…Astfel, omenirea îşi sapă groapa şi se scufundă în dureri, nedreptăţi, falimente, lipsuri, pentru că nu-L iubeşte pe Acela din care luăm (ca de apucat!) toate comorile cunoaşterii, priceperii, înţelepciunii, dragostei, biruinţei şi învăţăturii Dumnezeieşti. Căci nu poate un om (în care nu locuieşte nimic dumnezeiesc), să-l iubească nici măcar pe aproapele său, dacă nu se naşte din nou, din sămânţa Iubirii Duhovniceşti, care iradiază pentru fiecare – mireasma darurilor din 1 Cor. cap 12 şi Roada Duhului din Gal. 5/22. Degeaba citim şi îl „cunoaştem” pe Iisus (F.A.19/15), căci şi demonii îl cunosc şi se cutremură, dar nu se umplu cu Gândirea Lui, nu trăiesc învăţătura Lui, nu devin Una cu El; Iisus a sângerat şi l-a biruit pe satan, pentru a locui integru în omul înnoit, drept CAP, nu coadă, pentru ca şi omul să rămână şi să trăiască în El, cum a trăit Iisus în lume. Nu „maidanezii”, care „iubesc” păcatul, biruie lumea, ci acei care mustesc de Plinătatea Lui, „fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă,… Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri. În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în…” (Col. cap.2 şi Ef. Cap.1)

Mântuirea în Biserica Ortodoxă…Ce se intampla cand il cunosti cu adevarat pe Hristos cel Viu?Te cunoaște Isus și pe tine?De ce nu trebuie să ascultăm de Satana… Unirea in Hristos ne garanteaza Indumnezeirea Hristos este taina lui Dumnezeu descoperită / William Branham … Cereti si vi se va da, Cautati si veti gasi, Bateti si vi se va deschide…Cum ne transformă Dumnezeu?! Eliberarea minţiiMărturia marilor istorici români…De ce este comunismul ateist?Întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu…Împăcarea cu Dumnezeu

Te cunoaște Isus și pe tine? – Alexandru Fintoiu

La un moment dat Isus face o afirmație teribilă, „Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor…”, după care urmează o descriere a celor care susțin că au făcut lucrări mari pentru Dumnezeu și nu sunt primiți. Dar noi ,care poate am făcut mult mai puțin?
Botezul, cina, stăruința, vindecarea, respectarea Sfintei Scripturi, ar putea arăta că ești pe calea cea bună dar nu sunt o garanție pentru intrarea în împărăția lui Dumnezeu. Orice acte religioase, oricare fapte de binefacere, lucrurile frumoase pe care le faci, toate, pot zice despre tine că ai găsit Calea dar trebuie să mergi până la capăt pe ea în relație cu Dumnezeu.
Se spune de multe ori celor care nu știu Sfânta Scriptură, să-L cunoască pe Isus ca Mântuitor personal. Nu e rău, dar nu e doar atât. Sunt o mulțime de oameni religioși care Îl cunosc pe Hristos, știu despre El, știu ce poate face El, dar, merg mai departe pe calea lor și nu-L bagă în seamă cu toate că ei cunosc pe Hristos.
Dacă ne uităm la “prietenii” de pe Facebook, vom vedea că și ei cunosc fel de fel de lucruri despre noi, știu unde mergem, ce facem, ce ne place și ce nu, ce mâncăm, când dormim, dar asta nu înseamnă că avem o relație adevărată de prietenie.
Ei bine, ca să fii printre cei puțini cărora Isus să le facă invitația în Împărăție trebuie ca în primul rând, El să te cunoască pe tine. Tu Îl cunoști pe El, dar dacă El nu te cunoaște e degeaba. Lasă-ți inima deschisă pentru El. Relația cu Dumnezeu trebuie să existe la nivelul unui dialog, nu un monolog.
Dacă un străin bate la ușa ta și îți spune că te cunoaște, îți descrie despre tine, despre familie, despre copii, ce îți place și ce nu, dar totuși tu nu îl cunoști pe el, nu îl vei primi. Și tu poți știi multe lucruri din Scriptură despre Dumnezeu dar nu te ajută la nimic că doar știi. Hristos nu va deschide pentru că știi ci pentru că te cunoaște.
Într-o lume cu atâtea relații distruse, investește în relația cu Isus. Dacă relația cu El e reală și celelalte vor fi bune. Dacă nu merge cea cu El, ai timp să mergi pe genunchi și să-L rogi. El poate.
Se pune întrebarea, te cunoaște Isus și pe tine?

„Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.” – 1 Corinteni 2:2

Fiindcă în biserica din Corint existau dezbinări, certuri şi alte asemenea, findcă ei se declarau a fi ai diferiţilor apostoli, şi nu ai lui Cristos, sau se lăsau captivaţi de vorbirile elocvente ale unor oameni talentaţi la vorbire, dar care expuneau Evanghelia amestecată cu înţelepciune lumească, numai pentru a plăcea oamenilor, nu lui Dumnezeu, apostolul Pavel le scrie fraţilor ca să-i încurajeze spre corectare şi că desigur acestea erau semne de carnalitate şi nu veneau din înţelepciunea de sus. El voia ca nimic de felul acesta să nu se găsească printre ei, numai Cristos şi crucea Lui să le fie preocuparea, aşa cum spune despre sine însuşi, „…una fac” (Filip. 3:10, 13). Şi el voia ca ei să aibă nu doar o credinţă teoretică, nu numai să facă o declaraţie că Isus este Mesia, că El a murit şi a înviat, o declaraţie uşor de făcut, ci să fie pătrunşi de seminficaţia morţii şi învierii Lui, pătrunşi de felul Lui de viaţă, prin participare directă la suferinţele corpului Său, care este biserica (Colos. 1:24), murind zilnic faţă de sine, faţă de tot ce este lumesc, dar fiind vii pentru Dumnezeu, vii pentru dreptate şi adevăr. Aceasta ar însemna să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe El (Mat. 16:24). Condiţiile sunt aceleaşi şi astăzi, pentru toţi aceia care au făcut o declaraţie de adeziune la Cristos, de aceea să „privim ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (Evrei 12:1, 2) şi aşa să alergăm alergarea care ne este pusă înainte, prin harul Său nespus de mare.

ÎL CUNOȘTI CU ADEVĂRAT PE ISUS?

Îl cunoști cu adevărat pe Isus?

Îl cunoști pe Isus? Sigur ai auzit despre El, măcar pomenindu-se despre El. Fie la Crăciun, când sărbătorim nașterea Lui, fie la Paști când comemorăm moartea și învierea Lui.

Dar oare, ai stat vreodată să te întrebi cine este acest Isus? Ce a făcut El? Pentru ce este El atât de cunoscut și milioane de oameni Îl urmează?

Aș vrea să te invit să vezi, ce spune Biblia despre El și despre cum poți să ajungi să Îl cunoști la într-un mod personal, nu doar din spusele altora.

Cum poți avea o viață nouă alături de Isus?

  • Scopul lui Dumnezeu pentru tine este să ai viață deplină și pace:

Dumnezeu a creat omenirea pentru a reflecta imaginea Sa și pentru a avea o relație personală cu noi oamenii . Dorința Lui pentru noi este să avem viață și pace, acum și pentru totdeauna.  “Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” Ioan 10:10b

  • Trebuie să recunoaștem că există o problemă: păcatul și separarea

Dumnezeu ne-a creat pentru a-l cunoaște, iubi și glorifica pe El. Când alegem să mergem pe calea noastră proprie, trăind o viață de neascultare, alegem să ne separăm de Dumnezeu, atât pentru viața asta cât și pentru cea viitoare. Biblia spune că toți, fără nici o excepție, suntem păcătoși:” Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”.  Romani 3:23
Dar Dumnezeu este dragoste și are dragoste:
 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Ioan 3:16
  Dar să știi că Dumnezeu este și un Dumnezeu drept :  “Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru”. Romani 6:23

  • Nu putem să ne salvăm de unii singuri

Deoarece Dumnezeu este sfânt, El nu poate permite păcatului să ajungă în Cer. Mulți oameni încearcă să-și steargă păcatele prin propriile lor eforturi, acte caritabile, participarea la programe de biserică. Biblia spune :” Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”. Proverbe 14:12

Cum poate intra un om păcătos în Cer, dacă Dumnezeu nu permite păcatului să ajungă acolo?

  • Suntem salvați prin har, ca dar din partea lui Dumnezeu

Există o veste bună! În ciuda păcatelor noastre, stării noastre de păcătoșenie, Cineva a plătit prețul morții, pentru a împlini dreptatea lui Dumnezeu cu dragostea lui.

Acesta este Isus Cristos, fiul Dumnezeului viu!

El a plătit prețul suprem pentru păcatele noastre, prin moartea pe cruce și a înviat după trei zile, pentru a ne readuce în relație cu Dumnezeu, Tatăl nostru. Prin El putem fii siguri de viața veșnică și putem experimenta bucuria deplină a umblării cu El pe acest pământ trecător. El va fii pentru totdeauna împreună cu noi.

“Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Efeseni 2:8-9
Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi”. Romani 5:8

  • Acceptă darul lui Dumnezeu prin credință :

Poți să faci un singur lucru : “Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit”. Romani 10:9

Vrei să îl accepți pe Isus Cristos, darul lui Dumnezeu, în viața ta?

“Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,

măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).”

Efeseni 2:4-5

Dacă vrei să îl primești pe Isus în viața ta ca Domn peste viața ta, poți să te rogi următoarea rugăciune:

Doamne mărturisesc că am păcătuit împotriva Ta și te rog să mă ierți. Îmi pare rău că păcatul meu Te-a rănit pe Tine și pe alți oameni din viața mea. Știu că nu voi putea să-mi mântuiesc sufletul prin faptele mele bune, dar vin la Tine, crezând în ceea ce a făcut Isus Cristos, pentru mine pe cruce.
Cred că Tu mă iubești și că Isus a murit și a înviat ca eu să pot fii iertat și să ajung să te cunosc în mod personal.
Te rog să vii în viața mea și să fii Domn al vieții mele.
Îți mulțumesc că vei rămâne alături de mine toată viața și că voi putea petrece eternitatea alături de Tine în Cer.

În numele lui Isus m-am rugat,

Amin.

Ce rămâne acum de făcut?

La fel cum un bebeluș are nevoie de hrană și grijă pentru a crește la maturitate, la fel și un copil al lui Dumnezeu, născut din nou, are nevoie să crească spiritual. Iată ce poți să faci pentru a începe să crești în Cristos:

  1. Spune cuiva: Spune unui pastor sau unui prieten creștin despre decizia ta, pentru a putea să te ajute să crești și să îți desoperi darurile tale din partea lui Dumnezeu.
    “Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţătoripentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos…” Efeseni 4:11-12
  2. Fii botezat : acesta este primul tău act de ascultare . “Şi a poruncit să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos.” Faptele Apostolilor 10:48
  3. Alătură-te unei biserici: Biserica este locul, unde cei din familia lui Dumnezeu, se încurajează și se sprijină unii pe alții .” Iată ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună! ” Psalmul 133:1
  4. Roagă-te și citește Biblia zilnic: Dumnezeu îți comunică voia Lui pentru viața ta, prin Cuvântul Său și prin rugăciune. “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.” Psalmul 119:105
  5. Caută un mentor duhovnicesc : Un mentor te va învăța calea lui Dumnezeu și cum să trăiești o viața sfântă. ” Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău. “Proverbe 13:20  .”Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.  ” Filipeni 4:9

 

Ne-am bucura, dacă ai luat această decizie importantă, să fim alături de tine și să te putem susține spiritual. Dacă ai anumite întrebări, te rugăm să ne contactezi, prin rubrica de contact și îți vom răspunde cât mai repede posibil.

Dumnezeu să te binecuvânteze!

Ce se intampla cand il cunosti cu adevarat pe Hristos cel Viu?

  1. Filipeni 3:10-11
  2. 1.      Există în tine o dorinţă permanentă şi profundă de a-l cunoaşte pe El, v10-11.

Când ajungi să îl cunoşti cu adevărat pe Domnul Isus, se naşte în inima ta o dorinţă permanentă şi profundă de a-l cunoaşte mai mult şi mai mult. Şi această dorinţă nu poate fi stopată de nimeni şi nimic. Ea va continua şi în veşnicie. De ce este nevoie de veşnicie? Pt. a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus (Ioan 17:3). Cunoaşterea de care vorbeşte aici ap. Pavel, este o cunoaştere în relaţie, prin comuniune, prin experienţă, nu o cunoaştere doar informativă ci una experenţială şi transformativă. Când ajungi să îl cunoşti pe Domnul Isus cel viu, nu te mai saturi de cunoaşterea Lui şi vrei şi tot vrei să îl cunoşti.. Pavel când scrie aceste versete, trecuseră 30 de ani de când îl cunoştea personal pe Domnul Isus, şi îl cunoscuse bine, umblase cu Domnul Isus şi cu toate acestea îşi dorea să îl cunoască tot mai mult.

Ce este demn de observat aici, nu este numai faptul că Pavel îşi dorea să îl cunoască pe Domnul Isus Cel Viu, ci şi modul în care dorea să îl cunoască. Aici avem modul corect, complet de cunoaştere a Domnului Isus posibilă pt. un om. Sunt câteva detalii aici legate de modul în care Pavel dorea să îl cunoască pe Domnul Isus:

a.      Cunoaşterea Persoanei Sale, v10. „Să-l cunosc pe El…”

Persoana Lui divină, minunată, caracterul Lui perfect. Măreţia Lui. Aceasta înseamnă cunoaşterea adevărată.

b.      Cunoaşterea Puterii Învierii Sale, v10. „şi puterea Învierii Lui… „

Puterea învierii Domnului Isus este puterea infinită a lui Dumnezeu, puterea de readucere la viaţă a unui trup mort, este inexplicabilă şi imposibilă pt. mintea umană. Puterea învierii este una miraculoasă, este o minune, este dincolo de priceperea şi puterea noastră. Ap. Pavel îşi dorea să cunoască tot mai mult în duhul Lui puterea Învierii Domnului Isus, iar pt. biserica din Efes se ruga să cunoască această putere nemaipomenită a Lui Dumnezeu, Efeseni 1:17-

c.       Cunoaşterea părtăşiei suferinţelor DIH, v10

Pavel doreşte să îl cunoască pe Domnul Isus, nu numai în puterea învierii şi şi în părtăşia suferinţelor Sale. Cum poţi cunoaşte cel mai bine suferinţa cuiva? În suferinţă. Şi Pavel când scria această epistolă, era în suferinţă, în lanţuri pentru Domnul Isus şi pt. Evanghelie. Dar Pavel nu îşi dorea ca suferinţele să se oprească, să înceteze, ci îşi dorea şi se ruga ca în suferinţa prin care trecea să îl cunoască pe Domnul Isus, şi să îl cunoască în părtăşia suferinţelor. Dragii mei, nu ştiu dacă plăcerile firii în care trăim, comfortul şi comoditatea vremii de acum sunt un mijloc eficient de cunoaştere a Domnul Isus, dar ştiu sigur că suferinţa pentru El, este un mijloc profund şi eficient de cunoaştere a Domnului Isus Cel viu.

d.      Cunoaşterea în asemănarea cu moartea Lui, v10.

Pavel ar vrea să îl cunoască pe Hristos şi în moarte, nu numai în viaţă. Să îl cunoască murind pt. Hristos ca martir, într-o moarte asemănătoare cu a Lui. Binenţeles că Pavel ştie că moartea Domnului Isus este unică şi numai poate fi repetată. Moartea Domnului Isus a fost ispăşitoare şi substituţionară, adică a murit în locul tuturor păcătoşilor purtând păcatul lor. Pavel ştie că El nu moare în locul nimănui, pt. păcatul nimănui, dar vrea să moară şi este gata să moară pentru Hristos în asemănare cu moartea Lui, adică din dragoste pentru El, pt. adevăr.

e.       Cunoaşterea perspectivei viitoare cu Hristos, v11.

Când îl cunoşti pe Hristos ai perspectiva veşniciei cu El prin înviere. Pavel vrea să ajungă cu orice chip la învierea din morţi a celor neprihăniţi, când şi El va înţelege pe deplin puterea învierii Lui. Cunoaşterea lui Hristos Cel Înviat îţi aduce perspectiva corectă asupra vieţii, că viaţa nu se încheie cu moartea, ci cu învierea şi veşnicia.

Detaliile acestea, sunt doar câteva din ele, fac cunoaşterea Domnului Isus Cel Viu, inepuizabilă, necesară fundamentală şi o dorinţă peramanentă a celor ce îl cunosc cu adevărat. Aici se impun câteva întrebări:Îl cunoşti tu cu adevărat pe Domnul Isus? Cât de mult îţi doreşti să îl cunoşti? Ce faci pt. a-l cunoaşte mai mult? De ce ai fi dispus pentru a-l cunoaşte mai mult pe Domnul Isus? Ai fi gata să suferi pt. a-L cunoaşte mai mult pe Domnul? Ai fi gata să citeşti mai mult Scriptura? Ai fi gata să vii mai dedicat la închinarea cu biserica Lui? Ai fi gata să asculţi mai atent predicile?

Realitatea rămâne următoarea: Când îl cunoşti cu adevărat pe Hristos Cel Viu, îţi doreşti să îl cunoşti tot mai mult şi mai bine pe El.

Câteva unelte folositoare

Într-o seară, când m-am întors la cămin, am găsit-o pe una dintre prietenele mele apropiate plângând în cameră. Ea mi-a spus: „Te-am căutat peste tot. Vreau să devin şi eu o creştină. Ce trebuie să fac?” Nu aveam nici cea mai vagă idee cu privire la ceea ce ar fi trebuit să îi spun. La rândul meu, eram creştină doar de şase luni. Astfel că i-am vorbit despre Iisus şi despre motivul pentru care eu eram aşa de bucuroasă să Îl cunosc. Dar de fapt nu mă gândisem niciodată să-i explic unei alte persoane cum îşi poate începe relaţia cu Dumnezeu. Oricum, nu ştiam ce să spun. Astfel că doar ne-am rugat împreună şi L-am rugat pe Iisus să vină în viaţa ei. În momentul respectiv, aceasta era tot ce puteam face mai bine.

Ce ne spune Biblia cu privire cum ne putem începe relaţia cu Dumnezeu? Şi cum anume putem explica acest lucru unei alte persoane?

Iată o sugestie foarte simplu de urmat. Citeşte articolul de la următorul link: Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu. Acest articol este o prezentare foarte clară a ceea ce Dumnezeu ne oferă şi cum poate cineva intra în comuniune cu Hristos.

Ai putea să tipăreşti articolul şi să i-l dai cuiva; sau chiar mai simplu, l-ai putea trimite unui prieten prim e-mail. Dar cel mai bine ar fi ca să te şi întâlneşti cu persoanele cărora vrei să le mărturiseşti – atunci când acestea sunt dispuse să te întâlnească – şi să le arăţi materialul respectiv. Efectiv milioane de oameni au fost conduşi înspre o relaţie cu Hristos prin simplul fapt că, la un moment dat, un creştin şi-a pus timp deoparte şi le-a citit articolul menţionat anterior. Atunci când prezinţi acest rezumat al Evangheliei unei persoane în mod direct, ai posibilitatea să răspunzi la întrebările care apar şi să subliniezi faptul că dorinţa ta este ca ei să înţeleagă lucrurile pe care le aud.

Ai putea să începi în felul următor: „Cu ceva vreme în urmă, am aflat cum anume pot avea o relaţie cu Dumnezeu; iar acum sunt foarte recunoscător pentru faptul că această relaţie a devenit realitate în viaţa mea. Aş avea următoarea întrebare: Ţi-a arătat vreodată cineva până acum modul în care poţi începe o relaţie personală cu Dumnezeu? Dacă nu, m-aş bucura să fac eu acest lucru! Se poate?” Iar apoi într-un mod cât mai natura şi simplu, citeşte articolul parcurgându-l în întregime.

Dacă doreşti să obţii copii în format mai mic ale acestei prezentări a Evangheliei, poţi comanda pe internet la următoarea adresă: Campus Crusade. Uneori dăruiesc această broşură persoanei cu care am vorbit, ca un fel de rezumat al conversaţiei avute. S-ar putea să spun ceva de genul: „Mulţi oameni şi-ar dori să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal, dacă ar şti cum. Am vrut să îţi las această broşură; dacă vreodată te vei hotărî să intri într-o relaţie personală cu Dumnezeu, lucrurile scrie aici îţi vor explica cum anume poţi începe.”

Textul din 1 Petru 3:15 îi îndeamnă pe creştini: „Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi teamă…” Acesta este un verset deosebit de important, care descrie cum anume, cu ce atitudine, ar trebui să mărturisim altora despre Hristos. Fii gata şi dornic să le spui semenilor de ce eşti plin de speranţă, însă fă acest lucru cu delicateţe şi respect. Dacă îţi pun o întrebare la care nu ştii răspunsul, spune-le sincer că nu ştii, dar că te vei strădui să găseşti răspunsul la întrebarea respectivă. Le poţi totodată recomanda site-ul EveryStudent.ro. Conţinutul site-ului acoperă o mulţime de subiecte relevante pentru cei care L-au primit pe Hristos de curând.

Roagă-te lui Dumnezeu ca El să îţi îndrepte gândul spre acei oameni din jurul tău care Îl caută pe Hristos. Pe măsură ce El face acest lucru, roagă-te pentru persoanele respective pe nume; cere-I lui Dumnezeu să le dea o dorinţă tot mai puternică de a-L cunoaşte şi să călăuzească pe cineva care să meargă şi să le vestească Evanghelia. S-ar putea ca, la un moment dat, Dumnezeu să îţi ceară ţie să stai de vorbă cu persoanele pentru care te-ai rugat.

Atunci când intenţionezi să stai de vorbă cu cineva despre Dumnezeu, este foarte important ca în primul rând să stai de vorbă cu Dumnezeu. Aproprie-te de El în rugăciune: „Dumnezeule, mă rog ca Tu să vorbeşti prin mine, să faci ca prin mine să se vadă dragostea cu care Tu iubeşti acea persoană. Călăuzeşte-mă prin Duhul Tău. Mă încred în Tine, Doamne, că îmi vei da cuvintele potrivite.” (Adu-ţi aminte că te poţi ruga lui Dumnezeu şi fără să închizi ochii sau să vorbeşti cu voce tare – iar în situaţia la care ne referim, cred că este nimerit să procedezi astfel.)

Acum ai la îndemână o prezentare a Evangheliei şi te poţi folosi rezumatul respectiv. Acum ştii cum să te rogi şi să te odihneşti în dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni. De asemenea, ai învăţat să te încrezi în faptul că Duhul Sfânt va vorbi prin tine. Iisus a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele…” (Matei 28:18-20). Vei fi deosebit de fericit să vezi modul în care Dumnezeu va lucra prin tine!

De ce nu trebuie să ascultăm de Satana

Era un început de ianuarie. Tocmai mă întorsesem acasă de la câteva conferinţe la care fusesem invitat ca vorbitor. În acea dimineaţă m-am trezit trist şi descurajat. Mintea mea era tulburată de gânduri, precum: „Viaţa mea s-a sfârşit. Deja mi-am trăit cei mai buni ani din viaţă. Lucrarea mea s-a sfârşit. Nu prea mai simt că Dumnezeu mă iubeşte.” De ce aveam asemenea gânduri? De unde veneau ele şi cum le puteam alunga? Către sfârşitul zilei eram din nou liniştit. Eram din nou încurajat în duhul meu şi plin de speranţă. Dar ce anume am cunoscut şi ce anume am făcut pentru ca acea schimbare să se producă? Acestea sunt lucrurile pe care doresc să le împărtăşesc în rândurile care urmează, pentru ca şi tu, la rândul tău, să poţi învinge teama sau descurajarea sau altă luptă spirituală care se abate asupra ta..

De-a lungul anilor mei de lucrare, am înţeles că există un duşman al sufletelor noastre. Nu-l vezi, dar el există şi stă la pândă. Textul din 1 Petru 5:8 spune: „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă…” Astfel, ne împotrivim lui rămânând tari şi încrezându-ne în ceea ce Dumnezeu spune în Cuvântul Său.

Cine este Satana?

Cine este, de fapt, Satana? El este cel pe care Scriptura îl numeşte „cel rău”. El nu este opusul lui Dumnezeu, ca şi cum Satana şi Dumnezeu s-ar afla la acelaşi nivel, dar în poli opuşi. Dumnezeu nu are rival, iar Fiinţa sa este deasupra oricărei alte existenţe. Satana nu este decât un înger care se află sub judecata lui Dumnezeu. El încearcă să aibă putere asupra creştinilor, dar Biblia spune că „Cel ce este în voi [în cei credincioşi], este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4).

Cu toate acestea, Satana încearcă să îi descurajeze pe creştini. El ne ispiteşte să păcătuim şi încearcă să ne împiedice să-L credem pe Dumnezeu. El este vrăjmaşul nostru. Nu îl vedem, dar el există şi luptă împotriva noastră. Însuşi Iisus, în rugăciunea Sa, l-a rugat pe Tatăl să ne păzească de cel rău (Ioan 17:15).

În Biblie, sunt mai multe moduri în care se face referire la Satana: acuzatorul („pârâşul”), defăimătorul, tatăl minciunilor, ucigaşul, înşelătorul, vrăjmaşul. În Epistola sa către efeseni, apostolul Pavel scrie: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Este o realitate cu care noi suntem în conflict. În 2 Corinteni 2:11, apostolul Pavel afirmă că nu era în neştiinţă faţă de planurile celui rău. Prin urmare, nici noi nu ne putem permite să fim ignoranţi cu privire la aceste planuri.

De asemenea, nu trebuie să ne temem. Niciodată nu vei găsi încurajare, dacă îţi focalizezi atenţia asupra întunericului. Este adevărat, acest întuneric există. Dar îmi doresc ca tu să cunoşti biruinţa pe care o avem în Hristos, adevărul şi siguranţa ce ne sunt oferite.

Dar cum anume acţionează Satana? Ce face el? În primul rând, el urmăreşte să ne înşele, încercând să ne prezinte ceva drept adevăr, când de fapt este o minciună. Aceasta înseamnă înşelare. Dr. Neil Anderson (de la organizaţia „Freedom of Christ Ministries”) a făcut următoarea observaţie, foarte folositoare:

Biblia îl descrie pe Satana în trei moduri principale, numindu-l:

  • ispititorul (Matei 4:3)
  • pârâşul (acuzatorul) fraţilor (Apocalipsa 12:10)
  • tatăl minciunilor (Ioan 8:44)

Dr. Anderson a făcut următoarea remarcă: „Dacă ar fi să te ispitesc, ţi-ai da seama de acest lucru. Dacă te-aş acuza, ai cunoaşte acest lucru. Dar dacă ar fi să te înşel, aş reuşi, pentru că nu ţi-ai da seama. Puterea Diavolului este în minciună. Dacă îndepărtezi minciuna, îndepărtezi însăşi puterea celui rău.”

Cum lupţi împotriva Diavolului?

Cum ne împotrivim minciunilor Satanei? Să privim la ceea ce spune Dumnezeu. Astfel, vor fi momente când te vei simţi nevrednic ca şi creştin, pentru că, de exemplu, nu ai petrecut timp în rugăciune cu Dumnezeu; sau vei simţi că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu într-o anumită privinţă şi te vei lupta cu gânduri, precum: „Dumnezeu trebuie să fie atât de dezamăgit de mine, încât se prea poate ca El să mă fi abandonat”. Dar oare ce spune Biblia cu privire la aceste lucruri? „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Iisus Hristos” (Filipeni 1:6). Un alt text, la fel de important, este Romani 8:1 – „Acum, deci, nu este nici o osândire [condamnare] pentru cei ce sunt în Hristos Isus…”

Sau este posibil să te macine următorul gând: „Dumnezeu nu mă iubeşte cu adevărat. Dacă Dumnezeu m-ar iubi, eu nu m-aş confrunta cu toate aceste probleme”. Acest raţionament ar putea părea justificat, dar oare ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Iisus a spus: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi…” (Ioan 15:9). Textul primei epistole a lui Ioan este foarte important pentru a înţelege ce anume înseamnă dragostea. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi…” (1 Ioan 4:10). „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1 Ioan 3:1).

S-ar putea de asemenea întâmpla să fii descurajat datorită unui păcat, iar Satana să te acuze în permanenţă, spunându-ţi că Dumnezeu nu te va ierta niciodată. Aceasta este o minciună. De unde ştim acest fapt? Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Voi mai da încă un exemplu. Să presupunem că eşti atras de o anumită persoană, că se încheagă o relaţie, iar la un moment dat, această persoană îţi spune: „Nu ar fi nici o problemă să ne implicăm sexual în relaţia noastră, de vreme ce ne iubim atât de mult”. Dar ce anume spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la acest aspect? „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nepângărit…” (Evrei 13:4). „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu…” (1 Tesaloniceni 4:3-5).

Nu trebuie să îngăduim ca sentimentele noastre, propriile noastre gânduri sau minciunile pe care ni le şopteşte Satana să stabilească ce anume este adevărat. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu trece dincolo de ceea ce noi simţim, gândim sau vedem. Satana încearcă să întunece gândirea noastră, încearcă să ne facă să credem că Dumnezeu urmăreşte de fapt să ne priveze de ceva ce ni se cuvinte. Dar Dumnezeu Însuşi este Cel care ne-a creat şi care ne-a iubit atât de mult încât Şi-a dat viaţa pentru noi. Atunci când te confrunţi cu minciunile Satanei, trebuie să cunoşti adevărul şi să stai lângă adevăr.

Pentru a fi eliberat de Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie întâi să-l cunoşti. Scripturile ne spun să ne împotrivim Diavolului, „tari în credinţă” (1 Petru 5:9). Credinţa nu este un sentiment. Ea reprezintă o alegere prin care decidem să Îl luăm pe Dumnezeu pe cuvânt. Pentru a dobândi eliberare în lupta spirituală pe care o purtăm, luăm aceste gânduri, sentimente şi ispitiri şi le analizăm, întrebându-ne: „Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre toate acestea?” În Ioan 17 este prezentată rugăciunea prin care Iisus mijloceşte pentru ucenicii Săi. După ce se roagă „Te rog… să-i păzeşti de cel rău”, ştii cum Îşi continuă El rugăciunea? „Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Anterior în evanghelie, Ioan îl prezintă pe Iisus spunând: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).

Am descoperit cât este de important să ştim că suntem în Hristos. Pavel le scrie credincioşilor din Efes: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos… să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi… care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale” (Efeseni 1:17-19). Dumnezeu locuieşte în noi şi ne dăruieşte astfel putere în trăirea credinţei.

Aşadar, atunci când ne dăm seama că suntem asaltaţi de gânduri rele referitoare la propria noastră persoană, la Dumnezeu sau la semeni, cum anume ne vom raporta la aceste gânduri? Textul din Efeseni 6:16 spune: „…luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău”. Acest text afirmă că putem stinge TOATE săgeţile arzătoare ale celui rău. Aceste săgeţi sunt acele gânduri care s-au abătut asupra noastră fără să ştim de unde au venit – asemeni unor săgeţi aprinse. Remarcaţi faptul că apostolul Pavel spune: „luaţi scutul credinţei”. Acest lucru ţine de ceea ce noi trebuie să facem. Nu ne putem permite să avem o atitudine pasivă în lupta spirituală. Iacov 4:7 spune: „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi”. Trebuie să primim într-un mod activ ceea ce spune Dumnezeu prin Cuvântul Său. Dacă vei fi atacat cu o săgeată arzătoare, aceasta va ţinti mintea ta.

Te-ai gândit în vreo situaţie că nu ai avut cum să nu cedezi ispitei, ca şi cum diavolul ar fi încercat să te convingă că ispitei respective nu i se poate rezista? Un verset deosebit, asupra căruia îţi va fi de folos să meditezi în momentele de încercare, se găseşte în 1 Corinteni 10:13 şi îţi sugerez să îl înveţi pe de rost: „Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13).

A robi gândurile

Diavolul nu ne poate citi gândurile, dar el poate sădi gânduri în minţile noastre. În 2 Corinteni 10:5, apostolul Pavel afirmă: „…orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. Atunci, care sunt gândurile pe care trebuie să le robim lui Hristos? Este vorba de acele gânduri care îţi vin în minte şi sunt în contradicţie cu ceea ce spune Dumnezeu despre tine, despre El Însuşi sau cu privire la alţi oameni.

Gândurile pot deveni acţiuni; acţiunile pot deveni obiceiuri. Şi totul porneşte de la un gând. Dumnezeu doreşte ca noi să ne încredem în Cuvântul Său mai mult decât ne încredem în sentimentele noastre sau în modul în care par a fi lucrurile la un moment dat. Valoarea de adevăr a Cuvântului lui Dumnezeu se ridică deasupra la orice eu aş putea gândi. Adevărul Cuvântului lui Dumnezeu se ridică deasupra a tot ceea ce eu simt şi deasupra a ceea ce nouă ni se pare ca fiind real şi adevărat. Biblia spune: „iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8); iar David, într-unul din psalmi, mărturiseşte: „Cuvântul Tău… este o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105).

Iisus, pentru a sublinia cât este de important să asculţi şi să împlineşti ceea ce El spune, le-a dat ucenicilor o pildă: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:24-25). În cadrul unui discurs mai amplu, Iisus le spune ucenicilor: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11).

Putem înfrunta orice situaţie, orice gând sau sentiment, îndreptându-ne privirea spre Cel care este Stânca noastră (Psalmul 18:46), Cel care ne iubeşte şi ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16:13). Probabil că Satana va încerca să te ispitească, să te descurajeze, să te înfrângă. Dar el este un mincinos, iar noi trebuie să confruntăm minciunile sale cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Când vom lua într-un mod activ scutul credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu, atunci vom rămâne biruitori în Hristos.

„Binecuvântat să fie Domnul, Stânca mea,
care-mi deprinde mâinile la luptă, degetele la bătălie,
Binefăcătorul meu şi Cetăţuia mea,
Turnul meu de scăpare şi Izbăvitorul meu,
Scutul meu de adăpost…”
(Psalmul 144:1-2)

„Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme;
lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.
Înălţaţi pe Domnul, împreună cu mine.
Să lăudăm cu toţii Numele Lui!
Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns:
m-a izbăvit din toate temerile mele.
Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!
Ferice de omul care se încrede în El!
De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană,
dar Domnul îl scapă totdeauna din ea.”
(Psalmul 34: 1, 3-4, 8, 19)

„Frumos este să lăudăm pe Domnul,
şi să mărim Numele Tău, Prea Înalte,
să vestim dimineaţa bunătatea Ta,
şi noaptea credincioşia Ta…”
(Psalmul 92:1-2)

Extras dintr-o carte scrisă de Ney Bailey şi publicată de WaterBrook Press, 2004. Toate drepturile rezervate. Nici o parte din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă în orice formă şi prin orice mijloace, fără o permisiune scrisă. Acest articol poate fi împărtăşit şi cu alte persoane, în condiţiile în care este însoţit de această notă de copyright.

Cum ne transformă Dumnezeu

Din când în când, cu toţii vedem în viaţa noastră domenii cu care ne luptăm, identificăm aspecte care am dori să fie diferite. Ar putea fi eşecuri morale sau deprinderi care ne-au făcut să descurajăm. Cum doreşte Dumnezeu să abordăm aceste domenii? Există cu adevărat o modalitate de a găsi libertatea şi schimbare adevărată? Da. Ceea ce am înţeles despre harul lui Dumnezeu mi-a dăruit o nouă perspectivă asupra vieţii mele. Şi cred că aceeaşi schimbare majoră se poate petrece şi în viaţa ta.

Când auzi cuvântul „har”, ce îţi vine în minte? Cred că cea mai bună definiţie pe care am găsit-o este cea a autorului Joseph Cooke: „Harul nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât chipul pe care îl poartă dragostea când întâlneşte imperfecţiunea, slăbiciunea, greşeala, păcatul” (Joseph R. Cooke, Free For The Taking – The Life-Changing Power of Grace).

Ce este harul?

Harul este acea calitate din inima lui Dumnezeu care Îl determină să nu se poarte cu noi conform păcatelor noastre, sau să se răzbune împotriva noastră datorită imoralităţii noastre. Este credincioşia lui Dumnezeu faţă de noi, chiar şi atunci când noi nu suntem credincioşi. De fapt, este ceea ce dragostea trebuie să fie întotdeauna când întâlneşte antipatia, neputinţa, insuficienţa, nemeritatul şi condamnabilul. Dumnezeu doreşte să răspundă nevoii fără a face referire la merite. Este un favor nemeritat.

Harul lui Dumnezeu revarsă dragoste, blândeţe, favoare tuturor celor care se încred în El. Nu trebuie să-l dobândeşti. Pentru a putea avea harul lui Dumnezeu, trebuie ca între tine şi El să fie o relaţie de comuniune.

Majoritatea dintre noi avem nevoie de harul lui Dumnezeu când ne preocupă aspecte din viaţa noastră care ştim că sunt greşite – lucruri precum: decizii neînţelepte, deprinderi, comportament de care ne ruşinăm, domenii în care dorim ca Dumnezeu să ne schimbe, dar unde s-ar putea să ne fie teamă de condamnarea Sa. Dacă L-am primit pe Iisus în inimile noastre, am fost declaraţi ai Lui, iertaţi şi suntem acum sub harul Său. Este harul Său care ne eliberează şi ne schimbă. De aceea este foarte important să cunoaştem ce spune Scriptura despre harul lui Dumnezeu.

Cu toţii suntem conştienţi că înăuntrul nostru avem o parte bună şi o parte rea. Avem o parte pe care am dori să o vadă lumea – atunci când ne comportăm cel mai bine. Şi avem o parte pe care am dori mai degrabă să o ascundem – lucruri de care ne ruşinăm.

Trăim într-o cultură orientată înspre perfecţionare personală. Acordăm o mare parte din timpul şi energia noastră analizându-ne şi încercând să găsim soluţii prin care să facem ca partea rea să devină mai bună. Mergem la cumpărături sau ne concentrăm timpul, energia, banii pentru gimnastică, considerând că aici este partea mai rea, domeniul ce trebuie „perfecţionat”. Şi partea din viaţa noastră pe care nu o putem perfecţiona, sau nu am perfecţionat-o încă, încercăm să o ascundem.

Ascunzându-ne în ruşine

Ai fost vreodată într-o situaţie în care începi să cunoşti pe cineva, şi în gândul tău cel mai profund spui: „Sper că nu va afla acest lucru despre mine?” Sau îi spui unui prieten bun: „Te rog, nu spune aceasta nimănui despre mine.” Când ne începem relaţia cu Dumnezeu am putea gândi că El este ca noi. Credem că este posibil să ne ascundem părţile rele de El. Însă dacă încercăm să ascundem aspecte inacceptabile ale personalităţii noastre, putem pierde legătura cu adevăratul nostru sine şi totodată putem pierde legătura cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu este ca noi. Căile Lui sunt diferite de căile noastre. El nu acceptă partea bună din noi, respingând-o însă pe cea rea. El ne vede ca un întreg. Nu ne vede ca având o personalitate împărţită. El spune: „Nu încerca să faci partea rea mai bună. Este imposibil de unul singur. Nu contează cât de bine poţi face aceasta, niciodată nu va fi suficient de bine, pentru că Eu sunt desăvârşit. Dă-mi Mie atât partea pună, cât şi pe cea rea, şi lasă-mă pe Mine să mă raportez la tine ca la o fiinţă unitară. ”

Cum putem experimenta harul lui Dumnezeu?

Este dificil să înţelegi harul fără să înţelegi legea. Noi vedem legea perfectă a lui Dumnezeu, poruncile Sale, cum doreşte El să trăim… şi dacă suntem oneşti, recunoaştem că nu ne ridicăm la standardul cerut de lege. Ce facem cu legea, cu poruncile lui Dumnezeu? Legea este ca o oglindă pentru noi. Când priveşti într-o oglindă poţi vedea chipul acoperit de noroi şi tu nu ştiai că era acolo. Oglinda nu ne poate scăpa de noroi, dar tu te bucuri cu adevărat că te-ai uitat în oglindă înainte ca să ieşi pe uşă. În acelaşi mod, legea lui Dumnezeu ne descoperă neajunsurile, păcatele, şi noi suntem mulţumitori să le vedem, pentru că astfel le putem aduce înaintea lui Dumnezeu, care se raportează la noi în termenii harului Său. Galateni 3:24 spune: „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi drepţi prin credinţă.” Când venim la Hristos ştim că avem nevoie de un Salvator. Adevărul este că pentru întreaga noastră viaţă noi vom avea totdeauna nevoie de un Salvator.

Textul din Evrei 4:13-16 spune: „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”

Umblaţi în adevăr şi umilinţă

Putem beneficia de harul divin atunci când venim la tronul harului în adevăr şi cu umilinţă. A nu veni înaintea lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a încerca să ne ascundem şi să fugim de lumina divină.

Voi fi sinceră şi voi împărtăşi cu voi un aspect din viaţa mea pe care a trebuit să îl aduc înaintea Domnului, la tronul harului Său. Domeniul hranei a reprezentat pentru mine o provocare toată viaţa. Nu-mi amintesc să fi avut probleme cu greutatea la vârsta copilăriei, dar îmi amintesc că prin clasa a zecea le auzeam pe prietenele mele de la liceu (care cântăreau mai puţin decât mine) plângându-se de faptul că erau grase. Şi m-am gândit: „Dacă ele cred că sunt grase, iar eu cântăresc mai mult, înseamnă că eu sunt într-adevăr grasă!” Cred că în acel moment cântăream cam 54 de kilograme. Îmi amintesc că de atunci hrana a devenit o problemă constantă în viaţa mea. Iar când mă gândeam la ce nu ar trebui să mănânc, gândul în sine mă făcea să mănânc mai mult.

Mama îmi spunea adesea lucruri de genul: „Cred că hainele ar sta mai bine pe tine ai arăta mai bine în hainele tale dacă nu ai mânca aceasta. De ce nu încerci să slăbeşti?” M-a dus chiar la un medic nutriţionist. Când am plecat la colegiu, ştiind că nu ar trebui să mănânc anumite lucruri, cumpăram mâncarea şi apoi o ascundeam. Ascundeam în dulap batoane de ciocolată Hershey. Odată am ascuns o întreagă prăjitură sub pat. Iar dacă cineva îmi spunea nu ar trebui să mănânc aşa ceva, acest fapt mă făcea să doresc să mănânc de zece ori mai mult din lucrul ce îmi era interzis. Aveam două locuri aproape de campus de unde puteam cumpăra hamburger. Îmi amintesc că mergeam la unul şi comandam cheeseburger, cartofi prăjiţi şi o cola – şi le mâncam acolo. Apoi mă urcam în maşină şi mergeam la celălalt loc de unde puteam cumpăra hamburger şi comandam un alt cheeseburger, cartofi şi un shake. Îmi era jenă să iau aşa de multă mâncare din acelaşi loc, aşa că mergeam în două locuri diferite. Dacă nu aveam prea mult timp la dispoziţie mergeam într-un singur loc şi spuneam: „Să vedem. Eu aş vrea un cheeseburger, cartofi şi o cola.” Apoi spuneam: „Acum, oare el ce spunea că vroia? A, mi-am amintit, el dorea un hamburger, o cola şi cartofi.” Mă purtam ca şi cum aş fi comandat pentru două persoane. Apoi mergeam şi mâncam eu singură totul. Dar eram conştientă că mă ascunsesem şi că minţisem.

Eliberată de ascunzişuri

Când m-am întors la Hristos, El m-a acceptat aşa cum eram şi cu trecerea anilor s-a produs o vindecare treptată a aceste pofte excesive de mâncare. Înainte de convertire, mâncatul excesiv reprezenta o reală patimă, dar cu trecerea anilor Domnul a îndepărtat din viaţa mea, în cea mai marea parte, această problemă

Dar din când în când trebuie să lupt, în special cu gândurile mele. De exemplu, ştiam că voi vorbi în Keystone (Colorado) la o conferinţă importantă a persoanelor necăsătorite şi m-am gândit: „Trebui să slăbesc până merg la Keystone.” Aş fi putut încerca şi chiar aş fi reuşit. Aşa că am gândit: „Bine, voi începe lunea viitoare.” Şi timpul se apropia când trebuia să plec la conferinţă, iar eu încă doream să slăbesc cu aproximativ 5 kilograme. Cu cât încercam mai mult, cu atât realizam de fapt mai puţin. I-am mărturisit frământările mele unei prietene apropiate: „Ştii Kay, sunt într-adevăr descurajată din cauza greutăţii mele. Nu mă simt bine. Mi-ar plăcea să slăbesc măcar cu 5 kilograme înainte de a merge la Keystone.” I-am spus cât cântăream. Ea s-a uitat la mine si m-a întrebat: „Ney, crezi că te vor iubi mai mult la acea conferinţă dacă vei fi ceva mai slabă?” M-am tulburat şi am răspuns: „De fapt, cred că există ceva în mine care crede acest lucru.” Ea s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Ney, eu te preţuiesc aşa cum eşti. Nu îmi pasă de câte kilograme ai.” Am început să plâng. Prietena mea Kay mi-a arătat ce însemna harul; iar aceasta pentru că mă smerisem şi spusesem adevărul. Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Am descoperit o nouă motivaţie lăuntrică, ceea ce m-a ajutat şi să pierd din greutate.

Ceea ce nu a făcut legea, a făcut harul. În Evrei 13:9 ni se spune: „ …căci este bine ca inima să fie întărită prin har.” Dumnezeu va face la fel pentru noi, dacă venim la El cu sinceritate.

Citiţi cu atenţie textul din Evanghelia lui Luca 18: 9-14, unde Iisus rosteşte următoarea pildă: „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.» Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.”

Umblaţi cu cinste şi credinţă

Dacă refuzăm să ne smerim şi să primim harul lui Dumnezeu, atunci nu poate exista o relaţie între noi şi El. Atunci când venim la Domnul şi îi spunem cât de repede ne prăbuşim în domeniile respective, atunci El ne va răspunde nevoilor noastre prin harul Său. Dumnezeu nu ne porunceşte să ne schimbăm singuri. În schimb, El ne cere să venim la El cu sinceritate şi credinţă, aruncând asupra Lui toate îngrijorările noastre (1 Petru 5:5-7).

Oamenii cei mai sănătoşi sunt oamenii care sunt conştienţi unde greşesc şi în loc să se dezvinovăţească, ei sunt capabili să rostească: „Doamne, ai milă de mine, sunt un păcătos.”

Fariseii încercau din greu să fie sfinţi, să păzească legea, dar motivaţia lor era să îi impresioneze pe ceilalţi. Iisus i-a numit „morminte văruite.” Ei arătau bine pe dinafară, dar înăuntrul lor erau morţi şi în inimile lor erau porniţi împotriva lui Iisus. De exemplu, ei au mers până la extremă în aplicarea legii „să nu faci nici un lucru în ziua de Sabat.” Atunci când Iisus a vindecat pe cineva în ziua de Sabat, fariseii, lipsiţi de orice compasiune, au condamnat gestul lui Iisus.

Uneori ne este mai uşor să avem o relaţie cu legea decât să avem o relaţie cu Domnul. Şi Satana ar prefera mai mult să ne îndreptăm atenţia asupra legii (poruncile lui Dumnezeu) decât să ne îndreptăm atenţia la Dumnezeu.

Dorim să avem parte de lucrarea harului lui Dumnezeu? Atunci trebuie să umblăm în adevăr şi în umilinţă. Apostolul Iacov, în epistola sa, spune: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (4:6).

Cu câţiva ani în urmă, la sfârşitul unui seminar, a venit la mine o femeie tânără. Faţa ei era întunecată şi părea foarte împovărată şi condamnată. În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că Domnul Hristos era prezent în viaţa ei, dar avea un obicei de care se ruşina foarte mult. A încercat zadarnic, de nenumărate ori, să scape de acel obicei. Nu se putea împotrivi.

În ciuda tuturor eforturilor şi juruinţelor pe care şi le-a făcut, nu se putea desprinde de acel obicei. Iar atunci când ceda ispitei, se simţea îngrozitor şi se considera condamnată. I-am explicat că Satana iubeşte faptul că noi păcătuim şi el iubeşte să ne lovească amintindu-ne acest fapt şi iubeşte să ne condamne. Am întrebat-o dacă i-a spus Domnului vreodată această problemă. Ea a spus că nu. Îi era foarte ruşine de ceea ce făcea, astfel că niciodată nu a venit la Domnul cu problema ei.

[imagine] „……..” (1 Ioan 4:10)

I-am dat următorul sfat: „Data viitoare când se mai întâmplă acest lucru, în loc să stai izolată, în loc să te condamni, aş vrea să îţi foloseşti păcatul pentru a-ţi aminti de dragostea lui Dumnezeu.” I-am spus că următoarea dată când se va confrunta cu aceeaşi problemă, va trebui să o aducă explicit înaintea lui Dumnezeu, spunând ceva de genul: „Doamne, Îţi mulţumesc că Îţi aparţin. Îţi mulţumesc că mă iubeşti. Doamne, sângele lui Iisus Hristos mă curăţeşte de orice păcat. Îmi recunosc păcatul, dar nu pot face alt fel până nu mă învredniceşti Tu. Doamne, îmi încredinţez Ţie voinţa; mă dăruiesc Ţie şi Cuvântului Tău. Oare vei face Tu în mine şi prin mine prin puterea Duhului Tău ceea ce eu nu pot face pentru mine însumi?”

Ne-am rugat împreună şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru harul şi pacea Sa. Era foarte evident pentru mine faptul că ea dorea să se pocăiască de acest păcat şi aşa a fost. Câteva luni mai târziu am primit un bilet de la ea, pentru că o rugasem să îmi scrie despre starea ei. În scrisoarea ei, mi-a spus că a făcut ceea ce i-am spus să facă. Ea a spus: „Ney, sunt uimită de felul cum în aceste câteva luni tot ceea ce mă tulbura a fost diminuat mult, foarte mult comparativ cu ceea ce se întâmpla înainte.” A fost dominată de păcat, dar atunci era în afara harului. În momentul când s-a smerit înaintea Domnului şi înaintea mea şi a adus păcatul în lumina harului divin, Dumnezeu i-a ieşit în întâmpinar.

Crede şi vei primi

„Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face.” (Evrei 4:13). Textul din Romani 5:20 spune: „Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.” Harul lui Dumnezeu este prezent, dar noi trebui să credem pentru a-l primi. Trebuie să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, fiind convinşi că El este gata să ne facă dăruiască harul său. Cineva a spus că trebuie să îndeplinim în mod absolut o condiţie inevitabilă pentru ca harul să producă schimbe în viaţa noastră – trebuie să ne încredem în harul lui Dumnezeu. Ceea ce se cere din partea noastră este să răspundem lui Dumnezeu prin a ne încrede în El. Iar această încredere a noastră în El va declanşa lucrarea Sa de înnoire a vieţii noastre.

Dacă ştiu că Dumnezeu este pe deplin credincios, dragostea Sa este pe deplin reală, bunătatea Sa este de o sinceritate desăvârşită, şi că preocuparea Sa pentru mine înseamnă cu adevărat o viaţă din abundenţă, atunci am credinţa că El va lucra într-un mod care este în armonie cu natura Sa. El se va coborî în adâncul fiinţei mele, acolo unde locuiesc eu cu adevărat. Harul Său mă poate transforma. Această transformare poate atinge cele mai profunde forţe interioare ale inimii mele, dorinţele mele cele mai adânci, şi El mă poate face o persoana nouă. Acesta este lucrul cel mai important pe care Dumnezeu promite să ni-l ofere. El spune: „voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10). Prin harul Său, Dumnezeu va face în vieţile noastre ceea ce legile exterioare niciodată vor putea face.

Apostolul Pavel le scrie credincioşilor din Corint: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18). Transformarea este un proces. Atunci când ne vom încrede în Dumnezeu şi vom crede promisiunile Cuvântului Său, El va avea libertatea de a lucra la transformarea inimilor şi minţilor noastre. Dar trebuie înţeles că această transformare nu apare imediat. Ea reprezintă mai degrabă un proces.

Lewis Sperry Chaffe a scris un studiu amplu despre har. La un moment dat, el face următoarea afirmaţie: „Mărturia copleşitoare a Cuvântului lui Dumnezeu este aceea că fiecare dimensiune a mântuirii, fiecare binecuvântare a harului divin în timp şi în eternitate este condiţionată doar de ceea ce este crezut.”

Dumnezeu ne transformă prin harul Său

Atunci cum putem avea parte de lucrarea harului lui Dumnezeu? Venim la Domnul cu slăbiciunile noastre, cu incapacitatea noastră, cu păcatul nostru şi cu eşecul nostru. Alegem să credem dragostea Sa şi capacitatea Sa de a ne schimba, atunci când noi ne odihnim în harul Său. Această alegere a credinţei noastre are drept rezultat creşterea noastră spirituală.

Apostolul Petru le adresează destinatarilor epistolei sale următorul îndemn: „creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (2 Petru 3:18).

În pilda Fiului risipitor din Luca 15, fiul risipitor a plecat de acasă, a risipit averea tatălui său, pentru ca în final să realizeze nevoia sa şi posibila bunătate a tatălui său (v.17-19). „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.»” Fiul s-a umilit, s-a ridicat şi a plecat spre casă. Acolo a fost primit cu încredere de tatăl său, dar fratelui mai mare nu i-a displăcut atitudinea tatălui lor. Fratele mai mare, care l-a mustrat aspru pe tatăl său pentru că şi-a revărsat harul peste fiul risipitor, reprezintă legalismul. În spatele atitudinii fratelui mai mare era logica legii: nu a ţinut legea, nu merită harul tău. Dar tatăl continua să îşi iubească fiul risipitor indiferent de ceea ce făcuse acesta

Relaţia cu Dumnezeu este mult mai puternică decât legea. Satanei i-ar plăcea să ne ţină mai mult preocupaţi de lege, cufundaţi în legalism, aşa încât să ne simţim vinovaţi şi condamnaţi tot timpul. Dar Cuvântul Domnului spune în Romani 8:1 „Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus.” Sub har noi avem mai mult decât propriile noastre resurse. Avem Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care ne împuterniceşte să facem voia Sa. Viaţa plină de Duhul înseamnă a fi conştient în fiecare clipă de realitatea harului Său. Viaţa plină de Duhul înseamnă să îmi recunosc vina când greşesc şi să vin mereu înaintea lui Dumnezeu cu greşelile mele. Creştem spiritual doar atunci când ne asumăm responsabilitatea păcatului nostru şi îi cerem lui Dumnezeu să ne schimbe.

Pe cruce, Iisus a murit pentru păcatele noastre, pentru răutatea noastră. Noi eram vinovaţi şi El a plătit vina păcatului nostru. Când ne mărturisim păcatele, noi identificăm lucrurile care sunt greşite în viaţa noastră – lucruri pentru care preţul iertării a fost deja plătit prin cruce. A fi un om al lui Dumnezeu înseamnă să rămâne umil şi sincer cu privire la păcatul tău şi a accepta harul divin şi lucrarea de creştere spirituală pe care el o realizează în noi.

John Powell a spus următoarele: „Credem că trebuie să ne schimbăm, să creştem şi să fim buni pentru ca să fim iubiţi. Dar mai degrabă suntem iubiţi şi primim harul Său ca să ne putem schimba, să putem creşte şi să fim mai buni.”

Singurul lucru care limitează vindecarea în viaţa noastră este dat de refuzul nostru de a ne deschide. Pentru a creşte trebuie să rămânem mereu lângă ceea ce este adevărat. Harul lui Dumnezeu ne dă libertatea de a sta înaintea lui Dumnezeu şi totodată de a sta faţă în faţă cu adevărul despre noi înşine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Ştiind că suntem iubiţi şi acceptaţi de El pe deplin, El ne cheamă să venim la El cu tot ce avem, pentru a ne putea ajuta să trăim o viaţă de libertate (Ioan 8:32) şi abundenţă (Ioan 10:10).

Nu mai suntem condamnaţi

Îmi aduc aminte de o femeie tânără care a venit la mine pentru consiliere. Descriindu-şi starea, ea îmi spunea că stomacul îi era numai noduri, vina era copleşitoare, şi nu mai putea să doarmă. Era plină de condamnări, o frică şi o umilire incredibilă. Motivul pentru care se simţea astfel se datora faptului că era implicată în imoralitate. Ştia faptul că acea relaţie nu îi era îngăduită. Era prinsă ca într-o plasă, şi îi era teamă să spună cuiva pentru că se temea de o atitudine de respingere. Cu capul plecat, şi-a depănat întreaga istorie. Nu a ascuns nimic pentru că avea nevoie de ajutor. Era plină de remuşcări datorită păcatului ei. S-a căit şi în prezenţa mea şi-a mărturisit păcatul Domnului şi a primit iertarea şi harul Său. Mi-a spus mai târziu că atunci când a venit la mine era într-o închisoare emoţională lăuntrică. Şi ce a găsit când a venit, în loc de respingere a fost dragoste şi acceptare.

Câteva luni mai târziu am primit o scrisoare de la ea, în care spunea: „Lanţurile mele au căzut, uşa închisorii s-a deschis larg. Am înţeles ce înseamnă libertate şi prospeţime. Când am fost în prezenţa ta, eu nu am făcut nimic. Ceea ce mi s-a întâmplat s-a datorat ţie şi a ceea ce eşti tu. Mi-ai arătat dragostea care vine de la Dumnezeu, acceptarea şi iertarea păcatelor mele.” Îi cerusem atunci să fie responsabilă faţă de mine şi mai târziu mi-a spus că nu a perceput responsabilitatea ca o povară. Mai degrabă s-a simţit în siguranţă pentru că a continuat să dea socoteală faţă de persoana care i-a arătat har. A continuat să primească ajutor şi a început să-şi înţeleagă mai bine nevoile personale. A mărturisit că harul a devenit ceva mai mult decât un concept teologic atunci când l-a experimentat în viaţa ei.

Legea care este bună, sfântă şi perfectă i-a descoperit păcatul ca într-o oglindă. S-a umilit şi şi-a mărturisit vina. Şi-a spus adevărul sieşi, mie şi Domnului. Ea a experimentat lucrarea harului atunci când avea cea mai mare nevoie. Aducându-şi păcatul la lumină şi mărturisindu-l înaintea Domnului cu umilinţă şi sinceritate, ea a putut beneficia de harul Său şi a primit eliberarea pentru a putea creşte.

[imagine] Nu există nici o condamnare (Romani 8:1)

Gândeşte-te la propriile tale domenii unde te simţi condamnat sau te temi de respingere… unde simţi că eşti departe de a fi perfect. Avem nevoie să venim la Dumnezeu cu umilinţă şi în adevăr, aducând înaintea Lui acele lucruri în care ştim că ne îndepărtăm cu uşurinţă de legea Sa. Nu trebuie să ne ascundem. Nu trebuie să minţim. Nu trebuie să ne simţim condamnaţi.

„Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1)

„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5:5-7)

„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Hristos …mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? …Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, …nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:31-39)

Acest articol este extras dintr-o carte publicată de WaterBrook Press © 2004 Ney Bailey. Toate drepturile rezervate. Nici o porţiune din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă, indiferent de formă sau mijloace, fără o permisiune scrisă. Este permisă trimisă trimiterea acestui articol şi altor persoane, însă doar dacă articolul este însoţit şi de această notă referitoare la drepturile de autor.

Ney Bailey este autorul lucrării Faith Is Not a Feeling (WaterBrook Press).

 

10 lucruri pe care le-a spus Iisus şi pe care creştinii le uită

În prezent, există trei mari tendinţe greşite în care se încadrează bisericile: egoismul, lipsa de viziune şi lipsa de compasiune faţă de oricine pătrunde pe uşa bisericii pentru prima dată. În opinia pastorului Joe McKeever, aceasta este consecinţa neascultării de poruncile date de Iisus, pe care creştinii le uită intenţionat.

Prima afirmaţie a lui Iisus care nu este respectată este „să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”. Pastorul McKeever declară că această poruncă nu este respectată din cauza concepţiei eronate că religia este ceva privat, ce este doar între credincios şi Dumnezeu. Cu toate acestea, afirmaţia lui Iisus vine chiar sub forma unei porunci (Evanghelia după Matei, capitolul 22), prin urmare nu este ceva facultativ.

A doua poruncă pe care credincioşii nu o pun în practică este cea legată de hrănirea celor înfometaţi, îmbrăcarea celor săraci, vizitarea celor bolnavi sau în închisoare din Evanghelia după Matei, capitolul 25. Iisus Christos cere tuturor ccredincioşilor să facă asta, la fel cum a făcut-o şi El când a trăit pe Pământ. De aceea, oricând avem ocazia, este bine să avem grijă de cei sărmani.

Un al treilea aspect pe care îl uităm este că iubirea semenilor şi a lui Dumnezeu nu este o emoţie, ci o acţiune, relevată în versetul în care Domnul Iisus ne-a cerut să ne iubim duşmanii (Evanghelia după Luca, capitolul 6). Nimeni nu le poate comanda emoţiilor, dar acţiunea presupune rugăciune, binecuvântare, ajutor concret – toate fiind acţiuni voite, afirmă McKeever pentru Christian Post.

Un al patrulea aspect pe care uităm ca ni l-a spus Iisus este că trebuie să ne aşteptăm să fim trataţi rău (Ioan 16:2). De cele mai multe ori, creştinii aşteaptă să fie iubiţi şi apreciaţi, dar în schimb sunt priviţi cu ostilitate. Asemenea aşteptări, diferite de cele afirmate de Mântuitorul, denotă o înţelegere greşită a Bibliei, conchide pastorul.

Din ultimele două aspecte derivă şi iubirea duşmanilor. Din păcate, creştinii dau adeseori dovadă de o ostilitate ieşită din comun, faţă de cei care nu le împărtăşesc opiniile. Pastorul dă câteva exemple pe care le-a observat în reţelele sociale, unde comunicarea facilitează ascunderea în spatele unui avatar sau pseudonim.

De asemenea, creştinii uită şi de invitarea la masă a celor „săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi” (Evanghelia după Luca, capitolul 14). Chiar dacă în ochii societăţii, aceştia sunt „cetăţeni de calitatea a doua”, McKeever subliniază că aceştia sunt la fel de valoroşi ca oricine altcineva în ochii lui Dumnezeu şi că jertfa lui Iisus pe crucea Golgotei acoperă şi păcatele acestora.

Al şaptelea element despre care a vorbit Iisus şi pe care creştinii îl uită este faptul că El mântuieşte, iar ei sunt chemaţi să prezinte acest adevăr şi celor care nu îl cunosc. Chiar dacă îi ajută pe cei în nevoie, creştinii au o chemare mai înaltă: să ofere oamenilor o altă perspectivă şi anume posibilitatea de a fi mântuiţi.

În al optulea rând, creştinii uită că a-L urma pe Iisus presupune schimbare. Deşi este dificil să ieşi din inerţie şi din zona personală de confort, Dumnezeu ne îndeamnă să renunţăm la obiceiurile dăunătoare pentru a avea o viaţă autentică de credinţă.

Un alt lucru pe care creştinii îl desconsideră este scopul credinţei, care nu este ascultarea de legi şi de reguli, ci ascultarea de Dumnezeu. Legalismul conduce, între altele, la omiterea lucrurilor esenţiale, care fac parte din perspectiva mai largă a trăirii creştine.

Iar în ultimul, dar nu în cel din urmă rând, creştinii omit să citească Biblia, dar aleg să scoată din context anumite versete. Pericolul este acela că acestea pot fi folosite ca argumente, deşi în context ele înseamnă altceva şi creştinii le pot folosi şi înţelege greşit.

Eu Îl cunosc, căci vin de la El şi El M-a trimis.

Ce liniştită măreţie,
ce cutremurătoare siguranţă,
ce părtăşie desăvârşită cuprinde această slăvită declaraţie a Domnului Iisus!…
Pe Atotputernicul Făcător şi Nemărginitul Dumnezeu,
Izvorul şi Viaţa tuturor celor văzute şi nevăzute, Eu Îl cunosc – a spus El. Adică: Eu L-am pătruns,
căci Eu vin de la El – adică din El –
fiindcă El M-a trimis, adică din El M-am exteriorizat…

Ce desăvârşită identificare cu Dumnezeu, adică identificare de Dumnezeu este aceasta!
Lumina unică – Dumnezeu. Pare Două. Dar numai pare Două. Fiindcă lucrarea mântuirii noastre o cerea… Însă ea a fost Una dintotdeauna şi pe totdeauna (Ioan 10, 30).
Ce altceva înseamnă cuvintele acestea: Cine crede în Mine crede în Cel ce M-a trimis pe Mine,
cine Mă vede pe Mine Îl vede pe El…
Cine Mă ascultă pe Mine Îl ascultă pe El…
Eu sunt în El şi El este în Mine, să credeţi aceasta (Ioan 12, 44-45; 14, 9-11).
Adică Eu sunt El, El este Eu – credeţi!
Chiar dacă acuma vi se pare cu neputinţă de înţeles cum se poate. Acesta este Adevărul pe care, ca să vă mân¬tuiţi, trebuie să-l credeţi.

De aceea Solia adusă de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu veşnic (Isaia 9, 6),
cu nume nebănuit (Apoc. 2, 17)
şi cu stăpânire nemărginită (Rom. 14, 9),
este absolut şi întru totul adevărată,
iar cine se bizuieşte pe El poate fi temeinic zidit şi absolut sigur că stă în adevărul biruitor şi în siguranţa mântuitoare.
Acest lucru îi va da o evlavioasă smerenie şi o recunoscătoare iubire cu fapta şi cu ascultarea
pe toată calea vieţii, până la sfârşit,
în credinţa lui Hristos.

Doamne Iisuse, Marele nostru Dumnezeu, Una şi Unul cu Tatăl,
aplecându-ne înaintea Feţei Tale, ne închinăm Ţie şi Te slăvim cu recunoştinţă pentru Harul cel mare al Tatălui şi Dumnezeului nostru,
pe care, din nemărginita dragoste pentru noi, ai venit să ni-l aduci.
Credem din tot sufletul nostru în tot ce eşti şi în tot ce ne-ai spus
şi, primind din toată inima Solia Sfintei Tale Evanghelii, dorim să Te urmăm cu ascultare unică, după cum şi Tu eşti Una cu Tatăl (Ioan 17, 21).
Amin.

Traian Dorz, din “Hristos – Învăţătorul nostru”

 

 

 

  Unirea in Hristos ne garanteaza Indumnezeirea 

 

 

In El avem rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor, dupa bogatiile harului Sau, pe care L-a raspandit din belsug peste noi, prin orice fel de intelepciune si de pricepere, caci a binevoit sa ne descopere taina voii Sale, dupa planul pe care-l alcatuise in Sine insusi, ca sa-l aduca la indeplinire la implinirea vremilor, SPRE A-SI UNI IARASI INTR-UNUL, IN HRISTOS, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant Efeseni 1: 7-10. Voi aveti totul deplin in El, care este Capul oricarei domnii si stapaniri. Caci in El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii. Pe voi, care erati morti in greselile voastre si in firea voastra pamanteasca netaiata imprejur, DUMNEZEU V-A ADUS LA VIATA IMPREUNA CU EL, DUPA CE NE-A IERTAT TOATE GRESELILE Efeseni 2: 9,10,13. . Pe cand Fiului I-a zis: Scaunul Tau de domnie, Dumnezeule, este in veci de veci, (in toate sau dealungul tuturor veacurilor) toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate. Tu ai iubit neprihanirea si ai urat nelegiuirea, de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tau Te-a uns cu un undelemn de bucurie mai presus de cat pe tovarasii Tai. Si caruia din ingeri I-a zis El vreodata: Sezi la dreapta Mea, pana voi pune pe vrajmasii Tai asternut al picioarelor Tale? Evrei1: 8,9,13. Ba inca, cineva a facut undeva urmatoarea marturisire: Ce este omul ca sa-Ti aduci aminte de el sau fiul omului, ca sa-l cercetezi? L-ai facut pentru putina vreme mai prejos de ingeri, l-ai incununat cu slava si cu cinste, l-ai pus peste lucrarile mainilor Tale, TOATE LE-AI SUPUS SUB PICIOARELE LUI. In adevar, daca I-a supus toate, nu I-a lasat nimic nesupus. Totusi, acum, INCA NU VEDEM CA TOATE II SUNT SUPUSE. Dar pe Acela care a fost facut pentru putina vreme mai prejos de cat ingerii, adica pe Isus, IL VEDEM INCUNUNAT CU SLAVA SI CU CINSTE DIN PRICINA MORTII PE CARE A SUFERIT-O,pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, EL SA GUSTE MOARTEA PENTRU TOTI Evrei 2: 6-9.

Fiecare clipa, fiecare ora, fiecare zi, fiecare an si fiecare vreme ne descopera tot mai mult, tot mai limpede, tot mai clar maretul plan al lui Dumnezeu. Taina lui Hristos, nu a fost facuta cunoscut fiilor oamenilor in veacurile trecute, in vremile trecute, in anii trecuti, in felul cum a fost descoperita ACUM sfintilor apostoli si proroci ai lui Hristos, prin Duhul, scrie apostolul aproape 2000 de ani in urma. Duhul este acela care descopera lucrurile ascunse si acoperite ale lui Dumnezeu. Descoperirea tainelor Dumnezeiesti se face numai la vremea randuita si insemnata in planul lui Dumnezeu, adica planul veacurilor. Descoperirea tainelor lui Dumnezeu apartine strict numai de voia, hotararea si planul lui Dumnezeu. Nu putina insemnatate au cuvintele apostolului cand zice: Dumnezeu a binevoit sa ne descopere taina voii Sale. Vreau sa zic; taina tinuta ascunsa din vesnicii si in toate veacurile, dar DESCOPERITA ACUM sfintilor Lui, carora Dumnezeu A VOIT sa le faca cunoscut care este bogatia slavei tainei acesteia intre Neamuri, si anume: Hristos in voi, nadejdea slavei. Sa cunoasca taina lui Dumnezeu Tatal, adica pe Hristos, in care sunt ascunse toate comorile intelepciunii si ale stiintei. Pe El Il propovaduim noi si sfatuim pe orice om si invatam pe orice om in toata intelepciunea, ca sa infatisem pe orice om, DESAVARSIT in Hristos Isus.

Taina voii lui Dumnezeu Tatal era ascunsa in Fiul Sau Isus Hristos. In Isus Hristos este asezata, este implinita si descoperita toata voia lui Dumnezeu. Nasterea, viata, crucea, moartea si invierea lui Isus, toate impreuna sunt taina voii lui Dumnezeu deplin implinita in Isus Hristos Fiul Sau.

Dumnezeu in planul si in intelepciunea Sa a randuit inca inainte de intemeierea lumii, NUMAI DOI FII: Unul fiu neascultator si al doilea Fiu ascultator. Primul fiu pamantesc si al doilea Fiu ceresc. Dumnezeu hotarase in planul Sau ca din pricina NEASCULTARII primului fiu, MOARTEA SA STAPANEASCA asupra intregului neam omenesc. Tot asa Dumnezeu hotarase in planul Sau ca din pricina ASCULTARII Fiului al doilea VIATA SA STAPANEASCA asupra intregului neam omenesc. In ambele cazuri Dumnezeu nu S-a consultat cu neamul omenesc, nu a luat in considerare vointa, parerea sau hotararea neamului omenesc acela pamantesc.  Dupa cum toti oameni mor din pricina neascultarii lui Adam, tot asa, toti oamenii vor invia in viata neperitoare din pricina ascultarii lui Isus Hristos. Dupa cum toti oamenii au purtat chipul celui pamantesc tot asa, toti oamenii vor purta chipul Celui Ceresc. Dupa cum in Adam toti oamenii au fost randuiti mortii , inca inainte de nasterea lor, tot asa in Hristos, toti oamenii au fost randuitii vietii neperitoare, inca inainte de nasterea lor. Dupa cum in Adam toti oamenii au ajuns sub stapanirea mortii prin pacat, tot asa, in Hristos toti oamenii vor ajunge sub stapanirea vietii neperitoare prin credinta. In Adam toti oamenii au fost inchisi in neascultare, iar in Hristos toti oamenii primesc indurare si eliberare.Pentru ca, dupa cum pacatul A STAPANIT dand moartea, tot asa si harul SA STAPANEASCA dand neprihanirea, ca sa dea viata vesnica, prin Isus Hristos, Domnul nostru, scrie apostolul Pavel fratilor din Roma.

Apostolul fiind convins de puterea crucii lui Isus, foloseste timpul trecut cand scrie despre stapanirea pacatului: A STAPANIT, iar unde scrie despre stapanirea harului foloseste timpul prezent si viitor: SA STAPANEASCA. In masura descoperirii tainei lui Hristos, apostolul declara foarte clar faptul ca pacatul a stapanit, ca pacatul a fost o imparatie, pacatul a fost o stapanire foarte puternica asupra intregi omenirii. Dealungul acestei puternice stapanirii nu s-a gasit nici un om care sa se poata elibera el singur, de sub jugul de fier al acestei stapanirii. Oameni din toate generatiile, oameni din toate veacurile, oameni cu renume, oameni saraci si oameni bogati, oameni slabi si oameni tari, oameni prosti si oameni intelepti, cersitori si imparati, bolnavi si sanatosi, femeii si barbati, tineri si batrani nimeni, niciodata nu a fost gasit vrednic sa se elibereze de sub stapanirea pacatului si de sub robia mortii. Iata ce marturiseste Duhul Adevarului in privinta aceasta: Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu, toti oamenii fie Iudei, fie Greci, sunt sub pacat. Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar. Nu ieste nici unul care sa aiba pricepere. Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toti s-au abatut si au ajuns niste netrebnici. Nu ieste nici unul care sa faca binele, nici unul macar. Aceasta era valabil si pentru ceice erau sub Lege, pentru ca orice gura sa fie astupata si toata lumea sa fie gasita vinovata inaintea lui Dumnezeu. Dar Scriptura a inchis totul sub pacat, pentru ca fagaduinta sa fie data celor ce cred, prin credinta in Isus Hristos. Fiindca Dumnezeu a inchis pe TOTI OAMENII in neascultare,ca sa aiba indurare de toti.

De la caderea in neascultare a lui Adam si pana la moartea lui Isus, pacatul a stapanit cu neantrerupta putere peste toti oamenii, netanand in socoteala vointa, dorinta si parerea omului. Daca asa a fost sub stapanirea pacatului, daca toata puterea de impotrivire, daca toata productia faptelor bune nu au putut elibera omul de sub stapanirea si jugul greu al morti, cum este si cum va fi in continuare sub stapanirea harului lui Dumnezeu aducator de viata? Daca Dumnezeu a INCHIS TOTUL sub pacat, daca Dumnezeu a INCHIS pe toti oamenii in neascultare, si nici un om, nici o fiinta dealungul vremii umblarii in drumul neascultarii, nu sa putut elibera din inchisoarea neascultarii, ce este si cum va fi in continuare, unde prin credinta in Isus Hristos oamenii primesc fagaduinta indurari si sunt eliberati din inchisoarea neascultari? Cum ieste si cum va fi in continuare unde prin ASCULTAREA LUI HRISTOS, Dumnezeu a deschis usa INDURARII SI A HARULUI SAU pentru toti oamenii? Cine va fi gasit puternic indeajuns sa reziste si sa invinga jertfa si viata lui Hristos? Multi oameni din Imperiul Crestin se compoarta ca vrajmasi ai crucii lui Isus si ai Harului indurator a lui Dumnezeu. Ei pe afara arata ca niste mieii dar din interiorul lor vorbesc ca niste balauri. Ei nu sunt trimisii MIELULUI CEL JUNGHIAT, ei propovaduiesc cu placere si bucurie lucruri impotriva crucii lui Isus si a harului lui Dumnezeu.

Daca Suveranul Creator si Dumnezeu, in intelepciunea si in planul voii Sale S-a folosit de domnii, stapanirii si puterii pe toata vremea si pe tot timpul umblarii omului in drumul neascultarii, tot asa Induratorul parinte Se foloseste de Domnii, Stapanirii si Puteri pentru manifestarea reala a Indurarii Sale in drumul ascultarii lui Isus. Daca in vremea temporara a neascultarii, Dumnezeu S-a folosit de Diavolul ca domnitor sau ca print, S-a folosit de pacat ca stapanitor si S-a folosit de moarte ca putere, tot asa in vremea ascultarii Se foloseste de Isus Hristos ca Domn si Imparat, Se foloseste de Har ca stapanire si se foloseste de Duhul vietii neperitoare ca putere.

Potrivit Scripturilor drumul neascultarii lui Adam SA SFARSIT PE DEALUL GOLGOTA IN FATA CRUCII LUI ISUS, unde Diavolul A FOST NIMICIT PRIN ASCULTAREA PANA LA MOARTE A LUI ISUS. Unde PACATUL A FOST OPRIT, RIDICAT SI STERS DIN AMINTIRILE LUI DUMNEZEU ODATA SAU PRIMA DATA SI PENTRU TOTDEAUNA, PRIN HARUL SI JERTFIREA LUI ISUS. Unde MOARTEA A FOST INGHITITA DE VIATA PRIN INVIEREA LUI ISUS HRISTOS. Unde Adam, OMUL VECHI A FOST RASTIGNIT SI APOI A MURIT PRIN MOARTEA LUI ISUS Aleluia!

Apostolul Pavel fiind orbit si apoi luminat de puterea vietii vesnice a lui Hristos, intalnita prima data pe drumul ce duce la Damasc, este intors cu fata spre crucea lui Hristos si prin Duhul Sfant este invatat, potrivit harului lui Dumnezeu, invatatura mult timp sigilata, despre taina lui Hristos. Numai dupa schimbarea aceasta Apostolul aseaza lucrurile in scrierea sa fiecare la locul lor. Deaceea declara el: Dupa cum pacatul A STAPANIT, numai dupa ce Pavel experimenteaza personal taina crucii lui Isus se intoarce cu fata spre vremea neascultarii, vremea trecuta, toata vremea pana la crucea lui Isus, si apoi plin de uimire, complesit de vestea buna declara: Dupa cum pacatul A STAPANIT. Sunt deplin incredintat ca Apostolul sa asezat, sa vazut, sa recunoscut pe el insusi ca fiind parte din vremea aceea in care pacatul A STAPANIT. Iata ce marturiseste apostolul: Multumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a intarit, ca m-a socotit vrednic de incredere si m-a pus in slujba Lui, macar ca MAI INAINTE eram un hulitor, un prigonitor si batjocoritor. Dar AM CAPATAT INDURARE, pentru ca lucram din nestiinta, in necredinta! Caci eu sunt cel mai neansemnat dintre apostoli, nu sunt vrednic sa port numele de apostol, fiindca AM PRIGONIT Biserica lui Dumnezeu. Prin HARUL lui Dumnezeu SUNT CE SUNT. 1Timotei 1: 12,13, 1Corinteni 15: 9,10.Apostolul foloseste expresia MAI INAINTE, apostolul cu multa recunostinta, cu multa apreciere fata de harul indurator privind in vremea trecuta spune el: MAI INAINTE ERAM. Mai inainte de ce? Mai inainte de nimicirea lui Satan, mai inainte de iertarea pacatelor…. Mai inainte de harul si crucea lui Hristos. Dar am capatat indurare continua el. Indurarea aceasta nu a venit ca o rasplata, ca o recompensa pentru pacat, caci plata pacatului este moartea. Indurarea aceasta a venit in urma multor pacate ca un dar al harului lui Dumnezeu descoperit in ascultarea si jertfa lui Isus. Din cauza puteri Harului lui Dumnezeu fiecare om la randul cetei lui va face aceasta marturisire: MAI INAINTE ERAM… DAR ACUM AM CAPATAT INDURARE Aleluia!

Dragi si stimati prieteni, citind acestea cuvinte va rog pentru indurarea si puterea Imparatiei lui Hristos, opritiva pentru cateva momente si daca stiti sigur ca ati experimentat personal puterea harului si a crucii lui Hristos, aducetiva aminte de vremea trecuta, de vremea cand pacatul stapanea, puteti voi declara impreuna cu apostolul: MAI INAINTE ERAM? Sunt sigur ca privind din nou la vremea de acum, vremea ascultarii, vremea indurarii, vremea harului si a jertfei lui Hristos prin Duhul Sfant veti declara impreuna cu apostolul: Dar ACUM am capatat indurare, dar acum sub stapanirea harului, prin acest har indurator sunt ce sunt.

Ca niste ape linistite dar foarte adanci sunt cuvintele scrise de apostolul care zice: Dupa cum pacatul a stapanit dand moartea,TOT ASA si harul sa stapaneasca dand neprihanirea, ca sa dea viata vesnica, prin Isus Hristos Domnul nostru. Daca stapanirea pacatului a fost destul de puternica sa tina in robia mortii toata omenirea TOT ASA scrie apostolul si stapanirea harului va fi si este destul de puternica sa conduca TOATA OMENIREA in libertatea vietii vesnice prin jertfa lui Isus Hristos Aleluia!

Pentru toti impotrivitori jertfei si ai crucii lui Isus, pentru toti care inca nu au ajuns sa valorifice valoarea si puterea harului MACAR la valoarea si puterea pacatului ca sa poata declara ca si apostolul: TOT ASA, vreau foarte pe scurt sa arat ca tot apostolul Pavel vorbind de acelasi subiect declara cu multa indrasneala prin lumina Duhului urmatoarele cuvinte: Unde s-a inmultit pacatul, acolo harul sa inmultit si MAI MULT. Daca, deci prin gresala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, CU MULT MAI MULT cei ce primesc, in toata plinatatea, harul si darul neprihanirii, vor domni in viata prin acel unul singur, care este Isus Hristos. Daca prin gresala unuia singur, cei multi au fost loviti cu moartea, apoi CU MULT MAI MULT harul lui Dumnezeu si darul pe care ni l-a facut harul acesta intr-un singur Om, adica in Isus Hristos, s-a dat DIN BELSUG celor multi.

Trebuie mentionat faptul ca apostolul foloseste expresia aceasta foarte importanta: A STAPANI, privind in concordanta Strong’s #936 vedem ca in limba Greaca se refera la stapanirea imparateasca, stapanirea regala. Asa dar daca pacatul a stapanit cu puterea deplina, a stapanit cu putere imparateasca, coborand in locuinta mortilor toata omenirea, TOT ASA, adica o stapanire generala, o stapanire totala, o stapanire universala, o stapanire imparateasca prin care sunt afectati toti oameni, toata omenirea va fi inaltata in libertatea vietii vesnice. Apoi Apostolul face o comparatie a modului si a felului de stapanire uimit de diferenta el exclama: CU MULT MAI MULT. Cat este ore CU MULT MAI MULT?

Si totusi cei ce inca nu au cazut in genunchi si cu fata la pamant in prezenta puterii si al farmecul slavei crucii Mielului cel junghiat declara in necunostinta si necredinta lor: Un diavol victorios care stapaneste pentru eternitate marea parte a omenirii, un pacat pe care sangele nevinovat al Milului lui Dumnezeu nu a putut sa-l stearga, o moarte care fiind eterna nu poate fi invinsa de viata daruita omenirii in dimineata invierii Fiului lui Dumnezeu si un om vechi care nu a putut fi rastignit impreuna cu Isus si care om trebuie reparat prin fapte de pocainta si faptele bune a Legi.

In El avem rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor, dupa bogatiile harului Sau. Sub stapanirea pacatului a fost un singur om gasit vinovat si toti oameni au fost condamnati la moarte, sub stapanirea harului este mult mai mult diferit: toti oamenii sunt gasiti vinovati, si pentru toate pacatele multe si murdare ale omenirii este UNA SINGURA HOTARARE DE IERTARE. Sub stapanirea pacatului fiecare om trebuia sa aduca un miel ca jertfa pentru pacat, si cel putin una data in fiecare an, sub stapanirea harului pentru pacatele tuturor oamenilor sa adus UNA SINGURA jertfa de iertare, una singura data pentru totdeauna. De aceea scrie apostolul: Numai in El avem noi, toti oamenii rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor. Iertarea pacatelor a tuturor oamenilor odata pentru totdeauna: Si aceasta sa facut asa din cauza, sau dupa bogatiile harului Sau.

Prin sangele Sau avem iertarea pacatelor. Aceasta ne adevereste ca iertarea pacatelor omenirii este facuta deja, da, a fost facuta atunci si acolo unde Mielul lui Dumnezeu a ridicat, a curatit si a sters pacatele lumii fiind rastignit pe cruce. De ce oare Mai Mari Imperiului Crestin se impotrivesc celor scrise si nu recunosc ca iertarea pacatelor omenirii sa facut atunci pe Golgota prin sangele lui Hristos, si in nestiinta lor declara ca numai unde oameni se caiesc, postesc, plang pentru pacatele lor, se roaga, se supun la anumite suferinti, viziteaza anumite locuri sfinte, numai atunci si numai dupa aceea poate ca vor dobandi mila si iertare pentru pacate?  Tot ce a fost realizat in crucea lui Isus, adica in toata viata Lui, de la nasterea Sa in ieslea Betleemului si pana la moartea Sa pe cruce, este si continua sa fie materializat, este manifestat si indeplinit cu mare putere in fiecare fiinta omeneasca, in universul fizic si in universul spiritual PRIN VIATA NEMURITOARE A LUI HRISTOS ISUS FIUL TATALUI.

Cred eu ca dimineata invierii, a invierii lui Isus intr-o viata nemuritoare, este cel mai mare motiv de bucurie pentru toata creatiunea. In trupul Sau muritor, Isus S-a aratat omenirii in vederea pacatului, dar in trupul Sau nemuritor sa aratat omenirii in dimineata invierii, in vederea mantuirii adica in vederea VIETII VESNICE Aleluia! Hristos, dupa ce S-a adus jertfa o singura data, ca sa poarte pacatele multora, Se va arata a doua oara, nu in vederea pacatului, ci ca sa aduca mantuire celor ce-L asteapta Evrei 9: 28.

Dumnezeu Cel Atotputernic putea sa mantuiasca omenirea prin multe metode, pe mai multe cai de mantuire. Daca in dimineata invierii lui Isus, fiecare om era transformat si imbracat in nemurire odata cu momentul invierii din morti a lui Isus, atunci marea parte a omenirii nu stia cine si de ce a facut aceasta importanta schimbare in vietile lor. Nu aveau fericita ocazie sa stea fiecare personal in prezenta Mielului cel junghiat si sa primeasca cu multa bucurie darul lui Dumnezeu Tatal viata vesnica. Din cauza iubirii Sale Dumnezeu a ales metoda aceasta, da din cauza iubirii El a ales Calea aceasta adica pe Isus. Dumnezeu deasemenea putea sa trimita un Cuvant neantruchipat, un Cuvant gol de natura pamanteasca, si prin El prin acel Cuvant al Sau sa mantuiasca omenirea. Multe, multe metode avea Dumnezeu la dispozitia intelepciuni Sale, dar complesit, umplut de focul dragostei Sale pentru omenire, El allege Calea aceasta, El trimite Cuvantul guri Sale sa se intruchipeze, sa se desbrace de glorie si slava vietii si sa se imbrace cu natura trecatoare a omului pamantesc devenind FIUL OMULUI. El Isus chiar ca a intrat in randul semintiei neamului omenesc. El a devenit om facanduse partas la toate conditiile si nevoile omului pamantesc.

Tot ce Dumnezeu a daruit omenirii este asezat in Isus Hristos Fiul Sau, noi avem totul din plin in El. Dumnezeu putea sa schimbe starea noastra pamanteasca, a intregi omenirii in mai putin de o clipa. El printr-un Cuvant trimis, printr-un Cuvant rostit de gura Lui putea sa faca sa primim tot ce aveam noi nevoie pentru mantuirea noastra, totul aparea si se implinea in noi intr-un singur moment. Dar Dumnezeu in mareata Sa intelepciune in dragostea Sa pentru omenire S-a turnat El insusi in Fiul Sau, apoi ne-a trimis pe Fiul, si in Fiul avem totul si din plin Aleluia!

Totul in ce priveste mantuirea, neprihanirea si puterea vietii vesnice se gaseste in Isus Hristos Fiul Tatalui Ceresc. Motivul principal pentru care totul a fost asezat de Dumnezeu in Fiul Sau este ca sa venim la El, sa ne intalnim cu El, sa-l vedem pe El, sa-l cunoastem pe El, sa ne prezinte El pe Tatal si in final sa ne conduca El la Tatal. De aceea scrie apostolul adevaratele cuvinte cand zice: In El avem rascumparare, in sangele Lui iertarea pacatelor….in El avem viata si nemurirea, in El avem totul si din belsug. Trebuie amintit aici ca totul ce Dumnezeu a asezat in Isus Hristos este COMPLECT TERMINAT, ESTE PERFECT si nu este nevoie de nici o reparatie, nimic de adaugat, nimic de scos afara.  Acum in Hristos Satan este nimicit, acum in Hristos pacatul este oprit, este ridicat si sters, acum in Hristos moartea a fost inghitita de viata neperitoare, acum in Hristos omul vechi a fost rastignit si a murit, este mort, acum in Hristos avem impacarea, adica impacarea celor doi (Israel si Neamurile) intr-un singur trup, si acesta unul singur trup adica trupul intregi omenirii a fost impacat cu Dumnezeu prin crucea lui Isus. Tot in El avem harul, neprihanirea, viata, unirea si implinirea tuturor fagaduintelor lui Dumnezeu, in El avem totul si din belsug.

Cu toate ca fiecare fiinta omeneasca are totul totului tot in Hristos Isus Fiul Tatalui Ceresc, are apropierea, are impacarea, are iertarea, are salvarea, neprihanirea si unirea… totusi daca nu aude, daca nu stie, daca nu crede, daca nu merge, daca nu se apropie, daca nu ajunge la Hristos, daca nu primeste toate acestea personal de la Hristos, NU ARE NIMIC, ESTE INCA GOL SI LIPSIT DE TOT CE DUMNEZEU I-A DARUIT IN HRISTOS ISUS DOMNUL, ESTE INCA SUB PACAT SI MOARTE. NIMENI SI NIMIC NU ARE DREPTUL SI AUTORITATEA SA IA DIN DARURILE LUI DUMNEZEU ASEZATE IN ISUS HRISTOS SI SA LE IMPARTA, SA LE DISTRIBUIE OMENIRII, FARA CA OMENIREA, FIECARE OM PERSONAL SA VINA LA HRISTOS. NU ESTE NICI O CALE DIN NOU ACASA LA TATAL NUMAI PRIN HRISTOS. Dumnezeu S-a ascuns in Fiul Sau si apoi a dat pe Fiul, apoi a trimis pe Fiul chiar pentru acest motiv: CA OMENIREA VENIND LA FIUL SA INTALNEASCA, SA GASEASCA, SA CUNOASCA SI SA GUSTE DRAGOSTEA TATALUI SI DARURILE SALE ASEZATE DIN BELSUG IN FIUL. ALELUIA!

Daca Dumnezeu nu era in dragoste cu lumea de oameni, ci vroia numai sa-I salveze din robia morti, atunci Dumnezeu avea la indemana multe, nenumarate metode de salvare fara sa trimita pe Fiul, Dragostea Sa. Sau chiar daca a trimis pe Fiul putea sa salveze omenirea odata cu invierea lui Isus din morti, toti oameni puteau fi adusi la viata in mai putin de o clipa. Erau adusi la viata nemuritoare toate familiile pamantului, fara sa se intalneasca, fara sa cunoasca pe Isus, si fara sa cunoasca pe Tatal si nici puterea harului Sau. Dar Dumnezeu nu era interesat numai sa salveze oameni de la moarte, El era interesat sa atraga pe toti oameni la Sine, sa aiba o relatie si o unire cu neamul omenesc, El vroia ca oameni Sa-l cunoasca si intorcanduse din nou acasa la Tatal, sa formeze o familie, o familie cu multi copii, deaceea mantuirea cu toate ca este terminata la Calvar prin cruce, se primeste practic totusi numai prin credinta si intalnirea personala cu Hristos.

Asa dar dragi cititori Mantuirea este NUMAI in Isus Hristos Mantuitorul Lumii. Mantuirea nu poate fi PRODUSA DE FAPTELE LEGI, mantuirea nu poate fi produsa de nici un obicei, de nici o traditie pamanteasca, de nici un om,de nici o institutie, organizatie sau societate omeneasca, de nici un system sau organizateie religioasa. Mantuirea si viata vesnica nu pot fi produse practic si firesc nici chiar de SFANTA SCRIPTURA, asa cum de fapt declara si Isus cand a zis: (voi) cercetati Scripturile, pentru ca (voi) socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti SA VENITI LA MINE ca sa aveti viata Ioan 5:39,40. Este foarte adevarat ca Mai Marii poporului Israel cercetau Scripturile socotind ca prin ele vor primi viata vesnica, dar tocmai Scripturile marturiseau ca viata vesnica nu putea fi produsa de ele, marturiseau cu putere ca viata vesnica era Isus Hristosul lui Dumnezeu. Si spunea Isus ca Mai Marii poporului au ramas in continuare sa cerceteze Scripturile in speranta ca prin ele vor dobandi viata vesnica, si au refuzat, s-au impotrivit lui Isus si NU AU MERS LA EL SA PRIMEASCA DE LA EL DARUL LUI DUMNEZEU, VIATA VESNICA. Viata vesnica este darul lui Dumnezeu, si nu se poate cumpara, ea nu se poate castiga, ea nu se primeste in schimbul faptelor bune sau rele, ea nu se poate da in schimbul aurului, margaritarelor sau comorilor pamantesti. Viata vesnica este darul lui Dumnezeu care nu se poate comercializa. Viata vesnica este daruita omenirii ca o dovada netagaduita a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, asezata in Fiul Sau Isus Hristos. Numai Isus Mielul lui Dumnezeu a fost gasit vrednic sa aiba si sa daruiasca, sa fie DADATORUL VIETII VESNICE. Biblia nu are autoritate sa produca mantuirea sau viata vesnica. Biblia vorbeste despre Isus si despre Tatal, Biblia trimite oameni la Isus, ca prin Isus Sa-l gaseasca pe Tatal. Numai in Isus Hristos locuieste plinatatea lui Dumnezeu. Numai Isus este Calea, Adevarul si Viata. Daca pentru diferite motive Biblia ar fi arsa, daca Biblia nu ar mai exista, daca ar fi generatii de oameni care nu au vazut si nu au auzit despre minunata carte Biblia nici odata, totusi mantuirea omenirii castigata la Calvar si puterea vietii vesnice ar continua fara nici o intarziere prin Duhul Sfant, si prin puterea vietii neperitoare a lui Hristos dupa cum scrie undeva: De aceea si poate sa mantuiasca in CHIP DESAVARSIT pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, PENTRU CA TRAIESTE PURURI (El este viu, El este viata vesnica) ca sa mijloceasca pentru ei.

Fiecare fiinta omeneasca trebuie sa vina personal la Isus si prin credinta sa primeasca personal tot ceia ce Dumnezeu cu iubire a asezat in Fiul Sau Isus Hristos. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine. Nimeni nu poate veni la Mine, daca nu-l atrage Tatal declara Isus in scrierea lui Ioan. Oameni nu pot veni la Isus numai fiecare la RANDUL CETEI LUI. Dumnezeu a hotarat in marea Sa intelepciune o anumita ordine, o anumita randuiala dupa care ordine fiecare fiinta omeneasca este programata sa vina la Isus primind prin credinta darul harului lui Dumnezeu viata neperitoare. Dupa cum in Adam din pricina neascultari lui, toata omenirea a fost randuita mortii, totusi fiecare om a murit numai la randul cetei lui, tot asa si in Hristos, din pricina harului lui Dumnezeu si din pricina ascultari lui Isus, toata omenirea este randuita prin decretul lui Dumnezeu (care este invierea lui Isus din morti), sa aiba parte de viata neperitoare, totusi fiecare om va mosteni viata neperitoare NUMAI LA RANDUL CETEI LUI. Daca uni oameni au fost randuiti de Dumnezeu, sa fie PRIMI pe lista vieti neperitoare numiti in Scriptura PRIMELE ROADE sau PARGA, aceasta nu inseamna ca ceata aceasta de oameni sunt SINGURI OAMENI randuiti sa primeasca viata vesnica. Ceata aceasta de oameni nu sunt SINGURI, ei sunt PRIMI PE LISTA VIETII VESNICE, ei sunt primele roade ale mantuirii si ale vietii vesnice. Iar ceilalti oameni carora inca nu le-a venit randul, raman in continuare sa traiasca sub puterea mortii si a pacatului, pana la vremea randuita de Dumnezeu si numai atunci, si numai in prezenta Fiului lui Dumnezeu fiecare personal prin credinta, va primi darul harului lui Dumnezeu asezat in Hristos Isus Domnul Vietii. Dovada cea mai mare, dovada netagaduita a lui Dumnezeu pe care a dat-o omenirii, unde a socotit vrednicia jertfei ascultarii lui Isus, destul de puternica sa nimiceasca pe Diavolul, indeajuns de curata sa stearga pacatul si neprihanita ca sa invinga moartea, este INVIEREA DIN MORTI A LUI ISUS.

Cu toate ca omenirea are toate acestea si toate altele neamintite in scrierea aceasta, complect terminate si din belsug in Isus Hristos, totusi fiecare persoana este si ramane in continuare tot sub robia mortii si sub stapanirea pacatului pana in ziua zilelor cand atras de Tatal, personal la randul cetei lui, in prezenta lui Hristos, va gusta darul lui Dumnezeu si puterea dragostei si a crucii lui Isus Aleluia!

Taina crucii lui Isus este ca si raul cu apa vietii, care curge de sub tronul Imparatiei lui Dumnezeu, si care in curgerea lui la vale devine tot mai mare, mai inbelsugat si daruieste viata ori unde ajunge. Felul in care Dumnezeu a hotarat sa mantuiasca omenirea este considerat de foarte multi oameni nu mai mult decat o nebunie. Nu se pot anula nici desconsidera zeci si sute de Scripturi, unele privind spre cruce, prevestind, preantampinand mareata dragoste Dumnezeiasca ascunsa in crucea lui Hristos, iar altele coborand de la Calvar, imprimate si umplute cu vestea buna a crucii lui Isus si vestea buna din dimineata invierii. Dupa ce Dumnezeu a declarat intreaga omenire NEPRIHANITA prin Isus Hristos, adica in pline drepturi pentru a primi viata vesnica, dupa ce Dumnezeu a declarat in fata intregului univers vrednicia jertfei lui Isus si deplina Lui biruinta asupra lui Satan, asupra pacatului, asupra morti si asupra Locuintei Mortilor, rastignirea si moartea omului vechi. Da dupa toate acestea deplin indeplinite in ascultarea lui Isus, pentru si de dragul omenirii, Dumnezeu porunceste cu autoritate ca toti oameni fiecare la randul cetei lui sa creada, sa primeasca si sa marturiseasca pe Fiul ca Domn si Dadatorul Vietii dupa cum zice Scriptura: Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta, adica de vremea sub neascultarea lui Adam. Iar ACUM in Isus Hristos porunceste tuturor oamenilor de pretutindeni, sa se pocaiasca, pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita, prin faptul ca L-a inviat din morti Fapte.A 17:30,31. Toate le-ai supus sub picioarele lui. In adevar, daca I-a supus toate, nu I-a lasat nimic nesupus. Totusi, acum, inca nu vedem ca toate ii sunt supuse. Dar pe Acela care a fost facut pentru putina vreme mai prejos decat ingerii, adica pe Isus, Il vedem INCUNUNAT CU SLAVA SI CU CINSTE din pricina mortii pe care a suferit-o, pentru ca, PRIN HARUL lui Dumnezeu, El sa guste moartea pentru toti Evrei 2: 7-9.

Este foarte interesant felul de exprimare a scriitorului in scrierea sa catre fratii Evrei. Odata ce Isus si-a terminat cu bine misiunea Sa, odata ajuns in prezenta Tatalui in calitate de Miel junghiat, Dumnezeu Tatal L-a gasit vrednic si I-a pregatit un tron de domnie si o imparatie. Toate lucrurile I-au fost supuse sub picioarele Lui, si nu I-a lasat nimic nesupus. Totusi acum, inca NU VEDEM CA TOATE II SUNT SUPUSE, scrie scriitorul foarte increzator in viitor. Dar ca sa ne asigure despre cele ce urmeaza, sa ne asigure ca toate lucrurile in final vor fi supuse lui Hristos, continua scriitorul unde zice: Dar Il vedem pe Isus INCUNUNAT cu slava si cu cinste din pricina mortii pe care a suferit-o. Din pricina mortii Sale la Calvar  este incununat Isus cu slava si cu cinste, pentru ca prin harul lui Dumnezeu El a gustat moartea pentru TOTI OAMENI. Daca noi oameni NU VEDEM INCA ca toate lucrurile sunt supuse lui Isus, aceasta nu inseamna ca lucrurile nu au fost supuse lui Isus. Daca Scriptura si Duhul Sfant declara cu putere biruinta crucii lui Isus prin cuvinte ca acestea: Pe voi, care erati morti in greselile voastre si in firea voastra pamanteasca netaiata imprejur, DUMNEZEU V-A ADUS LA VIATA IMPREUNA CU EL, dupa ce ne-a iertat toate greselile. A DESBRACAT domniile si stapanirile si le-a facut de ocara inaintea lumii, dupa ce a iesit biruitor asupra lor prin cruce Coloseni 2: 13,15. EL NE-A MANTUIT, nu pentru faptele facute de noi in neprihanire, ci pentru INDURAREA LUI, prin spalarea nasterii din nou si prin inoirea facuta de Duhul Sfant, pe care L-a varsat din belsug peste noi, PRIN ISUS HRISTOS, Mantuitorul nostru, pentru ca, ODATA SOCOTITI NEPRIHANITI PRIN HARUL LUI, sa ne facem, in nadejde, mostenitori ai vietii vesnice Tit 3: 5-7. Puterea crucii lui Hristos si tot ceia ce sa intamplat si indeajuns indeplinit la Calvar va fi vestit, se va auzi, va fi crezut si deplin infaptuit pe toate meridianele lumii, in fiecare fiinta, in toate lucrurile si in intregul univers prin tronul si Imparatia Mielului lui Dumnezeu, prin puterea dragostei lui Dumnezeu si prin puterea jertfei Mielului Cel Junghiat potrivit celor declarate de Duhul Adevarului prin apostolul care zice: Caci daca moartea a venit prin om, tot prin Om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum toti mor in Adam, tot asa, toti vor invia in Hristos, dar fiecare, la randul cetei lui. Hristos este cel dintai rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. In urma, va veni sfarsitul, si acum si aici pun aceasta intrebare: Cand va veni sfarsitul? Cred eu ca raspunsul corect este IN URMA, sau LA URMA. In cazul de fata cuvintele “in urma” se refera la ceia ce urmeaza, adica urmatorul va fi ceia ce este la urma, adica la capat, adica ultimul. In alte cuvinte apostolul scrie fratilor din Corint despre taina invierii in Hristos, unde fiecare om inviaza in Hristos NUMAI la randul cetei lui. Apoi apostolul mentioneaza aici trei diferite cete: 1) Hristos este cel dintai rod. 2) Apoi, la venirea Lui, ceice sunt ai lui Hristos. 3) In urma, adica dupa aceea, vor veni ultimi, adica cei de la urma. Iar cu acestia din urma va veni sfarsitul. Ce sfarsit va veni? Sfarsitul la ce? Sfarsitul cui? Cred eu ca se refera apostolul la SFARSITUL INVIERII OAMENILOR IN HRISTOS. Cand ultimul om din neamul omenesc va invia in final in Hristos primind prin credinta in El viata neperitoare, atunci si acolo va fi SFARSITUL IMPARATIEI LUI HRISTOS, cand El va da Imparatia in mainile lui Dumnezeu Tatal, dupa ce va fi nimicit orice domnie, orice stapanire si orice putere. Caci TREBUIE ca El sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii (pe toti si toate cele supuse Lui  prin biruinta Calvarului) sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, in adevar, a pus totul sub picioarele Lui. Dar cand zice ca totul I-a fost supus, se intelege ca afara de Cel ce I-a supus totul. Si cand toate lucrurile Ii vor fi supuse, atunci chiar si Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu sa fie totul in toti Aleluia! 1Corinteni 15: 21-28. Pentru mai multe informatii despre Planul Veacurilor, va rog vizitati http://www.kingdomplan.net.

 

Cereti si vi se va da, Cautati si veti gasi, Bateti si vi se va deschide

 

Intr-o zi, Isus se ruga intr-un loc anumit. Cand a ispravit rugaciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: Doamne invata-ne sa ne rugam, cum a invatat si Ioan pe ucenicii lui. El le-a zis: Cand va rugati, sa ziceti: tatal nostru care esti in ceruri! Sfinteasca-se Numele Tau, vie imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant. Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua in fiecare zi, si ne iarta noua pacatele noastre, fiindca si noi iertam oricui ne este dator, si nu ne duce in ispita, ci izbaveste-ne de cel rau. Apoi le-a mai zis: Daca unul dintre voi are un prieten si se duce la el la miezul noptii si-I zice: Prietene, imprumuta-mi trei paini, caci a venit la mine de pe drum un prieten al meu si n-am ce-I pune inainte, si daca dinauntrul casei lui, prietenul acesta ii raspunde: Nu ma tulbura, acum usa este incuiata, copiii mei sunt cu mine in pat, nu pot sa ma scol sa-ti dau paini, va spun: chiar daca nu s-ar scula sa I le dea, pentru ca-I este prieten, totusi, macar pentru staruinta lui suparatoare, tot se va scula si-I va da tot ce-I trebuie. De aceea si Eu va spun: cereti si vise va da, cautati si veti gasi, bateti si vi se va deschide. Fiindca oricine cere capata, cine cauta gaseste, si celui ce bate I se deschide……Deci, daca voi, care sunteti rai, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri, cu cat mai mult Tatal vostru cel din ceruri va va da Duhul Sfant celor ce I-L cer! Luca11: 1-13.

 Evanghelistul Luca descrie parca inceputul unei zile de lucru a lui Isus. Nu ma indoiesc de faptul ca Isus se ruga in locul acela ANUMIT destul de dimineata, poate odata cu venirea zorilor, poate chiar putin inainte de rasaritul soarelui. Dupa cum prin rasaritul soarelui incepea o noua zi, cred eu ca tot la fel, Isus se pregatea, se reamprospata prin rugaciune in prezenta slavei lui Dumnezeu, pentru a incepe o noua zi. Isus se rugase de unul singur in locul acela ANUMIT. Dupa terminarea rugaciuni se vede din cele scrise ca Isus a venit in mijlocul ucenicilor si unul din ucenicii Lui I-a zis: Doamne, invata-ne sa ne rugam, cum a invatat si Ioan pe ucenicii lui. Sunt sigur ca atat ucenici lui Ioan cat si ucenici lui Isus se rugau si stiau in felul lor diferite rugaciuni. Este foarte evident ca Ioan a invatat pe ucenici lui un nou fel de rugaciune. Ucenicii lui Isus devin gelosi si vor si ei sa invete un nou fel de rugaciune, probabil un fel de rugaciune mai bun si mai bogat decat aveau ucenici lui Ioan, vroiau competitie. Isus care umbla tot timpul in voia Tatalui, cunoaste ca a sosit timpul randuit in care sa indrepte inima ucenicilor spre destinul lor. Era un timp randuit in care ucenici sa priveasca, sa gandeasca, sa mediteze si sa aiba partasie cu Tatal in timpul rugaciuni lor. Cred ca Isus avea partasie cu Tatal in aceasta rugaciune, cred ca Isus putin mai de dimineata, atunci cand era in locul ANUMIT, staruia in rugaciune, cautand sa fie in voia Tatalui, in rugaciune El se unea, se impletea cu voia si planul lui Dumnezeu. Isus invata pe ucenici acest fel de rugaciune, o rugaciune care unea atat pe ucenici cu Isus dar si pe Isus cu Tatal. Altfel spus Isus invata pe ucenici rugaciunea Sa, da aceasta era dorinta si rugaciunea lui Isus in prezenta Tatalui. Cred deasemenea ca Isus invatase acest model de rugaciune prin Duhul Sfant a lui Dumnezeu. Cred ca Isus in timpul rugaciuni se zidea, se incuraja, se inconjura de jur imprejur cu dorinta, voia si planul lui Dumnezeu cu privire la omenirea pamantului. Isus in rugaciunea Sa proclama Numele, Imparatia si Voia Tatalui pe pamant, tot asa cum era desenata si infaptuita deja in sfera Spiritului, adica in sfera cereasca. Isus se atasa, se unea in voia Tatalui atunci cand prin Duhul zicea: Vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant.

Imparatia Tatalui trebuia sa vina din lumea nevazuta, din cerul Duhului Dumnezeiesc, in lumea fizica in lumea pamanteasca, ca sa se implineasca cuvantul Scripturi care zice: Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. Si noi am privit, am vazut slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal Ioan1: 14.

 Da Imparatia Tatalui a venit in trupul pamantesc al lui Isus, pentruca cu privire la trupul Sau spune Scriptura ca voia lui Dumnezeu era pregatirea unui trup: Tu n-ai voit nici jertfa, nici prinos, ci Mi-ai pregatit un trup…Atunci am zis: Iata-ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule! Prin aceasta VOIE am fost sfintiti noi, si anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, o data pentru totdeauna. Mentionez caci rugaciunea aceasta nu este rugaciunea individului, ea este rugaciunea unui grup, rugaciunea unui popor si este rugaciunea noastra a intregi omenirii. Cuvintele NOSTRU,NOASTRA, si Noi adeveresc acest adevar. Rugaciunea aceasta a fost si este MODELUL rugaciunilor noastre, nu repetarea intocmai a cuvintelor rugaciuni este esentialul. Esentialul acestei rugaciuni este a recunoaste pe Dumnezeu ca Tata al nostru apoi sa devenim parte activa in venirea Imparatiei Sale si in inplinirea deplina a voii Sale cu privire la mantuirea omenirii.

 Mantuirea omenirii este aratata in continuare in aceasta rugaciune si cuprinde: Painea vietii care da lumi viata, iertarea pacatelor si izbavirea de cel rau. Acesta trebuia sa fie modelul principal in toate rugaciunile ucenicilor. Isus continua sa le vorbeasca ucenicilor despre importanta acestui MODEL de rugaciune, unde le istoriseste o intamplare alegorica intre trei prieteni. Daca se intampla sa vina la tine, in casa ta un prieten al tau, un prieten flamand si oboist de lungul drum,un prieten al tau care vine la tine fara sa fii anuntat, si poate te gaseste nepregatit. Poate esti in aceasi stare ca prietenul tau, flamand si oboist. Poate ca ajunge la tine la un timp foarte nepotrivit din noapte. Poate ca dupa ce te deranjeaza pe tine si pe toti ai tai, la un timp din noapte asa tarziu, incepe sa-ti povesteasca greutatile intalnite in lungul drum si faptul ca este oboist si aproape fara de puteri, ca este flamand si insetat.

 Daca esti cu adevarat un prieten al omului calator, daca te afecteaza conditia prietenului tau,daca consideri ca si el este creatura lui Dumnezeu,daca cu adevarat doresti si altora viata,daca cu adevarat este o bucurie pentru tine sa-ti imparti painea cu cel flamand, daca cu adevarat esti miscat cu mila fata de calatorul oboist in drumul greu si lung al pacatului si al nopti. Numai daca iubesti prietenul tau calatorul, numai miscat de flacara iubirii vei merge in miezul nopti, chiar in ora tarzie din noapte la un alt prieten al tau, la acel prieten al tau care stii sigur ca are paine indeajuns. Vei merge chiar daca locuieste putin mai departe de tine, vei merge chiar daca stii ca este un timp nepotrivit pentru oameni. Vei merge impotriva tuturor inconvinientelor pamantesti, vei merge daca doresti foarte mult viata prietenului tau. Vei merge si vei bate la usa incuiata chiar daca dinauntrul casei lui,prietenul tau iti va raspunde: Nu ma tulbura, acum usa este incuiata, copiii mei sunt cu mine in pat, nu pot sa ma scol sa-ti dau paini.

Isus continua povestirea lui unde zice: Va spun, chiar daca nu s-ar scula sa I le dea, pentru ca-I este prieten, totusi, macar pentru staruinta lui suparatoare, tot se va scula si-I va da tot ce-I trebuie.

Trebuie subliniat faptul ca prietenul de mijloc ajuns la prietenul lui din vecinatate, cere trei paini nu pentru el si familia lui, el este foarte interesant in conditia celui ce era un calator. Apoi tot omul acesta cere cele trei paini ca un imprumut, adica el vrea sa cheltuiasca cu mare bucurie pentru prietenul lui calatorul. Povestirea aceasta este total legata de rugaciunea aratata mai sus de Isus. Se vede ca omul acesta a inteles voia si venirea Imparatiei lui Dumnezeu in lumea pamanteasca. Se vede ca omul acesta era unit cu dorinta, voia si planul lui Dumnezeu pentru prietenul lui care era un calator oboist si flamand. Omul acesta impotriva tuturor inconvinietelor firii pamantesti apeleaza staruitor la celce avea paine din belsug, nu pentru el si casa lui, ci pentru prietenul sau care era flamand si oboist. Omul acesta dorea venirea Imparatiei lui Dumnezeu si in viata altora, el dorea mult ca voia Tatalui Ceresc sa fie implinita in fiinta altora, el dorea ca Painea Vietii sa fie data celor flamanzi si obositi. El bate la usa incuiata nu din cauza ca el are paine dar nu cat vor copii lui, el nu bate la usa incuiata pentru neajunsurile sale, pentru inbuibarile sale, pentru pretentiile firii sale pamantesti, pentru o a doua casa, pentru o a doua masina, pentu un servici si bani mai multi. El bate la usa incuiata pentru viata si foamea altora, el bate staruitor, el nu vrea sa plece fara un raspuns, prietenul sau calatorul este flamand, si flamand, adica fara paine de multa vreme. El este un mijlocitor, el proclama si in acela- si timp este un membru activ in largirea hotarelor Imparatiei lui Dumnezeu. Omul acesta este un om matur. El a invatat mai intai sa ceara, apoi el a urcat o treapta mai sus in puterea vietii si a invatat sa caute, iar acum el este omul care bate la usile incuiate si pentru bataia lui staruitoare usile se deschid si el primeste tot ce-I trebuie.

 Pamanteste vorbind un nou nascut invata cum sa ceara, el cere tot timpul, el nu face nimic altceva el numai cere. Parinti lui sunt foarte multumiti, ei nu se supara cad copilul lor, noul lor nascut cere. Noul nascut invata repede viata de cerseala, ea nu este prea complicata, mai ales cand tot ce cere este numai pentru el si pretentiile lui. El nici odata nu cere pentru alti, el trebuie sa creasca sa se desvolte, deci este bine sa ceara totul pentru el. Dar daca copilul acesta se simte bine, se simte confortabil in lumea lui, daca el creste si se desvolta, daca el incepe sa umble si se bucura in diferite jocuri si se intrece la alergat cu alti copii. Daca deja este un bun student in scoala, dar cand vine acasa se aseaza in patul sau si fiind flamand si insetat, incepe sa planga si sa ceara cu speranta ca fie mama fie tatal vor veni sa-I dea sticluta cu lapte. Orice parinte intr-o situatia ca aceasta va face totul pentru a ajuta copilul sau sa se desprinda de lumea si starea de cerseala. Un lucru care era bun la vremea lui, care a produs multa bucurie parintilor, acum acela- si lucru a devenit o povoara si un motiv de ingrijorare pentru parintii acestui copil. Parinti lui acum se asteapta ca copilul lor va progresa in puterea vietii si va trece la urmatoarea treapta a vietii adica va cauta si va gasi.

Cata bucurie au parinti unui copil al lor care lasa in urma starea de nou nascut, starea de a cere si a primi, cand vad copilul lor ca acuma el cauta laptele in frigider, ca el acuma cauta cana in bucatarie, ca el acuma cauta lingurite si furculite in bucatarie si gasindu- le le aseaza pe masa nu numai pentru el dar chiar pentru toti ai casei. Cata binecuvantare au parinti care vad copilul lor ca incepe sa cunoasca randuiala casei, acel copil care nu demult era intr-o continua nevoie, depindea in totul de alti, era in starea de a cere, iar acum cand in familie apare un altul nou nascut, el cu bucurie la vreme potrivita cauta sticluta, cauta si gaseste laptele si apoi cu multa bucurie ajuta, hraneste noul nascut.

Nici aceasta stare de-a cauta si a gasi nu este pentru multa vreme. Daca acest copil care cauta in lucrurile si bunurile agonisite de parintii lui se desvolta si creste si devine un tanar voinic si plin de élan si deplina putere a vietii. Dar cu toate ca stie foarte bine ca numai prin munca zilnica a parintilor se umple frigiderul si magazia de alimente cu toate bunurile necesare, cu toate ca stie aceasta, el se simte foarte confortabil, se simte in siguranta sa mearga la magazia casei la bucataria casei, la garderoba casei, la pormoneul parintilor si acolo sa caute si sa gaseasca tot ce are nevoie. Starea aceasta a vietii de-a cauta si a gasi este foarte periculoasa pentru oricine ramane tot in aceasta stare dupa ce ia trecut vremea. Multi parinti devin victima copiilor lor, a copiilor care nu vor sa treaca la faza urmatoare a vietii aceea de a bate la usile incuiate a vietii si prin staruinta in bataia aceasta sa deschida barierele grele a vietii.

Da starea de cautare a tot ce este gata pregatit de alti, a cauta in munca si-n osteneala altora, cand trece de vremea ei devine mult mai periculoasa decat starea de cerseala a unui copil. Multi parinti sunt nevoiti sa apeleze la puterea legi la politie si tribunal pentru a convinge copii lor deveniti adulti sa mearga mai departe in treptele vietii deschizand usile inca nedeschise. Cata bucurie, cata satisfactie, este o adevarata rasplata a lui Dumnezeu pentru parinti care au crescut copii, si care vad copii lor ajunsi la ultima treapta a vieti aceea de-a conduce o familie, aceea de-a fi parinte, acolo unde ei agonisesc pentru alti unde acesti copii bat la usi inchise, usi pe care nu le-au mai intalnit inca, dar usi care fiind inchise se deschid ca printr-o minune in sarguinta si necontenita bataie a vietii mai ales acolo unde copii lor se folosesc de toate treptele vietii. Acum stie cum sa ceara, acum stie unde sa caute si acum bat cu staruinta la usile inchise si iata ca ele se deschid si ei primesc si gasesc tot ce au trebuinta Aleluia!

 In putine cuvinte am aratat cum se desfasoara cele trei trepte in viata fireasca a oamenilor. Pozitia de a cere este pentru starea de copil, pozitia de a cauta este pentru starea de tanar iar pozitia de a bate este pentru starea de maturitate. Asemanator se aplica acestea trei pozitii sau trepte si in viata spirituala. Acestea trei trepte: a cere, a cauta si a bate se mai aseamana foarte mult cu treptele spirituale numite: credinta, nadejdea si dragostea. Ele se aseamana cu cele trei sarbatori mari din anul indurari adica Pastele, Rusalile si sarbatoarea Corturilor. La oricare sarbatoare ai ramas blocat nu mai ai sansa sa ajungi la ultima si cea mai mare sarbatoare a sfarsitului de an sarbatoarea Corturilor. Ele se mai aseamana cu cele trei puncte insemnate din viata de calatorie a lui Israel:  iesirea din Egipt apoi Primirea Legi pe muntele Sinai si intrarea in tara promisa, tara Cananului.

Si aici tot la fel ori unde te-ai fi oprit, acolo ai fi ramas si nu aveai fericita ocazie sa intri in tara promisa. Sunt oameni care au fost scosi din Egipt cu bratul puternic a lui Dumnezeu, oameni care au fost salvati, primind botezul in apa, marturia credintei lor, dar care au ramas pe drumul intre Egipt si muntele Sinai ei au ramas ca tintuiti in invatatura salvari si considera ca nu este nevoie se experimenteze experienta muntelui Sinai, adica arvona mostenirii, botezul Duhului Sfant. Numai mila si harul lui Dumnezeu poate cauza o miscare din locul lor confortabil, altfel nu vor ajunge in tara promisa. Alti prin harul lui Dumnezeu au ajuns sa experimenteze puterea muntelui Sinai, prima roada a Duhului, sau arvuna mostenirii. Interesant ca si acestia au facut o multime de invataturi din aceasta binecuvantata experienta a vietii,cu care apoi s-au ingradit cu garduri de netrecut mai departe, sub numele diferitor denominatii. Oameni acestia deasemenea nu vor sa calatoreasca mai departe restul de drum, de la muntele Sinai la tara Canaanului.

Daca raman in continuare difiland in jurul muntelui Sinai (Rusalile) cand oare vor ajunge la ultimul si cel mai insemnat punct al calatoriei lui Israel adica intrarea in tara fagaduintelor lui Dumnezeu.

Atat cei ramasi la granita Egiptului, acei salvati, cat si acestia care difileaza in jurul muntelui Sinai, adica acestia botezati cu Duhul Sfant declara aproape acela- si lucru, ca un bun motiv pentru stationarea lor intr un singur loc intr-o anumita experienta, si spun ei: De aici, adica din locul stationari lor si pana la tara promisa vom merge pe calea aierului, adica vor fi rapiti. Adevarul insa este ca Israel nu a fost rapit de pe granita cu Egiptul, si nici de la muntele Sinai. Israel care era o umbra a lucrurilor viitoare, nu a fost rapit nici unde si nici cand. Israel a parcurs drumul din Egipt si pana in Canaan, pas cu pas experienta dupa experienta. Toti aceia care au ramas blocati in necredinta lor, in starea lor copilareasca, nu au intrat in tara promisa.

Starile si conditile acestea se mai aseamana cu Cortul Intalnirii, Cortul lui Moise.Cortul lui Moise a fost format din trei incaperi. Umblarea preotilor in acest Cort incepea intodeauna de la prima incapere, apoi cine nu a ramas blocat in invatatura primei incaperi numita Curtea de Afara, avea fericita ocazie sa experimenteze puterile incaperi a doua numita Locul Sfant. Deasemenea cine ramanea blocat in invatatura incaperi acesteia nu putea intra si experimenta puterea si slava ultimei si a celei mai glorioase incaperi care se afla la sfarsitul cortului si care nu mai avea o intrare spre o alta incapere, si se numea Locul Preasfant.

Isus cand vorbea despre lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu, modul de avansare, de desfasurare a Imparatiei spunea Ucenicilor: Ci voi veti primi o putere, cand Se va cobori Duhul Sfant peste voi, si-Mi veti fi martori in Ierusalim, in toata Iudea, in Samaria si pana la marginile pamantului. Acum inchipuitiva ca ucenici odata stability in Ierusalim ramaneau blocati aici in invatatura si experienta Ierusalimului, cand oare mai ajungeau in toata Iudea. Sau daca ramaneau blocati in Iudea cand oare mai ajungeau in Samaria sau pana la marginile pamantului. De asemenea apostolul Pavel descrie foarte minunat cresterea si desvoltarea trupului lui Hristos adica Biserica unde gasim scris: Si El a dat pe unii apostoli, pe altii, proroci, pe altii evanghelisti, pe altii, pastori si invatatori, pentru desavarsirea sfintilor, in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, pana vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei fiului lui Dumnezeu, la STAREA DE OM MARE, LA INALTIMEA STATURII PLINATATII LUI HRISTOS. Credinciosi adevarului, in dragoste, sa CRESTEM in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Iata si aici, oricine ramane blocat pe parcursul acestei cresteri nu va ajunge la final, la ultima treapta, care este maturitatea, starea de om mare, inaltimea staturii plinatati lui Hristos, sa ajungem la Cel ce este Capul adica sa ajungem in chipul lui Hristos. Efeseni 4: 11-15.

Dragi mei frati, surori, stimati ascultatori, daca inca nu ati ajuns la inaltimea staturii plinatati lui Hristos va rog participati activ impreuna cu mine, uitand ce este in urma noastra si sa ne aruncam cu deplina incredere spre ce este inaintea noastra, sa alergam spre tinta desavarsiri noastre care este Hristos Domnul nostru. Sa urcam toate treptele vietii privind intodeauna la Hristos. Sa lasam in urma adevarurile incepatoare ale lui Hristos, si sa mergem spre cele desavarsite, pentru ca oricine se hraneste numai cu lapte este un prunc, un nou nascut, si nu este obisnuit cu cuvantul despre neprihanire. Hrana tare este pentru oameni mari, sa lepadam ce este copilaresc, dupa cum gasim scris: Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil, cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc. Denominatiile Crestine ori care ar fi ele, nu sunt finalul cresteri si alergari noastre, ele nu pot fi niciodata inlocuite cu destinatia noastra care este CHIPUL SI ASEMANAREA LUI HRISTOS ISUS

 Fratilor va indemn in Numele lui Isus Hristos pentru dragostea si aratarea Imparatiei Sale, desbracativa de haina comoditati si de legaturile traditiilor si a peretilor despartitori a denominatiilor firi pamantesti, fugiti din starea de cerseala a ieului, lasati in urma voastra starea de NEVOIE, starea de a PRIMI. Pentru indurarea lui Dumnezeu lasati in urma cautarea lucrurilor agonisite si castigate de alti. Cautati si bateti la usile Imparatiei lui Dumnezeu si sa ne alaturam cu toti si sa se impleteasca rugaciunea noastra cu a lui Isus in prezenta lui Dumnezeu zicand: Tatal nostru care esti in ceruri Sfinteasca-se Numele Tau, vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant.

 

Hristos este taina lui Dumnezeu descoperită / William Branham 

(Christus ist das Geheimnis Gottes, geoffenbart)

28. 07. 1963, Jeffersonville, Indiana – SUA

Această săptămână a fost un timp al marilor binecuvântări. Noi am avut discuţii particulare cu oameni care au aşteptat de când am predicat despre „Cele şapte peceţi“. Eu nu mă îndoiesc că unii dintre ei au venit din afara oraşului au venit din întreaga naţiune. Dar în dimineaţa dinaintea începerii discuţiilor, în timp ce şedeam în cameră, Duhul Sfânt mi-a permis să aflu totul dinainte şi să-mi notez ceea ce era în legătură cu oamenii şi ce voiau ei să întrebe. EL mi-a îngăduit să răspund întrebărilor pe rând, exact aşa cum doreau ei să le afle. EL m-a ajutat să le spun visurile lor, la fel şi tălmăcirea acestora, înainte de a mi le povesti. Oamenii se aflau în cameră şi i-am lăsat să vorbească. Ei spuneau: „Frate Branham, eu vin pentru un lucru sau altul …“ Apoi le-am zis: „Gândiţi-vă, noi nu ne-am adunat aici ca să avem o adunare obişnuită. Dar în gândurile voastre sunt anumite întrebări, la fel şi în inimile voastre s-au născut unele întrebări, iar voi nu ştiţi exact despre ce este vorba. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate voi răspunde la întrebările voastre.“ Eu am spus mai departe: „Gândiţi-vă, că şi împărăteasa din Saba a avut unele întrebări când a venit la Solomon. Biblia spune că lui Solomon nu-i era nimic ascuns la care el să nu aibă răspuns.” Am mai spus: „Aici este Unul mai mare ca Solomon. Domnul Isus a făgăduit: ,Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo voi fi în mijlocul lor. Dacă ei vor dori ceva sau se vor gândi prin cerere la un anumit lucru, atunci li se va da.’ Întrebarea voastră este asupra unui lucru, pe care nu-l puteţi decide, ceva de care nu vă puteţi apropia şi cu care nu ştiţi ce să faceţi.“ Eu am mai spus: „În Scriptură este scris, că îngerii lui Dumnezeu tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El. Aceasta este o altă lume, în care cele cinci simţuri nu pot explica nimic. Cele cinci simţuri au contact doar cu această lume. Dacă nu aţi avea simţul pipăirii, nu aţi simţi nimic. Atunci acest simţ nu ar avea nici o importanţă pentru voi, ar fi doar o lume străină pentru oameni. Dacă nu aţi poseda lumina ochilor, atunci cele vizibile ar fi doar o lume necunoscută; voi nu aţi cunoaşte nimic din această lume. Aceste cinci simţuri sunt singurul lucru pe care Dumnezeu ni le-a lăsat. Apoi mai există un alt simţ, care este numit „credinţă“. Prin credinţă voi vă urcaţi o treaptă mai sus, iar pe urmă vă puteţi urca aşa de sus, încât pătrundeţi într-o altă lume, în cea a vedeniilor. Acolo puteţi să vedeţi; este ca şi cum nu aţi fi ştiut niciodată, ce aţi simţit prin pipăire, ca şi cum nu aţi fi văzut niciodată, iar apoi vi s-au deschis ochii, iar voi puteţi să vedeţi. Este tainic doar pentru o persoană care nu a putut vedea niciodată. Pentru această persoană, totul este o taină. Dar lucrurile nevăzute de această persoană, există totuşi.“

Înainte de a veni aici, eu le-am spus acestor oameni care au venit pentru discuţii, după ce au început să vorbească şi voiau să pună întrebările necesare acele lucruri despre care vroiau să mă întrebe eu le-am spus: „Priviţi aici.“ Eu m-am ridicat şi le-am arătat foaia de hârtie cu fiecare întrebare, exact pe rând după cum voiau să mă întrebe. Eu aveam răspunsul notat pentru fiecare întrebare exact aşa cum trebuia răspuns. Domnul este mare; EL cunoaşte toate lucrurile! Totuşi mi-au trebuit trei zile pentru a răspunde azi după masă la aceste întrebări. A fost o sforţare enormă.

Eu crezusem că voi isprăvi cu toţi, înaintea plecării noastre. Mai bine era dacă aş fi vorbit cu fiecare în parte. Dar există lucruri care pot fi spuse, dar dacă oamenii de aici ar cunoaşte tainele inimilor, care au fost descoperite aici, … aceasta ar fi absolut imposibil; asta ar produce lucruri grave, ar produce crime dacă ar fi descoperite aici pe platformă, în public. Aceasta ar aduce după sine jigniri, care ar fi pedepsite cu închisoare şi multe altele. Dar totul este altfel dacă şedem între patru ochi, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Se înţelege că eu nu vorbesc despre lucrurile care sunt întrebat în particular. Depinde însă de ei, dacă ceea ce le spun, povestesc mai departe. Discuţia ar rămâne numai între noi. Asta înseamnă să discuţi cu fiecare persoană în parte, până când se decide totul prin Duhul Sfânt..

Gândiţi-vă la harul Duhului Sfânt, care mi-a spus totul, pentru fiecare în parte (ei au fost un şir întreg), înainte ca ei să fi ajuns aici; au fost oameni din toată ţara, pe care nu-i văzusem niciodată în viaţa mea. Eu îmi notasem totul, pentru ca ei să ştie totul aşa pe rând, după cum erau întrebările şi în felul în care ei doreau să aibă răspunsul.

Un frate a avut întrebări despre sămânţa şarpelui, întrebări la care eu nu am mai răspuns cu exactitate, pentru că le trecuse timpul de o jumătate de oră. Eu sper că fratele a primit răspunsul în scris. Eu ştiu că omul acela este aici; l-am văzut acum câteva clipe. Dacă doreşti răspunsurile la întrebările tale sunt scrise pe o hârtie.

În dimineaţa aceasta, Dumnezeu mi-a pus pe inimă să ţin o lecţie duminicală. După cum ştiu acesta este ultimul meu serviciu divin aici, pentru un timp mai îndelungat. Eu vă rog să vă gândiţi la fratele Neville, care poartă o răspundere în Biserica aceasta sub călăuzirea Duhului Sfânt. El este pus în slujbă şi crede acest mesaj, învăţând exact aşa cum lucrez eu. De fiecare dată, când vreţi să-l auziţi pe fratele Neville, veniţi aici şi fiţi pregătiţi, aceasta v-ar face bine, aşa cred eu. El este un slujitor credincios al lui Isus Hristos. Eu îl cunosc pe Orman Neville de când eram copil, iar el nu s-a schimbat deloc, el s-a apropiat mai mult de Dumnezeu. Eu îmi aduc aminte, când l-am văzut de prima dată. Eu primisem o invitaţie la o comunitate metodistă, unde era şi el. Când m-am întors aici, eu am zis: „Într-o zi îl voi boteza în Numele lui Isus Hristos.“ Acum, el se află aici şi merge mai departe cu mesajul, ca un slujitor viteaz. Fratele Neville trece prin multe greutăţi şi sforţări. El nu se arată, dar pentru că Domnul mi-a dat o privire în viaţa oamenilor, eu ştiu prin câte lucruri trece el. El ia multe lucruri şi greutăţi asupra sa. Voi de aici, să-l sprijiniţi, aşa cum au sprijinit Iosua şi Caleb mâinile lui Moise în timp ce aducea Cuvântul.

Iubiţi-vă unii pe alţii mai presus de orice. Iubiţi-vă, indiferent ce va spune satana. Acum voi sunteţi un grup mare şi frumos, dar gândiţi-vă la avertismentul meu! Satana nu va permite să rămână aşa. Nu! El va trage din toate direcţiile; va aduce pe cineva în mijlocul vostru, pe care el îl va folosi ca ţintă. El va aduce un critic sau un necredincios, îl va aşeza înăuntru şi va avea grijă ca acesta să aibe părtăşie cu voi în toată liniştea, apoi el îl va înţepa pe acest flăcău cu vreo otravă şi îl va lansa împotriva comunităţii. Să nu vă puneţi de partea lui! Să nu vă faceţi de lucru cu alte probleme! În continuare, fiţi prietenoşi şi iubitori unii cu alţii. Rugaţi-vă pentru bărbatul sau femeia respectivă, indiferent cine este, pentru ca şi ei să fie salvaţi. Rugaţi-vă doar pentru ei, ţineţi laolaltă şi ţineţi la predicatorul vostru. El este păstorul, iar voi să-l respectaţi. El vă va conduce, pentru că el este pus de Dumnezeu în locul acesta.

Acum gândiţi-vă; DUŞMANUL VA VENI. Dacă se va întâmpla aceasta, ţineţi cu atât mai mult laolaltă. Iar acela pe care satana îl va folosi, va pleca sau va intra înăuntru şi va aparţine de voi. Să nu vă uniţi în grupuri mici şi să vorbiţi să nu faceţi asta; noi suntem una. Eu nu pot să spun: „Mână stângă, eu nu te pot suferi, eu te voi lepăda, pentru că nu eşti mâna mea dreaptă.“ Este mâna mea stângă. Eu doresc să rămână acolo; eu vreau ca şi vârful degetelor mele să rămână exact acolo; fiecare parte mică din corpul meu să rămână exact pe locul ei. Dumnezeu vrea ca noi, grupul de credincioşi, să rămânem împreună.

Acum, voi aveţi benzile despre ceea ce credem. Voi aveţi benzile despre rânduiala în Biserică; cum să ne purtăm în Biserica lui Dumnezeu, cum să venim aici şi să şedem în locurile cereşti. Să nu rămâneţi acasă. Dacă Dumnezeu este în inimile voastre, atunci nu puteţi aştepta, până când se deschid uşile ca să intraţi şi să aveţi legătură frăţească cu fraţii voştri. Dacă nu simţiţi astfel, atunci vă spun eu, că este vremea să începeţi să vă rugaţi, pentru că suntem în zilele de pe urmă, când Biblia ne îndeamnă: „… văzând ziua aceea cum se apropie, să ne iubim cu o dragoste creştină şi dumnezeiască, întâlnindu-ne în locurile cereşti în Isus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii.“ „Prin aceasta oricine va recunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, dacă aveţi dragoste unii pentru alţii.“ Este adevărat. Rămâneţi strânşi uniţi. Dacă vedeţi că un frate sau o soră este puţin greşit, atunci spuneţi: „Doamne, să nu îngădui ca în mine să se nască o rădăcină a amărăciunii, pentru că îi va dăuna, şi .asta Îl va îndepărta pe Isus Hristos din viaţa mea.“ Această soluţie otrăvitoare a mâniei, a invidiei şi a urii, va îndepărta imediat pe Duhul Sfânt de la voi. Aceasta Îl va scoate afară din comunitate. Rădăcina otrăvitoare va ucide lucrarea Duhului lui Dumnezeu şi o va goni de aici, îl va răni pe predicatorul nostru, toate acestea le va face. Aceasta va îndepărta scutul (Cuvântul) aşa cum a mărturisit un frate predicator aici într-o seară, că noi posedăm un scut (aşa cum o văzuse el într-o vedenie). Acest scut este compus din întreaga armătură a lui Dumnezeu; îmbrăcaţi-vă cu aceasta, legaţi-o bine, strângeţi rândurile. Iubiţi-vă unii pe alţii în orice situaţie. Vorbiţi de bine unii despre alţii, apoi Dumnezeu vă va binecuvânta. În dimineaţa aceasta vom aduce mesajul cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu. Dar mai întâi vrem să ne rugăm.

Doamne Isuse, eu am vorbit cu trupul acesta al Bisericii, pentru ca ei să ţină împreună, prin mâna lui Dumnezeu care nu se schimbă, prin Cuvântul absolut. I-am avertizat, aşa cum i-a avertizat apostolul Pavel, de lupii care vor pătrunde în Biserică. TU eşti acelaşi Dumnezeu care ai fost atunci, dar şi duşmanul este acelaşi. Fie ca unitatea şi legătura dragostei să rămână cu aceşti oameni, în Isus Hristos.

Ajută în dimineaţa aceasta, Doamne, când citim din Cuvântul Tău. Fie ca Duhul Sfânt să ne descopere conţinutul, pentru ca Biserica să fie zidită pe deplin în credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna, pentru a-i ţine în viaţă. Fie aşa cum ai dat vedenia acum doi ani, ca hrana să fie depozitată hrană bună, sănătoasă, ca legumele proaspete, pe care le-am văzut în vedenie, să fie depozitate aici iar azi să primim un coş plin din această hrană, pentru păstrare pe bandă; îngădui-o Doamne, ca prin aceasta să fie descoperit Isus Hristos şi ceasul în care trăim, ca să primim putere de rezistenţă şi tărie spirituală pentru însărcinarea care se află în faţa noastră. Îngăduie aceasta, Tată. Binecuvântează-i pe aceşti copii ai Tăi. Ei sunt astăzi aici din diferite zone ale ţării. Este o dimineaţă caldă, dar noi simţim în toate acestea şi prezenţa Duhului Sfânt. Noi ne gândim la John Wesley, Calvin şi Sankey, Knox şi Finney şi mulţi dintre ei; ei nu aveau regulator pentru temperatură, încât oamenii şedeau în camere şi le curgea sudoarea de pe faţă. Femeile erau îmbrăcate gros şi şedeau transpirate în adunări, până când îmbrăcămintea lor era udă; ei ascultau Cuvântul lui Dumnezeu şi luau hrana pentru sufletele lor. Acum, noi simţim Doamne, că undeva dincolo, ei se odihnesc şi aşteaptă venirea Domnului.

Ţine-ne împreună, Tată. Fie ca Duhul Sfânt să ne conducă şi să ne călăuzească. Dă-ne o viaţă lungă ca să-Ţi slujim Ţie. Dăruieşte-ne acest mesaj mare pentru azi, pe care-l aşteptăm din Cuvântul Tău, pentru ca să pătrundă în fiecare inimă. Fie ca buzele care vorbesc, o Doamne, să vorbească adevărul. Fie ca inima care ascultă, să fie roditoare, pentru a primi adevărul. Fie ca ei să crească ca nişte pomi mari ai vieţii veşnice, ca să fie nişte lumini strălucitoare şi scrisori deschise pentru toţi oamenii, pentru ca ei să recunoască că Isus Hristos a înviat din morţi şi trăieşte printre noi. Umple-ne cu dragoste şi dăruieşte-ne darurile Duhului Sfânt, pentru ca bărbaţi şi femei, băieţi şi fete, să simtă şi să vadă efectul vieţii lui Hristos, care mai trăieşte printre noi, după două mii de ani de la evenimentul cel mare. Îngădui-o Tată, spre slava Ta. Noi Te rugăm în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Acum doresc să vă citesc ceva din Scriptură. Eu sper că voi vă pregătiţi creioanele şi hârtie. Frate Neville, rămâi pe loc; eu vreau doar să mă dezbrac, pentru că aici sus este tare cald.

Eu doresc să deschideţi la epistola către Coloseni cap. 1. Când sunteţi acasă, doresc să citiţi întregul capitol din această epistolă. Dar în dimineaţa aceasta doresc să citiţi împreună cu mine, de la vers. 15 până la vers. 29 inclusiv. Acum fiţi răbdători, pentru că simt că Dumnezeu mă va ajuta prin aceasta, să vă transmit aceste lucruri descoperite în gândurile voastre, ca să ştiţi de ce am spus ceea ce am spus şi de ce am făcut ceea ce am făcut. Acesta este motivul. Acum citim de la vers. 15 până la 29:

„EL este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, .cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. EL este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. EL este Capul trupului, al Bisericii. EL este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El;“ (Lăsaţi-mă să accentuez vers. 19 încă o dată.) „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei, pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer, şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel. Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din vecinicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă de cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.“

Acum doresc să dau un titlu acestei teme. Eu sprijin asta pe conţinutul întregii Biblii; tema se numeşte: Hristos este taina lui Dumnezeu descoperită; Hristos este taina lui Dumnezeu care a fost descoperită. Eu am de gând s-o aduc ca lecţie duminicală, aşa ca s-o citim cu toţii împreună şi să păstrăm această legătură împreună.

Dumnezeu a avut o taină ascunsă, înainte de începutul lumii. În gândul lui Dumnezeu era ceva, ceea ce avea El în plan să o şi ducă la îndeplinire; El a avut un motiv ca s-o ducă la îndeplinire pentru ca El însuşi să ajungă astfel la exprimare. La început nu era nici lună şi nici soare, nici atomi sau molecule sau altceva asemănător; El era Dumnezeu. De fapt El încă nu era Dumnezeu în timpul acela, pentru că Dumnezeu este un obiect de închinare, dar la început încă nu era nimeni, ca să I se închine. Astfel El a vrut în gândul Lui cel mare, ca însuşirile Lui să fie aduse la exprimare. În El era dragostea, în El era însuşirea de a fi Tată; în El era însuşirea de a fi Fiu; în El era însuşirea de a fi Răscumpărător; în El era însuşirea de a fi Medicul cel bun. Toate aceste însuşiri puternice pe care le-am văzut deja exprimate, erau în Dumnezeu.

După părerea mea, El i-a creat mai întâi pe îngeri. Aceştia I se închinau şi aceasta Îl făcea Dumnezeu. Cu asta a început El (aşa cum am încercat deja cu alte ocazii să o explic şi s-o dau mai departe). Îngerii I se închinau înainte de a fi existat vreo moleculă pe acest pământ; încă nu era nimic. Pretutindeni era întuneric, nu exista încă soarele, nici luna, nici stele, absolut nimic; dar El era Dumnezeu. Aşa cum El l-a întrebat pe Iov: „Unde erai tu când am pus temeliile lumii? Când stelele dimineţii cântau şi fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie? Unde erai tu?“ Asta era înaintea începutului pământului.

Dumnezeu avea un scop şi o taină ascunsă. Despre asta doresc să vorbesc adunării în dimineaţa aceasta; despre taina ascunsă a lui Dumnezeu pe care a avut-o în gândul Lui, înainte ca lumea să fi început, şi cum s-a desfăşurat totul până în ceasul prezent în care trăim. Atunci veţi înţelege clar, cred eu, ce se întâmplă. Marea taină a lui Dumnezeu este ascunsă. EL a ţinut-o ascunsă. Nimeni nu ştia .ceva despre aceasta; nici îngerii nu au înţeles-o. EL nu le-a descoperit-o. Acesta este motivul pentru care în pecetea a şaptea, când va fi deschisă, este o linişte de o jumătate de ceas.

Atunci când Isus era pe pământ, oamenii voiau să ştie când se va întoarce din nou. EL a spus: „Nici Fiul nu ştie când se va întâmpla.“ Vedeţi, Dumnezeu reţine totul pentru Sine. Este o taină. Din cauza aceasta este o linişte în cer timp de o jumătate de oră. Şapte tunete au răsunat, iar lui Ioan i s-a spus să nu scrie era vorba despre venirea Domnului. Aceasta este o taină, pe care El nu a descoperit-o încă anume, cum va veni şi când va veni. Este bine că nu a făcut-o. EL ne-a arătat multe tablouri, sau ni le-a descoperit din Vechiul Testament. Astfel toată Biblia este descoperirea tainei lui Dumnezeu în Hristos. Toată Biblia este exprimarea ţintei care a avut-o Dumnezeu, a scopului pe care El a voit să-l ducă la îndeplinire în decursul Bibliei, şi toate faptele credincioşilor din Biblie erau o preumbrire şi exprimare a scopului ţintei divine. Acum, în timpul acesta din urmă, El ne-a descoperit şi ne-a arătat voia Lui. Cu ajutorul lui Dumnezeu vrem să privim în textul acesta şi să vedem ce avea El de gând în toate timpurile şi cum le-a exprimat prin lucrarea Lui. De aceea puteţi să recunoaşteţi importanţa acestor lucruri, apoi să le transmiteţi mai departe oamenilor. Eu nu am intrat în detalii şi nu am încercat încă să explic, cum mi le-a dat Dumnezeu.

Acum, dacă doriţi să vă notaţi ceva eu am multe texte pe care doresc să le citesc azi. În Luca, în cap. 24 scrie ceva despre ucenicii de pe drumul Emausului. Isus a păşit în preajma lor după învierea Sa, iar ei erau pe drum spre Emaus, pe un drum lung, discutând şi plângând moartea Lui, despre care ei se gândeau că nu ar fi avut nici o valoare. Ei l-au luat pe Domnul lor şi L-au răstignit. Acum ei discutau şi plângeau, iar El a venit dintr-o parte spre ei pentru a discuta despre Hristos.

EL a spus: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii!“ (Luca 24, 25)

Vedeţi voi, ce a făcut El? EL s-a identificat faţă de aceşti apostoli, spunându-le că în toţi aceşti prooroci şi psalmi, El a fost adus la exprimare. Acesta este motivul pentru care nu am vrut să predic în dimineaţa aceasta eu m-am gândit că prin învăţătură o vom înţelege mai bine, decât dacă aş fi luat un text, prin care aş fi trecut repede; dar noi vrem să învăţăm aceste lucruri.

Acum, El a zis că în Psalmi şi în prooroci s-a vorbit despre El. Asta ne arată că Vechiul şi Noul Testament şi toţi Psalmii cântările care s-au cântat au vorbit despre El. Luaţi Psalmul 22 şi cântaţi-l, comparaţi-l apoi cu răstignirea: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu de ce M-ai părăsit?“ Ei cântau acest Psalm acolo în templu, şi L-au răstignit exact pe Acela … Vedeţi voi? Acei conducători mari ai religiei, acei bărbaţi mari, acei cărturari mari (şi totuşi aşa de orbiţi) care citeau pe prooroci şi cântau cântările totuşi au hotărât uciderea, lucrare profeţită că o vor face. Acelaşi lucru se repetă şi azi. Acum ascultaţi bine, pentru că acum nu am să mai ţin cont de ceasul înaintat. Eu doresc să înţelegeţi totul. Astfel puteţi să recunoaşteţi aici că Dumnezeu şi-a ascuns gândul de la început faţă de învăţaţii religioşi, şi că numai un număr ales dinainte au aflat voia lui Dumnezeu.

Cercetaţi numai Scriptura până la vremea proorocilor şi vedeţi dacă sunt aşa lucrurile. Aici este Isus, care s-a identificat din Psalmi şi prooroci. EL a spus că toţi au vorbit despre EL. Dar aceşti cărturari iudaici, rabini, doctori ai legii şi profesori, făceau exact ceea ce au făcut şi înaintaşii lor. Observaţi numai, El a spus din nou: „Cercetaţi în Sfânta Scriptură, pentru că aceasta mărturiseşte despre Mine.“ Cercetaţi Scriptura întreaga Scriptură. Ce încerc eu să vă arăt? Vă dovedesc că Biblia este adevărată.

Nu demult am fost într-o cameră la spital, unde am stat de vorbă cu câţiva oameni care făceau parte din confesiuni religioase. Acolo m-a rugat o soră medicală, să-i explic de ce sunt împotriva denominaţiunilor. Vedeţi, ei trebuie să se întoarcă la Cuvânt, pentru că Cuvântul este Dumnezeu. Isus a explicat aici acelaşi lucru şi anume, că El este Cuvântul. Voi nu puteţi să faceţi Cuvântul să se contrazică: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu … şi Cuvântul s-a făcut trup.“

Aici El spune: „Cercetaţi Scripturile, aceasta mărturiseşte despre Mine, iar voi credeţi că din aceasta veţi primi viaţa veşnică (asta este adevărat). Aceasta mărturiseşte despre Mine, iar Eu .mărturisesc despre aceasta. Dacă Eu nu fac lucrările pe care trebuie să le fac conform făgăduinţei, atunci să nu Mă ascultaţi, dar dacă fac lucrările, iar voi nu puteţi să Mă credeţi, atunci credeţi lucrărilor”; pentru că acestea mărturisesc, că El a fost Cuvântul. Totul este cum nici nu poate fi mai clar. Vedeţi ce a zis El? Bine. Acum cercetaţi Scriptura. EL a zis că în prooroci, în legea lui Moise şi în Psalmi, s-a vorbit despre El şi din nou El zice că Scriptura mărturiseşte despre El.

EL este tema principală din Scriptura întreagă. Dacă citiţi în Biblie şi nu-L vedeţi pe Hristos în fiecare verset, atunci să mai citiţi o dată de la început. Dacă nu l-aţi văzut pe Hristos în fiecare verset, atunci citiţi încă o dată, pentru că aţi pierdut ceva. Biblia este Hristos. EL este Cuvântul. Dacă citim: „La început Dumnezeu a creat …“ acolo este Hristos. Începând de acolo până la „Amin“-ul din Apocalipsa, fiecare Cuvânt Îl mărturiseşte pe Isus Hristos. (De aceea nu-şi găsesc loc în Biblie unele apocrife, ca de exemplu a doua carte a lui Daniel, cartea Macabeilor, cartea despre purgatoriu şi alte cărţi asemănătoare.) Conţinutul lor nu corespunde cu cărţile Bibliei. Nu există loc în Biblie pentru purgatoriu. Nu există loc acolo pentru mijlocirea sfinţilor şi alte lucruri adăugate. Nu există loc pentru vreo denominaţiune, nici pentru dogme. Dacă vedeţi aceste lucruri, atunci ştiţi că ele nu se potrivesc în tabloul întreg al Bibliei. Ei au adăugat unele lucruri şi au încurcat totul, nemaifiind în stare să le rânduiască. Dar „El este acelaşi ieri, azi şi în veci.“ Dar dacă lucrarea este bine rânduită, atunci rezultă un tablou întreg, de la cădere până la restituire tabloul întreg al creaţiunii şi al planului lui Dumnezeu, care este descoperit în Isus Hristos. Amin! Acesta este tabloul întreg, cu fiecare curbă şi colţ. Eu nu vreau să vorbesc în deşert, dar este ca un tablou din bucăţi, bine aşezat, fiecare la locul potrivit. Din cauza aceasta avem azi tablouri care arată groaznic. Se spune: „Noi suntem credincioşi“, dar tabloul arată ca şi cum o vacă ar mânca iarbă din vârful unui pom. Aşa este când ei spun: „Totul este doar într-un anumit fel …“ Dar El este acelaşi, aşa spune Biblia. Cu tablouri şi păreri proprii, ruinaţi tabloul nostru.

În Ioan 14, 12 se spune: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, CINE crede în Mine, va face şi El lucrările pe care le fac Eu.” „Acum“, spuneţi voi, „acestea au fost pentru un alt secol.“ Aici aveţi iarăşi un tablou fals. Aveţi un bărbat care pescuieşte în pustiu într-o grămadă de nisip, unde nu există peşti. Vedeţi, voi trebuie să-l aduceţi în Galilea, acolo unde a pescuit El, unde există mulţi peşti, în Nazaretul Galileii. Este tabloul cel mare al lui Dumnezeu şi singurul mod, în care poate fi privit acest tablou, ca să-L vedeţi pe Hristos. Acolo este Biblia întreagă. EL este tema principală a Bibliei.

Acum voi vedeţi că din aceste texte puteţi să luaţi unul, şi ştiu că este greu pentru un predicator să rămână liniştit. El ar dori să meargă mai departe, dar noi trebuie să ne întoarcem la ceea ce învăţăm.

Biblia este o carte profetică; ea este o carte istorică; este o carte a dragostei. Biblia este o carte a cântărilor; este Cartea Vieţii în care-L găsiţi pe Hristos. EL era în prooroci; EL era în Psalmi; EL era în istorie; EL este în Biblie, la fel şi în lucrurile care vor mai veni. Astfel El a fost la început şi tot aşa va fi şi la sfârşit. Ce este El prin toate acestea? Şi dacă voi introduceţi ceva ce nu-L face acelaşi ieri, azi şi în veci, frate Lee, unde duce aceasta? Astfel aveţi un tablou greşit.

EL a fost istoria şi El este Proorocul; EL este în Psalmi. EL este totul. Şi dacă nu puteţi să acceptaţi că El este totul şi acelaşi, cum arată atunci tabloul vostru? Vedeţi acum totul? Atunci este bine.

EL este acelaşi. EL era în prooroci. EL era în Psalmi; EL era în istorie şi El este în lucrurile care vor mai veni, acelaşi ieri, azi şi în veci! (Evrei 13, 8 dacă vreţi să vă notaţi.) EL trebuia să fie Cel dintâi. Dacă El este Cel dintâi şi noi credem asta nu este aşa? Atunci ar trebui ca El să fie tema principală a vorbirii noastre, a gândirii noastre, a cântărilor noastre şi a propăşirii noastre; El ar trebui să fie tema principală din viaţa noastră. Dacă El este tema principală din Biblie, iar Biblia este în noi, atunci ar trebui ca tema principală din toate să fie Isus Hristos, din tot ce facem, gândim sau spunem. Aşa este. Asta este corect!

Dacă ajungem să gândim aşa, atunci El devine Capul peste toate lucrurile noastre aşa este scris aici în epistola către Coloseni: de când a fost făcut El Capul tuturor lucrurilor pentru noi, care credem .totul. Voi spuneţi: „Dar cum este cu păcătosul?“ EL devine Judecătorul pentru cel păcătos, dacă el nu-L primeşte. EL a devenit slava celui credincios, care primeşte Cuvântul. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El.

Noaptea este necesară, pentru ca să fie exprimată strălucirea zilei. Vasele de ocară sunt necesare, pentru a se deosebi vasele de onoare, care sunt o exprimare a dragostei şi a îngrijirii divine. O femeie stricată care poartă haine nepotrivite şi care îşi vinde onoarea, este necesară pentru a se deosebi caracterul unei femei adevărate. Un înşelător şi un hoţ sunt necesari ca oameni, pentru a se deosebi autenticitatea unui credincios adevărat. Făţarnicul este necesar, pentru a arăta ce este un credincios.

Astfel toate lucrurile au fost create prin El. Dar El a devenit totul pentru noi, şi toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El, pentru că acesta este adevărul. Astfel ar trebui să ne străduim, ca să ne punem în conformitate cu El. Noi trebuie să devenim una cu El, pentru că El a devenit una cu noi. Noi ar trebui să corespundem în toate cu El. Cum? trăind pentru El, nu numai mărturisind acest lucru.

Aşa de mulţi oameni acceptă acum o dogmă, şi s-a ajuns până acolo că dacă îi întrebi: „Eşti un creştin?“, ei spun: „Eu sunt metodist.“ Dar asta este aşa de departe, pentru a putea fi identificat ca creştin. Dar priviţi ce învaţă şi ce face metodistul.

„Eu sunt baptist.“ Priviţi ce face baptistul. „Eu sunt catolic.“ Uitaţi-vă ce fac ei. Dar singurul fel, în care poţi fi un creştin, este dacă Hristos ţi se poate descoperi. Eu sper că toţi o să înţeleagă în timp ce ascultă banda. Voi spuneţi: „Eu sunt penticostal.“ Asta încă nu înseamnă absolut nimic. Trebuie să fie aşa, dacă Hristos S-a descoperit în voi; atunci v-a recunoscut.

Voi spuneţi: „Eu am vorbit în limbi.“ Asta o fac şi dracii. „Eu am jubilat.“ Mohamedanii, budiştii şi toţi ceilalţi jubilează. Indienii triumfă la dansul şerpilor. Desigur, ei toţi o fac. Cultele, triburile şi toate cetele cântă şi strigă. Ei strigă şi se bucură la baschet şi la fotbal. Dar dacă Hristos S-a descoperit în voi, dacă El se dovedeşte în voi, atunci sunteţi asemănători Lui, pentru că Cuvântul „creştin“ include starea de a te asemăna cu Hristos. Aici este asemănarea voastră. În ordine. Iar dacă El s-a făcut asemănător nouă, ar trebui ca noi să corespundem voii Lui, trăind pentru El. Observaţi, Dumnezeu are o triplă intenţie în taina aceasta mare şi ascunsă, pe care a avut-o deja înainte de întemeierea lumii. Taina aceasta poartă în sine un triplu scop. În dimineaţa aceasta vrem să ne îndreptăm înspre aceasta: ce este acest scop triplu? Eu cred că cu ajutorul lui Dumnezeu, care este prezent, ni se va arăta. Noi vrem să aflăm azi, care este acest scop triplu pe care l-a avut El.

Primul a fost, că Dumnezeu a vrut să se descopere oamenilor. EL nu a putut să facă asta ca marele Iahveh-Dumnezeu care umple întregul spaţiu, timpul şi veşnicia. EL nu a putut astfel. EL era prea mare pentru a se descoperi oamenilor, pentru că aşa ceva era prea tainic. Cum putea s-o facă această Fiinţă atotputernică, care nu a avut niciodată un început, şi dacă ai merge bilioane şi trilioane de ani lumină departe în infinit, în veşnicie, El ar fi şi acolo o Fiinţă atotputernică, care a fost totul şi mai este.

Dar ce a vrut El să facă? EL a vrut ca să se descopere ca un Tată iubitor, pentru că El era Tată. Singura metodă prin care putea El să se exprime era, să devină un Fiu al omului. De aceea Isus s-a numit deseori „Fiul omului“. Vedeţi, mulţi din ei nu ştiau, despre ce vorbea El. Aţi înţeles acum? EL a vrut să se exprime. Asta a fost una din cele trei intenţii mari ale Lui. De a Se aduce la exprimare, de a Se pune deopotrivă cu fiinţele omeneşti, de a Se descoperi în Hristos.

În al doilea rând: pentru a avea prioritate în trupul Său, al credincioşilor, care este Mireasa Lui, pentru ca El să poată locui în oameni. Acum, El ar fi putut s-o facă prin Adam şi Eva, dar păcatul i-a despărţit, astfel trebuia să existe o cale pentru a restabili relaţia. O, asta înseamnă foarte mult pentru mine, numai dacă mă gândesc! Recunoaşteţi acum care a fost intenţia lui Dumnezeu? De ce nu i-a menţinut El pe Adam şi Eva în starea originală? Atunci nu i-ar fi fost posibil niciodată să-şi aducă la exprimare toată plinătatea Lui şi toate însuşirile Lui. EL putea să fie atunci Tată, aşa este, dar El este .şi Răscumpărător.

Voi spuneţi: „De unde ştii tu toate acestea, că El este acest Răscumpărător?“ EL este pentru că eu L-am trăit. EL este Răscumpărătorul, iar El trebuia s-o aducă la exprimare, şi cum putea El s-o facă? numai prin Hristos. Cum putea să fie El un Fiu? numai prin Hristos. Cum putea El să fie un Vindecător? numai prin Hristos. Vedeţi, toate aceste lucruri sunt cuprinse în această singură persoană Isus Hristos. O, ce minunat! Când mă gândesc la aceasta, văd cum dispar denominaţiunile de pe suprafaţa tabloului şi toate celelalte trebuie să păşească înapoi. Eu văd intenţia cea mare a lui Dumnezeu, cum S-a descoperit mai întâi în Hristos, în care a locuit plinătatea dumnezeirii, apoi pentru a aduce această plinătate a lui Dumnezeu în nişte oameni, în care El să aibă prioritate, supravegherea şi călăuzirea.

Poate că acum aveţi şi banda „Pavel un prizonier al lui Hristos“, despre care am predicat aici, într-o seară. Dacă Dumnezeu reuşeşte ca voi să fiţi prizonierii Lui, atunci nu puteţi să faceţi nimic altceva, decât ceea ce vă porunceşte Duhul.

Pavel avea o cunoştinţă mare. El a fost învăţat de Gamaliel pentru a deveni odată un preot sau un rabi mare şi renumit. El vroia să urce sus. Ca intelectual, el era un om mare, o autoritate mare, un om important în naţiunea lui. Dar el a trebuit să jertfească fiecare bucăţică din cele vechi, pentru a deveni o parte din Cuvânt, pentru a-L aduce pe Isus Hristos la exprimare. El ştia ce înseamnă asta. El avea intenţia de a merge într-un loc (fraţii îl chemaseră), dar Duhul i-a interzis să lucreze după voia proprie. El putea să spună: „Duhul mi-a interzis.“ El era un prizonier al lui Hristos.

Într-o zi, atunci când el s-a întâlnit cu acea femeie care striga după ei, Pavel ştia că el posedă acea putere ca să-l scoată pe acest drac, dar el putea s-o facă numai după voia lui Dumnezeu. Zi de zi, această femeie îl urmărea şi striga după el; dar într-o zi, Duhul i-a dat permisiunea. Atunci el l-a ameninţat pe acel duh rău, care era în femeie. El ştia ce înseamnă, să fii un prizonier a lui Hristos.

Şi Moise trebuia să-şi părăsească ştiinţa sa pentru a-L găsi pe Hristos, pentru a fi un prizonier. Apoi, după ce Dumnezeu a scos toate lucrurile lumeşti din el şi convingerea sa de a fi un om mare, şi când Moise a stat apoi în ziua aceea în prezenţa stâlpului de foc, el a rămas fără cuvinte. El a spus că nici nu putea vorbi. Dumnezeu a avut acolo un prizonier. Atunci nu veţi mai încerca nimic din propria putere. Apoi Dumnezeu trebuia să-l înarmeze pe acest bărbat cu putere suficientă, ca să poată merge în Egipt. El zicea: „Doamne, eu i-am transmis totul lui faraon, dar el nu vrea să asculte.“ Dumnezeu i-a zis: „Atunci ia acest toiag.“ (Dumnezeu i-a zis: acesta este Cuvântul lui Dumnezeu.) „Du-te acolo afară şi arată cu toiagul spre est şi cheamă muşte.“ Muştele au fost chemate la existenţă, pentru că El a avut un prizonier căruia faraon nu-i putea schimba gândul. Nimeni altul nu-l putea întoarce înspre vreo altă direcţie. El era un prizonier deplin în lanţurile Cuvântului lui Dumnezeu, legat de „AŞA VORBEŞTE DOMNUL.“

O, dacă Dumnezeu poate să-i aducă pe prizonierii Lui în starea aceasta, atunci El poate să-şi exprime dominaţia Sa supremă. EL trebuie să-l aducă pe bărbatul acela până acolo, ca acesta să nu mai cunoască altceva în afară de Hristos. Înţelegeţi ce vreau să spun? În ordine. Acum am avut punctul doi.

Mai întâi: Pentru a Se aduce la exprimare în plinătate Dumnezeu în Hristos.

Al doilea punct: Pentru a avea conducerea în Biserica Sa (care este trupul şi Mireasa Lui). EL a primit prioritate în Biserică, descoperindu-Se în mijlocul ei.

Al treilea punct: pentru a aduce împărăţia care căzuse prin păcat şi prin primul Adam, din nou în poziţia de drept, aşa cum a fost la început, când El umbla în răcoarea serii prin mijlocul poporului Său, vorbind cu ei, având părtăşie cu ei. Dar acum îi despărţise păcatul şi moartea de prezenţa Sa şi de descoperirea Sa deplină. Aţi citit? Deja înainte de întemeierea lumii, El avea intenţia de a aduce la exprimare toate însuşirile Lui şi ceea ce era El.

Dacă cineva care crede în trinitate, ar putea să se despartă un minut de aceasta, atunci el ar putea să vadă că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei dumnezei, ci sunt trei însuşiri ale aceluiaşi Dumnezeu. .Vedeţi? Este o formă de descoperire Tată. El vroia să fie Tată. EL era Tată. EL era Fiu şi El este Duhul Sfânt. Tatăl şi Duhul Sfânt este acelaşi Duh. Aţi cuprins-o? nu trei dumnezei. Satana vă spune aceste lucruri pentru a face din voi închinători la idoli. EL este un Dumnezeu exprimat în forme de descoperire: Tată, Răscumpărător, Fiu, Vindecător sunt formele Lui de descoperire. Recunoaşteţi acum?

Eu vreau să mă străduiesc puţin, pentru ca oamenii care aud benzile să înţeleagă gândul şi să-l recunoască. Eu aş fi fost ocupat tot timpul, dacă aş fi luat fiecare temă în parte. Dar eu sper, că o aduc aşa de clar, încât puteţi să vedeţi unde vreau să ajung.

Dumnezeu adus la exprimare în Isus Hristos, care era totul: Tată, Fiu, Duh Sfânt plinătatea trupească a dumnezeirii. Plinătatea trupească a dumnezeirii locuieşte acum în Biserica Sa EL are prioritate. Tot ce era Dumnezeu, El a pus în Hristos, şi tot ce era Hristos, este pus în Biserică în credincioşii Lui, nu în denominaţiuni. Noi vom ajunge în câteva minute acolo şi vă vor fi luate aceste lucruri pentru totdeauna din gând. Eu vreau să vă arăt ce a cauzat aceasta, cu ajutorul lui Dumnezeu şi dacă El ne va permite.

Care este deci intenţia Lui? de a se descoperi ca Fiu, pentru ca în El să locuiască trupeşte toată plinătatea lui Dumnezeu. Epistola către Coloseni stă direct înaintea mea. Toată Scriptura este planul şi hotărârea lui Dumnezeu.

Apoi El a vrut prin viaţa acestui Fiu, prin crucea Lui (sângele care a fost vărsat pe cruce, se spune aici), să împace un trup cu Sine, o Mireasă (care este a doua Eva). Dumnezeu a arătat prin aceasta un tablou, aşa cum l-a arătat lui Moise şi tuturor celorlalţi (EL a prezentat un tablou, arătând că El a făcut acelaşi lucru ca în Adam şi Eva), faptul că a fost Hristos şi Mireasa (EL este al doilea Adam, Biserica este a doua Evă); şi atâta timp cât a doua Evă încheie compromisuri cu Cuvântul, nu face ea acelaşi lucru ca şi prima Evă? Ei spun: „Acestea au fost pentru o altă epocă.“ Noi vom ajunge în câteva minute acolo şi vom constata, dacă El a zis că toate acestea au fost pentru o altă epocă. Cum poate fi valabil pentru o altă epocă de timp, dacă El este ACELAŞI, ieri, azi şi în veci!? Dar Dumnezeu a ascuns intenţionat toate acestea de ochii celor înţelepţi şi le-a descoperit celor aleşi care au fost aleşi dinainte pentru a le primi.

Urmăriţi acest fapt prin toate epocile. Acesta este motivul, de ce întotdeauna, când lumina i-a atins pe unii, ceilalţi intelectualii şi preoţii timpului, au respins-o şi i-au îndepărtat pe oameni. Acolo erau rabini şi mari cărturari, care aveau autoritatea ca şi Nicodim şi alţii, care erau şlefuiţi în pregătirea lor, dar ei nu puteau să înţeleagă evenimentul. Chiar preoţii şi rabinii erau acolo şi învăţau din acest Cuvânt. Dar ei au respins totul cu mintea lor. EL le-a spus: „Voi sunteţi de la tatăl vostru, de la satan şi veţi face lucrările lui.“ Gândiţi-vă numai! bărbaţi sfinţi. Voi nu aţi putea pune nici un deget în vreun loc din viaţa lor sau în viaţa tatălui lor, a bunicului sau a străbunicului. Dacă ar fi fost aşa, atunci ei ar fi murit în ruşine; i-ar fi omorât cu pietre. Dar aici stă Isus şi îi declară „de la satana“ pe aceşti oameni religioşi.

O, această mare descoperire! EL a vrut să restabilească relaţia de rudenie apropiată. EL a trebuit să îngăduie ca ei să rătăcească; înţelegeţi? EL trebuia să-i lase să păcătuiască şi să le creeze libertatea. EL nu putea să le permită păcatul, rămânând Dumnezeu, apoi să-i pedepsească pentru ceva ce le-a îngăduit. Dar atunci când El i-a pus pe oameni în relaţie cu Sine, El i-a lăsat să procedeze după decizia lor având voinţa liberă. În această poziţie v-a adus El azi. Voi procedaţi într-un fel, cum doriţi; voi aveţi voinţa liberă. De aceea, dacă El a procedat cu primul aşa, atunci trebuie să procedeze cu fiecare în acelaşi fel sau El a procedat greşit în primul loc. Fiecare stă pe aceeaşi bază.

Lăsându-l pe om să păcătuiască ştiind că o va face şi aducându-l apoi în starea iniţială, ce exprimă aceasta? Aduce la exprimare calitatea Lui de Mântuitor şi întregul ţel a fost ca Dumnezeu Însuşi să devină Isus Hristos, să ia pedeapsa propriei Lui legi (moartea), să moară ca să-Şi răscumpere soţia Lui care era pierdută datorită respingerii Lui. Atunci când Eva s-a îndepărtat de la Cuvânt, ea a plecat de la perechea ei. Iar dacă Biserica se îndepărtează de la Cuvânt spre o .denominaţiune, atunci ea Îl respinge şi curveşte cu lumea şi ştiinţa omenească, respingând autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Este suficient de clar? Biblia vorbeşte despre curvie spirituală. Dacă vreun Cuvânt din Biblie este respins sau i se adaugă vreo altă răstălmăcire, aceasta este o respingere absolută şi despărţire de Dumnezeu, care este Mirele vostru. O femeie preacurvă nu va păşi niciodată în Împărăţia lui Dumnezeu, asta o ştim. Vedeţi, asta este ceea ce Eva a făcut în primul rând.

Acum mai fiţi încă o dată atenţi. Care este planul triplu al lui Dumnezeu? De a Se descoperi în Isus Hristos; prin Isus Hristos să vină în trup (Biserica) şi să aibă întâietatea, pentru a restitui Edenul, pentru a readuce tot ce era pierdut. Acesta a fost singurul lucru care nu era în ordine. Toate celelalte lucruri ale Sale erau în ordine.

Dar El trebuia să-i permită omului voinţa liberă, să-l lase să cadă, pentru a Se identifica apoi ca Răscumpărător însuşire care este în El ca Răscumpărător. Ceva trebuia să se piardă; iar prin faptul că omul căzuse şi se pierduse, El a devenit Salvatorul lui, luând propria Sa lege asupra Lui. Asta nu o putea face ca marele Iehova, care umple tot spaţiul şi timpul. Vedeţi, El nu o putea face aşa, El trebuia să devină om. EL s-a înrudit cu omul, care era pierdut (Amin!) şi a devenit om. Dumnezeu a devenit trup! Aleluia! Voi poate credeţi că sunt nervos, dar eu nu sunt. Dar ceva se petrece în mine.

Dumnezeu a devenit ca mine, luând păcatul meu asupra Sa, ca să mă facă pe mine aşa cum este El. Amin! Să ne întoarcem la planul Său minunat referitor la fiii şi fiicele lui Dumnezeu, pentru că El este un Tată veşnic. Această însuşire era în El, astfel aceasta trebuia să se împlinească în fapt.

Vedeţi voi acum întregul Lui plan triplu? EL a vrut să se exprime în multitudinea Sa. Lumea este pierdută. Astfel El trebuia să Se descopere într-un trup omenesc, pentru a deveni Răscumpărător prin împăcare, prin sângele Său vărsat pe cruce. EL trebuia să devină om şi să moară, pentru a salva şi a Se aduce pe Sine înapoi în Biserică, pentru a fi Capul ei.

Aduceţi-vă aminte, nu poate şi nu va fi niciodată o denominaţiune şi nici nu a fost vreodată. EL trebuia să aibă întâietatea, şi El este Cuvântul! Amin! Cum poate fi aici adăugată o dogmă? Asta ar transforma Biserica într-o curvă. De a accepta cuvintele unui om sau o dogmă a unei denominaţiuni, este numită în Apoc. 17, o curvă cu fiice: biserica romano-catolică este curva, iar protestanţii sunt fiicele. Este foarte clar şi oricine o poate citi. Noi am trecut prin epocile Bisericii şi voi le puteţi auzi pe benzile înregistrate, dacă doriţi. Tot ce se uneşte cu o dogmă în afara Bibliei, este o curvă în ochii lui Dumnezeu. Ei fac acelaşi lucru pe care l-a făcut Eva ea se îndepărtase de la Cuvântul lui Dumnezeu, care este Hristos. Să privim acum la taina Lui, pe care El a păstrat-o în gândul Său dinaintea întemeierii lumii. Doriţi să citiţi ceva despre aceasta? Noi vrem să citim textul din Efes. cap. 1, 1. Acum citim din lecţia noastră duminicale în această triplă descoperire a lui Hristos.

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, (fiţi atenţi, că nu se adresează lumii ci …) către sfinţii care sunt în Efes şi credincioşii în Isus Hristos …“

Cum veniţi în Isus Hristos? Ataşându-vă de o denominaţiune? Prin naştere! Printr-un singur Duh suntem toţi botezaţi într-un singur trup (1 Cor. 12). Vedeţi? În ordine. El se adresează aici credincioşilor, nu lumii. Cu păcătosul nu putem vorbi, pentru că el nu ştie nimic despre lucrurile acestea. Pavel nu s-a adresat păcătoşilor. El a zis: „Aceste cuvinte sunt adresate grupului care este în Isus Hristos …“ Să citim din vers. 2:

„Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti … (unde?) … în locurile cereşti, în Hristos.“

Locuri cereşti! O, aş dori să am timp! Am subliniat din Biblie despre „locuri cereşti“. Ce sunt locurile cereşti? Locurile cereşti sunt poziţiile credincioşilor în Hristos, acolo unde stă cel credincios în Hristos în locuri cereşti.

„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii …“

(Când ne-a ales El? înainte de întemeierea lumii, când El a avut taina cea mare şi ascunsă. EL ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii.)

„… ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce … (în ce?) … în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale.“

Aleşi dinainte vedeţi voi, aceasta este taina. Înainte ca Hristos să vină pe pământ, sau înainte de a exista ceva pe pământ (recunoaşteţi taina Lui cea mare?). El a ales Mireasa Lui şi El a ştiut că Eva va cădea, necrezând Cuvântul Lui. EL ştia că ea va cădea, dar El a vrut să aleagă o Mireasă, care nu va cădea, care ţine tare la Cuvântul acesta, fără a ţine cont ce va spune restul lumii despre aceasta, ea se va ţine de Cuvântul acesta. Primirea înfierii prin Isus Hristos a hotărât mai dinainte Biserica pentru această stare minunată.

Recunoaşteţi acum taina aceasta? Ce a vrut El să facă cu aceasta? Să o readucă pe Eva cea căzută, pentru că ea a fost un simbol şi tablou înspre Biserică. Acum observaţi, când Dumnezeu a deschis coasta lui Adam şi a scos-o pe Eva din carnea şi sângele lui propriu, despărţind duhul său masculin de cel feminin, punându-l în Eva; acelaşi lucru l-a făcut Dumnezeu când a luat din coasta lui Hristos sânge şi apă (iar Hristos este Cuvântul) şi El a luat Cuvântul şi a zidit Biserica Lui Eva. Vedeţi voi? EL a răscumpărat-o pentru Sine prin sângele Său, care a fost luat din trupul Lui. Vedeţi acum totul? Taina cea mare a lui Dumnezeu este descoperită, şi a fost ascunsă de la întemeierea lumii, dar este arătată în simboluri tot timpul. Noi vedem că El ne vorbeşte în epistola către Efeseni şi în multe alte locuri despre această taină. Cred că asta este suficient pentru voi.

EL a descoperit deci în decursul epocilor această taină, puţin câte puţin. Puteţi să o vedeţi acum? Ce s-a întâmplat în tabloul-simbol? EL a deschis coasta lui Adam şi a luat o parte din carnea lui, pentru a o crea pe Eva. Mireasa trebuie să fie Cuvântul, pentru că El este Cuvântul. Ea nu poate sta pe o denominaţiune; ea trebuie să stea doar pe Cuvânt, pentru că ea este o parte a acestuia; ea a fost scoasă din Hristos.

Noi putem fi siguri, că în curând totul va fi gata pentru răpire. Wesley şi toţi proorocii sunt o parte din descoperirea celor ce fac parte din trupul lui Hristos; adică picioare, degete, braţe, etc. până la cap, care face încheierea şi răpirea. Este trupul Cuvântului, care este Hristos. Amin! În afara acestui trup sunteţi pierduţi. Indiferent cât sunteţi de buni sau cum este rudenia sau comunitatea voastră sau cum este organizaţia voastră voi sunteţi pierduţi; dar dacă Cuvântul acesta este în voi, ferice de voi.

„Dacă rămâneţi în Mine (în Cuvânt), iar Cuvântul Meu rămâne în voi, atunci puteţi să cereţi orice …“ pentru că voi şi Cuvântul sunteţi una. EL are prioritate în toate. EL este Călăuza. Voi sunteţi prizonierii Lui. Lumea este moartă pentru voi. Voi nu mai posedaţi altceva. Voi vedeţi că ceilalţi oameni trăiesc în felul lor mai departe, dar voi nu mai faceţi acest lucru. Voi sunteţi prizonieri; voi sunteţi sub jugul Lui. „Jugul Meu este uşor“ (sub un singur jug cu Cuvântul Lui). „EU fac numai ceea ce este plăcut Tatălui. Dacă nu puteţi crede, că Eu sunt, atunci credeţi Cuvântului.“ Aşa de desăvârşit! Observaţi numai, că prin toate epocile, El a descoperit aceasta, una după alta. Încetul cu încetul, El a arătat taina prin slujba proorocilor şi a tablourilor, până când El s-a adus pe Sine însuşi la exprimare.

EL s-a adus la exprimare prin Moise. Priviţi spre Moise: el s-a născut într-un timp, când copiii au fost urmăriţi şi ucişi. El s-a născut ca eliberator. Ei l-au ascuns în trestia mlaştinii, exact aşa cum a fost adus Isus în Egipt. Moise s-a dus pe munte şi s-a întors cu poruncile. Isus s-a dus pe munte şi a ţinut prima Sa predică (predica de pe munte). EL s-a întors cu poruncile …: „Voi aţi auzit, că în vechime li s-a spus: să nu curveşti. Dar Eu vă spun:

,Cine priveşte o femeie măritată, a curvit prin aceasta deja în inima lui.'” EL era Dătător de lege, Preot, Împărat, Conducător exact aşa este.

EL s-a adus la exprimare prin Iosif, care se născuse în mijlocul fraţilor săi (denominaţiunile). Ei l-au urât fără motiv, pentru că el era spiritual, vedea vedenii; Dumnezeu era cu el; el putea să tâlcuiască visurile, iar fraţii lui îl urau. El a fost vândut de fraţii lui pentru 20 de arginţi, exact aşa cum El a fost .vândut prin Iuda, unul dintre ucenicii Lui, pentru 30 de arginţi.

Iosif a fost aruncat într-o groapă şi declarat mort. Aşa este. Tatălui său i s-a spus că este mort. El a fost aruncat în groapă, dar a fost scos şi a devenit mâna dreaptă a lui faraon. El a trebuit să sufere în carceră, iar acolo mai erau doi bărbaţi, un paharnic şi un brutar unul dintre ei s-a dus în pierzare, iar celălalt a fost salvat. Exact aşa cum s-a întâmplat pe cruce, când El a fost prizonier prins în cuie pe cruce pentru păcatele noastre un hoţ a fost salvat, iar altul s-a dus în pierzare.

Mai târziu, Iosif a stat la dreapta lui faraon, a împăratului, aşa cum visase el şi cum văzuse într-o vedenie, că va şedea la picioarele unui rege şi că i se va da toată puterea Egiptului. Vedenia lui se împlinise. Poate că el s-a gândit de multe ori asupra acestui vis, în timp ce şedea acolo jos în închisoare, iar barba lui creştea tot mai mult el se gândea că într-o zi vedenia lui se va împlini. Deşi a trebuit să aştepte mult, totuşi vedenia trebuia să se împlinească (aşa cum am spus-o ieri seară aici la adunare). Trebuia să se împlinească. Dacă Dumnezeu a spus-o, trebuie să se împlinească. Ceea ce spune un prooroc confirmat, trebuie să se împlinească, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, iar Cuvântul vine numai la proorocii Lui. Cuvântul „prooroc“ înseamnă un descoperitor al Cuvântului scris al lui Dumnezeu, iar un „văzător“ este cineva care prezice ceva conform vedeniei.

Observaţi numai, dacă se ridică un văzător, el posedă o confirmare divină, dacă vede ceva prin vis sau vedenie, apoi se împlineşte. „Dacă se ridică un prooroc în mijlocul vostru, care vrea să vă vorbească şi să vă spună anumite lucruri, care urmează să aibă loc şi nu se împlinesc, să nu-l ascultaţi. Dar dacă se împlinesc, atunci Eu sunt cu el. Să vă temeţi de el, pentru că Eu sunt cu el.“ Aşa este. Aceasta este confirmarea. Prin aceasta puteţi deosebi, dacă a vorbit adevărul sau nu. Dumnezeu vorbeşte Cuvântul Său poporului, prin oameni trimişi de El.

Vedeţi, Dumnezeu vorbeşte numai prin oameni. „EU sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele.“ Viţa nu rodeşte. Mlădiţele poartă rodul. Observaţi, aşa a fost întotdeauna.

Nici un om nu putea să se apropie de faraon, fără ca mai întâi să-l vadă pe Iosif. Nici un om nu poate veni la Tatăl, decât prin Fiul. Atunci când Iosif părăsea tronul, sunau trompetele; toţi genunchii se aplecau: „Vine Iosif!“ Minunat! Într-o zi fiecare genunchi se va apleca şi fiecare limbă va mărturisi când El va părăsi tronul Tatălui Său, pentru a Se arăta. Oricine va mărturisi, că El este Fiul lui Dumnezeu. Dar atunci va fi prea târziu pentru voi; faceţi-o acum.

Toate acestea le vedem deja în tablourile din Vechiul Testament. Noi putem să privim şi înspre David (aşa cum am spus-o de curând) care a coborât de pe tronul lui, a fost respins de propriul său popor, şi s-a urcat pe acelaşi munte (pe Muntele măslinilor) când s-a dus în exil. El s-a dus în exil pentru că a fost respins de fraţii lui, şi de propriul său popor. El a urcat muntele plângând. Acolo era Duhul lui Hristos în el, care a privit peste Ierusalim şi a plâns, spunând: „Ierusalime, de câte ori am vrut să …“ un împărat respins. Sute de ani mai târziu a stat Fiul lui David deasupra Ierusalimului, respins, şi spunea plângând: „Acum a sosit ceasul tău.“

Toate aceste lucruri Îl simbolizau pe El (ca un simbol), dar taina era încă ascunsă. Oamenii aceia nu ştiau ce fac. Ei ştiau doar, că ei sunt călăuziţi de Duhul, pentru a face ceva. Dumnezeu a reţinut însă descoperirea cea mare pentru zilele din urmă, dar El a adus-o la exprimare. EL s-a exprimat în continuare. Noi am putea lua pe fiecare din aceşti prooroci şi să prezentăm viaţa lor, arătând că viaţa lor l-a exprimat pe Isus Hristos pe deplin; şi totuşi Dumnezeu nu şi-a dezvăluit taina Sa pe deplin. EL a aşteptat pentru a o face de cunoscută în zilele din urmă, aşa cum a făgăduit-o; EL a aşteptat timpul în care totul putea fi cuprins, înainte ca El să le descopere. EL nu a descoperit totul dintr-odată, pentru că Biblia este scrisă în chip tainic; Isus a mulţumit Tatălui pentru că aceasta a fost scrisă în mod tainic.

Venirea Domnului este o taină. Noi nu ştim, când va veni El, cum va veni, dar noi ştim că El va veni. Astfel toate tainele lui Dumnezeu aşteaptă această zi de pe urmă. După ce lucrurile au avut loc, El descoperă; El arată ce a făcut. EL nu a descoperit taina Sa niciodată pe deplin.

Exact aşa se întâmplă şi cu tema celor şapte peceţi. Atunci când Dumnezeu l-a folosit pe Martin Luther pentru ieşirea Bisericii din epoca respectivă, şi când l-a folosit pe John Wesley, El i-a scos .încetul cu încetul, şi le-a dat descoperirea pentru epoca respectivă. Dar acum am ajuns în zilele de pe urmă.

A fost un eveniment foarte puternic, când El a vorbit aici şi a arătat apoi cele şapte taine. Revistele Look şi Life au arătat acest „cerc de nori şi lumină“ pe care ei nu-l puteau explica nici acum ei nu ştiu nimic. Dar Dumnezeu mi-a spus cu câteva luni înainte de a se întâmpla: „Du-te acolo şi aşteaptă până ce vor fi descoperite aceste taine.“ Apoi s-a întâmplat exact în felul în care El a promis că o va face.

Aţi observat că îngerul este pe partea dreaptă în tablou, când a venit jos şi a luat chip, cu faţa întoarsă într-o parte? EL este acolo în tablou. Dar cu luni înainte de a se întâmpla, El a spus aici, că va strânge trupul credincioşilor, pentru a descoperi şi a arăta toate contextele care s-au pierdut pe parcurs.

Luther s-a ridicat. El a predicat numai neprihănirea; el a subliniat-o în repetate rânduri în epoca lui. El nu ştia în ce epocă se afla. Apoi a venit Wesley. El a adus mesajul în epoca lui. Dar multe învăţături false au rămas, care au fost apoi preluate în celelalte timpuri. Apoi a început epoca penticostală; dar ei s-au organizat şi s-au întors din nou în moartea spirituală. Acum este timpul descoperirii tainelor Sale, ca să ne arate, despre ce a fost vorba. Au existat anumite învăţături, cum le-a stabilit de exemplu Luther în catehismul lui, aducând şi multe altele; şi Wesley a prezentat anumite lucruri. Mişcarea penticostală devenise o organizaţie şi a preluat, de exemplu botezul, sub formula „Tată, Fiu şi Duh Sfânt“, ei nu au ştiut-o altfel. Dar în aceste zile din urmă noi suntem readuşi la Cuvânt, în care toate aceste taine sunt explicate cu claritate şi descoperite. De ce? Pentru că suntem în zilele din urmă în care este descoperită taina cea mare a lui Dumnezeu, pe care El a avut-o în inima Lui.

Înţelegeţi acum? Dacă uitaţi ceva, reveniţi la această bandă. Eu nu ştiu cât timp voi mai fi în mijlocul vostru. Gândiţi-vă numai, acesta este adevărul şi AŞA VORBEŞTE DOMNUL. Este adevărul Lui. Este Scriptura.

Este ca şi cu taina celor şapte peceţi. Peceţile au fost rupte; fiecare epocă a trecut, dar multe lucruri au rămas răspândite. Dumnezeu, care nu a vrut ca lucrurile să rămână împrăştiate, se întoarce şi aduce aceste lucruri din nou, aceste învăţături cu care a început, le aduce din nou la lumină şi descoperă întreaga plinătate acelaşi lucru îl face El acum, în timp ce descoperă taina lui Hristos, aşa cum a existat triplul plan al lui Dumnezeu în sinea Lui pentru Biserică. O, El le-a adus; descoperit!

A descoperi înseamnă, după dicţionarul Webster: a face ceva de cunoscut, mai ales adevăruri divine. Descoperire: acesta este felul în care Hristos se face de cunoscut Bisericii Sale.

Acum poate veţi spune: „Frate Branham, asta ai spus-o doar aşa …“ Nu, eu nu spun doar aşa. Priviţi cum s-a arătat El lui Petru. Dacă vreţi să vă notaţi şi să citiţi Matei 16, 13-17. Eu vreau să citez. Când a coborât de pe muntele schimbării la faţă, El a spus: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?“

„Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia, sau altul din prooroci.“ Dar nu asta a fost întrebarea Lui propriu-zisă. EL a spus: „Dar voi, cine ziceţi că sunt?“ Aici El vorbeşte cu Biserica. Vedeţi voi? „Ce zic oamenii că sunt Eu?“

Astăzi se spune: „El este un filozof“ este numai o religie comunitară. „El este un om bun. Noi credem că învăţătura lui este corectă. Aceasta este o linie de conduită, după care ar trebui să trăim. Eu cred că ne-ar îmbuna pe toţi, dacă am face-o. Noi ar trebui să avem asta în comunitatea noastră, etc.“ Toate acestea se aud ca o poveste despre moş Niculae.

Aici nu prezentăm ce vrea să exprime o biserică anumită. Viaţa noastră nu ar trebui să fie exprimarea unei biserici anumite. Este o viaţă pe care nu voi o trăiţi, ci El vine înăuntru şi trăieşte personal în voi şi voi nu mai sunteţi prizonierii unei instituţii învăţate. Voi sunteţi apoi călăuziţi prin Duhul. Ştiţi voi asta? Voi spuneţi: „Eu aş putea să-mi pierd mintea. Poate că un om care îşi pierde mintea, ar face aşa ceva.“ Dar dacă aveţi în voi gândirea lui Hristos, atunci Hristos se exprimă prin voi. EL arată că El este Cel ce lucrează, iar voi nu v-aţi pierdut mintea.

Unii oameni, care îşi fac iluzii despre aceste lucruri, devin bolnavi mintali. Noi ştim că asta este greşit. Satana încearcă să imite lucrarea adevărată. Întotdeauna există un fals. Dar omul trebuie să .cedeze propriile gânduri şi păreri, el nu are voie să se bage orbeşte în aceste lucruri. Nu. Veniţi cu gândurile voastre sănătoase şi curate, iar Hristos vă primeşte şi se duce pe Sine la exprimare. Dar pentru lumea aceasta sunteţi o persoană bolnavă mintal. Dar dacă sunteţi cu adevărat bolnavi mintal, atunci satana poate să vă ţină sub controlul lui. Aceasta va determina să faceţi totul ce este în contradicţie cu acest Cuvânt; dar dacă vă preia Hristos, atunci El va aduce acest Cuvânt prin voi la existenţă, pentru că este El. EL este Cuvântul! Atunci puteţi să vedeţi efectul lucrării lui Hristos. Nu iluzia vreunui mod deosebit, ci cu adevărat în voia lui Hristos, care se aduce direct prin voi la exprimare. Ce minunat!

Acum observaţi. EL a întrebat: „Ce spuneţi voi, cine sunt Eu?“ EL a întrebat Biserica Sa pe cei doisprezece. Dintre milioanele de oameni din timpul lui Noe, El s-a adresat numai la opt persoane. Vedeţi voi? EL a spus: „Cum a fost în zilele lui Noe, când numai opt suflete au fost salvate, aşa va fi la venirea Fiului omului.“ Eu nu vreau să spun prin aceasta că numai opt persoane vor fi salvate, să nu înţelegeţi greşit. Asta nu am spus-o niciodată. Eu nu ştiu câţi vor fi salvaţi, câţi vor fi în turma cea mică, care vor fi răpiţi. Va fi o grupare mică, asta v-o spun. „Pentru că strâmtă este uşa şi îngustă este calea, şi puţini vor fi cei care o găsesc.“

Dar când va apare trupul cel mare şi răscumpărat din toate epocile, atunci va fi o gloată mare. Apocalipsa 7 spune astfel: „Un număr mare, pe care nici un om nu-l va putea număra“ toţi acei care au ieşit în epocile Bisericii şi au umblat în lumina Bibliei, în măsura în care le-a fost descoperit. Noi ştim acum, că Wesley a avut mai multă lumină decât Luther. Noi ştim că penticostalii aveau mai mult decât cei din timpul lui Wesley. Sigur că da, pentru că lumina a venit încet, ca şi la prooroci, până când totul a fost pe deplin cunoscut adică plinătatea dumnezeirii locuia trupeşte în Hristos.

Acum Hristos va fi recunoscut în Biserică. Întregul este descoperirea lui Dumnezeu, pentru a readuce Mireasa Lui, pe Eva, la poziţia corectă faţă de soţul ei, iar Dumnezeu este Mirele Bisericii, iar Biserica este Mireasa Lui.

Petru a exclamat şi a spus: „TU eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.“ Acum priviţi! „Binecuvântat eşti tu, Simone, fiul lui Iona ferice de tine, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit (tu nu ai învăţat-o în vreo şcoală), ci Tatăl Meu, care este în ceruri, ţi-a descoperit.“ Vedeţi ce i-a spus El: „Pe această stâncă …“, asta i-a spus lui Petru, care era o sămânţă aleasă dinaintea lui Dumnezeu, care primise această lumină şi căruia i se dăduseră cheile Împărăţiei. „Pe această stâncă a descoperirii, care este Isus Hristos …“ EL este Dumnezeul descoperit pe deplin. „Pe această stâncă“, nu după împărţirea omenească în Tată, Fiu şi Duh Sfânt, ca şi cum El ar fi persoana a doua. „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea, iar porţile iadului nu o vor birui. Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea“, o descoperire a lui Isus Hristos. Vedeţi, Hristos este în voi, Îl face pe El centrul vieţii descoperirii. Viaţa lui Hristos în voi, Îl face pentru voi centrul descoperirii; Hristos în Biblie, face din Biblie o descoperire deplină a lui Hristos. Hristos în voi, lucrează descoperirea deplină a întregului. Vedeţi voi ce vrea să facă Dumnezeu?

Ce este atunci naşterea din nou? Voi întrebaţi: „Frate Branham, ce este de fapt naşterea din nou?“ Este o trăire personală a descoperirii lui Isus Hristos. Amin! Nu ataşarea voastră de vreo comunitate; nu salutul de bun venit prin strângerea mâinilor; nu repetarea vreunui crez sau a unei dogme; nu promisiunea de a trăi după prescripţiile cuiva; nu, altceva trebuie să se întâmple. Dar cum stăm cu Hristos, cu Biblia? EL este Cuvântul, care v-a fost descoperit. Indiferent ce vă va spune cineva, sau de ce se va întâmpla; fie păstor, preot sau cine ar fi el aici este vorba de Hristos, despre Hristos în voi. Aceasta este descoperirea pe care a fost zidită Biserica.

Voi spuneţi: „Eu sunt lutheran“; „eu sunt baptist“; „eu sunt presbiterian.“ Asta nu înseamnă nimic la Dumnezeu, nici o pocnitură de deget. Ce este atunci? este Hristos, care este descoperit, iar El este Cuvântul. Dacă Cuvântul este descoperit, atunci El se aduce pe Sine la exprimare. Înţelegeţi asta? Aceasta a fost hotărârea şi planul lui Dumnezeu, pentru că Isus Hristos s-a adus pe Sine la exprimare, luând asupra Sa propria lege, trăind după aceasta, împlinind legea Sa prin moartea Sa. Hristos .Dumnezeu a murit ca trup, pentru a condamna păcatul în trup, pentru a-şi recupera o Mireasă pentru Sine, care este răscumpărată şi care va crede numai Cuvântul lui Dumnezeu, şi care nu va face ca Eva, să schimbe Cuvântul cu închipuiri mintale omeneşti. O vedeţi acum?

Acesta este planul lui Dumnezeu. Naşterea din nou descoperă aceasta. Dacă un om spune că el ar fi fost născut din nou, dar încearcă să transfere aceste făgăduinţe ale lui Hristos pentru aceste zile din urmă într-o altă epocă dacă-L face pe El un Hristos de ieri sau de mâine, dar nu de azi, înseamnă că persoana respectivă se află într-o orbire a celui rău. Tot aşa este un om, care zice că ar crede, dar în el nu se vede nimic din ceea ce a spus Isus în Marcu 16: „Aceste semne vor urma celor ce cred … în toată lumea şi în orice timp.“ Scoatere de draci, vorbiri în alte limbi, toate manifestările darurilor vor urma nu că ar trebui ci ele trebuie şi vor urma. Cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul Lui nu va trece!

În felul acesta El se aduce la exprimare în fiecare în parte, indiferent dacă el este intelectual sau dacă nu cunoaşte nici măcar A-B-C-ul. Mulţi dintre apostoli nu au cunoscut literele. Dar ei L-au cunoscut pe Hristos! Ei l-au ascultat pe Petru şi pe Ioan, nu pentru că au fost într-un seminar. Ei spuneau, ei ascultau şi observau că aceşti oameni au fost împreună cu Hristos, după ce-l vindecase pe acel paralizat la poartă. Ei ştiau că ei au fost cu Hristos. Naşterea din nou este Hristos în voi este o descoperire. Dumnezeu v-a descoperit această taină mare, şi aceasta este naşterea din nou. Acum ce veţi face, dacă sunt adunaţi toţi aceia în a căror descoperire există o armonie deplină, şi Dumnezeu se exprimă prin Cuvântul Său prin aceleaşi fapte, fac aceleaşi lucrări pe care le-a făcut El atunci, pentru a confirma Cuvântul Său? O, dacă Biserica şi-ar recunoaşte numai poziţia ei! Ea o face într-o zi când va înţelege ce înseamnă aceasta; atunci va veni răpirea.

Aţi observat asta? Pavel nu L-a cunoscut pe Isus după trup. Singurul fel în care L-a cunoscut Pavel, a fost o descoperire printr-o vedenie. Aşa este? Pavel L-a cunoscut pe Isus numai printr-o descoperire, exact aceeaşi descoperire pe care o primise şi Petru. Petru Îl văzuse în trup, dar el nu-L cunoştea după trup, pentru că Isus i-a zis: „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit. Nici viaţa Mea proprie nu ţi-a descoperit-o, ci Tatăl Meu, care este în ceruri, ţi-a descoperit-o, că El este Cuvântul lui Dumnezeu. Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea.“

Oamenii umblau cu El şi aveau de lucru cu El. Dar Pavel avea ceva mai mult decât ceilalţi apostoli. Ei spuneau: „Eu am o descoperire mai mare ca tine, Pavele, pentru că, ştii tu, eu am umblat cu El. Eu am fost cu El la pescuit. Eu L-am auzit vorbind. EL a şezut cu mine într-o barcă, şi mai târziu El mi-a spus: să mergem acolo şi să pescuim şi vom prinde mai mulţi peşti. Noi am făcut ce a zis El. Noi L-am văzut făcând lucruri mari.“

Dar Pavel L-a văzut după ce El murise şi înviase, dar i se descoperise în stâlpul de foc, care-i călăuzise pe copiii lui Israel! Pavel, care era un iudeu, nu L-ar fi numit niciodată „DOAMNE“, dacă el nu ar fi văzut descoperirea, ştiind acum că El este acelaşi, ieri, azi şi în veci.

Cu alte cuvinte, El a spus: „Pavel, Eu sunt azi acelaşi Dumnezeu care am fost ieri. Aici sunt în aceeaşi lumină, din stâlpul de foc, cu care Moise a vorbit din tufişul arzător.“ Nu-i de mirare, că el a putut despărţi în epistola către Evrei, legea de har. El a întâlnit acelaşi stâlp de foc. EL a zis: „EU sunt Isus pe care tu Îl prigoneşti.“

EL este azi în acelaşi mod! Pentru că El se descoperă şi se confirmă în acelaşi stâlp de foc; EL descoperă taina lui Dumnezeu, care a fost ascunsă dinaintea întemeierii lumii! Pavel Îl cunoştea doar prin descoperirea primită. Petru Îl cunoştea prin descoperire! El a umblat cu El, a vorbit cu El. De aceea puteţi să vă bazaţi pe acest Cuvânt. Eu am spus de curând, că El este Cuvântul. Un învăţat poate să se aşeze şi să citească acest Cuvânt în aşa fel, ca să vă înnoade mintea voastră cum vrea; pentru că el este înţelept şi viclean. Luaţi de exemplu un preot catolic sau pe vreunul care este învăţat în Biblie la seminar, un teolog baptist sau pe altul; el vă va lăsa impresia că voi nu ştiţi absolut nimic. De ce? Pentru că el cunoaşte Cuvântul numai după trup.

Dar singurul mod, prin care sunteţi mântuiţi este, dacă Îl cunoaşteţi prin descoperire. Eu aş putea .lua învăţătura baptiştilor şi să vă prind pe voi penticostalii, şi aş putea să vă arăt o sumedenie de lucruri, despre care voi nu aţi ştiut nimic. Aşa este. Dar asta nu înseamnă nimic; toate aceste lucruri la un loc nu sunt Biserica Lui. Biserica Lui este El Însuşi, descoperit! Amin. Înţelegeţi asta? EL a spus-o prin Cuvântul Lui, că El este Dumnezeu.

Cum puteţi să spuneţi „Tată, Fiu, Duh Sfânt“ şi apoi să fiţi botezaţi în formula aceasta? Aşa ceva este păgânesc, nu-i aşa? Cum puteţi spune, că-L cunoaşteţi pe Isus Hristos (EL este Cuvântul), dacă nu există un text în Scriptură în care cineva, cândva să fi fost botezat în „Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt“? Şi voi, mişcarea „Isus Singur“, care folosiţi doar numele „Isus“ la botez eu cunosc personal patru, cinci oameni cu numele de Isus. Vedeţi deci unde vă duc denominaţiunile voastre? Acesta este întunericul şi rezultatul jertfei lui Cain, care a adus fructe în loc de sânge. Dar descoperirea a venit prin sângele Domnului Isus Hristos, care este sângele lui Dumnezeu celula de sânge care a fost creată în trupul Mariei.

Pavel L-a cunoscut prin descoperire. Aşa Îl cunoaştem şi noi azi numai în felul acesta. Să nu spuneţi: „Eu sunt metodist.“ Asta nu înseamnă nimic. „Eu sunt baptist.“ Asta nu înseamnă nimic. „Eu sunt catolic.“ Asta nu înseamnă nimic. Dar prin descoperire, Dumnezeu v-a făcut de cunoscut Cuvântul Lui. EL este Cuvântul. Prin ce cunoaşteţi voi, că a fost o descoperire? Aceasta trăieşte în voi şi se aduce prin voi la exprimare.

Bisericile denominaţionale au uitat de mult timp această descoperire mare. Aşa este. Ei au uitat descoperirea adevărului. Atunci când Luther s-a ridicat, el era un om mare. El avea descoperirea pentru timpul acela. El era în ordine, el era acela din vremea lui. El avea descoperirea, dar după ce plecase, vedeţi ce au făcut. Wesley avea un mesaj; vedeţi ce au făcut ei. Şi mişcarea penticostală, la începutul ei, avea un mesaj. Vedeţi ce au făcut ei pe parcurs. A fost acelaşi lucru, când Dumnezeu a trimis Israelului un stâlp de foc, un prooroc, jertfa, descoperindu-Se personal printre ei, scoţându-i din Egipt prin Marea Roşie. Ei vroiau o lege, ca să aibă cărturari mari, care să ocupe funcţii importante. Ce se întâmplase? Ei au fost lăsaţi să pribegească patruzeci de ani prin pustie, şi nici una din organizaţiile lor (a lui Core) nu au intrat înăuntru. Iosua şi Caleb au fost singurii care au păşit în faţă şi au spus: „Noi suntem în stare să ocupăm ţara.“ Ei priveau la făgăduinţa Cuvântului lui Dumnezeu. Ceilalţi însă au murit în pustiu, iar Isus a spus: ei au pierit pentru totdeauna. Aşa este. După ce El şi-a arătat binecuvântările şi puterea prin toate epocile, ca la Luther şi Wesley, aici s-a întâmplat acelaşi lucru.

Atunci ei au spus: „Părinţii noştri au mâncat mană în pustie.“

EL le-a răspuns: „Şi toţi au pierit“ asta înseamnă, despărţit de Dumnezeu pentru totdeauna. Trupurile lor au pierit în pustie. Ei erau morţi. „EU sunt pâinea vieţii, care a venit de la Dumnezeu din cer.“ Ei nu au putut să înţeleagă. Ei pur şi simplu nu au putut înţelege.

Biserica denominaţională a uitat aceste lucruri demult. Ei posedă doar mesaje învăţate de la intelectuali, au acceptat puţină ştiinţă şi au devenit membri în locul descoperirii adevărului din Cuvânt.

Acum, priviţi aici. Noi spunem azi: „Credeţi că Dumnezeu ne-a însărcinat ca să mergem în toată lumea, să vindecăm bolnavi, să predicăm Evanghelia şi să scoatem draci?“ „O da, eu cred, aşa este, DAR …“ Vedeţi?

O femeie care a vorbit cu mine zilele trecute, mi-a spus: „Dar toate bisericile sunt într-o înţelegere unitară.”

Eu am spus: „Nici una din biserici nu corespunde cu adevărul şi nici ei între ei nu sunt una.“ Acolo mai era de faţă un catolic. Eu am spus: „Cum este cu voi? Tu eşti metodistă şi el este catolic. Sunteţi voi una?“ Eu am spus în continuare: „Acest papă caută să vă unească pe toţi. Aceasta este o treabă bună pentru toţi aceşti oameni. Dar Biserica lui Dumnezeu nu are nimic comun cu aceasta“ absolut nimic. Ea este în afara acestui grup. Da. Pe ei nu-i poţi uni. Unul crede una, altul alta. Metodiştii au un botez prin stropire, baptiştii botează prin scufundare dar ambii refuză pe Duhul Sfânt în plinătatea şi puterea Sa. Ei spun: „Noi L-am primit pe Duhul Sfânt când am devenit credincioşi.“ Biblia însă spune: .„Aţi primit voi pe Duhul Sfânt, după ce aţi devenit credincioşi?“ Aceasta este deosebirea. Vedeţi voi? Aşa este corect. Alţii spun: „Noi suntem biserica catolică. Noi am început demult; noi am făcut una şi alta.“ Metodiştii spun: „Noi suntem bazaţi pe Sfânta Scriptură.“ Isus a spus: „Aceste semne vor urma celor ce cred.“ Cum stăm cu aceasta? „Lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi“ orice creatură, orice persoană care crede în El. Dar cum stăm cu aceasta? Acestea sunt cuvintele Lui! „Cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul Meu nu va trece.“ Cum stăm faţă de acest Cuvânt?

Ce este? O stare amestecată. Acum priviţi aici. Dacă luaţi un bob frumos de grâu dar nu este un bob original voi luaţi acest bob, care este foarte frumos. Voi îl semănaţi. Ce se întâmplă? Un fir mic răsare, îngălbeneşte şi se ofileşte. Asta se întâmplă cu orice denominaţiune, dacă este încrucişată cu cuvintele oamenilor şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Ei vor veni în faţa adevărului al semnelor şi minunilor, până la cele spuse de Isus, despre credinţa în Cuvântul Lui, apoi îngălbeneşte şi ei spun: „Noi nu putem accepta aşa ceva“, şi păşesc înapoi.

Aşa s-a întâmplat cu iscoadele care au intrat în ţară şi au privit în Canaan. Ei s-au întors şi au spus: „O, noi suntem ca nişte pitici în comparaţie cu uriaşii de acolo. Noi nu putem să-i biruim pe amaleciţi şi pe toţi ceilalţi.“ Ei au plecat înapoi. Dar Iosua şi Caleb, care erau bărbaţi adevăraţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, ştiau că Dumnezeu a spus: „EU vă dau această ţară.“ Ei spuneau: „Noi suntem mai mult decât în stare, să luăm în primire această ţară făgăduită.“

Depinde mult din ce sunteţi născuţi. Dacă sunteţi născuţi din Cuvântul lui Dumnezeu, atunci acest Cuvânt are întâietate în Biserica Sa. EL pentru asta a murit, acesta este scopul Său, ca să aibe întâietate şi să lucreze în Biserica Sa. Lăsaţi ca mai întâi să strălucească Cuvântul lui Dumnezeu, indiferent cum vor arăta toate celelalte lucruri. Pe mine nu mă interesează ce vor spune intelectualii. Asta nu are nimic comun cu El. Cuvântul lui Dumnezeu a spus-o, de aceea suntem mai mult decât în stare să ocupăm ţara! „Dacă aş predica aşa ceva în comunitatea mea“, îmi spunea un predicator „atunci aş predica celor patru pereţi ai bisericii.“

Eu am spus: „Eu le-aş predica ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.“ Noi putem s-o facem, pentru că Dumnezeu a poruncit-o. Amin!

O, ei aici se scuză. Din cauza aceasta ei sunt orbi pentru mesajul acestui timp din urmă, în care Dumnezeu se confirmă. Ei încearcă să încadreze această lucrare într-un fel de spiritism, sau vreo iluzie spirituală. Vedeţi, ei încearcă să facă ceva din această lucrare, ceea ce nu este; exact aşa cum au făcut-o ei întotdeauna, când Isus era aici pe pământ.

Ei L-au numit Belzebub, un vrăjitor. Acum ei spun că este o telepatie spirituală, ştiind însă că El stă acolo şi priveşte peste oameni şi poate să le deosebească gândurile care sunt în inimile lor! Biblia a spus acest lucru. Nu scrie în Evrei 4: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi este mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi deosebeşte toate gândurile inimii.“? EL a fost acest Cuvânt. Dacă acest Cuvânt găseşte întâietate într-un om, atunci are loc acelaşi lucru, pentru că El este Cuvântul. Amin! Eu nu pot să înţeleg cum de vă mai poticniţi de aceasta. Totul este clar pe deplin.

Aceasta este cauza pentru care ei sunt orbiţi. Totul este asemănător cu zilele când Hristos era pe pământ. Ei şchioapătă în acelaşi fel. Ei spuneau: „EL este Belzebub.“ Ei Îl vedeau pe El făcând lucruri mari, şi totuşi spuneau: „EL a fost născut ca un copil nelegitim şi este deosebit. EL are drac, este samaritean de dincolo. Are drac, de aceea poate El să facă lucruri mari.

“ Isus a spus: „Asta am să v-o iert.“ (Vedeţi, ei au atribuit lucrările lui Dumnezeu unui duh rău.) „Asta vreau să v-o iert, dar când va veni Duhul Sfânt, şi voi veţi spune un cuvânt împotrivă, atunci nu vi se va ierta, nici în lumea aceasta, nici în cea viitoare (în ziua cea mare).“

Voi vedeţi, cât de clar este scris în Scriptură; dacă oamenii vor veni în ziua aceea, indiferent cât de învăţaţi vor fi aici, sau din care denominaţiune fac parte, ei vor fi condamnaţi, aşa se va întâmpla! Ei L-au batjocorit pe Duhul Sfânt, când v-au numit „fanatici religioşi“, sau v-au jignit cu înjurături. Biserica lui Dumnezeu trebuie să suporte în toate timpurile.

Chiar Pavel spunea înaintea lui Agripa: „Eu Îl slujesc pe Dumnezeul părinţilor noştri, în felul .denumit erezie.“

Vedeţi care era adevărul cel mare al lui Hristos. Dar azi oamenii spun: „Este o denominaţiune.“ Este Isus Hristos; naşterea din nou a descoperit în voi, că El are întâietatea pentru ca Să-şi aducă cuvintele Lui la exprimare. Tot ce a promis El pentru aceste zile din urmă, El poate s-o ducă la împlinire prin trupul Său, lucrând prin El. Amin. Este exact Cuvântul Lui Dumnezeu descoperit. Observaţi numai. Este exact aşa ca în zilele lui Isus pe pământ. Dumnezeu însuşi are cheia pentru această descoperire a lui Hristos. Credeţi asta? Şcolile de teologie nu pot găsi niciodată taina. Isus a spus în Luca 10, 21-24: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului; Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.“

Priviţi înspre învăţaţii acelui timp, pe iudei, bărbaţi învăţaţi în legea lui Moise, priviţi organizaţiile fariseilor, saducheilor, etc., toate aceste organizaţii mari. Isus a spus despre ei: „Voi sunteţi orbii care-i călăuzesc pe alţi orbi; bine a zis Isaia despre voi: ,Aveţi urechi şi nu auziţi, aveţi ochi şi nu vedeţi.’ Pentru că Isaia a spus asta în Duhul, Dumnezeul cerului v-a orbit ochii voştri. Voi faceţi acelaşi lucru ca Eva, acceptând partea mintală şi nu ştiţi nimic despre Duhul lui Dumnezeu. De aceea nu vor cădea toţi în groapă, orbii şi călăuzele?“ Călăuza va cădea cu orbul, pentru că şi el este orb. Călăuza va cădea el este o călăuză oarbă. Ei cad amândoi în groapă.

Numai Dumnezeu singur are cheia. EL a exprimat acelaşi lucru în ceea ce am spus mai înainte; eu am citit, căci El a spus: „Ce spun oamenii, cine sunt Eu, Fiul Omului?“ Iar Petru a zis: „TU eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.“ EL a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona. Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri. Numai pe această descoperire voi zidi Biserica Mea. Porţile iadului nu o vor birui.“

Acum, priviţi aici. Nu există şcoală, nici teologi şi nici învăţaţi în toate şcolile amintite în Biblie, care ar fi ştiut ceva despre aceasta. Ei nu ştiu nimic din taina Lui. Este imposibil ca ei să ştie ceva despre planul Lui. Dumnezeu a ascuns aceste lucruri de aceşti învăţători, ca ei să nu cunoască sensul lucrurilor. Aceasta este o lucrare personală şi individuală a fiecărui om, în care îi este descoperit Hristos. Dacă voi ziceţi: „Mie mi s-a descoperit“, iar dacă viaţa pe care ne-a arătat-o Hristos în Biblie (aceeaşi viaţă este în El) nu apare în voi, atunci aţi avut o descoperire falsă!

Dacă ar exista posibilitatea de a altoi o plantă de bostan într-un păr, aceasta ar produce bostani. „După roadele lor să-i recunoaşteţi.“ Aşa este. Dacă aţi planta o viţă, iar prima recoltă a viţelor ar aduce struguri, al doilea lămâi, următorul pere, apoi mere, înseamnă că acolo au fost altoite alte lucruri care produc propria lor viaţă. Fiecare denominaţiune va purta viaţa ei specifică. Dar dacă această viţă originală va produce cândva o mlădiţă nouă (nu una altoită din afară), aceasta va produce struguri, aşa cum a făcut-o prima. Iar dacă viaţa lui Isus va aduce cândva un alt trup de credincioşi la viaţă, acesta va produce şi va purta acelaşi rod, ca şi primul, ei vor putea scrie un nou capitol „Faptele apostolilor“, pentru că va fi aceeaşi viaţă. Vedeţi ce vreau să spun? De aici nu puteţi să vă îndepărtaţi aşa de uşor. Este viaţa lui Hristos în voi, care v-a fost dăruită prin Duhul Sfânt care trăieşte viaţa Lui prin voi. Dar ceilalţi sunt orbi, care-i călăuzesc pe alţi orbi.

Observaţi; numai Dumnezeu singur posedă această cheie. Nici un teolog nu poate s-o spună. Ei nu cunosc lucrurile care le sunt ascunse. Ei nu ştiu nimic despre toate acestea. „Acum“ spuneţi voi, „eu am un titlu academic“. Pentru mine şi pentru fiecare credincios, la fel pentru Dumnezeu, asta arată cât de departe sunteţi de El sunteţi rămaşi în urmă. Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin instruire intelectuală. EL nu a fost cunoscut în felul acesta; nici prin explicaţii.

Dumnezeu este cunoscut în simplitate şi prin descoperirea lui Isus Hristos, chiar şi în persoana cea mai neşcolită. Vedeţi voi? Nu este teologia voastră. Este o descoperire a lui Isus Hristos. „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea“ nici o altă stâncă nu este primită; nu sunt acceptate alte lucruri; nici o stâncă romană; nici o stâncă protestantă; nu o altă părere, absolut nimic, decât descoperirea lui Isus Hristos prin naşterea din nou. Asta se naşte în voi şi vă împarte viaţa Lui. Viaţa voastră a dispărut, iar viaţa lui Isus Hristos şi stăpânirea Lui se reflectă în voi, pentru ca oamenii să vadă .această viaţă, iar El să facă aceleaşi lucrări, semne şi minuni prin voi, pe care le-a făcut atunci. Toate lucrurile care sunt în afara acestei sfere, nu au nici o importanţă.

Vedeţi, cum se desfăşoară marea descoperire a lui Dumnezeu. Din lipsa acestei descoperiri avem atâtea despărţiri, dispute, înşelări şi dispreţ printre noi. Vedeţi, chiar şi învăţătorilor le lipseşte această descoperire.

Pavel spunea, după ce a avut o descoperire puternică a lui Hristos, 1 Corinteni cap. 2 citiţi şi notaţi-vă: „Eu nu am venit la voi cu înţelepciune omenească.“ Priviţi înspre acest bărbat, care a avut cu adevărat cunoştinţă. Priviţi-l pe acest bărbat, care avea studii. „Eu nu am venit niciodată la voi cu astfel de cuvinte.“ Dar să citim repede. Puteţi să vă ridicaţi pentru un minut în picioare, dacă citim un verset sau două? Eu doresc să citesc pentru oamenii care aud cândva benzile; ei vor avea această posibilitate. Noi citim din 1 Corinteni cap. 2, 1-4. Ascultaţi-l pe acest mare apostol, Pavel, pe slujitorul învăţat al lui Dumnezeu:

„Cât despre mine fraţilor, când am venit la voi n-am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită.”

(Eu nu am spus niciodată: „Eu sunt doctorul cutare.“)

„Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere.“

Vedeţi, asta este Evanghelia. Isus a spus: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia.“ EL a spus: „Mergeţi şi predicaţi.“ Cu alte cuvinte, demonstraţi puterea Lui şi aceste semne vă vor urma. Nu ajunge numai învăţătura. Este necesar Duhul lui Dumnezeu, care lucrează aceste semne. Ascultaţi mai departe vers. 5:

„… pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.“

Vedeţi, omul trebuie să se transforme. Acum eu nu pot să declar şi să spun: „EL nu este acelaşi“, dacă El este acelaşi. Dacă aş face aşa ceva, sau vreun alt om mi-ar povesti aşa ceva, asta mi-ar arăta, că el nu posedă tripla descoperire a lui Dumnezeu.

„Totuşi ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi, este o înţelepciune; dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă …“ (vedeţi tripla taină a lui Dumnezeu!) „… pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o niciunul dintre fruntaşii veacului acestuia …“ (nici unul dintre rabini, sau altcineva n-a ştiut) „… căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.“

Voi spuneţi: „Aici însă te înşeli cu rabinii şi cu predicatorii.“ Dar cine L-a răstignit? O, noi putem citi în continuare; citiţi mai departe, noi trebuie să economisim timpul; dar nu este prea târziu, însă mai este mult de spus, dacă Domnul ne ajută.

Pavel, acest om mare şi învăţat, nu a încercat niciodată să prezinte oamenilor concepţiile sale teologice. El a primit în smerenie Cuvântul lui Dumnezeu, şi el a trăit după Cuvânt, în aşa fel ca să ajungă la exprimare. El a dus o viaţă sfântă, încât ceilalţi au văzut aşa de mult pe Isus Hristos în el, încât cereau batiste pentru a le pune peste bolnavi. Aceasta este viaţa lui Isus Hristos. Nu ca cineva să spună: „Vedeţi ce a făcut Ilie pe vremea aceea …, dar asta a fost pe vremea lui.“ Asta a crezut lumea. Preoţii intelectuali şi toţi ceilalţi au gândit aşa, dar credincioşii ştiau altfel. Ei văzuseră descoperirea lui Isus Hristos, care era în Ilie; aceeaşi era în Pavel şi a adus viaţa la exprimare, pentru că el era un prooroc. El a prezis lucruri care urmau să se împlinească şi care s-au împlinit cu precizie, iar ei ştiau că aceasta este confirmarea lui Dumnezeu pentru un prooroc. Ei ştiau că el este proorocul lui .Dumnezeu. Nimeni nu-i putea despărţi de acest adevăr.

Când au auzit ce lucruri povesteşte apostolul Petru, care urmau să se împlinească, ei au spus: „Lasă doar o umbră să treacă peste mine.“ Amin! Aceasta este Biserica; acei ce cred. Aceste lucruri au fost descoperite. Ce a spus apostolul Pavel? „Pentru faptul că am un grad academic, mă cred ei?“ Nu! El a spus: „Eu am uitat toate acele lucruri; înţelepciunea omenească trebuia să moară în mine. Eu Îl cunosc numai în puterea învierii Lui. În felul acesta am venit la voi, cu dovada Duhului.“ Ce era? El L-a mărturisit pe Isus Hristos ca acelaşi ieri, azi şi în veci. Aceleaşi lucrări pe care le-a făcut Isus, le-a făcut şi Pavel. Ei vedeau că Tatăl ceresc, care S-a făcut de cunoscut într-un spin care ardea, care a descoperit tainele Sale lui Pavel, le descoperă şi aici; EL este acelaşi în fiecare epocă. Triplul mod al lui Dumnezeu ieri, azi şi în veci. Cine este El? Răscumpărătorul Bisericii Sale. EL are întâietatea în Împărăţia viitoare. Amin! Vedeţi? Totul este aşa de desăvârşit, cum nu se poate mai bine.

Oh, să luaţi aminte. Duhul Sfânt este singurul Descoperitor al descoperirii divine a lui Hristos. Nici o şcoală nu poate face aceasta; nici un cărturar, nici un om, indiferent cât ar fi el de învăţat sau de predat lui Dumnezeu; nici un om nu poate să o facă. Eu aş putea s-o subliniez mai tare. Câţi creştini sunt aici, care sunt născuţi din nou? (Ridicaţi mâinile.) Câţi sunt umpluţi cu Duhul Sfânt? În ordine. Asta ajunge. Bine.

Luaţi aminte, EL face aceasta numai pentru cei aleşi. „Toţi acei pe care mi i-a dat Tatăl, vor veni, şi nici un om nu poate veni decât dacă Tatăl l-a atras.“

Priviţi la aceşti preoţi, care spuneau: „Acest om este Belzebub. EL este un vrăjitor. EL este un drac.“

Apoi femeia, care a venit acolo şi care trăise cu şase bărbaţi. Ea avusese deja cinci şi trăia acum cu al şaselea; dar Isus i-a spus: „Du-te de cheamă pe bărbatul tău şi veniţi aici.“

Ea a zis: „Nu am bărbat.“

EL a răspuns: „Cinci ai avut şi cel cu care trăieşti acum, nu este soţul tău.“

Ea a spus: „Doamne …“ Ce se întâmplase? Lumina nimerise acest bob de sămânţă. Atunci când lumina i-a nimerit pe acei preoţi, ei au spus: „Acest om este un vrăjitor.“ Vedeţi? Acolo nu era viaţă, ci un amestec. Tu te poţi ridica numai până la nivelul organizaţiei tale, dar mai departe ai murit. Dar femeia aceasta era o sămânţă adevărată.

Ea a spus: „Doamne, eu recunosc …“ Eu pot să văd cum s-au luminat ochii ei mari, cu lacrimi pe faţă. „Doamne, eu recunosc acum, că Tu eşti un Prooroc. Eu îl aşteptam pe Mesia, iar dacă vine acest Mesia, El va face exact aceleaşi lucruri. EL ne va spune aceste lucruri.“

EL a spus: „EU sunt …“

„O, Doamne …“ Ea a lăsat vasul ei acolo. „Aici este El! Veniţi şi vedeţi un om care mi-a spus aceste lucruri.“ Ce era? lumina lovise sămânţa de grâu. Viaţa apăruse.

Astăzi este acelaşi lucru. Dar teologii spun: „Aşteaptă doar o clipă. Eu vreau să aflu, dacă a spus-o cutare sau cutare … sau pastorul Moody.“ Dar ce are a face pastorul Moody cu aceasta, în timpul acesta? Pastorul Moody a trăit în vremea lui, dar nu acum. Sigur că nu! Luther a trăit pe vremea lui, dar nu în timpul lui Wesley. Wesley a trăit pe vremea lui, dar nu în timpul penticostal. Penticostalii au trăit pe vremea lor, dar ei sunt foarte îndepărtaţi de aceste lucruri din ceasul acesta. Noi suntem în ceasul de pe urmă. Desigur. Ei au format organizaţii şi au semănat deznădejde, voind să dovedească că nu ar fi nimic. Cuvântul nu a fost confirmat exact în puterea Sa. Ei au format denominaţiuni, apoi au pus boabe artificiale printre boabele adevărate, şi acolo au murit. Holda devenise neproductivă. Aşa este. Au apărut neghină şi urzici, care au crescut deasupra originalului şi totul a mers înapoi. Apoi ei au arat câmpul încă o dată şi au început din nou; ei au semănat boabe autentice, dar puţine plante apăruseră şi au fost înecate.

Dar Dumnezeu a spus că va scoate în aceste zile un popor, care este spălat în sângele Lui. Acesta a fost ales dinainte ca să fie acolo; trebuie să fie acolo. Dumnezeu a spus-o. Semnul adevărat se află în Maleahi; anume că El va restitui totul în zilele de pe urmă aceste lucruri mari, pe care El le-a .făgăduit. EL ne va dărui descoperirea. Ce urma să se întâmple? Credinţa părinţilor (de la Rusalii) trebuie readusă copiilor. Vedeţi voi? Aşa este aceeaşi lucrare, acelaşi stâlp de foc a apărut; aceleaşi semne, aceleaşi minuni, acelaşi Isus: de a-L prezenta pe acelaşi, de a-L predica pe El ca acelaşi ieri, azi şi în veci, confirmat în mijlocul nostru. „EU vreau să restitui“, zice Domnul, „toţi acei ani, care au fost mâncaţi în timpul metodiştilor, a baptiştilor, a catolicilor şi a celorlalţi ei au ros din credinţă, până ce a rămas doar un ciot denominaţional, în care nu mai există nici o sămânţă.” „Dar Eu vreau să restitui“, zice Domnul, „toţi acei ani …“ Ce? „Toate semnele şi minunile, de la care ei s-au îndepărtat. EU îi voi readuce din nou direct la planul original, şi Eu îl voi restitui din nou“, zice Domnul. Acest profet este un profet confirmat. Cuvintele lui trebuie să se împlinească. Amin.

Numai Duhul Sfânt singur, este Descoperitorul descoperirii divine a lui Hristos şi El a fost Cel ce a descoperit în toate epocile. Gândiţi-vă, în toate timpurile! La cine a venit Cuvântul Domnului? numai la prooroc. Aşa este, iar proorocul trebuia să fie confirmat mai întâi de Dumnezeu. Nu pentru faptul că el zicea, că ar fi un prooroc, ci pentru faptul că el era născut ca prooroc şi confirmat, pentru că totul ce spunea el, era conform Cuvântului şi se împlinea, iar toate celelalte trebuiau să cedeze. Vedeţi voi? Cuvântul Domnului venea numai prin Duhul Sfânt. Biblia spune că : „În vremurile străvechi, oamenii au scris Cuvântul mânaţi de Duhul Sfânt.“

Vedeţi, Ioan Botezătorul nu L-ar fi recunoscut niciodată pe Isus, dacă Duhul Sfânt nu ar fi arătat înspre El. Este corect? Ioan Botezătorul, acest prooroc mare, a păşit în faţă şi a spus: „Acolo este Unul, chiar acum în mijlocul vostru. Aici undeva este un om obişnuit; Acela este Mielul lui Dumnezeu.“ Ioan a spus apoi: „Eu mărturisesc, că eu am văzut cum a coborât Duhul Domnului (Duhul Sfânt) ca un porumbel din cer, şi El a venit peste El şi un glas a zis: ,Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.'” Ce era? Duhul Sfânt a spus: „Eu voi arăta înspre El.“

Acesta este singurul mod în care voi Îl puteţi recunoaşte azi; singurul mod, în care puteţi primi tripla descoperire a lui Dumnezeu, este prin Duhul Sfânt. Şi singurul mod, în care se poate înfăptui, este ca voi să fiţi aleşi dinainte ca s-o vedeţi. Dacă nu sunteţi, înseamnă că nu o veţi recunoaşte niciodată, pentru că lumina poate străluci, iar voi veţi pleca şi veţi râde, refuzând totul cu o explicaţie firească, în timp ce Dumnezeul adevărat se descoperă pe Sine, confirmând lucrarea Sa. Vedeţi? Dar dacă nu există ceva în voi ca s-o vedeţi, atunci nu veţi vedea nimic.

Dumnezeu nu a spus niciodată: „EU voi alege pe cutare“, ci El a ştiut-o dinainte; motivul pentru care El putea să aleagă dinainte, este că El este veşnic. EL este veşnic, de aceea El ştia totul. EL ştia despre sfârşit; EL cunoştea sfârşitul de la început. EL este Dumnezeu. Dacă El nu ar putea să facă asta, atunci El n-ar fi Dumnezeu. Da, El este veşnic. Aşa este.

Ioan nu L-ar fi recunoscut niciodată, dacă Duhul Sfânt nu i-ar fi dat un indicator. Vedeţi voi cum ascunde Dumnezeu taina Sa înaintea celor mari şi învăţaţi? EL o descoperă în simplitate celor ce sunt aleşi dinainte ca să vadă. Priviţi! Alţii stăteau acolo şi nu au văzut porumbelul. Ei nu au auzit nici un glas. Totul a fost trimis numai pentru sămânţa aleasă dinainte. „Ales dinainte?“ El era ales dinainte.

Cu 712 ani înainte de naşterea lui Ioan, Isaia era în Duhul şi a spus: „Este glasul unui predicator în pustie: pregătiţi un drum pentru Dumnezeul nostru …“ Acum, dacă Isaia a putut s-o vadă atunci, nu a putut Maleahi să vadă acelaşi lucru? Acest ultim prooroc era ales dinainte pentru a încheia Vechiul Testament şi pe toţi aceşti prooroci, acest prooroc mare, care stă acolo la încheierea unei epoci lungi. Poate cineva va întreba: „Ioan a fost ales dinainte?“ Desigur că era. Şi Maleahi l-a văzut. Isus a vorbit despre el, spunând: „Dacă puteţi să credeţi, el este acela despre care s-a spus: EU trimit pe solul Meu înaintea Mea (Mal. 3) ca să-Mi pregătească un drum.“ Vedeţi voi, el era ales dinainte ca să cunoască acest mesaj. Nu-i de mirare că el a putut să vadă dincolo în veşnicie, văzând cum a coborât acest porumbel, această lumină, care a fost odată cu poporul Israel în pustiu, acum coborâse din nou lângă Iordan. Însuşi Dumnezeu a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.“ Dumnezeu şi omul deveniseră una. „Eu depun mărturie“, spunea Ioan, „eu L-am văzut pe Cel născut din Tatăl. Eu sunt un martor al acestei lucrări.“ Amin!

Asta este: simplitatea. Tatăl lui Ioan era un teolog mare, ştiţi voi. El a fost la o şcoală teologică. Se părea că Ioan se întoarce la denominaţiunea tatălui său. Dar aşa ceva nu era în voia lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu l-a atins înaintea naşterii sale, el l-a primit pe Duhul Sfânt, trei luni înainte de a se naşte. Când s-a dus Maria acolo sus în vizită, iar Ioan era de şase luni în trupul mamei sale, dar muşchii lui încă nu se mişcaseră, Elisabeta s-a temut foarte tare. Muşchii cei mici creşteau de fapt, dar mama lui nu putea să simtă nici o viaţă. Dar când a venit Maria şi a îmbrăţişat-o, punând mâinile peste ea, spunând: „Dumnezeu mi-a vorbit, şi eu voi avea un copil.“

„Eşti măritată cu Iosif?“

„Nu!“

„Maria, cum poate fi aşa ceva?“

„Duhul Sfânt mă va preumbri şi se va întâmpla aceasta în mine. Eu trebuie să-I pun numele Isus. EL va fi Fiul lui Dumnezeu.“

După ce a pronunţat cuvântul Isus, a început micuţul Ioan să tresalte şi să se mişte în trupul mamei sale. Ea a zis: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu. De unde vine aceasta, ca mama Domnului meu să vină la mine?“ Mama Domnului meu! Oh! „De unde îmi vine asta, ca mama Domnului meu să vină la mine? Iată, când am auzit glasul salutului tău, a tresăltat copilul în trupul meu de bucurie.“

Nu este de mirare că el nu a vrut nici un seminar, nu a dorit pe nimeni să-i administreze o dogmă sau alta! El avea o lucrare şi o însărcinare importantă. El era un om al naturii. El a ieşit în pustiu şi a aşteptat. Dumnezeu l-a chemat acolo afară şi i-a dat descoperirea. (Vedeţi, aici aveţi din nou descoperirea!) EL a zis: „EU îţi voi spune cine este El. Tu eşti un prooroc. Cuvântul îţi sună ţie. Tu ştii cine eşti. Tu trebuia să vii.“ (Aceasta dă răspuns la întrebarea de duminica trecută. Vedeţi voi?)

„Tu ştii cine eşti, Ioane. Fii liniştit. Să nu spui nimic. Du-te acolo afară, iar dacă Îl vei vedea pe Acesta, va veni un semn ca o lumină din cer, în chipul unui porumbel. EL va fi Cel pe care-L vei vedea.“ Aici este motivul, când Isus a mers în apă şi Ioan a văzut porumbelul coborând, zicând: „Iată, acesta este Mielul lui Dumnezeu! Acolo este El!

EL este Acela care poartă păcatele lumii!“

Isus a mers de-a dreptul în apă la el. Ochii lui Ioan au întâlnit ochii lui Isus. (Ei erau rudenii de gradul doi. Maria şi Elisabeta erau verişoare de gradul unu.) Privirile lor s-au întâlnit. Acolo stătea Dumnezeu şi proorocul Lui. Amin! Ioan a spus: „Eu am nevoie să fiu botezat de Tine. De ce vii Tu la mine?“ Isus a spus: „Lasă să fie de data asta aşa cum este necesar, ca să se împlinească toată dreptatea.“

De ce a făcut-o Ioan? pentru că El era jertfa, (Ioan era un profet; el o ştia) iar jertfa trebuia spălată, înainte de a fi adusă la altar. O, el a acceptat-o şi L-a botezat. După ce o făcuse, iată că s-a deschis cerul, iar acest porumbel a venit peste El şi un glas a zis: „Acesta este Fiul Meu, în care îmi găsesc plăcerea.“ În ordine. Noi vedem, că lui i se descoperise taina. Alţii stăteau acolo şi nu auzeau nimic. Numai Duhul Sfânt descoperă cui vrea El.

Tot aşa s-a întâmplat, când El s-a descoperit lui Pavel; o altă sămânţă aleasă dinainte. Poate că el a spus: „Dacă pot să prind această grupare, o voi rupe în bucăţi, pentru că eu sunt dr. Saul. Eu am fost învăţat de dr. Gamaliel. (Eu vin de la dr. Moody mişcare a Bibliei, sau din altă parte.) Eu sunt un învăţat. Eu ştiu despre ce vorbesc. Eu voi rupe acest grup de fanatici (sfinţi) în bucăţi. Eu te rog, sfinte părinte. Dă-mi permisiunea ca să mă duc într-acolo, şi eu îi voi aresta pe fiecare din aceşti dezordonaţi şi nesupuşi. Noi vom pune capăt acestor poveşti despre vindecare divină.“ El şi-a împachetat valiza şi a spus: „Eu mă duc într-acolo.“ În aceeaşi zi, cam pe la ora 11, a strălucit o lumină în faţa lui, iar el a căzut la pământ.

De ce? El era o sămânţă aleasă dinainte. Dumnezeu a zis despre el: „EU L-am ales. EU îi voi arăta cât va trebui să sufere pentru Numele Meu. EU îl voi trimite la neamuri, iar aceştia îl vor dispreţui cât vor putea, şi totuşi el va purta Numele Meu.“

Pavel a mers în pustiu; el a rămas acolo trei ani şi jumătate în Arabia până ce toate ştiinţele .religioase au fost îndepărtate de la el, până ce el a acceptat Cuvântul, devenind una cu acesta, şi astfel un prizonier al lui Isus Hristos. Apoi s-a întors în lanţurile dragostei. „Toată cunoştinţa mea de la seminar s-a dus! Eu sunt un prizonier al lui Isus Hristos. (Amin!). Filimon – fratele meu, şi cu mine suntem prizonieri a lui Isus Hristos. Eu pot să vorbesc numai ceea ce îmi spune El.“

Dumnezeu are nevoie azi de prizonieri, care se predau voluntari Cuvântului Său şi voii Sale. Asta s-a întâmplat cu Pavel. Indiferent câtă cunoştinţă şi-a însuşit, totuşi el L-a cunoscut pe Dumnezeu numai prin descoperire. Da. Cunoştinţa lui a dispărut de pe tablou, când a venit descoperirea, pe care este zidită Biserica Lui.

Fiţi atenţi, el era o sămânţă aleasă dinainte. Numai Duhul Sfânt vă arată cine este El. Oamenii Îl împart în Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Dar Duhul Sfânt Îl va descoperi ca Dumnezeu, Domnul cerului, care este descoperit. Acesta este El! Acum fiţi atenţi: nu prin prooroci, nu prin regi, nu prin altceva, dar aici era Dumnezeu descoperit de prima dată în Hristos, în plinătatea dumnezeirii, care devenise trup omenesc. Aceasta este descoperirea. Eu voi cânta acum o strofă.

Naţiunile se rup; Israelul s-a trezit;

Semnele, pe care proorocii le-au prezis;

Zilele neamurilor sunt numărate,

Îngreunate cu frică,

Întoarceţi-vă, o voi cei răspândiţi, la moştenirea voastră.

Ziua mântuirii este aproape;

Inimile oamenilor se cutremură de frică;

Fiţi plini de Duhul, ţineţi-vă lămpile voastre pregătite şi curate;

Priviţi în sus, răscumpărarea voastră este aproape.

Proorocii mincinoşi mint; ei tăgăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu,

Că Isus Hristos este Dumnezeul nostru;

Această generaţie calcă în picioare descoperirea lui Dumnezeu,

Dar noi păşim pe calea apostolilor.

Ziua răscumpărării este aproape;

Inimile oamenilor se pierd de frică;

Fiţi plini de Duhul, ţineţi-vă lămpile împodobite şi curate;

Priviţi în sus, răscumpărarea voastră este aproape.

Primeşte descoperirea, frate. Această generaţie calcă în picioare descoperirea lui Dumnezeu. Asta o fac proorocii falşi. După roadele lor îi veţi recunoaşte. Ei sunt o încrucişare. Ei au fost născuţi într-o organizaţie, în loc de Cuvântul lui Dumnezeu şi în descoperirea lui Dumnezeu, în care El Se descoperă pe Sine în Hristos, care este Cuvântul.

Încă o dată: priviţi această sămânţă aleasă dinainte. Duhul Sfânt vă arată cine este El, nici un prooroc sau rege nu poate arăta aceasta. Aici este Dumnezeu descoperit în trup. Aici este plinătatea. EL este descoperit pe deplin şi făcut de cunoscut lumii.

Priviţi înspre muntele schimbării la faţă, când însuşi Dumnezeu a depus mărturie: „Acesta este Fiul Meu. Pe El să-L ascultaţi.“ Acolo stătea Moise, care reprezenta legea. Acolo stătea Ilie, care-i reprezenta pe prooroci. Dar ei au trecut şi El a spus: „Acesta este Fiul Meu; pe El să-L ascultaţi.“ Trei lucruri au fost reprezentate acolo: legea, proorocii şi Hristos. Dumnezeu a zis: „Acesta este El.“ Dumnezeu era descoperit pe deplin, dar nu în prooroci şi nici în lege, ci în Hristos.

Hristos are milă. Legea v-a pus în închisoare, dar nu putea să vă elibereze. Proorocii puteau să vă condamne conform dreptăţii lui Dumnezeu şi să prevestească moartea. Aşa este. Dar Isus este .dragostea lui Dumnezeu şi descoperirea, ca să vă facă de cunoscut, că voi sunteţi o sămânţă aleasă dinainte şi faptul că El v-a chemat. „Acesta este El; pe El să-L ascultaţi.“ Plinătatea lui Dumnezeu este descoperită. Această taină ascunsă este acum dezvăluită, anume că Dumnezeu este descoperit. Dumnezeu şi omul au devenit Unul prin Unsul, Hristos. Ce înseamnă Hristos? Unsul. Cel uns cu plinătatea dumnezeirii în trup. Oh! Cum pot oamenii să se îndoiască de acest adevăr?

Moise L-a avut parţial, David L-a avut tot parţial, aici El este descoperit în plinătate: însuşi dumnezeirea stătea acum pe pământ Dumnezeu, în plinătatea Sa, pentru a muri pentru păcatele lumii, pentru a aduce o viaţă sfinţită în Biserica Sa, şi pentru ca El să aibă întâietatea deplină în Biserica Sa, pentru a confirma în aceste zile din urmă orice făgăduinţă pe care El a dat-o pentru timpul din urmă.

Fiţi atenţi. De ce a fost descoperit Isus? pentru a-L arăta pe Dumnezeu. EL era Dumnezeu, El trebuia să fie. Nici un om nu putea să ocupe locul acesta. Nici un prooroc nu putea să moară ca jertfă. EL era Dumnezeu. EL era Dumnezeul proorocilor. EL era în prooroci. EL era în împăraţi. EL era în istorie. EL era Cel ce urma să vină; EL era Cel ce este; şi El este acelaşi în aceste zile, ieri, azi şi în veci. Pentru scopul acesta a fost El descoperit. Din planul acesta, făcut în Sine, El a construit o Biserică. EL, plinătatea lui Dumnezeu, a voit să împlinească fiecare Cuvânt promis al lui Dumnezeu în aceste zile din urmă, în care El să primească întâietatea în Biserica Sa, poziţia şi locul cuvenit în Biserică. Isus a spus: „Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu, şi lucrări mai mari, pentru că Eu mă duc la Tătăl Meu.“ Vedeţi voi? Acesta a fost planul Său. Acolo era descoperirea.

Azi El doreşte să aibă pe cineva, care s-o mărturisească. Vedeţi, Isus a cunoscut totul; EL era aşa de desăvârşit şi născut pentru timpul potrivit, încât Dumnezeu putea să se exprime în fiecare mişcare, pe care o făcea El. EL era descoperirea lui Dumnezeu, Dumnezeu descoperit. Apoi, el a sfinţit prin Duhul şi prin sângele Lui o Biserică, pentru a împlini fiecare făgăduinţă dată de El pentru timpul acesta.

Acum este uşor să te întorci şi să culegi tot ce au lăsat alţi bărbaţi pentru aceste zile din urmă, iar prin Duhul Sfânt să fie descoperită taina întreagă a celor 7 peceţi. O vedeţi acum? EL se aduce la exprimare. Acesta este planul Lui. Pentru aceasta a murit El. Aceasta este partea a doua a triplei Sale descoperiri. Prima dată s-a descoperit în Hristos, iar apoi S-a descoperit în Biserica Sa. Hristos era Cuvântul, iar Biserica devine Cuvântul dacă aceasta permite ca Cuvântul să treacă prin sine.

Dar dacă ei permit să primească o denominaţiune amestecată, atunci cum poate Cuvântul să intre la ei? Ei fac atunci scurt circuit, pentru că siguranţa lor s-a ars. Dacă însă curentul poate curge neîngrădit (Cuvântul lui Dumnezeu) atunci este adus la exprimare. „Lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi.“ În aceste zile din urmă trebuie să se întâmple: „Iată Eu vă trimit pe proorocul Ilie, el va întoarce inimile copiilor la credinţa părinţilor.“

Apoi va veni un timp în care El se va descoperi în plinătatea Sa de Dumnezeu prin Biserica Sa un timp în care El va avea întâietate în Biserica Sa. Mai întâi a fost Unsul, apoi poporul uns, pentru ca Mireasa unsă să fie readusă la Mire. Prin ce a fost aceasta unsă? Acceptând ceea ce a respins Eva (şi Adam), care se întoarce la ungerea Cuvântului, pentru că El a spus: „Cuvântul Meu este Duh.“ Vedeţi voi? Uns cu Cuvântul. EL se întoarce, iar ceea ce a respins Eva, acceptăm noi. Vedeţi cum s-a întors această stare amestecată la fel cum a fost la Eva.

Dumnezeu i-a spus Evei: „Să nu faci asta, să nu faci cealaltă.“ Dar satana a zis: „Oh, ştii tu …“ Ea s-a întors şi l-a ascultat pe el. Dar Eva din zilele de pe urmă nu o va face, pentru că ea este aleasă dinainte ca să n-o facă. Da, Dumnezeu va avea grijă. EL a spus că Biserica Sa va sta acolo fără pete şi zbârcituri. Ea va sta în slava Sa, ca Cuvântul Său descoperit. Mireasa va fi un semn pentru lume, pentru ca să vadă şi să spună: „Bine …“ Restul lumii va spune: „O, aceasta este o grupare fanatică. Ei nu fac parte din gruparea noastră.“ Eu ştiu că aceasta este bine. Mireasa face parte din gruparea de sus.

Un bărbat m-a întrebat (stăteam şi discutam cu el): „Acum, din care denominaţiune faci parte?“

Eu am spus: „Din nici una.“

„Ce?“

„Din nici una“, am spus eu, „eu fac parte dintr-o Împărăţie.“

„Dar poţi să te ataşezi (să intri) în aceasta?“

„De această Împărăţie nu poţi să te ataşezi; într-asta eşti născut.“

„Ce fel de Împărăţie este aceasta?“

Eu am spus: „Trupul tainic al lui Isus Hristos. Printr-un singur Duh suntem născuţi în acest trup născut prin Duhul Său, atunci aparţinem de această Împărăţie.“ Acolo nu mai suntem americani; nu suntem germani; noi nu suntem altceva decât creştini. Noi suntem bazaţi şi umblăm în Duhul, noi umblăm în Duhul dragostei (departe de lucrurile lumii) şi suntem sclavi, pentru că ne-am dezis de dreptul nostru faţă de lume, iar pentru aceasta am dobândit o comoară scumpă; noi mergem într-acolo şi permitem Duhului Sfânt să se descopere.“ Aceasta este Biserica Sa adevărată. Asta suntem noi cu toţii, dacă ne părăsim pe noi înşine şi-L slujim pe Dumnezeu după Cuvântul Lui, şi nu după ceea ce spune vreo mărturisire învăţată.

Priviţi, Unsul, Hristosul însuşi este făcut aici de cunoscut. De ce? EL are întâietatea. EL este Dumnezeul descoperit pe deplin în Isus Hristos. Taina cea mare a lui Dumnezeu în descoperirea Sa, această lumină mare a descoperirii, a orbit de fiecare dată cunoştinţa acestei lumi.

În zilele lui Isus Hristos (când El mai era aici pe pământ) i-a orbit pe mulţi. Ei spuneau: „TU singur Te faci Dumnezeu. TU Te pui deopotrivă cu Dumnezeu.“ EL nu a fost pus doar la egalitate cu Dumnezeu, El era însuşi Dumnezeu. Vedeţi, ei nu pricep aceasta.

Apropo, am auzit odată nişte necredincioşi zicând că Isus nu ar fi spus niciodată, că El ar fi cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu. Dar desigur că El a spus-o. Numai că voi nu vă cunoaşteţi Biblia.

Ce a spus El femeii de la fântână? Şi ce i-a spus ea Lui?

„Eu ştiu când vine Mesia, iar dacă va veni, El ne va spune toate aceste lucruri.“

EL a zis: „EU sunt, Cel ce vorbeşte cu tine.“ Asta i-a spus-o El şi lui Pavel.

Dar acum Biserica are întâietate. Taina cea mare a lui Dumnezeu a orbit de fiecare dată cunoştinţa lumii. Ei nu pot s-o priceapă. Ei pur şi simplu nu o înţeleg. Satana nu o înţelege. Niciunul din ceilalţi nu o înţeleg; numai cei aleşi dinainte vor înţelege că Dumnezeu şi Hristos sunt Unul. Ei întotdeauna vor să facă trei din El.

Priviţi aici. Punctul următor Hristos Cel descoperit în voi, este nădejdea slavei. Dumnezeul Cel atotputernic este descoperit în Hristos; acum Hristos este descoperit în voi. Ceea ce a fost taina cea mare a lui Dumnezeu, taina cea mare ascunsă în Sinea Lui, a fost pusă acum în inimile credincioşilor, care sunt trupul lui Hristos. Ceea ce a fost odată taina cea mare a lui Dumnezeu în gândul Lui, înainte de întemeierea lumii, a fost acum descoperit. Închipuiţi-vă numai aceasta! Eu sunt sigur că nu puteţi înţelege aceasta. Eu nu văd nici o posibilitate ca s-o cuprind, tot aşa nici voi.

Însă taina cea mare a lui Dumnezeu, pe care Dumnezeul cel veşnic a ţinut-o ascunsă, a fost acum descoperită în Isus Hristos şi a fost prezentată în Biserica Sa. Ceea ce a fost în gândul lui Dumnezeu, acum este în trupul lui Hristos, care face de cunoscut Miresei Sale, dragostea Sa şi îi şopteşte tainele Sale. Voi ştiţi cum povestiţi soţiei unele lucruri sau miresei, pe care vreţi s-o luaţi de soţie. Voi o iubiţi atât de mult, încât îi şoptiţi tainele din apropiere şi vă iubiţi. Voi ştiţi ce este. Aceasta o face şi Dumnezeu Hristos cu Biserica Sa. EL vă face de cunoscut tainele. Nu oricărei fete sau femei, ci numai Miresei Lui. Aşa este.

Dumnezeu ne-a dat descoperirea tainei Sale prin har. Eu sper că voi nu credeţi că aceasta este adresată personal doar unui grup de oameni, ci Dumnezeu împarte taina cu întreaga Lui Biserică dacă ei o vor accepta. Asta nu se referă doar la mine şi la voi, ci se referă la întreaga Biserică, în care El doreşte s-o descopere. Voi spuneţi: „Dar de ce nu vor ei s-o accepte?“ Ei nu pot s-o accepte. EL a spus aceste lucruri. Cum ar putea s-o facă? Isaia a spus că ei nu vor vedea.

Proorocul Pavel a spus: „În zilele de pe urmă oamenii vor fi mândri, vor iubi mai mult lumea decât pe .Dumnezeu; ei vor fi vânzători, batjocoritori, fără frâu, plini de ură. Vor avea o formă de evlavie şi tăgăduiesc puterea lui Dumnezeu. De la astfel de oameni să vă îndepărtaţi, pentru că ei umblă din casă în casă pentru a înşela femeile uşuratice, care poartă pantaloni scurţi şi îşi taie părul şi multe altele.” Ei spun: „E bine şi aşa. Cei de la adunarea aceea sunt nebuni. Nu-i ascultaţi.“ Ei nu sunt niciodată în stare să ajungă la deplina cunoştinţă a adevărului.

Oamenii se împotrivesc ca Iane şi Iambre lui Moise. Ei sunt în stare să construiască o biserică şi să strângă un număr de oameni. Dar nebunia lor va fi dată pe faţă, când Isus îşi va lua Mireasa Lui şi o va prezenta, spunând: „Iată, aceasta este“, apoi va pleca cu ea. Aşa este. Nebunia lor va fi dată pe faţă.

Priviţi încoace. Descoperirea acestei taine le-a fost transmisă prin harul Său. Atunci când veţi primi această mare descoperire a tainei dezvăluite, atunci vă veţi dezice de toate lucrurile lumii.

Acum vreau să revin la ceva. Eu nu am vrut s-o spun, dar vreau să arăt înspre aceasta doar se înregistrează. Această bandă merge în toată lumea. Voi femeilor, care pretindeţi că aţi primit botezul cu Duhul Sfânt, nu aveţi curajul să lăsaţi părul vostru să crească în voie, în timp ce Biblia condamnă ceea ce faceţi voi, şi spune că este o onoare înaintea lui Dumnezeu de a purta părul lung! Biblia spune, că dacă o femeie îşi taie părul scurt, îşi dezonorează capul, iar la unii a devenit obicei, ca femeile să se roage cu părul scurt. Ele poartă pantaloni lungi şi scurţi. Biblia spune că orice femeie care poartă haine bărbăteşti, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu, murdară ca o baie nespălată. Aşa ceva este pentru Dumnezeu un miros neplăcut. Apoi voi încercaţi să vă rugaţi şi să aduceţi rugăciuni în starea aceasta. Dumnezeu respinge aşa ceva şi Îşi întoarce faţa. Aşa este.

„Acum“, ziceţi voi, „un moment, frate Branham, tu vorbeşti acum despre Vechiul Testament.“ EL este acelaşi ieri, azi şi în veci. EL este descoperirea desăvârşită şi deplină a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu spune cândva ceva, El nu o mai poate schimba niciodată. Legea a fost întărită, nu schimbată. EL întăreşte întotdeauna Cuvântul Lui, dar nu-l schimbă.

„Cine trăieşte în curvie, este vrednic de moarte“, în Noul Testament. EL întăreşte spunând: „Cine priveşte o femeie şi o doreşte …“ EL nu a schimbat legea poruncii niciodată, El a întărit-o. „Sfinţeşte ziua Sabatului!“ Aceasta era o zi din săptămână acum a întărit-o. Noi avem odihnă dacă rămânem în Duhul lui Dumnezeu.

„Cuvânt cu Cuvânt, rând cu rând; aici puţin şi acolo puţin; ţineţi-vă de ceea ce este bun. Prin oameni cu buze bâlbâitoare şi în alte limbi voi vorbi acestui popor.“ Aceasta este odihna. Aceasta este înviorarea din prezenţa Domnului. Totuşi ei nu vor să asculte, scutură din cap şi pleacă la denominaţiunea lor. Aceasta este înnoirea lărgirea Sabatului este valabil şi pentru sabatişti. EL nu schimbă nimic. EL întăreşte.

Puteţi să recunoaşteţi acum, de ce este respins mesajul sfârşitului? Aceasta nu va fi o denominaţiune, ci descoperirea tainei Sale. Nu o denominaţiune, ci descoperirea. Pe Dumnezeu nu-L aflăm în denominaţiuni. EL este cunoscut prin descoperire.

Vedeţi, Dumnezeu este în trupul Său Hristos, iar Hristos este în trupul Său Mireasa. Dumnezeu descoperit în Hristos, descoperit în Mireasă. Aşa cum Dumnezeu a luat o soţie din trupul lui Adam, iar aceasta a căzut, tot astfel Dumnezeu a luat din trupul lui Hristos carnea Sa, trupul Său, care este Cuvântul Lui, a scos Mireasa afară care nu va cădea prin dogmele denominaţiunilor. Nu, ci ea se întoarce înapoi la Cuvântul nefalsificat al lui Dumnezeu, care este descoperit. Eu sper că fiecare bărbat şi femeie care aude această bandă, o va înţelege. Mireasa este a doua Evă, dar ea nu rupe credincioşia şi nu-şi murdăreşte haina curăţiei şi a sfinţeniei faţă de Mirele ei. Ea va sta pe acest Cuvânt, indiferent ce vor zice alţii, care sunt membri şi aderenţi ai tuturor mişcărilor ecumenice.

Ei vor începe în curând să-i prigonească pe adevăraţii credincioşi şi le vor închide locaşurile. Voi puteţi s-o vedeţi de acum. Comunităţi ca aceasta, care nu fac parte dintr-o denominaţiune, locaşurile lor vor fi folosite ca depozite de mărfuri. Dacă cineva se va ruga pentru un om, care nu face parte din mişcarea ecumenică, va fi împuşcat pe loc. Ei au luat deja hotărâri în sensul acesta. Predicatorul cel mai mare al lutheranilor a spus-o. Lucrurile sunt deja aici. Voi puteţi s-o citiţi în revistele voastre. Aşa este.

Să nu vă interesaţi de cele spuse de ei; această Biserică va rămâne cu adevărat în lumină. Ea a dovedit-o deja atunci şi ea o va face din nou, în ciuda tuturor lucrurilor. Acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Toate mişcările ecumenice şi cele asemănătoare vor trece. Dar aceasta va sta acolo, fără pată şi zbârcituri. Acesta este adevărul.

Observaţi, Dumnezeu este descoperit în trupul Lui în Hristos. Vedeţi acum această lucrare triplă? Hristos este în trupul Său Biserica confirmând Cuvântul făgăduit, aşa cum a făcut-o Dumnezeu prin Hristos. „Cine Mă poate dovedi de vreun păcat? Dacă Eu fac lucrările Tatălui, atunci unde am dat greş? Acum, voi bărbaţilor care spuneţi că voi le faceţi voi denominaţiunilor arătaţi! Arătaţi-Mi unde am dat greş de a fi Mesia. Arătaţi-Mi ce semne nu am făcut, despre care Dumnezeu a vorbit că le va face Mesia şi pe care Eu nu le-am împlinit.“ Vedeţi voi? Era Dumnezeu în trupul Lui.

Hristos a spus: „Lucrările pe care le fac Eu, să le faceţi şi voi.“ Vedeţi, este acelaşi Dumnezeu. „Lucrările pe care le fac Eu, să le faceţi şi voi, chiar şi mai mari, pentru că Eu mă duc la Tatăl Meu.“ Biserica va fi un timp mai lung aici în lumină!

EL confirmă Cuvântul Său promis, aşa cum Dumnezeu împlineşte făgăduinţele Sale în trupul lui Hristos, tot aşa Hristos face aceleaşi lucrări în trupul Său Biserica. EL face de cunoscut taina Sa Pomului Mireasă în acest timp al sfârşitului; EL produce roade, care de la început erau în acest pom.

Vedeţi, pomul a produs mai întâi o creangă pe lutherani. Dar ce s-a întâmplat? Când pomul a crescut mai departe, a apărut şi rodul. Dar ei au format o denominaţiune. Dar Grădinarul a trecut pe acolo (Tatăl Proprietarul) şi l-a tăiat spunând: „Este uscat.“ Au ieşit cei din timpul lui Wesley, ei au făcut un nou început. Dar ce s-a întâmplat? Şi rodul acesta se uscase, şi astfel El a tăiat şi această creangă care era moartă.

Acum aş vrea să ştiu ceva. Eu citesc de 33 de ani istoria Bisericii. Arătaţi-mi un loc unde o comunitate s-a organizat şi nu a murit pe loc. Arătaţi-mi un loc unde una dintre ele a înviat din nou; în afară de publicarea unor cifre şi lucruri statistice dar nu a existat niciodată vreo înviere. Aşa ceva nu există; ea va dispare de tot.

Ce a făcut deci Grădinarul? EL a trecut pe acolo şi a tăiat. Pomul a adus roadele unei denominaţiuni (lămâi pe un portocal), de aceea l-a tăiat. Dar unde este inima pomului? Exact la mijloc. EL a tăiat crengile, până sus la vârf. EL are o sămânţă acolo jos în rădăcini, ca un pom sădit lângă apă. El primeşte legea şi dragostea lui Dumnezeu în inima sa, şi el trebuie să fie ca un pom sădit lângă un râu (Psalmul 1) frunzele lui nu se veştejesc, iar crengile lui aduc rodul la timpul potrivit. Unde se coc roadele lui mai repede? în vârful pomului. De ce? Lumina ajunge mai întâi la vârf. Amin. Aşa este. Exact în vârful pomului aduce El rodul Pomului Mireasă în aceste zile din urmă.

Acum amintiţi-vă, că El este acest Pom al vieţii, opus pomului cunoştinţei (sămânţa şarpelui). EL este o altă sămânţă, sămânţa femeii, Pomul vieţii din grădină. Cine îşi întinde mâinile lui şi atinge acest Pom, acela va mânca de la El şi va trăi în veci. EL este singurul Pom de la care puteţi lua şi veţi trăi în veci. Cuvântul Lui este viaţă, iar acest Cuvânt (Cuvântul pe care Eva l-a respins în grădina Eden) acest Cuvânt este Hristos descoperit. Când a venit El pe pământ, El era Pomul vieţii. Credeţi voi aceasta? Dar ce a făcut Roma? EL trebuia ucis. EL a fost atârnat pe lemnul blestemului („blestemat să fie cel ce este atârnat pe lemn“). EL devenise un blestem pentru omenire. Dar prin aceasta El a produs un Pom Mireasă, acesta va fi Pomul vieţii care va fi restituit pentru El ca Mire şi Mireasă în grădina Eden. O, slavă lui Dumnezeu! Prin acelaşi Cuvânt este descoperit acelaşi Dumnezeu ca Mire şi Mireasă. Acelaşi Pom Mireasă este descoperit din nou.

Este aşa de mult de spus despre aceasta, noi am putea continua. Priviţi Pomul din grădină, trupul lui Hristos, descoperă acum taina Sa acestui Pom Mireasă, care este răscumpărat prin Hristos, prin al doilea Adam (credeţi că El a fost acesta?). EL pleacă înapoi în patria Eden cu soţia lui căzută El a răscumpărat-o din nou acasă. Este Hristos, care duce azi Biserica (Mireasa Lui) înapoi. Vedeţi acum tripla taină? Dumnezeu este descoperit în Hristos; Hristos este descoperit în Biserică; totul la un loc readuce pe originalul Adam şi Eva înapoi soţ şi soţie, care sunt una, care sunt din acelaşi sânge şi din acelaşi Duh.

Biserica este sângele lui Hristos prin Duhul, pentru că viaţa este în sânge. Prin botezul cu Duhul Sfânt, noi suntem botezaţi în trupul Lui; prin aceasta noi suntem recunoscuţi ca Trupul Lui, carnea Lui şi Cuvântul Lui. Denominaţiunile nu vor recunoaşte asta niciodată; este o descoperire. Mireasa însă o ştie. Tot aşa şi Eva a ştiut-o, dar ea a căzut; dar Eva de azi o ştie şi nu va cădea. Ea este aleasă dinainte pentru a nu cădea. Ea nu va da greş. Ea este aleasă dinainte. „Ferice de omul căruia Domnul nu-i socoteşte păcatul.“ Voi predicatori, ştiţi despre ce vorbesc. „Ferice de omul, căruia Domnul nu-i socoteşte păcatul“ asta a spus-o David.

Vedeţi, noi suntem răscumpăraţi de El; noi ne ducem acasă în viaţa veşnică într-un trup omenesc, noi mâncăm, noi bem, noi trăim în veci. Isaia a spus: „Ei construiesc case şi le locuiesc, şi sădesc vii, şi mănâncă rodul lor.“ Ei nu vor construi pentru ca altcineva să locuiască acolo. Ei nu se vor strădui zadarnic, iar copiii lor vor trăi acolo. Ei vor construi şi vor rămâne acolo. Amin. Ce este? Mireasa merge înapoi cu El, răscumpărată, pentru a fi din nou Adam şi Eva, ca la început. Ei privesc înapoi la cruce şi văd, că moartea a fost deja plătită. Acum noi suntem înviaţi prin credinţă împreună cu El, noi şedem chiar acum în locuri cereşti şi privim înapoi, spre Cel ce ne-a răscumpărat; noi aşteptăm ca Mirele să vină, pentru a merge cu El acasă.

Planul triplu al lui Dumnezeu a fost în Adam şi Eva, descoperit în fiecare prooroc în decursul tuturor epocilor, prin Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce va veni. EL este descoperirea deplină, dezvăluirea Cuvântului. Adam şi Eva se duc acasă ei sunt răscumpăraţi. Dumnezeu se face de cunoscut. Acolo El va şedea pe tronul lui David. Aşa este? El va paşte toate neamurile cu un toiag de fier. El va fi un pom de fiecare parte, iar frunzele vor sluji neamurilor pentru vindecare. Regii îşi vor aduce slava lor acolo. Nimic necurat nu va intra vreodată acolo. Muntele Sionului va fi zi şi noapte în lumină, iar răscumpăraţii vor umbla în această lumină! O, Aleluia!

Gândiţi-vă numai, nu este o istorioară mistică; nu este vreo închipuire teologică; este o descoperire a lui Isus Hristos prin Cuvântul Său, care străluceşte peste orice şi în celelalte epoci a fost adevărat! Acesta este adevărul din epoca aceasta. Chiar şi aici a devenit adevărat. Este adevărat pentru mine şi este adevărat pentru voi, pentru fiecare bărbat şi fiecare femeie, care posedă această descoperire. Amin.

Vedeţi, dacă Dumnezeu vi se face de cunoscut şi viaţa Lui curge prin voi, atunci sunteţi prizonierii Lui. Voi sunteţi prizonierii dragostei Lui. Lumea va râde, va batjocori şi va spune: „Ieşiţi afară.“ Voi puteţi să vă duceţi, dar voi sunteţi prizonieri.

Vedeţi, voi sunteţi prizonieri ai lui Hristos. Alţi oameni pot fuma, bea şi să continue astfel dacă vor, ei se pot numi liniştiţi creştini, diaconi sau chiar predicatori; dar nu voi, voi sunteţi prizonieri. Voi sunteţi prizonieri ai Cuvântului.

EL descoperă taina Sa Pomului Mireasă, care a fost răscumpărată prin Isus Hristos, al doilea Adam; ei pleacă acasă, pentru a fi aduşi înapoi în Edenul original, liberi de moarte, boală, grijuri şi ruşine; ei se întorc înapoi cu viaţă veşnică. Ascultaţi bine. Aşa de mulţi oameni au o poziţie şi o concepţie falsă. Ei îi aduc pe oameni la creştinism sub dominaţie, dar aceasta nu este deloc în gândul lui Dumnezeu. Voi spuneţi: „Noi am întors oameni la creştinism şi domnia Sa.“

Dar aceasta nu este corect. „Bine, ei nu mai au voie să bea, şi nu mai au voie să mintă.“

Ştiţi voi că mahomedanii îi pot pune pe creştini în umbră? Ştiţi voi că păgânii din Africa (negrii) au legi în triburile lor care depăşesc ceea ce puteţi prezenta voi ca creştini? Eu am fost în tribul Shungai. Dacă o fată la o anumită vârstă nu este încă măritată, ea trebuie să părăsească tribul şi să-şi şteargă însemnele tribului. Ea se duce la oraş şi devine o muncitoare. Înainte de căsătorie, ea trebuie să se supună controlului ginecologic. Dacă este vinovată de vreo relaţie sexuală cu vreun bărbat, ea trebuie să spună cine este respectivul, apoi amândoi sunt condamnaţi la moarte.

O, ei îi pot depăşi pe aşa-zişii creştini. Ce s-ar întâmpla, dacă s-ar aplica acest tratament aşa-zişilor creştini? Nouăzeci şi nouă la sută ar muri înaintea răsăritului soarelui; bărbaţi şi femei. Voi ştiţi că este aşa.

Poate voi spuneţi: „Bine, dar eu sunt curat.“

„Cine priveşte o femeie şi o pofteşte, a curvit deja în inima lui.“ Acum, cum gândiţi asupra lucrurilor? Cum gândeşti tu soră, când te prezinţi astfel în faţa unui bărbat? Tu eşti vinovată de curvie.

„O, dar totul este în ordine“, spune predicatorul, pentru că el se teme să v-o spună de ce? Conducătorii denominaţiunii lui îl vor arunca afară dacă ar îndrăzni să spună ceva. Ei sunt o încrucişare. Ei nu primesc Cuvântul. Dar Cuvântul spune că este adevărat. Isus a spus că este adevărat, iar El este Capul.

Dar fiţi atenţi, Dumnezeu se face de cunoscut. Noi nu trebuie să-i chemăm pe oameni la creştinism ca să-i dominăm, ci prin descoperirea lui Hristos în voi, aşa cum Dumnezeu era în Hristos. Aşa cum Dumnezeu era în Hristos, aşa este Hristos în voi. Ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos, face Hristos în voi. Semnele pe care Dumnezeu le-a făcut în Hristos, le face Hristos în voi. O, nu este minunat? Eu iubesc aceasta.

Isus a spus: „În ziua aceea (aceasta este ziua) în ziua aceea (în care descoperirea este făcută de cunoscut) veţi recunoaşte că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; Eu în voi şi voi în Mine când descoperirea are loc. În ziua aceea veţi recunoaşte că Eu şi Tatăl suntem Una. EU sunt în Tatăl, iar Tatăl este în Mine. Atunci când descoperirea va veni, atunci Eu sunt în voi, iar voi sunteţi în Mine.“

Pentru că Isus era Cuvântul lui Dumnezeu, El a confirmat aceasta. Dacă El nu ar fi fost Cuvântul, atunci El nu ar fi descoperit Cuvântul. Poate că El ar fi fost un teolog mare. Dar acesta nu ar fi fost Mesia cu adevărat, pe care lumea L-a aşteptat. Poate că ar fi fost unul, pe care ei îl caută astăzi: cineva care-l depăşeşte pe Billy Graham, cineva care arată organizaţiilor, de exemplu baptiştilor, unde stau ei acum, pentru ca s-o ştie. După aşa ceva privesc ei. Dar Biserica priveşte în smerenie după semnul Dumnezeului Celui viu Hristos.

Isus nu era un teolog mare. EL era un cetăţean normal, fiul unui tâmplar, cum Îl numeau oamenii. EL umbla prin mijlocul lor şi spunea: „Este cineva printre voi, care poate să-Mi arate ce prezice Biblia pentru Mine şi nu am făcut?“

Astfel Biserica poate face azi acelaşi lucru. Ceea ce a făcut Hristos, face acum Biserica. „În ziua aceea veţi recunoaşte că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; Eu în voi şi voi în Mine.“

Acolo vă duceţi. Noi călătorim spre Sion. Încotro? În împărăţia Lui. „În ziua aceea veţi recunoaşte, că Eu sunt în voi.“

Priviţi încoace. Aici este ceva minunat. Eu nu vreau să scăpaţi aceasta. Acum voi toţi care ascultaţi aceste benzi, afară în junglă şi oriunde le ascultaţi, fiţi atenţi. „Aşa cum M-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi Eu, a spus Isus.“ Acum priviţi, Tatăl care L-a trimis, a mers cu El pentru a Se dovedi ca adevărat, pentru că El era Cuvântul. Acelaşi Isus, care vă trimite pe voi, merge cu voi şi este în voi, pentru a-L confirma pe acelaşi Dumnezeu. „Aşa cum M-a trimis Tatăl (Eu trăiesc prin Tatăl) aşa vreau să vă trimit Eu, iar voi veţi trăi prin Mine.“ Ce este El? EL este Cuvântul. Voi trăiţi prin Cuvânt. O, cum aş lua de aici un text pentru a predica de aici câteva ore!

Observaţi. „Tatăl care M-a trimis“ mergea cu El. Isus, care ne trimite, merge cu noi. „Peste puţin timp lumea nu Mă va mai vedea, însă voi Mă veţi vedea, pentru că Eu (Eu, persoana Isus) voi fi cu voi şi în voi, până la sfârşitul lumii. Lucrările pe care le fac Eu, trebuie să le faceţi şi voi.“ Acum întoarceţi-vă şi vedeţi ce a făcut El; apoi priviţi ce faceţi voi, şi faceţi comparaţia.

„Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi la venirea Fiului Omului.“ Şi „cum a fost în zilele lui Lot“ aşa ca în vremea noastră. Billy Graham şi Oral Roberts se duc în „Sodoma“ pentru a predica sodomiţilor, pentru a orbi ochii lor pentru Evanghelie. Un Înger (un mesager) a rămas la Avraam şi la gruparea aleasă. Ce fel de semn a făcut El şi cum L-a numit Avraam? Elohim, Dumnezeu descoperit în trup. Isus a arătat, că El însuşi (Dumnezeu în El) va fi descoperit în Mireasa Sa în zilele de pe urmă. Oh, .asta nu are sfârşit. Este de fapt o descoperire a lui Dumnezeu. Este ceva veşnic. Totul se mişcă înainte, în continuu, fără încetare.

Atunci va fi ca la primul Adam şi la prima Evă (înainte de a-i despărţi păcatul şi moartea de Dumnezeu), Hristos a răscumpărat prin viaţă pe Mireasa Sa de la moarte şi este acum pe drumul de întoarcere în Edenul original, aducând pe Mireasa Sa din nou în comunitate cu Dumnezeu, ca soţ şi soţie în grădina Eden: Hristos şi Mireasa.

În ziua aceea, împărăţia va fi predată Tatălui pentru ca El să fie totul în toate. „În timp ce El vorbea, eu auzisem deja.“ David şi Hristos. Ca David, El şade pe tron şi este Împărat peste toată omenirea. „În timp ce ei se gândesc, Eu voi şti deja la ce se gândesc ei, înainte de a vorbi, Eu voi răspunde. Lupul şi mielul vor paşte împreună. Leul va mânca paie ca un bou. Ei vor mânca şi se vor culca împreună. Ei nu vor răni sau distruge nimic pe muntele Meu cel sfânt.“ Direct înapoi în Eden, aşa desăvârşit cum nu se poate altfel. Aceasta este tripla hotărâre. O, Doamne, ajută-ne s-o recunoaştem, ajută-ne s-o cuprindem!

Ascultaţi acum bine, continuăm mai departe: noi ne întoarcem la Edenul original. Apoi, suntem umpluţi cu El. Vedeţi, viaţa Lui este în voi. Atunci toată făptura voastră ar trebui să-L mărturisească pe El. Este ca şi cum ai lua viaţa dintr-un pom şi o introduci în altul. Dacă se scoate viaţa dintr-un păr şi o altoieşti într-un măr atunci acesta va produce pere. Trebuie să fie aşa, pentru că viaţa dinăuntru şi sâmburele este ale unui păr. În ordine. Atunci făptura voastră ar trebui să-L mărturisească pe El.

Noi avem Numele Lui. Este aşa? Noi ar trebui să purtăm Numele Lui. Gândiţi-vă, noi suntem umpluţi (însărcinaţi) ca Mireasa Lui, umpluţi cu Duhul Lui. Oh! Biserica naşte copii, ea este umplută prin Duhul Său, cu Numele Lui (însărcinată), ea poartă Numele Lui, ea poartă viaţa Lui, ea produce semnele vieţii Lui, prin care întâietatea Lui devine vizibilă, dovada învierii Sale, care ne arată că El nu este mort în vecii vecilor. Aceasta este viaţa veşnică şi confirmă înaintea lumii că noi suntem vii în El! De unde o ştiţi? Pentru că sunteţi membrii unei biserici? nu, ci pentru că Hristos trăieşte în voi! Voi sunteţi aşa de umpluţi (însărcinaţi) cu Duhul Lui, încât sunteţi morţi pentru toate celelalte lucruri. Voi sunteţi legaţi de Evanghelie, legaţi de Cuvânt. Toţi copiii pe care îi naşteţi sunt la fel, pentru că sunteţi prizonieri ai Domnului.

Voi nu puteţi face compromis, pentru că sunteţi deja însărcinaţi. Minunat! Voi nu mai puteţi primi altceva. Timpul vostru plin de viaţă este închis pentru toate celelalte lucruri. Voi sunteţi deja ai Lui, prin alegerea dinainte. Această sămânţă trebuie să vină la viaţă. Lumea nu are acces acolo. Oh, cât aş vrea, să rămânem la aceasta cel puţin o oră! Eu sunt sigur că înţelegeţi totul. Voi aparţineţi lui Hristos şi numai Lui. Totul s-a încheiat deja; sămânţa a fost deja acolo. Când a fost aceasta depusă acolo? înaintea întemeierii lumii. EL ne-a ales dinainte pentru viaţa veşnică. Atâta timp cât este acest râu dătător de viaţă, această sămânţă este acolo, nici o altă sămânţă care doreşte să intre nu se poate menţine, aşa ceva nu se poate. Dacă prima sămânţă a intrat deja acolo, înseamnă că trupul s-a închis imediat; orice altă sămânţă a fost împinsă afară, iar voi aţi devenit prizonieri, înconjuraţi de Hristos, Hristos în voi. Viaţa Lui aduce dovada Lui, semnul Lui. Oh, priviţi, El face semnele vieţii Lui ca o dovadă a învierii Sale şi confirmă lumii această viaţă veşnică; El confirmă lumii că noi suntem vii în El. Închipuiţi-vă numai aceasta! Vii cu Dumnezeu, cu Răscumpărătorul nostru, care ne-a creat chiar pentru scopul acesta (Biserica), iar viaţa Lui creată este în noi. Moise putea să spună prin Cuvântul Domnului: „Să vină muşte la viaţă“, apoi au apărut muştele. EL poate să facă tot ce vrea. EL este Dumnezeu.

Exact acelaşi Dumnezeu (această viaţă creatoare înţelegeţi voi?) este în voi. Voi sunteţi prizonieri; voi nu puteţi vorbi atâta timp cât El nu spune: „Vorbeşte pronunţă Cuvântul“, dar după ce a fost pronunţat, este Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt a fost confirmat cu adevărat, iar Moise ştia că dacă acesta este pronunţat, trebuie să se împlinească. Vedeţi voi? Moise a luat un toiag şi a spus: „Să vină broaşte“, pentru că Dumnezeu a spus-o. „Să vină broaşte.“ Moise a transmis doar acest Cuvânt mai departe. Aşa este. Pretutindeni erau broaşte. De unde au venit broaştele? Nimeni nu ştie; acestea nu erau acolo mai înainte. Dar Dumnezeu-Creatorul, care lucra printr-un bărbat, a creat aceste vieţuitoare. Acelaşi Dumnezeu care crease prima broască, o poate crea şi pe a doua. EL a creat toate broaştele. Înţelegeţi ce vreau să spun? EL a creat prima veveriţă; EL poate chema la viaţă veveriţe unde nu este nici una. EL poate face tot ce vrea. EL este Dumnezeu! EL posedă viaţa.

Dacă mă gândesc la aceasta, trebuie să mă cutremur. Oh, să mă duc cu El acasă, să fiu cu El în veci, în posesia vieţii Lui pentru veşnicie. Aceasta este taina puternică a dragostei descoperite, că Dumnezeu şi omul au devenit una. Înţelegeţi? Totul constă în faptul că Dumnezeu şi omul au devenit una. Dumnezeu şi omul au fost una acolo, la fel şi aici. Ce este aceasta? să fie umplut cu Duhul Lui, încât El să aibe toată întâietatea. Asta a vrut Dumnezeu, acesta este planul Lui, pentru ca El să fie în Hristos, iar Hristos să fie în noi, iar noi toţi la un loc să fim una prin Duhul Sfânt. Ceea ce L-a descoperit pe Hristos acolo, Îl descoperă şi aici puterea supranaturală creatoare.

Acelaşi Dumnezeu care i-a spus lui Moise: „Să vină broaşte la existenţă“, Acelaşi poate să stea acolo şi să spună: „Această apă să se transforme în vin.“ Vedeţi voi? Amin. Aşa este? EL este acelaşi Dumnezeu; El nu se schimbă. EL este Dumnezeu în om. Aceasta este descoperirea Lui. Aceasta este ceea ce descoperă El. Aceasta este ceea ce vrea El să facă. Cuvântul lui Dumnezeu descoperă şi ne arată că omul nu poate crea (Dumnezeu este Creatorul) iar lucrarea Lui nu se înfăptuieşte prin oameni, ci prin Dumnezeu, Creatorul în om, care este acum Biserica Lui, care se îndreaptă spre cer, pentru a trăi cu El. Dumnezeu aduce la exprimare dragostea Lui pentru Biserică.

Acum ascultaţi bine. Eu nu doresc să pierdeţi acest gând. Nici o altă biserică, nici un alt semn, nici o altă comunitate, nici un alt guvern, nici o altă mărturie, nici vreo altă mărturisire de credinţă, nici o altă denominaţiune nu va fi primită, în afara acestui adevăr. Acest adevăr este singurul recunoscut de Dumnezeu. Nici o altă comunitate, nici o biserică, nici o mărturisire de credinţă sau denominaţiune, absolut nimic; toate celelalte sunt moarte. Toate bucăţile străine trebuie îndepărtate de la lucrarea Lui, pentru ca Hristos să trăiască în voi şi să aibe întâietate. Să nu vă bazaţi pe lucruri din trecut aici este cineva care spune: „Dar organizaţia mea …“ şi asta trebuie îndepărtată. „Eu am doctoratul meu, eu ştiu aşa şi altfel.“ „Mama mea mă va numi fanatic.“ „Soţul meu vrea să port aceşti pantaloni scurţi“, şi asta trebuie lăsat. Trebuie tăiat totul, până ce rămâneţi doar voi singuri cu Hristos. Gândiţi-vă numai!

Totul se întâmplă prin prezenţa vie a lui Hristos Cel viu, prin Cuvântul cel viu. Oh! Hristos cel viu, prezenţa vie, Cuvântul cel viu. Fiţi atenţi! Prin prezenţa Sa personală şi confirmarea Sa, El dovedeşte Biserica Sa nu membrii unui anume cult. EL nu a făcut-o nici în zilele lui Moise, El nu a făcut-o nici în zilele vreunui alt slujitor; doar abia la sfârşit, când a venit distrugerea. În zilele lui Lot nu erau membrii vreunei organizaţii, ci confirmarea Lui personală. Dumnezeu în trup (vedeţi voi?), o confirmare personală.

Aduceţi-vă aminte! Gândiţi-vă, că sunt oameni născuţi prin Duhul Lui, într-un timp ca acesta, în acest secol mare al denominaţiunilor în care trăim noi, dar în care Dumnezeul cel viu confirmă Cuvântul Său cel viu. Această viaţă, care este în Cuvânt, este sâmburele din sămânţă (iar Cuvântul este sămânţa pe care a semănat-o Semănătorul) iar viaţa este Hristos, care prin Cuvânt este personal în voi, confirmând ceea ce voi nu puteţi face, dovedind că nu voi sunteţi cei ce lucrează, ci El personal. Voi deveniţi pentru El un sclav al iubirii, pentru a fi Mireasa Lui.

Mulţumire Dumnezeului celui viu, care a creat cerul şi pământul şi tot ce este înăuntru şi afară. Nu-i de mirare că El este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. EL care a fost, este şi care va veni; rădăcina şi vlăstarul lui David; Steaua dimineţii; EL este totul în toate.

Prin prezenţa Sa în fiecare individ, cu o confirmare personală despre Sine, El se aduce prin voi la exprimare, o confirmare a descoperirii lui Dumnezeu. Vedeţi, totul se întâmplă în persoana individuală, nu într-un grup, într-un singur individ, nu într-un grup. Descoperirea Sa parvine la persoana individuală. Înţelegeţi asta? Nu cu metodiştii, nu cu grupul baptiştilor, nu cu lutheranii, nu cu .penticostalii, ci în persoane individuale. „EU voi lua pe unul şi voi lăsa pe celălalt. EU îi voi despărţi.“ Aşa este. „Doi vor fi pe câmp; EU îl voi lua pe unul, iar pe celălalt îl voi lăsa înapoi. Doi vor fi într-un pat. EU îl voi lua pe unul, iar pe unul îl voi lăsa.“ Nu este un grup. Este o confirmare personală pentru un copil al lui Dumnezeu umplut (însărcinat) cu Duhul Sfânt şi predat lui Dumnezeu în aşa fel, încât nu se mai interesează de altceva, iar Duhul Sfânt trăieşte viaţa Sa în persoana respectivă, parcurgând aceasta prin confirmarea personală a Cuvântului, care se aduce la exprimare, omului şi lumii.

Cum poate lumea să treacă orbeşte pe lângă aşa ceva? La fel cum au trecut catolicii pe lângă sfântul Patric şi nu l-au recunoscut, până după moartea sa. Acelaşi lucru l-au făcut şi cu Martin ei nu au recunoscut lucrarea. Acelaşi lucru l-au făcut ei în toate timpurile. Ei au făcut-o şi cu Ioana d’Arc. Biserica catolică a ars-o ca vrăjitoare, pentru că era duhovnicească. După 150 de ani, ei au scos oasele acelor preoţi ucigaşi şi le-au aruncat în râu, pentru a se pocăi de faptă. Totul trece pe lângă ei şi nu observă nimic, până ce trece totul. Numai sămânţa aleasă dinainte o cuprinde, cei pe care Dumnezeu i-a ales dinaintea întemeierii lumii. Acelaşi lucru s-a întâmplat în zilele lui Noe. Acelaşi lucru s-a întâmplat în zilele lui Moise, în zilele lui Ilie, în zilele proorocilor, în zilele lui Isus şi aşa în continuare până în ceasul acesta. Persoana care este însărcinată de la sămânţa lui Dumnezeu cu acel Cuvânt care se confirmă, şi este predat voii lui Dumnezeu, încât Cuvântul şi numai Cuvântul se descoperă în această persoană în prizonierul Cuvântului (singular).

Să nu spuneţi: „Biserica noastră a făcut …“ Dar biserica nu are nimic de-a face cu aceasta. Este individual (singular), pentru o singură persoană. Iadul întreg este împotriva acestui adevăr, dar acesta este totuşi adevărul. Isus nu a spus niciodată: „Acum Petre, tu şi Ioan şi toţi ceilalţi oameni, voi aţi primit descoperirea, comunitatea întreagă este salvată.“ Ceea ce i-a spus Isus lui Petru era valabil numai pentru el. „EU îţi spun“ ţie, nu lor, ţie „tu eşti Petru, şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea.“ Biserica, care este chemată afară, este zidită pe o stâncă; pe această piatră, pe această descoperire. „Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, dar pe această descoperire (un grup chemat afară) vreau să zidesc Biserica Mea, iar porţile iadului nu o vor birui. Nici un fir de păr din cap nu vi se va rupe. Voi Îmi aparţineţi; EU vă voi învia în zilele de pe urmă şi vă voi da viaţa veşnică.“ Aceasta este descoperirea; nu lor, ci lui i s-a dat aceasta; nu vreunui grup, ci unui singur individ. Iadul întreg este împotrivă.

Dar taina Lui este descoperită numai Miresei Lui iubite. Ea este singura care poate să accepte oferta Lui. EL a spus: „Nu a zis Isaia despre voi, făţarnicilor, voi şerpi de iarbă. Voi spuneţi: ,O, aceşti prooroci mari din trecut, noi punem flori pe mormintele lor.'” Nu a spus El aceste cuvinte? Aceleaşi cuvinte le-ar fi spus El bisericii catolice în vremea lor.

Atunci când proorocii din Vechiul Testament au fost trimişi, ei au dus o viaţă grea, încât au mâncat lăcuste şi alte lucruri din munţi şi păduri, nu aveau haine, ci purtau doar o blană de oaie; dar ei au încercat să apere acest adevăr din Cuvântul Domnului.

Biserica catolică a vrut să stabilească închipuirea mintală firească. Apoi au venit Ireneu, Policarp, Martin şi toţi ceilalţi. Ce au făcut ei cu aceşti trimişi? Ei i-au băgat în mormânt: Ioana d’Arc, sf. Patric, şi ceilalţi. Ei i-au înmormântat înainte de vreme, apoi au venit şi le-au văruit mormintele, cum au făcut-o cu Ioana. Acum vă spun, cum îi numeşte Duhul Lui: „Pereţi văruiţi, făţarnicilor, voi vreţi să vă faceţi un nume mare, dacă acceptaţi concepţia firească a oamenilor şi părăsiţi Cuvântul, dacă plecaţi, în loc să veniţi să fiţi umpluţi (însărcinaţi) cu sămânţa lui Dumnezeu, Cuvântul în voi. Voi aţi acceptat orice altă sămânţă amestecată.“

Nu este de mirare că ea a fost prezentată ca o curvă, pentru că ea trăieşte în curvie spirituală, învăţând pe oameni lucruri fireşti şi nu lucrurile lui Dumnezeu. Dar El a spus: „Nu te teme turmă mică, pentru că este voia Tatălui vostru, să vă dăruiască Împărăţia.“ Aşa este.

În Apocalipsa, Biblia spune că oraşul acesta mare domneşte peste toţi împăraţii pământului. EL spune că ea este o curvă. Ce înseamnă aceasta? o femeie care susţine că este o soţie bună, însă trăieşte în curvie. Ea avea un pahar în mâna ei şi bea în cinstea lumii întregi paharul era umplut cu murdăria curviei ei. Ea avea fiice, bisericile protestante. Fiecare din acestea au ieşit din mama lor, cu aceleaşi învăţături false, botez fals, cu strângere de mână în loc de botezul cu Duhul Sfânt şi învăţătura lor falsă despre Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi toate celelalte; în loc să accepte Numele Mirelui. Voi ziceţi: „Asta nu face nimic.“ Ba da, face.

Dacă eu scriu în locul numelui meu altceva, de exemplu „predicatorul“ sau „duhovnicul“, actul meu de identitate sau cecul meu nu ar avea nici o valoare. Aşa este. Un astfel de act ar fi refuzat de bancă sau de oricare autoritate.

Observaţi însă. Taina întreagă este descoperită doar Miresei Lui, aşa cum a promis El. Iadul este împotriva acestei taine descoperite. Dar Mireasa stă neclintită pe poziţia ei.

De ce flămânzeşti tu, Biserică? De ce răbdaţi de sete? Tatăl se străduieşte să vă descopere taina aceasta ascunsă; dar voi permiteţi ca să intre atâtea lucruri străine înăuntru, care îndepărtează lucrarea Lui. Voi permiteţi ca meseria voastră, soţia voastră, soţul vostru, copiii voştri, grijurile lumeşti, sau vreun păstor, să îndepărteze Cuvântul Lui din voi, în timp ce voi ştiţi, că în inima voastră flămânziţi. Dumnezeu este Cel ce doreşte să vă descopere, să vă dăruiască descoperirea; ultimele zile sunt aici.

Să mai privim o dată înapoi: eu nu pot să trec pe lângă toate acestea. Eu doresc să priviţi acum un moment încoace; noi vom încheia în câteva minute. Dacă voi puteţi să-mi dăruiţi doar o clipă atenţia voastră imparţială.

În epistola către Coloseni cap. 1 versetul 18 scrie: „EL este Capul trupului, al Bisericii. EL este începutul, cel dintâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibe întâietatea.“

EL este Capul Bisericii, care este trupul Lui şi vrea să aibe întâietate. Ascultaţi bine, în timp ce noi continuăm.

Vedeţi, El trebuie să fie Capul trupului a trupului Miresei Lui, care este luată din El, din carnea şi sângele Lui, aşa cum a fost Adam; ea este Mireasa născută din cei morţi. „Din cei morţi“ înseamnă din păcat şi necredinţă. Ce a ucis-o pe Eva? necredinţa. Aşa este? Necredinţă faţă de cine? De ce? Din cauza necredinţei în Dumnezeu? Nu, ea a crezut în Dumnezeu. Desigur. A spus ea cumva: „Nu există Dumnezeu“? Nu, ea nu era o necredincioasă. A spus ea cumva: „Ştiţi, eu nu cred Cuvântul Lui deloc.“? O, nu, ea credea tot, în afara unui lucru mărunt. Vedeţi voi? Nu a spus Biblia în cartea Apocalipsei? Isus a spus-o personal: „EU, Isus, am trimis pe îngerul Meu, ca să vă mărturisească despre aceste lucruri. Oricine adaugă sau scoate un cuvânt …“ Dacă toate aceste dureri şi grijuri au venit pentru că o femeie s-a îndoit de un singur Cuvânt al lui Dumnezeu, vă va îngădui El, dacă vă îndoiţi de Cuvântul Lui? Atunci El ar fi nedrept. Vedeţi, nu ar fi corect, dacă El nu ar condamna pe fiecare. Aici stă un om care a provocat toate aceste dureri, pentru că el s-a îndoit de un singur Cuvânt. Apoi omenirea a mers mai departe şi a avut nevoie de mulţi ani de experienţă cei din Biblie şi mulţi alţii şi-au dat viaţa pentru El, apoi Dumnezeu să spună: „Oh, voi puteţi să mâncaţi liniştiţi. Totul este în ordine. În nici un caz nu am să vă duc înapoi.“ Oh, Dumnezeu nu priveşte la persoană.

Observaţi numai. EL este Capul trupului, care este născut afară din păcatul necredinţei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta desfiinţează orice denominaţiune, orice dogmă, orice necredinţă faţă de Cuvânt, ceea ce este El, Cuvântul vieţii. Numai Cuvântul are viaţă. Orice cuvânt omenesc (dogmă) este un amestec. Indiferent cât este de asemănător cu cel adevărat, nu este Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul aduce viaţa sa proprie la existenţă, pe care Eva a schimbat-o cu cunoştinţa omenească (vedeţi voi, cum a schimbat-o şi biserica de azi cu mintea unui om). Moise avea cunoştinţă mare despre Dumnezeu, până ce a ajuns la tufişul care ardea, apoi şi-a recunoscut propria înţelepciune deşartă. Tufişul aprins avea ceea ce lui Moise îi lipsea. Cuvântul are ceea ce le lipseşte denominaţiunilor.

El, Capul, rodul cel dintâi al învierii. Aşa este ? Ce este El ? Capul trupului, al Bisericii Sale, Mireasa. Oh! Trupul Miresei va urma Capul; pentru că El este o parte a învierii şi o parte a tainei Sale. .Este imposibil ca El să rămână în urmă? Oh! Trupul este o parte a tainei lui Dumnezeu. Aşa cum Dumnezeu s-a descoperit aici şi s-a făcut de cunoscut prin Cuvântul Lui, tot aşa El descoperă Biserica Sa şi o naşte prin Cuvântul Său. Aceasta este o parte a tainei Sale triple. Aşa cum a fost luat Capul din mormânt, tot aşa trebuie ca Mireasa să-L urmeze până în Eden. Acolo unde este capul familiei, bărbatul, mirele, tot acolo trebuie să ajungă şi o mireasă, care este un trup cu mirele ei. Ea Îl urmează pentru că El este Capul. Capul a fost descoperit şi a venit înapoi cu viaţa veşnică; iar trupul trebuie să ajungă tot acolo, pentru că ei sunt din nou soţ şi soţie. Amin. Şi atâta timp cât voi sunteţi umpluţi (însărcinaţi) cu acelaşi Cuvânt, care este trupul Lui, înseamnă că aţi acceptat trupul Lui şi aţi fost în El, când aţi acceptat Cuvântul Lui nu o dogmă, ci Cuvântul. (Oh, acesta ar fi un text pentru o după masă întreagă. Gândiţi-vă numai ceea ce înseamnă.) De aceea nu poate trupul (să nu uitaţi asta) să recunoască un alt Cap, decât Cuvântul, deoarece Capul este acelaşi Cuvânt un Cap. De aceea denominaţiunile şi sfinţii părinţi ai acestora sunt morţi pentru Mireasă. Există un singur Cap, care este Hristos. Trupul recunoaşte doar Cuvântul.

Acum arătaţi-mi dacă a fost cineva botezat în Numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt în acest trup tainic. Şi ce aţi recunoscut? Vedeţi, eu ştiu că vorbesc în faţa a mii de oameni care mă ascultă pe benzi. Noi avem acest serviciu de benzi în toată lumea. În ce nume aţi fost botezat dumneavoastră? Pentru că nu v-a fost dat nici un alt nume sub cer ne spune Cuvântul prin care oamenii pot fi salvaţi. Dacă voi sunteţi botezaţi şi v-aţi dovedit credinţa voastră în Hristos, apoi preluaţi numele unei dogme anumite, atunci sunteţi o încrucişare.

Dacă voi nu vreţi să corespundeţi exact cu biserica voastră şi cu învăţătura ei, atunci voi catolicii cum puteţi să vă supuneţi legii unui papă şi să spuneţi, că el ar fi un urmaş pe scaunul lui Petru, dacă acest papă şi această biserică învaţă aşa de contradictoriu cu acest Cuvânt din Biblie, pe când Dumnezeu confirmă Biserica Sa prin semne şi minuni; iar voi vedeţi, că acelaşi Cuvânt este adus azi în curăţia Sa, iar El ne arată aceeaşi putere de înviere pe care a avut-o atunci, când vedeţi că Dumnezeu locuieşte în mijlocul Cuvântului Său, făcând aceleaşi lucrări atunci cum puteţi să recunoaşteţi un cap de la Roma? Capul nostru este în ceruri. Eu nu mă duc la Roma; eu mă duc în cer când plec de pe pământ. Vedeţi voi? Capul este în ceruri.

Trupul trebuie să urmeze Capul, aşa cum urmează femeia pe bărbat. Deşi Adam nu a fost înşelat, el totuşi a ieşit cu Eva. Eva a fost înşelată. Ea a greşit, altfel ar fi ieşit în ziua când Domnul Isus a ieşit din groapă, întregul trup într-o înviere mare, dar El trebuia s-o răscumpere ca trup al Lui. Ea trebuia răscumpărată, pentru a veni la El. Recunoaşteţi asta? Acest lucru nu putea avea loc atunci, pentru că timpul harului mai durează încă.

Recunoaşteţi acum pecetea? Atunci, El a avut slujba de Mijlocitor şi a făcut lucrarea de răscumpărare. Dar într-o zi El va păşi în faţă şi va lua cartea celor răscumpăraţi, care sunt scrişi în cartea aceasta, şi vor fi întotdeauna cu El, pentru că cuvintele din carte sunt cei credincioşi, iar Cuvântul este El, şi tot ce este înăuntru. EL a păşit înainte cu această carte de răscumpărare, cu numele celor ce au fost scrişi în carte, înainte de întemeierea lumii, pentru că El urma să fie jertfit ca Miel. Aşa stă El acum în Cuvântul Său şi descoperă tot, aşa cum a făcut-o atunci. Mireasa nu poate recunoaşte alt Cap. Nu. Nici un alt episcop, nimic. Ea recunoaşte doar un singur Cap, acesta este Hristos, iar Hristos este Cuvântul. O, cum iubesc eu aceasta.

Aşa cum a ieşit Capul din mormânt, aşa trebuie ca trupul să-L urmeze în Eden. De aceea trupul nu poate recunoaşte alt cap, decât călăuzirea Cuvântului. Nici o denominaţiune nu mai poate adăuga ceva. Dacă scoateţi sau adăugaţi un singur cuvânt (ei au scos şi au adăugat mult), atunci sunteţi morţi pe loc ca o încrucişare. Curva ţine acest certificat în mâinile ei; murdăria ei, ea înfăptuieşte curvie spirituală împotriva Cuvântului, pe care pretinde că-l crede. Fie că aveţi Cuvântul sau nimic. Aşa este.

EL este Cuvântul. Cum deosebiţi că este adevărat? EL, Cuvântul, este confirmat. EL este Cuvântul clar şi dovedit, este Călăuza, Capul Bisericii Sale. EL este Cuvântul, Capul. EL este dovedit, confirmat prin Duhul Său, care este în Biserică, în persoane individuale. Descoperirea Sa confirmată este .dovada directă pentru întregul trup. Atunci nu mai aveţi nevoie de dogme ale tâlcuirii. Denominaţiunile au trecut, dar Capul care prin confirmare personală (vedeţi, El se legitimează) este recunoscut de trup, dovedeşte călăuzirea Sa în trup. Atunci suntem uniţi sub o călăuzire confirmată, care este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, nu sub o biserică oarecare. Atunci Capul nostru este o domnie împărătească.

„Împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul vostru“, spune Isus în Biblie. Noi nu suntem o denominaţiune. Noi facem parte dintr-o Împărăţie, iar Împărăţia este Cuvântul lui Dumnezeu, care a devenit Duh şi viaţă în viaţa noastră proprie, care în timpul acesta permite ca orice făgăduinţă să se împlinească, aşa cum a fost când Dumnezeu şi Cuvântul Lui erau una. Cuvântul şi Dumnezeu sunt una; una azi în Biserica Sa. EL are călăuzirea trupului răscumpărat, pentru a aduce mesajul în zilele de pe urmă, iar prin învierea din morţi să fie trezit şi să restituie, ca să fie ca Adam şi Eva la început în grădina Eden. Tripla taină a lui Dumnezeu în trupul Său!

Acum vedeţi. Uniţi sub acelaşi Cap, într-un mod asemănător, ca în Vechiul Testament, poporul Israel cu Împăratul Său Domnul. Aţi înţeles? Ca în Vechiul Israel: un singur Dumnezeu, confirmat prin stâlpul de foc, descoperindu-Se printr-un prooroc ca Cuvântul descoperit, acelaşi Dumnezeu, acelaşi stâlp de foc, acelaşi mod El nu poate să-Şi schimbe felul Său. Totul este aşa de desăvârşit, nu-i aşa? Un singur Dumnezeu!

Câţi dumnezei avea Israelul? Adunarea răspunde: „Unul.“

Câţi vor fi în timpul Miresei? Adunarea răspunde: „Unul.“ Desigur! Sub călăuzirea Duhului Sfânt, care era stâlpul de foc în zilele lui Moise, marele prooroc el a fost condus de stâlpul de foc astfel au intrat ei în ţara făgăduită.

În prima epocă creştină, acest singur Dumnezeu S-a arătat în forma stâlpului de foc unui prooroc cu numele de Pavel, care a fost trimis la neamuri, pentru a scoate un popor care să-I poarte numele. Aşa este? În aceste zile din urmă, El a venit jos într-un mod asemănător, confirmându-Se prin aceleaşi semne, aceleaşi minuni, acelaşi stâlp de foc, aceeaşi Evanghelie, acelaşi Cuvânt, aceleaşi descoperiri. Trupul Lui va face aceleaşi lucrări, pe care El le-a promis în Marcu 16.

Trupul Lui nu a fost reţinut în mormânt, ci a mers cu El la înviere. Înţelegeţi asta? Asta înseamnă că nici trupul credincioşilor Săi nu va fi reţinut în mormânt când va veni El, ci va merge cu El, pentru că a murit cu scopul acesta, pentru a învia pe Mireasa Sa, trupul. Recunoaşteţi: este trupul Lui, este Cuvântul. Departe de denominaţiuni şi de alte lucruri, ea Îi este predată cu totul, iar El este Cuvântul. Trupul va merge cu El, pentru că noi avem acum rodul întâiului născut al învierii. Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă. Noi suntem prizonierii Lui, iar Dumnezeu ne confirmă prin călăuzirea Lui personală, anume că El este acelaşi, ieri, azi şi în veci, făcând aceleaşi lucrări prin Biserică, pe care le-a făcut El atunci. EL în mine şi eu în El, voi o ştiţi doar. Aşa este. Trupul Lui nu a fost ţinut în groapă. Noi mergem cu El la înviere şi vom fi, ceea ce este El acum.

Asta înseamnă faptul următor: Cuvântul Lui (care este El) a început să se ridice. Cuvântul a început să-şi ridice puterea începând cu epoca lui Luther, Wesley, etc. Acolo a început să pună ceva în mişcare şi s-a mişcat tot înainte, până ce a ajuns la descoperirea deplină. Observaţi: acum urmează ca viaţa din trup să primească o confirmare înaintea răpirii. Dacă vedeţi că trupul şi Capul devin una, şi dacă vedeţi plinătatea descoperirii, înseamnă că trupul va fi luat de Capul care este Hristos.

„Naţiunile se sfărâmă, Israelul se trezeşte …“ Vedeţi voi ce vreau să spun? EL a început să dăruiască viaţă trupului Său, pe care El l-a răscumpărat. Lucrarea Mijlocitorului este isprăvită. EL aduce viaţa Sa în trupul Său prin confirmare pentru răpire. Să nu uitaţi, noi suntem în timpul sfârşitului.

Dacă mai aveţi un pic de răbdare cu mine, atunci este bine. Eu doresc să înţelegeţi totul. Eu trebuie să închei cu ceea ce am început.

Eu doresc să mai fac o observaţie deosebită. Să băgaţi de seamă, ascultaţi bine. Acum se .desfăşoară o lucrare foarte mare, acum trebuie să fim atenţi. Gândiţi-vă numai, acum la sfârşitul timpului, totul revine la originalul de la început, pentru a fi confirmat de Dumnezeu, ca la început. Adam şi Eva, soţ şi soţie, nici un păcat numai viaţă! Apoi a venit căderea. Fiţi foarte atenţi! Prin ce s-a întâmplat? Prin Lucifer. Lucifer face acum ceea ce el a făcut la începutul timpului. Aşa cum a început împărăţia neamurilor cu împăratul Nebucadneţar şi aşa cum a fost confirmat începutul neamurilor prin prooroc, care a fost în stare să tâlcuiască scrisul necunoscut de pe perete, care a văzut vedenii şi a avut visuri, astfel timpul neamurilor a parcurs cum ni s-a arătat în tabloul visat de Nebucadneţar, până jos la picioare. Aşa cum au început împărăţiile neamurilor, aşa vor şi sfârşi.

Observaţi numai, că Lucifer face în zilele de pe urmă ceea ce a făcut şi la început. Ce a făcut el? Mai întâi, Lucifer l-a despărţit pe om de Dumnezeu şi a rupt legătura. El a vrut să construiască pentru sine o împărăţie mai frumoasă, mai întâi o împărăţie mai mare ca a lui Mihail, apoi ca a lui Hristos. Aţi înţeles? Eu vă rog, dacă nu aţi înţeles, atunci ridicaţi mâinile, pentru ca s-o mai spun o dată.

Vedeţi voi, intenţia lui Lucifer a constat în faptul de a face ceva mai minunat şi mai măreţ în cer, decât o are Hristos. Credeţi voi, că noi vom avea automobile şi avioane în Împărăţia de o mie de ani? Vedeţi ce a făcut Lucifer?

Acum, aceste denominaţiuni mari, fantastice, intelectuale; acestea fac acelaşi lucru, se întrunesc şi fac acelaşi lucru. Una încearcă s-o întreacă pe cealaltă, iar acum au atâta strălucire, încât ei nu ştiu să facă altceva decât să se unească din nou cu biserica catolică. Lucifer construieşte din nou o împărăţie mai mare, pentru a-i scoate pe toţi ceilalţi, care nu cred în denominaţiuni. Ei vor confisca chiar şi locaşurile de adunare şi vor face depozite din acestea, iar predicatorii lor nu vor mai avea nici un drept. Un om trimis de Dumnezeu nu va rămâne niciodată într-o organizaţie religioasă, după ce a auzit şi a văzut acest mesaj; el va ieşi afară, pentru că vede deosebirea. Desigur. Eu nu spun aceasta în mod critic; eu o spun numai să arăt adevărul.

Observaţi numai, că Lucifer face acelaşi lucru în zilele de pe urmă. Puteţi s-o vedeţi? Satana face acelaşi lucru, el construieşte o biserică mixtă, cu membrii amestecaţi, care vor să cunoască mult în mod firesc, dar nu Cuvântul; prin bărbaţi intelectuali, în loc de bărbaţi născuţi din nou, aşa zidesc ei o împărăţie intelectuală, care este mai strălucită decât turma mică a lui Hristos. Prin ce s-a întâmplat aceasta? PRIN ÎNGERI DECĂZUŢI. Biblia spune că toţi îngerii care au ascultat de Lucifer în loc de Hristos, căruia îi aparţineau, au căzut împreună cu el. Aşa este?

Acum ascultaţi bine. Îngerii decăzuţi care nu şi-au menţinut locul original şi poziţia primită; Lutheranii, catolicii, penticostalii şi alţii nu şi-au menţinut locul original, ci au căzut în organizaţii, pentru că la Niceea, Lucifer şi-a câştigat un loc tare. Ce au făcut ei? Ei au organizat o mare întrunire ecumenică cu predicatori, pentru a ridica tabloul fiarei; ei construiesc o întreprindere creştină, care va închide uşile acestei case şi a altora ca aceasta. Vedeţi, Lucifer este în lucrare.

Eu încerc să vă prezint tripla descoperire a tainei lui Dumnezeu. Ce au făcut ei? Ei s-au vândut pe ei înşişi prin înţelepciune intelectuală şi cultură, aşa cum a făcut Eva. Îngeri decăzuţi.

Wesley era un om a lui Dumnezeu, dar ce se întâmplase după el? îngeri decăzuţi au intrat înăuntru. Ce au fost îngerii mai întâi? fiinţe create de Dumnezeu, dar ei au căzut din cauza înţelepciunii, pe care o prezentase Lucifer. Voi vedeţi ce a ieşit din ei îngeri decăzuţi.

Iar organizaţiile au fost înfiinţate după ce bărbaţii lui Dumnezeu se ridicaseră, pentru a vesti adevărul pe pământ, şi înainte ca acest adevăr să fi fost proclamat, adică descoperirea lui Isus Hristos, au venit îngeri decăzuţi înăuntru, au preluat lucrarea şi au format o denominaţiune.

Din cauza aceasta trebuia arătată descoperirea tainei celor şapte peceţi. Vedeţi acum? Dacă Luther ar fi mers mai departe, dacă penticostalii ar fi mers mai departe, ce ar fi putut face ei?

Există un singur lucru care trebuie să se întâmple. Trebuie să vină un mesaj pentru timpul sfârşitului, după care nu mai poate să mai urmeze nimic. Lumea ecumenică a creat un regim, după care nu mai poate urma o altă denominaţiune sau ceva asemănător. Fie că sunteţi înăuntru sau afară. Rodul este în vârful pomului; lumina străluceşte spre rodul ales dinainte, care coace la statura lui .Hristos, cu un rod asemănător Lui, aducând ca rod blândeţea Duhului, pe care El a avut-o. Eu sper că o vedeţi acum!

Acum priviţi aici, ei s-au vândut singuri prin tâlcuiri intelectuale ale denominaţiunilor. Ei spun: „Dacă aş putea face parte de acolo. Primarul face parte din această biserică.“ Se spune: „Dacă aş putea fi un metodist sau un baptist.“ Acum priviţi unde s-au dus ei. Eu am amintit deja cum au fost tăiate crengile cele uscate nefolositoare, pentru că acestea nu sunt în legătură cu Hristos, altfel ele ar produce aceeaşi viaţă. Ei nu mai sunt legaţi de Hristos, dar ei sunt ca un fruct din familia citricelor. Orice soi de fruct citric va creşte pe un asemenea pom, dar acesta va produce fructul lui specific. Dacă altoiţi un lămâi într-un portocal, acesta va trăi din portocal şi va produce lămâi, dar viaţa vine din portocal. Acest lucru îl fac denominaţiunile sub numele de biserică Mireasa este Pomul original, Duhul original. Descoperirea vine de la Hristos, nu de la o denominaţiune, ci de la Hristos.

Observaţi ce intenţionează denominaţiunile să facă ele, se autoproslăvesc ca Lucifer. Dar ele se numesc „biserică“ sau chiar „mireasă“; ei sunt acei despre care se vorbeşte în Apocalipsa 17; o mireasă falsă; dar turma cea mică a lui Hristos este turma adevărată. Lucifer însă se ridică deasupra cunoaşterii smerite prin descoperire a Cuvântului adevărului şi şi-a preluat locul în seminare şi şcolarizarea teologică, până ce au ajuns aşa de departe încât, dacă nu aparţineţi de grupul lor, sunteţi împinşi afară.

Astăzi Lucifer le zice oamenilor acelaşi lucru pe care i l-a spus Evei. Se spune: „Desigur că Dumnezeu ne va primi, pentru că noi îi hrănim pe săraci, cu siguranţă ne va primi, pentru că noi facem lucruri mari pentru denominaţiune şi suntem o comunitate frumoasă. Priviţi clădirile noastre mari; priviţi la numărul mare al membrilor noştri, noi numărăm milioane. Precis Dumnezeu nu va respinge un astfel de grup.“ Acelaşi lucru l-a făcut şi Cain. El a adus din roadele frumoase ale câmpului pe care-l lucrase el. El a adus roadele, dar a respins sângele Mielului.

O, Dumnezeule, dăruieşte-ne har, ca bărbaţii şi femeile să nu creadă că eu aş spune aceste lucruri ca să preaslăvesc ceva sau să scot în evidenţă o descoperire personală. Eu vă spun doar adevărul. Nu puteţi să vedeţi ce fac ei? Eu o spun tare şi aspru, dar voi trebuie să bateţi cuiul bine înăuntru şi să-l zencuiţi dacă vreţi să ţină. Astfel veţi vedea lucrurile.

Vorbind astfel oamenilor, ni se spune: „Tu vrei să ne spui că biserica noastră mare şi catolică, care a existat atâta timp, sau celelalte biserici …“ Ei spun: „Priviţi la predecesorii noştri.“ Dar ei au desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu. Eva a fost creată de Dumnezeu, ea Îi aparţinea, era un ajutor pentru Adam, dar pentru că ea s-a îndoit de un Cuvânt al lui Dumnezeu, prin aceasta s-a zis.

Lucifer este din nou la lucrul lui în timpul acesta. Gândiţi-vă că Antihristul este aşa de aproape de original, încât dacă ar fi cu putinţă ar înşela şi pe cei aleşi, aşa a spus Domnul Isus în Matei 24. Lucifer rupe din nou unitatea lui Dumnezeu cu omul. El mărgineşte Cuvântul lui Dumnezeu prin explicaţii intelectuale, le dă mai departe aşa cum le gândeşte, iar prin aceasta el desfiinţează Cuvântul. Acelaşi lucru l-a făcut şi în zilele lui Isus, dar Isus a zis: „Prin tradiţiile voastre aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu.“ Denominaţiunile au desfiinţat prin tâlcuirea lor intelectuală Cuvântul lui Dumnezeu şi l-au făcut fără putere pentru popor, aşa este. Ei nu pot s-o vadă, apoi mai spun: „Unde este Dumnezeul Bibliei?“ EL este prezent aici; EL este ceea ce spune Biblia despre El. Observaţi cum intră Lucifer înăuntru cu şiretlic, pentru a rupe unitatea lui Dumnezeu cu omul, aşa cum a făcut-o el în grădina Eden, încercându-l pe om cu promisiuni şi spunându-i că ei vor fi egali cu Dumnezeu. Acum el spune: „Poţi deveni un episcop, dacă rămâi cu noi. Voi puteţi deveni supraveghetori peste o regiune întreagă. De ce vreţi să vă duceţi la aşa ceva?“ Asta se potriveşte penticostalilor până la catolici. Este o promisiune mare şi falsă, că oamenii vor primi putere în afara Cuvântului lui Dumnezeu şi a făgăduinţei lui Dumnezeu. Dar noi primim putere dacă Duhul Sfânt vine peste noi, nu dacă devenim un episcop, diacon sau altceva. Vedeţi, Lucifer este din nou la lucru.

Înţelege biserica aceasta? Atunci ridicaţi vă rog mâinile, ca să văd. În ordine. Atunci nu vreau să mai continui cu această temă. Devieri de la Cuvântul lui Dumnezeu vedeţi, asta a făcut-o el la Niceea .şi la Roma. Voi ştiţi ce le-a promis Constantin. Noi am trecut prin epocile Bisericii. La început ei nu au avut nimic decât pe Hristos, adunându-se undeva într-o clădire veche, pe care o găseau, şezând pe un teren tare. Voi ştiţi asta, dacă aţi citit despre părinţii dinaintea Niceeii şi aţi aflat câte ceva din istoria bisericii. Când au convocat acest consiliu, ei nu aveau încă nimic din păgânismul roman; ridicarea unor bărbaţi decedaţi la rang de „sfânt“, numirea de episcopi şi papi, şi multe alte lucruri. Ce a făcut Constantin? Eu îl întreb pe fiecare teolog ca să-mi spună. El le-a dat terenuri. Le-a dat libertate şi tot ce au dorit. Dar ei au schimbat Cuvântul lui Dumnezeu cu înţelepciunea şi cultura oamenilor! Era acelaşi lucru pe care-l făcuse Lucifer deja în grădina Eden. Dar ei au murit spiritual. Biserica de la rusalii care a început bine, suferise lovitura mortală în Niceea şi Roma; dar ea a fost din nou trezită şi vine ca Pom al Miresei, în aceste zile din urmă la suprafaţă.

Observaţi, Lucifer intră înăuntru cu încercări şi promisiuni false ale puterii în afara Cuvântului. Acelaşi lucru l-a făcut la Niceea şi Roma. Astăzi el face acelaşi lucru în conciliul ecumenic mondial al bisericilor. „Noi vrem să ne unim cu toţii“, spune papa. „Eu vreau ca toţi fraţii mei ecumenici, care sunt afară, să se unească cu mine, pentru că noi suntem una.“ Aşa este. În organizaţii sunteţi una, dar asta nu are nimic a face cu Mireasa lui Hristos, nimic fraţilor! Niciodată nu îi veţi atrage în aşa ceva.

Acum, este făgăduit că credinţa originală va fi restituită copiilor lui Dumnezeu în zilele de pe urmă, iar Biserica va sta ca Pomul Mireasă. Dumnezeu a spus în proorocul Maleahi că: „… înainte ca lumea să fie arsă cu foc, El va trimite pe proorocul Ilie, pentru a restitui copiilor credinţa părinţilor.“ Asta nu s-a întâmplat când a venit primul Ilie. Nu, nu. Aici nu învăţăm despre aşa zisele mantale sau învelitori ale lui Ilie, ci aici învăţăm Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul este ceea ce a spus El. Vedeţi, deseori s-au spus lucruri diferite despre Ilie, care însă nu au nici o valoare. Noi ştim aceste lucruri, dar despre acestea eu nu voi vorbi. Şi voi care sunteţi duhovniceşti, înţelegeţi despre ce este vorba.

Acum priviţi făgăduinţa pentru aceste zile din urmă. Isus a spus în Matei 11 vers. 7, când Ioan Botezătorul i-a trimis pe ucenicii săi pentru a-L întreba, dacă El ar fi Acela cu adevărat: „De ce aţi ieşit atunci, pe cine aţi vrut să vedeţi? O trestie legănată în vânt încoace şi încolo? Aţi ieşit să vedeţi aşa ceva?“ EL a spus: „Sau aţi ieşit să vedeţi un prooroc?“ EL a spus: „Mai mult decât un prooroc.“ Ioan era mai mult decât un prooroc; el era trimisul Legământului. Isus a spus: „Dacă vreţi să aflaţi, el este cel despre care s-a spus în prooroci: „Iată Eu trimit pe solul Meu înaintea Mea.“ Aceasta este conform Maleahi 3, primul verset, nu la sfârşitul lui Maleahi. După ce se împlineşte făgăduinţa că Ilie va veni, urmează ca lumea să ardă, iar împărăţia de 1000 de ani va începe. De la cei răi rămâne numai cenuşa. Asta nu a fost în timpul lui Ioan.

Acum însă vedem făgăduinţa împlinită. Hristos, Capul adevărat, ocupă locul Său în Mireasă, făcând aceleaşi lucrări, cum le-a făcut la început; îi pregăteşte pe ai Săi împlinind Cuvântul Său, cum a făcut la început, conform Ioan 14, 12: „Cine crede în Mine, va face aceleaşi lucrări pe care le fac Eu.“

Astfel Capul şi trupul devin una prin lucrări, semne şi într-o viaţă confirmată de Dumnezeu prin Cuvântul Său promis pentru timpul acesta din urmă. Aceasta a promis-o El pentru zilele din urmă. Dacă sunteţi duhovniceşti, veţi înţelege totul.

Astfel noi putem vedea că nunta cea mare este foarte aproape. Dacă eu nu vă mai revăd, să vă aduceţi aminte, că nunta Miresei cu Mirele este foarte aproape! Conform făgăduinţei, împărăţia de 1000 de ani este pe cale să-şi facă începutul: mai întâi plecarea Bisericii Mireasă, apoi distrugerea celui rău. Apoi în timpul pecetei a şasea, lumea va fi curăţată prin foc, toată corupţia şi păcatul din lume vor dispare, iar pământul va fi refăcut pentru ca o împărăţie strălucită de 1000 de ani să poată începe în epoca viitoare. Dacă am putea vedea această taină mare şi triplă a descoperirii: Dumnezeu în Hristos, Hristos în Biserică, împărăţia viitoare. Adam şi Eva repuşi în starea cum au fost în grădina Edenului şi prezentarea lui Hristos în Mireasa Sa; Împărăţia lui Dumnezeu este restituită conform făgăduinţei Sale. Slavă lui Dumnezeu! Acum, pe baza descoperirii triple a tainei şi prin Cuvântul confirmat, El lucrează azi, El, care este Cuvântul confirmat.

Nu numai ca să spunem: „Slavă lui Dumnezeu“ sau să strigăm: „Aleluia“ sau să cântăm. Asta nu .ajunge. Eu sunt un misionar. Eu am călătorit practic de şapte ori în jurul pământului. Eu am văzut păgâni plini de draci, ei jucau şi dansau. Eu am văzut tot felul de demonstraţii fireşti, dar acestea sunt omeneşti. Dar aici vorbim despre Hristos Capul şi lucrarea Lui.

Observaţi. Personal, trebuie să fi una cu Cel ce este Capul original, atunci avem răspunsul la întrebările împotrivitorului. EL, Hristos a înviat. EL a plătit preţul şi a înviat ca un Cap; acelaşi lucru este valabil pentru trup. Cel rău nu se poate împotrivi acestei lucrări.

Vedeţi motivul pentru care sunt construite aceste împărăţii ecumenice şi de ce se unesc acum în ceea ce fac. Aici constă şi motivul, de ce urlă cel rău atât de tare. Fărădelegea lui este divulgată, iar planul lui este arătat pe faţă, prin Hristos Cel înviat, care în calitate de Cap, posedă stăpânirea asupra trupului Său. Glorie!

Poate voi vă gândiţi că eu sunt puţin nervos, dar eu nu sunt. Noi putem să ne împotrivim celui rău. „Nu eu, ci Hristos este aici, Cuvântul care trăieşte în mine.“ Nu este ideea mea, este puterea Lui; nu este ideea mea, ci este Cuvântul Lui; El a făgăduit şi acum este aici. EL a spus că va fi aici şi acum este aici. Noi avem răspunsul Lui.

Hristos a înviat, El a plătit preţul pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu descoperit în Hristos. EL a dat carnea şi sângele Lui pentru ca prin sângele Lui să vină viaţa, iar carnea să fie răscumpărată, pentru ca Dumnezeu să se descopere în această carne răscumpărată. Cuvântul Lui pentru timpul acesta, cum L-a dat El atunci pentru azi. O glorie! Vedeţi asta? Eu nu pot să mă opresc.

Recunoaşteţi: noi stăm neprihăniţi în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum cade o picătură de cerneală într-un pahar cu soluţie şi aceasta dispare fără ca s-o mai găsiţi, a dispărut şi nu mai poate să revină. Dacă oamenii sunt răscumpăraţi cu adevărat (sămânţa aleasă dinainte o va accepta cum o vede), păcatele lor sunt şterse, acestea s-au dus, sunt despărţite de ei. Totul a căzut în sângele lui Isus Hristos; EL nu se mai gândeşte niciodată la acestea! Dumnezeu le-a uitat, iar noi stăm aici ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu în prezenţa Lui. Amin. Şi încă o dată Amin! Acum suntem fii ai lui Dumnezeu, nu că vom fi, noi suntem deja. Noi suntem răscumpăraţi. Noi avem răspunsul împotriva lui satan. Dumnezeu însuşi S-a confirmat. Dumnezeu însuşi a adus dovada făgăduinţei Sale pentru timpul acesta. Aleluia! Domnia Capului este aici. Amin! Hristos, Domnul Cel înviat este aici în aceeaşi putere a învierii, cum a fost întotdeauna; Cel ce se descoperă pe Sine. Acesta este răspunsul pentru satan.

Acesta este motivul pentru bărbatul care şade aici, când a căzut mort acum câteva zile, în timp ce şedea aici. Noi am putut spune „viaţă vino înapoi!“ pentru că Duhul Sfânt a spus-o. Acesta este şi motivul pentru care El a putut spune către copilul mic din Mexico, care a fost mort aproximativ 15 ore, când a venit vedenia: „Cheamă-l înapoi la viaţă, pentru că acest copil mic trebuie să trăiască!“ Copilul, căruia medicii îi făcuseră deja documentul decesului, murise în dimineaţa aceea la ora 9, iar pe la ora 23 a revenit la viaţă şi trăieşte până în prezent. Ce este? Nu oamenii sunt cei care fac ceva; Capul şi trupul au devenit o unitate. Este Dumnezeu descoperit în poporul Său. Aşa cum bărbatul şi femeia nu mai sunt doi, ci sunt una. Dumnezeu şi Biserica Lui sunt Una Hristos în voi! Descoperirea cea mare al lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu! Ea poartă Numele Lui. Numele Lui este Isus. EL este Unsul. Motivul pentru care El a fost numit Isus: EL este Unsul. Trupul uns a lui Hristos dovedeşte şi-L descoperă pe Dumnezeu, aşa cum a făcut-o trupul Lui. Pentru aceasta este salvat acest Trup şi trupurile noastre.

Prin aceasta Dumnezeu lucrează în descoperirea Sa triplă. Intrând în împărăţie, înviat, pentru că preţul este plătit. Noi suntem răscumpăraţi. Dumnezeu a dovedit-o şi a confirmat-o. Noi stăm neprihăniţi în Hristos înaintea Lui, El nu mai poate pronunţa judecata asupra noastră pentru că El a judecat deja acest Trup, din care pot fi şi eu o parte. Cum sunt eu o parte a acestui Trup? Aici este, este în mine. „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele în voi, atunci rugaţi-vă pentru orice“, a spus Isus. „Tot ce veţi cere de la Tătăl în Numele Meu, să se întâmple, pentru că totul este pregătit.“ Neprihănit! Slavă lui Dumnezeu!

O, dacă aş putea arăta lumii, ca să vadă. Priviţi unde vă aflaţi. Este Trupul lui Hristos făcut viu, .stând răscumpărat, răscumpărat pe deplin. O ce minunat, să fii neprihănit înaintea Lui. De ce suntem noi neprihăniţi? Noi suntem biruinţa Lui. Noi am putut să ne prezentăm în aceste zile din urmă cu Evanghelia Lui glorioasă, pentru a arăta biruinţa Lui. Pentru scopul acesta a murit El, noi suntem dovada biruinţei Lui. Amin! Dacă noi Îl vedem venind în jos, trăind în Biserica Sa aceasta este biruinţa Lui. Asta dovedeşte că El nu a putut fi reţinut în mormânt, noi încă suntem reţinuţi acolo. Într-o privinţă anumită, noi suntem deja înviaţi din morţi, din necredinţa în Cuvântul Lui, din denominaţiuni şi doctrine înspre Cuvântul cel viu şi veşnic al veşnicului Dumnezeu. EL însuşi lucrează prin noi. EL se descoperă ca acelaşi ieri, azi şi în veci.

Acum se mişcă Cuvântul, venind de la Cap înspre trup. Ce este? Acelaşi Cuvânt. Nimic nu i se poate adăuga, şi nimic nu i se poate scoate. Astfel se mişcă Cuvântul de la Cap, în timp ce timpul se grăbeşte, acesta intră în Trup, confirmând că noi suntem una. Ca un soţ şi soţia Lui. Noi suntem carne din carnea Lui, duh din Duhul Lui. Amin! Cum o ştiţi voi? Cuvântul are aceleaşi rezultate, aceleaşi roade, acelaşi Cuvânt, Hristos descoperit. Aceeaşi viaţă, acelaşi Dumnezeu, acelaşi Duh, acelaşi Cuvânt, aceeaşi carte. Amin! Aceleaşi semne. „Lucrările pe care le fac Eu, le veţi face şi voi.“ O, Aleluia!

Dacă recunoaştem Cuvântul Lui confirmat în trupul Lui; aceasta este biruinţa Lui directă şi cununa morţii Lui. Priviţi moartea EL nu a murit ca Duh, El a murit doar în trup; Duhul Lui s-a dus în locurile de jos ale pământului şi a predicat celor ce erau în închisoare. Aşa este? Numai carnea Lui murise, apoi a înviat-o şi a făcut-o vie carnea Lui care este trupul Lui. Astfel a zăcut şi Biserica Lui ca moartă în decursul anilor; dar aceasta a început să apară la suprafaţă de la reforma lui Luther încoace, iar acum ea stă în picioare.

O, aşa de mult îmi doresc să vorbesc din proorocul Ezechiel despre tabloul acesta, cum revin osemintele acestea din nou la viaţă! Se punea întrebarea: „Pot reveni osemintele acestea din nou la viaţă?“ EL a răspuns: „Prooroceşte.“ Cum putea avea loc o astfel de proorocie? numai printr-un prooroc. Este Cuvântul Domnului. „Ascultaţi, oseminte uscate, Cuvântul Domnului.“ Imediat a venit carne şi piele peste oase, şi imediat a stat o gloată mare în picioare şi a început să mărşăluiască spre Sion. Slavă lui Dumnezeu! Acesta este El biruinţa noastră!

EL dovedeşte viaţa Sa învierii, după ce se confirmă în aceasta. Ea, Mireasa, este independentă; aşa ca o pasăre multicoloră, care se deosebeşte de celelalte păsări. Ea poartă Numele Lui; ea are viaţa Lui. Mireasa este recunoscută de El; ea este independentă de toate celelalte. „Ţine-te de El atâta timp cât trăieşti.“ Ţine-te numai de El, de Cuvânt. Nici un divorţ, (curvie spirituală), nici un semn din denominaţiuni, nici un semn de dogme, nu, în fond nici un divorţ; Cuvântul şi numai El singur. „Pe Hristos, pe această stâncă nemişcătoare stau eu, toate celelalte baze sunt nisipuri care se scufundă“, aşa a cântat Eddie Pruitt.

Asta înseamnă, a fi în Hristos, în Cuvânt. EL era Cuvântul; EL este Cuvântul. Biserica află Cuvântul prin El; ea este o parte din El şi aceasta din nou este Cuvântul. A fi recunoscut personal de către El, să fi o proprietate exclusivă a Lui. Ea este răscumpărată de El, prin El, pentru El, şi numai pentru El. Aşa este bine.

Pentru ce urlă satana aşa? pentru că totul este descoperit. Noi ne aflăm într-o vreme periculoasă. Gândiţi-vă, că Scriptura spune, când vor începe toate acestea să se întâmple, atunci timpul se apropie de sfârşit. Dacă noi vedem acestea, şi cum se întâmplă: cutremure mii de oameni ucişi; semne îngrozitoare pe cer, foc şi fum plutesc ca „farfurii zburătoare“. Ei nu ştiu ce înseamnă. Ei nici nu se gândesc ce ar putea fi.

Satana este ca turbat, pentru că adevărul este descoperit, făgăduinţa Cuvântului pentru Biserică. Ei nu au nici un răspuns. De ce nu L-au recunoscut fariseii pe Isus când a venit? EL a spus: „Dacă Eu scot draci cu degetul lui Dumnezeu, prin ce îi scot fiii voştri?“ EL stătea singur, iar Biserica Lui stă tot singură. Ea nu este încurcată cu nimic. Dar El a fost adeverit de către Dumnezeu, pentru că El era trupul în care locuia Dumnezeu, iar Biserica este dovedită, pentru că ea este trupul Lui, adevărul .descoperit al Cuvântului promis pentru timpul acesta din urmă. Ea singură stă pe Cuvânt. De aceea urlă satana şi strânge aceste denominaţiuni mari, pentru a închide aceste comunităţi! Dar ei nu vor reuşi, pentru că ea va fi luată şi nu va fi închisă aici!

Ea a înviat prin puterea Cuvântului confirmat care i-a fost făgăduit. Amin! Cât de tare se ţine această Mireasă de făgăduinţă. EL a promis că va veni din nou pentru a lua Mireasa. Eu cred asta. Da, desigur. Ea se va întâlni cu Capul ei, Răscumpărătorul ei, Mirele ei, Împăratul ei, Domnul ei, Iubitul ei, Salvatorul ei. EL a pregătit deja locul unde se va întâlni cu ea. Voi ştiţi că Mirele nu uită nimic. EL aduce verigheta cu sine şi confirmarea deplină. EL are haina pe care o va purta ea, toată îmbrăcămintea. EL are şi locul pregătit pentru ea; întâlnirea va avea loc în văzduh. Totul este deja pregătit. Nunta cea mare este deja pregătită. Oaspeţii sunt invitaţi, sunt deja aleşi. Toţi îngerii stau deja în prezenţa adunării în toată atenţia.

(Fratele Branham cântă acum cântarea: „O, va avea loc o întâlnire în văzduh.“)

Nu iubiţi aceasta? Acum, triplul scop al tainei celei mari, a descoperirii este dezvăluit. EL este centrul. EL este! O, ce minunat! Să cântăm împreună, eu nu pot să mai predic, sunt aşa de copleşit. (Fratele Branham dă tonul încă o dată la cântarea: „O, va fi o întâlnire în văzduh.“)

Acolo ne vom întâlni din nou. Fie ca toţi metodiştii şi baptiştii, sau indiferent ce sunteţi acum, toţi care aţi fost născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu, să vă daţi mâna şi să mai cântăm o dată: „O, va fi o întâlnire în văzduh.“

O, ce minunat. Acum vedeţi prieteni, noi ne-am apropiat mult de aceasta; dar noi vom încheia azi, pentru că tema aceasta nu are sfârşit. Este o descoperire. Este aşa de veşnică, aşa cum este Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar triplul scop al tainei celei mari a lui Dumnezeu este dezvăluit. Dumnezeu descoperit în Hristos. Hristos descoperit în Biserică, pentru a răscumpăra pe Eva cea pierdută şi s-o readucă în poziţia originală. O, ce minunat! Va fi un timp minunat în ziua aceea. Timpul va fi în curând. Noi credem aceasta; credeţi şi voi?

Eu mă gândesc deseori la cântarea care spune că El s-a confirmat în Daniel, în Moise, în Ieremia, da, în toţi proorocii, cărora li s-a adresat Cuvântul, aceşti oameni mari. Aşa cum sună acolo: „Voi aţi auzit relatarea despre Iosif, care a avut descoperiri prin visuri. Voi aţi auzit de Daniel în groapa cu lei şi despre toţi ceilalţi.“ Acum, ce erau ei? prooroci. Dar cine era cel mai important? Dumnezeu s-a descoperit în prooroci doar temporar. EL s-a prezentat pe Sine în Adam, care era în drept; dar a păşit în faţă, pentru a-şi răscumpăra soţia, care lucrase greşit. Hristos nu trebuia să devină păcat, dar a păşit în faţă, a luat păcatul asupra Sa, pentru a salva pe copiii Săi pierduţi.

În Evrei 11 este scris că ei nu au putut ajunge la desăvârşire fără noi. Mâinile şi picioarele nu puteau fi desăvârşite fără mintea, cunoştinţa, capul, etc. Noi toţi ajungem la plinătatea cu El. Astfel noi suntem botezaţi printr-un singur Duh şi într-un singur trup eliberaţi de judecată, şi am intrat de la moarte la viaţă. Amin! Fiul lui Dumnezeu va avea conducerea în adunarea din văzduh. Îl iubiţi?

(Fratele Branham cântă: „Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc, pentru că El m-a iubit întâi.“)

Oh, acest Înger puternic al Legământului, El care a fost cu Moise în pustiu, El care s-a întâlnit cu Pavel pe drumul Damascului, care a permis ca chipul Lui să fie fotografiat; Acelaşi, care în tabloul din revista „Life“ a fost arătat; acelaşi Cuvânt prin acelaşi Dumnezeu, prin acelaşi canal, în acelaşi fel, prin aceeaşi făgăduinţă. „Oriunde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Meu, Eu voi fi în mijlocul lor.“ EL este aici. „Îngerii lui Dumnezeu tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El“, în jurul celor ce se tem de Cuvântul Lui. Nimeni nu poate avea respect înaintea Cuvântului, decât dacă se teme de Dumnezeu.

EL este în dimineaţa aceasta cu noi, în noi, în timp ce noi ne rugăm în Duh şi în adevăr. După un mesaj aşa de tare ca acesta, eu mă gândesc, să ne rugăm în duh şi în adevăr. Închideţi vă rog ochii, şi să cântăm împreună spre slava Lui.

(Fratele Branham cântă corul: „Eu Îl iubesc, eu Îl iubesc, pentru că El M-a iubit întâi.“)

Ridicaţi mâinile spre El şi să mai cântăm o dată.

Oh, noi Îl iubim!

(Fratele Branham cântă din nou:

Crede numai în Tatăl, crede în Fiul,

Crede în Duhul Sfânt. Aceşti trei sunt una

Demonii vor tremura, iar păcătoşii se vor trezi

Credinţa în El (Iehova) va cutremura totul”) Amin.

Slavă lui Dumnezeu. Noi Îl iubim. Rugaţi-vă acum din inimă. Deschideţi-vă acum înaintea Lui. Gândiţi-vă ce lucruri mari şi minunate a făcut El. Vedeţi ce a făcut El pentru noi. În toţi anii aceştia a arătat multe vedenii, şi nici una nu a dat greş. Tot ce a prezis El s-a întâmplat, s-a întâmplat exact aşa după cum a zis El. Eu vă iubesc. Să nu uitaţi poruncile lui Dumnezeu, dragii mei. Iubiţi-vă unii pe alţii. Iubiţi pe fiecare, fie drept sau greşit, fie păcătos sau sfânt; iubiţi-l în orice caz. Dacă nu puteţi, atunci rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă ajute, pentru că Dumnezeu i-a iubit şi pe păcătoşi.

Acum, natura lui Dumnezeu este în voi. Dacă cineva este greşit, iubiţi-l totuşi; dar să nu aveţi parte la păcatele lui. Nu, să nu aveţi parte la păcatele lui, dar în dragoste, nu într-o îndreptare grosolană, ci în dragoste spuneţi-i despre speranţa vieţii care este în voi prin Isus Hristos, care vi s-a descoperit prin Duhul Sfânt.

(Fratele Branham cântă cu Biserica: „Luaţi Numele lui Isus cu voi.“) Ce speranţă pe pământ şi bucurie în ceruri; totul este descoperit în Hristos; Dumnezeu şi Biserica, totul este descoperit în Hristos. Biblia Îl reprezintă pe Hristos. Biblia este Cuvântul scris. EL este Cuvântul. Descoperirea Lui este dovada vieţii Lui, care intră în trupul acesta omenesc, iar Cuvântul este paropovăduit. O, ce minunat.

Dacă aţi înţelege; Duhul lui Dumnezeu a venit peste adunare şi un bărbat a vorbit în limbi; altcineva care nu-l cunoştea, a tâlcuit vorbirea. Oh, Cuvântul Domnului. Voi ştiţi, că dacă duşmanul intră înăuntru, iar oamenii nu ştiu ce este de făcut, atunci vine Duhul Domnului şi descoperă ce se va întâmpla.

Aplecaţi capetele voastre în smerenie. Dumnezeu să vă binecuvânteze. AMIN!

 

 

Aleluia!

 


A doua venire a lui Isus este marcata de multe invataturi false. Chiar au fost scrise carti cu preziceri spunand ziua exacta a revenirii Lui. Aceste carti se pot vinde in multe exemplare, insa ele induc in eroare cititorii. Este o singura garantie: atat timp cat cineva prezice ziua sau timpul revenirii lui Isus Hristos acea prezicere este gresita. De ce? Simplu, doar Dumnezeu Tatal stie cand va fi – nici Isus nu stie. Isus a spus apostolilor Sai:

„Despre ziua aceea si despre ceasul acela, nu stie nimeni: nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal”. „Atunci, din doi barbati care vor fi la camp, unul va fi luat si altul va fi lasat”. Vegheati dar, pentru ca nu stiti in ce zi va veni Domnul vostru.” (Matei 24: 36,40,42)

A doua venire a lui Cristos – Semne care sa ne tina treji
Am putea sa dam din umeri si din cand in cand sa asteptam cea de a doua venire a lui Cristos. Totusi, Isus vrea sa “veghem”. O modalitate buna de a veghea este sa stim ce ne spune Biblia despre evenimentele premergatoare si sa le comparam cu ceea ce vedem ca se intampla astazi. Sunt aproape o suta de pasaje care vorbesc despre a doua venire a lui Isus Cristos. Evenimentele cheie pot fi rezumate in forma unui acrostih: D-O-U-A.

D…Data. In Matei 24:36 Isus a zis ca numai Dumnezeu Tatal stie ziua in care El va veni din nou. Dumnezeu este in afara timpului. Dumnezeu stie deja toate profetiile cu privire la intoarcerea lui Isus care s-au implinit sau se vor implini in viitor. Din moment ce Isus a spus ca nimeni in afara de Tatal nu stie ziua aceea, atunci NIMENI NU STIE!

O… Observata Asa cum a vazut, nimeni in afara de Dumnezeu Tatal nu stie cand va fi aceasta. Totusi, trebuie sa stim ca ea va fi ca un “fulger”. Matei 24:27 ne spune: “Caci cum iese fulgerul de la rasarit si se vede pana la apus, asa va fi si venirea Fiului omului”. Sunt peste 6 miliarde de oameni pe planeta. Doar Dumnezeu stie cate sunt procente sunt crestinii adevarati, dar permiteti-ne sa folosim un numar modest de aproximativ 10%. Daca lucrul acesta este adevarat, atunci peste 600,000,000 vor fi luati in mod simultan de pe pamant conform textului din Matei 24:40. Nu va fi nici o greseala in momentul in care Cristos va veni pentru Biserica Sa!

U… Ultimul Biblia afirma ca Isus va fi ultimul Judecator al lumii (Ioan 5:22; Fapte 10:42 si 2 Timotei 4:1). Alte versete care vorbesc despre a doua venire, invierea din morti, mileniul si judecata finala sunt in Fapte 17:31; 1 Tesaloniceni 4:13-5:11 si Evrei 10:27.

A…Aproape Unul din fundamentele credintei crestine este a doua venire a lui Isus. Lucrul acesta este afirmat de Isus si de altii in Biblie. Isus va veni fizic pentru toti credinciosii Lui si pentru judecata finala. Din nefericire, unele culte crestine invata ca Isus Cristos S-a intors deja in mod “ascuns”. Daca veti citi atent ce spune Biblia despre a doua venire a lui Isus, veti vedea ca ea inca nu a avut loc. Cu cat ne apropiem tot mai mult de a doua venire a lui Cristos, vor aparea tot mai multe indoieli cu privire la faptul daca a existat Isus vreodata. Oamenii vor incepe sa se intrebe daca Dumnezeu exista cu adevarat, iar credinciosii isi vor pierde credinta in Cristos (2 Tesaloniceni 2:1-4, 1 Timotei 4:1-2 si 2 Petru 2:1-3). Crezi ca vedem deja aceste semne?

Inima omului

Ieremia spune ca inima omului este nespus de inselatoare si deznadajduit de rea. Domnul Isus confirma spunand: ,,Caci dinlauntru inimii ies gandurile rele ,preacurviile, curviile, uciderile, furtisagurile, lacomiile, viclesugurile. ,,Toate aceste lucruri rele ies din launtru si spurca pe om. Asa arata o inima care nu L-a primit pe Domnul Isus ca Domn si mantuitor. Cui nu ii vin in minte ganduri rele? Cineva spunea: ,,Ai grija ce gandesti caci gandurile devin cuvinte. Cuvintele devin actiuni…Ai grija ce faci, actiunile devin obiceiuri, obiceiurile formeaza un caracter, iar caracterul formeaza un destin. Vedem ca inima omului nemantuit este: nespus de inselatoare si deznadajduit de rea, gandeste rau impotriva fratelui sau, rautatea omului era mare pe pamant, zabavnici cu inima tulburata, razvratita,departe de Dumnezeu. Ce trebuie facut inimii? Inima trebuie sa fie cercetata de Domnul. 1 Cronici 28:9, ,Caci Domnul cerceteaza toate inimile. Cel ce cerceteaza inimile stie care este nazuinta Duhului pentru ca El mijloceste pentru sfinti dupa voia lui Dumnezeu . Caci Domnul isi intinde privirile pe tot pamantul ca sa sprijineasca pe aceia a caror inima este intreaga a Lui. ,,Inima trebuie sa fie incercata. De ce?Ca sa fie curata, sa-i poarte pe frati in ea, sa arda pentru Domnul, sa nu se clatine, sa aduca inchinare dupa voia Lui. Jertfele placute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit si o inima mahnita. Dupa ce Domnul Isus a intrat in inima noastra, El ne tranforma. Suntem oameni noi. Cele vechi s-au dus. Ni se schimba gandirea, atitudinea, inima. Avem o inima transformata , dupa inima lui Dumnezeu. Cum arata o inima schimbata? Ea este plina de indurare, iubeste pe frati, este intarita prin har, arde cand este cercetata de Cuvantul lui Dumnezeu, ea pastreaza binecuvantarea Domnului, in ea locuieste adevarul, este o inima aleasa, linistita, plina de pace. Peste ea va rasari luceafarul de dimineata. Trebuie sa Il iubim pe Domnul Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul ,si cu toata puterea. Dumnezeu ne promite in Cuvantul Sau ,,Voi scoate din trupul vostru inima de piatra si va voi da o inima de carne.,,Sa Il lasam pe Dumnezeu sa ne transforme, sa ne modeleze, sa devenim tot mai asemanatori cu Domnul Isus.

 

Paul Evdokimov – Iubirea nebună a lui Dumnezeu (note de lectură)

Traducere de Teodor Baconski, Editura Anastasia, București

I. IUBIREA NEBUNĂ A LUI DUMNEZEU ȘI MISTERUL TĂCERII SALE

1. REALITATEA ATEISMULUI

Civilizaţia actuală nu se întoarce defel împotriva lui Dumnezeu, dar alcătuieşte o umanitate “fără Dumnezeu”. Cum spun sociologii, “ateismul s-a masificat” fără să treacă prin vreo ruptură. Fiinţele trăiesc la suprafaţa lor însele, acolo unde, prin definiţie, Dumnezeu este absent, în zilele noastre a deveni ateu nu înseamnă a alege şi, cu atât mai puţin, a nega, ci a te lăsa condus, pentru a trăi în rînd cu lumea. Pentru omul obişnuit, a fi religios, indiferent sau ateu este, până la urmă, o chestiune de temperament, dacă nu chiar de opţiune politică.

2. INSUFICIENŢELE ATEISMULUI

Potrivit lui Pascal, ruptura echilibrului provine din “două excese: a exclude raţiunea, sau a nu admite decât raţiunea”, iar Chesterton notează, în „Sfera şi Crucea”, că “nebunul a pierdut totul, în afară de raţiune”.

După Simmel, moralismul legalist al lui Kant, adică eşecul eticii autonome, este cel care condiţionează amoralismul lui Nietzsche. Tot aşa, profunda amărăciune din ultimele lucrări ale lui Freud mărturiseşte prăbuşirea utopiei sale umaniste. În „Critica raţiunii dialectice”, Sartre declară:  “Nu am  ajuns la ceva, pentru că gîndirea mea nu mă lasă să construiesc nimic…

3. INSUFICIENŢELE CREŞTINISMULUI ISTORIC

Orice ignorare a libertăţii de opţiune – acel compelle intrare, (obligă-i să intre) al Sfântului Augustin – justifică în mod fatal Inchiziţia şi politica sabiei. Uităm astfel cuvântul Sfântului loan Hrisostom: “Acela care ucide (sau forţează) un eretic comite un păcat de neiertat”. Acesta este “coşmarul Binelui silit”, şi orice Bine silit se transformă în Rău. Creştinismul oficial apare ca o religie a Legii şi a Pedepsei care se traduce prin interdicţii sau tabu-uri sociale. Expresiile sale dominatoare sînt denunţate de Freud sub denumirea “Tatălui sadic”. Regresiunea iudaizantă uită Treimea, respectiv paternitatea ei sacrificialăcare nu striveşte, ci dă naştere libertăţii; … teologia penitenţială, cea a interdicţiilor şi a iadului, adică religia “teroristă” – iată una dintre cauzele ateismului actual.

4. ATEISMUL: EXIGENŢA PURIFICĂRII CREDINŢEI

Timpul biblic întrerupe timpul ciclic al eternei reîntoarceri.

Numai că acum, în Hristos, întreaga istorie ia chipul unui exod centrat pe figura lui homo viator. Biserica în situaţie istorică este Biserica “diasporei”, comunitate eshatologică străbătînd cetatea terestră, în marş spre Împărăţie, adică spre propria plenitudine. Dacă lipseşti din lume e ca şi cum te-ai lipsi de credinţa evanghelică.

5. RĂSPUNSUL CREŞTIN

Teologie negativă şi Simbol

Crucea rămâne un scandal şi o nebunie şi trebuie primită ca expresie clară a adevărurilor de credinţă la nivelul istoriei.

Or, problema actuală nu e aceea a Fiinţei lui Dumnezeu şi nici măcar a existenţei Sale, ci tocmai aceea a prezenţei Sale fiinţiale în istoria umană.

Învierea nu mai are nici un sens în afara evenimentului istoric.

Credinţa şi dovezile

Dumnezeu nu este evident şi tăcerea este una din calităţile Sale, pentru că orice dovadă constrîngătoare ar viola conştiinţa umană.

Prin această tăcere, spune Nicolae Cabasilas, Dumnezeu îşi arată filantropia, manikos eros, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om, dimpreună cu nepătrunsul său respect faţă de libertatea umană.

Credinţa   este   răspunsul   nostru   la   atitudinea kenotică (v. Filipeni 2, 7) a lui Dumnezeu. Pentru că omul poate să spună NU, DA-ul său se aşează în acelaşi registru cu DA-ul lui Dumnezeu. Şi, tot de aceea, Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, alungat sau evacuat din propria lui creaţie. Pe Cruce, Dumnezeu a ţinut partea omului împotriva lui Dumnezeu, sau cum spune Pėguy, “a fost de-al omului”. Nicolae Cabasilas o spune admirabil: “Dumnezeu se arată, dezvăluindu-Şi iubirea… Respins, el aşteaptă la uşă… Pentru tot binele pe care ni l-a făcut, El nu ne cere, în schimbul ştergerii datoriei, decît iubirea”. Creştinul este un ins mizerabil, dar el ştie că există Cineva şi mai mizerabil, acest Cerşetor de iubire care stă la poarta inimii: “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, eu voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Fiul vine pe pămînt pentru a se aşeza la “masa păcătoşilor”. Dragostea este jertfelnică pînă la moarte. Dumnezeu moare pentru ca omul să trăiască în El.

Credinţa este reciprocitatea care consimte şi afirmă: întîlnirea iubirii pogorîtoare a lui Dumnezeu cu iubirea ascendentă a omului.

Libertatea şi iadul

Biblia răspunde formulei atee “dacă Dumnezeu există omul nu este liber” prin afirmaţia: “dacă omul există, Dumnezeu nu mai este liber”. Iar dacă omul îi poate spune Nu lui Dumnezeu, Dumnezeu nu-i poate spune NU omului, căci – după Sfântul Pavel “în Dumnezeu toate sunt DA” (2 Corinteni l, 19). Este DA-ul Legămîntului pe care Hristos îl înnoieşte pe Cruce. Atunci, “sunt liber” vrea să spună: “Dumnezeu există”. Dumnezeu însuşi garantează libertatea îndoielii, pentru a nu violenta conştiinţele.

El se lasă cu bună ştiinţă ucis, pentru a le dărui ucigaşilor iertarea şi învierea.Omnipotenţa lui constă în locuirea libertăţii umane, cu preţul voalării propriei preştiinţe şi în scopul de a dialoga cu celălalt: Dumnezeu îl iubeşte pînă la această nemărginită patimă care aşteaptă un răspuns liber, ca şi crearea nesilită a unei comunităţi fiinţiale între Dumnezeu şi copilul Său. Adagiul patristic o spune: “Toate îi sunt cu putinţă lui Dumnezeu, afară de puterea de a-l sili pe om să-L iubească”. Omnipotenţa lui Dumnezeu îl face să devină Cruce de viaţă făcătoare, ca unic răspuns la procesul ateismului în faţa libertăţii şi a răului.

Or, pînă şi disperarea infernală este veştejită de Hristos care Şi-a asumat personal tăcerea lui Dumnezeu: “Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). La acest nivel se aşează exigenţa iadului care vine din libertatea omului de a-L iubi pe Dumnezeu.Tot ea zămisleşte iadul, căci se poate spune: “Să nu se facă voia Ta” şi Dumnezeu Însuşi nu are ce face în faţa unei asemenea dorinţe.

Concepţia   “teroristă”   şi   “penitenciară”   despre Dumnezeu se cere de urgenţă corectată.Nu mai poţi crede într-un Dumnezeu nemilos şi impasibil. Singurul mesaj care îl poate atinge pe ateul de azi este mesajul lui Hristos pogorîndu-se la iad.

Slăbiciunea unui Dumnezeu atotputernic

Pericopa din Filipeni (2, 6-11) este cheia de boltă în ceea ce priveşte adevărata înstrăinare a lui Dumnezeu faţă de El însuşi:Ci S-a deşertat pe Sine chip de rob luând… ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruceOmnipotenţa divină se “deşartă” de bună voie, renunţă la orice putere, dar mai ales la voinţa de putere.Am venit ca să vă slujesc” exprimă o alteritate radicală în raport cu concepţiile omeneşti.Dumnezeu este cu mult mai mult decît Adevărul, pentru că prin întrupare El devine altul, golindu-Se de Sine. Omnipotenţa acelui manikos eros – “nebuneasca iubire” a lui Dumnezeu nu ajunge doar să distrugă răul şi moartea ci, mai mult, le asumă: “cu moartea pre moarte călcînd”.Lumina Sa ţîşneşte dintr-un Adevăr răstignit şi înviat.

Slab, desigur, dar nu în sensul omnipotenţei Sale formale, ci în acela al Iubirii de dragul căreia renunţă în mod liber la puterea Lui: această slăbiciune exprimă, pentru Nicolae Cabasilas, “iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om”

Misterul tăcerii

Tatăl grăieşte prin Fiul, prin Cuvânt. Acest Cuvânt nu copleşeşte, ci-şi mărturiseşte doar apropierea: “Iată, stau la uşă şi bat

Sfântul Serafim tranşează dilema dintre viaţa activă şi cea contemplativă spunînd:“Găseşte-ţi pacea lăuntrică şi liniştea, iar mai apoi o mulţime de oameni se vor mântui alături de tine”

Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

II. EXPERIENȚA MISTICĂ

Curăţirea ascetică se reduce astfel la clipa sublimă a unei totale dăruiri de sine. Asceţii sînt urmaşii direcţi ai martirilor pentru că, în cazul lor, acea clipă se prelungeşte, prin nevoinţă, toată viaţa. Crucea precede lumina fulgerătoare a Învierii.

1. OBIECTUL EXPERIENȚEI MISTICE

Răsăritul neagă radical posibilitatea de a contempla esenţa lui Dumnezeu, care este veşnic transcendentă.

Iar teologia catafatică, pozitivă, este “simbolică”, întrucît nu se aplică decît atributelor   relevate,   respectiv   manifestărilor   lui Dumnezeu în lume.

Cu cât Dumnezeu este mai prezent, cu atât este El mai misterios, mai ascuns, Însaşi natura Sa.“Întunericul strălucitor” este doar un mod de a-I exprima apropierea deopotrivă reală şi insesizabilă. A-L găsi pe Dumnezeu înseamnă a-L căuta, neîncetat… „Îl vezi pe Dumnezeu atunci cînd eşti nesfârşit dornic de El”. Dumnezeu este Cel veşnic cercetat: “El rămîne ascuns în plină epifanie”.

2. REALITATEA CUNOAŞTERII LUI DUMNEZEU

Dumnezeu “iese înainte” prin energiile Sale în care se implică total. “Energia” nu este o “parte” a lui Dumnezeu, ci este manifestarea lui Dumnezeu, în urma căreia esenţa lui “nemanifestată” nu este cu nimic diminuată. Acestea sînt cele două moduri de existenţă ale lui Dumnezeu: în El Însuşi şi în afară de El Însuşi. Ele nu afectează defel unitatea, indivizibilitatea şi simplitatea lui Dumnezeu, tot aşa cum deosebirea dintre ipostasuri şi fire nu îl compun. Comentînd textul de la Exod 3,14, Palama notează: “Dumnezeu nu a spus: «Eu nu sunt esenţă», ci: «Eu sunt Cel ce sunt»El refuză astfel să identifice totalitatea Fiinţei cu esenţa – existenţa primează asupra esenţei”. Deşi este neparticipabil în esenţa Sa, Dumnezeu se poate manifesta prin fiinţa Sa Însăşi.

Tradiţia răsăriteană este deci determinată de distincţia fundamentală între esenţa lui Dumnezeu şi lucrările sau energiile Sale harice. Nu e vorba de vreo abstracţie, ci de realitatea însăşi a comuniunii dintre Dumnezeu şi om, ca şi de posibilitatea însăşi a experienţei mistice. Într-adevăr, omul nu poate participa la esenţa lui Dumnezeu (altminteri, ar fi Dumnezeu); pe de altă parte, orice comuniune cu un element creat (”graţia creată” întîlnită în catolicism, n.tr.) nu poate fi comuniunea cu Dumnezeu.

Omul intră în adevărata comuniune cu “lucrările” în care Dumnezeu este prezent şi, precum în misterul euharistic, acela care a primit o “lucrare” divină l-a primit pe Dumnezeu Însuşi. Comuniunea nu este nici substanţială (ca în panteism), nici ipostatică (ca în cazul unic al lui Hristos) ci energetică, iar Dumnezeu cu totul prezent în aceste energii/lucrări.

3. ÎNDUMNEZEIREA

Trebuie să subliniem legătura strînsă dintre teologie şi mistică, dintre itinerariul sacramental şi viaţă sufletească în Hristos. Regula de aur a întregii gîndiri patristice enunţă că Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”; participînd la viaţa divină, “omul devine după har ceea ce Dumnezeu este prin fire”. După chipul pîinii şi al vinului, omul devine – prin lucrarea Duhului Sfînt -o părticică din natura îndumnezeită a lui Hristos. Euharistia, “sămînţă a nemuririi” şi putere a Învierii se uneşte cu natura umană pătrunsă şi transfigurată de energiile divine. S-ar putea spune că viaţa mistică este conştientizarea mereu mai deplină a vieţii sacramentale.

4. VIZIUNEA LUI DUMNEZEU

Pentru Sfântul Vasile, gnoza este înlocuită de comuniunea cu Dumnezeul Treimic, iar chemarea vizează “intimitatea cu Dumnezeu” sau “unirea din dragoste”.

Comuniunea cu energiile divine deschide infinitul de dincolo de cunoaştere. Sfântul Atanasie Sinaitul se referă la viziunea “faţă către faţă” (Matei 18, 10; I Corinteni 13, 12) amintindu-ne că textul spune:“persoană către persoană” nu “natură către natură”. Şi nu natura este cea care vede Natura, ci persoana este aceea care vede Persoana.

În icoanele lui Hristos se zugrăveşte ipostasul Cuvântului întrupat, iar nu natura sa divină sau umană. Este deci vorba de o comuniune cu Persoana lui Hristos în timpul căreia cele două naturi – cea creată şi cea necreată – se întrepătrundîn acest fel, cultul icoanelor anunţă deja viziunea lui Dumnezeu…. Vederea “faţă-către-faţă” este comuniunea cu Persoana lui Hristos.

Sinteza palamită încheie tradiţia patristică, depăşind dualismul dintre sensibil şi inteligibil, dintre simţuri şi intelect, dintre materie şi spirit. Transcendenţa divină presupune că Dumnezeu se descoperă omului întreg, fără să se poată vorbi de vreo viziune propriu-zis sensibilă sau intelectuală.

5. ROSTUL VIEŢII ASCETICE

Orice ascet începe prin a vedea propria sa realitate umană.Cunoaşte-te pe tine însuţi”,căci “nimeni nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu dacă nu s-a cunoscut  mai  întîi   pe  el  însuşi”. Cel  care  şi-a văzut păcatul este mai mare decât cel care i-a văzut pe îngeri”.

Erosul purificat trece prin deprecierea totală a spiritului şi posesiune egocentrică, transformîndu-se în iubire absolută: “intensitatea agapică” de care vorbea Sfântul Grigorie de Nyssa: “a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu te sătura niciodată de dorirea Lui. Atunci cînd sufletul nu-şi mai este centru, trece printr-o deplină despuiere smerită, “gnoza devine dragoste unitivă”.

6. URCUŞUL MISTIC

Prin calea mistică, fiii lui Dumnezeu ating culmile libertăţii, care însă este structurată şi susţinută lăuntric de către trăirea dogmei prin Liturghia Sfintele Taine. Nu există mistică în afara Bisericii. Pe de altă parte, iubirea mistică nu poate fi “organizată”, iar viaţa mistică – domeniu al ascezei – nu se sprijină pe nici o tehnică.

Taumaturgia – fama miraculorum – este mai degrabă problema celui “psihic”, decît preocuparea insului înduhovnicit.

Răsăritul adoră Crucea nu ca pe un lemn al supliciului, ci ca pe arborele vieţii care înmugureşte iarăşi în centrul lumii. Semn de victorie, Crucea recapitulează lumea pe braţele sale şi sfărîmă porţile iadului. Este experienţa Celui Transfigurat şi Înviat care aduce sufletului o tresărire de bucurie pascală.

în orice ins botezat, Hristos este o prezenţă lăuntrică. Aceasta este experienţa antinomică a neantului şi a Absolutului; fără să suprime hiatusul ontologic, Dumnezeu îl umple prin prezenţa Sa. O fiinţă vine din neant şi trăieşte participînd la condiţiile vieţii divine: “Sunt om după fire, dar Dumnezeu după har”.

“Cînd cineva vede pe toţi oamenii buni şi nimeni nu-i pare necurat, atunci poate spune că e curat cu inima… dacă îl vezi pe fratele tău păcătuind, aruncă-i pe umeri mantia iubirii tale”. O asemenea dragoste este lucrătoare, fiindcă “preschimbă firea însăşi a lucrurilor”. Aici nu mai e vorba de trecerea de la patimi la înfrînare, sau de la păcat la har, ci de trecerea de la teamă la iubire: “Cel desăvîrşit refuză temerea, dispreţuieşte recompensele şi iubeşte din toată inima sa”.

III.  OMUL NOU

1. EȘECUL UMANISMULUI ATEU

Filosoful Berdiaev constata în chip inatacabil că Dumnezeu şi copilul său – omul – sînt corelativi. Acolo unde Dumnezeu e absent, nici omul nu există”, acesta ar fi bilanţul religiei omului.

Omul apare întotdeauna ca o fiinţă divizată, sfâşiată de pasiunile sale, neîmpăcată cu propriul destin, deci incapabilă să confere un sens morţii.Psalmistul o ştie prea bine şi se miră că Acela îşi aduce aminte de o creatură atît de mizerabilă. Nu există o a treia cale. În afara acestui Cineva divin, Heidegger vede cu profunzime solitudinea tragică a omului strivit de griji şi de moarte: Sein zum Tode, “viaţa-întru-moarte”. De aceea, după el, atunci când se depăşeşte pe sine, omul devine un “zeu neputincios”.

Masa strivitoare a descoperirilor îl face incapabil de a construi o ierarhie a valorilor, sau de a întrezări vreun sens. O nemaipomenită bogăţie de consum se însoţeşte cu o izbitoare sărăcie a sentimentului moral şi religios. Aflat în culmea bogăţiilor sale, omul nu mai ştie cum să se orienteze şi să se poarte. … Precum automobilul, nici un obiect nu are menirea de a fi păstrat, ci doar schimbat cu altul mai bun. Nimic nu mai durează. Se pune atunci întrebarea: pentru ce am toate aceste bunuri şi ce voi face cu ele? Îngrijorat, neliniştit, omul îşi pune întrebări; chiar şi pentru un ateu, ca Merleau-Ponty, omul este condamnat la un sens” – ceea ce vrea să spună că demnitatea proprie îl obligă să găsească o viziune nouă, adică pe de-a-ntregul gândită.

2. MESAJUL EVANGHELIEI

Eu, Lumină, am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămînă în întuneric” (loan 12, 46). Iar dacă Hristos pleacă din lume, El îşi lasă Cuvântul în miezul istoriei (loan 12, 48). Cuvînt al vieţii, El nu este o doctrină imobilă, ci locul viu al unei Prezenţe.

Dacă Vechiul Testament se îndrepta către Mesia, după Cincizecime, timpul eclezial este orientat către acele novissima parusiale purtîndu-l pe om către desăvîrşirea noii creaturi – o noutate reală, căci Dumnezeu Însuşi se face nou — ecce Homo, Om absolut – fiind urmat de toată lumea.

Nu e vorba de a “cârpi” sau de a “drege” omul vechi. Omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi, spune Sfântul Pavel (II Corinteni 4, 16). Metamorfoza palingeneziei este radicală:  “Omule,   ia  seama  la  ce  eşti!   Priveşte-ţi regeasca  demnitate!”  exclamă  Sfântul  Grigorie de Nyssa.

3. SFINŢENIA, NOUA DIMENSIUNE A OMULUI

Sare a pămîntului şi lumină a lumii, sfinţii sunt farurile sau călăuzele omenirii. Aceşti martori, cînd strălucitori, cînd obscuri şi ascunşi, asumă deplin istoria.Prieteni răniţi ai Mirelui”, martirii sînt “spicele de grâu secerate de regi pe care Domnul le-a pus în hambarele Împărăţiei”.

Înţelepciunea, puterea, sau chiar dragostea au analogii în viaţa umană, dar sfinţenia este prin excelenţă semnul alterităţii divine. “Tu solus Sanctus, numai Dumnezeu este sfânt” (Apocalipsa 15, 4). Pe de altă parte, porunca divină este foarte precisă: “Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt”; fiindcă este Sfântul absolut. Dumnezeu ne face sfinţi făcîndu-ne să participăm la sfinţenia Lui (Evrei 12, 20).

Aceasta este lucrarea ultimă a iubirii divine: “De acum nu vă mai numesc slugi […], ci v-am numit pe voi prieteni”

Prin taina Întrupării Dumnezeu transcende propria transcendenţă, iar umanitatea Sa îndumnezeită devine “consubstanţială”, imanentă şi accesibilă omului, plasîndu-l în “apropierea lui arzătoare”.

În Vechiul Testament, teofaniile marcau anumite zone privilegiate în care Dumnezeu se dezvăluia fulgerător; acelea erau nişte “locuri sfinte”, asemenea “rugului aprins” (Exod 3, 2). Dar, de la Cincizecime încoace, lumea întreagă este încredinţată sfinţilor pentru ca “rugul aprins” să capete dimensiuni universale. Tot pămîntul este al Meu”, spune Domnul. Odinioară, omul auzea porunca: “Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Exod 3, 5); o porţiune de pămînt era sfinţită pentru că fusese atinsă de sfinţenia divină. O veche întruchipare iconică a Sfântului Ioan Botezătorul marchează trecerea într-o nouă ordine: icoana îl arată pe Înainte-mergător păşind peste haosul absolut al pămîntului murdărit de păcat, dar pe unde trece, solul se transformă din nou în paradis. Icoana vrea să spună: „Pământule, fă-te iarăşi curat, căci picioarele care te colindă sunt sfinte.”

Un sfânt, un om înnoit, desfide obişnuitul şi vetustul, aşa încît noutatea lui le pare multora scandal şi nebunie. Pentru praxisul marxist, un sfânt este un om inutil, căci la ce ar putea el servi? Ori, tocmai această “inutilitate”, mai exact acesta disponibilitate totală faţă de Transcendent este cea care pune, într-o lume amnezică, întrebările vieţii şi ale morţii. Un sfânt, chiar şi cel mai izolat şi ascuns, “îmbrăcând goliciunea  pustiului”, poartă  pe  umerii săi tot greul pământului şi noaptea păcatului,protejând astfel lumea de mânia lui Dumnezeu. Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină. Înainte de a muri, un pustnic a rostit rugăciunea din urmă ca pe un amin menit să pecetluiască slujirea: “Fie ca toţi să se mântuiască, iar pămîntul să  cunoască  izbăvirea…”. Intrând în “comuniunea păcatului”, sfinţii îi trag pe toţi păcătoşii către “comuniunea sfinţilor”.

4. MARTORUL

Cînd Hristos părăseşte această lume, ne lasă în schimb Biserica, ne lasă “trimisul” chemat să-i continue lucrarea mîntuitoare; atunci, El pronunţă aceste cuvinte pline de sensuri teribile: “Cel care primeşte pe Cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”. Vedem prea bine, destinul lumii, mântuirea sau pierzania ei, depind de atitudinea Bisericii, adică de atitudinea fiecărui creştin. Dacă lumea îl primeşte pe unul de-al nostru, ea intră în comuniune cu Cel ce ne-a trimis. Acest cuvânt te înfioară. Către ce măreţie, şi către ce prezenţă deschisă fiecărui om ne cheamă acest cuvânt pentru ca lumea să-l primească? Vom putea oare înţelege ce gest a făcut Pavel refuzând mîntuirea proprie de dragul mântuirii poporului său? Mărturia şi sfinţenia noastră sînt oare echivalente cu această dragoste mîntuitoare?

Răsunetul primenit al chemării şi mântuirea lumii rezidă în această bucurie limpede a iubirii dezinteresate, care se dăruieşte pe de-a-ntregul şi fără reţineri. Nu atât pragmaticul şi utilitarul “te iubesc pentru a te mântui”, ci declaraţia curată: “te mântuiesc pentru că te iubesc”. “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine” (Sfântul Pavel, Galateni 2, 20). Predicile nu mai ajung: ceasul istoriei ne indică ora la care nu mai trebuie doar să vorbim despre Hristos, pentru că ni se cere să devenim una cu Hristos, transformîndu-ne în tot atîtea sedii ale prezenţei şi ale cuvântului Său.

5. UN SFÂNT DIN ZIUA DE AZI

Mulţimea caută neîncetat “semne şi minuni”, însă Domnul spune: “Nu vor primi nimic. Un sfânt al zilelor noastre este un om ca toată lumea, dar fiinţa lui este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi. Aşa cum frumos spune Tauler: “Unii suferă martiriul de-a dreptul prin sabie, alţii cunosc martiriul care îi încununează pe dinăuntru”, în chip nevăzut. Alţii mărturisesc acum cu riscul propriei vieţi, mărturia lor fiind această tăcere grăitoare. Mai există unii chemaţi să mărturisească în faţa opiniei publice şi a lumii, adică în faţa redutabilei indiferenţe a maselor. Kierkegaard spunea că întîia predică a unui preot ar trebui să fie şi ultima, ea reprezentînd un scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societăţii “oamenilor de bine”.

Ne trebuie sfinţi care să ştie să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenţia, de pildă, prostia cosmonauţilor marxişti plecaţi să-i caute pe Dumnezeu şi pe îngeri printre galaxii.

Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice “legendă”, dar reprezintă mai mult decît o legendă: un asemenea om este actual, întrucît mărturiseşte că Împărăţia îi este deja deschisă. Totuşi, avertismentul Evangheliei: “Cine are urechi de auzit, să audă!”– rămâne valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor şi de portretele Şefilor de Stat tămâiaţi pretutindeni, sfântul este umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul şi faptele sale “traduc în ceruri” grijile omeneşti şi coboară pe pământ surâsul Tatălui.

6. SFÂNTUL ŞI NATURA LUMII

Suferinţa naturii nu este durerea unei agonii, ci aceea a unei naşteri.

Hristos a înlăturat cele trei bariere: a naturii sclerozate, a păcatului şi a morţii; El a preschimbat stavila în “trecere” pascală, “prefăcînd moartea în somn al privegherii şi trezindu-i pe cei vii”. Elementele naturale îşi păstrează aparenţa, dar sfinţenia opreşte ciclul lor steril, îndreptîndu-le către scopul pe care Dumnezeu l-a fixat fiecăreia dintre creaturile Sale.

7. SFÂNTUL PRINTRE OAMENI

…E vorba despre o atitudine de linişte cucernică, de smerenie, dar şi de tandreţe pasionată. Nişte asceţi atît de severi precum sfinţii Isaac Sirul şi loan Scărarul, spuneau că trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu aşa cum îţi iubeşti logodnica; E normal deci să te îndrăgosteşti de creaţia lui Dumnezeu să descifrezi sensul divin, dincolo de absurditatea aparentă a istoriei; e normal să te transformi în lumină, să fii revelaţie şi profeţie.

Minunat de existenţa lui Dumnezeu, omul nou este întrucâtva atins de nebunia despre care vorbeşte Sfântul Pavel, o stare concretizată în umorul “nebunilor pentru Hristos” – singurul capabil să dizolve apăsătoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievski spunea că lumea riscă să piară nu din cauza războaielor, ci din plictiseală: diavolul iese din-tr-un căscat mare cît lumea…

Omul înnoit este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de “marea spaimă a secolului al XX-lea”: teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea si de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Iui în iad.

IV. STAREȚ ȘI PĂRINTE DUHOVNICESC

În rugăciunea Iui Iisus, „Avva, Părinte” (Marcu 14, 36) exprimă un grad de intimitate de neconceput pentru rugăciunea iudaică. Noul Testament descoperă iubirea Tatălui către Fiul, iubire care manifestă paternitatea Lui tuturor oamenilor. De aceea ne învaţă Mântuitorul să spunem “Tatăl nostru”.

…Dar pentru a fi ce este, – “doctore, vindecă-te mai întâi pe tine”  el trebuie să vindece disjuncţia dintre funcţia axiologică a inimii şi funcţia gnoseologică a intelectuluiIsihasmulestecelcarerestabileşte, mai întîi de toate, integritatea fiinţei umane:„Fă în aşa fel încât spiritul sau inteligenţa (nous) să se coboare în inimă”. Inima străluminată de inteligenţă şi inteligenţa călăuzită de erosul divin se deschid către Duh, dovedind că“paternitatea spirituală” nu este o slujire doctrinară, ci una legată de fiinţă şi de existenţă.

De vrei să fii desăvîrşit, fă din tine o flacără”, spunea avva losif care, atunci cînd se ridica şi întindea mâinile spre cer, părea să ţină în ele zece lumânări aprinse.

Depăşirea ascultării, care operează deplina înlocuire a voinţei proprii cu voinţa lui Dumnezeu, te conduce la esenţa paternităţii spirituale:singura ei raţiune de a fi este aceea de a converti sclavia în libertatea de care se bucură copiii lui Dumnezeu.

“Un părinte – spune avva Pimen – îţi pune sufletul în contact direct cu Dumnezeu” şi te sfătuieşte: „Nu porunci nicicînd, fii tuturora pildă, iar nu legiuitor”. Aici călătorim în Dumnezeu, şi nu printre reguli. În cazul unui părinte, totala jertfă de sine se explică prin teamade a nu ştirbi integritatea persoanei umaneUn tânăr căuta un stareţ pentru a se instrui pe drumul desăvârşirii, însă bătrânul nu scotea nici un cuvânt. Tânărul îl întreabă de ce tace. “Sunt eu vreun egumen ca să-ţi poruncesc? Nu-ţi voi cere nimic. Fă şi tu, dacă vrei, ceea ce mă vezi pe mine făcând”. De atunci, ucenicul a urmat în toate cele pe stareţ, căpătând simţul liniştirii şi al liberei ascultări.

El nu dă naştere propriului său fiu, ci unui copil al lui Dumnezeu matur şi liber. Amîndoi se înscriu împreună la şcoala adevărului. Ucenicul primeşte harisma trezviei duhovniceşti, iar părintele pe aceea de a fi organ al Duhului Sfânt.

sfatul spune ce e decisiv: nici o ascultare faţă de cele omeneşti, nici o idolatrizare a Părintelui, fie el chiar sfânt. …Adevărata ascultare răstigneşte voia proprie pentru a învia libertatea supremă: cea a sufletului care ascultă Duhul.

V. DE LA MOARTE LA VIAȚĂ

1. MOARTEA

Cuvântul se împreunează cu natura “moartă” pentru a o vindeca şi pentru a-i da viaţă. “El a luat un trup muritor pentru ca, suferind El însuşi în acest trup, să-l nimicească pe Stăpânul morţii”. El “s-a apropiat de moarte cunoscând starea trupului neînsufleţit, pentru a da firii începătura învierii. El “a distrus puterea mortalităţii”.

Dacă înţelepciunea platonică te învaţă arta de a murinumai credinţa creştină îţi arată cum se moare întru înviere. Într-adevăr, moartea intervine în timp, situându-se aşadar în spatele nostru; înaintea noastră se află ceea ce am trăit deja prin Botez: “mica înviere” şi prin Euharistie: viaţa veşnică. “Cel ce ascultă cuvântul Meu […] are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă (loan 5, 25 şi Coloseni 2, 12).

2.  TRECEREA PURIFICATOARE ŞI AŞTEPTAREA CELOR CEREŞTI

Răsăritul nu vede purificarea postumă ca pe o pedeapsă de ispăşit, ci ca pe un destin asumat şi trăit integral, cu speranţa unei restaurări finale…. Nu e vorba de chinuri şi flăcări, ci de o lămurire a murdăriilor care desfigurează sufletul.

Acest urcuş eliberează de povara răului, iar sufletele purificate urcă dintr-un locaş în altul (Ambrozie spune: mansiones), dintr-o stare în alta, iniţiindu-se treptat în taina transcendenţei şi apropiindu-se de Tronul Mielului.

3. SFÂRŞITUL LUMII

“Chipul acestei lumi trece”, dar “cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Corinteni 7, 31; I loan 2, 17). Unele trec, altele rămân. Imaginea apocaliptică descrie focul care plămădeşte şi curăţă materia, dar aceasta este depăşirea unei limite. Un hiatus. “Ziua din urmă” nu devine un “ieri” şi nu va avea un “mâine”, fiindcă nu se însoţeşte cu celelalte zile. Mâna lui Dumnezeu preia cercul timpului fenomenal şi îl aşează pe. o orbită superioară. Această “zi” nu aparţine timpului istoric, ci doar îl opreşte; ea nu este înscrisă în calendarele noastre pentru că nu poate fi prevăzută. “Înaintea Domnului, o zi este ca o mie de ani” – ceea ce vrea să spună că unităţile de măsură, ca şi stările aferente lor, sunt incomparabile. Caracterul transcendent al sfârşitului face din el un obiect al revelaţiei şi al credinţei.

4. PARUSIA ŞI ÎNVIEREA

Învierea este o supra-revelaţie finală. Mîna lui Dumnezeu apucă prada şi o înalţă într-o dimensiune necunoscută. Se poate cel mult spune că spiritul regăseşte plenitudinea fiinţei umane: sufletul şi trupul se păstrează întru întregul unicităţii lor. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte de “sigiliul”, de “amprenta” formei trupeşti care va face un chip recognoscibil, graţie puterilor sufleteşti. Trupul se va asemăna cu Trupul lui Hristos înviat, adică nu va mai avea greutate şi va fi transparent. Energia repulsivă, care face ca totul să fie opac şi impenetrabil, va fi înlocuită de energia pur atractivă, care asigură întrepătrunderea părţii şi a întregului.

5. NOŢIUNEA PATRISTICĂ DE MÎNTUIRE/VINDECARE

Pe Cruce, lisus a spus: “Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Numai bolnavul nu ştie ce face şi se comportă asemenea unui smintit care nu vede şi nu aude.

Expresia “credinţa ta te-a mântuit” este sinonimă cu: “credinţa ta te-a vindecat”. De aceea, taina mărturisirii este concepută ca un “spital”, iar Euharistia este – după Sfântul Ignatie – “leac al nemuririi”. Sinodul trulan (692) precizează: “Cei care au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega se vor purta ca nişte doctori pricepuţi să găsească leacul fiecărui pacient şi al erorii sale”, întrucât “păcatul este boala spiritului”Mântuitorul Iisus este, în viziunea Părinţilor, “Dumnezeiescul doctor”, “izvorul sănătăţii”, şi Cel care spune: “N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi” (Luca 5, 31). Păcătosul este un bolnav care ignoră natura malignă a stării sale.Mântuirea lui ar putea veni din eliminarea germenului coruptiv şi din dezvăluirea luminii lui Hristos, care ar echivala cu o revenire la starea normativă a naturii, la starea de sănătate ontologică.

6. JUDECATA

Sfântul Pavel vorbeşte de capacitatea de a vedea “chipul descoperit” ca despre o pregustare a Judecăţii. Judecata de Apoi va fi însă vederea totală a omului deplin. Simone Weil observă cu profunzime: “Tatăl din ceruri nu judecă… Din El, făpturile se judecă pe ele însele”.De ce pentru marii mistici, judecata nu este ameninţarea unor pedepse,ci descoperirea lumii, adică a iubirii divineDumnezeu este veşnic egal cu El Însuşi, în Iubirea care Îl defineşte. “Păcătoşii din iad nu sunt lipsiţi de dragostea dumnezeiască” spune Sfântul Isaac: din unghi subiectiv, aceeaşi iubire “devine suferinţă în cei condamnaţi şi bucurie în cei aleşi”. După revelaţia de la sfârşitul timpurilor, Hristos nu va putea să nu fie iubit; însă indulgenţa şi golul din suflete îi vor face pe unii incapabili să răspundă iubirii lui Dumnezeu şi, de aici, vor urma suferinţele indescriptibile din iad.

Ori, pe Cruce, Hristos a despărţit păcatul de păcătos, a condamnat şi distrus puterea păcatului şi l l-a mântuit pe păcătos. Într-o asemenea lumină, noţiunea de judecată se spiritualizează, în sensul că ea nu mai operează o distincţie în afara omului, ci înlăuntrul acestuia, în acest caz, pînă şi “a doua moarte” nu se mai raportează la fiinţele umane, ci la elementele demonice pe care acestea le poartă.

7. POGORÎREA LA IAD

Slujba din Sâmbăta Mare spune: “Te-ai pogorât pe pământ spre a-l mântui pe Adam şi, negăsindu-l, Stăpâne, până la iad ai mers ca să-l cauţi”. Deci acolo va merge El să-l caute, încărcat de păcat şi de stigmatele Iubirii răstignite, plin de grija sacerdotală a Hristosului-Arhiereu pentru soarta celor aflaţi în iad.

Pentru Sfântul Ioan Hrisostom, Botezul nu este doar moarte şi înviere în Hristos, ci şi pogorîre la iad, împreună cu Hristos.Spre deosebire de Dante, căruia Peguy îi reproşa că vizitează infernul ca “turist”, orice om botezat coboară la iad pentru a-L întâlni acolo pe Hristos, aceasta fiind, dealtfel, misiunea Bisericii. …În aşteptarea Sa, Dumnezeu renunţă la atotputernicie şi chiar la omniscienţă, asumându-Şi kenoza, prin chipul Mielului jertfitDestinul Său printre oameni atârnă de liberatea acestoraEl prevede răul, iar iubirea Sa este de aceea şi mai atentă, căci omul poate întemeia viaţa sau revolta acestui refuz.

8. IADUL

Concepţia obişnuită despre chinurile veşnice nu e decît o părere şcolărească, o simplistă teologie de natură “penitenţială”, care ignoră profunzimea textelor din loan 3, 17 şi 12, 47. Ceea ce nu se poate admite este faptul că alături de veşnicia Împărăţiei, Dumnezeu ar pregăti-o pe aceea a iadului, ceea ce ar fi, într-un anumit sens, un eşec al lui Dumnezeu şi o victorie parţială a răului.

Orice credincios ortodox care se apropie de Sfânta Masă mărturiseşte: “Eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi”, ceea ce vrea să spună: “cel mai mare”, “singurul păcătos”. Sfîntul Isaac spune: “Cel care îşi vede păcatul este mai mare decît cel care învie din morţi”.

O asemenea viziune asupra propriei realităţi crude ne demonstrează că nu poţi vorbi despre iad decît atunci cînd el te priveşte personal. Atitudinea mea estelupta cu propriul meu infern, care mă pîndeşte dacă nu-i iubesc pe ceilalţi de dragul mîntuirii lor. Un om tare simplu îi mărturisea Sfîntului Antonie: “Toţi vor fi mîntuiţi, numai eu voi fi pedepsit”. La care Sfîntul Antonie a spus: “Iadul există într-adevăr, dar numai pentru mine…”.

Dacă reluăm formula Sfîntului Ambrozie: “Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”, putem spune că şi lumea în ansamblul ei este “deodată condamnată şi mîntuită”. Atunci s-ar putea ca iadul să-şi afle transcendenţa în însăşi chinurile sale. Acesta pare să fie sensul îndemnului pe care Hristos l-a făcut unui stareţ din zilele noastre, Siluan de la Muntele Athos: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui…”.

Orice botezat poartă în chip nevăzut stigmatele lui Hristos. “Iisus este o rană de care nu te mai vindeci”, a spus Ibn Arabi.Şi tocmai această rană, făcută de soarta celorlalţi, adînceşte suferinţa lui Hristos, “aflat în agonie pînă la sfîrşitul lumii”.

A-L urma pe Hristos înseamnă a te întruchipa după Hristosul Absolut, coborînd împreună cu El în fundul prăpastiei care este această lume. Iadul nu e decît autonomia omului revoltat care îl scoate în afara locului unde Dumnezeu este prezent. Puterea de a-L refuza pe Dumnezeu este suprema libertate omenească, pe care Dumnezeu o vrea nelimitată. Dumnezeu nu poate obliga pe nici un ateu să-L iubească şi aceasta pare să fie – abia dacă îndrăznim să o spunem – infernul iubirii Sale dumnezeieşti,infernul creat de vederea omului înecat în noaptea singurătăţilor lui.

…Numai că Iuda duce în mînă, ca pe o taină mare, bucăţica de pîine rămasă de la Cina Domnului. Astfel, iadul cuprinde în sine un bob de lumină, ceea ce corespunde afirmaţiei: Lumina străluceşte în întuneric”. Gestul lui Iisus indică misterul ultim al Bisericii: ea este mîna lui Iisus jertfindu-Şi Trupul şi Sîngele; chemarea se adresează tuturor, căci toţi stau sub puterea Prinţului acestei lumi.

Acesta e nivelul la care găsim exigenţa acelei libertăţi care ne exprimă libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu.Ea zămisleşte iadul, fiindcă poate spune, prin gura răzvrătiţilor: “să nu se facă voia Ta”, şi Dumnezeu însuşi nu poate schimba această spusă.Raţiunea inimii ne face să simţim că viziunea noastră despre Dumnezeu ar fi neliniştitoare dacă Dumnezeu nu Şi-ar iubi creatura pînă la a nu o pedepsi cu chinul despărţirii; tot aşa cum neliniştitor ar fi ca Dumnezeu să-1 mîntuiască pe cel iubit, atingîndu-i sau distrugîndu-i libertatea… Cînd Tatăl îşi trimite Fiul, El ştie că şi iadul îi aparţine şi că “porţile morţii” se prefac în “porţi ale vieţii”. Omul nu poate cădea în deznădejde, ci numai în Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este niciodată deznădăjduit.

Porţile iadului au redevenit Poartă a Bisericii, deci a Împărăţiei. Nu se poate merge mai departe în simbolismul acestei sărbători. Într-adevăr, lumea în ansamblul ei este deopotrivă iad şi împărăţie a lui Dumnezeu, deopotrivă condamnată şi mântuită.

Dragostea Bisericii nu are graniţe: ea pune soarta răzvrătiţilor în mâinile Tatălui, iar aceste mâini sunt Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl a încredinţat Fiului Omului toată Judecata şi aceasta este “judecata judecăţii”, adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii.

VI. CULTURA ȘI CREDINȚA

I. DUMNEZEU ȘI OMUL

Dacă Dumnezeu-Cuvântul este acel Cuvânt pe care Tatăl îl adresează copilului Său — omul – înseamnă că există o anumită conformitate, o corespondenţă între logos-ul divin şi logos-ul uman; acesta este temeiul ontologic al oricărei cunoaşteri omeneşti. Legile naturii sunt fixate de către Arhitectul divin, întrucât Dumnezeu este Creatorul, Poet al Universului, omul I se aseamănă, fiind şi el, în felul lui, creator şi poet.

Sfântul Grigorie Palama precizează: “Dumnezeul transcendent, incomprehensibil şi indicibil acceptă ca inteligenţa noastră să participe la El”. Mai mult: “Omul se aseamănă cu Dumnezeu pentru că Dumnezeu Se aseamănă cu omul”, afirmă Clement Alexandrinul. 38 Dumnezeu a modelat fiinţa umană privind, în oglinda înţelepciunii Sale, umanitatea celestă a lui Hristos (v. Coloseni l, 15; I Corinteni 15, 47; loan 3, 13). Aceasta este menită să unească “toate cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni l, 10) – o “taină… pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci” (I Corinteni 2, 7): omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea întrupării care este necesară ca ultimă treaptă a comuniunii dintre Dumnezeu şi om. Icoana Maicii Domnului, Născătoarea de Dumnezeu – Theotokos – (de tipul Eleuosa, Milostiva) care îl ţine pe pruncul lisus, exprimă perfect acest fapt. Dacă avem naşterea lui Dumnezeu în om (Nativitatea), avem şi naşterea omului în Dumnezeu, prin înălţare.

Antropologia patristică se situează la acest nivel divin; ea ne uluieşte prin formulele ei incisive, paradoxale, de o maximă îndrăzneală. E suficient să reiei, oarecum la întâmplare, câteva teze binecunoscute, dar mereu surprinzătoare: “Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi să participe la viaţa divină”. “Omul trebuie să reunească natura creată cu energia divină necreată”. “Sunt om după fire şi Dumnezeu după har”. “Cel care participă la lumina divină devine el însuşi, într-un fel, lumină”.

Atunci când omul spune “exist”, el traduce în termeni umani ceva din absolutitatea lui Dumnezeu, care spune: “Eu sunt Cel ce sunt”.

Omul spune: “Sunt imperfect”, iar Dumnezeu îi răspunde: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). Omul spune: “Sunt praf şi pulbere”, iar Hristos îi zice: “Voi sînteţi prietenii Mei (loan 15, 14)

adevărata tradiţie ne transmite tensiunea cu adevărat dialectică despre care vorbeşte atâta Sfântul Grigorie Palama: nu una sau alta dintre aceste ipostaze, ci ambele, în acelaşi timp.

Viziunea răsăriteană despre theosis nu este o soluţie logică, sau un concept, ci o soluţie de viaţă şi de har, soluţie antinomică precum toate harismele, fiindcă se reclamă de la antinomia divină însăşi.

Taina Iubirii sale transcende propria Lui absolutitate, îmbiindu-L spre starea de Părinte.

2. BISERICA ŞI LUMEA

Orice bine care violează şi forţează conştiinţele se converteşte în rău, şi aceasta este, după Berdiaevcoşmarul binelui silit” în care libertatea umană (voită de Dumnezeu, cu preţul morţii Sale) este neglijată.

Istoria şi eshatologia se întrepătrund, există una întru cealaltă. Semnificaţia Cincizecimii şi a darurilor Duhului Sfânt, sensul universal, eshatologic şi parusial al epiclezei precizează – după formula Sfîntului Maxim – vocaţia fundamentală a creştinilor în această lume: “A uni natura creată (lumea) cu energia necreată a îndumnezeirii (purceasă ca dintr-un izvor viu înspre Biserică)”. În lume, Biserica măsoară timpul şi existenţa prin eshaton, denumire care desfide orice univers închis în propria sa imanenţă.

Nu există un dualism ontologic între Biserică şi lume, între sacru şi profan; acest dualism este unul etic: acela dintre “omul nou” şi “omul vechi”, dintre sacru, ca stare de răscumpărare, şi profan, ca stare demonică.Potrivit Părinţilor, omul este un microcosmos, dar Biserica este un macroanthropos.

A consacra lumea înseamnă a o trecedin stadiul demonic la acela de creatură conştientă de Dumnezeu.

Sensul Creaţiei este întruparea.Hristos reia şi desăvârşeşte, împlineşte ceea ce se încremenise din cauza păcatului originar şi îşi arată Dragostea mîntuitoare urmîndu-Şi riguros planul referitor la om, acest co-liturghisitor şi împreună-lucrător cu Dumnezeu.

Botezul aminteşte Epifania, când apele şi întreaga materie cosmică au fost binecuvântate. Celebrarea liturgică a sărbătoririi sfintei Cruci arată întregul univers sub acest semn — acela al lui Hristos Înviat şi redă lumii prima binecuvântare a lui Dumnezeu, reafirmată în momentul Înălţării, prin gestul Arhiereului Hristos: “Ridicându-Şi mîinile, i-a binecuvântat”. Consacrarea îi pune pe toţi oamenii în legătură cu Hristos: “Căci toate sunt ale voastre… iar voi sunteţi ai Iui Hristos” (I Corin-teni 3, 21, 23).

Părinţii i-au combătut pe gnostici, care dispreţuiau viaţa pămîntească. Dumnezeu nu este un Altul, radical separat de lume, ci Emmanuel, care se tâlcuieşte: “cu noi este Dumnezeu”; de aceea, “Făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 19). Cel care a primit botezul nu este deosebit de lume: el este pur şi simplu adevărul acestei lumi. Lumea devine un dar imperial de îndată ce orizontala îşi găseşte coordonata verticală.

3. DEMNITATEA OMULUI ŞI HARISMA CREATIVITĂŢII SALE

Dualitatea structurală spirit/trup face din om o fiinţă completă, aşezată în fruntea tuturor creaturilor. Diferenţa care îl avantajează pe om în raport cu îngerii constă în faptul că omul a fost creat după chipul Cuvântului întrupat; spiritul său se întrupează împânzind întreaga natură cu energiile creatoare şi “de viaţă făcătoare” ale Duhului Sfânt.

Vindecarea comportă un catharsis ascetic – curăţire a fiinţei de orice germene demonic – dar se desăvârşeşte printr-un catharsis ontologic: restaurarea formei iniţiale, refacerea chipului lui Dumnezeu şi veritabilă transfigurare a firii.

În sens biblic, creaţia este asemănătoare bobului de grâu care produce însutit şi încă pe atâta: Tatăl Meu pînă acum lucrează; şi Eu lucrez(loan 5, 17). Lumea a fost creată în timp, adică neîmplinită germinal, în scopul de a ridica de-a lungul istoriei profeţii şi “lucrătorii cei buni” şi de a perpetua conlucrarea dintre fapta divină şi fapta umană, până în Ziua când germenele va atinge maturitatea ultimă.

“În chip euharistie – spune Sfântul Maxim – dumnezeiescul Stăpân îi hrăneşte pe oameni cu gnoza scopurilor ultime ale acestei lumi”. Precum o imensă parabolă, lumea permite lectura Poeziei divine înscrisă în chiar firea ei. Imaginile din parabolele evanghelice, sau materia cosmică a Sfintelor Taine, nu sunt întâmplătoare. Până şi lucrurile cele mai simple corespund unui scop foarte precis. Totul este icoană, asemănare, participare la iconomia mântuirii, totul este imn şi cântec de slavă, “În sfârşit – scrie Paul Claudel –lucrurile nu mai sunt mobilierul unei închisori, ci al unui templu”.

4. AMBIGUITATEA ŞI DESTINUL CULTURII

Oricare popor se concentrează asupra unei misiuni istorice în sensul căreia desluşeşte — mai devreme sau mai târziu – planul lui Dumnezeu. Parabola talanţilor vorbeşte despre acest plan normativ supus libertăţii umane. Etica evanghelică este o etică a libertăţii şi a creaţiei: ea presupunematuritatea deplină proprie adultuluişi comportă – infinit mai mult decât orice poruncă a Legii –disciplină ascetică, constrângere consimţită şi risc.

Istoria nu este autonomă, căci toate evenimentele sale se referă la Cel Care are “întreaga putere în cer şi pe pământ”. Chiar şi un cuvânt precum: “Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului” (Matei 22, 21) nu are sens decât în lumina credinţei: Cezarul nu este Cezar decât în raport cu Dumnezeu! “Dacă Dumnezeu nu există mă mai pot numi căpitan?”   – se întreabă un ofiţer din “Demonii” lui Dostoievski – căruia cineva voia să-i demonstreze că Dumnezeu nu există. Nimic din ce este istoric nu poate scăpa de pre-ştiinţa normativă menită să-l judece.Aceasta este “semnificaţia “crizelor” inerente oricărei civilizaţii şi care sunt judecăţi eshatologice, clipe providenţiale, irumperi ale transcendentului menite să atragă atenţia “celor care au urechi de auzit…”.

Orice dualism maniheic, orice monofizism care separă divinul de uman sunt condamnate prin formula succintă a Sinodului de la Calcedon: firea divină şi cea umană sunt unite neamestecat şi neîmpărţit.Această formulă determină cu mare precizie raporturile dintre Biserică şi lume, dintre Biserică şi istorie, dintre Biserică şi cultură

“Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”; această cale şi aceste cărări indică maturizarea omului în dinamismul plenitudinii sale.

…Teologia eshatologicănu are nici o legătură directă cu filosofia speculativă, întrucât presupune înălţarea gândirii pe propria ei cruce“Cele ce… la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe EI” (I Corinteni 2, 9). O asemenea gândire te familiarizează cu această frumoasă definiţie a creştinilor: “Cei ce au iubit Parusia” (II Timotei 4, 8). 44

Pentru Dumnezeu, omul nu este niciodată un mijloc. Dacă existenţa omului presupune existenţa lui Dumnezeu, existenţa lui Dumnezeu presupune existenţa omului, în ochii lui Dumnezeu,persoana umană este valoarea absolută, omul fiind un “alter” şi un prieten de la care El aşteaptă răspunsul liber al iubirii şi al creativităţii. Soluţia este divino-umană, depinzând de coincidenţa celor două Plenitudini în Hristos. Iată de ce omul eshatologic nu rămâne într-o aşteptare pasivă,ci se consacră pregătirii lucrătoare şi fervente a Parusiei.Hristos vine “la ai Săi” (loan l, 11), ca Dumnezeu printre cei îndumnezeiţi.

Principiul culturii greco-romane este forma perfectă, gândită în limitele timpului finit şi care se opune infinitului, nelimitării, apocalipsului. Din cauza aversiunii ei faţă de moarte, cultura se opune eshatologiei şi se închide în durata timpului istoric. Or, “Chipul acestei lumi va trece”:iată un avertisment care ne cere să nu ne cioplim idoli, să nu ne facem iluzia unor paradisuri terestrechiar de-ar fi să urmărim utopia identificării Bisericii, cu Împărăţia lui Dumnezeu“Aşteptam Împărăţia şi ne-am pomenit cu Biserica”, spunea Loisy. Chipul Bisericii luptătoare trece şi el, asemenea lumii.

Atitudinea creştină faţă de lume nu poate niciodată fi o negaţie, fie ea ascetică sau eshatologică.Ea este mereu o afirmaţie, dar o afirmaţie eshatologică: o serie de depăşiri orientate spre un termen care, în loc să oblitereze, deschide ansamblul către o transcendenţă.

Dumnezeu a vrut ca Împărăţia Lui să nu fie accesibilă decât dacă treci prin haosul acestei lumi; transcendenţa nu este un corp străin transplantat în trupul lumii, ci revelaţia profunzimii ascunse a lumii însăşi. (Sfântul Serafim  dăruieşte  ucenicilor săi  florile  şi   fructele crescute sub “cerul nou” care anticipează “lucrul în sine”, aşa precum sfântul manifestă “omul în sine”.)

Arta trebuie să aleagă între a trăi pentru a muri, sau a muri pentru a trăi. … Calea nu se va deschide decât prin botezul ex Spiritu Sancto care este moartea şi învierea artei: ea va renaşte ca artă epifanică, ca artă culminând în expresia iconică. … a desena, a sculpta, a cânta Numele lui Dumnezeu, ca pe un loc în care Dumnezeu se pogoară şi îşi face locaş. Nu este vorba de nişte puncte de vedere sau de nişte şcoli diferite: “Slava ochilor este aceea de a fi ochii porumbelului”; ea priveşte “înainte”, căci Hristos nu se află “în sus”, ci drept în faţă, aşteptând întâlnirea. Noutatea absolută se reîmprospătează în elementul eshatologic: “Ne amintim de ceea ce va să vină” spune Sfântul Grigorie de Nyssa, în acord cu anamneza euharistică.

…orice negare a lui Dumnezeu, orice idol nu există decât în funcţie de adevăratul şi singurul  Absolut.  Pentru Apus lumea este reală iar Dumnezeu este îndoielnic, ipotetic, ceea ce împinge spre producerea unor dovezi ale existenţei Sale.În Răsărit lumea este cea îndoielnică, iluzorie şi singurul argument al realităţii ei este existenţa auto-evidentă a lui Dumnezeu.

Evidenţa nu forţează voinţa, aşa cum harul nu o poate atinge decât în funcţie de libertate.Dacă sclavul rezistă surd la decretele unui tiran, alesul răspunde în mod liber atunci când Stăpânul îl pofteşte la ospăţ.

Cultura este şi ea o asemenea pătrundere în felul lui Dumnezeu de a privi lucrurile şi fiinţele, adică în raţiunea şi în forma transfigurată a făpturilor. Şi icoana face acest lucru, dar ea se situează dincolo de cultură – ca o “imagine călăuzitoare” spre vederea nemijlocită — fereastră deschisă către “Ziua a opta”.

Lumea îmbisericită este Rugul aprins din inima existenţei.

Dacă Hristos trimite Biserica în istorie, este pentru ca aceasta să facă – din diferitele ceasuri istorice – nişte locuri ale Prezenţei Sale: astfel,  toată  lumea  trăieşte  actualitatea  divină în actualitatea umană.

Hristos ne cheamă să trecem de la întruchipările simbolice la realitatea explozivă a Evangheliei: El ne cere să ne prefacem într-un imn purtat de energia izbăvitoare a Sfântului Duh – energie despre care ne vorbeşte Apocalipsa şi pe care nimeni nu o va putea ignora.

5. CULTURA ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Sfântul Pavel spune: “Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9)

Precum orice om creat după chipul lui Dumnezeu este o icoană vie, tot astfel cultura pământească este icoana Împărăţiei cerurilor.

VII. LIBERTATE ȘI AUTORITATE

1. LIBERTATEA CA MISTER CENTRAL AL EXISTENŢEI

Sfântul Pavel ne îndeamnă continuu să ne păstrăm libertatea creştină şi să nu stingem sau întristăm Sfântul Duh, printr-o supunere oarbă.

este indubitabil că omul contemporan nu se gândeşte numai la Biserică; omul secularizat îl resimte pe Dumnezeu ca duşman al libertăţii. În dialectica hegeliano-marxistă avem raportul dintre Stăpîn şi sclav; Freud vorbeşte despre complexul “Tatălui sadic” care incită la “paricid”; pentru Nietzsche, Dumnezeu este “Spionul celest” a cărui privire stânjeneşte şi reifică. Ideea obişnuită despre omnipotenţa şi omniscienţa divină transformă istoria într-un teatru de păpuşi…Chiar dacă nu o justificăm, putem înţelege această reacţie întrucâtideea de Dumnezeu a suferit, de-a lungul istoriei, o înspăimântătoare deviere.

2. CONFLICTUL

Obositoarea opoziţie dintre “credinţă” şi “religie” – predicată de teologia secularizării şi a “morţii lui Dumnezeu” – anihilează tot ceea ce este pozitiv în Tradiţie, de la doctrina îndumnezeirii omului până la accentul pus pe “noua făptură”.Făptura este înnoită prin moartea şi învierea lui Hristos, care au schimbat regimul ontologic al fiinţei umane.Te poţi întreba dacă în cele două cazuri vorbim de acelaşi Dumnezeu, de aceeaşi Evanghelie, de acelaşi mister al Hristosului care slujeşte pătimind. Se produce astfel o periculoasămarxizare a conştiinţei creştine, care ajunge la alternativa: fidelitatea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, înţeleasă după bunul plac, sau respectarea dorinţelor omeneşti care inaugurează un milenarism de stânga, înrădăcinat mai degrabă în Vechiul Testament, decât în cel Nou…Or, adevărata revoluţie nu poate veni decât de la metanoia evanghelică orientată către omul “Zilei a opta”– acel om pentru care “totul este nou”, căci “Hristos a aşternut toate cele sub semnul crucii Sale”.

…Strategia transcendentă a lui Dumnezeu, tradusă prin Evanghelie, nu promite nici o reuşită materială; în realitate, fiecare epocă istorică se încheie cu un eşec, dar toate aceste mari eşecuri sînt de fapt mari izbînzi, întrucît dezaxează istoria, conducând-o la marginea limitelor sale,către transcendenţa propriei transfigurări. Dat fiind că Hristos contestă această lume, Pogorârea Duhului Sfânt coboară peste lume energiile Lui mântuitoare. Hristos contestă moartea prin propria Sa moarte şi Se pogoară la iad pentru a ieşi de acolo ca dintr-un “palat de nuntă”.

3. PARADOXALA ATITUDINE A LUI DUMNEZEU, DUPĂ SFINŢII PĂRINŢI

Omul creat după chipul lui Dumnezeu intră într-o relaţie intimă cu misterul trinitar, pătrunzând înlăuntrul iubirii jertfelniceCreaţia – capodoperă a Sfintei Treimi — implicărisculcaDumnezeusă-Şi limiteze sacrificial propria atotputernicie.

întrucât doreşte să întemeieze relaţia Sa cu omul pe o reciprocitate consimţită, Dumnezeu devine într-un anume fel vulnerabil  şi  “slab”. El renunţă la propria omnipotenţă,   împarte   cu   omul   pâinea   suferinţei, pentru că doreşte să bea împreună cu el vinul bucuriei.

Dar,această “slăbiciune” este de fapt culmea atotputerniciei  divinecare  nu  vrea  să  creeze un reflex pasiv, o marionetă supusă, ci o “făptură nouă”, liberă după chipul libertăţii dumnezeieşti, adică nelimitată şi capabilă să-L iubească pe Dumnezeu pentru El Însuşi, dar deopotrivă capabilă să-I opună un refuz. Iată de  ce Dumnezeu nu  Se manifestă prin   tunete  şi   fulgere,  ci   printr-o  discretă  adiere lăuntrică  asemănătoare  cu  aşteptarea,  în  taină,  a unui   prieten (I   Regi   19,   11-13).

Potrivit  marilor mistici, Dumnezeu este divinul cerşetor al iubirii, care aşteaptă la poarta inimii: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi “cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). “Dumnezeu – spune Sfântul Maxim – devine cerşetor datorită condescendenţei Sale pentru noi şi pătimeşte până la sfârşitul timpului, după măsura suferinţei fiecăruia dintre noi”.

Autoritatea lui Dumnezeunu rezultă dintr-un ordin care vine de sus, ci din lucrarea Lui tainică, exercitată nu atât asupra omului, cât înlăuntrul lui“Dumnezeu – spune Sfântul Augustin – ne este mai intim decât ne suntem noi înşine”, căci transcende ilimitat tot ceea ce ne putem imagina despre El. “Eu sunt Cel ce sunt”, Incomparabilul şi Necuprinsul. Autoritatea Lui vine din adevărul radios al iubirii şi constituie o evidenţă pe care nici nu o poţi dovedi…

Fiul care tălmăceşte iubirea Tatălui, aducându-le oamenilor înfierea divină.

4. LIBERTATEA ŞI AUTORITATEA ÎN MERSUL ISTORIEI

Karl Jaspers explică acest fenomen printr-o analiză pătrunzătoare: “Noţiunea de autoritate provine dintr-o gîndire latină. Auctor este cel care susţine un lucru şi îl face să se dezvolte,  să  crească.   Etimologic vorbind,  auctorias  este forţa de a susţine şi de a dezvolta”, deci forţa care veghează nu atât la apărarea, ci la creşterea unui lucru. Vedem aşadar că ea nu determină ascultarea, ci împlinirea.Lafay precizează: “Autoritatea  este diferită de putere. Prima inspiră un sentiment de respect şi veneraţie, cealaltă un sentiment de frică.Autoritatea este legată de demnitate, puterea, de forţă”.

Părintele Laberthoniere merge mai departe: “Când autoritatea se supune oarecum celor care i se supun, legîndu-şi  devenirea de  soarta acestora şi urmărind împreună cu ei un scop comun, atunci ea devine libertate”.

Autoritatea – mai spune Părintele Laberthoniere – care este concepută doar ca putere impusă  prin  forţă  sau  viclenie   devine   inevitabil exterioară şi străină celui asupra căruia se exercită…

5. TRADIŢIA RĂSĂRITEANĂ

Într-o definiţie clasică, libertatea este facultatea de  a  alege.  Sfântul  Maxim  Mărturisitorul  afirmă exact contrariul: nevoia de a alege, spune el, este o slăbiciune inerentă căderii în păcatAdevărata libertate este avântul  absolut care se  orientează către Bine fără să aibă reţineri sau întrebări.

Dumnezeu nu alege. După chipul său, faptele sfântului depăşesc orice preferinţă. Ezitarea şi alegerea, căutarea directivelor autorităţii sunt specifice unei voinţe sfâşiate de dorinţe contradictorii care se izbesc neîncetat una de alta.Desăvârşirea constă în simplitatea unei fireşti convergenţe supranaturale între voinţa umană şi voinţa lui Dumnezeu.Ea nu se poate atinge decît prin depăşirea oricărui raport de exterioritate.

      1. 6. AUTORITATEA ESTE ADEVĂRUL CARE NE FACE LIBERI

Am putut deja observa că autoritateaconcepută ca o valoare exterioară îşi schimbă esenţa.

Tradiţia răsăriteană afirmă că Dumnezeu, Hristosul din Evanghelii, şi Biserica nu reprezintă o autoritate, dat fiind că autoritatea ne este totdeauna exterioară. Ori,acestea nu sunt autorităţi care înlănţuie, ci adevăruri care eliberează.

orice opoziţie între autoritate şi libertate se aşează pe un plan extra-eclezial, unde victoria uneia sau a alteia nu conduce deloc la libertatea lui Hristos. Teologia de şcoală este mereu ispitită de propriile ei măsuri: un episcop are măsura deplină, un preot, ceva mai puţin, iar un laic nici atâta; aici, harul lucrează, dincolo,  lipseşte  cu  totul.  Or,Duhul  Sfânt  suflă  unde voieşte şi  cine ar putea să-L măsoare?

Legea (autoritatea) prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul (libertatea) au venit prin Iisus Hristos” (loan l, 17): “Dumnezeu nu dă harul cu măsură” (Ioan 3, 34).

Setea de libertate adevărată este setea de Duhul Sfânt care eliberează în chip deplin. …Aceasta este însăşi esenţa Bisericii: nu atât autoritate, cât sursă abundentă, har peste har, libertate adăugată libertăţii care elimină orice “obiectivare”, orice conflict, orice spaimă de sclav.

Căderea în păcat nu este decât pervertirea raporturilor interioare stabilite de Dumnezeu. Dar înainte de acesta, Şarpele a pervertit starea paradisiacă sugerând ideea falsă a unei oprelişti, deci a unei Legi înaintea căderii. Şarpele insinuează: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Geneza 3, 1). Ori, Dumnezeu spunea exact invers: “Din toţi pomii din rai poţi să mănînci” (Geneza 2, 16) arătând doar că urmările vor fi diferite. Dacă Sfântul Pavel spune “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12), Şarpele ar spune: “Toate sunt interzise, dar toate sunt de folos”.În acest fel, Dumnezeu este transformat în Lege care interzice. Dar Dumnezeu nu spune: “Nu mânca din acel fruct pentru că altminteri vei muri”. Nu este un ordin, este prevestirea unui destin liber ales, în ambele sensuri.

în momentul ispitirii, omul şi-L reprezintă pe Dumnezeu ca pe o autoritate care emite ordine şi pretinde o supunere oarbă.Sugestia aceasta vine de la Satana, de la revolta originară împotriva unei autorităţi obiectivate, sărăcite şi pervertite, care nu mai reprezintă un adevăr eliberator.

De când omul L-a “obiectivat” pe Dumnezeuinstituind o distanţă, un spaţiu exterior, el se ascunde şi rătăceşte prin beznă, fabricându-şi o existenţă de prizonier. Iată de ce vine Hristos pentru a spune: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să propovăduiesc robilor dezrobirea… şi să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 19).

Sensul păcatului originar este transformarea lui Dumnezeu într-o autoritate exterioară, în Lege, fapt care  conduce la  transgresarea  Legii  divinizate situându-l pe om în afara lui Dumnezeu.

A trebuit să survină întruparea pentru ca omul să se regăsească înlăuntrul lui Dumnezeu. A trebuit ca Pruncul Iisus sa dezvăluie adevăratul chip al Tatălui, prin parabola fiului risipitor, în care autoritatea justiţiară nu este de partea părintelui, ci de aceea a fiului cel mare. Tatăl nu face decât să alerge în întâmpinarea copilului său.

“Lăsaţi morţii să-i îngroape pe morţi” înseamnă: îngropaţi autoritatea şi libertatea care au murit de aceeaşi boală. “Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi,ci care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 25-26).Cuvântul Sfântului Pavel (II Corinteni l, 24): “nu că doar avem stăpânire peste credinţa voastră, dar suntem împreună-lucrători ai bucuriei voastre” – exprimă de minune concepţia răsăriteană despre “autoritatea” episcopală.

În Noul Testament, “porunca nouă” înlocuieşte Legea mozaică şi instituie o relaţie reciprocă: “Cel ce mă iubeşte… pe acela îl voi iubi”. ...Totul este interiorizat: Legea şi Profeţii concentrându-se în porunca iubirii. Autoritatea conferită celor Doisprezece şi urmaşilor acestora se exercităîn interiorul comunităţii, niciodată deasupra ei. Identificarea dintre Biserică şi Hristos – Capul şi Trupul – invalidează orice autoritate umană asupra Poporului lui Dumnezeu, fiindcă o atare autoritate ar pune un om deasupra lui Hristos.

cum spune atât de bine Sfântul Simeon, sărbătoare a întîlnirii: “Te slăvesc pentru că, neamestecat şi neîmpărţit, Te-ai făcut un duh cu mine”. Focul dumnezeiesc cuprinde Creatorul şi făptura, înlătură orice distanţă şi orice obiectivare sau exteriorizare a autorităţii.

Printr-un asemenea răspuns, episcopul nu va mai fi văzut ca un şef, ca un patron cu putere de constrângere, ci ca un chip al Tatălui; iar un om însetat de libertate va fi tratat precum fiul rătăcitor care nu caută autoritatea, ci inima părintească.

…Potrivit formulei hristologice fundamentale de la Sinodul IV ecumenic, întrunit la Calcedon, firea umană şi cea divină s-au unit în Hristos în chip neamestecat şi neîmpărţitOri, dacă în teologie monofizismul divin devalorizează omenescul(mărturiseşte despre asta absenţa tragică a unei antropologii creştine),monofizismul uman decade, în schimb, în diferite forme de umanism, ajungând să izoleze, şi mai apoi să suprime divinitatea. …Creştinii de azi sunt eretici în viaţa lor şi fac o teologie de eunuci (”pot oamenii să vorbească despre zămislire?” – se întreba Sfîntul Atanasie); chiar atunci cînd este corectă, o asemenea teologie miroase a moarte.

Împărăţia lui Dumnezeu nu mai este decât o categorie etică sau “instrumentală” de propagandă, un element care încununează edificiul….

…Întruparea este înrudită cu veacul. Templul a devenit o vastă “companie de asigurări” pentru viaţa veşnică: un minimum de riscuri (pariul lui Pascal), o tehnică de consolare bazată pe nişte “trucuri” adaptate de la  caz la caz.  Credinţa creştină este prezentată ca o investiţie de viaţă sigură, iar Împărtăşania este oferită ca un fel de comprimat pe bază de eternitate. …prin pierderea sentimentului kierkegaardian care te face să te simţi la o mie de leghe sub mări, precum şi prin căutarea unor garanţii ale mântuirii, omul compromite în final mântuirea însăşi.

Optimismul bigot şi dulceag, golit de orice trăire tragică, este cel care a dus la pierzanie creştinismul istoric, în realitate Evanghelia este în mod funciar inadaptabilă şi explozivă; ea pretinde o metamorfoză, o metanoia care sfărâmă nu doar formele istorice, ci istoria însăşi.

Lumea a căzut, dar înălţimea de la care s-a prăbuşit nu mai există. Nu mai există vinovaţi, noţiunea de păcat este golită de orice sens, iar iertarea îşi pierde în mod tragic orice raţiune de a fi. Nimeni nu mai caută iertarea,  pentru  că toţi  sunt nişte nefericite victime ale unui hazard care i-a aruncat în această viaţă: nu le rămâne decât să devină mereu mai nesimţitori, uitând de ei înşişi; sau să trăiască semeţ, în afara oricărui Logos; sau să încerce măcar refacerea tipului uman, prin epurarea oricărui rest de angoasă metafizică.

Viaţa nu mai are taine: nu te mai poţi iniţia decât în domeniul tehnicilor. Cine mai îndrăzneşte să vorbească despre dragoste, în faţa unei tehnici sexuale impecabile? Ce mai poate să-i spună cuiva acel mysterium tremendum, acea intuiţie a “locului sfinţit” care însoţeşte sentimentul sacrului? Şi în ce termeni biologici poate vorbi omul modern despre Fecioara-Mamă?

Cum, în afara Căderii, misterul Răului rămâne insolubil, infinitul vicios al istoriei apare ca un defect pe suprafaţa netedă a unui neant în care nu se petrece nimic.

Germenele exploziv al Evangheliei revoluţionează şi răstoarnă înainte de orice nu atât structurile lumii, cât structurile spiritului omenesc. Accentul se mută de pe activism pe manifestarea lui Dumnezeu în om, pe venirea lui Hristos în sufletul creştinului: “Află-ţi pacea lăuntrică şi o mulţime de oameni se vor mântui pe lîngă tine”.

 

 

Credinţa adevărată  

de Iosif Ţon

„Vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. „

Noul Testament, Epistola lui Iuda, versetul 3

Societatea Misionară Română 1988

Cuprins:

Introducere

  1. Întrebări fundamentale şi vitale
  2. Eliberarea minţii
  3. Concepţia despre lume şi viaţă – factor determinant al naturii societăţii încare trăieşti
  4. Mărturia marilor istorici români
  5. De ce este comunismul ateist?
  6. Întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu
  7. Împăcarea cu Dumnezeu
  8. Mântuirea în Biserica Ortodoxă
  9. Revoluţie sau renaştere?
  10. Fiecare generaţie alege pentru sine
  11. Ce înseamnă spiritualitate?
  12. Mişcări de înnoire în catolicism
  13. Încercări de reformă în Biserica Ortodoxă română

 

 

Introducere

Tradiţia spune că cel ce a vestit creştinismul în Dacia a fost apostolul Andrei. Aceasta s-a putut întâmpla cam prin anii 50-60 după Cristos. Ce succes va fi avut Andrei pe meleagurile noastre? Câţi daci vor fi primit noua religie? Nimeni nu poate să ştie.

În anul 106, armatele romane ale lui Traian au cucerit Dacia şi au transformat-o în provincie romană. Este sigur că între soldaţii romani erau şi creştini. Prin aşezarea lor şi a coloniştilor romani în Dacia, a pătruns aici şi s-a încetăţenit religia creştină. Ca şi limba, religia creştină ne-a venit deci de la Roma. Şi timp de secole, chiar şi după retragerea armatelor romane în sudul Dunării, românii au rămas în sfera de influenţă a Romei. Religia românilor a luat forma romană, şi timp de multe secole creştinismul nostru a stat sub tutela Papei de la Roma.

Ştim noi, românii, lucrul acesta?

În secolul al IX-lea, românii se aflau încorporaţi în imperiul bulgar. O vreme, şi bulgarii au stat sub jurisdicţia Papei de la Roma. Iată însă că în anul 870, din motive geopolitice, bulgarii au hotărât să se rupă de Roma şi să se unească cu Constantinopolul. Astfel, ei au trecut de la catolicism la ortodoxie. Şi automat, ei le-au impus şi românilor ruperea relaţiilor cu Roma şi acceptarea ortodoxiei bizantine.

Cunoaştem noi, românii, faptele acestea? Şi ştim noi care au fost consecinţele ruperii noastre de Occident şi ale împingerii noastre forţate în bizantinism?

În anul 1701, românilor din Ardeal, cărora până atunci li se negaseră nu numai drepturi culturale şi politice, ci însuşi dreptul de a fi consideraţi naţiune, li s-a oferit să capete asemenea drepturi cu condiţia să treacă la religia catolică. Şi o bună parte dintre români s-au unit atunci cu Roma. Consecinţele au fost multe şi adânci. Cea mai cunoscută este aceea că românii transilvăneni au început să studieze la Viena şi la Roma, şi când au venit înapoi au iniţiat marea mişcare de trezire naţională numită „şcoala ardeleană” sau „şcoala latinească”.

Prin decretul semnat la 1 decembrie 1948, guvernul comunist român îi obliga pe cei un milion şi jumătate de români ardeleni catolici să se lepede de credinţa lor şi să devină din nou ortodocşi.

Apoi, regimul comunist a început o campanie furibundă de discreditare a tuturor religiilor şi de îndoctrinare a maselor cu necredinţa, cu concepţia ateistă despre lume şi viaţă. În cei 40 de ani de dictatură comunistă a crescut o generaţie de români care n-a mai avut nici o posibilitate să se informeze pe larg despre ceea ce cred diferitele culte creştine. Ei au învăţat numai ceea ce le dădea regimul: o imagine deformată, falsă a religiei în general şi a creştinismului în special.

Faptul pe care vrem să-l scoatem în evidenţă este că de mai bine de o mie de ani încoace românii nu au mai fost liberi să-şi aleagă ei înşişi crezul: lor li s-a impus un crez sau altul de către forţe străine, asupritoare.

În ultimele cinci secole, Europa de Apus a trecut prin enorme schimbări de concepţii. Renaşterea, reforma religioasă, iluminismul, romantismul, pozitivismul, existenţialismul sunt doar câteva dintre marile curente de gândire şi de crez care au animat viaţa culturală şi spirituală a Europei de Apus în aceste secole. Izolată în imperiul turcesc şi în cel austriac, România a fost doar superficial atinsă de marile căutări ale Europei din aceste secole. În secolul nostru, după scurta perioadă de libertate dintre cele două războaie mondiale, România a intrat în întunericul vieţii de „lagăr” comunist.

Dar nici o tiranie nu durează la infinit. Mai devreme sau mai târziu libertatea va veni şi pentru poporul român.

Când va veni ziua libertăţii, una dintre cele mai grele sarcini pentru neamul nostru va fi aceea de a-şi alege, în libertate, fără presiuni de nici un fel, concepţia despre lume şi viaţă, crezul ei, care să-i definească atât viaţa spirituală, cât şi cultura şi structura politică, economică şi socială.

Unii se vor grăbi să spună că românii sunt deja ortodocşi şi deci nu mai este nevoie de nici o alegere. Oare aşa stau lucrurile? Să privim realitatea în faţă. La cererea regimului comunist, la scurtă vreme după instalarea acestuia la putere, Biserica Ortodoxă a renunţat să mai facă educaţie religioasă copiilor. Singura educaţie făcută copiilor a fost cea ateistă în şcoli. Datorită acestei abdicări a Bisericii Ortodoxe, românii ortodocşi mai sunt ortodocşi numai prin apartenenţa formală la Biserica Ortodoxă. Ei însă nu-şi cunosc crezul. Ei nu ştiu ce este şi ce crede ortodoxia şi ataşamentul lor faţă de Biserica Ortodoxă este doar sentimental şi tradiţional.

Dar mai mult decât atât. Nu toţi românii sunt ortodocşi. Am amintit deja de un milion şi jumătate de români greco-catolici în Ardeal. Ei încă sunt legaţi – cel puţin sentimental – de Biserica Romei. Spun „cel puţin sentimental”, deoarece şi lor le lipseşte, ca şi ortodocşilor, educaţia în cele religioase.

Situaţia mai este complicată şi de faptul că de o sută şi ceva de ani încoace are loc o pătrundere tot mai mare între români a cultelor neoprotestante, în special a baptiştilor, a creştinilor după Evanghelie şi a penticostalilor. Acestea trei sunt culte creştine, acceptate ca atare în comunitatea creştină mondială, având milioane de aderenţi răspândiţi, practic, pe toate continentele. La noi, Biserica Ortodoxă a făcut eforturi imense să-i numească „secte”, negându-le astfel calitatea de culte creştine acceptate ca atare.

Aceste trei culte au în comun – printre altele – faptul că nu botează copii mici, ci lasă fiecărui individ dreptul de a-şi alege crezul. Numai după ce au ales ei înşişi să creadă în Isus, sunt botezaţi şi devin membri ai bisericii locale.

Astăzi, aceste trei culte împreună au peste o jumătate de milion de membri botezaţi. Dacă adăugăm la acest număr şi pe copiii lor (cel puţin tot atâţia câţi sunt cei deja botezaţi), putem vedea că avem de-a face cu un milion de români protestanţi.

La toţi aceştia trebuie să-i adăugăm pe aderenţii mişcării ortodoxe Oastea Domnului. Despre natura acestei mişcări veţi putea afla mai multe într-un capitol din această carte. Deşi conducătorii acestei mişcări se străduiesc să rămână în cadrul ortodoxiei, mişcarea Oastea Domnului, prin ceea ce predică, neagă o serie de dogme ale Bisericii Ortodoxe şi se apropie foarte mult de cultele protestante. Nimeni nu ştie câţi aderenţi are Oastea Domnului, căci ea este obligată să funcţioneze în ilegalitate. Când va veni însă libertatea, s-ar putea să fim martorii unei mari explozii de vitalitate a Oastei Domnului, în special în satele României.

Este limpede, aşadar, că neamul românesc nu mai este un monolit în ce priveşte religia. Când va veni libertatea, Biserica Ortodoxă va vedea cum toate aceste culte, greco-catolicii, baptiştii, creştinii după Evanghelie, penticostalii, Oastea Domnului şi încă multe altele vor concura cu ea la cucerirea gândirii şi a sufletului românilor.

Desigur, pe lângă aceste culte religioase, vor concura să cucerească gândirea şi sufletul românilor şi curentele de gândire de altă natură care vor fi libere să invadeze România: cultura mondenă, nihilistă, materialistă a Apusului, cultura muzicii rock şi a drogurilor, precum şi curentele mistice orientale, cum ar fi meditaţia transcendentală şi „mişcarea noii epoci” („new age movement”).

Ce vor alege românii? Şi ce consecinţe va avea această alegere asupra vieţii lor personale şi asupra vieţii naţiunii?

Cartea aceasta are ca scop să-i ajute pe români în această alegere. Ca să poţi alege, trebuie să ai cunoştinţe de bază referitoare la toate opţiunile. Ce este crezul ortodox? Ce este crezul catolic? Ce este crezul protestant? Cum s-au format ele? Ce consecinţe vor decurge pentru tine dacă alegi să fii ortodox, sau catolic, sau protestant? Cum ar fi o Românie catolică? Sau o Românie protestantă?

Tot ceea ce am inclus în această carte este menit să-l ajute pe cititorul român să se informeze în acest domeniu ai crezurilor şi astfel să poată face o alegere informată.

De-a lungul secolelor de amar ale istoriei noastre, alţii au ales pentru noi. Alţii ne-au ales chiar şi crezul. A venit vremea să cunoaştem pentru noi înşine şi să alegem pentru noi înşine. Aceasta este esenţa libertăţii.

CAPITOLUL 1

Întrebări fundamentale şi vitale

„Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?”

se întreba Mihail Eminescu agonizând în căutarea expresiei potrivite. Prin aceasta el ne lăsa să înţelegem că adevărul îi era cunoscut şi că dificultatea lui stătea numai în găsirea formei adevărate de comunicare. Chiar dacă ar părea prezumţios să-l contrazicem pe marele nostru poet naţional, trebuie să spunem că pentru omul modern ceea ce este greu de găsit nu este cuvântul ce exprimă adevărul, ci adevărul însuşi. Adevărul despre noi înşine, despre sensul şi rostul vieţii, despre natura lumii în care trăim, despre cosmos, despre destin sau despre lipsa unui destin. Cu alte cuvinte, cine sunt eu? Cum am ajuns să fiu ceea ce sunt? De ce exist? Unde merg de aici? Cine a făcut această lume şi cu ce scop? Sunt oare eu şi tot universul doar un produs al întâmplării oarbe, sau ne-a conceput şi ne-a creat Cineva? Şi dacă există acel Cineva, de ce se ascunde căutării mele? Şi cum pot eu să ştiu ce scop are cu mine şi cum pot să intru în legătură cu El?

Răspunsul corect la aceste întrebări este adevărul pe care îl caută omul, fiecare om. Adevărul despre noi înşine, despre lumea în care trăim şi despre direcţia destinului nostru.

De răspunsul la aceste întrebări fundamentale cu privire la existenţă depinde modul de viaţă pe care o vom trăi. Noi ne vom fixa obiectivele sau idealurile sau ţelurile în lumina a ceea ce considerăm a fi adevărul despre lume şi viaţă. În această lumină (sau întuneric!) vom decide dacă viaţa noastră va fi o goană după plăceri imediate, câştigate cu orice preţ, sau va fi o aspiraţie după idealuri înalte şi eterne. Chiar dacă noi nu ne dăm seama, ceea ce am acceptat că este adevărul despre lume şi viaţă ne determină toate acţiunile şi de asemenea tot caracterul.

În căutarea noastră după adevărul acesta atât de vital şi de determinant, este natural să ne adresăm diferitelor şcoli de gândire, să ne adresăm marilor gânditori, literaţi, poeţi, să ne adresăm diferitelor religii, să ne adresăm oricui ar putea să ne dea o cheie pentru dezlegarea misterului existenţei.

Şi aici începe nedumerirea noastră. Răspunsurile la întrebările noastre sunt atât de diferite şi atât de contradictorii încât ne aruncă în disperare. Cine are oare dreptate? Toţi cei ce vorbesc pe aceste teme, de la filozofi, la politicieni, la preoţi sau la alţi predicatori, sunt atât de siguri de ei înşişi, sunt atât de autoritari, atât de persuasivi încât, pentru moment, fiecare dintre ei ni se pare a spune adevărul şi, când îi ascultăm, suntem gata să le dăm crezare, să-i urmăm şi să ne clădim viaţa pe ceea ce ne spun ei. Apoi, când între noi şi ei se interpune o distanţă sau când ceea ce ne-au spus îşi pierde farmecul noutăţii, sau când ascultăm pe altcineva cu o altă învăţătură, ceea ce am crezut o vreme ni se pare amăgire, ne pierdem credinţa şi începem din nou căutarea.

Ca să complice şi mai mult lucrurile, pe lângă factorul raţional intră în joc şi factorul emotiv sau pasional. Adică, dorinţele noastre fizice, de confort, de lux, de sex, sau cele de rang, de prestigiu, de acceptare socială sunt de obicei atât de puternice încât satisfacerea lor ne face să uităm de principii, de argumente, de logică, de credinţă. Şi chiar dacă raţiunea ne spune că deasupra satisfacţiilor imediate există idealuri şi ţeluri eterne, pe acestea le ignorăm sau le negăm când este vorba să alegem între ele şi satisfacerea dorinţelor fizice. Cu alte cuvinte, impulsurile noastre animalice sunt mai puternice decât conceptele noastre raţionale sau religioase. Adeseori noi respingem orice concepte metafizice sau religioase nu pentru că ne-ar cere-o logica, ci fiindcă aceste concepte stau în calea satisfacerii imediate a imperioaselor dorinţe sexuale, sau de prestigiu, sau de orgoliu, sau de ambiţii, de ură sau de răzbunare. Noi deci nu suntem numai fiinţe raţionale, ci şi pasionale, şi pasiunile de cele mai multe ori ne obscurează raţiunea. Şi datorită acestui fapt, adeseori noi acceptăm o concepţie despre lume şi viaţă nu pentru că ea este raţională şi credibilă, ci fiindcă ne convine, deoarece ea este în acord cu pasiunile noastre. Sunt mulţi aceia care cred interpretarea seculară, desacralizată, ateistă a lumii nu fiindcă le-o impune logica, ci fiindcă le-o impun simţurile. Ei nu cred fiindcă e raţional, ci cred fiindcă le convine.

Pentru românii care au avut posibilitatea să iasă din România şi să călătorească în alte ţări, situaţia este şi mai complicată. Pe de o parte, în ţară au fost prizonierii unei singure ideologii, negativistă şi reducţionistă, de care abia au aşteptat să scape. Pe de altă parte, în ţările apusene în care au ajuns este o atât de mare varietate de opinii şi, mai ales, un atât de mare libertinaj şi o atât de mare goană după plăceri şi după satisfacţii imediate, încât o alegere clară şi o fixare într-o anumită direcţie bine precizată pare nu numai imposibilă, ci chiar indezirabilă. Omului i se pare că e mai bine să guste din toate, să le încerce pe toate. O fixare într-una dintre posibilităţi i se pare a fi o renunţare la libertate.

Situaţia mai este complicată încă de doi factori. Unul e acela că viaţa trebuie luată iarăşi de la capăt. Pentru a-şi face o „situaţie”, omul trebuie să lucreze din greu, şi aceasta îi reduce timpul pentru gândire, pentru cercetare şi pentru viaţă spirituală. Al doilea factor este lipsa de acceptare din partea societăţii în care a ajuns. Ţările apusene dezvoltă tot mai puternic antipatia faţă de mulţii (prea mulţii) străini care le vin în ţară. Puţini sunt românii care îşi vor găsi un mediu în care să fie realmente acceptaţi.

Cei mai mulţi îşi vor forma un mic ghetou al lor înşişi, străini în ţară străină. Ce să iei atunci şi ce să înveţi de la o societate care te respinge? Sunt foarte mulţi românii care dezvoltă o atitudine atât de critică faţă de ţara în care au ajuns, încât nu mai pot vedea nimic bun în naţiunea aceea. Ei rămân doar cu melancolica tânjire după tradiţiile româneşti lăsate în urmă, pe care acum ar vrea să le păstreze, dar neştiind exact de ce ar trebui ele păstrate.

Pe de altă parte, în Statele Unite, presiunea societăţii îl împinge pe român să uite ţara din care a plecat şi să se americanizeze. Geniul acestei ţări stă tocmai în capacitatea ei de a topi toate populaţiile ce intră în ea şi de a le forma într-o nouă naţiune, cea americană. Fenomenul este aşa de puternic, încât în decurs de o generaţie, copiii emigranţilor ruşi, germani, maghiari sau români sau de orice altă naţionalitate uită limba părinţilor şi sunt complet americanizaţi.

Aşadar, în anumite ţări suntem confruntaţi cu fenomenul de respingere, în altele, cu fenomenul de topire, de deznaţionalizare. Este natural atunci să începem să ne punem nişte întrebări capitale.

Cât să luăm de la alţii? Ce să luăm de la alţii? De ce să luăm aceste lucruri şi nu altele? Cât să păstrăm din propriile noastre tradiţii şi crezuri şi de ce să le păstrăm pe acestea şi nu pe altele? Iată întrebări pe care românii ajunşi în Apus trebuie să şi le pună. Iar mâine, când România va ieşi din noaptea actualei dictaturi despotice şi va reintra în circuitul de idei european şi mondial, acestea vor fi întrebări pe care vor trebui să şi le pună toţi românii.

Iată aşadar o mulţime de întrebări fundamentale şi vitale şi o mulţime de probleme şi de complicaţii. Care este răspunsul cel adevărat? Care este soluţia cea bună? Există oare posibilitatea de a găsi adevărul şi de a afla soluţia salvatoare?

Dacă n-am crede că există un adevăr şi o soluţie, nu ne-am fi apucat să scriem această carte. Noi nu împărtăşim părerea acelora care spun că este suficient să-i pui omului întrebările şi să-i defineşti problemele, căci atunci el va găsi singur răspunsul şi soluţia. Noi nu credem că omul trebuie să descopere el însuşi răspunsul, ci credem că adevărul îi este dat. De cine şi cum îi este dat şi care este acel adevăr, acestea fac substanţa unor capitole ulterioare din această carte.

Pentru a ajunge însă acolo, este nevoie încă de elaborare asupra problematicii. Este nevoie să arătăm, chiar şi în linii extrem de generaliza­toare, cum a ajuns omenirea la diversitatea ei actuală şi să definim cât de cât criza de spiritualitate în care se află lumea noastră. Este necesar de asemenea să definim câteva dintre răspunsurile şi soluţiile care i se oferă omului astăzi. Abia astfel vom fi pregătiţi să înţelegem şi să acceptăm adevărul care ni se oferă.

 

CAPITOLUL 2

Eliberarea minţii

Nimănui nu-i place să i se spună că este rob, sau prizonier, sau victimă. Mândria omului e de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când n-are cu ce-şi ascunde lanţurile sau cătuşele. Şi totuşi, noi toţi suntem prizonieri ai unor sisteme de gândire. Suntem robi ai unor concepţii care ne-au fost imprimate în minte din copilărie, fără voia noastră. Suntem victime ale unor procese de spălare a creierului şi de brutală şi insidioasă îndoctrinare.

Se cere inteligenţă, imaginaţie şi curaj ca să scapi dintr-o închisoare sau să fugi dintr-o ţară ajunsă sub despotism. Este însă mult, mult mai greu să te eliberezi de ideile care ţi-au fost imprimate sistematic în gândire şi care ţi-au devenit o a doua natură. Iată de ce găsim în Apus atâţia români care au fugit de despotismul de acasă şi astfel s-au eliberat fizic, dar care încă gândesc în categorii marxiste, care păstrează încă în mintea lor dacă nu toată concepţia marxistă despre lume şi viaţă, atunci multe elemente ale acestei concepţii.

Eliberarea de aceste concepţii devine dificilă chiar şi în Apus datorită faptului că şi aici ţări întregi, sau largi segmente ale acestor ţări au fost şi ele îndoctrinate cu elementele esenţiale ale concepţiei marxiste despre lume şi viaţă sau cu concepţii care au apărut în Europa înainte de marxism şi care au determinat apariţia marxismului şi au intrat în componenţa lui.

Ca ilustraţie a acestui fenomen, îmi aduc aminte de o după-masă în 1980 într-o cameră studenţească la Cambridge University, unde stăteam de vorbă cu Anatol Bukovski, acel curajos şi extrem de inteligent disident sovietic. Am fost şocat de ateismul lui şi i-am zis:

— Nu-ţi dai seama că ateismul tău este parte a marxismului pe care-l urăşti şi care ţi-a nenorocit ţara? De ce nu te eliberezi de el?

La care el mi-a răspuns candid:

— Ah, nu, ateismul nu a fost produs de marxism, ci l-a precedat. Şi aici, la Cambridge, profesorii mei care nu sunt marxişti sunt atei.

I-am atras atenţia asupra scrierilor lui Soljeniţîn, care a arătat în mai multe discursuri şi articole ale sale cum ateizarea Europei a fost doar un stadiu pregătitor pentru apariţia marxismului, care a adoptat acest ateism ca parte constituantă esenţială a sa; şi cum ateizarea intelectualităţii ruse în secolul al XIX-lea a fost factorul ideologic hotărâtor care a pregătit revoluţia bolşevică din 1917. Bukovski a refuzat pur şi simplu să accepte această evidenţă istorică. Iată deci un exemplu tipic de om care s-a eliberat fizic, dar nu s-a eliberat intelectual de robia marxistă. Şi nu s-a eliberat deoarece şi profesorii lui de la Cambridge erau robii acelei ideologii. Căci, deşi Bukovski îmi spunea că acei profesori nu sunt marxişti, se ştie că ei sunt „de stânga’’, ceea ce e un eufemism pentru aceeaşi ideologie, chiar dacă anumite nuanţe ale ei sunt îndulcite, pentru a fi făcute acceptabile. Şi chiar dacă n-ar fi nici măcar de stânga, rămâne o realitate faptul demonstrat de Soljeniţîn că ateismul lor este parte integrantă din pregătirea ideologică a Europei pentru nenorocirea ei modernă.

Iată un alt exemplu grăitor, în predica mea de la slujba evanghelică transmisă prin Europa Liberă în prima duminică a anului 1987, m-am ocupat de ceea ce Biblia numeşte „semnele vremurilor”. Am căutat să definesc momentul istoric actual şi am spus că ne aflăm la sfârşitul experimentului comunist. Comunismul ca sistem economic şi politic a venit cu promisiuni extraordinare de libertate, egalitate, frăţie şi belşug pentru întreaga societate. În loc de acestea, a produs dictatură, stat poliţist, brutală înăbuşire a libertăţilor individuale şi – în final – mizerie şi totală catastrofă economică. Am ajuns la momentul când chiar şi liderii sistemului au fost nevoiţi să recunoască acest lucru. Am spus, în predica mea, că de acum ajungem la epoca post-marxistă. Unde mergem de aici înainte? Cine ne dă formulele pentru o societate dreaptă şi eficientă? Şi de aici am trecut la câteva directive pe care ni le dă Biblia în această problemă şi i-am chemat mai ales pe tinerii români creştini să îndrăznească să caute în Biblie soluţii nu numai pentru salvarea individului, ci şi pentru salvarea naţiunii.

Ei bine, câteva luni mai târziu am stat de vorbă în America cu un tânăr pastor baptist venit în vizită din România. Unul dintre primele lucruri pe care a vrut să le discute cu mine au fost predicile mele transmise prin Radio Europa Liberă şi prin BBC, Londra. După ce mi-a spus cât de multă lume le ascultă în România şi cât de mulţi le apreciază, mi-a reproşat faptul că uneori „fac şi politică” în aceste predici. În special, mi-a comentat predica aceea despre „semnele vremurilor”. Am fost uluit când l-am auzit că spune:

— Eu nu cred că aveţi dreptate că ne aflăm într-o epocă post-marxistă. Căci societatea trebuie să meargă inevitabil de la primitivism la sclavagism, apoi la feudalism, apoi la capitalism, apoi la socialism şi apoi la comunism. Şi toată lumea va trebui să meargă spre comunism. Nu este altă cale.

Am rămas stupefiat. Iată un tânăr creştin, un predicator al Evangheliei, care – fără să-şi dea seama – este rob al concepţiei marxiste despre istorie. Dar oare puteam să-l condamn pentru aceasta? În şcoală el a trebuit să studieze „materialismul istoric” şi în toată viaţa lui n-a avut nici cel mai mic acces la vreo altă interpretare a istoriei. A trebuit să-i ţin o prelegere despre Arnold Toynbee cu a sa masivă A Study of History (Un studiu al istoriei), în care acest mare istoric analizează 27 de civilizaţii care sunt cunoscute istoriei, care s-au născut, s-au dezvoltat până la un maximum, apoi au decăzut i s-au stins, sau au pierit violent fiindcă îşi pierduseră vigoarea necesară pentru apărare şi supravieţuire. A trebuit apoi să-i arăt că numai câteva ţări din Europa au trecut prin stadiile descrise de marxism şi că nici într-un caz nu se poate dovedi că aceste stadii sunt inevitabile şi că toate societăţile trebuie să meargă necesarmente pe calea presupusă de marxism. Schema marxistă a inevitabili­tăţii mergerii spre comunism a tuturor societăţilor umane este pur şi simplu o născocire şi o minciună.

Faptul care rămâne însă şi pe care am vrut să-l scot în evidenţă este că mulţi dintre noi sunt încă prizonierii concepţiei marxiste despre lume şi viaţă, sunt – involuntar şi inconştient – robi ai unor noţiuni marxist-materialiste.

Există încă o serie întreagă de noţiuni care ne-au fost imprimate în gândire şi – datorită faptului că ele sunt susţinute şi de o mare parte a gânditorilor din Apus, în special a celor francezi – ele ne par sacrosante, şi le luăm totdeauna ca de la sine înţelese, fără să ne treacă măcar o dată prin gând că am putea, sau că ar trebui, să le contestăm valabilitatea. Voi semnala mai jos câteva dintre ele.

Să începem cu umanismul renaşterii, apărut şi dezvoltat în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Este adevărat că în Evul Mediu catolicismul a ţinut gândirea Europei în frâu şi că era necesară o descătuşare. Dar, în orice situaţie în care o societate este roabă a unei ideologii înăbuşitoare, important nu este numai să arunci peste bord acea ideologie: mult mai important este cu ce o înlocuieşti! Căci dacă respingi o anumită concepţie despre lume şi viaţă, în mod inevitabil vei îmbrăţişa alta. Dacă eşti fiinţă gânditoare, nu poţi trăi fără o concepţie despre lume şi viaţă.

Secolele al XV-lea şi al XVI-lea au fost secolele zbaterilor spre libertate de gândire şi secolele căutărilor unor noi interpretări ale lumii şi ale existenţei. Nu toate ţările din Europa au mers pe aceeaşi cale şi nu toate au îmbrăţişat aceleaşi soluţii. O comparaţie a căilor şi a soluţiilor adoptate şi apoi a consecinţelor adoptării uneia sau a alteia dintre soluţii va fi deosebit de instructivă pentru noi astăzi.

Să începem prin a ne reaminti că problema era creată de o Biserică ce devenise dictatorială şi totalitaristă şi, prin aceasta, în loc să fie motorul dezvoltării spirituale a indivizilor şi a naţiunilor, a devenit o frână în calea acestei dezvoltări. Reacţiile la această situaţie au fost, în mod fundamental, două. Prima reacţie a fost un atac total asupra religiei propovăduite de acea Biserică şi asupra religiei în general şi înlocuirea ei cu o concepţie ateistă despre lume şi viaţă, numită pe rând umanism, iluminism, raţionalism şi pozitivism, cale adoptată în special de Franţa. A doua reacţie a fost reformarea religiei, adică aruncarea peste bord a acelor forme ale religiei creştine care erau aberaţii omeneşti adăugate în cursul secolelor şi întoarcerea la creştinismul originar, biblic. Calea aceasta a fost urmată de Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca şi parţial de Olanda, Germania şi Elveţia.

Să privim puţin mai de aproape la natura şi la conţinutul celor două căi şi să privim apoi la consecinţele care au fost declanşate de o cale şi de cealaltă.

Trebuie să încep prin a face observaţia că noi, românii, am gravitat în sfera franceză şi dintotdeauna ne-a fost lăudată calea franceză, iar literatura marxistă a accentuat şi mai puternic ridicarea în slăvi a umanismului, a iluminismului, a revoluţiei franceze, a raţionalismului francez, a Comunei din Paris, care toate în final au pregătit apariţia marxismului şi a revoluţiei bolşevice. Calea urmată de ţările reformate nu ne-a fost descrisă niciodată în mare detaliu, şi majoritatea românilor n-au înţeles-o niciodată. De aceea, o contestare a valorii căii franceze şi o apologie a căii Reformei, aşa cum o vom face în paragrafele de mai jos, îi va suna cititorului român ca un lucru in­credibil, sau ca un sacrilegiu. Spun „sacrilegiu” cu toate că acest cuvânt desemnează un atac asupra lucrurilor sfinte ale religiei. El se aplică totuşi şi aici, deoarece pentru cei crescuţi în cultura franceză şi apoi în cea marxistă, umanismul, iluminismul, revoluţia franceză, raţionalismul, pozitivismul şi Comuna din Paris sunt noţiuni sacrosante, şi a le contesta valoarea apare pentru ei ca un sacrilegiu.

Vom începe contestaţia noastră prin atacarea cuvântului „umanism”. Pe noi, românii, cuvântul acesta ne induce în eroare prin faptul că în mintea noastră el este identificat cu a fi „uman”, în sensul omeniei româneşti, adică al bunătăţii. Curentul umanist însă, în esenţa lui filozofică, nu are nimic de-a face cu omenia. Umanismul, ca o concepţie despre lume şi viaţă, este opusul teismului. Teismul este concepţia despre lume şi viaţă care pune în centrul său pe Dumnezeu (Teos). Iată esenţa acestei concepţii: Dumnezeu a creat lumea şi pe om şi Dumnezeu energizează, susţine şi conduce lumea, istoria şi pe om spre ţeluri precis definite încă dinainte de creaţie. Dumnezeu a revelat aceste planuri profeţilor, şi suma acestor revelaţii este adunată în Biblie. Apoi Dumnezeu S-a revelat pe Sine însuşi prin Fiul Său Isus Cristos, prin care a şi făcut ispăşirea păcatelor omenirii şi prin care i-a făcut omului acces la Dumnezeu.

Umanismul începe prin a respinge ideea de Dumnezeu, prin a-L exclude pe Dumnezeu din univers. Umanismul îl pune pe om în centrul universului. După umanism, omul este ceea ce are universul mai bun, iar raţiunea umană este autoritatea supremă în univers, împlinirea fizică şi intelectuală a omului, aici şi acum, în singura lui existenţă, este ţelul vieţii şi bunul suprem al vieţii. Umanismul, ca o concepţie despre lume şi viaţă, apărut în secolul al XVI-lea în Europa de Apus, este de fapt ateismul. Iată de ce atunci când prin 1930 s-a format în Statele Unite ale Americii societatea ateilor, ea şi-a dat numele The Humanist Society, şi iată de ce în America termenul de „humanism” astăzi este folosit în sensul de „ateism”!

În secolul al XVII-lea s-a dezvoltat în Franţa curentul iluminist, cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai săi fiind Diderot, Voltaire şi o pleiadă de alţi gânditori şi scriitori care au redactat Enciclopedia Franceză. Ei erau antireligioşi şi atei. Ei înşişi au numit „iluminare” debarasarea lor de religie şi adoptarea unei concepţii ateiste despre lume şi viaţă, şi de atunci încoace se transmite voit concepţia că a fi credincios în Dumnezeu înseamnă a fi bigot, a fi îngust la minte, iar a fi ateu înseamnă a-ţi fi luminat mintea.

Rezultatul direct al umanismului şi al iluminismului în Franţa a fost revoluţia franceză din anul 1789. Această revoluţie ne-a fost prezentată întotdeauna în culori strălucitoare, în ciuda măcelurilor pe care le-a declanşat, a pustiirii spirituale căreia i-a dat naştere şi a culminării ei în războaiele napoleoniene. Revoluţia franceză a fost direct şi violent antireligioasă, şi în anii ei de putere s-a încercat distrugerea creştinismului şi introducerea unei religii în care să fie slăvit numai omul. Interesant este că atât în cursul secolului umanismului, cât şi în iluminism şi în revoluţia franceză, ceea ce a fost ridicat la rang de valoare supremă a fost mitologia greco-romană, un păgânism care este interesat în zeificarea trupului uman, a nudităţii şi a plăcerilor senzuale. Arta sculpturală şi pictura acelor secole stau mărturie acestei concepţii.

Nu, revoluţia franceză nu a fost un fapt „pozitiv” şi glorios, aşa cum ne este ea prezentată, ci a fost o declanşare a urii, a violenţei, şi a spiritului de distrugere. Efectul ei final a fost totala desacralizare a naţiunii franceze. Şi aceasta, aşa cum ne-a arătat Mircea Eliade, nu a fost un câştig, ci o mare şi dezastruoasă pierdere. Ateismul în secolul .al XIX-lea a avansat sub numele de raţionalism şi de pozitivism, şi o ultimă consecinţă a fost o altă sângeroasă revoluţie, Comuna din Paris din 1873, care a fost preludiul revoluţiilor comuniste, cu toate nenorocirile pe care ni le-au adus ele şi pe care, din nefericire, le cunoaştem prea bine.

Oare aceasta era calea necesară pe care trebuiau să meargă inevitabil naţiunile? Dacă toate naţiunile europene ar fi mers pe această cale, am fi, probabil, forţaţi să răspundem afirmativ la această întrebare. Dar nu aşa stau lucrurile. O serie de alte naţiuni europene au urmat o altă cale. în loc să meargă spre respingerea religiei creştine, spre ateizare, care a dus apoi la revoluţii sângeroase şi nenorocitoare de indivizi şi de naţiuni, alte ţări au ales calea reformării religiei creştine.

Care a fost esenţa Reformei? Datorită faptului că Reforma nu a pătruns în nici una din ţările Europei de Răsărit, românii nu i-au înţeles niciodată esenţa şi valoarea. Când românii însă călătoresc în ţările care sunt rod al Reformei şi văd acolo ordinea, curăţenia şi spiritul de disciplină şi de cinste şi văd dezvoltarea şi belşugul acelor societăţi, le trebuie destul de multă vreme până să înţeleagă şi să admită că toate acele lucruri se datorează în mod direct religiei reformate. Esenţa Reformei este reîntoarcerea la Biblie şi acceptarea acesteia ca singura sursă de îndrumare spirituală şi de formare a unei concepţii despre lume şi viaţă.

Să luăm pentru exemplificarea reformei şi a efectelor ei cazul Angliei. Am văzut că în Franţa s-a trecut de la umanism la iluminism şi apoi, ca rezultat direct, la ferocitatea terorii revoluţiei franceze. În timpul acesta, Anglia trecea prin stadii de o natură cu totul diferită. Întâi a fost reforma făcută de Henric al VIII-lea şi consolidată de Elisabeta I. Înflorirea economică şi dezvoltarea Angliei ca forţă mondială în acea vreme (sec. al XVI-lea) sunt bine cunoscute. Secolul al XVII-lea a fost caracterizat printr-o adâncire a Reformei determinată de mişcarea puritană. Puritanii cereau o şi mai radicală reformă, adică o mai totală ataşare de Biblie şi o trăire în puritatea cerută de Biblie. În prima parte a secolului al XVIII-lea, când în Franţa a început să triumfe iluminismul ateu, o serie de gânditori englezi tindeau să ducă şi Anglia pe acea cale. Această tendinţă a fost însă înfrântă de mişcarea de renaştere spirituală provocată de marii predicatori John Wesley şi John Whitefield, cunoscută sub numele de Methodist Revival (trezirea spirituală sau renaşterea metodistă). Dacă reforma engleză din secolul al XVI-lea şi mişcarea puritană din secolul următor fuseseră pornite de sus în jos, de la teologi şi academici şi nobili spre mase, trezirea metodistă a atins direct masele populare şi a produs o reînnoire spirituală care astfel a afectat profund întreaga naţiune.

În istoriografia engleză se scoate în evidenţă faptul că acţiunea de înnoire spirituală biblică generată de metodism a produs şi a influenţat o serie de parlamentari britanici care au iniţiat şi introdus legi profund umanitare, ca abolirea sclaviei, îmbunătăţirea situaţiei muncitorilor, şi mai târziu a dus la crearea de sindicate, de societăţi de binefacere, la crearea spitalelor etc. Toate aceste îmbunătăţiri ale vieţii sociale s-au produs din impulsul produs de întoarcerea la Biblie, dovedind astfel fără putinţă de tăgadă că revoluţia sângeroasă nu este necesară pentru introducerea de schimbări sociale radicale. Faptul acesta va deveni şi mai vizibil pentru oricine care şi-ar lua timp să studieze şi istoria celorlalte ţări ale Reformei: Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Germania, Finlanda, Elveţia.

Turistul român care poate călători prin Europa ar face descoperiri senzaţionale dacă ar vizita ţări protestante şi apoi ar trece din acestea spre cele catolice (Franţa, Spania, Italia). Diferenţa de ordine, curăţenie şi disciplină este de-a dreptul şocantă.

Un istoric şi gânditor american de origine cehă, Michael Novak, a scris recent o carte majoră intitulată The Spirit of The American Capitalism (Spiritul capitalismului american). Subliniez faptul că Novak este romano-catolic. El analizează însă istoria ultimelor cinci secole în Europa şi în cele două Americi (de Nord şi de Sud) şi arată cum protestantismul a declanşat spiritul creator al popoarelor şi a produs ţările cele mai bogate din lume. De asemenea el arată cum catolicismul a frânt dezvoltarea economică a unor ţări ca Spania, Portugalia şi ţările din America Latină, cu toate că resursele acestor ţări nu erau cu nimic mai prejos decât cele din ţările reformate. Celor ce vor să cerceteze subiectul acesta al religiei reformate ca factor decisiv în problema unor ţări extrem de productive şi a unor civilizaţii deosebit de avansate le recomand să citească această carte. În ea vor găsi bibliografie pentru un studiu comprehensiv al problemei.

Ceea ce vreau eu să realizez aici este să-l ajut pe cititorul român să îndrăznească să regândească o serie de concepte pe care le-a luat dintotdeauna ca pozitive: umanism, iluminism, revoluţia franceză, pozitivism, Comuna din Paris. Toate acestea au declanşat în final nenorocirea marxistă, revoluţia bolşevică şi înrobirea comunistă. Toate manualele de istorie scrise de marxişti ne stau mărturie, căci ele prezintă aceste noţiuni ca pozitive şi nu se sfiesc să prezinte aceste mişcări ca precursoare ale marxism-leninismului! Aceste concepţii şi aceste revoluţii nu erau necesare şi nu erau inevitabile pentru progresul social. Ţările reformate, care au ales o altă cale, şi astfel au progresat mult mai bine şi mult mai mult, ne dovedesc cu prisosinţă acest lucru.

Am spus însă că este greu ca omul să se elibereze de concepte pe care o viaţă întreagă le-a luat ca de la sine înţelese, ca adevăruri evidente şi absolute.

Se cere curaj şi multă înţelepciune pentru a îndrăzni să-ţi revizuieşti conceptele, să recunoşti că ai gândit greşit şi să începi totul de la capăt, adoptând noi concepte şi reclădindu-ţi eşafodajul gândirii pe noi baze, pe noi principii.

La un asemenea curaj şi la o asemenea înţelepciune îi chemăm noi pe români în aceste pagini de carte.

CAPITOLUL 3

Concepţia despre lume şi viaţă – factor determinant al naturii societăţii în care trăieşti

Marxismul a căutat să ne convingă că baza produce suprastructura, că, adică, ideile, concepţiile, legile, credinţele sunt produse de factori economici şi sociali. Realitatea este exact opusă. Ideile, concepţiile, credinţele care formează concepţia despre lume şi viaţă determină tipul de economie şi felul de societate pe care le creăm şi felul de viaţă pe care îl adoptăm ca indivizi. Am indicat deja în capitolul precedent că religia catolică a produs un anume tip de societate, Reforma a produs cu totul alt tip de societate, iar umanismul şi ateismul au produs o societate iarăşi radical diferită de celelalte. Şi modul de viaţă al indivizilor este diferit în societăţile acestea.

Este foarte important să înţelegem şi să ne însuşim această idee. De aceea o voi mai ilustra aici prin compararea sistemului de guvernământ american cu cel sovietic.

Vom merge înapoi la secolul al XVIII-lea. În acea vreme ţinuturile din America de Nord erau colonii engleze. O mare parte dintre puritanii englezi emigraseră în acele colonii. Paralel cu trezirea sau renaşterea spirituală produsă de metodişti în Anglia, în coloniile americane a avut loc marea trezire produsă de Jonathan Edwards şi întărită de John Whitefield, care a venit din Anglia în America.

Revitalizarea aceasta spirituală din America era de nuanţă puternic calvinistă, şi una dintre concepţiile de bază ale calvinismului a fost credinţa în totala depravare sau corupţie a caracterului uman, atât de totală încât numai intervenţia radicală a lui Dumnezeu cu harul Lui mântuitor îl poate salva pe om. Omul are nevoie de o recreare, şi aceasta o poate face numai Isus Cristos.

Ei bine, când s-a produs mişcarea de independenţă a coloniilor americane şi când delegaţii acestor colonii s-au întâlnit să discute noua formă de guvernământ a Statelor Unite, aceşti delegaţi erau formaţi la şcoala aceasta de gândire reformată, care credea în totala depravare a omului. Oamenii aceştia mai credeau şi că puterea corupe şi că puterea absolută corupe în mod absolut. Problema pe care şi-au pus-o deci aceşti oameni a fost următoarea: să nu creăm un sistem de guvernământ în care un om deţine toată puterea, căci el va deveni atunci un tiran, ci să creăm un sistem de aşa natură încât niciodată un om să nu poată acumula toate puterile în mâinile sale, să împărţim puterea în mai multe locuri sau la mai multe grupuri de oameni, în aşa fel încât fiecare grup să-l poată controla şi restrânge pe celălalt. Aşa s-a ajuns la divizarea puterii în trei: puterea legislativă (Camera Reprezentanţilor), puterea executivă (preşedintele şi guvernul), şi puterea juridică (Curtea Supremă).

De două sute de ani acest sistem funcţionează extrem de bine, şi este singura democraţie care a durat în aceeaşi formă două sute de ani în istorie. Să ţinem însă minte că acest sistem democratic bazat pe divizarea puterilor şi pe verificarea şi ţinerea în frâu sau echilibrarea puterilor una de către cealaltă s-a creat datorită concepţiei biblice despre natura coruptă a omului!

Tot în secolul al XVIII-lea, atât iluminismul francez cât şi, mai ales, romantismul au lansat ideea că omul de la natură este bun şi că numai societatea sau oraşul l-a corupt pe om. Dacă omul este descătuşat de societatea oprimatoare, dacă omul iese în natură, dacă este eliberat, omul revine automat la bunătatea lui naturală. Singurul lucru de care au nevoie oamenii pentru a redeveni buni este libertatea. Cât de „adevărată” este această teorie s-a putut vedea în anii revoluţiei franceze: oamenii care „s-au eliberat” au început apoi să se ucidă unii pe alţii în acei ani ai teroarei. Napoleon a pus capăt fratricidului, dar el n-a făcut altceva decât să îndrepte apoi masele spre cucerirea celorlalte ţări ale Europei în devastatoarele războaie napoleoniene.

Ideea bunătăţii naturale a omului a fost preluată de marxism. Ideea aceasta spune că într-o societate de oameni buni, celor mai buni dintre cei buni li se încredinţează puterea – absoluta putere – de a-i conduce pe toţi ceilalţi.

Când Lenin a preluat puterea, pe baza aceasta a bunătăţii naturale a omului, el a conceput un sistem de guvernământ în care un singur om să acumuleze absolut toate puterile. Şi rezultatul n-a întârziat să se arate, atât în teroarea lansată de Lenin însuşi, cât şi în teroarea stalinistă, apoi în cea maoistă şi în cea ceauşistă.

Când Mihail Gorbaciov stătea de vorbă cu preşedintele Reagan în Islanda, soţia lui, Raisa, a vizitat, printre altele, o biserică. Acolo ea a fost întrebată dacă crede în Dumnezeu. „Nu,” a răspuns ea, „eu nu cred în Dumnezeu, eu cred în bunătatea omului.” Noi cu toţii ştim astăzi la ce tragedii ne-a adus această credinţă în bunătatea omului. Dar ceea ce vreau să vedeţi este că o idee, care în aparenţă n-ar fi prea importantă, aceea a depravării sau bunătăţii naturale a omului, a dat naştere la sisteme de guvernământ radical diferite, cu consecinţe extraordinare pentru calitatea vieţii a sute de milioane de oameni!

Este, aşadar, absolut necesar să examinăm concepţia despre lume şi viaţă a românilor şi să vedem dacă nu cumva şi aici sunt necesare schimbări radicale. Lăsăm la o parte concepţia marxistă, care ne-a fost impusă prin brutală îndoctrinare. Sentimental nu ne leagă nimic de ea. Problema este doar cum să identificăm în gândirea noastră elementele marxiste care mai stăruie acolo şi să ne scăpăm de ele. Dar problema este: cu ce le înlocuim? Şi, în general, lepădându-ne de concepţia marxistă despre lume şi viaţă, la ce ne întoarcem? La spiritul francez totalmente desacralizat de astăzi? Sau la tradiţii româneşti mai vechi?

O posibilitate ar fi să ne întoarcem la catolicism. În anul 1701, o parte dintre românii din Ardeal au făcut această alegere. Atunci, unirea cu Roma le-a deschis românilor ardeleni calea spre şcolile apusene, în special cele de la Viena şi de la Roma. Tinerii care au studiat în Apus s-au întors apoi acasă şi au produs o renaştere a românilor, o repunere a lor în circuitul de idei european, o emancipare a lor până la actul final al unirii cu patria mamă în 1918.

Prin decretul din 1 decembrie 1948, regimul comunist i-a forţat pe cei un milion şi jumătate de români catolici să se întoarcă în Biserica Ortodoxă. Episcopii şi marea majoritate a preoţilor români greco-catolici au refuzat reunirea cu Biserica Ortodoxă şi au preferat lungi şi grei ani de închisoare. O mare parte dintre ei au murit ca martiri. Şi noi trebuie să ne plecăm cu respect în faţa martirajului lor pentru credinţă. Ei au fost cei mai curajoşi români într-o vreme când majoritatea românilor au plecat capetele şi s-au supus tuturor umilirilor şi compromisurilor de dragul supravieţuirii fizice.

Cu siguranţă, într-o Românie liberă de mâine, greco-catolicii vor trebui să fie liberi să-şi refacă cultul şi să-şi recapete bisericile şi şcolile. Ei vor avea încă de adus bogate contribuţii la viaţa intelectuală şi spirituală a naţiunii. Dar religia catolică în totalitatea ei nu s-a dovedit a fi cel mai bun mod de înţelegere a religiei creştine şi nici cel mai bun ferment pentru dezvoltarea vieţii spirituale a individului şi a naţiunii. Vom căuta să arătăm ceva mai târziu de ce stau lucrurile aşa. Înainte de aceasta însă trebuie să analizăm o altă alternativă care îi este oferită în mod natural şi evident poporului român, şi anume, ortodoxia.

Celor 17 milioane de români care, formal, aparţin de Biserica Ortodoxă li se spune mereu că această religie este „legea strămoşească” şi că a te lepăda de această „lege” este ca şi când te-ai lepăda de a fi român. Oameni de mare cultură, care ne impun mare respect, cum ar fi Lucian Blaga, ne spun uneori că ortodoxia a format sufletul românesc şi că, de aceea, românul care este român nu poate fi decât ortodox. Ni se spune că ortodoxia a definit şi a dat conţinut spiritului naţional şi că ortodoxia este păstrătoarea specificităţii româneşti şi, prin urmare, românii, pentru a fi credincioşi lor înşile, trebuie să rămână ortodocşi.

A contesta aceste noţiuni este desigur o acţiune delicată: ea pune în discuţie ceea ce au oamenii mai sfânt. Aceasta se poate vedea şi din faptul că mulţi români, deşi în concepţia lor sunt necredincioşi sau au doar o vagă înţelegere a credinţei ortodoxe, au totuşi un ataşament sentimental foarte puternic faţă de ceea ce este tradiţia românească şi faţă de „legea strămoşească”.

Şi totuşi, contestarea este absolut necesară. O impune studiul istoriei şi o impune studiul Bibliei.

Ceea ce-mi uşurează aici situaţia de contestator este faptul că această contestare au făcut-o înainte de mine cei mai mari istorici români şi unii dintre cei mai mari oameni de cultură ai neamului nostru. În capitolul următor veţi putea citi ceea ce au scris ei pe această temă.

CAPITOLUL 4

Mărturia marilor istorici români

În anul 1934 a apărut la Bucureşti o carte intitulată Legea strămoşească, văzută şi descrisă de istoricii români cei mai de seamă şi de profesorii de la facultăţile de teologie ortodoxă. Cartea a fost retipărită la Roma în anul 1968 şi apoi la München în anul 1985.

Autorul acestei cărţi, N.V. Pantea, nu face altceva decât să culeagă din toţi istoricii români cei mai mari referiri la religia românilor. Prin citate din aceşti istorici, el arată mai întâi că de la începuturile creştinării lor şi până în anul 870 românii au fost legaţi de creştinismul apusean, romano-catolic, şi prin aceasta au fost în sfera de cultură a Apusului. Prin urmare, dacă am fi exigenţi cu noi înşine şi cu adevărul, am spune că ,,legea strămoşească” a românilor a fost religia romano-catolică.

Formarea noastră ca neam şi dezvoltarea noastră spirituală şi culturală de două mii de ani încoace au fost determinate de evenimente istorice pe care nu noi le-am iniţiat, ci cărora le-am fost victime.

Unul dintre evenimentele istorice nenorocite care ne-au afectat în mod radical, dând o nouă structură gândirii şi trăirii noastre spirituale, a fost o cucerire străină (una dintre multele!), şi anume cucerirea bulgară. Stăpânirea bulgară a fost cea care ne-a obligat să ne schimbăm religia.

Bulgarii s-au creştinat în anul 864. După creştinare, ei au oscilat câţiva ani între Roma şi Bizanţ. În cele din urmă, în anul 870 ei au decis să se asocieze cu Bizanţul şi să accepte ritul ortodox. Câţiva ani mai târziu, au decis să introducă în biserici, în locul limbii greceşti, limba slavonă. Fiindcă românii se aflau sub stăpânirea imperiului bulgar, automat s-a introdus şi în bisericile lor ritul bizantin şi limba slavonă.

De aici încolo îi lăsăm pe istoricii români să ne vorbească despre modul în care au trecut românii în sfera bizantină şi-i lăsăm pe ei să aprecieze consecinţele acestei schimbări. Subliniem faptul că toţi istoricii pe care îi cităm au fost ortodocşi. Începem cu un citat din Xenopol.

“Întoarcerea Românilor dela Creştinismul roman la cel bulgar a fost datorită unei apăsări exterioare, căci nu exista nici un motiv care să fi făcut pe Români a lepăda o formă de religie pe care o înţelegeau, şi a lua pe una pentru care nu aveau nici o înţelegere… Ce motiv ar fi putut împinge însă pe Români a înlătura forma poporană a religiei lor şi a adopta una din care nu înţelegeau nici o singură vorbă? Dinaintea puterii însă şi a autorităţii trebuia să se plece acel supus şi îndată ce câţiva preoţi bulgari vor fi găsit o vieaţă uşoară şi mănoasă între Români, numărul lor va fi crescut pe fiece zi: apostolii bulgari se vor fi adaus fără încetare, pentru a răspândi învăţătura lor între Români. Astfel în puţin timp, sprijinit pe braţul autorităţii seculare, pe care totdeauna clerul a ştiut să-l iee în ajutorul său, s’a lăţit şi întărit Creştinismul bulgăresc între Românii din Dacia Traiană”.

„Există o tradiţie la Români, care ne-a fost păstrată de Dimitrie Cantemir. Ea spune că: „înainte de sinodul dela Florenţa, Moldovenii, după exemplul celorlalte naţii cari îşi trăgeau limbile lor din graiul roman, întrebuinţau literile latine. Dar fiindcă în acel sinod mitropolitul Moldovei trecuse în partea Latinilor, urmaşul său Teoctist, diaconul lui Marcu Efesianul, de neam bulgar, pentru a desrădăcina cu atât mai mult din Moldova sămânţa catolicismului şi să ridice totdeauna tinerilor putinţa de a ceti sofismele Latinilor, a încredinţat pe Alexandru-cel-Bun că, nu numai să surgiunească din ţară pe oamenii de altă credinţă, ci să scoată şi literile latine din toate scrierile şi cărţile, şi să întoarcă în locul lor pe acele slavone” [1].

„Legenda este de o mare importanţă. Se vede din ea că poporul moldovenesc pe timpul lui Cantemir, punea în legătură o ceartă între biserica latină care fusese mai înainte la el, şi acea slavonă, cu schimbarea alfabetului latin în acel cirilic”.

„Păstrarea acestei tradiţii, în o altă formă şi pe o altă cale, ne va lumina însă şi mai mult asupra adevăratului ei înţeles. În o carte tipărită la Buda în limba bulgară în 1844 întitulată Tarstvenica, în care se cuprind biografiile domnilor bulgari, autorul ei, raportându-se la nişte manuscripte vechi spune:

„S’au însemnat în nişte cărţi vechi scrise de mână că după reposarea patriarhului bulgar, Sfântul Ioan carele a ridicat pe Asan la împărăţie, a chemat Asan dela Ohrida pe părintele Teofilact, a luminat şi a curăţit toată Bulgaria de eresurile de cari multe se aflau atunci în ea. După aceea a invitat pe împăratul Asan de a trecut în Valahia, să o cucerească şi să o cureţe de eresul roman, care pe atunci domnea în ea; şi Asan s’a dus şi a supus amândouă Valahiile sub stăpânirea sa, şi a silit pe Valahi, cari până atunci citeau în limba latină, să lese mărturisirea romană, şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară, şi a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi de atunci Valahii au început a citi bulgăreşte”.

„Paralela bulgară a legendei române este mai raţională. Ea spune anume că Asan ar fi scos limba latină din biserica română, pentru a îndepărta eresul roman şi a introdus limba bulgărească. Mai notăm şi că legenda bulgară urcă mai sus în timp înlocuirea Creştinismului latin la Români prin acel bulgar, punându-o pe timpul Asăneştilor”.

„Asemenea concordanţă deplină între două legende păstrate la popoarele române şi bulgare, cari ambele arată, că înainte de a fi limba bulgară în biserica română, era cea latină, dobândeşte o însemnătate mult mai mare decât s’ar cuveni a se da unor simple poveşti. Potriveala cea neaşteptată a două izvoare atât de deosebite, dar cari puteau fi atât de bine informate, deoarece se raportau la fapte petrecute între ambele popoare, dă acestor legende valoarea unor mărturii istorice, care nu pot fi trecute cu vederea. Putem deci privi ca un punct stabilit, acela că înainte de Creştinismul bulgar, fusese la Români unul de formă romană, cu limba latină ca limbă a predicării, încât se adevereşte şi astfel inferenţa trasă mai sus din cercetarea terminologiei bisericeşti. Mai departe ambele legende atribue schimbarea limbii liturghiei din latină în slavonă, unui act de autoritate: cea moldovenească lui Alexandru-cel-Bun, cea bulgărească lui Asan, împăratul Bulgarilor. Ambele legende conţin însă neexactităţi istorice. Astfel sinodul dela Florenţa s’a ţinut tocmai în 1437, când Alexandru-cel-Bun murise acum de patru ani; iar împăratul Asan care se răsculase contra Bizantinilor, numai de cuceriri nu avea timp la nordul Dunării. O singură dată trecu el peste Istru “în vecina Scitie”, nu însă cucerind, ci fugind bătut, înaintea împăratului Isaac Angelul. Apoi pe timpul lui Asan, 1185-1196, nici nu exista o Valahie la nordul Dunării, cu atât mai puţin două, ci numai o Scitie era cunoscută, încât se vede foarte lămurit caracterul legendar al ambelor arătări, adică tocmai îmbrăcarea unui adevăr în concepţii posterioare, contimporane cu naşterea acestor poveşti”.

„Desbrăcând îndoita legendă de partea cea adausă de neştiinţa poporului, rămâne ca miez al ei, faptul că înainte de Creştinismul bulgar era la Români Creştinismul roman, care tocmai fusese scos cu violenţă de către un împărat bulgar, ceea ce însă se petrecu mult înaintea lui Asan, pe timpul tocmai a regelui Bogor sau a urmaşului său Simion” [2].

Aceste evenimente istorice sunt consemnate şi de istoricul D. Onciul:

“În atârnare politică de statul Bulgar, Românii au urmat să fie şi în atârnare bisericească de acesta, aşa încât şi la ei s’a introdus limba slovenească în biserică, în locul celei latine dela început. Prin statul bulgar şi prin biserica bulgară, Românii din Dacia au fost despărţiţi definitiv de atingerea cu imperiul şi de lumea latină, rămânând supuşi mult timp influenţei slave. Stăpânirea bulgară în Dacia a fost desfiinţată prin Unguri; iar influenţa bisericii bulgare a continuat până la organizarea bisericii române în secolul al XIV-lea, după întemeierea principatelor” [3].

În altă parte, D. Onciul scrie:

„Pe atunci toată Dacia, afară de Moldova, era dependentă de imperiul bulgar, în această dependenţă Românii din Dacia au primit şi ei ritul slav, păstrat în biserica bulgară şi după restabilirea legăturilor cu Roma sub Simeon. Legăturile noastre cu biserica bulgară continuând şi după desfiinţarea imperiului bulgar (1018), ritul slav a prins rădăcini atât de adânci la noi, încât el se menţinu în biserica noastră până în secolul XVII-lea. Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei” [4].

Încă un citat din D. Onciul referitor la aceleaşi evenimente:

„De imperiul lui Boris atârna aproape toată Dacia Traiană (Ţara Românească, Ardealul şi părţile răsăritene ale Ungariei), cu voievodate şi cnezate dependente de imperiul bulgar. Stăpânirea asupra acestor părţi (în formă de suzeranitate) până la cucerirea ungurească şi parte până la desfiinţarea imperiului (1018), adeverită prin mai multe mărturii şi indicii istorice, este netăgăduită, afară doar de cine nu vrea să înţeleagă istoria noastră…”

“În asemenea legături cu Bulgarii, Românii din Dacia, ca şi cei din dreapta Dunării din cuprinsul imperiului bulgar, au împărţit cu ei soarta în stat şi biserică. Prin Bulgari şi odată cu dânşii, noi am fost despărţiţi de biserica romană; dela dânşii am primit limba slavonă în biserică şi stat, care domină apoi vieaţa noastră intelectuală până în secolul XVII. Aşa ne-a fost fatalul destin al istoriei”.

„Tradiţia noastră cu „Formos papa”, în a cărui vreme „pravoslavnicii Români s’au despărţit de Romani”, confirmă în mod surprinzător aceste deducţiuni din mărturiile istorice” [5].

Un alt istoric român, N. Dobrescu, scrie despre aceleaşi evenimente:

„E foarte remarcabil că asupra acestui fapt s’a păstrat la noi o tradiţiune bisericească, căci ea are ştire despre oarecari legături bisericeşti pe cari noi le-am fi avut cândva cu Formos papa, şi că noi atunci ne-am despărţit de latini, când acel Formos – cum zice tradiţiunea noastră, întorcând lucrurile pe dos – a trecut dela pravoslavie la latinie, în loc să zică: când noi (Românii) am trecut dela latinie adică dela ritul latin, care era până atunci în secolul al IX-lea, la noi în biserică, la pravoslavie, adică la ortodoxie adusă la noi de bulgari, cari ne stăpâneau politiceşte, căci prin ruptura cu Roma făcută în acest timp, limba latină era scoasă cu totul din biserica bulgară, iar resturile care se mai găseau au dispărut cu timpul. Românii fiind atunci dependenţi de stăpânirea bulgară a trebuit să dispară şi la noi liturghia latină din biserica noastră şi a fost înlocuită cu liturghia slavă introdusă în imperiul bulgar” [6].

Românii ajung la dependenţă canonică de biserica bulgărească. Xenopol scrie:

„Dacă Creştinismul la Români îmbracă forma bulgărească şi fu introdus la ei cu violenţă de către stăpânii lor, Bulgarii de peste Dunăre, este evident că ţările române, şi cu deosebire Transilvania, trebuiau să fie supuse canoniceşte unui scaun bulgăresc. Cu toate aceste în rândul episcopiilor bulgăreşti enumerate de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul, după răsturnarea întâiului Imperiu Bulgăresc, în hrisovul prin care recunoaşte autocefalia metropoliei din Ohrida, nu se vede trecută nicio episcopie cu reşedinţa dincoace de Dunăre; dar împăratul adaugă în acest hrisov că lasă sub jurisdicţia Ohridei şi pe Valahii din toată Bulgaria, de al cărui scaun trebuiau să asculte cu toţii”.

„Se vede din această dispoziţie specială pentru Valahi, că pentru dânşii nu existau scaune episcopale deosebite, şi că ei ascultau, direct de patriarhia bulgărească” [7].

Xenopol adaugă mai departe:

„Rezumând cercetările de până aci asupra bisericii bulgăreşti la Românii din Dacia Traiană, încheiem: 1) că forma bulgară a Creştinismului s’a substituit în chip violent celei vechi romane; 2) că Românii fură menţinuţi sub autoritatea directă a patriarhului bulgăresc, fără a li se constitui nişte episcopi speciali, până după căderea imperiului întâiu bulgar şi trecerea ţărilor române sub altă stăpânire, când atunci apar şi episcopi români la nordul Dunării; 3) că din aceste legături vechi ale Românilor cu patriarhia bulgară, al cărei de pe urmă scaun fu Ohrida, se explică supunerea ierarhică a bisericilor române, constituite mai târziu, sub această patriarhie” [8].

Onciul confirmă aceste fapte:

„În dependenţă de imperiul bulgar Românii din nordul Dunării au primit organizaţia lor bisericească sub ierarhia bulgară, cu limba bisericească slavă, introdusă în Bulgaria (după 885) prin discipolii lui Ciril şi Metod, apostolii Slavilor. Şi după desfiinţarea imperiului bulgar, ei au continuat să fie sub arhiepiscopatul de Ohrida (ultima capitală a imperiului, cu scaunul episcopal) până la înfiinţarea mitropoliilor româneşti ale Ungrovlahiei (1359) şi Moldovei (1401)” [9].

Să vedem în continuare cum apreciază istoricii români intrarea românilor în sfera ortodoxiei slavone. Iată ce scrie Xenopol:

“Înrâurirea bisericii bulgăreşti asupra minţii şi desvoltării poporului român, care ţinu aproape opt veacuri, fu din cele mai dăunătoare. Devenind, prin o urmare fatală, şi limba Statului şi aproape singura scrisă şi citită, limba bulgară împiedeca cultivarea graiului naţional pentru acest răstimp atât de îndelungat. Atare predominare a bulgarismului la Români nu se poate asemăna cu aceea a limbii latine în biserica şi Statele apusene; căci aici, deşi o limbă străină slujea la început pentru transmiterea gândirilor, această limbă străină conţinea cheia unei comori întregi de idei înalte, de forme măiestre, de învăţături preţioase, cari pătrunseră încurând tocmai prin acest canal, minţile mulţimii, şi desţelenindu-le, le făcură destoinice pentru civilizare şi pentru spornica rodire de mai târziu a graiului naţional. Limba latină fu o şcoală pentru limbile poporane. La noi slavismul, tâmpit, orb şi lipsit de orice idee, apăsa ca un munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă niciun folos, îngroşind tot mereu întunerecul care-i cuprinsese minţile, în loc de a-l împrăştia. Limba slavonă înnăbuşi gândirea românească”.

„De aceea pe când în apusul Europei, întrebuinţarea limbii latine aduse şi efecte pozitive şi rodnice asupra cugetării omeneşti, la Români predominarea slavismului a distrus numai, fără a crea nimic, înrâurirea lui pozitivă, urmele lăsate de el în conştiinţa românească sunt aproape nule. Cuvintele slavone introduse prin biserică, sunt acele ce s’au prins mai slab de graiul poporului român, deci acele ce s’au deslipit mai uşor în timpurile mai nouă. Ele nu pătrunseră în organismul viu al limbii, nu se întrupară în ea, nici nu făcură cu ea o parte întregitoare. Suprapuse adeseori cuvintelor romanice, ele au fost aruncate departe de graiul poporului, îndată ce struna română atinsă de degetul regenerării, sbârnăi puternicul său sunet. Cu totul alta este înrâurirea directă slavonă, stabilită prin contactul dela popor la popor. Aici cuvintele împrumutate dela Slavi rămaseră contopite în limbă, astfel că astăzi ele sunt cu neputinţă de alungat din ea, fără a o sărăci, fără a rupe din arborele ei multe frunze grase, multe flori mirositoare. Aici vedem dimpotrivă o înrâurire firească, primită de bună voie şi plăcere, de limba şi simţul poporului. Dincolo una măestrită şi silită, suferită de graiul şi de mintea Românilor timp de veacuri întregi, dar pe care, la un timp dat, o scutură şi o respinse” [10].

Tot Xenopol scrie în alt loc:

„La niciun popor din Europa nu a fost mersul ideilor atât de împiedecat ca la acel al Românilor. Dela dispărerea Daciei în noianul năvălirilor barbare, când se stinse facla culturii care începuse a străluci în provincia romană până la timpurile ce ne ating mai de aproape, poporul român s’a svârcolit mai cu deosebire în mişcări fizice, iar cele intelectuale frământară mai puţin decât toate a lui fiinţă”.

„Poporul român moştenise dela Romani, elementul de căpetenie din care se zămislise, limba sa neolatină şi religia creştină, două pârghii de cultură, care îmbinate ar fi putut grăbi, îndată ce vremurile se mai liniştiră, reîndrumarea civilizaţiei. Timpurile furtunoase ale năvălirilor adusese însă, în afară de sălbătăcirea deprinderilor, provocată prin o stare bântuită şi neaşezată, şi întemeierea unei înrâuriri străine statornice şi trainice, care trebuia să dăuneze mult mai puternic spiritul român decât sdrobirea vieţii sale civilizate de altă dată. Dacă starea chaotică produsă prin prăbuşirea barbarilor asupra Daciei avusese de efect nimicirea vieţii culturale trăite de Daco-Romani în ţara lor, introducerea limbii slavone în biserica şi statul român împiedecă pentru secoli îndelungaţi reînnodarea firului cultural, rupt prin violenţa năvălirii”.

„Predominarea acestei limbi străine în forma principală de cultură a timpului, religia, începu îndată după căderea ţărilor nord-dunărene sub stăpânirea Bulgarilor, şi anume după ce acest popor însuşi primi ritul slavon, introdus de Metodiu şi Ciril mai întâiu în Moravia, şi apoi în biserica lui, cum am văzut-o aiurea, în timpul imperiului întâi al Bulgarilor, care dispare de pe scena lumii în anul 1081. Creştinismul roman fu suplantat cu violenţă prin acel bulgăresc, şi de atunci înainte exprimarea gândirii româneşti în chipul trainic al scrierii deveni slavonă. Limba latină în loc de a se menţinea în sfera închinării religioase, fu alungată cu totul din întrebuinţarea reflexivă a poporului român, şi el în loc de a-şi păstra comunitatea sa intelectuală cu popoarele latine ale Europei apusene din care făcea parte prin origina lui, intră în legătură prin forma cultului său, şi în curând prin aceea a întregei sale vieţi culturale, cu popoarele slavone. El se apropie încă şi mai mult de aceste, când la 1054 despărţindu-se biserica ortodoxă de cea catolică, Românii ca unii ce profesau creştinismul bulgar, luară şi ei parte cu ortodoxii contra creştinilor apuseni”.

„De atunci şi până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, forma superioară, adică scrisă a gândirii româneşti se rosti în limba slavonă. Ca un munte zăcu această limbă străină pe întreaga comoară intelectuală a poporului român timp de aproape opt veacuri, înnăbuşind orice manifestare mai înaltă a cugetării, care chiar dacă s’ar fi putut ivi, nu putea să se desfăşure” [11].

„Aceasta predomină exclusiv în slujba bisericească şi în cancelariile domneşti; de aceea toate cărţile ce se întrebuinţau în biserică în veacurile al XIII-lea, XIV-lea, XV-lea şi cea mai mare parte din al XVI-lea sunt scrise în limba slavonă; toate documentele ce ne-au rămas din aceste vremuri sunt redactate în aceeaşi limbă” [12].

  1. Iorga este de aceeaşi părere cu privire la influenţa slavo-bulgară:

„Aceasta e cultura pe care o puteau da învăţaţii din Moldova şi Ţara-Românească: călugări după asemănarea celor din Serbia, ei ţineau cu îndărătnicie la singura carte legiuită şi plăcută lui Dumnezeu, cartea slavonă. Literatura românească nu putea porni dela dânşii, cari cântau pe bulgăreşte până şi isprăvile lui Ştefan-cel-Mare” [13].

Cu toată influenţa masivă şi îndelungată slavo-bulgară, românii au păstrat cu tenacitate terminologia creştină de bază din limba latină. Unii istorici înţeleg din aceasta că legătura spirituală a românilor în Roma a rămas neruptă. Iată ce scrie profesorul universitar D. Drăghicescu:

„Din punctul de vedere al culturii, biserica era temelia vieţii culturale a Românilor. Cum biserica română era în totul slavă, cultura noastră întreagă era slavă. Pe lângă cele 7-8 sute de cuvinte slavone ale graiului vorbit, întreaga limbă română scrisă era slavă, ca şi alfabetul cu care se scria. În documentele ţării, limba oficială, în lăuntru şi în afară a fost exclusiv, până la mijlocul veacului XVIII, cea slavă. Prin urmare biserica şi limba, singurele temelii ale vieţii culturale a Românilor, fură multă vreme slavoneşti”.

D-l Iorga arată cum limba slavă veche s’a introdus, mai întâi în biserică şi de acolo a trecut în stat, în documentele oficiale:

„Limba din biserică era, în timpul evului mediu, aceea a culturii generale şi statul la ivirea lui o împrumută pur şi simplu. Instruirea slavonă a învăţaţilor făcu că, în ocaziile din lăuntru, hrisoavele respective sunt scrise în slavoneşte. “Într-adevăr, zice dl Iorga, limba hrisoavelor româneşti, din secol. XVI, în general nu se deosebeşte întru nimic de documentele bulgare din acelaşi timp. Chiar ortografia hrisoavelor slave din Ţara Rom. în sec. XIV, este exact aceeaşi cu a Bulgariei. Formulele de cancelarie sunt aceleaşi; titulaturi, context şi datarea sunt în amândouă ţările aceleaşi, dela crucea cu care încep primele rânduri până la cerneala roşie, cu care sunt scrise caligrafic sub monograma artistic însemnată, totul este identic”.

„Este însă de ţinut în seamă, că în ce priveşte religia, partea ei de temelie, în chestiuni de dogmă, era de origină mai veche decât influenţa Slavilor. Astfel, cuvintele cari corespund ideilor celor mai temeinice ale credinţei sunt latine, cum, spre pildă Dumnezeu, cruce, botez, drac, înger, tâmplă, altar, creştin, păgân, biserică, etc.”.

„Dimpotrivă, trebue avut în vedere că termenii bisericeşti, împrumutaţi dela Slavi, însemnează lucruri de o valoare de a doua mână. Astfel de termeni avem: vlădică, moliftă, utrenie, cristelniţă, clopot, strană, tămâie, precista, stareţ, schimnic, mucenic, potcap, moaşte, spovedanie, capişte, sobor, prohod, propovăduire, pristavire, blagoslovenie, pogribanie, pravoslavnic, bogdaproste, sărăcusta, sărindar, moşchior, colac etc. Toţi aceşti termeni, după cum se vede foarte bine, privesc sau părţi de mică însemnătate din slujba dumnezeească, sau instrumente şi obiecte întrebuinţate în biserică, sau, în sfârşit, numiri particulare pentru unele stări duhovniceşti şi pentru ornamente şi haine bisericeşti, înrâurirea slavonă asupra bisericii române priveşte deci mai mult cultul formal, partea din afară a slujbei, şi o bună parte din organizarea vieţii culturale. Partea lăuntrică a credinţei pare a fi rămasă mai mult în afară de această înrâurire” [14].

De aceeaşi părere este şi istoricul I. Bogdan:

„Continuitatea creştinismului român o dovedeşte terminologia creştină de origine romană; aceasta n’ar exista astăzi în limba română, dacă Românii ar fi încetat vreodată să fie creştini. Aşadar nu creştinismul, ci biserica oficială creştină au luat-o Românii dela Bulgari. De altă parte însă ne-au rămas, prin înrâurirea limbii slave din biserica oficială, cuvinte ca: popă, molitvă, spovădanie, feştenie, blagoveştenie, strană, cădelniţă, tot termeni ce n’au nimic a face cu noţiunile abstracte ale creştinismului, ci se rapoartă numai la ritual şi sunt luaţi din ritualul vechiu bulgăresc al bisericii noastre” [15].

În secolele care au urmat căderii sub turci a Constantinopolului (1453), principatele române au devenit loc de refugiu pentru mulţi călugări şi ierarhi greci. Influenţa greacă a culminat în secolul al XVIII-lea, cu stăpânirea fanariotă din Principate. Să vedem în continuare cum apreciază istoricii români această influenţă asupra mentalităţii românilor.

Iată ce scrie istoricul Gh.M. Ionescu:

„Influenţa culturii greceşti la Români, nu poate fi comparată cu aceea pe care renaşterea italiană a produs-o asupra Franţei în secolul XVI, nici cu influenţa franceză produsă mai târziu asupra spiritului public românesc. Bizanţul căzuse din vechea-i splendoare de odinioară; scriitorii bizantini nu mai compuneau opere originale, ci acum se mărgineau mai mult a rezuma şi compila numai, după capo d’operele autorilor clasici. O civilizaţiune în decadenţă nu poate avea influenţa unei renaşteri. Românii deci, au primit limba şi influenţa culturii greceşti dela Byzantinii decăzuţi, numiti mai târziu şi „fanarioţi”.

„Este în deobşte cunoscut de ce înaltă consideraţiune s’au bucurat şi se bucură încă sfintele Locuri unde a trăit, predicat, murit şi înviat Mântuitorul din partea întregii creştinătăţi, şi cu atât mai mult cu cât „Sfintele Locuri” erau sub Turci. Românii, s’au deosebit de celelalte popoare prin faptul că în loc să considere de sfinte numai „Locurile”, ei au considerat de sfinţi şi pe călugării dela acele „Locuri” şi de prin împrejurimi”.

“În astfel de dispoziţiuni sufleteşti aflându-se Românii se închinau c’o deosebită pietate şi veneraţiune la orice faţă bisericească, care venea de pe acolo”.

„Patriarhiile Orientului ortodox fiind reduse de Turci la cea mai tristă stare, fac apel la Români pentru patronagiu şi milă şi domnitorii români „iubitori de călugări”… îi primesc cu dragoste şi le închină avutele lor mănăstiri. Dar urmaşii acelor miluiţi… în scurt timp din miluiţi, devin poruncitori în propria noastră casă; din prigoniţi prigonitori şi din protejaţi stăpâni adevăraţi şi ca consecinţă fatală ne grecizează biserica, societatea şi şcoala în elementele lor superioare. Astfel grecismul serveşte ca element disolvant, în contra limbii slavone care cade din biserica română, dar care se menţine cu încăpăţânare în cancelariile domneşti”.

„Pe când călugării greci cucereau ţările române pe calea religioasă, nimicind cărţile şi alungând pe de o parte limba slavonă, iar pe de altă împiedecând desvoltarea limbii româneşti prin introducerea limbii greceşti în biserică, elementul grecesc laic, cucereşte ţările pe calea economică, prin comerţ mai întâi, apoi, amicii pretendenţilor la tronurile române dobândind de timpuriu influenţa în stat, ajung prin căsătorii, să pună mâna pe moşiile boierilor, ajung să ocupe cele mai înalte dregătorii în ambele ţări surori, de multe ori în dauna boierilor pământeni”.

„Domnitorii români, prin cultura lor, prin legăturile lor de căsătorie, se grăbesc pe întrecute a atrage învăţaţi greci la curţile lor; fiind doritori de ştiinţa şi luminile greceşti, Domnitorii noştri au păţit ca şi fluturii care oscilează noaptea la lumina lumânării, dar care îşi ard aripele. Ei chiamă în mod inconştient pe greci în ţările lor şi aceasta are ca consecinţă, grecizarea societăţii înalte româneşti şi mai târziu domnia fanariotă”.

„Limba grecească fiind limba Orientului creştin, cu care Românii stăteau în cele mai strânse relaţiuni şi cum elementul grec atât bisericesc cât şi laic, devenise preponderant, Domnitorii români înfiinţează şcoli greceşti, care, fiind întreţinute cu cheltuiala Statului, ajung în scurt timp a fi ridicate la rangul de Academii”.

„Românii învăţând la şcoala grecească, adoptând moda curţii, care era şi ea grecească, stând în strânse legături de prietenie şi căsătorii, au adoptat pe lângă obiceiurile şi portul lor, felonia şi îngâmfarea grecească şi ajunseră a le fi ruşine cu numele de român. „Român e ţăranul, dar eu sunt boier moldovean” declamau cu mândrie elevii lui Cuculi şi Kiriac dela Academia din Iaşi”.

„Influenţa culturii greceşti în biserică a fost covârşitoare. Clerul superior s’a grecizat şi ca consecinţă fatală prin mitropolii, episcopii, prin bisericile mari şi mănăstirile închinate s’a citit, cântat şi predicat în greceşte şi rareori şi în româneşte; legile bisericeşti au fost consultate după autorii cei mai reputaţi, probă, numeroasele şi voluminoasele sintagme şi nomo-canoane de care s’au servit atât profesorii în Academie cât şi prin dicasterii”.

„Rangurile bisericeşti cum şi numele înseninătoare sunt imitate după cele ale bisericii din Constantinopol”.

“Încât priveşte despre moravuri, şcoala greacă a fost detestabilă; ele se resimt şi azi în biserica noastră deşi într’un mod mai ascuns”.

„Prin necontenitele căsătorii ce au avut loc între familiile româneşti şi cele greceşti, a intrat în masa atotmistuitoare românească, mult sânge grecesc, a distrus în parte caracterul românesc, s’a fasonat cugetarea, s’a schimbat sensibilitatea şi acestea se pot vedea şi astăzi în toate manifestaţiunile spiritului românesc, în elementele lui superioare, în politică ca şi în legislaţie, în concepţiunea administrativă ca şi în vieaţa socială, în şcoală ca şi în Biserică” [16].

  1. Drăghicescu scrie astfel despre influenţa nefastă a grecilor în ţările române:

„Se poate zice că nenorocirea grecească, care izbi aşa de crud şi adânc ţările noastre, nu fu decât o urmare firească, fatală a stăpânirii Turcilor în Europa. În deosebi, dela această dată ei se pripăşiră aci sub masca religiei uşor de purtat, şi cu care se putea înşela uşor spiritele simple ale Românilor. Patriarhul Nifon, la venirea lui în Muntenia, în timpul lui Radu al IV-lea, întăreşte şi mai mult înrâurirea grecească în biserică, mai ales dela suirea lui în scaunul Mitropoliei. Această înrâurire devine precumpănitoare sub Neagoe Basarab”.

„Călugării răsăriteni, zice Xenopol, venind din părţile mai apropiate, unde suferise Mântuitorul, erau priviţi nu ca oameni ci ca sfinţi de către bigota poporaţie a ţărilor române, care se simţea prea fericită, când putea să se despoaie în favoarea acelor obraze, ce ştiau aşa de bine să se folosească de prostia lumii. Fapt este că mănăstirile şi mai toate demnităţile bisericeşti fură înţesate cu Greci şi călugări greci, mai în tot cursul veacului XVI. în acest răstimp numai, vedem doi patriarhi greci stabilindu-se în ţară: pe Nifon deja amintit, lângă care trebue să adăugăm pe Pahomie, care „luând clerici şi mireni cu sine au mers în Valahia şi în Moldova, unde a fost primit cu toată evlavia de principi, de boieri şi de tot norodul acelui loc”.

“Într’un cuvânt se poate zice că dacă secolul al XVII este începutul predominării greceşti peste ţările române, întreg veacul al XVI este pregătirea acestei predomniri, pripăşirea şi revărsarea grecismului peste ţarina românească” [17].

Mai departe el adaugă:

„Cu un talent iscusit de insinuare, de care şi azi n’au încetat de a da dovezi, ei îşi făcură necontenit drum în corpul naţiunii româneşti, şi în curând familiile boierilor români fură înţesate de nurori şi de gineri greci. Ţarina mănoasă a strămoşilor noştri încăpu astfel, încetul cu încetul, pe mânile acestor năvălitori subţiri şi paşnici, după cum încă nici azi n’a încetat a face, graţie aceloraşi mijloace” [18].

Iată şi alte informaţii pe care ni le dă Drăghicescu:

„Cari fură însă purtările Grecilor aşezaţi în ţară? Nu putem răspunde mai bine decât citind hrisovul, dat către 1630, întâi de Leon Tomşa şi copiat aproape întocmai, 36 de ani mai târziu, de către Radu Leon, ceea ce dovedeşte că în tot acest răstimp purtarea Grecilor veniţi în ţară rămăsese aceeaşi. Acest hrisov dat de doi domni glăsueşte astfel: „Văzând atâta sărăcie şi pustiire a ţării, căutat-am Domnia mea şi cu tot sfatul ţării ca să aflăm de unde cad acele nevoi pe ţară, şi aflatu-s’a şi s’a adeverit că toate nevoile şi sărăcia încep dela Grecii străini, cari amestecă domniile şi vând ţara fără milă şi o precupeţesc pe carnete asuprite, şi dacă vin aici în ţară nu socotesc să umble după obiceiurile ţării ci strică toate lucrurile bune şi adaugă legi rele şi asupritoare, şi unele slujbe (dări) le-au mărit şi le-au ridicat fără seamă pe atâta greime ca să-şi plătească ei camătă lor. Încă şi multă altă înstrăinare a arătat către oamenii ţării, nesocotind pe niciun om de ţară, înstrăinând oamenii despre domnia mea, cu pisme şi cu năpăsti şi asuprind săracii fără milă şi arătând vrăjmăşie către toţi locuitorii ţării”.

“Într’un document a lui Matei Basarab, din 1639, se lămureşte foarte bine chipul nelegiuit cu care se înstrăinase cele mai mari şi mai frumoase mănăstiri ale Munteniei”.

„Domnul muntean vorbeşte în acest document de „mitropoliţii şi domnitorii ţării, oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, limba şi cu năravurile cele rele, adică Grecii, cari spurcându-şi mânile lor cu ocărâtoarea mită, sub vicleana taină începuse a vinde şi a cârciumări sfintele mănăstiri ale ţării şi lavrele domneşti, a le supune metoace dajnice altor mănăstiri de prin ţara grecească şi dela Sveta Gora, făcându-le hrisoave de închinăciune fără de ştirea sfatului şi fără de voia soborului”.

„Iată, rezumate admirabil de cuprinzător din cuprinsul acestor două documente lăsate de Domnii români, sufletul şi purtarea Grecilor pripăşiţi în ţară, în veacul al XVI-lea şi XVII-lea”.

„Moştenirea cea mai simţitoare ce ne lăsară Grecii moderni, ale cărei urmări le suferim şi astăzi aşa de cu greu, sunt sărăcirea şi pustiirea ţării, despoierea şi înstrăinarea ogorului românesc, sărăcirea desăvârşită a populaţiilor româneşti din ambele ţări. Lăcomia fără margini a Grecilor sărăciţi din Fanar se năpusti pe avutul ţărilor române. În cel mai scurt timp ei cârciumăriră mănăstirile, monopolizară moşiile cele mai bogate din ţarina strămoşească şi despoiară cu totul pe vechii locuitori ai acestor ţarini. Către sfârşitul veacului al XVIII, ţările române se văzură aproape cu desăvârşire părăsite de vechii lor locuitori, cari trecură Carpaţii şi Dunărea, şi pe cari îi găsim, până azi, pe întreg malul Dunării dela Porţile-de-Fier până la Mare… Sărăcia, mizeria cu tot cortegiul lor de suferinţe şi boale, cari degradează pe om şi face să decadă şi să degenereze rasele, iată moştenirea cea tristă ce ne lăsară Grecii, moştenire a cărei plăgi fatale şi azi le mai simţim” [19].

Xenopol califică astfel valoarea culturii fanariote în ţările romane:

„De altfel această cultură a poporului grecesc trebuia să rămână stearpă şi fără rodire în sfera cugetării, decât doar în puţinele excepţiuni ce străbăteau mai departe către clasicism. Într’adevăr limba grecească modernă, aceea care mai ales se introducea prin şcoli şi se răspândea prin practică în ţările române era şi ea săracă în idei, afară decât în acele fără spor ale cunoştinţelor teologice. Aproape ca şi slavonismul ea întuneca mintea şi nu o desţălinea, şi avea asupra poporului român numai efect negativ, de a împiedeca prelucrarea propriei lui limbi, singura în care el putea răsădi, cultiva şi culege câmpul mănos al gândirii. Nu se poate câtuşi de puţin asemăna studiul limbii greceşti din ţările române cu al celor clasice din Apusul Europei. Aici limbile străine erau zemislitoare de idei, pe când limba grecească modernă în Muntenia şi Moldova învălea numai cu o pătură străină pustiul ce se lăţea peste orizontul lor intelectual. De aceea nu se observă nicăiri în ţările române efectele constatate în apusul Europei ca datorite studiului clasicităţii, şi mai ales productul său cel mai de seamă, spiritul de critică, fiindcă lipsea izvorul din care el ar fi putut să-şi iee obârşia. La răsturnarea regimului fanariot mintea poporului românesc era tot atât de înapoiată, cugetarea lui tot atât de neputincioasă ca şi la introducerea lui în ţările române; şi a trebuit culturii naţionale să înceapă iar dela primele elemente spre a-şi face cale către regiunile superioare”.

“În apusul Europei când au trecut popoarele dela limbile clasice la cultura naţională, capitalul de idei câştigat din cele dintâi fu numai turnat în formele acestei de pe urmă, şi mintea înainta mai departe; nu trebui să reînceapă din capăt a lega firul cunoştinţelor. La Români când dispăru cultura fanariotă nu rămase nimic pe urmele ei, şi poporul trebui iar să înceapă a sloveni încurcata carte a culturii, trebui să lucreze încet şi treptat la formarea ideilor sale, iar şcoalele ce le înfiinţa nu fură, ca în Apusul Europei, o continuare a universităţilor clasice, ci trebuiră să înceapă iarăşi cu clasele elementare”.

„Cele câteva excepţiuni de oameni învăţaţi, ce se întâlnesc şi în epoca Fanarioţilor, nu dovedesc nimic, întru cât talente s’au întâmplat totdeauna să se ivească în omenire” [20].

Să vedem acum ce spun E. Lovinescu şi alţi istorici români despre influenţa religiei ortodoxe asupra românilor. N.V. Pantea pune aceste citate sub titlul: „Legea slavo-bizantină ne-a ţinut în întunerec veacuri de-a-rândul”.

„1. Dacă tragice împrejurări istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multă vreme în atmosfera morală a vieţii răsăritene, – suflet roman în viguros trup iliro-trac, – noi am fi putut intra dela început, ca şi celelalte popoare latine, în orbita civilizaţiei apusene. Condiţiile istorice ne-au orientalizat însă; prin Slavii dela sudul Dunării, am primit formele spirituale ale civilizaţiei bizantine; începând încă din veacul XV, am suferit apoi, mai ales în păturile conducătoare, o moleşitoare influenţă turcească, dela îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor, a anteriilor şi a işlicelor, până la concepţia fatalistă a unei vieţi pasive, ale cărei urme se mai văd încă în psihea populară; am cunoscut, în sfârşit, degradarea morală, viţiile, corupţia regimului fanariot; şi pentru a-şi forma o conştiinţă cetăţenească şi un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit până în pragul veacului trecut, acţiunea disolvantă a celor trei împărăţii vecine”.

„2. Cel mai activ ferment al orientalizării a fost însă ortodoxismul, într’o vreme, în care deosebirile dintre popoare se făceau mai mult prin religie decât prin rasă, el ne-a aruncat în primejdia contopirii în marea masă a Slavilor de sud şi apoi de est. în dosul crucii, spunea Cervantes, se ascunde diavolul; în dosul crucii bizantine, se ascundea Rusul. Legându-ne, sufleteşte, de o religie obscurantistă, înţepenită în tipicuri şi formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică şi un alfabet străin (gând latin exprimat în slove cu cerdacuri!), fără a ne ajuta la crearea unei culturi şi arte naţionale”.

„3. Ocupându-ne, deocamdată, numai cu probleme sociale, nu ne oprim aici decât în treacăt la problema ortodoxismului. Amintim doar că nu s’a pus în acelaşi sens numai la noi, ci şi aiurea. Nu fără interes se pot citi şi azi rândurile de acum un veac ale filosofului Ciaadaev asupra situaţiei poporului rus în cadrul religiei sale. Constatând că „Ruşii nu aparţin niciuneia dintre marile familii ale neamului omenesc; nu sunt nici din occident, nici din orient. Aşezaţi dincolo de timp, cultura universală n’a pătruns până la dânşii”, – Ciaadaev stărue asupra cauzei acestei tragedii istorice, asemănătoare celei a noastre: “În timp ce din sânul luptei dintre barbaria popoarelor nordului şi înalta gândire a religiei se ridica clădirea civilizaţiei moderne, ce făceam noi? Supunându-ne unei soarte funeste, noi ne îndreptam spre nemernicul Bizanţ, obiectul unui profund dispreţ al acestor popoare, ca să căutăm acolo codul moral ce trebuia să ne reglementeze educaţia”. Prin smulgerea din sânul catolicismului, în care se desăvârşea ciclul civilizaţiei moderne, a rezultat şi înstrăinarea de cea de a doua mişcare a culturii europene reprezentată prin Renaştere: „Aplecându’se asupra civilizaţiei păgâne, lumea creştină găsise formele frumosului ce-i lipseau încă. închişi în schisma noastră, nimic din ce se petrecea în Europa n’ajungea până la noi. N’aveam niciun rost în treburile lumii… în timp ce lumea se reclădea din temelie, nimic nu se înălţa la noi; rămâneam pitiţi în bordeele noastre de lemn şi de stuf. Destinele neamului omenesc nu se împlineau pentru noi”.

“Încheind apoi cu constatarea: „Creştini, rodul creştinismului nu s’a copt totuşi pentru noi” – el intra în linia afirmaţiei lui Eminescu că: „Toate popoarele care posedă o înaltă civilizaţie astăzi, dacă nu sunt, au fost mult timp măcar, catolice” [21].

„4. Nu uităm, de sigur, însemnătatea mănăstirilor ca focare culturale în epoca voievodală, această relativă cultură religioasă a fost însă străină prin limbă, cosmopolită prin tendinţă; nimic românesc n’a ieşit din umbra şi din liniştea primelor noastre locaşuri sfinte. O cultură nu se valorifică însă decât prin caracterul ei naţional. Pe când în occident, cu toată lupta împotriva liberei cugetări, catolicismul reprezenta un important factor de cultură şi reuşea, în toate domeniile artei, să se pună în spiritul timpului, ajutând pictura, sculptura, arhitectura să evolueze spre cele mai înalte forme de expresie artistică; în orient, ortodoxismul îşi mărginea activitatea culturală la copierea textelor religioase slavone, la schematismul picturii bizantine, reducea sculptura doar la ornamentele stilizate ale chenarelor uşilor şi ferestrelor, înghesuia muzica în tipic şi nazalizare greco-turcească şi nu lăsa să se dezvolte decât arhitectura bisericească prin unirea stilului bizantin cu oarecare inovaţii apusene”.

“Într’o epocă în care religia constituia singurul mediu de desvoltare a civilizaţiei, acţiunea culturală a ortodoxismului nu poate fi deci privită ca îndestulătoare”.

„De ar fi izbutit încercările, de altfel stăruitoare, ale catolicismului, soarta poporului nostru ar fi fost alta: revărsându-se asupra lui, cultura latină l-ar fi introdus, cu veacuri înainte, în procesul vieţii apusene şi l-ar fi smuls, dacă nu politiceşte, cel puţin sufleteşte, dintr’un mediu de disolvare morală, pe care tradiţionaliştii obişnuesc să ni-l prezinte ca pe mediul natural de formaţie a culturii şi sufletului românesc”.

„5. Insuficienţa calitativă a culturii mănăstireşti, mai ales sub raportul naţional, e cu atât mai făţişă cu cât putem constata la baza oricărui progres cultural prezenţa principiului generator al unei influenţe apusene”.

„Din veacul al X-lea, adică odată cu alcătuirea temeinică a bisericii bulgăreşti, ortodoxismul ne-a ţintuit în slavism; dela Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir şi până la Tudor Vladimirescu, adică mai mult de un veac şi jumătate, forma superioară a culturii româneşti a fost greacă. Devenind focare de propagandă religioasă, mănăstirile noastre îmbrăţişau întreg ortodoxismul, fără consideraţiuni naţionale. În condiţii atât de neprielnice, imboldul unei activităţi culturale româneşti nu ne putea veni decât din afară”.

„Catolicismul, după cum am spus, ne-ar fi introdus, de timpuriu, în sfera de influenţă a culturii latine şi, deci, în ritmul unei vieţi aproape universale… [22]. Contactul cultural al Moldovei cu Polonia, petrecerea fiilor de boieri în Polonia sau a boierilor înşişi mânaţi de bejenie, au avut o înrâurire incalculabilă asupra limbii, culturii şi chiar conştiinţei naţionale. Apariţia lui Grigore Ureche, şi a compilatorului său Simion Dascălul, a lui Miron şi Neculai Costin, a lui Ion Neculcea, şi, mai apoi, a lui Dimitrie Cantemir, unii purtaţi pe la şcolile Poloniei, mai toţi cunoscători ai limbii latine, conştienţi şi mândri de originea lor romană, unii erudiţi iar alţii de un însemnat talent literar, a făcut din Moldova veacului XVII-lea şi începutul veacului XVIII-lea, sub influenţa culturii apusene filtrată, prin catolica Polonie, adevăratul punct de plecare nu numai al unei culturi superioare ci şi al difuziunii limbii româneşti în besna ortodoxismului slavon şi grecesc. Căci influenţa polonă nu s’a mărginit să contribue la crearea unei istoriografii naţionale, ci a fost şi un principiu de răspândire a limbii române în organismul vieţii de stat” [23].

Sextil Puşcariu are aceeaşi opinie despre influenţa ortodoxiei la noi:

„Într’o vreme când orice mişcare culturală se reflecta prin biserică, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai grav în urmări pentru desvoltarea noastră culturală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura Orientului, formând un zid despărţitor faţă de catolicismul vecinilor noştri din vest şi din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseană” [24].

N.V. Pantea trage în continuare o altă concluzie, şi anume, că: „Preoţimea şi biserica slavo-bizantină, străine şi chiar duşmane sufletului românesc, erau şi un instrument de slavizare şi grecizare”. El îşi argumentează această concluzie prin următoarele citate din istoricii români cei mai de seamă:

„1. Călugării şi preoţimea era incapabilă să dea neamului o regenerare morală şi culturală.” – Xenopol scrie: „Un document al acestui timp din 1649, conţine asupra purtării călugărilor triste destăinuiri. Spune Matei Basarab în această scrisoare românească trimisă „judeţului cu 12 prăgari şi vouă tuturor orăşenilor şi preoţilor şi diaconilor mănăstirii din satul Flămânzeşti, că au înţeles domnia mea cum purtaţi mănăstirea domniei mele şi călugării mei de val, cu cuvintele grele şi răle cum nu s’ar cădea, de-i măscăriţi şi le aruncaţi năpăşti că vă umblă cu femeile, de faceţi mănăstirea şi călugării de râs şi de mascara cum nu s’ar cădea”. Deşi evlaviosul domn ia sub scutul său pe călugării mănăstirii, spunând că „nicio răutate dela ei nu s’a văzut, ci-şi păzesc lucrul şi biserica cum se cade”, ameninţând pe toţi acei ce i-ar năpăstui că vor plăti cu capul calomniile lor, totuşi nouă ne vine greu a crede că orăşenii să se fi jăluit aşa Domnului, fără niciun cuvânt. Apoi cum s’ar fi putut reţinea călugării dela fapte imorale, când trăiau aşa de bine şi de resfăţat şi, după cum spune cronicarul raportat mai sus: „Când este omului bine sburdă hirea într’însul”. Şi călugării bine hrăniţi şi adăpaţi cu „adause de beutură” le venea a sburdă, şi de aceste ale lor sburdăciuni se plângeau orăşenii din Argeş”.

„Iată trista privelişte ce o înfăţişează biserica acestui timp. Cu o autoritate nemărginită asupra poporului, dânsa nu se folosea spre altceva din această poziţie covârşitoare decât spre căpătuirea membrilor ei şi spre câştigul bănesc mulţumindu-se a recita şi a psalmodia rugăciuni stereotipe, cele mai de multe ori în o limbă neînţeleasă; de altfel neîndeletnicindu’se de loc cu moralizarea poporului, menirea supremă a bisericii, ba din contră îmbiind pe oameni prin exemplul dat de organele ei la fapte şi vieaţă nemorale” [25].

  1. Iorga descrie un tablou tot atât de sumbru:

„Femei străine se vor mai fi rătăcit pe la mănăstiri – doar se plângeau în această privinţă orăşenii din Argeş, la 1649, către Domnie că părinţii din ctitoria lui Neagoe Basarab „umblă cu fămeile”, făcându-i astfel, – spune Matei Vodă cu durere, – „de râs şi de mascara”. În sfârşit, un misionar catolic de pe la 1680 putea să scrie, cel puţin despre Ţara-Românească: „Toate mănăstirile de călugări au Ţiganii lor, ale căror femei babe bătrâne, fete mari, copile, umblă slobod prin mănăstire, coc pane, fac bucate şi mătură în casă” [26].

La fel şi istoricul Papiu:

„…la sate erau o mulţime de preoţi cari aveau popia lor numai în legătură cu fiscul şi nu intrau poate niciodată în biserică, nepricepându-se ce să facă acolo. Cu atât mai mulţi erau diaconii titulari, cari nici nu purtau un veşmânt deosebit şi scoteau numai cartea de singhelie, destul de ieftin plătită, de câte ori un încasator obişnuit al dărilor cuteza să se apropie de persoana lor sfinţită. Avea astfel dreptate Matei al Mirelor, când, în sfaturile sale către Alexandru – Vodă Iliaş, el zugrăvea astfel pe preoţii noştri: „Preoţii nu ştiu să boteze pe copii, nici să liturghisească rugăciunile lui Dumnezeu; de cununie şi maslu când aud, se minunează şi pe celelalte taine mai nu le ştiu nici din nume; straşnic s’au sălbăticit, nu mai ştiu nimic, ci mâncă doar la colive ca dobitoacele. Şi, aşa cum se găsesc, buni ori răi, cum vor fi, dar, dacă se vor trece şi ei nu se vor găsi alţii, şi, de nu se va face şcoală ca să-i călăuzească, nu se va mai afla popă să boteze pe oameni”. (Papiu, Tesaur, I, pp. 370-1).

Şi iarăşi Iorga:

„Aici ar fi fost foarte mult de îndreptat, dar patriarhii şi Domnii n’aveau grija popimii de rând, şi n’au avut-o decât foarte târziu, sub Fanarioţi. Din partea lor, episcopii îşi strângeau veniturile, ei judecau pe preoţii cu vinovăţie canonică, putând să-i bată şi să-i închidă, şi se îngrijeau ca poporenii să nu treacă dela o parohie la alta, îngăduind globirea celor care-şi părăseau „biserica lor, unde le zac moşii şi părinţii şi feciorii”. Alte vederi şi alte planuri, – n’aveau” [27].

„2. Preoţimea şi biserica slavo-bizantină instrument de desnaţionalizare.” – Xenopol scrie: „Gândirea grecească se infiltra în sânul Românilor mai cu seamă pe cale religioasă, întru cât pe atunci religia era pârghia cea mai de seamă a culturii. Precum pentru limba slavonă, astfel şi pentru cea grecească, mănăstirile slujiră la început drept cuiburi de unde ea începu a prinde la putere. Ieşind după aceea din biserică, cunoştinţa ei începu a se răspândi şi în societate. Dascălii privaţi cari se introduceau prin casele boiereşti pentru a învăţa pe copii carte grecească, tot din mănăstiri ieşeau, pricină pentru care şi Cantemir ne spune că „Vasile Lupu a luat măsuri ca în toate mănăstirile cele mari să se primească monahi greci, care să înveţe pe fiii boierilor limba şi ştiinţa grecească”  [28].

Iată opinia lui D. Drâghicescu:

„Soarta bisericii române a fost întocmai acea a neamului românesc. Cele mai mari şi însemnate înrâuriri pe care le-a suferit neamul nostru, nu numai că ele au atins biserica română, dar au venit, în cea mai mare parte, tocmai pe poarta şi pe căile bisericii. Înrâurirea slavă a pătruns sufletul nostru, mai ales prin biserică şi tot bisericii datorim noi îngenunchiarea ţărilor româneşti şi ţarinii strămoşilor de către călugării greci mai întâi şi de vânturătorii de ţară din uliţa Fanarului, mai apoi”.

„S’a zis şi se repetă foarte des că biserica, şi legea creştină ne-a scăpat neamul şi ţara de pieire. Iată un lucru afirmat de toţi şi prea puţin controlat. Cu tot atâta drept cuvânt se poate afirma că legea creştină, biserica noastră, duse neamul românesc, în mai multe rânduri, la marginea pierzării. Dacă priveşti lucrurile mai de aproape, de mirare este cum de am scăpat de prăpastia ce-a deschis de atâtea ori naţiunii noastre biserica creştină. Dacă legea creştină a făcut ceva ca să ne scape şi să ne păstreze, n’a fost de sigur în vederea lumii acesteia, ci, poate, pentru lumea cealaltă, pentru Împărăţia Cerurilor. În lumea pământeană, legea creştină putea să ne dea pradă slavismului dela chiar începutul înfiinţării noastre naţionale, după cum era s’o facă mai târziu, pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui al XIX-lea. Slavismul bulgar sau moscovit stătu gata, în două rânduri să ne înghită, mulţumită bisericii ortodoxe ce aveam comun cu el. Iar dreptcredincioşii din Levant şi din Fanar, îmbrăcaţi în odăjdii perfide, desbrăcară mănăstirile şi pe ţărani de ţarinile lor bogate. Dacă neamul nostru se păstră şi scăpă nu fu prin, ci peste biserică. A trebuit să fie o vitalitate fără seamăn, care, cu toată urgia istoriei noastre, ne-a mai putut păstra în fiinţă… Datorăm deci virtuţilor şi însuşirilor noastre sufleteşti admirabile, pe cari ni le lăsară moştenire părinţii noştri etnici Daco-Romani, că până acum nu ne-au înghiţit nici puhoiul barbar, nici oceanul slav, nici torentul turcesc, nici putreziciunea morală greco-fanariotă” [29].

  1. Erbiceanu spune despre nefasta influenţă grecească:

„Aprecierile literaţilor români asupra acestei influenţe au fost întotdeauna desavantajoase acelei înrâuriri, pentrucă ea tindea a zgudui din temelie datinile şi moravurile sociale, a schimba faţa poporului român, a-l desnaţionaliza. Dacă până la această înrâurire grecească noi Românii, mai ales cei din Moldova, stăm sub o altă influenţă, tot străină, adică sub cea slavă, acea influenţă nu era atât de dăunătoare ca cea greacă, pentrucă activitatea ei era mărginită numai la cultura limbii naţionale, atât în stat cât şi în biserică. Este un adevăr că, prin limba slavonă, noi n’am fi progresat în formarea limbii noastre mai de loc, pentrucă acea limbă era în formaţiune încă şi săracă pe atunci în literatura ei, nici se potrivea cu geniul limbii noastre neo-latine. De aci sărăcia şi lipsa de literatură naţională la noi până spre finele secolului XVII”.

„Cu totul deosebit ni se prezintă fenomenul influenţei greceşti, înrâurirea slavonă se mărginea numai la literatura noastră, cea grecească însă a străbătut toate ramurile de activitate ale neamului românesc, în administraţie, în justiţie, în armată, în conducerea destinelor ţărilor prin numirea de domnitori fanarioţi şi în fine cultura noastră în scoale, biserică şi stat”.

„Aceasta multiplă şi variată înrâurire s’a manifestat, timp aproape două secole (1640-1821) în toate instituţiile noastre naţionale, era mai cât pe ce să le schimbe fisionomia lor, să le distrugă şi apoi să le înlocuiască cu altele străine neamului, datinilor şi obiceiurilor noastre…”

„Ni s’au fost prefăcut în atâta timp caracterele în rău, ni se stricase obiceiurile vechi şi ni se demoralizase restul vieţii sociale. Chiar până în prezent întâmpinăm resturile acelei înrâuriri dăunătoare în societatea românească. Influenţa slavonă pe acele timpuri nu era cutropitoare pentru Români, ci cel mult îi ţinea pe loc în desvoltarea lor culturală. Nu tot aşa se poate zice şi despre înrâurirea greacă, pentrucă aceasta căuta a se infiltra în tot organismul nostru social, a ne schimba la faţă, a ne greciza chiar. Aci era pericolul pentru noi. Românul în ţara lui era ca un peregrin sau colon, dacă nu intra prin cuscrii, prin căsătorii, prin mijloace permise ori nepermise – în vederile domnitorilor fanarioţi” [30].

„Nu este de mirat dacă – după toate aceste – vedem că Dositei, patriarhul Ierusalimului, dete lui Atanasie (cel care făcu unirea cu Roma), când acesta fu sfinţit de episcop „o instrucţie foarte amănunţită, în tot ce priveşte pe un arhiereu ortodox în datoriile sale de arhipăstor”, – cum spune D.St. Meteş [31] sau „frumoase instrucţiuni şi învăţături”, cum spune Dr. I. Lupaş, [32] între cari instrucţiuni şi învăţături frumoase pentru „un arhiereu ortodox” se află şi aceasta, – pe care nu bucuros o pomeneşte de altcum istoriografia română ortodoxă oficială -: „Trebuie Arhieria Ta slujba bisericii adică, ohtaiul, mineele şi alte cărţi, ce se cântă duminecile şi sărbătorile şi slujba de toate zilele, să te nevoieşti cu de-a-dinsul să se citească toate pe limba slavonească sau câinească, iar nu româneşte sau în alt chip” [33].

Să încheiem aceste mărturii ale istoricilor şi ale oamenilor noştri de cultură din trecut cu un citat din Sextil Puşcariu, profesor universitar şi preşedintele „Frăţiei ortodoxe române – FOR”:

“Înainte de ce neamul românesc să poată deveni un popor, vecinii noştri slavi au ajuns la organizaţii puternice de stat şi la o înflorire culturală atât de remarcabilă, încât ne-au silit să ne desvoltăm în umbra lor, au dat direcţia pentru veacuri întregi nu numai vieţii noastre de stat, ci mai ales desvoltării noastre culturale. La Slavii de sud înşişi, cultura aceasta era de origine bizantină, astfel încât, mai târziu, când începe influenţa grecească în ţările române, numai haina externă se schimbă, dar fondul rămâne acelaşi. Legaţi dar de orient cu cătuşe puternice, întreaga epocă veche a literaturii noastre se caracterizează prin influenţa aceasta orientală, a cărei trăsătură principală era dependenţa manifestărilor culturale de biserică, în special de ortodoxism”.

„De câte ori în epoca aceasta putem constata o mişcare, sau măcar un început de mişcare cu urmări importante pentru desvoltarea literaturii noastre în direcţie naţională, fie că avem a face cu întâiele traduceri sau cu cele dintâi tipărituri româneşti, fie că vedem înflorind istoriografia noastră naţională, totdeauna descoperim la temelia ei o influenţă apuseană”.

„Şi tot unei influenţe din apus se datoreşte renaşterea cu care se începe, şi pentru literatura noastră, epoca nouă”.

„E ceva mai mult decât o sută de ani de când a început să se sape brazde adânci între aceste două răstimpuri, de când Dunărea a crescut parcă, formând un hotar firesc între noi şi orient şi ni s’au deschis tot mai largi porţile spre vestul luminat, prin care pătrundeau obiceiuri europene, literatură apuseană şi gustul pentru îndeletniciri artistice. Iar când prin aceleaşi porţi intrară, ca nişte apostoli, în aureola luminii intensive, acei câţiva bărbaţi venind dela Roma, care, pe lângă ştiinţă, aveau şi focul entuziasmului şi cuvântul cald care încinge, atunci au mijit şi pentru noi zorile vremilor noui”.

„Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu Clain şi tovarăşii lor au săvârşit minunea resurecţiunii poporului român şi au imprimat direcţia în care avea să se desvolte spiritul public în tot cursul deceniilor următoare. Ei spuneau, în definitiv, acelaşi lucru pe care-l mai spuseseră odată, cu un veac în urmă, cronicarii. Dar îl prezentau altfel, îl propovăduiau cu puterea sufletului lor convins că spun un lucru important, şi-l descopereau unor ascultători capabili să simtă fiorii mândriei naţionale la singura rostire a cuvântului Traian. Oricât de exagerată a fost direcţia aceasta „latinistă”, faptul în sine că prin ea a luat fiinţă sentimentul nostru naţional şi naţionalizarea tuturor aspiraţiilor, a culturii şi a literaturii noastre, dovedeşte că prin ea s’a atins o coardă existentă, şi cea mai puternică, a sufletului nostru, firea noastră romanică. Tot ce c romanic în sângele nostru, tot ce ne leagă de fraţii noştri din vestul Europei, fusese înnăbuşit în noi în curs de veacuri, legăturile care ne-ar fi fost fireşti fuseseră tăiate şi capetele lor înnodate cu orientul străin nouă prin sânge şi aspiraţiuni. Şi acum, deodată, rupându-se cătuşele, care, din cauza vechimii lor, nu mai păreau artificiale, a svâcnit iar avântul nostru înnăscut, de care devenirăm mândri” [34].

Pentru unii dintre români, legaţi afectiv şi puternic de Biserica Ortodoxă, nu este uşor să citească aceste pagini. Căci ele reprezintă o punere sub semnul întrebării a unor lucruri intime, imprimate în noi timp de o mie de ani, şi care – bune sau rele – fac astăzi parte din structura sufletească românească.

Este însă un act de mare caracter să ai curajul să-ţi analizezi propriile structuri, să te întrebi cum au ajuns ele să-ţi fie imprimate în suflet, în gândire şi în caracter şi să ai curajul să le schimbi dacă ajungi să constaţi că ele nu sunt cele mai bune cu putinţă.

Astăzi, după ce alte invazii, şi în special cea comunistă, au imprimat în noi alte categorii de gândire şi alte structuri psihice dezastruoase, am ajuns la un moment crucial al istoriei noastre când, atât ca indivizi cât şi ca naţiune, este absolut necesar să reapreciem tot ce s-a imprimat în noi şi să ne uităm la toate alternativele care există şi – în libertatea de alegere pe care ne-o dă însuşi Dumnezeu – să alegem acel crez care reprezintă Adevărul şi acele structuri conceptuale şi morale care duc spre adevărata înflorire şi împlinire atât personală cât şi ca naţiune.

Care sunt acestea?

Înainte de a răspunde la această întrebare, este necesar să vedem şi mai clar de ce este atât de importantă o concepţie adevărată despre lume şi viaţă. Marxiştii au înţeles legătura organică dintre concepţia despre lume şi viaţă pe de o parte, şi natura societăţii şi natura vieţii omului pe de alta, şi de aceea ei au făcut din ideologie o problemă de stat primordială. De ce au ales şi de ce au considerat ei ateismul ca fiind o concepţie despre lume şi viaţă absolut vitală comunismului? Răspunsul la această întrebare va scoate în evidenţă foarte puternic legătura generală dintre orice concepţie despre lume şi viaţă şi tipul de societate căreia îi dă ea naştere.

Note

  1. Cantemir,Descriptia Moldaviae, p. 152.
  2. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, II. p. 115-119; D. Onciul, Originile principatelor române, Buc. 1899, p. 166.
  3. D. Onciul,Din Istoria României, 1914, p. 15.
  4. D. Onciul,Originile principatelor române, Buc. 1899, p. 140.
  5. D. Onciul,Papa Formosus în omagiu lui T. Maiorescu, Bucureşti 1903, l. c., p. 631.
  6. N. Dobrescu,Cursuri de Ist. bis. române, fasc. 12, p. 80-90.
  7. Xenopol,op. cit., II, p. 119.
  8. Xenopol,op. cit., II, p. 121-122.
  9. D. Onciul,Românii în Dacia Traiană, Bucureşti 1902, p. 36.
  10. Xenopol,op. cit., II, p. 122.
  11. Xenopol,op. cit., VI, p. 178-9.
  12. Xenopol,op. cit., VI, p. 184.
  13. N. Iorga,Istoria literaturii religioase a Românilor până la 1688, p. 15.
  14. D. Drăghicescu,Din Psihologia poporului român(Introducere), Bucureşti 1907, p. 223-225.
  15. Ioan Bogdan,Românii şi Bulgarii, Bucureşti 1895, p. 20-21.
  16. Gh.M. Ionescu,Influenţa culturii greceşti în Muntenia şi Moldova, Bucureşti 1900, p. 16, 18-19, 20-22.
  17. D. Drăghicescu,Din Psihologia poporului român, p. 313-314.
  18. D. Drăghicescu,op. cit., p. 315.
  19. D. Drăghicescu,op. cit., p. 321-322 şi 332-333.
  20. Xenopol,op. cit., X, p. 202-203.
  21. E. Lovinescu,Istoria civilizaţiei române moderne, I, p. 8-10.
  22. E. Lovinescu,op. cit., I, p. 12-14.
  23. E. Lovinescu,op. cit., I, p. 17.
  24. Sextil Puşcariu,Istoria literaturii române,Sibiu 1921, I. p. 13. Substragerile din text sunt ale autorului.
  25. Xenopol,op. cit., VIII, p. 173.
  26. N. Iorga,Istoria bis. rom., 1908, I, p. 273.
  27. N. Iorga,op. cit., I, p. 275-6.
  28. Xenopol,op. cit., VII, p. 238.
  29. D. Drăghicescu,op. cit., p. 357-8.
  30. Const. Erbiceanu, în prefaţă la Gh.M. Ionescu,Influenţa culturii greceşt,. Bucureşti 1900, p. 5-6.
  31. St. Meteş,Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din Ardeal şi Ungaria,Arad 1918, p. 268.
  32. Dr. I. Lupaş,Istoria bisericească a Românilor ardeleni, Sibiu 1918. p. 112.
  33. St. Meteş, op. cit., p. 270. Publicate de T. Cipariu,Acte şi Fragmente, p. 240 urm.
  34. Sextil Puşcariu, op. cit., I, p. 1-2. – A se vedea şi Adamescu-Dragomirescu,Literatura română modernă.

 

CAPITOLUL 5

De ce este comunismul ateist?

Am arătat deja că secularizarea sau ateizarea gândirii intelectualităţii Europei a pregătit calea şi a dus la revoluţiile sângeroase care au devastat continentul nostru. Această afirmaţie este de o importanţă fundamentală. Noi nu avem aici spaţiul să o documentăm, dar cel ce vrea să facă pentru sine documentarea va găsi suficiente studii pentru a o face. Alexander Soljeniţîn a fost cel care a făcut această cercetare pentru Rusia şi el a arătat cum ateizarea intelectualităţii ruse în secolul al XIX-lea a fost pregătirea ideologică pentru revoluţia bolşevică [1].

Legătura logică dintre ateism şi revoluţia sângeroasă este simplă. Atâta timp cât oamenii cred într-un Dumnezeu care pedepseşte răul şi răsplăteşte binele, fie în viaţa de aici fie în viaţa de dincolo de moarte, aceşti oameni nu se vor ridica să facă o revoluţie violentă. Pe de o parte, ei se vor teme de pedeapsă. Pe de alta, atâta timp cât oamenii cred într-o viaţă după moarte, ei îşi pot permite să rabde aici, căci ei ştiu că mai au o şansă de bine „dincolo”. Abia când li se ia oamenilor frica de Dumnezeu şi speranţa într-o viaţă mai bună în eternitate, abia atunci ei nu se mai tem să ucidă şi abia atunci ajung să dorească binele imediat cu disperare şi cu orice preţ, chiar şi cu acela al uciderii a mii sau milioane de alţi oameni.

Este mai complicat însă să înţelegem de ce toate regimurile comuniste care au venit deja la putere sunt atât de intens preocupate să continue ateizarea societăţii şi ţintesc să ajungă la o societate completamente fără credinţă în Dumnezeu, fără religie. Dar, dacă e să ne eliberăm de ateism, trebuie neapărat să înţelegem de ce ateismul li se pare un element atât de important comuniştilor.

În anul 1973 eram la Bucureşti şi cineva mi-a aranjat o întrevedere cu Petru Beraru, unul dintre autorii de cărţi de combatere a creştinismului. Printre altele l-am întrebat: „Spuneţi-mi, care este raţiunea pentru acest uriaş efort de ateizare a ţării? A aflat oare partidul că nu există Dumnezeu şi pur şi simplu de dragul adevărului cheltuieşte atâţia bani şi atâta energie numai şi numai ca oamenii să ştie acest adevăr?” Expertul în „combatere” a râs ca de o glumă bună şi apoi a răspuns serios: „Nu, propaganda ateistă nu are nimic de-a face cu adevărul sau neadevărul existenţei lui Dumnezeu. Propaganda ateistă se face din motive politice”.

Într-un moment de sinceritate, acest agent al minciunii a spus un mare adevăr: că partidul comunist urmăreşte doar obiective politice prin propaganda sa ateistă. Care sunt acele obiective?

Vom înţelege obiectivele urmărite de partidul comunist dacă le vom vedea legate de natura societăţii pe care vor să o creeze comuniştii. Totul pleacă de la unul dintre cele mai de bază elemente ale societăţii, şi anume, forma de proprietate. Atâta timp cât societatea se bazează pe proprietatea particulară, guvernul sau oricare altă conducere a ţării nu simte necesitatea de a se amesteca prea mult în viaţa particulară a oamenilor, în gândirea lor şi în credinţele lor. Atâta timp cât cetăţenii acţionează în limitele legii şi îşi plătesc impozitele, conducerea ţării se simte satisfăcută.

Situaţia se schimbă radical în momentul în care întreaga economie este naţionalizată. Noua situaţie cere să se treacă de îndată la planificare centralizată. Odată ce se produce această schimbare fundamentală în societate, care constă din trecerea proprietăţii de la indivizi la stat, statul se vede nevoit să introducă o serie de noi măsuri care devin inevitabile. Întâi, dacă în timpul proprietăţii particulare fiecare agricultor şi fiecare proprietar de întreprindere era un factor de decizie, hotărând el însuşi ce să producă şi când şi cum şi cu cât să vândă şi cum să îmbunătăţească producţia etc., după naţionalizare procesul de decizie este luat de la toţi indivizii şi este urcat sus, la vârf, unde prin planificarea centralizată se decide totul pentru toţi indivizii.

În al doilea rând, dacă în timpul proprietăţii particulare statul nu avea nici un interes să ştie dacă un proprietar îşi face lucrul sau nu, după naţionalizare statul, care face planificarea pentru toată ţara, trebuie să se asigure că toată lumea execută planul făcut. Pentru aceasta statul dezvoltă un sistem de observare a întregii societăţi prin vasta reţea de securitate şi de informatori.

În al treilea rând, în timpul proprietăţii particulare oamenii nu trebuiau să fie împinşi de stat să meargă la lucru şi să fie supravegheaţi ca să lucreze bine, căci fiecare avea interesul să lucreze şi să producă cât mai mult şi de calitate cât mai bună. De îndată ce se face naţionalizarea proprietăţilor, interesul individului pentru muncă creatoare şi intensă dispare. De acum individul nu mai are decât interesul de a simula că lucrează şi de a obţine cât mai multe beneficii cu cât mai puţin efort.

Aici apare una dintre cele mai grele probleme care se pun unei conduceri comuniste: cum să motiveze indivizii să lucreze cu zel, cu pasiune, cu creativitate. Şi iată cum au raţionat conducătorii comunişti în această problemă. Ei au început cu întrebarea: „De ce nu vor să mai lucreze oamenii cu tragere de inimă din momentul în care proprietăţile sunt naţionalizate?” „Iată de ce, au răspuns tot ei. Fiindcă oamenii mai păstrează în ei mentalitatea burgheză care îi face să zică: dacă este al meu, lucrez; dacă nu este al meu, nu mai lucrez. Acest individualism burghez trebuie scos din gândirea oamenilor. De fapt, întreaga gândire a oamenilor trebuie schimbată. Trebuie să introducem un proces de reeducare a maselor, prin care să producem un om nou, cu un nou tip de gândire.”

Cei ce au trecut prin anii aceia teribili ai „reeducării” îşi mai aduc aminte de limbajul acesta. Să ne întrebăm acum: Ce fel de „om nou” necesită sistemul social în care statul este singurul proprietar şi în care economia este complet centralizată?

Putem răspunde repede la această întrebare dacă suntem de acord că sistemul acesta ar funcţiona perfect dacă ar putea îndeplini două condiţii: 1) să producă o planificare perfectă şi 2) să producă o societate în care toţi indivizii acceptă să fie executanţi perfecţi ai planificării perfecte. Noi, cei ce am avut nefericirea să trăim în acel sistem, ştim că planificarea este întotdeauna extrem de arbitrară şi departe de a răspunde adevăratelor nevoi ale societăţii. Şi mai ştim şi cât de mare este repulsia individului faţă de „plan”.

Această atitudine negativă şi ostilă a individului faţă de un plan străin lui este ceea ce vor să schimbe conducătorii comunişti. Problema lor este: cum? Cum să creeze o societate în care toţi indivizii abia aşteaptă să primească planul făcut la centru şi să pornească cu tot elanul şi cu toată puterea la îndeplinirea lui? Cum să creeze o societate în care toţi indivizii se încred în mod absolut în înţelepciunea partidului şi nu o pun niciodată sub semnul întrebării, ci execută întocmai şi la timp toate directivele conducerii?

Ce fel de mentalitate ar trebui să aibă indivizii ca să fie astfel de executanţi perfecţi ai ordinelor partidului? Ce fel de concepţie despre lume şi viaţă i-ar aduce pe oameni la o totală supunere faţă de partid şi la o absolută ascultare de poruncile acestuia?

Este evident că o concepţie despre lume şi viaţă care include credinţa într-un Dumnezeu care emite legi, principii şi reguli de viaţă nu poate produce oameni care să asculte total şi exclusiv de conducerea partidului. Cei ce cred în Dumnezeu îi acordă în primul rând lui Dumnezeu autoritate asupra lor şi numai în secundar acordă autoritate conducerii statului. Şi când spunem acest lucru ajungem să vedem care este motivul aversiunii partidului comunist faţă de credinţa în Dumnezeu: existenţa lui Dumnezeu presupune o divizare a ascultării individului. El va asculta întâi de Dumnezeu şi numai după aceea de conducerea partidului. Problema e că partidul comunist, cu sistemul lui de economie de stat şi central planificată, necesită o ascultare totală din partea tuturor indivizilor. Această ascultare totală de planificatorul de la centru este esenţa totalitarismului comunist. Totalitarismul – adică sistemul în care toţi indivizii trebuie să fie total supuşi statului, să fie executanţi fideli ai ordinelor acestuia, adică să fie roboţi ascultători – nu este impus dintr-o răutate a unei firi de dictator demonic, ci este impus de însăşi natura sistemului proprietăţii de stat şi al economiei central planificate.

Acum suntem pregătiţi să răspundem la întrebarea: Care sunt raţiunile politice pentru care partidul comunist cheltuieşte atâta energie pentru ateizarea societăţii?

Iată-le: Partidul comunist, introducând o economie central planificată, are nevoie de o societate în care toţi indivizii sunt supuşi orbeşte şi în exclusivitate partidului şi execută cu fidelitate ordinele acestuia. Partidul a ajuns la concluzia corectă că numai o mentalitate ateistă este dispusă spre o asemenea robotizare. Iată raţionamentul partidului comunist în această problemă: După ce le-am luat oamenilor proprietatea, este necesar să le mai luăm încă două elemente: credinţa în Dumnezeu şi credinţa într-un suflet nemuritor; căci atâta vreme cât vor crede în Dumnezeu, nu ne vor da nouă totală ascultare, şi atâta vreme cât cred într-un suflet nemuritor, vor avea încă speranţa în evadarea finală de sub stăpânirea noastră. Abia când oamenii nu mai văd un Dumnezeu deasupra noastră şi când viaţa lor este numai aici, în această lume, ei ajung să ne vadă pe noi, conducătorii statului, ca pe stăpânii absoluţi de care depinde totalmente existenţa lor şi tipul de viaţă pe care o vor duce. Aşadar, să-i convingem că lumea aceasta s-a creat singură, printr-un proces evolutiv, şi că omul este produsul acestui sistem evolutiv. Să-i convingem că viaţa este doar aici şi acum, că rostul vieţii nu este altul decât satisfacerea nevoilor, a dorinţelor acestui animal, fie ele dorinţe fizice, culturale sau artistice şi că singurii care le pot da mijloacele şi şansele de a-şi satisface aceste dorinţe suntem noi, conducerea partidului şi a statului. Când această mentalitate le va intra bine în cap, vor vedea că numai dacă ne ascultă pe noi, numai dacă acceptă să execute planificarea noastră, vor avea şansa de a-şi satisface necesităţile lor – satisfacere care este unicul scop al acestei unice existenţe.

Subliniem ceea ce trebuie înţeles şi reţinut: ateismul este răspândit şi impus de comunişti nu fiindcă el ar fi adevărat, ci fiindcă el este o concepţie despre lume şi viaţă care conduce la impunerea autorităţii absolute a partidului comunist asupra societăţii şi la transformarea oamenilor în roboţi aserviţi totalmente partidului.

Ateismul este o mentalitate a sclaviei. Iată de ce grecii antici, cu gândirea lor filozofică atât de profundă, au decis că nici o fiinţă care are suflet nemuritor nu poate fi sclavă a altcuiva, iar cei ce sunt sclavi au ajuns în această stare fiindcă ei nu au suflet nemuritor.

În acest context este bine să arătăm că trei sunt cerinţele fundamentale ale adevăratei libertăţi: proprietatea particulară, sufletul nemuritor şi un Dumnezeu binevoitor cu care sufletul nemuritor este în bune relaţii. Să vedem în ce sens acestea sunt condiţii ale libertăţii.

Este relativ simplu să vedem legătura dintre proprietatea particulară şi libertate. Cu cât un om posedă o mai mare proprietate, cu atât el îşi poate permite mai multe, poate realiza mai multe şi se poate bucura de mai multe în viaţă. Cu cât un om este mai liber să facă ce vrea cu proprietatea sa, cu atât el poate fi mai creator, şi cu atât se poate el dezvolta mai mult fizic, intelectual, cultural şi chiar şi spiritual.

Legătura dintre celelalte două elemente şi libertatea omului este mai complexă şi nu o vom putea înţelege pe deplin decât când vom înţelege care este adevărata credinţă în Dumnezeu şi care este destinul adevărat al omului. Abia atunci vom putea înţelege ce a spus Isus Cristos: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Evanghelia după Ioan 8:32).

Este timpul deci să căutăm răspuns la întrebarea: Care este adevărata concepţie despre lume şi viaţă, concepţie care va duce la crearea unui individ liber şi nobil şi la crearea unei societăţi drepte în care toţi indivizii să-şi poată împlini în libertate destinul?

Note

  1. Vezi Al. Soljeniţîn, Discurs la Universitatea Harvard, 1979, Discurs cu ocazia primirii Premiului Templeton, Londra, 1984, şi cartea „From Under the Rubble” (De sub moloz).

 

CAPITOLUL 6

Întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu

Călătoream odată în rapidul de la Bucureşti spre Iaşi, şi un student cu dulce accent moldovenesc a intrat în vorbă cu mine. După ce a aflat că sunt pastor baptist, m-a întrebat: „Care este diferenţa dintre crezul dumneavoastră şi credinţa noastră ortodoxă?” Mi-a plăcut înţelepciunea întrebării. Am înţeles că pe acest student ieşean nu-l interesau diferenţele de suprafaţă sau mărginaşe, ci diferenţele cu adevărat de esenţă. Şi am căutat să-i onorez întrebarea cu un răspuns cât mai exact şi mai comprehensiv. Ceea ce i-am spus atunci acelui tânăr moldovean vă voi spune aici în continuare.

Voi face întâi precizarea că între ortodoxie şi catolicism diferenţele de doctrină sunt minore şi, prin urmare, ceea ce voi spune despre diferenţa dintre protestantism şi ortodoxie se aplică şi ca diferenţă între protestantism şi catolicism.

Pentru a vedea diferenţele de esenţă între aceste religii trebuie să cunoaştem care sunt elementele esenţiale ale oricărei religii. Două sunt elementele absolut esenţiale sau definitorii ale oricărei religii, şi ele sunt definite de răspunsul la aceste două întrebări fundamentale: 1) Care este sursa de informare a acelei religii? şi 2) Care este soluţia propusă de acea religie pentru a restabili relaţia dintre om şi Dumnezeu?

Câteva remarci preliminare despre aceste două întrebări. Referitor la prima: Fiecare religie din lume are o sursă din care îşi trage crezul. Cele mai primitive au ca sursă de informare o tradiţie transmisă de la o generaţie la alta prin conducătorii religioşi ai tribului. Cele mai cultivate au ca sursă de informare o carte sacră sau mai multe cărţi sacre în care îşi păstrează şi din care îşi scot crezul. Pentru a vedea adevărata natură a unei religii, este normal să te referi la sursa primordială de informare a acelei religii, să-i vezi originea şi natura şi să-i judeci credibilitatea şi autenticitatea.

Referitor la a doua întrebare: Toate religiile lumii recunosc că între Dumnezeu şi om există o ruptură, există o separare, există o distanţă. Desigur, fiecare religie explică în felul ei modul în care s-a produs această ruptură şi a apărut această separare şi această distanţă. Important însă este că toate religiile intuiesc acest fapt esenţial al înstrăinării omului de Creatorul său. Şi toate religiile îşi stabilesc ca obiectiv principal readucerea omului la Dumnezeu sau restabilirea legăturii sau a relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Însuşi numele de religie exprimă acest lucru. În limba latină cuvântul religie îşi are originea în verbul re-ligo, re-ligare, care înseamnă „a lega din nou”. Strămoşii noştri latini ştiau că scopul religiei este să-l lege din nou pe om de Dumnezeu. Fiecare religie propune o anumită soluţie sau o anumită formulă pentru a depăşi prăpastia dintre om şi Dumnezeu şi pentru a-l repune pe om în relaţii bune cu Creatorul său. Cine vrea să cunoască esenţa unei anumite religii trebuie să meargă direct la această problemă, să vadă cum propune religia respectivă rezolvarea ei, deoarece aceasta formează inima religiei.

Prin urmare, sursa de informare a unei religii şi modul în care încearcă această religie să-l lege din nou pe om de Dumnezeu sunt cele două elemente care definesc esenţialmente orice religie. Vom vedea acum că tocmai în aceste două elemente esenţiale găsim diferenţa dintre religia creştină ortodoxă şi o religie creştină reformată, protestantă sau neoprotestantă.

La întrebarea „De unde vă trageţi crezul?”, ortodoxia răspunde: „Din Biblie şi din sfântă tradiţie”. La aceeaşi întrebare, religia reformata sau protestantă va răspunde: „Numai din Biblie”. Trebuie să ajungem să înţelegem enorma diferenţă dintre aceste două răspunsuri pentru a ne da seama apoi de importanţa alegerii pe care trebuie să o facem noi înşine, optând pentru unul sau pentru celălalt.

Pentru început, să facem o scurtă incursiune în istorie. Biblia, sau, cum i se mai spune, Sfânta Scriptură, are două părţi, Vechiul Testament şi Noul Testament. Vechiul Testament este alcătuit din 39 de cărţi, scrise de autori evrei într-o perioadă de o mie de ani, între cca 1450 şi 430 înainte de Cristos. Pe la 430-420 înainte de Cristos, cărturarul evreu Ezra a adunat toate aceste cărţi şi, într-un consens cu alţi cărturari evrei ai vremii, le-a consacrat ca Scriptura Sfântă. Aceasta conţinea tot ceea ce le-a vorbit Dumnezeu oamenilor, revelându-Se pe Sine Însuşi, planurile Sale cu oamenii şi legile şi principiile după care aşteaptă El să trăiască oamenii.

Este de importanţă vitală să ştim că Domnul nostru Isus Cristos Însuşi a recunoscut aceste cărţi ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu şi că El Însuşi le-a citat în repetate rânduri ca pe Cuvântul lui Dumnezeu. Ba mai mult. În cele patru secole de la încheierea Vechiului Testament şi până la venirea Domnului nostru Isus Cristos, evreii au adăugat la scrierile sfinte tot felul de interpretări făcute de diferiţi rabini. Aceste interpretări rabinice ale Vechiului Testament au devenit „datina” sau „tradiţia” bătrânilor. Domnul nostru Isus Cristos a respins această datină sau tradiţie ca fiind ceva omenesc şi i-a învăţat pe urmaşii Săi să se ţină numai de ceea ce este Cuvântul lui Dumnezeu. Este bine să citim în Evanghelie şi să vedem cum le explică Isus oamenilor că tradiţia nu elucidează Cuvântul lui Dumnezeu, ci înlocuieşte Cuvântul lui Dumnezeu cu învăţături care le sunt mai convenabile oamenilor:

„Fariseii şi cărturarii L-au întrebat [pe Isus]: ‘Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina [tradiţia] bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?’ Isus le-a răspuns: ‘Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba mă cinstesc ei dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti”. Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina [tradiţia] aşezată de oameni, precum: spălarea ulcioarelor şi a paharelor şi faceţi multe alte lucruri de acestea’. El le-a mai zis: ‘Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina [tradiţia] voastră. Căci Moise a zis: „Să cinsteşti pe Tatăl tău şi pe mama ta;” şi: „Cine va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea”. Voi, dimpotrivă, ziceţi: „Dacă un om va spune tatălui său sau mamei sale: ‘Ori cu ce te-aş putea ajuta este corban, adică dat lui Dumnezeu, face bine’;” şi nu-L mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl sau pentru mama sa. Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina [tradiţia] voastră. Şi faceţi multe alte lucruri de felul acesta’” (Evanghelia după Marcu 7:5-13).

O mică explicaţie este necesară aici. În primele cinci cărţi din Vechiul Testament, scrise de Moise, se dau legile lui Dumnezeu, printre care şi porunca de a-ţi cinsti părinţii. Cinstirea părinţilor însemna şi că erai obligat să le dai ajutor la bătrâneţe. Unii însă au căutat să fugă de această obligaţie, şi rabinii i-au ajutat introducând un foarte dibaci subterfugiu. Omul care nu voia să mai fie obligat să-şi ajute părinţii se ducea la Templu şi făcea acolo o declaraţie că îşi închină toată averea Templului. Acest act se numea „corban”. Desigur, această închinare nu era decât teoretică. Dar de acum omul le putea spune părinţilor săi că nu-i mai poate ajuta cu nimic, deoarece el nu mai are nimic, căci tot ce are este „corban”, adică dăruit Templului. Domnul nostru dă această acţiune ca exemplu de tradiţie umană care practic a desfiinţat porunca dată de Dumnezeu.

Aţi observat, sper, că Domnul Isus numeşte porunca din Vechiul Testament „porunca lui Dumnezeu” şi „Cuvântul lui Dumnezeu”, iar tot ceea ce s-a adăugat mai târziu la Vechiul Testament este numit de El „porunci omeneşti” şi „datina [tradiţia] voastră”.

Am văzut deci că există 39 de cărţi pe care Domnul nostru Isus Cristos le defineşte drept Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi există interpretări sau adaosuri omeneşti pe care Domnul nostru le numeşte tradiţii şi le respinge.

Istoria se va repeta în felul următor. Ucenicii Domnului Isus şi alţi urmaşi imediaţi ai Lui au scris cele 27 de cărţi care au fost adunate în Noul Testament. Ele cuprind învăţăturile date de Fiul lui Dumnezeu sau de apostoli pe baza a ceea ce au învăţat de la Isus şi sub directa inspiraţie a Duhului Sfânt şi deci şi acestea sunt Cuvântul lui Dumnezeu.

Vechiul şi Noul Testament constituie suma totală a revelaţiilor pe care a intenţionat Dumnezeu să le dea omenirii. Ele sunt Sfânta Scriptură, adică scrierile sfinte care conţin cuvânt de cuvânt Cuvintele lui Dumnezeu.

Orice citim în afara acestora sunt cuvinte ale oamenilor şi niciodată şi în nici un caz nu pot avea autoritatea divină pe care o au cuvintele din Biblie. Dar, ca şi în cazul Vechiului Testament, după alcătuirea Noului Testament oamenii au început să explice ceea ce scrie în acesta, să-l interpreteze în felul lor şi să-l aplice în felul lor. Aceste explicaţii, interpretări şi aplicaţii ulterioare, prin secolele imediat următoare, au alcătuit şi ele o nouă tradiţie, numită tradiţia sfinţilor părinţi sau tradiţia Bisericii, Biserica din Răsărit (ortodoxă) având un anume grup de oameni pe care îi consideră părinţi ai ei, iar cea din Apus (catolică) având alt grup de părinţi.

Să ne uităm acum cu atenţie la ceea ce s-a întâmplat în aceste secole când s-a dezvoltat ceea ce ortodoxia numeşte „sfântă tradiţie”. Vom lua câteva învăţături cuprinse mai întâi în Biblie – în Cuvântul lui Dumnezeu – şi apoi vom vedea ce s-a întâmplat cu ele în sfântă tradiţie.

Vom începe cu botezul. Actul acesta a fost poruncit de Însuşi Domnul nostru Isus Cristos, când le-a dat ucenicilor Săi marea trimitere în misiune: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Evanghelia după Matei 28:19-20). În Evanghelia după Marcu, porunca aceasta este dezvoltată mai pe larg: „Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice persoană. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit” (Evanghelia după Marcu 16:15-16). Din aceste texte reiese clar că oamenii trebuie să audă Evanghelia, trebuie să o creadă şi apoi trebuie să accepte să fie botezaţi. Semnificaţiile botezului sunt multe, dar una dintre cele mai importante este aceea că cel ce acceptă Evanghelia acceptă de fapt că Isus Cristos este Domn şi Dumnezeu şi că Isus devine Stăpânul şi Domnul lui. Acest om recunoaşte că până acum stăpânul lui a fost Satan. El se leapădă de fostul stăpân şi, prin actul botezului – care este o scufundare completă în apă – el arată că moare şi este înmormântat faţă de vechiul stăpân, iar când este scos din apă, arată că de acum este viu pentru noul lui Stăpân şi Domn, Isus Cristos.

Din chiar semnificaţia botezului se poate vedea că el este un act al unui om matur care decide ceva pentru sine însuşi. Acela care aude Evanghelia şi o crede se botează. Aceasta nu este o acţiune care-i priveşte pe copiii nou-născuţi, ci pe adulţi. Aşa a fost înţeles botezul şi aşa a fost el practicat în primele secole. Ca să fim mai exacţi, primul botez al unui copil mic atestat clar de istorie a avut loc cam pe la anul 200 după Cristos.

Abia în secolul al treilea, când creştinismul a crescut ca un fenomen de mase şi când oamenii au simţit nevoia să-şi „creştineze” copiii cât mai repede, botezul copiilor mici a devenit o practică tot mai extinsă. Dar nu fără rezistenţă din partea unor teologi şi a unor biserici care vedeau că această practică merge contrar naturii botezului, aşa cum este el poruncit în Biblie. Dar dorinţa majorităţii a învins în cele mai multe locuri şi, în cele din urmă, botezul copiilor mici a fost acceptat şi dogmatizat. Şi astfel, Cuvântul lui Dumnezeu a fost pus deoparte şi a fost înscăunată datina omenească.

Să luăm o altă învăţătură biblică, aceea despre mijlocirea între om şi Dumnezeu. Domnul nostru Isus Cristos Însuşi a spus: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Evanghelia după Ioan 14:6). Şi Apostolul Pavel spune categoric: „Este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos” (Epistola întâi a lui Pavel către Timotei 2:5). Şi cu această învăţătură biblică s-a întâmplat ceva dramatic şi tragic în secolul al III-lea după Cristos. În secolul acesta s-au înteţit persecuţiile sângeroase împotriva creştinilor şi tot mai mulţi creştini au fost martirizaţi pentru credinţă. Cei ce răbdau cumplitele torturi şi apoi mureau ca martiri erau priviţi nu numai ca eroi, ci şi ca „sfinţi”. Acestor „sfinţi” au început să li se atribuie puteri tot mai mari, cum ar fi puterea de a ierta păcatele şi aceea de a mijloci la Dumnezeu pentru ceilalţi oameni. Aşa a început venerarea „sfinţilor” şi aşa au început rugăciunile adresate lor, şi în special rugăciunea ca ei să mijlocească la Dumnezeu pentru cei ce se roagă. Între aceşti „sfinţi” mijlocitori a fost introdusă treptat şi Maria, mama Domnului nostru Isus Cristos.

Departe de noi gândul să minimalizăm rolul şi rostul martirilor în biruinţa creştinismului, sau locul lor de cinste în Împărăţia lui Dumnezeu. Pretutindeni în Noul Testament, chemarea la suferinţă, la lepădare de sine şi la jertfă este însoţită de promisiunea unor mari răsplătiri şi a unei mari glorii în Împărăţia lui Dumnezeu – şi noi credem cu tărie în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să respingem însă categoric este tocmai negarea Cuvântului lui Dumnezeu care ne spune categoric că numai Isus Cristos este mijlocitor la Dumnezeu şi nimeni altcineva. Oricât i-am iubi şi i-am respecta pe marii martiri creştini, noi nu le putem atribui funcţii care contrazic Sfânta Scriptură. Şi dacă înaintaşii noştri din secolul al III-lea şi al IV-lea le-au atribuit astfel de funcţii, noi trebuie să spunem că au greşit şi să ne întoarcem numai la ceea ce ne învaţă Sfânta Scriptură.

Închinarea la sfinţi contrazice de altfel o altă poruncă expresă şi categorică a lui Dumnezeu, care ne spune să nu ne închinăm nimănui altcuiva decât lui Dumnezeu Însuşi. Sfera discuţiei trebuie însă lărgită ca să cuprindă şi problema icoanelor sau a reprezentărilor grafice ale divinităţii. Iată ce spune Dumnezeu prin Cuvântul Său: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Exodul 20:3-6).

Este cât se poate de clară porunca lui Dumnezeu, scrisă în Sfânta Scriptură, care interzice producerea oricărei “înfăţişări”, adică producerea oricărei „reprezentări” grafice şi sculpturale a divinităţii sau a altor fiinţe, din ceruri sau de pe pământ, pentru a te închina lor. Mai mult decât atât. Oamenii tind să se lege repede de anumite locuri, să se închine acolo şi să creadă că numai acolo este închinarea valabilă. Aşa era situaţia pe vremea Domnului nostru Isus Cristos, când iudeii ziceau că la Ierusalim trebuie să se închine oamenii, iar samaritenii spuneau că locul pentru închinăciune valabilă este pe muntele Gherazim de lângă Samaria. Citim în Evanghelia după Ioan că o femeie din Samaria a profitat de întâlnirea ei cu Isus la fântână şi L-a întrebat: „Doamne, văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii”. Răspunsul pe care i-l dă Domnul Isus este absolut important pentru a înţelege natura lui Dumnezeu şi natura închinării lui Dumnezeu: „Femeie – i-a zis Isus – crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Evanghelia după Ioan 4:19-24).

Nu credem că textul din Exodul şi acesta din Evanghelie necesită comentare. Ele sunt clare şi directe atât în partea negativă, adică în interzicerea reprezentărilor grafice sau sculpturale pentru închinare, cât şi în partea pozitivă, adică în afirmaţia că, dat fiind faptul că Dumnezeu este un Spirit invizibil, deci nereprezentabil. Închinarea trebuie să fie o problemă spirituală, adică localizată în spiritul omului. Aceasta nu înseamnă, desigur, că oamenii nu se vor mai aduna laolaltă să se închine lui Dumnezeu împreună, ci înseamnă că închinarea lor nu este adresată unor obiecte exterioare sau unor locuri speciale, ci că închinarea lor este dăruită lui Dumnezeu, care este Spirit, şi este făcută în spiritele noastre: închinarea spiritului uman adresată Dumnezeului care este Spirit invizibil este închinare în adevăr.

Aşa a înţeles creştinismul din primele câteva secole să se închine. Pe la sfârşitul secolului al treilea însă, odată cu începutul venerării martirilor declaraţi sfinţi, a început şi colectarea obiectelor rămase de la aceşti creştini martirizaţi şi apoi colectarea rămăşiţelor lor pământeşti (oasele, numite „moaşte”), care au început să fie venerate, atribuindu-li-se puteri magice. Au mai trecut însă câteva secole până când a început să se introducă şi ideea pictării chipurilor acestor „sfinţi” şi introducerea lor în biserici. Având în vedere faptul că în Biblie exista o interdicţie atât de clară împotriva unor asemenea reprezentări grafice, rezistenţa împotriva icoanelor, din partea celor ce ţineau să rămână fideli Cuvântului lui Dumnezeu, nu putea să fie decât o problemă de viaţă şi de moarte. Aşa se face că pe tema icoanelor au izbucnit chiar războaie, care au durat, în Peninsula Balcanică, mai bine de o sută de ani (726-842 după Cristos). În cele din urmă, partida care era pentru icoane a biruit, şi de atunci bisericile, atât cele din Răsărit cât şi cele din Apus, au fost umplute de reprezentări grafice şi sculpturale, atât ale divinităţii cât şi ale diferiţilor sfinţi, iar oamenii nu încetează să li se închine.

Este adevărat că teologic se face distincţie între „venerare” şi „adorare” şi se spune că sfinţii sunt veneraţi şi numai Dumnezeu este adorat. De asemenea, teologii fac precizarea că trebuie venerat Sfântul reprezentat pe icoană, şi nu icoana însăşi. Dar este suficient să ne gândim la atâtea icoane „făcătoare de minuni”, ca să ne dăm seama că icoanei înseşi îi sunt atribuite puteri speciale.

Fenomenul pe care vrem noi să-l scoatem în evidenţă este această tendinţă omenească, manifestată în atâtea domenii şi de atâtea ori în istorie, de a lăsa la o parte Cuvântul lui Dumnezeu şi de a-l înlocui cu opinii omeneşti, cu reguli omeneşti, cu practici omeneşti. Aşa au făcut iudeii după încheierea Vechiului Testament şi aşa îi vedem pe creştini făcând după încheierea Noului Testament. Cuvintele pe care le-a spus Mântuitorul iudeilor, în problema botezului, în problema mijlocirii sfinţilor şi în problema închinării la icoane, li se potrivesc totalmente şi creştinilor:

„Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti. Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi datina [tradiţia] aşezată de oameni… Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina [tradiţia] voastră… Şi aşa, aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina [tradiţia] voastră” (Evanghelia după Marcu 7:6-8, 9, 13).

Să ne reamintim că ceea ce discutăm acum este prima dintre cele două întrebări fundamentale în orice religie, şi anume, care este sursa din care ne extragem crezul. La această întrebare ortodoxia răspunde: din Sfânta Scriptură şi sfântă tradiţie. Acum ştim la ce se referă termenul „sfântă tradiţie”: la învăţături şi practici adăugate Bisericii creştine în aproximativ şapte secole după încheierea scrierii Noului Testament din Sfânta Scriptură. Aceste învăţături şi practici contrazic Sfânta Scriptură. Ele au fost adăugate cu toate acestea, într-o epocă în care cărţile se scriau cu mâna şi erau foarte rare, şi când puţini oameni ştiau să citească, nu era greu să se ignoreze Sfânta Scriptură şi să se introducă învăţături contrare ei.

Învăţăturile şi practicile contrare Sfintei Scripturi pe care le-am arătat mai sus nu sunt singurele. Mai târziu vom mai arăta şi altele. Ceea ce vrem acum să stabilim pentru cititorul nostru este distincţia dintre Scriptură şi tradiţie şi procesul prin care de regulă tradiţia înlocuieşte şi desfiinţează învăţătura Scripturii.

Reforma religiei creştine a început în Europa de Apus când o serie de oameni ca Jan Huss, Wycliffe, Martin Luther şi alţii s-au adâncit în studiul Sfintei Scripturi şi au descoperit cât de mult s-a abătut Biserica de la învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Ei au început Reforma chemând Biserica înapoi la Biblie. Lozinca cea dintâi a Reformei, aşa cum a fost ea formulată în limba latină de Martin Luther, a fost: Sola Scriptura, adică „Numai Scriptura”, prin aceasta arătând că se respinge tradiţia ca sursă cu autoritate pentru formularea crezului creştin.

Aşadar, esenţa Reformei creştinismului este respingerea tuturor adaosurilor omeneşti cuprinse în termenul „tradiţie” şi reîntoarcerea la Biblie ca singură sursă cu autoritate a crezului creştin, deoarece Biblia este singura care conţine în ea Cuvântul lui Dumnezeu. Tradiţia este învăţătura oamenilor. Şi chiar dacă noi îi respectăm pe marii autori creştini din primele secole, cum ar fi Tertullian, Origen, Ciprian, Grigore de Nazianz sau Augustin, nu trebuie să-i punem pe picior de egalitate cu Sfânta Scriptură. Învăţăturile lor, oricât ar fi ele de adânci şi de înţelepte, trebuie verificate şi comparate cu Sfânta Scriptură, şi ori de câte ori învăţăturile lor contrazic Sfânta Scriptură, trebuie să le respingem fără nici o reţinere. Creştinismul adevărat şi sănătos este acela care se bazează totalmente şi exclusiv pe învăţăturile directe şi clare ale Cuvântului lui Dumnezeu scris în Scriptură.

Credem că a sosit vremea ca şi românii să-şi pună această întrebare:

Care este sursa de informare a crezului nostru? Acceptăm noi că nişte oameni ar fi avut autoritatea de a formula crezul nostru sau ne ducem noi înşine direct la sursa divină, la Cuvântul lui Dumnezeu, şi ne extragem direct de acolo articolele de crez şi de trăire?

Am văzut cum adoptarea unui crez sau a altuia de către români a fost determinată de accidente ale istoriei. Am fost aşezaţi între popoare mai numeroase şi mai puternice decât noi, şi acestea ne-au impus un crez sau altul. Este un act de eliberare şi un semn de maturitate – atât individuală cât şi naţională – să avem curajul să ne revizuim crezul. Şi revizuirea începe cu problema izvorului de unde ne scoatem crezul. Cui îi dăm noi autoritatea să ne spună ce este sfânt şi adevărat? Unor oameni, oricât vor fi fost ei de înţelepţi sau de cuvioşi? Să nu uităm că am acceptat învăţătura acelor oameni şi nu a altora numai şi numai pentru că am fost cuceriţi de anumite imperii şi nu de altele. Noi nu am avut libertatea să studiem alternativa şi să decidem singuri.

Abia astăzi suntem chemaţi să facem noi o revizuire şi o alegere personală. Şi adevărata cale este întoarcerea la izvorul divin, la Cuvântul lui Dumnezeu. Sola Scriptura. Iată soluţia.

 

CAPITOLUL 7

Împăcarea cu Dumnezeu

Ajungem acum la a doua problemă esenţială a oricărei religii, şi anume, aceea a restabilirii legăturii dintre om şi Dumnezeu, a repunerii omului în contact cu Dumnezeu, a împăcării omului cu Dumnezeu.

Am arătat deja că este o intuiţie a omului de pretutindeni şi din toate epocile, că între el şi Dumnezeu s-a produs o separare, că există o înstrăinare, o distanţă, o prăpastie, o barieră între om şi Dumnezeu. Cum s-a produs această separare este o problemă pe care caută să o explice fiecare religie. Şi fiecare religie îşi asumă sarcina de a oferi o soluţie pentru a repara această tragedie, pentru a-l repune pe om în contact cu Dumnezeu şi pentru a restabili relaţii normale între om şi Dumnezeu.

Orice om care simte în sine aspiraţia după Dumnezeu şi care doreşte să-L „găsească” pe Dumnezeu, care doreşte să intre în contact cu Dumnezeu şi să stabilească o relaţie bună şi permanentă între sine şi Dumnezeu trebuie să se întrebe: cine îmi oferă soluţia cea adevărată la aceste aspiraţii şi dorinţe absolut vitale ale spiritului meu? Există enorm de multe religii, „mişcări”, „asociaţii” şi filozofii care îi promit astăzi omului adevărata soluţie a aspiraţiei lui către Dumnezeu. Nu vom putea nici măcar să le amintim aici pe toate, şi cu atât mai puţin să analizăm toate soluţiile pe care le propun ele. Ceea ce putem însă să facem este să le „clasăm” în câteva grupuri fundamentale. Există câteva tipuri de soluţii ale problemei apropierii de Dumnezeu, şi toate religiile se includ într-unul sau în altul dintre tipurile acestea.

Primul tip este cel „magic”: prin anumite formule, pe care le cunosc numai cei iniţiaţi, se crede că se poate ajunge la Dumnezeu, sau că Dumnezeu sau alte spirite pot fi obligate să-i împlinească omului dorinţele. Al doilea este tipul „ritualist”: prin anumite ritualuri şi daruri sau jertfe aduse lui Dumnezeu se speră ca acesta să fie împăciuit sau îmbunat, în aşa fel încât să le facă bine oamenilor. Al treilea este tipul „mistic”: prin anumite exerciţii spirituale, prin renunţări, abstinenţe şi purificări, prin meditaţie şi rugăciune intensă se caută ajungerea la Dumnezeu şi la contopirea cu Dumnezeu într-o experienţă de beatitudine.

Cele mai multe religii se includ într-unul sau altul dintre aceste trei tipuri. Unele dintre ele combină elemente din două sau din toate trei tipurile.

Ceea ce au în comun toate aceste trei tipuri de religie este că în toate trei soluţia pentru a ajunge la o relaţie bună cu Dumnezeu este ceva ce trebuie să facă omul. Omul întreprinde nişte acţiuni şi face anumite eforturi pentru a ajunge la Dumnezeu. Acţiunea pleacă de la om şi este făcută de om. Trebuie să arătăm că multe forme de creştinism se includ într-unul sau în altul dintre aceste trei tipuri de religie. Ceva mai târziu vom arăta că aşa este cazul.

Diferenţa fundamentală dintre aceste trei tipuri de religie şi religia creştină biblică stă în faptul că în aceasta din urmă acţiunea de împăcare a omului cu Dumnezeu şi de stabilire a unor relaţii bune între Dumnezeu şi om o iniţiază şi o întreprinde Dumnezeu Însuşi, nu omul. înainte de a explica această afirmaţie amintim că mulţi oameni zic că religiile se aseamănă cu drumuri care urcă pe diferiţi versanţi pe un munte: până la urmă, toate ajung la vârf. Tot aşa, până la urmă toate religiile ajung la Dumnezeu. Replica creştină la aceasta sună astfel: toate drumurile duc spre vârful muntelui, dar Dumnezeu e mult mai sus decât vârful muntelui; Dumnezeu este inaccesibil omului. Toate încercările omului de a ajunge la Dumnezeu se vor sfârşi în deziluzie. Este un singur drum adevărat: drumul pe care Dumnezeu Însuşi vine la om! În Cartea Proverbele, din Biblie, scrie că „multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Pildele sau proverbele lui Solomon 14:12). Diferenţa se poate vedea citând două versete, unul din Vechiul Testament, scris înainte de venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, şi celălalt din Noul Testament. În Vechiul Testament, îndemnul este: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape” (Isaia 55:6). În Noul Testament, Domnul nostru Isus Cristos, care este Dumnezeu devenit om, ne spune despre Sine Însuşi: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Evanghelia după Luca 19:10). Aceasta este esenţa Evangheliei (care înseamnă „vestea bună”): că Dumnezeu Însuşi, în persoana Fiului Său, a venit într-o misiune de salvare a omenirii pierdute. Şi acelaşi Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Evanghelia după Ioan 14:6).

Am spus deja că toate religiile intuiesc că între om şi Dumnezeu a avut loc o despărţire şi că astăzi între ei este o prăpastie sau o barieră. Ce s-a întâmplat? Cum s-a ajuns la această situaţie? S-a ajuns aici deoarece Dumnezeu l-a creat pe om ca agent liber, care trebuie să decidă el însuşi dacă ascultă de Dumnezeu şi acceptă să trăiască sub autoritatea lui Dumnezeu sau dacă ascultă de altcineva (Diavolul sau Satan). Când omul a decis să asculte de Satan, automat el s-a separat de Dumnezeu şi a intrat sub autoritatea Diavolului.

Neascultarea de Dumnezeu se numeşte păcat. Orice acţiune care este o încălcare a unei porunci, sau îndrumări, sau chemări a lui Dumnezeu este păcat. Şi orice păcat – oricât ar părea el de mărunt – produce o separare de Dumnezeu şi devine o barieră care face imposibil accesul acelui om spre Dumnezeu. Iată cum explică acest lucru profetul Isaia: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte” (Isaia 59:1-2).

Problema deci între om şi Dumnezeu este aceea a păcatelor omului, care fac separarea şi zidul de despărţire între om şi Dumnezeu. Cum se poate rezolva această problemă? Există diferite încercări ale omului de a rezolva problema: prin jertfe de animale, prin care oamenii încearcă fie îmbunarea lui Dumnezeu, fie spălarea păcatelor prin sângele jertfei stropit peste oameni; sau prin fapte bune prin care oamenii speră că pot compensa relele făcute în aşa fel încât să-I devină acceptabili lui Dumnezeu. Aceste două căi sunt explicit arătate în Biblie ca fiind ineficace. Iată ce ni se spune despre jertfe:

„…se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti, date, ca toate cele privitoare la mâncăruri, băuturi şi felurite spălări, până la o vreme de îndreptare… Căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele” (Epistola către evrei 9:9-10 şi 10:4).

Şi iată ce ni se spune referitor la încercarea unora de a se mântui prin fapte bune:

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Epistola lui Pavel către efeseni 2:8-9).

Şi în altă parte:

„El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în dreptate, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt” (Epistola lui Pavel către Tit 3:5).

Nu, omul nu se poate salva pe sine. Adică, el nu poate rezolva problema separării sale de Dumnezeu. Păcatul lui este o problemă prea gravă ca el însuşi să-i poată găsi o rezolvare.

De ce este păcatul o problemă atât de gravă? Este aşa deoarece păcatul omului, decizia lui de a alege să nu-L asculte pe Dumnezeu, a acţionat în patru sfere care acum îi sunt inaccesibile omului. În primul rând, păcatul omului a afectat justiţia lui Dumnezeu. Dumnezeu decretase că plata păcatului este moartea, şi acum justiţia lui Dumnezeu trebuie aplicată. Dumnezeu, ca judecător drept, ar deveni El Însuşi nedrept dacă ar lăsa nepedepsit păcatul. În al doilea rând, păcatul – fiind opţiunea omului de a asculta de Diavolul – i-a dat Diavolului autoritate asupra omului: omul nu-şi aparţine lui însuşi; atâta timp cât omul este sub păcat, păcatul lui este actul de proprietate al Diavolului asupra lui. În al treilea rând, păcatul l-a ucis spiritual pe om. Când Dumnezeu i-a zis omului că în ziua în care va păcătui va muri, Dumnezeu a spus un adevăr: în ziua aceea spiritul omului, care avea în el capacitatea de a comunica cu Dumnezeu, s-a atrofiat; omul este mort din punct de vedere spiritual. Şi un mort nu se poate ajuta pe sine. El nu-şi poate da viaţă. În al patrulea rând, păcatul a pus stăpânire pe om şi l-a făcut rob. Omul nu este liber să păcătuiască – el este un rob care execută; el trebuie să păcătuiască deoarece este rob al păcatului. Oricine care încearcă să se lase de anumite păcate constată cât de puternică îi este robia. Şi un rob nu este în măsură să se elibereze pe sine însuşi.

Datorită acestor consecinţe atât de complexe şi de vaste ale păcatului, numai Dumnezeu Însuşi poate rezolva această problemă. Şi exact la acest punct începe „Evanghelia”, care am spus deja că înseamnă „vestea bună”: vestea bună că Dumnezeu a luat iniţiativa şi a găsit modalitatea de rezolvare a problemei păcatului care-l separă pe om de Dumnezeu. Care este rezolvarea? Dumnezeu L-a trimis în această lume pe Fiul Său. Acesta S-a făcut om, S-a identificat cu omul, cu toţi oamenii, a luat asupra Lui Însuşi păcatele oamenilor şi a murit cu ele pe cruce. Murind încărcat de păcatele oamenilor şi pentru aceste păcate, şi în locul oamenilor care ar fi trebuit să-şi ispăşească astfel pedeapsa decretată de legea lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu a realizat anularea efectului păcatelor în toate cele patru sfere arătate înainte: întâi, a satisfăcut justiţia lui Dumnezeu murind în locul celor păcătoşi; în al doilea rând, a anulat dreptul Diavolului asupra oamenilor prin anularea păcatelor lor; în al treilea rând, prin învierea Lui din morţi, El dă viaţă nouă celor morţi în păcatele lor; în al patrulea rând, sângele Domnului Isus, vărsat pe cruce, dizolvă şi spală murdăria păcatelor de pe om, eliberându-l de robia sau de cătuşele păcatelor.

Acesta este conţinutul esenţial al lucrării de mântuire a omenirii realizată de Domnul nostru Isus Cristos. Şi acesta este conţinutul esenţial al Evangheliei, al veştii bune creştine.

Dar aici intervine un element extrem de esenţial, care trebuie să fie înţeles de fiecare dintre noi. Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe libere şi pe tot parcursul existenţei noastre El ne lasă această libertate de alegere. El i-a dat primului om libertatea de a-L asculta pe Dumnezeu sau pe Diavolul. Şi astăzi, după ce Fiul Său a murit ca să ispăşească păcatele neascultării noastre, demonstrând astfel cât de mult ne iubeşte, Dumnezeu încă ne respectă libertatea de alegere: El a făcut totul ca să ne poată reprimi la Sine şi să reînceapă în noi programul Său de formare a noastră pentru Împărăţia cerurilor, dar aşteaptă ca noi să alegem să primim oferta Lui sau să o respingem. Domnul Isus Însuşi ne spune: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20). Iar Evanghelistul Ioan ne spune că Isus „a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi… din Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 1:11-13).

Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne face creştini cu forţa. Fiecare individ trebuie să fie liber să audă ce a făcut Dumnezeu pentru el şi ce-i oferă Dumnezeu; şi trebuie să fie liber să decidă pentru sine dacă primeşte oferta lui Dumnezeu sau nu. Iată de ce botezul copiilor mici, prin care aceştia sunt “încredinţaţi” fără voia lor, nu se potriveşte cu principiul lui Dumnezeu referitor la libera alegere a fiecărui individ. În bisericile neoprotestante, copiii mici sunt duşi la biserică şi sunt închinaţi (dedicaţi, dăruiţi, prezentaţi) lui Dumnezeu, şi pastorul împreună cu biserica îi binecuvântează, aşa cum se porunceşte în Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Numeri 6:22-27). Botezul este lăsat să aibă loc după ce copilul a crescut mare şi după ce el însuşi acceptă să primească pe Domnul Isus în viaţa lui proprie, ca Mântuitor şi ca Domn al lui personal.

Actul prin care omul înstrăinat de Dumnezeu este reabilitat, repus în relaţie corectă cu Dumnezeu, se numeşte mântuire sau salvare. Omul este mântuit de păcatele lui, este mântuit de mânia lui Dumnezeu, este mântuit de sub puterea Diavolului, este mântuit din robia păcatelor, este mântuit de perspectiva petrecerii eternităţii în iad. Mântuirea nu şi-o face omul, ci i-a făcut-o Dumnezeu prin moartea pe cruce a Fiului Său. Actul acesta este numit în Biblie „har”. Cuvântul „har” este un cuvânt grecesc. El înseamnă graţie, în sensul de graţiere. Mântuirea este un act de mărinimie al lui Dumnezeu, de îndurare, de inexprimabilă dragoste şi milă. Expresia Bibliei este: „Prin har aţi fost mântuiţi” (Epistola lui Pavel către efeseni 2:8).

Dar omul trebuie să aleagă şi să primească. Actul prin care omul primeşte mântuirea se numeşte credinţă. Evanghelistul Ioan spune: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui…” (Evanghelia după Ioan 1:12). Cei ce Îl primesc pe Isus printr-un act de credinţă sunt născuţi din nou, sunt născuţi din Dumnezeu şi astfel devin copii ai lui Dumnezeu.

Faptul mântuirii, al primirii în familia lui Dumnezeu, trebuie să fie o certitudine pentru tine aici şi acum. Este tragic să-i auzi chiar pe unii preoţi sau prelaţi mai înalţi spunând că nimeni nu poate şti dacă este mântuit sau nu până nu moare. Apostolul Pavel ne spune: „Prin har aţi fost mântuiţi” (Epistola lui Pavel către efeseni 2:8). Mântuirea, în sensul iertării de păcate şi al adoptării în familia lui Dumnezeu, este un act deja realizat. Tot astfel scrie şi apostolul Ioan: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu…” (Întâia epistolă sobornicească a lui Ioan 3:1-2).

Aici se vede clar cum faptul că am devenit copii ai lui Dumnezeu este o certitudine categorică. Această certitudine produce ceea ce noi numim „bucuria mântuirii”, bucuria că am fost salvaţi şi că acum îi aparţinem lui Dumnezeu.

Prin Isus Cristos am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Acum nu mai suntem străini. Acum avem intrare liberă la Dumnezeu. Acum Dumnezeu a stabilit cu noi relaţiile pe care le-a dorit El dintotdeauna: relaţii dintre Tată şi fii. Acum suntem “în bune relaţii” cu Dumnezeu. Religia şi-a împlinit scopul: ne-a legat din nou,de Dumnezeu.

 

CAPITOLUL 8

Mântuirea în Biserica Ortodoxă

Am văzut în capitolul precedent ce ne spune Biblia despre împăcarea noastră cu Dumnezeu. Oare aceste lucruri ni le spune şi Biserica Ortodoxă? Am fi fericiţi dacă ar fi aşa. Dar lucrurile stau altfel. În secolele de formare a teologiei creştine, în special în secolele III – VII, s-au adăugat, cum am văzut deja, multe elemente străine de învăţătura Bibliei. Şi în problema împăcării cu Dumnezeu lucrurile au evoluat în direcţii care au reprezentat îndepărtări evidente de la Cuvântul lui Dumnezeu. Două au fost direcţiile pe care s-a dezvoltat învăţătura ortodoxă despre mântuire. Prima este învăţătura că mântuirea, iertarea de păcate, o acordă Biserica, prin preot. A doua este că mântuirea se obţine prin fapte bune, prin milostenii şi prin acte de penitenţă.

Să încercăm să le explicăm. Vom începe cu prima. Dogma ortodoxă spune că Dumnezeu a depozitat harul mântuitor în Biserică şi astfel Biserica este depozitara harului şi administratoarea harului. Aceasta însemnă, practic, că omul se duce la preot şi se spovedeşte, adică îşi spune păcatele, şi apoi preotul îi împarte harul iertării. Preotul tratează problema acelui om cu Dumnezeu. Preotul se interpune astfel între om şi Dumnezeu. Omul nu mai merge direct la Dumnezeu pentru iertare şi mântuire, ci merge la preot. Şi preotul, ca reprezentant al Bisericii, îi administrează acelui om har mântuitor. În loc de a cita din tratate de teologie ortodoxă pentru a arăta că aceasta este într-adevăr învăţătura ortodoxă, prefer să redau o discuţie pe această temă, pe care am avut-o prin 1973 la Bucureşti cu un înalt prelat şi teolog ortodox, deoarece această discuţie ilustrează mai plastic problema. Interlocutorul meu mi-a făcut reproşul că noi, neoprotestanţii, rupem din trupul neamului, sau furăm oile din turma ortodoxă, şi astfel stricăm unitatea neamului. Eu l-am întrebat:

— Dacă mă duc la un beţiv, care-şi ruinează viaţa lui şi a familiei lui prin beţie, şi-i vestesc Evanghelia, iar el o primeşte şi prin aceasta se eliberează de beţie, înseamnă oare că v-am furat un om care aparţinea Bisericii Ortodoxe?

— Da, mi-a răspuns el categoric. Omul acesta aparţinea Bisericii. Voi prin predicile voastre doar îi deschideţi apetitul pentru lumea spirituală, dar în final nu-i daţi nimic. Biserica îi dădea în final totul. Biserica îi vede de suflet acestui om. Voi să-l lăsaţi în pace.

N-am înţeles exact ce voia să spună prin aceasta, şi rapid am decis să duc lucrurile la extrem, ca să putem astfel defini ce vrem să spunem. I-am zis:

— Hai să-l lăsăm pe beţiv deocamdată deoparte. Ce zici, dacă merg la un ateu şi-i predic Evanghelia, iar el se întoarce la Dumnezeu, şi atunci fur o oaie din turma ortodoxă?

— Nu, mi-a răspuns teologul ortodox, dacă el este un ateu adevărat nu zic că furi de la noi. Dar, vezi, la noi nu există atei adevăraţi decât foarte puţini, chiar la vârf. Căci ceilalţi sunt atei de circumstanţă. Sunt atei din interes, ca să capete şi să-şi menţină o slujbă. Ei numai zic că sunt atei, dar în adâncul sufletului tot cred în Dumnezeu. Şi, dacă au fost botezaţi în Biserică atunci când au fost mici, şi dacă în cursul vieţii lor au fost de două-trei ori la biserică, pentru o cununie, pentru un botez etc., prin aceasta ei au dat mandat Bisericii să le vadă de suflet. Şi Biserica va rezolva problema sufletului lor. Tu să-i laşi în pace.

La acest dialog care revelează poziţia practică a Bisericii Ortodoxe în problema mântuirii individului, voi adăuga o altă relatare tot atât de revelatoare. Era prin 1970. Eram la Oxford, unde studiam teologia, şi – în cadrul schimburilor culturale de atunci – un teolog român a ţinut o prelegere de teologie ortodoxă în cadrul universităţii. Am ascultat-o şi eu, desigur, cu interes. La sfârşitul prelegerii, s-a dat loc la întrebări din sală. Şi cineva a întrebat:

— În România aveţi libertate să tipăriţi literatură creştină?

Eram foarte curios ce va răspunde acest reprezentant oficial de la Bucureşti la o întrebare atât de spinoasă. Spre surprinderea mea, răspunsul a venit cu o întorsătură de o deosebită semnificaţie teologică.

— În România noi tipărim cărţi teologice pentru preoţi, dar nu tipărim cărţi teologice pentru laici, căci nu este treaba laicilor să citească teologie. Preotul este cel ce trebuie să ştie cum se procedează în cele spirituale. Laicul se duce la preot, şi preotul îi rezolvă problemele sufleteşti.

În sală s-a produs rumoare. Căci cei mai mulţi auditori erau protestanţi, pentru care individul are intrare liberă directă, prin Isus Cristos, la Dumnezeu şi nu are nevoie de mijlocirea preotului. Şi a le spune unor protestanţi că individul nu trebuie să citească literatură religioasă, ci să lase pe seama preotului treburile sufletului său suna catastrofic.

Pentru a înţelege lucrurile şi mai în adânc, revin la prelatul de la Bucureşti. L-am întrebat care este reacţia lor la procesul de ateizare a ţării şi la atâtea restricţii impuse vieţii spirituale. Omul mi-a răspuns senin că atâta timp cât statul menţine Biserica Ortodoxă în structura ei esenţială, cu aparatul ei preoţesc în funcţie, Biserica administrează har naţiunii şi deci nu trebuie să ne îngrijoreze situaţia: Biserica mântuieşte naţiunea prin îndeplinirea slujbelor sacre.

S-ar putea răspunde că aceşti doi teologi ortodocşi români reprezintă oficialitatea actuală şi poziţia actuală a Bisericii Ortodoxe române atât de înfeudată regimului comunist de la Bucureşti şi că deci nu reprezintă adevărata teologie ortodoxă. Vom fi gata să recunoaştem că există o măsură de justificare într-o asemenea obiecţie, dar esenţialmente aceşti teologi redau poziţia fundamentală dogmatică a Bisericii Ortodoxe, şi anume că Biserica este cea care le administrează indivizilor mântuirea. Dogma zice că „nu există mântuire decât prin Biserică”.

Are oare această dogmă o bază în Biblie? Teologii ortodocşi îşi bazează crezul acesta pe trei texte din Evanghelii. Primul este în Evanghelia după Matei 16:19, unde Domnul nostru Isus Cristos îi spune lui Petru: “Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Al doilea este în Evanghelia după Matei 18:15-20, un text care se referă la rezolvarea de către Biserică a certurilor dintre fraţi, la care vom reveni să-l analizăm mai îndeaproape. Al treilea este în Evanghelia după Ioan 20:22-23, unde Isus Se arată apostolilor după înviere: „După aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: ‘Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţinea vor fi ţinute’”. Teza Bisericii Ortodoxe este că cele spuse de Domnul Isus apostolilor s-au transmis apoi şi episcopilor şi preoţilor, care alcătuiesc aparatul Bisericii; şi atunci, spune teza ortodoxă, este evident că i se dă Bisericii autoritatea de a ierta oamenilor păcatele şi de a le deschide acestora cerul, iar Biserica realizează acest lucru prin preoţii ei.

Să vedem dacă aceasta este interpretarea corectă a acestor texte din Biblie. Un principiu fundamental de interpretare a textelor din Sfânta Scriptură este că niciodată un text nu trebuie luat singur. Fiecare text trebuie interpretat în lumina tuturor celorlalte părţi din Sfânta Scriptură. Să vedem deci ce ne spun alte texte din Biblie, care aruncă o lumină asupra acestor texte prin care Domnul Isus le dă autoritate apostolilor Lui să ierte păcatele.

Primul text explicativ este cel din Evanghelia după Matei 18:15-20. Aici Domnul Isus îi explică lui Petru cum trebuie să fie rezolvate de către Biserică conflictele dintre fraţi:

„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău.

Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.

Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.

Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.

Vă mai spun iarăşi, că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.

Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”.

Să interpretăm exact ce spune Domnul Isus în acest text. Biserica este chemată să judece între doi membri ai ei care sunt în conflict. După ce Biserica decide care este vinovatul, ea trebuie să-i poruncească acestuia să repare ceea ce a stricat. Dacă acel membru al Bisericii nu ascultă de această dispoziţie a Bisericii, Biserica îl exclude din sânul ei şi prin aceasta “îl leagă”. Autoritatea pe care o dă Domnul nostru Bisericii este într-adevăr mare: ceea ce leagă Biserica aici rămâne legat în ceruri. Dar vă rog să observaţi că această instrucţiune nu se referă la mântuirea celor din afară, ci se referă la felul de viaţă al celor deja mântuiţi, al celor ce deja au devenit membri ai Bisericii. Observaţia aceasta este de importanţă vitală.

Faptul că aşa trebuie interpretată această autoritate dată de Domnul Isus Bisericii se vede din modul în care a aplicat-o însuşi apostolul Pavel. Lui i s-a ivit un caz grav în biserica din Corint, pe care el a întemeiat-o. S-a aflat că un membru al bisericii trăieşte în adulter cu soţia tatălui său (evident o nouă căsătorie a tatălui său). Apostolul Pavel aude acest lucru când este departe într-un alt oraş. Şi el scrie bisericii instrucţiuni ca să-l dea afară din biserică pe omul acesta. Această excludere va avea consecinţe pe plan spiritual, spune apostolul Pavel: când omul este exclus din biserică, el este „dat pe mâna lui Satan”, care îi va nimici trupul, dar totuşi spiritul acestui om va fi mântuit “în ziua Domnului Isus” (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:1-5). Omul care a fost astfel exclus din biserică şi-a dat seama că a păcătuit şi s-a pocăit de păcatul lui. În consecinţă, în a doua epistolă scrisă bisericii din Corint, apostolul Pavel le dă instrucţiuni să-l reprimească pe acest om în mijlocul lor: „…ca să nu-l lăsăm pe Satan să aibă un câştig de la noi; căci noi nu suntem în necunoştinţă de planurile lui” (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 2:11). Apostolul, în mod evident, îi dă bisericii adunate în plenul ei dreptul de excludere sau de legare: “În Numele Domnului Isus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna lui Satan” (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:4-5); şi tot astfel, apostolul Pavel îi dă bisericii adunate în plen autoritatea de a-l ierta pe acest om după ce s-a pocăit: „Dar pe cine iertaţi voi, îl iert şi eu. În adevăr, ce am iertat eu – dacă am iertat ceva – am iertat pentru voi, în faţa lui Cristos” (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 2:10).

Vedem deci că şi în Evanghelia după Matei 18, în învăţătura Domnului Isus, şi în întâia şi în a doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, în practica apostolului Pavel, legarea şi apoi iertarea de păcate este o problemă de disciplină bisericească, şi se referă la autoritatea Bisericii de a veghea ca membrii ei să ducă o viaţă morală curată. Din păcate, Biserica Ortodoxă nu exercită o asemenea funcţie, ci şi-a asumat o altă funcţie, şi anume aceea de a distribui har mântuitor oricui i-l cere. Această autoritate nu i-a fost dată Bisericii. Această autoritate o menţine direct Domnul Isus. Şi Domnul Isus ne este prezentat în Noul Testament cum se apropie de fiecare individ, bate la uşa inimii lui, şi-i oferă mântuirea. Şi fiecare individ trebuie să-I răspundă direct Domnului Isus şi să-L primească pe Isus în viaţa lui. Primindu-L pe Isus, omul primeşte mântuirea. Şi o primeşte de la Isus, nu de la Biserică. Este adevărat însă că atunci când un individ Îl primeşte pe Domnul Isus în viaţa lui, Domnul Isus îl încorporează pe acel om în Biserica Sa. Omul mântuit de Isus trebuie să facă parte din Biserica lui Isus, deoarece Biserica este Trupul Domnului Isus.

Mai trebuie explicat aici ceva deosebit de important, ceva ce merge la inima subiectului pe care-l discutăm aici şi la esenţa vieţii spirituale creştine: problema preotului şi a preoţiei. Ce este un preot? Ca să înţelegem esenţa preoţiei, trebuie să ne întoarcem înapoi la problema accesului omului la Dumnezeu. Am arătat cum toate religiile intuiesc faptul că accesul la Dumnezeu îi este barat omului. În foarte multe religii, accesul la Dumnezeu este rezervat unor persoane consacrate special pentru acest rol: preoţii. Aşa este cazul şi în Vechiul Testament, în religia pe care Dumnezeu i-a dat-o poporului Israel prin Moise, prin revelaţie specială.

În această religie numai preotul putea aduce jertfa lui Dumnezeu. Omul laic trebuia să-i aducă preotului animalul de jertfă şi să-i spună preotului cu ce scop vrea să-I ofere lui Dumnezeu acea jertfă; iar preotul era cel ce prezenta jertfa lui Dumnezeu. Altarul pentru jertfă era plasat chiar în faţa Templului propriu-zis. În Templu nu puteau să intre decât preoţii, şi chiar şi aceştia erau aleşi special pentru a intra în prima sală a Templului, pentru slujba de tămâiere. Templul era însă împărţit în două săli, printr-o perdea masivă şi groasă. Dincolo de perdea, în ultima sală a Templului era „Sfânta Sfintelor”, adică sanctuarul cel mai sacru, în care era simbolizată prezenţa lui Dumnezeu Însuşi. În acel sanctuar avea dreptul să intre numai marele preot, o dată pe an, după ce făcea ritualuri speciale de curăţire.

Prin toate acestea se simboliza – li se indica oamenilor – că accesul la Dumnezeu nu este simplu, şi că nu le este deschis tuturor oamenilor. Numai preoţii puteau avea acces, până la un punct, şi numai marele preot avea acces până la Dumnezeu. Putem deci să spunem că preot este un om care are acces la Dumnezeu.

Să vedem acum ce se întâmplă în Noul Testament. Când Domnul nostru Isus Cristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre (care erau zidul sau perdeaua de despărţire între noi şi Dumnezeu), citim în Evanghelie că „Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos” (Evanghelia după Marcu 15:38; Evanghelia după Matei 27:51; Evanghelia după Luca 23:45). Era normal ca atunci când păcatele omenirii erau ispăşite pe cruce, perdeaua care simboliza în Templu aceste păcate să fie ruptă. Dar ce simboliza această rupere? Aşa cum perdeaua simboliza blocarea accesului nostru la Dumnezeu, ruperea perdelei simbolizează deschiderea drumului nostru la Dumnezeu. Acest fapt ne este explicat clar în Epistola către evrei: „Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare liberă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot [Isus] pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (Epistola către evrei 10:19-22).

Pe crucea de la Calvar, trupul Domnului nostru a fost încărcat de păcatele noastre şi a fost frânt pentru noi. Prin frângerea aceasta, păcatele noastre au fost ispăşite, şi intrarea noastră sau accesul nostru la Dumnezeu a fost deschis. Pentru noi toţi. Adică pentru toţi cei ce-L primesc pe Isus Cristos ca să le fie Mântuitor şi Domn personal. Şi toţi aceştia, adunaţi laolaltă, alcătuiesc Trupul lui Cristos, care este Biserica.

Dar, fiindcă toţi credincioşii creştini care s-au unit cu Isus au acces la Dumnezeu, au intrare liberă la Dumnezeu – fapt care era o prerogativă a preotului – înseamnă că acum toţi sunt preoţi! Şi într-adevăr în Noul Testament ni se spune explicit şi fără echivoc că toţi creştinii sunt preoţi. Iată câteva texte revelatoare. Apostolul Petru le scrie unor credincioşi din Asia Mică şi iată ce le spune: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (Întâia epistolă sobornicească a lui Petru 2:9-10). Şi iată ce se spune în Apocalipsa despre toţi aceia care au fost mântuiţi prin sângele Domnului Isus: „A făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său” (Apocalipsa lui Ioan 1:6). Tot în această carte se spune mai pe larg ce a realizat Domnul nostru Isus Cristos: „Ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice naţiune. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împăraţi pe pământ” (Apocalipsa lui Ioan 5:9-10).

Este semnificativ să vedem că nicăieri în Noul Testament nu se spune că Biserica creştină ar avea preoţi. Biserica creştină din Noul Testament are episcopi (cuvântul înseamnă „supraveghetori”), prezbiteri (cuvântul înseamnă „bătrâni”), păstori şi diaconi. Biserica nu are preoţi, deoarece ea este alcătuită din preoţi: toţi membrii Bisericii au acces direct la Dumnezeu prin Domnul Isus, şi deci toţi sunt preoţi.

Ajunşi la acest punct trebuie să semnalăm o anomalie în Biblia tipărită la Bucureşti de Biserica Ortodoxă în anul 1968. În cartea Faptele apostolilor, cap. 20, v. 17-38 ni se povesteşte cum apostolul Pavel se pregătea de o călătorie la Ierusalim, şi pentru aceasta a convocat o întâlnire la Milet cu prezbiterii bisericii din Efes. În traducerea ortodoxă însă, în Faptele 20:17 citim că apostolul Pavel i-a chemat acolo pe preoţii bisericii din Efes. L-am întrebat pe un înalt prelat al Bisericii Ortodoxe de la Bucureşti de ce şi-au luat libertatea de a schimba textul Sfintei Scripturi. Iată ce mi-a răspuns:

„Este adevărat că la data la care s-a scris cartea Faptele apostolilor slujitorii Bisericii se numeau prezbiteri. Dar mai târziu Biserica a găsit de bine că ei trebuie să fie numiţi preoţi: şi deci, chiar dacă la data aceea ei nu se numeau preoţi, pe baza deciziei de mai târziu a Bisericii, noi îi numim preoţi”.

Aici se vede şi mai clar cum tradiţia este pusă deasupra Sfintei Scripturi: pe baza unei decizii omeneşti, cuprinsă azi în tradiţie, se schimbă însuşi textul Sfintei Scripturi.

Schimbarea însă nu este numai de formă. Căci dacă Biserica are preoţi, deci oameni care singuri au acces la Dumnezeu, înseamnă că ceilalţi credincioşi nu au acces la Dumnezeu. Ei au nevoie de mijlocirea preotului ca să ajungă la Dumnezeu. Şi prin aceasta, clerului ortodox i se dă monopol asupra accesului la Dumnezeu şi, implicit, monopol asupra vieţii spirituale a poporului.

Când, prin această tradiţie, s-a creat o clasă specială de preoţi în Biserica creştină, s-au creat automat o serie de probleme. Una dintre ele este aceea că individul nu mai este încurajat să aibă o viaţă spirituală personală. El nu mai trebuie să citească pentru sine Sfânta Scriptură şi alte cărţi de viaţă spirituală. El trebuie doar să se ducă la preot şi să-şi mărturisească păcatele. Preotul ştie restul şi preotul face restul. Faptul că individul nu mai este încurajat să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu şi să se dezvolte astfel spiritual are consecinţe catastrofale pentru viaţa naţiunii. Poporul este ţinut în întuneric şi niciodată nu este stimulat la viaţă spirituală.

O altă consecinţă este aceea că, din moment ce preoţii administrează harul mântuitor, tentaţia comercializării acestui har este inevitabilă. Astfel s-a ajuns ca Biserica să aştepte ca individul să plătească pentru harul iertării. Culmea acestei comercializări a harului (care prin esenţa lui este gratuit!) a fost lansarea indulgenţelor care trebuiau cumpărate pentru iertarea păcatelor. Scandalul indulgenţelor a fost faptul imediat care l-a determinat pe Martin Luther să înceapă acţiunea de reformare a Bisericii.

O altă consecinţă este aceea că, dacă preotul poate să dea iertare pentru păcate, atunci individul poate duce o viaţă confortabilă în toate păcatele: singurul lucru de care trebuie să aibă grijă este să se ducă periodic la preot, să-şi mărturisească aceste păcate şi să dea un dar Bisericii. Biserica, prin preotul ei, are putere şi are grijă să-l absolve de toate păcatele. Situaţia aceasta nu încurajează o viaţă curată, o viaţă sfântă.

Lucrul acesta a fost sesizat de Biserică şi de aceea dogma mântuirii prin Biserică şi de către Biserică nu a fost difuzată oamenilor de rând, nu le-a fost predicată şi explicată. Ea este ţinută mai mult ca învăţătură pentru preoţi şi pentru aceia dintre indivizi care, dintr-un motiv sau altul, vor să aprofundeze dogmele Bisericii. Pentru ca oamenii să fie stimulaţi să trăiască o viaţă decentă, pentru oamenii de rând se predică o altă învăţătură referitor la calea mântuirii şi anume că omul este mântuit de păcatele sale prin fapte bune.

Mă voi referi din nou nu la tratate de teologie, ci la ceva mult mai explicit, la ceva văzut de toată lumea. Să facem o excursie la mănăstirile din Bucovina. Ctitorii acelor mănăstiri au avut o idee genială: să picteze pe pereţii exteriori ai bisericii elementele esenţiale ale credinţei creştine. Biserica era foarte mică. Puţini oameni puteau intra în ea. Dar curtea mănăstirii, din jurul bisericii, era foarte largă. Mii de oameni puteau intra acolo. Şi atunci, dacă pe zidurile exterioare ale bisericii erau pictate elementele esenţiale ale credinţei, un preot putea ieşi afară să le explice oamenilor picturile şi să-i facă astfel să-şi cunoască credinţa. Picturile erau mijloace vizuale de învăţământ public.

Să vedem cum exprimă acele picturi calea mântuirii, adică accesul omului la Dumnezeu şi, în final, intrarea omului în cer. Să intrăm pentru aceasta mai întâi la mănăstirea Suceviţa. Cum intrăm în curte, privirile ne sunt captivate de o pictură uriaşă cuprinsă pe tot peretele bisericii. Tabloul este menit să arate cum poate ajunge omul în cer. Acest tablou este cunoscut sub numele de „scara virtuţilor”, deoarece el înfăţişează o scară lungă care porneşte de pe pământ şi merge până în cer. Pe fiecare fus al scării stă scris un nume de virtute: cinste, adevăr, dreptate, milostenie, smerenie, blândeţe, facere de bine, răbdare, statornicie, înfrânare, cumpătare şi multe alte virtuţi. Pe scară se văd suflete ale unor oameni care tocmai au decedat şi care încep să urce spre cer. Dacă unui om i-a lipsit o anumită virtute, pentru sufletul lui lipseşte o treaptă în scară, şi când calcă acolo, sufletul calcă în gol şi se prăbuşeşte în adânc, în iad. Oare cine are toate virtuţile? Cine poate ajunge atunci în cer?

Este evident mesajul acestei picturi. Dacă vrei să ajungi în cer, trebuie să fii virtuos, să cauţi, să te străduieşti, să lupţi din răsputeri să ai toate virtuţile. Numai aşa te primeşte Dumnezeu. Intrarea la Dumnezeu este consecinţa strădaniei omului de cultivare a virtuţilor sale. Trebuie să spunem că tabloul, ca un stimulator la viaţă morală, este genial. Dar ca teologie creştină, el contrazice Sfânta Scriptură, care spune că omul nu este mântuit prin faptele sale, ci prin moartea Fiului lui Dumnezeu în locul său.

Să mergem apoi la Voroneţ, această perlă a mănăstirilor pictate din Bucovina, şi să privim capodopera ei cea mai de seamă: „Judecata de pe urmă”. Să privim şi să-i înţelegem teologia. Sufletul omului este pus pe un taler al balanţei, iar pe celălalt taler sunt puse faptele lui bune. Dacă faptele lui bune sunt suficient de multe şi de grele, ele vor apăsa balanţa şi îl vor ridica pe om la cer. Dacă faptele lui bune însă sunt puţine, balanţa se va înclina în jos, şi sufletul se va prăbuşi în iad, unde îl aşteaptă diavolii.

Nici într-o pictură nici în cealaltă, moartea pe cruce a Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor de păcate şi pentru primirea lor la Dumnezeu nu îşi are locul.

Se va zice poate că acestea sunt reprezentări populare, pentru stimularea oamenilor la bine. Dar tocmai aceasta vrem noi să scoatem în evidenţă: ce anume a predicat Biserica Ortodoxă poporului nostru de-a lungul secolelor. Şi cele două picturi, de la Suceviţa şi Voroneţ, stau mărturie despre ceea ce a spus Biserica poporului.

Când eram pastor la Oradea, am asistat odată la o înmormântare făcută de un preot ortodox. Am vrut să aud ce spune el poporului în predica sa. Preotul a vorbit despre a fi om cumsecade, om de omenie. Apoi a început să explice cum faptele bune ale omului vor merge cu el dincolo, la judecata lui Dumnezeu. Îmi aduc aminte bine, căci m-au şocat puternic aceste cuvinte ale preotului: „Când vom sta la judecata lui Dumnezeu, singurul nostru prieten care va sta lângă noi, vor fi faptele noastre bune”. Am fost şocat, deoarece eu am învăţat din Biblie că prietenul meu la judecată va fi Fiul lui Dumnezeu, „care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Epistola lui Pavel către galateni 2:20).

Am citat deja textele din Scriptură care spun explicit că nu suntem mântuiţi datorită faptelor noastre, şi le repet aici: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Epistola lui Pavel către efeseni 2:8-9). „El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în dreptate, ci pentru îndurarea Lui…” (Epistola lui Pavel către Tit 3:5).

Aici s-ar putea să pună cineva întrebarea: Dacă nu suntem mântuiţi prin fapte bune, ci prin harul lui Dumnezeu, prin moartea lui Isus în locul nostru, atunci care mai este motivaţia pentru fapte bune? Am văzut că deşi Biserica Ortodoxă crede că mântuirea o distribuie Biserica, pentru a-i stimula la fapte bune ea le predică oamenilor că faptele bune îi vor ajuta să meargă în cer. Biserica simţea că este nevoie de o puternică stimulare pentru fapte bune şi nu a găsit altă formulă decât să facă din faptele bune condiţia mântuirii. Dar prin aceasta ea contrazice Sfânta Scriptură.

Ce zice oare Sfânta Scriptură însăşi pe această temă? Ea zice multe, şi dacă o citim cu atenţie găsim care sunt stimulentele pe care ni le dă Dumnezeu pentru a trăi o viaţă morală şi pentru a face fapte bune.

Întâi de toate, trebuie să vedem ordinea logică stabilită în Biblie. În Epistola lui Pavel către efeseni 2:9 ni s-a spus că nu suntem mântuiţi prin fapte, „ca să nu se laude nimeni”. Dar imediat apostolul Pavel adaugă: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (v. 10). Sensul cuvântului „pentru” este, în acest text, “în vederea”: am fost creaţi în Isus în vederea faptelor bune pe care Dumnezeu le-a planificat pentru ca noi să le realizăm în calitate de copii ai Lui.

Ordinea evenimentelor este aceasta: eu sunt om păcătos, Cristos a murit pentru mine, mie mi se comunică vestea aceasta bună, eu primesc pe Mântuitorul, Spiritul lui Dumnezeu mă naşte din nou şi mă face copil de Dumnezeu şi apoi încep să realizez faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu să fie obligaţia mea în viaţa de copil al Lui. Pentru a ilustra această ordine, uneori desenez pe tablă un pom cu rădăcini, tulpină şi ramuri. Scriu pe rădăcini „Fapte bune” şi pe ramuri „Mântuire” şi apoi zic: Acesta este desenul ortodox, care presupune că dacă pun la rădăcina pomului vieţii mele fapte bune, într-o zi voi recolta mântuire.

Dar acesta este un desen fals. Şi apoi desenez alături un alt pom şi pe acesta scriu pe rădăcini: „Jertfa Domnului Isus pentru mine şi credinţa mea în El”. Pe tulpină în sus scriu „Mântuire”, căci aceasta creşte din jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru mine şi din faptul că eu L-am acceptat ca Mântuitor al meu personal. Apoi scriu pe ramuri: „Fapte bune”. Şi apoi explic că aceasta este ordinea naturală a lucrurilor: din jertfa Fiului lui Dumnezeu creşte mântuirea mea, şi roadele acestei mântuiri sunt faptele mele noi, fapte morale, fapte bune.

Cu alte cuvinte, eu nu fac fapte bune ca să fiu mântuit, ci fac fapte bune pentru că sunt mântuit. Sau, eu nu fac fapte bune ca să devin copil al lui Dumnezeu, ci fac fapte bune fiindcă am devenit copil al lui Dumnezeu: natura mea nouă, de copil al lui Dumnezeu, este cea care mă determină şi mă ajută să produc roadele pe care le aşteaptă Dumnezeu de la mine. Pentru clarificare, natura mea nouă este faptul că spiritul meu s-a unit cu Spiritul Sfânt şi acest Spirit Sfânt este cel ce mă conduce şi mă împuterniceşte să fac fapte bune.

După ce am stabilit ordinea naturală şi logică a evenimentelor vieţii spirituale, să vedem acum care este motivaţia pe care mi-o dă Biblia pentru a face faptele pe care mi le cere Dumnezeu.

Prima motivaţie este dragostea Lui, care stârneşte în mine spiritul de recunoştinţă. Apostolul Pavel spune că dragostea care L-a făcut pe Cristos să moară pentru păcatele sale “îl strânge”, sau îl „constrânge”, îi creează o obligaţie atât de mare, încât nu-i mai lasă nici o altă şansă, căci Isus „a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a ‘murit şi a înviat pentru ei” (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:14-15).

Pentru că am ajuns să-mi dau seama cât a făcut El pentru mine, acum eu doresc din toată fiinţa mea să trăiesc pentru El, pentru Cel ce a murit pentru mine şi acum stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru mine.

A doua motivaţie este foarte pe larg dezvoltată în Noul Testament şi însumată sub termenul general de răsplătire. Esenţa ei este aceasta. Dumnezeu nu m-a creat pentru viaţa de aici. El m-a creat pentru Împărăţia Cerurilor. În viaţa de aici El îmi formează caracterul şi îmi testează ascultarea şi credincioşia. El îmi dă aici sarcini, îmi cere să fac fapte bune, care implică renunţare la sine, disciplină şi jertfă.

Şi cu cât sunt mai ascultător de El, cu cât mă dovedesc mai fidel Lui şi mai demn de încredere, cu atât îmi va da poziţii mai mari şi mai glorioase în Împărăţia Cerurilor. Însuşi Domnul nostru Isus Cristos ne-a învăţat lucrurile acestea. El ne compară cu nişte robi cărora regele le-a încredinţat averile sale spre administrare. Când se va întoarce Regele, el va cerceta credincioşia fiecărui rob. Iată ce spune El că va face Regele cu robul credincios: „Ferice de robul acela pe care Stăpânul său, la venirea Lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune [îi va da autoritate sau stăpânire] peste toate averile Sale” (Evanghelia după Matei 24:46-47). Şi Domnul ne spune ce-i va zice El acelui om care a făcut tot ce i-a cerut Dumnezeu să facă: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău” (Evanghelia după Matei 25:21).

Apostolul Pavel ne spune că „fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui”, căci „noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”, şi apoi continuă spunându-ne că lucrarea pe care am făcut-o noi pe pământ va fi pusă la proba focului: „Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea [care este Isus Cristos] rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, el îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc” (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni 3:8-15).

Prin urmare, este posibil să ajungi în cer datorită faptului că ai fost mântuit prin jertfa Domnului Isus, dar să constaţi că acolo tu nu ai nici o răsplată, adică ţie Dumnezeu nu-ţi spune că te va pune peste multe, nu-ţi va da poziţie de autoritate şi de glorie. Apostolul Pavel spune că „toţi [aceasta se referă la copiii lui Dumnezeu] trebuie să ne înfăţişăm înaintea Scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata pentru binele sau răul pe care îl va fi făcut când trăia în trup”. Şi referitor la această judecată el adaugă că noi „cunoaştem deci frica de Domnul” şi spune că „de aceea ne şi silim să-I fim plăcuţi” (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:10, 11, apoi 9). Iată deci motivaţia pentru fapte bune: de ele depinde poziţia noastră în Împărăţia Cerurilor, care va fi decisă la tronul de judecată al Domnului nostru Isus Cristos.

În concluzie: Intrarea noastră în ceruri se face pe baza lucrării Domnului Isus pe cruce pentru noi; poziţia noastră în ceruri se va decide pe baza lucrării noastre pentru Isus.

Să ne amintim şi de faptul că Domnul Isus ne-a învăţat să nu ne adunăm comori pe pământ, ci să ni le acumulăm în ceruri. Un lucru este să ştii că ai dreptul să intri în cer (aceasta este mântuirea); altul este să ştii ce comori vei obţine acolo (în termeni biblici aceasta este „moştenirea”). Mântuirea este un dar al lui Dumnezeu, prin har, pe bază de credinţă. Moştenirea ne este dată ca răsplată pentru faptele noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu (vezi Epistola lui Pavel către coloseni 3:23-24 şi Epistola lui Pavel către romani 8:16-17).

Cine studiază cu atenţie şi ia în serios învăţătura Noului Testament despre Împărăţia Cerurilor şi despre locul nostru acolo, va căpăta extraordinare motivaţii pentru trăire în credincioşie faţă de Dumnezeu şi pentru fapte morale şi nobile.

Să rezumăm acest capitol dedicat învăţăturii ortodoxe despre mântuire. Pe lângă faptul că nu este conformă cu Sfânta Scriptură, această învăţătură are consecinţe dezastruoase pe plan individual şi pe plan social.

Învăţătura că Biserica îl mântuie pe om, îl face pe acesta să nu se mai preocupe de relaţia lui cu Dumnezeu şi să nu caute o relaţie personală cu Dumnezeu. Şi de vreme ce nu o face, viaţa lui spirituală este redusă, este practic atrofiată. În special introducerea conceptului de preot, ca om care ştie şi are autoritate să trateze cu Dumnezeu pentru ceilalţi oameni, se vede a fi ucigătoare pentru viaţa spirituală a individului. Am văzut că după Noul Testament fiecare creştin este un preot, adică are acces personal la Dumnezeu, prin unica mijlocire a lui Isus Cristos.

Când omul este aruncat singur înaintea lui Dumnezeu ca să-şi rezolve el însuşi problemele relaţiei lui cu Creatorul său, atunci omul este stimulat să citească pentru sine Sfânta Scriptură şi alte scrieri creştine, din care să înveţe cum să-şi cultive relaţia personală cu Dumnezeu. În acest proces de studiu, de meditaţie, de rugăciune, de părtăşie sau comuniune personală cu Dumnezeu, omul îşi cultivă spiritul şi se dezvoltă spiritual. Observaţi că protestanţii nu sunt împotriva citirii altor scrieri creştine pe lângă Biblie. Dimpotrivă, ei stimulează citirea cărţilor creştine din toate secolele, dar insistă că ele nu trebuie să fie puse pe picior de egalitate cu Biblia, ci trebuie întotdeauna să fie citite în lumina Bibliei. Şi tot ce contrazice Biblia trebuie să fie respins în mod categoric.

Aceasta este cea mai mare realizare a Reformei: individualizarea relaţiei cu Dumnezeu, punerea fiecărui individ în postura de a-şi dezvolta propria sa viaţă spirituală. Şi când o societate este formată din indivizi în bune relaţii cu Dumnezeu şi cu o bogată viaţă spirituală, întreaga societate clocoteşte de viaţă dumnezeiască.

Reforma a avut loc în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Ea a pornit prin Martin Luther în Germania şi, sub influenţa a ceea ce se întâmpla în Germania, s-a produs şi în Anglia şi în Elveţia. Din aceste trei ţări s-a răspândit în restul Europei de Apus. Formele noi de religie creştină au căpătat în fiecare ţară alt nume. Numele general este de religii protestante. La noi în ţară, s-a mai introdus şi distincţia între culte protestante şi culte neoprotestante. Este necesar deci să clarificăm denumirile acestea.

În Anglia, religia reformată a ajuns să fie numită religia anglicană. În Germania s-a numit religia luterană. În Elveţia, la Geneva, a trăit marele reformator Jean Calvin. Forma lui de religie, care s-a răspândit în Scoţia, în Olanda, în Ungaria şi în alte ţări, a ajuns să fie numită religia reformată. Toate aceste reforme au lăsat problema botezului neatinsă: ele au continuat să boteze copiii mici. Prin anul 1524 însă au apărut în Elveţia grupuri de reformatori care au decis că reforma trebuie adusă şi la domeniul botezului şi trebuie reintrodus botezul la maturitate, atunci când individul însuşi este capabil să decidă şi să aleagă pentru sine religia creştină. Deoarece toţi aceştia fuseseră botezaţi când au fost mici, şi deoarece ei au decis că ei înşişi trebuie să se boteze din nou, ei au primit numele de anabaptişti, ceea ce înseamnă rebotezaţi.

Anabaptiştii s-au răspândit rapid în Germania, în Olanda şi în alte ţări ale Europei. Ei au căpătat diferite nume. De exemplu, în Olanda au ajuns să fie numiţi menoniţi. În Germania au fost numiţi huteriţi. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, în Anglia a apărut o mişcare, în sânul anglicanismului, care cerea separarea Bisericii de stat. Oamenii aceştia, care cereau totala independenţă a bisericii locale, s-au numit separatişti. Ei au fost persecutaţi

În Anglia şi s-au refugiat în Olanda. Acolo au ajuns în contact cu menoniţii, şi de la ei au învăţat practica botezului adulţilor. Pe la 1608, un grup dintre ei s-a întors înapoi în Anglia şi acolo a format prima biserică baptistă (renunţând la prefixul „ana”, de la anabaptişti). De acolo, baptiştii s-au răspândit în America, în Europa şi pe toate celelalte continente.

Prin secolul al XIX-lea au apărut noi forme de protestantism, cum ar fi gruparea cunoscută în Anglia sub numele de Plymouth Brethren. Când aceştia s-au răspândit în România, începând de la 1900, ei şi-au luat numele de creştini după Evanghelie. La începutul secolului nostru au apărut apoi penticostalii. La noi în ţară, baptiştii, creştinii după Evanghelie şi penticostalii sunt cuprinşi sub denumirea de culte neoprotestante. Lor li se adaugă şi adventiştii, care sunt o încercare de unire a creştinismului cu unele practici iudaice, cum ar fi ţinerea sabatului (alegerea sâmbetei ca zi de odihnă în locul duminicii) şi acceptarea îndrumărilor cu privire la mâncăruri curate şi necurate din Legea lui Moise.

Unii baptişti nu sunt de acord cu faptul că sunt incluşi între neoprotestanţi, deoarece baptiştii au apărut odată cu celelalte mişcări protestante. Există totuşi anumite justificări pentru includerea lor între neoprotestanţi. Prima este faptul că ei au dus protestantismul mai departe decât ceilalţi protestanţi, prin introducerea botezului adulţilor şi prin separarea Bisericii de stat. A doua justificare este marea asemănare dintre creştinii după Evanghelie, penticostali, adventişti şi baptişti, atât în anumite doctrine, cât şi în forma de închinare, în modul de a predica Evanghelia şi în felul de viaţă deosebit de al altora. Aceste asemănări i-au făcut pe românii ortodocşi şi catolici să le dea la toţi un nume comun, acela de „pocăiţi”. Includerea baptiştilor între cultele neoprotestante este deci destul de normală.

CAPITOLUL 9

Revoluţie sau renaştere?

Momentul pe care îl trăim astăzi este sfârşit de epocă şi început de epocă. Este sfârşit de epocă deoarece experimentul marxist-comunist a ajuns la epuizare. Milioane de oameni au crezut că prin naţionalizarea mijloacelor de producţie şi prin economie centralizată se va ajunge la societatea ideală. Credinţa aceasta s-a dovedit a fi falsă. Sistemul economiei de stat, complet centralizată, a dus la crearea unui stat poliţienesc cu un control totalitar asupra vieţii şi a gândirii indivizilor, a dus la uciderea creativităţii şi a iniţiativei, a dus la crearea unei noi clase de stăpâni privilegiaţi, a dus la minciună şi corupţie şi, în final, a dus la dezastru economic total. În cadrul acestui proces s-a produs o îndoctrinare materialist-ateistă a populaţiei, o golire de crez, o golire de viaţă spirituală şi de principii morale.

Conducătorii Chinei au fost primii care au recunoscut că Marx nu a avut soluţii pentru societatea modernă. Acum şi Gorbaciov a recunoscut că sistemul nu merge. Indiferent cât de departe vrea să meargă Gorbaciov cu schimbările, indiferent dacă ierarhia de partid îl va lăsa să meargă departe sau nu şi indiferent de faptul că Gorbaciov insistă că el nu vrea să schimbe sistemul, ci doar să-l facă eficace, fapt este că prin ceea ce s-a recunoscut deja, practic s-a arătat clar că sistemul nu merge.

Întrebarea care rămâne este: Unde mergem de aici? Şi mai apare o întrebare: Dacă Marx n-a avut dreptate în cele economice şi sociale, trebuie oare să mai menţinem ca valabilă concepţia despre lume şi viaţă pe care ne-a dat-o el (completat de Engels şi de Lenin)?

La aceste întrebări, marea masă deja simte că răspunsul este o respingere categorică a sistemului economic-social marxist şi a concepţiei marxist-leniniste despre lume şi viaţă. Dar cu ce le înlocuim?

Scopul acestei cărţi nu este să analizeze opţiunile economico-sociale care ne stau în faţă. Scopul ei este doar să pună în discuţie problema concepţiei despre lume şi viaţă. Este clar că ne aflăm într-un moment istoric în care românii se întreabă şi trebuie să se întrebe care le va fi concepţia despre lume şi viaţă pe care îşi vor reclădi atât viaţa personală cât şi viaţa naţională.

Excursia noastră prin ideile şi prin concepţiile din ultimele cinci secole în Europa a fost menită să ne ajute să înţelegem care sunt concepţiile posibile şi care sunt consecinţele adoptării uneia sau a alteia dintre aceste concepţii.

Să ne întoarcem puţin înapoi la secolul al XV-lea şi al XVI-lea. Când am discutat despre aceste secole, am amintit de umanism, dar nu şi de renaştere. Renaşterea a fost un curent de gândire – predominant în special în Italia şi Franţa – care a dat naştere umanismului. Renaşterea a fost curentul general, umanismul a fost produsul special, adică, concepţia nouă despre lume şi viaţă. Renaşterea a început prin punerea sub semnul întrebării a dogmelor Bisericii Catolice şi a continuat prin întoarcerea la antichitatea greco-romană: la filozofia, la arta, la literatura şi chiar şi la mitologia greco-romană. Personajele acestei mitologii şi legendele ei au devenit subiecte preferate ale picturii italiene şi franceze. Prin aceasta, modul de viaţă al păgânătăţii greco-romane este ridicat la rang de virtute şi este făcut nu numai acceptabil, ci chiar de râvnit pentru clasele culte şi avute ale Europei. Rezultatul final a fost o păgânizare a Europei în gândire şi în stilul de viaţă. Termenul de „umanism” dat filozofiei acestui proces era menit să facă totul acceptabil şi atractiv.

Am arătat că una dintre consecinţele directe ale acestui proces, dus la înflorire prin ateismul iluminismului francez, a fost seria de revoluţii sângeroase: revoluţia franceză, Comuna din Paris, revoluţia bolşevică. Toate tragediile prin care am trecut şi noi, românii, sunt consecinţe ale „renaşterii”, ale umanismului, ale iluminismului şi ale celorlalte curente de gândire reducţioniste şi nihiliste.

De data aceasta am pus între ghilimele termenul de renaştere (pe care, de asemenea, refuz să-l scriu cu literă mare, aşa cum se obişnuieşte), deoarece eu contest că aceasta ar fi fost adevărata renaştere. Adevărata renaştere au trăit-o ţările care au ales cealaltă cale, şi anume, reforma religiei creştine prin întoarcerea nu la păgânismul antic, ci la Sfânta Scriptură. Renaştere înseamnă naştere din nou. Termenul însuşi Îi aparţine Domnului nostru Isus Cristos. El i-a spus unui mare intelectual din vremea Sa: „Trebuie să vă naşteţi din nou” (Evanghelia după Ioan 3:7). Şi Domnul nostru i-a explicat lui Nicodim că această naştere din nou se petrece când omul se întoarce la Dumnezeu. Aceasta este o naştere „de sus”, o naştere pe care o produce Spiritul lui Dumnezeu.

Cei care au respins Sfânta Scriptură şi au ales mitologia greco-romană au pretins că au produs prin aceasta o renaştere. Dacă urmărim bine prin istorie ce au produs ei, constatăm că ei n-au produs o naştere din nou, ci o întoarcere la barbarie.

Aceia care s-au întors la Sfânta Scriptură au trăit o naştere din nou. În ţările lor s-a produs o renaştere. Lor nu le-a trebuit o revoluţie sângeroasă ca să facă transformări pline de umanism (în sensul bun al cuvântului) în ţările lor. Ei au făcut aceste schimbări în mod natural, ca o urmare firească a transformărilor spirituale produse în vieţile lor prin întoarcerea la Dumnezeu.

Unii istorici pun în opoziţie renaşterea şi reforma. Teza mea este că reforma a produs adevărata renaştere. Şi atunci opoziţia nu este între renaştere şi reformă, ci între ateismul care produce revoluţie sângeroasă şi reforma spirituală care produce renaştere sau naştere din nou. Mai simplu, opoziţia este între revoluţie şi renaştere.

De ce are astăzi nevoie românul şi naţiunea română? De o nouă revoluţie? Sau de o adevărată naştere din nou? Să facem o paralelă între acestea două. Să ne uităm bine la ele, ca să ştim între ce trebuie să alegem.

Revoluţie Renaştere
1. Scopul ei este ca noi să-i schimbăm pe alţii, să-i facem cum i-am vrea noi să fie. 1. Scopul ei este să ne schimbe pe noi înşine. Noi acceptăm ca Dumnezeu să ne facă pe noi cum vrea El să fim.
2. Porneşte din ură faţă de cei pe care-i credem responsabili de toate necazurile noastre şi sfârşeşte în violenţă şi în uciderea altora pentru ca noi să ne bucurăm de ce au ei. Ura este ucigătoare: după ce-i ucide pe alţii, ne va ucide şi pe noi înşine. 2. Porneşte din dragoste faţă de toţi oamenii şi ne învaţă că noi trebuie să le slujim ca să-i recuperăm. Consideră că toţi oamenii sunt recuperabili.

Dragostea este creatoare: ne face să-i ridicăm pe alţii, şi prin aceasta ne ridică pe noi.

3. Revoluţia este uşoară: ea-ţi cere să-i ucizi pe toţi cei ce-ţi stau în cale. 3. Naşterea din nou este dificilă: ea-ţi cere să te jertfeşti pe tine însuti în slujba altora.
4. Revoluţia îşi ucide în final propriii copii şi devastează întreaga naţiune. 4. Naşterea din nou a unor indivizi duce la binele întregii societăţi.

Lovitura cea mai devastatoare dată neamului românesc prin sistemul marxist-leninist-ceauşist nu a fost cea economică, ci cea morală. Neamul nostru a fost frânt în supunere abjectă şi, pentru a supravieţui, a fost silit să accepte minciuna şi corupţia ca stil de viaţă. Dacă-i va fi greu să se redreseze economic după ce întreaga ţară a fost ruinată, naţiunii noastre îi va fi şi mai greu să se refacă moral. Numai o naştere de sus, o adevărată renaştere, poate să o redreseze. Renaşterea neamului se poate face numai prin indivizi care acceptă naşterea din nou prin Isus Cristos. Sănătatea morală şi spirituală se capătă numai prin Acela care este izvorul moralei şi al spiritualităţii.

Pentru a vedea care este piedica în calea unei asemenea renaşteri, vă voi relata o altă întâmplare. Pe vremea când studiam la Oxford, am fost invitat să vorbesc unui grup de studenţi creştini la universitatea din Canterbury. După prelegere, doi studenţi au fost aduşi de o studentă credincioasă în camera de oaspeţi în care eram cazat. Ei voiau să stea de vorbă cu mine.

Era prin 1971, când maoismul era la modă, şi cei doi erau marxişti-maoişti. Le-am dat argumente despre existenţa lui Dumnezeu şi despre incapacitatea sistemului comunist de a rezolva problemele omului şi ale societăţii. Au ridicat multe obiecţii şi le-am clarificat rând pe rând. După toate, târziu după miezul nopţii, cel mai revoluţionar dintre ei a cedat şi a zis:

— Domnule, recunosc că ai argumente valabile. Dar totuşi eu nu pot crede.

La aceasta i-am dat imediat următoarea replică:

— Nu este adevărat că nu poţi crede. Adevărul este altul. Să-ţi explic. Tu eşti revoluţionar şi vrei să schimbi pe toată lumea prin violenţă, să-i faci pe toţi să devină ceea ce-i vrei tu. Dacă este adevărat ce zic eu, atunci tu trebuie să-L laşi pe Cristos să te schimbe pe tine. Şi aceasta înseamnă să scoată din viaţa ta lucruri care Lui nu-I plac, dar care ţie îţi sunt foarte dragi, şi să introducă în viaţa ta lucruri pe care tu nu le vrei. Şi fiindcă ştii ce schimbări radicale vrea să facă El în tine, totul în tine ţipă în spaimă şi nu-L primeşti. Dar tu nu vrei să recunoşti acest lucru, nici măcar faţă de tine însuţi. Şi de aceea mintea ta caută să justifice raţional poziţia ta. Astfel, tu nu spui că e împotriva intereselor tale actuale să-L primeşti pe Cristos, ci că nu poţi crede în El. Dar nu e adevărat că nu poţi crede. Adevărul este că tu nu vrei să crezi în El, fiindcă nu eşti gata să-L laşi pe El să te schimbe.

Cu aceasta au plecat. A doua zi dimineaţa, la micul dejun, fata credincioasă care i-a adus la mine a venit la masa mea şi mi-a povestit că seara, după ce au ieşit de la mine, mergând pe coridor, studentul revoluţionar s-a întors spre ea şi i-a spus:

— Omul acesta are dreptate. Eu nu vreau să cred în Dumnezeu.

Şi în neamul nostru sunt mulţi, foarte mulţi ca tânărul acesta. Refuzul lor de a crede în Sfânta Scriptură şi în Isus Cristos nu este de ordin intelectual, ci de ordin moral: ei nu vor să-L lase pe Cristos să le schimbe viaţa. Şi aşa.. ei rămân în moarte spirituală.

Numai când suficient de mulţi români vor accepta să creadă, vor alege să creadă în Isus Cristos şi se vor lăsa renăscuţi, numai atunci îşi vor câştiga ei înşişi sănătatea morală şi, prin ei, întreaga naţiune va fi refăcută.

CAPITOLUL 10

Fiecare generaţie alege pentru sine

Creştinismul este înainte de toate o problemă a fiecărui individ. Fiecare om trebuie să aleagă pentru sine. Aşa s-a răspândit creştinismul în primele secole: în mod individual, de la om la om. Abia când creştinii au devenit majoritari şi când împăratul a devenit creştin, creştinismul a fost impus întregii populaţii. Dar impunerea creştinismului este o contradicţie în termeni, deoarece creştinism înseamnă acceptarea de bunăvoie şi în libertate a ofertei pe care o face Dumnezeu prin Isus Cristos.

Cu atât mai contradictoriu este actul prin care, în anumite ţări, împăratul sau regele a devenit mai întâi creştin şi apoi el a decis ca tot poporul să fie „creştinat”, aceasta însemnând doar o ceremonie prin care toţi au fost stropiţi cu apă, ca simbol al botezului. Populaţia însă şi-a păstrat zeităţile, miturile şi practicile păgâne (zeităţilor dându-li-se nume de „sfinţi”, iar miturilor dându-li-se coloratură creştină).

Desigur că într-o concepţie în care Biserica dă har mântuitor naţiunii şi în care preoţii rezolvă relaţia oamenilor cu Dumnezeu, o asemenea „creştinare” este acceptabilă. Dar ea nu este veritabilă. Ea nu produce naşterea din nou a indivizilor, nu produce renaşterea lor spirituală şi morală.

Graba de a creştina o întreagă naţiune dintr-o dată nu este sănătoasă. Ea arată o neînţelegere a naturii creştinismului. Numai acolo unde Evanghelia este predicată în libertate, unde toţi oamenii au şansa să o audă curată şi nealterată şi unde oamenii o acceptă din convingere personală, creştinarea este veritabilă.

Mai mult decât atât. Nu se poate spune că dacă o naţiune în întregimea ei a acceptat creştinismul, toate generaţiile următoare vor fi automat creştine. Fiecare generaţie trebuie să fie confruntată din nou cu Evanghelia şi fiecare trebuie să se decidă pentru Dumnezeu sau împotriva Lui. În creştinism – înţeles în esenţa lui – copiii nu pot să moştenească religia părinţilor. Părinţii trebuie, desigur, să-şi educe copiii în religia lor, să facă tot ce pot pentru a-i convinge pe copiii lor că religia lor este cea adevărată, dar alegerea trebuie să fie a copiilor când ajung la vârsta la care sunt capabili să aleagă.

În aceasta constă una dintre marile valori ale botezului adulţilor. Botezul copiilor mici creează iluzia că aceşti copii au fost creştinaţi. Botezul adulţilor accentuează faptul real că indivizii respectivi au ales pentru ei înşişi ca Isus să le fie Stăpân (Domn). Dar, desigur, botezul adulţilor creează un risc: riscul ca generaţia următoare să zică „nu” creştinismului. De aceea s-a spus că baptiştii se află întotdeauna la distanţă de o generaţie de extincţie. Dar riscul merită să fie luat. Abia atunci se asigură următoarei generaţii libertatea de a alege. Şi abia atunci creştinismul acelei generaţii este al ei înseşi şi este deci veritabil.

Faptul că fiecare generaţie alege pentru sine explică de ce există atâtea oscilaţii în dezvoltarea spirituală a unei naţiuni. Există generaţii care sunt foarte apropiate de Dumnezeu, dar de multe ori – datorită faptului că aceste generaţii n-au ştiut cum să-şi transmită copiilor credinţa şi experienţa spirituală – ele au fost urmate de epoci de declin spiritual.

Aceste oscilaţii şi alternări, şi mai ales perioadele de declin când creştinismul pare că a falimentat, că s-a stins, nu trebuie să ne facă să credem că creştinismul însuşi este falimentar sau că îi lipseşte vigoarea persistenţei. Dimpotrivă, ele trebuie să ne convingă cât de importantă este pentru Dumnezeu libertatea fiecărui individ, a fiecărei generaţii şi a fiecărei naţiuni să aleagă dacă acceptă oferta Lui sau dacă vor să meargă pe alte căi. Adeseori trebuie ca o generaţie întreagă sau mai multe generaţii să experimenteze pustiul trăirii fără Dumnezeu, pentru ca o nouă generaţie să „redescopere” adevărul Evangheliei şi să se întoarcă la viaţa adevărată în Isus Cristos.

Dar mai există un fenomen care trebuie semnalat. Alegerea pe care o face o generaţie şi viaţa pe care o trăieşte acea generaţie va afecta inevitabil, şi uneori profund, viaţa generaţiei viitoare şi uneori a multor generaţii de atunci înainte. Voi ilustra prin două alegeri cu influenţe seculare, una în Franţa şi cealaltă în Anglia şi în general în toate ţările europene.

În secolul al XVI-lea, când în multe ţări din Europa de Apus se opta pentru reforma religiei creştine, un mare segment din societatea franceză a pornit pe aceeaşi cale. Existau şanse ca protestantismul să câştige inima întregii Franţe. Dar catolicii francezi, în loc să lase ca argumentele teologice şi biblice să se dezbată în libertate şi poporul francez să fie liber să aleagă, au decis să aleagă calea violenţei şi, în noaptea Sfântului Bartolomeu din 23-24 august 1572, i-au măcelărit pe toţi protestanţii pe care i-au putut identifica şi găsi. Atunci Franţa şi-a ucis sufletul. De atunci s-a deschis calea ateismului, a păgânismului şi a tuturor revoluţiilor. O alegere a unei generaţii a influenţat – catastrofal – toate generaţiile de atunci încoace.

Să trecem acum în secolul al XIX-lea. Anglia se afla la apogeul măreţiei ei, puternică din punct de vedere economic, militar şi politic. În acelaşi timp, bisericile Angliei erau arhipline: 85-90% din populaţie mergea la biserică în fiecare duminică. Aceasta era situaţia şi în Danemarca, Suedia, Norvegia, Olanda, Germania. Cinstea acestor ţări era proverbială. Ea se datora, evident, vieţii spirituale intense a unei bune părţi a societăţii.

Dar către sfârşitul secolului s-a întâmplat ceva. Fenomenul nu a stârnit atunci panică. Rezultatele lui s-au văzut abia după primul război mondial: mersul la biserică a început să scadă vertiginos, lumea şi-a pierdut interesul pentru cele spirituale şi a început să fie interesată numai de prosperitatea materială. Fenomenul s-a adâncit după al doilea război mondial şi a ajuns la culme în anii 1960-1970. Mersul la biserică în ţările acestea a ajuns la 10%!

Vom căuta să arătăm ce s-a întâmplat de s-a ajuns la situaţia aceasta. Dar mai întâi vreau să vă semnalez consecinţele acestui declin al vieţii religioase. Pe măsură ce viaţa spirituală a scăzut, a decăzut şi moralitatea în aceste ţări. Acest lucru se vede în creşterea vertiginoasă a delincventei şi a criminalităţii; şi se vede mai ales în viaţa fără frâu a tineretului completamente desacralizat, interesat doar de sexul liber, de muzica rock şi pop, de droguri şi altele de felul acesta.

O vizită atentă la Londra sau la Liverpool sau la Manchester va convinge pe oricine de ceea ce spun. Când am fost la Stockholm în 1984, am vizitat o biserică din centrul oraşului. După slujba de duminică seara am urcat la etaj, unde li s-a servit un ceai participanţilor la slujbă. Mi-am pus servieta lângă un perete şi am început să stau de vorbă cu câţiva oameni. Cineva a venit alarmat şi mi-a spus să nu-mi las servieta nepăzită. Am exclamat uimit:

— Dar suntem în Suedia, în Stockholm, unde cinstea este proverbială! Omul a zâmbit trist şi jenat şi mi-a zis:

— Dumneata cunoşti Suedia din cărţi. Aşa a fost cândva, dar acum nu mai este aşa. Acum trebuie să te păzeşti şi aici căci te poate fura cineva la tot pasul.

Ce s-a întâmplat? Ce fenomen a declanşat în aceste ţări decăderea vieţii spirituale şi, cu aceasta, decăderea în atâtea alte domenii ale calităţii vieţii?

Am fost interesat de acest fenomen încă din perioada studiilor mele în Anglia şi am început să cercetez mişcarea ideilor şi a gândirii intelectualităţii din secolul al XIX-lea, ca să pot înţelege ce s-a întâmplat.

Mişcarea ateistă, atât de puternic înrădăcinată în Franţa, deşi şi-a găsit adepţi – unii chiar foarte celebri – şi în Anglia şi în Germania şi în celelalte ţări nordice, n-a devenit totuşi un fenomen al întregii intelectualităţi. În Germania a apărut în Feuerbach, ale cărui scrieri anticreştine au atras un oarecare număr de aderenţi (printre care şi tânărul Karl Marx). Dar acest curent nu putea cuprinde încă marea masă a intelectualităţii, deoarece, în cazul respingerii ideii unui Dumnezeu Creator, nu mai exista nici o explicaţie pentru felul cum a venit în fiinţă un univers atât de complex ca al nostru. Ateismul nu părea deloc credibil.

Aşa a fost situaţia până la apariţia lui Charles Darwin. Acesta a observat un fapt din natură, şi anume că animalele pot fi aşezate într-o ordine crescătoare, de la cel cu structura cea mai simplă până la cel mai complex. Şi de la acest fapt el a sărit la o deducţie: cele mai complexe animale s-au dezvoltat natural din cele mai simple. El nu avea absolut nici o dovadă că aşa s-au petrecut lucrurile. Dar ideea părea atât de fascinantă, atât de atrăgătoare, atât de credibilă, încât au sărit să o îmbrăţişeze unii dintre cei mai mari naturalişti ai vremii. Ideea evoluţiei naturale de la simplu la complex a fost apoi extinsă la plante şi la lumea anorganică: totul poate fi aranjat în ordine crescătoare; deci, s-a tras răsunătoarea concluzie că totul în univers s-a format de la sine, prin evoluţie.

Dintr-o dată a devenit posibilă o explicare a devenirii lumii pe cale „naturală”, fără necesitatea unui Creator. Ateismul devenea „ştiinţific”.

Teoria evoluţiei s-a extins în câteva decenii în toate cercurile intelectuale, a intrat în manualele şcolare ca un fapt „dovedit”, ca un fapt „ştiinţific”, ca singura explicaţie ştiinţifică a universului şi a vieţii de pe pământ. Întreaga lume ştiinţifică şi culturală a îmbrăţişat ideea că a fi ştiinţific, a fi modern, a fi om de cultură înseamnă a fi evoluţionist, înseamnă a crede că lumea s-a făcut de la sine prin dezvoltare naturală. Dumnezeu a devenit o idee demodată, inutilă, neştiinţifică.

În aceeaşi perioadă (a doua jumătate a secolului al XIX-lea) s-a mai petrecut un fenomen, cu consecinţe tot atât de dramatice: a apărut liberalismul teologic. Bruno Bauer, profesor de teologie la Tubingen (prieten bun cu Karl Marx!), a lansat un atac feroce împotriva adevărului istoric al Bibliei. El şi apoi mulţi alţii după el au aplicat evoluţionismul la studiul religiei în general şi la studiul Bibliei şi al religiei creştine în special. Ei au emis teza că religia s-a dezvoltat de la simplu la complex, că ea a evoluat de la animism la mitologii şi de la acestea, mult mai târziu, s-a ajuns la monoteism. Biblia a fost disecată şi rearanjată în aşa fel încât să se poată dovedi că evreii nu au început cu monoteismul primit prin revelaţie divină, ci că au parcurs şi ei un drum evoluţionist ca toate celelalte popoare.

Liberalismul teologic, care reexplica Biblia ca o creaţie omenească, s-a extins vertiginos în lumea teologică apuseană. Ceea ce s-a produs prin această mişcare a fost pierderea credinţei că Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu. Studenţii din seminarile teologice liberale au ajuns pastori şi, de la amvoane, ei au spus maselor ceea ce au învăţat în şcoală: că Biblia este o creaţie omenească şi că ea trebuie luată doar ca o carte bună de învăţături morale, dar că ea nu este istorică şi nu este realmente Cuvântul lui Dumnezeu.

Oriunde apărea la un amvon un asemenea predicator, oamenii părăseau biserica. Căci, dacă Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu, de ce să mai pierzi timpul la biserică?

Liberalismul teologiei protestante germane, răspândit şi în celelalte ţări protestante, a făcut ca, generaţie după generaţie, în acest secol să se producă aproape o totală desacralizare a Europei protestante.

Cine a produs mentalitatea secolului al XX-lea în Europa? Reducând situaţia la limitele ei cele mai simple, putem spune următoarele. Darwin i-a convins pe intelectualii Europei că lumea s-a făcut singură şi că omul nu este altceva decât un animal puţin mai evoluat decât altele. Bruno Bauer i-a convins că Biblia este o simplă imaginaţie omenească. Freud i-a convins că omul nu este decât un complex de dorinţe sexuale. Şi Marx i-a convins că prin revoluţie violentă pot să ajungă să-şi satisfacă toate dorinţele. Acestea sunt coordonatele care au creat mentalitatea intelectualităţii europene de astăzi. Două menţiuni sunt necesare la acest punct. Prima este că faptul evoluţiei nu a putut fi dovedit nici până astăzi. Tot mai mulţi savanţi recunosc acest lucru. Dar, spunea unul dintre ei, „trebuie să menţinem teoria evoluţiei, deoarece altfel trebuie să ne întoarcem la credinţa într-un creator, şi aceasta este inacceptabilă din punct de vedere ştiinţific”. De ce este „inacceptabilă”? Deoarece intelectualitatea a fost atât de persistent condiţionată să creadă că ştiinţa trebuie să fie materialistă şi reducţionistă, încât îi este imposibil să gândească altfel.

A doua menţiune. De mai bine de o sută de ani se dă bătălia pentru Biblie. Teologii liberali nu şi-au putut dovedi tezele. Dimpotrivă, alţi teologi, de aceeaşi talie academică, au fost capabili să spulbere rând pe rând toate tezele liberale şi să menţină credibilitatea istoricităţii Bibliei. Este suficient să arătăm aici că teza principală a liberalilor şi a etnografilor secolului al XIX-lea, că religia s-a dezvoltat de la animism la politeism şi apoi la monoteism, a fost completamente dovedită a fi falsă. S-a dovedit că pretutindeni în lume popoarele au avut de la început credinţa într-un Dumnezeu suprem, creatorul lumii, şi că trecerea la politeism este pretutindeni o degenerare de la monoteismul originar.

Astăzi, tot mai mulţi filozofi, sociologi, oameni de ştiinţă şi alţi gânditori constată că secularizarea (ateizarea) şi desacralizarea omului şi a societăţii moderne a fost o tragedie şi înseamnă o imensă sărăcire a existenţei umane. Se aud tot mai multe voci care cheamă înapoi la Dumnezeu, la Biblie, la spiritualitate.

CAPITOLUL 11

Ce înseamnă spiritualitate?

Cuvântul „spiritualitate” s-a devalorizat prin folosire improprie. Astfel, este ciudat să-i auzi pe comuniştii români atei vorbind despre spiritualitate, căci nu poţi vorbi de spiritualitate dacă nu crezi în spirit. A spune că spectacolele „Cântarea României” sunt spiritualitate este ridicol. Iar a numi spiritualitate odele închinate familiei domnitoare este o tragedie.

Pentru a avea spiritualitate trebuie să ai spirit, şi acest spirit trebuie să-ţi fie viu şi să practici o comuniune şi comunicare directă şi personală cu Spiritul Divin. Aceasta este adevărata spiritualitate.

Am văzut că Biblia ne învaţă că omul, prin despărţirea de Dumnezeu, a murit spiritual. Spiritul lui s-a atrofiat. Capacitatea lui de a comunica cu Dumnezeu a fost distrusă. Această capacitate de a comunica cu Dumnezeu se numeşte „a avea viaţă”. Omul are nevoie să fie readus la viaţă sau, cu o altă expresie biblică, să fie născut din nou. Aceasta o poate face numai Dumnezeu. Şi Dumnezeu vrea să o facă cu fiecare individ. Dar omul trebuie să vrea acest lucru. Omul trebuie să accepte ca Dumnezeu să vină înapoi în viaţa lui. Şi când omul o face, Spiritul lui Dumnezeu se uneşte cu spiritul omului, şi aceasta înseamnă renaştere, reînviere, Viaţă din Dumnezeu. Din acel moment omul începe să aibă spiritualitate. De atunci încolo învaţă el să trăiască în comuniune cu Domnul Isus Cristos, care este viu, real şi personal. Aceasta este adevărata spiritualitate. Putem spune deci că spiritualitatea are un început şi că, apoi, ea se dezvoltă pe tot parcursul vieţii.

Fiecare dintre noi trebuie să aibă un moment când înţelege separarea lui de Dumnezeu, înţelege cine este Isus Cristos şi ce a făcut El pentru anularea acestei separări, şi când acceptă pentru sine însuşi lucrarea Domnului Isus şi Îl primeşte pe El ca Mântuitor şi ca Stăpân (Domn) al său personal. Dacă tu, cel ce citeşti acum aceste rânduri, n-ai făcut niciodată actul acesta, eşti invitat să-l faci chiar acum. Prin însuşi faptul că ai citit aceste explicaţii ale lucrării lui Dumnezeu pentru tine, Domnul Isus bate la inima ta şi Ţi se oferă.

Apleacă-ţi fiinţa înaintea Lui (dacă poţi, apleacă-ţi şi genunchii, în semn de respect şi închinăciune) şi spune-I aşa:

„Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, mă închin Ţie. Recunosc că am vrut să fiu independent şi să-mi trăiesc viaţa de capul meu. Recunosc că prin aceasta I-am adus un afront lui Dumnezeu. Recunosc că am păcătuit prin acest act fundamental de independenţă şi prin multe alte acte păcătoase. Recunosc că justiţia lui Dumnezeu avea dreptate să mă condamne la moarte.

Îţi mulţumesc Doamne Isuse că m-ai iubit atât de mult încât ai venit aici jos şi ai murit Tu în locul meu pe cruce, Îţi mulţumesc că ai ispăşit păcatele mele şi ai satisfăcut justiţia lui Dumnezeu pentru mine.

Acum Te rog frumos să vii în viaţa mea. Eu Te accept cu drag să fii Mântuitorul meu şi Stăpânul meu. Te rog spală-mă prin sângele Tău de toate necurăţiile mele. Te rog rupe prin sângele Tău toate cătuşele viciilor mele şi ale păcatelor care, prin obişnuinţă, mă stăpânesc şi mă înrobesc. Eu, prin puterea mea, nu mă pot lăsa de ele. Te rog dă-mi Duhul Tău cel Sfânt, ca El să mă călăuzească şi să mă împuternicească să trăiesc de acum înainte după voia Ta.

Îţi mulţumesc, Doamne Isuse, că acum Tu eşti Mântuitorul meu şi Domnul meu. De acum înainte sunt al Tău. Îţi mulţumesc că acum eşti în mine şi că de acum încolo eşti unit cu mine şi sunt unit cu Tine.

Te rog acum învaţă-mă să trăiesc cu Tine şi pentru Tine. Te rog însoţeşte-mă în viaţă. Şi ajută-mă să nu mă ruşinez de Tine. Ajută-mă să Te mărturisesc şi altora şi astfel să recunosc public că eşti al meu şi că sunt al Tău.

Sunt fericit că acum sunt al Tău şi că sunt un copil al lui Dumnezeu. Slavă Ţie. Amin”.

Dacă tu te-ai rugat lucrurile acestea cu toată fiinţa ta, Domnul Isus îţi spune: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Evanghelia după Ioan 6:37); şi: „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el” (Apocalipsa lui Ioan 3:20). El te-a primit şi este în tine. Şi El te asigură: „Tuturor celor ce L-au primit… le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu… născuţi din Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 1:12-13). Şi de acum ai certitudinea că eşti copil al lui Dumnezeu: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem!… Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu…” (Întâia epistolă sobornicească a lui Ioan 3:1-2).

Celor care L-au primit de curând pe Domnul Isus în viaţa lor, apostolul Petru le scrie: „Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima; fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veac… Lepădaţi, dar, orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de invidie şi vorbire de rău şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat într-adevăr că bun este Domnul” (Întâia epistolă sobornicească a lui Petru 1:22-23 şi 2:1-3).

Laptele duhovnicesc despre care vorbeşte apostolul Petru este Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l găseşti în Biblie. Dacă nu ai o Biblie, fă-ţi rost imediat de una şi fă-ţi o regulă să citeşti din ea în fiecare zi.

Există două traduceri moderne ale Bibliei în limba română. Una este cea care se tipăreşte oficial la Bucureşti. Aceasta are un limbaj greoi, deoarece intenţionat păstrează întorsăturile de frază slavone, nefireşti limbii noastre şi deci este greu de urmărit şi de înţeles.

Cealaltă este traducerea făcută de Dumitru Cornilescu şi tipărită de „Societatea Biblică Britanică”. Dumitru Cornilescu a absolvit Seminarul Teologic Ortodox la Bucureşti în 1916. În acel an a devenit călugăr. Prinţesa Raluca Calimachi, dintr-o familie domnitoare fanariotă, l-a angajat pe Dumitru Cornilescu, cu aprobarea ierarhiei ortodoxe, să facă o nouă traducere a Bibliei. El a lucrat patru ani la această traducere, între 1916 şi 1920. Biblia tradusă de el s-a tipărit prima dată în 1921, la Bucureşti, cu aprobarea Sinodului ortodox. Ceva mai târziu însă, Biserica Ortodoxă şi-a schimbat atitudinea faţă de această traducere şi a respins-o ca fiind „protestantă”. Ea nu este altceva decât o traducere foarte fidelă originalului şi într-o limbă românească foarte simplă, foarte limpede. Noi îţi recomandăm să foloseşti această versiune, deoarece îţi vorbeşte mult mai clar, mai direct.

Începe cititul Bibliei cu Noul Testament. Citeşte un capitol sau două şi apoi opreşte-te, întreabă-te: Ce pot scoate de aici pentru mine personal? Ce-mi spun aceste capitole despre Dumnezeu, despre Domnul Isus şi despre Duhul Sfânt? Ce lucruri practice mi se poruncesc mie aici? Ce pot să învăţ de aici? Ce aspecte negative să elimin din viaţa mea? Ce lucruri pozitive să introduc de aici în practica vieţii mele?

După toate acestea, îngenunchează şi, pe baza celor înţelese din Biblie, roagă-te lui Dumnezeu. Spune-I lui Dumnezeu ce ai învăţat şi roagă-L să te ajute să împlineşti aceste lucruri.

Această citire a Cuvântului, prin care îţi vorbeşte Dumnezeu ţie, şi această rugăciune prin care îi vorbeşti tu lui Dumnezeu formează ceea ce se numeşte părtăşie cu Dumnezeu sau comuniune cu Dumnezeu. Aceasta este esenţa vieţii spirituale. Vei creşte spiritual numai în măsura în care vei cultiva permanent şi perseverent părtăşia ta cu Dumnezeu.

Un alt element al vieţii spirituale este părtăşia cu alţi copii ai lui Dumnezeu. Găseşte-ţi doi-trei cu care te poţi asocia într-un grup de studiu biblic şi rugăciune. Adunaţi-vă special pentru acest lucru, o dată pe săptămână. Citiţi împreună un text din Biblie. Discutaţi împreună cum înţelegeţi şi cum aplicaţi acel text. Întrebaţi-vă unii pe alţii care sunt problemele voastre spirituale, intelectuale sau practice. Apoi rugaţi-vă împreună. Ţineţi minte ce a spus Domnul Isus: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20).

Caută apoi să citeşti cât mai multă literatură creştină, care îţi explică mai pe larg ceea ce găseşti în esenţă în Biblie. Cu cât citeşti mai mult literatură de acest fel, cu atât creşti mai mult spiritual.

Găseşte-ţi o biserică unde se vesteşte clar Cuvântul lui Dumnezeu şi ataşează-te ei. Creştinul nu este făcut să trăiască singur. Biserica este dată pentru a ne creşte spiritual (vezi Epistola lui Pavel către efeseni 4:11-16). Şi acolo trebuie să-ţi aduci şi tu contribuţia la creşterea altora. Cu cât îi vei ajuta mai mult pe alţii să crească spiritual, cu atât vei creşte tu mai mult spiritual.

CONTINUARE – http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/nelegiuirile-poporului-evreu-scos-din-cuptorul-faraonic-sunt-la-degetul-cel-micfata-de-pacatuirea-popoarelor-de-azi-crestini-ai-tuturor-noroadelor-nu-l-primesc-pe-isuss-n/

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.