. Viaţa Lui nu aparţinea trecutului, nici nu era o succesiune de evenimente. El mi-a pus în faţă problema pe care am pus-o şi eu în faţa cititorilor mei. Isus mi-a spus: Eşti păcătos şi eşti condamnat la pedeapsă veşnică pentru rătăcirile tale, dar eu sunt gata să te salvez. Pentru păcatele tale Eu voi fi lepădat, biciuit, scuipat, încoronat cu o cunună de spini, voi îndura chinurile răstignirii şi durerea de a-Mi vedea sfânta mamă cu inima zdrobită la piciorul crucii. Sângele Meu te va curăţa de toate păcatele.
Trebuie să hotărăsc dacă accept sau nu jertfa Fiului nevinovat al lui Dumnezeu pentru păcatele mele. Am crezut că „a accepta” ar fi dovada celei mai mari slăbiciuni şi am refuzat categoric această propunere. Isus a fost recunoscător pentru refuzul meu.
Apoi a venit întrebarea reală, lucru pe care El îl avusese în minte încă de la început: Ce-ar fi dacă ţi-aş integra fiinţa într-a Mea, dacă ai deveni o parte a trupului Meu, dacă te-ai nega ca fiinţă independentă şi aş trăi în tine de acum înainte şi ai fi răstignit cu Mine (Galateni 2:20), îngropat cu Mine (Romani 6:4) şi ai împărţi cu Mine suferinţele Mele?
Ce-ar fi dacă, în timp ce în biserică lumea se bucură în siguranţă în braţele Mele, tu ai fi ca un braţ al Meu ţintuit împreună cu Mine pe cruce dar împărtăşind, în acelaşi timp, slava Mea. Vrei să devii colaboratorul Meu pentru salvarea omenirii, alinarea suferinţelor ei, împlinind ce lipseşte suferinţelor Mele? (Coloseni 1:24) Prezenţa Mea în tine, rănile suferinţelor Mele vor aduce roade reale în sufletul tău. Am acceptat această propunere.
Creştinii sunt făcuţi să aibă aceeaşi vocaţie cu a Împăratului lor, aceea de purtători ai Crucii. Această conştiinţă, a unei chemări înalte şi a părtăşiei cu Isus, este cea care aduce bucurie în încercări, care-i face pe creştini să intre în închisori pentru credinţa lor, cu bucuria unui mire ce intră în odaia de nuntă.
Când George Vius, Secretar General al Uniunii Baptiste din URSS, a fost condamnat pentru credinţa lui, credincioşii prezenţi în sală l-au acoperit cu flori, iar fetiţa lui, căţărată pe un scaun, a spus în faţa judecătorilor comunişti: Tată, cu Hristos eşti liber în închisoare, iar liberatea fără El este închisoare. Credincioşii care Îl aşteptau afară l-au primit cu un imn creştin.
Ruda unui prizonier creştin din China Roşie i-a spus cuiva, căruia îi împărtăşea grijile: Nu trebuie să ne compătimeşti căci, dacă el nu s-ar afla în acest lagăr de muncă, ar mai putea cei de acolo să audă Evanghelia Domnului Isus?
În acelaşi spirit ar trebui să primim şi noi crucea sărăciei, a discriminării rasiale, a trădărilor, a infidelităţii conjugale, a răzvrătirii copiilor şi tot felul de alte necazuri ale vieţii.
O persoană care acceptă, pentru sine, moartea lui Hristos şi care cântă „aleluia” nevinovatului Fiu al lui Dumnezeu, care primeşte pedeapsa ce i se cuvine ei însăşi, o astfel de persoană ar trebui, deci, pedepsită mai sever decât înainte.
Evanghelia este privilegiul de a deveni un membru al Trupului lui Hristos, părtaş al suferinţei, al morţii în chinuri împreună cu El. Pentru că sacrificiul cere convertire, chemările evangheliştilor se numesc „chemare la Altar”. Orice fiinţă care era pusă pe altar în Ierusalim (miei, berbeci, porumbei) murea. Cineva murea pentru tine. De data asta, însă, nu este pus pe altar un animal, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu. El a hotărât-o şi, orice ai face, nu-L poţi determina să Se răzgândească. Poţi doar să-I ceri privilegiul de a fi învrednicit să te sacrifici pe viitor pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele semenilor. În schimb, vei primi dreptul să mori faţă de păcat, de lume şi de legile ei.
Realitatea unei convertiri stă în unirea cu El. Este ruşinos şi dezgustător să accepţi altfel moartea Lui.
Necazul are problemele lui. Adesea eşti copleşit de disperare. Dumnezeu pare să-Şi fi întors faţa de la tine. Dar apoi îţi dai seama că a fost doar un joc cu un copil. Îl cauţi, Îl găseşti din nou, Dumnezeu şi cu tine, amândoi radioşi, amândoi plini de bucurie. Există o învăţătură adâncă în Talmud: Înainte de a mânca şi a bea, omul are două inimi. Simte şi propria foame şi pe a altuia. După ce a mâncat şi a băut, rămâne doar cu o inimă, cu gândul doar la confortul personal.
În loc de a-i răpi săracului sărăcia şi nenorocitului necazul, care-i va fi slava viitoare, ai grijă ca nu cumva să fii şi tu printre cei cu două inimi.
https://ionatan.wordpress.com/richard-wurmbrand-100-de-meditatii-din-inchisoare/
////////////////////////////////////////
Adenomatoza intestinală porcină; Sursa naturala de antioxidanti pe baza de pepene galben pentru animale; Idei de furajare ecologica pentru crescatorii de porci si pasari de curte; Excesul in proteine (disproteinoze) la animalele domestice…
Adenomatoza intestinală porcină
Multă vreme s-a considerat că această boala este produsă de mai multe specii bacteriene. În prezent este precizat faptul că boala este produsă de bacteria denumită Lawsonia intracellularis, un germen parazit intracelular (în citoplasma enterocitelor), de formă bacilară (cu dimensiuni mici, de 1,5/0,35 nm), Gram negativ, acido-rezistent, nesporulat.
Bacteria Lawsonia intracellularis este sensibilă la mai multe antibiotice, dar în mod practic, acestea nu-şi prea pot dovedi eficacitatea, dat fiind faptul că germenul este parazit intracelular.
Caracterele epidemiologice
La această boală sunt receptivi toţi porcii, indiferent de vârstă, dar mai frecvent fac boala porcii cu vârsta între 6 şi 20 de săptămâni.
Se consideră că transmiterea bolii se realizează pe cale digestivă, prin consum de apă şi furaje contaminate prin fecalele porcilor eliminatori de germeni.
Până nu demult incidenţa bolii a fost redusă, însă în condiţiile creşterii intensive a porcinelor, semnalările au devenit tot mai dese, în diverse ţări de pe glob.
În declanşarea bolii un rol important îl au factorii favorizanţi (reprezentaţi de transporturile obositoare, lotizările frecvente, schimbările bruşte în regimul alimentar etc.), ce duc la scăderea rezistenţei generale a organismului la boli.
Tabloul clinic
Boala se exprimă clinic la purceii înţărcaţi după o incubaţie de 3-6 săptămâni. Starea generală a porcilor bolnavi este puţin afectată, apetitul este capricios motiv pentru care porcii nu realizează sporul în greutate.
În forma de adenomatoză intestinală porcii de regulă nu prezintă diaree, dar se constată întârzierea în dezvoltare şi refuzul hranei.
În formele enterită necrozantă şi ileită regională porcii prezintă diaree, cu fecale apoase şi slăbire pronunţată.
Forma de enterită proliferativ hemoragică se manifestă cu diaree hemoragică, cu fecale de culoare roşie, brună sau negricioasă şi anemie.
Finalitatea bolii este vindecarea, în majoritatea cazurilor, după o evoluţie care poate dura şase săptămâni, moartea putând surveni la maxim 6 la sută dintre porci.
Tabloul morfopatologic
Cadavrele au culoare palidă şi sunt deshidratate. În toate formele de adenomatoză intestinală reţine atenţia îngroşarea peretelui intestinului subţire, care cuprinde uneori şi prima treime a colonului spiralat, inclusiv cecumul. Îngroşarea peretelui intestinal este rezultatul proliferării mucoasei şi a edemului peretelui.
În forma de enterită necrozantă mucoasa intestinală afectată este acoperită cu depozite gri-gălbui.
În forma de ileită regională, se pot găsi ulcere lineare pe mucoasa ileonului, lumenul intestinal este îngustat.
În enterita proliferativă hemoragică peretele intestinal este îngroşat, conţinutul intestinal este hemoragic, de culoare roşietică în intestinul subţire şi negricioasă în colon. Suprafaţa mucoasei intestinale pare normală, fără hemoragii care să explice prezenţa sângelui în intestin. Enterita proliferativă hemoragică trebuie deosebită de dizenteria porcului, cu care se aseamănă clinic.
Diagnosticul
Se stabileşte pe baza examenului epidemiologic, clinic şi morfopatologic coroborate cu examenul de laborator, care urmăreşte evidenţierea germenilor în mucoasa intestinală, prin coloraţii specifice.
Profilaxia şi combaterea
Nu sunt cunoscute încă măsuri eficace de profilaxie şi combatere a bolii. Se recomandă să nu se facă achiziţii de animale, pentru completări de efective din ferme cu antecedente de boală şi se interzice transferul de animale din efective îmbolnăvite, în ferme sănătoase.
Antibioticele mai utilizate în prevenirea acestei boli sunt tilozina şi tiamulinu
Adenomatoza este o boală infecţioasă, bacteriană, cu evoluţie cronică, specifică porcilor, manifestată clinic prin diaree, urmată de slăbire. Adenomatoza intestinală este denumirea generică atribuită unui complex de afecţiuni intestinale ale porcului, cu aspecte destul de diferite, dar care au element comun îngroşarea pronunţată a peretelui intestinului subţire, prin proliferarea epiteliului mucos.
Din acest complex fac parte patru afecţiuni: adenomatoza intestinală propriu-zisă, enterita proliferativă hemoragică, enterita necrozantă şi ileita regională.
Boala este cunoscută de mult timp, fiind răspândită pe toate continentele, având o frecvenţă mai mare, în ultima vreme, în ţările în care porcii se cresc în sistem industrial. Boala produce pierderi prin nerealizarea sporului în greutate, şi mai puţin prin mortalitate.
Noutăți tehnologice pentru producția cărnii de porc, la IPPE
Asociația Americană pentru Industria Furajelor (AFIA) a găzduit un seminar cu titlul ”Pork Tech Theater”, în cadrul expoziției internaționale pentru producția cărnii de porc și procesarea alimentelor ”International Production& Processing Expo IPPE, care va avea loc în Atlanta, Georgia , informează The Meat Site.
Seminarul va evidenția provocări în industria cărnii de porc, cum ar fi epidemia virusului diareei la porcine, si se vor discuta progrese recente și probleme care afectează producția de carne de porc la nivel mondial. Demonstrația și seminarul vor avea loc în hala A Tech Xchange, standul A2847.
„Două dintre subiectele care au fost tratate cu foarte mare atenție și vor fi discutate de către speakeri la seminar Pork Tech Theater sunt hrănirea automată în interiorul grupului de porcine și cum arată viitorul privind utilizarea antibioticelor la porcine pentru consumul uman”, a declarat Leah Wilkinson , director AFIA al departamentului de ingrediente, hrană pentru animale de companie și relații cu statul.
Dr. Casey Bradley cu AB Vista va modera sesiunea, introducand pe dr Christin Surie, de la Universitatea de Medicină Veterinară din Hanovra; Dr. Paul Sundberg, Consiliul National de Producătorilor Cărnii de Porc; Will Sawyer, Rabobank și Leah Wilkinson de la AFIA.
Expoziția Internațională dedicată producerii și procesării cărnii de pasăre, expoziția internațională a producerii furajelor și expoziția internațională a cărnii s-au unit în 2013 sub numele de International Production& Processing Expo (IPPE).
IPPE este cea mai mare expoziție mondială anuală dedicată producerii și procesării cărnii, inclusiv cărnii de pasăre și furajelor. IPPE 2015 va aduce împreună mai mult de 1100 de expozanți și peste 25000 de vizitatori în Atlanta în perioada 27-29 ianuarie 2015. Un numar impresionant de factori de decizie din industria mondiala a cărnii vor participa la evenimentul de anul acesta pentru a socializa și pentru a se informa despre noutățile și inivațiile din domeniul creșterii animalelor, producerii și procesării cărnii și furajelor.
Excesul in proteine (disproteinoze) la animalele domestice
Proteinele au un rol principal in organismul animal. Ele au rol plastic, energetic, biocatalizator in apararea organismului. In acest fel, proteinele intervin hotarator in desfasurarea proceselor vitale, in reproductie, in productiile de carne, lapte, oua, lana etc. Tulburarile metabolismului se pot manifesta sub forma excesului de proteine (hiperproteinoza) sub forma carentei in proteine (hipoproteinoza) sau sub forma perturbarii unor mecanisme metabolice (osteoporoza, guta, disproteinemiile, porfiriile).
La animalele domestice, aportul alimentar excesiv in proteine se intalneste destul de rar, cele mai frecvente cazuri fiind atunci cand suplimentele proteice din ratie (faina de carne, faina de peste, faina de soia, etc.) nu sunt suficient de bine omogenizate cu componentele de baza ale ratiei, sau atunci cand, din dorinta de a forta cresterea tineretului animal, se depaseste procentul admis de proteine in ratia diferitelor specii de animale. Un interes aparte prezinta suplimentarea ratiilor cu uree pentru a sprijini proteina in ratie, procedeu care daca nu este bine dirijat poate duce la intoxicatia cu uree.
La pasari excesul de proteine are un efect detrimental asupra ritmului de crestere al puilor atunci cand nivelul proteic din ratie ajunge la 30% sau mai mult. La un nivel de 35% proteina in ratie, procentul de mortalitate la pui este foarte mare.
S-a sugerat ca guta nutritionala sau intoxicatia uremica la pui, exceptand pe cea cauzata de deficienta de vitamina A, poate fi provocata de hranirea cu substante azotoase in exces.
La porcine un exces de proteine (la tineretul pus la ingrasat din dorinta de a obtine mai multa carne) determina o serie de tulburari traduse prin leziuni cutanate de natura alergica, constipatie, enterite grave, adesea suprainfectii cu enterobacterii sau cu virusi ce pot determina enzotii. La aceste animale se observa la nivelul stomacului sau intestinului necroze, ulcere, hemoragii. In folosirea suplimentelor proteice la porcine, trebuie avut in vedere faptul ca animalele nu pot produce mai multa carne decat le permit aptitudinele lor genetice.
La taurine proteinele nu trebuie sa depaseasca 18% din ratie. La 20% se poate inregistra la vaci infecunditate, iar la tauri acelasi fenomen apare la un nivel de 21-22% proteine in ratie. Cercetari experimentale au demonstrat ca supraalimentrea proteica determina modificari patologice ale ovarelor. Aceste modificari se datoresc in primul rand tulburarilor functionale ale sistemului neuroendocrin, fiind reversibile daca se intervine la timp in corectarea alimentatiei. Frecvent, ciclurile sunt anovulatorii si se instituie progresiv anafrodizia datorita infiltratiei grase a ovarelor. O practica gresita in unele unitati zootehnice este aceea de a administra vara numai lucerna masa verde la taurine. Animalele consuma un exces de proteina (dublu fata de necesar) si apar tulburari de felul celor descrise anterior. La masculi un astfel de regim scurteaza enorm perioada de folosire a lor la monta.
In anumite perioade de vegetatie, unele plante produc cantitati relativ mari de proteina si aminoacizi liberi, mai ales triptofan, care poate da un sindrom asemanator cu emfizemul pulmonar natural. Microorganismele din rumen transforma cantitatile excedentare de triptofan intr-un produs secundar care sensibilizeaza animalul, declansand enfizemul pulmonar. Excesul unor aminoacizi in ratie poate fi tot atat de daunator ca si deficitul. Fenomenele care se produc in prezenta excesului unui aminoacid au fost precizate, analizate si impartite in trei mari categorii: de dezechilibru, de antagonism si de toxicitate. Dezechilibrul prin exces duce la intarziere in crestere si la pierderea apetitului. Ultimul aspect este mai putin cunoscut si este de mare importanta pentru nutritie. Prin urmare, intarzierea in crestere este secundara diminuarii consumului. Excesul de aminoacizi duce si la antagonisme. Cazurile cele mai concrete de antagonism privesc relatiile dintre leucina, izolecucina si valina; dintre lizina si arginina; treonina si serina; fenilalanina si triptofan. Efectele toxice ale excesului de aminoacizi sunt de ordin multiplu, plecand de la pierderea in greutate la aparitia de leziuni diverse la nivelul diferitelor organe. Citam leziunile oculare si podale provocate de excesul alfatirozina. Excesul de aminoacizi poate duce chiar si la mortalitate intr-un procent ridicat.
Patogeneza. In majoritatea cazurilor de exces proteic in ratie, se instaleaza un dezechilibru intre capacitatea proteolitica a tubului digestiv si aportul alimentar in proteine. Acest dezechilibru atrage dupa sine tulburari digestive traduse prin schimbarea pH-ului digestiv spre alcalin, ceea-ce duce la o alcaloza digestiva urmata de o alcaloza generalizata, de tip metabolic cu manifestari clinice corespunzatoare: la rumegatoare, manifestarea caracteristica este alcaloza ruminala sau indigestia ruminala putrida. Alt grup de modificari se traduc prin procese de putrefactie ruminala sau intestinala in favoarea germenilor Gram negativ. Produsii toxici de putrefactie (putresceina, scatolul, fenolul, indolul) determina clinic, aspecte de indigestie putrida a rumenului, de enterotoxiemie sau de toxicoza generala, expresia autointoxicatiei generale. Inhibitia histaminazei de catre putresceina sau diminuarea genezei acesteia in afectiunile hepatice duce la un exces de histamina, cu manifestari de furbura si alte tulburari circulatorii periferice. Modificarea florei intestinale favorizeaza aparita anaerobioziei colibacilozei, piosepticemiei cu corynebacterium.
Simptomatologia poate imbraca aspecte foarte diferite. In urma trecerii bruste la un regim alimentar cu exces de proteina pot apare manifestari de colici, meteorism, diaree fetida, autointoxicatie intestinala, alcaloza ruminala, indigestie putrida a rumenului, furbura, tulburari circulatorii periferice, manifestari de alcaloza metabolica etc. Consumul indelungat de ratii cu exces proteic poate determina la mamifere sterilitate, accese de tetanie ca urmare a hipomagneziemiei, datorita cantitatii mari de amoniac ce rezulta la nivelul tractusului gastrointestinal si care duce la formarea de saruri insolubile de magneziu. La porci, excesul de proteine poate determina leziuni cutanate de natura alergica, enterite grave, adesea suprainfectii cu enterobacterii sau virusuri ce pot declansa enzootii. La pasari, excesul de proteine determina intarziere in crestere, slabirea rezistentei organismului fata de boli, iar la nivelul intestinului un proces intens de putrefactie, cu formarea de produsi toxici (indol, fenol, scatol, etc.), ceea ce duce uneori la manifestari de autointoxicatie. Se remarca deasemenea aparitia gutei, scaderea productiei de oua, pica si chiar canibalism.
Diagnostic. Acesta se bazeaza pe analiza compozitiei ratiei sub aspectul cantitativ al proteinelor, pe analiza continutului ruminal (pH, dominarea florei Gram negative), pe tabloul clinic si morfopatologic, pe amendarea semnelor clinice dupa corectarea ratiilor. Ca si evolutie tulburarile pot evolua acut, subacut sau cronic. Pronosticul este rezervat sau grav, dependent de forma clinica de boala, de faza in care surprindem animalul, daca leziunile sunt sau nu reversibile. Profilaxia consta in echilibrarea ratiei in proteine atat cantitativ cat si calitativ. Pentru evitarea tulburarilor provocate de schimbarea brusca a regimului alimentar se recomanda ca trecerea de la un regim alimentar sarac in proteine, la unul bogat sa se faca trepat.
Tratamentul consta in instituirea unei diete necesare redresarii functiei digestive (sistarea alimentatiei pentru 1-2 zile, urmata de ratii dietetice, usor digestibile sub forma de tainuri mici, avand un continut echilibrat in proteine). Medicamentos se intervine prin purgative saline in cazul manifestarilor de enterotoxemie, se combate alcaloza metabolica, alcaloza ruminala, indigestia putrida a rumenului si se apeleaza la antitoxice generale (solutii glucozate in asociere cu vitamina B, solutii cu electroliti, diuretice, etc) la antihistaminice (romergan, ACTH, etc).
Idei de furajare ecologica pentru crescatorii de porci si pasari de curte
Fermele ecologice de porci si pasari de curte din UE trebuie sa-si hraneasca animalele cu furaje 100% organice. Desi exista o derogare pentru a permite cantitati mai mici de furajere non-ecologice in dieta animalelor astfel incat sa se asigure o nutritie adecvata, aceasta scutire expira la sfarsitul anului 2016. Pentru a preintampina furnizarea unui aport insuficient de proteine, cercetatori din 10 tari europene ce fac parte din proiectul ICOPP, ofera o serie de recomandari despre cum poate fi obtinut un regim alimentar ecologic echilibrat astfel incat sa avem animale sanatoase si productive.
Pentru porci exista surse alternative de proteine care pot substitui cel putin partial boabele de soia sau alte surse de proteine folosite in mod traditional de catre fermieri:
-
- Seminte decojite de sparceta sau alte plante furajere din genul Onobrychis si boabe de Mazaroi (Lathyrus sativus) supuse unui tratament termic: acestea pot fi de asemenea folosite pentru a alimenta purceii intarcati, fara a afecta in mod negativ sanatatea si cresterea lor; Atat sparceta cat si mazaroiul pot produce seminte in conditii dificile de crestere, care pot, in anumite cazuri compensa randamentele lor relativ scazute.
- Faina de scoici ar putea fi folosita pentru a inlocui faina de peste in ingrasarea porcilor in cazul pretului competitiv si daca exista calitate igienica suficienta.
- Furajele grosiere pot contribui la alimentarea cu proteina daca sunt recoltate timpuriu, tocate si se amesteca cu concentrat.
- Lucerna este o cultura foarte potrivita pentru ingrasarea porcilor. Porcii prefera sa pasca in cazul in care cultura de lucerna este bine infiintata si are valoare nutritiva ridicata.
In cazul pasarilor de curte aportul proteic suficient poate fi obtinut astfel:
-
- Pentru hrana puilor de gaina, proteina produsa ecologic din algele de Spirulina poate inlocui complet proteina din surse ecologice traditionale.
- Rafinarea ingredientelor vegetale pentru a imbogati continutul relativ al aminoacidului Metionina este un mod util de a furniza surse de proteine importante pentru pasarile de curte, de exemplu, in cazul turtelor din seminte de floarea soarelui.
- Reducerea valorii energetice a dietei, mentinand in acelasi timp energia: raportul de metionina este o alta optiune pentru a indeplini cerinta de 100% in dietele ecologice. Acest lucru poate fi relevant atunci cand sunt incluse furaje grosiere de inalta calitate sau ierburi in amestecul de hrana pentru gainile ouatoare.
Sursa naturala de antioxidanti pe baza de pepene galben pentru animale
Antioxidantii sunt un supliment foarte indicat in timpul cresterii animalelor si etapelor cheie din productie care implica stres crescut (intarcare, vaccinare, transport, stres termic si de reproducere, etc.). Specialistii in nutritia animalelor au dezvoltat un produs natural pe baza de extract de pepene galben, bogat in enzime antioxidante si catalaza.
Unele din cele mai bune solutii provin din natura. Multe extracte de plante si uleiuri esentiale sunt adesea folosite ca aditivi pentru hrana animalelor. Acesta este si cazul extractului de suc de la unele specii de pepeni (cu o durata de viata extrem de lunga) care poseda caracteristici foarte bune si, prin urmare, un potential pentru dieta animalelor. Sa constatat ca unele tipuri de pepeni au un nivel extrem de ridicat de enzime antioxidante, cunoscute sub numele de superoxid dismutaza (SOD). Aceasta actioneaza ca un antioxidant; un ingredient necesar in multe din etapele moderne de crestere a animalelor.
Lallemand Animal Nutrition a folosit aceste cunostinte pentru a dezvolta un aditiv alimentar nou – Melofeed si impreuna cu Bionov au lansat pe piata produsul pentru hrana animalelor. Studiile au aratat rezultate foarte bune la diferite specii de animale. De exemplu, se poate reduce nivelul de celule somatice din laptele de vaca. In combinatie cu seleniu organic si vitamina E, aditivul din pepene galben a scazut numarul de oua neconforme la nivel de ferma si a condus la imbunatatirea numarului de oua destinate incubatiei. De asemenea, in combinatie cu seleniu organic, aditivul din pepene a redus mortalitatea la purcei.
Initial disponibil numai ca aditiv solid pentru hrana animalelor, Lallemand a realizat acum si o formula a antioxidantului dispersabila in apa pentru utilizare in apa de baut a tuturor speciilor de animale (Melofeed Bea). Potrivit Lallemand, acest produs este testat in studiile de ferma cu pasari de curte, purcei si iepuri. Deoarece aceasta versiune lichida este stabila in apa timp de 24 ore, se asigura concentratia omogena de SOD. Aceasta noua solutie faciliteaza o aplicare flexibila a sursei de antioxidant, care sa permita interventii rapide in momente cu probleme de oxidare, precum stresul termic, vaccinarea, actiunea agentilor patogeni si multe altele.
Obligatiile si responsabilitatiile crescatorilor de animale privind bolile transmisibile la animale
Promovarea politicilor nationale in domeniul sanitar-veterinar se concretizeaza prin realizarea actiunilor stabilite in Programul strategic de supraveghere, prevenire si combatere a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, siguranta alimentelor, protectia animalelor si a mediului, actiuni specifice care implica pe langa servicile sanitare veterinare de stat si private si pe proprietarii de animale si pasari, care se cresc in exploatatii comerciale si exploatatii de la gospodariile populatiei.
Directia Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor, in colaborare cu Colegiul Medicilor Veterinari judetean, prin personalul propriu si prin medicii veterinari de libera practica pe care ii coordoneaza, asigura, cu profesionalism, o gama larga de servicii de specialitate, comforme legislatiei europene, in beneficiul celor care investesc in cresterea animalelor, in domeniul procesarii si a comercializarii animalelor vi si a produselor obtinute de la acestea, prin:
-
- supravegherea clinica a starii de sanatate a efectivelor de animale si pasari din toate sistemele de crestere si exploatare;
- actiuni de supraveghere a unor boli transmisibile, prin examinarea in laborator a probelor recoltate de la animale si pasari in acest scop;
- operatiuni de vaccinare profilactica;
- efectuarea de tratamente de necesitate, profilactice sau curative in functie de cazuistica;
- asigurarea sigurantei produselor alimentare pe intreg lantul alimentar (de la furca la furculita).
Pentru realizarea acestor actiuni un factor hotaritor il au autoritatiile locale si in special crescatorii de animale, carora, conform legislatiei sanitare veterinare si pentru siguranta alimentelor le revin o serie de responsabilitati si obligatii, respectiv:
-
- Gestionarea efectivelor de animale si pasari, prin urmarirea miscarii acestora si reactualizarea permanenta a Regitrului Agricol si a Bazei Nationale de Date.
- Sa colaboreze cu medicii veterinari, arondati, pentru identificarea si inregistrarea la timp a animalelor (bovine, ovine, caprine si porcine, a animalelor de companie), existente in exploatatie, actiune cu motivatii din punct de vedere srategic, de ordin veterinar si de ordin zootehnic asigurand o supraveghere si control privind :
-
-
- miscarea interna si internationala a animalelor;
- activitatea de supraveghere a exploatatiilor de animale;
- controlul si profilaxia bolilor transmisibile la animale si de la animale la om;
- supravegherea rezidiilor si a altor deseuri animaliere;
- asigurarea conceptului de securitate alimentara si trasabilitate;
- transportul animalelor;
- sistemul de asigurari pentru animale;
- sistemul de subventii, prime si despagubiri pentru animale;
-
-
- Sa comunice medicului veterinar, la data producerii, miscarile survenite in efectiv prin fatari, cumparari, vanzari, mortalitati.
- Sa permita medicului veterinar monitorizarea starii de sanatate a animalelor din proprietate.
- Sa asigure sprijinul personalului veterinar la efectuarea actiunilor obligatorii de prevenire si combatere a bolilor transmisibile (vaccinari, recoltari de probe de sange sau de organe) la data si ora stabilita.
- Sa respecte dispozitiile autoritatii veterinare privind izolarea si eliminarea din efectiv a animalelor diagnosticate cu boli transmisibile.
- Sa asigure normelor de protectie si bunastare a animalelor, privind adapostirea, hranirea, adaparea si a normelor de microclimat.
- Sa solicite medicului veterinar, arondat, carnet de sanatate pentru animalele aflate in proprietate, complectat la zi cu actiunile sanitare veterinare efectuate, documentele de miscare si de certificare a starii de sanatate, necesare pentru intentia de comercializare a animalelor.
- Sa efectuieze curatirea mecanica si dezinfectia adaposturilor, a actiunilor de deratizare si demustizare, cu unitati si personal de specialitate.
- Sa colecteze cadavrele si deseurile animaliere in vederea transportului, cu sprijinul autoritatilor locale, la unitatea de distrugere Protan.
- Pentru a-si valorifica legal productia primara, sau produsele alimentare obtinute prin procesarea productiei primare, sa solicite D.S.V.S.A judeana, documentul de inregistrare pentru vanzare directa, sau dupa caz de vanzare cu amanuntul.
- Produsele primare de origine animala sa provina de la animale, pasari sau familii de albine sanatoase si sa fie manipulate numai de catre persoane sanatoase.
- Produsele sa fie transportate in ambalaje si mijloace de transport autorizate, igienizate, insotite de documente care sa ateste provenienta, calitatea si salubritatea acestora.
- Sa comercializeze produsele alimentare numai in unitati sau spatii autorizate sanitar veterinar, cu respectarea regulilor de igiena si temperatura in zonele de depozitare si expunere.
- Produsele sa fie identificate prin etichete pe care sunt inscrise mentiuni referitoare la producator, denumirea produsului, data obtinerii, conditii de pastrare. Eticheta se aplica pe ambalajul traditional, sticla pentru laptele crud, cutii de plastic sau putini, pentru branzeturi.
Directia Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor, Colegiul Medicilor Veterinari din judetul Sibiu, cauta permanent sa mentina o buna colaborare cu crescatorii de animale, cu asociatiile crescatorilor de animale constituite, cu micii producatori de bunuri alimentare, organizand intalniri periodice, informari reciproce cu problematica existenta, pentru a solutiona operativ doleantelor si solicitarile acestora, totodata, prin personalul de specialitate, monitorizeaza, verifica si controleaza modul cum sunt respectate obligatiile legale ale operatorilor din acest domeniu si aplica masuri corective in cazul identificarii unor necomformitati.