Satan a ajutat la klonarea Superputinului, pentru a –si continua asaltul pana spre Tara Sfanta … unde urmeaza a fi intronat Anticrist… „Al treilea imperiu: Rusia aşa cum ar trebui să fie“. Liderul de la Kremlin doar urmează manualul …Primul film din lume lansat sub formă de fotograme NFT; Cercetătorii israelieni au creat organe hibride porc-om pentru transplant; Cum a ajuns clonarea animalelor o industrie de… Ingineria genetică-impact progresiv sau regresiv asupra omenirii; 12 evenimente care vor schimba totul (3); 12 evenimente care vor schimba totul (2);12 evenimente care vor schimba totul (1); Risc existențial cauzat de inteligența artificială puternică; Kissinger: Lipsa dialogului între China și SUA pe tema inteligenței artificiale poate cauza o confruntare devastatoare; Henry Kissinger:  Depopularea – prioritatea politicii externe a SUA! Henry Kissinger: „Odată ce turma acceptă vaccinările obligatorii, jocul s-a terminat.”; Klaus Schwab face parte din Frăția Saturnienilor, similară francmasoneriei; ARMELE BIOLOGICE – IMPACTUL ASUPRA SANATATII POPULATIEI IN SECOLUL XXI; Eminescu: De ce ocupă rușii teritorii străine lor și vor să stăpânească și sufletul cuceriților; Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (I); Mihail Șișkin: Nici NATO, nici Ucraina nu pot ”de-Putiniza” Rusia. Singurii care pot facea asta sunt rușii-  Tentativele de democratizare a Rusiei au eșuat în trecut; Gabriel Liiceanu: Putin nu este nebun; (Pentru expansiunea Tarului…)Rusia i-ar putea recunoaște drept „compatrioți” pe toți vorbitorii de rusă, indiferent de țara în care trăiesc; Mark Galeotti, despre represiunea lui Putin: „Marea întoarcere la autoritarismul de modă veche“Mark Galeotti, O scurtă istorie a Rusiei-De la cneazul Rurik la Vladimir Putin; Cărți despre Rusia și Putin care ne ajută să înțelegem mai bine războiul din Ucraina, recomandate de scriitori români… La inceput a fost Cuvantul, apoi si-a bagat coada satan in Matrita (ne)rusa  si s-a intrupat “Uraciunea pustiirii” ; Rusia, o enigmă pentru Europa… Pentru ca Kiev-ul  a intarcat-o prematur  pe Orfana Moscova…Ucraina şi marea tablă de şah; Republica (ne)Sovietica Ungara invata sa devina  (neintelepta) Domnisoara… Ungaria pe Drumul Mătăsii. Pro-rusul şi pro-chinezul Viktor Orbán (VI) … IMPRESII DIN VIATA SI CARTI / SVETLANA VIZITIU; ”ZBIGNIEW BRZEZIŃSKI HENRY KISSINGER. ”MAREA TABLA DE SAH” BRZEZINSKI; De ce toti cei care au fumat trebuie sa manance mere si rosii; Curcumina continuta de turmeric este un fitonutrient cu adevarat extraordinar si are proprietati remarcabile, fiind recunoscuta in primul rand pentru efectul sau anti-cancer ; O mărturie cutremurătoare si… Cum sa ne curatam ficatul in doar o saptamana; Apa cu lamaie si ghimbir este una dintre cele mai sanatoase metode de a tine orice boala departe; Cum sa eviti arsurile solare; Super alimente care îți hrănesc tenul; Emoții care ne provoacă boli fizice; Motivul alarmant pentru care nu ar trebui sa refolosesti sticlele din plastic; Cele mai cancerigene alimente pe care le consumi frecvent …Nu te poţi concentra şi eşti mereu obosit? Află cauza… Nas înfundat? Remediile naturale te ajută! Nas înfundat? Remediile naturale te ajută! Ceaiul de mere poate face minuni pentru sanatate; Planta care ne scapa de transpiratie  etcNeemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu; Adevăratul post- Isaia 58.1-7; Căderea în Duhul; Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (1)- Necesitatea întoarcerii la Dumnezeu; Femeia sfântă-  din Scriptură; 1 CORINTENI; ROMANI- Epistola către Romani este „magnum opus”-ul apostolului Pavel; Imperativul dragostei- Ce faci cu rănile fraților tăi ? Crestinii in conflict… Casnicia ca proiect de o viata! Versete biblice pentru meditatie… Când după un necaz vine … altul; MARIAN MIHAI LEVI – MOTIVELE CREDINȚEI ȘI FALSA CREDINȚĂ – IOAN  ; Religia falsa a fricii si a compromisului- Frica de Dumnezeu? Sau respect si ascultare de Dumnezeu? Cum poți fi sigur de veșnicia ta cu Dumnezeu? De  John Ankerberg; Nașterea din nou: cea mai mare minune; Domnilor creştini de pretutindeni… “Având în vedere strâmtorarea de acum” (1 Cor.7/26), cum puteţi privi cu un ochi la Sângerarea Lui, şi cu altul la Doamna Lume! Voi, care… Recomanda apostolul Pavel celibatul tuturor crestinilor ? DIVORŢUL ŞI RECĂSĂTORIREA;  Avantajele Celibatului  -ARTICOLUL ACESTA NU SE ADRESEAZA CELOR CASATORITI…

 

 

 

Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu; Adevăratul post- Isaia 58.1-7; Căderea în Duhul; Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (1)- Necesitatea întoarcerii la Dumnezeu; Femeia sfântă-  din Scriptură; 1 CORINTENI; ROMANI- Epistola către Romani este „magnum opus”-ul apostolului Pavel; Imperativul dragostei- Ce faci cu rănile fraților tăi ? Crestinii in conflict… Casnicia ca proiect de o viata! Versete biblice pentru meditatie… Când după un necaz vine … altul; MARIAN MIHAI LEVI – MOTIVELE CREDINȚEI ȘI FALSA CREDINȚĂ – IOAN  ; Religia falsa a fricii si a compromisului- Frica de Dumnezeu? Sau respect si ascultare de Dumnezeu? Cum poți fi sigur de veșnicia ta cu Dumnezeu? De  John Ankerberg; Nașterea din nou: cea mai mare minune; Domnilor creştini de pretutindeni… “Având în vedere strâmtorarea de acum” (1 Cor.7/26), cum puteţi privi cu un ochi la Sângerarea Lui, şi cu altul la Doamna Lume! Voi, care… Recomanda apostolul Pavel celibatul tuturor crestinilor ? DIVORŢUL ŞI RECĂSĂTORIREA;  Avantajele Celibatului  -ARTICOLUL ACESTA NU SE ADRESEAZA CELOR CASATORITI…

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Avantajele Celibatului  -ARTICOLUL ACESTA NU SE ADRESEAZA CELOR CASATORITI

 

Poate nu am vazut eu sau poate nu am auzit, dar nimeni nu trateaza subiectul asta inca in biserica, e o tacere de mormant, teama de sinceritate de care am vorbit intr-un articol precedent. Pastorii si liderii sunt incantati de invataturile lui Pavel dar nu dau doi lei pe ceea ce spune el despre posibilitatea de a trai singur, adica necasatorit, sa nu mai spun ca nici ceea ce a spus Isus cu privire la subiectul asta nu e luat in seama (un articol pe aceeasi tema AICI). Parca subiectul asta ar fi legat de cesationism, adica era valabil pana s-a scris Biblia si dupa aia la revedere. O sa va suparati unii cand o sa cititi articolul dar n-am ce face, scriu ce scriu pentru ca sunt sigura de lucrurile astea, nu pentru ca am citit in ceva carte, ca oricum nu exista asa ceva, ci pentru ca am experimentat si pentru ca vad in jur, nu e nevoie de analize profunde, se pot trage concluzii la o simpla privire in jur. Cred ca unii trebuie sa se casatoreasca, asta e menirea lor, iar altii nu, asa ca cine scoate din vorbele astea ca sunt impotriva casatoriei inseamna ca e cel putin obosit.

 

Prin celibat inteleg ca omul dupa ce a inteles cum e viata asta si care sunt avantajele si dezavantajele casatoriei a hotarat ca e mult mai bine sa ramana singur, desi i s-au oferit ocazii, pentru ca peste tot sunt ocazii, celibatarul a spus nu si si-a vazut de viata lui. Nu vorbesc in acest articol despre cei care cauta sa se casatoreasca si nu isi gasesc partener, ei sunt o categie aparte, vorbesc despre cei care dupa ce au cantarit lucrurile au ajuns sa fie celibatari si in fapta si in gandire si in traire, cum era Pavel de ex.

 

Avantajele celibatarului nu sunt deloc putine. Nu mai stiu de cate ori mi s-a spus ca eu nu stiu ce inseamna sa fi ingrijorat. Si adevarul asta e, am avut putine griji. Sunt o celibatara multumita de alegerea pe care am facut-o pentru ca alegerea asta mi-a adus enorm de multe beneficii pentru care ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi. Celibatarul e liber sa fie cum vrea si sa faca ce vrea, nu e constrans sa faca lucruri pe care nu le vrea doar sa faca pe plac cuiva, celibatarul nu depinde emotional de un om, de toanele unui om sau de programul lui, si e ferit de colaborarea pe alocuri sau permanent tensionata cu familia largita a acestuia.

 

Celibatarul nu trebuie sa munceasca pana ii sar capacele ca sa hraneasca alti doi, trei, cinci, sau zece persoane, celibatarul are timp sa isi dezvolte pasiunile, si sa investeasca in exact ce isi doreste fara sa primeasca reprosuri care sa il faca la urma urmei pentru binele conjugal sa renunte la ele, sa nu mai vorbesc despre certuri, hartuiala emotionala pe care o vad la absolut toate cuplurile. Celibatarul nu trebuie sa fie stresat ca partenerul il inseala, nu trebuie sa fie ingrijorat cand partenerul are perioade de raceala, nu trebuie sa indure defectele cuiva de care nu mai scapa toata viata, daca nu luam in calcul divortul, nu trebuie sa se streseze ca daca cumva o sa aiba o perioada mai nasoala dpdv financiar, o sa fie in pericol copiii, nu trebuie sa se streseze pentru sanatatea, siguranta si viitorul copiilor. Celibatarul nu are stresuri de genul: vai ma ingras, partenerul se va uita dupa altele, partenera se va uita dupa altii. Pavel spune asa despre cei care nu sunt casatoriti: „Dar eu as vrea ca voi sa fiti fara griji. Cine nu este insurat se ingrijeste de lucrurile Domnului, cum ar putea sa placa Domnului. Dar cine este insurat se ingrijeste de lucrurile lumii, cum sa placa nevestei. Tot asa, intre femeia maritata si fecioara este o deosebire: cea nemaritata se ingrijeste de lucrurile Domnului, ca sa fie sfanta, si cu trupul, si cu duhul; iar cea maritata se ingrijeste de lucrurile lumii, cum sa placa barbatului ei. Va spun lucrul acesta pentru binele vostru, nu ca sa va prind intr-un lat, ci pentru ceea ce este frumos si ca sa puteti sluji Domnului fara piedici. (1 Cor 7:32-35)

 

I-am auzit de nenumarate ori pe cei casatoriti spunand: „Impreuna o sa trecem peste toate obstacolele, daca esti singur e greu, dar impreuna o sa trecem cu bine peste obstacole”. Faza e ca celibatarul nu are parte de obstacolele de care e vorba in zicala asta. Motivul principal pentru care celibatarul nu s-a casatorit sunt tocmai acele obstacole pe care nu le-a dorit, deci celibatarul nu va trebui sa sara singur peste obstacolele evocate mai sus pentru ca el nu le are, el are obstacolele care sunt comune si inerente existentei pe pamant si cam atat. Tocmai despre obstacolele astea vorbeste Pavel cand spune: „Insa, daca te insori, nu pacatuiesti. Daca fecioara se marita, nu pacatuieste. Dar fiintele acestea vor avea necazuri pamantesti, si eu as vrea sa vi le crut.” ( 1 Cor 7:28). Am auzit si ineptia urmatoare: „vai dar e o dovada de egoism sa ramai singur”. Serios? De cand e o dovada de egoism ca nu vrei sa ai griji, ca nu iti trebuie obstacole suplimentare pe care sa le depasesti, de cand e dovada de egoism sa alegi ce ti se pare mai bine pentru tine fara sa faci rau nimanui prin aceasta alegere? Nu toti oamenii incearca sa isi faca viata mai usoara? As spune mai multe despre egoismul asta si ce e de fapt egoismul dar mai bine tac deocamdata.

 

Multi din jurul meu gandesc asa despre cei care nu sunt casatoriti: „degeaba are ce are, ca nu are cu cine imparti, degeaba a lucrat toata viata ca nu are cui lasa mostenirea, nu are copii, degeaba a muncit, degeaba. What? Pentru ca sunt foarte sincera in ceea ce spun in articolul asta, cred ca afirmatiile astea sunt generate de invidie. De ce cred asta? Oamenii nu se simt confortabili sa vada pe cineva care nu duce lipsa pe plan financiar si nu are griji. Daca vrei sa fi singur si iti place singur, nu faci altceva decat sa iti indeplinesti dorinta inimii si iti e bine, de fapt asta te intereseaza sa iti fie bine, si iti e bine ca ai ce vrei, adica sa fi singur, ai ajuns la performanta sa poti trai asa cum vrei. Daca vroiai copii te casatoreai, dar tocmai asta e faza ca nu ai vrut din diverse motive sau din toate motivele, nu vrei si gata, si esti bucuros ca nu ai, de fapt ai exact ce iti doresti. Ce se intampla cu averea dupa ce mori? Imi vine sa rad. Cui ii mai pasa de niste caramizi, metale si alte lucruri dupa ce ai ajuns in prezenta lui Dumnezeu unde te vei bucura vesnic de binele maxim. A, daca ai inima legata de posesiunile astea pamantesti, si asta apropo e pacat, atunci te poti gandi cu groaza ca niste caramizi sau metale vor fi alterate de vreme si vai nu vor avea stapan, sau vai cine stie pe mana cui vor ajunge.

 

Apoi celibatarul nu lucreaza aiurea si degeaba, lucreaza sa isi faca lui bine, sa isi construiasca un spatiu in care sa se simta bine dpdv material, asa ca nu trebuie nimeni sa ii planga de mila ca nu are cu cine imparti, celibatarul nu simte nevoia asta, de fapt a luptat sa isi creeze un spatiu a lui, asa ca no problem. Apropo celibatarul o duce bine din punct de vedere material, si vorbesc de cei care nu s-au casatorit niciodata, nu de cei care s-au casatorit si divortat ulterior, acolo e discutabil, dar cei care nu s-au casatorit niciodata observ ca au bani, cel putin pe cei pe care ii cunosc eu, fie tineri fie batrani si chiar f batrani au suficient, ba majoritatea au din belsug pentru ca dintr-un salariu sau pensie trebuie sa traiasca doar o persoana, si nu ii vad frustrati ca nu au cu cine sa isi imparta averea, s-a inventat filantropia asa ca daca celibatarul simte nevoia sa fie filantrop, poate avea satisfactia darniciei fara probleme si e o darnicie pura, care nu cere nimic in schimb.

 

Oh dar la batranete vai de el, ramane singur nu are cine avea grija de el. Intotdeauna am fost „fascinata” de motivatiile oamenilor vizavi de facerea de copii. Nu spun ca nu sunt exceptii, dar perceptia generala e ca iti faci copii ca sa ai cu cine sa te joci cand sunt mici ca sunt draguti, si apoi sa aiba cine avea grija de tine la batranete. Stiti cum suna asta? E ca si cum ai concepe o sluga care sa iti faca tie pe plac, si nu conteaza ca fiinta aia are multe sanse sa ajunga in iad, tu vrei sa ai o jucarie si apoi sa fi sigur la batranete ca iti da cineva sa mananci. Stiu ca acum v-am suparat pe unii, dar asta e purul adevar. Un copil nu il faci din motivele astea, pentru ca sunt motive de doi lei, stiu ca aproape toti am aparut din motivele astea, nici eu nu fac exceptie de la regula, dar ele sunt motive de doi lei. Un crestin ar trebui sa faca copii daca chiar vrea din alte motive si sa stie ca e responsabil pentru sufletul ala.

 

Vai dar celibatarul nu are parte de dragoste. Adica vreti sa spuneti de sex. Da, aveti dreptate celibatarul nu are parte de asa ceva, dar nu are parte nici de problemele generate de sex. Celibatarul a renuntat la asta pentru ca poate si-a dat seama ca desi aproape toata lumea e activa dpdv sexual, in mare parte oamenii sunt la pamant la capitolul fericire, implinire si echilibru launtric, asa ca celibatarul poate trage o concluzie extrem de simpla si anume ca nu se merita sa isi genereze o gramada de probleme pentru ceva ce nu e esential pentru echilibrul omului, asa ca daca reuseste sa isi puna in ordine gandurile si pornirile firii, celibatarul va fi linistit, credeti-ma chiar foarte linistit. Apropo omul are capacitatea de a se infrana si chiar daca esti casatorit nu ai voie nici macar in gand sa poftesti la altcineva, asa ca va trebui sa rezolvi problema asta a firii, oricum ar fi omul trebuie sa lupte cu partea asta. Pofta e pacat, fie ca esti casatorit fie ca nu, iar casatoria nu te izbaveste de pacatul asta, doar credinta, nasterea din nou si umblarea in Hristos te poate salva de pofta firii.

 

Daca vrei sa plangi de mila cuiva, poti sa plangi de mila fiecarei persoane din lumea asta, poti sa ii iei pe rand si sa gasesti o gramada de motive pentru care sa ii plangi de mila, dar macar sa fie reale. Observ ca celibatarului i se plange de mila exact pentru motivele pentru care el se simte bine, cei casatoriti privesc viata celibatarului prin prisma lor de oameni casatoriti si scapa din vedere ca celibatarul asa vrea el sa fie. De casatorit poti sa te casatoresti cand vrei, la orice varsta, nu cred ca e o problema pentru majoritatea oamenilor, dar cei care vor sa ramana singuri asta vor, de ce sa le plangi de mila pentru ca ei se simt bine asa?

 

Celibatarul are si el frustrarile lui, dar nu cele de care e acuzat, alea se prea poate sa fie tocmai fericirile lui. Sa zicem ca celibatarul are o problema de sanatate si nu e nimeni sa ii duca aspirina la pat, sau ceaiul, poate are nevoie de sprijin sufletesc uneori si nu il are, dar s-au inventat prietenii, chiar daca celibatarul nu a dat de un prieten adevarat, are cel putin prieteni care pentru anumite avantaje il vor ajuta pe moment, daca celibatarul sta bine dpdv material, vor veni unii sa ii duca aspirina la pat si chiar sa se prefaca pentru un moment ca le pasa.

 

Celibatarul crestin ca de fapt orice alt crestin isi va lua dragostea din Dumnezeu, el e complet in Dumnezeu si nu marseaza la ideea ca un om te poate completa cand de fapt nu poate, din moment ce tu esti deja complet in Dumnezeu.

 

Celibatarul poate avea perioade mai bune si perioade mai putin bune, poate avea chiar o cadere nervoasa cand se gandeste pe ce planeta traieste, care sunt motivatiile oamenilor, etc. Celibatarul poate avea perioade cu lupte launtrice, spirituale, perioade in care sa planga, sa aiba senzatia ca e pierdut in spatiu, sau perioade fara lupte, dar asta nu tine de a fi casatorit sau nu, tine de conditia de om, pentru ca in momentul in care ai aparut pe lume intri automat in ceea ce a spus Isus: „In lume veti avea necazuri; dar indrazniti, Eu am biruit lumea.” (Ioan.16:33)

 

Isus cand a trait pe pamant in conditia de om, a trait singur, nu s-a casatorit niciodata, Pavel la fel, alti apostoli la fel, atat barbati cat si femei, e o optiune de viata profitabila dar pentru ca societatea, biserica si familia in general sufera de teama de sinceritate, putina lume adopta celibatul si din cauza asta se petrec atatea tragedii ca nu mai vreau sa ma gandesc. E inoculat in mintea omului ca iti poti gasi fericirea si echilibrul in alt om, si asta e pacaleala suprema pe care diavolul o serveste omenirii. Omul isi poate gasi echilibrul doar in Dumnezeu iar casatoria si facerea de copii au cu totul alte motivatii in ochii lui Dumnezeu decat le prezinta societatea si din pacate si biserica.

 

 

 

 

 

Parerea lui Pavel despre casatorie, divort si despre a trai necasatorit

 

1 Corinteni 7

 

1. Cu privire la lucrurile despre care mi-ati scris, eu cred ca este bine ca omul sa nu se atinga de femeie.

 

2. Totusi, din pricina curviei, fiecare barbat sa-si aiba nevasta lui si fiecare femeie sa-si aiba barbatul ei.

 

3. Barbatul sa-si implineasca fata de nevasta datoria de sot; si tot asa sa faca si nevasta fata de barbat.

 

4. Nevasta nu este stapana pe trupul ei, ci barbatul. Tot astfel, nici barbatul nu este stapan peste trupul lui, ci nevasta.

 

5. Sa nu va lipsiti unul pe altul de datoria de soti, decat doar prin buna invoiala, pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea; apoi sa va impreunati iarasi, ca sa nu va ispiteasca Satana, din pricina nestapanirii voastre.

 

6. Lucrul acesta il spun ca o ingaduinta; nu fac din el o porunca.

 

7. Eu as vrea ca toti oamenii sa fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul intr-un fel, altul intr-altul.

 

8. Celor neinsurati si vaduvelor le spun ca este bine pentru ei sa ramana ca mine.

 

9. Dar, daca nu se pot infrana, sa se casatoreasca; pentru ca este mai bine sa se casatoreasca decat sa arda.

 

10. Celor casatoriti le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta sa nu se desparta de barbat.

 

11. (Daca este despartita, sa ramana nemaritata sau sa se impace cu barbatul ei.) Si nici barbatul sa nu-si lase nevasta.

 

12. Celorlalti le zic eu, nu Domnul: daca un frate are o nevasta necredincioasa, si ea voieste sa traiasca inainte cu el, sa nu se desparta de ea.

 

13. Si daca o femeie are un barbat necredincios, si el voieste sa traiasca inainte cu ea, sa nu se desparta de barbatul ei.

 

14. Caci barbatul necredincios este sfintit prin nevasta credincioasa, si nevasta necredincioasa este sfintita prin fratele; altminteri, copiii vostri ar fi necurati, pe cand acum sunt sfinti.

 

15. Daca cel necredincios vrea sa se desparta, sa se desparta; in imprejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legati: Dumnezeu ne-a chemat sa traim in pace.

 

16. Caci ce stii tu, nevasta, daca iti vei mantui barbatul? Sau ce stii tu, barbate, daca iti vei mantui nevasta?

 

17. Incolo, fiecare sa ramana in starea in care l-a asezat Domnul si in care l-a chemat Dumnezeu. Aceasta este randuiala pe care am asezat-o in toate bisericile.

 

18. Daca cineva a fost chemat pe cand era taiat imprejur, sa ramana taiat imprejur. Daca cineva a fost chemat pe cand era netaiat imprejur, sa nu se taie imprejur.

 

19. Taierea imprejur nu este nimic, si netaierea imprejur nu este nimic, ci pazirea poruncilor lui Dumnezeu.

 

20. Fiecare sa ramana in chemarea pe care o avea cand a fost chemat.

 

21. Ai fost chemat cand erai rob? Sa nu te nelinistesti de lucrul acesta; dar, daca poti sa ajungi slobod, foloseste-te.

 

22. Caci robul chemat in Domnul este un slobozit al Domnului. Tot asa, cel slobod care a fost chemat este un rob al lui Hristos.

 

23. Voi ati fost cumparati cu un pret. Nu va faceti, dar, robi oamenilor.

 

24. Fiecare, fratilor, sa ramana cu Dumnezeu in starea in care era cand a fost chemat.

 

25. Cat despre fecioare, n-am o porunca din partea Domnului. Le dau insa un sfat, ca unul care am capatat de la Domnul harul sa fiu vrednic de crezare.

 

26. Iata, dar, ce cred eu ca este bine, avand in vedere stramtorarea de acum: este bine pentru fiecare sa ramana asa cum este.

 

27. Esti legat de o nevasta? Nu cauta sa fii dezlegat. Nu esti legat de o nevasta? Nu cauta nevasta.

 

28. Insa, daca te insori, nu pacatuiesti. Daca fecioara se marita, nu pacatuieste. Dar fiintele acestea vor avea necazuri pamantesti, si eu as vrea sa vi le crut.

 

29. Iata ce vreau sa spun, fratilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta pentru ca cei ce au neveste sa fie ca si cum n-ar avea;

 

30. cei ce plang, ca si cum n-ar plange; cei ce se bucura, ca si cum nu s-ar bucura; cei ce cumpara, ca si cum n-ar stapani;

 

31. cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi de ea; caci chipul lumii acesteia trece.

 

32. Dar eu as vrea ca voi sa fiti fara griji. Cine nu este insurat se ingrijeste de lucrurile Domnului, cum ar putea sa placa Domnului.

 

33. Dar cine este insurat se ingrijeste de lucrurile lumii, cum sa placa nevestei.

 

34. Tot asa, intre femeia maritata si fecioara este o deosebire: cea nemaritata se ingrijeste de lucrurile Domnului, ca sa fie sfanta, si cu trupul, si cu duhul; iar cea maritata se ingrijeste de lucrurile lumii, cum sa placa barbatului ei.

 

35. Va spun lucrul acesta pentru binele vostru, nu ca sa va prind intr-un lat, ci pentru ceea ce este frumos si ca sa puteti sluji Domnului fara piedici.

 

36. Daca crede cineva ca este rusinos pentru fata lui sa treaca de floarea varstei, si nevoia cere asa, sa faca ce vrea: nu pacatuieste; sa se marite.

 

37. Dar cine a luat o hotarare tare si nu este nevoit, ci este slobod sa lucreze cum vrea, si a hotarat in inima lui sa-si pastreze pe fiica sa fecioara, face bine.

 

38. Astfel, cine isi marita fata, bine face, si cine n-o marita, mai bine face.

 

39. O femeie maritata este legata de lege cata vreme ii traieste barbatul; dar, daca-i moare barbatul, este sloboda sa se marite cu cine vrea; numai in Domnul.

 

40. Dar, dupa parerea mea, va fi mai fericita daca ramane asa cum este. Si cred ca si eu am Duhul lui Dumnezeu.

 

 

 

Parerea lui Isus si a ucenicilor despre casatorie, divort, recasatorie, si a trai singur

 

Matei 19

 

3. Fariseii au venit la El si, ca sa-L ispiteasca, I-au zis: “Oare este ingaduit unui barbat sa-si lase nevasta pentru orice pricina?”

 

4. Drept raspuns, El le-a zis: “Oare n-ati citit ca Ziditorul, de la inceput i-a facut parte barbateasca si parte femeiasca

 

5. si a zis: “De aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de nevasta sa, si cei doi vor fi un singur trup”?

 

6. Asa ca nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.”

 

7. “Pentru ce, dar”, I-au zis ei, “a poruncit Moise ca barbatul sa dea nevestei o carte de despartire si s-o lase?”

 

8. Isus le-a raspuns: “Din pricina impietririi inimilor voastre a ingaduit Moise sa va lasati nevestele; dar de la inceput n-a fost asa.

 

9. Eu, insa, va spun ca oricine isi lasa nevasta, afara de pricina de curvie, si ia pe alta de nevasta preacurveste; si cine ia de nevasta pe cea lasata de barbat preacurveste.”

 

10. Ucenicii Lui I-au zis: “Daca astfel sta lucrul cu barbatul si nevasta lui, nu este de folos sa se insoare.”

 

11. El le-a raspuns: “Nu toti pot primi cuvantul acesta, ci numai aceia carora le este dat.

 

12. Fiindca sunt fameni, care s-au nascut asa din pantecele maicii lor; sunt fameni, care au fost facuti fameni de oameni; si sunt fameni, care singuri s-au facut fameni pentru Imparatia cerurilor. Cine poate sa primeasca lucrul acesta, sa-l primeasca.”

 

(famen = (Bis.) Bărbat care, prin voință statornică și exercițiu spiritual continuu, își înfrânează complet pornirea trupului, renunțând de bunăvoie la căsătorie sau la orice relații sexuale. DEX)

 

https://isusedomnul.wordpress.com/avantajele-celibatului/

 

///////////////////////////////////////

 

 

DIVORŢUL ŞI RECĂSĂTORIREA

Capitolul treisprezece

 

 

Subiectul divorţului şi al recăsătoririi este unul destul de dezbătut de creştinii sinceri. La baza acestei dezbateri se află două altele: (1) În ochii lui Dumnezeu este vreodată îngăduit divorţul? şi (2) Dacă este posibilă recăsătorirea din perspectiva lui Dumnezeu, în ce situaţii anume este îngăduită? Majoritatea denominaţiilor şi bisericilor independente au deja o poziţie doctrinară oficială referitor la ceea ce este permisibil şi ce nu, bazată pe interpretarea lor proprie a Scripturii. Ar trebui să îi respectăm pe toţi pentru convingerile pe care le au şi pe care le aplică în viaţa lor – dacă aceste convingeri sunt motivate de dragostea lor pentru Dumnezeu. Totuşi, cel mai bine ar fi să ne formăm cu toţii convingeri care sunt 100% scripturale. Ucenicizatorul autentic nu doreşte să dea invăţătură incompatibilă cu intenţiile lui Dumnezeu. Nici nu doreşte să pună asupra oamenilor poveri pe care Dumnezeu nu a intenţionat ca aceştia să le poarte. Având acest scop în minte, voi face tot posibilul să interpretez Scriptura în ceea ce priveşte acest subiect controversat şi să te las să decizi dacă eşti de acord sau nu cu această interpretare.

 

Permite-mi să încep prin a îţi spune că şi eu, ca şi tine, sunt îndurerat de faptul că divorţul este atât de răspândit în lume. Şi mai dureros este faptul că mulţi creştini practicanţi divorţează, inclusiv cei implicaţi în lucrare. Aceasta este o mare tragedie. Trebuie să facem tot ce ne stă în putere pentru a împiedica acest lucru, şi cea mai bună soluţie la problema divorţului este aceea de a predica Evanghelia şi de a chema oamenii la pocăinţă. Dacă doi oameni căsătoriţi sunt într-adevăr născuţi din nou şi Îl urmează pe Hristos, aceştia nu vor divorţa niciodată. Ucenicizatorul autentic va face tot ce poate pentru a-şi consolida căsnicia, ştiind că exemplul său este modul cel mai influent de a da învăţătură.

 

Aş vrea să mai adaug, de asemenea, că de douăzeci şi cinci de ani am o căsnicie fericită şi că nu am mai fost căsătorit anterior. Nici nu mă pot imagina divorţat. Deci nu am nici un motiv să îndulcesc pasajele scripturale despre divorţ în scopuri personale. Totuşi, am o empatie deosebită faţă de oamenii divorţaţi, conştient fiind că şi eu aş fi putut lua destul de repede o decizie greşită în tinereţe, căsătorindu-mă cu cineva de care să fiu mai târziu tentat să divorţez sau cu o persoană mai puţin tolerantă faţă de mine decât este femeia extraordinară cu care m-am căsătorit. Cu alte cuvinte, aş fi putut sfârşi prin a divorţa, dar nu s-a întâmplat acest lucru datorită harului lui Dumnezeu. Cred că majoritatea celor căsătoriţi pot înţelege ceea ce spun şi de aceea trebuie să ne abţinem să aruncăm cu pietre în cei divorţaţi. Cine suntem noi, care ne întreţinem fără dificultate căsniciile, să îi condamnăm pe cei care au divorţat, fără a avea nici o idee despre chinurile prin care s-ar putea să fi trecut aceştia? S-ar putea ca Dumnezeu să îi considere mult mai sfinţi decât pe noi, deoarece El ştie că noi, puşi în asemenea situaţii, am fi divorţat mult mai repede.

 

Nici unul din cei care se căsătoresc nu se aşteaptă să sfârşească prin divorţ şi cred că nimeni nu urăşte divorţul mai mult decât cei care au suferit datorită lui. Aşa că ar trebui să încercăm să îi ajutăm pe cei căsătoriţi să rămână împreună şi pe cei divorţaţi să descopere harul, de orice natură ar fi el, pe care îl poate oferi Dumnezeu. Aceasta este perspectiva din care voi trata subiectul în discuţie. Îmi voi da toată silinţa să permit Scripturii să interpreteze Scriptura. Am remarcat că versetele referitoare la această temă sunt deseori interpretate în aşa fel încât contrazic alte versete biblice, ceea ce este un indiciu clar că au fost cel puţin parţial greşit înţelese.

 

Fundaţia

Să începem cu un adevăr fundamental asupra căruia putem cădea de acord toţi. În mod fundamental, Biblia afirmă că Dumnezeu Se opune foarte mult divorţului în general. Într-o perioadă în care unii bărbaţi israeliţi divorţau de soţiile lor, El a declarat prin profetul Maleahi:

 

„Căci Eu urăsc despărţirea în căsătorie…şi pe cel ce îşi acopere haina cu silnicie…De aceea, luaţi seama în mintea voastră, şi nu fiţi necredincioşi!” (Mal. 2:16).

 

Nici unul dintre cei care au noţiuni despre caracterul plin de dragoste şi dreptate al lui Dumnezeu nu ar trebui să fie surprins de aceste afirmaţii. Nici cei care înţeleg oarecum efectele distructive pe care le are divorţul asupra soţilor, soţiilor şi copiilor. Ar trebui să punem la îndoială caracterul oricui se pronunţă în favoarea divorţului la modul general. Dumnezeu este dragoste (vezi 1 Ioan 4:8) şi de aceea urăşte divorţul.

 

Unii farisei I-au pus lui Isus la un moment dat o întrebare referitoarea la legitimitatea divorţului „din orice pricină“. Răspunsul Său relevă dezacordul complet faţă de divorţ. De fapt, divorţul nu a fost în planul Lui:

 

Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?“ Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup?» Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă“ (Mat. 19:3-6).

 

Din punct de vedere istoric, ştim că printre liderii evrei religioşi din vremea lui Isus existau două perspective scolastice diferite. Mai târziu vom explora mai detaliat aceste două curente de gândire, dar pentru moment este suficient să spunem că unul era conservator, iar celălalt liberal. Consevatorii credeau că bărbatului îi era permis să divorţeze numai din motive morale serioase. Liberalii considerau că bărbatul putea divorţa de soţia sa din aproape orice motiv, inclusiv găsirea unei alte femei mai atrăgătoare. Aceste convingeri contradictorii stăteau de fapt la baza întrebării puse de farisei.

 

Isus a făcut apel la versetele din Scriptură începând cu Genesa, care arătau că planul iniţial al lui Dumnezeu a fost să unească un bărbat şi o femeie pentru totdeauna, nu doar temporar. Moise a declarat că Dumnezeu a făcut două genuri diferite având în minte căsătoria şi că aceasta este o relaţie atât de importantă încât devine prioritară. De îndată ce se stabileşte acest tip de relaţie, ea se clasează mai presus de relaţia cu părinţii. Bărbatul îşi lasă părinţii pentru a se alipi de soţia sa.

 

Mai mult, unirea sexuală dintre bărbat şi soţie evidenţiază unitatea intenţionată de Dumnezeu. Este evident că o asemenea relaţie, care are ca rezultat copii, nu era planificată de Dumnezeu pe o periodă limitată, ci permanentă. Presupun că tonul folosit de Isus când a răspuns acestei întrebări indica dezamăgirea profundă că se putea pune o asemenea întrebare. Cu siguranţă Dumnezeu nu a intenţionat ca bărbaţii să divorţeze de soţiile lor „din orice pricină“.

 

Desigur, Dumnezeu nu a intenţionat nici ca noi să păcătuim în vreun fel şi totuşi păcătuim. Dumnezeu, plin de îndurare, ne-a oferit şi un mijloc de a ne salva din robia păcatului. Mai mult, are câteva lucruri să ne spună după ce am făcut ceea ce El nu ar fi vrut să facem. De asemenea, Dumnezeu nu a intenţionat divorţul, dar acesta a fost inevitabil printre oamenii nesupuşi Lui. Dumnezeu nu a fost surprins de primul divorţ sau de milioanele de divorţuri ce au urmat. De aceea, nu numai că îşi declară ura faţă de divorţ, dar are şi câteva lucruri de comunicat celor care au divorţat.

 

La început

Pe baza acestei fundaţii, putem începe să explorăm mai detaliat ce a declarat Dumnezeu despre divorţ şi recăsătorire. De vreme ce afirmaţiile cele mai controversate despre divorţ şi recăsătorire sunt cele spuse de Isus israeliţilor, ne va fi de folos să studiem mai întâi ce le-a spus Dumnezeu evreilor despre acest subiect cu sute de ani înainte. Dacă vom descoperi că ceea ce a spus Dumnezeu prin Moise contrazice ceea ce a spus prin Isus, putem fi siguri că fie legea lui Dumnezeu s-a schimbat, fie am interpretat noi ceva greşit din ceea ce a spus Moise sau Isus. Aşa că haide să începem cu ceea ce a revelat Dumnezeu la început în ceea ce priveşte divorţul şi recăsătorirea.

 

Deja am menţionat pasajul din Genesa 2 care, conform lui Isus, are o oarecare relevanţă în privinţa subiectului divorţului. De data aceasta să citim direct din Genesa:

 

Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din om.“ De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup (Gen. 2:22-24).

 

Iată, în acest pasaj găsim originea căsătoriei. Dumnezeu a creat prima femeie din primul bărbat şi pentru primul bărbat şi a adus-o personal la el. În cuvintele lui Isus „Dumnezeu i-a împreunat“ (Mat. 19:6; subliniere personală). Această primă căsătorie ordinată de Dumnezeu a stabilit tiparul pentru toate celelate căsătorii. Dumnezeu crează aproape la fel de multe femei ca şi bărbaţi şi îi crează în aşa fel încât să fie atraşi de sexul opus. Deci am putea spune că Dumnezeu încă Se mai implică la nivel înalt în formarea căsătoriilor (deşi există mai mulţi posibili parteneri pentru fiecare individ decât în cazul lui Adam şi Eva). De aceea, aşa cum a indicat şi Isus, nici un om nu ar trebui să despartă ceea ce Dumnezeu a unit. Intenţia iniţală a lui Dumnezeu nu a fost ca partenerii să trăiască vieţi separate, ci să experimenteze binecuvântarea de a trăi împreună, în dependenţă reciprocă. O încălcare a voinţei clar exprimate a lui Dumnezeu constituie un păcat.

 

 

 

Astfel, încă din al doilea capitol al Bibliei, rămâne un fapt stabilită că Dumnezeu nu a intenţionat divorţul în familie.

 

Legea lui Dumnezeu scrisă în inimile oamenilor

Aş dori, de asemenea, să sugerez că şi acei care nu au citit niciodată capitolul doi din Genesa ştiu instinctiv că divorţul este greşit, deoarece legământul căsniciei pe viaţă este practicat în multe culturi păgâne în care oamenii nu au noţiuni biblice. Aşa cum a scris şi Pavel în scrisoarea către Romani:

 

Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele (Rom 2:14-15).

 

Codul de etică a lui Dumnezeu este scris în inima fiecărui om. De fapt, acest cod care vorbeşte prin intermediul conştiinţei reprezintă toată legea pe care a dat-o Dumnezeu omului de la Adam până la Isus, cu excepţia legii scrise a lui Israel. Oricine cochetează cu ideea divorţului va descoperi că va avea probleme de conştiinţă şi că singura cale prin care îşi poate împăca conştiinţa este găsirea unei justificări solide. Dacă intentează divorţ fără o justificare corectă, conştiinţa lui îl va condamna, deşi o poate amortiza.

 

 

 

Din câte ştim, timp de 27 de generaţii de la Adam până la legea scrisă dată de Moise poporului Israel în jurul anilor 1440 Î.C., legea conştiinţei era toată revelaţia pe care o dăduse Dumnezeu cuiva, inclusiv Israelului, referitor la divorţ şi recăsătorire; Dumnezeu a considerat că era suficientă. (Nu uita că Moise nu a scris Genesa 2 până în perioada Exodului.) Pare destul de rezonabil să concluzionăm că, pe parcursul acestor douăzeci şi şapte de generaţii dinainte de Legea Mozaică, ce includea potopul lui Noe, unele din milioanele de căsnicii din această perioadă de câteva sute de ani au sfârşit prin divorţ. Pare, de asemenea, rezonabil să concluzionăm că Dumnezeu, care nu Se schimbă niciodată, a fost dispus să-i ierte pe cei care se făcuseră vinovaţi de divorţ, dacă aceştia îşi mărturiseau păcatul şi se pocăiau. Suntem siguri că oamenii puteau fi mântuiţi sau declaraţi neprihăniţi de Dumnezeu înainte de Legea lui Moise, cum este cazul lui Avraam, prin credinţă (vezi Rom 4:1-12). Dacă de la Adam până la Moise oamenii puteau fi declaraţi neprihăniţi datorită credinţei lor, aceasta înseamnă că puteau fi iertaţi de orice greşeală, inclusiv de păcatul implicat de divorţ. Astfel, în timp ce începem să investigăm subiectul divorţului şi al recăsătoririi, mă întreb: Oamenii care s-au făcut vinovaţi de păcatul divorţului înainte de Legea Mozaică şi care au fost iertaţi de Dumnezeu, erau convinşi de conştiinţa lor (de vreme ce nu exista nici o lege scrisă) că ar păcătui dacă s-ar recăsători? Las această întrebare fără răspuns.

 

Cum rămâne cu victimele divorţului care nu s-au făcut vinovate de păcat, cele de care s-a divorţat fără să aibă vreo vină, ci doar soţi egoişti? Le interzicea conştiinţa să se recăsătorească? Mi se pare puţin probabil. Dacă un bărbat îşi abandonează soţia pentru o altă femei, ce-ar putea-o determina pe ea să creadă că nu mai are nici un drept să se recăsătorească? A trecut prin divorţ fără să aibă vreo vină personală.

 

Legea lui Moise

Numai când ajungem la cea de a treia carte din Biblie este menţionat în mod specific subiectul divorţului şi al recăsătoririi. Legea lui Moise le interzicea preoţilor să se însoare cu o femeie divorţată:

 

Să nu-şi ia de nevastă o curvă sau o spurcată, nici o femeie lăsată de bărbatul ei, căci ei sunt sfinţi pentru Dumnezeul lor (Lev. 21:7).

 

Niciunde în Legea lui Moise nu se găseşte o asemenea interdicţie adresată bărbaţilor din Israel în general. Mai mult, versetul citat implică faptul (1) că existau femei divorţate şi recăsătorite şi (2) că nu era greşit ca evreii care nu erau preoţi să se căsătorească cu femei care mai fuseseră măritate. Legea citată mai sus se aplica doar preoţilor şi femeilor divorţate care s-ar fi putut căsători cu preoţi. Conform Legii lui Moise nu era nimic greşit ca o femeie divorţată să se recăsătorească, atâta vreme cât nu se căsătorea cu un preot. Nu era nimic greşit nici ca oricare alt bărbat, mai puţin preoţii, să ia de soţie o femeie divorţată.

 

Marelui preot (poate pentru că Îl simboliza pe Hristos) i se cerea să trăiască conform unor standarde şi mai înalte decât preoţii obişnuiţi. Acestuia nu i se permitea să se căsătorească nici măcar cu o văduvă. Câteva versete mai jos citim:

 

Să nu ia nici o văduvă, nici o femeie despărţită de bărbat, nici o femeie spurcată sau curvă; ci femeia pe care o va lua de nevastă din poporul său, să fie fecioară (Lev. 21:14).

 

Dovedeşte acest verset că era un păcat ca vreuna dintre sau toate văduvele din Israel să se recăsătorească sau că era păcat ca vreunul sau toţi bărbaţii lui Israel să se căsătorească cu femei văduve? Nu, cu siguranţă nu. De fapt acest verset mai implică foarte clar că nu ar fi păcat dacă o văduvă s-ar căsători cu un bărbat, atâta vreme cât acesta nu era mare preot şi implică, de asemenea, categoric că oricărui bărbat în afară de marele preot îi era permis să se căsătorească cu o văduvă. Alte pasaje biblice afirmă dreptul legitim al văduvelor de a se recăsători (vezi Rom, 7:2-3; 1 Tim. 5:14).

 

Acest verset, alături de cel anterior (Lev. 21:7), implică, de asemenea, că nu era deloc greşit ca un bărbat evreu (mai puţin preotul sau marele preot) să se căsătorească cu o femeie divorţată sau chiar cu o femeie care nu mai era virgină, „spurcată sau curvă“. Implică, de asemenea, că, sub Legea lui Moise, nu era greşit ca o femeie divorţată să se recăsătorească, iar o femeie „spurcată sau curvă“ să se căsătorească, atâta vreme cât nu se căsătorea cu un preot. Dumnezeu, plin de îndurare, le-a mai dat o şansă atât curvarilor, cât şi celor divorţaţi, deşi El Se opune în mod clar şi curviei şi divorţului.

 

O a doua interdicţie specifică împotriva recăsătoririi

Cât de multe „şanse noi“ le-a dat Dumnezeu femeilor divorţate? Ar trebui să concluzionăm că Dumnezeu le-a dat încă o şansă sub Legea lui Moise, îngăduind doar o recăsătorire? Aceasta ar fi o concluzie greşită. Mai târziu în Legea lui Moise citim:

 

Când cineva îşi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece, şi va putea să se mărite după un alt bărbat. Dacă şi acesta din urmă începe s-o urască, îi scrie o carte de despărţire, şi după ce i-o dă în mână, îi dă drumul din casa lui; sau, dacă acest bărbat din urmă care a luat-o de nevastă, moare, atunci bărbatul dintâi, care îi dăduse drumul, nu va putea s-o ia iarăşi de nevastă, după ce s-a pângărit ea, căci lucrul acesta este o urâciune înaintea Domnului, şi să nu faci vinovată de păcat ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău (Deut. 24:1-4).

 

Observă că în acest verset singura prohibiţie împotriva unei femei divorţată de două ori (sau o femeie divorţată o dată şi rămasă văduvă din a doua căsătorie) este aceea de a se recăsători cu primul ei soţ. Nu se menţioaneză nimic despre vina ei de a se căsători a doua oară şi, divorţată şi a doua oară (sau rămasă văduvă), ei i se interzice doar să se reîntoarcă la primul ei soţ. Implicaţia clară este aceea că este liberă să se recăsătorească cu orice alt bărbat (care este dispus să o ia). Dacă ar fi fost păcat ca ea să se recăsătorească cu altcineva, atunci nu ar mai fi fost nevoie ca Dumnezeu să dea acest gen specific de indicaţii. Tot ce ar fi avut de spus ar fi fost: „oamenilor divorţaţi le este interzis să se căsătorească“.

 

Mai mult, dacă Dumnezeu i-a permis acestei femei să se căsătorească şi a doua oară, atunci nu putea fi acuzat de păcat nici bărbatul care s-a căsătorit cu ea după ce aceasta divorţase. Şi dacă i s-a permis să se căsătorească şi a treia oară, atunci bărbatul care se căsătorea cu ea după ce divorţase de două ori nu păcătuia (decât dacă fusese primul ei soţ). Deci, Dumnezeu, care ura divorţul, iubea oamenii divorţaţi şi le oferea plin de îndurare o nouă şansă.

 

Rezumat

Aş dori să rezum ceea ce am discutat până acum: Deşi Dumnezeu a declarat că ura divorţul, nu a dat nici o indicaţie înainte sau după Vechiul Legământ prin care recăsătorirea să fie considerată păcat, cu aceste două excepţii: (1) femeia care divorţase de două ori sau divorţase o dată şi rămăsese văduvă din a doua cănicie şi care se recăsătorea cu primul ei soţ şi (2) cazul în care o femeie divorţată se căsătorea cu un preot. Mai mult, Dumnezeu nu a dat nici o instrucţiune referitoare la faptul că ar fi un păcat să te căsătoreşti cu o persoană divorţată, decât în privinţa preoţilor.

 

Aceste afirmaţii par să contrazică ceea ce a spus Isus despre oamenii divorţaţi care se recăsătoreau şi despre cei care se căsătoreau cu persoane divorţate. Isus a spus că astfel de oameni comit adulter (vezi Mat. 5:32). Deci fie îi interpretăm greşit pe Isus sau pe Moise, fie Dumnezeu a schimbat legea. Temerea mea este că s-ar putea să interpretăm greşit învăţătura dată de Isus, deoarece ar fi ciudat ca Dumnezeu să declare brusc drept imoral ceva ce fusese acceptat din punct de vedere moral timp de sute de ani sub legea pe care El o dăduse Israelului.

 

Înainte de a începe să dezbatem mai pe larg această contradicţie aparentă, permite-mi să mai subliniez faptul că permisiunea recăsătoririi sub Vechiul Legământ nu prevedea motivele de divorţ sau gradul de vină care apare în cazul divorţului. Dumnezeu nu a spus niciodată că anumiţi oameni divorţaţi erau descalificaţi de la a se mai recăsători deoarece divoţul lor nu avea motive legitime. El nu a spus niciodată că anumiţi oameni erau îndreptăţiţi în mod unic să se recăsătorească datorită legitimităţii divorţului. Totuşi, astfel de raţionamente sunt de multe ori susţinute de lucrători creştini pe baza unei singure mărturii. De exemplu, o femeie divorţată încearcă să îşi convingă pastorul că merită să i se permită să se recăsătorească deoarece ea doar a fost victima divorţului. Primul ei soţ divorţase de ea – nu ea de el. Însă dacă acelui pastor i s-ar da posibilitatea de a asculta şi mărturia fostului ei soţ, s-ar putea să devină într-un fel empatic faţă de acesta. Poate că şi ea era o scorpie şi avea partea ei de vină.

 

Cunosc un cuplu care încercau să se provoace unul pe celălalt să divorţeze, astfel încât să se sustragă vinei de a fi intentat procesul de divorţ. Ambii doreau să poate spune după divorţ că nu el/ea fusese cel/cea care intentase divorţul, pentru a putea avea dreptul de a se căsători şi a doua oară. Poate că reuşim să prostim oamenii, dar pe Dumnezeu nu-L putem prosti. De exemplu, în ce măsură laudă El o femeie care, în neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, refuză să aibă relaţii sexuale cu soţul ei şi apoi divorţează de el deoarece i-a fost necredincios? Nu este şi ea cel puţin în parte responsabilă de divorţ?

 

Cazul femeii divorţate de două ori despre care tocmai am citit în Deuteronom 24 nu spune nimic despre legitimitatea celor două divorţuri. Primul ei soţ a descoperit ceva „ruşinos“ în ea. Dacă acea „ruşine“ a fost adulter, ar fi fost demnă de moarte, conform Legii lui Moise care prescria ca cei care comit adulter să fie ucişi cu piatra (vezi Lev. 20:10). Deci, dacă adulterul este singurul motiv legitim pentru divorţ, poate că primul soţ nu a avut un motiv bun să divorţeze de ea. Pe de altă parte, poate că a comis adulter, iar el, fiind un bărbat neprihănit ca Iosif al Mariei, „şi-a pus în gând să o lase pe ascuns“ (Mat. 1:19). Există multe scenarii posibile.

 

 

 

Cel de al doilea soţ se spune doar că „a început să o urască“. Încă o dată, nu ştim cine era de vină sau dacă împărţeau vina. Dar nu contează. Harul lui Dumnezeu era asupra ei şi putea să se căsătorească cu oricine ar fi dorit să îşi lege viaţa de o femie divorţată de două ori, cu excepţia primului soţ.

 

Obiecţie

„Dar dacă oamenilor li se spune că este legal să se recăsătorească după ce au divorţat din diverse motive, vor fi încurajaţi să divorţeze fără motive legitime“, se spune adesea. Presupun că s-ar putea să aibă dreptate în anumite cazuri oameni religioşi care nu încearcă să fie într-adevăr pe placul lui Dumnezeu. Dar a încerca să împiedici oamenii care nu sunt supuşi lui Dumnezeu să păcătuiască este un exerciţiu inutil şi irealist. Totuşi, cei care sunt cu adevărat supuşi lui Dumnezeu în inimile lor nu caută modalităţi de a păcătui. Ei încearcă să fie pe placul lui Dumnezeu şi aceste tipologii de oameni au de obicei căsnicii foarte stabile. Mai mult, se pare că Dumnezeu nu era prea îngijorat de oamenii de sub Vechiul Legământ care divorţau din motive ilegitime datorită unei legii liberale a recăsătoririi, deoarece El dăduse Israelului o lege liberală de recăsătorire.

 

Ar trebui să evităm să le spunem oamenilor că Dumnezeu este dispus să le ierte orice păcat, de teamă să nu fie încurajaţi să păcătuiască datorită conştientizării că există şansa iertării? Dacă este aşa, va trebui să ne oprim să predicăm Evanghelia. Din nou spun, totul se reduce la inima oamenilor. Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu doresc să asculte de El. Ştiu foarte bine că iertarea lui Dumnezeu ar fi valabilă şi pentru mine dacă aş cere-o, indiferent de păcatul comis. Dar acest lucru nu mă motivează de loc să păcătuiesc, deoarece Îl iubesc pe Dumnezeu şi am fost născut din nou. Am fost transformat prin harul Său. Vreau să Îi fiu pe plac.

 

Dumnezeu ştie că nu este nevoie să adăugăm o altă consecinţă negativă la multele consecinţe negative inevitabile ale divorţuli, în speranţa de a-i motiva pe oameni să rămână căsătoriţi. A le spune oamenilor cu căsnicii problematice că ar fi mai bine să nu divorţeze deoarece nu le va fi niciodată permis să se recăsătorească reprezintă o motivaţie foarte nesemnificativă ca să îi ţină pe oameni împreună. Chiar dacă te cred, perspectiva unei vieţi de singurătate în schimbul unei vieţi de mizerii maritale continue sună a Rai pentru persoanele cu o căsănicie mizerabilă.

 

Pavel despre recăsătorire

Înainte de a examina problema armonizării cuvintelor lui Isus despre recăsătorire cu cele ale lui Moise, avem nevoie să ştim că există un alt autor biblic care este în armonie cu Moise – Pavel apostolul. Pavel a scris foarte clar că recăsătorirea pentru cei care au divorţat nu este un păcat, ceea ce spunea şi legea lui Moise:

 

Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare. Iată dar ce cred eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum: este bine pentru fiecare să rămână aşa cum este. Eşti legat de o nevastă? Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat de o nevastă? (Traducere Literală Nouă: „Eşti dezlegat de soţie?“, n. t.) Nu căuta nevastă. Însă, dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte. Dar fiinţele acestea vor avea necazuri pământeşti, şi eu aş vrea să vi le cruţ (1 Cor. 7:25-28: subliniere personală).

 

 

 

Nu este nici o îndoială că Pavel se adresa oamenilor divorţaţi din acest pasaj. I-a sfătuit pe cei căsătoriţi, pe cei necăsătoriţi şi pe cei divorţaţi să rămână la statulul respectiv datorită persecuţiilor pe care le sufereau creştinii în perioada aceea. Totuşi, Pavel a scris foarte clar că cei divorţaţi şi fecioarele nu păcătuiau dacă se căsătoreau.

 

Observă că Pavel nu a considerat că recăsătorirea este ilegală în cazul persoanelor divorţate. Nu a spus că recăsătorirea era permisă doar dacă persoanele divorţate nu aveau nici o vină în divorţul respectiv. (Şi cine este calificat să judece un asemenea lucru în afară doar de Dumnezeu?) Nu a spus că recăsătorirea era permisă doar celor care divorţaseră înainte de a fi mântuiţi. Nu, doar a afirmat că recăsătorirea nu este un păcat pentru persoanele divorţate.

 

 

 

Era Pavel îngăduitor cu divorţul?

Dacă Pavel a susţinut o politică plină de har faţă de recăsătorire, înseamnă că a fost îngăduitor şi faţă de divorţ? Nu, Pavel s-a opus în mod categoric divorţului în general. Mai devreme, în acelaşi capitol din această primă scrisoare către corinteni, stabilise o lege referitoare la divorţ care se armonizează cu ura lui Dumnezeu faţă de divorţ:

 

Celor căsătoriţi, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat. (Dacă este despărţită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei.) Şi nici bărbatul să nu-şi lase nevasta. Celorlalţi le zic eu, nu Domnul: Dacă un frate are o nevastă necredincioasă, şi ea voieşte să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea. Şi dacă o femeie are un bărbat necredincios, şi el voieşte să trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei. Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altminteri, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum sunt sfinţi. Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace. Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mântui bărbatul? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi vei mântui nevasta? Încolo, fiecare să rămână în starea în care l-a aşezat Domnul, şi în care l-a chemat Dumnezeu. Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate Bisericile (1 Cor. 7:10-17)

 

Observă că Pavel s-a adresat în primul rând credincioşilor care erau căsătoriţi cu credincioşi. Ei nu ar trebui să divorţeze, desigur, şi Pavel afirmă că aceasta nu este porunca lui, ci a lui Dumnezeu. Această învăţătură este în conformitate cu pasajele biblice analizate până acum.

 

De aici încolo devine interesant. Pavel era în mod evident suficient de realist să înţeleagă că şi credincioşii s-ar putea să divorţeze în cazuri rare. Dacă se întâmplă acest lucru, Pavel a spus că persoana care divorţa trebuia să rămână necăsătorită sau să se împace cu primul/prima soţ/soţie. (Deşi Pavel dă aceste instrucţiuni specifice femeilor, presupun că aceeaşi regulă se aplică şi bărbaţilor.)

 

Din nou, ceea ce scrie Pavel nu ne surprinde. În primul rând, a precizat porunca lui Dumnezeu referitoare la divorţ, dar a fost suficient de inteligent pentru a şti că legea lui Dumnezeu s-ar putea să nu fie întotdeauna respectată. De aceea, a continuat să dea instrucţiuni mai precise pentru cazul în care va apărea păcatul divorţului între doi credincioşi. Persoana care divorţa trebuia să rămână nemăritată sau să se împace cu primul(a) soţ/soţie. Acesta era cu siguranţă cel mai bun lucru în cazul divorţului între credincioşi. Atâta vreme cât rămâneau amândoi necăsătoriţi, exista speranţa reîmpăcării ceea ce era foarte bine. (Şi evident, dacă ar fi comis un păcat de neiertat prin divorţ, ar fi rămas puţine motive pentru care Pavel să le spună să rămână necăsătorit şi sau să se împace.)

 

Crezi că era Pavel suficient de inteligent încât să ştie că a doua directivă pentru credincioşii divorţaţi ar fi putut fi uneori încălcată? Eu cred că da. Poate că nu a mai dat şi alte indicaţii credincioşilor divorţaţi deoarece se aştepta ca adevăraţii credincioşi să îi urmeze prima intrucţiune de a nu divorţa şi astfel numai în cazuri extreme să fie nevoie de cea de a doua. Desigur că adevăraţii urmaşi ai lui Hristos, dacă aveau probleme maritale, ar fi făcut tot ce ar fi putut pentru a-şi salva căsnicia. De asemenea, un credincios care, după ce a făcut tot posibilul să-şi salveze căsnicia, a considerat că nu are altă alternativă decât să divorţeze, cu siguranţă că, simţindu-se ruşinată şi dorind să Îl onoreze pe Dumnezeu, nu s-ar mai gândi să se recăsătorească şi ar fi sperat la împăcare. Mie mi se pare că problema reală în Biserica modernă referitoare la divorţ este aceea că există un procentaj foarte mare de creştini falşi, de persoane care nu au crezut niciodată în Domnul Isus şi deci nu s-au supus Lui.

 

Din cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 7 este destul de clar că Dumnezeu are aşteptări mai mari de la credincioşi, oameni în care locuieşte Duhul Sfânt, decât de la necreştini. După cum am citit, Pavel a scris că un credinicos nu ar trebui să divorţeze de partenerul necreştin atâta vreme cât acesta este dispus să rămână căsătoriţi. O dată în plus, această indicaţie nu ne surprinde, întrucât este în perfect acord cu ceea ce am citit în Scriptură despre acest subiect. Dumnezeu este împotriva divorţului. Totuşi, Pavel continuă şi spune că dacă necredinciosul doreşte să divorţeze, credinciosul trebuie să consimtă. Pavel ştie că un necreştin nu este supus lui Dumnezeu şi deci nu se aşteaptă ca acesta să acţioneze ca un credincios. Aş mai adăuga faptul că atunci când un necreştin consimte să trăiască cu un creştin, aceasta este o dovadă că fie necreştinul este potenţial deschis Evangheliei, fie credinciosul este irelevant sau fals.

 

În aceste condiţii, cine ar putea spune că un creştin de care a divorţat partenerul necreştin nu are dreptul să se recăsătorească? Pavel nu a spus niciodată aşa ceva, cum a făcut în cazul celor doi credincioşi care au divorţat. Trebuie să ne întrebăm de ce s-ar opune Dumnezeu recăsătoririi unui credincios de care a divorţat partenerul necredincios. Care ar fi scopul unei asemenea opuneri? Totuşi, o asemenea permisiune se află în contradicţie aparentă cu ceea ce a spus Isus despre recăsătorire: „cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 5:32). Acest lucru mă determină din nou să cred că am interpretat greşit mesajul pe care dorea Isus să-l comunice.

 

 

 

Problema

Isus, Moise şi Pavel au fost în mod categoric de acord că divorţul este o dovadă a păcatului uneia dintre părţi sau al ambelor. Toţi trei se pronunţă constant contra divorţului în general. Dar iată care este problema noastră: „Cum putem împăca ceea ce au spus Moise şi Pavel despre recăsătorire cu ceea ce a spus Isus?“ În mod normal ar trebui să ne aşteptăm ca aceştia să fie de comun acord, de vreme ce toţi au fost inspiraţi de Dumnezeu să facă aceste afirmaţii.

 

Să analizăm ce a spus mai precis Isus şi să vedem cui Se adresa. În Evanghelia după Matei Îl găsim de două ori pe Isus abordând subiectul divorţului şi al recăsătoririi, o dată în timpul Predicii de pe Munte şi altă dată când a fost întrebat de farisei. Să începem cu conversaţia pe care a avut-o Isus cu fariseii:

 

Fariseii au venit la El, şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?“ Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup»? Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.“ „Pentru ce dar“, I-au zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire, şi s-o lase?“ Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa. Eu însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, în afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 19:3-9).

 

Pe parcursul acestei conversaţii cu Isus, fariseii au făcut referire la o porţiune din Legea Mozaică pe care am menţionat-o anterior, Deuteronom 24:1-4. Acolo se afla scris: „Când cineva îsi va lua o nevastă şi se va însura cu ea, şi s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva ruşinos în ea, să-i scrie o carte de despărţire, şi, după ce-i va da-o în mână, să-i dea drumul din casa lui” (Deut. 24:1; subliniere personală).

 

În vremea lui Isus, existau două filosofii de gândire cu privire la ce anume putea fi considerat „ruşinos“. Douăzeci şi patru de ani mai devreme, un rabin pe nume Hillel a scris că ruşinea reprezenta o diferenţă ireconciliabilă. În perioada în care Isus dezbătea acest subiect cu fariseii, interpretarea „Hillel“ devenise încă şi mai liberală, permiţând divorţul din „orice pricină“, după cum preciza întrebarea fariseilor adresată lui Isus. Un bărbat putea divorţa de soţie dacă aceasta îi ardea mâncarea, dacă punea prea multă sare, dacă se rotea în public şi i se vedeau genunchii, dacă vorbea cu un alt bărbat, dacă spunea un cuvânt neprietenos despre soacra ei sau dacă era infertilă. Putea divorţa de soţia lui chiar şi dacă vedea pe cineva mai atrăgătoare, soţia lui devenind astfel o „ruşine“.

 

Un alt rabin faimos pe nume Shammai care a trăit înaintea lui Hillel, a învăţat că „ruşinea“ era doar ceva imoral, precum adulterul. După cum poţi bănui, printre fariseii din vremea lui Isus interpretarea liberală a lui Hillel era mult mai populară decât cea a lui Shammai. Fariseii trăiau şi învăţau pe alţii că divorţul era legal din orice pricină aşa că rata divorţului era mare. În modul lor tipic, fariseii accentuau importanţa de a da soţiei un certificat de divorţ la despărţire, pentru a nu „încălca Legea lui Moise“.

 

Nu uita că Isus Se adresa fariseilor

Având în minte acest context, putem înţelege mai bine cu ce anume nu era Isus de acord. Înaintea Lui se afla un grup de învăţători religioşi ipocriţi dintre care majoritatea, dacă nu chiar toţi, divorţaseră o dată sau de mai multe ori şi cel mai probabil deoarece găsiseră alte partenere mai atrăgătoare. (Nu cred că este o coincidenţă faptul că afirmaţiile despre divorţ făcute în Predica de pe Munte preced avertismentele împotriva poftei firii, numind-o o altă formă de adulter.) Totuşi, ei se autojustificau susţinând că păstraseră Legea lui Moise.

 

Întrebarea în sine dovedeşte prejudecăţile lor. Ei credeau în mod evident că un bărbat putea divorţa de soţia lui absolut din orice cauză. Isus i-a confruntat cu propria lor înţelegere deficientă a intenţiilor lui Dumnezeu referitoare la căsnicie, făcând apel la cuvintele lui Moise din Genesa 2 despre căsătorie. Dumnezeu nu intenţionase nici un fel de divorţ, cu atât mai puţin divorţul „din orice pricină“ şi totuşi liderii lui Israel divorţau de soţiile lor la fel cum se despart adolescenţii cu relaţii „serioase“!

 

 

 

Presupun că fariseii cunoşteau deja poziţia lui Isus faţă de divorţ, având în vedere că o precizase anterior în public, astfel că erau pregătiţi pentru combatere: „«Pentru ce dar», I-au zis ei, «a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire, şi s-o lase?»“ (Mat. 19:7).

 

Această întrebare relevă încă o dată preconcepţiile lor. Este formulată în aşa fel încât să pară că Moise le poruncea bărbaţilor să divorţeze de soţiile lor dacă descopereau ceva „ruşinos“ şi că le cerea să o facă în mod adecvat, printr-un certificat de despărţire. Însă după cum am citit în Deuteronom 24:1-4, Moise nu spunea în nici un caz aşa ceva. El doar reglementa statutul femeii care se recăsătorea a treia oară, interzicându-i să se recăsătorească cu primul ei soţ.

 

De vreme ce Moise a menţionat divorţul, trebuie să fi existat anumite motive care să îl permită. Observă însă că verbul folosit de Isus în răspunsul dat, îngăduit, contrastează cu verbul folosit de farisei a poruncit. Motivul pentru care Moise a îngăduit divorţul a fost datorită inimii împietrite a evreilor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a îngăduit divorţul ca o concesie plină de îndurare faţă de păcătoşi. El ştia că oamenii vor fi necredincioşi faţă de partenerii lor. Ştia că va exista imoralitate. Ştia că inimile oamenilor vor fi frânte. Deci a îngăduit divorţul. Nu aşa plănuise El lucrurile, dar păcatul a făcut necesară această îngăduinţă.

 

 

 

Apoi, Isus le-a spus fariseilor legea lui Dumnezeu, poate chiar definind ce vroia Moise să spună prin „ruşine“: „oricine îşi lasă nevasta, în afară de pricină de curvie [sau imoralitate, conform versiunii din limba engleză – n. t.] şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte“ (Mat. 19:9; subliniere personală). În ochii lui Dumnezeu imoralitatea este singurul motiv valid pentru care un bărbat să divorţeze de soţia sa şi pot înţelege şi de ce. Cum şi-ar putea un om jigni mai mult soţul/soţia decât în acest fel? Când cineva comite adulter sau are o legătură extraconjugală, el/ea transmite un mesaj brutal. Cu siguranţă că Isus nu S-a referit doar la actul sexual atunci când a folosit cuvântul „curvie (sau imoralitate)“. Desigur că sărutarea cu pasiune sau atingerea unei persoane căsătorite ar fi o jignire imorală, ca de altfel şi practica de a te uita la imagini pornografice şi alte perversiuni sexuale. Nu uita că în Predica de pe Munte Isus a echivalat pofta firii cu adulterul.

 

 

 

Să nu uităm cui Se adresa Isus – fariseilor care divorţau de soţiile lor din orice pricină şi se recăsătoreau repede, dar care, Doamne fereşte, nu comiseseră niciodată adulter, ca să nu încalce a şaptea poruncă. Isus le spunea acestora că se înşelau singuri. Ceea ce făceau ei nu era diferit de adulter şi este destul de logic. Orice om sincer înţelege că un bărbat care divorţează de soţie pentru a se putea căsători cu altă femeie comite adulter, chiar dacă mascat de o oarecare legalitate.

 

Soluţia

Aceasta este cheia armoniei dintre afirmaţiile lui Isus, ale lui Moise şi ale lui Pavel. Isus doar expunea ipocrizia fariseilor. Nu stabilea legi care să interzică recăsătoria. Dacă aceasta era intenţia, atunci îi contrazicea pe Moise şi pe Pavel şi crea confuzie totală în mintea a milioane de oameni divorţaţi sau recăsătoriţi. Dacă Isus decreta o nouă lege pentru recăsătorire, atunci ce ar trebui să le spunem celor care au divorţat şi s-au recăsătorit înainte de a cunoaşte această lege? Ar trebui să le spunem că trăiesc în adulter, că Biblia avertizează că nici o persoană adulteră nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 6:9-10) şi să îi îndemnăm să divorţeze din nou? Dar nu urăşte Dumnezeu divorţul?

 

Ar trebui să le spunem să înceteze relaţia sexuală cu soţul/soţia până când fostul(a) soţ(ei) va muri pentru a evita să comită în mod regulat adulter? Dar oare nu le interzice Pavel cuplurilor căsătorite să nu îşi refuze reciproc relaţia sexuală? O asemenea recomandare nu ar conduce oare la ispitiri sexuale şi la încolţirea dorinţei ca fostul(a) soţ(ie) să moară?

 

Ar trebui să sfătuim astfel de oameni să divorţeze de actualul(a) şi să se recăsătorească cu fostul(a) soţ(ie) (aşa cum pledează unii), ceea ce a fost de altfel interzis de Legea Mozaică din Deuteronom 24:1-4? Cum rămâne cu oamenii divorţaţi care nu s-au recăsătorit? Dacă le este permis să se căsătoarească numai în cazul în care fostul(a) soţ(ie) a comis un act imoral, cine îşi va asuma responsabilitatea de a stabili dacă s-a comis sau nu un astfel de act? Li se va cere anumitor oameni să aducă dovezi că fostul(a) soţ(ie) s-a făcut vinovat(ă) doar de pofta firii, în timp ce alţii vor trebui să aducă martori pentru a dovedi existenţa relaţiilor extraconjugale pentru a se putea recăsători?

 

Aşa cum am întrebat şi mai devreme, ce facem în cazurile în care fostul(a) soţ(ie) a comis adulter datorită faptului că a fost căsătorit cu o persoană care îi refuza relaţia sexuală? Este corect ca persoanei care a refuzat să aibă relaţii sexuale cu partenerul să i se permită să se recăsătorească, în timp ce persoanei care a comis adulterul să nu îi fie permis acest lucru?

 

Cum rămâne cu cei care au avut relaţii sexuale înainte de căsătorie? Nu constituie aceste relaţii un act de necredincioşie faţă de viitorul/viitoarea soţ(ie)? Oare păcatul acestei persoane nu este echivalentul adulterului dacă aceştia doi ar fi fost căsătoriţi la momentul respectiv? Şi atunci de ce i se permite să se căsătorească? Cum rămâne cu cei care trăiesc în concubinaj şi care apoi „se despart“. De ce li se permite să se căsătorească cu altcineva, după ce s-au despărţit? Doar pentru că nu au fost căsătoriţi oficial? Care este diferenţa dintre ei şi cei care au divorţat şi s-au recăsătorit?

 

Cum se aplică în cazul creştinului afirmaţiile „cele vechi trec“ şi „toate lucrurile devin noi“ (2 Cor. 5:17)? Implică aceste afirmaţii orice fel de păcat cu excepţia păcatului divorţului ilegitim?

 

Toate aceste întrebări şi multe altele[1] care s-ar putea pune sunt motive puternice care ne determină să credem că Isus nu a stabilit o lege nouă în ceea ce priveşte căsătoria. Cu siguranţă că Isus a fost suficient de inteligent încât să conştientizeze ramificaţiile noii Sale legi despre recăsătorire dacă asta intenţiona. Acest lucru în sine este suficient pentru a ne spune că doar expunea ipocrizia fariseilor –bărbaţi pofticioşi, religioşi şi ipocriţi, care divorţau de soţiile lor „din orice pricină“ şi se recăsătoreau.

 

Cu siguranţă că motivul pentru care Isus le-a spus că săvârşeau „adulter“ (şi nu doar că făceau ceva greşit) este acela că dorea ca ei să vadă că divorţul din orice pricină şi recăsătorirea nu difereau deloc de adulter, ceea ce ei susţineau că nu făcuseră niciodată. Am putea totuşi concluziona că singurul lucru de care era îngrijorat Isus era legat de aspectul sexual al recăsătoririi şi că ar fi aprobat recăsătorirea atâta vreme cât exista abstinenţa sexuală? Bineînţeles ca nu. Să nu înţelegem ceva care nu a fost sugerat.

 

O comparaţie meditativă

Să ne imaginăm doi bărbaţi. Unul dintre ei este un bărbat căsătorit, religios, care afirmă că Îl iubeşte pe Dumnezeu din toată inima şi care începe să dorească femeia mai tânără de vis-a-vis. În curând, divorţează de soţie şi apoi se căsătoreşte cu această fată a visurilor sale.

 

Celălalt bărbat nu este religios. Nu a auzit niciodată de Evanghelie şi trăieşte o viaţă de păcat, care în final îl va costa căsnicia. Câţiva ani mai târziu, ca bărbat neînsurat, aude Evanghelia, se pocăieşte şi începe să Îl urmeze pe Hristos din toată inima lui. Trei ani mai târziu se îndrăgosteşte de o femeie creştină dedicată pe care a cunoscut-o în biserică. Amândoi Îl caută în mod conştiincios pe Domnul şi sfaturile altora, iar în final decid să se căsătorească. Se căsătoresc, slujindu-L pe Domnul şi unul pe altul până la moarte.

 

Acum, să presupunem că ambii bărbaţi au greşit prin faptul că s-au recăsătorit. Care dintre cei doi bărbaţi a păcătuit mai mult? Fireşte că primul. Acesta este un preacurvar.

 

Dar cel de-al doilea bărbat? Pare să fi păcătuit? Putem spune că nu se deosebeşte de un preacurvar, aşa cum am afirmat despre primul? Nu cred. Ar trebui să îi spunem ce afirmă Isus despre divorţ şi recăsătorire, informându-l că acum trăieşte cu o femeie cu care Dumnezeu nu a fost de acord, deoarece în ochii Lui el este încă legat de prima soţie? Ar trebui să îi spunem că trăieşte în adulter?

 

Răspunsul este evident. Adulterul este comis de către oameni căsătoriţi care pun ochii pe altcineva decât soţ/soţie. Deci divorţul datorită găsirii unui(ei) alt(e) partener(e) mai atrăgător(oare) este tot adulter. Însă o personă necăsătorită nu poate comite adulter de vreme ce nu are cui să fie necredinciosă. Odată înţeles contextul biblic şi istoric al afirmaţiilor lui Isus, nu ne vom mai grăbi să tragem concluzii pripite care să contrazică restul Bibliei.

 

 

 

Ca urmare a răspunsului lui Isus la întrebarea fariseilor, ucenicii au zis: „Dacă astfel stă lucrul cu bărbatul şi nevasta lui, nu este de folos să se însoare“(Mat. 19:10) Nu uita că au crescut sub influenţa şi învăţătura fariseilor, într-o cultură puternic influenţată de aceştia. Ei nu consideraseră niciodată că o relaţie de căsătorie trebuie să fie permanentă. De fapt, până câteva minute înainte, probabil şi ei consideraseră că este legal să divorţeze de soţie din orice pricină. Aşa că au tras repede concluzia că s-ar putea să fie mai bine să evite căsătoria şi să nu rişte să comită adulter sau să divorţeze.

 

„Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească“ (Mat. 9:11-12).

 

Cu alte cuvinte, înclinaţiile sexuale şi abilitate de autocontrol este mai degrabă un factor de decizie. Chiar şi Pavel a scris: „este mai bine să se căsătorească decât să ardă“ (1 Cor. 7:9). Cei care se nasc fameni sau care sunt făcuţi fameni de alţi oameni (păzitorii unui harem erau castraţi de stăpân) nu au nici o dorinţă sexuală. Cei care „s-au făcut singuri famemni pentru Împărăţia cerurilor“ ar fi aceia care au fost înzestraţi în mod specific cu o stăpânire de sine extraordinară, motiv pentru care „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat“ (Mat. 19:11).

 

Predica de pe Munte

Ar trebui să ne aducem mereu aminte că norodul căruia i S-a adresat Isus în timpul Predicii de pe Munte au fost, de asemenea, format din oameni care trăiseră o viaţă întreagă sub influenţa fariseilor, conducătorii şi învăţătorii Israelului. După cum am mai spus în studiul anterior al Predicii de pe Munte, este evident că multe din afirmaţiile făcute de Isus nu au fost altceva decât rectificări ale învăţăturii false dată de farisei. Isus chiar a spus mulţimii că nu vor ajunge în cer dacă neprihănirea lor nu o depăşeşte pe cea a cărturarilor şi fariseilor (vezi Mat. 5:20), un alt mod de a declara că fariseii şi cărturarii vor ajunge în Iad. La sfârşitul predicii, mulţimile erau în parte uimite deoarece Isus îi învăţa altfel, „nu cum îi învăţau cărturarii lor“ (Mat. 7:29).

 

Mai devreme în predica Sa, Isus demascase ipocrizia celor care pretindeau că nu comiseseră niciodată adulter, dar care pofteau în inima lor sau care divorţaseră şi se recăsătoriseră. El a extins sensul adulterului dincolo de actul fizic dintre două persoane căsătorite cu alţi parteneri. Ceea ce a spus ar fi fost clar pentru orice persoană sinceră care s-ar fi gândit puţin la acest aspect. Amintiţi-vă că, pâna la predica lui Isus, majoritatea oamenilor din mulţime consideraseră că era legal să divorţezi „din orice pricină”. Isus a dorit ca ucenicii Săi şi toţi ceilalţi să ştie că intenţia lui Dumnezeu a avut încă de la început un standard mult mai înalt.

 

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu preacurveşti.» Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui. Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. S-a zis iarăşi: «Oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire.» Dar Eu vă spun că orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“ (Mat. 5:27-32).

 

După cum am menţionat mai devreme, observă mai întâi faptul că cuvintele lui Isus despre divorţ şi recăsătorire nu numai că urmau imediat după cuvintele despre pofta firii, legându-le astfel, dar le şi echivala pe ambele, legându-le încă şi mai mult. Observăm dar firul ce leagă această parte a Scripturii. Isus îi ajuta pe ucenici să înţeleagă ce implica de fapt respectarea celor şapte porunci – să nu pofteşti şi să nu divorţezi cu scopul de a te recăsători.

 

Toţi cei din publicul evreu auziseră cele şapte porunci citite în sinagogă (nici unul nu avea Biblie personală), auziseră şi expunerea dar observaseră şi aplicarea acesteia în vieţile învăţătorilor, cărturarilor şi fariseilor. Următorul lucru pe care l-a zis Isus a fost: „dar Eu vă spun“, însă nu era pe cale să adauge o nouă lege. Urma doar să reveleze intenţia originară a lui Dumnezeu.

 

În primul rând, pofta era clar interzisă prin cele zece porunci şi, chiar şi fără acestea, oricine s-ar fi gândit la acest lucru ar fi conştientizat că era greşit să pofteşti ceea ce Dumnezeu condamna.

 

În al doilea rând, încă din primele capitole ale Genesei, Dumnezeu a stabilit foarte clar că mariajul trebuia să fie un angajament pe viaţă. Mai mult, oricine s-ar fi gândit la acest lucru, ar fi ajuns la concluzia că divorţul şi recăsătorirea erau mai mult un adulter, mai ales când divorţul avea la bază intenţia de a se recăsători.

 

 

 

Este evident în aceasta predică că Isus nu a făcut decât să îi ajute pe oameni să vadă adevărul despre poftă şi adevărul despre divorţ din orice pricină şi rescăsătorire. El nu dădea o lege nouă despre recăsătorire, lege care să nu fi fost încă scrisă „în cărţi“.

 

Este foarte interesant că puţini din biserică au luat în serios cuvintele lui Isus de a-şi scoate ochiul sau a-şi tăia mâna în mod literal, deoarece asemenea idei ar contrazice restul Scripturii, întrucât ele au în mod evident scopul categoric de a evita ispitele sexuale. Totuşi, foarte mulţi oameni din biserică încearcă să interpreteze literal cuvintele lui Isus despre adulterul comis de persoanele recăsătorite, chiar şi atunci când o asemenea interpretare literală contrazice o bună parte din restul Scripturii. Scopul lui Isus a fost acela de a-i aduce pe ascultători la adevăr, în speranţa că vor fi mai puţine divorţuri. Dacă urmaşii Săi ar pune la inimă ceea ce a spus El despre poftă, nu ar exista nici un fel de imoralitate printre ei. Dacă nu ar exista imoralitate, nu ar fi motive legale pentru divorţ şi nu ar mai fi nici divorţuri, aşa cum a şi intenţionat Dumnezeu de la început.

 

Cum îşi poate un bărbat impinge soţia spre adulter

Remarcă că Isus a spus: „orişicine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească“. Acest lucru ne determină să credem o dată în plus că nu dădea o lege nouă referitoare la recăsătorire, ci doar le revela adevărul despre păcatul bărbatului care divorţează de soţia sa fără un motiv întemeiat. Acesta „îi dă prilej să preacurvească“. Unii spun că din acest motiv Isus îi interzicea femeii să se recăsătorească, deoarece pentru El acest lucru era adulter. Însă este absurd. Accentul este pe păcatul bărbatului care divorţează. Datorită a ceea ce face el, soţia lui nu va avea altă alternativă decât aceea de a se recăsători, ceea ce din partea ei nu reprezntă un păcat, întrucât ea este doar victima egoismului soţului ei. Totuşi, deoarece bărbatul nu i-a lăsat soţiei altă soluţie decât aceea de a se recăsători, în ochii lui Dumnezeu este ca şi când acesta ar fi împins-o în patul unui alt bărbat. Deci, cel care considera că nu a comis adulter se face vinovat de dublu adulter: al lui şi al soţiei lui.

 

Isus nu ar fi putut spune că Dumnezeu o consideră vinovată de adulter pe soţia victimizată, deoarece ar fi fost complet nedrept şi, de fapt, nu ar fi avut nici o relevanţă dacă soţia victimizată nu s-ar fi recăsătorit niciodată. Cum i-ar fi putut spune Dumnezeu că era o soţie adulteră dacă se recăsătorea? Nu ar fi avut nici un sens. De aceea este uşor să înţelegem că Dumnezeu îl consideră vinovat pe bărbat pentru propriul adulter şi pentru „adulterul“ soţiei sale, care ei nu i se socoteşte de fapt adulter, ci o recăsătorire legală.

 

Ce vom spune însă despre afirmaţia imediat următoare făcută de Isus: „şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte“? Există numai două posibilităţi care ar avea sens. Fie Isus îl considera vinovat de un al treilea adulter pe bărbatul care considera că nu a comis niciodată adulter (din acelaşi motiv pentru care îl consideră vinovat şi de al doilea adulter), fie Isus Se referea la bărbatul care, ca să nu „comită adulter“, încuraja o femeie să divorţeze de soţul ei pentru a se căsători cu el. Dacă Isus ar fi spus că orice bărbat de pe pământ care se căsătoreşte cu o femeie divorţată comite adulter, atunci fiecare bărbat dintre evreii care trăiseră cu sute de ani în urmă şi se căsătoriseră cu femei divorţate comiseseră adulter în acord deplin cu Legea lui Moise. De fapt, fiecare bărbat din mulţimea prezentă în acea zi care era căsătorit cu o femeie divorţată şi care, conform Legii lui Moise nu comisese nici un păcat, se făcea dintr-o dată vinovat de ceea ce un minut mai devreme nu fusese vinovat şi s-ar fi părut că în acel moment Isus schimbase legea dată de Dumnezeu. Mai mult, fiecare persoană care s-a căsătorit cu o persoană divorţată, pe baza cuvintelor lui Pavel scrise către Corinteni că nu este păcat, a păcătuit de fapt, săvârşind adulter.

 

Pe mine personal întreaga esenţă a Bibliei mă determină să admir bărbatul care s-a căsătorit cu o femeie divorţată. Dacă aceasta a fost victimă egoismului fostului ei soţ, admir acest bărbat la fel de mult pe cât admir bărbatul care se căsătoreşte cu o văduvă, luând-o în grija lui. Dacă aceasta a fost vinovată într-o oarecare măsură pentru divorţ, l-aş admira pentru că, asemenea lui Hristos, crede în tot ce este mai bun în ea şi pentru harul lui de a-i ierta trecutul şi de a-şi asuma riscul. De ce ar concluziona cei care citesc Biblia şi în care trăieşte Duhul Sfânt că Isus interzicea oricui să se căsătorească cu orice persoană divorţată? Cum concordă această perspectivă cu dreptatea lui Dumnezeu, dreptate ce nu ar pedepsi niciodată pe cineva care este victimă, aşa cum este cazul femeii de care se divorţează fără a avea ea vreo vină? Cum s-ar încadra această perspectivă în mesajul Evangheliei, care oferă iertare şi o nouă şansă păcătoşilor care se pocăiesc?

 

Pe scurt

Biblia afirmă în mod constant că divorţul înseamnă păcat din partea uneia sau ambelor părţi. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să existe divorţuri, dar, plin de îndurare, a stipulat divorţul în cazul imoralităţii. Tot datorită îndurării Sale a hotărât ca oamenii divorţaţi să se recăsătorească.

 

Dacă nu ar fi fost aceste cuvinte ale lui Isus despre recăsătorire, niciunul dintre cei care citesc Biblia nu ar fi putut ajunge vreodată la concluzia că divorţul este păcat (cu excepţia a două cazuri rare din Vechiul Legământ şi a unuia din Noul Legământ care se referă la recăsătorire după ce două persoane creştine divorţează). Totuşi, am descoperit o modalitate logică de a armoniza ceea ce a spus Isus despre recăsătorire cu restul învăţăturilor din Biblie. Isus nu înlocuia legea lui Dumnezeu referitoare la recăsătorire cu o lege mai strictă ce interzicea orice fel de recăsătorire, lege imposibil de urmat pentru cei care erau deja divorţaţi şi recăsătoriţi (ca şi cum am încerca să reconstituim ouăle din omletă) şi care ar fi generat o confuzie permanentă, împingând oamenii spre încălcarea altor legi ale lui Dumnezeu. Mai degrabă, El îi ajuta pe oameni să îşi vadă propria ipocrizie. Îi ajuta pe cei ce considerau că nu comiseseră niciodată adulter să înţeleagă că săvârşeau adulter pe alte căi, prin pofta inimii lor şi prin atitudinea liberală faţă de divorţ.

 

După cum ne învaţă întreaga Biblie, iertarea este oferită păcătoşilor care se pocăiesc, indiferent de păcatul săvârşit, şi li se oferă mai multe şanse, chiar şi celor divorţaţi. Nu este nici un păcat în cazul recăsătoririlor făcute conform Noului Legământ, cu excepţia credinciosului care a divorţat de un alt credincios, ceea ce nu ar trebui să se întâmple de vreme ce credincioşii autentici nu comit imoralităţi şi deci nu există nici un motiv valid pentru divorţ. În cazurile rare în care se întâmplă acest lucru, amândoi ar trebui să rămână singuri sau să se împace unul cu celălalt.

 

 

 

[1] De exemplu, gândeşte-te la comentariile unui pastor divorţat care a fost dat afară din trupul lui Hristos pentru că s-a recăsătorit. El a spus: „ar fi fost mai bine să-mi fi ucis soţia decât să divorţez de ea. Dacă aş fi ucis-o, m-aş fi putut pocăi, aş fi fost iertat, m-aş fi recăsătorit legal şi mi-aş fi continuat lucrarea“.

 

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_13

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Recomanda apostolul Pavel celibatul tuturor crestinilor ?

 

     Capitolul 7 al primei Epistole catre Corinteni ridica o problema delicata pentru viata Bisericii lui Christos. Raspunzand unor intrebari puse de credinciosii din Corint, Pavel face cateva afirmatii legate de casatorie si celibat care au fost interpretate si intelese diferit de crestini:

 

“Cu privire la lucrurile despre care mi-ati scris, eu cred ca este bine ca omul sa nu se atinga de femeie… Eu as vrea ca toti oamenii sa fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul intr-un fel, altul intr-altul. Celor neinsurati si vaduvelor le spun ca este bine pentru ei sa ramana ca mine” ( 1 Corinteni 7, 1.7.8 ).

 

Extrase din context, aceste afirmatii ar putea fi interpretate ca un indemn dat de Pavel tuturor crestinilor din toate veacurile de a opta pentru celibat in locul casatoriei. Contextul insa ne prezinta cateva detalii care ne ajuta sa intelegem de ce apostolul Pavel a facut aceste afirmatii. Iata cateva observatii pe marginea capitolului 7 din 1 Corinteni:

 

1) Desi el a optat pentru celibat ( vers. 7 ), Pavel nu este impotriva casatoriei. Dimpotriva, el considera institutia casatoriei ca fiind sacra si demna de tot respectul, asa cum reiese din cele scrise in Epistola catre Evrei: “Casatoria sa fie tinuta in toata cinstea si patul sa fie nespurcat, caci Dumnezeu va judeca pe curvari si pe preacurvari” ( Evrei 13,4 ).

 

2) Pavel este cat se poate de realist cu privire la sexualitatea umana si rolul ei in viata oamenilor. De aceea, el ii sfatuieste pe crestini: “Sa nu va lipsiti unul pe altul de datoria de soti, decat doar prin buna invoiala, pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, apoi sa va impreunati iarasi, ca sa nu va ispiteasca Satana din pricina nestapanirii voastre”  ( vers.5 ).

 

Apostolul este constient ca datorita puternicului instinct sexual, pentru multi nu este recomandat celibatul. Pe acestia, Pavel ii sfatuieste mai bine sa se casatoreasca decat sa ramana necasatoriti, dar sa “arda de pofta”: “Dar daca nu se pot infrana, sa se casatoreasca, pentru ca este mai bine sa se casatoreasca decat sa arda” ( vers. 9 )

 

3) Mai mult decat atat, Pavel spune explicit ca nu este pacat ca cineva sa se casatoreasca: “Daca te insori, nu pacatuiesti” ( vers. 36 ), iar parintii care isi insoara copiii fac bine, in conceptia apostolului     ( vers. 36 ).

 

Cei care insa opteaza pentru casatorie trebuie sa respecte acest legamant: “Celor casatoriti le poruncesc, nu eu, ci Domnul, ca nevasta sa nu se desparta de barbat… Si nici barbatul sa nu-si lase nevasta” ( vers. 10.11 ).

 

Indemnul lui Pavel de a pastra legamantul casatoriei se extinde si asupra cazurilor in care unul din cei doi soti este crestin, in timp ce celalalt este necredincios. Chiar si in astfel de situatii divortul nu trebuie initiat de partea credincioasa ( vers. 12-16 ).

 

In concluzie, institutia casatoriei este un lucru sacru pentru Pavel, un legamant care trebuie respectat de catre crestini, chiar daca lumea apeleaza atat de usor la divort. Daca asa stau lucrurile, de ce atunci Pavel ii sfatuieste pe cei necasatoriti sa ramana in aceasta stare si sa nu se casatoreasca ? Care sunt motivele care l-au determinat pe apostol sa dea un astfel de indemn din partea lui personal, si nu ca o porunca a lui Dumnezeu ?

 

Este evident ca motivele trebuie sa fi fost foarte practice, motive pe care Pavel le expune in a doua parte a capitolului 7: “Iata dar ce cred eu ca este bine, avand in vedere stramtorarea de acum: este bine pentru fiecare sa ramana asa cum este. Esti legat de o nevasta ? Nu cauta sa fii dezlegat. Nu esti legat de o nevasta ? Nu cauta nevasta” ( vers. 26.27 ).

 

Apoi apostolul continua: “Daca te insori, nu pacatuiesti. Daca fecioara se marita, nu pacatuieste. Dar fiintele acestea vor avea necazuri pamantesti si eu as vrea sa vi le crut” ( vers. 28 ).

 

Vorbind despre “necazuri pamantesti” aparute datorita “stramtorarii de acum”, reiese ca sfatul lui Pavel nu este pentru totdeauna si pentru toti crestinii, ci el este legat de o anumita conjunctura. Este adevarat ca orice cuplu casatorit are niste griji suplimentare in comparatie cu cei necasatoriti: asigurarea unui camin, a resurselor financiare necesare hranei, imbracamintei, educatiei copiilor, etc. Acestea au fost griji din totdeauna ale celor casatoriti. Insa pe vremea lui Pavel, la mijlocul primului secol d.Chr., existau niste probleme pe care cuplurile de astazi nu le au.

 

Daca astazi cuplurile casatorite pot decide sa aiba sau nu copii, cand sa-i aiba si in ce numar, nu la fel stateau lucrurile in primul secol. In cele mai multe cazuri, copiii apareau foarte curand si in numar mare, inmultind grijile parintilor cu privire la castigarea existentei si asigurarea unei educatii adecvate.

 

Insa cea mai mare problema pentru crestinii care au trait in primele doua secole a fost persecutia. Daca astazi a fi crestin nu implica niciun risc intr-o mare parte a lumii, pe vremea lui Pavel crestinismul era o religie persecutata atat de evrei, cat si de pagani. La cateva decenii distanta de momentul scrierii celor doua Epistole catre Corinteni, era suficient sa fii crestin pentru a avea moartea garantata.

 

Sa ne imaginam cata suferinta in plus exista in familiile in care unul sau ambii parinti erau martirizati pentru credinta lor. Cei casatoriti isi lasau copiii fara niciun sprijin in cazul in care erau ucisi in timpul valurilor de persecutie care s-au abatut asupra crestinilor in primele secole, pana la urcarea pe tronul Imperiului Roman a lui Constantin cel Mare. Tinand cont de vremurile nesigure si tulburi pe care le traiau, crestinii trebuiau sa se gandeasca bine inainte de a se casatori.

 

Daca Pavel ar trai in vremurile noastre, oare ce sfat ar da celor necasatoriti ? Cu siguranta ca sfatul ar fi fi acelasi: sa se gandeasca bine inainte de a lua aceasta decizie si sa tina cont de circumstante. Daca aceastea sunt favorabile, Pavel nu ar ezita sa-i incurajeze pe cei necasatoriti sa intre in legamantul casatoriei. Iar odata intrati in acest legamant, sa respecte institutia casatoriei ca pe un legamant sfant, facut in prezenta lui Dumnezeu, Tatal nostru al tuturor.

 

Lori Balogh

 

https://www.loribalogh.ro/2014/11/recomanda-apostolul-pavel-celibatul-tuturor-crestinilor/

///////////////////////////////////////

Domnilor creştini de pretutindeni… “Având în vedere strâmtorarea de acum” (1 Cor.7/26), cum puteţi privi cu un ochi la Sângerarea Lui, şi cu altul la Doamna Lume! Voi, care vă credeţi “Nuntaşii” Lui, vă faceţi una şi cu Iisus, dar şi cu amanta plăcerilor de o clipă? Nu ştiţi că “Nimeni nu poate sluji la doi “stăpâni”. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Mat.6/24) De ce nu vă aduceţi “trupul ca o jertfă vie, căci va fi “Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în acele zile! Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie împotriva norodului acestuia.” (Luca21/23). Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” (Mat.5/20) Nu mai vindem tara, dam de pomana si pamantul pentru care altii au murit…Antonescu, ultimele cuvinte…, impuscat ca si Ceausescu, de tradatori, ca sa introneze hotia, pornografia, saracia, prostia, babilonia globalista si… O MIE si una de plante vindecatoare… Pregătiţi-vă, pentru că se întronează Dictatura Apocaliptică şi …

 

 

http://informatii-agrorurale.ro/20344/

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Nașterea din nou: cea mai mare minune ,de  Claudiu Lăpădat

 Esența creștinismului    

 

Sufletul omului nu este un obiect mecanic sau care poate fi operat în mod mecanic, ci fiecare suflet în parte are nevoi generale și nevoi personale. Dar este nevoie să ne luăm un timp de pauză pentru a conștientiza care sunt acestea.

 

Cea mai importantă nevoie a tuturor ființelor umane este nevoia de Dumnezeu. Am fost creați având în noi sete și foame de Dumnezeu. Păcatul a stricat chipul lui Dumnezeu din nou, dar nevoia de transcendent a rămas.

 

Când Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, s-a întrupat pe pământ, a deschis calea mântuirii ca să ne ia de pe pământ și să ne ducă în cer.

 

Cum se realizează acest lucru?

Este un mister pentru mulți oameni, pentru singurul motiv că nu s-au îndeletnicit să caute mântuirea pentru sufletul lor.

 

Un om în vârstă, din vremea Domnului Hristos (teologii afirmă că ar fi avut între 70 și 80 de ani), numit Nicodim, era preocupat de relația cu Dumnezeu, de Împărăția lui Dumnezeu. Voia să știe ce înseamnă. Așa că vine la Domnul Isus pe ascuns, noaptea, și are o discuție foarte interesantă cu El, fundamentală pentru înțelegerea conceptului nașterii din nou, începutul unei vieți de credință și ce înseamnă să trăiești cu Dumnezeu în mod real.

 

Noi nu venim în lumea aceasta decât printr-o naștere naturală. Nu există altă cale. În lumea spirituală nu intrăm decât printr-o naștere spirituală.

 

Să ne îndreptăm atenția către textul biblic, din Ioan 3, unde este redată întâlnirea dintre Nicodim, un învățat din Israel, și Isus:

 

Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. Acesta a venit la Isus noaptea și I-a zis: „Învăţătorule, știm că ești un Învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.”

 

Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”

 

Nicodim I-a zis: „Cum se poate naște un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască?”

 

Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne este carne și ce este născut din Duh este duh.

 

Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă nașteţi din nou.’ Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din Duhul.” (Ioan 3:1-8)

 

Înțelegem că omul se naște natural, din părinți biologici. În același mod, trebuie să existe în ființa omului o naștere spirituală.

 

Există două elemente care contribuie la realizarea nașterii din nou

În primul rând, Evanghelia, Cuvântul lui Isus Hristos, pe care Îl auzim. Credința mântuitoare (nu strămoșească, nu tradițională sau confesională) este rezultatul direct al auzirii prin Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Această credință apare în inima omului, și are câteva semnificații: faptul că Dumnezeu există, Și-a trimis Fiul pe pământ, iar Hristos a venit în lumea aceasta, S-a întrupat, a plătit prin moartea Lui plata păcatelor mele – a fost răstignit pe cruce – a fost pus în mormânt, apoi a înviat.

 

Toate acestea au fost prorocite în Scriptură înainte de a se întâmpla.

 

Niciun om nu se poate convinge singur că are nevoie de mântuire

Al doilea element fundamental care înfăptuiește nașterea din nou este Duhul lui Dumnezeu, a treia persoană a dumnezeirii. El se află în spatele Evangheliei și îi dă putere creatoare.

 

Când cineva aude Evanghelia, o înțelege, Îl crede pe Dumnezeu și, când realizează ce a făcut Hristos pentru el pe cruce, Duhul Sfânt îl convinge de gravitatea păcatului.

 

Când aceste lucruri sunt puse împreună, credința și pocăința, are loc nașterea din nou, care este exclusiv lucrarea Duhului Sfânt. Niciun om nu se poate convinge singur că are nevoie de mântuire, Duhul Sfânt este Cel care ne duce în dimensiunea spirituală.

 

Vrei sau nu să fii mântuit?

 

Dar omul este pus în fața unei alegeri: dacă vrea sau nu să fie mântuit. Dumnezeu îți dă mereu libertatea să faci tot ce vrei tu. Îți dă de ales dintre binele adevărat și rău. El te va îndemna întotdeauna să faci binele, dar alegerea îți aparține.

 

Odată ce ai aflat că Dumnezeu te iubește, poți spune că totuși vrei să faci ce vrei tu. Foarte bine, nu ești obligat să trăiești conform voii lui Dumnezeu. E alegerea ta, pentru că nimeni nu răspunde pentru tine.

 

„Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pe pământ și a deschis calea mântuirii.”

 

Există și varianta în care auzi, înțelegi, apoi te gândești că, dacă Dumnezeu a făcut toate aceste lucruri pentru tine, înseamnă că Îi pasă de tine. „Nu cumva ar trebui să-L cunosc pe Isus Hristos?”, te întrebi apoi.

 

Îi poți spune: „Doamne Isuse, nu știu unde ești, nu te aud, dar sufletul meu are nevoie de tine. Vino în viața mea. Recunosc, Tu ești cine spune Biblia că ești. Îmi pare rău de păcatul meu și renunț la lucrurile greșite pe care le-am făcut. Vino în viața mea și naște-mă din nou, ca să pot vedea Împărăția Ta. Vreau să ajung în cerul Tău, acolo de unde ai venit ca să ne salvezi. Mi-ai spus că, dacă mă nasc din nou, pot intra și eu în Împărăția Ta. Ajută-mă.”

 

În acest mod, fiecare om de pe pământ, în orice loc s-ar afla, primește mântuirea. Nu are nevoie de cineva să intervină pentru el. Dumnezeul omniprezent, Dumnezeu, Duhul Sfânt, îl va ajuta. Și va fi născut din nou.

 

Articolul a fost publicat inițial în revista Alfa Omega TV Magazin (anul 12, nr. I), din ianuarie-februarie 2022, cu tema „Supranaturalul lui Dumnezeu”. Mai multe despre revistă și despre cum te poți abona: https://alfaomega.tv/revista

 

Claudiu Lăpădat este pastor la Biserica creștină „Sfânta Treime”, din Timișoara.

 

Dacă dorești să afli răspunsuri la întrebări asemănătoare, referitoare la cum poți avea pace cu Dumnezeu, cum poți primi vindecare, cum poți avea relații bune cu cei din jur, cum te poate ajuta Dumnezeu când treci prin probleme, urmărește în fiecare săptămână emisiunea „Calea, Adevărul și Viața”. Se difuzează pe canalul Alfa Omega TV, dar găsești programul și pe canalul YouTube Alfa Omega TV.

 

Dacă ai nevoie să înțelegi ce înseamnă viața de credință alături de Dumnezeu, comandă gratuit cursul „Ucenicie”, un set de 10 broșuri. Contactează-ne: 0256 284912 | comenzi@alfaomega.tv.

 

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/esenta-crestinismului/17447-nasterea-din-nou-cea-mai-mare-minune-claudiu-lapadat

//////////////////////////////////////

 

/

 

Cum poți fi sigur de veșnicia ta cu Dumnezeu? De  John Ankerberg

 

Esența creștinismului   

 

Cea mai importantă întrebare din sfera religiei este: „Cum poți fi sigur de veșnicia ta cu Dumnezeu?” La un minut după moarte, fie vei vedea frumusețile, slava lui Hristos și cerul, fie vei vedea ceva atât de groaznic, încât abia îți poți imagina. Când te gândești la asta, cea mai importantă întrebare pe care o putem adresa vreodată e: „Unde îmi voi petrece veșnicia?”

 

Oamenii au probleme existențiale și se confrună adesea cu îndoieli. Ar plăti în aur pentru răspunsuri la îndoielile lor. Vor să fie siguri de mântuirea pe care o au în Domnul.

 

Să începem prin a descrie câteva dintre aceste anxietăți. Dacă mergi în Roma și privești fresca Judecata de apoi, pictată de Michelangelo în bazilica Sfântul Petru, îți poți imagina cum ai reacționa dacă ai ști că peste o oră vei muri și vei ajunge la judecată. Ce s-ar putea citi pe fața ta?

 

Michelangelo a surprins expresiile oamenilor aflați în fața judecății de apoi. Anxietatea, frica sunt sentimentele tuturor. Mulți se înfricoșează numai la gândul înfățișării înaintea unui Dumnezeu Sfânt, care știe tot despre ei. Se tem chiar și cei care merg la biserică, care au mărturisit credința în Isus.

 

Unii oameni au o credință falsă, iar alții au credință adevărată. Trebuie să le deosebim. Promisiuni biblice care te ajută să fii sigur de credința ta.

 

Nu depinde de realizările tale! La urma urmei, relația cu Dumnezeu e ceea ce contează, împreună cu adevărurile despre cer, judecată și altele. Să facem o deosebire între credința falsă și cea adevărată.

 

Ajungem la un adevăr care trebuie accentuat, și anume: este mai bine să avem o credință pâlpâindă în ceea ce trebuie, adică în Hristos, decât să avem o credință statornică, dar falsă.

 

Credința este la fel de bună cum e obiectul credinței.

 

Cum poate avea cineva o credință în Hristos atât de satisfăcătoare încât să ajungă la credința deplină despre care vorbește Biblia?

 

Dacă vrem să îndreptăm modul de gândire al oamenilor și să îi asigurăm că sunt mântuiți, trebuie să întipărim câteva promisiuni în mințile lor. Din nefericire, unii dintre prietenii noștri predicatori nu afirmă precis și cu acuratețe care sunt promisiunile Bibliei când vorbesc despre ce este mântuirea.

 

Să vă spun despre o soră care asculta la radio un predicator. Acesta spunea că trebuie să crezi în Hristos, dar făcea să pară că trebuie să te uiți la fapte și, dacă faptele nu confirmă credința, nu ești mântuit cu adevărat. Mie îmi pare o rețetă pentru dezastru. Trebuie să ne întrebăm de câte dintre faptele noastre e nevoie pentru a avea siguranța că suntem acceptați. Accentul trece de la ceea ce a făcut Hristos la faptele noastre.

 

Sora de care spuneam stătea într-un azil. Mi-a povestit că acolo, în fiecare dimineață, femeile se adună într-o cameră și ascultă un anumit predicator. Mi-a spus că știe că a fost creștină, crezuse cu adevărat. Trebuie să aducem acest lucru în atenția oamenilor fiindcă nu am vorbit încă despre diferența dintre credința adevărată și cea falsă.

 

Viața ei dovedea că avea credință adevărată, dar mi-a spus că este pierdută, conform învățăturii predicatorului. Am întrebat-o de ce. Mi-a răspuns că acesta spunea că adevărații creștini nu păcătuiesc și, dacă totuși se întâmplă, e pentru o perioadă scurtă, fiindcă își revin rapid. Mi-a zis că L-a dezamăgit pe Domnul de foarte multe ori și știe că e o mare păcătoasă.

 

Apoi a adăugat că până atunci crezuse că sângele lui Isus este de ajuns, însă predicatorul spunea opusul. I-am spus că sângele lui Hristos este cu adevărat de ajuns.

 

M-a întrebat ce poate face cu inima ei. Mi s-a părut foarte drăguț să o aud pe această femeie vârstnică spunând că nu își poate freca inima cu un burete de sârmă. Ce trebuia să facă? I-am spus că e suficient dacă și-a pus încrederea în Isus Hristos și sângele Lui curs pe cruce. M-a întrebat dacă ajunge cu adevărat, iar eu i-am răspuns că așa e. Mi-a zis că după ce va pune jos receptorul, le va spune tuturor celorlalte femei că sângele lui Hristos e de ajuns.

 

Sângele lui Hristos este suficient!

 

Dar presupune câteva lucruri: că ai o credință adevărată în sângele lui Hristos și în ce a făcut Isus pe cruce, că ești mântuit și că viața ta dovedește că ești creștin adevărat.

 

Siguranța vine atunci când vedem că ce a făcut Isus pentru noi este suficient, a făcut tot ce trebuie, iar datoria noastră este plătită. Trebuie să acceptăm acest adevăr.

 

Credința falsă vs. credința adevărată

 

Există oameni care afirmă credința în Isus și „X”, mai adaugă un cuvânt. Ce este greșit? În ceea ce-i privește, credința e un tip de fond de acțiuni. Ca în zicala „Nu miza totul pe o singură carte”. Cei mai mulți cred în Isus, dar cred și în altceva. Se întâmplă să spun cuiva:

 

„Dacă ai muri azi și Dumnezeu te-ar întreba care e motivul pentru care ți-ar permite să intri în rai, ce ai răspunde?”

 

Îmi răspunde că e o persoană bună și înșiră dovezi, dar îi spun că greșește. Răspunsul e că Hristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre… „Bineînțeles, cred și în El”, adaugă interlocutorul. Putem spune că o astfel de persoană e pierdută.

 

Este o insultă la adresa lui Hristos, e ca și cum I-am spune că ce a făcut pe cruce nu ajunge, dar va deveni de ajuns dacă adaug faptele mele amărâte la lucrarea lui binecuvântată. Abia atunci va fi de ajuns. Îi spunem că El Își face partea Lui, iar noi pe a noastră.

 

Este clar că acești oameni nu au siguranța mântuirii fiindcă niciodată nu putem fi siguri de partea noastră a înțelegerii. Iată un exemplu de credință falsă: Hristos și anumite ritualuri, Hristos și împărtășania, Hristos și botezul.

 

Unii spun că harul este atunci când Hristos ne dă puterea de a face anumite fapte, iar noi contribuim la ce a făcut El prin puterea pe care ne-o dă. Exact! Așa a gândit și bărbatul care s-a dus la templu să se roage: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”, „Sunt mai bun deoarece Tu îmi dai harul de a face fapte bune”.

 

Într-adevăr, le facem prin har, dar înțelegerea lui asupra harului era prea superficială, iar Isus ne spune că nu a fost „socotit neprihănit”. Harul nu vine prin ritualuri omenești ca să putem oferi altcuiva salvare.

 

Harul intră în inima omenească prin predicarea Cuvântului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Trebuie să le spunem asta oamenilor. Vorbind cu persoanele care cred că mântuirea vine prin ritualuri vom observa că nu sunt siguri de mântuire.

 

Tit 3:5 spune: „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire…”, prin puterea Domnului sau fără ea. Nimic din ce facem nu contribuie la mântuire.

 

Există încă un tip de credință falsă, e credința vagă în Hristos. „Da, cred în Isus”. „Crezi că a murit pentru păcătoși ?” „Da, oarecum”. Asta e o credință pasivă!

 

Luther a avut dreptate când a spus că „trebuie să coborâm în iad înainte de a putea urca la ceruri”.

 

„Trebuie să coborâm în iad înainte de a putea urca la ceruri.”

Martin Luther

 

Dacă nu înțelegem că suntem păcătoși și, dacă nu pricepem de ce este important ce a făcut Isus… O persoană care își pune încrederea în Isus nu e pasivă, își pune încrederea în Isus pentru destinul veșnic al sufletului său.

 

O persoană care are o credință relativă în Isus, dar e pasivă, are o credință îndoielnică. În plus, există mii de alte credințe false, alte religii, mișcări de tip New Age ș.a.m.d., nu le putem aborda pe toate.

 

Patru caracteristici ale credinței adevărate

 

• În primul rând, este vorba de o credință direcționată numai către Isus. În Biblie se spune de peste 100 de ori că mântuirea este legată de credința în Isus: „Cine vine la Mine are viața veșnică…” „Dar tuturor celor ce L-au primit… … le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;” „Cine crede în Fiul are viața veșnică…”

 

După cum am menționat, dacă este Hristos și „X”, atunci dăm de probleme, depindem de altceva în afară de Hristos.

 

Luther a formulat o întrebare foarte interesantă: „Ce te face să crezi că faptele tale bune sunt la fel de prețioase pentru Dumnezeu sau pot adăuga ceva la frumoasa lucrare pe care a făcut-o Isus Hristos?” Nu e o dovadă de mândrie gândul că faptele noastre bune pot contribui la minunata lucrare a lui Isus?

 

Mântuirea e întreagă a Domnului. Cei care gândesc așa nu înțeleg gravitatea păcatului, cine este Hristos cu adevărat, și care sunt cerințele lui Dumnezeu.

 

Îmi place Augustin. A spus că cel care înțelege sfințenia lui Dumnezeu cade în disperare încercând să-I facă pe plac. Dacă am înțelege cu adevărat sfințenia lui Dumnezeu, am înțelege de ce faptele noastre bune nu pot contribui la mântuire.

 

Îmi plac cuvintele lui Charles Haddon Spurgeon, care era un predicator londonez în anii 1800. A spus: „Aș putea să zbor sau să mă legăn deasupra flăcărilor iadului, atârnând de un fir de păr fără să mă tem, dacă aș ști că am credința în Isus și numai în El”. E minunat, e singurul care poate!

 

• În al doilea rând, e vorba de confirmarea Duhului Sfânt. Citim despre asta în Romani 8, precum și în alte pasaje unde scrie: „Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.”

 

Știm că suntem copiii lui Dumnezeu, am primit nașterea din nou despre care am vorbit. Cred că atunci când citim Scriptura primim confirmarea Duhului Sfânt. Dacă Isus ar sta de cealaltă parte a biroului și mi-ar spune că dacă vreau să-mi asigur mântuirea trebuie să cred în El, să-mi trec numele în contract și să-l semnez. El ar semna în josul paginii, l-ar livra la cruce și mi-ar spune că asta e tot. Avem Cuvântul lui Dumnezeu, promisiunile Lui.

 

Dumnezeu nu a lăsat ambiguități legislative, nu încearcă să-Și desfacă promisiunile. Vrea să te asigure că ai mântuirea prin credința în Cuvântul Lui. Este unul dintre lucrurile pe care Duhul Sfânt le va folosi pentru a spune că, indiferent de sentimentele tale, Cuvântul lui Dumnezeu e valabil.

 

Experimentul de 21 de zile

 

Dacă citești acest articol și nu crezi în Scriptură și în Hristos, îți propunem un experiment de 21 de zile. E ceva care schimbă vieți. Experimentul de 21 de zile constă în citirea Evangheliei după Ioan. Are 21 de capitole. Citiți un capitol pe zi, durează 10 minute, apoi spuneți: „Dumnezeule, nu cred că exiști, dar dacă ce scrie aici e adevărul, arată-mi”.

 

Sunt atei care s-au convertit în urma acestui experiment. Promisiunile lui Dumnezeu, Cuvântul și Duhul Lui se îmbină și oamenilor li se deschid ochii. Își spun că Isus trebuie să fie cine pretinde că este. Acesta este modul în care credința ia naștere în inimă, în urma auzirii. Deci, credința e numai în Isus, e confirmată de Duhul Sfânt și de promisiuni.

 

• De asemenea, credința generează fapte. Biblia spune că suntem mântuiți „… pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele”.

 

Nu prin fapte bune. Odată ce o persoană e schimbată, e evident că va avea un alt mod de trai, fiindcă va avea dorințe diferite. E important să accentuăm faptul că nu binefacerile ne garantează mântuirea.

 

Ne luptăm cu păcatul chiar și după ce am fost mântuiți. Câteodată încălcăm tot ce știm că trebuie să respectăm. Siguranța mântuirii nu se bazează pe fapte, dar faptele o confirmă.

 

„Siguranța mântuirii nu se bazează pe fapte, dar faptele o confirmă”.

 

Dacă cineva mi-ar spune că L-a acceptat pe Isus ca Mântuitor, dar nu L-ar iubi pe Dumnezeu, nu ar dori să-I slujească, n-aș putea să știu ce are în inimă. Dumnezeu e judecătorul, dar aș pune la îndoială întoarcerea lui la Hristos.

 

În plus, credința adevărată crește. Credința mea în Dumnezeu, în Isus și în Biblie este mai puternică decât era în timpul facultății. Sper că e mai puternică decât a fost anul trecut. Credința continuă să crească și, pe măsură ce crește, ajungem la ceea ce Biblia numește „credința deplină”.

 

Unele persoane devenite creștine de curând au îndoieli și se luptă să rămână credincioase. Continuând să citească Cuvântul și să meargă cu Domnul, de cele mai multe ori, îndoielile dispar, iar încrederea lor în promisiunile Domnului continuă să crească.

 

Extras din seria de 7 episoade, „Cum poți fi sigur de veșnicia ta cu Dumnezeu”. Programele sunt prezentate de John Ankerberg, în dialog cu invitatul Erwin Lutzer, pastor, teolog și autor. Poți urmări seria pe canalul Alfa Omega TV începând din 6 august 2021, cu difuzare în fiecare vineri, de la 10:00, și reluare duminica, de la 19:00.

 

Urmărește live canalul TV: alfaomega.tv/canal

 

Publicat inițial în revista Alfa Omega TV Magazin (anul 11, nr. IV), din iulie-august 2021. Mai multe despre revista în sine și despre cum te poți abona: https://alfaomega.tv/revista

https://alfaomega.tv/viata-spirituala/esenta-crestinismului/15692-cum-poti-fi-sigur-de-vesnicia-ta-cu-dumnezeu-john-ankerberg

 

/////////////////////////////////////////

 

Religia falsa a fricii si a compromisului- Frica de Dumnezeu? Sau respect si ascultare de Dumnezeu?

 

 

Multa lume laicizata, atei, liber cugetatori si in general toti cei care ar fi poate dispusi sa cunoasca , sa inteleaga mesajul si chemarea lui Dumnezeu(pentru ca El doreste salvarea fiecarui om) se poticnesc in ratiunea lor de versetele in care ni se cere sa avem ‘’teama ‘’ de Dumnezeu.

 

Mirarea lor e mare cand privesc la crestinii care ii indeamna sa creada de frica” Tie chiar nu ti-e frica de Dumnezeu? Ai sa vezi tu daca nu te intorci la Dumnezeu, daca nu te lasi de pacatele tale..” ..  In astfel de conditii, cum sa isi doreasca sa se apropie de Dumnezeu, daca frica este motivatia principala?

 

Cum sa crezi de frica? Cum sa iubesti pe Dumnezeu de frica? Dumnezeu este dragoste, dreptate si adevar, iar oamenii pe drept cuvant se intreaba de ce aceasta contradictie: daca avem libera alegere , de ce ni se cere sa ascultam de frica?

 

Nicaieri in Cuvantul lui Dumnezeu nu se cere oamenilor sa creada de frica. Este o eroare ce continua de mii de ani, dezvoltand o falsa religie si o falsa credinta ce nu are nici o legatura cu Dumnezeu, ci doar cu sistemele religioase care doresc sa controleze si sa manipuleze oamenii, inca din antichitate.

 

Ca sa intelegem mai bine , ne intoarcem citeva mii de ani in urma, si citim despre forma de religie falsa care se nastea atunci si continua pina astazi.

 

Dupa ce Assiria a cucerit Israelul si a deportat majoritatea populatiei , in locul lor a adus captivi din alte tari sa traiasca in Samaria, principala provincie a Israelului din acea vreme (2 Imparati 17:24 : Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria şi au locuit în cetăţile ei.’’

 

Religia celor stramutati cu forta pe teritoriul Samariei este descrisa pe larg in carte.Sunt citeva caracteristici ale religiei lor asupra carora ne vom opri atentia.Este necesar sa parcurgem urmatorul text biblic pentru ca fiecare verset contine informatii importante despre trecutul,prezentul si viitorul formei de religie falsa, o religie a fricii si a compromisului , o religie care prinde in gheare sute de milioane de oameni :

 

’’ 24. Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria şi au locuit în cetăţile ei. 25. Când au început să locuiască aici, nu se temeau de Domnul, şi Domnul a trimis împotriva lor nişte lei care-i omorau. 26. Atunci au spus împăratului Asiriei: „Neamurile pe care le-ai strămutat şi le-ai aşezat în cetăţile Samariei nu cunosc felul în care să slujească Dumnezeului ţării, şi El a trimis împotriva lor nişte lei care le omoară, pentru că nu cunosc felul în care trebuie să slujească Dumnezeului ţării.” 27. Împăratul Asiriei a dat următoarea poruncă: „Trimiteţi pe unul din preoţii pe care i-aţi luat de acolo în robie; să plece să se aşeze acolo şi să le înveţe felul în care să slujească Dumnezeului ţării.” 28. Unul din preoţii care fuseseră luaţi robi din Samaria a venit de s-a aşezat la Betel şi le-a învăţat cum să se teamă de Domnul. 29. Dar neamurile şi-au făcut fiecare dumnezeii săi în cetăţile pe care le locuiau şi i-au aşezat în templele idoleşti din înălţimile zidite de samariteni. 30. Oamenii din Babilon au făcut pe Sucot-Benot, oamenii din Cut au făcut pe Nergal, cei din Hamat au făcut pe Aşima, 31. cei din Ava au făcut pe Nibhaz şi Tartac; cei din Sefarvaim îşi ardeau copiii în foc în cinstea lui Adramelec şi Anamelec, dumnezeii din Sefarvaim. 32. Totodată se închinau şi Domnului şi şi-au făcut preoţi ai înălţimilor, luaţi din tot poporul: preoţii aceştia aduceau pentru ei jertfe în templele din înălţimi. 33. Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaşi timp şi dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutaţi. 34. Până în ziua de astăzi îşi urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului şi nu se ţin nici de legile şi rânduielile lor, nici de legile şi poruncile date de Domnul copiilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel. 35. Domnul făcuse legământ cu ei şi le dăduse porunca aceasta: „Să nu vă temeţi de alţi dumnezei; să nu vă închinaţi înaintea lor, să nu le slujiţi şi să nu le aduceţi jertfe. 36. Ci să vă temeţi de Domnul, care v-a scos din ţara Egiptului cu o mare putere şi cu braţul întins; înaintea Lui să vă închinaţi şi Lui să-I aduceţi jertfe. 37. Să păziţi şi să împliniţi întotdeauna învăţăturile, rânduielile, Legea şi poruncile pe care vi le-a scris El şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei. 38. Să nu uitaţi legământul pe care l-am făcut cu voi şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei. 39. Ci să vă temeţi de Domnul Dumnezeul vostru; şi El vă va izbăvi din mâna tuturor vrăjmaşilor voştri.” 40. Ei n-au ascultat şi au urmat obiceiurile lor de la început. 41. Neamurile acestea se temeau de Domnul, şi slujeau şi chipurilor lor cioplite; şi copiii lor şi copiii copiilor lor fac până în ziua de azi ce au făcut părinţii lor.’’

 

Cat de asemanatoare sunt forma de credinta , religia si obiceiurile samaritenilor cu credinta din zilele noastre?

 

 ‘’Credinta’’ samaritenilor , ca si astazi, este o credinta a ‘’FRICII ‘’

 

Faptul ca aveau un fel gresit de a se ‘’teme’’ de Dumnezeu este aratat clar in versetul 34:’’ Până în ziua de astăzi îşi urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului şi nu se ţin nici de legile şi rânduielile lor, nici de legile şi poruncile date de Domnul copiilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel.’’

Este oare o contradictie intre versete? Nicidecum.

Exista o ‘’teama’’ corespunzatoare fata de Dumnezeu, ce implica respect si ascultare , nicidecum ‘’frica’’ de El:

 

1)Asa cum Isus Hristos le-a spus apostolilor:Matei10:28’’ Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.’’

 

2)Asa cum apostolul Petru spune sutasului roman Corneliu Fapte 10:34’’ Atunci Petru a început să vorbească şi a zis: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor,ci că, în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El.’’

 

3)Asa cum apostolul Pavel le spunea ‘’sfintilor in Isus Hristos care sunt in Filipi’’ Filipeni 2:12’’ Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea.’’

 

4)Asa cum Solomon spunea in Proverbe 1:7’’ Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura.’’ Proverbe 14:26-” Cine se teme de Domnul are un sprijin tare în El, şi copiii lui au un loc de adăpost la El. Frica de Domnul este un izvor de viaţă, ea ne fereşte de cursele morţii.’’ Eclesiastul 8:12-13:’’ Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit şi nu-şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că n-are frică de Dumnezeu.’’ Eclesiastul 12:13-14’’Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.’’

 

 

Aceasta ‘’teama ‘’de Dumnezeu este o reverenta sincera inaintea Lui, de respect si ascultare, ce ne motiveaza sa ne intoarcem de la pacatele si caile noastre rele si de a-I sluji lui Dumnezeu cu credinta.

 

Nicidecum nu este teama celor care nu se gandesc la Dumnezeu cand totul le merge bine si isi vad de treburile lor, dar tremura gandindu-se la perspectiva de a da ochii cu El.

 

1. Samaritenii aveau un fel gresit de a se ‘’teme’’ de Dumnezeu, la fel ca in zilele noastre:

 

1)Ei nu s-ar fi temut niciodata de Dumnezeu, daca n-ar fi fost leii care ii atacau(2 Imparati 17:25-26:’’ Când au început să locuiască aici, nu se temeau de Domnul, şi Domnul a trimis împotriva lor nişte lei care-i omorau. Atunci au spus împăratului Asiriei: „Neamurile pe care le-ai strămutat şi le-ai aşezat în cetăţile Samariei nu cunosc felul în care să slujească Dumnezeului ţării, şi El a trimis împotriva lor nişte lei care le omoară, pentru că nu cunosc felul în care trebuie să slujească Dumnezeului ţării.”

 

Tot astfel se intimpla si in zilele noastre, oamenii se gandesc si se cutremura inaintea Lui Dumnezeu doar :

 

1)Cand oamenii sunt bolnavi, sau cineva apropiat este bolnav

 

2)In timpul calamitatilor, inundatiilor, cutremurelor si altor dezastre naturale

 

3)Cand oamenii dau de probleme ,de necazuri.

 

Intocmai ca si marinarii ce in vreme de furtuni puternice pe mare se roaga fervent la Dumnezeu sa ii scape si fac tot felul de promisiuni de ‘’ascultare’’pe viitor, dar apoi uita ce au promis si se dedau la aceleasi pacate placute indata ce se vad scosi la liman.

 

Daca ne ‘’intoarcem’’ spre Dumnezeu doar atunci cand ne este rau si avem probleme, atunci ‘’credinta’’noastra este identica cu cea a samaritenilor! O credinta falsa si gresita, fara baza , fundament si esenta, o credinta formala inutila, o ofensa adusa Dumnezeirii.

 

Dar cu respect si reverenta ne apropiem de Dumnezeu prin ascultare; si cand facem aceasta , vom descoperi ca Dumnezeu este atat de iubitor si milostiv, incat Ii vom sluji din dragoste , il vom asculta cu placere, si nu de teama unei judecati viitoare!

 

 

1. Credinta samaritenilor,ca si credinta din ziua de azi a multora este o credinta a FORMEI fara fond, fara substanta:

 

1)Inima lor nu era legata de slujirea lui Dumnezeu. Aceasta este evident in faptul ca au continuat sa slujeasca imaginilor si chipurilor cioplite, pe care Dumnezeu le detesta. 2Imparati 17:33-34’’ Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaşi timp şi dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutaţi. Până în ziua de astăzi îşi urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului şi nu se ţin nici de legile şi rânduielile lor, nici de legile şi poruncile date de Domnul copiilor lui Iacov, căruia i-a pus numele Israel.’’

 

 

Aceasta forma de ‘’slujire’’ de ‘’credinta falsa’’ este foarte des intalnita in zilele noastre, oamenii slujesc intr-o zi anume ‘’randuita’’ de biserica lui Dumnezeu, apoi in celelalte 6 zile slujesc poftelor lumesti , idolatriei, viciilor,si oricaror altor lucruri pe care le pun mai presus de Dumnezeu.

 

 

Idolatria nu se refera doar la chipuri cioplite, destul de cazute in desuetitudine astazi, ci si la orice pasiune lumeasca pentru ceva care ne ocupa mare parte din timpul vietii, in detrimentul lui Dumnezeu.

 

Sunt multi cei care se justifica’’trebuie sa alerg, trebuie sa muncesc, sa fac bani, sa am cu ce sa supravietuiesc’’ ca sa isi scuze dezinteresul fata de Dumnezeu si de Cuvantul lui. Acestora Isus Hristos le raspunde: ’’ Matei 6:31-32” Nu vă îngrijoraţi, dar, zicând: „Ce vom mânca?” sau: „Ce vom bea?” sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.’’

 

III. Credinta samaritenilor, ca si astazi, era o credinta a COMPROMISULUI :

 

1)In cazul samaritenilor ei ‘’slujeau’’ lui Dumnezeu , dar si celorlalti falsi dumnezei; totusi, ii preferau pe cei din urma: 2Imparati 17:33’’ Astfel se închinau Domnului, dar slujeau în acelaşi timp şi dumnezeilor lor, după obiceiul neamurilor de unde fuseseră mutaţi. 34. Până în ziua de astăzi îşi urmează ei obiceiurile de la început: nu se închină Domnului …’’

 

Ei slujeau lui Dumnezeu cu buzele, cu vorba, dar cu inima slujeau dumnezeilor falsi

2)In cazul oamenilor de astazi: ei cauta sa-I slujeasca lui Dumnezeu, dar in acelasi timp cauta sa se faca placuti lumii, cauta lucrurile lumesti.

 

Dar acest lucru este IMPOSIBIL , conform spuselor lui Isus Hristos : Matei 6:24’’ Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt; nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona (satan) ‘’

 

Cind oamenii incearca sa-I slujeasca si lui Dumnezeu, si lumii, intotdeauna ajung sa slujeasca lumii. Si aceasta se vede in job-urile lor, in felul in care se recreeaza, timpul acordat acestora este prioritar, si intotdeauna mult mai mare decit timpul acordat lui Dumnezeu. Se vede in felul in care isi justifica ‘’alergarea’’pentru a avea lucrurile lumesti trecatoare.

 

 

Dar Dumnezeu NU tolereaza compromisul:

 

El cere o ascultare totala de El, si o angajare deplina, asa cum scrie in Deuteronom 6:5’’ Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.’’ Sau in Luca 14:33’’ Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.’’

A te compromite cu lumea , in alergarea non stop pentru poftele si lucrurile lumesti, este egal cu a comite adulter spiritual:Iacov 4:1-4’’ De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.

 

Sau cereţi, şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre. Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.’’

 

 

Astfel ,avem nevoie sa tinem seama de avertismentul lui Isus: Matei 6:32-33’’ Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. 33. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

 

Concluzii:

Este usor de vazut eroarea in care se aflau samaritenii in ‘’credinta ‘’lor: ei aveau o religie a fricii de Dumnezeu (frica sa nu-i pedepseasca),o credinta a formei fara substanta , o credinta a compromisului in care incercau sa slujeasca si lui Dumnezeu, si sa slujeasca si lumii.    Dar si in ziua de astazi marea majoritate au o astfel de credinta ,amestecata,compromisa, falsa si inutila.

 

 

Daca ne vom analiza cu sinceritate pe noi insine, vom observa cit de asemanatoare este credinta noastra cu cea a samaritenilor.

 

 

Ilie ne provoaca sa renuntam la aceasta credinta a compromisului 1Imparati 18:21’’. Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!” Poporul nu i-a răspuns nimic.’’

 

 

Apostolul Pavel ne provoaca sa renuntam la credinta formala, fara substanta si traire Romani 2:28-29’’ Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. 29. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.

 

Apostolul Ioan ne provoaca sa renuntam la credinta ‘’de frica’’ , la credinta verbala, nepusa in practica, in favoarea unei credinte a adevarului si a dragostei: 1Ioan3:18-19’’Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.  Prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom linişti inimile înaintea Lui’’

 

3:1:’’ Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!

 

Şi suntem.

 

Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.’’

 

https://www.isushristos.org/religia-falsa-a-fricii-si-a-compromisului.html

 

///////////////////////////////////////

MARIAN MIHAI LEVI – MOTIVELE CREDINȚEI ȘI FALSA CREDINȚĂ – IOAN  

 

În Scriptură găsim deseori oameni care au avut o credință falsă însă autorii Scripturilor au vorbit despre ei ca având credință uneori însă arătându-ne că este vorba despre o falsă credință. În Ioan 12 avem o analiză a acestui tip fals de credință. Cu siguranță, un asemenea om care, din punct de vedere al observației noastre pare să fie credincios, va ajunge să se lepede de credința lui dar aceasta nu înseamnă că a avut o credință mântuitoare.

 

Mulți oameni credeau în Hristos însă credința lor era doar o acceptare rațională a lui Hristos, acceptare care intra în competiție cu afinitatea religioasă pentru iudaism, o afinitate veche și bine împământenită în suflet. Afinitatea religioasă biruiește pentru că omul se lasă condus de afinități și nu de convingerile sale. Mulți oameni Îl resping pe Hristos pentru că afilierea cu El este împotriva afinităților lor religioase.

 

Consecința acestei false credințe a fost că acești oameni nu-L mărturiseau pe față pe Hristos. Iar Scriptura ne spune deslușit că prin credința din inimă și mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. Credința care nu dă putere de mărturisire a lui Hristos înaintea lumii este o credință falsă.

 

În realitate oamenii sunt religioși pentru că își apără o imagine de sine înaintea lumii. Dragostea lor supremă nu este pentru religie, ci pentru sine, religia fiind doar o formă de mascare a iubirii de sine. Aprecierea oamenilor este iubită pentru că accentuează încrederea în sine. Așadar, oamenii se folosesc de alți oameni religioși pentru a-și întări convingerile bune despre ei înșiși.

 

Dragostea de sine, dragostea pentru părerile oamenilor și dragostea pentru religie îi face pe oameni să-L respingă pe Hristos. Forța motrice primară este iubirea de sine. Pentru ea omul va alege ce spun oamenii despre el, nu Dumnezeu, deoarece ceea ce spune omul este mai plăcut.

 

Ceea ce observăm la evrei putem observa la toți oamenii. Aceștia se iubesc atât de mult încât vor merge împotriva dovezilor raționale și biblice evidente. Oamenii aderă la o religie unde sunt apreciați și lăudați dar motivul pentru care fac asta nu este pentru că sunt convinși de religia lor, ci pentru că acolo este mediul propice pentru a se îmbăta cu apa otrăvită a iubirii de sine. Lor le pasă de părerea celorlalți doar pentru că ceilalți oameni distrug sau întăresc o imagine bună despre sine.

 

Până când un om nu este desprins de această iubire de sine, el nu se va întoarce la Dumnezeu indiferent care sunt convingerile sale. Factorul social și cel spiritual vor birui întotdeauna factorul rațional.

 

https://sf3.ro/marian-mihai-levi-motivele-credintei-si-falsa-credinta/

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Crestinii in conflict…

 

1 Corinteni 9:20

O traducere  dintr-un mesaj by Charles R. Swindoll

As vrea sa ne fixam atentia astazi si sa invatam ceva din versetele din Romani capitolul 14. Citeste vesetul 19 incet si cu atentie. “Preaiubitilor nu va razbunati singuri; ci lasati sa se razbune minia lui Dumnezeu; caci este scris: “Razbunarea este a mea; Eu voi rasplati” zice Domnul”.

 

Pe baza acestei declaratii , considerati patru trepte de actiune.

 

1. Concentrativa in lucrurile care incurajeaza pacea si ajutati-va unii pe altii intr-o crestere continua. O tehnica care pe mine ma ajuta este aceea de a filtra gindirea mea raspunzind la 2 intrebari: a)prin atitudinea mea o sa intaresc pe cineva, o sa aduc vreun beneficiu sau o sa incurajez pacea? b). O sa produca ceea ce spun durere si o sa distruga spiritul cuiva sau o sa ajute si o sa intareasca pe fratii si surorile mele? Hai sa ne fixam pe linia incurajarilor si a lucrurilor pozitive, afirmative.

 

2. Amintiti-va ca lovind in lucratori, loviti de fapt in lucrul Domnului. Nu darimati lucrul Domnului pentru interesele voastre personale. (versetul 20). Cind lupti impotriva lucratorilor care nu au cum sa iti raspunda in aceeasi masura datorita pozitiei care o au, este nedrept, suna a sabotaj. Este o batalie nedreapta, murdara. Bucurati-va de libertatea care o aveti cu discretie…si intelepciune.

 

3. Exercitativa anumite libertati numai cu cei cu care va puteti permite. Si repet: privat si personal. Ce altii nu stiu, nu-i poate darima. Asta nu este deceptie este doar o forma de a te stapinii cu intelepciune si este absolut necesara. Discretia nu este ipocrizie ci mai degraba in cazul asta reafirma dragostea.

 

4. Poti sa-ti stabilesti pozitia ta fata de o situatie dar nu te apuca sa judeci pe altii ca si cind tu ai fi Dumnezeu. Suna tare simplu si usor, dar este mai greu decit iti inchipui. Intii trebuie sa fi sigur ca stii despre ce vorbesti si ca ai dreptate si abia atunci poti face vreo miscare. Cind le dai altora libertatea de a se judeca singuri abia atunci poti sa te concentrezi in ceea ce vrea Dumnezeu de la tine in situatia respectiva. Si anumite probleme iti iau prea mult timp si energie…in numele dragostei fata de ceilalti…lasind trecutul in urma…concentrati-va pe ceea ce ne sta inainte.

 

 

Etichetat 1 Corinteni

 

Casnicia ca proiect de o viata!

 

Text: 1 Cor: 13:1-13; 1 Petru  3: 7

 

Introducere: Petru ne indeamna sa ne „purtam cu intelepciune” in viata de familie. La ce se refera aposto-lul? Viata de casnicie poate si trebuie sa fie „laboratorul” in care ne facem sau ne desfacem unii pe ceilalti. Dupa „mantuire”, casnicia este cel mai important lucru din viata noastra. Orice casnicie incepe ca o probabilitate, devine o posibilitate, este contractata printr-o promisiune si ajunge un proiect de viata.

 

1. O probabilitate

Dumnezeu ne-a facut de doua feluri, barbat si femeie, cu un scop! Oricine are ochi de vazut, isi da seama ca exista proiectul unei uniri in viitor: suntem cerati ca sa intram in legatura casniciei.

 

1. O posibilitate

Probabilitatea trebuie sa ajunga la coacere. Pentru ca sa ajunga posibila casnicia trebuie ca baiatul si fata sa ajunga la maturitate: maturitate fizica, sociala, financiara, spirituala.

 

III. O promisiune

incheierea casniciei se faca printr-o promisiune. Este un moment solemn care incununeaza ani de pregatire si inaugureaza ani de impliniri impreuna. Aceasta promisiune anticipeaza tot ce va fi frumos si usor, dar si tot ce va fi greu si mai putin placut. „La bine si la rau, in sanatate si boala, saracie sau belsug, etc”

 

1. Un proiect

Din pacate, unii se gandesc la casatorie cala ceva din trecut! Nunta este insa nu o incheiere, ci un inceput. Casnicia este un proiect de o viata intreaga: „never ending, ever changing”

 

Casnicia este unul din proiectele tale majore de diploma. Trebuie sa lucrezi la el toata viata si apoi il vei prezenta inaintea lui Dumnezeu la dreapta judecata.

 

Cand sti sa fi casatorit la douazeci de ani, treci la treizeci si-ti dai seama ca este altfel! Trebuie sa inveti din nou! Nu este la fel sa fi casatorit la treizeci de ani si casatorit la cincizeci sau saizeci de ani! Fiecare varsta are frumusetea si dificultatea ei.

 

Este una sa iubesti o fata inainte de casatorie si cu totul alta sa iubesti o femeie dupa ziua nuntii. Este una sa sti cum sa te porti cu femeia pe care o iubesti si cu totul alta sa sti cum sa te porti cu femeia devenita „mama”!

 

Imi aduc aminte ca, pe cand aveam eu cam sapte anisori, l-am auzit pe tatal meu zicandu-i mamei: „Mai Gica (asa o alinta el)! De cativa ani buni toate gainile noastre nu mai au decat picioare, spate, gat si tartita! in farfuria mea n-am mai vazut de mult niste pulpe de pui sau niste piept de pui! Cum se face oare?” Un sot trebuie sa stie cum sa accepte sa fie trecut pe prioritatea a doua, a treia sau chiar a … noua!

 

Iti trebuie toata intelepciunea despre care ne vorbeste Petru in epistola sa pentru ca sa invatam cum sa ne purtam cu unul cu altul la diferitele varste si conditii pe care le parcurgem impreuna.

 

Exista oameni care au suficienta intelepciune ca sa zideasca o casa, dar nu stiu destul ca sa poata intretine un „camin”!

 

Exista oameni care stiu sa conduca o companie cu o multime de angajati, dar n-au nici cea mai vaga ideie depsre cum trebuie sa se poarte cu sotia si copiii din propria lor casa!

 

Exista oameni care stiu sa puna pe roate o masina, dar nu stiu cum sa faca sa mearga totul „ca pe roate” acasa!

 

Ma uit cateodata la multimea de poze care se fac la o nunta. Nu-i rau! Dar ar trebui sa ne dam seama ca acestea sunt toate poze de la linia de „Start”!  Uitati-va in ziare si veti vedea ca astfel de poze nu ajung prea des pe prima pagina! Pe prima pagina se pun pozele de la „Finis”!  Dumnezeu ne va fotografia si ne va rasplati dupa felul in care trecem linia de sosire. Multi au un „start” foarte promitator, dar cati stiu sa termine cursa asa cum se cuvine?

 

Incheiere: „Si au trait fericiti pana la adanci batraneti” este o posibilitate, cu conditia ca fiecare sa-si faca parte sa in acest proiect care se numeste viata de casnicie.

 

 

Etichetat 1 Corinteni, 1 Petru

 

 

Când după un necaz vine … altul

 

Cand vin necazurile, ele nu vin in grupe de cercetasi, ci in „batalioane”, spunea Shakespeare in „Hamlet”. Toti am putut constata acest lucru. Necazurile au un mod ciudat de a veni unul dupa altul. Pentru o vreme totul pare normal si placut ca apoi, dintr-o data, intreaga lume sa se prabuseasca in jurul nostru. Nimeni nu intelege de ce necazurile sosesc toate deodata. Multi au incercat sa explice aceasta ciudatenie, dar dupa ce s-a spus totul, e un mister neelucidat.

Dar ca Dumnezeu nu se indeparteaza niciodata de noi, indiferent de multimea necazurilor pe care le infruntam nu e un mister. Emerson a fost cel care a spus: „Vremurile rele au o valoare stiintifica. Ele sunt ocazii pe care un bun elev cauta sa nu le piarda”. Dar cei mai multi dintre noi nu suntem elevi „buni”. Preferam o viata lipsita de probleme ca sa stapanim lectiile care insotesc calea umbrita a vietii. Dar trebuie sa invatam ca vremurile grele si stresante ne aduc aminte din nou cat de dependenti suntem de Dumnezeu. Cand lucrurile merg bine ne incredem in puterile noastre de a ne rezolva problemele personale. Atunci avem sentimentul ca ne putem rezolva singuri problemele. Dar cand problemele ne coplesesc si ne inconjoara de toate partile, increderea in noi insine dispare; atunci ni se aduce aminte intr-un mod dramatic cat de fragili suntem si ca trebuie sa strigam la Domnul  dupa ajutorul Sau. In asemenea momente incepem sa ne dam seama ca nu suntem atat de tari si atat de stapani pe noi pe cat am crezut ca suntem.

Merita sa faci aceasta descoperire. Ea produce in noi o umilinta care ne obliga sa ridicam bratele in rugaciune catre Domnul. Semnificatia dependentei de Dumnezeu este cel mai bine invatata nu pe drumul luminat de stele, ci pe cel umbrit de necazuri.

 

Versete biblice pentru meditatie

 

 

1. Primul lucru pe care sa-l faci cand esti in necazuri: Roaga-te!

1Timotei 2:8 Vreau dar ca bãrbatii sã se roage în orice loc, si sã ridice spre cer mâini curate, fãrã mânie si fãrã îndoieli.

 

2. Intelege scopul din spatele tuturor incercarilor

Iacov 1:2 Fratii mei, sã priviti ca o mare bucurie când treceti prin felurite încercãri,3 ca unii care stiti cã încercarea credintei voastre lucreazã rãbdare.4 Dar rãbdarea trebuie sã-si facã desãvârsit lucrarea, pentru ca sã fiti desãvârsiti, întregi, si sã nu duceti lipsã de nimic.

 

3. Stai aproape de Dumnezeu

Psalmi 57:1 Ai milã de mine, Dumnezeule, ai milã de mine! Cãci în Tine mi se încrede sufletul; la umbra aripilor Tale caut un loc de scãpare, pânã vor trece nenorocirile.

 

4. Dumnezeu ne va ajuta intotdeauna sa trecem prin necaz

Psalmi 34:17 Când strigã cei fãrã prihanã, Domnul aude, si-i scapã din toate necazurile lor.

 

5. De ce nu trebuie sa ne pierdem increderea in Dumnezeu

Psalmi 71:20 Ne-ai fãcut sã trecem prin multe necazuri si nenorociri; dar ne vei da iarãsi viata, ne vei scoate iarãsi din adâncurile pãmântului.

 

6. Adu-ti aminte de biruintele lui Dumnezeu din viata ta din trecut

Psalmi 77:11 Dar tot voi lãuda lucrãrile Domnului, cãci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioarã;12 da, mã voi gândi la toate lucrãrile Tale, si voi lua aminte la toate isprãvile Tale.

 

7. O promisiune ce nu va fi niciodata calcata

Psalmi 34:18 Domnul este aproape de cei cu inima înfrântã, si mântuieste pe cei cu duhul zdrobit.

 

8. Orice altceva poate esua, dar Dumnezeu – NICIODATA!

Psalmi 46:1 Dumnezeu este adãpostul si sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseste niciodatã în nevoi.2 De aceea nu ne temem, chiar dacã s-ar zgudui pãmântul, si s-ar clãtina muntii în inima mãrilor.

https://predici.wordpress.com/tag/1-corinteni/page/2/

////////////////////////////////////////

 

 

Imperativul dragostei- Ce faci cu rănile fraților tăi ?

 

Text: 1 Cor. 13

 

 

 

Apostolul Pavel vorbește despre dragoste uneia din cele mai decăzute din bisericile păstorite de el. Nici nu se putea altfel! Și iată de ce:

 

Dragostea face parte din triada capitolelor în care apostolul și-a sistematizat teologia. Credința, nădejdea și dragostea apar nu numai în 1 Cor. 13:13, ci și în celelalte epistole. Ele sunt semnul distinctiv al învățăturii lui Pavel. Credința cuprinde tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru salvarea noastră, nădejdea cuprinde tot ce va face Dumnezeu pentru proslăvirea noastră, iar dragostea cuprinde tot ce face Dumnezeu pentru sfințirea/desăvârșirea noastră. Credința este despre trecut, nădejdea este despre viitor, iar dragostea este despre prezent.

 

Dragostea reprezintă responsabilitatea conlucrării noastre cu Dumnezeu. Pentru ceeea ce a făcut deja sau pentru ceea ce va face Dumnezeu cu noi, responsabilitatea noastră este să credem și să acceptăm. Dragostea însă reprezintă domeniul în care Îl lăsăm și-I înlesnim lui Dumnezeu lucrarea ,,în noi“ și ,,prin noi“. Dumnezeu nu ne sfințește cu forța, ci așteaptă dorința și

 

încuvințarea noastră. Deși Cel ce ne desăvârșește este Dumnezeu, noi trebuie ,,să ne ducem până la capăt sfințirea noastră“ :

 

,,Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu“ (2 Corinteni 7:1).

 

Dragostea este un act suprem de voință. Apostolul Pavel redefinește dragostea, scoțând-o din domeniul strict al sentimentelor (imposibil de controlat) și o așează în sediul de conducere al ființei umane: voința. În textul din 1 Corinteni 13, dragostea nu ,,simte“, ci face. Așa s-a hotărât ea! Dragostea, ca o imitare a actului divin, devine astfel o problemă de natură. Dumnezeu nu ne-a iubit pentru că așa a simțit El sau că i-am plăcut irezistibil. Draostea divină nu este arbirară și nici capricioasă. Prin imitarea lui Dumnezeu, copilul lui Dumnezeu iubește plenar pentru că așa hotărâște el:

 

,,Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi“ (1 Ioan 4:19).

 

Dragostea este mai mare decât credința și nădejdea în importanța ei pentru viețuirea noastră. Știind ce a făcut și ce va face Dumnezeu pentru noi, ne hotărâm să ne trăim viața într-un fel asemenea Lui, izvorât din El și care se revarsă binefăcător asupra tuturor celor din jurul nostru. Iată de ce aveau nevoie credincioșii din Corint. Apostolul le arată ,,o cale nespus mai bună“ decât goana după darurile duhovnicești spectaculoase, calea manifestării în dragoste.  Ea este mai necesară decât vorbirea în limbi omenești și îngerești, decât profeția, decât toată credința și decât facerea de bine sau martirajul (1 Cor. 13:1-3).

 

Care sunt implicațiile prctice ale celor scrise mai sus?

 

Se spune că un pictor a trebuit să-l pictreze pe Alexandru cel Mare după o anumită luptă și marele conducător fusese rănit la față. Din dragoste, pictorul a găsit repede soluția: l-a pus pe marele conducător să pozeze gânditor, cu un deget pe obraz. Un deget care acoperea tocmai … cicatricea neplăcută la vedere.

 

Una din cele mai frumoase poezii cântări lăsate de cuplul Costache Ioanid și Nicolae Moldoveanu este ,,Vreau să iubesc pe frații mei“

 

1. Vreau să iubesc pe frații mei

Cu tot ce am în piept mai sfânt.

Vreau să doresc tot ceru-n ei,

Dar să-i iubesc, dar să-i iubesc așa cum sunt,

Așa cum sunt.

 

R: Vreau să iubesc pe frații mei

Cu care veșnic în lumină voi fi sus;

Văzându-L pe Isus în ei,

Să-L simt cu-adevărat în mine pe Isus!

 

2. Vreau deopotrivă să adun

Și rodu-ntreg, și spicul frânt,

Căci și Isus mă vrea mai bun,

Dar mă iubește, mă iubește-așa cum sunt,

Așa cum sunt.

 

3. Când frații mei au răni ce dor,

Să-mi fie brațul mai sfios,

Să nu apăs în rana lor,

Căci nu eu vindec, nu eu vindec, ci Hristos,

Isus Hristos.

 

4. Noi prin Isus am fost iertati

Ca sa iertam si noi oricui,

Dar daca nu iubim pe frati

N-avem in noi, n-avem in noi iertarea Lui

Iertarea Lui.

 

5. Si daca azi umblam stingher

Si nu avem un singur grai

De-om fi asa si sus in cer,

Va fi un iad, va fi un iad si nu un rai

Si nu un rai…

 

https://predici.wordpress.com/2016/11/25/imperativul-dragostei/#more-1368

si

https://predici.wordpress.com/tag/1-corinteni/

///////////////////////////////////////

 

ROMANI-

 

Epistola către Romani este „magnum opus”-ul apostolului Pavel… Nici una dintre celelalte scrieri ale sale nu este la fel de bogată sau de organizată. În această scriere întâlnim deopotrivă „cunoştinţele” lui Pavel şi „cunoştinţa” lui în arta de a le aranja într-un tratat de teologie sistematică. Dintre toate cărţile scrise cândva, aceasta este cea care a influenţat cel mai mult evoluţia şi cursul gândirii creştine.

 

Fiecare creştin ar trebui să studieze conţinutul acestei epistole. Ea este „alfabetul” credinţei, dar nu se opreşte aici, ci, în profunzimi, se dovedeşte busola tuturor călătoriilor prin doctrinele Bibliei. A deveni familiar cu învăţăturile acestei scrieri este tot una cu a fi „înrădăcinat” în credinţă şi a dobândi certitudini divine în problemele cruciale ale vieţii, morţii şi eternităţii.

 

Ca ,,scrisoare“, epistola către Romani este unică în literatura vremii. Scrisorile au fost foarte scumpe și foarte greu de trimis. Scrise pe papirus sau pe piele (2 Tim. 4:13), ele circulau pe rutele oficiale romane, ca documente imperiale, sau prin curieri trimiși special cu ele. Scrisoarea către Romani a fost purtată de la Corint la Roma de Fivi, diaconița bisericii din Chencrea (Rom. 16:1).

 

Ne-au rămas un total de aproximativ 14.000 scrisori din primele secole. Un astfel de document cuprindea deobicei între 20 și 200 de cuvinte. Scrisorile lungi erau foarte rare. Cea mai lungă scisoare a lui Cicero a numărat 2.500 de cuvinte, iar una a lui Seneca fost de 4.000 de cuvinte. Epistolele lui Pavel au avut în medie 1.300 de cuvinte, dar această scrisoare către cei din Roma numără nu mai puțin de 7.000 de cuvinte. Este cel mai lung document de această formă care ne-a rămas din lumea veche.

În excelentul comentariu la epistolele apostolului Pavel, în general și al epistolei către Romani, în special, pe care bineînțeles că încă nu l-am scris, aș căuta să explic „Ce este?“ și „Ce nu este?“, în viziunea apostolului, creștinismul.

 

Până la viitoarea apariție, vreau să vă împărtășesc ceva din cuprinsul viitoarei cărți. Toți cei care au scris vreodată o carte știu deja că cel mai greu lucru este să-i scrii cuprinsul. El reprezintă osătura cărții, scheletul pe care vor fi așezate toate ideile ei.

 

Un prolific autor de cărți m-a sfătuit odată să mă documentez asupra unui subiect ducându-mă la o bibliotecă și citind ,,cuprinsul“ cărților scrise de alții. Este cea mai bună metodă de documentare și o excelentă metodă de educare a propriei gândiri, ca să nu mai spun că este o excelentă scutire de timp …

Iată deci ce ne spune apostolul Pavel că „nu este creștinimul“:

 

Creștinismul nu este un răspuns filosofic pentru cei ce caută înțelepciune (Neamurile)

Creștinismul nu este un răspuns dat celor ce caută minuni supranaturale (Iudeii)

Creștinismul nu este o licență pentru libertinaj, dar este prin unirea cu Christos în moarte, o eliberare față de acuzațiile Legii mozaice

Creștinismul nu este o înlocuire a iudaismului

Iată și ce ne spune apostolul că ,,este creștinismul“:

 

Creștinismul este o intervenție a lui Dumnezeu pentru rezolvarea crizei de vinovăție pe care o au toți oamenii înaintea dreptății divine (și Neamurile și Evreii).

Creștinismul este o declarație de nevinovăție printr-un transfer de responsabilitate de la păcătoși la Fiul lui Dumnezeu.

Creștinismul este o transferare de vinovăție de la om la Dumnezeu și o transformare de putere de la Dumnezeu la om.

Creștinismul este o paranteză în istoria lui Israel pentru ca poporul ales să fie „întărâtat la gelozie“ prin „altoirea“ celor credincioși dintre Neamuri pe tulpina din care s-a dezvoltat istoric și Israelul.

Titlul: În originalul grec, cartea poartă titlul: „Pro Romaious” – „către Romani”. Cetatea Romei a fost fondată în anul 735 î.Cr. şi ajunsese pe vremea lui Pavel să fie cea mai măreaţă capitală a lumii, cu o populaţie de peste un milion de oameni.

 

Data: Pavel scrie această epistolă către creştinii din Roma în anul 57 d.Cr., pe când se afla în oraşul Corint, în casa lui Gaiu (Rom. 16:23; l Cor. 1:14). Scrierea a ajuns la Roma prin intermediul lui Fivi, diaconiţă a bisericii din Chencrea, unul din cartierele portuare ale Corintului (Rom. 16:1, 2).

 

Contextul istoric:

 

Strategia misionară a lui Pavel a fost să ,,nu zidească pe temelia pusă de altul“, ci să se ducă să înființeze biserici acolo unde încă n-a ajuns nimeni (Rom. 15:20-21). Trecuseră deja 22 de ani de când predica Evanghelia și pusese temelia multor adunări locale. Scopul lui a fost să înființeze adunări creștine, veritabile avamposturi ale Împărăției lui Dumnezeu, care să fie de sine stătătoare, care să se întrețină singure și care să fie suficient de puternice pentru a răspândi Evanghelia în jur. Făcuse lucrul acesta în majoritatea orașelor majore din Asia Mică și din Grecia.

 

Cum de a scris el o epistolă bisericii din Roma, pe care o înființaseră alții?

 

Vă supun atenției această ipoteză de lucru: Apostolul Pavel a avut două motive.

 

Mai întâi, dorea să ajungă în Roma, cel mai strategic așezat oraș imperial pentru răspândirea Evangheliei. Dorea să-i viziteze ,,doar în treacăt“, pentru că avea dorința înfocată de a ajunge neapărat în Spania, capătul lumii civilizate de atunci (Rom. 1:8-15; 15:23-24).

 

În al doilea rând, Pavel a socotit că este necesar să se adreseze creștinilor din Roma care erau frământați de mari conflicte inter-etnice între cei proveniți dintre evrei și ceilalți. Cum se ajunsese la starea aceasta?

 

Împăratul Claudiu s-a supărat la un moment dat pe evrei și i-a alungat pe toți care locuiau în Roma. A fost unul din periodicele valuri de antisemitism stârnite de Satan în lume.

 

,,După aceea, Pavel a plecat din Atena şi s-a dus la Corint. Acolo, a găsit pe un iudeu numit Aquila, de neam din Pont, venit de curând din Italia, cu nevastă-sa Priscila, deoarece Claudiu poruncise ca toţi iudeii să plece din Roma“ (Fapte 18:1-2).

 

Bineînțeles că toți membrii creștini ai bisericii din Roma, unii dintre ei care probabil au fondat biserica și erau dintre conducătorii ei, au trebuit să plece și ei în alte părți. Prin plecarea lor, Biserica Romei a ajuns 100% compusă din Neamuri. Și-au ales alți lideri și lucrarea a continuat.

 

Peste câțiva ani, Nero a anulat decretul lui Claudiu și i-a chemat pe evrei înapoi. Au revenit și foștii lideri evrei ai bisericii. Numai că între ei și liderii apăruți între timp s-au născut rivalități și mari dispute ,,doctrinare“. Cine ,,merita“ să aibă întâietatea?

 

În loc să producă bucurie, revenirea evreilor a stârnit mai degrabă certuri. Pavel îşi numeşte cititorii când evrei (2:17-29; 4:1; 7:1), când neamuri (1:13; 11:13-32; 15:15, 16, etc.). În încheierea scrisorii, el salută 26 persoane, dintre care două treimi au nume greceşti.

 

Apostolul Pavel intervine în disputele de la Roma scriind această epistolă cu aceste idei principale:

 

există într-adevăr o „întâietate a iudeului“. Ea este cronologică și canonică. Ei au de partea lor istoria umblării cu Dumnezeu ca popor și primirea „oracolelor“ divine (Rom. 3:1-2).

evreii nu au însă și o întâietate „calitativă“, pentru că Dumnezeu i-a închis pe toți oamenii sub păcat ca să se poată îndura de toți (Rom. 2:1-29; 3:27-30).

Dumnezeu ne-a făcut o cale nouă spre neprihănire prin Christos. Ea este calea „credinței“. Oricine, indiferent de originea etnică, poate veni azi la Dumnezeu (Rom. 5 – 8).

Ca neam, iudeii se bucură și se vor bucura și în viitor de „credincioșia“ cu care Dumnezeu a făcut făgăduințele date lui Avraam, Isaac și Iacov. Din cauza acestui lucru, nimeni n-are voie să „se considere singur înțelept“ (Rom. 11:25) și să-i disprețuiască acum pe iudei. Dumnezeu n-a renunțat la chemarea pe care le-a făcut-o (Rom. 9 – 11). Viitorul le aparține lor în planul profetic.

În locul certurilor pentru întâietate sau poziție, creștinii din Roma sunt îndemnați la „consacrare“, „curăție“ și „caritate“(Rom. 12 – 15).

Providențial, epistola destinată romanilor s-a potrivit de minune și la alte adunări creștine ,,mixte“ din imperiul roman. Venise vremea unui asemenea tratat doctrinar. Comunităţile creştine se răspândiseră pretutindeni, apărând în toate colţurile Imperiului și trezind furia evreilor neconvertiți. Era inevitabil ca această nouă învăţătură să ridice întrebări chinuitoare în inimile celor ce o întâlneau pentru prima oară.

 

Cum se împăca Evanghelia iertării cu „dreptatea” lui Dumnezeu?

Ce mai rămânea din „neprihănirea” cerută de Dumnezeu dacă păcătoşii erau iertaţi prin oferta gratuită a „harului”?

Ce fel de relaţie era între „Evanghelie” şi „Legea lui Moise”? Nu-l desfiinţa ea pe Moise?

Ce mai rămânea din legământul „Avraamic”? Cum se putea ca „Neamurile” să aibă parte de privilegiile aceluiaşi legământ făcut cu evreii?

Ce se va alege din nivelul moral, dacă se răspândeşte acum vestea că Dumnezeu nu-i mai priveşte pe oameni prin filtrul pretenţiilor Legii, ci prin uşa deschisă a harului?

Nu vor ajunge oare oamenii să creadă că este bine să păcătuim mai mult ca să se înmulţească şi mai mult harul? Ce mai rămânea valabil din promisiunile făcute de Dumnezeu Israelului? Mai rămânea în picioare statutul de popor al „legământului”?

Va mai avea Israelul, care-L respinsese pe Mesia, un rol în istoria viitoare a lumii? Nu cumva „legământul cel nou” semnifica şi lepădarea Israelului ca popor?

 

Multora dintre evreii evlavioşi li se părea că noua „Cale” propusă de Pavel (Fapte 22:4; 24:22) aruncă pe fereastră tocmai tradiţiile şi moştenirile care le erau cele mai dragi. Iată deci că pentru mulţi se cerea o explicaţie mai clară şi cumva definitivă asupra noii învăţături apărute în Biserica creştină.

 

Autorul: Exista un singur om capabil de o asemenea lucrare! Dumnezeu pregătise deja un om care să primească această însărcinare! Lui Anania, Dumnezeu îi spusese:

 

„Du-te, căci el (Pavel) este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel.” (Fapte 9:15)

 

Cu pregătirea lui temeinică de Fariseu, cu conştiinţa lui delicată şi cu credinţa lui puternică în religia evreilor, Pavel îşi dăduse seama, chiar mai mult decât împotrivitorii lui, de aspectul contradictoriu al învăţăturii ce-i fusese încredinţată. Dumnezeu a trebuit să-l convingă mai întâi pe el însuşi de temeinicia creştinismului. Faptul că a primit „Evanghelia lui” direct prin revelaţie dumnezeiască (Gal. 1:1, 11-17), nu l-a scutit pe Pavel de zbucium lăuntric şi de multă frământare sufletească. În capitolul 9 el face mărturisirea: „simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă… pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti” (9:2-3).

 

S-ar cuveni să spunem acum ceva, pe scurt, despre apostolul Pavel. Dar cine poate spune ceva „pe scurt” despre acest om extraordinar?

 

Iată ce scrie C.A. Fox despre marele apostol: „Mai multe calităţi, aparent contradictorii, au fost puse împreună de Dumnezeu pentru a împleti fiinţa lăuntrică a lui Pavel. Prin experienţa lui personală, el combină cunoştiinţe nemijlocite din cele trei sfere sociale care-i împărţeau pe oamenii din vremea lui. A fost ales din cea mai îngustă sectă a Iudaismului. Ca Fariseu, cunoştea legalismul evreu pe dinăuntru şi pe dinafară. A fost scos dintr-un mediu îmbibat cu cea mai aleasă cunoştiinţă a culturii greceşti, căci şi-a trăit anii formării lui într-unul dintre cele mai importante centre de educaţie helenistică, Tarsul Ciliciei, şi şi-a însuşit temeinic eleganţa literaturii greceşti. Mai mult, încă de la naştere, s-a bucurat de privilegiile multiple ale celui cu „cetăţenia Romană”.

 

Putem spune deci că Pavel a fost Evreu până la măduvă, Grec în cel mai deplin sens al cuvântului şi cetăţean Roman prin naştere. Dincolo de toate acestea, el a unit în personalitatea sa o neobişnuită vigoare intelectuală, o mare putere a voinţei, o simţire adâncă şi o mare compasiune pentru oameni.

 

Spunând toate acestea, mai trebuie să adăugăm un lucru, probabil cel mai important dintre toate. Iudaismul lui Pavel s-a frânt în întâlnirea directă cu Christos pe drumul Damascului. Convertirea lui bruscă şi capitularea lui necondiţionată, l-au făcut cel mai potrivit vas pentru a demonstra evreilor că Isus este viu şi că El este Mesia, Cel care trebuia să vină. Experienţa lui l-a ajutat să prezinte creştinismul nu ca pe ceva antagonist Iudaismului, ci ca pe o urmare firească, ca pe o continuare şi ca pe o împlinire a lui.

 

Iată câteva date și fapte mai puțin cunoscute despre  marele apostol:

 

Tarsus, localitatea unde s-a născut Pavel există de cel puțin 4.000 de ani. În 41 î.Cr., Antoniu și Cleopatra au serbat festiv în oraș una din întâlnirile lor.

 

Cel puțin șapte rude ale lui Pavel sunt pomenite pe nume în Noul Testament. La finalul scrisorii trimise color din Roma, Pavel îi salută pe Andronic și Iunia, care crezuseră în Christos înaintea lui, care făcuseră ani grei de temniță pentru aceasta și ajunseseră cu mare vază printre apostoli (16:7), pe Irodion, ruda mea (16:11), și pe Luciu, Iason și Sosipater, rudele mele (16:21). Pe lângă aceștia, apostolul mai amintește în Fapte 23:16-22 despre o soră a lui și despre băiatul ei care l-au ajutat să scape din cursa pe care i-o întindeau iudeii. Dați puțin drumul imaginației și închipuiți-vă ce fel de relații trebuie să fi fost între ,,prigonitorul Pavel“ și rudele lui întoarse la Domnul înaintea Lui !

 

Nu este imposibil ca ,,Luciu“ amintit în Romani 16:11, să fi fost în realitate ,,Luca“, autorul Evangheliei lui și a cărții Faptele Apostolilor. În cea de a doua călătorie misionară a sa, apostolul Pavel se poate să se fi dus la Troa (unde locuia Luca, sau, cel puțin, unde i s-a alăturat lui Pavel) pentru că știa că una din rubedeniile sale îl va putea găzdui (Fapte 16:8, 11).

 

,,Facerea corturilor“ amintită ca sursă de întreținere pentru apostol în timpul călătoriilor lui (Fapte 18:3) este în original un termen mai larg care poate include și ,,facerea încălțămintelor“, un fel de ,,lucrător în obiecte de piele“.

 

Apostolul Pavel, deși ales apostol al Neamurilor, a avut numeroase ocazii să le predice și evreilor. Pe vremea aceea, aproximativ patru milioane de evrei locuiau în afara granițelor țării lor. Cam toate cetățile mărișoare din Imperiul Roman aveau cel puțin câte o sinagogă, iar la Roma funcționau nu mai puțin de unsprezece. Populația de evrei din Roma depășise pe atunci cifra de 40,000–50,000.

 

Este evident că apostolul Pavel a fost un cititor al literaturii din vremea lui. În epistole, Pavel citează din Epimenides din Creta (Tit. 1:12), din Aratus din Cilicia (Fapte 17:28) și din Menander, autorul comediei grecești Thais (1 Cor. 15:33).

 

S-ar putea ca apostolul Pavel să fi citat strofe din cântările creștine ale vremii. Două astfel de pasaje, spun cercetătorii biblici, ar fi putut fi 1 Corinteni 13 și Filipeni 2:1-11.

 

Nu Evangheliile, așa cum se crede din cauza felului în care au fost așezate în Noul Testament, ci epistolele lui Pavel ne dau cele mai timpurii informații despre Domnul Isus. Cea mai veche citare a unei ziceri a Domnului se găsește în 1 Tesaloniceni (1 Tes. 4:15-17), pe care apostolul a scris-o prin anul 50 d.Cr. Alte citate din zicerile Domnului Isus se găsesc în 1 Corinteni 7:10-11; 9:14; 11:23-26.

 

Rembrandt l-a pictat pe apostolul Pavel ca pe un om foarte bătrân. În realitate, Pavel a trăit între anii 6 și 64 după Christos, murind deci cam la 58 de ani, o vârstă înaintată pentru un om care a trăit o viață așa de agitată ca a lui.

 

Conţinutul cărţii:

 

Epistola lui Pavel către Romani are ca temă ,,Neprihănirea lui Dumnezeu“ și este una din cele trei cărți ale Bibliei în care găsim explicații ale unei expresii din cartea profetului Habacuc: ,,Cel neprihănit va trăi prin credință“. Termenul ,,neprihănire“ este folosit într-o formă sau în alta de peste 40 de ori.

 

Ea se împarte foarte clar în trei secțiuni:

 

Cap. 1-8  ,, Neprihănirea lui Dumnezeu și salvarea lumii“

Cap. 9-11 ,,Neprihănirea lui Dumnezeu și salvarea poporului Israel“

Cap. 12-16 ,,Neprihănirea lui Dumnezeu în viața celor credincioși“

 

De ce le-a scris apostolul Pavel celor din biserica Romei și de ce a făcut-o exact în această formă?

 

Având în vedere componenţa Bisericii din Roma, Pavel construieşte o prezentare măiastră a adevărurilor măreţe ale creştinismului, care să-i dumirească şi pe evrei şi pe cei dintre neamuri. Cele trei secţiuni amintite mai sus sunt terminate fiecare cu câte o doxologie (8:38, 39; 11:33-36; 16:27-27).

 

Ca să pună capăt disputelor, în primele opt capitole ale epistolei apostolul tratează raportul corect dintre iudei și Neamuri. El îi declară pe toți păcătoși în fața Legii, pe care fie că n-au cunoscut-o, fie că n-au respectat-o și anunță că:

 

,,… acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii – şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Christos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire“ (Rom. 3:21-22).

 

Odată rezolvată această problemă a ,,întâietății“ în adunarea din Roma, apostolul Pavel, după ce le-a cam tăiat elanul evreilor, îi potolește puțin și pe cei dintre Neamuri, vorbind în capitolele 9-11 despre ,,neprihănirea lui Dumnezeu și salvarea poporului Israel“.

 

Logica lui Pavel este simplă: (1) Dumnezeu a ales să facă din Israel instrumentul lucrării lui printre Neamuri. Aceasta este ,,alegerea“ lui Israel. Dacă printr-un instrument ,,intrat în împietrire“ și ,,alunecat“ Dumnezeu a putut face salvarea Neamurilor altoite în rădăcina măslinului străbun, cu atât mai mult va realiza Dumnezeu salvarea Neamurilor când Israelul va ieși din impasul lor spiritual și-și va relua rolul de ,,lumină a Neamurilor“. Cu alte cuvinte, dacă printr-o lampă care abia mai pâlpâie Dumnezeu poate răspândi lumina în jur, cu cât va lumina El mai bine când fitilul lămpii va fi curățat și lampa va da lumina ei maximă?!

 

Tema disputelor dintre evrei și neamuri se scurge și apoi în cea de a treia secțiune a epistolei, destinată aplicării neprihănirii în viața celor credincioși. Este clar că disputele pe tema ,,alimentelor îngăduite“ s-a declanșat pe fondul acesta (Rom. 14:1-23). Principiul enunțat de Pavel pentru a pune capăt certurilor a rămas valabil pentru buna conviețuire a creștinilor de pretutindeni:

 

,,Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi şi să nu ne plăcem nouă înşine. Fiecare din noi să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii altora“ (Rom. 15:1-2).

 

Nu este nici o îndoială că primele 8 capitole sunt doctrinare ocupându-se cu doctrinele fundamentale ale Evangheliei. Secţiunea de la mijloc are un caracter naţional, clarificând relaţia Israelului, ca naţiune, cu noua Evanghelie, iar ultima parte este o porţiune devoţională, care ilustrează pe scurt aplicarea noii învăţături la viaţa practică de toate zilele.

 

1. DOCTRINAL: expoziţie – Cum mântuieşte Evanghelia pe păcătoşi.
2. NAŢIONAL: explicaţie – Cum se aplică Evanghelia Israelului.
3. DEVOŢIONAL: aplicaţie – Cum se trăieşte Evanghelia.

 

O împărțire asemănătoare a conținutului cărții este propusă și de Chuck Missler în cartea sa „Learn The Bible in 24 Hours:

 

Epistola către Romani n-a fost scrisă pentru toată lumea, ci doar pentru cei credincioși. N-a fost scrisă nici către o biserică instituționalizată, ci către fiecare credincios individual în parte care se afla atunci în Roma. Textul epistolei nu este o predică pentru cei nemântuiți. Acestora nu li se poate spune „preaiubiți“:

 

„Deci, vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!“ (Rom. 1:8).

 

Epistola aceasta este un manual pentru sfinți. Cine sunt sfinții? Îmi place definiția dată de Donald Grey Barnhouse în comentariul său la această epistolă:

 

„Sfinții sunt un grup de oameni scoși din mediul lor, dezrădăcinați din cadrul lor natural și aflați în drum spre o destiunație extraterestră, care nu-i aparține acestei planete nici în origini și nicim în idealuri“.

 

Aceste cuvinte ne descriu pe noi. Dacă te simți câteodată străin de lucrurile și oamenii din jur, bucură-te. Când citești ziarul și vezi toate relele și lucrurile fără sens din lume, fii pe pace: ești doar în trecere pe aici!

 

Despre structura epistolei către Romani

Prima secțiune, capitolele 1 la 8 este doctrinală, un tratat magistral despre credință. Primele trei capitole din acestea conțin cel mai complet diagnostic al păcatului din Biblie. Ele vorbesc despre cele trei tipuri de bază ale umanității:

 

Omul păgân, care n-a auzit nioiciodată evanghelia

Omul Moral, care se străduiește să ducă o viață bună

Omul Religios, care dorește să respecte toate regulile și rânduielile

Toate aceste trei tipuri sunt condamnate pentru că nu reușesc să satisfacă standardele perfecțiunii unui Dumnezeu sfânt.

 

Cea de a doua secțiune, capitolele 9 la 11, tratează cea mai mare dilemă a lui Dumnezeu: Cum să ne iubească și să ne salveze fără să intre în conflict lăuntric cu propria lui natură, fără să încalce propria Lui dreptate, fără să încalce sfințenia Sa?

 

Dumnezeu a găsit o cale de a ieși din aceasă dilemă oferindu-ne cel mai măreț dar care poate fi imaginat – pe Fiul Său. Capitolele acestea pot fi numite și dispensaționale, pentru că ele se ocupă de trecutul, prezentul și viitorul poporului Israel. Discuția ne interesează nu pentru că am fi toți evrei, ci pentru că Neamurile au intrat în moștenirea harului prin cineva venit pentru evrei.

 

Cea de a treia secțiune, capitolele 12 la 16, explică procesul de sfințire și starea de pace cu Dumnezeu. Credincioșii nu sunt salvați numai de la pedeapsa pentru păcat (la timpul trecut), ci sunt salvați și de sub puterea păcatului (la timpul prezent), așteaptând să fie salvați și din prezența păcatului (la timpul viitor).

 

Cele trei secțiuni pot fi rezumate în trei cuvinte: „credința, nădejdea și dragostea“, sau „Doctrinal, Dispensațional și Devoțional.

 

(tradus din „Learn The Bible In 24 Hours“ de Dr. Chuck Missler)

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: În faimoasa lui „Prefaţa (a studiul epistolei către Romani”, Martin Luther, celebrul reformator german, scrie următoarele:

 

„Ca să pornim la drum, trebuie mai întâi să lămurim câteva probleme de limbaj. Este absolut esenţial să nu începem studierea acestei epistole mai înainte de a vedea ce înţelege Sfântul apostol Pavel prin termeni ca: Lege, păcat, har, credinţă, neprihănire, fire pământească, duh, etc. Fără lămurirea acestor termeni, citirea epistolei poate rămâne fără nici o valoare practică.

 

Lege

Iată de exemplu acest cuvânt mic: „Lege”. El nu trebuie luat în înţelesul lui social obişnuit care defineşte normele după care cetăţenii ştiu ce trebuie să facă şi ce trebuie să nu facă. Acest aspect este valabil numai în ce priveşte legile sociale omeneşti în care sunt judecate şi apreciate numai faptele, fără să se ţină în socoteală atitudinea inimii.

 

Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judecă după ceea ce este în străfundurile inimii şi de aceea Legea Lui nu se opreşte la aspectul exterior al faptelor. Ea se pogoară în adâncimile fiinţei umane pretinzându-i nu numai un anumit fel de comportament, ci şi un anumit fel de simţire. Legea lui Dumnezeu pedepseşte chiar şi fapte aparent bune, atunci când acestea nu izvorăsc dintr-o pornire sinceră a inimii. Ipocrizia şi minciuna nu sunt tolerate.

 

Psalmul 116:11 decretează: „Orice om este înşelător”, făcându-i pe toţi oamenii mincinoşi în comportamentul lor. Într-adevăr, omul nu poate ţine din toată inima Legea lui Dumnezeu. Este în natura noastră să ne placă parcă dinadins răul şi să nu ne atragă ceea ce este bine. Şi dacă inima noastră nu-şi găseşte plăcerea în ce este bine, atunci este clar că nici un om nu poate ţine în mod absolut Legea divină. Aceasta nu înseamnă altceva decât că omul este păcătos în străfundul naturii sale şi că această stare de păcat atrage asupra noastră mânia lui Dumnezeu, indiferent dacă aparent trăim ca nişte oameni respectabili făcând în exterior fapte considerate de toţi ca fiind „bune”.

 

Concluzia pe care o trage Sfântul apostol Pavel în cuprinsul capitolului 2 din epistola către Romani este că până şi iudeii sunt păcătoşi, căci „nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi” (2:13). El înţelege prin aceasta că niciunul, prin faptele făcute, nu este un împlinitor al legii. Dimpotrivă, el îi acuză pe toţi, direct în faţă, de comiterea celor mai flagrante încălcării ale Legii:

 

„Tu care zici: „Să nu preacurveşti”, preacurveşti?” (2:22).

 

„Căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe

altul, faci aceleaşi lucruri” (21).

 

Ce vrea să spună Pavel este aceasta: „Da, ştiu că tu trăieşti în exterior o viaţă care pare să respecte prevederile Legii şi că îi judeci pe ceilalţi care nu fac la fel ca tine; ştiu că eşti foarte priceput să vezi paiul din ochiul aproapelui tău, dar de bârna care îţi împiedică vederea n-ai habar!”

 

„Adevărul este că şi dacă ţii în aparenţă Legea, cu fapte exterioare, din pricina pedepsei sau de dragul răsplătirii, în lăuntrul fiinţei tale faci lucrarea aceasta fără nici o plăcere, împotriva pornirilor naturale şi numai împins de la spate. Dacă ţi s-ar da voie, ai face deîndată exact ceea ce acum Legea te opreşte.”

 

„Concluzia firească care se impune este că în lăuntrul tău, tu urăşti Legea. Atunci ce importanţă mai are că tu îi înveţi pe alţii să nu fure, când ştim că tu ai hoţia în inimă, şi ai fura din toată inima dacă te-ai lăsa dus de pornirile inimii tale? Nu vezi câtă ipocrizie se ascunde în dosul unei măşti de decenţă? Tu îi înveţi pe alţii, dar nu te poţi convinge nici pe tine însuţi. De fapt, respectând ceea ce tu, ca evreu, numeşti Lege, n-ai ajuns s-o şi înţelegi vreodată.”

 

Legea nu ne poate rezolva problemele, în capitolul 5 al epistolei, Pavel spune clar că Legea nu a venit ca să ne facă mai buni, ci doar ca să scoată în evidenţă păcatul. Cu cât Legea ne pretinde mai multe, cu atâta noi ne împotrivim ei, urând-o din toată inima.

 

Acesta este motivul pentru care, Pavel spune în capitolul 7:14 că: „Legea este duhovnicească, dar eu sunt… rob păcatului”. Cum se înţelege aceasta? Iată cum: dacă Legea ar fi fost dată numai pentru trupul exterior, ea ar fi putut fi satisfăcută prin fapte exterioare; dar atâta vreme cât Legea este duhovnicească, nimeni nu o poate împlini, pentru că ne este împotrivă firea noastră păcătoasă. Numai Dumnezeu ne poate schimba inima şi ne poate dărui una care îl poate ridica pe om la nivelul Legii lui Dumnezeu. Numai prin lucrarea de înnoire făcută de Duhul Sfânt putem ajunge să dorim să facem voia lui Dumnezeu, nu de frica pedepsei sau din obligaţie, ci dintr-o pornire sinceră a inimii.

 

„Legea, care este duhovnicească” nu poate fi împlinită decât de un om făcut „duhovnicesc” prin lucrarea de înnoire a Duhului. Acolo unde Duhul Sfânt încă nu a intrat, rămâne în continuare păcatul, rămâne împotrivirea tacită faţă de Lege şi duşmănia faţă de prevederile ei. Aceasta se întâmplă cu toate că, mintal, noi recunoaştem că voia lui Dumnezeu este bună, dreaptă şi sfântă.

 

Căutaţi să vă familiarizaţi cu felul acesta de gândire al lui Pavel şi veţi ajunge să vă daţi singuri seama că „făcând faptele Legii” şi „împlinirea Legii” sunt două lucruri cât se poate de deosebite. Faptele Legii sunt însumarea a tot ceea ce face cineva din dorinţa sinceră de a respecta perceptele divine prin strădaniile puterilor proprii. Oricât de sincere sunt însă aceste strădanii, ele sunt însoţite mereu de o stare de înverşunare a inimii şi de o constrângere a pornirilor lăuntrice, care fac în ultimă instanţă faptele exterioare tot una cu ipocrizia, golindu-le de orice valoare. Aceasta este cauza care-l face pe Pavel să scrie în Romani 3:20:

 

„Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului”.

 

Cât de caraghioşi sunt unii care-i învaţă pe cei din Biserici „să se pregătească să primească harul făcând faptele necesare”! Cum ar putea un om să se pregătească făcând faptele, atâta timp cât inima i se împotriveşte şi-l umple de fiere amară? Cum s-ar putea ca o astfel de „faptă” făcută din obligaţie sau constrângere a inimii să fie plăcută înaintea lui Dumnezeu?

 

Pe de altă parte, a împlini Legea înseamnă a face faptele ei din dragoste, cu o inimă voioasă şi binevoitoare, fără a simţi presiunea necesităţii sau apăsarea constrângerii. Această atitudine voioasă şi binevoitoare a inimii este produsul lucrării Duhului Sfânt în lăuntrul celui mântuit:

 

„…pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (5:5).

 

Dar Duhul Sfânt nu este dat decât „prin”, „în urma” şi „ca rezultat” al credinţei mântuitoare în Domnul Isus Christos. Aceasta este ceea ce spune Pavel în introducerea sa:

 

„Pavel… pus deoparte să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi.

 

„Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Christos, Domnul nostru, prin care am primit harul…” (Romani 1:1-5).

 

Schimbarea inimii se face prin lucrarea Duhului, care la rândul Său nu este dat decât ca rezultat al credinţei. Putem spune aşadar fără nici o ezitare că singurele fapte bune sunt cele care sunt o consecinţă a credinţei. Numai „neprihănirea care se capătă prin credinţă” poate împlini Legea, căci numai din meritul câştigat de Christos primim în dar lucrarea Duhului care ne transformă inima făcând-o să-i placă lucrurile cerute de Dumnezeu.

 

Aceasta este de altfel şi definiţia harului, care nu este un fel de certificat pentru libertatea de a face tot ceea ce ne pofteşte inima păcătoasă. Harul este dorinţa şi puterea pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu pentru a-I împlini voia Sa sfântă.

 

Deosebit de ceilalți apostoli ai Domnului Isus, Pavel este definit ca ,,apostolul Neamurilor“. Este mult mai corect să-l numim însă ,,apostolul Harului“, ca opus al Legii. Urmăriți cu atenție și veți observa că fiecare epistolă scrisă de el se termină cu o încredințare a destinatarilor în grija Harului lui Dumnezeu (Rom. 16:24; 1 Cor. 16:23; 2 Cor. 13:14; Gal. 6:18; Efes. 6:24; Filip. 4:23; Col. 4:18;1 Tes. 5:28; 2 Tesal. 3:18).

 

Credinţa nu desfiinţează faptele Legii, ci le face accesibile celui mântuit:

 

„Deci, prin credinţă desfinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Rom. 3:31).

  

Păcatul

„Păcatul” este un alt termen care trebuie explicat. În Sfânta Scriptură, păcatul nu este numai săvârşirea faptelor care încalcă prevederile Legii, ci denumeşte un întreg complex de sentimente şi atitudini ale inimii care ne îndeamnă să călcăm Legea.

 

Dumnezeu nu se opreşte la aparenţe, ci pune degetul direct pe rană atunci când „nu se uită la ce izbeşte ochiul, ci priveşte la inimă”. Înainte de a deveni fapte, păcatele noastre erau ascunse în cutele infinit de sensibile ale inimii:

 

„Dar ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om” (Matei 15:17-20).

 

Prin urmare, credinţa este singura noastră cale spre neprihănire, căci credinţa ne aduce în inimă lucrarea Duhului Sfânt.

 

În Ioan 16:8-9, Domnul Isus spune că singurul păcat care nu li se va ierta oamenilor este necredinţa:

 

„Când va veni El (Duhul Sfânt) va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.

 

În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine”.

 

Cel ce crede are deschisă calea spre neprihănirea pornită dintr-o inimă spălată de sângele Domnului Isus şi înnoită de lucrarea transformatoare a Duhului. Dintr-o astfel de inimă vor curge apoi „râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:38).

 

Înainte de a exista fapte bune sau rele, există o inimă stăpânită de credinţă sau de necredinţă. Inima firii pământeşti este rădăcina tuturor relelor. Ea este„capul şarpelui” despre care vorbeşte Scriptura şi despre care i-a fost promis lui Adam că va fi zdrobit sub picioarele seminţei lui (Gen 3-15)”.

 

+++

 

Scurte studii

Romani 1-8

Romani 1-8 vorbesc despre mântuirea prin har și credință. Finalul din capitolul 8 este apoteotic!

 

,,Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris:

 

„Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat”.

 

Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru“ (Rom. 8:35-39).

 

Evanghelistul D.L. Moody a spus:

 

,,Prefer să fiu în Romani 8 decât să fiu în grădina Edenului. În Eden există pericolul căderii. Capitolul 8 din Romani însă, începe cu ,,nici o osândire și se încheie cu ,,nici o despărțire“. Nimic și nimeni nu-l mai poate despărți pe cel salvat de Dumnezeul mântuirii lui. Aleluia!

 

 Capitolul 8 din epistola apostolului Pavel către Romani este lung și dens. El marchează finalul secțiunii despre doctrina mântuirii prin Christos, un veritabil manual de Teologie Sistematică pentru Biserică.

 

Conținutul capitolului este complex și, pentru unii, complicat. Asemenea unui ghemotoc de fire, el se așează însă ordonat, într-un șir coerent de idei, dacă ști de unde să-l apuci. Totul este să știi de unde să începi … Vă propun să-l apucăm de ultima expresie din versetul 28, adesea neglijată, când nu este omisă de-a dreptul:

 

,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său“ (Rom. 8:28).

 

Care este acest plan despre care amintește Pavel?

 

Este planul de a înlocui omenirea și lumea născută la facerea lui Adam de o altă omenire și o altă lume adusă la ființă prin lucrarea ultimului Adam, Isus Christos.

 

În rezumat, capitolul 8 din epistola către Romani ne vorbește despre acest ,,plan al Său“, prin care toate lucrurile trebuiesc înnoite. În scopul acesta, ,,toate lucrurile lucrează împreună“, iar ce lucrează ele este ,,spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu“. Ei ,,sunt acum în Christos“, au primit înfierea în familia divină prin Duhul Sfânt, trăiesc mai mult decât biruitori într-o lume robită de păcat și nu mai pot fi despărțiți niciodată de dragostea lui Dumnezeu.

 

1. Citând din text, putem spune deci că starea de păcat a oamenilor (descrisă în Romani 1:1-3:20) a dus la o cădere și decădere a întregii creații. Întâiul Adam a prăbușit odată cu sine și întâia creație, cea adamică. Al doilea și ultimul Adam, Isus Christos, aduce cu Sine o ,,făptură nouă“, o creație christică:

 

,,De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare“ (Rom. 8:19-25).

 

1. După păcatul primului Adam a urmat apoi epoca Legii lui Moise, care a scos în evidență păcatul și de care am fost izbăviți nu prin ascultare, ci prin credința în ispășirea și înnoirea (Romani 3:21-5:21) lucrate de Dumnezeu prin Christos:

 

,,Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.

În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti, pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.

Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii din pricina păcatului, dar duhul vostru este viu din pricina neprihănirii. Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi“ (Romani 8:1-11).

 

III. Consecința ispășirii și înnoirii prin Christos este că am primit (Romani 6:1-7:25) o viață nouă, superioară celei a  primului Adam, o natură nouă, o nădejde nouă și o relație nouă cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt:

 

,,Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri, dar, dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava!”, adică „Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi“ (Rom. 8:12-18).

 

1. Toate aceste etape ale planului etern, făcut înainte de întemeierea lumii de Dumnezeu, este realizat acum, în timp, prin Isus Christos:

 

,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci, pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat, şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi, iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit“ (Rom. 8:28-30).

 

1. Fiind un plan făcut în eternitate, el nu mai poate fi influențat sau invalidat de ceea ce se întâmplă acum în lumea văzută sau nevăzută. Credincioșii în Christos se bucură de siguranța destinului lor veșnic:

 

,,Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?

Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?

Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!

Cine-i va osândi?

Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!

Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?

După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat”. Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru“ (Rom. 8:31-39).

 

Salvarea omenirii prin credința în Christos a fost, este și va fi planul făcut de un Dumnezeu al harului pentru cei care altfel nu s-ar fi putut salva niciodată. Lucrul acesta l-am găsit într-o scris cum nu se poate mai frumos într-o scurtă meditație din seria celor trimise de Bob & Debby Gass și care, paradoxal, mi-a sosit chiar în aceste zile. Încrederea în planul divin infailibil ne poate da convingerea că, într-adevăr, ,,toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu“ (Rom. 8:28).

 

„El… face toate după sfatul voiei Sale” (Efeseni 1:11)

Biblia spune: „Domnul… nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană” (Psalmul 84:11).

 

Uneori ne rugăm pentru un anumit lucru, crezând că este bun pentru noi. Însă Dumnezeu, care are un plan pentru viața noastră, știe ce „este bun” și ce nu este. Soția lui Billy Graham, Ruth, a spus că dacă Dumnezeu i-ar fi răspuns la toate rugăciunile când era tânără, s-ar fi căsătorit cu omul nepotrivit – de mai multe ori!

 

Se spune că două lacrimi pluteau pe râul vieții. Una a întrebat-o pe cealaltă: „Tu cine ești?” Aceasta i-a răspuns: „Eu sunt lacrima fetei care a iubit un băiat și l-a pierdut. Dar tu cine ești?” Cea de-a doua lacrimă i-a răspuns: „Eu sunt lacrima fetei care l-a cucerit.”

 

Așa este în viață, nu-i așa? Noi plângem după lucrurile pe care nu le avem, fără să ne dăm seama că am fi putut plânge de două ori mai mult dacă Dumnezeu ni le-ar fi dat. Expresia „umblare prin credință” înseamnă să crezi că planul lui Dumnezeu este desăvârșit și că ți se va revela pe măsură ce ai nevoie să-l cunoști.

 

Pavel a spus: „M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc” (Filipeni 4:11).

 

În mod clar, această mulțumire nu a venit din lucrurile înconjurătoare, întru-cât și-a petrecut în temniță mulți ani din cei în care a fost angrenat în lucrare. Așadar, de unde a venit mulțumirea sa? Din cunoașterea faptului că Dumnezeu „face toate după sfatul voiei Sale.” Să însemne asta că Pavel a înțeles fiecare amănunt din planul lui Dumnezeu? Nu, însă atunci când nu a înțeles planul, el s-a încrezut în Cel ce a făcut planul! Iată izvorul păcii, bucuriei și mulțumirii lui Pavel. Același lucru este valabil și pentru tine!

 

SCHIŢA CĂRŢII

 

EPISTOLA CĂTRE ROMANI – „Neprihănirea dată-n dar”

 

INTRODUCERE (1:1-17)

 

1. Neprihănirea lui Dumnezeu este ceea ce ne trebuie

 

1:18-1:32 – Omenirea L-a părăsit pe Dumnezeu şi a pierdut neprihănirea.

2:1-2:16 – Neamurile, fără Lege, sunt vinovate.

2:17-3:8 – Iudeii, sub Lege, sunt şi ei vinovaţi.

3:9-3:20 – Rezultatul: Vinovăţia întregii omeniri.

 

2. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este dăruită

 

3:21 – Nu prin ţinerea Legii.

3:22, 23 – Prin credinţă (calea).

3:24 – Din harul divin acordat (izvorul).

3:24, 25 –  În urma morţii lui Christos (prilejul).

3:26-31 – Fără plată pentru neamuri, ca şi pentru evrei (scopul).

4:1-25 – Exemplificată în Avraam şi în David (exemplele).

5:1-11 – Are ca urmare mari binecuvântări (rezultatul).

5:12-21 – Rezumatul: Mântuirea este oferită întregii omenirii.

 

3. Neprihănirea lui Dumnezeu este realizată în noi

 

6:1-13 – Noi am murit faţă de păcat şi trăim pentru Dumnezeu.

6:14-7:25 – Noi am murit faţă de Lege şi trăim sub har.

8:1-13 – Noi am murit faţă de fire şi trăim prin Duhul.

 

4. Neprihănirea lui Dumnezeu ne este asigurată

 

8:14-25 – Suntem fii şi ne aşteaptă slava.

8:26-27 – Mijlocirea Duhului

8:28-34 – Scopul etern al Tatălui

8:35-39 – Dragostea statornică a Fiului.

 

5. Neprihănirea lui Dumnezeu și salvarea evreilor

 

Cap.9 – Israelul a fost ales în trecut.

Cap. 10 – Israelul este îndepărtat în prezent.

Cap.11 – Israelul va fi restaurat în viitor.

 

6. Neprihănirea lui în viața credincioșilor

 

Cap.12, 13-  În cadrul activităţilor spirituale, sociale şi cetăţeneşti.

Cap.14-16 – În cadrul părtăşiei şi slujirii noastre creştine.

 

===

 

Scurte studii în Romani

Plata fărădelegii – Rom. 1:27

 

Realități surprinzătoare în expresia: ,,Cei doi se vor face un singur trup“

Ani de zile m-am întrebat ce poate însemna informația din versetul: ,,Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum! Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup” (1 Cor. 6:15-16). Iată că cercetătorii moderni au confirmat realitatea descrisă de Biblie! Mai mult, cred că există ceva care explică și ,,pedeapsa“ pe care o iau ,,automat“ homosexualii când păcătuiesc:,, …au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.“ (Rom. 1:27).

 

+++

 

Femeile absorb celule vii de ADN ale bărbaţilor cu care au întreţinut relaţii sexuale

Oana Bujor |

 

Corpul femeilor este purtător al ADN-ului viu al tuturor bărbaţilor cu care acestea au întreţinut relaţii sexuale, este concluzia unui studiu realizat de specialişti din cadrul Universităţii din Seattle în colaborare cu Centrul de Cercetare a Cancerului Fred Hutchinson.

 

Specialiştii au realizat descoperirea din întâmplare, iniţial aceştia dorind să determine dacă femeile purtătoare a unui făt de sex masculin erau mai predispuse la anumite afecţiuni neurologice. Conform YourNewsWire, creierul femeilor este mult mai diferit decât se aşteptau cercetătorii.

 

În urma studiului a fost descoperit că în creierul femeilor se află un ”microchimerism masculin”, cu alte cuvinte este prezent ADN-ul al altor indivizi care sunt genetic diferiţi de restul celulelor femeii. Conform studiului, ”63% dintre femeile testate deţineau microchimerism masculin în creierul lor. Acesta era prezent în diferite regiuni ale creierului”. Aşadar, 63% dintre femei sunt purtătoare ale celulelor vii de ADN. Specialiştii susţin că ADN-ul masculin din creierul femeilor provine din mai multe surse, de la sarcini, transferate de la un frate mai mare în timpul sarcinii sau din cadrul relaţiilor sexuale.

 

Având în vedere că primele surse nu se aplică tuturor femeilor, cea mai comună sursă de provenienţă a ADN-ului masculin ar fi relaţiile sexuale, notează studiul. Practic, spermatozoizii sunt o celulă vie, cei care râman îşi găsesc adăpost în corpul femeii. În al doilea caz, cei care ajuns prin intermediul sexului oral în cavitatea bucală ajung să traverseze canalul nazal, urechea internă şi ajung apoi în spatele ochilor. De aici, spermatozoidul ajunge în fluxul sanguin şi apoi în creier şi coloana vertebrală, se mai arată în studiu.

 

Bebelușul poate semăna cu primul partener sexual al mamei, chiar dacă ea a rămas însărcinată cu alt bărbat! Cum e posibil?

Texte obscure din Biblie conțin adevăruri clare. Au trebuit însă sp treacă secole până când ,,știința“ să le confirme.Un text care mi-a trezit curiozitatea a fost acesta:

,,Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua eu mădularele lui Hristos şi voi face din ele mădulare ale unei curve? Nicidecum!

Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup.”  Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El. Fugiţi de curvie! Orice alt păcat pe care-l face omul este un păcat săvârşit afară din trup, dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său.“ – 1 Corinteni 6:15-18

 

Păcatul nu este doar împotriva lui Dumnezeu, ci și (mai ales) împotriva noastră, a păcătoșilor. Lucrurile pe care ni le-a interzis Dumnezeu nu sunt niciodată spre binele nostru.

 

Un alt text biblic care ne informează aproximativ despre aceleași lucruri este acesta:

 

,,Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase, căci femeile lor au schimbat întrebuinţarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel, şi bărbaţii au părăsit întrebuinţarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alţii, au săvârşit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase şi au primit în ei înşişi plata cuvenită pentru rătăcirea lor.“ (Romani 1:26-27)

 

Iată un articol preluat din Ampres.ro, care confirmă informațiile din textul Bibliei:

 

tatălO teorie a doctorilor și cercetătorilor nu a babelor care ghicesc în bobi, ar putea pune pe gânduri multe familii. Telegonia este o teorie demonstrată cu ajutorul geneticii, care susţine că primul partener sexual din viaţa unei femei este, de fapt, tatăl genetic al copiilor sai. De aici, reiese ideea că, indiferent de bărbatul cu care femeia rămâne gravidă, copilul ar putea semăna cu primul ei partener. Mai mult, fiecare partener sexual contribuie la dezvoltarea structurii ADN-ului

copiilor săi.

 

Telegonia a fost dovedită de biologul şi filosoful francez Felix Le Dantec. Cel mai concludent exemplu este cel al unei iepe care a fost împerecheată cu un mascul zebră. Bineînţeles că nu a rezultat nimic, pentru că genomurile celor două specii sunt incompatibile, dar, mai târziu, când aceeaşi iapă a fost împerecheată cu un cal, spre surprinderea tuturor, mânjii au ieşit vărgaţi! Această întâmplare a fost, de fapt, punctul de pornire al teoriei telegoniei.

 

Cromozomii au capacitatea de a memora informaţie și pe cale cale ondulatorie, adică prin undele emise de molecule şi de atomi. Cercetările au arătat că spermatozoizii zebrei au rămas o vreme în corpul iepei, apoi s-au ventilat. Rămași sub formă de corpusculi ondulatorii, adică informaţii ce rămân în memoria celulelor, aceştia ies la iveală mai târziu. La fel stau lucrurile şi în genetică umană.

 

Geneticienii au explicat și cum a fost posibil să vină pe lume un copil negru rezultat dintr-un cuplu de albi. Pentru că primul iubit al mamei fusese un bărbat de culoare, informaţia genetică rămasă intactă a influenţat structura genetică al copilului, chiar dacă acesta a fost conceput cu un bărbat alb. Telegonia este astfel o realitate, chiar dacă acest lucru nu este pe placul tuturor, iar corpul uman se supune unor legi stricte din punct de vedere genetic.

 

Biologii moderni găsesc o posibilă explicaţie a fenomenului telegoniei prin „allele”, o secvenţă reprezentată de poziţia ocupată de un număr din codul ADN în cromozom. Aceste secvenţe de ADN alcătuiesc codul unei gene, iar un set de „allele” dau genotipul individual. Mai exact, primul bărbat din viaţa unei femei poate avea nişte secvenţe dominante care să se „lipească” de secvenţe din cromozomii femeii, producând un efect întârziat. Coincidență sau nu, „al lele”, cum se pronunţă conform dicţionarului Encarta, posibil de origine protolatina, seamănă mult cu vorba românească străveche „al lelei”, care se referă la un copil cu tată incert.

 

În concluzie, telegonia caută să demonstreze că păstrarea virginităţii până la căsătorie nu este doar un principiu moral, ci şi unul care ține de genetică. Informaţiile genetice dezordonate, care ajung în corpul viitoarei mame odată cu sperma străină, mai devreme sau mai târziu, determină zestrea genetică a fătului, care se naşte cu o mulţime de afecțiuni. Aceasta este cauza pentru care in ziua de astăzi copiii nu mai sunt la fel de sănătoși ca în trecut, spun cercetătorii care au studiat fenomenal telegoniei.

 

În prezent, femeile întrețin relații sexuale cu parteneri diferiți până să devină mame, iar informațiile genetice pozitive, dar si negative, rămân în organismul ei, influențând dezvoltarea fătului. Potrivit datelor Ministerul Sănătăţii, în 1999, vârsta medie la care tinerii aveau primul contact sexual a fost de 19 ani şi jumătate, în descreştere faţă de anul 1993, când această vârstă era de 20 de ani şi jumătate. Astăzi, vârsta a scăzut la 17-18 ani. Sursa – doctorulzilei.ro

 

Pentru o abordare științifică a fenomenului, citiți și:

 

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4282758/

 

+++

 

Romani 7 – Creștinul izbăvit de Lege

Legea și harul – contradicții?

 

Legea a fost dată prin Moise; harul și adevărul au venit prin Isus Hristos. – Ioan 1.17Dintr-un anumit punct de vedere, legea și harul sunt la fel, fiindcă ambele ne așază înainte standarde foarte înalte. Din toate celelalte puncte de vedere, ele sunt perfect opuse.

Legea lui Moise a fost dată la Muntele Sinai (Exod 19 și 20). Dumnezeu Și-a făcut acolo în mod explicit cunoscut dreptatea și cerințele Sale sfinte. Dacă oamenii ascultau, erau binecuvântați; dacă nu ascultau, erau sub blestemul solemn al legii.

 

De cealaltă parte, harul înseamnă că toate cerințele drepte și sfinte ale lui Dumnezeu au fost împlinite prin moartea și învierea lui Hristos. Tuturor celor care cred le sunt dăruite iertarea și Duhul Sfânt, astfel ca ei să aibă putere pentru a se conforma standardului care, sub har, nu este altul decât Hristos Însuși.

 

Esența însăși a legii este deci cerința; esența însăși a harului este înzestrarea. Sub lege, Dumnezeu ne spune: „Dă-Mi! Oferă-Mi dragostea și ascultarea datorate!“. Sub har, El stă cu brațele întinse, spunând: „Primește dragostea și puterea Mea mântuitoare!“.

 

Legea spune: „Împlinește și vei avea viața!“. Harul spune: „Ai viața, acum împlinește!“.

 

Credincioșii nu sunt sub lege, ci sub har. În Galateni 4.4,5 găsim cum a avut loc această schimbare de poziție:

 

„Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, venit din femeie, venit sub lege, ca să-i răscumpere pe cei de sub lege, ca să primim înfierea“.

 

Schimbarea deci este întemeiată pe acest cuvânt: răscumpărare, iar răscumpărarea a implicat moartea Răscumpărătorului. El a fost făcut blestem pentru noi prin moartea Sa pe cruce (Galateni 3.13), de aceea credinciosul este îndreptățit să se socotească „mort față de lege“ (Romani 7.4).

 

Legea nu a murit; Domnul Isus a murit sub blestemul ei, iar acum Dumnezeu Își suspendă mânia și proclamă tuturor harul Său. Credinciosul a murit față de lege în Persoana marelui său Reprezentant. Acum el este sub autoritatea unei puteri diferite, iar această putere este într-o Persoană – în Fiul înviat al lui Dumnezeu. – F. B. Hole

 

+++

 

Romani 12:1 – O jertfă vie

Context:

 

După cele 11 capitole de doctrină, urmează câteva de practică, de aplicații ale doctrinelor la viața credincioșilor. Ca un excelent expozitor, apostolul Pavel le așează în cercuri concentrice. Astfel …

 

12:1-2 – despre problema individului

 

12:3-21 – despre problema relațiilor din Biserică

 

13:1-10 – despre relația celor din Biserică cu Statul și societatea din jur

 

Primul cerc este o aplicație practică la doctrina din Romani 7:14-25, conflictul dintre firea cea nouă și firea pământească. Apostolul Pavel lansează o expresie nouă care surprinde un paradox: fiecare din noi trebuie să aducă ,,o jertfă vie“. Este ca și cum ai spune că ,,plecând, el a rămas cu noi“. Termenii nu se asociază, ci sunt opuși, contradictorii.

 

De fapt, primul verset din capitolul 12 subliniază câteva lucruri: Mai întâi, apostolul nu poate face din acest paradox o poruncă, ci dă doar un sfat, un îndemn puternic, dar care lasă fiecăruia dreptul să-l asculte sau nu. În al doilea rând, apostolul motivează acest îndemn pe existența harului nemărginit care ne-a fost acordat și despre care a vorbit în primele 11 capitole. În al treilea rând, apostolul prezintă alternativa unei alegeri între trăirile trupului și posibilitatea unei slujiri duhovnicești. Iată cum sună toate aceste trei lucruri așezate împreună:

 

,,Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească“ (Romani 12:1).

 

Nu este nici prima dată și nici singura dată când Pavel vorbește despre astfel de lucruri. Conflictul lăuntric dintre pornirile trupului și năzuința Duhului apare și în alte epistole. În Galateni, apostolul ne spune că acest conflict este o realitate generală care-i afectează pe toți creștinii:

 

,,Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul, împotriva firii pământeşti; sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi“ (Gal. 5:16-17).

 

Avem un război civil înăuntrul ființei noastre. Suntem împinși din două părți și avem porniri contradictorii. Vai de cei care nu-și dau seama de aceasta! Trupul nostru mustind a fire pământească nu ne este un aliat, ci un dușman perfid.

 

Apostolul mărturisește că această realitate îl afectează și pe el însuși. Pavel nu se apucă să ne dea sfaturi înainte de a ne da un exemplu personal. Iată zbuciumul lui și iată hotărârea lui nestrămutată:

 

,,Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat“ (1 Corinteni 9:26-27).

 

Paradoxul din expresia ,,să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie“ a părut interesant unora, dar el reflectă un pericol teribil. Pavel ne transmite prin acest paradox un avertisment important. El ne spune că, spre deosebire de animalele care odată aduse jertfă, mor și nu ne mai fac probleme, trupurile noastre, deși jertfite prin pocăință, vor continua să trăiască și să ne tulbure!

 

Trupul dominat de firea pământească ne va fi un dușman toată viața noastră. Împotrivirile lui ne vor sta în drum și în prima zi de după convertire și în ultima zi a vieții de credință.

 

Nu se poate să aduci Domnului o slujire duhovnicească decât în măsura în care-ți răstignești firea pământească purtându-ți crucea în fiecare zi.

 

Un om simplu se ruga mereu în adunare: ,,Doamne, fă să țină cuiele!“. Păstorul l-a luat deoparte și l-a întrebat ce vrea să spună cu aceasta. El se gândea că omul nu înțelege ceva din jertfa desăvârșită a lui Christos. Spre surprinderea sa, omul i-a explicat că auzise mai demult un predicator explicând că fiecare creștin trebuie să-și așeze trupul păcătos pe cruce și să nu-i dea voie să se dea jos de acolo. ,,De aceea mă tot rog Domnului să țină cuiele, ca nu cumva trupul ăsta care se tot zbate să reușească să se dea jos și să mă tragă iar spre păcat.“

 

Erau cuvintele unui om simplu, dar cererea lui ilustra o înțelegere clară a unei situații complexe. Când Domnul Isus ne spune să ne scoatem ochiul și să ne tăiem mâna păcătoasă, metaforele Lui sunt la fel de simple, dar puternice.

 

În America există o expresie ca un oftat: ,,TGIF!“ (Thanks God is Friday!), ,,Slavă Domnului că e Vineri și am terminat săptămâna de lucru!“ Trupul nostru istovit exaltă! Sâmbătă suntem la fel de vioi ca vițeii scăpați din grajd! Trupul nostru anticipează excursii, distracții și desfătări. Cum se face atunci că același trup care ne-a fugărit sâmbăta este prea obosit duminica să se scoale din pat ca să meargă la casa de rugăciune? Și cum se face că dacă-l târâm totuși până acolo dimineața, câștigând prima repriză a confruntării, ne face praf după amiaza și ne convinge că n-are rost să ne ,,jertfim“ încă o dată? Trupul ne va trage întotdeauna spre viața aceasta și spre plăcerile ei. ,,Să mâncăm și să bem că mâine murim“ este deviza lui. Rămân poezii nerostite, duete necântate, mângăieri neacordate celor în suferință, resurse financiare redirecționate nefericit de la lucrarea Domnului spre haine, podoabe, aparate electronice, lucruri, lucruri și iar lucruri …

 

Vedeți câtă dreptate are apostolul Pavel? ,,O jertfă duhovnicească“ nu poate fi adusă decât de cei care-și dau Domnului trupurile drept o ,,jertfă vie“. Altfel nu se poate!

 

Un comportament adecvat nu se dobândește decât printr-o totală schimbare a minții, iar aceasta este cea de a doua preocupare pe care ne-o recomandă apostolul Pavel în acest prim cerc al personalității creștinului. Este o lucrare mare, radicală, o desprindere din presiunea opiniei publice din societate și o ancorare puternică în opinia lui Dumnezeu:

 

„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită“ (Romani 12:2).

 

Romani 12:2 – O minte înnoită

……

 

Romani 16 – Pledoarie pentru prietenie

Faptele apostolilor din Epistola către Romani Edit

BY BARZILAIENDAN on MARCH 25, 2022 • ( 0 )

 

Întrebare:

„Am observat că prețuiți foarte mult prieteniile. Preferați numele mic. Chair și atunci când predicați nu „le țineți o predică“, ci vorbiți cu ei prietenește. Pot să vă întreb de ce o faceți?

 

Răspuns:

 

Prietenia este o promovare a cuiva la propria poziție, propriul nivel. Așa ceva a făcut Isus Christos cu ucenicii Săi:

 

„Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu“ (Ioan 15:15).

 

Iubind pe cineva, l-ai luat in sufletul tau, fara ca el sa piarda ceva.

 

De ce-mi fac prieteni? Am să vă răspund cu exemplul apostolului Pavel.

 

Epistola către Romani este de departe cea mai importantă dintre epistolele lui Pavel, un tratat de teologie sistematică, temelia credinței noastre, manualul studiat de doua mii de ani. Pare prea grea sau greoaie pentru unii. Prea multă teologie la un loc. 15 capitole de doctrine, iar apoi, în sfârșit, capitolul 16 care este un capitol fără teologie, capitolul 16. Oare?

 

Ce găsim aici este teologia coborâtă în viață; viața izvorâtă din teologie. Fără osteneala faptelor de slujire, teologia este doar o cunoștință stearpă și acuzatoare. Primele cincisprezece capitole scrise de Pavel se varsă în această încheiere ca un corolarul al tuturor celor spuse. Evanghelia lui Pavel nu este doar o veste care poate fi analizată, ci și o viață care trebuie trăită:

 

„Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea și propovăduirea lui Isus Hristos – potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrierile prorocilor și, prin porunca Dumnezeului celui veșnic, a fost adusă la cunoștinţa tuturor neamurilor, ca să asculte de credinţă – a lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin“ (Romani 16:25-27).

 

Aceasta este cea mai lungă dintre toate benedicțiile lui Pavel. Ea pune bazele pe care se pot clădi prieteniile adevărate.

 

Acest capitol este îndesat cu aluzii la adevărate povești pline de dragoste și de sacrificii. Sunt faptele apostolilor din epistola către Romani, căci Faptele Apostolilor au continuat in toate epistolele bisericii și continua și azi in viața bisericilor din toată lumea. În el, Pavel a salutat cel puțin douăzeci și șase de persoane pe nume, precum și două persoane fără nume, sfinți anonimi. A salutat, de asemenea, mai multe biserici care erau care se întâlneau la Roma în case.

 

Ceea ce se uită îndeobște este că apostolul Pavel nu fusese încă la Roma, ceea ce înseamnă că pe toți oamenii aceștia îi cunoscuse „în altă parte“, „pe teren“, în localitățile prin care a trecut în călătoriile lui misionare. Oamenii aceștia sunt „oazele“ în care apostolul și-a răcorit sufletul pe când umbla prin pustia lumii acesteia. Acesta este motivul pentru care îi pomenește pe toți în contextul slujirii. Sunt oamenii care „s-au ostenit mult“ trăgând la Evanghelie împreună cu marele misionar pentru Neamuri. Prietenia este o responsabilitate, nu o oportunitate.

 

„Spuneţi sănătate Mariei, care s-a ostenit mult pentru voi“ (Romani 16:7).

 

„Spuneţi sănătate Trifenei şi Trifosei, care se ostenesc pentru Domnul. Spuneţi sănătate Persidei preaiubite, care s-a ostenit mult pentru Domnul.“ (Romani 16:12).

 

Dacă apostolul Pavel n-a uitat eforturile lor în jugul Evangheliei cu cât mai mult credeți că Dumnezeu va face lucrul acesta?

 

„Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi“ (Evrei 6:10).

 

Pavel i-a cunoscut personal pe sfinții aceștia, iar acum folosește ocazia acestei epistole ca să-și reînnoiască sentimentele Lui față de ei. Cum au ajuns ei între timp la Roma? Asta este o taină ca taina vieții fiecăruia dintre noi.

 

După ce-i salută pe cei din Roma, Pavel adaugă salutări de la nu mai puțin de nouă credincioși care se aflau cu el în Corint.

 

Care este semnificația acestui lucru? Aceasta arată că Pavel era un făcător de prieteni, un câștigător de suflete. El nu a încercat să trăiască o viață izolată; avea prieteni în Domnul și îi aprecia. Ei erau un ajutor pentru el personal și pentru slujirea sa.

 

Acest adevăr este întotdeauna valabil. Am descoperit peste tot că slujitorii

pe care Dumnezeu i-a folosit mai mult în lucrare au fost oameni care și au făcut prieteni. Ei s-au multiplicat în viețile prietenilor și asociaților lor din slujbă.

Singurătatea părtășiei cu Dumnezeu, în care ne creștem pe noi înșine, trebuie completată cu prietenia sfinților, în care ne creștem unii pe alții.

 

Ce aflăm despre prietenii lui Pavel?

 

Fibia, cea mai ne-teologă dintre purtătoarele de teologie

Pavel a început cu Fivi (Fibia sau Phebe în original). Ea a fost membră a bisericii din Cencreasa, și, foarte probabil a fost pusă în capul listei pentru că ea a fost cea care a dus această epistolă la Roma. Niciodată nu a dus un mesager o scrisoare mai importantă ca acesta! Cencrea era portul maritim al Corintului, așa că Fibia a fost probabil câștigată pentru Hristos în timpul anului și jumătate în care Pavel i-a petrecut acolo.

 

Observați cum îi sfătuiește Pavel pe cei din Roma să o primească pe această femeie: „S-o primiți în Domnul, într-un chip vrednic de sfinți“ (16:2). Toată teologia lui Pavel este „în Domnul“. Primele 15 capitole folosesc această expresie de 25 de ori, iar expresia echivalentă „în Hristos“ este folosită de nu mai puțin de 56 de ori!

 

Este clar că apostolul dorește ca teologia unei vieți noi în Christos să fie coborâtă în viața practică a sfinților. Toate relațiile credincioșilor trebuie să fie „în Domnul“, vrednice de niște sfinți.

 

Fibia este numită „slujitoare“ sau „diaconiță“. În biserica primară existau femei care slujeau vizitând bolnavii, asistarea femeilor tinere și ajutând pe cei săraci. Probabil că mâinile ei au șters la fund mulți copii, au întors de pe o parte pe alta pe mulți bolnavi și au gătit casa și masa pentru mulți musafiri. Străin în Corint, apostolul Pavel a avut un mare ajutor în slujirea acestei femei:

 

„S-o ajutați în orice privință, căci și ea s-a arătat de ajutor multora și îndeosebi mie“ (16.2).

 

Nu cred că Fibia a citit scrisoarea pe care i-a încredințat-o Pavel. De două mii de ani, cele mai mari capete din creștinism o citesc și cu greu o pot pătrunde. Fibia n-a știut și nici n-a crezut în ziua aceea că face o „lucrare duhovnicească“, a luat-o ca pe una din lucrările mici pe care le făcea cu credincioșie. N-a riscat oare prea mult Pavel încredințând o asemena comoară unei femei fragile și împovărate cu propriile ei bagaje? N-a riscat s-o piardă? Ba da. Oamenii lui Dumnezeu fac însă lucrări mici, lăsându-L apoi pe Dumnezeu să le dea dimensiunile și influența dorită de El. În contextul acela, Fibia a făcut un lucru aparent neînsemnat, dar Dumnezeu l-a transformat într-o influență care a inundat secolele. Giganticul arbore Sequoia are una din cele mai mici semințe din lumea arborilor. Dumnezeu a decis așa și lucrul acesta este o minunăție în ochii noștri!

 

Aquila și Priscila – salvatorii lui Pavel

De la salvgardarea celei mai bogate mărturisiri de credință trecem la salvarea celui mai mai mare teolog al creștinismului. Cât de mult ne-am dori să avem detalii despre aceste povestiri din spatele fiecăruia dintre aceste nume!

 

I-am cunoscut pe Priscila și pe Aquila în cartea Faptele Apostolilor (18:1-3, 18-19, 26). Unde și când și-au riscat viața pentru Pavel, nu știm, dar ne bucurăm că au făcut-o! (vezi și 1 Cor. 16:19; 2 Tim 4:19) Vă dați seama că această familie de sfinți a făcut un lucru aparent suficient de mic ca să fie neconsemnat în Noul Testament, dar imens în importanță istorică a creștinismului? N-ar fi existat un Pavel dacă nu i-ar fi salvat viața acești doi oameni uitați de toate manualele de istorie și teologie. Fapte lor de atunci a fost o binecuvântare pentru toate bisericile care au existat, există și vor mai exista vreodată pe toată fața pământului!

 

„Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Aquila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus, care şi-au pus capul în joc, ca să-mi scape viaţa. Le mulţumesc nu numai eu, dar şi toate bisericile ieşite dintre neamuri“ (Romani 16:3-4).

 

În momentul scrierii acestui text, Acuila și Priscila se aflau în Roma și o biserică se întâlnea în casa lor. În acest capitol, Pavel a salutat o serie de astfel de „adunări de casă“, singurele care existau pe vremea aceea nu numai în Roma, ci în mai toate provinciile Imperiului (Rom. 16:10-11, 14-15).

 

Câțiva preiubiți ai apostolului

Patru persoane sunt numite “preaiubiți” de Pavel: Epenet (Rom. 16:5), Ampliat (Rom. 16:8), Stache (Rom.16:9), și Persida (Rom. 16:12). Epenet este scump lui Pavel în mod speial pentru că el a fost primul dintre cei convertiți din Asia. Se pare că el aparținea familiei lui Ștefana, căci în 1 Corinteni 16:15 aceste persoane

sunt de asemenea numiți “cel dintâi rod al Ahaiei”.

 

Ce rost a avut să le pomenească numele public dacă nu ne-a spus public și ce fel de fapte făcuseră pentru Pavel? Rostul este în căldura cu care le rostește numele. Rostul este în căldura cu care ei, la Roma fiind, își vor auzi citi numele. Dragostea își are legile ei, iar Pavel vrea, dincolo de dialogul pe care-l citim noi, să-i atingă drăgăstos pe cei cu care a împărțit vremelnic și greul și frumosul, și suferința și slava prin care i-a dus umblarea alături de Christos. Un nume este o lume de amintiri, iar Pavel rostește cărți întregi atunci când rostește numele acestor prieteni.

 

Toti oamenii te aud cand vorbesti; prieteni insa inteleg ce spui, iar cei mai buni prieteni sunt cei care pricep si ceea ce n-ai spus in cuvinte.

 

Rudele creștine ale lui Pavel

Persecutorul Saul nu le-a oprit pe unele din rudele lui să devină creștini, mărturisitorul Pavel le-a făcut pe alte rudenii să-l urmeze!

 

Andronic și Iunia face parte din prima categorie. Luciu, Iason și Sosipater sunt din cea de a doua categorie. Primii sunt la Roma. Ceilalți călătoresc împreuna cu Pavel.

 

„Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele mele şi tovarăşii mei de temniţă, care sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar“ … Spuneți sănătate lui ierodion, ruda mea“ (Romani 16:7,11).

 

„Timotei, tovarăşul meu de lucru, vă trimite sănătate; tot aşa şi Luciu, Iason şi Sosipater, rudele mele“ (Romani 16:21).

 

Dați drumul puțin la imaginație și căutați să vedeți scena în care Andronic și Iunia sunt acum în aceeași temniță cu „creștinul“ Pavel. Cele două rude făceau parte din grupul celor pe care Pavel îi trântea altădată în temniță pe vremea când prigonea Biserica lui Christos (Faptele apostolilor 22:4-5; 26:9-11). Vi-i puteți închipui discutând acum cu Pavel, zâmbind și spunându-i: „Hei Saul! Simți și tu acum ce simțeam noi altădată, când tu amenințai cu temnița.“ Iar Saul răspunzând: „Da. Plătesc acum! Dumnezeu mă face să simt suferințele pe care le-am provocat pe vremuri altora. Este o lecția în toate acestea. Am fost plin de râvnă să călătoresc în alte ținuturi, am avut în mână scrisori și am vrut să-i arunc pe alții în temniță. Acum, Dumnezeu mă face să călătoresc în alte ținuturi, să trimit scrisori și … să stau în temniță.“

 

Una din cele mai mari bucurii ale vieții este să ai rudele întoarse la Domnul și, pe deasupra, să-ți mai fie și prieteni! Pavel a avut această fericire.

 

Faptul că Pavel îi caracterizează pe Iunia și Andronia „cu vază între apostoli“, nu-i ridică pe aceștia la nivelul celor doisprezece apostoli ai Domnului. Au existat și niște „apostoli ai Bisericii“, după cum au existat și „apostoli ai Domnului“. Iunia și Andronia au fost în rândul apostolilor Bisericii și s-au bucurat, pe cât se pare, de autoritate teritorială reprezentativă în bisericile de casă din Roma.

 

Rufus, menționat în Romani 16:13, ar putea fi același cu cel menționat în Marcu 15:21, dar nu putem fi siguri. Dacă este așa, atunci experiența lui Simon la Calvar a condus la convertirea lui și a familiei sale. Pavel și Rufus nu erau rude. “Mama lui și a mea” înseamnă doar că mama lui Rufus a fost ca o mamă pentru el. Pavel (vezi Marcu 10:30).

 

Grupuri din biserici de casă

Ne plângem adesea că nu suntem mulți în adunările locale, dar la Roma existau biserici în case cu doar câțiva membrii. Iată salutul lui Pavel către două dintre ele:

 

„Spuneţi sănătate celor din casa lui Aristobul“ (Romani 16:10).

 

„Spuneţi sănătate lui Asincrit, lui Flegon, lui Hermes, lui Patroba, lui Herma şi fraţilor care sunt împreună cu ei“ (Romani 16:14).

 

„Spuneţi sănătate lui Filolog şi Iuliei, lui Nereu şi surorii lui, Olimpa, şi tuturor sfinţilor care sunt împreună cu ei.“ (Romani 16:15).

 

Au existat însă și case în care nu toți erau întorși la Domnul:

 

„Spuneţi sănătate celor din casa lui Narcis, care sunt ai Domnului“ (Romani 16:11).

 

Prietenii ne-prieteni

Adevăratul caracter al cuiva se vede și din prietenii… pe care nu și-i face.

 

Învățătura sănătoasă duce la o viață sănătoasă, dar nu toți s-au ținut de doctrinele Evangheliei lui Pavel, devenite „dreptarul învățăturilor sănătoase“ (Romani 6:17; Galateni 6:16; 2 Timotei 1:13).

 

Dusmanii lui Dumnezeu sunt intotdeauna falsi prieteni ai omului. Prieteniile trebuiesc restrânse la cei care duc o viață de ascultare, iar apropierea de Dumnezeu înseamnă automat îndepărtarea imediată și categprică de cei care trăiesc și răspândesc o minciună. Pe aceștia, spune Pavel, însemnați-i și depărtați-vă de ei.

 

„Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători. Cât despre voi, ascultarea voastră este cunoscută de toţi. Mă bucur dar de voi şi doresc să fiţi înţelepţi în ce priveşte binele şi proşti în ce priveşte răul“ (Romani 16:17-19; Filipeni 3:17-21).

 

Prieteni de departe, prieteni de aproape

Prietenia este un dar reciproc, iar prieteniile adevărate sunt veșnice. Apostolul Pavel îi salută pe cei din Roma și în numele prietenilor care-l însoțeau în lucrarea din Corint.

 

Primul amintit este Timotei, pe care-l numește „tovarășul meu de lucru“. Credincioșia ucenicului Timotei a fost încercată și răsîncercată. Prietenul sigur îl cunoști din împrejurări nesigure și un prieten adevărat sosește atunci când toți ceilalți te părăsesc. Pavel a avut în Timotei un fiu și un ucenic totodată:

 

„Căci n-am pe nimeni care să-mi împărtăşească simţirile ca el şi să se îngrijească într-adevăr de starea voastră. Ce-i drept, toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos. Ştiţi râvna lui încercată; cum, ca un copil cu tatăl lui, a lucrat ca un rob împreună cu mine pentru înaintarea Evangheliei. “ (Filipeni 2:20-22).

 

Sunt amintiți apoi Luciu, Iason și Sosipater, rude cu marele apostol (Romani 16:21).

 

Există și un verset care știm precis că nu-i aparține lui Pavel. Este inițiativa și salutul personal al unuia care ține neapărat să-și salute frații pe care încă nu-i cunoaște, dar în slujba cărora s-a pus singur, de bună voie. Iată-l parcă ridicându-și capul peste statutul său ca să vorbească și el puțin cu frații lui din Roma:

 

„Vă trimit sănătate în Domnul eu, Terţiu, care am scris epistola aceasta“ (Romani 16:22).

 

Urmează apoi Gaiu, care-și pusese casa la dispoziție pentru adunările creștinilor:

 

„Gaius, gazda mea şi a întregii biserici, vă trimite sănătate. Erast, vistiernicul cetăţii, vă trimite sănătate; tot așa și fratele Cuart“ (Romani 16:23).

 

Este interesant că Erast, cetățean de rang înalt și personalitate influentă în Corint este mențional ultimul, împreună cu anonimul și neînsemnatul Cuart. Credința creștină este nivelatoare și ne unește pe toți în smerenie.

 

La întâlnirea cu un „frate“ lăudăros nevoie mare cu titlurile lui academice și sociale, fratele Petru Popovici i-a replicat: „Sunt Popovici Petru. Am fost și eu, dar m-am pocăit!“

 

Versetul 24, ca și versetul 20 au fost scrise probabil de apostolul Pavel cu mâna sa, pentru a parafa autenticitatea epistolei.

 

„Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin“ (vezi 1 Tesaloniceni 5:28; 2 Tesaloniceni 3:17-18).

 

Concluzie

Epistola către Romani, dincolo de imensa sa valoare teologică, este și o pledoarie pentru prietenie. Apostolul Pavel a fost de câteva ori singur, dar nu a fost un singuratic.

 

Spre deosebire de dragoste, care poate înflori la bine, dar dă adesea îndărăt la greu, dacă nu cumva dispare cu totul, sentimentul de prietenie crește proporțional cu necazurile unuia dintre prieteni. Într-un fel, aceasta legătura de sânge spiritual e mult mai tare decât cea de sânge propriu-zisă, numita rudenie.

 

Apostolul Pavel a influențat și format ucenici pentru că i-a prețuit pe cei pe care Dumnezeu i-a scos în cale. Într-un mod tainic și providențial, Pavel este omul cu care ne împrietenim fiecare dintre noi. Se spune că unii oameni vin si pleaca repede din viata noastra, altii stau o vreme, punandu-si amprenta pe inima noastra. Dupa plecarea lor, nu vom mai fi niciodata aceiasi. Acest lucru îl putem spune și despre relația apostolului Pavel cu grupul celor amintiți în acest capitol.

 

Foarte puțini oameni sunt suficient de bogați ca să-și poată permite să țină mai mulți prieteni. Și aici nu vorbesc despre bogăția financiară …

 

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/19/romani/

///////////////////////////////////////

 

 

1 CORINTENI

Probabil că nici una dintre epistolele apostolului Pavel nu a fost scrisă unui grup mai frământat de probleme, de compromisuri cu păcatul şi de lupte ca această scrisoare adresată creştinilor din oraşul Corint. Au existat glasuri care au spus că Biserica din Corint poate fi numai în parte şi cu greu considerată o Biserică „creştină”. Totuşi, faptul că Pavel o numeşte aşa şi mai ales faptul că Duhul Sfânt a socotit că scrisorile adresate de apostol credincioşilor de acolo merită să fie păstrate în canonul Noului Testament, ne îndeamnă să avem o altă părere. Este bine să stăruim cu atenţie asupra acestei Biserici şi să vedem ce mesaj găsim în epistolele adresate ei pentru viaţa Bisericilor de astăzi.

 

Titlul: În originalul grec, cartea se numeşte: „Pros Korinthious A” – „Către Corinteni A” (sau „întâia”).

 

Autorul: Pavel este nu numai autorul acestei epistole, ci şi fondatorul Bisericii din Corint (1 Cor. 4:14-15).

 

De fapt, apostolul Pavel le-a scris corintenilor nu una, ci patru epistole. Ne-au rămas numai două dintre el, cea de a doua și cea de a patra. Celelalte două s-au pierdut sau, așa cum cred unii comentatori, au fost incluse în textul a ceea ce noi numim azi 2 Corinteni.

 

O recapitulare scurtă a activității apostolului așa cum este descrisă în aceste două epistole și în Faptele Apostolilor ne va ajuta să înțelegem cum au ajuns să fie scrise.

 

Prima dată, apostolul Pavel a ajuns la Corint singur, după ce întâmpinase împotrivire la Filipi, Tesalonic, Berea și Atena (Fapte 16 și 17). Ca să trăiască, Pavel s-a întors temporar la prima lui meserie, facerea corturilor (Fapte 18:1-3). S-a asociat cu o familie de creștini evrei alungați de împăratul Claudiu din Roma, Acuila și Priscila. Când au sosit Sila și Timotei cu un ajutor material din Filipi, apostolul Pavel a lăsat corturile și s-a consacrat lucrării cu oamenii. Pentru că cei din Sinagoga evreiască nu i-au mai dat voie să vorbească acolo, Pavel și-a mutat activitatea în casa lui Iust, aflată în imediata apropiere a sinagogii (Fapte 18:5-7). Crisp, fruntașul sinagogii, împreună cu toată familia lui s-au convertit și s-au dus împreună cu Pavel, ceea ce trebuie să fi fost un mare șoc pentru evrei (Fapte 18:12-17).

 

Ca și în Atena, apostolul a vrut să plece repede mai departe și, eventual, să se întoarcă acasă, la Ierusalim și Antiohia. Imoralitatea crasă din Corint îi făcea scârbă, iar conștiința lui curată de fost fariseu îl împingea să iasă cât se putea mai repede din acea cloacă de păcat. Dumnezeu i s-a arătat însă într-o vedenie și văzându-i ezitările, l-a ,,arestat“ să stea în Corint:

 

„Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău; vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate” (Fapte 18:9-10).

 

Interesant și edificator este că Dumnezeu l-a lăsat pe apostol să plece repede din Atena, sediul filosofilor și al culturii aristocraților, dar l-a reținut în Corint, locul rău famat al desfrâului deșănțat (!). Pavel a lucrat cu oamenii din Corint timp de 18 luni, iar la plecarea lui, cetatea avea o adunare creștină destul de numeroasă.

 

Din Corint, trecând prin Efes și Ierusalim, Pavel s-a întors la Antiohia (Fapte 18:18-23), unde a stat până ce a întreprins cea de a treia călătorie misionară (Fapte 18:23).

 

Ajuns iar în Efes, apostolul a aflat de declinul bisericii din Corint și s-a grăbit să le scrie o scrisoare pripită, căutând să-i aducă la pocăință. 

 

,,V-am scris în epistola mea să n-aveţi nicio legătură cu …“ (1 Cor. 5:9).

 

Unii comentatori spun că ceva din conținutul celei dintâi epistole pierdute se află în 2 Corinteni 6-7.

 

Când a aflat însă mai multe amănunte de la familia lui Cloe (1 Cor. 1:11)  și probabil de la colaboratorii săi Stefana, Fortunat şi  Ahaic (1 Cor. 16-17), Pavel s-a așternut să le scrie o altă epistolă, pe care noi o numim astăzi 1 Corinteni. Ea conține răspunsurile apostolului Pavel la întrebările primite prin Cloe sau printr-un mesaj venit din Corint.

 

1 Corinteni a fost trimisă apoi de Pavel prin Timotei, împreună cu o promisiune:

 

,,La voi am să vin după ce voi trece prin Macedonia, căci prin Macedonia voi trece. Poate mă voi opri pe la voi sau poate chiar voi ierna la voi, ca apoi să mă însoţiţi acolo unde voi avea să mă duc. De data aceasta nu vreau să vă văd în treacăt, ci trag nădejde să mai rămân cu voi câtăva vreme, dacă va îngădui Domnul. Voi mai rămâne totuşi în Efes până la Cincizecime, căci mi s-a deschis aici o uşă mare şi largă şi sunt mulţi potrivnici“ (1 Cor. 16:5-9).

 

Aceste planuri ale lui Pavel au fost date peste cap de întoarcerea lui Timotei cu vești cum nu se poate mai rele despre biserica din Corint. Apostolul a lăsat toate și a fugit la ei. Vizita lui n-a fost însă primită cu bucurie. Dimpotrivă! Pavel a trebuie să plece repede din mijlocul lor. Când scrie ceva despre ea, Pavel numește vizita drept un dezastru. Cei care se impuseseră adunării din Corint drept ,,lideri“, unii chiar auto-intitulați ,,apostoli“, l-au batjocorit și l-au alungat:

 

,,În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus, pe care noi nu L-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă Evanghelie, pe care n-aţi primit-o, oh, cum îl îngăduiţi de bine! Dar socotesc că nici eu nu sunt cu nimic mai prejos de apostolii aceştia „nespus de aleşi!” (2 Cor. 11:4-5).

 

Apostolul le-a scris atunci o a treia epitolă, pe care n-o avem dar pe care unii o văd în rezumat în 2 Cprinteni 10-13.

 

Pentru că Tit tocmai pleca să adune ajutoare pentru Ierusalim de la bisericile din Macedonia și Ahaia, apostolul Pavel trimite epistola prin el (2 Cor. 8:16-24). În acea epistolă, Pavel face apel la autoritatea lui apostolică. Probabil impresionați și de prestanța lui Tit, cei din Corint sunt înclinați, prin Duhul, spre pocăință.

 

În acest timp, apostolul Pavel trece el însuși prin mari probleme la Efes. S-ar putea să fie vorba de încercările descrise și în în Fapte 20:

 

,,Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor“ (Fapte 20:19).

 

,,Dacă, vorbind în felul oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes, care-mi este folosul? Dacă nu învie morţii, atunci „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (1 Cor. 15:32).

 

Pavel a rămas în Efes doi ani (Fapte 19:10), după care, încurajat de raportul misionar adus de Tit, se așterne la scris și le trimite ceea ce noi consideram azi a fi 2 Corinteni. Bucuria apostolului este vizibilă. Tonul este pastoral și plin de simpatie. 1 Corinteni este epistola mustrărilor. 2 Corninteni este epistola confirmărilor.

 

Contextul scrierii:

 

Corintul era un mare centru comercial, cultural, religios şi vai, un mare centru al desfrâului. Intrarea apostolului în oraş s-a petrecut la mai bine de o sută de ani după ce Iulius Cezar reconstruise cetatea, transformând-o într-o nouă capitală a Ahaiei. Din punct de vedere maritim, Corintul era un oraş situat pe promontoriul dintre două porturi: Chencrea la est şi Laceum la vest. Această poziţie i-a asigurat accesul traficului maritim comercial din toată lumea. Când spuneai Corint, spuneai afluenţă materială, tranzacţii comerciale, garnizoane militare, lux, afluenţă materială şi… iar afluenţă materială. Când Pavel aminteşte de: „aur, argint şi pietre preţioase” în capitolul 3, el vorbeşte cu oameni care cunoşteau foarte bine valoarea acestor mărfuri.

 

La 16 kilometri de porţile cetăţii se întindeau câmpurile destinate Jocurilor Istmice, un corespondent al Jocurilor Olimpice de astăzi. Din patru în patru ani veneau acolo atleţi din toată lumea să se întreacă în tot felul de jocuri dintre care cursele, boxul şi luptele erau cele mai renumite. Pavel face aluzie la aceste întreceri în capitolul 9.

 

Sus pe înălţimea Acropolis, dominând şi la propriu şi la figurat cetatea, se înălţa mândru Templul Afroditei, zeiţa iubirii şi a fertilităţii. O mie de preotese practicau prostituţia ca parte a ritualului de închinăciune. Corintul era un oraş al viciului. Pe străzi se plimbau bărbaţi homosexuali care-şi lăsaseră părul să crească ca la femei. Vorbind despre ei, Pavel scrie în l Cor. 11:4:

 

„Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung…”

 

Ne putem închipui ce mare trebuie să fi fost dezgustul lui Pavel la vederea decadenţei morale din jur. Nici în Antiohia nu întâlnise o aşa combinaţie de „înţelepciune” lumească şi imoralitate animalică. În toată Biblia nu se găseşte o descriere mai vie a stării de păcat a omenirii decât aceea făcută de Pavel în capitolul 1 al epistolei către Romani. Este suficient să spunem că acel comentariu trist fusese scris pe vremea în care apostolul se afla în cetatea Corintului.

 

Pavel a venit la Corint după ce vizitase Atena. Acolo avusese o experienţă nu prea încurajatoare cu cei ce-l ascultaseră (Fapte 17:15-34). Probabil că starea lui sufletească nu era prea bună. Grecia nu părea să fie un câmp bun pentru Evanghelie. După îngâmfata Atena, a urmat decăzutul Corint! Nu-i de mirare că Dumnezeu a trebuit să i se arate noaptea şi să-l încurajeze:

 

„Noaptea, Domnul a zis lui Pavel într-o vedenie: „Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă am mult norod în această cetate”. Aici a rămas un an şi şase luni, şi învăţa printre Corinteni Cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte 18:9-10).

 

Aşa a luat fiinţă Biserica Nou Testamentală din Corint alcătuită din bărbaţi şi femei, evrei şi dintre neamuri, sclavi şi oameni liberi. Despre caracterul şi caracteristicile acestei adunări găsim ceea ce spune Pavel în cap.l:26-31 şi 6:9-11:

 

„De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales…”, „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici răpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi…”

 

Conţinutul cărţii:

 

 1 Corinteni este o scrisoare plină de mânie, de mustrare, de corectare şi de învăţătură. După cele 18 luni petrecute în Corint, Pavel a plecat la Efes unde a stat 3 ani de zile. Fiind acolo, el a primit o scrisoare din partea credincioşilor din Corint în care i se cerea părerea despre căsătorie şi despre carnea rămasă de la jertfele păgâne. Trei foarte cunoscuţi membrii ai adunării din Corint i-au adus lui Pavel scrisoarea la Efes: Ştefanas, Fortunat şi Ahaic (1 Cor. 16:17, 18). Nu încape nici o îndoială că între Pavel şi aceşti trei fraţi din Corint au avut loc discuţii amănunţite din care apostolul a aflat despre starea decăzută a credincioşilor Corinteni. Răspunsul lui Pavel este îndreptat deci nu numai spre problemele ridicate de ei, ci înspre combaterea şi corectarea tuturor relelor despre care aflase.

 

Situaţia ar putea fi descrisă în aceste cuvinte: Cei din Corint fuseseră cu adevărat întorşi la Christos şi formau acum o adunare de copii ai lui Dumnezeu. Ei o rupseseră în teorie pentru totdeauna cu idolatria şi cu practicile idolatre. Totuşi, ei nu puteau, peste noapte, să se desprindă de ceea ce fusese aşezat an după an „în ei” şi nu ştiau cum să se dezlipească de ceea ce continua să se întâmple „în jurul lor”. Practica vieţii lor nu se ridicase la nivelul „teoriei”.

 

Misionarii de astăzi ne povestesc despre situaţii asemănătoare în care se găsesc unii convertiţi din ţările păgâne.

 

Acceptarea lui Christos este amestecată adeseori cu forme tradiţionale de idolatrie străveche. Oamenii nu se pot desprinde imediat de „formele” care le-au dat identitatea naţională timp de secole.

 

Se ajunge astfel la o stare de impas, pe care unii încearcă să o depăşească pe calea compromisurilor. Aşa şi-au făcut loc în Biserică, de-a lungul veacurilor, tot felul de sărbători şi de obiceiuri păgâne ca: rugăciunea pentru cei morţi, teama de spiritele celor morţi, pomana pentru sufletul morţilor, cultul regenerării de la schimbarea anilor, descântecele şi sărbătorirea unor zile preluate din calendarele păgâne. În relaţia cu păcatul, compromisul înseamnă însă „robie” spirituală (6:12).

 

Corintenii au avut nevoie ca cineva să le spună că nu există nici o cale de mijloc: ori cu Dumnezeu, ori cu lumea păgână. O alegere trebuia făcută şi această alegere trebuia făcută repede. Acesta este în esenţă mesajul din l Corinteni 5 şi 6. Duhul Sfânt este întristat într-o adunare în care este tolerat păcatul:

 

„Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?… căci Templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi şi voi”(3:16-17}…

 

”să fi fost dat afară din mijlocul vostru”… „Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela”(5:2, 13).

 

„Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (6:20).

 

Care au fost problemele majore din biserica din Corint?

 

Epistola este ca un sandviș cu mai multe feluri de umpluturi. Cele două felii care-l alcătuiesc sunt învățătura despre ,,cruce“ (1 Cor. 1) și despre ,,învierea morților“ (1 Cor 15).

 

În ceea ce privește învățătura despre cruce, apostolul trebuie să-i scoată pe corinteni din reflexul gândirii grecești pentru care ceea ce se întâmpla cu trupul nu avea nici un fel de valoare. Ei nu puteau pricepe că o jertfire a trupului poate aduce izbăvire la nivelul sufletului.

 

,,De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică. Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu. Căci este scris: „Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi şi voi nimici priceperea celor pricepuţi.”

 

Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia? Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii (1 Cor. 1:17-21)“.

 

Pavel le atrage atenția că certurile de partide dintre ei s-au dezvoltat tocmai pentru că n-au înțeles importanța ,,crucificării“. Nici Pavel, nici Petru și nici Apolo nu pot fi lideri ai Bisericii pentru că niciunul din ei n-a murit pentru ei pe cruce.

 

În ceea ce privește învierea, apostolul trebuie iar să-i ajute să depășească limitările gândirii lor grecești. Grecii credeau în nemurira sufletului, dar nu vedeau de ce ar trebui și trupul să învieze. Cu migală și cu argumente din lumea creației lui Dumnezeu, apostolul le dovedește realitatea trupească a vieții de după moarte. Cel mai mare argument al său rămâne însă învierea lui Christos, urmată de arătările Lui de după moarte:

 

,,Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc.

 

De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă.

 

Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (1 Cor. 15:42-49).

 

Temele abordate în interiorul acestui sandviș sunt:

 

Dezbinările. Se formaseră în biserică ,,bisericuțe“ centrate în jurul anumitor lideri. Unii pretindeau că-l urmează pe Pavel, alții pe Petru, alții pe Apolo, iar alții, cei mai superspirituali, disprețuindu-i pe toți ceilalți, pretindeau că sunt ,,ai lui Christos“ (1 Cor. 1:10-16; 3:1-9).

 

Imoralitatea. Creștinii din Corint tolerau prostituția și incestul. Nimeni nu-i punea pe astfel de oameni sub disciplină (1 Cor. 5:1-13).

 

Procesomania. Membrii din Biseică se dădeau unii pe alții în judecată, mergând să-și rezolve conflictele la cei din afara bisericii, nu în biserică (1 Cor. 6:1-8).

 

Idolatria. Unii amestecau noua închinare la Dumnezeu cu formele străvechi de închinare păgână (1 Cor. 6:9-11).

 

Feminismul. Emanciparea creștină le făcuse pe unele surori din biserică să pretindă o nivelare a autorității și să abandoneze orice diferență între sexe (1 Cor. 7:1-40; 11:1-16).

 

Carnea jertfotă la idoli. În Corint, toată carnea era oferită zeilor și numai după aceea era pusă în vânzare pe piață. Conștiința creștină sensibilă a unora îi făcea să refuze să mănânce astfel de jertfe, rezumându-se la un fel de vegetarism creștin (1 Cor. 8:1-13).

 

Cina Domnului. Pe vremea aceea, Cina era mai mult un fel de masă de dragoste, pâinea și vinul fiind mâncate împreună cu toate celelalte mâncăruri aduse de acasă. Profitând de aceasta, cei care doreau să se dea în spectacol continuau practica epicurienilor, care se ghiftuiau și se îmbătau la astfel de mese. O ocazie care ar fi trebuit să le aducă aminte de jertfa lui Christos, ajunsese astfel să fie un prilej de dispreț și invidie (1 Cor. 11:17-34).

 

Darurile duhovnicești. Goana după manifestările supranaturale ale vorbirii în alte limbi instaurase în adunare o atmosferă mistică haotică, în care fiecare își trăia singurătatea ,,în comun“. Corintenii abandonaseră ,,profeția“, predicarea clară și limpede a adevărului Scripturii, în favoarea unor mesaje dobândite instantaneu, direct dela Dumnzeu, într-o stare de transă.

 

,,Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi. 19 Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă“ (1 Cor. 14:18-19).

 

Pavel observă că vizitatorii pot ajunge foarte lesne la concluzia că cei din adunarea creștină ,,au înebunit“ (1 Cor. 12 – 14).

 

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Una dintre cele mai frumoase lecţii pe care le dă Pavel Corintenilor este lecţia exemplului personal. Ca reprezentant al lui Christos într-o lume pierdută, apostolul se dă pe sine pildă celor din greu încercata Biserică a Corintului. Sub presiunea lumii, credincioşii din toate timpurile au avut nevoie de lideri care nu numai să le spună ce au de făcut, ci să le şi arate cum trebuie trăită viaţa creştină. În capitolul 4:16 el spune: „de aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele”, adăugând în capitolul 11:1: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Christos”.

 

Iată cele zece pasaje în care Pavel se dă drept exemplu demn de urmat:

 

1. Loialitate în mesaj, metodă şi motivaţie (2:1-5).
2. Seriozitate în punerea temeliei şi în zidirea de deasupra (3:10-23).
3. Credincioşie în lucrul încredinţat lui (4:1-6)
4. Răbdare în suferinţele pentru Christos (4:9-16)
5. Consideraţie pentru fratele mai slab (6:12; 8:13)
6. Renunţare la drepturi şi privilegii (9:12-18)
7. Negare de sine pentru câştigarea altora (9:19-23)
8. Autodisciplinare a trupului şi a comportamentului (9:27; 10:33)
9. Stăpânire de sine în adunările publice (14:18-20)
10. Râvnă şi recunoştinţă (15:9-10)

 

SCHIŢA CĂRŢII

Introducere (1:1-9)

 

1. MUSTRARE PENTRU DEZBINARE 1 – 6

(Corintenii se complăceau în a da slavă oamenilor -1:12)

 

Partidele ataşate oamenilor sunt rele:

 

pentru că mântuirea prin Cruce înlătură orice fel de înţelepciune omenească (v.18-31)

deoarece adevărata înţelepciune este dată de Duhul Sfânt; ea nu aparţine oamenilor (v.5-13)

deoarece „învăţătorii” nu sunt decât „slujitori”; puterea este a Domnului (3:5, 6, 21; 4:1)

atâta timp cât această „fală” (5:2) este ipocrită (5:6), căci credincioşii continuau să se complacă în mijlocul unor păcate murdare ca incestul, dările în judecată şi abuzurile de tot felul.

1. RĂSPUNSURI LA PROBLEME RIDICATE 7-15

(Corintenii i-au scris lui Pavel despre aceste probleme – 7:1)

cap. 7 – Răspuns la problema: „căsătorie sau celibat?”

cap. 8-10 – Despre carnea rămasă de la jerfele păgâne.

 

Principiul (cap.8),

exemplul lui Pavel (9),

avertismente din Scriptură (10),

rezolvarea (10:23-11:1)

cap.11 – Ţinuta femeii în adunare (v.2-16) şi comportarea la Cina Domnului (v.17-34).

cap. 12-14 – Răspuns în problema darurilor spirituale.

 

distribuite de Duhul (12),

sărace fără dragoste (13),

inferioare profeţiei (14).

cap. 15 – Răspuns la problema învierii sfinţilor.

 

Relaţia cu învierea lui Christos (v. 1 -19),

perspectiva (v.20-34),

trupurile celor înviaţi (v.35-49),

„taina” (v.50-58).

cap. 16 – Apendice

 

+++

 

Comentarii aplicative:

1. Imperativul dragostei

Text: 1 Cor. 13

 

Apostolul Pavel vorbește despre dragoste uneia din cele mai decăzute din bisericile păstorite de el. Nici nu se putea altfel! Și iată de ce:

 

Dragostea face parte din triada capitolelor în care apostolul și-a sistematizat teologia. Credința, nădejdea și dragostea apar nu numai în 1 Cor. 13:13, ci și în celelalte epistole. Ele sunt semnul distinctiv al învățăturii lui Pavel. Credința cuprinde tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru salvarea noastră, nădejdea cuprinde tot ce va face Dumnezeu pentru proslăvirea noastră, iar dragostea cuprinde tot ce face Dumnezeu pentru sfințirea/desăvârșirea noastră. Credința este despre trecut, nădejdea este despre viitor, iar dragostea este despre prezent.

 

Dragostea reprezintă responsabilitatea conlucrării noastre cu Dumnezeu. Pentru ceeea ce a făcut deja sau pentru ceea ce va face Dumnezeu cu noi, responsabilitatea noastră este să credem și să acceptăm. Dragostea însă reprezintă domeniul în care Îl lăsăm și-I înlesnim lui Dumnezeu lucrarea ,,în noi“ și ,,prin noi“. Dumnezeu nu ne sfințește cu forța, ci așteaptă dorința și încuvințarea noastră. Deși Cel ce ne desăvârșește este Dumnezeu, noi trebuie ,,să ne ducem până la capăt sfințirea noastră“ :

 

,,Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu“ (2 Corinteni 7:1).

 

Dragostea este un act suprem de voință. Apostolul Pavel redefinește dragostea, scoțând-o din domeniul strict al sentimentelor (imposibil de controlat) și o așează în sediul de conducere al ființei umane: voința. În textul din 1 Corinteni 13, dragostea nu ,,simte“, ci face. Așa s-a hotărât ea! Dragostea, ca o imitare a actului divin, devine astfel o problemă de natură. Dumnezeu nu ne-a iubit pentru că așa a simțit El sau că i-am plăcut irezistibil. Draostea divină nu este arbirară și nici capricioasă. Prin imitarea lui Dumnezeu, copilul lui Dumnezeu iubește plenar pentru că așa hotărâște el:

 

,,Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi“ (1 Ioan 4:19).

 

Dragostea este mai mare decât credința și nădejdea în importanța ei pentru viețuirea noastră. Știind ce a făcut și ce va face Dumnezeu pentru noi, ne hotărâm să ne trăim viața într-un fel asemenea Lui, izvorât din El și care se revarsă binefăcător asupra tuturor celor din jurul nostru. Iată de ce aveau nevoie credincioșii din Corint. Apostolul le arată ,,o cale nespus mai bună“ decât goana după darurile duhovnicești spectaculoase, calea manifestării în dragoste.  Ea este mai necesară decât vorbirea în limbi omenești și îngerești, decât profeția, decât toată credința și decât facerea de bine sau martirajul (1 Cor. 13:1-3).

 

Care sunt implicațiile prctice ale celor scrise mai sus?

 

Se spune că un pictor a trebuit să-l pictreze pe Alexandru cel Mare după o anumită luptă și marele conducător fusese rănit la față. Din dragoste, pictorul a găsit repede soluția: l-a pus pe marele conducător să pozeze gânditor, cu un deget pe obraz. Un deget care acoperea tocmai … cicatricea neplăcută la vedere.

 

Una din cele mai frumoase poezii cântări lăsate de cuplul Costache Ioanid și Nicolae Moldoveanu este ,,Vreau să iubesc pe frații mei“

 

1. Vreau să iubesc pe frații mei

Cu tot ce am în piept mai sfânt.

Vreau să doresc tot ceru-n ei,

Dar să-i iubesc, dar să-i iubesc așa cum sunt,

Așa cum sunt.

 

R: Vreau să iubesc pe frații mei

Cu care veșnic în lumină voi fi sus;

Văzându-L pe Isus în ei,

Să-L simt cu-adevărat în mine pe Isus!

 

2. Vreau deopotrivă să adun

Și rodu-ntreg, și spicul frânt,

Căci și Isus mă vrea mai bun,

Dar mă iubește, mă iubește-așa cum sunt,

Așa cum sunt.

 

3. Când frații mei au răni ce dor,

Să-mi fie brațul mai sfios,

Să nu apăs în rana lor,

Căci nu eu vindec, nu eu vindec, ci Hristos,

Isus Hristos.

 

4. Noi prin Isus am fost iertati

Ca sa iertam si noi oricui,

Dar daca nu iubim pe frati

N-avem in noi, n-avem in noi iertarea Lui

Iertarea Lui.

 

5. Si daca azi umblam stingher

Si nu avem un singur grai

De-om fi asa si sus in cer,

Va fi un iad, va fi un iad si nu un rai

Si nu un rai…

 

 

 

Vorbirea in limbi

Text: 1 Cor. 14

 

Una din problemele care au produs multa suferinta in cadrul familiei bisericilor crestine a fost si problema “Vorbirii in alte limbi”. Vazuta de unii drept singura dovada a nasterii din nou si a primirii Duhului Sfint, aceasta practica a produs tulburare, dezbinare si nu de putine ori victime nevinovate.

 

Lucrarea Duhului Sfint este indreptata inspre alcatuirea “TRUPULUI” lui Hristos. Ea produce “unirea” madularelor duhovnicesti si contribuie la vietuirea in unitate. Rezultatele actuale ale practicarii “vorbirii in limbi” ne fac sa ne intrebam pe buna dreptate : “este ea un produs al lucrarii Duhului ? Sunt cei ce o practica cu adevarat „mai duhovnicesti” decit ceilalti ?”

 

In rindurile care urmeaza ne propunem sa urmarim citeva afirmatii despre “vorbirea in limbi” si sa le verificam validitatea.

 

Validarea istorica

 Mai intii sa vedem daca “vorbirea in limbi” de astazi este intr-adevar unul si acelasi fenomen cu ceea ce s-a petrecut la Rusalii.

 

In Faptele Apostolilor cap.2:4 ni se spune ca “au inceput sa vorbeasca in alte   limbi, dupa cum le da Duhul sa vorbeasca”. Acele “alte limbi” despre care se pomeneste (in limba greaca “eterais glossais”) ne sint enumerate in continuarea textului ca fiind limbile vorbite de catre popoarele din mijlocul carora venisera evreii sa se inchine la Ierusalim

 

(“Parti, mezi, elamiti,etc. …ii auzim vorbind in limbile NOASTRE lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” – versetele 9-11)

 

Vorbirea in limbi practicata astazi in unele biserici nu poate fi incadrata in aceasta categorie. A existat o vreme cind se spunea ca “bolboroseala neinteleasa” de ascultatorii locali ar fi de fapt vorbire in limba franceza, germana sau intr-un dialect al unei limbi vorbite undeva pe planeta. Usurinta cu care se calatoreste astazi a inlesnit cunoasterea limbilor vorbite pe aproape toata suprafata planetei. Cei care au cercetat fenomenul “vorbirii in limbi” si-au dat seama ca nu este vorba de o insusire a unei limbi vorbite in alta parte. Teoria conform careia fenomenul de la Rusalii se repeta in locurile in care cineva “vorbeste in limbi” si-a pierdut puterea de convingere.

 

“Vorbirea in limbi” de astazi nu se poate numi Rusaliana. Mult mai aproape de adevar ea ar trebui sa poarte numele de vorbire “corintiana”, caci in biserica din Corint s-a petrecut ceva asemanator cu ceea ce se intimpla astazi.

 

Intreaga Biserica crestina este nascuta la Rusalii (“Ziua Cincizecimii”, “Pentecostos” in limba greaca) Cei care practica vorbirea in limbi neintelese nu ar trebui sa se numeasca “penticostali”, dind de inteles celorlalti crestini ca ca numai ei sint Biserica “cea adevarata.”

 

De fapt, nici o Biserica n-ar trebui sa se joace “de-a numele.”  “Christos n-a fost impartit”, le spune Pavel corintenilor. Adevaratii urmasi ai lui Christos sint frati si surori cu cei pe care-i intilnesc ingenuncheati la poalele crucii de la Calvar. Imi aduc aminte ca, acum citiva ani, pe cind colindam cu Evanghelia orasele si satele Moldovei, la Piatra Neamt, mi s-a  intamplat sa fiu intr-o Biserica Crestin dupa Evanghelie. Cel ce m-a invitat, mi-a facut cea mai grozava prezentare pe care am auzit-o vreodata. Sunt peste douazeci de ani de atunci si m-am straduit din rasputeri sa fiu la inaltimea a ceea ce fratele a spus atunci despre mine:

 

“Stiti, ca si mine, prietenul si fratele meu este dintre acei credinciosi adevarati din toate bisericile. El este  “catolic” pentru ca face parte din Biserica triumfatoare trimisa pina la marginile pamantului. Este “ortodox” pentru ca-i place Cuvintul adevarat si-l propovaduieste pretutindeni. Face parte din minunata “oaste a Domnului” care lupta pentru sfintenia Evangheliei. Este “pentecostal” pentru ca face parte din Biserica nascuta la Rusalii si se lasa calauzit de Duhul Sfant. Este “baptist” pentru ca L-a marturisit pe Domnul in apa botezului Nou Testamental. Este “crestin dupa Evanghelie” in toata stradania lui de a implini cu viata Biblia si este “adventist” pentru ca-L iubeste pe Isus si-L asteapta sa vina sa ne ia la cer.”

 

O caracterizare asemanatoare am auzit mai tirziu si despre Domnul Isus, care, zicea un american, s-a botezat la Ioan Baptistul, a primit Duhul Sfint, a trait dupa Evanghelie,  credinta cea adevarata, ne-a trimis pina la marginile pamantului si asteapta cu nerabdare clipa cand va bea din nou paharul de vin al legamintului la masa la care va sta impreuna cu noi in Imparatia viitoare. Numai „copilaria noastra” spirituala ne amageste sa ne impartim in cete si sa ne justificam rautatea prin acest joc al “numelor” care ne dezbina: “eu sint al lui Pavel, eu sint al lui Chifa, eu sint al lui Apolo si eu sint al lui Christos.”

 

Tinind seama de ceea ce cred cei ce practica astazi in adunari vorbirea in limbi, numele pe care s-ar cadea sa-l poarte ei, spre deosebire de toate celelalte biserici, ar trebui sa fie mai degraba acela de “corintinieni” sau continuatori ai practicii din bisericia din Corint.

 

Intr-adevar, vorbirea in limbi care a constituit o problema dezbatuta de Pavel in Biserica din Corint este de fapt vorbirea care se practica astazi in bisericile numite “penticostale”. Aceste limbi noi din Corint, spre deosebire de cele de la Rusalii, sint     prezentate ca “neintelese” si “tainice”(1 Cor.14:2,9-11,19).

 

Validarea rationala

Sa vedem acuma cum explica unii dintre promotorii “vorbirii in limbi” aceasta practica:

 

Exista unii care spun ca “vorbirea in limbi” neinteleasa de noi astazi ar fi de fapt revenirea la limba vorbita de oameni inainte de Turnul Babel.

Aceasta teorie incearca sa strecoare ideea ca Rusaliile au readus vremea unitatii neamului omenesc inaintea lui Dumnezeu prin intoarcerea la o limba comuna unica. Este adevarat ca toti cei care se intorc la Domnul se intorc la unitatea organica a familiei lui Dumnezeu, dar nicaieri in Scriptura nu ni se spune ca s-a suspendat decretul de impartire a omenire in Neamuri care sa vorbeasca limbii diferite. Biserica este alcatuita din Evrei, greci si barbari (straini dintre Neamuri). Chiar ceea ce s-a petrecut la Rusalii ne spune ca Dumnezeu, departe de a unifica Biserica printr-o limba comuna, a hotarit ca ucenicii sa primeasca abilitatea de a vorbi in diversele limbi ale Neamurilor.

 

Altii spun ca, dimpotriva, “vorbirea in limbi” ar fi limba pe care o vor vorbi toti copiii lui Dumnezeu in vesnicie.

Chiar si aceasta contrazicere din tabara celor care practica “vorbirea in limbi” este suficienta pentru a ne convinge ca ceva nu este clar cu aceasta invatatura.

 

Care ar fi motivul pentru care Dumnezeu ne-ar da astazi acces la o limba pe care nu o vom vorbi decit in vesnicie? Si apoi cum se face ca avind accesul la ea, “nu ne putem intelege unul cu celalalt” ?

 

Daca am spune ca ea ni se da doar pentru a putea comunica cu Dumnezeu, atunci de ce ne-ar trebui acest lucru de vreme ce Dumnezeu intelege toate limbile vorbite pe pamint? Hotarit lucru, este greu sa accepti o asemenea explicatie.

 

Exista unii care spun ca “vorbirea in limbi” este pentru rugaciune, in timp ce vorbirea curenta este pentru proorocie.

Lasind la o parte faptul ca lipseste un text biblic pentru a sustine aceasta delimitare, trebuie sa atragem atentia ca rugaciunea noastra primeste ajutor nu prin formularea cererilor noastre intr-o limba neinteleasa, ci prin “suspinurile negraite” ale Duhului Sfint, “caci nu stim cum sa ne rugam” (Romani 8:26).

 

A incerca sa spui ca “vorbirea in limbi” este de fapt graiul Duhului, inseamna a complica si mai mult situatia, caci Pavel ne spune ca aceste suspine sint “negraite”!

 

O alta parere este aceea ca “vorbirea in limbi” ar fi de fapt graiul ingerilor si ca cei credinciosi o primesc pentru a avea acces in lumea adorarii lui Dumnezeu.

Trebuie sa recunoastem ca aceasta parere suna foarte frumos pentru cel ce doreste din toata inima sa i se inchine Domnului intr-un mod cit mai placut. Totusi, lipseste orice referire la asa ceva in relatarile Scripturii. Inchinaciunea este mai mult o problema a inimii, decit una a limbajului. Nu faptul ca avem un limbaj insuficient ne impiedica sa-i fim placuti lui Dumnezeu, ci faptul ca mai avem inca o inima impartita. Si apoi, Dumnezeu doreste de la noi o inchinaciune a oamenilor, nu una a ingerilor. Ingerii sint fiinte cu alte experiente si cu alte simtaminte decit ale noastre. Inchinaciunea lor este si va fi deosebita de a noastra. Dupa inviere, noi vom fi reasezati in structura lumilor lui Dumnezeu intr-o stare “mai presus de ingeri”. In timp ce ei vor ramine duhuri slujitoare, noi vom fi chemati sa domnim impreuna cu Christos. Limba ingerilor nu ni se potriveste noua, caci noi am primit statutul de copii ai lui Dumnezeu.

 

Exista parerea ca “vorbirea in limbi este forma cea mai inalta de inchinaciune posibila, un fel de traire extatica a partasiei cu Dumnezeu.”

Aceasta parere isi gaseste suport in chiar terminologia folosita de apostolul Pavel pentru a descrie fenomenul din Corint. Cei ce “vorbeau in limbi” treceau dincolo de granitele aflate sub controlul mintii omenesti:

 

“Fiindca, daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea mea este fara rod” – 1 Cor.14:14

 

Cel ce practica aceasta forma de inchinaciune se bucura de o implinire launtrica:

 

“Cine vorbeste in alta limba, se zideste pe sine insusi” – 1 Cor.14:4

 

Dar intre el si cei aflati in preajma lui nu puteau exista nici un fel de forme de comunicare:

 

“Altmintrelea, daca aduci multumiri cu duhul, cum va raspunde “Amin” la multumirile pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, cind el nu stie ce spui? Negresit, tu multumesti lui Dumnezeu foarte frumos, dar celalalt nu ramine zidit sufleteste”- 1 Cor.14:16-17

 

Ca “vorbirea in limbi” este o forma extatica de traire o arata si faptul ca ea nu este limitata la perimetrul Bisericii crestine. Inca din cele mai vechi timpuri, in aproape toate religiile, vrajitorii, magii, oracolele si ghicitorii au practicat caderea in transa extatica. In acele stari ei primeau si transmiteau “mesaje” din alte sfere.

 

In cartea 1 Imparati, la capitolul 18 ni se arata aceasta practica la preotii lui Baal:

 

“Ei au strigat tare, si, dupa obiceiul lor, si-au facut taieturi cu sabiile si cu sulitele, pina ce a curs singe pe ei. Cind a trecut amiaza, au aiurat, pina cind se aducea jertfa de seara” (18:28-29).

 

Si astazi, cei care practica budismul, islamismul si alte forme de religii orientale practica “vorbirea in limbi”.

 

Este ceva rau cu extazul religios? Au gresit corintenii de atunci si zelosii de astazi in aceasta privinta? Iata o incercare de raspuns:

 

 III. Validitatea apostolica

1 Apostolul Pavel aseaza o ordine valorica a practicilor din adunare.Spre deosebire de “invatatorii” de astazi care aseaza vorbirea extatica in fruntea ierarhiei manifestarilor duhovnicesti, Pavel scrie clar ca “proorocia” (vorbirea coerenta despre lucrurile Imparatiei lui Dumnezeu) este mai importanta decit vorbirea in alte limbi:

 

“Cine prooroceste este mai mare decit cine vorbeste in alte limbi” (1 Cor.14:5)

 

Extazul religios nu este asadar maximul de inchinaciune pe care il doreste Pavel in adunarile crestine. El priveste trairile extatice ca pe ceva de mai putina insemnatate:

 

“Urmariti dragostea. Umblati si dupa darurile duhovnicesti, dar mai ales sa proorociti. In adevar, cine vorbeste in alta limba, nu vorbeste oamenilor, ci lui Dumnezeu; caci nimeni nu-l intelege, si, cu duhul, el spune taine. Cine prooroceste, dimpotriva, vorbeste oamenilor, spre zidire, sfatuire si mingiiere. Cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine; dar cine prooroceste, zideste sufleteste Biserica” – 1 Cor.14: 1- 4

 

Apostolul Pavel priveste vorbirea in limbi ca pe ceva ce trebuie scos din timpul de partasie colectiva si restrins la inchinarea individuala de acasa:

 

“Cine vorbeste in alta limba se zideste pe sine insusi”

 

“Daca nu este cine sa talmaceasca, sa taca in Biserica”-1 Cor.14:4, 28

 

Corintenii abuzau de aceasta “vorbire in alte limbi” considerind extazul o forma superioara de inchinaciune. Corectia pe care le-a facut-o Pavel atunci se potriveste si pentru cei care fac aceiasi gresala astazi.

 

2. Apostolul Pavel caracterizeaza vorbirea in limbi ca pe ceva ce poate semana confuzia:

 

“In adevar fratilor, de ce folos v-as fi eu, daca as veni la voi vorbind in alte limbi, si daca cuvintul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunostinta, nici proorocie, nici invatatura? Chiar si lucrurile neinsufletite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alauta: daca nu dau sunete deslusite, cine va cunoaste ce se cinta cu fluierul sau cu alauta? Si daca trimbita da un sunet incurcat, cine se va pregati de lupta? Tot asa si voi, daca nu rostiti cu limba o vorba inteleasa, cum se va pricepe ce spuneti? Atunci parca ati vorbi in vint. Sint multe feluri de limbi in lume, totusi niciuna din ele nu este fara sunete intelese. Dar daca nu cunosc intelesul sunetului, voi fi un strain pentru cel ce vorbeste, si cel ce vorbeste, va fi un strain pentru mine”-1 Cor.14:6-11),

 

3. Pavel prezinta vorbirea in limbi de la Corint ca pe ceva ce poate fi o pricina de poticnire pentru altii:

 

“Deci, daca s-ar aduna toata Biserica la un loc, si toti ar vorbi in alte limbi, si ar intra si de cei fara daruri, sau necredinciosi, n-ar zice ei ca sinteti nebuni ?” – 1 Cor.14:23

 

4. Pavel exclude “vorbirea in limbi” din viata de rugaciune comuna a Bisericii.

 

Rugaciunea in comun nu poate fi o rugaciune in care fiecare sa vorbeasca in limbi straine. A avea ceva in comun inseamna a fi partas la ceea ce fac ceilalti. Daca ne-am ruga toti cu voce tare, in acelasi timp, rugaciunea noastra n-ar mai fi “comuna”, ci doar niste rugaciuni individuale practicate in acelasi loc.

 

Trairea extatica te separa de ceilalti din jur. Numai o rugaciune rostita intr-un limbaj inteles de cei din   jur poate deveni “comuna” fiind impartasita de cei care asculta si care sint chemati sa se asocieze cu cel ce se roaga spunind “Amin”:

 

“Daca aduci multumiri cu duhul, cum va raspunde “Amin” la multumirile, pe care le aduci tu, cel lipsit de daruri, cind el nu stie ce spui?” – 1 Cor.14:16

 

“In Biserica, voiesc mai bine sa spun cinci cuvinte intelese, ca sa invat si pe altii, decit sa spun zece mii de cuvinte in alta limba”- 1 Cor.14:19

 

5. Apostolul Pavel subliniaza superioritatea inchinaciunii in care mintea credinciosului este activa.

 

Dumnezeu ne-a dat ceea ce nu a dat niciunei alte vietuitoare de pe pamint: ratiune. Ea este dovada ca ne tragem mai mult din Dumnezeu decit din lumea animalelor. Mintea umana este sediul personalitatii, pupitrul de comanda al actiunilor noastre, depozitarul amintirilor noastre si instrumentul de cercetare si de patrundere in lumea minunata a lui Dumnezeu. Nu exista nimic mai minunat in fiinta noastra. Orice alta activitate este o activitate inferioara activitatii mentale. Nu este de mirare ca Pavel isi exprima retinerea fata de importanta unei activitati desfasurate in cadrul Bisericii in care tocmai mintea sa fie neglijata. Dupa parerea lui asa ceva trebuie neaparat corectat si readus intr-o perspectiva corecta:

 

“Fiindca, daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea mea este fara rod. Ce este de facut atunci?” – situatia nu trebuia tolerata – “Ma voi ruga cu duhul, dar ma voi ruga si cu mintea; voi cinta cu duhul, dar voi cinta si cu mintea” – 1 Cor.14:14 -15

 

Televiziunea americana a prezentat in data de 5 Iulie 2007 un studiu facut la sectia de radiologie a Universitatii din Pensilvania asupra celor care vorbesc in limbi. Scopul studiului  a fost sa arate daca aceasta practica este o activitate mentala constienta, deci o frauda intelectuala, sau o activitate care „creierul” nu este implicat direct, confirmanad astfel valabilitatea fenomenului. Folosind cele mai sofisticate aparate pentru masurarea si reprezentarea grafica a activitatii centrilor nervosi din creier, studiua a aratat ca centrul vorbirii este cvasi inactiv in timpul vorbirii in alte limbi. Cei „studiati” nu erau niste „impostori”.

 

(In the first study to use brain imaging to examine this practice, also known as glossolalia, researchers from the University of Pennsylvania monitored the brain activity of five females as they spoke in tongues. The study found decreased activity in a part of the brain associated with self-control.)

 

Daca oamenii de stiinta ar fi citit si crezut Biblia, n-ar mai fi trebuitsa cheltuiasca timp si bani cu aceasta cercetare. Concluzia la care au ajuns ei era deja scrisa in lucrarea apostolului Pavel: ” …daca ma rog in alta limba, duhul meu se roaga, dar mintea mea este fara rod”. In „logica” scripturii, aceasta caracteristica nu face „vorbirea in limbi” superioara vorbirii obisnuite, ci inferioara: „Ce este de facut atunci?” – situatia nu trebuia tolerata – “Ma voi ruga cu duhul, dar ma voi ruga si cu mintea; voi cinta cu duhul, dar voi cinta si cu mintea”. Vorbirea in limbi nu este superioara „vorbirii cu limba.”

 

Chiar si in judecarea mesajelor predicate in adunare, mintea este arbitrul pe care Pavel il vrea la lucru:

 

“Cit despre prooroci, sa vorbeasca doi sau trei, si ceilalti sa judece” – 1 Cor.14:29

 

Cit de departe au alunecat cei care astazi pun “indemnurile profetice” pe un piedestal atit de inalt incit n-au voie sa fie judecate rational si nici macar chestionate?

 

Extazul nu poate fi pus in limitele ordonate ale gindirii. El “sare din matca” si se revarsa creind neorinduiala. Acesta este motivul pentru care Pavel incheia pasajul din 1 Corinteni cu citeva sfaturi adresate mintii (ratiunii) celor ce-l asculta:

 

“Duhurile proorocilor sint supuse proorocilor” – deci nu va lasati tiriti de impulsuri extatice cautind scuze in credinta ca extazul este superior ratiunii – “caci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorinduielii, ci al pacii, ca in toate Bisericile sfintilor”

 

“Daca crede cineva ca este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, sa inteleaga ca ce va scriu eu, este o porunca a Domnului. Si daca cineva nu intelege, sa nu inteleaga!”

 

“Dar toate sa se faca in chip cuviincios si cu rinduiala” – 1 Cor.14:32-33, 37, 38, 40)

 

 

 

 CONCLUZIE:

 

Sa ne intelegem bine, in Corint, apostolul Pavel nu interzice “vorbirea in limbi”. El cauta insa sa o prezinte intr-o lumina corecta, indreptind greselile si corectind abuzurile. O statistica facuta in 2007 prin biserici carismatice si pentecostale din toata lumea a aratat ca mai mult de jumatate din membrii acestor biserici nu mai vorbesc in limbi.

 

Biserica din Corint a fost o Biserica plina de probleme. La lipsa de crestere, la imoralitate, la certurile de partide, la duhul de judecata si la idolatria inca prezenta in Biserica, corintenii mai adaugau si o alergare dupa supranaturalul unei vorbiri extatice!

 

Prin ceea ce le-a scris, Pavel a cautat sa-i scoata din superficialitate si sa-i indrepte inspre rinduiala si maturitate. Chemarea lui Pavel a fost necesara si insistenta. Pericolul care-i pastea pe cei din Corint era ca in trairea “extazului”, cu paznicul mintii adormit, sa cada prada inselatoriilor duhurilor demonice.

 

Fara a fi nenatural sau rau in sine, extazul “vorbirii in limbi” poate deveni mediul periculos al influentelor duhurilor inselatoare. Este mult mai bine sa te stii in siguranta la adapostul mintii pe care ne-a dat-o Dumnezeu.

 

Ancorata in revelatia Scripturii, mintea trebuie sa fie implicata in toate deciziile vietii. Daca n-ar fi fost asa, Dumnezeu nu ne-ar mai fi lasat Biblia scrisa, ci ne-ar fi calauzit printr-un fel de revelatie continua si personala primita sub stare de transa, in momente de exaltare a duhului. Dumnezeu ne-a dat insa Scriptura. Dumnezeu ne-a dat ratiunea. Si tot Dumnezeu ni l-a daruit si pe apostolul Pavel, pentru ca prin el sa fim invatati despre ceea ce vrea si ceea ce nu vrea El sa vada intamplandu-se in Biserica.

 

Daniel Branzai

https://scripturile.wordpress.com/2013/01/19/1-corinteni/

///////////////////////////////////////

 

Femeia sfântă-  din Scriptură

 

Iată ce am găsit, zice Eclesiastul, cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund rostul; iată ce-mi caută şi acum sufletul, şi n-am găsit. Din o mie am găsit un om: dar o femeie n-am găsit în toate acestea. (Eccleziastul 7:27-28)

 

Introducere

 

Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12-13) nu flatează femeile (nici bărbaţi). El spune aşa cum este şi de multe ori nu este în felul în care oamenii cred că este (Isaia 55:8; Romani 1:18). Femeile nu sunt la fel ca şi oamenii. Unii, s-ar parea că nu au observat acest fapt simplu. Dar, realitatea este că, Creatorul a făcut două tipuri diferite de fiinţe umane, El a făcut un om şi o femeie şi se aşteaptă ca ei să se comporte în consecinţă (ex, Deuteronom 22:5). Omul a fost făcut din ţărâna pământului (Geneza 2:7). Femeia a fost făcută din coasta bărbatului (Geneza 2:21-23). Omul este slava lui Dumnezeu, iar femeia este slava omului (1 Corinteni 11:7). Ei sunt asemănători, dar nu sunt la fel. Femeia, nu a fost făcută să trăiască ca o entitate independentă. Motivul pentru care ea există este acela de a fi ajutor omului.

 

În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. (1 Corinteni 11:8-9)

 

Şi, Domnul a creat femeia să-i fie un ajutor potrivit omului. După cum este scris:

 

Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Geneza 2:18)

 

Dumnezeu spune că femeia trebuie să fie de „ajutor” omului. Însă, deseori nu este cazul.

 

  

 

 

 

1. Blestemul

 

Toată omenirea se află sub blestemul păcatului (Romani 3:9; 11:32), dar femeile sunt şi sub un anumit blestem. În afară de suferinţa sarcinii şi a durerii la naşterea copiilor, este lovită de asemenea de Dumnezeu chiar şi relaţia cu bărbaţii lor.

 

Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” (Geneza 3:16)

 

Când Domnul a spus, „dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău,” nu a fost vorba de iubirea mare a femeii pentru bărbat. Dimpotrivă, Dumnezeu a blestemat femeia, cu dorinţa de a controla bărbatul ei. Ştim acest lucru nu numai prin faptul că această afirmaţie este făcută în contextul pedepsirii (Geneza 3:1-19), dar mai ştim de asemenea că Dumnezeu a folosit aceaşi frază pentru Cain în Geneza 4:7.

 

Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

 

Dorinţa păcatului este la uşă şi se ţine după Cain ca să fie controlat de rău. Păcatul îl doreşte pe Cain, dar Cain trebuie să stăpânească dorinţa păcatului. De asemenea, femeii i-a fost spus că dorinţele sale se vor ţine după bărbatul ei. Aceste dorinţe vor căuta să-l supună ei. Totuşi, Dumnezeu a zis că omul va stăpîni peste ea. Ce vedem noi în societate, ca urmare a acestui blestem? Femeile doresc să stăpânească nu numai peste barbaţii lor, dar chiar şi peste alţi oameni. Solomon, care cunoştea bine femeile (1 Regi 11:3), a scris:

 

Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia a cărei inimă este o cursă şi un laţ şi ale cărei mâini sunt nişte lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea. (Eclesiastul 7:26)

 

Curse, laţuri, lanţuri, a scăpa, şi a fi prins, toate descriu lucrurile prin care o femeie rea doreşte să controleze un om. Dar, slavă lui Dumnezeu pentru promisiunea de la sfârşitul acestui verset! Unde, Solomon, de asemenea, a scris:

 

Mai bine să locuieşti într-un colţ pe acoperiş, decât cu o nevastă gâlcevitoare într-o casă mare. (Proverbe 21:9 a se vedea şi 21:19, 25:24)

 

O streaşină care picură necurmat într-o zi de ploaie, şi o nevastă gâlcevitoare sunt totuna. Cine o opreşte, parcă opreşte vântul şi parcă ţine untdelemnul în mâna dreaptă. (Proverbe 27:15-16)

 

De ce sunt aceste femei gâlcevitoare şi mâinile lor sunt lanţuri? Din cauza păcatului şi a blestemului.

 

1. Autoritatea

 

În mântuirea lui Dumnezeu „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Galateni 3:28). Nu se face distincţie între evreu şi grec, sclav sau liber, de sex masculin sau feminin, deoarece toţi copiii lui Dumnezeu sunt una în Hristos (Galateni 3:26-28). Iertarea şi harul lui Dumnezeu este pentru toţi cei ce cred.

 

Dar, când vine vorba de porunca stabilită de Dumnezeu, de autoritate, există o diferenţă între sclav şi liber, bărbaţi şi femei. Cu toate că Dumnezeu, în trecut a plasat femei în autoritate peste oameni (ex, Judecători 4:4). Chiar şi astăzi Domnul poate pune femei în autoritate peste oameni (ex, Romani 13:1). Dar, aceasta este totuşi, o realitate ruşinoasă, după cum ilustrează Isaia.

 

Poporul meu este asuprit de nişte copii, şi-l stăpânesc niste femei! Poporul meu, cârmuitorii tăi te duc în rătăcire, şi pustiesc calea pe care umbli! (Isaia 3:12)

 

Faptul că Israelul a avut femei ce au condus peste ei a fost un lucru ruşinos, şi tot ruşinos a fost faptul că nişte copii au condus (asuprit) peste ei. Pe atunci, Israel a fost slab, şi a fost prins în păcatul lui, prin urmare, femeile au condus peste ei. Domnul nu a stabilit ca femeile să conducă peste bărbaţi. Ci, El a hotărât şi mai dinainte a spus că: „bărbatul este capul femeii” (1 Corinteni 11:3) şi că „întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva” (1 Timotei 2:13).

 

Acesta este motivul pentru care femeile trebuie să fie supuse (1 Corinteni 14:34). Dumnezeu a pus bărbatul în autoritate peste femeie şi prin urmare, ea trebuie să se supună acestei autorităţi. Mai mult decât atât, această autoritate a fost stabilită de la bun început, chiar înainte de cădere (Geneza 3), pentru că Adam a fost întocmit întâi, şi apoi Eva. Această ordine în creaţie dezvăluie preeminenţa bărbatului peste femeie. Domnul a stabilit această autoritate înainte de prima respiraţie a femeii, deoarece omul a fost creat mai întâi.

 

III. Supunerea

 

Femeile sunt chemate de Dumnezeu, să se supună bărbaţilor. În special, în poruncile Scripturii:

 

1. Supunere Soţilor lor

 

Femeile măritate trebuie să-şi vadă de treburile casei şi să se supună soţilor lor (Tit 2:5; 1 Timotei 5:14; Proverbe 31:10-31). Soţul este autoritatea lor (capul, Efeseni 5:22-23) şi sunt la fel de supuse bărbaţilor lor, la fel cum sunt credincioşii supuşi lui Hristos (Efeseni 5:24). Cu alte cuvinte, acestea urmează să se supună bărbaţilor lor în toate lucrurile ca şi cum ar asculta de Domnul, (Efeseni 5:24). Desigur, aceasta nu înseamnă să nu asculte de Dumnezeu pe motiv că se supun bărbaţilor lor. Motivul pentru care ele ascultă de bărbaţii lor, ar trebui să fie din dorinţa de ascultare şi supunere faţă pe Dumnezeu (Marcu 12:30). Iar, această supunere este foarte intensă, precum Sara care asculta pe Avraam şi-l numea „domnul ei” (1 Petru 3:6) de aceea Sara este dată ca un exemplu de urmat. Mai mult decât atât, nu contează dacă soţul este un credincios sau nu (1 Petru 3:1). Soţia trebuie să i se supună în continuare, chiar şi dacă el o bate. Bineînţeles că ar fi rău, dacă un om ar face acest lucru. Nu este bine ca un om să facă rău, ori să-şi maltrateze soţia de orice manieră (a se vedea Omul Credincios). Dar, cu toate acestea, instrucţiunile pentru femeie este ca ea să se supună în continuare lui şi să aibe încredere în Dumnezeu. Aşa cum este scris:

 

Slugilor, fiţi supuse stăpânilor voştri cu toată frica, nu numai celor ce Sunt buni şi blînzi, ci şi celor greu de mulţumit Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, sufere întristare, şi sufere pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? Dar dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu.

 

Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug”. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător. (1 Petru 2:18-23)

 

Şi se continuă:1 Petru 3:1-2 Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentruca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere.

 

În contextul despre sclavi, ei trebuiau să se supunună stăpânilor lor, chiar dacă erau bătuţi (1 Petru 2:20), şi dacă suferă bătaie cu răbdare este „lăudabil în faţa lui Dumnezeu”, „tot astfel” spune Petru nevestelor, să se supună soţilor lor (1 Petru 3:1), căci „Hristos a suferit pentru noi, lăsându-ne un exemplu” (1 Petru 2:21). Hristos a fost bătut, şi s-a supus El însuşi dreptului Judecător. Deci, de asemenea, sclavii şi femeile trebuie să se supună autorităţilor puse de Dumnezeu, după cum Hristos s-a supus Domnului care a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă (Isaia 53:10). [Pentru modul în care un soţ ar putea suferi şi el de asemenea, a se vedea raportul nostru despre Oameni, sub capitolul IV. Relaţia cu Nevasta.]

 

O femeie cinstită este cununa bărbatului ei, dar cea care-i face ruşine este ca putregaiul în oasele lui. (Proverbe 12:4)

 

1. Supunere în Rugăciune

 

Femeile trebuie nu numai să fie supuse soţilor lor, dar ele, trebuie de asemenea, să demonstreze supunerea lor atunci când se roagă sau proorocesc.

 

Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos. Orice bărbat care se roagă sau proroceşte cu capul acoperit îşi necinsteşte capul său. Dimpotrivă, orice femeie care se roagă sau proroceşte cu capul dezvelit îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca una care ar fi rasă. Dacă o femeie nu se înveleşte, să se şi tundă! Iar, dacă este ruşine pentru o femeie să fie tunsă ori rasă, să se învelească. Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului. În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.

 

De aceea, femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei. Totuşi, în Domnul, femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără femeie.

 

Căci, dacă femeia este din bărbat, tot aşa şi bărbatul prin femeie, şi toate sunt de la Dumnezeu. Judecaţi voi singuri: este cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu dezvelită? Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung, pe când pentru o femeie este o podoabă să poarte părul lung? Pentru că părul i-a fost dat ca învelitoare a capului. Dacă iubeşte cineva cearta de vorbe, noi n-avem un astfel de obicei şi nici bisericile lui Dumnezeu. (1 Corinteni 11:3-16)

 

Acest pasaj ne învaţă clar că o femeie trebuie să aibe capul acoperit atunci când se roagă sau prooroceşte. Unii ar putea crede că aceasta este o chestiune culturală, dar Pavel descoperă aici cu totul altceva. Este o chestiune angelică.

 

De aceea, femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei. (1 Corinteni 11:10)

 

Scriptura nu spune de ce şi în ce fel îngerii sunt afectaţi, sau din ce cauză femeia trebuie să aibe capul acoperit ca semn al stăpânirii ei. Dar, cu toate acestea, femeile trebuie să aibe autoritate pe capul lor, din cauza îngerilor. În 1 Corinteni 11:10 în greacă nu există „un semn al”. Traducătorii, au adăugat acest lucru şi acesta este motivul pentru care este pus în caractere italice uneori. Prin urmare, 1 Corinteni 11:10 mai literal spune: „Din acest motiv, femeia trebuie să aibe autoritate pe cap.” Ce este autoritatea? Este ceva care acoperă capul ei (1 Corinteni 11:5-6, 13). Aceasta poate fi părul ei lung (1 Corinteni 11:15) sau altceva. Oricum, fie că este vorba de părul lung sau de orice altceva cu care să se acopere (1 Corinteni 11:6), totuşi capul trebuie să fie acoperit atunci când se roagă sau prooroceşte (1 Corinteni 11:5-16), iar acest lucru indică supunerea ei faţă de autoritatea pusă peste ea, omul (1 Corinteni 11:3). Acest om (1 Corinteni 11:3) ar putea fi soţul ei (Coloseni 3:18) sau tatăl ei (Efeseni 6:1; Romani 1:30). După cum 1 Corinteni 7 ilustrează, cu excepţia cazului în care se căsătoresc, altfel fetele trebuie să fie sub autoritatea tatălui lor, fie că sunt tinere, fie că sunt vârstnice.

 

Dacă crede cineva că este ruşinos pentru fata lui să treacă de floarea vârstei, şi nevoia cere aşa, să facă ce vrea: nu păcătuieşte; să se mărite. Dar cine a luat o hotărâre tare şi nu este nevoit, ci este slobod să lucreze cum vrea, şi a hotărât în inima lui să-şi păstreze pe fiica sa fecioară, face bine. Astfel, cine îşi mărită fata, bine face, şi cine n-o mărită, mai bine face. (1 Corinteni 7:36)

 

După cum este descris în cele de mai sus, un om poate păstra pe fiica lui fecioară, fără s-o căsătorească! Pavel specifică că aşa este mai bine şi în acest fel, mai bine, fata rămâne sub autoritatea tatălui ei. El o păstrează. Acest lucru nu înseamnă că ea ar putea să iasă şi să obţină un loc de muncă. Deoarece, tatăl ei este responsabil să aducă tot ce-i nevoie pentru casa lui (1 Timotei 5:8). Fata poate fi o gospodină necăsătorită (Tit 2:4-5).

 

Dar, după cum spune Pavel în 1 Corinteni 14:34, femeile „să fie supuse,” astfel că ele trebuie să fie supuse, atât bărbaţilor lor, dar şi părinţilor lor „, cum de asemenea, spune şi legea” (ex. vezi Numeri 30:1-16).

 

1. Supunerea în Biserică

 

În 1 Timotei, Pavel dă instrucţiuni cu privire la modul cum ar trebui să se poarte în biserică (1 Timotei 3:15). O parte din aceste instrucţiuni se găsesc în 1 Timotei 2:11-12.

 

Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere. (1 Timotei 2:11-12)

 

Femeile trebuie să înveţe în tăcere. Această în tăcere este descrisă mai departe în 1 Corinteni 14:34-35.

 

Femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea. Dacă voiesc să capete învăţătură asupra unui lucru, să întrebe pe bărbaţii lor acasă; căci este ruşine pentru o femeie să vorbească în biserică. (1 Corinteni 14:34-35)

 

În biserică, atunci când credincioşii s-au adunat împreună pentru edificare reciprocă a trupului şi a venit timpul pentru ca o persoană ca să se adreseze întregii adunări de credincioşi (1 Corinteni 14:26-31), femeile nu trebuie să înveţe pe alţii (1 Timotei 2:12), ele nu pot nici să pună o întrebare (1 Corinteni 14:35), ci să stea în tăcere. Astfel deci, femeile nu pot nici măcar să pună o întrebare în biserică, dealtfel Pavel spune că dacă voiesc să capete lămurire sau învăţătură asupra unui lucru „să întrebe pe bărbaţii lor acasă” (1 Corinteni 14:35). Dumnezeu nu vrea ca cei care sunt mai slabi spiritual să înveţe în biserică, dar nici măcar să vorbească în biserică. Prima femeie a fost înşelată, atunci când primul om nu a fost, iar aceasta descrie o realitate atât despre bărbaţi cât şi despre femei. Femeile sunt mai uşor de amăgit. Ele sunt un vas mai slab, şi nu ar trebui să „înveţe pe alţii”, sau să vorbească în biserică.

 

Totuşi, în trecut au fost femei care au vorbit în mod corect (au proorocit) în mijlocul credincioşilor şi al necredincioşilor (Fapte 2:5-18), dar nu era acelaşi context ca cel descris de Pavel în 1 Corinteni 14. În Faptele Apostolilor 2, toată lumea vorbea (Fapte 2:4) şi acesta a fost un eveniment unic. Femeilor nu le este interzis să vorbească în toate circumstanţele. Acestora le este poruncit doar, să „înveţe în tăcere” (1 Timotei 2:11) atunci când este momentul să fie linişte şi să înveţe (1 Corinteni 14:26-35). În acest sens, ele trebuie „să tacă” (1 Corinteni 14:34; 1 Timotei 2:12).

 

Pe temeiul individual, femeile pot vorbi desigur cu alţii, fie bărbaţi, fie femei, căci cuvântul lui Hristos trebuie să locuiească în toţi, din belşug în toată înţelepciunea, cum de altfel este zis: „Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti” (Coloseni 3:16). Astfel că nu le este interzis să facă acest lucru. De fapt, chiar le este poruncit să facă aceasta. Nu numai că le este poruncit să îndeplinească Coloseni 3:16, dar şi alte versete precum şi cele care vorbesc de credincioşi în relaţia cu aproapele lor (vezi: Efeseni 4:25; 1 Tesaloniceni 4:18; 5:11; Tit 2:3-4; Evrei 3:13; 10:24-25; Iacov 5:16). Într-adevăr femeilor le este poruncit să tacă, dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să tacă tot timpul. Toate la timpul lor: „tăcerea îşi are vremea ei, şi vorbirea îşi are vremea ei” (Eclesiastul 3:7).

 

 

 

1. Femeia Înţeleaptă

 

O femeie înţeleaptă se supune adevărului şi nu luptă pentru condiţia, sau circumstanţele ei.

 

Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa, iar femeia nebună o dărâmă cu înseşi mâinile ei. (Proverbe 14:1)

 

Felul în care o femeie înţeleaptă „îşi zideşte” casa este prin supunerea ei autorităţii din viaţa ei, căci ea iubeşte pe Domnul şi se teme de El, şi de asemeni slujeşte celor din jurul ei. Proverbe 31 descrie o astfel de femeie virtuoasă că „este mai de preţ decât mărgăritarele” (Proverbe 31:10).

 

 

Inima bărbatului se încrede în ea, şi nu duce lipsă de venituri. Ea îi face bine, şi nu rău, în toate zilele vieţii sale. Ea face rost de lână şi de in şi lucrează cu mâini harnice. Ea este ca o corabie de negoţ; de departe îşi aduce pâinea.

 

Ea se scoală când este încă noapte şi dă hrană casei sale şi împarte lucrul de peste zi slujnicelor sale. Se gândeşte la un ogor şi-l cumpără; din rodul muncii ei sădeşte o vie. Ea îşi încinge mijlocul cu putere şi îşi oţeleşte braţele. Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea. Ea pune mâna pe furcă, şi degetele ei ţin fusul.

 

Ea îşi întinde mâna către cel nenorocit, îşi întinde braţul către cel lipsit. Nu se teme de zăpadă pentru casa ei, căci toată casa ei este îmbrăcată cu cărămiziu. Ea îşi face învelitori, are haine de in subţire şi purpură. Bărbatul ei este bine văzut la porţi, când şade cu bătrânii ţării. Ea face cămăşi şi le vinde şi dă cingători negustorului. Ea este îmbrăcată cu tărie şi slavă şi râde de ziua de mâine. Ea deschide gura cu înţelepciune, şi învăţături plăcute îi sunt pe limbă.

 

Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei, şi nu mănâncă pâinea lenevirii. Fiii ei se scoală şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală şi-i aduce laude zicând: „Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate.” Dezmierdările sunt înşelătoare, şi frumuseţea este deşartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată. (Proverbele 31:11-30)

 

Unii poate cred că Proverbe 31 nu descrie o gospodină (Tit 2:5). Ba, dimpotrivă, aici chiar este prezentată o gospodină excelentă, care se îngrijeşte de toate lucrurile ca o albină, ea aduce profit din munca ei. Ea într-adevăr îşi zideşte casa ei (Proverbe 14:1).

 

1. Ea este preţioasă înaintea lui Dumnezeu

 

Orice femeie care crede Cuvântul lui Dumnezeu şi se supune lui Dumnezeu este foarte preţioasă pentru Dumnezeu. După cum Domnul spune:

 

Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule din aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia neperitoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 3:3-4; a se vedea, şi 1 Timotei 2:9-10)

 

Dar, de obicei, femeile se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu, acela de a fi supuse. Ele refuză să asculte de soţii lor (Efeseni 5:22). Ele refuză să tacă în „biserică” (1 Timotei 2:11). Ele, contrar poruncii lui Dumnezeu, învaţă pe alţii (1 Timotei 2:12). Ele exercită autoritate asupra bărbaţilor (1 Timotei 2:12). Ele refuză să-şi acopere capul lor, atunci când se roagă (1 Corinteni 11:10). Aceste femei sunt condamnate (Ioan 3:18) şi pentru că nu ascultă se revoltă împotriva hotărârii lui Dumnezeu, astfel că ele nu sunt mai bune decât cele care ghicesc. După cum este scris la 1 Samuel 15:23, „Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea.”

 

De asemenea, Proverbe 11:22 spune:

 

Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui porc. (Proverbe 11:22)

 

A fi răzvrătit împotriva orânduirii lui Dumnezeu este o lipsă gravă de recunoştinţă şi este un lucru rău. O astfel de revoltă este extravagantă astăzi, pentru că este înrădăcinată în femeile care încercă să controleze oamenii (Geneza 3:16). Numai mântuirea lui Dumnezeu poate desrădăcina astfel de ticăloşii (Ioan 8:31-36). Femeile Sfinte sunt supuse (ex. 1 Petru 3:5). Dar, cele rele care sunt pe drumul lor spre iad (Apocalipsa 21:8), nu sunt supuse (Proverbe 17:11). Femeia supusă, este preţioasă în ochii lui Dumnezeu (1 Petru 3:4). Însă, femeia împotrivitoare, este o scarbă şi o urâciune înaintea Lui (Proverbe 11:20; 15:9, 26).

 

Darwin Fish: „Scriptural View Of Women”

 

Traducere: Vasile Sanda

https://sites.google.com/site/crestinadevarat/crestinul-adevarat/femeia

 

//////////////////////////////////////

Detalii aici…………..https://www.soundwords.de/ro/comentarii-t87680.html

 

///////////////////////////////////////

 

Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (1)

Necesitatea întoarcerii la Dumnezeu

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 14.11.2018, Actualizat: 14.11.2018

       

Versete călăuzitoare: 1 Tesaloniceni 1.1-10

 

1 Tesaloniceni 1.1-10: Pavel şi Silvan şi Timotei, către adunarea tesalonicenilor care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har vouă şi pace. Mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu pentru voi toţi, amintind de voi în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat de lucrarea credinţei voastre şi de osteneala dragostei şi de răbdarea speranţei în Domnul nostru Isus Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, ştiind, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră. Pentru că Evanghelia noastră nu a fost la voi numai în cuvânt, ci şi în putere şi în Duh Sfânt şi în siguranţă deplină, după cum ştiţi ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi. Şi voi v-aţi făcut imitatori ai noştri şi ai Domnului, primind Cuvântul în mult necaz, cu bucuria Duhului Sfânt, încât voi aţi devenit modele tuturor credincioşilor din Macedonia şi din Ahaia. Pentru că, de la voi, Cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi Ahaia, ci credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc, încât nu avem nevoie să vorbim ceva; pentru că ei înşişi istorisesc despre noi ce intrare am avut la voi şi cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia care vine.

 

Cuprins

Introducere

Naşterea, educaţia şi religia niciodată nu înlocuiesc întoarcerea la Dumnezeu

Întrebarea referitoare la întoarcerea la Dumnezeu este dată la o parte

Moartea vine inevitabil

După moarte vine judecata

Ia seama la pericol

Întoarcere la Dumnezeu aici pe pământ sau condamnare după aceea

Fără întoarcere la Dumnezeu nu este intrare în Împărăţia cerurilor

Comportarea fără cusur nu este întoarcere la Dumnezeu

Sunt eu cu adevărat întors la Dumnezeu?

Un întors la Dumnezeu

Introducere

Primul capitol al epistolei către Tesaloniceni ne oferă o descriere frumoasă şi exactă a ceea ce noi putem numi adevărata întoarcere la Dumnezeu. Propunem să studiem această descriere împreună cu cititorul. Cu siguranţă va fi un studiu interesant şi aducător de câştig. El va da un răspuns categoric şi clar la întrebarea din titlul acestui articol: „Ce este întoarcerea la Dumnezeu?”

 

Nicidecum nu este vorba de o temă fără importanţă. Este bine ca tocmai în zilele noastre să avem un răspuns divin la această întrebare. Auzim în zilele noastre tot felul de lucruri despre întrebarea referitoare la întoarcerea la Dumnezeu; şi noi vom mulţumi lui Dumnezeu din toată inima pentru fiecare suflet întors cu adevărat la El.

 

Naşterea, educaţia şi religia niciodată nu înlocuiesc întoarcerea la Dumnezeu

Aproape că nu este nevoie să spunem, că noi credem în necesitatea absolută a unei întoarcerii la Dumnezeu lucrată divin. Oricine ar fi omul, iudeu sau grec, protestant sau catolic, oricare ar fi naţionalitatea lui, poziţia lui bisericească, oricare ar fi mărturisirea lui de credinţă şi orice conţinut ar avea ea: el trebuie să fie întors la Dumnezeu, altfel el se află pe calea largă spre condamnarea veşnică.

 

Nimeni nu este, în sensul dumnezeiesc al acestui cuvânt, din naştere un creştin şi nici nu poate fi educat spre a deveni un creştin. Este o greşeală fatală şi o înşelăciune a duşmanului de moarte al sufletelor, când cineva crede că este creştin prin naştere sau prin educare, sau prin botezul în apă, sau ar putea fi făcut creştin prin oarecare ceremonii religioase. Un om devine creştin numai prin aceea că el se întoarce la Dumnezeu într-un mod recunoscut de Dumnezeu. În ce constă această întoarcere la Dumnezeu vom vedea pe parcursul studiului nostru. Înainte de toate dorim să îndreptăm atenţia cititorului, fie el întors la Dumnezeu sau nu, spre necesitatea stringentă şi absolută a adevăratei întoarceri la Dumnezeu.

 

Întrebarea referitoare la întoarcerea la Dumnezeu este dată la o parte

Aceasta nu poate fi trecută cu vederea. Nebunia cea mai mare, de care se poate face vinovată o fiinţă nemuritoare, care merge în întâmpinarea unei veşnicii fără sfârşit, constă în aceea că ea neglijează întrebarea serioasă cu privire la propria ei întoarcere la Dumnezeu şi caută s-o uite sau să diminueze importanţa ei. În comparaţie cu această temă deosebit de importantă toate celelalte au importanţă neînsemnată. Lucrurile măreţe, care preocupă gândurile omului şi solicită toate puterile lui, nu sunt nimic altceva decât puţin praf pe talerul cântarului, dacă sunt comparate cu întrebarea mare, importantă a întoarcerii sufletului la Dumnezeu. Toate speculaţiile vieţii de afaceri, toate metodele diferite de investiţii de capital, întrebarea captivantă a investiţiilor profitabile, toată alergătura vânătorilor de plăceri – teatru, concert, sala de bal, sala de biliard, masa de cărţi, paharul de zaruri, pista de concurs, districtul de vânătoare, cârciuma [remarca redacţiei: astăzi ar sta aici cinematograful, stadionul de fotbal, concerte, barul, concerte de muzică pop] – toate aceste lucruri nenumărate şi enorme, pe care le doreşte sărmana inimă nesatisfăcută şi de care ea se agaţă, toate acestea sunt ca norul de dimineaţă, ca spuma mării, asemenea fumului care se ridică din coşul de fum; trec şi nu lasă în urmă decât un gol pustiu în inima omului. Inima rămâne nemulţumită, sufletul nemântuit, deoarece nu s-a întors la Dumnezeu.

 

Moartea vine inevitabil

Şi ce urmează apoi? Da, ce urmează? O întrebare zguduitoare. Ce rămâne la sfârşitul tuturor acestor alergări, al acestei lupte după titluri şi onoare, al acestei lăcomii de bani şi de plăceri? Vai! Omul trebuie să întâmpine moartea. „Este rânduit omului să moară o singură dată” [Evrei 9.27] . În privinţa aceasta nu există nici o excepţie, nici o scăpare. Toate comorile universului nu sunt în stare să obţină amânarea pentru o clipă dinaintea acestui duşman nemilos. Nici cea mai mare îndemânare medicală, nici cea mai grijulie îngrijire din partea rudelor şi prietenilor iubitori, nici lacrimile lor, nici suspinele şi nici plângerile lor nu pot să amâne clipa îngrozitoare sau să-l facă pe împăratul groazei să-şi bage sabia îngrozitoare în teacă. Moartea nu poate fi înlăturată prin nici o artă a oamenilor. Trebuie să vină momentul în care toate legăturile, care sunt între inimă şi toate aspectele frumoase şi fascinante ale vieţii omeneşti, vor fi întrerupte. În mod nebunesc, iubite prieten, preocupările provocatoare, obiectele mult dorite, la toate trebuie să se renunţe. Mii de lumi nu pot împiedica lovitura. Morţii trebuie să-i priveşti în ochi. Aceasta este o taină îngrozitoare – un fapt enorm – o realitate cruntă. Ameninţător stă înainte fiecărui om neîntors la Dumnezeu de sub cer, fie el bărbat, femeie sau copil; şi este numai o întrebare de timp – ore, zile, luni sau ani – când trebuie depăşită linia de graniţă care desparte timpul cu toate absurdităţile lui goale, cu toate aspiraţiile lui sumbre, de veşnicia cu realitatea ei uimitoare.

 

După moarte vine judecata

Şi când vine moartea, ce se întâmplă atunci? Lasă Scriptura să răspundă. Nimic altceva nu poate da răspuns. Oamenii ar vrea să răspundă aşa cum corespunde imaginaţiilor lor deşarte. Omul vrea să ne convingă că după moarte vine nimicirea. Şi dacă vine moartea, ce se întâmplă atunci? Omul vrea cu plăcere să creadă, că după moarte are loc o nimicire totală, şi de aceea strigă: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri!” [Isaia 22.13] Ce eforturi zadarnice, inutile! Un vis nebun al închipuirii omeneşti, care a fost orbită de dumnezeul lumii acesteia. Cum ar putea un suflet nemuritor să fie nimicit? În grădina Eden omul a intrat în posesiunea unui duh veşnic viu. „Omul a devenit un suflet viu” (Geneza 2.7). Sufletul trebuie să trăiască veşnic. Fie întors la Dumnezeu, fie neîntors la Dumnezeu, el are veşnicia înaintea lui. Ce putere copleşitoare este gândul acesta! Nici o gândire omenească nu poate înţelege mărimea lui. Ea depăşeşte cu mult înţelegerea, dat nu depăşeşte credinţa.

 

Să luăm seama la glasul lui Dumnezeu. Ce învaţă Scriptura despre starea după moarte? Un singur rând din Sfânta Scriptură este absolut suficient să alunge zeci de mii de dovezi şi afirmaţii ale minţii omeneşti. Urmează după moarte o nimicire totală? Nu! „Omului îi este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” [Evrei 9.27]. Să luăm bine seama la aceste cuvinte „după aceea vine judecata”. Ele se referă însă numai la aceia care mor în păcatele lor, deci numai la cei necredincioşi. Pentru creştinul credincios judecata a fost îndepărtată pentru totdeauna, aşa după cum învaţă Scriptura în nenumărate locuri. Este important să se ţină seama de aceasta, deoarece oamenii îndrăznesc să afirme, că deoarece viaţa este numai în Hristos, toţi cei care nu sunt în Hristos vor fi nimiciţi.

 

Însă Cuvântul lui Dumnezeu nu vorbeşte aşa. Este o judecată după moarte. Şi care va fi urmarea acestei judecăţi? Iarăşi Scriptura este cea care ne informează în privinţa aceasta cu o vorbire pe cât de clară şi solemnă tot pe atât de insistentă: „Şi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea, Moartea şi Locuinţa Morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Şi dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apocalipsa 20.11-15)

 

Toate acestea sunt aşa de clare, cum nu se poate mai mult şi nu este nici un motiv de îndoială sau de nesiguranţă. Pentru toţi, ale căror nume sunt în cartea vieţii, nu este nici o judecată. Însă aceia, ale căror nume nu se găsesc în cartea aceasta, vor fi judecaţi după faptele lor. Şi care este soarta lor? Nimicirea? O, nu, ci «iazul de foc», «chinul veşnic».

 

Toate acestea sunt aşa de clare, cum nu se poate exprima mai bine în cuvinte, şi nu oferă nici un prilej de îndoială sau nesiguranţă. Pentru toţi aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, nu este nicidecum judecată. Însă aceia, ale căror nume nu se vor găsi în această carte, vor fi judecaţi după faptele lor. Şi care este soarta lor? Nimicirea? O, nu, ci „iazul de foc”; şi aceasta pentru totdeauna şi veşnic.

 

Cât de îngrozitor este acest gând! Desigur ar trebui să facă pe orice suflet să se gândească serios cât de stringentă este întoarcerea lui la Dumnezeu. Aceasta este singura cale de a scăpa de judecata viitoare. O persoană neîntoarsă la Dumnezeu, oricine ar fi ea, are înaintea ei moartea, judecata şi iazul de foc şi fiecare bătaie a inimii o aduce mai aproape de acea realitate îngrozitoare. Pe cât este de sigur că soarele va răsări mâine la o anumită oră, tot atât de sigur este că fiecare cititor al acestor rânduri mai devreme sau mai târziu va trece în veşnicie; şi dacă numele lui nu este scris în cartea vieţii, dacă nu s-a întors la Dumnezeu şi nu este în Hristos, cu toată certitudinea va fi judecat după faptele lui şi urmarea inevitabilă a acestei judecăţi va fi iazul, „iazul care arde cu foc şi pucioasă” [Apocalipsa 19.20], şi aceasta pe toată durata anilor nesfârşiţi ai veşniciei întunecate şi lipsită de mângâiere. Vai, monotonia îngrozitoare a veşniciei.

 

Ia seama la pericol

Probabil cititorul se va mira că zăbovim aşa de mult la această temă îngrozitoare. S-ar putea să se simtă ispitit să întrebe: „Va întoarce aceasta pe oameni la Dumnezeu?” Desigur, nu; poate însă să-i determine să recunoască, că este necesar, ca ei să se întoarcă la Dumnezeu. Ei poate conduce să vadă pericolul mare în care se află. Îi poate determina să vrea să fugă de mânia care va veni. De ce apostolul Pavel a îndreptat atenţia lui Felix la „mânia care va veni” [Faptele apostolilor 24.25]? Desigur ca să-l convingă să se întoarcă de pe căile lui rele şi să trăiască. De ce Domnul a prezentat aşa de des ascultătorilor Lui realitatea serioasă a veşniciei? De ce a vorbit El aşa de des despre viermele care nu moare, şi despre focul care nu se stinge [Marcu 9.44,46,48]? Fără îndoială, ca să trezească în ei sentimentul faţă de pericolul care îi ameninţa, şi să-i facă să-şi ia refugiu în singurul loc de scăpare.

 

Suntem noi mai înţelepţi decât El? Să ne dăm noi înapoi şi să nu prezentăm cititorilor, sau ascultătorilor noştri, cu toată seriozitatea aceleaşi adevăruri solemne? Să nu avem curajul, de teamă de a nu răni urechea unei lumi civilizate, să explicăm deschis şi tare, că toţi cei care mor neîntorşi la Dumnezeu vor sta odată, fără nici o excepţie, înaintea marelui Tron alb şi îşi vor avea locul în iazul de foc? Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva! Noi strigăm fiecărui cititor al acestor rânduri, neîntors la Dumnezeu: acordă toată atenţia ta, neîmpărţită, celei mai importante întrebări referitoare la mântuirea sufletului tău! Nu te lăsa ademenit de nimic, ca s-o neglijezi! „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” [Matei 16.26]

 

Întoarcere la Dumnezeu aici pe pământ sau condamnare după aceea

Iubite cititor, dacă nu eşti mântuit şi nu te-ai întors la Dumnezeu, atunci primeşte cu seriozitate sfatul nostru să te gândeşti la aceste lucruri şi să te întorci la Dumnezeu, să te laşi mântuit. Aceasta este singura cale pentru a fi părtaşi la Împărăţia Sa. Aceasta ne-o spune foarte clar Domnul nostru Isus Hristos; niciodată nu se va pierde vre-o iotă din afirmaţiile Lui sfinte. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Lui niciodată nu vor trece. Nici o putere de pe pământ şi din iad, a oamenilor şi a diavolului nu va putea vreodată să nimicească cuvintele Domnului nostru Isus Hristos. Pentru tine este una din aceste două posibilităţi: întoarcere la Dumnezeu aici pe pământ sau condamnare după aceea.

 

Aşa stau lucrurile când suntem călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, am putea noi să atenţionăm mai serios, mai vehement, mai aspru un suflet neîntors la Dumnezeu, cu care suntem în contact, verbal sau în scris, cu privire la necesitatea de neînlocuit să scape de momentul mâniei care va veni? Ca el să caute refugiu la Salvatorul binecuvântat, care stă cu braţele deschise, ca să primească pe fiecare care vine; acest Salvator spune în harul Său minunat: „pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi scoate afară” [Ioan 6.37].

 

Fără întoarcere la Dumnezeu nu este intrare în Împărăţia cerurilor

Deci întoarcerea la Dumnezeu este o necesitate absolută. În studiul anterior am încercat să prezentăm necesitatea absolută a întoarcerii la Dumnezeu, indiferent de situaţia fiecăruia. Pentru oricine, care se pleacă sub autoritatea sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu, nu există nici o greutate cu privire la acest punct. „Adevărat vă spun, dacă nu vă întoarceţi şi nu veţi deveni ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” [Matei 18.3].

 

Acest loc din Scriptură se referă în toată puterea lui morală la orice fiu şi la orice fiică a lui Adam cel decăzut. Nu există nici măcar o singură excepţie de la regulă între miile de milioane care populează pământul acesta. Fără întoarcere la Dumnezeu este imposibil să fie vorba de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Nu contează absolut deloc cine sau ce sunt eu. Dacă nu sunt întors la Dumnezeu, atunci mă aflu în „împărăţia întunericului”, sub puterea lui satan, în păcatele mele şi pe drumul spre iad.

 

Probabil sunt o persoană cu o morală ireproşabilă, cu renume nepătat, probabil un erudit profesor în teologie, un lucrător în via Domnului, un predicator, un diacon, un bătrân, un învăţător în şcoala duminicală, probabil fac multe lucrări de caritate, fac donaţii mari la toate fundaţiile religioase şi de caritate, sunt căutat şi onorat de toţi din cauza valorii mele personale şi a influenţei mele morale – pot fi toate acestea şi pot face toate acestea, şi totuşi să nu fiu întors la Dumnezeu şi drept urmare să fiu în afara Împărăţiei cerului, să fiu în împărăţia lui satan şi să mă aflu pe drumul care se sfârşeşte în iadul care arde cu foc şi pucioasă.

 

Comportarea fără cusur nu este întoarcere la Dumnezeu

Aceasta este însemnătatea simplă şi evidentă a cuvintelor Domnului din evanghelia după Matei 18.3. Nu există nici-o posibilitate să o ocoleşti. Cuvintele sunt aşa de clare ca o rază de soare. Nu putem să trecem peste ele. Ele apasă, în adevăratul sens al cuvântului, cu mare seriozitate asupra oricărui suflet neîntors la Dumnezeu, de pe întreg pământul. „Dacă nu vă veţi întoarce, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Cuvintele Domnului se îndreaptă cu toată puterea spre cel mai stricat beţiv, care se clatină pe stradă, ca şi spre adeptul cumpătării, care nu este întors la Dumnezeu, care se laudă cu abstinenţa lui şi se bate în piept, că atâtea şi atâtea luni şi ani s-a reţinut total de la consumul de băuturi ameţitoare. Amândoi sunt în aceeaşi măsură în afara Împărăţiei cerurilor, amândoi sunt în păcatele lor, amândoi sunt pe drumul spre condamnarea veşnică.

 

Probabil unul a trecut de la abuz la cumpătare, şi aceasta este cu siguranţă un lucru mare în ceea ce priveşte aspectul moral şi social, dar trecerea de la abuz la cumpătare nu este întoarcere la Dumnezeu. Nu este întoarcere din întuneric la lumină, nu este intrare în Împărăţia Fiului preaiubit al lui Dumnezeu. Este numai o singură diferenţă între cei doi, şi anume că antialcoolicul se bazează pe abstinenţa lui, se bate în piept lăudându-se cu corectitudinea lui morală şi prin aceasta se înşală cu gândul lipsit de sens, că la el totul ar fi corect, ceea ce nu corespunde realităţii. Beţivul este în mod evident şi neîndoielnic greşit. Oricine ştie că un beţiv nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu; dar nici un antialcoolic neîntors la Dumnezeu. Amândoi stau în afara ei.

 

Întoarcerea la Dumnezeu este absolut necesară atât pentru unul, cât şi pentru celălalt; şi aceasta este valabil pentru toate clasele, stările sociale şi straturile societăţii omeneşti. Cu privire la această întrebare mare nu este nici o diferenţă. Este valabil pentru toţi, oricare ar fi caracterul lui exterior sau statutul social – „Dacă nu vă veţi întoarce, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.”

 

Sunt eu cu adevărat întors la Dumnezeu?

Cât de deosebit de importantă este de aceea pentru fiecare om întrebarea: „M-am întors eu la Dumnezeu?” Nici un om nu este capabil să exprime gravitatea solemnă a acestei întrebări. Şi cu toate acestea mii de oameni, da, chiar milioane, lasă să treacă săptămână după săptămână, an după an, fără să se gândească măcar o singură dată serios să rezolve această întrebare. Nu trădează aceasta gradul cel mai înalt de indiferenţă? Dacă un om nu s-ar interesa de treburile lui pământeşti şi ar lăsa afacerile lui să se degradeze în mare dezordine, atunci cu siguranţă l-am învinui de nepăsare şi delăsare gravă, dar ce sunt cele mai importante treburi temporale în comparaţie cu mântuirea veşnică şi interesele sufletului nemuritor? Dar ce sunt interesele temporale cele mai urgente şi mai importante comparate cu mântuirea sufletului? Toate interesele timpului sunt ca pleava de pe aria din timpul verii, dacă ele sunt comparate cu interesele sufletului nemuritor – marea realitate a veşniciei.

 

Drept urmare este pentru fiecare cea mai mare măsură de lipsă de înţelepciune să laşi să treacă o singură oră fără să ai siguranţa clară şi tare, că eşti cu adevărat întors la Dumnezeu.

 

Un întors la Dumnezeu

Un suflet întors la Dumnezeu a trecut linia de demarcare, care desparte pe cei mântuiţi de cei pierduţi, pe copiii luminii de copiii întunericului, Biserica lui Dumnezeu de veacul acesta rău. Cel întors la Dumnezeu are moartea şi judecata înapoia sa şi gloria înaintea sa. El este aşa de deplin sigur, că va fi în cer cândva, ca şi cum el s-ar găsi deja acum acolo; da, în duh el este deja acolo. El are un drept incontestabil la aceasta. El cunoaşte pe Hristos ca Mântuitor al său, pe Dumnezeu ca Tată şi Prieten al său, pe Duhul Sfânt ca Mângâietor al său, Conducător şi Învăţător, şi cerul ca patrie a sa minunată şi fericită. Cine este în stare să descrie plinătatea binecuvântării de a fi întors la Dumnezeu! „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă [celor credincioşi] însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” [1 Corinteni 2.9-10].

 

 

Tradus de la: Was ist Bekehrung? (1)

 

Titlul original: „Was ist Bekehrung?”

din Botschafter des Heils in Christo, 1880, pag. 189-196

Completări după originalul „Conversion: What is it?”

din Miscellaneous Writings, Vol. 3

 

Traducere: Ion Simionescu

 

Cont, aici…… https://www.soundwords.de/ro/ce-este-intoarcerea-la-dumnezeu-1-a11525.html

 

 

///////////////////////////////////////

Căderea în Duhul

Un studiu biblic

Karel van Berghem

© SoundWords, Online începând de la: 18.01.2019, Actualizat: 18.01.2019

      

Cuprins

Oameni care cad în prezenţa lui Dumnezeu

Reacţii la arătarea lui Dumnezeu

Unele concluzii

Evaluări

Spune Biblia ceva despre „căderea sau odihnirea în Duhul”? În unele cazuri Biblia numeşte oameni care au căzut în prezenţa lui Dumnezeu. Dar este aceasta în concordanţă cu ceea ce se înţelege în zilele noastre prin „căderea în Duhul”?

 

Oameni care cad în prezenţa lui Dumnezeu

Dumnezeu Se arată lui Avraam şi acesta a căzut cu faţa la pământ (Geneza 17.1-3). Dumnezeu preia iniţiativa şi face chiar un legământ cu el.

 

Moise primeşte o descoperire a Domnului, atunci când s-a dus să vadă rugul arzând (Exodul 3.5). Dumnezeu Se revelează ca EU SUNT. În aceasta vedem o arătare anticipată a Domnului Isus.

 

Iosua stă ca şi comandant de oşti înaintea porţilor Ierihonului şi cineva i se adresează. Când l-a întrebat pe necunoscut, cine este, i se spune: EU am venit. – Este Căpetenia oştirii Domnului, altfel spus, Domnul Isus Însuşi. Drept urmare Iosua a căzut cu faţa la pământ. Apoi i se porunceşte să-şi scoată sandalele din picioare, deoarece el stă pe teren sfânt (Iosua 5.14,15).

 

Poporul israel primeşte mesajul, că Domnul i Se va arăta în gloria Sa. Focul din cer mistuie jertfa de pe altar. Poporul a strigat de bucurie, şi toţi au căzut cu feţele la pământ (Leviticul 9.4,23,24).

 

Şi cunoscutul Balaam cu măgăriţa lui vorbitoare a trăit aşa ceva. Măgarul, pe care el şedea, a văzut pe îngerul Domnului cu sabia învăpăiată stând în drumul lui. Animalul s-a abătut. Balaam, care nu vede nimic, bate animalul, până când Dumnezeu îi deschide ochii. El îşi îndoaie genunchii şi s-a aruncat cu faţa la pământ (Numeri 22.31).

 

În cartea Judecători citim despre Manoah, viitorul tată al lui Samson. Îngerul Domnului S-a arătat încă o dată soţiei lui, la dorinţa acesteia. Ea merge şi îl cheamă pe soţul ei. Ei i se face cunoscut că va rămâne însărcinată cu un fiu. Când ea se scoală, ca să aducă o jertfă, aceasta este primită. Când apoi îngerul Se înalţă în flacără, perechea recunoaşte minunea. Ei au văzut pe Dumnezeu şi au căzut cu faţa la pământ (Judecători 13.20).

 

Ilie se află pe Carmel, unde are loc confruntarea între Dumnezeul lui Israel şi Baal. Baal nu se lasă auzit, nici măcar atunci când sute din preoţii lui şi-au făcut tăieturi cu cuţitele, ca să-l determine să intervină. Poporul, care a trăit mult timp în decădere mare de Dumnezeu, stă alături nedecis. Când în cele din urmă Ilie strigă pe Dumnezeu, din cer cade foc şi mistuie jertfa de pe altar. Când întreg poporul a văzut aceasta, au căzut cu feţele la pământ şi au zis: DOMNUL, El este Dumnezeu! (1 Împăraţi 18.21,39).

 

Şi împăratul David poate fi numit. El şi bătrânii au căzut cu feţele la pământ, când a văzut pe îngerul Domnului cu sabia scoasă stând între cer şi pământ ca să îndeplinească sentinţa (1 Cronici 21.16).

 

La sfinţirea Templului apare slava Domnului într-un nor, care a umplut toată casa. Preoţii nu au putut să mai stea să slujească, din cauza norului. Nu se spune că ei au căzut, probabil ei au putut să se retragă. Din text nu rezultă clar aceasta (2 Cronici 5.14).

 

Când profetul Ezechiel vede gloria lui Dumnezeu, el cade cu faţa la pământ în trei situaţii succesive (Ezechiel 1.28; 3.23; 44.4,5). Gloria a devenit vizibilă (Ezechiel 11.22). Duhul nu permite ca el să rămână culcat, ci îl face să se ridice cu putere nouă (Ezechiel 2.1; 3.24).

 

Daniel are o întâlnire cu îngerul Gabriel. El are o viziune şi aude şi vede conştient. El devine neputincios şi cade cu faţa la pământ (Daniel 8.1). Când după săptămâni de jale are din nou o viziune, o vede numai el. După aceea Daniel rămâne fără putere şi culoarea feţei lui s-a schimbat. El a auzit cuvinte şi a căzut neputincios cu faţa la pământ. El este atins şi a trebuit să se scoale imediat, şi pentru aceasta i s-a dat putere. El se ridică, mâinile şi picioarele tremură (Daniel 10.2-10). El primeşte profeţii referitoare la evenimentele de pe pământ.

 

În evanghelia după Matei este relatată întâmplarea transfigurării lui Isus pe munte. Când Dumnezeu vorbeşte, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au temut foarte mult (Matei 17.6).

 

În evanghelia după Marcu sunt descrişi demonii care s-au aruncat înaintea lui Isus şi au mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu (Marcu 3.11).

 

În evanghelia după Luca găsim relatarea despre îndrăcitul din ţinutul gadarenilor. El era dominat de duhuri rele şi a căzut înaintea lui Isus. Duhurile rele l-au făcut să strige: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiu al Dumnezeului celui Preaînalt?” (Luca 8.28).

 

În cartea Faptele apostolilor se relatează că Pavel pe drumul spre Damasc a văzut o lumină din cer căzând spre pământ. El a căzut la pământ şi a fost fără vedere trei zile şi n-a mâncat nimic (Faptele apostolilor 9.9; 22.6).

 

Apostolul Ioan pe insula Patmos a căzut ca mort la picioarele lui Isus, atunci când L-a văzut pe Isus glorificat (Apocalipsa 1.17).

 

Cele patru fiinţe vii şi cei 24 de bătrâni se prostern înaintea Mielului (Apocalipsa 5.8). Ei s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat (Apocalipsa 5.14). Ei se aruncă cu faţa la pământ (Apocalipsa 7.11; 11.16; 19.4).

 

Când Ioan în uimirea lui vrea să se închine unui înger, el este imediat respins (Apocalipsa 19.10). El este aşa de copleşit de ceea ce vede, că încearcă încă o dată s-o facă. Şi de data aceasta i se interzice s-o facă (Apocalipsa 22.8).

 

Reacţii la arătarea lui Dumnezeu

În Biblie se arată că oamenii – atât în cer cât şi pe pământ – reacţionează în acelaşi fel la arătarea lui Dumnezeu şi a gloriei Sale: ei cad în închinare înaintea Lui. Din cele relatate în Biblie rezultă că cei care au avut parte de astfel de momente au o cunoaştere mai profundă a lui Dumnezeu, începând din momentul întâlnirii neobişnuite, pe care înainte nu au avut-o. O linişte mare cade asupra acestor oameni. Ei primesc o misiune, care este descrisă chiar în detalii:

 

Avraam trebuie să se circumcidă, el şi ai lui, ca semn al legământului. Acest eveniment are încă consecinţe pentru urmaşii lui Avraam.

 

Moise trebuie să meargă la faraon, care probabil îl caută încă din cauza omorârii egipteanului. El este trimis cu mesajul, că Dumnezeu vrea să scoată pe poporul Său din Egipt.

 

Iosua trebuia să meargă în jurul cetăţii, până când zidurile Ierihonului vor cădea. Dumnezeu era pe punctul să dea poporului ţara făgăduită, şi pentru aceasta Ierihonul trebuia să cadă.

 

Balaam este trimis de Dumnezeu, contrar oricărei intenţii a lui Balac, să rostească binecuvântare în loc de blestem asupra lui Israel.

 

Lui Manoah şi soţiei lui li se spune că fiul lor Samson va începe eliberarea lui Israel de vrăjmaşii lui.

 

Împăratul David a atras asupra lui sentinţa lui Dumnezeu, din cauza numărării poporului. Îngerul vine să facă judecata. David vede îngerul şi imploră, ca poporul să fie cruţat.

 

Ilie stă singur pe Carmel, ca să pregătească sfârşitul idolatriei împăratului Ahab şi al împărătesei Izabela, prin care cei doi au dus poporul în rătăcire. După ce a căzut foc din cer, poporul mărturiseşte: Domnul, El este Dumnezeu.

 

Experienţa lui Ezechiel este aşa de impresionantă că timp de şapte zile a stat uimit (Ezechiel 3.15). El trebuia să vorbească poporului. Într-o altă ocazie el începe să strige implorând şi mijlocind, când a văzut că Dumnezeu a omorât pe cineva prin judecată (Ezechiel 11.15,13). Întregul Israel era în joc.

 

Daniel primeşte mesajul referitor la timpul din urmă şi este bolnav din cauza celor întâmplate, când a trebuit ca el să îndure toate. El trebuia să ducă mesajul la mai mulţi împăraţi succesivi. Dumnezeu îi revelează schema mare a evenimentelor mondiale, până la timpul din urmă, când omenirea întreagă va fi implicată.

 

În convieţuirea actuală individualizată, când fiecare se preocupă cu sine însuşi, trebuie atrasă atenţia, că în toate aceste locuri din Scriptură este vorba de colectivitate. Nu este vorba de experienţe strict individuale şi care se delimitează la aceia care au parte de ele. Este vorba de evenimente care au consecinţe asupra grupelor, până la naţiuni întregi. Nu întotdeauna este vorba de acum şi aici, ci de evenimente escatologice din viitorul îndepărtat. Acestea sunt evenimente care au a face cu viitorul.

 

Unele concluzii

Din exemplele din Biblie, discutate mai înainte, putem trage unele concluzii.

 

Toate persoanele amintite cad înainte (cu capul înainte) în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerului Domnului (o apariţie anticipată a Domnului Isus) sau a unui arhanghel.

 

În Biblie – aceasta este foarte important – oamenii nu cad prin mijlocirea unui om. Ei cad ca urmare a întâlnirii directe cu Dumnezeirea sau cu un înger; niciodată nu vine suplimentar o a treia persoană. Niciodată ei nu cad prin punerea mâinilor sau prin aceea că se arată cu degetul spre persoana care trebuie să cadă.

 

Căderea înapoi (pe spate) are loc când împotrivitorii lui Dumnezeu primesc o sentinţă de judecată sau sunt înlăturaţi. În Biblie se întâlneşte de patru ori căderea pe spate, ca urmare a sentinţei lui Dumnezeu, şi anume din cauza necredinţei sau a păcatului:

 

Geneza 49.17: Călăreţul cade pe spate.

 

1 Samuel 4.18: Marele preot Eli cade pe spate de pe scaunul său şi şi-a frânt gâtul.

 

Isaia 28.13: Conducătorii Ierusalimului vor cădea pe spate şi vor fi zdrobiţi.

 

Ioan 18.6: Soldaţii, care voiau să prindă pe Isus, s-au dat înapoi şi au căzut jos la pământ.

 

Iniţiativa pentru astfel de evenimente porneşte întotdeauna de la Dumnezeu. Niciodată nu vedem în Biblie un om care să dorească astfel de experienţe. Ele surprind pe oameni, ei nu caută o astfel de experienţă. În Biblie nu se dă nici o încurajare în acest sens, şi nici nu se cere sau se provoacă la astfel de experienţe. Cei implicaţi ar fi dorit cu plăcere să nu aibă parte de ele.

 

Niciunde în Biblie o adunare este convocată, ca în ea să se organizeze sau să aibă loc „căderea sau odihnirea în Duhul”.

 

Întotdeauna când în Biblie oamenii au căzut cu faţa la pământ, nu le este permis să rămână culcaţi. Ei trebuie imediat să se ridice şi pentru aceasta primesc putere, după caz şi prin repetare. Unii dintre ei sunt confuzi şi uluiţi multe zile din cauza celor întâmplate.

 

Întotdeauna când în Biblie oamenii „cad”, aceasta are loc nu pentru eliberare sau pentru ca viaţa lor spirituală să funcţioneze mai bine. Ea nu este destinată în particular, ci întotdeauna pentru colectivitate. Practica, printre altele a lui John Wimber, unde oamenii ore în şir stau culcaţi pe spate sau cu faţa în jos, şi se simt liniştiţi şi simt un sentiment măreţ de indiferenţă faţă de împrejurări, trebuie radical respins din punctul de vedere al Bibliei. Că nu sunt nici un fel de consecinţe, nici bune şi nici rele, este evident neadevărat.

 

În Biblie este vorba de frică mare la oamenii care au parte de aşa ceva. Ei au o întâlnire cu Dumnezeirea sau cu un înger. Aceasta este aşa de copleşitor, că un om nu poate rămâne pe picioare. Deseori ei devin neputincioşi şi se prostern în adorare cu faţa la pământ. În cele mai multe cazuri ei sunt treziţi, ca să nu se teamă.

 

În mai multe cazuri devine vizibilă gloria lui Dumnezeu. Când şi alţii sunt prezenţi – cum este în cazul lui Daniel şi a lui Saul din Tars -, cei din jur devin conştienţi de evenimentele supranaturale şi s-au îngrozit şi au căzut la pământ.

 

Întâlnirea, pe care Dumnezeu o are cu omul şi la care iniţiativa porneşte întotdeauna de la El, are un scop precis. Cei care au parte de un astfel de eveniment, primesc o misiune şi/sau se prostern în adorare înaintea gloriei lui Dumnezeu. Misiunea pe pământ se îndeplineşte deseori în împrejurări grele şi (uneori) cu suferinţă mare. Ceea ce aceşti chemaţi au trăit în întâlnirea directă cu Dumnezeu îi face capabili să îndeplinească misiunea. Ei sunt echipaţi cu putere, ca să îndeplinească misiunea şi, dacă este necesar, să suporte suferinţe care o însoţesc.

 

Biblia arată un context între „a fi plin cu Duhul Sfânt” sau „vindecare, însănătoşire” şi „căderea înaintea feţei lui Dumnezeu”. Aici este vorba de căderea înaintea lui Dumnezeu biblică. Căderea înapoi, mijlocită de un om prin punerea mâinilor, atingere sau ceva asemănător, lipseşte total în Biblie.

 

Evaluări

Înfăţişarea „căderii în Duhul”, aşa cum ea se întâlneşte în cercurile carismatice, nu este sprijinită de Biblie. De aceea se pune întrebarea, cum trebuie înţeleasă această înfăţişare. Ea se poate explica prin aceea că oamenii se lasă uşor influenţaţi. Într-o mulţime mare de oameni ea poate cuprinde întreaga mulţime.

 

Este însă şi o altă explicaţie, care este deosebit de îngrijorătoare. Apariţia căderii este cunoscută în hinduism. Acolo ea este denumită Shakti Pat. Fostul hindu rabinul Maharaj  descrie în cartea sa[1] această noţiune în felul următor:

 

Shakti Pat, „o noţiune folosită prin atingerea printr-un guru – în mod deosebit cu mâna sa – pe fruntea adoratului, ceea ce dă naştere la efecte supranaturale. Shakti înseamnă de fapt, „putere, tărie”, şi în formularea Shakti Pat guru devine canalul forţei primare, al forţei cosmice, care stă la baza universului şi care este întruchipată de zeiţa Shakti – soţia lui Shiva. Ca efect supranatural al lui Shakti prin atingerea făcută de guru, adoratorul poate cădea la pământ sau el poate vedea o lumină strălucitoare şi poate avea experienţa unei iluminări lăuntrice sau o altă experienţă sufletească mistică.” Aici se are a face cu un medium. Un medium este cineva care dă mai departe forţe ale duhurilor rele.

 

Maharaj relatează în aceeaşi carte că el a dat oamenilor „Shakti Pat” abia la vârsta de treisprezece ani. Cu această ocazie arată clar, că Shakti este unul din numele lui Kali. Ea este soţia criminală şi băutoare de sânge a lui Shiva, zeiţa mamă a forţelor, care oferă forţa primară, care curge prin inima universului. În timpul acela era pentru Maharaj un gând palpitant, că el trebuia să devină „canalul” forţei ei.[2]

 

Căderea în Duhul, aşa cum ea are loc în întrunirile carismatice, nu are absolut nici o bază biblică. Ea este însă cunoscută în hinduism. Forţele, care lucrează acolo, sunt sufleteşti şi foarte probabil oculte.

 

Tradus de la: Fallen im Geist

 

Titlul original: „Vallen in de Geest“

Sursa: www.oudesporen.nl

 

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/caderea-in-duhul-a11674.html

 

///////////////////////////////////////

Adevăratul post

Isaia 58.1-7

Sydney Long Jacob

© SoundWords, Online începând de la: 30.10.2018, Actualizat: 30.10.2018

      

Cuprins

Introducere

Postul în Vechiul Testament

Postul la Domnul

Postul la apostoli

Adevăratul post

Introducere

Postul este amintit deseori în Scriptură, nu numai în Vechiul Testament, ci şi în Noul Testament, şi evident are un loc important în viaţa credinciosului, căci este unul din cele trei lucruri, pe care Tatăl le răsplăteşte în mod deosebit, dacă sunt făcute aşa cum trebuie (vezi Matei 6). Să nu posteşti pare să atragă după sine o lipsă mare de putere spirituală (vezi Matei 17.21), în timp ce postul este numit deseori în legătură cu ocaziile deosebite ale apropierii de Dumnezeu. De aceea este cu siguranţă de mare folos să se cerceteze ce este postul potrivit cu voia lui Dumnezeu. Să ne ajute Dumnezeu la cercetarea acestui subiect.

 

Definiţia cuvântului în dicţionar, care redă utilizarea actuală obişnuită între oameni, este: „să te reţii de la mâncare, în mod deosebit din motive religioase.” Creştinii privesc în general acesta ca însemnând literalmente aşa sau ca lepădare de sine în diferite forme, care culminează cu renunţarea la sine, adică renunţarea la preocuparea cu sine sau compătimirea de sine sau îngrijorarea de sine însuşi; sau ca renunţare la anumite mijloace naturale în slujirea, pe care ne-o dă Dumnezeu, ca de exemplu la David, când a refuzat armura lui Saul (1 Samuel 17.39), sau Ezra, când nu a vrut să ceară o escortă de la împărat (Ezra 8.22), ci s-a bazat pe post şi rugăciune. Nu trebuie tăgăduit, că cele mai multe din aceste gânduri sunt adevărate, în măsura conţinutului lor, însă gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre, ele sunt deosebit de minunate. Ce spune El referitor la această temă? Este remarcabil, că El ne spune atât ce nu este, cât şi ce este postul.

 

Postul în Vechiul Testament

Isaia 58.1-7: Strigă tare, nu cruţa, înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi fă cunoscut poporului Meu fărădelegea lor şi casei lui Iacov păcatele lor. Totuşi ei Mă caută zi de zi şi le place să ştie căile Mele, ca o naţiune care ar fi făcut dreptate şi n-ar fi părăsit rânduiala Dumnezeului său. Ei cer de la Mine judecăţi ale dreptăţii, le place să se apropie de Dumnezeu. «De ce am postit noi», zic ei, «şi Tu nu vezi? De ce ne-am întristat sufletul, şi Tu nu iei aminte?» Iată, în ziua postului vostru căutaţi plăcerea voastră şi stoarceţi tot ce vă este datorat! Iată, postiţi pentru învinuire şi ceartă şi ca să loviţi cu pumnul răutăţii. Nu postiţi acum, ca să se audă sus glasul vostru. Acesta este postul pe care l-am ales Eu? O zi, ca să-şi smerească omul sufletul, să-şi plece capul ca papura şi să-şi aştearnă sac şi cenuşă? Vei numi aceasta post şi zi plăcută Domnului? Nu este acesta postul pe care l-am ales Eu: să dezlegi lanţurile răutăţii, să desfaci legăturile jugului şi să-i laşi liberi pe cei asupriţi şi să sfărâmaţi orice jug? Nu este ca să împarţi pâinea ta cu cel flămând şi să-i aduci în casa ta pe săracii care rătăcesc fără adăpost? Când vezi pe cel gol, să-l îmbraci şi să nu te ascunzi chiar de semenul tău?

 

Ceea ce este solemn, este faptul că aceste cuvinte sunt adresate acelora cărora în mod evident le-a plăcut să se apropie de Dumnezeu şi să practice dreptatea, şi care practicau cu foarte mare conștiinciozitate ritualurile exterioare. Lor li se spune, că postul lor în adevăratul sens al cuvântului şi renunţarea lor în exterior era inutilă şi în zadar şi că inimile lor erau complet greşite.

 

După aceea urmează partea remarcabilă a strigătului, căci după ce ei au aflat ce nu este postul, li se spune ce este el; şi în mod deosebit el nu este aşa cum ne-am aştepta noi, o renunţare, ci o aprobare. Cu alte cuvinte: el este o dragoste de oameni curată (filantropie).

 

Acum nu putem înţelege, de ce mulţi vorbesc despre dragostea de oameni ca şi cum aceasta ar fi ceva îngrozitor. Fără îndoială această noţiune (ca şi oricare altă noţiune, pe care Dumnezeu o foloseşte) a fost folosită în mod trist abuziv, însă remediul nu este să spui că dragostea de oameni este fără valoare, ci să dovedeşti adevărată dragoste de oameni.

 

Cuvântul este folosit de două ori în Scriptură. În Tit 3.4 este tradus prin „dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, şi în Faptele apostolilor 28.2 este tradus prin „bunăvoinţă”. Departe de a fi fără valoare, dragostea de oameni este ceva pe care fiecare creştin adevărat trebuie să-l aibă. El trebuie să fie un urmaş al lui Hristos şi trebuie să aibă Duhul lui Hristos. Ce a făcut Domnul? Niciodată nu a putut cineva să arate oamenilor a aşa dragoste, cum a făcut Hristos. Dumnezeu era în toate gândurile Lui, însă El a renunţat complet la Sine Însuşi pentru a sluji oamenilor. „Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10.45).

 

Postul la Domnul

Dacă ne gândim la Domnul cu privire la post, în general ne amintim de cele patru zeci de zile de post, înainte să înceapă slujba Sa. Însă principalul pentru noi este, că întreaga Lui slujire era post. Căci în timp ce întreg sufletul Lui se îndrepta spre Dumnezeu în dedicarea şi ascultarea celei mai curate dragoste, El S-a consumat total pe Sine Însuşi pentru oameni, prin aceea că El niciodată nu S-a gândit la Sine Însuşi sau S-a îngrijit de Sine Însuşi şi nici măcar nu avea timp să mănânce, în timp ce binecuvânta pe toţi, căuta pe toţi, slujea tuturor, făcea tot binele şi astfel prin lepădare de Sine desăvârşită a arătat dragostea pentru oameni, care era în inima Tatălui.

 

Şi cu toate acestea oamenilor li se părea că El posteşte prea puţin, căci ei L-au denumit ca desfrânat, ca mâncăcios şi băutor, ca prieten al vameşilor şi păcătoşilor (Matei 11.19). El era liber să meargă oriunde: în casa fariseului, chiar dacă acolo nu era binevenit; în casa vameşului şi a celui dezonorat; însă întotdeauna ca să dea, întotdeauna cu har sărat, întotdeauna în deplină lepădare de Sine, ca să glorifice pe Dumnezeu şi să facă bine oamenilor.

 

Ce viaţă de post era viaţa Lui: totul pentru Dumnezeu, totul pentru om, nimic pentru Sine Însuşi. Şi cu toate acestea viaţa Lui era aşa de diferită de gândurile oamenilor, că ei nu au înţeles că El postea. În aceasta (ca în toate celelalte) El a trăit ceea ce El a dat învăţătură în evanghelia după Matei 6 (şi în alte locuri).

 

Postul la apostoli

Cum era la apostoli? Ei ar fi trebuit să postească, după ce Domnul va fi luat de la ei. Erau ei ucenici care stăteau în fotoliu şi critici, sau s-au consumat complet în slujba lui Hristos pentru oameni? Desigur aceasta din urmă.

 

Nu ştim multe despre viaţa celor doisprezece, însă viaţa apostolului Pavel este pusă detaliat înaintea ochilor noştri, şi ne sunt prezentate chiar şi cele mai adânci gânduri ale inimii lui. Ah, cum a postit el, ca un martor: 1 Corinteni 4.9-13; 2 Corinteni 4.7-15; 6.3-10; 11.24-29 şi multe alte pasaje. Însă cu toată osteneala lui minunată, dăruirea lui, dragostea şi lepădarea de sine nu a dus lipsă de acuzaţii, care au mers aşa de departe, să-l acuze pe acest om asemănător cu Hristos de umblare desfrânată (vezi Faptele apostolilor 21.24). [în traducerea engleză: „… tu însuţi umbli după rânduială (= orderly, opusul lui „desfrânare” = disorderly), şi împlineşti Legea.” (remarca traducătorului)] El a devenit totul pentru toţi oamenii, ca să salveze pe unii dintre ei (1 Corinteni 9.27), şi ca să facă aceasta, el şi-a disciplinat trupul şi l-a ţinut în supunere (1 Corinteni 9.27), şi cu toate acestea mulţi aveau ceva de criticat la el şi spuneau că el nu ar fi un apostol adevărat, şi defăimau permanent caracterul lui.

 

El nu a făcut nimic bătător la ochi, nu a căutat recunoştinţă, nu voia nici un fel de onoare de la oameni, a suportat pierderea tuturor lucrurilor cu credincioşie faţă de Hristos, în timp ce a slujit sfinţilor şi a adus binecuvântare păcătoşilor. Însă el era un om deosebit de practic. Să privim cum s-a comportat la bordul corăbiei (Faptele apostolilor 27; 28), cum i-a încurajat pe toţi. Să-l privim cum a adunat vreascuri pe insulă. Dacă el ar fi postit în felul oamenilor, ar fi stat deoparte foarte serios şi sever şi ar fi lăsat pe alţii să facă aceste lucruri. Însă postul lui era un post adevărat, pe care îl puteau vedea numai oamenii ai căror ochi era deschişi, ca să-l poată recunoaşte ca atare, căci vorbind simbolic el şi-a uns capul şi şi-a spălat faţa (compară cu Matei 6.17), şi în felul acesta nu a părut oamenilor că el postea. El s-a preocupat nespus mai mult de sufletul oamenilor, decât de trupul lor, şi cu toate acestea nu a uitat trupul, ci a câştigat sufletul prin trup (vezi Faptele apostolilor 20.33-35).

 

Adevăratul post

Să permitem ca aceste exemple să ne înveţe ce este adevăratul post: şi anume să fim aşa fel constrânşi de dragostea lui Hristos, că ne cheltuim pe noi înşine în dăruire adevărată pentru oameni şi în felul acesta suntem urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Nimeni să nu spună că aceste lucruri nu se ridică la nivelul creştin. Onoarea lui Dumnezeu şi binecuvântarea oamenilor sunt unite de nedespărţit. Ele sunt împletite una cu alta în întreaga viaţă a lui Hristos, în viaţa apostolilor şi sfinţilor. Ele nu pot fi despărţite una de alta.

 

Glorificarea lui Dumnezeu include binecuvântarea oamenilor, şi binecuvântarea adevărată pentru oameni este însoţită de glorificarea lui Dumnezeu. Unii oameni gândesc că ei ar putea face bine oamenilor şi să lase pe Dumnezeu deoparte – o mare greşeală. Dar nu este mai puţin o greşeală să gândeşti că noi am putea glorifica pe Dumnezeu şi să lăsăm pe oameni deoparte. Măsura dragostei noastre pentru Dumnezeu este dragostea noastră pentru fratele nostru, şi sentimentalismul este inutil în acest context. O dăruire din toată inima pentru bunăstarea oamenilor potrivit cu voia lui Dumnezeu este ceea ce noi avem foarte mare nevoie în timpul de acum. Cunoaştere este din belşug, şi nu se duce lipsă de vorbiri elocvente. Însă vieţi, care ard din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni, sunt foarte rare, şi din cauza acestei lipse pierim.

 

Însă sunt puţi aceia care recunosc o astfel de viaţă, atunci când o întâlnesc. Cei mai mulţi caută comportare exterioară, caută ceva care atrage pe omul în carne, în timp ce postul adevărat nu va apare oamenilor ca post; cel care posteşte nu se va arăta ce face el. El va fi simplu, natural, vesel, neprefăcut, cordial, plin de dragoste, prietenos şi practic. El nu va lăsa mâna lui stângă să ştie ce face mâna lui dreaptă. Cu alte cuvinte: el nu numai nu va năzui după recunoaştere din partea oamenilor, ci ceea ce este mult mai important, el însuşi nu va manifesta respect faţă de sine însuşi. El va renunţa la toate, ca să fie un slujitor al tuturor, va căuta bunăstarea tuturor, spunând (şi gândind): „Nu am făcut nimic, nu a fost nici o jertfă, pe tot drumul vieţii mele a fost totul har şi dragoste faţă de mine.” Dragostea suportă toate, crede totul, speră totul, îndură totul. Dragostea nu va dispare niciodată, deoarece ea nu caută folosul propriu (vezi 1 Corinteni 13); totul, absolut totul este pentru Dumnezeu, şi pentru că este pentru Dumnezeu, de aceea este pentru om, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

 

Dumnezeu să ne trezească oameni care postesc cu adevărat în felul acesta, căci postul nu este ceva negativ, ci el este dragoste activă.

 

Tradus de la: Wahres Fasten

 

Titlul original: „Fasting“, din „Part 3: Collected Writings“

din Faithful Sayings, The Central Bible Truth Depot (London)

Sursa: http://stempublishing.com/authors/Jacob/Jacob_Fasting.html

 

Traducere: Ion Simionescu

https://www.soundwords.de/ro/adevaratul-post-a11453.html

 

///////////////////////////////////////

 

Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (2)

Neemia 2

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 05.02.2019, Actualizat: 14.02.2019

      

Cuprins

Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Neemia

Trăieşte în dependenţă de Dumnezeu

Politicos, modest şi smerit

Creează-ţi o privire de ansamblu

Impulsionează şi pe alţii

Versete călăuzitoare: Neemia 2

 

Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Neemia

Neemia 2.1-3: Şi a fost aşa: în luna Nisan, în anul al douăzecilea al împăratului Artaxerxes, era vin înaintea lui; şi am luat vinul şi l-am dat împăratului. Şi nu fusesem trist înaintea lui niciodată. Şi împăratul mi-a zis: „Pentru ce este tristă faţa ta, deşi nu eşti bolnav? Aceasta nu este decât întristare de inimă“. Atunci m-am temut foarte mult. Şi am zis împăratului: „Trăiască împăratul pentru totdeauna! Cum să nu fie tristă faţa mea, când cetatea, locul mormintelor părinţilor mei, este pustiită şi porţile ei sunt arse de foc?“

 

În capitolul 2 citim răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea lui Neemia din capitolul 1. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune nu a venit imediat, ci abia după patru luni (1.1 Chişleu/noiembrie sau decembrie → 2.1 Nisan/Martie). Dumnezeu l-a călăuzit pe Neemia în linişte, ca să-l pregătească pentru misiunea lui. Principiul acesta îl găsim mereu în Cuvântul lui Dumnezeu. Iosif a trebuit să fie pregătit în singurătatea închisorii pentru misiunea lui, Moise a fost pregătit 40 de ani în pustie, Ilie a fost condus într-un loc singuratic şi a fost hrănit de corbi, şi Pavel a fost 14 ani în Arabia (Galateni 1.17; 2.1), înainte să înceapă slujba publică.

 

Deseori Dumnezeu împlineşte rugăciunile noastre într-un fel la care nu ne-am aşteptat. De fapt la curtea împăratului toate zilele erau la fel. Împăratul a observat întristarea de pe faţa lui Neemia şi l-a întrebat care sunt problemele lui. Cine spune că noi creştinii trebuie să mergem permanent cu zâmbetul pe buze, ca să putem fi o mărturie pentru Dumnezeu?

 

Trăieşte în dependenţă de Dumnezeu

În versetul 4 se descopere o altă însuşire de caracter frumoasă a unui conlucrător credincios al lui Dumnezeu. Neemia este sincer şi deschis. El nu spune simplu: „Ah, nu contează  – totul este în ordine”, ci ia în considerare faptul că împăratul ar putea să-l mustre, căci înaintea unui împărat nu se vine după dorinţă (compară cu Daniel 1).

 

Împăratul îl întreabă:

 

Neemia 2.4a: Ce ceri?

 

Iarăşi o situaţie necrezut de frumoasă, unde noi putem învăţa mult de la Neemia „normal”. Neemia nu aşteaptă nimic de la împărat, ci totul de la Dumnezeu. Se spune:

 

Neemia 2.4b: Astfel m-am rugat Dumnezeului cerurilor.

 

Pentru împărat părea că Neemia se aşteaptă la ceva din partea lui, însă în realitate Neemia aştepta totul de la Dumnezeul său. Şi Dumnezeu dă, şi de cele mai multe ori mai mult decât cerem şi înţelegem noi. Ce împlinire frumoasă a rugăciunii! Numai cine se roagă mult, poate face astfel de experienţe ca Neemia.

 

Neemia era un om al credinţei. Raţiunea lui ar fi trebuit să-i spună, că este o absurditate să roage pe împărat să-l lase să se mute în cetatea părinţilor lui – probabil de aceea el nu numeşte numele cetăţii -, căci această cetate a fost distrusă cândva de un alt împărat al Babilonului; deci pentru ce ar trebui Artaxerxes să-i permită să reclădească această cetate? Dar ceea ce la oameni pare imposibil, este posibil la Dumnezeu. De aceea Neemia se adresează cu credinţă deplină „Dumnezeului cerurilor” şi Dumnezeu răspunde imediat la strigătul mut al inimii robului Său.

 

Politicos, modest şi smerit

Neemia arată aici nu numai părtăşia lui cu Dumnezeu, ci totodată el este politicos, modest şi smerit faţă de împărat.

 

Neemia 2.5,7: şi am zis împăratului: „Dacă este bine împăratului [dacă împăratul consideră că este bine] şi dacă robul tău a căpătat bunăvoinţă înaintea ta, atunci trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, ca s-o reconstruiesc. …” Şi am zis împăratului: „Dacă binevoieşte împăratul [dacă împăratul consideră că este bine] …”

 

Neemia spune de două ori: „dacă împăratul consideră că este bine” – un semn al politeţii şi al modestiei. În afară de aceasta el spune: „dacă robul tău” – un semn al atitudinii lui smerite faţă de împărat.

 

Este important ca noi ca şi conlucrători în Împărăţia lui Dumnezeu să mergem pe căile noastre în dependenţă de Dumnezeu şi să fim politicoşi, modeşti şi smeriţi faţă de cei din jur. Atunci vom avea şi reuşită pe cale.

 

Neemia 2.6-8: Şi împăratul (fiind şi împărăteasa aşezată lângă el) mi-a zis: „Cât de lungă va fi călătoria ta? Şi când te vei întoarce?“ Şi împăratul a binevoit să mă trimită şi i-am hotărât un timp. Şi am zis împăratului: „Dacă binevoieşte împăratul să mi se dea scrisori către guvernatorii de dincolo de râu, ca să mă conducă până voi ajunge în Iuda, şi o scrisoare către Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să-mi dea lemne să fac grinzi pentru porţile cetățuii care ţine de casă şi pentru zidul cetăţii şi pentru casa în care voi intra“. Şi împăratul mi le-a dăruit, pentru că mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine.

 

Neemia a primit de la împărat tot ce îi trebuia. Aceste versete arată de asemenea, că Neemia a folosit bine timpul de pregătire şi s-a pregătit conştiincios pentru misiunea lui. El ştia ce pericole sunt pe cale şi a încheiat relaţii cu Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să aibă material de construcţie în Ierusalim.

 

Nu întotdeauna în lucrare sunt îndepărtate imediat toate obstacolele, cu toate acestea Dumnezeu va păstra pe slujitorii Săi şi va fi de partea lor. La Neemia aceasta se face cunoscut prin aceea că împăratul l-a echipat cu tot ce avea el nevoie pentru călătoria sa.

 

Creează-ţi o privire de ansamblu

Neemia 2.11,12: Şi am venit la Ierusalim şi am fost acolo trei zile. Şi m-am sculat noaptea, eu şi câţiva bărbaţi cu mine; (şi n-am spus nimănui ce pusese Dumnezeul meu în inima mea ca să fac pentru Ierusalim) şi nu era alt animal cu mine decât animalul pe care călăream.

 

La început Neemia nu a făcut nimic cunoscut din ceea ce voia să facă pentru Ierusalim (Neemia 2.12). El a vrut mai întâi să-şi formeze o privire de ansamblu concretă. În versetul 11 citim că el a fost trei zile în Ierusalim ca să-şi formeze o impresie despre dimensiunea pustiirii.

 

Noi trebuie să reţinem această învăţătură. În slujba pentru Dumnezeu nu trebuie întotdeauna să „trâmbiţăm” imediat ceea ce noi am trăit în ascuns cu Dumnezeu. Un rob slujitor credincios ar trebui să fie chibzuit şi cu mintea clară (1 Timotei 3.2,8) şi să nu ia în grabă decizii sau să tragă concluzii grăbite.

 

Când suntem confruntaţi cu o problemă suntem obligaţi să ne formăm o impresie exactă; va trebui de exemplu să discutăm cu diverse grupe şi nu să vânăm ceva unilateral şi să luăm decizii grăbite. Dacă doreşti să faci o slujbă tinerilor, atunci trebuie să te preocupi cu nevoile şi problemele lor, şi aşa mai departe.

 

Dacă ai o inimă pentru evanghelizare, atunci trebuie să te preocupi foarte intens cu subiectul; la fel dacă de exemplu Dumnezeu îţi pune pe inimă tema asistenţei spirituale. Atunci trebuie mai întâi să ne retragem şi să ne pregătim pentru această slujbă. Stăm apoi de vorbă cu slujitori cu experienţă în Împărăţia lui Dumnezeu şi ne familiarizăm cu tema. Numai mândria spune: „Am Duhul Sfânt, nu am nevoie de darurile pe care Domnul le-a putut folosi cu succes în lucrarea Sa”. Nu! Efeseni 4 ne învaţă foarte clar că noi avem nevoie de darurile, pe care Domnul le-a dat pentru zidirea spirituală a trupului, şi anume cu scopul „pentru desăvârşirea sfinţilor” (Efeseni 4.12) sau exprimat altfel: „pentru maturizarea credincioşilor”. Tu nu poţi deveni matur spiritual, dacă neglijezi darurile pe care le-a dat Domnul Isus.

 

Impulsionează şi pe alţii

Rezultatul felului deosebit al lui Neemia îl vedem apoi în versetele 17 şi 18:

 

Neemia 2.17,18: Şi le-am zis: „Vedeţi starea cea rea în care ne aflăm, cum Ierusalimul este pustiit şi porţile lui sunt arse de foc; veniţi şi să reconstruim zidul Ierusalimului, ca să nu mai fim de batjocură“. Şi le-am spus despre mâna Dumnezeului meu, care fusese bună peste mine şi, de asemenea, de cuvintele împăratului pe care le spusese către mine. Şi ei au zis: „Să ne ridicăm şi să reconstruim!“ Şi şi-au întărit mâinile pentru bine.

 

Neemia se duce la cei care purtau responsabilitatea în Iuda şi le prezintă ceea ce Dumnezeu i-a pus în inimă. Răspunsul la cererea: „veniţi şi să reconstruim zidul Ierusalimului!” nu s-a lăsat aşteptat: „Să ne ridicăm şi să reconstruim!“, au răspuns iudeii. Evident cei cu responsabilitate şi-au dat seama că Dumnezeu l-a trimis pe acest Neemia şi voia să-l folosească; aceasta este cu atât mai uimitor cu cât Neemia nu era nici preot, nici cărturar şi nici o persoană cu vază. El nu avea nici o funcţie cu autoritate, dar el avea autoritate morală – nu depinde de o funcţie, ci de faptul că puterea lui Dumnezeu inundă pe robul slujitor. Vrei şi tu să fi un astfel de canal al puterii lui Dumnezeu? Atunci urmăreşte ca fraţii tăi şi surorile tale  să simtă că mâna bună a lui Dumnezeu este cu tine şi că toate progresele tale devin vizibile în viaţa spirituală.

 

Un rob slujitor al lui Dumnezeu nu poate niciodată să-şi revendice autoritatea, alţii trebuie să poată recunoaşte în vorbirea şi în faptele lui că mâna bună a lui Dumnezeu este cu el, şi numai atunci el va avea şi autoritate morală. Apostolul Pavel scrie prietenului şi fratelui lui Timotei: „Ocupă-te cu acestea, fii în totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor” (1 Timotei 4.15).

 

Dacă viaţa noastră nu este în concordanţă cu vorbirea noastră, atunci niciodată nu vom putea să-i impulsionăm pe ceilalţi. Neemia a fost numai trei zile în Ierusalim, probabil în cadrul vizitei a vorbit cu unul sau cu altul; sau probabil a fost observat numai ca unul care se interesa de cetatea Ierusalim.

 

În ultimele două versete ni se aminteşte că vrăjmaşul nu este departe, atunci când are loc undeva lucrarea lui Dumnezeu. Însă cu privire la vrăjmaşii lui Neemia vom reveni în capitolele 4-6.

Cont……………………………aici https://www.soundwords.de/ro/neemia-un-rob-slujitor-credincios-al-lui-dumnezeu-2-a11699.html

 

 

////////////////////////////////////////

 

Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (1)

Neemia 1

Stephan Isenberg

© SoundWotds, Online începând de la: 05.02.2019, Actualizat: 05.02.2019

      

Cuprins

Introducere

Însuşirile lui Neemia

Era interesat

Purtarea durerii

Rugăciune şi post

Teamă sfântă şi conştienţa vinovăţiei

Versete călăuzitoare: Neemia 1

 

Introducere

Neemia notează în această carte propria istorie. El nu era din casă împărătească, aşa cum era Zorobabel, şi el nu era nici preot, ca Iosua, sau un cărturar, ca Ezra. Neemia este în adevăratul sens al cuvântului un „normal”, unul ca tine şi ca mine. De aceea misiunea lui principală nu este în domeniul altarului sau al templului, ci în domeniul vieţii zilnice şi civile în Ierusalim. Şi pentru că Neemia era un om aşa de normal, ne va fi uşor să transpunem istoria lui la viaţa noastră. Neemia avea o poziţie frumoasă la curtea împăratului: el era paharnic la împăratul Artaxerxes (Neemia 1.11b). Un paharnic este un om de încredere al împăratului, care avea misiunea degustătorului şi se ocupa de interesele împăratului; mai târziu împăratul l-a făcut pe Neemia guvernator al Iudeii (Neemia 5.14).

 

Însuşirile lui Neemia

De altfel acesta este întotdeauna felul de a proceda al lui Dumnezeu, că te confirmi prin ceea ce eşti. Domnul Isus spune într-o parabolă:

 

Matei 25.21: Ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe.

Luca 16.19: Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult.

Neemia avea însă şi alte însuşiri de valoare, care ne pot sluji ca model:

 

Era interesat

Dacă vrei să fi un conlucrător al lui Dumnezeu credincios, atunci interesează-te de aproapele tău şi de Adunare (Biserică). Despre Neemia se spune:

 

Neemia 1.2: Şi i-am întrebat despre iudeii care scăpaseră, care mai rămăseseră din captivitate, şi despre Ierusalim.

 

Neemia a întrebat, el s-a interesat de aproapele lui (iudeii) şi de chestiunea lui Dumnezeu: cetatea Lui sfântă Ierusalim, cetatea Marelui Împărat. Cu ce ne preocupăm noi în timpul liber? Avem noi în vedere pe fraţii noştri şi pe surorile noastre de credinţă? Ne mai interesăm de chestiunea lui Dumnezeu? Ce înseamnă noul Ierusalim pentru tine (aşa este numită Adunarea în starea veşnică [compară cu Apocalipsa 21]), Adunarea sau Biserica lui Dumnezeu pe pământ? Mai întrebăm noi unde este locul unde Domnul a vrut să lase Numele Său să locuiască? Ai tu duhul lui Neemia?

 

Purtarea durerii

Când Neemia a auzit de starea jalnică a Ierusalimului, aceasta i-a străpuns inima:

 

Neemia 1.3,4: Şi ei mi-au zis: „Cei care au rămas, care au scăpat din captivitate acolo, în provincie, sunt în mare necaz şi în ruşine; şi zidul Ierusalimului este dărâmat şi porţile lui sunt arse cu foc”. Şi a fost aşa: când am auzit cuvintele acestea, m-am aşezat şi am plâns şi am jelit câteva zile …

 

Neemia avea Duhul lui Hristos. Cât de des Domnul Isus a fost „cuprins de milă”, când a văzut ce pagubă a produs păcatul în om (compară cu Marcu 1.41). Pe Neemia l-a durut aşa de mult, că el s-a aşezat şi a plâns şi „a jelit câteva zile” (Neemia 1.4) starea Ierusalimului.

 

Dacă avem cu adevărat ochii deschişi pentru chestiunea lui Dumnezeu, atunci nu vom vorbi de rău o activitate de evanghelizare după alta, ci ne vom aşeza şi vom plânge pentru că creştinătatea (şi prin aceasta şi fiecare din noi) a eşuat foarte mult. Toate propovăduirile evanghelistice nu vor avea nici un rezultat, dacă nu mai întrebăm care sunt interesele lui Dumnezeu şi ce este cu adevărat important pentru El. Mulţi sunt aşa de convinşi că evanghelizarea este singura lucrare care interesează pe Dumnezeu în timpul de acum, că ei nici măcar nu sunt gata să se plece pe genunchi, să citească Cuvântul lui Dumnezeu şi să întrebe cu adevărat sinceri pe Domnul: „Doamne, arată-mi din Cuvântul Tău ce este cu adevărat important pentru Tine.”

 

Dacă avem pe inimă lucrarea lui Dumnezeu, atunci desigur vom face şi evanghelizare, însă în primul rând este vorba de locuinţa lui Dumnezeu şi de felul cum putem să-I aducem laudă, preamărire şi adorare. Glorificarea lui Dumnezeu trebuie să aibă prioritate întotdeauna şi în orice timp, altfel slujba noastră pentru Dumnezeu se degradează la umanism pur. Şi fiind în această părtăşie cu Dumnezeu invităm pe oameni să se predea acestui Dumnezeu mare, să se plece de bună voie înaintea Lui, înainte ca să fie constrânşi cândva s-o facă (compară cu Filipeni 2).

 

De altfel în acest caz nu este vorba că în timpul unei ore duminica dimineaţa sau în timpul unei prelegeri sau a unei întruniri de tineret avem parte de o revărsare emoţională de simţăminte. Neemia a plâns şi a jelit multe zile. Probabil am plâns multe zile, atunci când am primit o veste rea, că un om iubit a plecat dintre noi, sau când am primit ştirea despre o boală nevindecabilă. Probabil mulţi dintre noi niciodată încă nu au trăit ce înseamnă să plângi multe zile la rând. Şi noi putem presupune, că întristarea lui Neemia a durat aproape patru luni (compară Neemia 1.1; 2.1; acesta este timpul dintre luna Chişleu şi luna Nisan). În orice caz Neemia nu a plâns pentru că trebuia să îndure o lovitură personală, ci pentru că Ierusalimul, cetatea sfântă, era în dărâmături şi cenuşă!

 

Rugăciune şi post

Neemia 1.4: Şi am postit şi m-am rugat înainte Dumnezeului cerurilor.

 

Neemia este un om al rugăciunii, găsim aceasta confirmat mereu în toată cartea. Sunt perle veritabile, pe care noi le putem găsi mereu în cartea Neemia, când vedem cum a trăit omul acesta cu Dumnezeu (compară cu Neemia 2.4,8,1218,20; 4.4,9,20; 5.9,15; 6.9,12; 13.11,14). Dacă vrem să ne preocupăm pe orizontală cu problemele oamenilor, atunci trebuie mai întâi ca relaţia noastră pe verticală cu Dumnezeu să fie în ordine.

 

Pe lângă aceasta citim în versetul 4 că Neemia a postit. Robii slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu au învăţat să renunţe. Înfrânarea este un rod al Duhului (Galateni 5), este ceva pe care Duhul lui Dumnezeu îl poate lucra în noi. Atunci noi nu renunţăm la lucruri lumeşti sau chiar la lucruri rele – aceasta ar trebui oricum să fie clar pentru creştin -, ci atunci renunţăm la lucruri pe care Dumnezeu în fond le-a dat probabil ca binecuvântare pentru om. La Pavel a mers aşa de departe, că el a renunţat la căsătorire, cu toate că ea a fost instaurată de Dumnezeu spre binecuvântare.

 

Teamă sfântă şi conştienţa vinovăţiei

Neemia 1.5: Te rog, Doamne, Dumnezeul cerurilor, Dumnezeul cel mare şi înfricoşător …

 

În versetul 5 citim apoi, că un conlucrător credincios al lui Dumnezeu este cineva care laudă pe Dumnezeu cu reverenţă, dar care a învăţat şi să mărturisească propria vină şi să se facă una cu vina altora: „am păcătuit împotriva Ta; şi eu şi casa tatălui meu am păcătuit. Am lucrat foarte rău” (Neemia 1.6,7). Cum stau lucrurile la noi? Când auzim despre păcatul unui frate, ne ridicăm deasupra? Gândim atunci în taină: „Aceasta mie nu putea să mi se întâmple!”?

 

Cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu

 

O ultimă însuşire a lui Neemia în acest capitol este aceea, că el cunoştea bine Cuvântul lui Dumnezeu. Rugăciunea lui este de aceea foarte inteligentă, pentru că el aminteşte lui Dumnezeu de ceea ce El Însuşi a făgăduit (Neemia 1.8-10). El aminteşte lui Dumnezeu cuvintele care au fost notate prin Moise:

 

Neemia 1.8: Adu-Ţi aminte, Te rog, de cuvântul pe care l-ai poruncit lui Moise.

 

Vrei tu să fi un rob slujitor de folos al lui Dumnezeu? Atunci trebuie să cunoşti Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmul 1 exprimă aceasta în felul următor:

 

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori; ci plăcerea lui este în legea Domnului şi cugetă la legea Lui zi şi noapte.” (Psalmul 1.1,2).

https://www.soundwords.de/ro/neemia-un-rob-slujitor-credincios-al-lui-dumnezeu-1-a11698.html

 

///////////////////////////////////////

Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu

 

Introducere şi informaţii de fond

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 05.02.2019, Actualizat: 05.02.2019

      

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 10.11; Romani 15.4

 

1 Corinteni 10.11: Şi toate acestea li se întâmplau ca pilde şi au fost scrise pentru avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârşiturile veacurilor.

 

Romani 15.4: Deoarece toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise spre învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin încurajarea Scripturilor, să avem speranţă.

 

Cuprins

Introducere la cartea Neemia

Informaţii de fond generale

Timpul / Istoricitatea

Documente istorice

Persoana lui Neemia

Fundalul cărţii Neemia

Introducere la cartea Neemia

Într-un anumit sens cartea Neemia este ultima carte a Vechiului Testament. Cel puţin ea încheie descrierea istorică şi cronologică a lui Israel. Este posibil ca cele relatate în cartea profetică Maleahi să se desfăşoare într-un timp ulterior, însă nu este sigur. Unii comentatori sunt de părere că Maleahi a rostit profeţiile lui deja în timpul lui Ezra.

 

Cu câţiva ani înainte de apariţia publică a lui Neemia, profetul Zaharia a profeţit şi a întrebat: „Căci cine dispreţuieşte ziua lucrurilor mici?” (Zaharia 4.10). Când a apărut Neemia era o astfel de „zi a lucrurilor mici”. Nu mai aveau loc minuni mari ca în timpul profetului Ilie sau al profetului Elisei. Nu, era timpul „puterii mici” şi al „lucrurilor mici”. Şi noi nu mai trăim astăzi în timpul începuturilor creştinismului, când aveau loc minuni şi când printr-o predică 3000 de oameni au venit la credinţă. În scrisoarea deschisă adresată bisericii din Filadelfia se spune despre credincioşi: „… pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu” (Apocalipsa 3.8). Sper că suntem din aceia ca Neemia, care poartă Cuvântul lui Dumnezeu în inimile lor şi preţuiesc Numele Domnului mai mult decât orice altceva. Deci cartea este foarte interesantă şi pentru creştini, deoarece şi ei trăiesc la sfârşitul unei epoci sau cel puţin într-o epocă care merge în întâmpinarea sfârşitului ei. Aceasta face cartea Neemia să fie dublu interesantă. Este cu mult mai mult decât numai un document istoric din timpurile vechi.

 

Istoria lui Israel este în multe privinţe şi istoria bisericii creştine. Şi aceasta nu numai pentru că apostolul Pavel scrie cu privire la istoria poporului Israel: „Şi toate acestea li se întâmplau ca pilde şi au fost scrise pentru avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârşiturile veacurilor” (1 Corinteni 10.11; compară cu Romani 15.4). Istoria poporului Israel pune o oglindă înaintea noastră a creştinilor.

 

După ce poporul sub călăuzirea lui Iosua a intrat în ţara făgăduită, s-a arătat foarte repede necredincioşia poporului. Moise a poruncit (compară cu Deuteronomul 12), ca ei să caute în ţara făgăduită locul, pe care Domnul îl va alege, ca să lase Numele Lui să locuiască acolo. Ajunşi în ţară, timp de patru sute de ani nimeni nu s-a interesat să caute locul acesta. Dumnezeu ar fi putut să-i spună imediat lui Moise locul, strada şi numărul casei, dar El nu a făcut-o. Şi astăzi Dumnezeu caută slujitori credincioşi, care doresc să contribuie la lucrul pe ogorul lui Dumnezeu şi la construcţia Lui. Abia David, omul după inima lui Dumnezeu, se scoală să caute un loc unde Domnul voia să lase Numele Său să locuiască (compară cu Psalmul 132). Abia în timpul fiului lui David, Solomon, se construieşte Templul în Ierusalim şi se sfinţeşte, şi gloria Domnului a umplut casa (în jurul anului 971 înainte de Hristos). Ea părăseşte Templul (Ezechiel 10; 11) în timpul domniei ultimului împărat al lui Iuda, Zedechia (597-586 înainte de Hristos) şi poporul este dus în captivitatea babiloniană din cauza marii lui necredincioşii. Ierusalimul împreună cu Templul sunt distruse şi zidurile dărâmate.

 

Prin providenţa lui Dumnezeu în jurul anului 538 înainte de Hristos duhul împăratului păgân persan Cirus este trezit (Ezra 1.1,5): „el a dat poruncă în toată împărăţia sa, chiar în scris, zicând: ‚Aşa spune Cirus, împăratul Persiei: «Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi m-a rânduit să-I construiesc o casă la Ierusalim, care este în Iuda»’” (Ezra 1.1,2). Despre construirea din nou a altarului şi a Templului putem citi în cartea Ezra (în jurul anilor 536-516). Această primă reîntoarcere a avut loc sub conducerea lui Zorobabel, care descindea din generaţia împărătească, şi Iosua, care descindea din generaţia preoţească. Însă şi aici găsim iarăşi apariţia foarte rapidă a necredincioşiei şi delăsarea poporului. După construcţia Templului trec aproape şaizeci de ani până când va reîncepe slujba la Templu prin reîntoarcerea lui Ezra în oraşul sfânt.

 

Neemia vine în jurul anului 445 înainte de Hristos, în timp ce Ezra era guvernator în Ierusalim. Slujba lui Neemia are mai puţin a face cu Templul şi cu altarul  şi cu slujba la Templu, ci Dumnezeu i-a pus pe inimă să se ocupe cu cetatea Ierusalim şi zidurile ei, cu porţile, străzile şi casele ei. Lui Neemia îi revenea sarcina să se preocupe cu viaţa civilă din Ierusalim.

 

Putem constata cinci puncte remarcabile în istoria lui Iuda:

 

Captivitatea babiloniană

Construirea altarului

Construirea Templului

Restabilirea serviciului la Templu

Construirea zidului în jurul cetăţii Ierusalim

Aceste cinci puncte le regăsim în mod impresionant în istoria Bisericii. În Apocalipsa 17 şi 18 vorbeşte Noul Testament de asemenea despre Babilon, şi anume sub forma, că aici este descrisă curva Babilon. Curva Babilon este o imagine a Bisericii Catolice şi în sens extins al creştinătăţii decăzute, care are numele că trăieşte, dar este moartă (Apocalipsa 3.1). Nu este nevoie de fantezie mare să identifici în Apocalipsa 17 cetatea de pe şapte dealuri cu Roma. În Apocalipsa 18 se încheie descrierea Babilonului cu cuvintele, că „în ea s-a găsit sângele profeţilor şi al sfinţilor” (Apocalipsa 18.24). Aceasta ne face să ne gândim la mulţii martiri care au murit la începutul Bisericii. Multe secole creştinătatea a fost ţinută în robia unui sistem îngrozitor, la care afacerea cu indulgenţe era numai un exemplu al grozăviei acestei biserici. În afară de aceasta curva Babilon este descrisă în Apocalipsa 17 cu cuvintele: „Şi femeia era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle, având în mână şi un pahar de aur, plin de urâciuni şi de necurăţiile curviei ei” (Apocalipsa 17.4). În Apocalipsa 17.15,18 este descrisă apoi influenţa ei mondială, unde şederea curvei este numită „ape”. (Apa în Biblie este deseori o imagine a naţiunilor şi a popoarelor). În versetul 18 se spune apoi despre femeie: „Şi femeia, pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are împărăţia peste împăraţii pământului” (Apocalipsa 17.18). Toate acestea se regăsesc înainte de toate în Biserica Catolică începând din Evul Mediu (parţial până astăzi).

 

Reforma din secolul 16 era începutul eliberării din această captivitate romană îngrozitoare şi a readus creştinilor Cuvântul lui Dumnezeu. Următorul pas a fost, că inimile multor creştini au fost orientate spre altar. Jertfa Domnului a ocupat cu această ocazie locul central. Masa Domnului a venit tot mai mult în centru, şi creştinii căutau un loc unde ei puteau serba împreună Cina în afara zidurilor bisericeşti. Este foarte interesant în această privinţă că altarul din 1 Corinteni 10 a fost adus în legătură cu Masa Domnului şi că şi în Vechiul Testament altarul este numit în unele locuri „Masa Domnului” (compară cu Ezechiel 41.22; Maleahi 1.7,12).

 

Însă nu s-a rămas la „Masa Domnului”, căci după ce a fost construit altarul sub conducerea lui Zorobabel, s-au îngrijit de construirea Templului. Aşa a fost şi în creştinătate: după ce Masa Domnului a fost iarăşi „restabilită”, în continuare s-a gândit tot mai mult la caracterul casei lui Dumnezeu. Adevărul referitor la esenţa Adunării lui Dumnezeu a ieşit tot mai clar la lumină (în mod deosebit în secolul 19). Mulţi au părăsit bisericile mari, ca să se adune laolaltă simplu şi modest conform principiilor nou-testamentale (compară cu Faptele apostolilor 2.42; 1 Corinteni 14; Matei 18.20). S-a citit de exemplu 1 Corinteni 3.16 şi s-a constatat că şi în timpul actual este un templu: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Corinteni 3.16).

 

Acestui templu al lui Dumnezeu îi aparţin toţi credincioşii adevăraţi. Deci noi nu mergem într-un templu, ci noi suntem împreună templul lui Dumnezeu. Esenţa Adunării (Bisericii) ca trup al lui Hristos, ca şi casă a lui Dumnezeu, ca templu al lui Dumnezeu şi ca mireasă a lui Hristos a trecut tot mai mult pe prim-plan (atunci în secolul 19). S-a gândit din nou împreună, unde este locul unde Domnul Isus voia să lase Numele Său să locuiască. Matei 18.20 a jucat un rol important în această privinţă: „Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor.” Slujba în cadrul Adunării şi în casa lui Dumnezeu a devenit tot mai mult ordonată. Aşa cum odinioară Ezra a rânduit serviciul la Templu, la fel s-a început să se gândească împreună „cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului celui viu” (compară cu 1 Timotei 3.15). Nu funcţiile oficiale, nu preoţii şi păstorii ordinaţi ar trebui să conducă casa lui Dumnezeu, ci fiecare credincios ar trebui să se bazeze pe acţiunea Duhului lui Dumnezeu şi să aştepte prezenţa Domnului înviat. Prin Duhul Sfânt au fost puşi bătrâni, slujitori şi supraveghetori şi ei au fost recunoscuţi de poporul lui Dumnezeu (compară cu Faptele apostolilor 20.28; 1 Tesaloniceni 5.12).

 

Însă aceia care au redescoperit semnificaţia Mesei Domnului, care au cunoscut că templul lui Dumnezeu constă din toţi credincioşii adevăraţi şi care s-au bazat pe acţiunea Duhului lui Dumnezeu în mijlocul lor şi au trăit prezenţa Domnului, nu s-au oprit la aceste lucruri, ci s-au preocupat cu semnificaţia „zidurilor” şi de trăirea vieţii civice în interiorul zidurilor. După ce altarul şi templul au fost construite şi slujba la templu era organizată, trebuia ca viaţa zilnică să fie adusă în concordanţă cu aceste privilegii mari. În interiorul zidurilor este siguranţă, este unitate, acolo se trăieşte în adevăratul sens al cuvântului sub fumul şi influenţa altarului şi a prezenţei lui Dumnezeu. Creştinii credincioşi nu merg numai duminica la Adunare (Biserică) sau reprezintă templul lui Dumnezeu numai duminica, ci ei sunt templul lui Dumnezeu în tot timpul săptămânii. Comportarea în casa lui Dumnezeu nu se referă numai la orele de adunare, ci la toată viaţa noastră. Aceasta era misiunea deosebită a lui Neemia; restabilirea vieţii civile în Ierusalim (în interiorul zidurilor). Contraimaginea construirii zidurilor şi a cetăţii Ierusalim în general o găsim în Apocalipsa 21, unde Adunarea (Biserica) este prezentată ca noul Ierusalim şi unde noi citim de asemenea despre douăsprezece porţi şi despre un zid.

 

Observăm deci cât de actuală este Biblia, da, cum Biblia se interpretează ea însăşi şi că noi nu trebuie să forţăm interpretarea modelelor din Biblie prin metode exegetice, ci putem vedea cum Sfânta Scriptură se interpretează singură. În aceasta constă vitalitatea Cuvântului lui Dumnezeu – nu sunt simple istorisiri istorice.

 

Informaţii de fond generale

Înainte de a ne ocupa de primul capitol având această schiţă istorică în memorie, prezentăm aici unele informaţii de fond generale referitoare la cartea Neemia:

 

Timpul / Istoricitatea

Editarea relatării: aproximativ în anul 430 înainte de Hristos

Timpul activităţii lui Neemia: aproximativ 444-430 înainte de Hristos.

Timpul domniei lui Artaxerxes: 464-424 înainte de Hristos.

Relatarea începe cu anul al douăzecilea al domniei împăratului Artaxerxes, anul 444 înainte de Hristos.

 

 

Tabel cronologic (dă click pe imagine pentru format mărit!)

 

Documente istorice

Papirusurile Elephantine, care au fost descoperite în anul 1903, confirmă istoricitatea cărţii Neemia, deoarece ele amintesc pe Sanbalat (Neemia 2.19) şi pe Iohanan (Neemia 6.18; 12.23). Aceste surse ne lasă să ştim că Neemia a încetat slujba sa ca administrator von Iudeea înainte de anul 408 înainte de Hristos (din Die Ryrie-Studienbibel).

 

Persoana lui Neemia

Ca paharnic al împăratului Artaxerxes I Neemia avea atât o poziţie de răspundere (el trebuia să constate, că vinul pe care-l bea împăratul nu era otrăvit), cât şi o poziţie cu multă trecere, căci un slujitor demn de o astfel de încredere era deseori un sfătuitor apropiat. După ce a auzit  că zidurile Ierusalimului nu au fost reconstruite, şi el a primit permisiunea de la împărat să călătorească la Ierusalim şi să înlăture situaţia dezagreabilă, el a dovedit aptitudinile lui inegalabile de conducător şi organizator. După 52 de zile era terminată reconstrucţia zidurilor. Ca administrator în Iudeea, Neemia a dovedit modestie, integritate, dragoste de ţară, energie, teamă de Dumnezeu şi altruism. După 12 ani în această poziţie el a fost din nou pentru scurt timp la curtea împăratului Artaxerxes (Neemia 1.1; 13.6) şi după aceea s-a reîntors în Iudeea, unde a chemat poporul la pocăinţă. Multe pasaje din această carte sunt probabil din jurnalul personal al lui Neemia, căci relatarea este fără ocol şi foarte plină de viaţă. Mai multe detalii despre legătura între această carte şi cartea Ezra se găsesc în introducerea la cartea Ezra (din Die Ryrie-Studienbibel).

 

„Sunt trei feluri de oameni în lume: din aceia care nu ştiu ce are loc; din aceia care privesc ce are loc şi din aceia care poartă grijă să aibă loc ceva.”

 

Neemia = Domnul mângâie

Neemia, paharnic al împăratului Persiei (Artaxerxes) (Neemia 1.11; 2.1)

Tirşata (guvernator) (Neemia 8.9; 5.14; 10.1); Neemia dovedeşte calităţi de conducător

Neemia întruchipează viaţa civilă (nu era preot ca Ezra; nu era Zorobabel, care întruchipa împărăţia – cap al poporului); Neemia era un „normal”

Neemia scrie propria istorie

Neemia avea o relaţie strânsă cu Dumnezeu:

„Şi am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor” (Neemia 1.4).

„M-am rugat Dumnezeului cerurilor” (Neemia 2.4; Neemia stătea înaintea împăratului!)

„Şi împăratul mi le-a dăruit, pentru că mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine” (Neemia 2.8).

„Şi n-am spus nimănui ce pusese Dumnezeul meu în inima mea” (Neemia 2.12).

„Şi le-am spus despre mâna Dumnezeului meu, care fusese bună peste mine” (Neemia 2.18).

„Dumnezeul cerurilor, El ne va face să reuşim; şi noi, robii Săi, …” (Neemia 2.20).

„Auzi, Dumnezeul nostru, pentru că suntem dispreţuiţi” (Neemia 4.4).

„Dar ne-am rugat Dumnezeului nostru şi am pus strajă împotriva lor, zi şi noapte” (Neemia 4.9)

„Dumnezeul nostru Se va lupta pentru noi” (Neemia 4.20).

„Nu trebuie să umblaţi în temere de Dumnezeul nostru …?” (Neemia 5.9; compară cu Neemia 10.32-39; 13.4).

„Şi acum, Dumnezeule, întăreşte-mi mâinile!” (Neemia 6.9).

„Dar eu n-am făcut aşa, pentru că mă temeam de Dumnezeu” (Neemia 5.15).

„Şi am cunoscut că nu-l trimisese Dumnezeu” (Neemia 6.12).

„Pentru ce este părăsită casa lui Dumnezeu?” (Neemia 13.11).

„Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeul meu, pentru aceasta, şi nu şterge faptele mele evlavioase pe care le-am făcut pentru casa Dumnezeului meu şi pentru cele de păzit ale ei!” (Neemia 13.14; compară cu Neemia 5.19).

Fundalul cărţii Neemia

Captivitatea babiloniană se terminase

Aproximativ 49.000 de israeliţi s-au întors înapoi la Ierusalim (cartea Ezra)

Altarul, templul şi serviciul la templu erau ridicate, respectiv rânduită (cartea Ezra)

Zidurile, casele şi străzile erau încă în cea mai mare parte a lor dărâmături şi cenuşă

Neemia era paharnic la împăratul Persiei şi trăia în palatul Susa (Neemia 1.1)

Distanţa Susa-Ierusalim (aproximativ 1300 km linie aeriană)

 

 

 

https://www.soundwords.de/ro/neemia-un-rob-slujitor-credincios-al-lui-dumnezeu-a11697.html

 

////////////////////////////////////////

 

Satan a ajutat la klonarea Superputinului, pentru a –si continua asaltul pana spre Tara Sfanta … unde urmeaza a fi intronat Anticrist… „Al treilea imperiu: Rusia aşa cum ar trebui să fie“. Liderul de la Kremlin doar urmează manualul …Primul film din lume lansat sub formă de fotograme NFT; Cercetătorii israelieni au creat organe hibride porc-om pentru transplant; Cum a ajuns clonarea animalelor o industrie de… Ingineria genetică-impact progresiv sau regresiv asupra omenirii; 12 evenimente care vor schimba totul (3); 12 evenimente care vor schimba totul (2);12 evenimente care vor schimba totul (1); Risc existențial cauzat de inteligența artificială puternică; Kissinger: Lipsa dialogului între China și SUA pe tema inteligenței artificiale poate cauza o confruntare devastatoare; Henry Kissinger:  Depopularea – prioritatea politicii externe a SUA! Henry Kissinger: „Odată ce turma acceptă vaccinările obligatorii, jocul s-a terminat.”; Klaus Schwab face parte din Frăția Saturnienilor, similară francmasoneriei; ARMELE BIOLOGICE – IMPACTUL ASUPRA SANATATII POPULATIEI IN SECOLUL XXI; Eminescu: De ce ocupă rușii teritorii străine lor și vor să stăpânească și sufletul cuceriților; Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (I); Mihail Șișkin: Nici NATO, nici Ucraina nu pot ”de-Putiniza” Rusia. Singurii care pot facea asta sunt rușii-  Tentativele de democratizare a Rusiei au eșuat în trecut; Gabriel Liiceanu: Putin nu este nebun; (Pentru expansiunea Tarului…)Rusia i-ar putea recunoaște drept „compatrioți” pe toți vorbitorii de rusă, indiferent de țara în care trăiesc; Mark Galeotti, despre represiunea lui Putin: „Marea întoarcere la autoritarismul de modă veche“Mark Galeotti, O scurtă istorie a Rusiei-De la cneazul Rurik la Vladimir Putin; Cărți despre Rusia și Putin care ne ajută să înțelegem mai bine războiul din Ucraina, recomandate de scriitori români…

 La inceput a fost Cuvantul, apoi si-a bagat coada satan in Matrita (ne)rusa  si s-a intrupat “Uraciunea pustiirii” ; Rusia, o enigmă pentru Europa… Pentru ca Kiev-ul  a intarcat-o prematur  pe Orfana Moscova…Ucraina şi marea tablă de şah; Republica (ne)Sovietica Ungara invata sa devina  (neintelepta) Domnisoara… Ungaria pe Drumul Mătăsii. Pro-rusul şi pro-chinezul Viktor Orbán (VI) … IMPRESII DIN VIATA SI CARTI / SVETLANA VIZITIU; ”ZBIGNIEW BRZEZIŃSKI HENRY KISSINGER. ”MAREA TABLA DE SAH” BRZEZINSKI;   

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

IMPRESII DIN VIATA SI CARTI / SVETLANA VIZITIU

 

 

Sarcina principală a celor care scriu versuri sau proză – e să semeni lumină și bunătate, opinia mea. Nu este eroism, doar o datorie profesională de a scrie ce simți. Fie ești scriitor profesionist, fie doctor, gospodină sau strungar, – întotdeauna vei veni cu gânduri vesele sau triste, expuse din inimă, și destinate… pentru veșnicie! Da, așa le scrii, de altfel, mai bine nu te apuca. Oricum, cititorul va aprecia, va judeca sau… te va izbi de perete. Mai periculoși sunt experții răi care vorbesc Frumos. Mă dezgustă omul rău care vorbește frumos. De astea sunt peste tot, și teribil e că sunt ridicați în vârf și amenință talentele, mugurii tineri spre înverzire – care au nevoie de experiență, de ajutor, de susținere… Iar dacă scrii prost, oricum vei realiza acest lucru, în cele din urmă, nicio editură serioasă nu se va apuca să te transforme în cărți. Esențial – e să spui ce e în sufletul tău, și dacă acest lucru te face mai bun, deci asta a vrut și Domnul!

 

Vin mai jos, cu următorul Top 6 cărți cu scriitorii de versuri de calitate, de la lansări sau din donațiile de carte la BM B.P.Hasdeu din Chișinău. Le voi aprecia precum știu eu mai bine, cu referințe sincere, și e rândul vostru, dragi cititori să veniți cu cea mai mare viteză la noi pentru a le versa/citi cu pasiune! 🙂

 

„Sentimentul” de Tatiana SCRIPA. – Buc. , 2016

O redare a sinelui, nostalgic și în continuă așteptare. V-ați întrebat vreodată ce este așteptarea? Este o pustietate. Ruptură între trecut și viitor: Poeta le compară fiind în dezacord cu sine. ”Unde aleargă gândul meu? Lună, soare, buburuză? Bani, distracție sau muză? Amăgeală?!” (din ”Fideliate”) În esență, pentru fiecare gând expus în vers, există multă psihologie. Și, mai multe vise nerealizate. Se simt poezii calde, le recitești pentru a pătrunde mai adânc în sens, iar sensul poate fi diferit, depinde de starea de spirit a cititorului. Cuprinzător în amintiri, romantică și dor, versul atrage și-ți trezește fiori… Poeta desenează „cerul în păsări” și este foarte optimistă transformând tristețea în parfumul de toamnă asemeni iubirii.

 

„…Aud respirația pașilor tăi Într-o boare de vânt Iertător. Cu fiecare frunză Cad Amintirile în mânecă scurtă… Promoroaca e melancolică, Precum chipul tău Umezit, Asurzit și nostalgic. Și eu, o romantică Incurabilă, Desenez cerul în păsări Visătoare, Cu inimi nestinse De dor…” (fragment din „Parfum de toamnă”)

 

„Mă gândeam… Dacă ți-ai fi schimbat numele, / cum te găseam printre stele? Am înțeles… După ochii tăi / fascinați, / cu umbre timide, / din alinți până-n fierbinți, / la prezent și absent, / cu devotament, / de culoarea / anului pământesc, / a brâului românesc, / a fiorului țâgănesc, / a ornamentului arăbesc, / cu picături din siniliu / ceresc, / toate în iubesc.” (poezia „Gânduri”)

 

„Moldova – cuibul meu de Dor” de Natalia MAZILU-MIRON. – Ch., 2018

„Erau vremuri când odată, Oamenii se adunau. De era în sat vreo clacă, Cu toți se mobilizau. Se aduna multă lume, Nici nu-i cunoșteai pe nume. Căci așa pe-atunci era: Om pe om îl ajuta! La făscut chirpici din lut, Ori la covoare de țesut. Chiar și la fânul de cosit Ori o casă de zidit… O nuntă dacă era – Tot satul se aduna!” (Din „Cândva, om cu om se ajuta”)

 

Există o asemenea iubire, atunci când nu este un vis, ci o realitate… Și nu dispare mult-mult timp, deci, e dragostea, cu durere și fericire în același timp, cu lacrimi de bucurie și resentimente; cu așteptare și apoi – revedere… O distanță, o uriașă distanță, și ea peste ani nu poate influența în niciun fel, de loc… Este liniștea ce vine din realizarea faptului că există, și această retrăire din cauza a ceva nedeslușit sau nedescoperit încă în experiența ta, și desigur totul este atât de real și adevărat! Poate fi doar ea, dragostea de Patrie, de Țară, de Satul tău, baștina natală, cu parinții, familii, consătenii și prietenii, oamenii dragi sufletului… Și autoarea Natalia Mazilu-Miron o redă atât de delicat, cu multă culoare folclorică, prin firea ei adolescentină la majorat veșnic tânără… O rimă sensibilă foarte populară pe care adoră, în special, diaspora, cei din care o apreciază pe bun merit ca o valoare națională, cu sute de like-uri și comentarii pline de recunoștință…

 

„Mamă, am scos din sertare – Cartea vieții dumitale. Cinci decenii jumătate – Multe file îmtr-o carte! Anii toți într-un buchet O să-i porți mereu la piept. Căci, cu cinste și onoare, Ai trăit, mamă, sub soare. În viață de multe ori Ai avut zile cu nori. Multe lacrimi ai vărsat Atunci când te-au abandonat. Și-ai crescut printre străini Ca o floare între spini. Neștiind măta ce înseamnă – Iubirea sacră de mamă!” ( din „Povestea mamei mele”)

 

„Vreau să mă țin iarăși de-a mamei poală, Ca să mă ia cu ea în deal, la câmp. Să-mi lege capul cu a ei broboadă Și s-o ajut la curățat porumb. Mi-i dor și de coliba cea din paie, Unde ne adăposteam mereu de ploi. Acolo îmi puneam eu la culcare Haioasele păpuși, din popușoi. Mi-i doar ca să mă ducă iarăși tata „Călare” – pe umerii lui.” (fragment din „Trecut-au anii tinereții”)

 

„Portativul inimii” de Iulia TĂNASE. – Ch. 2017

„De-aș mai fi copil odată, Lângă mamă, lângă tată, Să pasc turma cea de mici, Să mă joc, să zburd cu ei. De-aș mai fi copil odată, Să colind pădurea toată, S-aduc tatei în ulcior, Apă rece din izvor./ Să culeg murele coapte, S-ascult ale mierlei șoapte. Cucul din față să-mi cânte, Frunzele să mă trezească Din cea lume-mpărătească… (din „De-aș mai fi copil odată”)

 

Da, realitatea e mai aproape de suflet cu metafore, in special, fiind în migrație de nevoie. Și mai afli care e acea adevărată realitate din Paradoxul iubirii! Atunci când te obișnuiești cu rolul tău în viață, „cât cerne ploaia de argint”, uiți că nu ești rege „că te-am iubit, și-acum încerc”, – nu păstra răul și resentimentele în tine, durerea va trece; tu doar cere de la Domnul să poți iubi și să te bucuri de viață și El îți va trimite acest dar. Dacă există iubire, atunci nu mai e nevoie de altceva! „Dar la final, îți zic, oricum: Iubirea e mai tânără la bătrânețe”. Multe poezii inspirate din experiența proprie de viață a autoarei. Îmi place versul Iuliei Tănase, și cum se prinde rima-n el, cu acest simț veșnic de iubire, dulce de femeie matură prin multe exemple cu învățăminte din misterul ei de viață:„Vin-o să fii fericit în oglinda ochilor mei”…

 

„O, cât e de frumoasă! Acest mister de viață, Din dragoste de ea mai saltă-n cer o stea. Din dragoste de glie eu m-oi ruga la vânt, Doar vântul duce taina – a spicului cuvânt…” (din „De dragoste”)

 

„Indiferență de păcat” de Nelly SAMBRIȘ. – , 2000

„Simt, iubite, – Un dor apune-n mine, Un altul, mai năprasnic, Ar vrea să mă aline. Simt, iubite, – Un dor în mine-apune, Un altul, mai năprasnic, Ar vrea să mă răzbune.” (p. 18)

 

„Sunt deosebită, chiar dacă oamenii din jur se aseamănă între ei. Toți înțeleg ceva, ce până la mine nu a ajuns. Dar ce vină port că ascuns A fost gândul și cugetul meu? Enigmă sunt eu sau poate ei A murit, se naște vreun Prometeu? Și poate e devreme, iar mâine prea târziu  Și nu sunt ceea ce trebuia să fiu?” (p. 31)

 

Idee inteligentă, filozofie profundă! Aruncând o privire în gaura cheii, acolo unde se desfășoară viața altcuiva, neînțeleasă, misterioasă și tot odată încântătoare. Resimți emoții mixte: bucuria faptului că totul este bine cu autoarea acestor versuri; în care nu există plictiseală, durere sau dezamăgire, ca mai înainte, ci – iubire, tandrețe și din nou iubire; și o tristețe ușoară că totuși există asemenea istorii, dar care – nu este a Ta. E atât de luminos, și dureros să privești cât de delicată și sensibilă poate fi Iubirea și vulnerabilă poeta… Cred că majoritatea femeilor citind sau ascultând poeziile consideră același lucru: „Cum ar fi să iubești așa!?…” O lume fragilă ce se umple cu iubire și bucurii în continuare… Este minunat. Sună profund și atât de adânc încât rămâne un reziduu pe suflet, și mai știi că indiferența totuși nu persistă…

 

„Indiferența a dat buzna-n casă, Și-a aruncat sandalele sub pat, Și s-a făcut gospodină. Încercam s-o alung, Dar ea – nebună – m-a tot lovit Cu capul de pereți Până când… am acceptat-o.’’ (p. 15)

 

„Sunt stea în universul călător” de Ofelia Martin Popescu. – Râmnicu-Sărat, 2016

„Iarăși plec în scorburi / de stejari bătrâni / unde-am ascuns de teamă anii / și-n sufletu-mi / cel neajuns de rele / să mă găsesc și să rămân”; / „în nopțile cu luna plină / privesc în al meu sine / mă cert mă dojenesc și mă iubesc / mă îmbrac din nou cu mine / împăturită strâns în frunze de iubire / noaptea albă curge / sinea se întoarce către lună”; (p. 84-84)

 

„Aud vuietul / glasurilor scufundate / în groapa tăcerilor / miros izul gunoaielor din mahalale / văd resturile încleștărilor / simt atingerea trupurilor / căzute în rebeliune / simt apariție monștrilor / care vin în hoarde păgâne / să pângărească sfințenia neamului / și mă revolt cu toți cei de-o seamă, într-un munte de piatră și-n porți de aramă” (p.92)

 

Absența prezentului, absența acțiunii, multă psihologie, gânduri și mai multe – de plecare de la realitate. „Eu te iubesc primăvăratic și idilic”…  Sufletul ca un vas goluț, și nu poți face nimic decât să Fii și să Aștepți. Până la următorul moment, atunci când ego-ul mai reduce din sentimentele sale; și o ciudată senzație de tristețe cu abateri pesimiste brusc se spulberă – zvâcnind într-o speranță. Cam așa senzație după citire… Și uneori resimți la fel ca autoarea agățată de-o frânghie cu „forme ce prind viață născând iluzii” și totuși ca urmare o „cântare îngerească și nici o umbră sau nu mai există / în univers e doar rugă”… Iar „sufletul plutește nebănuind adâncimea singurătății vieții”, și pare că această perioadă de inactivitate începe să placă, ca și cum ai sta în întuneric fără să respiri, pur și simplu, conștiințizezi faptul existenței tale, după ce cureți creierul de orice gunoi. Și da, așteptarea e un semn sigur că ceva cu adevărat semnificativ se va petrece în viața ta precum „fantasme în spirale” ce – „așteaptă sunetul trezirii”…

 

„Ghiozdanul lui Ionuț” de Alina Trofim. – Ch., 2020

„Să ai un ghiozdan plin cu zâmbete” – ne urează scriitoarea. O cărtițică minunată cu pagini de calitate prin ilustrații – pentru copii din clasele primare din care ei pot învăța să declame poezii la orice subiect. Plus, că autoarea a mai editat una mai mare pentru cei mici în care ei pot ilustra sau colora desenele cu culorile lor preferate. Alina Trofim promovează dragostea de carte, natură, neam, prieteni:„Eu în rand le aranjez, După chip și după sens…” În general, ediția e una din cele mai potrivite pentru copii pentru varietatea de poezii care se propun pentru a le recita cu orice ocazie: la matineuri, aniversari, de an nou și mai multe dedicate anotimpurilor, copiii le pot recita și de pe un scăunel la buneii lor, etc. Chiar și părinții le pot învăța pentru memorie. O rimă ușoară, tematică dulce și nepretențioasă, carte frumoasă, bucură ochii și mintea…

 

„Luminată este Țara Când învie primăvara, Vine Paștele cu drag Prin miros de cozonac. Casa-i bine ordonată Și fântâna e curată, Îngerașii cântă bine-n pace Mama pască dulce coace, În ograda îngrijită Lumea bună, ostenită, Are sufletul curat. Azi Hristos a Înviat!” ( „Hristos a înviat”)

 

„Nucușoare și alune. Știți ce-mi place tare-tare De la peștii cei din mare? Icre negre și mășcate – Șigur, le-aș mânca pe toate. Vreau un borș făcut din flori, Ceaiul – proaspăt stors din nori, O omletă lucitoare, Terciul cu steluțe rare…” (din „Rețeta mea”)

 

Recenzii literare de Svetlana Vizitiu ❤

 

Recomand! Din colecțiile de donații de cărți la BM B.P.Hasdeu! Vivat și alte surse recente cu recomandare de cărți:

 

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/03/06/prin-vers-femeie-te-slavim-top6carti/

 

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/02/24/lucian-strochi-despre-versete-tomnatice-de-s-vizitiu-prefata/

 

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/02/20/top-6-carti-pentru-dezvoltare-personala-din-colectiile-bm/

 

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/02/14/din-donatii-lansari-recente-de-carte-la-bm-b-p-hasdeu-top-8-carti/

 

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/01/27/top-8-carti-cu-bibliotecarii-bm-b-p-hasdeu/

 

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/12/20/pentru-educatie-si-dezvoltare-personala-top-8-carti/

 

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/12/09/carti-de-iarna-de-vacanta-si-de-viata-2-top-5-carti/

 

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2019/12/04/carti-de-iarna-carti-cu-spirit-de-vacanta-si-de-viata-top-5-carti/

 

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/2020/03/12/top-6-carti-cu-poeme-si-poezii-moldovenesti/?wref=tp

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

 

”ZBIGNIEW BRZEZIŃSKI HENRY KISSINGER. ”MAREA TABLA DE SAH” BRZEZINSKI

 

 

Multe cărți cuprind problemele lumii noastre din mai multe puncte de vedere, și acest lucru este foarte bun, pentru că învățăm și noi să ne privim din interior și să rezolvăm nevoile noastre. Cert, că în prezent oamenii citesc tot mai puțin, ce devine un pericol pentru inteligența și mentalitatea generațiilor. Majoritatea încă nu realizează degradarea lor în urma utilizării permanente ale tehnologiilor informaționale, din care află orice informație fără a înțelege pe deplin sensul sau realitatea, fie nu acceptă logica …  O carte ne învață să gândim, să ne cântărim faptele, în mod normal, trezește emoții pozitive, și în cele din urmă, calmează spiritele pornite ale caracterului. Tehnologiile informaționale nu sunt atât de ”sentimentale” precum cărțile, e drept că sunt accesibile și interesante, doar că ne lipsesc de atenție, ne dezbină, provoacă și trezesc ură, după cum demonstrează statisticile pe rețele de socializare. În SUA și Franța învățămintele școlare deja refuză Internetul pentru elevii lor. S-a stabilit cresterea numărului mare de boli psihice și dependență de mobile la copii și elevi. Ați observat câți dintre noi au nevoie de ochelari? ”TI” deja devin spaima părinților care nu se pot confrunta/înțelege cu proprii lor copii și metodele educației nu mai merg ca înainte pentru copiii lor afectați și accelerați cu căștile la urechi. Un adolescent din zece este interesat de carte, ceilalți preferă tabletele cu aplicații și jocuri internaute. Și ce este mai periculos, în loc de un prieten viu, oamenii preferă roboții, devin singuratici rămânând cu fobiile lor în întuneric… Există o limită oarecare, trebuie să ne gândim și la ceea ce promovăm de fapt…

Iată de ce, recomand cu insistență să revenim la cititul obișnuit al cărții de tipar, în care poți să subliniezi textele și sugestiile preferate, sau să vii la bibliotecă unde poți să-ți faci și prieteni cu aceleași idei sau gânduri. Mai jos urmează Top 5 cărți cu personalități unice prin modul lor de a gândi și a prezenta preferințele sale de carte. Vivat! (SV)

 

”Dupa cercetarile mele atente din 2018 (sute de nuvele, povestiri si schite de autori de pe toate meleagurile) as putea sa va salvez cu recomandarile mele ceva timp din viata. Avantajul prozei scurte e ca poti afla, fara sa cheltui multi bani si timp, daca merita sau ba sa adormi si sa te trezesti in pat, cu autorul ales. Se intelege ca si in pat e vorba de niste gusturi, asa ca… vedeti si voi.

 

1. Stefan Zweig, état-ce lui? (contine doua nuvele excelente) Preferata mea este „Un homme qu’on n’oublie pas”. Si cu adevarat, n-am uitat de personaj, nici dupa 6 luni, din luna august, cand o citeam pe plaja. Sunt carti serioase si bune, care te impresioneaza pentru doua-trei zile, apoi se zvantura si-ti dai seama ca poti trai usor fara ele. Zweig pare simplu si accesibil, dar iti cade intr-un coltisor de suflet si ramane acolo. Nuvelele lui sunt patrunzatoare si memorabile. Criteriu dupa care judec despre valoarea unei lucrari.

 

2. Eric-Emmanuel Schmitt, vecinul meu de cartier, a ridicat premiul Prix Goncourt de la nouvelle, in 2010, pentru culegerea de nuvele „Concerto à la mémoire d’un ange”. Caut sa vad cum scriu si contemporanii mei din Franta si Belgia, privind din marele nostru iarmaroc postmodernist alimentat de mentalitatea post-sovietica. Nimic asemanator cu ceea se scrie in Moldova si in Romania. Un stil clar, concis, liric, limpede, aproape ca la Cehov…

 

3. Dino Buzzati, Le K. Un deliciu! Mare maestru si psiholog al detaliilor. Povestirea „Pauvre petit garçon!”, o perla literara care-ti ramane in craniu, ca intr-o scoica. Ca s-o scoti de acolo…
4. Daphné du Maurier, La poupée. O culegere de nuvele rare, scrise la numai 21 de ani si foarte apreciate de critica literara britanica de pe vremuri. Tandrete, ironie, luciditate si suspens. Un cocteil greu de obtinut in cateva pagini. Cunoscand (din carti) biografia si naravul lui Cehov, sunt convinsa ca si maestrul, citindu-i opera, i-ar fi sarutat degetelele, unul cate unul, cu mare admiratie. Mai ales pentru nuvela „Tatal Nostru”.

 

5. Anton Cehov, O drama la vanatoare. Poate ati auzit ca in 1926, romanul Agathei Christie „Asasinarea lui Roger Ackroyd” a starnit mari nemultumiri in lumea literara britanica. Motivul scandalului? Tupeul Agathei de a schimba regula genului romanului politist, adica autorul si-a permis sa faca din narator asasin. Oh My God! S-ar parea ca Agatha a fost prima care a deschis calea, dar nu… Cehov vine cu trucul asta, in Drama la vanatoare, in 1884. Nu iubea aceasta lucrare. Si niciodata nu pomenea de ea, considerand-o un esec.

 

6. Victor Dumbraveanu, Lectia de amor (unsprezece nuvele de dragoste). Mare mi-a fost mirarea sa-l descopar intr-o antologie de proza scurta, intocmita de Iulian Ciocan (Editura Arc si Stiinta). Credeam ca scria doar pentru copii. Cartea mea preferata in copilarie era „Vornicel la nunta Badei”. O minunatie de lucrare! Sa-l redescopar intr-o carte pentru adulti a fost o provocare.

 

7. Ion Druta, Casuta de la Rascruce. E vorba, de fapt, de proza memorialistica, foarte aproape de proza scurta. Poate inca nu am citit toata proza scurta din RM (caci nu ma grabesc nicaieri si nici critic literar nu sunt, har cerului), dar nu am gasit inca autori (desi foarte buni) care sa se fi apropiat de maiestria lui Druta de a scrie proza scurta (acum sunt cu gandul la tot ce am citit si rascitit pana la Casuta). „Casuta de la rascruce” va ramane o lucrare inedita, inclusiv prin faptul ca rareori veti gasi in RM (ma tem ca e chiar imposibil) un maestru scriind cu o luciditate uluitoare la 90 de ani. Cartea e superba. Multa dragoste si tradare in ea. Pasaje tandre si dure deopotriva. Extrem de memorabile.

„Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui! (din Poruncile Domnului. Ieșirea, 23,19)”

„Abia în noaptea ceea, în vagonul cela plin de suferințe și duhoare, când nu mai știam cine sunt, de unde vin, și unde mă duc, abia atunci am înțeles porunca cu fierberea iedului. Eu eram ieduțul în oală și, în jurul meu clocotea laptele maicii mele…” (BUCOVINEANA, Ion DRUȚĂ) – Lilia Calancea, scriitoare

 

 

Daniela Borodachi, Erica Zucec, Olesea Perean, Andrei Plop, Lilia Calancea, S. Vizitiu

 

   ”Recomand cărțile ”Zbigniew Brzeziński, Henry Kissinger. ”Marea tabla de sah” de Brzezinski si ”Diplomatia” de Kissinger – din punctul meu de vedere, sunt cele  mai bune carti pe care eu le-am citit vreodata, sunt și cei mai buni analisti, cei care au facut istorie și prin experiența lor in domeniu,

Pe Zbigniew Brzezinski  l-am citit inca la universitate si apoi, am descarcat cartea in formatul mp3. Între timp, eu evoluez si acumulez experienta, ascult cartea (mp3) marea tabla de sah, de fiecare data mi se pare ca o citesc din nou, iar ceea ce a scris atunci s-a confirmat mai tarziu, si este valabil si in prezent! Brzezinski este favoritul meu si cred ca cartile lui ar trebui sa fie pe masa oricarui politician, analist politic sau diplomat!

In februarie 2014 am analizat și am conctatat următoarele:  rusii vor incerca sa preia Crimeea si vor incerca sa faca acelasi lucru care l-au facut si in Transnistria, eram intr-o sala unde mai erau in jur de 40-50 de persoane, inclusiv consilierul pentru securitate al presedintelui Basescu. (imi aduc aminte perfect ziua respectiva, pentru ca era cat pe ce sa fiu dat afara din universitate de consilierul respectiv)

În luna martie dupa ce rusii au preluat Crimeea foarte multi s-au adus aminte de Brzezinski!

“Nu poate fi subliniat indeajuns faptul ca, fara Ucraina, Rusia inceteaza sa fie un imperiu, dar, impreuna cu Ucraina mai intai amagita si, apoi, subordonata, Rusia devine automat un imperiu” (Z. Brzezinski, “Parteneriatul prematur”, in “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei”, pag. 290) – Andrei Plop, blogger

                  ”Cu plăcere voi recomanda volumele: 1) ”Psiho Cibernetica” de Dr. în medicină Maxwell Maltz – carte despre cum î-ți poți focusa gândirea, sentimentele pentru a remodela comportamentul și în final rezultatele, accesând capacitățile infinite ale imaginației creatoare

 

2) ”Leadership de aur” de John C. Maxwell – este practic un manual pentru toți cei care vor să trăiască o viață de valoare, totodată ajutându-i și pe alții de fie mai performanți și mai eficienți în viața personală și profesională.

 

3) ”Alchimistul” de Paulo Coelho – Ador cartea! De fapt, din mulți romancieri, îl prefer și-l recomand anume pe Coelho, pentru că toate romanele conțin o înțelepciune profundă, dar aplicabilă în viața noastră reală. Cine nu este mulțumit de rezultatele actuale și simte că se poate mai mult și mai bine, începeți cu absorbirea Alchimistului – Erica Zucec, candidat independent in Parlamentul 2019

 

                     ”Cu certitudine, recomand cartea ”Second hand time” de Svetlana Alexeevich. Reprezinta un caleidoscop a experientelor generatiilor la rascruce de regimuri si ere. Era sovietica si cea post sovietica. O opera in stil jurnalistic care prezinta diversitatea experientelor uneori a oamenilor din acceleasi categorii in aceleasi perioade. ”Sapiens” de Yuval Noah Harari, un alt volum de top. O retrospectiva realista a istoriei umanitatii, care demonstreaza ca diversitatea umana este naturala iar diferentele dintre noi sunt conventionale.” –  Olesea Perean, Oficiul ONU pentru Drepturile Omului Moldova

 

                     ”Citesc des, încerc să fac asta zilnic, deși nu totdeauna îmi reușește. Dacă ar fi să fac un top al cărților mele preferate, aș începe cu cele pe care, deși le-am citit mulți ani în urmă, le-am memorizat și azi, atât de mult m-au captivat subiectul și personajele cărților. Prima ar fi „Povara bunătății noastre” de Ion Druță. Este cartea mea de căpătâi. Ar mai fi „Frații Jderi” de Mihail Savodeanu, pe care eu am citit-o de câteva ori, „Ciuleandra” lui Liviu Rebreanu și „Cel mai iubit dintre pământeni” scrisă de Marin Preda. Alte cărți de apoi de care mi-am amintit imediat ce am citit întrebarea și pe care le-am citit pe nerăsuflate, și pentru care uneori jertfind inclusiv câteva nopți, sunt: „Drumul către libertate”, de Yeonmi Park, „Spovedanie la Tanacu” de Tatiana Niculescu Bran, „Tatăl celuilalt copil” de Parinoush Saniee,  „Secretul soțului” de Liane Moriarty. „Să ucizi o pasăre cântătoare”, de Harper Lee, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, de Tatiana Țîbuleac, „Vinil” de Igor Guzun.

 

Cărțile pentru copii sunt un capitol aparte în cazul meu. Sunt mamă a doi băieți, respectiv aleg cărți care ilustrează, în special, eroii masculini. Cred că Habarnam, eroul lui Nikolai Nosov este capul de listă. Am citit împreună cu băieții mei toate trei volume „Aventurile lui Habarnam”, „Habarnam în Orașul Soarelui” și „Habarnam pe Lună”. Ulterior, am citit împreună despre Tom Sawyer din cartea „Aventurile lui Tom Sawyer”, de Mark Twain, despre Emil Tischbein – „Emil și detectivii” de Erich Kästner, despre Nils din „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson” de Selma Lagerlöf, despre Peter din „Povestea omulețului din clasa a IV-a” Judy Blume. Toate aceste cărți au fost citite în copilăria mea, și țin minte că mi-au plăcut enorm. Recent am finisat de citit „Vrăjitorul din Oz” de   L. Frank Baum și imediat am început minunata carte a lui Victor Hugo „Gavroche și Cosette”. Pasiunea pentru lectură s-a transmis și fiului mai mare, care are deja propriile preferințe în materie de lectură. Dacă l-ați întreba pe el ce anume l-a fascinat, va răspunde că – „Harry Potter și Camera Secretelor” de J. K. Rowling, „Benji Franklin puștiul miliardar de Raymond Bean, „Scherlock Holmes” de Arthur Konan Doyle. Lista noastră nu se finisează aici pentru că am planificat pentru 2019 încă mulți alți eroi pe care urmează să îi descoperim.” – Daniela Borodachi, jurnalistă

              Vă Multumesc, prieteni buni! Svetlana Vizitiu Impresii

 

Categorii: biblioteca, Carti, literatura, Cultura. Educatie, Din popor adunate, Moldovenii de la Noi, Top, opinii, pasiuni, perle, ganduri, maxime, sugestii, Personalitati, Societate, Top 5 carti, Valori, traditii | Etichete: „Vornicel la nunta Badei”, ”Sapiens” Yuval Noah Harari, ”Second hand time” Svetlana Alexeevich, analiza, Andrei Plop, Anton Cehov ”O drama la vanatoare, Aventurile lui Habarnam”, “Europa Centrala si de Est in ciclonul tranzitiei” pag. 290, ”Alchimistul” Paulo Coelho, ”Cel mai iubit dintre pământeni” Marin Preda, ”Diplomatia” Kissinger, ”Drumul către libertate”, ”Leadership de aur” John C. Maxwell, ”Psiho Cibernetica” Maxwell Maltz, ”Zbigniew Brzeziński Henry Kissinger. ”Marea tabla de sah” Brzezinski, „Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain, „Benji Franklin puștiul miliardar Raymond Bean, „Emil și detectivii” de Erich Kästner, „Frații Jderi” de Mihail Savodeanu, „Habarnam în Orașul Soarelui”, „Habarnam pe Lună”., „Harry Potter și Camera Secretelor” J. K. Rowling, „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson” de Selma Lagerlöf, „Scherlock Holmes” Arthur Konan Doyle., „Secretul soțului” Liane Moriarty. „Să ucizi o pasăre cântătoare”, „Spovedanie la Tanacu” Tatiana Niculescu Bran, „Tatăl celuilalt copil” Parinoush Saniee, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, „Vinil” Igor Guzun., „Vrăjitorul din Oz” de   L. Frank Baum, blog Svetlana Vizitiu, bloggerii, BUCOVINEANA, carti, Cehov, Ciuleandra” Liviu Rebreanu, critica literara, Daniela Borodachi, Daphné du Maurier ”La poupée, Dino Buzzati ”Le K, Eric-Emmanuel Schmitt „Concerto à la mémoire d’un ange”, Erica Zucec, experienta de viata, generatii, Habarnam de Nikolai Nosov, Harper Lee, impresii de carte, Ion Druță, Ion Druta” Casuta de la Rascruce, Iulian Ciocan, Lilia Calancea, literatura, literatura romana, literatura universala, Oficiul ONU pentru Drepturile Omului Moldova, Olesea Perean, opere, Poruncile Domnului Ieșirea 23 19, Povara bunătății noastre” de Ion Druță, Povestea omulețului din clasa a IV-a” Judy Blume., preferintele de carte, recomandari de carte, scriitorii, Stefan Zweig état-ce lui?, Tatal Nostru, Tatiana Țîbuleac, top lectura, viata, Victor Dumbraveanu ”Lectia de amor, Victor Hugo „Gavroche și Cosette”, Yeonmi Park, Z. Brzezinski “Parteneriatul prematur” | Legătură permanentă.

 

https://impresiidinviatasicarti.wordpress.com/tag/zbigniew-brzezinski-henry-kissinger-marea-tabla-de-sah-brzezinski/

 

////////////////////////////////////////

 

 

Republica (ne)Sovietica Ungara invata sa devina  (neintelepta) Domnisoara… Ungaria pe Drumul Mătăsii. Pro-rusul şi pro-chinezul Viktor Orbán (VI)

Cu ocazia alegerilor parlamentare din 3 aprilie 2022, importante nu doar pentru Ungaria, dar şi pentru România şi Uniunea Europeană, LARICS a început un serial amplu, întins pe mai mult episoade, despre realităţile politice şi strategice din ţara vecină. DE ACELASI AUTOR Viktor Orbán a ales Estul (V). Relaţia dintre Ungaria şi Ucraina, prin… Iliberalul şi prorusul Viktor Orbán (IV): legalizarea fraudei electora… Iliberalul şi pro-rusul Viktor Orban (III). Amanetarea intereselor Ung… Analiză realizată de C. Ioana* Vom încerca să desluşim evoluţiile recente din Ungaria, cu accentul pe personajele principale şi echipa din jurul acestora. În acest număr vom prezenta dosarul relaţiei dintre Budapesta şi Beijing, apropo de prezenţa Ungariei pe noul Drum al Mătăsii. Prima parte a acestui serial poate fi cititi aici, a doua parte aici, a treia aici, a patra aici, a cincea aici. Versiunea în limba engleză a acestui episod poate fi citită AICI, iar versiunea în limba maghiară AICI. (LARICS). I. East West Gate – poarta Drumului Mătăsii Terminalul East West Gate, din localitatea ungară Fényeslitke, a luat fiinţă din „nevoia  clară a unei rute alternative între Europa şi China”, potrivit directorului general al East West Gate, Tálosi János. Din raportul privind terminalul East West Gate/EWG, realizat (26.01.2022) de Magyar Logisztikai Egyesület/Asociaţia ungară de logistică/MLE, reiese că va avea loc o predare tehnică la sfârşitul lunii martie 2022, iar primul tren de containere va sosi la terminalul East West Gate din Fényeslitke ( un sat din judeţul Szabolcs-Szatmár-Bereg), în luna aprilie 2022. East West Gate are o capacitate preconizată de 1 milion de TEU. Unul dintre principalele avantaje ale acestui terminal este că facilitează atât liniile de cale ferată cu ecartament lat (al ţărilor CSI), cât şi liniile standard (al ţărilor europene). Serviciul cu ecartament larg al terminalului este oferit pe ruta Ciop-Záhony-Komoró, iar serviciul cu ecartament standard este asigurat direct de gara Fényeslitke, deservită de o nouă linie de cale ferată. Deşi terminalul are o capacitate de 4 milioane de tone pe an, în prezent manipulează 2,1 milioane de tone de mărfuri. Potrivit lui Tálosi János, nu există prea multe suprapuneri între terminalul East West Gate din Fényeslitke şi portul Záhony. În timp ce primul se concentrează pe traficul de containere, cel de-al doilea vizează transporturile de marfă vrac. II. Portul Trieste – Italia Investiţii ungare Ungaria va înfiinţa un port şi o bază logistică la Trieste (aici, aici, aici, aici şi aici) pentru a oferi companiilor ungare acces facil la pieţele de export, a anunţat (04.07.2019) ministrul Afacerilor  Externe şi Comerţului Exterior al Ungariei, Szijjártó Péter, la ceremonia de deschidere a Forumului V4+Logistics/ V4+Logisztikai Fórum. Oficialul a mai  subliniat  că portul şi baza logistică vor fi amplasate pe o suprafaţă de 32 de hectare, iar investiţia, în valoare de 60-100 de milioane de euro, va crea condiţiile unei infrastructuri optime pentru companiile ungare, respectiv ieşirea la mare pe drum rutier sau cale ferată, într-un interval de 24 de ore. În context, s-a mai menţionat că datorită intensificării cooperării economice polono-ungare, compania aeriană din Polonia, LOT, a ales Budapesta ca a doua bază aeriană, iar ca urmare a unei serii de negocieri în curs de încheiere, LOT va lansa un zbor direct între Budapesta şi Seul. Totodată, au fost evidenţiate patru domenii vizate de consolidarea competitivităţii logistice a Ungariei: dezvoltarea infrastructurii nord-sud ; creşterea legăturilor transfrontaliere şi feroviare ; construcţia căii ferate de mare viteză, care încă lipseşte în Europa Centrală; culegerea beneficiilor de pe urma iniţiativelor Chinei din zona comercială eurasiatică. Referitor la oportunităţile economice din Eurasia, Szijjártó Péter a declarant că Ungaria ar trebui să profite de planul comercial al Chinei pentru Europa şi Asia şi să ofere cel mai rapid transport feroviar din porturile greceşti către Europa de Vest. Prin urmare, guvernul manifestă un interes deosebit faţă pe construcţia liniei de cale ferată Budapesta-Belgrad. La conferinţa de presă comună (05.07.2019), Szijjártó Péter şi omologul său italian au semnat acordul de concesiune pe 60 de ani, pentru înfiinţarea portului şi bazei logistice de la Trieste, în baza căruia Ungaria a achiziţionat un teren de 32 de hectare, din care 300 de metri la malul mării (13 m adâncime), pentru suma de 31 de milioane de euro. În plus, investiţii de cca 100 de milioane de euro vor fi destinate şantierului construcţiei. Se preconizează că traficul prin port va atinge o pondere de cca 2 milioane de tone pe an, respectiv 78.000 de containere. Acord de investiţii italiano-rus În noiembrie 2013, fondul de investiţii de capital privat al Rusiei – Russian Direct Investment Fund/RDIF, susţinut de stat şi fondul strategic de investiţii de stat al Italiei – Fondo Strategico Italiano/FSI au convenit asupra unui acord pentru a investi până la 1 miliard de euro (1,35 miliarde de dolari) în companii şi proiecte din cele două ţări. Conform acordului, semnat la summitul italiano-rus de la Trieste (26.11.2013), cele două fonduri vor investi până la 500 de milioane de euro fiecare, preponderent în companii şi proiecte care promovează dezvoltarea comerţului exterior între Italia şi Rusia. Fondul rus de investiţii directe/RDIF a fost înfiinţat în iunie 2011 pentru a face co-investiţii în capitaluri proprii în principal în Federaţia Rusă, alături de investitori financiari şi strategici străini consacraţi. Cu sediul la Moscova, compania de management a RDIF este o subsidiară 100% a Vnesheconombank/VEB (înfiinţată în 2007). Fondo Strategico Italiano/FSI este un holding al cărui acţionar de control strategic este Cassa Depositi e Prestiti SpA. Când Rusia a semnat acordul de investiţii de 1 miliard de euro cu Italia, acesta a fost văzut de unii oficiali ca un impuls binevenit pentru economia italiană, în timp ce observatori economici şi-au manifestat temerile privind influenţa crescândă a Kremlinului în Europa şi posibilităţi de favorizare a corupţiei. În urma summitului de la Trieste, Vladimir Putin a părăsit Italia cu un total de 28 de acorduri semnate cu Italia. Investind în economia italiană, Rusia câştigă un punct de intrare în economia europeană. Bill Browder, director general al Hermitage Capital Management (fond de investiţii din Londra specializat pe pieţele ruseşti), a fost de părere că acest lucru este îngrijorător atât pentru Italia, cât şi pentru UE: „ Deseori, investitorii ruşi care îşi depun banii în Europa îi cooptează pe investitorii europeni în exerciţiile lor de spălare de bani. Rusia este mult mai coruptă decât aşteptările cele mai pesimiste ale oamenilor. Toată lumea ar trebui să fie îngrijorată de infiltrarea banilor mafiei ruse în Europa”. Întrebarea este aceasta, în faţa realităţilor tragice din Ucraina: Câte dintre acordurile de acest fel, semante cu Rusia agresoare, mai sunt funcţionale sau valabile în contextul actualelor sancţiuni europene dispuse faţă de regimul opresiv Putin?… Repetăm, din nou, că se dovedeşte că regimul Orban a investiti şi investeşte într-un cal mort precum Proiectul Trieste; majoritatea contractelor semnate de companii sau fonduri ruse au fost deja sau urmează a fi, cel mai probabil, reziliate… Memorandum de înţelegere între Italia şi China privind portul Trieste În media italiene s-a vehiculat că, pe 23.03.2019, Italia şi China au semnat, la Roma, „Memorandumul de înţelegere între Guvernul Republicii Italiene şi Guvernul Republicii Populare Chineze privind cooperarea în cadrul Centurii Economice a Drumului Mătăsii şi a Iniţiativei Drumul Maritim al Mătăsii din secolul al XXI-lea”. Cooperarea preconizată în acest Memorandum de înţelegere a vizat: transporturile, logistica şi infrastructurile – inclusiv porturile, căile ferate şi drumurile, furnizarea de energie şi telecomunicaţii, investiţiile publice şi private şi participaţiile financiare, precum şi licitaţiile publice şi concesiunile. Surse italieneşti au semnalat că această cooperare din cadrul Memorandumului de înţelegere nu priveşte comerţul reciproc regulat, ci implică controlul asupra infrastructurilor portuare, de transport şi de comunicaţii atât în Peninsula Italiană, cât şi în Sicilia, unde acestea au o importanţă economică şi strategică primordială pentru Europa, precum şi pentru echilibrele euro-atlantice şi mediteraneene. Riscurile strategice ale acestui Memorandum derivă din slăbiciunea politică şi economică a Italiei şi din presiunea enormă pe care China o poate exercita pentru a-şi impune şi extinde influenţa economică, politică şi militară, depăşind linia înţelegerii stabilită cu SUA şi Rusia. Rolul strategic al Teritoriului Liber Trieste Potrivit observatorilor locali, Guvernul Italian, în calitate de administrator al portului Trieste, nu are dreptul să permită companiilor de stat chineze şi investitorilor de stat să preia instalaţiile portuare strategice şi căile ferate din actualul Teritoriu Liber Trieste, unde Guvernul Italian exercită doar o administrare civilă temporară, în baza unui mandat special de administrare, care i-a fost încredinţat de către SUA şi Marea Britanie, în calitate de autorităţi primare de administrare, în numele Consiliului de Securitate al ONU (05.10.1954). La 11.03. 2019, International Provisional Representative of the Free Territory of Trieste/ IPRFTT a adresat o notă oficială de protest Guvernului italian, care semnala includerea ilegitimă a Portului Liber Internaţional şi a portului vamal Trieste în negocierile politico-economice actuale dintre Italia şi China. Michele Geraci, fost subsecretar italian pentru dezvoltare economică, declara (2020): ”Când auzim avertismente că chinezii nu ar trebui să investească în porturile italiene, este prea târziu. China a investit deja în toate porturile europene importante şi gestionează cca 15 – 20% din traficul european.” III. Interese chineze în economia Europei Centrale şi de Sud-Est Experţii din cadrul think-tank-ului Carnegie Endowment for International Peace, în analiza   intitulată ”Influenţa Chinei în sud-estul, centrul şi estul Europei: vulnerabilităţi şi rezilienţă în patru ţări” (13.10.2021), susţin că: ”Prezenţa Chinei a adus oportunităţi socio-economice în Georgia, Grecia, Ungaria şi România. Cu toate acestea, a exacerbat deficienţele de guvernare, a subminat elemente de stabilitate politică şi economică şi a complicat capacitatea Uniunii Europene de a ajunge la un consens asupra problemelor cheie.” În opinia analiştilor, creşterea globală rapidă a Chinei a creat noi provocări pentru SUA, UE şi pentru guvernele europene independente, deoarece Beijingul oferă o alternativă pentru Occident şi soluţii optime ţărilor care caută dezvoltare economică. Cu toate acestea, pentru a-şi exercita influenţa economică, politică şi de soft power,  China profită de vulnerabilităţile şi slăbiciunile locale: instituţii de stat fragile, ceea ce face mai dificilă verificarea sau monitorizarea activităţilor economice sau politice ale Chinei; state şi sisteme capturate/capturabile, în care aparatul politic/societatea civilă sunt uşor supuse influenţei străine; societatea civilă slabă, cu voci independente relativ puţine, iar mass media independente nu au puterea de a expune cazurile de corupţie. Regiunea în care Beijingul a făcut incursiuni semnificative este Europa de Sud-Est, Centrală şi de Est. Pentru China, această regiune este deosebit de importantă ca punct de intrare în restul Europei pentru Iniţiativa Belt and Road /BRI, cu oportunităţi de creştere pentru companiile chineze şi cu condiţii de reglementare şi economice mult mai favorabile decât în Europa de Vest. Analiştii au identificat trei obiective ale activităţilor Chinei în Georgia, Grecia, Ungaria şi România, care fac parte din masiva Iniţiativă Belt and Road: impulsionarea exporturilor şi investiţiilor chineze; exercitarea influenţei politice; promovarea unei imagini pozitive a Chinei şi a relaţiilor cu China. IV. Extinderea poziţiei cheie a Chinei în portul Pireu – Grecia Compania China COSCO Shipping/COSCO, deţinută de statul chinez şi cea mai mare companie de transport maritim din China, şi-a sporit pachetul de acţiuni la 67%, în cel mai mare port al Greciei, întărind controlul asupra unei verigi importante din iniţiativa Belt and Road, potrivit Nikkei Asia (26.10.2021). În data de 25.10.2021, a fost finalizat transferul către COSCO a unui pachet suplimentar de 16% din Portul Pireu de la Marea Mediterană, respectiv un hub de containere pentru Europa, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Prezenţa chineză în port rămâne controversată, atât în rândul localnicilor care acuză COSCO că nu şi-a îndeplinit obligaţiile, cât şi în rândul ţărilor precum SUA care şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la posibilele utilizări militare. În 2016, COSCO a achiziţionat un pachet de 51% din acţiunile operatorului Piraeus Port Authority pentru cca 280 de milioane de euro (326 de milioane de dolari) şi nu a oferit alte detalii despre această investiţie suplimentară. Locuitorii Pireului au intentat procese acuzând COSCO că nu a respectat protocoalele de mediu şi că dăunează mediului marin local, potrivit Financial Times (19.10.2021). Grupurile de interese locale susţin că investiţiile care nu s-au confruntat cu provocări legale au rămas incomplete. „Nu au cheltuit un ban aici; chiar şi atunci când trebuie să schimbe o lampă, o aduc din China”, a declarat Vassilis Kanakakis, preşedintele Sindicatului grecesc al contractorilor de construcţii navale şi reparaţii navale. „Această înţelegere cu Cosco este îngrijorătoare. Nu numai că avem acum o perspectivă mult mai clară asupra riscurilor pe care astfel de investiţii chineze în infrastructura strategică le implică pentru UE, dar ştim şi că China prin COSCO nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale”, a declarat Raphaël Glucksmann, membru al Parlamentului European, care prezidează o comisie pentru a evalua interferenţa străină în procesele democratice ale UE. (va urma) *C. Ioana este absolventă a Masterului de Studii de securitate a Universităţii din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica maghiară.

 

 

https://adevarul.ro/international/europa/ungaria-drumul-matasii-pro-rusul-pro-chinezul-viktor-orban-vi-1_62417e955163ec4271bfb00d/index.html

 

////////////////////////////////////////

 

Pentru ca Kiev-ul  a intarcat-o prematur  pe Orfana Moscova…Ucraina şi marea tablă de şah

 

 

Schimbarea bruscă a Kievului privind semnarea Acordului de Asociere în cadrul Uniunii Europene a făcut, dacă mai era nevoie, ca jocul geopolitic tacit dintre Bruxelles şi Moscova să treacă şi ultima graniţă a transparenţei. DE ACELASI AUTOR Caucazul de Sud: Paşi simbolici privind Nagorno – Karabah „Este o decizie a Ucrainei şi nu a Europei. Este o mare bătălie geopolitică, o bătălie pentru viitorul continentului  european”, declara pe 21 noiembrie fostul preşedinte polon şi actual emisar european Aleksander Kwasniewski.  Aşadar, numai este niciun dubiu, triunghiul strategic Bruxelles-Kiev-Moscova trebuie privit ca o luptă de putere pentru controlul celui mai important pivot aflat la confluenţa dintre spaţiul geopolitic euro-atlantic şi spaţiul exsovietic, respectiv dintre spaţiul postmodernist şi cel modernist. Cine controlează estul Europei controlează Eurasia, iar cine controlează Eurasia va domina lumea, concluziona încă din urmă cu două decenii Zbigniew Brzezinski. Celebra sa carte, „Marea tablă de şah”, rămâne una dintre fundamentele teoriei geopolitice moderne, teorie ce aparţine culturii occidentale şi pe care tocmai Occidentul nu o poate ignora. Populaţia, resursele naturale, forţa armată sau relieful, sunt câteva dintre elementele cheie folosite în teoria calcului de putere ce reprezintă atuuri care pot transforma fără îndoială Ucraina într-o forţă regională. Lipsesc însă alianţele externe şi se pare că, într-un final, Kievul va trebui să decidă cărei sfere de influenţă i se va alătura, poziţia de neutralitate declarată şi gravitaţia între cele două spaţii geopolitice nemaifiind pentru mult timp acceptată.  În tot acest context, vorbim despre o ţară a cărei securitate societală poate fi uşor expusă unor riscuri şi ameninţări care pot genera tensiuni interne, în principal ca urmare a structurii culturale: în vest întâlnim o populaţie catolică, deschisă valorilor occidentale, în centru o populaţie ortodoxă, ucraineană stricto sensu, iar în est  o populaţie ruso-filă legată puternic de Moscova. Să nu uităm nici noi şi nici Kievul că un astfel de tablou păstrează încă în calcul scenariul privind scindarea ţării, nefast, nedorit, dar des vehiculat de mulţi analişti ca o posibiliate privind împăţirea graniţei dintre cele două spaţii. UE priveşte către Ucraina nu numai pentru valorile sale istorice sau tradiţiile ancestral-europene, ci şi pentru imensa piaţă de desfacere sau importantele trasee energetice. Apropierea de Marea Caspică sau Orientul Mijlociu ar putea creşte influenţa politico-economică în aceste regiuni, creând totodată alternative viabile privind rutele de aprovizionare cu energie a Uniunii Europene.  Pentru Moscova în schimb, pierderea Ucrainei ar echivala cu ruperea de Europa, iar economia destul de slăbită a Rusiei ar îndrepta-o către pieţe din Asia precum Iran, India sau China, forţând-o  şi mai mult să încerce a consolida parteneriatele din BRICS.  Ar fi cea mai mare lovitură după destrămarea URSS. Pe lângă vizibilele pierderi economice, Rusia va fi incapabilă să îşi poată proiecta puterea şi implicit interesul naţional în partea de vest a graniţelor sale, pierzând în acelaşi timp influenţa în Marea Neagră, Marea Azov sau Crimeea, puncte importante privind supravieţuirea sa geopolitică în Europa continentală. În acest sens, sunt lesne de înţeles presiunile economice făcute de Kremlin asupra Ucrainei, presiuni ce încă rămân constante. Pe 27 noiembrie, aflat în vizită oficială la Roma, Vladimir Putin ţinea să le amintească companiilor ucrainene că trebuie să îşi reglementeze datoriile pe care le au faţă de băncile ruse. Potrivit acestuia, suma totală se ridică în prezent la peste 28 miliarde de dolari. În schimb, Europa nu este dispusă sau nu a fost pregatită să plătească preţul de care Ucraina are nevoie pentru a se rupe de Rusia. Mai mult, companiile europene urmăresc exploatarea pieţei ucrainene, ceea ce ar afecta în mod direct mediul de afacere al Ucrainei. Clientelar unui sistem corupt, pentru Kiev este greu să accepte transformarea dintr-un stat-clan într-unul multinaţional, cum tot la fel de greu este pentru Ianukovici să accepte un împrumut venit de la FMI pentru a putea face faţă condiţiilor impuse de Bruxelles. „Uniunea Europeană nu a furnizat niciun ajutor, în afară de declaraţii. FMI fie nu înţelege situaţia economică din Ucraina, fie prezintă în mod conştient condiţii inacceptabile. Începem în decembrie negocierile cu Rusia privind reluarea relaţiilor comerciale”, declara marţi, 26 noiembrie, premierul ucrainean Mikola Azarov. Devine aşadar greu de crezut că până vineri, 29 noiembrie, Kievul va reveni asupra deciziei privind semnarea Acordului, aşa cum la fel de greu de crezut va fi ca pe termen scurt Ucraina să rămână atrasă de vectorul european. Anul viitor Bruxelles-ul va fi concentrat asupra alegerilor din Parlamentul European, în timp ce în 2015 ucrainenii îşi vor alege preşedintele.  În tot acest timp, mingea se află în terenul Moscovei, care cel mai probabil va renunţa la şantajul economico-energetic doar în condiţiile în care Ucraina se va alătura Uniunii Vamale.

 

https://adevarul.ro/international/foreign-policy/ucrainasi-marea-tabla-sah-1_52974950c7b855ff564d0154/index.html

///////////////////////////////////////

 

 La inceput a fost Cuvantul, apoi si-a bagat coada satan in Matrita (ne)rusa  si s-a intrupat “Uraciunea pustiirii”… Rusia, o enigmă pentru Europa…

 

Autor Alexandru Danilov  

După cum bine sublinia  Winston Churchill, Rusia este o ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme. Aşa a rămas şi astăzi, având în vedere că Europa are în continuare greutăţi în a înţelege adevăratele motive care au determinat schimbarea strategiei de politică externă a Rusiei în actuala criză generată de schimbarea orientării politice ale Ucrainei. Care este raţiunea din spatele anexării Crimeei şi ce obiective strategice urmăreşte de fapt Rusia în Ucraina – iată principale întrebări au frământat mediile politice occidentale.

 

Testamentul  lui Petru cel Mare  şi actualitatea lui

 

În galeria liderilor care au schimbat destinele statelor pe  care le-au condus, Petru cel Mare este, fără ezitare, un bun studiu de caz. El a fost liderul care a transformat Rusia dintr-un stat înapoiat al Evului Mediu într-o mare putere a Europei moderne. Rusia lui Petru cel Mare a moştenit însă regimul autocratic fundamentat încă din perioada ocupaţiei mongole. După căderea Constantinopolului şi crearea Rusiei în jurul Ducatului Moscovei, regimul ţarist a proclamat Rusia ca  fiind A Treia Romă. Din cauza nenumăratelor ameninţări externe pentru existenţa statului rus(invazia mongolă si războiul ulterior cu uniunea polono-lituaniană din secolul al XVII-lea), Moscova a dezvoltat sentimentul de cetate asediată, ce va impulsiona ulterior comportamentul său agresiv în tratarea problemelor de politică externă.

 

Luând ca exemplu modelul de putere mongol şi cel european, Rusia lui Petru cel Mare şi-a dezvoltat propriul regim autocratic. Este adevărat că Petru cel Mare a creat doar o bază pentru un regim cu ambiţii imperiale, care ulterior a fost dezvoltat de Ecaterina cea Mare, în timpul căreia Rusia a atins apogeul său imperial.

 

În ceea ce-l priveşte pe Petru cel Mare şi posibilele sfaturi pe care acesta le-a lăsat urmaşilor săi, ştim din istorie că agravarea rapidă a stării de sănătate a ţarului l-a impiedicat să numească un succesor pentru tron şi cu atât mai puţin să redacteze un document oficial cu titlu de testament.

 

În ciuda acestui fapt, începând cu secolul al XIX-lea a început să circule un document cunoscut sub numele de Testamentul lui Petru cel Mare, foarte des citat în analizele care aveau ca temă spaţiul rus. Acest presupus Testament al lui Petru cel Mare a devenit foarte popular în mediile politice europene, care erau îngrijorate de tendinţele expansioniste ale Moscovei. Aşa-zisul document făcea referire la obiectivul Rusiei de a obţine controlul teritoriilor stăpânite de imperiul otoman (aflat în declin profund) cu o mare importanţă acordată controlului strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De asemenea, era prevăzută şi o absorbţie a statelor vecine din Europa de sud-est şi centrală. Ultimul obiectiv al închipuitului testament era cucerirea unei părţi a Europei Occidentale.

 

Autenticitatea acestui document a reprezentat un subiect aprins de dezbatere între comentatori şi analişti. Chiar dacă s-a demonstrat că este vorba de un apocrif scris de un general polonez la sfârşitul secolului al XVIII-lea, foarte mulţi îl consideră ca fiind o expunere a intenţiilor reale ale Rusiei în politică sa externă. A fost publicat pentru prima dată în 1812 de către Napoleon, pentru a-i servi ca pretext în invadarea Rusiei. Continutul Apocrifului se potrivea în mare parte cu tendinţele politicii externe de până atunci ale imperiului ţarist, de aceea a fost şi luat în seamă.

 

Cât de valabile mai sunt astăzi acele previziuni din respectivul testament plastografiat este o altă chestiune intens dezbătută, având în vedere că Rusia actuală nu mai este nici statul imperial de altă dată, dar nici o superputere mondială aşa cum era în perioada sovietică. Cei 45 de ani comunism din URSS au dovedit însă că un sistem opresiv nu poate fi pus în aplicare fără călăi gata să trădeze interesul naţional. Chiar dacă Stalin şi-a implementat modelul dictatorial în Europa Centrală şi de Sud-Est cu ajutorul Armatei Roşii, fără aservirea unor cercuri locale de putere, sistemul nu s-ar fi dezvoltat  atât de bine.

 

Toate acţiunile Rusiei de până acum nu au depăşit însă spatiul ex-sovietic, fie că e vorba de Războiul din Georgia, de anexarea Crimeei sau de implicarea în războiul civil din Ucraina. Rusia, ca orice altă fostă putere imperială, încearcă să-şi menţină un cerc de influenţă, la fel ca şi SUA. Păstrarea unui echilibru al puterii a prevenit  conflictele armate în Europa. După implozia URSS, acest echilibru al puterii a dispărut, iar în spaţiul ex-sovietic s-a creat un vid de putere care s-a manifestat prin diferitele conflicte îngheţate şi apoi reactivate. Rusia, fie ea al lui Elţîn sau a lui Putin, nu va renunţa niciodată să menţină Ucraina în propria sferă de influenţă. După cum declara cunoscutul geostrateg Zbigniew Brzezinski, în cartea sa intitulată Marea Tablă de Şah(1997), „Rusia fără Ucraina a încetat să mai fie un imperiu”. Conform analizelor sale, noua ordine mondială, în care se remarcă hegemonia SUA, este îndreptată împotriva Rusiei şi a rămăşiţelor sale. Brzezinski consideră că „Ucraina este un avanpost occidental menit să prevină recrearea URSS”. Orice implicare americană în spaţiul ex-sovietic este tratată cu foarte mare ostilitate din partea Moscovei, care îşi vede ameninţate interesele strategice.

 

Accentuarea rusofobiei din Europa şi motivele sale

 

Dacă este să indentificăm o origine  istorică a rusofobiei în Europa, atunci  aceasta ar fi plasată tradiţional în timpul domniei ţarului Nicolae I (1825-1855). Războiul ruso-polonez din 1830-1831 şi  implicarea Rusiei în revoluţiile de la 1848 din Franţa şi Belgia au conturat un sentiment  solid anti-rusesc.  De fapt, extinderea rusofobiei a apărut încă din perioada napoleoniană, când este publicată şi lucrarea Des progrès de la puissance russe (1812) a lui Charles-Louis Lesur, considerată una dintre cele mai influente lucrării din istoria rusofobiei. În cuprinsul ei era publicat pentru prima oară şi  închipuitul testament al lui Petru cel Mare. Obiectivul lui Napoleon Bonaparte era acela de a înspăimânta Europa Occidentală prin portretizarea Rusiei ca pe o putere despotică în căutarea unei prăzi. Sentimentul anti-rus accentuat de tentativa Rusiei de a avansa către strâmtorile controlate de Imperiul Otoman a culminat cu Războiul Crimeii (1853-1856).

 

O varietate de clişee din cultura de masă s-au dezvoltat, în special, în perioada Războiului Rece  şi-au continuat să fie utilizate şi în războiul politic cu Rusia, chiar daca ele au fost create iniţial pentru URSS. Reprezentările negative din presa şi cultura populară au continuat să folosească diferite stereotipuri despre Rusia, în aşa fel încât să o prezinte ca pe un duşman natural al statelor europene, în contul unor nedreptăţi săvârşite de URSS în trecut. Chiar şi după dispariţia comunismului în Europa şi încheierea Războiului Rece, ruşii au continuat să fie, ani la rând, prezentaţi ca personaje negative în filmele de la Hollywood.

 

Principalul motiv din spatele acestui curent anti-rus a fost actualul regim autocratic de la Moscova, învinovăţit că împiedică democratizarea fostelor state ex-sovietice sau comuniste. De asemenea, Rusia evită să repare nedreptăţile făcute de URSS, în special în statele din Europa de Est, pe care încearcă de fapt să le acopere.

 

Sentimentul anti-rusesc a crescut brusc dupa anexarea Crimeei şi  după intervenţia indirectă în războiul din Ucraina. Rusofobia a ajuns la un nivel maxim pe plan internaţional atunci când un avion de pasageri al Malaysian Airlines (MH17) a fost doborât deasupra Donbasului. Chiar dacă ancheta este încă în desfăşurare, specialiştii internaţionali au susţinut variant doborârii avionului cu o rachetă sol-aer Buk, livrată de Rusia separatiştilor. Sentimentul rusofob a ajuns să fie comparabil cu cel din timpul Războiului Rece, chiar dacă Rusia nu are o implicare globală în problemele internaţionale, în afara zonelor în care are aliaţi tradiţionali (aşa cum este cazul Siriei). Occidentul a început din nou să considere Rusia ca pe o ameninţare chiar dacă din punct de vedere economic are de pierdut de pe urma sancţiunilor economice pe care le-a dictat împotriva Rusiei, la insistenţele partenerilor americani. SUA la rândul lor sunt prea puţin afectate de sancţiunile economice îndreptate împotriva Rusiei. Din păcate această rusofobie a căpătat nu doar valenţe politice, ci şi sociale. Ruşii au început să fie consideraţi drept ignoranţi care nu sunt în stare să aibe alte opţiuni politice în afara de cea oferită de Vladimir Putin, atât de demonizat în ultima vreme. Se pare că părerile cu privire la Rusia trebuie să fie de cele mai multe ori negative pentru a fi apreciate. Toţi cei care au o poziţie mai nuanţată, nefiind nici pro şi nici contra Rusiei, ajung să fie priviţi cu suspiciuni  şi să fie numiţi slugi ai Moscovei.  A fi rusofob este practic sinonim cu a fi normal în Europa, chiar dacă sunt şi ruşi care nu sunt de acord cu politica oficială a lui Putin şi nu sunt nici nostalgici după era sovietică.

 

Chiar dacă mulţi europeni şi-ar dori să audă doar o pledoarie a acuzării Rusiei, ceea ce avem cu adevărată nevoie acum este o analiză lucidă a politicilor Moscovei, fie interne sau externe.

 

A nu fi de acord cu anexarea Crimeei nu este rusofobie, ci o poziţie politică. A cataloga orice critică la adresa Rusiei drept rusofobie este similar cu  a eticheta orice perspectivă rusă în legătură cu Ucraina ca fiind pură propagandă. Practic înăbuşim orice şansă a unei dezbateri normale atunci  când declarăm că Washingtonul deţine adevărul absolut în chestiunea Ucrainei, iar orice altceva este o manipulare rusească. E necesar să tragem o linie între  argumentele motivate şi cele isterice, al căror intenţie este să facă senzaţie în rândul publicului prin demonizarea Rusiei. Pentru a repara relaţiile deteriorate ale Rusiei cu Occidentul, în scopul garantării păcii şi stabilităţii în Europa, e nevoie de o gândire justă care să asigure imparţialitatea. Cu retorica extremistă nu vom ajunge la un numitor comun. O situaţie de aceast gen o întâlnim inclusiv în interiorul societăţii ruse, unde opoziţia reprezentată de liberalii ruşi este acuzată de adepţii  lui Putin că îşi urăşte ţara. A nu fi de acord cu politica oficială a guvernului sau cu gândirea majorităţii cetăţenilor nu înseamnă ură de ţară;e ca şi cum am spune despre Naom Chomsky, un cunoscut critic al politicilor americane, că urăşte SUA.

 

O analiză serioasă şi echilibrată a Rusiei este ceea ce lipseşte jurnalismului actual. A hrăni cititorii mai puţin informaţi cu fanatism anti-rus, mai ales în statele care au avut de suferit de pe urma politicilor abuzive ale URSS, a ajuns să fie o reţetă populară. Analizele echidistante în jurnalism sunt din ce în ce mai rare.

 

La fel ca în politică, atunci când vrei să câştigi alegerile, cea mai bună strategie este să ţinteşti asupra  păturii de mijloc a alegătorilor, reprezentată de indecişi. Tot aşa poţi manipula cititorii mai puţin informaţi, să creadă în opiniile tale.

 

Ce vrea de fapt Rusia de azi?

 

După destrămarea URSS, în 1991, Washingtonul şi aliaţii săi din Europa au considerat că pot face din Rusia un partener, care va adera treptat la o democraţie de tip occidental. Chiar dacă Moscova nu a fost considerată niciodată un adevărat aliat, liderii occidentali au crezut că ea va împărţi cu Occidentul aceleaşi obiective de politică externă.

 

Odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, această linie de gândire s-a spulberat, iar odată cu anexarea Crimeei, Moscova a respins definitiv regulile impuse de Occident. Motivaţiile noii abordări de politică externă a Rusiei au devenit o enigmă pentru Occident.  Pentru a  înţelege politica Rusiei, SUA şi partenerii săi europeni trebuie să-şi imagineze ce gândeşte Rusia;practic, Occidentul ar trebuie să-şi închipuie ce acţiunii ar întreprinde dacă ar fi în locul liderilor de la Kremlin.

 

Din perspectiva rusă, actualul conflict din Ucraina îşi are originea imediat după încheierea Războiului Rece. După dispariţia URSS, Occidentul a fost pus să aleagă între două opţiuni:asimilarea Rusiei în sistemul democratic occidental sau demantelarea fostei sale sfere de influenţă. Prima variantă a fost susţinută de  diplomatul american George Kennan şi de către liberalii ruşi, care credeau că o abordare anti-rusă va provoca ostilitaţi din partea Moscovei  şi nu va aduce nimic benefic pentru Europa. Avocaţii acestei opinii credeau în faptul că statele din spatiul ex-sovietic vor ajunge oricum să se alăture democraţiilor occidentale, aşa cum o va face şi Rusia.

 

Preşedinţii Bill Clinton şi George W. Bush au ales în schimb cea de a doua abordare, care avea ca ţintă distrugerea influenţei Moscovei în statele ex-sovietice. Primul pas făcut de americani a fost extinderea NATO spre Est, în contradicţie cu ceea ce i s-a promis lui Gorbaciov după reunificarea Germaniei. SUA au susţinut extinderea NATO inclusiv cu statele baltice, state ex-sovietice, asigurând Moscova că forţele armate staţionate în noile state membre nu vor periclita în niciun fel securitatea sa. Rusia condusă de Elțîn a crezut iniţial în această promisiune, acceptând extinderea NATO atât timp cât ea nu va ameninţa interesele strategice ale Kremlinului. Liderii ruşi au fost prinşi nepregătiţi de lipsa de cooperare a SUA atunci când s-a pus problema construirii unui scut antirachetă în Europa, crezând că puteau ajunge la un compromis cu partea americană, în așa fel încât interesele strategice ale fiecăruia să fie respectate. În schimb, liderii occidentali au continuat să afişeze o mentalitate moştenită încă din perioada Războiului Rece.

 

După conflictul din Georgia (2008) a venit rândul Ucrainei să fie subiectul unui sângeros război civil. Una din cauzele acestor conflicte a fost politica occidentală  de a încuraja tensiunile politice între facţiunile pro-occidentale şi cele pro-ruse  din statele aflate la  frontiera cu Rusia. Practic, aceste state ex-sovietice au ajuns să fie subiectul unor divizări culturale, iar decizia unor lideri de oprimare a populaţiei vorbitoare de rusă din aceste state nu putea lăsa indiferentă Moscova. Minorităţile ruse din Estonia şi Letonia nu au nici până acum drepturile depline care decurg din cetăţenia statelor în care locuiesc. Aceştia nu pot vota, nu se pot înscrie în şcoli ruse şi nu au nici acces la media rusească. Cu toate acestea, comunitatea europeană nu consideră că această abordare ar încălca de fapt nişte drepturi civile. În concluzie, când a venit vorba Ucrainei şi a unei posibile ameninţări NATO, care după extindere ar fi ajuns să aibe sub control Crimeea, Rusia nu a putut să nu reacţioneze. Pe lângă faptul că în Crimeea etnicii ruşi deţin majoritatea, regiunea mai este şi sediul flotei ruse de la Marea Neagră. Anexarea Crimeei a venit în concordanţă cu noua reaşezare geostrategică din Europa începută de SUA. Ruşii o consideră de fapt o reunificare, având în vedere că Crimeea a făcut parte din Rusia până în 1954, atunci când a fost cedată de Hruşciov republici sovietice ucrainene. Anexarea Crimeei vine totuşi în contradicţie cu tratatul semnat cu Ucraina, prin care Rusia se angaja să garanteze integritatea teritorială a Ucrainei în schimbul renunţării la armele nucleare staţionate pe teritoriul ucrainean.

 

Occidentul a fost surprins de reacţia promptă a Moscovei. Generalul american Philip Breedlove, comandantul suprem al forţelor NATO din Europa, a declarat că Rusia a acţionat mai mult ca un adversar decât ca un partener. Până la urmă scopul înfiinţări NATO nu a fost cel de a avea Rusia (URSS de atunci) ca partener, ci pentru a o contracara. Care a fost scopul supravieţuirii NATO, până acum, dacă nu o izolare geostrategică a Moscovei? A fost doar o chestiune de timp până când Rusia ar fi reacţionat la această încercuire geostrategică. Astfel, Kremlinul a considerat că toate declaraţiile care încurajau cooperarea Rusiei cu Occidentul nu erau altceva decât nişte dovezi de ipocrizie. Atunci când a motivat anexarea Crimeei, Rusia a susţinut că s-a creat deja un precedent  prin cazul  provinciei Kosovo, a cărei independenţă a fost girată de SUA şi Europa Occidentală. La fel se întâmplă şi în cazul Ucrainei, unde Rusia declară că SUA s-au implicat în afacerile interne ucrainene, finanţând revoluţia care a dus la îndepărtarea lui Ianukovici de la putere. Practic, ajutorul ascuns de care beneficiază separaţişti din Donbas din partea Rusiei este un răspuns la acţiunea iniţială întreprinsă de SUA. Vestul nu a renunţat nici până acum la politica sa de dublu-standard în relaţiile sale cu Rusia. În concluzie, aceste două perspective diferite au ajuns să intre în coliziune în Ucraina.

 

Liderii Occidentali au văzut în eforturile Rusiei de creare a unei uniuni euroasiatice care să atragă statele vecine ca pe o încercare de reînviere a URSS. Din perspectiva rusă, uniunea euroasiatică este o alternativă la uniunea europeană. În fapt, niciunul din statele care doresc să adere la uniunea euroasiatică nu dorește să reînvie URSS-ul pentru a se confrunta cu Occidentul. Totul ţine până la urmă de apropierea geografică şi culturală. Un stat precum Kazahstanul nu şi-ar găsi locul într-o uniune europeană condusă de lideri occidentali. Uniunea euroasiatică se creează pe ideea extinderii actualei uniuni vamale dintre Rusia, Belarus şi Kazahstan.

 

Actualul conflict din Ucraina, în care există atât diviziuni politice cât şi culturale, a dus la formarea autointitulatelor republici populare Donetsk şi Lugansk, dupa modelul republicii separatiste Transnistria.

 

SUA au perceput actuala chemare la dialog din partea Rusiei ca fiind o încercare  de a dicta nişte condiţii inacceptabile. Singura soluţie pentru ameliorarea relaţiilor cu Rusia este ca SUA şi aliaţi din NATO să-şi schimbe poziţia dintr-una conflictuală într-una a angajamentului constructiv.

 

Până la urmă este în joc pacea şi securitatea în Europa, iar atât Rusia cât şi SUA trebuie să accepte un compromis în ceea ce priveşte problema ucraineană. Chiar şi în timpul Războiului Rece, Washingtonul şi Moscova au reuşit să ajungă la o înţelegere în ceea ce priveşte statutul neutru al Austriei şi Finlandei. Acele înţelegeri nu au subminat în nici un fel sistemul democratic din cele două ţări şi chiar s-au dovedit benefice pentru economiile lor şi pentru reputaţia lor internaţională. Nu este deloc întâmplător că Finlanda, un stat neutru (membru doar al UE şi nu al NATO), a reuşit să joace un rol de mediator în detensionarea relaţiilor dintre Occident şi URSS, în timpul Războiului Rece, odată cu semnarea acordurilor de la Helsinki (1975). Acelaşi statut neutru trebuie garantat  la nivel internaţional şi pentru Ucraina, care în acelaşi timp trebuie să garanteze drepturile populaţiei vorbitoare de limbă rusă din estul Ucrainei. În caz contrar, Ucraina va continua să fie devastată de război civil, iar Occidentul şi Rusia se vor angaja într-o nouă confruntare prelungită, aşa cum au fost cea din timpul Războiului Rece.

 

Bibliografie

 

http://www.globalsecurity.org/military/world/russia/czar-peter-i-will.htm

 

https://www.foreignaffairs.com/articles/russia-fsu/2014-06-16/what-kremlin-thinking

 

http://russia-insider.com/en/russophobia-exists-overusing-term-counter-productive/ri7813

 

 

 

RECOMANDĂRI HISTORIA

Războiul hibrid al Rusiei: Crearea „Superputinului”

Războiul hibrid al Rusiei: Crearea „Superputinului”

Sfârşitul iluziilor, istoria se repetă!

Sfârşitul iluziilor, istoria se repetă!

Războiul Crimeii din 1853-1856 şi Criza ucraineană din 2014-2015

Războiul Crimeii din 1853-1856 şi Criza ucraineană din 2014-2015

Misterul morţii lui Iuri Gagarin, primul om în spaţiu, a fost rezolvat după mai bine de 40 de ani

Misterul morţii lui Iuri Gagarin, primul om în spaţiu, a fost rezolvat după mai bine de 40 de ani

Trafic și bișniţă la frontiera româno-iugoslavă, după căderea regimului comunist

Trafic și bișniţă la frontiera româno-iugoslavă, după căderea regimului comunist

ADEVARUL.RO

Orice lovitură este permisă: „nu plată, nu gaze!” şi „lista celor 620 de spioni ruşi în Europa”

Orice lovitură este permisă: „nu plată, nu gaze!” şi „lista celor 620 de spioni ruşi în Europa”

Desfăşurare de forţe în Marea Mediterană. Ce arsenal are NATO şi cu ce nave vor să contracareze ruşii

Desfăşurare de forţe în Marea Mediterană. Ce arsenal are NATO şi cu ce nave vor să contracareze ruşii

România, greu de atacat. Un strateg militar explică la ce să ne aşteptăm în cazul în care Rusia ar invada o ţară NATO

România, greu de atacat. Un strateg militar explică la ce să ne aşteptăm în cazul în care Rusia ar invada o ţară NATO

 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rusia-o-enigma-pentru-europa

 

https://www.timpul.md/articol/cercetarile-adn-demonstreaza-clar-ca-ruii-nu-sunt-slavi-dar-au-origini-tatare-i-finlandeze-45272.html

 

//////////////////////////////////////

  

 

(Pentru expansiunea Tarului…)Rusia i-ar putea recunoaște drept „compatrioți” pe toți vorbitorii de rusă, indiferent de țara în care trăiesc

Sebastian Jucan 

Parlamentul Rusiei i-ar putea recunoaște pe toți vorbitorii limbii ruse drept „compatrioți”, indiferent de țara în care trăiesc, potrivit unui proiect de lege depus în parlamentul de la Moscova, anunță TASS.

 

 

Ministrul rus al apararii Serghei Soigu si Vladimir Putin

 

Proiectul legislativ a fost depus de parlamentarul Konstantin Zatulin de la partidul Rusia Unită al președintelui Vladimir Putin, acesta fiind prim-vicepreședinte al Dumei de Stat, camera inferioară a parlamentului rus, responsabil de „relațiile cu compatrioții”.

 

 

Documentul publicat luni pe site-ul parlamentului rus afirmă că obiectivul proiectului este de a „elimina deficiențele unei interpretări nerezonabil de largi a conceptului cheie de ‘compatriot’”.

 

Legea propune „recunoașterea drept compatrioți a persoanelor care cunosc limba rusă” și a celor care „au strămoși direcți care s-au născut sau au trăit pe teritoriul Federației Ruse”.

 

„Acest lucru ține cont de faptul că în ultimii 30 de ani de la prăbușirea URSS, a crescut o nouă generație de compatrioți care nu aveau cetățenie URSS. În acest sens, legătura cu cetățenia URSS a fost exclusă din definiția conceptului de ‘compatriot’”, spune expunerea de motive a legii.

 

Urmărește ultimele evoluții din a 33-a zi a războiului din Ucraina LIVETEXT pe HOTNEWS.RO.

 

https://www.hotnews.ro/stiri-international-25462462-rusia-putea-recunoaste-drept-compatrioti-toti-vorbitorii-rusa-indiferent-tara-care-traiesc.htm

 

///////////////////////////////////////

 

 

Gabriel Liiceanu: Putin nu este nebun

 

Gabriel Liiceanu • Contributors.ro

… Un studiu de caz

Mi-am propus să arăt în rândurile de mai jos de ce, în cazul acestui personaj care, dictând invadarea Ucrainei, a aruncat planeta într-o fază a istoriei considerată astăzi ca revolută, și perfect absurdă, nu e vorba de o boală mintală, diagnosticabilă ca atare într-un cabinet de psihiatrie, ci de un comportament bazat pe o triplă formatare a creierului său. Trei structuri constitutive, formate în trei laboratoare diferite, au colaborat la configurarea minții unui exemplar uman care readuce în atenția noastră problema răului, provocându-ne la o deslușire a ei cât mai realistă posibil. Pentru elucidarea „cazului Putin”, refuz o explicație facilă (mai degrabă o consolare rușinoasă pentru intelectul nostru), satisfăcută cu invocarea repetată a acelei neputințe de principiu pe care o ascunde sintagma „enigma răului”. Răul, după cum sper să rezulte la capătul lecturii, nu este o enigmă, ci lucrul cel mai „natural” din lume. Din păcate, și cel mai mare… rău.

 

 

Gabriel Liiceanu © Emanuel Tânjală

 

 

 

Primul laborator a fost descris amănunțit în ultimele decenii de biologi și privește „natura umană”. Este vorba de un laborator al naturii, de condițiile în care a apărut și s-a format între anii 50.000 și 10.000, pe tiparul strămoșului nostru vânător-culegător, ceea ce antropologii numesc „omul modern”. (S-a spus că dacă unul dintre acești predecesori, să spunem din anul 28.000, ar fi îmbăiat și îmbrăcat potrivit modei zilei și așezat într-un vagon de metrou – eventual butonând un mobil –, nimeni nu l-ar putea deosebi fiziognomic de pasagerii din jur.)

 

De-a lungul acestor 40.000 de ani s-a format comportamentul binar-antagonic al lui homo sapiens: pe de o parte, s-au bătătorit, în raporturile dintre triburi, instinctele viscerale ale violenței și crimei – căci „supraviețuirea obligă” –, niciodată evacuate pe deplin în cei cinci-șase mii de ani de istorie „recentă” a „omului civilizat”; pe de alta, tot atunci au apărut, ca ultime achiziții ale evoluției, limbajul, neuronii-oglindă (altruismul + cooperarea), imaginația și capacitatea de a proiecta. Natura umană este astfel un cocktail de emoții sălbatice și de raționalitate neîmplinită, de vreme ce ea s-a dovedit incapabilă, într-o grămadă de împrejurări, să le țină pe acestea în frâu.

 

Al doilea laborator este descris magistral de doi sovietologi din școala franceză: de Alain Besançon în Sfânta Rusie (2012), și de eleva acestuia, Françoise Thom, în Putin și putinismul (2018). Este un laborator al istoriei, al istorieiruse de-a lungul a zece secole în care un întreg popor s-a format în jurul ortodoxiei adoptate cu o fervoare ieșită din comun, în jurul narcisismului slavofil soldat cu credința în excepționalismul poporului rus (în „sfânta Rusie” și în unicitatea „sufletului slav”) și, în sfârșit, în jurul disprețului și urii întreținute constant – de la Ivan cel Groaznic și până la Lenin și Putin – față de civilizația occidentală. (Iluminismul lui Petru cel Mare sau al Ecaterinei a II-a n-a mers niciodată, dincolo de împrumuturi culturale, până la ieșirea din izolarea trufașă în unicitate, mesianism și în asumarea rolului de mântuitor al speciei umane cu ajutorul unui Crist trăit exemplar, și exclusiv, în varianta rusă.)

 

Al treilea laborator, de astă dată comportamental, descris de Thierry Wolton în cartea KGB-ul la putere. Sistemul Putin (2008) este un laborator instituțional, cel al seviciilor secrete postsovietice de origine cekistă, ele însele o prelungire, potențare și enormă amplificare a serviciilor de supraveghere și teroare din secolele țarismului. O instituție represivă unică, devenită cea mai înaltă școală de educare a răului din istorie.

 

Primul laborator. Așa-zisa „enigmă a răului”

 

Dacă ar fi fost adevărat – așa cum aflăm din Biblie – că am „căzut” din rai ca păcătoși iar Cain și-a ucis fratele, pe blândul Abel, n-am fi înțeles în ruptul capului cum a apărut răul înăuntrul Creației unui Dumnezeu infinit bun. În Autobiografia sa, Jung povestește cum, în adolescență, încercase în mai multe rânduri o discuție lămuritoare pe teme teologice cu tatăl lui, paroh într-un canton elvețian. Și, de fiecare dată, dialogurile acestea se terminaseră cu remarca iritată a tatălui: „Ah, prostii, obișnuia să spună, tu vrei mereu să gândești. Nu trebuie să gândești, ci să crezi”.

 

Atunci, spune Jung, „mi-am dat toată silința să mă forțez să cred fără a înțelege”. Dar nu reușește. Cum se făcea, se întreba el, că oamenii purtau răspunderea păcatului, deși Dumnezeu îi crease în așa fel încât fuseseră nevoiți să păcătuiască? Și Jung scrie:

 

„Adam și Eva sunt primii oameni; ei n-au avut părinți, ci au fost creați direct de Dumnezeu, au fost creați în mod intenționat astfel. Ei n-au avut de ales, ci au trebuit să fie așa cum îi făcuse Dumnezeu. Nici măcar nu știau cum ar fi putut fi altfel. Erau făpturi desăvârșite ale Domnului, căci El creează numai perfecțiunea, și totuși au comis primul păcat, pentru că au făcut ceea ce Dumnezeu n-a vrut. Cum de a fost posibil? Ei n-ar fi putut să facă așa ceva, dacă Dumnezeu n-ar fi pus în ei această posibilitate. Asta reiese și din prezența șarpelui, pe care Dumnezeu îl crease încă înainte de a-i crea pe ei, evident cu scopul ca el să-i ducă în ispită pe Adam și pe Eva. Dumnezeu în omniștiința Sa a orânduit totul astfel, ca primii părinți să trebuiască să comită păcatul. A fost deci intenția lui Dumnezeu ca ei să păcătuiască.”

 

Nici un om cultivat nu mai recurge în zilele noastre la legendele biblice pentru a explica nașterea ființei umane în cea de a șasea zi a Creației survenite în urmă cu vreo 6000 de ani. Apariția, în jurul anului 50.000, a omului sapiens, cu o morfologie și un comportament nedisociabile esențial de cele ale „omului modern”, este documentată în detalii de lucrările biologilor, paleoantropologilor, sociobiologilor, neurologilor, etologilor etc. din ultimele decenii (Konrad Lorenz, Richard Dawkins, Antonio Damasio, Edward O. Wilson, Frans de Waal, Daniel C. Denett, Paul Nurse, William H. Calvin, Gaia Vince etc.) Aceștia au stabilit că e mai aproape de adevăr, și mai fructuos pentru dezlegarea enigmei răului, gândul documentat arheologic că oamenii „au căzut” din junglă, și nu din rai. Și că din jungla și savana africane nu i-a alungat nimeni, ci s-au risipit singuri pe planetă în decursul câtorva zeci de mii de ani.

 

La sfârșitul anilor ’60 ai secolului trecut a făcut furori (a fost tradusă în 23 de limbi și a urcat la 20 de milioane de exemplare în câțiva ani) o carte a zoologului Desmond Morris, The Nacked Ape („Maimuța goală”), care explica publicului larg în ce măsură purtăm încă în structura noastră emoțional-comportamentală pattern-uri ale strămoșilor noștri hominizi. Într-o carte publicată trei decenii mai târziu (The Human Animal), Morris face această afirmație pe înțelesul tuturor: „Preferăm să ne gândim la noi ca la niște îngeri căzuți, și nu ca la niște maimuțe înălțate”. Suntem „primate înălțate”, dar nu înălțate îndeajuns pentru a fi devenit oameni împliniți. Suntem o haltă către noi înșine, „veriga mult căutată între animale și omul cu adevărat uman” (Konrad Lorenz). Sau, dacă nu vom fi în stare să ne depășim prin educație structura antagonică actuală, vom deveni un prăpăd pentru noi înșine, pentru toate celelalte viețuitoare și pentru întreaga planetă.

 

Tot ceea ce se petrece în marginea marilor porniri pătimașe, care par multora drept o formă de nebunie, ar trebui mai degrabă să fie puse în legătură cu un „punct de trecere” pe linia evoluției creierului. Altfel spus, „cu raționalitatea încă necoaptă” a speciei umane. Aceasta este opinia neurologului William H. Calvin[1]. S-ar fi putut, spune el, ca evoluția să se fi pripit cu noi, „lansându-ne nepregătiți pe piață”. Tot ce putem spera este că nu ne vom opri în acest stadiu al evoluției, în care creierul nostru nu s-a „făcut” pe deplin, predispus oricând să derezoneze și să sfârșească prin a face imposibilă conviețuirea.

 

„Din păcate evoluția biologică nu face lucruri perfecte – doar se mișcă către noi «produse» cu o altă serie de defecte. Odată ce recunoaștem că suntem antropoide recent înălțate, realizăm că pur și simplu nu a trecut suficient de mult timp ca să putem evolua la versiunea 2.0, cu mai puține probleme.”

 

Din punctul meu de vedere, consecința cea mai importantă a cercetărilor protoistoriei o reprezintă spulberarea a ceea ce, de-a lungul mileniilor, a trecut drept o enigmă: de unde vine răul? Cum de este cu putință ca în aceeași ființă („creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”) să coexiste, în proporții variabile de la un individ la altul, un înger și o fiară, splendoarea și abjecția, supremul altruism și supremul egoism, sfințenia și viciul?

 

Răspunsul la această întrebare ce nu ne dă pace presupune să lăsăm deoparte imaginea omului perfect, fabricat de bunul Dumnezeu în paradis și suferind la scurt timp după Facere o prăbușire pe verticală în păcat. Dacă atribuim acestei legende o funcție cognitivă reală, atunci răul intrat în lume odată cu căderea rămâne în eternitate o enigmă. Într-adevăr, dacă imaginezi omul în afara istoriei reale, plasat în mit și rupt de pre-istorie și istorie, apărut peste noapte în paradis, ieșit dintr-odată perfect din capul lui Dumnezeu, răul este și rămâne o veșnică enigmă. Dezlegarea acestui „mister” se blochează definitiv dacă rămânem la varianta genezei din textul biblic.

 

Așa stând lucrurile, rezultă că nu omul ca produs al Creației este răspunzător pentru rău și păcat, ci singur Demiurgul ca autor al lui. În capitolul dedicat credinței din eseurile sale morale (Luminile și umbrele sufletului), Petru Creția spune:

 

„Totuși ne vom izbi veșnic de nedumerirea prezenței răului într-o lume ipotetic stăpânită de un Dumnezeu totodată bun și atotputernic. Orice credință, ca să fie credință, trebuie să trăiască cu acest spin în trupul ei.”

 

Și va trăi cu acest spin câtă vreme va pune întrebarea acolo unde nu trebuie și va aștepta răspunsul de-acolo de unde nu-l poate primi. Nu e nevoie, când vorbim de rău și de prezența lui în lume, să recurgem nici la cauze metafizice, nici la explicații teologice. Nu e nevoie de postularea unor diavoli conduși de Satana, care se răspândesc zilnic la răspântiile lumii, fiecare cu răutatea lui, ca să încurce și să urâțească treburile oamenilor. Agenții răului sunt cât se poate de nemetafizici, sunt oamenii „fizici” surprinși pe parcursul genezei lor naturale și apoi al civilizației lor.

 

Când coborâm în lungul timp în care s-au format instinctele tribale ale lui homo sapiens și urmărim apoi istoria lui, constatăm că ele nu au fost niciodată evacuate pe deplin în cei cinci-șase mii de ani de istorie recentă a „omului civilizat”. Am văzut că Brutarul Cosmic ne-a scos din cuptorul Evoluției înainte de a ne fi făcut cum trebuie. Comportamentul omului primitiv, prins în logica de cucerire a noi teritorii de vânătoare și înscris ca atare în genele de socializare ale triburilor, era aceea a unui criminal în libertate, apărat de legea nescrisă a omorului perfect justificat de accesul la resursele de hrană sau la bunurile tribului vecin. Așa se face că în actuala configurare a minții noastre coexistă două componente cu timpi de formare diferiți. Ce se întâmplă, se întreabă William H. Calvin,

 

Citeste continuarea pe contributors.ro

 

////////////////////////////////////////

 

Mihail Șișkin: Nici NATO, nici Ucraina nu pot ”de-Putiniza” Rusia. Singurii care pot facea asta sunt rușii / Tentativele de democratizare a Rusiei au eșuat în trecut

HotNews.ro

 

Nici NATO, nici Ucraina nu pot ”de-Putiniza” Rusia. Singurii care pot facea asta sunt rușii, spune unul dintre cei mai mari scriitori ruși contemporani, Mihail Șișkin, pentru cotidianul britanic The Guardian. Afirmația sa vine după ce președintele Joe Biden, în mesajul de la mitingul din Varșovia, spunea: ”Pentru numele lui Dumnezeu, acest om (Vladimir Putin) nu poate rămâne la putere”.

 

 

Scriitorul Mihail Șișkin

Foto: bookmag.eu

Șișkin, care trăiește din 1995 în Elveția, a fost și unul dintre intelectualii ruși care au luat atitudine față de războiul din Ucraina. Într-un text publicat în exclusivitate de Contributors.ro, scriitorul spunea că ”Rusia e încercată de durere și rușine. În numele Rusiei mele și al poporului meu, cer iertare ucrainenilor”.

 

Două tentative de a introduce ordinea socială democratică în Rusia au eșuat deja. Prima perioadă democratică a Rusiei, în 1917, a durat doar câtva luni. A doua tentativă, în anii 1990, a durat câțiva ani cu mari dificultăți. De fiecare dată când țara mea încearcă să construiască o societate democratică, cu alegeri (libere- n.red), parlament și republică sfârșește într-un imperiu totalitar, spune romaniceriul.

 

Șișkin continuă invocând paradoxul Rusiei: ”Un dictator și o dictatură dau naștere unei populații de sclavi sau o populație de sclavi dă naștere unei dictaturi și unui dictator? Găina și oul. Cum ar putea fi spart acest cerc vicios? Cum s-ar putea naște o nouă Rusie?”, se întreabă Șișkin.

 

”Nu a existat niciodată o de-Stalinizare în Rusia și nici tribunale Nuremberg pentru partidul comunist. Iar acum, soarta Rusiei depinde de o ”de-Putinizare. Așa cum populației ”ignorante” din Germania i-au fost arătate lagărele de concentrare în 1945, tot așa rușilor ”ignoranți” trebuie să li se arate orașele distruse ale Ucrainei și cadavrele copiilor. Noi, rușii, trebuie să recunoaștem deschis și cu curaj vina ce ne revine și să cerem iertare”, a mai scris romancierul.

https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25461548-mihail-siskin-nici-nato-nici-ucraina-nu-pot-putiniza-rusia-singurii-care-pot-facea-asta-sunt-rusii-tentativele-democratizare-rusiei-esuat-trecut.htm

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (I)

De către Cezar Straton

https://digital.bibliotecaarad.ro/files/original/142ce5979ec245f762487c07bad4fe3b84f35604.pdf

 

Recent a fost publicat un documentat studiu internaţional – care are ca autori nume prestigioase din politică, istorie, diplomaţie – pe care l-am putea numi „portretul Rusiei de azi”.

 

 

Voi enumera, telegrafic, cele mai importante trăsături definitorii ale Rusiei putiniene. Rusia resimte puternica nostalgie a Imperiului – ţarist, apoi comunist – care făcuse, de prin 1700 încoace, regulile în Europa prin puterea şi influenţa sa. Însuşi Putin a declarat, textual, de multe ori: „Am pierdut, prin Gorbaciov, jumătate din Europa, fără a trage măcar un glonţ şi fără a avea vreun beneficiu compensatoriu”. Ca şi cum Europa de Est, cea postbelică şi comunizată forţat, ar fi aparţinut vreodată (organic, cultural, politic ori religios) ruşilor! Frustrarea rusă, ce se manifestă prin acţiuni violente, de forţă (vezi ocuparea Crimeei, intervenţia în Siria, „pacea” dubioasă cu Turcia, şantajul comercial şi militar la adresa foştilor „sateliţi” interni, precum Moldova), este departe de a fi lecuită şi ne poate oferi oricînd surprize neplăcute. Dimpotrivă, ţări ex-comuniste limitrofe, precum România ori Polonia (că Ungaria o „dă cotită”), capete de pod NATO, sînt considerate de ruşi ca fiind principalii lor duşmani!

 

Pe scurt, toate acestea arată că nimic nu s-a schimbat în mentalitatea atavică a ruşilor de la Petru cel Mare încoace. Ne-o spune, premonitoriu, profund, genial, Mihai Eminescu, într-un articol exemplar, mai puţin cunoscut. Publicat în „Timpul”, pe 7 aprilie 1878 (după ce Rusia – pe care o ajutasem, salutar, să-i bată pe turci în Bulgaria, a condiţionat, nesimţit, recunoaşterea Independenţei noastre de raptul unor teritorii româneşti).

 

Citez aici – şi în numărul viitor – din acest text, care ar trebui să fie cunoscut de fiecare român: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse, a căror monotonie are o rea înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşie şi dându-i idei fanatice, Rusia este în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a dispotiei. Frumosul e înlocuit (pentru ruşi – n.a.) prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi ai ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendinţele ruseşti de cucerire, în aşa-zisele misiuni istorice, nu e nimic dedesupt decât neştiinţa slavă şi tendinţele ei de spoliere. În zadar caută un popor în extinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui: sub nicio zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat prin naşterea sa. Sau, mai bine zicând, ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul a multe generaţii dedate la muncă (şi nu la cotropire – n.a.).

 

Căci stă, oare, destoinicia şi bunăstarea unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului ei? Mica Veneţie era odată o mare putere europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire şi bunăstare erau câştigate prin muncă îndelungată, din neam în neam. Un rol analog l-a avut în istorie Olanda. Şi astăzi sunt state mici care se bucură de o înflorire estraordinară. Pe un pământ de mică întindere poţi afla mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel, suntem siguri că în cumpăna erconomică, Rusia – câtu-i de mare – trage mai uşor decât mica Belgie. De aceea ni se pare că, din nefericire, ruşii sunt (genetic? – n.a.) sub dominarea unui pustiitor deşert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce ei nu au, de la Dumnezeu, înlăuntrul lor. (…)

 

Europa le pare ruşilor în starea în care era Bizanţul, la apariţiunea unui neam asemenea mongolic, de stepă, a turcilor. Dar în locul civilizaţiei greceşti înflorit-a în Bizanţ o cultură turcească mai bună? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse de ruşi cu forţa, pentru că ruşilor le lipseşte rădăcina unei asemenea culturi. (…) Astfel, misiunea istorică de care Rusia face atâta vorbă nu-i o misiune adevărată, ea e numai rezultatul unui gol sufletesc, al unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, al unui deşert care, chiar de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple de conţinut”.

 

Splendid! Ne revedem cu Luceafărul în numărul viitor.

 

https://www.jupanu.ro/arhiva/rusia-muma-mindriei-si-a-lipsei-de-cultura-i-11879?amp

///////////////////////////////////////

 

Eminescu: De ce ocupă rușii teritorii străine lor și vor să stăpânească și sufletul cuceriților

DE MĂNĂSTIREA PETRU VODĂ   

ARTICOLE RELAȚIONATE

28 iunie 1883: Conducătorul ziarului Timpul, Mihai Eminescu, este arestat la 33 de ani, devenind primul ziarist deținut politic al României 28 iunie 1883: Conducătorul ziarului Timpul, Mihai Eminescu, este arestat la 33 de ani, devenind primul ziarist deținut politic al României

EMINESCU ȘI UNIREA. La 24 ianuarie 1882, aniversând Unirea Principatelor Române, Eminescu fonda societatea naționalistă  EMINESCU ȘI UNIREA. La 24 ianuarie 1882, aniversând Unirea Principatelor Române, Eminescu fonda societatea naționalistă „CARPAȚII”

 

 

Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despotismului.

 

Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendințele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice care-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat, sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.

 

Căci stă oare destoinicia unei nații în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă? Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată – deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulți profesori de estetică. Un rol analog l-a avut Olanda în istorie și astăzi încă sunt state mici, care se bucură de-o înflorire extraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie.

 

De aceea, ni se pare că, din nefericire, rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât, care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l umple prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească. Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la apariția unui neam asemenea mongolic, a turcilor. În locul civilizației grecești, înflorit-a în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provincii baltice, în mâinile și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provincii, leții, levii, crevinii și cum îi mai cheamă nu se vor fi aflând cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200. Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.

 

Cerul de-asupră-l schimbi, nu sufletul marea trecând-o. Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri.

 

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ținta cuceririlor rusești sunt țările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvântul lui Aksakof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în țările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt, în loc de-a desfășura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiți cu flămângiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneției și apoi mai departe… tot mai departe. Și această misiune tainică o împlinesc apoi diplomații și baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porții pentru a elibera pe creștini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghițit mai de voie, mai de nevoie de Europa.

 

După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dânsul cine mai știe cine. Scopul fictiv al războiului și scopul adevărat sunt diametral opuse.

 

Se stabilește principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm de a n-o ceda și Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin. În fine, susținând dreptul nostru, vedem ivindu-se colții prieteșugului: Bucureștii sunt împresurați de trupe, în Vlașca cazacii își bat joc de populație, dând oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniții sunt oprite în drum, c-un cuvânt Rusia a început a întrebuința mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida. Nu deprindem frica și pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ține războiul, până ce Rusia-și va fi zvârlit în vânt cea din urmă rublă metalică. Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărțeală și aceste propuneri prefac înțelegerea în complicitate și complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

 

Oamenii fără simț istoric, liberalii cosmopoliți c-un foarte incolor sentiment de patrie s-au dat în apele Rusiei și au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane și poate o provincie. Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca și noi în chestiune. Se poate ca Rusiei să i se întâmple soarta pe care ne-o pregătește nouă.

 

Deși nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranță că ne așteaptă vremi grele. Despre biruința cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mișcă în contra civilizației, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic și a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alții precum ne-am încrezut, ci numai în noi înșine și în aceia care sunt nevoiți să ție cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.

 

„Tendințe de cucerire”, 7 aprilie 1878

 

*

 

[…] După documentele consultate și după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele ce împing pe ruși spre miazăzi și răsărit. Împărăția rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreție intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari.

 

Lupta între turci și ruși este o consecvență firească a deosebirilor de credințe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s-a produs totdeauna în Rusia. Țarul e puternic și nu știe ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăției sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

 

Este o lume săracă și pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic. Încă țarul Petru își întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit și pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăție. De atunci până în ziua de astăzi rușii înaintează mereu atât spre răsărit cât și spre miazăzi. Popoare puternice odinioară au căzut și s-au sfărâmat sub pasul lor. Leșii au pierit ca „neam hotărâtor” de pe fața pământului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpânirea țarului; Kievul a ajuns a fi un oraș rusesc; tătarii neastâmpărați sunt supuși poruncilor țarului; până la Nistru, rușii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică. Aci însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare.

 

Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că rușii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea brațului, ci și prin urmările demoralizatoare ale înrâurii lor. Polonia nu a fost nimicită prin puterea brațului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

 

Ca orice putere mare, rușii, acolo unde văd că vor întâmpina rezistență mare, se opresc și lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă. Puterea lor în țările ocupate e blândă, dar plină de o dulceață demoralizatoare; și tot astfel, în țările cucerite, la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriților, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriților. Urmările ocupațiunilor rusești în țările românești le sunt tuturora cunoscute; viciile sociale ce românii au contractat de la binevoitorii lor nici până astăzi nu sunt cu desăvârșire stârpite.

 

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă și întăritoare; sunt poporul ce-și dă mereu silința să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să și le supună. Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a țărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii rusești; e peste putință ca o țară să fie timp mai îndelungat ocupată de oștiri străine și mai ales de oștiri ce au în purtarea lor dulceața omorâtoare, fără ca în populația țării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupația să nu devină o deprindere și încetul cu încetul o trebuință din ce în ce tot mai viu simțită…

 

 

În mai multe rânduri, Austria a ocupat țările românești, pentru ca rușii să nu le poată ocupa. În mai multe rânduri le-au ocupat rușii; dar peste puțin Austria le-a făcut somația obișnuită și ei s-au retras. Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internațional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut și Dunăre are pentru Rusia mai mult decât importanța unei simple cuceriri: prin aceasta rușii câștigă poziții care dominează țările românești și Dunărea, câștigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaților, câștigă în sfârșit o înrâurire mai directă asupra poporului român.

 

MIHAI EMINESCU – „Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878

 

Sursa: Mănăstirea Petru Vodă

 

///////////////////////////////////////

 

ARMELE BIOLOGICE – IMPACTUL ASUPRA SANATATII POPULATIEI IN SECOLUL XXI

 

 

CUPRINS

 

1. PARTEA GENERALA

 

definitie

 

istoricul armelor biologice

 

dezvoltarea armelor biologice in timpul celor doua razboaie mondiale

 

legislatia internationala in domeniu

 

2. DESCRIEREA ARMELOR BIOLOGICE (enumerare, efecte)

 

3. SITUATIA ACTUALA IN LUME

 

4. IMPACTUL ARMELOR BIOLOGICE ASUPRA POPULATIEI, CONFORM STUDIILOR ACTUALE

 

5. BIBLIOGRAFIE

 

1.1. DEFINITIE SI CLASIFICARE

 

In literatura de specialitate termenii „bioterorism”, „arme biologice” si „razboi biologic” cunosc mai multe definitii, fara a exista diferente esentiale in ceea ce priveste realitatile la care fac referire.

 

In principiu, armele biologice sunt reprezentate de dispozitive mai mult sau mai putin complexe, care utilizeaza capacitatea patogena a unor organisme vii sau a produselor rezultate de la acestea, in scopul determinarii unor boli la om, animale sau la culturile agricole.

 

Conform unei alte incercari de definire, armele biologice sunt mijloace de nimicire in masa, obtinute din bacterii, virusuri, ciuperci patogene sau toxine ale acestora.

 

Utilizarea armelor biologice este definita drept raspandirea agentilor infectiosi si a toxinelor, cu efecte vatamatoare sau letale pentru oameni, animale sau culturi agricole, cu ajutorul unor mecanisme de diseminare, care pot fi reprezentate de bombe, obuze de artilerie, aerosoli sau orice alte mijloace.

 

Bioterorismul consta in utilizarea sau amenintarea cu utilizarea de virusi, bacterii, ciuperci sau toxine, de microorganisme, cu intentia declarata de a provoca o maladie sau decesul fiintelor umane, animalelor si plantelor, cu scopul de a atinge anumite obiective.

 

Intr-o prima clasificare a armelor biologice se disting doua categorii de agenti biologici: agenti patogeni vii, reprezentati de microorganisme si agenti patogeni nevii sau neanimati, constand in produse ale microorganismelor, reprezentate, in special de toxine.

 

In prima categorie se gasesc bacteriile care produc boli ca: antraxul, ciuma, tularemia, etc., virusii, care provoaca boli precum variola, frigurile galbene, febrele hemoragice (Ebola), rickettsii, care produc boli precum „febra Q’ si fungi, care actioneaza, in special, asupra recoltelor agricole.

 

Toxinele sunt produse ale plantelor sau microorganismelor, incluzand, printre altele, botulina (produs al bacteriei Clostridium botulini), dar si toxine care pot fi produse prin sinteza chimica.

 

Biotehnologia poate fi folosita pentru realizarea pe scara larga a acestor agenti biologici, iar ingineria genetica poate sa le sporeasca rezistenta la vaccinurile si tratamentele medicale actuale.

 

ISTORICUL ARMELOR BIOLOGICE

 

Repere cronologice. Selectia evenimentelor semnificative din istoria armelor biologice

 

Secolul 6 i.e.n. – Asirienii otravesc puturile dusmanilor lor cu corn de secara (claviceps purpurea), o ciuperca a carei toxina produce halucinatii violente.

 

Anul 184 i.e.n. – Cartaginezul Hannibal catapulteaza vase umplute cu serpi asupra puntii navelor regatului Pergamului. Aceasta tactica, prin care a obligat dusmanii sa se bata in acelasi timp cu oamenii si cu serpii, i-a asigurat victoria ( Hannibal ar putea fi considerat, deci, pionier al armelor biologice).

 

Anul 1346 – In timpul asediului cetatii Caffa (Crimeea), tatarii au aruncat cadavre contaminate cu ciuma peste zidurile orasului, obligand pe genovezi sa se retraga, cu pretul, poate, al extinderii bolii de-a lungul Europei.

 

Secolul XV – Conchistadorul spaniol Pizarro a raspandit variola printre indienii din America de Sud, oferindu-le haine contaminate cu variola.

 

Anul 1710 – Trupele rusesti utilizeaza procedeul Pizarro contra suedezilor asediati in orasul Reval.

 

Anul 1767 – Englezii au contaminat mai multe triburi de indieni din Ohio si din Pensylvannia, oferindu-le paturi infestate cu variola.

 

Anii 1914-1918 – Germania este acuzata de a fi expediat in SUA vite contaminate cu antrax si morva (rapciuga), de asemenea, ca au incercat sa provoace holera in Italia si pesta in Rusia. Banuielile, niciodata dovedite, au fost suficient de nelinistitoare pentru ca la Conventia de la Geneva, semnata la 17 iunie 1925, sa se interzica utilizarea armelor biologice (si chimice).

 

Anul 1936 – Japonia lanseaza un vast program de cercetare asupra armelor biologice. In faimosul „Unite 731“, in Manciuria, medicul militar Shiro Ishii a testat asupra prizonierilor efectele infectiei cu holera, pesta, antrax etc.

 

Anul 1940 – Japonezii imprastie suspensii de pesta asupra oraselor chineze prin bombe cu fragmentatie. Sunt utilizati de asemenea purici infestati.

 

Anul 1941 – Britanicii experimenteaza antraxul in insula Grunard, in largul Scotiei. Accesul la insula, contaminata inca, este si azi interzis.

 

Anul 1943 – SUA lanseaza un program de cercetare la Camp Detrick, in Maryland. Scopul cercetarii asupra armelor biologice este declarat a fi unul defensiv.

 

Anul 1952 – Un grup de experti internationali acuza SUA ca au utilizat arme biologice in Coreea de Nord.

 

Anul 1955 – Arsenalul american de la Pine Bluff, din Arkansas, incepe productia de masa a germenilor tularemiei. Zece ani mai tarziu, zona devine un loc de stocare a tuturor tipurilor de germeni „militarizati“ (oficial distrusi in anul 1972).

 

Anul 1956 – Maresalul sovietic Zhukov anunta ca URSS are intentia sa dezvolte, la randul ei, un program de arme chimice si biologice.

 

Anul 1960 – SUA sunt banuite ca utilizeaza arme biologice in Vietnam. La randul sau, Vietcongul utilizeaza diferite metode pentru a contamina trupele americane.

 

Anul 1972 – Conventia asupra interzicerii, dezvoltarii, productiei si stocarii de arme biologice si chimice si asupra distrugerii lor este ratificata de 103 state. SUA nu au semnat-o decat in anul 1975.

 

Anii 1975-1983 – Prin utilizarea de mycotoxines tricohecnes, vietnamezii au facut sa cada „ploaia galbena“ in Laos si in Cambodgia.

 

Anul 1979 – O explozie in complexul militar Sverdlovsk (Rusia) a provocat moartea mai multor zeci de persoane si cateva sute au fost contaminate cu antrax. Boris Eltin a declarat in anul 1992, in calitate de presedinte al Rusiei, ca accidentul s-a produs intr-un centru de studiu a armelor biologice.

 

Anul 1984 – In Oregon, membrii sectei Shree Rajneesh au contaminat restaurantele cu salmonella. Patruzeci de persoane au fost spitalizate.

 

Anul 1989 – Conform directorului CIA, cel putin zece tari fabrica arme biologice.

 

Anul 1991 – Irakul anunta ca face cercetari asupra armelor biologice.

 

Anul 1992 – Secta japoneza Aum incearca sa procure virusul Ebola din Zair. In anul urmator, membrii sectei ajung sa disemineze antraxul in interiorul unui imobil.

 

Anul 1995 – Anul mai multor pericole – se presupune ca Irakul dispune de proiectile teleghidate cu incarcatura biologica; 17 tari sunt susceptibile de a dispune de astfel de arme; in Japonia, secta Aum procedeaza la mai multe tentative de contaminare; un extremist american a livrat in mod legal fiole cu bacili ai pestei.

 

Anul 1999 – Ossama Ben Laden este suspectat ca detine arme biologice; a facut caz de mai multe amenintari cu atentate de SIDA in lume; cecenii trecuti in Daghestan au avut asupra lor planuri de atac biologic.

 

Anul 2001 – Scrisorile cu antrax au semanat panica in SUA si au cauzat primii morti ai terorismului biologic.

 

*

 

Folosirea agentilor biologici si a toxinelor acestora ca arme este paralela cu dezvoltarea societatii umane. Diversificarea activitatii umane catre vanatoare, mai ales impotriva unor animale din ce in ce mai mari sau mai periculoase, au facut inerenta adaptarea tehnicilor si a metodelor de vanatoare si de supravietuire.

 

Desi empirica, aceasta adaptare avea la baza observatia ca anumite animale desi mici, de exemplu serpii, aveau o posibilitate de aparare prin anumite secretii inoculate odata cu muscatura, veninul acestora fiind eficace impotriva unor tinte foarte mari.

 

Era mai putin important pentru vanator ce anume continea veninul sarpelui, cat posibilitatea utilizarii serpilor vii sau a armelor otravite cu veninul acestora pentru a vana animale mai mari.

 

Aceste tehnici ofereau si vanatorilor mai putin dezvoltati fizic un avantaj substantial

 

Evident ca aceste practici au fost utilizate si in luptele interumane, moment in care armele folosite pentru vanatoare erau aceleasi, folosite si pentru aparare.

 

Folosirea agentilor biologici si a toxinelor ca arma are caracteristica principala constienta utilizarii avantajului agentului biologic sau a toxinei asupra potentialului inamic, uman sau animal.

 

Acesta este si motivul pentru care in lipsa unor surse istorice putem face doar presupuneri asupra utilizarii ca arme sau a aparitiei intamplatoare a unor epidemii sau simptome in decursul istoriei. Cert este ca odata cu identificarea fizica a primului agent biologic se delimiteaza foarte clar istoria armelor biologice in doua perioade: perioada empirica, in care agentii biologici si toxinele erau utilizate in baza experientei dobandite prin observatie si perioada stiintifica, in care agentii biologici si toxinele au fost utilizate pe baza informatiilor stiintifice, bazate pe fenomene reproductibile si predictibile, moment in care putem vorbi si despre aparare si protectie impotriva armelor biologice.

 

Foarte multe boli au fost cunoscute si descrise chiar daca nu se cunostea agentul biologic implicat.

 

Altele au fost descoperite in marea majoritate in secolul 19 si 20. De exemplu ciuma a fost descrisa in urma cu peste 3000 de ani, variola este descrisa de chinezi din 1122 B.C., febra galbena din 1600. A fost nevoie de aproximativ 300 de ani pentru ca un biolog cubanez Carlos Finlay, in 1881, sa asocieze febra galbena cu tantarul, ca vector al transmisiei bolii.

 

PERIOADA EMPIRICA

 

In Vechiul Testament, in Geneza, Intaia carte a lui Moise, Capitolul 49, apare prorocirea si moartea lui Iacov “Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninand piciorul calului, ca sa cada calaretul”.

 

Aceasta atesta cunostintele asupra potentialului serpilor de a fi periculosi in ciuda marimii lor dar si a utilizarii cu intentie a acestora.

 

Vechiul Testament in A doua carte a lui Moise, Capitolul 9 “Iata, mana Domnului va fi peste vitele tale cele de la camp: peste cai, peste asini, peste camile, peste boi si oi si va fi moarte foarte mare” dar si simptomele “ s-au facut bube cu puroi pe oameni si pe vite” releva clare cunostinte asupra potentialului bolilor ca element de constrangere.

 

Ipotezele doctorului Trevisanto, referitoare la utilizarea tularemiei ca arma biologica inca din secolul XIV i.Hr., se bazeaza pe documente arheologice care sugereaza existenta simptomelor bolii la om si animale. Boala este provocata de o bacterie Francisella tularensis, care afecteaza in primul rand animalele (cai, magari, catari, camile, oi, capre) de unde se transmite si la om. Boala ramane si astazi o problema de sanatate publica, in ciuda eficientei tratamentului antibiotic, cazurile incorect diagnosticate, tratate tardiv cu antibiotic sau netratate sunt fatale. Simptomele bolii descrisa in documentele arheologice: ulcere cutanate, umflaturi dureroase ale ganglionilor limfatici, pneumonie, febra, frisoane, slabire progresiva, insuficienta respiratorie sunt prezente si in tabloul clinic actual al tularemiei. Boala este o zoonoza, afecteaza in primul rand animalele, inclusiv iepurele, oile sau cabalinele si se transmite la om prin vectori hematofagi (capuse, paduchi, pureci sau muste).

 

Asocierea cu epoca bronzului a utilizarii armelor biologice Trevisanto (2)(3), o atribuie imperiului Hitit (2000-1200 B.C.), imperiu care a existat in estul Mediteranei, in vestul regiunii Anatolia de pe actualul teritoriu al Turciei. Documente din perioada faraonului Akhenaton (initial Amenhotep IV), faraon din dinastia a XVIII-a (1379-1362 i.Hr.), atesta existenta unei “boli hitite”, asocierea cu hititi a unei boli sugerand chiar provenienta epidemiei. Alte documente datand din 1335 i.Hr., descriu o epidemie in localitatea Simyra, un oras situate astazi la granita dintre Liban si Siria. Interesanta este asocierea bolii cu magari, in documente fiind specificata interdictia de a fi folositi magari in caravanele care transportau produse intre Cipru si Irak si dintre Israel si Siria.

 

Razboaiele au amplificat si ele epidemia, in insulele din Marea Egee fiind concomitente epidemii, cel mai probabil aduse de rozatoarele de pe corabiile luptatorilor, care au contaminat animalele din insule.

 

Epidemiile de tularemie au evoluat pe perioade semnificative, de 35-40 de ani, motiv pentru care surse din estul Mediteranei atesta existenta unor simptome asemanatoare si presupun o zona endemica pentru Francisella tularensis. Trevisanato asociaza caderea imperiului Hitit cu epidemiile succesive de tularemie ducand evidentele epidemiei pana la 2500 i.Hr., perioada in care imperiul Hitit incepe sa decada, inclusiv doi regi hititi decedand de tularemie. Sunt scrieri nebiblice referitoare la razboaie dintre hititi si locuitori ai cetatii Arzawan din vestul Anatoliei. Turme de oi, magari care au aparut misterios in jurul cetatii si pe drumurile catre cetatea Arzawan. Este foarte posibil ca hititi sa fi suspectat ca boala provine de la oi si magari. Cei doi ani de razboi (1320 si 1318 i.Hr.), concomitent cu epidemia de tularemie, au slabit suficient cetatea Arzawa pentru a pierde razboiul. Se pare ca si aparatori au folosit tactica de a trimite animale bolnave catre inamici, intuind efectele devastatoare ale bolii. Desene de pe manuscripte din acea perioada datand din secolul 14-13 i.Hr. reprezentand o femeie impreuna cu un berbec, denota o posibila cunoastere a transmiterii bolii, o posibila traducere a textului asociat desenului fiind aproximativa cu “Tinutul prin care trece va fi bantuit de boala rea”.

 

Progresul organizarii umane, pastoritul devenit o ocupatie de baza, magarul, important animal domestic de transport in Asia mica si Orientul Mijlociu, aglomeratiile umane in asezaminte de tip cetate sau forturi, precum si locuitul impreuna cu animalele domestice au constituit factori favorizanti ai diseminarii epidemiilor de la animale la om si invers, comertul intre cetati, cu animale sau chiar oameni infectati, precum si vectorii asociati populatiilor umane (sobolani, pureci, muste, etc.) au inceput sa constituie factori majori ai diseminarii bolilor infectioase inca cu 3000 de ani i.Hr.

 

Este posibil ca hititii sa fi intuit puterea devastatoare a bolii, este foarte posibil ca amenintarile din Vechiul Testament sa aiba un suport in realitate, mai putin probabila este teoria conform careia locuitul impreuna cu animalele au creat imunitate populatiei evreilor, spre deosebire de egipteni care nu locuiau cu animalele, mai ales ca nici in prezent tularemia nu beneficiaza de un tratament imunologic cu vaccin.

 

Intuitii clare asupra evidentei bolilor si a transmiterii prin contact direct au fost scoase recent in evidenta de scrieri arheologice din regiunea Sumer, actuala regiune din Siria, unde arheologi au descoperit scrieri cuneiforme, langa Raul Eufrat, datand din 1170 i. Hr. in care se interzice persoanelor bolnave sa calatoreasca in orase si care avertizeaza oameni sa nu atinga sau sa foloseasca lucrurile personale care au apartinut victimelor. Sunt primele dovezi clare ale instituirii carantinei ca mijloc de prevenire a bolii, prin izolarea sau limitarea contactului bolnavului cu persoanele sanatoase.

 

Istoria armelor biologice se intrica si se confunda cu istoria armelor chimice, poate pentru ca razboiul in general a utilizat practic toate mijloacele pentru a stabili un avantaj tactic.

 

Sunt numeroase exemple in istorie de utilizare a armelor biologice precum si a armelor chimice. Pentru a evita perpetua confuzie dintre armele chimice si biologice, in aceasta lucrare se va face referire strict la armele biologice.

 

Este foarte bine cunoscuta otravirea fantanilor cu cadavre animale sau plante otravitoare ca mijloc de aparare precum si a surselor de alimente. Desigur ca aceleasi metode au fost utilizate si ca mijloace ofensive.

 

Primul consemnat in istoria militara pentru utilizarea plantei Spanz (Helleborus) pentru a otravi apa din cetatea Kirrha in anii 600 B.C. de catre Solon din Atena.

 

In 400 BC arcasii Scitiei foloseau sageti otravite in cadavre in descompunere. Folosirea cadavrelor pentru a otravi resursele de apa era o metoda deosebit de eficienta de razboi biologic. Aceasta tactica a fost folosita ulterior de Barbarossa in 1155, in razboiul de la Tortona.

 

Radacinile de mandragora au fost utilizate in anii 200 BC de catre cartaginezi pentru a otravi vinul inamicului.

 

Hanibal a folosit serpi veninosi aruncati in barcile inamicilor in batalia de la Pergamus in 190 BC.

 

Catapultarea cadavrelor infectate cu ciuma a fost folosita de Mussis, un mongol, la asediul cetatii din Crimeea actuala, Kaffa in 1346. Cetatea aflata sub conducere genoveza a fost focarul de diseminare a primei epidemii de ciuma in Europa. Nu mai putin de 15 milioane de europeni au decedat dupa reintoarcerea corabiilor genoveze cu marinari infectati in portul Genova.

 

Spaniolii in razboiul contra francezilor pentru orasul Napoli au infectat vinul cu sange provenind de la bolnavii de lepra in 1495.

 

O abordare interesanta a utilizarii agentilor biologici a fost initiata de Siemenowic in 1650, un general polonez de artilerie, care a folosit obuze de artilerie incarcate cu saliva de la cainii bolnavi de turbare pentru a le lansa asupra inamicului.

 

In 1710 trupele rusesti folosesc tehnica din 1346 catapultand cadavrele infectate cu ciuma impotriva trupelor suedeze.

 

Desigur ca folosirea agentilor biologici ca arme nu se putea limita la regiunea Europei si Asiei.

 

In 1763 paturi infectate cu variola sunt distribuite populatiei indiene americane din Fort Pitt, Pensylvania, de catre colonelul britanic Henry Bouquet. Intentionata sau nu diseminarea variolei populatiei indiene a avut efecte devastatoare, primul contact cu o boala necunoscuta de catre o populatie fara imunitate la un agent biologic are efecte de masa masive.

 

Probabil ca a fost prima oara cand o arma biologica a avut efect de exterminare in masa

 

Acest efect tactic, folosirea agentilor biologice pe populatii susceptibile, a incercat sa fie reprodus in 1785 impotriva tunisienilor, prin distributia de paturi infectate cu variola.

 

Descoperirea noilor continente, in afara schimburilor culturale a dus si la schimburi biologice, europeni au dus variola in America si s-au intors cu sifilis, cu toate ca este disproportionat, schimbul a avut efecte grave asupra populatiei americane bastinase.

 

Razboiul a escaladat intotdeauna si utilizarea a noi tipuri de arme, de tactici, efectul surpriza fiind in general urmarit.

 

Razboiul civil american este probabil primul care a experimentat noi tipuri de arme, armele biologice fiind intens folosite. In 1861, trupele unionale erau avertizate sa nu foloseasca surse de apa pe teritoriul inamic, sa nu accepte hrana de la persoane si locuri nesigure. Cadavre in descompunere contaminau sursele de apa pentru a intarzia avansul trupelor unionale. Paturi infectate cu variola, dar si cu febra galbena au fost folosite impotriva trupelor unioniste.

 

Cert este ca mai multi oameni au murit in razboiul civil american rapusi de boli decat pe campul de lupta.

 

PERIOADA STIINTIFICA

 

JUMATATEA SECOLULUI 19 a insemnat momentul de cotitura in evolutia microbiologiei si a bolilor infectioase.

 

Descoperirea din 1863 a medicului francez Casimir Joseph Davaine a agentului cauzal al antraxului este considerata momentul de iesire din perioada empirica si trecerea in perioada stiintifica, bazata pe dovezi.

 

Au urmat o serie exceptionala de descoperiri ale agentilor biologici cauzali pentru diverse boli.

 

In 1876, Robert Koch obtine primele culturi pure de antrax; 1882, Loffler si Shutz descopera agentul cauzal al morvei; 1887, Sir David Bruce descopera agentul cauzal al brucelozei; 1883, Koch descopera agentul cauzal al holerei; 1907, Howart T Ricketts descopera agentul cauzal al tifosului. Agentul cauzal al tularemiei a fost descoperit in 1912, in districtul Tulare din California. Descoperirea primului vaccin antirabic de catre Pasteur, apoi antituberculos de Koch si confirmarea teoriei vaccinale a lui Jenner privind proprietatile vaccinale ale tulpinilor de variola de la cabaline si bubaline care determina un raspuns imunitar de protectie impotriva variolei umane au reprezentat intruparea sperantelor umanitatii privind existenta reala a unui antidot sau a unei protectii reale impotriva agentilor biologici.

 

Desigur ca dezvoltarea stiintifica nu putea lasa deoparte si avantajele utilizarii armelor biologice, de data aceasta folosind argumente stiintifice si nu empirice.

 

Marele cercetator Louis Pasteur, universal recunoscut pentru cercetarile umanitare a experimentat bacteria Salmonella pentru a extermina sobolanii, a vibrionul holeric pentru a extermina iepurii, a agentilor dizenteriei contra lacustelor.

 

DEZVOLTAREA ARMELOR BIOLOGICE IN TIMPUL CELOR DOUA RAZBOAIE MONDIALE

 

Primul razboi mondial a avut ca vedeta unanim acceptata arma chimica.

Cont aici………..https://www.rasfoiesc.com/educatie/biologie/ARMELE-BIOLOGICE-IMPACTUL-ASUP33.php

 

///////////////////////////////////////

Klaus Schwab face parte din Frăția Saturnienilor, similară francmasoneriei

 

 https://romaniafarajustitie.wordpress.com/2022/01/22/klaus-schwab-face-parte-din-fratia-saturnienilor-similara-francmasoneriei/

Fraternitas Saturni (lat.: „Frăția lui Saturn”) este un ordin magic german, fondat în 1926 de Eugen Grosche alias Gregor A. Gregorius și alți patru. Este unul dintre cele mai vechi grupuri magice care funcționează continuu din Germania. Loja este, după cum afirmă Gregorius, „preocupată de studiul ezoterismului, misticismului și magiei în sensul cosmic”. Astăzi, scopul ei este de a lucra la evoluția spirituală a umanității prin dezvoltarea și avansarea ființei individuale. Acest lucru trebuie atins prin educarea mentală și etică a personalității precum și pentru stăpânirea completă a ezoterismului și ocultismului.

 

 

Eugen Grosche – fondatorul lojii Saturniene

Frăția lui Saturn adoptă un sistem de grade care se termină cu al 33-lea, la fel cu cel mai înalt grad masonic. Loja nu pretinde, de asemenea, niciun obiectiv politic sau economic. APARENT și TEOETIC! Ea propagă – zice-se! – idealuri de libertate, toleranță și fraternitate. „Idealurile” lor ne-au ieșit pe nas, ne-au distrus economiile țărilor lumii, ne-au îmbolnăvit și ne-au ucis pe capete!

 

 

Eugen Grosche & 2 „frați”

Fraternitas Saturni a devenit o organizație juridică, înregistrată ca „Fraternitas Saturni, e.v.” în 1957. Fraternitas Saturni, pe lângă faptul că încorporează noi încercări de magie, încă lucrează la rădăcinile sale tradiționale și îmbunătățește conceptul de „Saturn-Magic” ca centru al activității sale.

 

 

Simbolul principal al Frăției Saturniene

La cea de-a 75-a aniversare (2003), loja a încorporat un alt ordin al așa-numitei „Succesiunea lui Emmanuel”, „Marea Loja Gregor A. Gregorius”. Această unificare a dublat efectiv numărul membrilor săi. Fraternitas Saturni are loji de lucru în Germania, Austria și Elveția. A existat o filială în Canada (cu sediul în Toronto) la sfârșitul anilor 1970.

 

Între timp…Schwab a schimbat complet macazul! Deloc întâmplător, restricțiile și măsurile draconice au fost luate exact în țările unde Frăția are loji de lucru.  

https://romaniafarajustitie.wordpress.com/2022/01/22/klaus-schwab-face-parte-din-fratia-saturnienilor-similara-francmasoneriei/

 

///////////////////////////////////////

 

Henry Kissinger:  Depopularea – prioritatea politicii externe a SUA!

 

Henry Kissinger: „Odată ce turma acceptă vaccinările obligatorii, jocul s-a terminat.”

 

 

 

Primul „om” care a avut ideea eutanasierii forțate în masă a populației bătrâne la nivel planetar a fost un evreu, Henry Kissinger (n. 1923), secretar de stat al SUA între anii 1973-1977.  Într-un interviu acordat la 28 octombrie 1973 publicat de „New York Times” sub titlul „Ilegal, o putem face imediat. Constituțional, va dura puțin mai mult…”, acesta declară, printre altele că: „Depopularea ar trebui să fie cea mai mare prioritate a politicii externe față de lumea a treia (…) Persoanele în vârstă sînt consumatori inutili. Populația lumii trebuie să fie redusă cu 50 %.”.

 

 În anul în care a făcut această declarație, Henry Kissinger a primit premiul Nobel pentru pace!

 

 

https://romaniafarajustitie.wordpress.com/2021/09/19/depopularea-prioritatea-politicii-externe-a-sua/

 

https://romaniafarajustitie.wordpress.com/2021/07/22/henry-kissinger-odata-ce-turma-accepta-vaccinarile-obligatorii-jocul-s-a-terminat/

 

 

https://romaniafarajustitie.wordpress.com/2021/09/19/henry-kissinger-militarii-sunt-tampiti-si-pot-fi-folositi-ca-pioni/

 

 

 

 

//////////////////////////////////////

Kissinger: Lipsa dialogului între China și SUA pe tema inteligenței artificiale poate cauza o confruntare devastatoare

 

 

Mircea Olteanu

Concept de aeronavă de generația a șasea (Northrop Grumman)

 

Cursa între SUA și China pentru dezvoltarea inteligenței artificiale (IA), în special lipsa dialogului privind capacitățile în acest domeniu, creează confuzie, riscă să escaladeze tensiunile și sporește riscul unei confruntări între cele două superputeri, susține fostul secretar de Stat al SUA, Henry Kissinger, care avertizează că situația actuală este similară celei din preajma Primului Război Mondial.

 

Aflat la venerabila vârstă de 98 de ani, fostul șef al diplomației americane afirmă pentru Financial Times că „în cazul în care cursa înarmării neîngrădite [între SUA și China] trece de la [arme] nucleare la IA, pericolul unei escaladări dramatice ar fi uriaș”.

 

Kissinger avertizează că, în acest moment, „competiția neîngrădită” dintre cele două superputeri este una „fără precedent în istorie”.

 

În loc să negocieze modalități de reducere a pericolului – așa cum au făcut SUA și URSS după criza rachetelor din Cuba – cele două superputeri actuale devin din ce în ce mai ignorante în ceea ce privește capacitățile și intențiile celeilalte.

 

„Relația [SUA-China] a trecut de la parteneriat, la cooperare, la incertitudine la confruntare”, a explicat fostul oficial american.

 

„În absența dialogului, a conta pe faptul că vor fi luate decizii înțelepte de către toate părțile este un act de credință pe care nu-l accept”, a subliniat Kissinger.

 

Implicațiile creșterii și implementării rapide a inteligenței artificiale sunt subiectul unei cărți recente al cărei co-autor este chiar fostul diplomat american. „The Age of AI” – scrisă de Kissinger, împreună cu fostul președinte Google, Eric Schmidt, și cu Daniel Huttenlocher, decan la Schwarzman College of Computing din cadrul MTI – avertizează că procesele de inteligență artificială au devenit atât de puternice, atât de integrate în societatea umană și atât de imprevizibile, încât fără o oarecare chibzuință și management, aceste „transformări epocale” pe care le vor provoca ar putea direcționa istoria umanității pe o cale periculoasă, relatează prestigioasa publicație Time.

 

Avertismentele fostului diplomat american vin în contextul în care China a testat recent o armă hipersonică despre care se crede că poate eluda sistemele de apărare ale SUA. Mai mult, Pentagonul a estimat săptămâna aceasta că Beijingul intenționează să-și multiplice arsenalul nuclear, urmând să ajungă la 1.000 de focoase atomice până în 2030. Iar Nicolas Chaillan a demisionat din funcția de coordonator al programului IA al Pentagonului susținând că Beijingul a depășit Washingtonul în acest domeniu.

 

Potrivit lui Kissinger, cele două superputeri nu au informații suficiente despre capacițile IA ale celeilalte, astfel să este greu de știu dacă China chiar este în frunte și nici ce ar putea fi făcut pentru a compensa. Fostul diplomat a subliniat că situația din acest moment este similară cu ceea din perioada premergătoare Primului Război Mondial – Marea Britanie și Germania erau atât de prost informate în privința obiectivelor celeilalte încât un incident aparent fără legătură – asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand – a declanșat cel mai sângeros război de până atunci.

 

Însă Statele Unite și China nu par să fie dornice să dialogheze pentru a elimina incertitudinile privind letalitatea sistemelor IA adverse. „Trebuie să aflăm despre aceste capacități IA, iar simultan să înțelegem că ele generează un nivel de incertitudine în lume astfel că pacea eternă ar putea fi foarte greu de menținut – probabil de neimaginat”, a subliniat Kissinger.

 

„Dacă vă imaginați un război între China și Statele Unite, aveți arme cu inteligență artificială. Ca orice inteligență artificială, sunt mai eficiente în ceea ce plănuiești. Dar ar putea fi și eficienți în ceea ce cred ei că este obiectivul lor. Și, așadar, dacă spuneți Vreau Ținta A, ar putea decide că altceva îndeplinește aceste criterii mai bine. (…) În al doilea rând, din moment ce nimeni nu a testat cu adevărat aceste lucruri într-o operațiune pe scară largă, nu putem spune cu exactitate ce se va întâmpla atunci când avioanele de luptă cu IA de ambele părți vor interacționa. Așadar, vă aflați într-o lume cu potențialul distrugerii totale și incertitudine substanțială cu privire la ceea ce faceți”, a afirmat Kissinger pentru Time.

 

„Primul Război Mondial a fost aproape la fel, în sensul că toată lumea plănuise scenarii foarte complicate de mobilizare și erau atât de bine pregătiți încât, odată ce [războiul] a început, nu l-au putut opri, pentru că s-ar fi aflat într-un dezavantaj major”, a adăugat fostul diplomat american.

https://umbrela-strategica.ro/kissinger-lipsa-dialogului-intre-china-si-sua-privind-cursa-pentru-dezvoltarea-inteligentei-artificiale-ar-putea-cauza-o-confruntare-devastatoare/

 

///////////////////////////////////////

Risc existențial cauzat de inteligența artificială puternică

 

Riscul existențial cauzat de inteligența artificială puternică (sau generală) este ipoteza conform căreia progresul substanțial în inteligență artificială puternică (sau generală; prescurtat AGI[1] în engleză) ar putea duce într-o zi la dispariția omului sau la o altă catastrofă globală nerecuperabilă.[2][3][4] Se susține că specia umană domină în prezent alte specii, deoarece creierul uman are unele capacități distinctive de care alte animale nu dispun. Dacă IA depășește umanitatea în inteligența generală și devine „superinteligentă”, atunci ar putea deveni dificil sau imposibil de controlat de către oameni. Așa cum soarta gorilei de munte (Gorilla beringei beringei) depinde de bunăvoința umană, tot așa soarta umanității ar putea depinde de acțiunile unei viitoare superinteligențe a mașinilor.[5]

 

Probabilitatea acestui tip de scenariu este larg dezbătută și depinde în parte de scenarii diferite privind progresul viitor în informatică. Anterior doar un domeniul exclusiv al science-fiction-ului, preocupările cu privire la superinteligență au început să devină obișnuite în anii 2010 și au fost popularizate de personalități publice precum Stephen Hawking, Bill Gates și Elon Musk.[6]

 

O sursă de îngrijorare este controlul unei mașini superinteligente sau insuflarea acesteia cu valori compatibile cu ale omului care poate fi o problemă mai dificilă decât se presupunea naiv anterior. Mulți cercetători cred că o superinteligență ar rezista în mod natural încercărilor de a o opri sau de a-și schimba obiectivele – un principiu numit convergență instrumentală – și că pre-programarea unei superinteligențe cu un set complet de valori umane se va dovedi a fi o sarcină tehnică extrem de dificilă.[2][7][8] În schimb, sceptici precum Yann LeCun de la Facebook susțin că mașinile superinteligente nu vor avea nicio dorință de autoconservare.[9]

 

O a doua sursă de îngrijorare este că o „explozie de inteligență” bruscă și neașteptată ar putea lua prin surprindere o rasă umană nepregătită. Pentru a ilustra conceptul, dacă prima generație a unui program de computer este capabilă să își rescrie algoritmii și să-și dubleze viteza sau capacitățile în șase luni, atunci a doua generație își va rescrie algoritmii doar în trei luni. În acest scenariu, timpul pentru fiecare generație continuă să se micșoreze, iar sistemul suferă un număr mare fără precedent de generații de îmbunătățire într-un interval scurt de timp, ridicându-se de la performanța subumană în multe domenii la performanța supraumană în toate domeniile relevante.[2][7] Empiric, exemple precum AlphaZero în domeniul jocului go arată că sistemele IA pot uneori să progreseze de la capacitatea îngustă la nivel uman la abilitatea supraomenească îngustă extrem de rapid.[10]

 

 

Cuprins

1    Istorie

2    Argumente generale

2.1 Cele trei dificultăți

2.2 Argument suplimentar

2.3 Scenarii posibile

3    Surse de risc

3.1 Obiective slab specificate

3.2 Dificultăți de modificare a specificațiilor obiectivelor după lansare

3.3 Convergența obiectivelor instrumentale

3.3.1   Probleme terminologice

3.3.2   Antropomorfism

3.4 Alte surse de risc

3.4.1   Competiția

3.4.2   Înarmarea inteligenței artificiale

3.4.3   AGI malefică prin design

3.4.4   Lovitură nucleară preventivă (război nuclear)

4    Interval de timp

5    Perspective

6    Referințe

7    Legături externe

Istorie

 

Învățarea profundă face parte din învățarea automată, care face parte din inteligența artificială (IA).

Unul dintre primii autori care și-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că mașinile extrem de avansate ar putea prezenta riscuri existențiale pentru omenire a fost romancierul Samuel Butler, care a scris următoarele în eseul său din 1863 Darwin printre mașini („Darwin among the Machines”):[11]

 

Rezultatul este pur și simplu o chestiune de timp, dar faptul că va veni momentul în care mașinile vor deține supremația reală asupra lumii și a locuitorilor ei este ceea ce nicio persoană cu o minte cu adevărat filosofică nu poate pune la îndoială nicio clipă.

 

În 1951, informaticianul Alan Turing a scris un articol intitulat Mașini inteligente, o teorie eretică (Intelligent Machinery, A Heretical Theory), în care propunea că inteligențele generale artificiale vor „prelua controlul” lumii pe măsură ce devin mai inteligente decât ființele umane:

 

Să presupunem acum, de dragul argumentelor, că mașinile [inteligente] sunt o posibilitate autentică și să analizăm consecințele construirii lor … Nu s-ar pune problema morții mașinilor și ar putea discuta între ele pentru a-și ascuți inteligența. Prin urmare, la un moment dat ar trebui să ne așteptăm ca mașinile să preia controlul, așa cum este menționat în „Erewhon”, de Samuel Butler.[12]

 

În cele din urmă, în 1965, I. J. Good a creat conceptul cunoscut acum ca „explozie de inteligență”; el a mai declarat că riscurile erau sub-apreciate:[13]

 

Se definește o mașină ultrainteligentă ca o mașină care poate depăși cu mult toate activitățile intelectuale ale oricărui om oricât de inteligent ar fi. Deoarece proiectarea mașinilor este una dintre aceste activități intelectuale, o mașină ultrainteligentă ar putea proiecta mașini și mai bune; atunci va exista, fără îndoială, o „explozie de inteligență”, iar inteligența omului va fi lăsată mult în urmă. Astfel, prima mașină ultrainteligentă este ultima invenție pe care omul trebuie să o facă vreodată, cu condiția ca mașina să fie suficient de docilă pentru a ne spune cum să o ținem sub control. Este curios că acest punct este realizat foarte rar în afara science-fiction-ului. Uneori merită să luați în serios science-fiction-ul.[14]

 

Declarațiile ocazionale ale unor erudiți precum Marvin Minsky[15] și I. J. Good însuși[16] au conținut îngrijorări filozofice conform cărora o superinteligență ar putea prelua controlul, dar nu au conținut nicio chemare la acțiune. În 2000, informaticianul și cofondatorul Sun, Bill Joy, a scris un influent eseu, „De ce viitorul nu are nevoie de noi” („Why The Future Doesn’t Need Us”), identificând roboții superinteligenți ca fiind un pericol de înaltă tehnologie pentru supraviețuirea umană, alături de nanotehnologie și boli infecțioase proiectate.[17]

 

În 2009, experții au participat la o conferință privată găzduită de Association for the Advancement of Artificial Intelligence (AAAI) pentru a discuta dacă computerele și roboții ar putea dobândi orice fel de autonomie și cât de mult aceste abilități ar putea reprezenta o amenințare sau un pericol. Experții au menționat că unii roboți au dobândit diferite forme de semi-autonomie, inclusiv posibilitatea de a găsi singuri surse de energie și posibilitatea de a alege în mod independent ținte pentru a ataca cu arme. De asemenea, au remarcat faptul că unii viruși informatici se pot sustrage de la eliminarea lor și au atins „inteligența gândacilor”. Au ajuns la concluzia că conștientizarea de sine așa cum este descrisă în science fiction este puțin probabilă, dar că există alte pericole și capcane potențiale. New York Times a rezumat punctul de vedere al conferinței: „suntem departe de HAL, computerul care a preluat controlul navei spațiale în 2001: O Odisee Spațială”.[18]

 

 

Copeta cărții lui Nick Bostrom Superinteligența. Căi, pericole, strategii. Bufnița de pe coperta cărții face aluzie la o analogie pe care Bostrom o numește „Fabula neterminată a vrăbiilor”. Un stol de vrăbii decide să găsească un pui de bufniță și să-l crească ca servitor. Își imaginează cu nerăbdare „cât de ușoară ar fi viața” dacă ar avea o bufniță care să le ajute la construirea cuiburilor, să apere vrăbiile și să le dea timp pentru o viață de agrement. Doar „Scronkfinkle”, o „vrabie cu un temperament îngrozitor”, sugerează să ne gândim la întrebarea complicată a modului de a îmblânzi bufnița înainte de a o aduce „în mijlocul nostru”. Celelalte vrăbii se împotrivesc; căutarea unui ou de bufniță va fi deja suficient de grea: „De ce să nu ai bufnița mai întâi și să rezolvi detaliile fine mai târziu?” Bostrom afirmă că „Nu se știe cum se termină povestea”, dar dedică cartea lui Scronkfinkle

În 2014, publicarea cărții lui Nick Bostrom Superinteligența. Căi, pericole, strategii a stimulat o cantitate semnificativă de discuții publice și de dezbateri.[19] Până în 2015, personalități publice ca fizicienii Stephen Hawking și laureatul premiului Nobel Frank Wilczek, informaticienii Stuart J. Russell și Roman Yampolskiy, precum și antreprenorii Elon Musk și Bill Gates își exprimau îngrijorarea cu privire la riscurile superinteligenței.[20][21][22][23] În aprilie 2016, revista Nature a avertizat că: „mașinile și roboții care depășesc performanța oamenilor peste tot ar putea să se auto-îmbunătățească în afara controlului nostru – iar interesele lor s-ar putea să nu se alinieze cu ale noastre”.[24]

 

Argumente generale…………………………..

Det. aici……………………………https://ro.wikipedia.org/wiki/Risc_existen%C8%9Bial_cauzat_de_inteligen%C8%9Ba_artificial%C4%83_puternic%C4%83

 

 

///////////////////////////////////////

 

12 evenimente care vor schimba totul (1)

Detalii

Scris de Scientia.Ro

Categorie: Scepticus: graniţele gândirii

ExtraterestruŞtiinţa are capacitatea de a transforma radical concepţia noastră asupra lumii. Relativitatea, selecţia naturală, heliocentrismul au reprezentat revoluţii culturale profunde. Care sunt următoarele evenimente care vor schimba modul în care înţelegem lumea?

 

 

 

 

 

Până nu se vor materializa, nu vom şti cu precizie care sunt următoarele evenimente care vor modifica din temelii concepţiile noastre privind Universul. Dar putem încerca un exerciţiu de imaginaţie, iar acest exerciţiu include 12 posibile evenimente. Iată care sunt acestea: 

 

1. TOPIREA GHEŢII POLARE

 

Probabilitate: Probabilitatea topirii gheţii

 

Topirea gheţii de la cei doi poli ai Pământului va redesena harta uscatului. Efectul direct este creşterea nivelului oceanelor. Statele Unite, de pildă, au pierdut 20 de metri din Coasta de est în secolul al XX-lea din acest motiv. Nivelul oceanelor s-a ridicat cu 17 centimetri în ultima sută de ani. Predicţiile însă sunt şi mai alarmiste: oceanele vor mai câştiga încă un metru în acest secol în „lupta” cu uscatul. Dacă producerea gazelor cu efect de seră de către om nu va fi redusă drastic, topirea gheţii din Groenlanda, Antarctica şi de pe vârfurile munţilor va duce la creşterea nivelului apelor planetare cu 65 de metri.

 

După calculele economistului Nicholas Stern (Şcoala de economie din Londra), 200 de milioane de oameni trăiesc la o altitudine de până la un metru deasupra nivelului mării. De asemenea, 8 dintre cele mai populate 10 oraşe ale lumii sunt aşezate în această plajă de valori altitudinale (0-1 metru deasupra nivelului mării). Vor trebui să fie mutate…

 

 

 

Impactul asupra uscatului al cresterii nivelului oceanului

 

Impactul estimat al creşterii nivelului oceanului planetar cu 1 metru asupra uscatului

 

 

 

Efectele atracţiei gravitaţionale ale gheţii asupra apei din proximitate reprezintă o surpriză recentă pentru cercetători: dacă gheaţa din Groenlanda se topeşte, cea mai semnificativă creştere a nivelului oceanelor va avea loc în emisfera sudică.

 

Cum se va adapta omenirea la schimbările profunde pe care le vor cauza topirea gheţii şi creşterea nivelului apelor pe Terra este încă o necunoscută. Cel mai probabil, evenimentul este însă de neocolit…

 

 

 

2. DESCOPERIREA EXTRA-DIMENSIUNILOR

 

Probabilitate:  Probabilitate descoperire extradimensiuni

 

De cercetările fizicienilor de la cel mai puternic accelerator de particule din lume (Large Hadron Collider, de la Centrul European de Cercetări Nucleare CERN, de lângă Geneva, Elveţia) se leagă  multe speranţe referitoare la decriptarea tainelor Universului. Este posibil ca aceste cercetări să ne dezvăluie un lucru de care am auzit, de regulă, în filmele Science-Fiction, şi anume că există şi alte dimensiuni ale spaţiului!

 

Cât de spectaculos ar suna afirmaţia de mai sus, s-ar putea să fie adevărată. Misterele nerezolvate ale fizicii creează sentimentul că Universul cunoscut este doar o „umbră” a unei realităţi ce este alcătuită din mai mult de 3 dimensiuni spaţiale. Dacă lucrurile stau aşa, LHC, prin intermediul coliziunilor particulelor, ar putea elibera suficientă energie pentru a sfărâma „lanţurile” ce ţin particulele în 3 dimensiuni, invitându-le către o altă realitate, schimbându-ne astfel noţiunile curente privind ceea ce este în fapt Universul.

 

Ceea ce susţine din punct de vedere teoretic posibilitatea existenţei extra-dimensiunilor este conceptul de supersimetrie, care ţinteşte către a uni diferitele tipuri de particule într-o singură familie. Dar supersimetria funcţionează într-un spaţiu cu 10 dimensiuni…

 

O cale de a ajunge la aceste extra-dimensiuni este folosirea energiilor foarte înalte în acceleratoarele de particule. Conform legilor mecanicii cuantice, cu cât energia unei particule este mai mare, cu atât aceasta este mai „comprimată”. Astfel, o energie de 1 tera electron-volţi corespunde unei dimensiuni de 10-19 metri. Dacă o extra-dimensiune are această mărime, particula va „cădea” în aceasta şi va începe să vibreze.

 

 

 

Extradimensiuni

 

 

 

Extra-dimensiuni pot fi descoperite şi în alt mod. Dacă LHC va crea găuri negre subatomice, acestea vor fi dovada de necontestat a extra-dimensiunilor, pentru că gravitaţia în spaţiul tri-dimensional este prea slabă pentru găuri negre de aceste dimensiuni. Din raţiuni geometrice, extra-dimensiunile ar creşte gravitaţia la scară mică. De asemenea, acestea ar schimba „comportamentul” altor forţe, cum este forţa electromagnetică. Astfel, ar putea apărea modele distincte ale masei ori ale altor proprietăţi ale particulelor.

 

Descoperirea extra-dimensiunilor ar schimba nu doar fizica, ci şi discipline „învecinate”, cum este astronomia. Extra-dimensiunile ar putea explica acceleraţia cosmică ori ar putea reformula conceptul de dimensiune, consolidând ideile conform cărora spaţiul şi timpul sunt emergenţe ale unor principii care acţionează din afara spaţiului şi timpului.

 

Aşadar, confirmarea existenţei extra-dimensiunilor va schimba fundamental ştiinţa. Cu toate acestea, noi nu vom fi capabili să le vizităm… Particule ce ne alcătuiesc organismul, în schimb, vor putea…

 

 

 

3. INTELIGENŢA EXTRATERESTRĂ

 

Probabilitate: Probabilitate descoperire inteligenta extraterestra

 

Acum 50 de ani, un tânăr cercetător, Frank Drake, în vârstă de 29 de ani, lucrând la Observatorul Astronomic Naţional din Green Bank, a îndreptat un telescop cu antena de 26 de metri către două stele apropiate de Pământ, în încercarea de a detecta semnale radio care să indice existenţa unei inteligenţe extraterestre. Eforturile sale nu au avut rezultatele scontate, dar Proiectul Ozma (după cum a fost numit de Drake) reprezintă începutul căutării ştiinţifice a inteligenţei extraterestre. Astăzi, în vârstă de 80 de ani, Frank Drake este directorul Centrului Carl Sagan pentru studiul vieţii din Univers din cadrul Institutului SETI (Search for extraterrestrial intelligence) din Mountain View, California. Centrul dispune de 42 de antene dedicate căutării semnalelor extraterestre inteligente (din 350 câte au fost planificate, în condiţiile existenţei finanţării dorite), organizate într-o reţea de echipamente denumite Allen Telescope Array.

 

  

Allen Telescope Array

 

 

 

În acest moment – după ştiinţa „vânătorilor” de semnale extraterestre – nu există emisie de unde radio  din interiorul galaxiei noastre care să dezvăluie existenţa unei inteligenţe extraterestre. Dar căutarea semnalelor radio venind din alte galaxii este deja pornită.

 

 

 

Saturn

Ascultaţi semnalele radio emise de planeta Saturn! (Sursa: NASA)

 

 

 

Argumente pentru căutarea inteligenţei extraterestre au apărut odată cu descoperirea faptului că sistemele planetare există într-un număr foarte mare în Univers. În ultimul timp au fost descoperite exo-planete (planete din afara sistemului nostru solar) care par a oferi condiţii apropiate celor de pe Terra privind dezvoltarea vieţii. Desigur, asta nu înseamnă  în mod automat că viaţa extraterestră există;  iar dacă viaţa extraterestră există, probabilitatea ca formele de viaţă existente să folosească comunicarea prin unde radio este foarte mică.

 

 

 

 

 

Dar ce se va întâmpla însă dacă într-o zi vom descoperi semnale radio „inteligente” din afara spaţiului terestru? Ce reacţie vom avea? Vom răspunde înapoi? Cum nu există o strategie comună la nivel planetar, este greu de răspuns la acest tip de întrebare. Este însă sigur că odată confirmată existenţa unor semnale provenind de la o inteligenţă extraterestră, impactul asupra concepţiei noastre despre Univers şi mai ales provocările pe care o asemenea descoperire le va naşte – sunt greu de prevăzut.

https://www.scientia.ro/homo-humanus/75-granitele-gandirii/862-12-evenimente-posibile-care-vor-schimba-modul-de-intelegere-a-lumii-1.html

 

///////////////////////////////////////

 

 

………………

12 evenimente care vor schimba totul (2)

Detalii

Scris de Scientia.Ro

Categorie: Scepticus: graniţele gândirii

Explozie nuclearaÎn partea a doua a articolului despre 12 posibile evenimente care vor schimba fundamental lumea, vorbim despre anihilarea nucleară a speciei umane, despre crearea artificială a vieţii şi superconductorul care să funcţioneze la temperatura camerei.

 

 

  

12 evenimente care vor schimba totul (1)

 

4. ANIHILAREA NUCLEARĂ A SPECIEI UMANE

 

Probabilitate: Probabilitate analihilării nucleare

 

Sfârşitul războiului rece şi eforturile de control şi stăvilire a dezvoltării armelor nucleare de către marile puteri (care deţin, în fapt, arsenalele cele mai importante de asemenea arme) au redus, într-o oarecare măsură riscul apariţiei unui conflict nuclear. Dar acesta nu a dispărut: state incontrolabile cum este Coreea de Nord ori state nucleare aflate în relaţii tensionate, cum este cazul Indiei şi al Pakistanului (pentru a nu mai vorbi despre posibilitatea folosirii bombei nucleare de către marile puteri întru-un conflict al viitorului) ne amintesc despre potenţialul de distrugere uriaş al energiei nucleare şi despre posibilele efecte catastrofice ale folosirii acesteia.

 

O bombă nucleară ucide în mai multe feluri: prin unda de şoc teribilă generată de descărcarea enormă de energie, prin căldura degajată, prin impusul electromagnetic şi, nu în ultimul rând, prin cantitatea mare de material radioactiv care însoţeşte detonarea.

 

Pentru a produce efecte globale, este necesar ca zeci de bombe nucleare să fie folosite. Dar un război între India şi Pakistan ar putea implica un arsenal important. Pe lângă victimele directe şi imediate ale războiului nuclear, milioane de tone de cenuşă radioactivă se vor ridica în straturile superioare ale atmosferei terestre, înconjurând Pământul într-o săptămână. Acest strat de cenuşă ar bloca parte din lumina solară, stânjenind ori împiedicând dezvoltarea vegetaţiei şi ducând astfel la moartea a milioane de oameni care astăzi trăiesc la limita sărăciei şi a supravieţuirii (pentru a nu mai vorbi despre impactul dezastruos asupra faunei, în general).

 

 

 

Inventarul arsenalului nuclear al statelor lumii

 

Inventarul arsenalului nuclear al statelor lumii

 

 

 

Vor fi statele nucleare ale lumii suficient de înţelepte pentru a nu recurge la folosirea armelor nucleare şi a pune astfel în pericol însăşi specia umană? Să sperăm că da. În orice caz, ce ştim sigur este că, spre deosebire de alte evenimente, care nu sunt în puterea omului de a le genera ori de a le evita, evitarea dezastrului nuclear este pe de-a întregul în responsabilitatea conducătorilor de stat.

 

 

 

5. CREAREA ARTIFICIALĂ A VIEŢII

 

Probabilitate: Probabilitatea creării vieţii arficiale

 

Se discută din ce în ce mai mult în ultima vreme despre crearea artificială a vieţii în laborator de către cercetători. Dar este oare posibil acest lucru? Dacă se va reuşi ori ba, rămâne de văzut. Este însă sigur că eforturi în acest sens există, iar ştiri, de multe ori prezentate în mod senzaţionalist, privind paşi spre realizarea „de la zero” a vieţii, sunt parcă din ce în ce mai dese.

 

Astăzi mare parte a cercetătorilor din biologia sintetică pare mai degrabă interesată de modificarea organismelor existente, decât de crearea din material inert a viului. Biologia sintetică pare a fi ingineria viitorului, câmpul său de acţiune fiind celula; astfel, modificând ADN-ul original al unui organism, se poate obţine o altă vietate ori organismul modificat poate fi forţat să producă diverse substanţe necesare omului, cum sunt combustibilii ori medicamentele.

 

Care ar fi avantajele biologiei sintetice? Frunzele copacilor (care pot fi considerate ca nişte panouri solare care se auto-asamblează) ar putea genera electricitate şi asigura astfel locuinţele din apropiere. Copacii ar putea produce combustibili. Unele organisme ar putea fi folosite pentru diminuarea poluării rezultate în urma activităţii omului. Bacteriile ar putea fi programate să intervină în organism pentru a vindeca diverse afecţiuni, luptând împotriva unor microbi de la aceeaşi „înălţime”.

 

Banalul detergent (care nu mai e demult banal…) folosit în gospodării pentru curăţarea rufelor conţine enzime ale unor microbi care trăiesc în condiţii de temperatură foarte ridicată. Acestea au fost reprogramate, acţionând eficient la temperaturile mici la care se desfăşoară curăţirea într-o maşină de spălat.

  Probabil că în următoarea sută de ani biologia sintetică va schimba radical lumea, generând şi întreţinând o revoluţie ştiinţifică de amploarea revoluţiei industriale, doar că mult mai rapid. Dar acest potenţial de schimbare enorm este însoţit şi de riscuri. Mulţi privesc acest domeniu al biologiei sintetice ca unul care poate ameninţa chiar rasa umană prin „construirea” unor organisme de laborator periculoase şi care pot ieşi de sub controlul omului. Cercetătorii afirmă că riscurile sunt mai mult teoretice, dar numai viitorul ne va arăta cine are dreptate.

 

Deşi cercetările din zona biologiei sintetice se concentrează cu precădere pe modificarea organismelor existente, cercetători ca Hamilton Smith, Carole Lartigue şi alţii lucrând la Institutul J.Craig Venter (citeşte şi J.Craig Venter a creat celula sintetică) au reuşit să creeze un genom al unei bacterii bucată cu bucată; de asemenea, au reuşit să transforme un tip de microb în altul. Cu toate titlurile spectaculoase ale presei, nu au reuşit să creeze viaţa din „nimic”. Nu încă, cel puţin… Investiţiile în creştere din acest domeniu al cercetării, odată cu scăderea costurilor aferente activităţilor specifice, par a atrage atenţia că ziua în care viul va fi creat din materiale inerte nu este departe. Dar nici măcar această performanţă a ştiinţei nu va răspunde definitiv la întrebarea „cum a apărut viaţa pe Pământ?”, pentru că cercetătorii au ca model viaţa, aşa cum este ea astăzi. Apariţia ei din nimic pare dificil de demonstrat (Citeşte şi Experimentul Miller-Urey şi recrearea „supei primordiale”).

 

 

 

6. CREAREA SUPERCONDUCTORILOR CARE SĂ FUNCŢIONEZE LA TEMPERATURA CAMEREI

 

Probabilitate: Probabilitatea creării superdonductorului la temperatura camerei

 

O termocentrală poate fi construită aproape oriunde. O hidrocentrală, oriunde există o apă curgătoare cu anumiţi parametri privind debitul, adâncimea etc. Dar acestea reprezintă modul clasic de a produce energie. Energia regenerabilă se „află” pe câmpiile situate la mare altitudine (unde vântul este puternic) ori în deşert (unde Soarele străluceşte cu putere). În acest context, întrebarea care se pune este: cum transportăm energia electrică din aceste locuri depărtate cu minimum de pierderi, în aşa fel încât să merite investiţia într-un sistem de transport pe distanţe foarte mari? Soluţia este: folosirea cablurilor constituite din materiale superconductoare, care permit transferul energiei electrice pe distanţe de mii de kilometri (din Sahara în România, de exemplu) fără pierderi semnificative. Dar există astfel de cabluri? Ar fi, dar acestea trebuie ţinute în azot lichid la -196oC, având deci nevoie de instalaţii de răcire din kilometru în kilometru. Soluţia ar fi: superconductori ce nu ar avea nevoie de temperaturi extreme pentru a fi buni conducători de electricitate.

  

Sunt însă cercetătorii aproape de realizarea unor asemenea superconductori? Nu tocmai, progresele făcute din 1986 (când a fost realizat primul material superconductor) şi până astăzi fiind destul de mici. Speranţe totuşi sunt: acum doi ani a fost descoperit un nou tip de superconductor, realizat pe bază de fier şi pnictogeni (în special arsenic. Grupa pnictogenilor cuprinde N, P, As, Sb, Bi şi Uup). Acest nou superconductor reprezintă noua speranţă pentru realizarea superconductorului care să funcţioneze la temperatura camerei. Dat fiind progresul foarte lent, o atitudine prea optimistă s-ar putea să fie nerealistă. Cu toate aceste, cercetările intense în acest domeniu s-ar putea să producă rezultatele scontate până la urmă, deschizând o nouă cale spre progres a omenirii.

https://www.scientia.ro/homo-humanus/75-granitele-gandirii/874-12-evenimente-posibile-care-vor-schimba-modul-de-intelegere-a-lumii-2.html

 

…………….

12 evenimente care vor schimba totul (3)

Detalii

Scris de Scientia.Ro

Categorie: Scepticus: graniţele gândirii

 

Robot inteligent

În partea a treia a articolului despre 12 posibile evenimente care vor schimba fundamental lumea vorbim despre roboţi inteligenţi, deveniţi conştienţi de sine, despre probabilitatea clonării umane şi despre pericolul unor cutremure de proporţii.

  

12 evenimente care vor schimba totul (2)

  

ROBOŢI CONŞTIENŢI DE SINE

 

Probabilitate: probabil

 

Cercetătorii din domeniul inteligenţei artificiale cred că nu va mai trece mult până când roboţii vor avea capacitatea de a se adapta la mediu pe baza propriei analize a acestuia (având, deci, capacitatea de a învăţa). De asemenea, vor putea să-şi creeze replici în mod independent. Sarcinile pe care roboţii le primesc sunt din ce în ce mai complexe. Această complexitate cere o autonomie sporită a acestora şi o creştere a abilităţii de a acumula cunoştinţe în mod autonom.

 

Va duce această complexitate crescândă a roboţilor la apariţia conştiinţei de sine? Pe acest subiect există o continuă dezbatere. Biologii nu au ajuns la o concluzie certă privind natura conştiinţei la oameni, dar se pare că o componentă cheie a mecanismului este complexitatea (modul în care funcţionează sistemele complexe). În această idee, roboţi cu o complexitate sporită vor putea, poate, atinge acel punct critic în care va surveni conştiinţa de sine.

 

 

 

Robotul Asimo

 

Robotul Asimo, creat de Honda

 

Ce se va întâmpla însă când maşinile vor fi conştiente? Omul a reuşit să-şi depăşească mereu condiţia, îmbunătăţindu-şi continuu capacitatea de a acţiona asupra Universului. De la simplu vânător şi culegător, cu ceva mii de ani în urmă, astăzi omul trimite roboţi inteligenţi pe alte planete ori în afara sistemului nostru solar şi foloseşte tehnologie de vârf pentru a-şi face o idee cât mai apropiată de adevăr despre întreg Universul. În acest fel, evolutiv, este de aşteptat ca maşinile ce vor atinge conştiinţa de sine să-şi poată îmbunătăţi de unele singure performanţele; iar dacă acest lucru se va întâmpla, scenariile deocamdată de film hollywoodian privind întoarcerea maşinilor împotriva oamenilor pot deveni realitate. Conştiinţa de sine duce la posibilitatea de creare de replici în mod independent de către roboţi şi, de asemenea, va duce la autoperfecţionare.

 

Deşi sunt cercetători din domeniul inteligenţei artificiale care cred că maşinile nu vor ajunge să execute alte instrucţiuni decât cele stabilite de către programator, sunt şi unii care cred că apariţia conştiinţei de sine este inevitabilă, iar evenimentul ar putea surveni chiar în acest secol. Mai mult, aceştia afirmă că roboţii  conştienţi de sine vor evolua rapid, urmând traseul omului, vor deveni independenţi, de necontrolat de către om şi, în final, de neînţeles ca şi complexitate a mecanismelor şi funcţionării.

 

O asemenea ipostază, de apariţie a conştiinţei din piese puse cap la cap de cercetători pare multora de nerealizat. Cu toate acestea, cercetători din domeniul inteligenţei artificiale au o opinie diferită. Suntem pregătiţi pentru a trăi pe această planetă cu aceşti locuitori performanţi, în care este investită toată inteligenţa şi inovaţia umană? Rămâne de văzut…

 

  

CLONAREA UMANĂ

 

Probabilitate: probabil

 

Clonarea este un fenomen ştiinţific ce a creat multe titluri de ziare, în special în ultimii 15 ani, începând cu 1997, când s-a născut oaia Dolly. Din câte cunoaştem, nu a fost încă clonat vreun exemplar al speciei umane (deşi au fost unele ştiri obscure anunţând clonarea omului). Probabil că explicaţia cea mai bună pentru acest lucru este că încă nu avem ştiinţa pentru a clona un om, dovedindu-se mult mai dificil să clonezi un om decât o oaie.

  

 

Oaia (clona) Dolly

 

 

 

Clonarea constă în întocmirea nucleului unui ovul cu un nucleu al unei celule luate de la alt exemplar al speciei. Au fost încercări de clonare a embrionilor umani, dar niciunul nu a depăşit stadiul de morulă (morula reprezintă primul stadiu în dezvoltarea embrionară a metazoarelor, în timpul căruia embrionul capătă aspectul de mură). Primul cercetător care a încercat clonarea embrionilor umani a fost Robert Lanza, în anul 2001. Acesta crede că procesul clonării include o curbă a învăţării, diferită pentru fiecare specie, iar curba de învăţare pentru clonarea umană se dovedeşte mai lungă decât era de aşteptat.

 

Clonarea umană se dovedeşte a fi foarte dificilă, o clonare de succes fiind condiţionată de descoperirea paşilor şi momentelor corecte privind reprogramarea celulei. Chiar şi în cazul animalelor la care clonarea funcţionează, procentul de eşecuri este mare, între 10% şi 90%. Mici erori pe timpul reprogramării, cultivării ori manipulării embrionilor pot duce la erori majore de dezvoltare. Acest aspect face clonarea umană, la acest moment, extrem de riscantă, iar o eventuală încercare ar putea duce la realizarea unei clone cu multe imperfecţiuni în comparaţie cu originalul.

 

Discuţii aprinse se poartă între intelectuali pe tema moralităţii clonării umane. Este acceptabil, de exemplu, să clonezi pe cineva fără acceptul acestuia? Pe de altă parte, clona are avantajul experienţei originalului (ştiind care sunt inclinaţiile, care sunt punctele slabe/tari şi alegând de la început o carieră, de pildă). Este acceptabil astfel să avem două „categorii” de oameni, clone şi originali?

 

În scurt timp va fi posibil să avem suficient material genetic pentru a încerca să clonăm omul de Neandhertal. O vom face? Avem dreptul de a readuce la viaţă o specie dispărută, mai ales că este vorba de strămoşii noştri? Putem calcula implicaţiile unui asemenea gest? Până acum singurul animal dispărut şi clonat este ibexul, o specie de capră sălbatică; numai că acesta a murit imediat după naştere din pricina unor complicaţii la plămâni.

 

 

 

CUTREMURUL DIN PACIFIC

 

Probabilitate: probabil

 

Geologii americani afirmă că există o probabilitate de 99% ca înainte de 2038 un cutremur cu o magnitudine de cel puţin 6,7 grade pe scara Richter să afecteze Coasta de Vest a Statelor Unite. Orice astfel de eveniment seismic declanşat de-a lungul faliei San Andreas (care are o lungime de 1300 kilometri) va aduce Los Angeles cu câţiva metri mai  aproape de San Francisco. Pe această falie au loc mutaţii majore o dată la 150 de ani. Ultima este consemnată acum 300 de ani, ceea ce face probabilitatea ca un cutremur de proporţii să aibă loc curând să fie foarte mare.

 

Un cutremur de magnitudine de 7,8 grade pe scara Richter va omorî în jur de 1800 de oameni şi va răni 50.000. Drumuri ar fi distruse, conducte de hidrocarburi şi apă, linii de comunicaţii ar fi grav afectate. Pagubele ar fi în valoare de circa 200 de miliarde de dolari.

  

Harta cutremurelor puternice din 2010

 

 

 

Dar falia San Andreas nu este singura care pune în pericol SUA. O altă zonă periculoasă, din largul coastelor americane, în Oceanul Pacific, cunoscută sub numele de Cascadia, pune serioase temeri pentru seismologii americani. De ce? Pentru că un eventual cutremur declanşat în falia San Andreas ar putea afecta această zonă şi ar putea genera o mişcare a plăcilor din zona Cascadia. În consecinţă, un cutremur de 9 grade pe scara Richter ar putea surveni, ceea ce ar duce la apariţia unui tsunami şi efecte incalculabile asupra zonei de coastă. Clădirile din Statele Unite sunt construite pentru a rezista la magnitudini mari, de până la 7,8 pe scara Richter. În ianuarie a.c., în Haiti, un cutremur puternic a ucis aproape jumătate de milion de oameni, câteva milioane rămânând fără locuinţe. Deşi un cutremur de proporţii în vestul SUA pare inevitabil, tot ce se poate face în aşteptarea sinistrului este o bună pregătire…

 

https://www.scientia.ro/homo-humanus/75-granitele-gandirii/885-12-evenimente-posibile-care-vor-schimba-modul-de-intelegere-a-lumii-3.html

 

//////////////////////////////////////

 

Ingineria genetică-impact progresiv sau regresiv asupra omenirii

 

 

 

Dragan Tatiana

 

Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Rezumat

Astăzi progresele tehnico–ştiinţifice în domeniul geneticii de cercetare, prin aplicarea cărora se caracterizează revoluţia biologică, sunt pe cît de tentante, pe atît de ameninţătoare pentru legităţile biologice şi existenţiale ale umanităţii. Care ar fi consecinţele dacă biotehnologiile genetice ar conferi posibilitatea dezlănţuirii unor forţe redutabile şi periculoase? Acţiunea lor ar fi aidoma unui bumerang asupra Omului. Astfel, şi dacă e să vorbim în special despre clonare, atunci dintr-o creaţie ştiinţifică, clona ar putea deveni stăpîn sau sclav al propriului său creator; or el însuşi a înzestrat-o cu puteri de necontrolat… Fiinţa umană este însăşi o creaţie a naturii, care nu întîmplător i-a ”dăruit “ raţiune, inteligenţă, individualitate, în fine – personalitate. Clona este fructul procedeului genetic de copiere a “altcuiva”, care ar putea avea un număr infinit. Şi atunci, cum rămîne cu integritatea identităţii persoanei? Cum, dar şi cine rămîne Omul dacă aceasta îi este suprimată sau furată? Cine nu ar reacţiona cu promptitudine, cînd în umila sa rutină a vieţii, ar şti că undeva, alte cîteva copii, identice cu el, îi trăiesc propria viaţă, însă nu la fel, dar cu cele mai grave abateri de la normele sociale şi morale, căci clona este identică doar genetic şi nicidecum nu are aceleaşi concepţii şi personalitate. Astfel, dacă clona reprezintă aceeaşi identitate genetică, aceştia cad deopotrivă sub incidenţa justiţiei… Se pare că aceasta este una dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului, cînd individului nu i se mai lasă nici o şansă pentru autoapărare, iar întregul sistem de drept nu i-ar mai fi de ajutor. Majoritatea ţărilor nu acceptă clonarea umană ca un simplu liberalism, dar, în acelaşi timp, nu o incriminează foarte grav, recurgînd la calea de mijloc. Introducerea reglementărilor privind clonarea umană, în legislaţia penală a fiecărui stat de drept, nu este doar necesară, ci iminentă. Gradul de periculozitate a clonelor umane în prezent sunt doar aprecieri, dar e evident că impactul dezastruos produs în societate, este iremediabil. O altă întrebare ar fi: care ar fi statutul juridic al clonei? Pentru că fătul născut prin combinaţia genetică naturală are o familie, părinţi şi informaţia conţinută în segmentele de ADN a mamei şi a tatălui, o protecţie juridică-elucidată în legea supremă a statului. Pe cînd clona este doar o dublicare asexuată (a unui singur individ), cu aceeaşi informaţie ereditară, adică doar complexul cromozomial al individului multiplicat. Iar întrebarea „cine va fi această făptură: frate sau fiu al originalului” rămîne o dilemă. Deci suntem în faţa unei alte devieri esenţiale ale existenţei umane care tulbură funcţia, rolul familiei, precum şi legăturile de sînge. Clonarea depersonalizează fiinţa umană, transformînd-o într-o simplă materie biologică în urma manipulării cu ştiinţa, căci multiplicarea face ca persoana să nu mai fie unică. Iar în cazul unui omor a propriei clone, am putea considera această faptă ca suicid şi nu o crimă. A fost ridicată problema xenotransplantului (de la o specie la alta, dar numai de la cele transgenetice), care ar avea un oarecare avantaj visavi de clonarea umană. Dacă clonarea de ţesuturi şi organe ar avea un succes, atunci nu ar mai exista persoane nevindecabile. Latura negativă a acestui succes nu ar întîrzia să-şi producă efectele: s-ar perturba circuitul biologic în natură, ar dispare selecţia naturală a oamenilor, iar odată cu ea legea conceperii şi a morţii: numărul indivizilor de pe Terra la km2 ar creşte continuu. Metoda de clonare cea mai frecvent utilizată de obţinere a unei clone se face prin transplant de nucleu (embriocloning). A ceastă metodă a ridicat cele mai serioase probleme etice, procedeul constă în fecundarea ovulului denucleat, pînă la prima diviziune în citoplasmă fiind întrodus nucleul unei celule adulte. În rezultat, zigotul conţine doar materialul genetic pur al donatorului, şi nu ale ambelor sexe. Deci, clona derivă din gene adulte, care pun mari semne de întrebări privind longitudinea vieţii clonei. Şi apoi, una din aproximativ zece mii de molecule din componenţa segmentului de ADN, lipseşte. Aceasta înseamnă că treptat, s-ar reduce genofondul uman, ceea ce nu este deloc puţin pentru a spune că avem în faţă o modalitate a genocidului. O altă modalitate este metoda de clonare a organelor. Scopul clonării de organe este la prima vedere progresiv, noile organe fiind destinate bolnavilor ce necesită transplanturi sau suferinzi de unele boli incurabile. Se pare că este unica metodă de cercetare cu şanse de reuşită, care ridică progresele medicinii pe o treaptă evident mai înaltă. Obţinerea de organe şi ţesuturi indispensabile pentru bolnavi, se pare, că nu este respinsă cu vehemenţă de către state. Pentru a obţine legalizare, această metodă de clonare trebuie să întrunească unele condiţii esenţiale: embrionii-clone generatori de organe, să fie utilizaţi în primele faze ale dezvoltării, aduşi pînă la o anumită etapă de creştere, iar orice altă abatere, să fie incriminată, deoarece ei trebuie să posede aspectul de vase purtătoare de organe transplantabile. Prelevarea organelor ar fi legală doar atîta timp cît clona nu părăseşte eprubeta, şi nu este decît un furnizor de organe pentru omul care urmează a le primi. Totul ar fi perfect pentru binele umanităţii dacă nu luăm în consideraţie faptul că această modalitate de clonare nu se mai deosebeşte cu mult de avort, deoarece embrionul este stins încă din etapele iniţiale de concepere, iar fetus-ul de ADN este încă nenăscut ca şi clona din eprubetă. Dar cum majoritatea ţărilor nu incriminează avortul, metoda are o probabilitate suficientă pentru a fi legalizată. O altă condiţie ar fi ca cercetările ştiinţifice să nu depăşească limitele necesare progresului medicinei prin amestecul genelor umane cu cele ale animalelor. Procesul de xenotransplant urmează să decurgă sub controlul riguros al unor organizaţii autorizate sub egida Naţiunilor Unite, care vor urmări minuţios predestinaţia organelor, perioada creşterii lor şi prelevarea lor în scopuri indispensabil terapeutice. La 10 martie 2005, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat o declaraţie controversată, care încurajează Guvernele ţărilor membre să interzică orice formă de clonare, inclusiv cea în scopuri ştiinţifice. Clonarea în scopuri de reproducere, fiind total interzisă. Devine alarmant faptul că declaraţia nu are caracter obligatoriu. China, Belgia, Marea Britanie au declarat că nu vor interzice aceste cercetări, de-oarece au potenţialul de a revoluţiona medicina. Textul a fost aprobat de reprezentanţii a 84 de ţări, respins de 34, iar 37 de ţări s-au abţinut (dintre care majoritatea ţări musulmane unde nu s-a ajuns la un consens privind acest subiect). Administraţia Institutului de Politică Genetică şi-a exprimat regretul că „adversarii” cercetărilor embrio-nare pe celule-susa au privilegiat ideologia în detrimentul a milioane de adulţi şi copii bolnavi pe care i-ar putea ajuta aceste investigaţii. În cursul dezbaterilor, cele 191 de ţări membre ale ONU, s-au pronunţat unanim şi fără echivoc împotriva clonării umane în scopuri de reproducere. Oamenii de ştiinţă consideră că aceste explorări vor găsi remedii de vindecare pentru boli ca „Alzheimer”, „Parkinson”, leziunile sistemului nervos central, precum şi obţinerea proteinelor mamare, a sîngelui cu RH-(rhesus negativ), care uneori este inaccesibil de la potenţialii donatori sau a insulinei pentru diabetici. De aceea, multe ţări susţin clonarea în scopuri terapeutice, iar altele nu fac decît să lase la latitudinea Guverelor de a interzice sau de a legaliza clonarea terapeutică . Majoritatea ţărilor nu acceptă clonarea umană ca un simplu liberalism, dar, în acelaşi timp, nu o incriminează foarte grav, recurgînd la calea de mijloc. De exemplu Legislaţia R.M., C. P. califică la articolul 144 clonarea de fiinţe umane, pedepsibilă de la 7 la 15 ani închisoare. Scopul infracţiunii de clonare, în deosebi prin amestecul genelor animalelor, prezintă un grad prejudiciabil mai mare, deoarece apare riscul producerii unui dezechilibru fatal pentru ecosistem, iar impactul este încă neperceptibil pentru intelectul vanitos al omului. În legislaţia penală naţională, clonarea este încadrată la capitolul „Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii”, din raţiunea că este un aspect deocamdată prea global, ca să atingă nemijlocit populaţia ţării, iar pe alocuri-necunoscut de cetăţeni. Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce ţin de ocrotirea securităţii umane. Este indubitabil că fapta este săvîrşită numai cu intenţie directă de către subiect. Există divirgenţe de opinii ale unor jurişti în ceea ce priveşte consumarea infracţiunii. Unii susţin că infracţiunea se consumă în momentul creării măcar a unei clone umane1, dar mai oportună ar fi teza potrivit căreia fapta penală se consumă odată cu efectuarea primelor acţiuni în scopul producerii clonei a unei persoane 2. Săvîrşirea faptei prejudiciabile nu poate fi atribuită unor persoane oarecare, ci persoanelor juridice care posedă un spectru de activităţi în domeniul respectiv, datorită complexităţii laturii obiective. De aceea şi răspunderea trebuie să fie obiectivă. Cu atît mai mult, că una dintre cele mai anevoioase probleme ar fi creată pentru criminalişti şi colaboratori ai organelor de urmărire penală, deoarece ar apare situaţii de dezorientare şi haos în privinţa persoanei puse sub urmărire. Odată ce investigaţiile penale asupra unei fapte prejudiciabile comise se bazeată pe expertize bio-chimice (sînge, salivă, limfă, sebum ş.a. excreţii anatomice), amprente digitale, urme, aspecte distinctive ale înfăţişării bănuitului, făcute de experţii criminalişti şi medicii legişti, întregul sistem al urmăririi poate fi dat peste cap, deoarece nu mai există nici o distincţie între ADN-ul făptuitorului şi a clonei sale (sau invers), iar întreaga investigaţie poate fi dusă în eroare, indicînd persoane absolut nevinovate. Orice încercare de apărare al acestuia s-ar solda cu eşec. În rezultat pot apă-rea mari dificultăţi la individualizarea pedepsei penale. Odată cu dezminţirea ipotezelor cu privire la longevitatea vieţii lui Dolly, apoi cu naşterea fetiţei Eve, această problemă ar trebui să ne facă mai perceptibili, cu atît mai mult că asociaţia de Investigaţie Clonaid a anunţat naşterea a încă trei bebeluşe clone. Uneori, dacă ştiinţa nu este valorificată corect, ea se poate transforma într-o forţă malefică, ucigaşă. De aceea, reglementarea pe cale juridică prin normele sale imperativ-restrictive nu întodeauna reuşeşte să ofere şi să asi-gure o protecţie supravalorilor sociale… şi atunci, numai propria conştiinţă poate estompa acest „bumerang ” al autodistrugerii umane!!!

https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/132708

 

 

////////////////////////////////////////

Cum a ajuns clonarea animalelor o industrie de milioane de dolari, finanțată de celebrități

 

 

Clonarea animalelor de companie nu mai e o temă de filme SF, ci chiar o industrie de milioane de dolari, finanțată în principal de celebrități. O copie a animalului iubit costă între 60 și o sută de mii de dolari.

 

Peter Onruang e un emigrant şi antreprenor thailandez de 49 de ani. Nu are copii şi n-a fost niciodată căsătorit. A dorit să-şi împartă viaţa cu animalele sale. Aşa că, atunci când cele două căţele ale sale au murit, a decis să le înlocuiască cu nişte duplicate aproximative.

   

Adele, în lacrimi pe scenă

Alegeri prezidențiale SUA. Cu cine țin vedetele

De ce Serbia nu va condamna războiul lui Putin

Cum colaborează România și Germania în criza ucraineană?

Putin mulțumește trupelor ruse din Ucraina

Ucraina. Strigăte de ajutor din iad

Zelenski, interviu pentru presa rusă

Cum arată noul stadion Rapid. Arena a fost inaugurată sâmbătă seara

„Când s-au născut, am fost acolo”, povesteşte el despre cele două surori clonate. „Nu sunt o persoană religioasă, dar am avut mereu un sentiment de pace alături de câinii mei. Nu pot să explic, dar îi iubesc”, spune el.

 

Pentru stăpânii foarte ataşaţi de câini precum Onruang, susţine un articol din publicaţia One Zero, clonarea e acum uşoară, atâta timp cât au un cont solid în bancă. Start up-uri din Texas sau din Coreea de Sud oferă acest serviciu, care costă în mod normal în jur de 60.000 de dolari pentru un animal de companie.

 

Se poate întâmpla ca unele gene să se activeze şi altele nu, iar clonele ar putea să nu aibă exact acelaşi machiaj celular ca animalul pe care stăpânul încearcă să-l copieze. Atunci când un pet este clonat, donatorul, adică mama care poartă clona, contribuie cu o cantitate mică de ADN mitocondrial. „Acesta este variaţia care contează pentru culori şi modele diferite şi alte variabile”, spune Doug Antczak, un veterinar de la Universitatea Cornell care e specializat în genetică ecvestră.

 

„Ceea ce obţii e o copie rezonabilă, ceva suficient de bun ca, la o primă privire, să poţi spune: ‘Ăsta e câinele meu’”, spune el.

 

Multe clone sunt născute cu defecte şi boli genetice şi, cum aceste imperfecţiuni nu sunt dorite de cumpărătorul care cheltuieşte zeci de mii de dolari, sfârşesc prin a fi imediat eutanasiate.

 

Atunci când Sir Ian Wilmut a anunţat, în 1997, că a clonat pentru prima dată un mamifer, o oaie pe nume Dolly, a stârnit teama că ar putea urma clonele umane. Însă, în loc de clone umane şi de orori desprinse din filmele SF, moştenirea lui Dolly este o mică industrie bazată pe clonarea animalelor.

 

În 2004, sclipitorul, dar nevroticul om de ştiinţă Hwang Woo-Suk a clamat că a clonat primul embrion uman, dar cercetătorii au descoperit curând că şi-a falsificat descoperirile. Un an mai târziu, totuşi, Hwang a oferit lumii primul câine clonat, un ogar afgan pe nume Snuppy.

 

În 2008, Departamentul de Agricultură American a aprobat carnea şi laptele obţinute din materialul genetic al unor vite, porci sau capre, permiţându-le fermierilor să cloneze un speciment reuşit în loc să creeze unul nou prin reproducerea convenţională. Între timp, compania biotech Sooam a lui Hwang a produs mai bine de 400 de animale de companie clonate în 12 ani.

 

Celebrităţile care şi-au clonat animalele au dat conferit acestei practici o respectabilitate în plus. Atunci când Barry Diller şi Diane von Furstenberg şi-au pierdut terrierul Jack Russell, pe nume Shannon, l-au pus în gheaţă şi au scris un CEC de peste 100.000 de dolari pentru Sooam. Compania ViaGen a clonat câinele Barbarei Streisand, Samantha, de două ori. Boyalife din China susţine că a construit o fabrică în stare să livreze 1 milion de animale de companie clonate pe an.

 

Dacă industria de clonare a animalelor de companie pare a avea viitor, vom putea măcar face ca procesul să devină mai uman? După ani de încercări, există însă puţin progres. Multe studii ştinţifice arată cum clonele continuă să aibă o rată de cancer extrem de ridicată şi risc de deces timpuriu. Mai bine de 96% din clone au diformităţi sau boli. Și cum cezariana a devenit o rutină pentru puii clonaţi, nenatural de mari, Parlamentul European a votat, în 2015, interzicerea clonările animalelor de fermă, din cauza suferinţei extreme.

 

Alan Meeker, un mogul texan ce deţine compania Crestview Genetics, a clonat mai bine de 100 de cai de rasă care se vând pentru 80.000 de dolari. El spune că a inventat o metodă mai umană de clonare a animalelor, dar nu oferă mai multe detalii. Meeker a înfiinţat un laborator în Bahamas care testează celule stem clonate ce ar putea vindeca diabetul pentru suma de 10 milioane de dolari pe pacient. El însuşi diabetic, Meeker plănuieşte să-şi folosească propriul sânge ca să testeze acest leac.

 

Redactor: Anca Grădinariu

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/cum-a-ajuns-clonarea-animalelor-o-industrie-de-milioane-de-dolari-finantata-de-celebritati-1218714

////////////////////////////////////////

Cercetătorii israelieni au creat organe hibride porc-om pentru transplant

 

 

O echipă de cercetători israelieni a creat un organ hibrid om-porc cu vase de sânge umane care să rezolve problema respingerilor de organe animale în contextul deficitului de organe pentru transplant, relatează Jerusalem Post. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Bărbatul care a luat paracetamol în exces de teama COVID are nevoie de… O echipă de cercetători israelieni a creat un nas artificial capa… La Spitalul „Sfânta Maria“ din Capitală se pot face iar tran… Organul hibrid a fost dezvoltat de echipa lui  Shahar Cohen de la spitalul Beilinson, iar rezultatele cercetării lor au fost publicate săptămâna trecută în „Scientific Reports” ce aparţine secţiunii Nature Research.   Principalul factor de respingere a unui nou organ este învelişul intern al vaselor de sânge care constituie punctul de contact între organul transplantat şi organismul celui care îl primeşte.   „Am căutat să producem o căptuşeală alternativă care nu antrenează respingerea organului. În loc să distrugem tot organul am vizat doar o parte a lui – cea mai importantă. Am înlăturat stratul intern de vase de sânge ale porcului şi am pus în locul lui unul uman, generând astfel un organ hibrid, luat de la porc, dar cu vase de sânge umane. În acest fel, am putut învinge bariera dintre organele porcului şi cele ale oamenilor ”, a explicat Cohen, referindu-se la crearea unei învelitori mai prietenoase cu sistemul imunitar uman.   Materialul au fost celulele din placentă întrucât aceasta este „organul ideal ce conectează două fiinţe umane şi joacă un rol esenţial în menţinerea conexiunii dintre mamă şi făt”.   Până în acest moment, metoda a fost testată cu succes pe mai multe organe, şi anume inimă, plămâni, ficat, rinichi şi  pancreas.   Echipa plănuieşte să realizeze primul transplant de organe hibride la animale, iar în următorii cinci ani să efectueze primul astfel de transplant la oameni.   „Ne propunem să eliminăm listele de aşteptare şi să avem rezerve nelimitate de organe disponibile pentru transplant, şi să creăm un viitor cu mai puţine medicamente anti-respingere şi astfel să existe mai puţine efecte adverse şi mai puţine probleme legate de suprimarea imunitară. Ştim care sunt paşii pentru a atinge un astfel de jalon. Cred că putem împlini această viziune”, a spus Cohen.

 

 

https://adevarul.ro/sanatate/medicina/cercetatorii-israelieni-creat-organe-hibride-porc-om-transplant-1_60e298f15163ec4271c3e372/index.html

 

 

////////////////////////////////////////

 

Primul film din lume lansat sub formă de fotograme NFT

 

 

Copacul Dorințelor: Amintiri din Copilărie, regizat de Andrei Huțuleac, după un scenariu de Mihai Mănescu, Matei Dima şi Andrei Huţuleac, este primul film din lume lansat sub formă de fotograme NFT. Proiectul este implementat de Oveit şi Minternational Affairs.

 

 

Copacul Dorințelor: Amintiri din Copilărie este primul film românesc fantastic de familie lansat în ultimii 30 de ani în România, un film dedicat atât celor mici, cât și întregii familii, cu un impact imediat asupra calității vieții altor oameni. Filmul este inspirat din fapte reale, ilustrând povestea Marei și a prietenilor ei, aflați într-o aventură care duce în lumea amintirilor din copilărie a lui Ion Creangă.

 

Copacul Dorințelor: Amintiri din Copilărie este disponibil pe marile ecrane din România începând cu 25 martie 2022. Filmul este destinat publicului de toate vârstele iar încasările vor fi donate în totalitate către Fundația HOSPICE Casa Speranței pentru oferirea de îngrijiri paliative gratuite pentru adulţii şi copiii care suferă de o boală incurabilă.

 

Colecția este formată din 12.432 NFT-uri constând în fotograme din filmul Copacul Dorințelor: Amintiri din Copilărie. 12.432 reprezintă numărul total de vizite la domiciliu realizate de HOSPICE Casa Speranței în anul 2021.

 

Costul unui NFT din colecție este echivalentul în Ethereum (ETH) al sumei de 250 lei, care reprezintă costul unei vizite la domiciliu. 50% din încasările obținute vor fi donate către HOSPICE Casa Speranței. NFT-urile pot fi achiziţionate direct de pe https://copaculdorintelor.ro/nft

 

Abrevierea NFT provine de la „Non Fungible Token”, adică un jeton nefungibil. Bunurile pot fi fungibile sau nefungibile. Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii. Banii sunt bunuri fungibile. NFT-urile sunt bunuri nefungibile, adică bunuri individual determinate, care nu pot fi înlocuite prin alte bunuri. Sunt unice.

 

Toți deținătorii de NFT-uri din colecție vor fi incluși pe whitelist pentru colecția NFT viitoare, „Alpaca”, reprezentându-l pe Mișu the (P)alpaca, mascota HOSPICE Casa Speranței, un simbol al implicării, al gesturilor mici care duc la binele mai mare și al faptelor bune făcute cu zâmbetul pe buze. De asemenea, urmează să anunțăm în curând și alte beneficii pentru deținătorii de NFT-uri din colecție.

 

Despre Oveit:

 

Oveit este o companie de tehnologie cu sediul în Austin, TX, SUA. Compania oferă soluții de NFT (Non Fungible Tokens) și smart contracts pentru evenimente și cumpărături online (prin intermediul platformei Streams.live).

 

Oveit este partener Crypto.com pentru procesarea plaților prin cryptomonede din 2020. În 2021, compania a devenit partener international Polygon în zona de NFT ticketing și live shopping pentru NFT-uri, prin soluția să Oveit NFT. Oveit a lansat până acum soluții de tipul cashless payments pentru evenimente și locații, precum și soluții de control acces și înregistrare pentru evenimente virtuale și fizice.

 

Pentru produsele sale, Oveit a fost nominalizat drept „unul dintre cei mai importanți inovatori în tehnologie disruptivă din lume” de către Organizația Mondială a Turismului Națiunilor Unite în 2019.

 

Despre Minternational Affairs:

 

Minternational Affairs (sau MintAF) este prima agenție din România având ca obiect de activitate conceperea și implementarea de proiecte NFT proprii, precum și oferirea de consultanță și suport în implementarea proiectelor NFT inițiate de terțe persoane care apelează la expertiza MintAF în acest scop.

 

Despre HOSPICE Casa Speranței:

 

HOSPICE Casa Speranței, organizație non-profit înființată în 1992 la Brașov, a introdus conceptul de îngrijire paliativă în România.

 

HOSPICE este cea mai mare fundație din țară care oferă gratuit servicii specializate de acest tip. Organizația are două centre cu servicii integrate, în Brașov și București, și echipe mobile în Făgăraș și Zărnești, pentru îngrijirea persoanelor diagnosticate cu boli incurabile. HOSPICE a dezvoltat servicii complete de îngrijire paliativă, care sunt oferite în centre de zi, ambulatorii și unități proprii pentru internare, la domiciliul pacienților și în spitalele partenere și un centru socio-medical la Adunații Copăceni destinat exclusiv copiilor pacienți și familiilor acestora. În cei 30 de ani de existență, HOSPICE a adus alinare și speranță pentru aproape 45.000 de copii și adulți cu boli incurabile.

 

 

https://stiintasitehnica.com/primul-film-din-lume-lansat-sub-forma-de-fotograme-nft/

 

//////////////////////////////////

Satan a ajutat la klonarea Superputinului, pentru a –si continua asaltul pana spre Tara Sfanta … unde urmeaza a fi intronat Anticrist… „Al treilea imperiu: Rusia aşa cum ar trebui să fie“. Liderul de la Kremlin doar urmează manualul

 

 

Romanul utopic al lui Mihail Iuriev din 2006, „Al treilea imperiu: Rusia aşa cum ar trebui să fie“ , anticipează — cu o precizie uluitoare — strategia de război hibrid a Rusiei şi campaniile sale militare recente. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Oligarhul rus Oleg Deripaska, apropriat al lui Putin, despre războiul … LIVE TEXT | Război în Ucraina. Zelenski: „Mariupol nu mai există”. Ruş… Bursa din Moscova va relua luni tranzacţiile în regim normal, dar doar… Nimeni nu poate citi mintea lui Vladimir Putin. Dar putem citi cartea care prevesteşte politica externă imperialistă a liderului rus. Romanul utopic al lui Mihail Iuriev din 2006, „Al treilea imperiu: Rusia aşa cum ar trebui să fie“ , anticipează — cu o precizie uluitoare — strategia de război hibrid a Rusiei şi campaniile sale militare recente: războiul din 2008 cu Georgia, anexarea Crimeei în 2014, incursiunea în regiunile Doneţk şi Lugansk în acelaşi an şi atacul actual al Rusiei asupra Ucrainei, scrie Dina Kapaeva,  directorul programului de studii ruse la Georgia Tech’s School of Modern Language, în The Atlantic. Cartea lui Iuriev, ca şi războiul lui Putin în Ucraina , este o expresie a neomedievalismului post-sovietic, o ideologie de extremă dreaptă, anti-occidentală şi antidemocratică care atribuie „civilizaţiei ortodoxe ruse” un rol dominant asupra Europei şi Americii. Iuriev, un om de afaceri şi fost vicepreşedinte al Dumei de stat, care a murit în 2019, a fost membru al consiliului politic al Partidului Eurasia, care prevede o ordine socială esenţial feudală, supravegheată de o clasă politică care guvernează prin frică. Putin şi Iuriev se cunoşteau. „Al Treilea Imperiu“, cartea preferată în cercurile de la Kremlin Se zvoneşte că „Al Treilea Imperiu“ este populară şi foarte influentă în cercul liderului rus; o publicaţie rusă a descris -o drept „cartea preferată a Kremlinului”. Naratorul romanului, a cărui acţiune se desfăşoară în 2054, este un istoric brazilian care descrie originile renaşterii ruseşti începute de Vladimir al II-lea Restauratorul şi finalizate de succesorul său, Gavriil cel Mare. (Primul imperiu la care se face referire în titlul cărţii a fost cel al ţarilor; al doilea a fost Uniunea Sovietică.) În Al treilea imperiu , Iosif Stalin este Iosif cel Mare, pe care Iuriev îl laudă pentru că a cucerit noi pământuri, a distrus elitele fără valoare şi duşmanii Rusiei în timpul epurărilor din anii 1930 şi a deportat popoare întregi în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial – care a dus la moarte în masă. În ultimii 20 de ani, Kremlinul a realizat proiecte de re-stalinizare în Rusia, reabilitându-l totodată pe fostul dictator ca un manager eficient şi un conducător aspru, dar corect. Putin foloseşte tactica lui Stalin şi în războiul actual. Autorităţile din Mariupol raportează că forţele ruse deportează cu forţa locuitorii oraşului asediat. La începutul romanului, o revoltă pro-rusă, sponsorizată de Kremlin are loc în Ucraina. Obiectivele sale includ „reunificarea cu Rusia şi abandonarea integrării involuntare în Europa, precum şi respingerea blocului NATO anti-rus”. Această revoltă are ca rezultat un război nedeclarat, cu trupele ruse care mărşăluiesc în Ucraina. În curând, nouă regiuni din estul şi sudul Ucrainei, inclusiv Crimeea, Doneţk, Lugansk şi alte zone aflate astăzi sub ocupaţia rusă, anunţă „nerecunoaşterea autorităţilor ucrainene şi a statului ucrainean” şi proclamă o „Republică Doneţk-Marea Neagră” pro-Rusia. ” În referendumul care urmează, „82% din populaţie votează în favoarea aderării la Rusia”. Şi în Rusia, 93% votează pentru „admiterea Ucrainei de Est la Rusia”. Poate nu întâmplător, din 2008, Putin a susţinut în repetate rânduri că Ucraina „ nu este nici măcar un stat”. Raţionamentul său seamănă cu cel al împăratului Gavriil, din romanului lui Iuriev, care „a refuzat categoric ucrainenilor… şi belarusilor statutul de naţiuni separate”. În ochii lui Gavriil, „încercările de a le considera nişte etnii separate de ruşi” fac „parte din complotul occidental de secole de a distruge Rusia”. Deşi Iuriev nu a anticipat valul de sancţiuni şi frontul unit prezentat de Occident, acum, el a prevăzut dorinţa Rusiei de a se angaja în şantaj nuclear. În „Al treilea Imperiu“ , Rusia câştigă al treilea război mondial pentru că Occidentul se teme de război nuclear. „Liderii americani au ezitat să ordone un asalt”, scrie Iuriev, „în timp ce ruşii şi-au arătat în mod clar disponibilitatea de a merge până la capăt”. Astăzi, Putin mizează pe acurateţea prognozei lui Iuriev. În ultimii ani, preşedintele Rusiei a ameninţat lumea cu arme nucleare. De exemplu, în 2018, el a spus că, în cazul Armaghedonului nuclear, „ruşii ar fi victime şi martiri şi vor merge în rai”; Occidentul „doar croncăne” şi „nici măcar nu ar avea timp să se pocăiască”. Puţine alte guverne îşi tratează propriul popor cu un dispreţ atât de sincer, scrie Dina Kapaeva. Iuriev şi-a imaginat, de asemenea, cu o acurateţe tulburătoare, modul în care dependenţa Europei de sursele ruseşti de energie ar fi limitat pedepsirea Rusiei. Declaraţiile lui Vladimir al II-lea din „Al treilea Imperiu“ sunt aproape identice cu discursurile contemporane ale lui Putin. „Nu ne placi?” îl intreabă împăratul în batjocură pe un jurnalist de la televiziune franceza. „Bine atunci, declară-ne la război şi cucereşte-ne… Sau refuză să ne cumperi produsele energetice, petrol şi gaze, astfel încât să murim de foame.” Naratorul notează că pierderea petrolului rusesc ar fi ridicat preţurile şi ar fi „afectat economia europeană”. Putin a făcut un gest similar în 2014 cu privire la perspectiva ca Europa să se vadă  fără petrol şi gaze ruseşti. „Pur şi simplu le va distruge capacitatea de a concura”, a spus el. Putin are dreptate. Rezistând presiunii internaţionale de a interzice importurile ruseşti de energie, cancelarul german Olaf Scholz continuă să explice „importanţa esenţială” a petrolului şi gazelor ruseşti pentru economia europeană (a se citi: germană). Mai presus de toate, fantezia lui Iuriev este deconcertant pentru că a anticipat pusilanimitatea Occidentului, subliniază Dina Kapaeva. În 2006, Iuriev a prezis că Occidentul va reacţiona la invazia rusă a Crimeei şi a Ucrainei de Est, potolindu-l pe agresor. Într-adevăr, sancţiunile impuse Rusiei în 2014 au fost blânde. Mai alarmant este că Iuriev se aştepta şi ca Rusia să nu se oprească cu anexarea parţială a Ucrainei. Invazia care a început luna trecută a dovedit că această prognoză este la fel de exactă. Astăzi, alarmat de agresiunea rusă, Occidentul ar putea încerca să oprească războiul făcând presiuni asupra administraţiei Zelenski să accepte măcar o parte din condiţiile Rusiei. Iuriev se bucură de capacitatea Rusiei de a profita de diplomaţia occidentală. El scrie: Deşi anexarea Ucrainei de Est de către Rusia nu a fost recunoscută oficial… linia de demarcaţie [pe care] părţile s-au angajat să nu o încalce… a fost fixată. S-a stipulat că Rusia a renunţat la orice invadare a teritoriului de la vest dincolo de linia de demarcaţie. Acesta a fost pur PR din partea Statelor Unite, deoarece ştiau perfect că Rusia nu avea aşa ceva în minte. Fără o schimbare de regim, Putin va ataca din nou Foaia de parcurs a lui Iuriev pentru politica externă a lui Putin evidenţiază inutilitatea încercărilor occidentale pentru o soluţie diplomatică fără schimbare de regim în Rusia. Sub Putin, Rusia va ataca din nou este de părere autoarea. În „Al treilea Imperiu“ , ambiţiile geopolitice ruseşti obligă Statele Unite şi Uniunea Europeană să-i declare război. Iuriev îşi imaginează că Rusia are o armă secretă care face ţara invincibilă în faţa unui atac nuclear. (Putin încearcă să modifice logica descurajării nucleare într-un mod oarecum diferit, prin sistemul de rachete hipersonice pe care l-a descris în decembrie 2018 ca fiind „invulnerabil la sistemele de apărare antiaeriană şi de apărare antirachetă ale unui potenţial inamic”. ” În cele din urmă, americanii şi europenii se predau. L. umea intră sub dominaţie rusă. Punctul culminant al romanului este o paradă în Piaţa Roşie. Printre participanţii aduşi cu forţa se numără reprezentanţi ai elitei americane: preşedintele George Bush III şi foştii preşedinţi Bill Clinton, Bush Junior şi Hillary Clinton; membri actuali şi foşti ai cabinetului, congresmani; bancheri şi industriaşi; comentatori de ziare şi prezentatori de televiziune; avocaţi celebri şi modele de top; cântăreţi pop şi actriţe de la Hollywood. Toţi au trecut prin Piaţa Roşie în cătuşe şi cu plăcuţe cu numere la gât. … Guvernul rus a vrut în felul acesta ca  propriilor săi cetăţeni şi întreaga lum să ştie că Rusia a luptat şi a învins nu numai armata americană, ci şi civilizaţia americană. Cu astfel de scene, Iuriev oferă perspective importante asupra mentalităţii Kremlinului, a modului în care Putin şi cercul său gândesc despre Occident şi atitudinile lor faţă de ţările vecine. Nimeni nu se aşteaptă ca Putin să-i aducă pe Clinton în lanţuri în Piaţa Roşie. Dar când Volodimyr Zelenski avertizează că, dacă Ucraina va cădea, războiul se va muta mai departe în Europa, ar trebui să fie crezut, susţine Dina Kapaeva. Chiar dacă recentele eşecuri ale Rusiei au ca rezultat o înfrângere militară în Ucraina, Putin ar putea ataca una dintre ţările baltice pentru a submina NATO. Naţiunile occidentale ar putea decide să nu rişte al treilea război mondial de dragul,  Estoniei, de exemplu . Dacă NATO nu răspunde militar agresiunii Rusiei asupra unuia dintre membrii săi, dezintegrarea de facto a alianţei ar putea contrabalansa dezastrul militar din Ucraina, salvând astfel regimul lui Putin. Romanul lui Iuriev este, desigur, ficţiune, dar ar trebui să ajute totuşi Occidentul să calculeze riscurile potolirii agresiunii lui Putin. Înţelegerea viziunii expansioniste a Rusiei ar trebui să joace un rol important în deciziile occidentale cu privire la războiul din Ucraina: Ucraina nu este singura ţintă a lui Putin, concluzionează Dina Kapaeva.

 https://adevarul.ro/international/rusia/al-treilea-imperiu-rusia-asa-trebui-fieliderul-kremlin-doar-urmeaza-manualul-1_62407ad85163ec4271b8e894/index.html

///////////////////////////////////////

 

/////////////////////////////////////

Cărți despre Rusia și Putin care ne ajută să înțelegem mai bine războiul din Ucraina, recomandate de scriitori români

 

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-25429940-carti-despre-rusia-putin-care-ajuta-intelegem-mai-bine-razboiul-din-ucraina-recomandate-scriitori-romani.htm

/////////////////////////////////////////

Mark Galeotti, O scurtă istorie a Rusiei

De la cneazul Rurik la Vladimir Putin

 

Traducere și note de Lia Decei

 

 

 

Rusia este o țară cu un viitor sigur; doar trecutul ei este imprevizibil. — Proverb sovietic

 

 

 

„Rusia este o țară fără granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevărată identitate centrală. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se întinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeană Kaliningrad până la Strâmtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska. Dacă ne mai gândim și că multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populația este izolată, toate acestea ne ajută să explicăm de ce menținerea controlului central a fost o adevărată provocare și de ce pierderea acestui control asupra țării i-a obsedat pe conducătorii ei. Am întâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: «Am crezut întotdeauna că e vorba despre totul sau nimic: fie ținem țara cu pumn de fier, fie se va destrăma». Presupun că predecesorii lui, de la ofițerii țariști la primii cneji medievali, aveau cam aceleași îngrijorări – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicațiilor moderne, le au cu siguranță în ziua de azi.“ — MARK GALEOTTI 

„O sinteză accesibilă și edificatoare despre devenirea modernă a Rusiei.“ — Publishers Weekly 

„O lucrare extraordinară…, foarte pătrunzătoare și care îi deschide cititorului curiozitatea.“  — Diplomatic Courier

 

https://humanitas.ro/humanitas/carte/o-scurta-istorie-a-rusiei

////////////////////////////////////////

 

Mark Galeotti, despre represiunea lui Putin: „Marea întoarcere la autoritarismul de modă veche“

 

Nu există nicio îndoială că o schimbare politică majoră este în curs în Rusia. Un regim care timp de două decenii a căutat să fie un fel de „autoritarism hibrid” pare să încerce acum să revină la elementele sale de bază, scrie istoricul şi expertul în probleme de securitate Mark Galeotti într-un editorial publicat pe portalul The Moscow Times. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Ce fel de Rusie conduce Putin şi ce loc îşi face în istorie? Mark Gale… Putinismul poate fi văzut ca un „autoritarism postmodern”, bazat în mare măsură nu atât pe frică şi forţă, cât pe controlul naraţiunii. Un Parlament pe trei sferturi fals şi conceput în mare măsură pentru a fi cât se poate de atrăgător a oferit un facsimil teatral al democraţiei. Mai mult, la baza piramidei, a existat loc pentru o societate civilă înfloritoare, atâta timp cât s-a concentrat pe probleme locale şi specifice, şi chiar pentru o presă vioaie şi critică. De asemenea, deşi OMON, FSB şi Comitetul de Anchetă au fost mereu pregătite să reprime şi să mustre în stânga şi în dreapta, regimul s-a bazat în principal pe cumpărarea populaţiei atunci când a putut şi pe eforturile de a o convinge că alternativele fie lipsesc, fie sunt mai rele. Când pune în balanţă situaţia de a fi iubit sau de a fi temut de către supuşi, Machiavelli scrie că este mai sigur pentru un prinţ să fie temut decât iubit. Dar, remarcă Mark Galeotti, un fin cunoscător al chestiunilor ruseşti, conducătorul autoritar postmodern Putin ştie că dragostea poate fi nestatornică şi se teme în acelaşi timp de distrugere, astfel încât apatia este mai bună decât teama sau iubirea. Timp de două decenii, acest lucru a funcţionat în esenţă, cu o calitate a vieţii îndeajuns de bună pentru a potoli masele, cu oportunităţi suficiente pentru îmbogăţire ilicită, menită cumpărării elitei, cu domenii limitate pentru activismul local, dar cu resurse semnificative pentru cei care se angajau pe această direcţie, cu doze atent măsurate de represiune pentru a reduce la tăcere sau a intimida criticii, dar, mai presus de toate, cu descurajarea schimbării, prezentată drept o sursă de rele mai mari. Întărirea frontului Ani la rând, acest model s-a aflat sub presiune, iar regimul a depus diverse eforturi pentru a-l adapta, de la proiectele naţionale „orientate” pe calitatea vieţii până la crearea Gărzii Naţionale, ca instrument de a evidenţia capacităţile de descurajare ale statului. Cu toate acestea, s-a erijat sentimentul – atât în ​​cadrul opoziţiei, cât şi în cadrul elitei – că gestionarea situaţiei a devenit mai puţin abilă. Chiar şi aşa, regimul arată încă soliditate. Nu s-a confruntat cu vreo opoziţie semnificativă, elita fie complăcându-se, fie temându-se să piardă ceea ce avea deja. În acelaşi timp, capacităţile statului, de la rezerve financiare la măsuri represive, înregistrau un surplus. Acest lucru face cu atât mai greu de explicat decizia de a renunţa la aparenţe şi de a apela mult mai pe faţă la măsuri represive. Probabil, decizia cu privire la otrăvirea lui Aleksei Navalnîi reflectă convingerea că nu doar el şi mişcarea sa reprezintă un pericol pentru regim – ceea ce ar fi o recunoaştere izbitoare de nesiguranţă pentru Kremlin -, ci şi că ar contribui, în cunoştinţă de cauză sau nu, la o campanie occidentală subversivă împotriva sa, scrie Galeottii. Un an al marii schimbări Odată ce mergi pe o cale, e greu să te mai opreşti. Când Navalnîi a supravieţuit şi s-a întors sfidător în Rusia, Kremlinul a simţit că nu are altă alternativă decât să-l încarcereze, ca să nu pară slab. Şi odată ce mişcarea sa a început să organizeze proteste uriaşe, care s-au răspândit dincolo de decorul metropolitic obişnuit, în oraşe din întreaga ţară, atunci „logica” reprimării a devenit mai dificilă şi a intrat într-un punct critic. De ceva vreme era clar că exista un curent de opinii în jurul suspecţilor obişnuiţi din rândul „siloviki” – secretarul Consiliului de Securitate Nikolai Patruşev, directorul FSB Aleksandr Bortnikov, şeful Comitetului de Anchetă Aleksandr Bastrîkin şi comandantul Gărzii Naţionale Viktor Zolotov -, care, deşi rivali adesea, împărtăşesc ideea de bun simţ că ce-i prea mult strică. Ce l-a determinat pe Putin, de altfel un preşedinte care tindea în general să aleagă prudenţa? Este imposibil pentru cei din afară să găsească un răspuns la această întrebare. S-ar putea să fi fost convins de teoria conspiraţionistă precum că o campanie occidentală de tip ghibridnaia voina (război hibrid, n. red.) – care l-ar fi răsturnat de la putere pe Viktor Ianukovici în Ucraina şi l-ar fi ţintit pe Aleksandr Lukaşenko în Belarus – îl viza acum pe el. Într-adevăr, criza din Belarus, declanşată de trucarea flagrantă a alegerilor prezidenţiale din august anul trecut, s-ar fi putut dovedi crucială pentru a-l convinge că o represiune la scară mică acum ar putea preveni o represiune la scară largă mai târziu, mai ales dacă apelul la „vot inteligent” al lui Navalnîi ar fi avut succes şi ar fi fost eficient. În orice caz, decizia a fost luată deja. Scopul în cazul campaniei anti-Navalnîi Această decizie are propria logică. Pentru moment, o rezolvare definitivă a problemei Navalnîi pare imposibilă, ţinând cont de riscul de tulburări interne şi de repercusiuni internaţionale. Însă el poate fi ţinut după gratii în timp ce mişcarea sa naţională, care l-a ridicat la rangul de ameninţare politică directă, este înăbuşită. De luni de zile, sediile organizaţiei anti-corupţie a lui Navalnîi şi activiştii locali afiliaţi lui se află în vizorul autorităţilor şi sub ameninţarea catalogării ca „extremişti”. Odată declaraţi drept „extremişti”, se pot aştepta la o campanie de destructurare. Scopul este ca Navalnîi să devină un general fără armată. Acţiunile sunt în plină desfăşurare. Presa independentă se dovedeşte a fi deranjantă? Numiţi-i „agenţi străini” pe cei de la site-ul Meduza, cu sediul în Letonia, şi blocaţi-le finanţările. Apoi vânaţi-i pe jurnaliştii de investigaţie care lucrează de acasă, cum ar fi cei de la iStories, şi învăţaţi-i minte să nu-şi mai bage nasul în secrete voastre murdare. Avocaţii din Echipa 29 insistă să lupte în continuare să denunţe dosarele FSB? E timpul să începeţi să-i luaţi în vizor, să-i intimidaţi pe cei pe care puteţi şi să-i arestaţi pe cei pe care nu-i puteţi intimida. Reţelele de socializare continuă să le ofere criticilor oportunitatea de a distribui filmuleţe despre abuzurile voastre, de a face cunoscute infracţiunile voastre şi de a-şi coordona protestele? De ce să nu încercaţi să recurgeţi la presiuni asupra Twitter şi asupra altor platforme în speranţa că veţi putea reproduce succesele regimului comunist de la Beijing în impunerea cenzurii? Ameţiţi de succes Ceea ce face Putin poate fi numit post-post-autoritarism sau, şi mai simplu, autoritarism de modă veche. Bineînţeles, există încă loc pentru hiperbolă. Totuşi, cei care fac paralele cu „Marea Teroare” a dictatorului sovietic Iosif Stalin reduc la minimum ororile din acea epocă şi denaturează represiunea actuală. Rusia nu este încă totalitarism, în pofida speranţelor disperate şi despotice ale puterii de a controla nu doar ceea ce fac oamenii, ci şi ceea ce gândesc. În schimb, totul are loc în mod fin. Generaţia de „siloviki” a lui Putin este, la urma urmei, cea a copiilor lui Iuri Andropov. În calitate de şef cerebral şi analitic al KGB între 1967 şi 1982, Andropov a introdus un nou stil de represiune, cu un „efort minim pentru un efect maxim”, în care încarcerările pe motive psihiatrice, emigrarea forţată şi „discuţiile profilactice” au înlocuit în mare măsură acţiunile de masă din trecut. Totuşi, asta este tot represiune şi autoritarism şi marchează o etapă importantă în decăderea politică şi degradarea intelectuală a putinismului tardiv. Poate că înainte sau, mai probabil, după alegerile din septembrie anul acesta, sau chiar în contextul campaniei de realegere la Kremlin în 2024, Putin ar putea încerca să facă un pas înapoi. Procurorii ar putea fi luaţi la rost pentru faptul că sunt „prea zeloşi”, unii deţinuţi ar putea fi eliberaţi cu scuze simbolice, iar promisiunile unui nou început ar putea fi combinate cu o oarecare deschidere spre noi viziuni alternative. Şi totuşi, aceasta nu este o cale care poate fi reluată. Pe fondul creşterii represiunii şi remodelării ei, în funcţie de nevoile şi fricile Kremlinului, s-ar putea să se ajungă într-un punct de imposibilitate de reconstruire a legitimităţii delicate pe care, în felul său, „autoritarismul postmodern” o permisese anterior. Putin s-a ales cu un tron ​​de baionete – şi de bastoane de cauciuc – şi va trebui să stea pe el, conchide Mark Galeotti.

 

 

 

https://adevarul.ro/international/rusia/mark-galeotti-despre-represiunea-putin-marea-intoarcere-autoritarismul-moda-veche-1_609507095163ec4271c9b9da/index.html

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

De ce toti cei care au fumat trebuie sa manance mere si rosii; Curcumina continuta de turmeric este un fitonutrient cu adevarat extraordinar si are proprietati remarcabile, fiind recunoscuta in primul rand pentru efectul sau anti-cancer ; O mărturie cutremurătoare si… Cum sa ne curatam ficatul in doar o saptamana; Apa cu lamaie si ghimbir este una dintre cele mai sanatoase metode de a tine orice boala departe; Cum sa eviti arsurile solare; Super alimente care îți hrănesc tenul; Emoții care ne provoacă boli fizice; Motivul alarmant pentru care nu ar trebui sa refolosesti sticlele din plastic; Cele mai cancerigene alimente pe care le consumi frecvent …Nu te poţi concentra şi eşti mereu obosit? Află cauza… Nas înfundat? Remediile naturale te ajută! Nas înfundat? Remediile naturale te ajută! Ceaiul de mere poate face minuni pentru sanatate; Planta care ne scapa de transpiratie  etc

 

 

Curcumina continuta de turmeric este un fitonutrient cu adevarat extraordinar si are proprietati remarcabile, fiind recunoscuta in primul rand pentru efectul sau anti-cancer  

Da, curcumina previne aparitia si dezvoltarea multor tipuri de cancere printre care si cancerul de colon. Curcumina impiedica raspandirea si inmultirea celulelor tumorale, dar si transformarea celulelor normale in celule canceroase. In acelasi timp, curcumina inhiba sinteza unei proteine despre care se crede ca este raspunzatoare de formarea tumorilor. Totodata, ajuta corpul sa distruga celulele canceroase modificate, impiedicandu-le astfel sa se raspandeasca in organism.

Beti in fiecare dimineata un pahar mare de apa cu lamaie si ghimbir.

Puneti intr-o sticla de apa cateva bucatele de ghimbir si putin suc de lamaie, dupa care lasati-o la rece.

Ghimbirul ajuta la reglarea si accelerarea tranzitului intestinal, iar uleiurile volatile pe care le contine favorizeaza arderea rapida a grasimilor. Apa cu lamaie si ghimbir controleaza senzatia de foame, relaxeaza tractul intestinal si stimuleaza metabolismul. Ca sa te feresti de constipatie, fa-ti un obicei din a bea cat mai des apa cu lamaie si ghimbir.

• Lamaile sunt bogate in potasiu si vitamina C, esentiale pentru tratarea racelii, iar ghimbirul contine compusi care elibereaza sinusurile, calmeaza durerile in gat, revigoreaza organismul si au proprietati anti-inflamatorii.

Apa cu lamaie si ghimbir este unul dintre cele mai sanatoase obiceiuri, pe care orice om ar trebui sa-l urmeze. 

Incearcati sa consumati in fiecare dimineata un pahar mare cu apa cu lamaie si ghimbir. Puneti intr-o sticla de apa cateva bucatele de ghimbir si putin suc de lamaie, dupa care lasati-o la rece.

Ghimbirul ajuta la reglarea si accelerarea tranzitului intestinal, iar uleiurile volatile pe care le contine favorizeaza arderea rapida a grasimilor. Apa cu lamaie si ghimbir controleaza senzatia de foame, relaxeaza tractul intestinal si stimuleaza metabolismul. Ca sa te feresti de constipatie, fa-ti un obicei din a bea cat mai des apa cu lamaie si ghimbir.

Lamaile sunt bogate in potasiu si vitamina C, esentiale pentru tratarea racelii, iar ghimbirul contine compusi care elibereaza sinusurile, calmeaza durerile in gat, revigoreaza organismul si au proprietati anti-inflamatorii.

Poate ca una dintre cele mai importante calitati pe care le are apa cu lamaie si ghimbir este aceea ca ne protejeaza de aparitia unor boli grave.

Ghimbirul este foarte eficient in intarirea imunitatii, el luptand impotriva celulelor care produc cancerul colorectal, dar si alte tipuri de cancere, stopand inmultirea celulelor cancerigene. De asemenea, lamaile sunt bogate in antioxidanti care protejeaza celulele de actiunea radicalilor liberi. Apa cu lamaie si ghimbir nu face decat sa tina batranetea si bolile la distanta.

De asemenea, apa cu lamaie si ghimbir improspateaza respiratia, curata ficatul si intestinele, face tenul mai frumos, scade colesterolul, echilibreaza nivelul pH-ului din organism, imbunatateste circulatia sangelui si energizeaza organismul.

 

Cum sa eviti arsurile solare