Averea obştească, stoarsă din munca săracilor-strigă din buzunarele ciocoilor; De aceea “Averea luată prin silă înnebuneşte pe cel înţelept, şi mita strică inima.” (Ecl.7/7); Truda amărăştenilor ţipă din seifurile burgheziei globaliste “Căci piatra din mijlocul zidului strigă, şi lemnul care leagă grinda îi răspunde. Vai de cel ce zideşte o cetate cu sânge, care întemeiază o cetate cu nelegiuire!” (Hab.2/11-12) Nu prin hoţie, minciună, ceartă, manipulare, preacurvie, cârtire, idolatrie, se înalţă un popor! Astfel îl întâmpinăm noi pe Domnul Hristos? Toate acestea pe El îl dor!” Când se înmulţesc cei buni, poporul se bucură, dar când stăpâneşte cel rău, poporul geme… Un împărat întăreşte ţara prin dreptate, dar cine ia mită, o nimiceşte… Un împărat care judecă pe săraci după adevăr, îşi va avea scaunul de domnie întărit pe vecie. “(Prov.29/2-14)

Pentru ca „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca si viata lui Isus să se arate în trupul nostru” (2 Cor. 4, 6-10),sa ne rugam,caci Rugăciunea este bumerangul care atinge cerul și se întoarce victorioasa,incarcata,innaripată, că…

Cand ai plans atat de mult incat ai simtit ca te doare inima, Dumnezeu ti-a numarat lacrimile…

Cand simti ca viata sta pe loc si ca timpul trece pe langa tine, Dumnezeu te asteapta… Cand nimic nu mai are sens si esti confuz sau te simti frustrat, Dumnezeu are un raspuns pentru tine…
Daca dintr-o data chipul tau se lumineaza si mai gasesti o urma de speranta, Dumnezeu ti-a soptit… Daca lucrurile merg bine si ai motive sa fii multumitor, Dumnezeu te-a binecuvantat… Daca ti se intampla ceva frumos si esti mut de uimire, Dumnezeu ti-a zambit… Aminteste-ti ca oriunde ai fi si oricum te-ai simti, DUMNEZEU STIE… 

“Dacă voieşte cineva  vină după Mine,  se lepede de sine, şi ia crucea şi să mă urmeze” (Luca 9:23)
„…dacă, prin Duhulfaceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.”(Romani 8:13)
„….Hristos, care, prin Duhul cel veşnicS-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu,”(Evrei 9:14)

…partasia suferintelor Lui…
…rastignit impreuna cu Hristos…
…imi lovesc trupul si-l tin captiv…
…in noi lucreaza moartea….
…simt placere in slabiciuni…..

Toate aceste cuvinte ne transmit mesajul aceleiasi lucrari spirituale.
Nu este nimic mistic, nici ritualic, nici neinteligibil.
Lucrarea crucii este una duhovniceasca, a cuvantului, a cuvintelor, pentru ca „cuvintele…sunt Duh.”(Ioan 6:63) Iar cuvintele lui Hristos, gandurile lui Hristos, gandul lui Hristos…sunt Duhul lui Hristos.

Asta e lucrarea Duhului, sa ia din ce este a lui Hristos si sa ne dea. Cuvinte ne da, ganduri ne da si ne formeaza pana nu mai gandim altceva si ajungem sa „avem gandul lui Hristos”, identic. Lucrarea se petrece in fata tronului de Har, singurul loc destinat pentru a primi Har, in „locurile ceresti” ale Cortului de Sus, in intimitatea partasiei preotesti, el Mare, noi mici. Ridicarea crucii in fiecare zi este prin Duhul, se petrece in mintea noastra, omoram gandurile pe care Duhul le condamna. Si condamna, ca asta e slujba Lui, sa dovedeasca lumea vinovata, in fiecare zi, si in noi.
Acolo in minte(inima), cortul gandurilor, ascundem idoli-ganduri, haine-ganduri, ca Acan, ca Rahela, ca Ghehazi si vine Duhul cu sentinta de condamnare a acestor „madulare” ale omului vechi si ne cere sa le pironim pe cruce. Fara sa stie nimeni,  in lumea gandurilor proprii, in fiecare zi, sa „ne judecam singuri”, sa „ne aducem aminte”, sa adunam probe-mustrari de cuget, martori-amintiri, si in fata marii sentinte a judecatorului-Duhul lui Hristos, sa participam bucurosi la condamnarea „madularelor care sunt pe pamant”, sa le dam mortii si sa ne putem lauda ca am crucificat  inamicul. Si devenim tot mai slabi, personalitati sterile, fade, lipsite de individualism, de proprietate, de sarm. Zilnic, preferabil dimineata.
Ca Hristos, …asa de dispretuit, ….noi nu l-am bagat in seama. Mai mult…am crezut ca a fost …lovit de Dumnezeu. Asa suntem si noi in lumea aceasta. Nu printr-o imitare naiva a unui umblet si apucaturi fals-smerite, ci prin lucrarea energica a crucii, a Duhului care omoara ce este condamnat, ca sa aiba loc sa ramana viu ce trebuie sa traiasca. Ca sa ne dea un har si mai mare. Si cele ce mor si cele aduse la viata folosesc perimetrul dat de tarusii aceluiasi cort. La un cort stramt al unor obiceiuri rigide, vine cuvantul si porunceste:” Largeste locul cortului tau; si intinde invelitoarele locuintei tale: nu te opri! Lungeste-ti funiile, si intareste-ti tarusii. „(Isaia 54:2) si „largiti-va si voi”(II Cor 6:13). Ca un burduf nou.

Slabiciunea lui Dumnezeu

“…este mai tare decat oamenii.”

“….inarmati-va si voi cu acelasi fel de gandire.”

Lucrarea duhovniceasca a crucii asupra omului nostru vechi, a “faptelor trupului”, il slabeste pe acesta incat sa poata fi strunit, stapanit de cel launtric.

“….daca prin duhul faceti sa moara faptele trupului, veti trai.”

Crucea are de-a face cu gandirea noastra, cu soliditatea argumentelor ei, cu justetea motivatiilor ei, cu taria justificarilor si a indreptatirilor mersului comun. Nu se va schimba nimic in mersul si in faptele nimanui pana nu se schimba “softul”, gandirea care le genereaza.
Vrasmas al crucii este cel cu gandirea fireasca neatinsa, care “se gandeste la lucrurile de pe pamant”(Fil. 3).
Crucea lui Hristos este o denumire spirituala a lucrarii launtrice de “partasie a suferintelor Lui”, partasie la care am fost chemati, “cu Tatal si cu Fiul”.
Proclamarea crucii inseamna stergerea zapisului, rasturnarea izvodirilor mintii, a rationamentelor, slabirea si fragilizarea ancorelor mentale care justifica traiul lumesc, a argumentatiei legaliste:”daca vei face, vei trai” sau decizioniste:”te-ar binecuvanta Dumnezeu daca tu…”.
Crucea lui Hristos are de-a face cu mandria noastra, cu faptul ca stam cocotati pe propriul musuroi(al faptelor proprii) si ne bucura cand vedem musuroaie mai mici. Crucea lui Hristos, asumarea smereniei si umilintei Lui ne face sa renuntam la scurmat, la construit neprihaniri proprii, la etalare.
Totul se petrece in gandurile noastre, innebunite de intelepciunea cu care ne-am falit, orbite de slava desarta la care am privit sau de filozofii mincinoase. Acolo in ganduri, cand il vedem in duhul pe Domnul Isus Hristos zugravit ca rastignit, propovaduirea crucii Lui ne desleaga de povara propriei neprihaniri laudatoare, falitoare si ne aduce sa vedem Gloria celeilalte neprihaniri, launtrice, a semintei care moare si ale carei roade vor purta Glorie inmultita rodind din mortificarea omului vechi.
Cand primim prin Duhul intelegerea acestei taine, nu ne mai laudam cu nimic.
E diferit ce fel de Hristos cunoastem, ce fel de Hristos ne este propovaduit, unul “dupa starea fireasca” sau unul “rastignit”.
Asa cum il cunoastem, asa vom fi si noi.
Despre cel nerastignit am scris aici.
Ce inseamna insa: “cine vrea sa ma urmeze…sa-si ia(ridice) crucea in fiecare zi…”?
Nu e scris pentru crestinii de performanta, asa ceva nici nu exista, e scris pentru tine si pentru mine.
Fara cruce nu poti merge pe “Cale”.
Cred ca partial, limitat si imbunatatibil as putea sa-mi exprim o mica parere despre ce este ”ridicarea crucii”. Este “slabiciunea lui Dumnezeu”, care face Harul sa-si poata manifesta puterea, sa nu fie incurcat de taria carcasei. Este primirea cu bucurie a tuturor imprejurarilor care conduc la smerirea noastra impotriva curentului filosofiilor si lumii(opiniei publice) care nu ne invata decat intarirea noastra(in omul vechi), consolidarea personalitatii, etalarea eului, calitatilor lui si a vechii firi. Toate talEntele cu care suntem inzestrati din nastere si educatie fac parte din vechea fire, nu din Duhul.
Ridicarea crucii inseamna inarmarea cu gandul suferintei (I petru 4:1)::”fiindca Hristos a suferit in trup(carne), inarmati-va si voi cu acelasi fel de gandire…” sau ”sa aveti in voi gandul acesta care era si in Hristos Isus…”(gandul smereniei). Nu este vorba de prigoana aici(din exterior) ci de prigoana launtrica pe care o exercita continuu Ismael din noi asupra lui Isaac din noi. De multe ori prigoana ia forma unui joc, distractie sau voie buna (idee de la Origen). Nu acesta e gandul lui Hristos. Realitatea existentei este suferinta(Chambers). Gandurile noastre sunt prin duhul chemate sa fie subjugate in partasia cu El, unite cu El in partasia suferintelor lui. Aceasta se petrece inafara taberei  conformismului, vrasmas crucii.
   “Inarmarea duhovniceasca” zilnica cu gandul smereniei, al suferintei, al rusinii Lui, al acceptarii cu bucurie a felului Lui de a fi, nebagat in seama si dispretuit este cea mai formidabila armura din univers. E atat de eficienta incat simpla ei purtare te face invincibil, poti chiar sa “nu te gandesti mai dinainte”, sa “uiti ce este in urma”, sa nu privesti in urma, sa pazesti lucrurile “fara vre-un gand mai dinainte”.
Duhul ne invata chiar cum sa ne rugam, in slabiciunea noastra.
Pavel era “slab, fricos si plin de cutremur” in mod cert, fara taria data de vre-o schita de predica sau proiect.
Mai mult, vorbea plangand, la Filipeni le spunea “plangand”, pe altii ii invata “in mijlocul multor lacrimi”, “ca o doica care-si creste cu drag copii”. Plangea el, plangeau si cei ce primeau cuvantul, Timotei de ex:”imi aduc aminte de lacrimile tale”. Numai slabiciune. In slabiciune a fost omorat si Domnul Isus, atat de dispretuit ca toti l-au parasit, chiar si Petru. Absurd de slab, nu poate fi Fiul Atotputernicului, gandeau toti asa!

Atotputernicul si-a riscat bogatia punand-o in duhurile celor sfinti(Ef 1:18)
Slabiciunea lui este mai tare decat oamenii.

”Țara asta e guvernată de securitate” audio, min 37.40

 

N-am spus-o eu de data asta, deși am avut de gând să scriu despre nenorocirile secolului 20, cu referire expresă la România și estul Europei.
Iar una din nenorocirile Estului, nenorocire care se întinde iată prin secolul 21 și probabil va ține până la răpire este tocmai această” nenorocire la adăpostul legii”: pâra și pânda ridicate la rangul de metodă de guvernare, securitatea cu aparatul ei de informare ajunsă ca putere supremă în stat, în mod nevăzut desigur.
Este o nenorocire în mijlocul căreia chiar dacă o vedem în toată hidoșenia ei, noi trebuie să stăm liniștiți.
Pentru că deși îți vine să strigi, n-ai cui.
Și nici nu e drept.
Înainte de a crede că există guvernarea care nu se vede a securității, oamenii ar trebui să creadă ”guvernarea” care se vede a Dumnezeului nevăzut, ar trebui să creadă deasemenea în existența diavolului.
Această credință le-ar fi mai folositoare sufletului, deci ar fi mai drept să strigăm aceste dezvăluiri.

Mie mi-a fost folositoare nespus și urmărirea de 30 de ani a securității pentru că m-a ajutat să cunosc mai bine metodele tatălui lor, tatălui minciunii. Metode ”la adăpostul legii” bineînțeles.

”Te vor pune cei răi să şezi pe scaunul lor de domnie, ei cari pregătesc nenorocirea la adăpostul legii?” Psalmul 94:20

Trag nădejde că Cel ce m-a păzit să scriu, iată de 10 ani la ”revista” pe care nu m-au lăsat în 1989 s-o public, Cel ce m-a ajutat să mai trec un prag ieri, reține și socotește în contabilitatea Lui toate răsplățile și răzbunările, să nu le duc eu grija.
Iar dacă Dumnezeu va îngădui, dacă nu mă va sinucide nimeni (ca pe pastorul de la Bistrița săracul), voi scrie despre aceste nenorociri, printre care securitatea nu e cea mai mare, mai mare e propaganda, comunismul, legionarismul și altele.

Dacă privești istoria recentă prin prisma profețiilor, e imposibil să nu observi că aceste nenorociri sunt urgii pe care Dumnezeu le-a trimis peste lume pentru a scoate pe poporul său Israel dintre neamuri și a-l trimite acasă. Ca creștini, noi trebuie să stăm liniștiți în mijlocul acestor nenorociri. Domnul Isus ne-a avertizat: „veți auzi de războaie și vești de războaie, vedeți să nu vă îngrijorați!”

Altul este subiectul predicii lui Aurel de duminica trecută, dar ce am scris se potrivește cu ce vreau să scriu mai departe. Audiție cu folos.

Idolii din inimă (1)

„Fiul omului, oamenii aceştia îşi poartă idolii în inimă, şi îşi pironesc privirile spre ceea ce i-a făcut să cadă în nelegiuire! Să Mă las Eu să fiu întrebat de ei?” Ezechiel 14:3

Ce este un idol?

Idolul, pe scurt este definit de Dumnezeu ca fiind „lucrarea mâinilor„.
Tot ce poate face mâna omului are în sine riscul de a deveni pentru om un idol, un obiect de închinare.
Nu numai ce a făcut omul, și ce a făcut Dumnezeu, elemente din creația Lui, pot deveni pentru cineva idol, obiect de închinare: „…au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit creaturii în locul Creatorului…” (Romani 1:25)
Idol a devenit mai întâi unealta cu care omul își câștigă pâinea, mai apoi omul a personalizat fecunditatea, ploaia, vinul, tunetul și multe alte elemente din creație.
Porunca lui Dumnezeu este însă interzicerea totală a realizării de obiecte de închinare, de idoli.
Dumnezeu și ascultarea de Cuvântul Lui nu este însă idolatrie, ci este închinare plăcută, supunere, ascultare, evlavie (angajament).

Locul idolilor?

În vechime idolii au avut mai multe locuri unde au fost așezați sau ascunși:
-pe înălțimi
-sub copaci verzi
-în case (vezi Mica din Judecători)
-în clădiri speciale, în temple (Betel, Dan)
-sub samarul cămilei (vezi Rahela)
-în pământul din cort (vezi Acan)
-în inimă

Fabricarea idolilor: o industrie

„Se ajută unul pe altul, şi fiecare zice fratelui său: «Fii cu inimă!» Lemnarul îmbărbătează pe argintarcel ce lustruieşte cu ciocanul îmbărbătează pe cel ce bate pe nicovală, zicînd despre îmbinare: «Este bună!» şi ţintuieşte idolul în cuie ca să nu se clatine.“ Isaia 41:6-7

Iată câți meseriași își câștigă o pâine mârșavă din fabricarea de idoli:
-lemnarul,
-argintarul
-lustruitorul
-forjorul
-cel ce face ansamblul final,
Iată deci cinci meseriași diferiți, fiecare cu specializarea lui, ceea ce dovedește că producția de idoli a depășit faza de prototipuri, idolii se fac în serie mare, în fabrici de idoli.
Specialiștii se încurajează, calitatea se controlează, se verifică, munca se apreciază, este ca un fel de team-building la corporații, este un domeniu la care nimeni nu-și pune probleme de conștiință, ci de productivitate și de calitate.
Deci, vedem cum producția de idoli a devenit o adevărată industrie, în adevărate fabrici, nu doar o activitate sporadică și sezonieră a unor amatori. Asta arată profetul. Comparați vă rog această laborioasă activitate a multor profesioniști calificați, vestiți și aproape sigur bogați, cu un Isaia, sau cu un Elisei, sau cu un Ilie, fără templu, fără statui, fără bani, doar cu un mesaj transmis cu gura, despre un Dumnezeu care a interzis astfel de industrii atractive și veți avea un puternic sprijin moral în această lume, în care numărul de firme și echipe care construiesc biserici crește, mulțimea de pastori care iau salarii în biserici se mărește, veniturile celor ce construiesc mobilier pentru biserici cresc și la fel al celor ce vând instrumnete muzicale sau de bubuială, la fel.
Nu vă descurajați, căci împotriva tuturor acestor făcături există o armă mai puternică decât vicleniile tuturor mercenarilor religioși: Cuvântul lui Dumnezeu.

Slujirea idolilor: o preocupare luată în serios

” Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe uliţele Ierusalimului? Copiii strîng lemnepărinţii aprind focul, şi femeile frămîntă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, şi să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mînie.“ Ieremia 7:17-18

Iată cum idolii cumpărați cu bani serioși de la fabricanți, sunt slujiți cu slujbe scrupulos împărțite astfel încât prind pe toată lumea, mai întâi pe copii.
O observație importantă, pentru a învăța cât este de important să ne îndepărtăm de slujirile idolilor de orice fel: copiii, trebuiau „să fie învățați legea Domnului” nu puși să strângă lemne pentru idoli.
Evreii trebuiau să facă altă obiceiuri, de exemplu stropirea sângelui care a fost dată „ca o lege pentru voi şi pentru copiii voştri în veac.” Exod 12:24
Mai mult, vederea acestui obicei (stropirea sângelui) avea un rol educativ primordial, trebuia să fie un semn de întrebare pentru copii în primul rând: „…să ţineţi acest obicei sfînt. Şi cînd vă vor întreba copiii voştri: «Ce însemnează obiceiul acesta?» să răspundeţi:«Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului…” Exod 12:25-27
Era un obicei al casei, (paștele se ținea, nu la templu și nu în colectiv, ci acasă la fiecare evreu) nimeni altcineva nu-l vedea, doar copiii întrebau, pentru ei destinase Dumnezeu acest obicei și pentru noi deasemenea să învățăm despre Hristos paștele Nostru care este „pentru noi și pentru copiii noștri”.
(Să fie o lecție pentru noi: alte obiceiuri înseamnă altă educație.
De exemplu, când s-a renunțat la „obiceiul” cinei Domnului dintr-un singur pahar, s-a trecut nu la tava Domnului, ci la tava pastorului de biserică mare.
Prin renunțarea la modelul biblic de a lua cina Domnului, nu s-a mai vestit moartea Domnului (prin simbolul frângerii, sau al paharului unic) și ceea ce s-a vestit de atunci încolo a fost altceva.)
Slujirea idolilor a devenit a acțiune a întregii familii, copiii, maturi, femei, bărbați, toți erau implicați. Cine se putea opune, când toți făceau la fel? Iar slujirea idolilor a continuat chiar și în pribegirea lor în Egipt: „De altfel, cînd aducem tămîie împărătesei cerului şi-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaţilor noştri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcîndu-i chipul, şi-i aducem jertfe de băutură?“ Ieremia 44:19

Ce sunt idolii inimii?

Așa cum seminția lui Dan a furat un idol cu preot cu tot și au stabilit închinarea idolatră de la Dan, așa cum Rahela a furat idolii lui Laban și i-a ascuns sub samarul cămilei, așa cum în consens general, fugarii din Egipt și-au continuat închinarea idolatră (cea care le adusese pedeapsa lui Dumnezeu) chiar după nimicirea Ierusalimului, în timpul  bejeniei din Egipt, tot așa astăzi, eu, tu și fiecare din noi în mod individual, dar mai ales colectiv putem să ne purtăm idolii ascunși în inimă, să-i construim în fabrici de idoli de inimă, să-i vindem sau să-i cumpărăm, să le cotizăm din venitul nostru, să îi slujim în mod individual sau mai ales colectiv.
Idolii inimii sunt absolut tot (în afara Cuvântului lui Dumnezeu), ce ne poate deveni obiect de închinare și de ascultare.
Idolii inimii pot fi poftele noastre cărora le slujim ca să le împlinim, dorințele inimiiaspirațiilemotivele de laudă, pot fi ambițiile de realizare pământească, pot fi pizmele sau răzbunările, geloziile sau iubirile, pot fi anumiți oameni pe care îi iubim sau alții pe care nu-i suferim, să îi câștigăm pe unii sau să îi distrugem pe alții.
Idol al inimii ne poate deveni propriul nostru trupiubirea de sinefiind cel mai puțin acuzat păcat.
Idol al inimii poate fi așezat și slujit un ideal, un vis, o dorință, adesea „de înțeles”, dar dacă devine o obsesie, dacă este așezată în loc centralal inimii noastră și mai ales dacă nu este văzută ca venind de la Dumnezeu care dă „orice dar bun și desăvârșit”, ci ca fiind rodul trudei și efortului tău (lucrul mâinilor), acela poate fi idolul inimii tale. Orice lucru pentru care te trudești și nu mulțumești îți poate deveni idol.
Idolii sunt definiți în Psalmul 115 și definiția începe așa: „Idolii lor sunt argint și aur, făcuți de mâini omenești.” Banii, câștigarea lor și munca pot fi primul idol al inimii, iubirea de bani fiind rădăcina idolatriei.
Celelalte urmează.

Ce nu este idol?

Dumnezeu nu poate fi numit idol și nici darurile Lui, atunci când primirea lor este însoțită de mulțumire, de o stare a inimii care privește spre singurul Dumnezeu de la care vin toate și prin El și noi.
Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi idol.
Ascultarea de Dumnezeu nu poate fi idol.
Suferința crucii (cea care însoțește ascultarea) nu poate fi numită și nu poate fi idol.

Unde putem face confuzii?

În ceea ce numim religie.
Dacă în anumite domenii gen comerț, distracție, politică, filosofie, etc este clară diferența dintre ce este idol și ce nu, în religie există multă amăgire și mulți oameni slujesc idolilor inimii crezând că slujesc lui Dumnezeu.
Putem să ne credem credincioși, dar de fapt să fim idolatri, să slujim idolilor din inima noastră, crezând că îl slujim pe Dumnezeu.
Să dau câteva exemple:
Cineva care și-a dat copilul la muzică, pentru satisfacția de a-l vedea „cântând în biserică”.
Cineva care lucrează ca administrator la o casă de adunare și este liniștit în cugetul lui că „face ceva pentru Domnul”.
Cineva care dă zeciuială la un pastor, sau la un templu.
Idol din inima noastră poate fi o practică religioasă care nu provine din ascultarea de Cuvânt.
Dar înainte de a scrie despre practica religioasă idolatră trebuie scris despre fabricile de idoli religioși, căci mai întâi idolul este făcut, apoi este slujit.
„Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu, sau să fi turnat un idol, şi să nu fi tras niciun folos din el?” Isaia 44:10
Cei ce slujesc diverși idoli, se fac că nu văd că de fapt cineva are un interes financiar din fabricarea și slujirea idolului.
Se fac că nu văd, pentru că le place, este un confort al neimplicării, o lene a minții, dar de fapt mai adânc este o răzvrătire împotriva Celui pe care acești idoli Îl copiează, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu.
Există un câștig financiar, câștig care motivează puternic atât pe cei care produc idoli, cât și pe cei care conduc înclinările idolatre. E ban acolo.
Cred că este nevoie să definim mai bine idolii religioși ai inimii, pentru că aici se face cea mai mare confuzie între închinarea adevărată și închinarea idolatră.
În următoarele postări, cu voia lui Dumnezeu, voi scrie despre idolatria templuluiidolatria obiectelor bisericeștiidolatria ceremoniilorbisericești, lucruri de care inima omului este legată.
Sunt idoli ai inimii, poleiți și strălucitoi, idoi  care nu folosesc la nimic, dar care prin antrenarea întregii ființe la slujirea lor, îl țin pe om departe de ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu și prin aceasta îl țin departe de credință, chiar dacă omul este profund implicat religios.
Sunt nevoit să definesc bine aceste fabrici și aceste produse ale diavolului pentru că am observat că idolatria inimii este cel mai mare obstacol al ascultării, piedica majoră a credinței, omului degeaba îi spui despre ascultarea de Cuvânt, el e ocupat cu idolul lui și îți arată asta imediat.
Tu îi spui despre  credință, despre Biblie, despre un Dumnezeu nevăzut, despre un Plan Veșnic, despre așteptarea răpirii și semnele ei, iar el îți arată (precum copiii o păpușă) biserica lui, pastorul lui, poate slujba lui religioasă care-l preocupă și credința de care-i vorbești tu nu are deloc atâta strălucire ca idolul lui poleit.
Nici Biblia atâta autoritate.
Ca să le putem zidi pe cele bune, trebuie dărâmate cele rele.

 

Duhul de judecată, o carte de W. Nee

 

„Sionul va fi răscumpărat prin judecată…” Isaia 1:27

Citat:
” Prin urmare, crucea rezolva atat problema pacatelor, cat si puterea pacatelor, a lui Satan si a lumii lui. Judecata de astazi a crucii este tot atat de puternica ca si judecata viitoare. Ea are o capacitate enorma de a arde si de a lumina totodata.
Acceptand crucea, nu este suficient a accepta, pur si simplu, dragostea sau iertarea lui Dumnezeu. Crucea reprezinta, de asemenea, suferinta, dar nu este suficient a o accepta doar ca suferinta. Tot crucea inseamna si a da la o parte eul si a te supune lui Dumnezeu, totusi nu este suficient a o accepta numai in acest mod. Nu, crucea este in egala masura o judecata prin care este atins scopul lui Dumnezeu. Ea judeca cu severitate pe pacatosi, lumea si pe diavol. Cunoscand frica de Domnul, noi cautam sa-i convingem pe oameni.

Dumnezeu nu se asteapta ca cei credinciosi sa-si gaseasca rezolvarea problemelor la judecata viitoare; El vrea ca acestea sa fie rezolvate la cruce

Pentru oamenii din lume ramane o judecata unde nu va mai fi izbavire; dar, pentru copiii lui Dumnezeu, nimic nu trebuie lasat sa fie rezolvat la scaunul de judecata al lui Cristos, caci Dumnezeu vrea sa clarificam totul la cruce. Prin urmare, intelegerea noastra referitoare la judecata trebuie sa atinga adancimea judecatii.
Sa retinem ca toate jertfele din Vechiul Testament reprezinta crucea. Si nu a

fost nici o jertfa din care sa fi lipsit focul. Fara foc ea nu ar fi fost primita de

Dumnezeu. Noi suntem primiti prin arderea jertfei. Totusi, cat de mult dorim noi ca ceva sa ramana neatins! Dumnezeu insa va distruge totul, pana ce nu va mai fi nimic de distrus. Stim ca cenusa este ultima forma a lucrurilor. Crucea va reduce un lucru pana in punctul in care focul lui Dumnezeu nu-l va mai putea reduce la nimic altceva. Atunci va putea fi el folosit.

Judecata te va aduce in punctul in care nimic din tine nu va mai putea sa se impotriveasca lui Dumnezeu. Sub judecata Lui totul se usuca si paleste. Crucea este o experienta prin care lumina lui Dumnezeu trebuie sa patrunda cu atata putere inlauntrul tau, incat sa fii redus la cenusa. Trebuie sa vina o vreme cand sa se puna capat increderii in tine insuti si mandriei tale. Atunci va urma invierea din cenusa.

Totusi, dupa ce ai suferit o data, cum vei stii ca crucea si-a facut lucrarea? Vei stii, pentru ca, sub lumina stralucitoare a lui Dumnezeu, iti vei pierde puterea naturala. Nu exista om care sa poata supravietui luminii lui Dumnezeu; caci lumina Lui mistuie. Cand Dumnezeu straluceste, esti mistuit de foc. Judecata Lui aduce totul la lumina si arde totul. Ori de cate ori Dumnezeu vorbeste, s-a terminat cu tine. Iar daca totusi traiesti, inseamna ca ai auzit doar o simpla invatatura. Nimeni, dupa ce este luminat, nu poate sa se autostimuleze pentru a face ce facea inainte. Problema consta in a incepe sa lucrezi dupa ce ai auzit mesajul, dar te vei trezi ca nu poti sa mai faci asta daca nu este lucrarea lui Dumnezeu. Intocmai cum, la ultima judecata a lui Dumnezeu, oamenii nu vor mai trebui sa se straduiasca sa o sfarseasca cu pacatul, acelasi lucru ar trebui sa fie adevarat si astazi. Lumina judecatii poate sa distruga ceea ce tu nu ai fost in stare sa invingi ani de zile. Crucea trebuie sa fie in viata ta o judecata care te elibereaza incontinuu de lume.”

Cum suferinta noastra Il glorifica pe Dumnezeu

 

Autor: John Piper 

Sursa originala: http://www.desiringgod.org/

Referințe

Puteti vedea predica in video, subtitrata in romana, aici.

Ieri noapte tarziu, familiile s-au adunat in Sago Baptist Church in West Virginia. Incepusera sa auda zvonul circuland: „Sunt vii, sunt vii. Toti 12 sunt vii.” Asa ca SUA are prima pagina : „Sunt vii.” Nu sunt vii. Sunt morti. Toti in afara de unul, si el se afla in conditie critica. Stiri incredibile se sting.

52 de morti in Iraq ieri. 32 din ei au avut inmormantarea. Inundatii in California. Incendii arzand case in Sudest. Si, cine v-a sunat ieri la telefon? Permiteti-mi sa va arat inainte de a ma ruga o serie de versete din Biblie. Numai pentru ca… sentimentul acestui mesaj, cuvintele lui sa fie si in voi.

Matei 16:24: Atunci Isus a zis ucenicilor Sai: ,,Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea, si sa Ma urmeze.” „Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine… si sa-si ia crucea.” Iti multumim pentru cruce. Pentru a Lui si pentru a noastra. „Daca pe Stapanul casei L-au numit Beelzebul, cu cat mai mult vor numi asa, pe cei din casa lui?”

Matei 10:21 „Fratele va da la moarte pe frate-sau, si tatal pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva parintilor lor, si -i vor omorî. Veti fi urati de toti, din pricina Numelui Meu; dar cine va rabda pana la sfarsit, va fi mantuit.”

Ioan 16:2 „Va veni vremea cand, oricine va va ucide, sa creada ca aduce o slujba lui Dumnezeu.” Toti musulmanii radicali cred aceasta, cand omoara un crestin.

2 Timotei 3:12 “De altfel, toti ceice voiesc sa traiasca cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniti.” Vreti sa fiti evlaviosi? Aceasta va veni la voi. Nu este alta cale.

1 Petru 4:12 „Prea iubitilor, nu va mirati de incercarea de foc din mijlocul vostru.” Nu este ceva ciudat! ,,…care a venit ca sa va incerce, ca de ceva ciudat.” Nu este ciudat! ,,Ci bucurati-va, intrucit aveti parte de patimile lui Hristos, ca sa va bucurati si sa va veseliti si la aratarea slavei Lui. Daca sunteti batjocoriti pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindca Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneste peste voi.”

Romani 8:16 „Însusi Duhul adevereste împreuna cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu. Si, daca suntem copii, suntem si mostenitori: mostenitori ai lui Dumnezeu, si împreuna mostenitori cu Hristos, daca suferim cu adevarat împreuna cu El, ca sa fim si proslaviti împreuna cu El. Eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi cu slava viitoare.” Vine. Inca nu a-ti avut-o? Vine. Daca umblati cu El. Daca umblati cu El.

Filipeni 1:29 „Voua vi s-a dat harul nu numai sa credeti, ci sa si patimiti.” Va este daruita, va este data. Este un dar pentru voi cu o mare inclinatie ca veti suferi. 2 Timotei 1:8 „Sa nu-ti fie rusine dar de marturisirea Domnului nostru, nici de mine, întemnitatul Lui. Ci sufere împreuna cu Evanghelia, prin puterea lui Dumezeu.” Inca unul.

Fapte 5:41. „Ei au plecat dinaintea Soborului.” Petru, Ioan. „Ei au plecat dinaintea Soborului, si s-au bucurat ca au fost învredniciti sa fie batjocoriti, pentru Numele Lui.”

Scopul lui Dumnezeu in crearea Universului… este pentru a arata maretia slavei Harului Sau, in mod suprem prin suferinta Fiului Sau. Aceasta a fost ieri. Astazi, chemarea este: „O sa te unesti cu Fiul… in expunerea satisfactiei supreme a slavei harului, unindu-te cu El pe drumul de suferinta al Calvarului?” Pentru ca nu este nicio alta cale pentru ca lumea sa vada slava suprema a lui Hristos astazi, decat daca scapam din Disneyland-ul Americii si incepem sa traim vieti de sacrificiu misionar, care sa arate lumii ca comoara noastra este in cer, nu pe pamant. Este singura cale. Evanghelia prosperitatii nu va face ca nimeni sa Il slaveasca pe Isus; va face oamenii sa slaveasca prosperitatea. Clar ca vreau sa am un Isus, care imi da o masina. Cine nu ar vrea un Isus care sa imi dea sanatate, o masina, o casnicie buna… o sa iau pe acel Isus al tau daca plateste bine.

Acesta nu este felul in care veti castiga campusurile voastre. Imbracandu-va ca cei mai smecheri, conducand cea mai tare masina, tastand pe cel mai tare computer. Aceasta nu va aduce nici o slava Hristosului in suferinte. El va cheama in serviciul acesta, in conferinta aceasta, in viata aceasta, in lumea aceasta, in lumea aceea din ziare. Va cheama la o alta cale.

Sa ne rugam.

Tata, ajuta-ma sa asez bine baza biblica pentru aceasta. Nadejdea care este in aceasta, slava si puterea care sunt in ea, chemarea adresata noua prin ea. Ajuta-ma. Da-ne un gand Dumnezeule. Da-ne un gand. Fa ca gandul aceasta sa fie in Tine asa cum a fost si in Isus Hristos, care n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a golit luand forma de rob. Fiind in forma umana a devenit ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce. Fa ca gandul acesta sa fie in noi Doamne. Creaza gandul acesta in aceasta incapere chiar acum, Te rog. In numele lui Isus. Amin.

Iubesc ce a trait Richard Wurbrand, romanul care a fost in puscarie mai mult de zece ani din cauza comunistilor. A spus o data o istorie despre un calugar Cistercian – este unul din ordinele Bisericii Catolice – el a fost intervievat de o televiziune italiana si… acesta este ordinul care este in tacere toatala. Ei canta impreuna, isi marturisesc pacatele unii altora si nu vorbesc in nici o alta ocazie. Si un reporter de la televiziune l-a intrebat pe calugar: „Si daca ti-ai da seama la sfarsitul vietii tale ca ateismul este adevarat, ca nu este Dumnezeu, spune-mi: Ce s-ar intampla daca ar fi asa?” Si asa a raspuns el: „Sfintenia, tacerea si sacrificiul sunt frumoase in ele insele. Chiar fara nici o promisiune de recompensa. Tot mi-as fi folosit bine viata.”

Eu citesc ceva foarte diferit in 1 Corinteni 15:19. Acestea sunt cuvintele apostolui Pavel: „Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea în Hristos,” in alte cuvinte, daca se termina… daca viata se termina, si nu este nimic mai departe… „atunci suntem, noi crestinii, suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii!” Si intrebarea mea este:  De ce nu a zis Pavel ceea ce a zis si calugarul acesta? Nu este aceasta viata cea buna? Nu este crestinismul viata cea buna? Si daca este o amagire, chiar conteaza? Ne-am dus! Cui ii pasa daca e o amagire? Este viata cea buna!

GRESIT!

Nu este viata cea buna! Nu este nici o posibilitate ca Pavel sa fi zis: „Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea în Hristos… atunci suntem cei mai nenorociti, daca aceasta este viata cea buna.” O… cat de grestit am luat-o in America. Este cu adevarat greu sa fi crestin in America, cu adevarat greu. Este printre cele mai grele locuri din lume. Ne-am convins pe noi insine ca beneficiile psihologice de a crede in Isus… ca beneficiile relationale de a crede in Isus, ca beneficiile prosperitatii de a crede in Isus… ca beneficiile sanatatii de a crede in Isus… fac o viata destul de buna asa ca daca la urma este ceva gresit, nu conteaza prea mult. A fost o viata buna. Este atat de diferit fata ce a zis Pavel… Atat de diferit.

Ce se intampla cu Pavel? Ce se intampla cu tine? ,,Daca nu este inviere, suntem dintre toti oamenii cei mai nenorociti.” Vreau sa zic, uitati-va in jur! Pentru ce sa se planga de mila? Totul este bun nu? Este o sala mare, are aer conditionat, muzica buna si suntem imbracati si suntem bine si… Pentru ce sa se planga de mila, daca totul este fals? A fost o viata buna. Ne vedem mai tarziu.

Nu, nu ne vedem mai tarziu. Sa vedem. Raspunsul care Pavel l-ar da la „Ce se intampla cu tine Pavel?” este acesta: „Am ales de bunavoie sa imi asum atatea riscuri in viata mea din pricina slujirii Regelui meu… incat sufar mult mai mult decat as alege sa sufar daca as sti ca acest lucru ar fi fals.”

Este o cale mai buna pentru a maximiza placerea pe pamant ca a fi un Crestin. Sunt un crestin hedonist: este o cale mult mai buna pentru a maximiza placerea pe pamant, pe pamant! ca a fi crestin. De fapt Pavel a zis in versetul 32, capitolul 15 in 1 Corinteni: „Daca aceasta nu va fi urmata de inviere si recompensa… si a vedea pe Domnul Isus si a avea bucurii infinite tot mai mari in vesnicii… atunci ,,sa mancam si sa bem, caci maine vom muri.” Si cand a zis „sa mancam si sa bem,” nu a vrut sa zica sa fim betivani si gurmanzi. Si ei vor fi la fel de nenorociti ca crestinii, daca nu va fi inviere. Felul de a maximiza placerea in viata aceasta nu este devenind betiv si gurmand, ci doar sa ajungi de clasa medie. Sa conduci.. o masina buna. Sa ai o casa frumoasa, haine frumoase, nimic iesit din comun, nu betii ci doar la mijloc… Aceasta este calea inainte daca nu ar fi inviere.

Asa cum traiesc majoritatea crestinilor.

Pavel a zis: „Daca nu ar fi invierea, am fi cei mai nenorociti dintre toti oamenii.” Ascultati cum dovedeste aceasta prin propia sa experienta. A zis: „Daca nu înviaza mortii nicidecum, de ce sunt eu în primejdie în orice clipa? Atat este de adevarat lucrul acesta, fratilor, in lauda care o am în Hristos Isus, Domnul nostru. Mor in fiecare zi.” Zice deci doua lucruri: ,,Sunt in primejdie in orice clipa si mor in fiecare zi.”

,,Aleg, aleg atatea lucruri pentru a mari pe Isus in locurile unde este greu, ma raneste in fiecare zi. Nu as alege acestea daca nu ar fi fost adevarat. Daca nu as putea astepta o inviere din morti… unde totul imi va fi platit de o mie de ori mai mult decat tot ce am lasat in slujirea lui Isus, nu as merge pe calea aceasta. Sunt in primejdie in orice clipa. Mor in fiecare zi.”

Vreau sa intreb: ,,De ce, Pavel? La ce aspiri? Ce inseamna viata aceasta de alegere a riscului si a suferintei?” Si voi trebuie sa va puneti aceasta intrebare chiar acum. De ce as alege sa ma leapad de mici lucruri normale si inocente… si sa imi asum riscuri in viata mea din pricina lui Hristos? De ce as face asta?

Vreau sa mergem la Coloseni 1. Daca aveti Biblie puteti sa o vedeti… si apoi o vom vedea impreuna, daca doriti. O sa citesc Coloseni 1:24-29. „Ma bucur acum în suferintele mele pentru voi.” Era un om foarte ciudat, nu-i asa? „Ma bucur acum în suferintele mele pentru voi. si în trupul meu, împlinesc ce lipseste suferintelor lui Hristos… pentru trupul Lui, care este Biserica.” Sa ne oprim aici, este suficient. Ne vom concentra pe asta. „Ma bucur acum în suferintele mele pentru voi.” – vorbind Bisericii. „Si în trupul meu, împlinesc ce lipseste suferintelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.” Aceasta este aproape o erezie. Aproape. Sa zici: ,,In trupul meu, in trupul meu cazut pacatos… eu completez sau implinesc ceea ce lipseste suferintelor lui Hristos?” Este aproape o erezie.

Ar fi o erezie daca ar fi vrut sa zica: „Suferintelor lui Hristos le lipseste ceva in valoarea lor ca ispasire. Nu este suficienta moartea prin care a platit pentru pacat. O sa adaug eu restul pentru ca lumea sa aiba o ispasire care sa fie suficienta pentru pacatele lor.” Asta este o erezie. Si nu asta a vrut sa zica. Ce a vrut sa zica? Ce a vrut sa zica? Cand a zis in trupul meu.. ce ati vrea voi sa ziceti? Daca maine iesiti de aici si ziceti: ,,Bine… Eu, daca Domnul ma ajuta, voi implini ceea ce lipseste suferintelor lui Hristos in campusul meu, sau printre oamenii neevanghelizati din lume.” – ce ati vrea sa ziceti?

Cred ca ar trebui sa fiti in stare sa ziceti aceasta, sper sa o ziceti. Cred ca ceea ce ar trebui sa vreti sa ziceti este, nu ca voi ati adauga vreun merit sau valoare mortii lui Hristos, ci ca adaugati extensia acelei suferinte la acei pentru care El a murit in propiile voastre trupuri si suferinte.

Lasati-ma sa va arat de unde iau asta. Ascultati, sau puteti urmari cu mine daca vreti. Este o declaratie paralela cu cea din Coloseni 1:24 in Filipeni 2. Situatia este ca biserica din Filipi il iubeste pe Pavel. Pavel este intemnitat in Roma, la sute de kilometri. Epafrodit zice: „Doresc sa iau oferirea si binecuvantarea pe care noi ca biserica vrem sa o aratam, dragostea noastra pentru Pavel, vrem sa o aratam.” Asa ca Epafrodit ia orice ar fi fost, nu ne zice: poate ar fi fost bani, poate carti, poate mancare. Orice, imbracaminte, si o duce la Roma, si aproape moare, sufere facand aceasta. Sufere intinzand dragostea filipenilor catre Pavel. Si apoi, aveti fraza in care Pavel incurajeaza oamenii sa laude pe acei ca Epafrodit. „Caci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte, si si-a pus viata în joc, ca sa împlineasca… ce lipsea slujbei voastre pentru mine.”

A zis aceasta filipenilor. Avem aproape aceleasi cuvinte din Filipeni 2:30 in Coloseni 1:24. Aproape aceleasi cuvinte: „Eu implinesc ceea ce lipseste suferintelor lui Hristos.” „Epafrodit implineste ceea ce lipseste slujbei filipenilor.” Acum, ce ii lipseste slujbei filipenilor? Ascultati pe comentatorul Marvin Wilson. Cred ca are perfecta dreptate. Zice asa

„Darul pentru Pavel era un dar Bisericii ca trup. Era o jertfa de dragoste. Ceea ce lipsea era darea in persoana a acelui dar de catre Biserica. Aceasta era imposibil si Pavel reprezinta pe Epafrodit ca implinind aceasta lipsa prin slujirea lui cu afectiune si cu zel.”

Cred ca este exact ceea ce inseamna Coloseni 1:24.

Dati-mi voie sa o spun in felul urmator; Cand Pavel zice: „Ma bucur acum în suferintele mele pentru voi; si împlinesc ce lipseste suferintelor lui Hristos, patimilor lui Hristos, in trupul meu, in carnea mea,” vrea sa zica: ,,Hristos a murit pentru milioane de oameni din toata lumea, oameni din campusul vostru, oameni din popoarele neevanghelizate ale lumii, datoria lor a fost platita… …si ei nu stiu aceasta.” Nu pot sa o guste, nu pot sa o simta… Ei nu pot canta cantarea: „Iti multumesc pentru cruce, Prietenul meu. Iti multumesc pentru cruce.” Lipseste ceva in suferinta aceasta. Si nu se mai arata o data! Nu se arata in 639 de grupuri neevanghelizate din lume cu o populatie de peste 100.000… care nu au nici o marturie de la oamenii din aceasta incapere sau de la mine.

Nu exista o conexiune.

Lipseste ceva in suferinte, si anume prezentarea, prezentarea suferintelor. Si iata aici lucrul nemaipomenit. Poate voi veti zice: „Evident… Evanghelia trebuie sa fie raspandita.” Nu-i asa, nu este evident in ceea ce zice aici. Nu zice doar ca Evanghelia trebuie sa fie raspandita. Zice: „Este prin trupul si prin suferintele mele ca suferintele lui Hristos ajung la popoarele neevanghelizate ale lumii, in campusul vostru.” Cum ajung suferintele lui Hristos in campusul vostru? Ajung prin suferinta voastra, acesta e intelesul lui Coloseni 1:24. „Ma bucur acum în suferintele mele pentru voi; si în trupul meu, împlinesc ce lipseste suferintelor lui Hristos.”

Este o afirmatie nemaipomenita! Doar ganditi-va o clipa la istoria misiunilor. Daca aveti vreo idee despre cum am ajuns astazi la 1.3 sau 4 bilioane de oameni care cred in Isus Hristos cand totul a inceput de la 12. Cum am ajuns pana aici? Stiti care este raspunsul? Suferinta! Niciodata nu a fost biruinta in vreun loc sau in vreun popor neevangelizat fara suferinta. Daca veti fi misionari, sa stiti aceasta: Durere, pierderea vreunui fiu, malarie… lupta in familie, tensiuni in echipa, opozitie demonica, martirizare. Vor veni. Sa nu credeti ca este ciudat cand va veni. Este pretul. El Si-a dat viata Lui pentru mantuirea noastra. Noi ne unim cu El in acea suferinta ca sa expunem natura ei.

Cum vor vedea ei cat de satisfacator este El in noi daca parem ca si cand computerul este cel cu adevarat satisfacator? Cred ca este minunat ceea ce Pavel zice in versetul acesta: „Ma bucur acum în suferintele mele pentru voi.” Nu va chem la o viata mizerabila. Va chem la o viata dureroasa. Dar in durerea aceasta in toata Biblia gasiti crestini bucurandu-se in necazuri… bucurandu-se de necazuri, pentru ca „necazul aduce rabdare, rabdarea aduce biruinta în încercare… iar biruinta aceasta aduce nadejdea. Însa nadejdea aceasta nu înseala… pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata în inimile noastre.”

Vrei sa experimentezi bucuria profunda de a sti ca esti iubit de Dumnezeu? Da-ti viata pentru alta persoana. Asuma-ti riscuri in trupul tau. Asuma-ti riscuri cu mintea ta, cu banii tai, cu educatia ta. Ce lucru minunat: Dumnezeu ne cheama sa facem si sa fim.

„Crucea lui Hristos este pentru ispasire. Crucea noastra este pentru raspandire.” Acesta este un citat a lui Iosif Ton, alt roman. Dati-mi voie sa inchei cu cateva istorisiri pentru a va ilustra despre ce vorbesc.

J. Oswald Sanders este mort. Avea 89 de ani cand l-am ascultat la Trinity Seminary intr-o capela acum cativa ani. Cred ca era la inceputul anilor 90. Si ne-a spus o povestire despre calatoriile lui. Trebuie sa zic asta: Era un om batran nu? 89 de ani e batran. Si predica, si predica cu putere si a zis ca niciunul dintre noi nu trebuie sa ne pensionam vreodata… si a scris o carte in fiecare an de cand avea 70 de ani. M-a impresionat nespus de mult! 19 carti incepand de la 70 de ani. Vrei sa fi scriitor? Ai vreo 50 de ani sa te pregatesti. Si apoi da-i drumul la 70 de ani! O… America! Nu te duce in Mexic sau New Mexico sau Florida! Du-te la biblioteca! Sau… cu reducerea ta de pensionar ia un avion spre Oman.

Asa ca ne-a povestit o intamplare, si vreau sa v-o spun. Un misionar indigen mergea pe jos din sat in sat in India, unde el fusese. Greutatile lui erau multe. Dupa o zi lunga de multi kilometri si multa descurajare a ajuns la un anumit sat. Si a incercat sa evanghelizeze chiar inainte de apus. Si ei l-au respins… l-au dus afara din oras: „nu vrem sa te auzim.” Asa ca obosit si descurajat s-a pus sub un pom si a adormit. Tarziu seara s-a trezit brusc si tot satul era in jurul lui. Si liderul lor era asupra lui, si desi era uimit, omul acela a zis: „Am iesit sa vedem ce fel de om esti si cand am vazut umflaturile de la picioarele tale… ne-am simtit rau pentru ce am facut, asa ca am ajuns la concluzia ca esti un om sfant cu un mesaj important pentru noi. Si suntem aici sa te lasam sa ne vorbesti.” Si Oswald Sanders a concluzionat ca acele picioare, acelee frumoase picioare… „Cat de frumoase sunt pe munti picioarele celor ce vestesc pacea…” Ca acele picioare, cu umflaturi, au spus: „Am un mesaj care merita sa fie ascultat.”

Cred ca aceasta este o ilustratie perfecta pentru: „Implinesc in trupul meu, in suferintele mele… ceea ce lipsesste patimilor lui Hristos.” Hristos nu poate fi acolo in satul acela. Dar noi suntem trupul Lui pe pamant si Hristos are o suferinta principala sa ofere lumii. Si aceasta inseamna pentru misionari sa se ofere oamenilor.

Am o alta povestire. Billy Graham a avut o Conferinta de evanghelizare itineranta in Amsterdam. Cred ca in 1990. Un razboinic Massai a aparut acolo, si era evanghelist. Si Michael Card, de aici din orasul acesta, cantaret, a scris povestea aceasta intr-o revista pe care am citit-o. Si… dati-mi voie sa v-o citesc pentru ca este si mai dramatica decat cea dinainte. „Intro zi, Joseph…”- este razboinicul Massai care a aparut in Amsterdam din tribul lui. „Intr-o zi, Joseph, care umbla pe un drum calduros si murdar din Africa s-a intalnit cu cineva care a impartasit Evanghelia lui Isus Hristos cu el. Si atunci si acolo a acceptat pe Isus Hristos ca Domn si Mantuitor. Puterea Duhului Sfant a inceput sa transforme viata lui si a fost umplut cu atata entuziasm si bucurie incat primul lucru pe care a vrut sa il faca a fost sa se intoarca in satul lui si acolo… sa impartaseasca Vestea Buna cu membrii din tribul lui. Joseph a inceput sa mearga din usa in usa spunand la toata lumea care a intalnit despre Cruce…. suferinta. Si despre mantuirea pe care El a oferit-o… astepta sa vada fata lor luminandu-se, cum a fost cu el.

Dar spre surprinderea lui, satenii nu numai ca nu le-a pasat, dar ei au devenit violenti. Oamenii din sat l-au prins, si il tineau la pamant pe cand femeile il bateau cu fire de sarma ghimpata. A fost tarat afara din sat si lasat sa moara in tufisuri. Joseph a reusit sa ajunga pana la un izvor de apa si acolo, dupa ce a petrecut zile inconstient, a gasit putere sa se ridice. S-a intrebat despre receptia ostila pe care a primit-o de la oamenii pe care i-a cunoscut toata viata. A decis ca probabil spusese ceva gresit sau ca a omis ceva din povestea lui Isus. Dupa ce a exersat mesajul pe care il daduse si prima oara, a decis sa se intoarca si sa impartaseasca acel mesaj din nou.

A schiopatat pana in mijlocul colibelor, si a inceput sa Il vesteasca pe Isus: „A murit pentru voi pentru ca sa aveti iertarea si sa Il cunoasteti pe Dumnezeul adevarat.” – a spus. Din nou a fost prins de oamenii din sat si retinut pe cand femeile il bateau… redeschizand ranile care abia incepusera sa se vindece. Inca o data l-au tarat inconstient din sat si l-au lasat sa moara. A supravietui la prima bataie a fost ceva deosebit… a supravietui la a doua a fost un miracol.

Inca o data, zile mai tarziu Joseph s-a trezit in salbaticie – ranit, zgariat, decis a se intoarce. S-a intors la micul sat si de data aceasta l-au atacat inainte sa aiba oportunitatea de a deschide gura. Pe cand il inconjurau pentru a treia si posibil ultima data… le-a vorbit iarasi despre Domnul Isus Hristos. Inainte de a lesina ultimul lucru care l-a vazut a fost cum femeile care il bateau au inceput sa planga. De data aceasta s-a sculat in patul lui. Acei ce cu atata severitate l-au batut incercau acum sa ii salveze viata… si sa il ingrijeasca sa isi revina. Si satul intreg s-a intors la Hristos.

Cred ca acesta este un exemplu a ceea ce Pavel a vrut sa zica in Coloseni 1:24. „Ma bucur acum în suferintele mele pentru voi; si împlinesc ce lipseste suferintelor lui Hristos în trupul meu.”

Inca o poveste. Este aproape imposibil pentru noi sa apreciem povestea vaduvei cu banutul. Va amintiti… toti bogatii erau generosi din bogatiile lor pe cand puneau banii in templu. Si vaduva care avea doua monede a venit si ea le-a pus pe amandoua inauntru. Si Isus se uita si le zicea ucenicilor: „A pus mai mult decat oricare altul.” Nu trebuie sa fi o persoana mare sau bogata sau desteapta pentru ca sa Il impresionezi in mod deosebit pe Isus. A pus totul. Acum aproape toata lumea ar zice: „E o prostie. Cum isi va plati chiria acum?” Prudenta e… normala in bisericile locale. „Fii prudent, ai grija, nu-ti asuma prea multe riscuri… ca de exemplu sa dai tot ce ai.” Este greu sa ne imaginam aceasta in tara asta dar… va dau o ilustratie cu o poveste din Haiti care este o versiune moderna.

„Biserica avea o sarbatoare de multumire si fiecare crestin…” – este o istorisire a lui Stanford Kelly. „…fiecare crestin a fost invitat sa aduca o ofranda de dragoste la sarbatoarea multumirii. Un plic a unui haitian numit Edmund avea treisprezece dolari. Cantitatea aceea era salariul unui lucrator pe 3 luni acolo. Kelly a fost la fel de surprins ca si cei ce numara colecta duminicala in America si vad 6000 de dolari intr-un plic. S-a uitat dupa Edmund, dar nu l-a vazut. Apoi, Kelly l-a intalnit in sat si l-a intrebat. I-a cerut insistent sa ii dea o explicatie si a aflat ca Edmund si-a vandut calul… pentru ca sa poata da cei 13 dolari ca dar lui Dumnezeu pentru pricina Evangheliei. „Dar de ce nu ai venit la sarbatoare?” A ezitat si nu a vrut sa raspunda. Pana la urma Edmund a zis: „Pentru ca nu aveam nici o camasa de purtat.”

Scopul lui Dumnezeu in crearea universului… creandu-va pe voi toti 18.000… Scopul lui Dumnezeu creandu-va pe voi toti… si pe parintii vostri, si scolile voastre, si lumea aceasta… Scopul lui Dumnezeu in crearea voastra… a fost ca sa expuna maretia slavei harului Sau… in mod suprem prin suferinta Fiului Sau.

Apoi Fiul a zis: „Oricine vrea sa fie ucenicul meu, sa isi ia crucea… sa isi ia crucea si sa Ma urmeze.”

Si Pavel a zis: „Ma bucur acum în suferintele mele pentru voi… si  împlinesc ce lipseste suferintelor lui Hristos. Implinesc ce lipseste suferintelor lui Hristos in trupul meu.”

Asa ca… pentru Isus, va indemn sa veniti si sa va uniti cu El pe drumul inspre Calvar pentru pricina natiunilor. Sunt atatea natiuni… si atatea campusuri… si atatia prieteni ai vostri… care au nevoie ca voi sa va asumati riscuri… expunandu-L pe Hristos lor.

Amin.

Crucea lui Hristos – Partea 1

 

 
Autor: Paul Washer  |

    În această dimineață, două pasaje au fost citite până acum din Vechiul Testament Unul din Psalmi, iar celălalt din cartea lui Isaia, despre Crucea lui Hristos.Am cântat, de asemenea, câteva piese minunate, scrise pentru a onora Crucea lui Hristos. Dar vreau să vă atrag atenția asupra faptului că unul dintre motive,dacă nu chiar principalul motiv al  slăbiciunii și rătăcirii bisericii evanghelice moderne este acela de a nu înțelege Crucea. De prea multe ori noi am preluat Evanghelia lui Isus Hristos și am rezumat-o la o discuție de cinci minute iar apoi am trecut mai departe chipurile pentru a discuta aspecte mai „profunde” privind creștinătatea. Ceea ce o să fac eu săptămâna aceasta și săptămâna viitoare și cea de după ea, prin bunăvoința lui Dumnezeu, este să vă vorbesc despre Cruce.

Dacă m-ați auzit vreodată predicând, mai mult decât o dată sau de două ori, înseamnă că m-ați auzit predicând mult despre aceleași lucruri. Asta nu se întâmplă pentru că nu studiez toată Scriptura sau pentru că nu-mi doresc să cunosc pe de-a-ntregul învățătura lui Dumnezeu, ci doar pentru că există un lucru care îmi aprinde inima mai mult decât orice altceva. Cred că nu aș exagera afirmând că aș putea petrece zece ore pe zi, întreaga mea viață, nefăcând altceva decât să studiez Crucea lui Isus Hristos! Iar în această Cruce voi găsi absolut totul, totul – totul cu privire la învățătura despre Dumnezeu iar atributele lui Dumnezeu se manifestă aici mai puternic decât oriunde altundeva. În acea Cruce îmi găsesc motivarea – ceea ce mă face să mă trezesc dimineața sau să lucrez până târziu în noapte. Nu este un sentiment de vinovăție și nici de înrobire, ci „încarcerarea” care provine din cunoașterea unui singur lucru – chiar de este o cunoaștere superficială – și anume ceea ce a făcut Dumnezeu pentru acest păcătos (adică eu) prin persoana Fiului Său. Presupun că dacă un om ar trebui să fie înrobit de ceva, atunci alegerea noastră prioritară ar fi dragostea acestui om. Nu o să încep să vă vorbesc despre Evanghelie pornind de la „om”, așa cum majoritatea o fac. Pentru că, deși afirmăm că omul este problema, există totuși un punct de vedere prin care nu omul este problema- mai exact nu cine este omul reprezintă problema, ci cea mai mare problemă o reprezintă cine este Dumnezeu. Și de aici trebuie să pornim mai departe.

Aș dori să deschidem pentru o clipă la cartea Exodului. Poate de multe ori ați auzit vorbindu-se despre integritatea Bibliei, despre veridicitatea absolută a Bibliei – de acest adevăr trebuie să ne alipim strâns pentru a putea fi creștini după Evanghelie, însă ceea ce eu îmi doresc să înțelegeți este că acest lucru nu este totul. Trebuie să credeți în faptul că Biblia vă este suficientă – astfel, nu doar că este perfectă, ci este și suficientă pentru absolut orice. Mai mult decât atât, nu doar că este suficientă, ea trebuie să fie și interpretată foarte riguros, într-o anumită măsură. Ce vreau să spun prin acest lucru? Vreau să transmit ideea că trebuie crezut pe deplin ceea ce Biblia ne spune, trebuie luată ca atare și apoi să vă gândiți la acest lucru, să meditați asupra lui și să întrebați (pe Domnul) în ce modalitate acest adevăr este conectat cu toate celelalte din Scriptură și chiar din realitatea înconjurătoare. Este ca și cum eu v-aș spune, „Clădirea arde!” Și voi ați putea spune, „O, da, clădirea arde…” Apoi din nou aș spune, „Nu, nu mă înțelegeți!” Cum voi știi că voi nu mă înțelegeți? Prin faptul că nu aveți nicio reacție, nu tremurați din toată ființa, nu sunteți îngrijorați. La acest lucru mă refer când spun că Biblia trebuie interpretată cu seriozitate, ba chiar să reflectăm noi înșine la ceea ce ea ne spune. Unul din aspectele pe care le veți observa – și asta este din cauză că nu se mai pune accent în ziua de astăzi pe atributele lui Dumnezeu – este că oamenii vor alege fragmente din Biblie și vor transforma acele „bucățele în propria lor realitate: „Dumnezeu este iubire”, „Dumnezeu este milostiv”, „Dumnezeu are un plan”, etc. și vor neglija toate aspectele de importanță majoră care trebuie înțelese, fără de care nici acele „adevăruri” individuale nu vor fi înțelese în contextul lor. Vreau să privim în acest mod și să începem a ne forma o realitate biblică a lui Dumnezeu, a problemelor și circumstanțelor noastre ce le aducem înaintea Lui.

Să citim din Exodul 34:5. Avem aici de a face cu așa-numita „autorevelare” a lui Dumnezeu. El coboară pe pământ la cererea lui Moise, Domnul coboară și i se dezvăluie în același timp, cu alte cuvinte, Domnul vorbește despre El însuși. Puteți vedea importanța acestui fapt, nu-i așa? Mai ales cum această modalitate diferă de toate celelalte prin care se relevă Dumnezeu. E ca și cum ați întreba pe altcineva despre mine, ar fi un lucru. dar dacă m-ați întreba pe mine despre mine, iar eu vă voi fi răspuns la toate întrebările, ar fi cu totul altceva. Astfel că aici avem această autorevelare a lui Dumnezeu – și spune astfel, „Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el și a rostit Numele Domnului. Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat, „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam!”  Acum vedeți care este problema? Acesta este momentul în care vreau să aplic ideea de interpretare riguroasă a Scripturii sau, de fapt, a asculta și a medita asupra mesajului din text – aici, în fața noastră, avem cea mai mare problemă din toată Biblia. Cei mai mulți dintre oameni vor citi textul acesta și se vor bucura despre feluritele lucruri pe care le aud despre Dumnezeu, însă nu vor privi în ansamblu și nu vor realiza că de fapt este o contradicție enormă aici, că avem de a face cu o problemă uriașă. Eu însă o să subliniez pentru dumneavoastră această problemă și când o voi face, veți ajunge să înțelegeți Evanghelia la un nivel mai profund.

În primul rând, Dumnezeu se dezvăluie pe sine – în versul 6, „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv.” Noi ne bucurăm așadar în faptul că Dumnezeu este plin de îndurare și milostiv, noi avem speranța doar mulțumită lui Dumnezeu cel plin de îndurare și milostiv. Și încet la mânie, care va îndura mii de ani până la lucrarea de răscumpărare a lui Hristos prin care s-a împăcat cu oamenii și chiar și după convertirea noastră, noi încă ne mai minunăm de faptul că Dumnezeu este încet la mânie și „plin de bunătate și credincioșie”. Nici nu am vrea un Dumnezeu care ar fi altfel decât așa cum o spune… de fapt, un om care gândește ar fi îngrozit dacă Dumnezeu ar fi diferit în orice privință – pentru că nu ar exista nicio speranță pentru o umanitate atât de stricată și plină de păcat. Recent, cu câteva zile în urmă sau ieri chiar, un valoros jucător de fotbal a ucis pe cineva și apoi a întors arma împotriva lui, iar astăzi vor juca un meci de fotbal, cred – echipa lui – iar ei vor avea un moment, un minut de reculegere pentru a condamna violența domestică și acest lucru este potrivit, însă eu cred că lucrurile trebuie tratate mai profund – ar trebui să avem un moment de reculegere pentru universalitatea imoralității umane… care conduce la astfel de evenimente – este păcatul însuși! Iar dacă Dumnezeu nu ar fi plin de îndurare și nu ar fi încet la mânie, noi nu am avea niciun loc unde să ne ducem – de aceea noi ne minunăm de acestea! Și mergem mai departe, în versetul 7, „care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni. El este un Dumnezeu care păstrează legământul, nu își încălca cuvântul niciodată, este credincios în tot ceea ce El este, în tot ceea ce declară El că este, în orice promisiune pe care o face, care iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul.” Când vezi așa ceva în Biblia evreiască sau vezi ceva similar, care se repetă în Noul Testament, de exemplu, „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”, El nu separă neapărat diferite tipuri de păcate aici. La fel și atunci când Isus spune, „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău”, El nu împarte psihicul uman în mai multe categorii. Ceea ce vrea să spună, în cazul lui Isus, este că trebuie să-L iubești pe Dumnezeu cu toată ființa ta, cu fiecare fibră a ființei tale, cu toată structura a ceea ce ești. Iar aici spune simplu aceasta: că Dumnezeu iartă toate tipurile și categorile de păcate. Aceasta este o veste minunată, din nou, o veste minunată pentru tine și pentru mine. El nu iartă doar anumite tipuri de păcate, ci El iartă orice fel de păcat! Deci există speranță!

Să continuăm, „iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat.” Am izolat această formulare pentru dumneavoastră. Ați descoperit acum contradicția? El iartă orice fel de păcate, însă nu va lăsa pe cel vinovat nepedepsit. Aceasta este una din marile probleme cu care se confruntă evanghelismul astăzi – este această parte finală a afirmației – această problemă, această contradicție nu este explicată. Vedeți, pe de-o parte El spune că iartă toate păcatele, însă nu va fi niciun vinovat care păcătuiește și rămâne nepedepsit. Pentru că în cultura și societatea noastră noi nu suntem neapărat niște oameni care gândesc și am fost învățați în liceele și universitățile noastre despre cuvinte cum că ele înseamnă doar ceea ce noi credem că înseamnă și nu neapărat înțelesul dat de autorul lor iar din această cauză putem citi acest verset și radia de bucurie sau un învățător poate predica asta și să spună că acest lucru este minunat, fără să identifice faptul că aici se află cea mai mare contradicție – cum poate Dumnezeu ierta păcate de toate felurile și tipurile și cu toate acestea niciun păcătos nu va rămâne nepedepsit pe deplin? Cum se poate întâmpla aceasta? Cum se poate întâmpla una ca aceasta?

Să deschidem pentru o clipă la Psalmi 32:1, care este mai târziu citat de apostolul Pavel în Romani 4:7-8. Dar să ne uităm la acesta cu David, în Psalmul 32, „Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie!” Citim toate acestea și ne minunăm în harul și măreția Domnului. Dar vreau să vă uitați atenți la ceea ce spune, să ascultați cuvintele, să meditați și să cumpăniți, „Ferice de cel cu fărădelegea iertată.” Aceasta nu pare extraordinar de contradictoriu. Să mergem însă mai departe, „de cel cu păcatul acoperit”? Așadar binecuvântat este omul ale cărui păcate au fost iertate de către Dumnezeu, iar apoi spune că binecuvântat este omul ale cărui păcate au fost acoperite de Dumnezeu. Vreau să vă gândiți la asta! Cum putem numi o persoană oficială, de orice fel, de orice natură, cârmuitor, judecător, pe oricine cu autoritate care acoperă păcatul? Cum îi numim? Îi numim corupți. Noi punem toate maladiile societății pe seama lor, din cauza lipsei lor de dreptate.Un text ca acesta, pentru un om care gândește, îl face să declare „nu ar trebui oare ca Judecătorul întregului Pământ să facă dreptate?” Cum adică „Dumnezeu acoperă păcatul”? Îl ascunde? Cum poate face una ca asta și totuși să fie drept? Să mergem mai departe, pentru un moment, în Cartea Proverbelor, un text pe care îl folosesc în mod frecvent și este în principal o ilustrare sau un exemplu – Proverbe 17 versetul 15 – fiind creștini, noi ne minunăm de faptul că Domnul scuză oameni păcătoși. Eu stau aici astăzi înaintea voastră cu speranța că Dumnezeu a scuzat acest om păcătos (pe mine). De fapt, în Romani 4 mi se spune că una din consecințele învierii este că acum pot știi că Dumnezeu iartă oamenii păcătoși. „Cel ce iartă pe vinovat și osândește pe cel nevinovat, sunt amândoi o scârbă înaintea Domnului” Cel ce iartă pe vinovat este o scârbă înaintea Domnului și totuși noi doar ce am cântat și cântăm cântece frecvent despre cum Dumnezeu iartă oamenii păcătoși, dar iată că aici, oricine care scuză pe vinovat este condamnat ca o scârbă înaintea lui Dumnezeu cel Atotputernic. Aceasta reprezintă bază și fundamentul Bibliei! Acesta este raționamentul biblic. De aceea, știți voi, când pastorii noștri încep să vorbească despre importanța cunoașterii lui Dumnezeu și chiar mergând dincolo de păstorii noștri – când Ieremia spune că omul bogat nu ar trebui să se laude cu bunăstarea și omul înțelept cu înțelepciunea și nici cel puternic cu puterea lui, ci cel care se laudă ar trebui să se laude cu aceasta: că Îl cunoaște pe Dumnezeu. Vedeți voi, când aveți un vid creștin în cunoașterea lui Dumnezeu, nu veți vedea niciodată fundamentul și nici raționamentul Bibliei, în afară de faptul că omul este un păcătos. Astfel că marele raționament al Bibliei – „Dumnezeu este drept” – acum, un aspect legat de atributele lui Dumnezeu pe care trebuie să-l înțelegeți este acesta: când noi afirmăm că „Dumnezeu este perfect”, nu spunem asta doar din punct de vedere moral, cum că El este un Dumnezeu perfect, fără de păcat – chiar dacă El este într-adevăr perfect și fără de păcat – ci atunci când noi vorbim despre perfecțiunea Lui, este mai bine să o formulăm la plural și anume „perfecțiunile” Lui. Aceasta însemnând că toate atributele lui Dumnezeu co-exista într-o armonie absolută, perfectă! Nu o exercită deci pe una dintre ele, în detrimentul alteia. El nu anulează unul dintre atributele Sale prin exercitarea altuia. El nu lasă deoparte dreptatea Sa pentru a-și manifesta dragostea față de noi. Dacă ar fi făcut toate acestea, El nu ar mai fi fost perfect, El nu ar mai fi fost consecvent, nu ar mai fi existat armonie în Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să fie drept! Dumneavoastră vă dați seama că El nu este obligat, de fapt, să Își arate îndurarea? Este privilegiul Său de a nu o face, însă El trebuie să fie drept. Există în evanghelizarea din zilele noastre o biblie fără un Dumnezeu drept și în consecință o Evanghelie care nu poate fi înțeleasă, care nu este vie și mai important, a cărei valoare nu poate fi prețuită.

Haideți să deschidem pentru o clipă la Romani, să vă arăt cum apostolul Pavel tratează această problemă – o să poposim aici pentru un moment. Romani 3:23, spune, „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” Iar apoi în versetul 24 el revine și explică faptul că toți acești oameni care au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu au fost iertați, cei imorali au fost socotiți neprihăniți – acest lucru generează implicit o problemă: cum se poate una ca asta? Cum poate Dumnezeu fi drept, socotind niște oameni păcătoși drept neprihăniți? Iar acum mergem mai departe, în versetul 25, spunând despre Isus Hristos, „pe care Dumnezeu L-a arătat tuturor”. Sau despre care Martin Lloyd Jones a formulat astfel, „pe care Dumnezeu L-a afișat public”. Un termen care este poate mai familiar celor din Anglia – însă sensul este de „a afișa”. Spre exemplu dacă ar fi să conduceți mașina către sud, înspre Gatlinburg (Tennesee), atunci ați observa imediat un lucru – toate acele panouri publicitare, pretutindeni, din cauza cărora nu se mai poate vedea pădurea și munții, sunt afișate în fața noastră, nu le putem evita, le vedem oriunde am întoarce privirea. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu L-a arătat sau afișat pe Isus în mod public – de ce a făcut oare asta? Aș vrea să vă gândiți puțin la asta: în însăși centrul universului religios, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit, iar acest fapt nu a fost ascuns într-o cameră secretă sau într-un dulap, ci El a fost răstignit în văzul tuturor chiar la răscrucea universului religios, în centrul religios al universului. Ne întrebăm oare de ce? „El ne-a fost înfățișat în mod public ca o împăcare.” Acest lucru este în mod cert un sacrificiu, care satisface dorința lui Dumnezeu pentru dreptate. Având în acest fel satisfăcută nevoia lui Dumnezeu pentru dreptate, se va domoli și mânia Să, ea se va stinge prin acest sacrificiu. Astfel că Hristos este afișat public ca fiind sacrificiul care satisface toate cerințele lui Dumnezeu în ce privește păcătosul, iar satisfăcând aceste cerințe va stinge și mânia lui Dumnezeu împotriva păcătosului. Acum ne întrebăm din nou, „De ce totuși a făcut asta în mod public?” Versetul 25 – este pentru că astfel Dumnezeu a arătat dreptatea Sa. Acum se naște din nou întrebarea: de ce oare trebuie să demonstreze sau să dovedească Dumnezeu dreptatea Sa? Răspunsul este însă unul trist: El nu mai trebuie să dovedească asta nouă, oamenilor care aparținem culturii de astăzi – pentru că noi nu mai citim și nu mai gândim suficient chiar și pentru a depista o problemă. Insă de-a lungul întregii istorii a umanității a existat o problemă, iar Pavel merge mai departe și ne explică acest lucru, „Aceasta s-a întâmplat (sacrificiul) pentru a demonstra dreptatea lui Dumnezeu, pentru a o dovedi.” De ce are nevoie Dumnezeu de această dovadă?” Pentru că în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, El a trecut cu vederea păcatele de dinainte.” Ce semnifică aceasta? Înseamnă că Adam ar fi trebuit să moară, chiar atunci pe loc! Fără nicio promisiune, fără acest „Protoevangelium”, fără prima promisiune a Bibliei care spune că va veni Cineva născut din femeie care va zdrobi capul șarpelui. Ar fi trebuit să moară, chiar atunci pe loc! Atunci când Dumnezeu nu cruța pe nimeni din întreaga lume decât o singură familie,acea a lui Noe, avem o problemă acolo – o mare problemă. Nu faptul că Dumnezeu n-a cruțat pe nimeni din întreaga lume, ci faptul că l-a cruțat pe Noe și ai lui. Noe ar fi trebuit și el să moară! Avraam nu ar fi trebuit să fie prietenul Domnului – a fost și el un păcătos. Uneori punea la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, îl nesocotea – a pus-o chiar pe soția lui în primejdie! Dumnezeu a tolerat idolatria lui Israel, mereu și mereu, ba chiar mai mult, Dumnezeu a permis națiunilor păgâne din afara Israelului, care s-au răspândit în întreaga lume, să trăiască și nu numai că le-a permis să trăiască, ci le-a mai dăruit și ploi. Vedeți dumneavoastră, dacă priviți acum atent pe fereastră veți observa în mod implicit o problemă teologico-filosofică: faptul că nu ar trebui să existe nimic înverzit sau înflorit, nu ar trebui să existe apă curată și cer albastru, nu ar trebui să fie nimic binecuvântat sau frumos, copiii nu ar trebui să se nască în bucurie, iar un cuplu de tineri nu ar trebui să sărbătorească actul căsătoriei – nu ar trebui să fie decât urgie pe acest pământ! Aceasta este cerința dreptății. Ar trebui să fie precum în „Așteptându-l pe Godot”. Nu ar trebui să fie nimic aici! Nimic! Nimic altceva decât durere, suferință gri și moarte și furie, pedeapsă. Iar însăși faptul că situația nu este astfel înseamnă că Dumnezeu este dator cu o explicație în acest sens. Nu este uimitor că atunci când ceva merge prost în lume astăzi, cum ar fi un uragan sau ceva rău care s-a întâmplat, noi în mod automat îi cerem socoteală lui Dumnezeu? „Doamne, asta nu e bine!” Nu, nu, nu! Nu aceasta e problema! Problema se pune atunci când nu se întâmplă! Problema apare atunci când nu se întâmplă (aceste lucruri rele). Întrebarea care se pune aici nu este de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni, ci este de ce oare se întâmplă lucruri bune? Este pentru că Dumnezeu este drept!El este drept! Iar dreptatea Lui trebuie să fie deplină!

Și marea întrebare care se naște aici este: cum poate acea dreptate să coexiste cu îndurarea, atunci când ai de a face cu oameni precum suntem noi? Vedeți, astfel mai apare o problemă, nu-i așa? Mai ales pentru mulți tineri dintre dumneavoastră care ați fost educați în biserici evanghelice unde oamenii nu sunt considerați într-adevăr atât de răi. Și cumva noi suntem în stare să tratăm în așa fel încât dacă cineva comite un fel de crimă neobișnuită sau un păcat neobișnuit, să dăm vina pe societate fără să conștientizăm că acest lucru este o eroare logică într-un raționament circular, pentru că societatea noastră este creată de fiecare individ în parte, de către om – problema o reprezintă omul! Iar Hitler nu reprezintă o anomalie, ci reprezintă ceea ce fiecare dintre noi putem deveni fără harul îndrumător al lui Dumnezeu. Iar aici apostolul Pavel explică acest lucru – acum, dacă nu sunteți de acord cu ceea ce spun eu aici,atunci vă provoc să abordați Romani 3 la modul serios și să reveniți cu o altă interpretare săptămâna viitoare. Însă nu veți fi în stare să faceți acest lucru, dacă luați în serios acest text. Ceea ce trebuie să faceți este ceea ce se întâmplă frecvent: să citiți textul într-un mod absolut superficial și să vă opriți doar asupra acelor pasaje care favorizează cel mai mult omul. Însă dacă îl luați în serios pe Pavel, ceea ce face el aici este că portretizează unul dintre cele mai mari argumente logice, unul dintre cele mai puternice argumente din toată Scriptură și tot el răspunde în sfârșit la una din cele mai mari întrebări care persistă de-a lungul secolelor, „Cum poate fi Dumnezeu drept și în același timp să se asocieze cu astfel de oameni?” Cum ar putea face asta fără să-Și conteste dreptatea? Pentru a demonstra acest lucru, în versetul 26, „pentru că, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel, încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus ” Haideți să creăm acum un fel de mic scenariu aici: să spunem că Satan stă în fața Tronului lui Dumnezeu și face ceea ce face el de obicei – să acuze – iar Dumnezeu în schimb arată milă și îndurare părinților noștri căzuți – Adam și Eva. Satan însă strigă, „Nu ar trebui ca Judecătorul întregului Pământ să facă dreptate? Nu am căzut și noi oare și dreptatea s-a abătut asupra noastră în mod deplin și fără ezitare, neavând nicio promisiune de îndurare?” Pentru acei dintre dumneavoastră care cred despre om că este mai bun decât este el de fapt, vă provoc să răspundeți la această întrebare: vă dați seama cumva de faptul că Satan și îngerii erau cu mult superiori, aveau mult mai multă valoare și frumusețe, glorie, orice, față de noi, oamenii, iar atunci când aceștia au căzut, Dumnezeu nu le-a oferit nicio promisiune de salvare? Dumnezeu nu era obligat să ne ofere nici nouă o promisiune. Fiți foarte-foarte atenți! El nu era obligat să ne ofere nouă o promisiune! Astfel, satan Îl acuză pe Dumnezeu, „Nu ar trebui ca Judecătorul întregului Pământ să facă dreptate? Adam trebuie să moară! O, Noe? Noe?  Vezi Tu, chiar și după ce l-ai salvat, într-un moment de beție își nenorocește familia, aruncând blesteme asupra lor! O, iar Avraam? Prietenul tău? El a mințit și și-a pus astfel soția în primejdie – el ar trebui să moară! O, David? David? Un om după inima Ta?!? Ce s-a întâmplat cu dreptatea Ta, Dumnezeule? Cum îl poți numi fiu pe David? Cum poți să-l asociezi cu Tine? Și Israel? Israel? Acea națiune trădătoare care nu a făcut altceva decât să își clădească idoli? Au întrecut chiar și națiunile păgâne în păcatul lor! Cum îi poți numi poporul tău?” Acum două mii de ani, Dumnezeu a răspuns la această întrebare, „Vrei să știi cum de pot să-i ofer lui Adam o promisiune? Vrei să știi cum pot să-l salvez pe Noe? Sau cum pot să-l numesc pe Avraam prietenul Meu? Vrei să știi cum îl pot numi pe David fiul Meu? Atunci du-te acum la Ierusalim și privește crucea aceea, unde Fiul meu moare pentru toți aceia!” Vedeți dumneavoastră, El l-a iubit pe Avraam știind ceea ce urma Hristos să facă. El l-a iertat pe David! Acel David căzând de pe tron și spunând, „Tu ai dreptate! Sunt răspunzător de moartea lui Urie!” Dar doar admițându-și vinovăția nu ar fi fost suficient să-l curețe de păcatul său, Legea spune că David ar fi trebuit să moară! Însă Dumnezeu nu l-a omorât. Cum poate face Dumnezeu una ca asta? În îndelunga Sa răbdare, să treacă cu vederea păcatele. Pentru că Hristos se suise deja pe cruce, înainte de facerea lumii! Acesta este răspunsul! El nu este vreun parvenit! Această idee a crucificării și a crucii în sine nu reprezintă „ceva nou pus în aplicare”, atunci când planurile A și B dau greș. Sau când „planul A” dă greș, să alegem alt plan. Nu! De la însăși facerea lumii, Hristos și crucea Sa reprezintă  centrul întregii istorii divine. Cu toate acestea, pentru biserica evanghelică americană din ziua de azi, creștinătatea nu a câștigat pe nimeni astfel. „De vreme ce am înțeles lucrurile simple, haideți să trecem mai departe!” Nu, prieteni. Nu! Este motivul pentru care, pentru a păstra aparențele unei biserici oarecum vii, trebuie să inventăm un circ, iar atunci când gloria acelui circ apune trebuie să creăm alt circ, mai mare și mai mare, cu muzică și lucruri noi – tot felul de astfel de lucruri. De ce asta? Pentru că însăși fundamentul bisericii nu este prezent – ceea ce aduce adevăratul foc al inimii, adevărata putere și trăinicie spirituală – este Crucea lui Hristos și lucrul extraordinar pe care Dumnezeu l-a făcut în și prin Fiul său! Priviți înapoi prin istoria omenirii și arătați-mi bărbații și femeile care au fost folosiți de Dumnezeu și eu vă voi arăta faptul că toți dintre ei posedă acest „fir roșu” distinctiv – Crucea! Revelarea lui Dumnezeu prin Isus Hristos a fost primordială pentru ei. Ei ar fi considerat orice altceva drept neînsemnat. Neînsemnat! Dacă veniți la mine și îmi arătați Cartea Apocalipsei, iar eu prețuiesc această carte ca fiind parte din Sfânta Scriptură, cu dorința de a cunoaște ceea ce ea ne spune – însă cele mai minunate lucruri din Apocalipsa nu sunt cele legate de ceea ce se vă întâmpla în acele zile de pe urmă, ci este ceea ce este scris în această carte despre Isus Hristos. Și despre Crucea și gloria Sa! Vorbiți-mi despre Creație și despre felul în care Universul a fost format și despre puterea și măreția lui Dumnezeu care se arată acolo și voi venera toate acestea împreună cu voi însă acestea reprezintă un lucru mic în comparație cu Crucea lui Isus Hristos! Vorbiți-mi despre toate binecuvântările minunate pe care le pot avea în Salvatorul meu și cu toate că prețuiesc fără excepție pe fiecare dintre ele, comparându-le cu Crucea, le socotesc drept „nimicuri”. Mai degrabă aș asculta o conferință despre toată gloria lui Dumnezeu revelată în persoana lui Isus Hristos pe Crucea de pe Golgota decât o mie de predici despre cum aș putea să trăiesc cea mai bună viață acum. Spuneți-mi despre Isus! Spuneți-mi despre Hristos! Întruna și întruna! Spuneți voi, „Cum adică, același mesaj întruna și întruna?” O, dragul meu prieten, nu știi despre ce vorbești! Ai putea petrece o mie de eternități meditând la splendoarea lui Dumnezeu în persoană și faptele lui Isus Hristos, iar la sfârșitul acelor o mie de eternități nu vei fi atins nici măcar dealurile Everestului! Crucea! Crucea!

2 Corinteni este locul de unde vom începe predica noastră, ca parte introductivă – capitolul 5:21, „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” „El” – Dumnezeu-Tatăl, „L-a făcut pe El” – care este Fiul, „ce n-a cunoscut niciun păcat, să fie păcat în locul nostru.” Există îndeajuns de mult în aceste cuvinte încât să impulsioneze o inimă umană de-a lungul a mii de ani de evlavie. Aici găsim suficiente motive încât să te miște pe tine să-L slujești pe Hristos toate zilele vieții tale, doar în aceste simple cuvinte! Ce ai avea nevoie, mai mult decât atât? Văd atâția oameni în această națiune căutând înainte și înapoi după Cuvântul Domnului, când de fapt ei nu aud, nu ascultă. „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi Dumnezeu L-a făcut pe El, care nu a cunoscut niciun păcat!” El nu a cunoscut niciun păcat! Dacă ar fi să mă întrebați pe mine, „Frate Paul, în viața lui Hristos, în viața de slujire a lui Hristos, care crezi că a fost cel mai extraordinar lucru ce a fost înfăptuit de persoana lui Isus din Nazaret? A fost învierea din morți, chemarea la viață a lui Lazăr și a altora, scoaterea demonilor sau calmarea mărilor, care a fost? Eu aș spune, „Iată, aceasta este! El nu a cunoscut păcat! El a fost născut fără întinarea păcatului. El a fost născut fără să fi avut acea natură coruptă, radical depravată care a fost a mea și a ta și a oricărui alt om de la Adam încoace. El a fost născut fără de păcat și El nu a comis niciun păcat.Nu numai că nu a comis niciun păcat, ci mai mult de atât – nu a cunoscut niciun păcat! El nu a experimentat păcatul – în sensul de participare voluntară. În sensul de a se prinde de păcat și păcatul de el – toate aceste lucruri pe care tu și eu le înțelegem foarte-foarte bine – El nu a cunoscut niciun păcat!” Ați putea spune, „Dar asta este uimitor! El a păstrat Legea în mod desăvârșit!” Însă nu, nu, nu… nu înțelegeți asta. Da, El a păstrat Legea în mod desăvârșit, însă reprezintă mult mai mult decât atât, mult mai profund decât acest lucru! Mult mai măreț decât aceasta! Să vă dau un exemplu. Un om m-a întrebat odată care este cel mai mare păcat pe care îl putem comite. Ei bine, nu m-am gândit niciodată la asta, mai înainte. Pentru că, în general, toate sunt păcate mari – Adam și Eva au mâncat doar un fruct și din cauza aceasta întreg Universul a fost condamnat! Astfel, cum putem spune că „un păcat este mai mare decât altul”? Însă pe măsură ce mă gândeam la acest lucru, cu o sclipire în priviri i-am răspuns, „Ei bine, cred că cel mai mare păcat ar fi să încalci cea mai mare poruncă, „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.” Presupun că a nu respecta această poruncă înseamnă cel mai mare păcat. Gândiți-vă la acest lucru. Nu a existat niciodată un moment, nu a existat niciodată o părticică dintr-un moment din viața voastră în care să-L fi iubit pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, mintea și puterea voastră! Nu a existat nicio milisecundă în viața voastră în care să-L fi iubit pe Dumnezeu așa cum ar trebui să fie iubit! Aș vrea să meditați asupra acestui lucru… Dacă un creștin legalist s-ar lăuda cu legalismul său un om ar crede că este mântuit prin faptele sale – este suficient în ceea ce am afirmat mai înainte pentru a le distruge teoria pe veci. Imaginați-vă, gândiți-vă la asta – nu a fost niciun moment în viața voastră în care să fi făcut ce ați făcut exclusiv și întru totul pentru gloria lui Dumnezeu! Nicio dată măcar și nu doar atât, ci nici măcar o milisecundă în acel caz. Niciodată!!! Cu toate acestea, Isus din Nazaret nu a avut niciun moment în viața Sa în care să nu-L fi iubit pe Dumnezeu așa cum trebuie să fie iubit! Nu a existat niciun moment în viața Sa în care să nu-L fi iubit pe Domnul Dumnezeul Său cu toată inima Sa, sufletul Său, mintea Sa și puterea Sa! Gândiți-vă la asta! Ceea ce tu și eu, toată omenirea la un loc, noi toți, nu putem face pentru chiar o milisecundă, El a făcut întreaga Sa viață, cu o continuitate absolută și perfectă. Asta este îndeajuns pentru mine încât să nutresc gânduri mărețe despre El. Dați-mi voie să vă ofer un exemplu – știți că în cartea Evrei 4:15 ne este spus că El a fost ispitit întocmai cum suntem noi, în toate felurile și totuși a rămas fără de păcat. O, încă o dată, nu spunem cu toții, „Am citit asta și am înțeles, acum să mergem mai departe.” Nu, nu înțelegeți pe deplin asta, pentru că altfel v-ați fi minunat într-una de asta. Ia să vedem – asta nu înseamnă că El a fost ispitit în felul în care sunt eu ispitit, însă El nu a căzut pradă ispitei, ci înseamnă mult mai mult decât atât și vreau să vă arăt asta, să vă ilustrez acest lucru, bine? Deci, iată-mă, sunt un om bătrân, cu picioare foarte slăbite. Acum puneți o bară olimpică pe spatele meu, iar lângă mine avem un ridicător de greutăți care tocmai a câștigat campionatul național și veți pune o bară olimpică și pe spatele lui – bara cântărește 20 kilograme. Acum veți lua două greutăți olimpice și le veți așeza pe bara mea, bine? Ele cântăresc 20 kilograme fiecare astfel încât avem în total 60 kilograme. Eu stau în picioare, sunt bine, sunt bătrân însă încă pot sta în picioare – acum puneți greutățile acelea pe el – și el stă bine în picioare. Iar acum veți lua alte două greutăți și veți ajunge la 100 kilograme și le veți așeza pe umerii mei și atâta vreme cât nu va trebui să mă aplec le voi putea ține în picioare. Puneți aceleași greutăți pe umerii lui – nicio problemă! Se ține bine. Iar acum veniți și mai puneți două astfel de greutăți pe umerii mei și veți ajunge la 140 kilogrameși încă stau în picioare pentru că nu sunt nevoit să îmi îndoi genunchii însă în clipa în care îmi voi îndoi genunchii, voi cădea grămadă. Încep să am dureri de spate și să transpir. Adăugați însă aceleași greutăți în spatele lui, iar el va sta neclintit. Acum însă veți adăuga încă două asemenea greutăți în spatele meu, câte una în fiecare parte, iar eu încep să tremur, mă înclin într-o parte și mă prăbușesc. Adăugați acum greutățile acelea în spatele lui încât să atingă 180 kilograme, iar el va sta neclintit. Mai adăugați încă două asemenea greutăți, iar el tot va sta neclintit! Mai puneți încă două greutăți și el tot va sta în picioare. Mai adăugați încă două greutăți și el tot în picioare va sta! Iar acum puneți toată lumea în spatele lui și el nu va tremura sau asuda! Aceasta simbolizează ispitirea lui Hristos în toate în care noi am fost ispitiți. Însă considerați acest lucru în mod exponențial și înmulțiți-l și El tot va sta în picioare! Acesta este un Hristos cu umeri atotcuprinzători, cu pieptul lat și puternic, fără de păcat, făcând întotdeauna voia Tatălui Său, în mod complet și perfect. Omul înțelept nu poate demonstra un moment în viața sa,nu poate arăta un singur lucru în istoria umanității despre care să spună „acesta a fost făcut pentru Dumnezeu în mod desăvârșit”. Sau uneori aud un tânăr citind o biografie a lui George Müller sau Hudson Taylor sau Charles Spurgeon și spune tot felul de lucruri despre acești oameni. Aud oameni de știință spunând aceleași lucruri despre oamenii pe care eu îi cunosc. Nu e adevărat. Spurgeon a fost și el un om, a păcătuit, iar Müller a fost doar un om – a avut îndoieli. Hudson Taylor a fost și el om, căci s-a temut. Hristos stă în picioare, singur – unicul nostru Frate, Fratele mai mare, e Singurul la care trebuie să privim! Am ascultat o predică de la Anthony din versetele, „În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața, cu două își acopereau picioarele, și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau…” – această scenă măreață, chiar în anul în care regele Ozia a murit. Ozia! A fost unul dintre cei mai buni regi din Israel! Cu toate acestea, a murit lepros. Când vine vorba despre păcat, avem nevoie de mai mult decât regele Ozia! Samson! Acest uriaș care se duce la porțile cetății, le smulge cu tot cu zăvoare, le pune pe umeri și le duce pe munte, pentru a le arunca în prăpastie,însă curând el cade în păcat sub apăsarea vorbelor unei femei. Hristos însă apucă de porțile iadului, le aruncă în spatele Său, le urcă sus pe munte, le aruncă în prăpastie și apoi rămâne de nezdruncinat! De nezdruncinat. Fără de păcat! Vezi tu, înnoindu-ți mintea prin Cuvântul Domnului vei ajunge la un moment dat să trăiești minunându-te, „Cine este El?” Precum în Cântarea Cântărilor, „Cine este Acesta, traversând acest câmp, steagurile sale fluturând?” O, ce Dumnezeu măreț, ce Hristos, ce Salvator! Iar aceasta reprezintă singurul lucru ce te va proteja de toată fascinația lumii acesteia, a-L cunoaște tot mai mult pe Hristos! Nicidecum prin a face ca Biserica să arate tot mai mult asemenea lumii, pentru a-i putea ține piept, ci dăruindu-ți pe Hristos astfel încât lumea va fi uitată. Aceasta se întâmplă dacă ești născut din nou, dacă inima ta este schimbată într-adevăr, pentru că dacă nu te minunezi de Hristos, Hristos nu te fascinează. Dacă Hristos reprezintă pentru tine doar un număr, poate numărul unu printre alte numere, atunci ar trebui să te temi. Ar trebui să te temi.

„El nu a cunoscut niciun păcat” și cu toate acestea se spune că „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Ai citit asta, ai spus asta și altora, acum însă se naște întrebarea: ce înseamnă aceasta? Doamne… Știți, unii dintre cei mai mari teologi care au interpretat Biblia de-a lungul istoriei au spus ceva de genul, „Eu nu vreau să mă bag! Nu vreau să ating acest subiect! Eu nu… nu știu ce înseamnă!” Asta este pentru că noi nu vrem să spunem prea puține lucruri și să fim superficiali sau să spunem prea multe și să blasfemiem. Dar totuși, ce înseamnă asta? Hristos, născut fără cusur, fără de păcat, Mielul imaculat al lui Dumnezeu și cu toate acestea, aflăm aici că „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”. Ce este acest lucru? Vedeți, dacă doar citiți acest lucru fără să vă gândiți la ceea ce înseamnă, sau fără să îl comparați sau fără să „auziți” de fapt cuvintele. Îmi amintesc de o exemplificare deosebită a ceea ce am spus mai devreme este povestea lui C.S. Lewis „Călătorie pe mare cu Zori-de-zi”. Și când ei ajung la norul acesta de întuneric ce plutește deasupra apei găsesc acolo un om care este înnebunit de frică, înotând în apă. În timp ce vasul lor înaintează prin acest nor negru ca tăciunele ei aud vocea acestui om și îi luminează fața cu un felinar. El este palid de teamă, îngrozit și furios, atât de înspăimântat. Iar el țipă, „Fugiți, fugiți, fugiți, întoarceți corabia!” Ei însă sunt toți soldați neînfricați, navigatori plini de curaj și răspund, „Noi nu facem cale întoarsă pentru nimic! De ce ar trebui să fugim, de ce ar trebui să ne temem?” Iar omul acela răspunde, „Pentru că acesta este un loc unde toate visele voastre devin realitate!” Iar cei de pe corabie răspund, „Cu atât mai mult, de ce să ne întoarcem?” Iar omul spune, pur și simplu, „Nebunilor, ascultați-mă! ACESTA ESTE LOCUL UNDE TOATE VISELE VOASTRE DEVIN REALITATE!!!” Atunci omul din apă devine și mai îngrozit, iar ei îl scot repede din apă și caută apoi o cale de ieșire din acel întuneric. Deși nu fug de nimic altceva, ei totuși caută o cale de scăpare. Care este sensul aici? Înțelesul este că ei nu ascultau cu atenție ceea ce omul le spunea. Astfel că nu și-au dat seama că acest lucru este grav, este teribil, că această problemă trebuie înfruntată, ce poate însemna ea? Este precum îndatorirea nobilă a regilor, aceea de a privi atenți și a cerceta aceste lucruri. Noi suntem cu mult mai mult decât animalele, conduse de instinct – aceasta este chemarea noastră, să ne întrebăm „oare ce înseamnă aceasta?” El a fost făcut păcat – cum de L-a făcut Dumnezeu păcat? Ascultați Cuvântul. Ascultați-L! Iar mai departe spune, „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi” Ce înseamnă aceasta? Înseamnă oare că în vreun fel Hristos a devenit impur, sus pe cruce? A involuat oare natura Sa divină într-una păcătoasă? A devenit El însuși respingător, depravat, întunecat și plin de pete? Ce s-a întâmplat? Ce înseamnă toate acestea? A doua jumătate a versetului ne explică ce înseamnă aceasta – și spune, „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.  Aaa, aici era indiciul: în momentul în care păcătosul crede în Hristos, devine el o ființă pe de-a-ntregul neprihănită? Iar acum fiți atenți la ceea ce spun – fără îndoială că nu! Chiar dacă ai crezut în Hristos și ai fost reînnoit de către Duhul Sfânt, nu ești o ființă perfect desăvârșită pentru că încă mai păcătuiești! Atunci, totuși, ce înseamnă? Cuvântul „a justifica” înseamnă că în momentul în care păcătosul crede în Isus cu adevărat, Dumnezeu în mod legal, judecătoresc declară acea persoană ca fiind neprihănită, fiind drept în fața Lui. Înțelegeți ce spun, vedeți diferența? Din momentul în care crezi în Isus nu devii o ființă perfect neprihănită, care nu mai păcătuiește din nou! Din momentul în care crezi în Isus, Dumnezeu în mod judecătoresc sau legal te declară că fiind drept în ochii Lui. Aceasta este o poziție din punct de vedere legal în fața Tronului Lui Dumnezeu.

Cei mai mulți dintre voi cunoașteți asta – însă acum voi introduce un cuvânt care nu este de obicei folosit însă ar trebui să fie, de  fiecare dată când se predică despre acest lucru – care este acest cuvânt? Din momentul în care o persoană crede în Isus, în mod legal, de pe Tronul Său, Dumnezeu consideră acea persoană ca fiind neprihănită înaintea Sa. Și tratează acea persoană ca fiind neprihănită. Dar cum oare face asta? Bineînțeles că ne vom referi la asta mai târziu, însă putem spune că se sprijină pe lucrarea lui Isus. Însă ceea ce îmi doresc să înțelegeți aici este ca atunci când un om este găsit ca fiind drept înseamnă că Dumnezeu declară acest păcătos – care va continua să păcătuiască – El îl declară în mod legal „drept” în fața Sa și îl tratează ca fiind curat în ochii Săi. Trebuie să înțelegeți asta. E ca și cum, dacă ar fi existat un păcat minuscul de care ar fi depins relația ta cu Dumnezeu,atunci aceasta ar fi fost fatal! Vezi, atât de mulți creștini vor crede în Dumnezeu și ștergerea păcatelor însă vor petrece o mare parte a vieții lor gândindu-se că în vreun fel bunăvoința lui Dumnezeu și poziția lor față de El sunt bazate pe performanțele lor. Însă aceasta nu este adevărat! Vă pot și explică de ce anume: pentru că dacă ar fi fost astfel, realizările voastre ar fi trebuit să fie perfecte! Pentru că un singur păcat este suficient nu numai să vă arunce în haos, ci chiar întregul Univers în iad! Astfel că, în momentul în care crezi, ești declarat legal, de către Dumnezeu, ca fiind drept în fața Lui și El te tratează ca fiind neprihănit în ochii Săi.

Iar acum să ne întoarcem la Hristos – acolo pe cruce, păcatele noastre I-au fost atribuite, aruncate asupra lui Isus, iar El a fost în mod legal, de pe Tronul lui Dumnezeu, în mod legal declarat vinovat, iar Dumnezeu L-a tratat ca fiind vinovat! Înțelegeți? Înțelegeți asta?Aceasta este semnificația: Dumnezeu L-a tratat ca fiind vinovat. Datorită acestui fapt putem afirma aceasta: vreți să știți cât de mult urăște Dumnezeu păcatul? Vreți să știți cât de mult urăște Dumnezeu păcatul vostru, al fiecăruia? Când Fiul lui Dumnezeu a purtat păcatul vostru asupra lui pe cruce, Dumnezeu l-a ucis! Dumnezeu l-a zdrobit! Credeți cumva că Dumnezeu nu urăște păcatul? Nu trebuie să predic despre iad, spre a vă arăta faptul că Dumnezeu urăște păcatul, ci trebuie doar să vă predic despre Cruce. Vreți să știți cât de mult urăște El păcatul? Atunci când Fiul său a purtat păcatele voastre pe cruce, Dumnezeu Tatăl l-a zdrobit! Înțelegeți acest lucru? El urăște într-adevăr păcatul! De aceea credincioșii nu realizează că dacă aș avea un grăunte, o picătură din oceanul uriaș de păcate pe care le-am comis,dacă aș fi stropit cu o singură picătură acest lucru ar duce la condamnarea sufletului meu pentru iad! Astfel că singurul motiv datorită căruia am o relație corectă cu Dumnezeu și singurul motiv pentru care el mă consideră fiu al Său este pentru că Hristos a purtat toate păcatele mele, odată pentru totdeauna – păcatul trecut, prezent și viitor, toate laolaltă s-au șters, atunci când El a murit pe acea cruce.

O să încheiem aici, deși nu am parcurs decât introducerea. O să continuăm săptămâna viitoare, însă este un lucru care vreau să-l spun. Deși a fost o vinovăție atribuită, asta însemnând că păcatele noastre I-au fost atribuite Lui, a fost o vinovăție reală! El a suferit cu adevărat povara păcatului, înaintea unui Dumnezeu sfânt. Vedeți, atât eu cât și voi avem o problemă legată de acest fapt – de aceea, în zilele noastre, în propovăduirea contemporană a Evangheliei, oricând se vorbește despre Cruce, ceea ce se discută în primul rând sunt coroana de spini, biciurile romane, cuiele. De ce? Pentru că în cultura noastră păcatul nu mai este privit ca fiind ceva grav. Dacă cineva ne-ar spune că suferința Crucii a fost faptul că Hristos ne-a purtat păcatele noastre, atunci noi gândim că, „Nu este adevărat, trebuie să fi fost coroana de spini! Trebuie să fi fost cuiele, toate acestea la un loc.” Însă nu! Vedeți, aș dori să vă imaginați pentru un moment, domnișoarele tinere să încerce să vadă aceasta în perspectivă, să spunem că ați fost crescute de tatăl vostru, ați fost ținute pe palme, ați fost păzite și inima voastră a fost păstrată curată, nu aveți cunoștință despre răul care se află în lumea dinafară, însă într-o zi decideți să mergeți în lume și să-L mărturisiți pe Hristos în fața unui grup de prostituate. Însă în timp ce sunteți acolo și le oferiți mărturia voastră, vine poliția, vă adună pe toate și vă urcă în mașină, împreună cu ele. Acele prostituate au trăit asta de un milion de ori astfel că stau liniștite în partea din spate a mașinii de patrulă a poliției și râd, spun bancuri iar când se află în vorbitor ele își sună avocații, ele stau așezate acolo și se bizuie pe faptul că au doar de așteptat și râd în hohote sau își vopsesc unghiile sau orice altceva, pentru că asta e floare la ureche pentru ele, este obișnuință, se întâmplă în fiecare zi în cazul lor. Însă voi stați undeva într-un colț al camerei și nici măcar nu sunteți în stare să respirați! Aceasta reprezintă o exemplificare disperată, însă nu știu cum să o fac mai bine,cum să folosesc o exemplificare pentru a reda ceea ce a suferit Hristos. Vedeți voi, El nu a cunoscut niciun păcat însă tu și eu sorbim din cupa fărădelegii ca și cum ar fi apă. Cum putem înțelege noi cum a fost, pentru cineva care nu a cunoscut niciun păcat să poarte păcatul nostru pe acea cruce? Ințelegeți?

Ceea ce am spus până acum v-a încălzit inima, iar dacă ceea ce voi predica săptămâna viitoare vă va încălzi inima, atunci veți exclama, „Iubesc aceste lucruri, Îl iubesc pe El!” Vreau însă să știți că există foarte mulți așa-numiți evangheliști astăzi în America, care de fapt urăsc lucrurile pe care tocmai vi le-am spus. Și aceștia nu vor predica aceste lucruri în bisericile lor. Sau chiar le vor considera un lucru neînsemnat, „Să mergem însă acum mai departe către lucruri mai importante!” Vreau să înțelegeți că, deși la începuturi termenul „evanghelic” a fost un cuvânt potrivit și încă este unul frumos, singura problemă o reprezintă faptul că acum a devenit o noțiune fără sens. Astăzi poți fi numit „evanghelic” și cu toate acestea să crezi în aproape orice! Ceea ce vrem noi să devenim – nu în afară, de capul nostru, ci în litera Scripturii și nu doar afirmând cu îndrăzneală că respectăm litera Evangheliei și atât, pentru că acest lucru poate arăta multă mândrie, ci respectând Cuvântul Evangheliei și fiind în rând cu istoria creștinismului – cărările bătătorite, acei bărbați și acele femei care le-au netezit, Biserica din primul secol, reformatorii, puritanii, baptiștii, prezbiterienii timpurii, oameni care L-au cunoscut pe Dumnezeu, Wesley care ar fi găsit desfătare în acestea în ziua de azi. Nu, noi nu vrem să spunem prin aceasta, „Noi cunoaștem Evanghelia, toți ceilalți sunt pe calea pierzaniei!” Noi știm cât de nedrepți putem fi și acest lucru ne determină nu doar să studiem Biblia, ci să și comparăm tălmăcirea noastră cu acei bărbați și acele femei ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei și să ne întrebăm pe noi înșine: suntem oare noi în continuarea acelei descendențe extraordinare de oameni, care L-au iubit pe Dumnezeu? Care L-au iubit pe Hristos, are nu au avut nevoie de nimic altceva în biserica lor decât Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciune și închinare? Fără spectacol! Hristos reprezintă dorința noastră! Hristos este ceea ce vrem noi! Hristos! Îmi pun nădejdea că săptămâna viitoare vom reuși să trecem dincolo de această introducere a noastră și să ajungem la cazul concret al Crucii. Am sperat să putem parcurge tema crucii astăzi, iar apoi să discutăm despre renașterea spirituală săptămâna viitoare, iar mai apoi să continuăm cu predica „Cum recunoști faptul că ești creștin?”, însă se pare că vom mai insista asupra acestui lucru pentru o vreme. Dacă vă aflați astăzi aici, dacă vă aflați astăzi aici și nu-L cunoașteți pe Hristos. O, haideți vă rog acum! Inima voastră. Îl vreți voi pe Hristos??? Și vă jeliți voi atunci când nu-L vreți pe Hristos, așa cum ar trebui? Îl cunoașteți voi pe Hristos? Nu doar că repetați o rugăciune, nu doar că-L rugați pe Isus să vină în inimile voastre. V-ați căit voi pentru păcatele voastre, ați crezut voi în Scriptură? Iar dovada acestui lucru este că vă căiți încă și în ziua de astăzi și credeți încă și în ziua de azi și creșteți, nu numai în învățătura Să dar și sub binecuvântările Sale și nu numai în învățătura și binecuvântări, ci și în mijlocul pedepselor. Voi îi aparțineți Lui acum! Iar el veghează grijuliu și iubitor asupra inimii voastre. Îl cunoașteți voi pe El? Dacă nu-L cunoașteți, atunci vă rog veniți și stați de vorbă cu mine, stați de vorbă cu cineva mai în vârstă, cu unul dintre învățători sau unul dintre diaconii de aici. Însă orice om din biserica noastră vă poate ajuta în pătrunderea Scripturiiși să vă arate ce înseamnă să vă întoarceți la Dumnezeu. Nu plecați astăzi de aici fără să fiți convertiți, fără să-L cunoașteți pe Hristos! Conștientizați religiozitatea, aspectul „călduț” al culturii noastre și cât de lumească a devenit ea! Ce anume vă atrage către biserică? Este Hristos? Este Hristos? Este Hristos? Sau sunt prietenii și socializarea, îndeletnicirile morale, pentru o conștiință domolită? Ce anume? Să fie Hristos! Să fie Hristos! Haideți să ne rugăm acum.

Crucea lui Hristos

 
Autor: Maria Nechita  |  Album: Ploaia târzie  |

”Crucea lui Hristos” a fost ținta lui Dumnezeu, mai dinainte de întemeierea lumii. Atunci El vedea istoria omului de la începutul creației și până la cruce… Doar crucea a fost ceea care a refăcut relația omului ruptă în Eden, cu Creatorul său. Eu m-am născut într-o biserică evanghelică și despre ”cruce” nu prea se vorbea pe atunci, fiindcă alții aveau crucea ca semn al lor și mai mult o disprețuiau, zicându-i IDOL. Foarte ușor, pentru unii, chiar a fost ca un idol, dar și pentru ceilalți s-a zădărnicit însemnătatea crucii, rămânând la citirea pasajului unde se vorbea de cruce și întemeindu-și credința și trăirea creștină pe reguli, tradiții și fapte bune, care, chiar fiind bune nu au avut și nu au putere de transformare a omului și de a schimba identitatea cuiva. Pavel zicea:

”De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înțelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică.” 1Corint. 1:17.

Fiecare tradiție s-a dezvoltat conform credinței, pe care oamenii o susțineau și crucea a fost total zădărnicită, iar când propovăduirea și predicile au fost întocmite cu o înțelepciune strălucită din Scripturi, mesajul lor nu a trecut și chiar și acum de multe ori nu mai trece pe la cruce, acolo unde este, puterea crucii, puterea Evangheliei, puterea de a ”naște din nou” oamenii și nu doar de a-i face mai buni. Isus nu a venit să îmbunătățească firea omului vechi, ci ca el să moară și un alt om nou să se nască. De aceea oamenii, nu sunt siguri de mântuirea lor și nu-și cunosc identitatea în Hristos. Te doare, când unii creștini de zeci de ani în biserică, când aud vorbindu-se despre cruce, parcă le vorbești de ceva străin, au formate niște întărituri în minte despre cruce, de care, dacă omul nu dorește, nu scapă de ele.

”Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei care sunt pe calea pierzării: dar pentru noi care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” 1Corint. 1-18.

Este mai dureros când crucea este o nebunie pentru cei care sunt pe calea mântuirii!!?? Și totuși Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască oamenii, prin nebunia propovăduirii crucii. Pe tot drumul din Eden și până la cruce, Dumnezeu a încercat să-l lămurească pe om de nimicnicia lui de a se salva singur și că are nevoie de UN SALVATOR. Însă până și astăzi mulți au doar, teologia crucii la nivelul minții și cu viața de zi cu zi, pedalează pe performanțele și faptele lor, de a se face după voia Domnului. 

Pot să fie predici foarte bune, despre oameni cu adevărat mari ai Scripturilor, dar dacă nu trec pe la cruce rămân doar predici frumoase și când întrebi ce s-a predicat?? Frumos!! și iar, și iar și ajung oamenii să sfârșească viața ascultând predici frumoase și înțelepte care nu transmit viață din Duhul, fiindcă Duhul Sfânt este cel care revelează Evanghelia și crucea lui Hristos omului, după care viața are un nou sens. Când crucea lui Hristos, va fi propovăduită în Biserică, Biserica va prinde viață, fiindcă va înceta propovăduirea despre cum să fim noi și vom învăța ce am devenit noi în urma crucii lui Hristos și ce a făcut El pentru noi la cruce. Apoi bineînțeles Biserica va începe să calce biruitoare, în făgăduințele ei aduse la cruce. 

Propovăduirea crucii lui Hristos, este pentru noi, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Mulțumim, Tată, Isuse și Duhule Sfânt!! Fii în veci mărit și binecuvântat!!

Ce este botezul (constient si fara bani) și cât este de important?

Autor: John Piper  |
Referințe

    Peste foarte puțină vreme fiecare din noi va fi mort și va sta față în față cu Împăratul Isus. Nu vor mai fi îndoieli și mă rog, Tată, să Te folosești de mine, de acest moment, de această biserică, de aceste cântări, de Cuvântul Tău ca să deschizi ochii acestui veac, pentru ca nu cumva să ne jucăm cu Tine și, dintr-o dată, să ne trezim dincolo. Dumnezeule, te implor, fă ca nici unul din cei care mă ascultă, să nu fie găsit nepregătit să dea ochii cu Isus. Să ne dăm silința 100% ca să Te cunoaștem, să nu fii un străin pentru noi în acea zi. Fă ca scenografia botezului, menită să înfățișeze gloria Evangheliei, să aibă impactul ce a fost menit să îl aibă. Pentru toate m-am rugat în Numele Domnului Isus. Amin.

 

O serie formată din trei părți despre botez și a fi membru într-o biserică. În seara asta, azi, vom discuta despre botez. Data trecută am văzut importanța aparținerii unei biserici, iar în acest mesaj vom vedea ce este botezul și cât de important este el. Primul punct asupra căruia doresc să mă opresc, primul adevăr, cel mai important și ce trebuie să cunoaștem în primul rând este că botezul își trage semnificația și importanța din moartea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele noastre, și din învierea Lui din morți. Când vorbim despre botez, nu avem în vedere un ritual religios, nici o tradiție bisericească, ci despre Hristos. Accentul cade pe moartea Lui, pe învierea Lui, pe modul în care El a decis ca viața, moartea, învierea Lui să fie înfățișate într-o imagine ce ne arată cum oamenii trec din moarte la viață. Să nu aveți gânduri mărunte când vă vine în minte botezul. Să aveți gânduri mari când vă duceți cu mintea la botez. Să aveți gânduri grandioase când încercați să pricepeți ce înseamnă că o persoană e îngropată cu apă și iasă din apă. Acesta nu e un joc, acesta nu e o șaradă. Când un bărbat pune un inel pe degetul soției sale pentru prima dată după ce și-au rostit jurămintele, nu e un fleac. Nu poți să tratezi ușor un asemenea moment. Nu poți să zici că nu are importanță, să râzi și să îți bați joc ca de ceva ridicol. Pentru că nu e nimic ridicol aici. E ceva cu greutate, important. Simbolizează lucruri mărețe. Asta vreau să subliniez.

În primul rând ne vom uita la niște extrase din Mărturisirea de Credință a Prezbiterilor din Biserica Baptistă Betleem, pentru ca să țineți bine minte lucrurile pe care cei 35 de prezbiteri ai acestei biserici, printre care mă număr și eu, cred și propovăduiesc despre botez. Nu poți fi prezbiter aici dacă nu crezi următoarele. Voi citi, iar apoi vom extrage de aici învățăturile biblice. „Noi credem că botezul este o poruncă a Domnului prin care cel care s-a pocăit și a venit la credință își exprimă unirea cu Hristos în moartea și învierea Lui, fiind scufundat în apă în Numele Tatălui, Fiului și al Duhului Sfânt. Este semnul că aparține noului popor al lui Dumnezeu, adevăratul Israel, și un simbol al îngropării și curățirii, ce vorbește despre moartea vechii vieți de necredință și purificarea de întinăciunea păcatului.” O să împart mărturisirea în cinci părți și o să le aduc pe fiecare în lumina Bibliei, pentru că acesta e singurul lucru care contează. Nu contează ce gândesc eu, nu contează ce gândești tu, contează ce gândește Dumnezeu iar gândurile Lui le-a pus aici. Așa că judecați voi dacă ce spun în clipa în care confrunt mărturisirea cu Biblia este conform cu Scriptura.

În primul rând am spus că „Noi credem că botezul este o poruncă a Domnului”, asta înseamnă pur și simplu că El a ordonat-o ca pe o practică ce trebuie împlinită în mod constant în Biserică. Aceste lucruri sunt spuse în Matei 28:19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit.” Predicatul pe care cade accentul în această propoziție este „faceți ucenici”. Structura conține multe participii (în engleză), verbe subordonate:”Duceți-vă, faceți ucenici”, urmat de două gerunzii, „botezându-i și învățându-i”. Deci, el încadrează ideea de a face ucenici între două concepte: a boteza și a învăța. Deci, dacă te întrebi, ce înseamnă a face uncenici? Afli că unul dintre puncte este să-i botezi. Asta scrie. Scrie și alte lucruri. Dar sigur scrie asta. Timpul în care această poruncă este validă este condiționat de promisiunea că va veni în ajutor, așa cum scrie în versetul 20″Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfîrșitul veacului.” Aceasta este promisiunea ce sprijinește porunca „Duceți-vă, faceți ucenici botezându-i. Prin urmare, cât timp trebuie să împlinim porunca? Răspunsul e: atât câtă vreme e susținută de promisiune – „până la sfărșitul veacului”. Deci, până vine Domnul Isus, treaba noastră ca și creștini, este să evanghelizăm în așa măsură încât oamenii să ajungă să aibă credință și să fie botezați.

Numărul 2. „Botezul exprimă unirea cu Hristos în moartea și învierea Lui.” O găsim în Romani 6:3-4. Privim doar versetele cheie, chiar dacă sunt și altele. „Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.” Contextul mai larg din Romani explică – ar fi o eroare dacă, citind aceste versete, ai ajunge la concluzia că botezul cu apă este instrumentul sau mijlocul prin care cineva e unit cu Hristos. În Romani, credința e mijlocul prin care suntem uniți cu Hristos și justificați: „Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință.” Suntem socotiți neprihăniți prin unirea cu Cel neprihănit. Deci, unirea cu Hristos, în Romani, în mod sigur, în puterea, și în miezul ei, este imprimată de credință Când ai credință în Isus, ești unit cu Isus, iar când ești unit cu El, atributele Lui, trec asupra ta. Iar El e neprihănit și drept, curat și sfânt. Deci tu devii neprihănit și drept, curat și sfânt, iar asta e măreția unirii cu Hristos numai prin credință. Nu vreau să răstălmăcesc aceste versete în ceva ce ar contrazice mesajul central al cărții. Noi arătăm această credință, o reprezentăm sau simbolizăm prin actul botezului.

Încă o analogie. Pentru că acest text vorbește în imagini puternice despre lucrurile care se întâmplă în timpul botezului. La o nuntă, în limbaj deja demodat, obișnuiam să spunem următoarele: „Cu acest inel, eu te iau în căsătorie.” Ce înseamnă asta? Când spunem aceste lucruri nu dorim să zicem că, punând acel inel pe deget ne căsătorește. Cel puțin eu nu zic asta când e vorba de mine. Nu, ci doar arată jurământul.  Simbolizează jurământul. Dar jurămintele în ele însele reprezintă mariajul, promisiunea. La fel este și cu credința și botezul. Credința ne unește cu Hristos, botezul o arată. „Cu acest botez Te iau în căsătorie. „Deci, prin acest botez, sunteți uniți cu Hristos”, zice Pavel, arătând ce deja am explicat. Noi trebuie să ne concentrăm asupra imagisticii morții și a îngropării. Să citim din nou. „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă.” Deci, imagistica botezului lasă să transpară în primul rând moartea, îngroparea, învierea. Prin credință suntem uniți cu El, și, precum El a murit, a fost îngropat și a înviat.” La fel și noi, murim, suntem îngropați, înviem, trăim prin El. Iar moartea nu mai are stăpânire asupra noastră. Aceasta e măreția Evangheliei lui Hristos. Când îți pui încrederea în Hristos, moartea ta s-a sfârșit. Boldul ei e înfrânt, la fel și puterea ei, iar drumul spre Paradis e liber. Noi suntem transformați și cu greu ar mai putea numi ce se va petrece „moarte”, dacă o privim în această lumină. Noi am murit împreună cu El. Moartea noastră a murit odată cu El la Calvar. Toată judecata a fost îndepărtată acolo. Vechiul vostru eu, plin de necredință, rebeliune, idolatrie, a murit, iar noul vostru eu de credință, supunere, iubire de Hristos, a venit la viață, lucruri pe care le dovediți prin botez, în ascultare de Isus.

Numărul 3. Noi credem că această imagine a unirii cu Hristos, prin ascultare, în moartea și învierea Lui, se face prin scufundarea în apă. Rămânem la Romani 6:3 și ne uităm atent la această icoană a botezului. Cea mai logică explicație a acestor versete, anume că am fost îngropați cu El în botez și am fost înviați la o viață nouă, este că am fost scufundați în apă ca într-un mormânt, în chip simbolic, și înviat întocmai cum ieșim din ea. Prin urmare, cel mai logic această imagine este explicată în termeni de scufundare, iar însuși cuvântul „baptizo” (gr.) înseamnă „scufundare” sau „cufundare”. Nu înseamnă a turna, sau a stropi, iar majoritatea teologilor, indiferent că practică stropirea, sau scufundarea, sunt de acord că Biserica, la începuturile ei, o practica pe cea din urmă. În ultima vreme aproape că nu mai este nici o dispută pe această temă. În Biserica Primară, de-a lungul primelor două secole, s-au găsit dovezi referitoare numai la acest tip de botez. Nu e nici măcar o mărturie despre oameni ce au fost stropiți, sau asupra cărora s-a turnat apă în primele 200 de ani. Nu asta înseamnă etimologic, nu asta simbolizează, și prin urmare nu punem în practică astfel de obiceiuri.

Iată două argumente ce vin în sprijinul scufundării. În Fapte 8:37 ne aducem aminte de etiopianul ajuns în deșert de Filip, cei doi urmând să discute despre pasajul din Isaia. Etiopianul crede, iar apoi spune: „Uite apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?” Filip acceptă și apoi citim: „A poruncit să stea carul, au coborât amândoi în apă – și Filip, și eunucul – iar Filip l-a botezat.” Ar fi ciudat dacă tot ce a făcut Filip a fost să ia puțină apă în mână și s-o stropească peste etiopian. Nu asta s-a întâmplat. Au coborât la apă, iar famenul a fost scufundat. Celălalt argument e din Ioan 3:23. Ioan Botezătorul, de asemenea, boteza și el în Enon, lângă Salem – pentru că acolo era apă multă.” Nu ai nevoie de multă apă dacă doar stropești. Eu am văzut multe botezuri de prunci, multe botezuri prin stropire, și mi se pare că ai putea boteza prin stopire 200 de oameni numai cu un litru de apă. Îți înmoi puțin degetele, „În Numele Tatălui, a Fiului, a Sfântului Duh.” Atât. N-ai nevoie de multă apă să faci asta, îți ajunge un borcan. Nu asta era practica în Noul Testament. Toți învățații sunt de accord cu ce tocmai am spus. Nu iau în derâdere nimic, dar asta era starea de fapt. Mai pot fi și alte motive pentru care nu ați opta pentru botezul prin stopire, dar trebuie să înțelegem că nu așa proceda Biserica Primară, nici nu ar corespunde cu simbolistica din Romani 6.

Numărul 4. A te boteza înseamnă a fi scufundat în Numele Tatălui, a Fiului și a Duhhului Sfânt.  Matei 28:19: „Ducându-vă, faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Asta înseamnă că nu orice scufundare este un botez. Când ești la piscină și te joci, nu înseamnă că te botezi. Ci botezul este un act sfânt și sacru în care Numele lui Dumnezeu e invocat în sfințenie, ca Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh să fie prezent și să facă botezul real dincolo de înfățișare, că mântuirea este într-adevăr este a Tatălui, prin Fiul și Duhul Sfânt, așa că, pe măsură ce înaintezi în punerea în scenă a imaginii mântuirii tale, chemi Trinitatea să fie prezentă, fiind multumitor pentru ce s-a făcut, că ți s-a aplicat și ție în prezent, și că această mântuire va fi păstrată pentru viața nouă, iar Trinitatea să fie onorată pe măsură ce temeiul, mijloacele, și țelul întregii lucrări se arată în El. Pentru că fără Tatăl, nu ar fi mântuire, fără Fiul, nu ar fi mântuire, fără Duhul, nu ar fi mântuire, și se cuvine pur și simplu ca, în momentul în care reprezentăm mântuirea, cele Trei persoane care au adus-o, să fie prezente.

Ultimul, numărul cinci, botezul este o expresie a credinței și, prin urmare, este rezervat pentru creștini exclusiv. Este punctul cel mai semnificativ când vine vorba de diferențele ce dictează practicile între credincioși. Dacă modalitatea de a boteza, fie prin stropire sau scufundare, a avut importanță, acest punct este mult mai important. Botezul este o expresie a credinței, deci a credincioșilor. Voi citi din nou punctele cheie din Mărturisire și câteva versete. „Noi credem că botezul este o poruncă a Domnului prin care cel care s-a pocăit și a venit la credință (aici e cheia) își exprimă unirea cu Hristos în moartea și învierea Lui.” Deci, ce înțelegem noi cu privire la botez prin Noul Testament este că semnificația botezului cuprinde în ea credința. Este un act de credință, o expresie a credinței. O punere în scenă a ceea ce poate fi primit doar prin credință, adică unirea cu Hristos în moartea și învierea Lui. Nu este ceva ce poate fi făcut de un necredincios, dar nici de un copil. De aceea nu botezăm bebeluși, pentru că semnificația botezului ar fi contrazisă. Dacă aveți Bibliile la voi, deschideți-le la Coloseni 2. Am ales Coloseni în detrimentul altor surse din cauza relevanței la nivel personal pe care o are această carte pentru mine. Am crescut într-o familie baptistă și parcă așa e moda, să fii baptist pentru că mama și tatăl tău sunt baptiști, și fiecare în dreptul său poate să o spună. Poate, poate. Nu pot nega că există o influență puternică. Dar în timpul școlirii mele, de-a lungul a patru ani, am descoperit că poți fi crești fără să fii și baptist, iar apoi trei ani am fost copleșit de oameni reformați, dintre care mulți nu erau baptiști, dar au fost niște profesori grozavi și influențe minunate pentru mine, apoi trei ani în Germani, unde toți frații erau luterani, eu fiind singurul american, eu fiind singurul care vorbeam engleză, eram baptist, și restul toți luterani, și toți și-au îndreptat privirile spre mine când am ajuns la 1 Petru, în timpul unui curs ce se intitula „1 Petru. Duhul și botezul.” Eu încercând în germană să-mi apăr viziunea… La fiecare macaz al vieții mele, acest text din Coloseni mi-a dat viață. Era locul în care mă odihneam, mă linișteam. Și-mi amintesc clar cum l-am privit pe Dr. Gupold țintă și i-am zis: „Coloseni 2:12. Coloseni 2:12!” Nu pot părăsi textul acesta, nu mă pot despărți de el. Nu dau doi bani pe ce crede tata, sau mama, sau pastorul Lawrence, ci cred ce zice Dumnezeu și peste asta nu pot trece. Și m-a respectat fără să mă disprețuiască, era un om evlavios, acest luteran.

Voi citi și voi explica modul în care a funcționat pentru mine. Încep cu versetul 11 din Coloseni 2: „În El, în Hristos, ați fost tăiați împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământești.” Să vedem ce ascunde acest limbaj ciudat. Pavel spune că odată se făcea de către om o circumcizie băiețeilor din Israel, iar acum, în biserică, există o contrapondere, dar care nu e realizată de mâini omenești. Să recitim. „În El ați fost tăiați împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână.” Aici este vorba despre un nou înțeles spiritual conferit circumciziei în cadrul bisericii. Omul nu intervine aici. Este o realitate. Și ce e îndepărtat nu e prepuțul, ci trupul poftelor. Asta înseamnă, privind la analogia circumciziei, că Hristos taie legătura dintre noi și trupul nostru vechi, atât de obișnuit să păcătuiască. Trup dominat de păcat, ce se lăfăia în păcat, ce făcea numai păcat, iar El spune: asta o tăiem jos! Încă ai un corp, însă omul vechi e aruncat la gunoi. Cam imaginea asta o avea Pavel în cap atunci când vorbea despre noul sens al circumciziei, pentru creștini. Veți auzi mai multe despre aceste semnificații profunde în curând. Să continuăm cu versetul 12 unde sensul se continuă. Aici avem un gerunziu, ce face referire la un eveniment petrecut fie în același timp, fie înainte, poți traduce în mai multe moduri. „Fiind îngropați împreună cu El, prin botez, și înviați în El și împreună cu El, prin credința (Aceste două cuvinte reprezintă totul pentru mine) în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat din morți.” Avem imaginea circumciziei spirituale în versetul 1, strâns legată de botez. Ați fost circumciși, ați fost botezați. Vechiul trup al poftelor, îndepărtat, aruncat. Cred că circumcizia spiritual e același lucru cu nașterea din nou. Ați murit și ați înviat împreună cu El prin botez. Asta e punerea în scenă a nașterii din nou. Deci, botezul este o punere în scenă a aceluiași lucru semnificat prin circumcizie. Sunt foarte strâns legate, nu? Deci, e probabil corect – toți baptiștii au emoții când vine vorba de asta, –  să spunem că botezul a înlocuit circumcizia ca și însemn când vine vorba de a identifica poporul lui Dumnezeu. Ne apropiem de o dispută a prezbiterienilor. Dar e probabil să fie corect să considerăm botezul ca un semn exterior al apartenenței la poporul lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, și vă rog acum să aveți în minte diferențele, băieții, țineți minte că femeile, fetițele nu primeau acest semn, ar fi fost neliniștitor, deci bărbații erau circumscriși pentru a arăta că iau parte la vechiul legământ dat poporului lui Dumnezeu, iar în Noul Testment, bărbații și femeile sunt botezați pentru a arăta că iau parte la noul legământ dat poporului lui Dumnezeu. Avem deja două diferențe: de la circumcizie la botez, de la exclusivitatea oferită bărbaților la acceptarea deopotrivă a bărbaților și femeilor. Această intercorelare dintre botez și circumcizie i-a făcut pe mulți oameni, grozav de mulți, să creadă că, din moment ce circumcizia era aplicată băiețeilor din poporul lui Dumnezeu în vechiul legământ, și botezul ar trebui aplicat băiețeilor și fetițelor din poporul lui Dumnezeu în noul legământ. Aceasta era teza. Dacă mă întrebați de ce oamenii nu cred ce cred eu, aici e toată chestiunea. Un anume simț al continuării dintre legăminte că dacă pe copiii vechiului legământ, cel puțin pe băieți, puneau semnul acestui legământ când se nășteau din punct de vedere fizic într-o familie de evrei, atunci când o familie a noului legămînt, adică o familie creștină, are un copil, copil ce se presupune a fi născut în legământ, parte a legământului, ar trebui să primească el și semnul legământului, adică botezul. Aici e logica botezării copiilor. Nu cred că e foarte complicat și reușește să convingă milioane de oameni. E convingător. Efortul meu în ultimii 30 de ani, prin repetarea iar și iar a ce cred despre acest subiect, este să dovedesc acest argument ca fiind invalid. E invalid din punct de vedere textual și din punct de vedere al legământului. Doar pare să funcționeze.

Să privim textul. Coloseni 2:12: „Fiind îngropați împreună cu El, prin botez, și înviați în El și împreună cu El, prin credința.” În botez, semnificația învierii survine prin credință. „În botez sunteți înviați prin credință. În botez sunteți înviați prin credință. În botez sunteți înviați prin credință.” Acesta e temeiul în baza căruia funcționează. Fără credință nu poate fi nici înviere. Simbolistica se destramă în lipsa ei. Asta semnifică botezul în mintea lui Pavel. „Fiind îngropați împreună cu El, prin botez, și înviați în El și împreună cu El, prin credință.” Deci botezul este o punere în scenă a morții și învierii lui Hristos, și își primește semnificația din credință, unirea cu Hristos realizată de credință. Alt text ce ne arată că acest mod de a vedea lucrurile e impregnate în creierul lui Pavel. Se găsește în Galateni 3:26-27. Nu poți spune aceste lucruri dacă n-ai crede că în miezul botezului stă încleștată credința. Și mă refer la credința persoanei botezate, nu la credința părinților. Nu este nici măcar o iotă ce ar putea să sugereze că altcineva ar putea să creadă pentru tine atunci când te botezi ca în moartea lui Hristos și în învierea Lui. În Galateni 3:26-27 scrie: „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus.” Sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credință. Așa devii fiu al lui Dumnezeu. „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus. Toți care ați fost botezați pentru Hristos v-ați îmbrăcat cu Hristos.” Ce înseamnă asta? La școala unde predau îi învățăm pe studenți o anumitămetodă ce îi îndeamnă să privescă la modul în care două prepoziții alăturate sunt interdependente, iar exemplul de față e important. „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus. Toți care ați fost botezați pentru Hristos v-ați îmbrăcat cu Hristos.” Să le inversăm puțin locurile. „Căci toți care ați fost botezați pentru Hristos v-ați îmbrăcat cu Hristos. Deci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus.” Singurul lucru ce ar explica toate aceste ar fi ca Pavel să privească botezul în relație cu credința. Nici o altă explicație nu e valabilă. Conchid că, în viziunea lui Pavel, nu ar trebui să existe botez fără credința în Numele Căruia ești botezat. „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu, prin credința în Hristos Isus. Toți care ați fost botezați pentru Hristos v-ați îmbrăcat cu Hristos.” Asta înseamnă botezul.

Din punct de vedere textual, dar și al legămntului există o problemă. Când s-a petrecut schimbul în istorie, de la vechiul legământ la noul legământ, vechiul – al evreilor, noul – al bisericii, de la circumcizie la botez, s-au petrecut multe schimbări. Una din ele era mutarea accentului de pe Israelul evreilor – poporul lui Dumnezeu alcătuit numai din bărbați ce primeau însemnul aparținerii – pe poporul spiritual, pe biserica tuturor neamurilor, nu doar Israel, cu bărbați dar și femei ce primeau însemnul aparținerii la popor, adică botezul, și, așa cum era de așteptat din moment ce credința face posibil botezul, a avut loc o prețuire a apartenanței, nașterii spirituale în familie, nu a nașterii carnale. Paralelele funcționează dacă plasezi limitele unde trebuie. E clar că nou născuții trebuie botezați. Nou-născuții din nou! Asta e analogia. Copilașii în credință. Tocmai au crezut! Grabiți-vă să acționați. Să arate întregii lumi ce s-a petrecut cu ei, tocmai cum a poruncit Isus. Desigur că există o analogie. Schimbarea s-a făcut de la Israel la Biserică, de la bărbați la bărbați și femei, de la circumcizie la botez, de la naștere fizică la naștere spirituală. Funcționează. Dar dacă duci analogia de la: ești născut în familie de evrei, ești iudeu; la: ești născut din părinți creștini, faci parte din biserică – ești în încurcătură. Probleme cu textul, probleme cu biserica, probleme cu legământul. Noul legământ e că va turna Duhul Lui în inimile noastre, că vom umbla după legile Lui. Acesta e noul legământ, semnificația lui. Oamenii noului legământ nu sunt carnali, sunt ai Duhului. Că mie mi se nasc copii nu are nici un aport la apartenența lor, în acel moment, la noul legământ. Sau după 8 zile. Căci, te naști în noul legământ numai când te naști din nou. Și atunci ai voie să fii botezat. Vedem că semnificația botezului e întrețesută cu apartenența la poporul lui Dumnezeu. Biserica este expresia poporului universal al lui Dumnezeu, al noului legământ, botezul este expresia apartenenței la biserica locală. În Noul Testament, a fi creștin, a fi botezat, a aparține noului poporul al legământului, și a face parte din biserica locală, erau interconectate.

Să ne gândim la Pavel, care a zis că dacă ai fi încercat să scoți din ecuație măcar unul dintre aceste elemente, să nu fii creștin, sau să nu fii botezat, sau să nu aparții poporului noului legământ, sau să nu fii membru într-o biserică locală, nimic nu s-ar mai fi legat, nu ar avea sens. Toate erau interdependente. A face parte din poporul noului legământ însemna a face parte și din manifestările lui. A fi creștin însemna să fii botezat. Unii dintre dumneavoastră v-ați jucat cu aceste lucruri exagerat de mult. Mult prea mult. Sute dintre domniile voastre. Sute. Vă târâiți picioarele. E stânjenitor să fii cu picioarele goale în fața bisericii. Eu am picioarele albe. Îmi cade părul. Acum îl descriu pe John Piper. Arăt ridicol în robă. Ce bine pentru mine. Port costum ca să nu fiu ridicol. Totuși, arăt ridicol. Dar uneori e bine să ai parte de ridicol. Și mai sunt o groază de motive din cauza cărora am întârzia.

Voi încheia. Am ajuns la concluzia că botezul este important. Vă ofer trei care să vă ajute să vă amintiți.  Primul: a fost în mod categoric ordonat de Domnul Isus. Doi, a fost aplicat în mod nediferențiat tuturor creștinilor în biserica primară. Trei, era legat în mod absolut de conversiune într-o manifestare unică a credinței mântuitoare. Nu te botezi de câte ori vrei. Te botezi o dată. Pentru că ești mântuit o dată. Să ne oprim și să privim la cele două mesaje din fața noastră. Cel de săptămâna trecută, importanța bisericii locale. Săptămâna aceasta, importanța botezului în relație cu biserica locală. Conchid că botezul este important, și natura bisericii locale e importantă ca expresie sacră a trupului universal al lui Hristos. Doi, a nu fi botezat e de o semnificație vitală, deoarece prin aceasta credinciosul e exculs din biserica locală. E foarte serios. Trei, există o groază de oameni evlavioși, care cred Scriptura, care Îl onorează pe Hristos, sfinți, credincioși, care nu văd importanța botezului în viața creștinului. Mulți dintre prietenii mei se încadrează aici. Și, sunt o grămadă de oameni evlavioși, care cred Scriptura, care Îl onorează pe Hristos, sfinți, credincioși, care nu văd cât de grav este să le permiți acestor soi de oameni să fie în continuare membrii într-o biserică, fără să fie botezați. Întrebarea ce se pune nu este doar greu de răspuns, ci și greu de formulat.

Mă întreb din nou: care e întrebarea ce se cere pusă, și cum ar trebui să o formulăm dacă și răspunsul e atât de dificil de dat? Colcluzia mea: poate Domnul, în mila Lui, ne va arăta cum să le facem pe amândouă, cum să clarificăm situația spre slava Lui. Să onorăm importanța apartenenței la biserica locală, la fel ca și a botezului. Să ne dea Domnul înțelepciunea lui Solomon, sau una mai bună, ca a Aceluia care a fost mai bun și mai mare decât Solomon, a Domnului Isus. Noi avem în noi gândul care era în Hristos. El nu vrea să fim imobilizați de acestă chestiune, nu vrea să existe partide între noi legate de modul în care înțelegem aceste probleme, și aici vreau să mă opresc. M-am gândit oare ce cântec se cuvine să intonezi la sfârșitul unui mesaj ce se termină printr-o întrebare? Se presupune că trebuie să fiu puternic, convingător, să dictez răspunsuri, așa că mi-am dat seama că am nevoie de un cântec despre înțelepciune, și mi-am amintit de „Fii a mea lumină”. Ce spune la un moment dat „fii înțelepciunea mea”. Și i-am adăugat un vers nou, i l-am atașat. O să cântăm, iar când ajungeți la strofa pe care nu o cunoașteți, și știu că sunteți toți cântăreți buni, din cele 3 camnpusuri. O să vă citesc ce am scris și nu cred că e părtinitoare, cu toate că eu sunt părtinitor. Dar o să încerc să nu spun ceva prea îngust. Strofa sună cam așa:
Învață-ne, Tată, să căutăm înțelepciunea Ta,
Să ajungem să împărtășim dragostea Ta pentru biserică.
Fă ca botezul Tău să ne fie jurământ fidel,
Și astfel să onorăm ambele părți.

Cred că fiecare din noi ne-am putea ruga astfel, nu? Indiferent de partea pe care o luați, fie că puneți accent pe botez sau pe biserică.

 

Tată din ceruri, iubesc biserica Bethlehem, iubesc biserica Ta universală, iubesc botezul și ceea ce reprezintă a fi îngropat și înviat cu Hristos. Și iubesc apartenența la o biserică și ce reprezintă ea. Și mă rog atât pentru înțelepciune solomonică, mă rog să știm să venim cu soluții ca atunci când el a cerut o sabie pentru tăierea copilașului în două. Dar mai mult, tănjim după înțelepciunea lui Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și științei. Încheiem cu o rugăciune care proclamă că Tu ești Viziunea, Înțelepciunea, Regele, Comoara noastră, Bogăția noastră. Și ne dorim ca să ne dai lumina, în Numele Domnului Isus, Amin.

 

1 – Cântări ce modelează inima și mintea

Autor: John Piper  | 

Sursa originala: http://www.desiringgod.org/

Referințe

Psalmul 1

”Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!

Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!

El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit.

Nu tot aşa este cu cei răi: ci ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul.

De aceea cei răi nu pot ţine capul sus în ziua judecăţii, nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi.

Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.”

Ceea ce aş vrea să fac în primul rând, în cadrul acestui mesaj, este să explic ce îşi propune această serie de mesaje în următoarele şase săptămâni (cu voia Domnului) şi de ce este importantă această serie. În al doilea rând, vom aprofunda semnificaţia psalmului 1. În al treilea rând, voi încerca să explic unul din modurile în care acest psalm conduce la Isus Cristos, Mântuitorul nostru.

Psalmii

Această serie se numeşte „Gândind şi simţind cu Dumnezeu.” Aşadar vreau să încerc să explic acest titlu şi scopul seriei, împreună cu trei observaţii generale cu privire la psalmi.

1. Psalmii oferă informaţii în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu, omul şi viaţa.

În primul rând, psalmii sunt scrişi pentru a da informaţii cu privire la Dumnezeu, om şi viaţă. Lectura psalmilor ne face să aflăm lucruri despre Dumnezeu, despre natura umană şi cum trebuie trăită viaţa. Poeziile nu pot pretinde că instruiesc mintea. Însă psalmii da. Sunt meniţi să ofere informaţii despre Dumnezeu, despre om şi despre viaţă.

Unul dintre indiciile care duc la această concluzie (printre multele indicii se numără şi folosirea doctrinală a psalmilor în Noul Testament, cum ar fi Matei 22:44) este faptul că psalmul 1 introduce întreaga carte a psalmilor. Cartea începe cu psalmul 1:2, „Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” Cuvântul folosit pentru „lege” este „Tora”, iar semnificaţia generală a Torei este „instruire.” Cu alte cuvinte, acoperă întreaga gamă de învăţături pe care ne-o oferă Dumnezeu, nu doar prevederi juridice. Deci întreaga carte a psalmilor începe cu invitaţia de a medita la instruirea pe care ne-o oferă Dumnezeu.

La aceasta se adaugă felul în care este structurată Cartea Psalmilor. Este împărţită în cinci cărţi ce încep cu psalmii 1, 42, 73, 90 şi 107, fiecare colecţie de psalmi terminându-se cu un fel de doxologie specială ce marchează sfârşitul fiecărei cărţi. Încă din cele mai vechi timpuri, aceste cinci diviziuni au fost considerate un efort conştient de a face din psalmi o paralelă cu cele cinci cărţi ale lui Moise (Facerea, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul) care se numesc de obicei cărţile „legilor.” [1]

Aşadar, când psalmul 1 introduce toate cele cinci părţi ale Cărţii Psalmilor afirmând că cel neprihănit „meditează la legea Domnului zi şi noapte,” probabil vrea să spună că aceste cinci cărţi de psalmi, nu doar cele cinci cărţi ale lui Moise, sunt legea Domnului – instrucţiunile date de Domnul – asupra căreia ar trebui să medităm zi şi noapte. Aşadar, din această cauză, dar şi din multe alte motive, prima mea observaţie este aceea că psalmii sunt scrişi pentru a ne învăţa despre Dumnezeu, om şi viaţă. Aceasta explică cuvântul „gândind” din titlul seriei: „Gândind şi simţind cu Dumnezeu.”

2. Psalmii sunt cântece sau poeme.

Cea de-a doua observaţie este aceea că psalmii sunt cântece sau poeme. Exact aceasta înseamnă cuvântul „psalm.” Sunt meniţi să fie citiţi sau cântaţi sub formă de poezie sau cântece. Am făcut această observaţie pentru a sublinia faptul că poezia sau cântarea sunt menite să stârnească şi să poarte sentimentele izvorâte din inimă. De aici am luat cuvântul „simţind” din titlul seriei: „Gândind şi simţind cu Dumnezeu.”

Dacă citiţi psalmii doar pentru doctrină, nu-i citiţi pentru ceea ce sunt. Sunt psalmi, cântări, poeme. Sunt muzicali, iar motivul pentru care fiinţele umane exprimă adevărul cu ajutorul muzicii şi al poeziei este pentru a trezi şi a exprima emoţiile ce se potrivesc cu adevărul.

Unul dintre motivele pentru care psalmii sunt foarte iubiţi de atât de mulţi creştini este pentru că exprimă o uimitor de mare gamă de emoţii. Ascultaţi lista de sentimente pe care am extras-o din psalmi:

1. Singurătate: „Priveşte-mă şi ai milă de mine, căci sunt părăsit şi nenorocit” (Psalmul 25:16)

2. Iubire: „Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea!” (Psalmul 18:1)

3. Cutremurare: „Tot pământul să se teamă de Domnul! Toţi locuitorii lumii să tremure înaintea Lui!”(Psalmul 33:8)

4. Tristeţe: „Mi se sfârşeşte viaţa în durere, şi anii în suspine. Mi s-au sleit puterile din pricina fărădelegii mele şi-mi putrezesc oasele!”  (Psalmul 38:18)

5. Regret: „ Îmi mărturisesc fărădelegea, mă doare de păcatul meu.” (Psalmul 38:18)

6. Căinţă: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.” (Psalmul 51:17)

7. Descurajare şi mâhnire: „Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu?” (Psalmul 42:5)

8. Ruşine: „Ocara mea este totdeauna înaintea mea, şi ruşinea îmi acoperă faţa.” (Psalmul 44:15)

9. Exaltare: „Doamne, împăratul se bucură de ocrotirea puternică pe care i-o dai Tu. Şi cum îl umple de veselie ajutorul Tău!” (Psalmul 21:1)

10. Uimire: „Domnul a făcut lucrul acesta şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri.” (Psalmul 118:23)

11. Încântare: „Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmul 1:2)

12. Bucurie: „Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei când li se înmulţeşte rodul grâului şi al vinului.” (Psalmul 4:7)

13. Veselie: „Voi face din Tine bucuria şi veselia mea, voi cânta Numele Tău, Dumnezeule preaînalt” (Psalmul 9:2)

14. Teamă: „Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă, tremurând.” (Psalmul 9:2)

15. Mânie: „Cutremuraţi-vă, şi nu păcătuiţi! Spuneţi lucrul acesta în inimile voastre când staţi în pat: apoi tăceţi.” (Psalmul 4:4)

16. Pace: „Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea” (Psalmul 4:8)

17. Durere: „Mi s-a supt faţa de întristare şi a îmbătrânit din pricina tuturor celor ce mă prigonesc” (Psalmul 6:7)

18. Dorinţă: „Tu auzi rugăciunile celor ce suferă, Doamne!” (Psalmul 10:17)

19. Speranţă: „Doamne, fie îndurarea Ta peste noi după cum o nădăjduim noi de la Tine!” (Psalmul 33:22)

20. Inimă frântă: „Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. (Psalmul 34:18)

21. Recunoştinţă: „Şi eu Te voi lăuda în adunarea cea mare şi Te voi slăvi în mijlocul unui popor mare la număr.” (Psalmul 35:18)

22. Râvnă: „Căci râvna Casei Tale mă mănâncă, şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea” (Psalmul 69:9)

23. Durere: „Eu sunt nenorocit şi sufăr: Dumnezeule, ajutorul Tău să mă ridice!” (Psalmul 69:29)

24. Încredere: „Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aş fi.” (Psalmul 27:3)

Mai explicită decât oricare alte cărţi ale Bibliei, Psalmii sunt meniţi să trezească şi să modeleze sentimentele noastre conform cu învăţăturile pe care le dau. Ceea ce se întâmplă atunci când citiţi şi cântaţi psalmii aşa cum sunt ei meniţi să fie citiţi şi cântaţi este faptul că emoţiile şi modul vostru de a gândi sunt modelate de aceşti psalmi.

3. Psalmii sunt inspiraţi de Dumnezeu

Voi mai adăuga încă o observaţie despre psalmi în general: psalmii sunt inspiraţi de Dumnezeu. Nu sunt doar cuvântul oamenilor ci şi cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta vrea să însemne că Dumnezeu a îndrumat ceea ce a fost scris şi aranjat astfel încât psalmii să înveţe adevărul şi, atunci când sunt bine înţeleşi, ei dau direcţia potrivită sentimentelor noastre. Unul din motivele pentru care credem că psalmii sunt inspiraţi de Dumnezeu şi demni de încredere este din cauză că Isus  crede acest lucru. În Marcu 12:36, Isus citează psalmul 110: „Însuşi David, fiind insuflat de Duhul Sfânt, a zis: «Domnul a zis Domnului meu: ,Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale.’»” Isus crede că David a vorbit sub inspiraţia Duhului Sfânt (aşa cum afirmă 2 Petru 1:21). În Ioan 13:18 citează psalmul 41:9 şi spune: „Dar trebuie să se împlinească Scriptura.” Aşadar, se subînţelege că Isus crede în autenticitatea psalmilor.

Acest lucru stă la baza celei de-a treia părţi a titlului seriei noastre: „Gândind şi simţind cu Dumnezeu.” Cu Dumnezeu înseamnă că cuvintele psalmistului sunt atât cuvintele oamenilor cât şi cuvintele lui Dumnezeu. Ceea ce exprimă omul este de fapt ceea ce exprimă Domnul spre împlinirea scopurilor Sale. Prin urmare, atunci când citim şi cântăm psalmii, mintea şi inima noastră – gândirea şi simţirea noastră – sunt modelate de Dumnezeu.

Puterea de modelare a psalmilor

Tocmai am terminat o serie cu privire la naşterea din nou. Am aflat că în procesul de naştere din nou Duhul Sfânt îi învie pe cei morţi din punct de vedere spiritual dăruindu-le o minte şi o inimă nouă ce crede în Evanghelia şi în iubirea lui Dumnezeu şi doreşte să fie asemenea lui Cristos. Şi cu toate astea cei care s-au născut din nou nu sunt perfecţi. Ei sunt cu adevărat persoane noi, cu adevărat vii şi spirituali, însă din multe puncte de vedere neformaţi şi imaturi – exact ca nou născuţii din familiile noastre.

Deci întrebarea pe care şi-o puneau primii creştini – şi pe care ne-o punem şi noi – era următoarea: cum urmăreşte această nouă minte şi inimă, imperfect cum poate ea gândi şi simţi, perfecţiunea gândirii drepte şi perfecţiunea afecţiunilor sfinte. Unul din principalele răspunsuri ale bisericii primare a fost să aprofundeze Psalmii. Cartea Psalmilor este cea mai citată carte a Vechiului Testament în Noul Testament. A fost cartea de cântări, de poeme şi de meditaţie a Bisericii. Pe lângă învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor, Cartea Psalmilor a fost cartea care a modelat gândirea şi sentimentele credincioşilor mai mult decât a făcut-o vreo altă carte.

Şi exact asta e ceea ce aş vrea să facem. În aceste şase săptămâni, vreau pur şi simplu să dau o mână de ajutor ca unii să înceapă să folosească psalmii, iar alţii să aprofundeze şi să intensifice folosirea lor. Scopul este ca biserica noastră să aibă o gândire şi simţire îmbibate de psalmi, orientate spre Dumnezeu, preamărindu-l pe Cristos. Cred că acest fel de gândire şi simţire vor da roade: un mod de viaţă plin de compasiune faţă de ceilalţi, care îl preamăreşte pe Cristos.

Două întrebări despre Psalmul 1

Îndreptându-ne atenţia asupra Psalmului 1, vom vedea confirmarea a cât de multe am înţeles până acum. Acest psalm merită să fie material de cel puţin trei predici. Voi face doar două observaţii care izvorăsc din două întrebări.

Întrebarea nr.1: de ce începe psalmistul aşa cum o face?

De ce începe psalmistul cu : „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!” De ce nu spune pur şi simplu: „Nu fiţi răi, nu păcătuiţi şi nu fiţi batjocoritori.” De ce atrage atenţia asupra celor răi, a păcătoşilor şi a batjocoritorilor? De ce să ne concentrăm atenţia acolo unde căutăm influenţă? „Nu vă lăsaţi influenţaţi de cei răi. Nu acceptaţi influenţa celor păcătoşi. Nu fiţi influenţaţi de cei batjocoritori.”

Motivul este acela că nu vrea să accentueze contrastul dintre răutate şi dreptate. Contrastul pe care vrea să-l sublinieze este a fi influenţat de o situaţie faţă de a fi influenţat de o altă situaţie. A fi modelat într-un fel în contrast cu a fi modelat în alt fel. A fi modelaţi în modul nostru de a gândi şi a simţi de cei răi, de păcătoşi şi de batjocoritori în contrast cu a fi modelaţi de legea Domnului – învăţătura Domnului care se găseşte în Psalmi.

Deci concepe versetul 1 în felul în care o face pentru a ne pregăti pentru contrastul din versetul 2. Nu daţi atenţie lumii (celor răi, păcătoşilor, batjocoritorilor) ca nu cumva să găsiţi plăcere în căile lor. Versetul 2: „Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!”

Nimeni nu păşeşte pe calea celor răi din datorie. Nimeni nu ţine calea celor păcătoşi din datorie. Nimeni nu şede pe scaunul celor batjocoritori din datorie. Mergem, stăm şi şedem pentru că aşa  vrem noi. Şi aşa vrem pentru că i-am observat intensiv, astfel încât ceea ce fac pare acum atrăgător. Ne-am gândit intens la ei (fără a numi asta meditaţie). Iar acum ne găsim plăcerea în ei. Iată cât de contagioasă este lumea.

La început doar priveşti la lucrurile pe care le produce lumea. Le priveşti, te gândeşti la ele atât de mult încât le doreşti. Şi uite aşa ajungi să păşeşti, să stai şi să şezi la sfat cu ei, pe calea lor şi pe scaunul lor.

De aceea contrastul din versetul 2 nu se referă la datorie şi ascultare, ci la plăcere şi meditaţie. Ideea este că singura speranţă contra plăcerilor lumii sunt plăcerile cuvântului. Şi la fel cum plăcerile lumii sunt stârnite dacă le privim timp îndelungat, tot aşa şi plăcerile cuvântului sunt stârnite în sufletul regenerat dacă le privim suficient de mult timp: zi şi noapte.

Meditaţi zi şi noapte la instrucţiunile date de Dumnezeu în psalmi şi veţi începe să simţiţi plăcere. Exact asta este misiunea psalmilor: să vă informeze gândirea într-un mod ce vă încântă inima. Cugetarea zi şi noapte duce la încântare, care ne eliberează de plăcerile celor răi, ale păcătoşilor şi ale batjocoritorilor.

Deci primele două versete din cartea Psalmilor confirmă ceea ce am văzut deja: întreaga carte este menită să ne modeleze gândirea prin intermediul meditaţiei şi să ne modeleze simţirea devenind încântarea noastră.

Întrebarea nr. 2: de ce sună versetul 3 astfel?

Iată acum cea de-a doua întrebare pentru Psalmul 1, care se dovedeşte a fi cea de-a doua observaţie pe care o facem cu privire la acest psalm. De ce nu spune versetul 3: „Şi dacă meditaţi asupra instrucţiunilor lui Dumnezeu conţinute de psalmi şi vă găsiţi plăcerea în ceea ce vedeţi, nu veţi mai face răutăţi, nu vă veţi mai comporta păcătos şi nu veţi mai fi batjocoritori”? Aceasta ar fi venit perfect în completarea versetului, nu?

Răspunsul este acela că psalmistul doreşte să ne facă să vedem viaţa celui evlavios ca pe un pom care rodeşte, nu ca pe un muncitor care culege roadele. Pentru a ne folosi de limbajul lui Pavel, viaţa creştină este rodul Duhului Sfânt, nu lucrarea legii. Versetul 3: „El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit.”

O luptă câştigată de încântare

Iată imaginea vieţii creştine: sunt curenţi de apă. Aceasta e viaţa lui Dumnezeu care curge prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu, psalmii. Sunteţi plantaţi acolo datorită harului suveran al lui Dumnezeu (vezi Matei 15:13). Rădăcinile voastre ajung până la apa vieţii care menţine frunzele verzi în timpul secetei şi care vă face rodnici atunci când ceilalţi nu dau rod.

Rădăcinile nu cresc mecanic sau automatic. Rădăcinile cresc prin meditaţie, adică dând atenţie şi cugetând asupra psalmilor. Meditarea asupra psalmilor este calea prin care rădăcinile ajung la apă. Rezultatul este încântare, plăcere spirituală pentru ceea ce înţelegem despre Dumnezeu, om şi viaţă. Iar din această încântare izvorăşte orice fel de atitudini şi comportamente schimbate.

Lupta de a evita sfatul celor răi, calea păcătoşilor şi scaunul batjocoritorilor—lupta de a fi neprihănit, sfânt şi umil—este o luptă ce este câştigată de încântare. Iar această încântare este hrănită meditând zi şi noapte la învăţăturile lui Dumnezeu din psalmi. [2]

Şi cu Isus cum rămâne?

Ceea ce ne lasă foarte puţin timp să ne punem întrebarea finală: şi cu Isus cum rămâne? Cum ne călăuzeşte acest psalm la Isus? Din cele trei căi (cel puţin) pe care le văd cum că acest psalm duce la Isus voi menţiona doar una.

Cuvântul neprihănit din versetul 6 ne duce cu gândul la Cristos. „Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.” Deci numai neprihăniţii vor supravieţui judecăţii finale. Însă cine este neprihănit?

Psalmul 14:3: „Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.” Psalmul 130:3–4: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? [Răspuns: nimeni.] Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.”Psalmul 32:2: „Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea şi în duhul căruia nu este viclenie!”

Deci „cei neprihăniţi” sunt păcătoşii care pot cumva fi socotiţi neprihăniţi când nu sunt  neprihăniţi prin forţele proprii. Cum se poate una ca asta? Cum poate un Dumnezeu sfânt şi drept „să nu ţină seama de nelegiuire”? Cum se poate ca un Dumnezeu sfânt şi drept să nu ţină cont de păcat? Cum se poate să nu ceară o neprihănire perfectă pentru Raiul Său perfect?

Neprihănirea împlinită în Cristos

Răspunsul este că Dumnezeu ţine cont de nelegiuire, ţine cont de păcat şi cere o neprihănire perfectă. Şi de aceea acest psalm, împreună cu toţi ceilalţi psalmi, ne duce la Cristos care „a fost străpuns pentru păcatele noastre (şi) zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Dumnezeu a ţinut cont de păcatul nostru şi l-a pedepsit în Cristos. Romani 10:3: „Scopul legii (scopul psalmilor) este Cristos, îndreptăţirea pentru toţi cei care cred.”

Acest adevăr al Evangheliei face parte din apa vie care curge în rădăcinile vieţii noastre. Face parte din ceea ce medităm zi şi noapte când citim şi cântăm psalmii. Acesta este izvorul celei mai dulci încântări.

Îmbrăţişaţi râul Evangheliei

Aşadar, vă îndemn să îmbrăţişaţi această Evanghelie ca pe râul vieţii voastre. Şi vă invit să vă alăturaţi mie în următoarele cinci duminici în timp ce căutăm să gândim cu Dumnezeu şi să simţim cu Dumnezeu în Psalmi. Fie ca Dumnezeu să ne modeleze gândirea şi sentimentele astfel încât să aducem roadele dragostei, bucuriei, păcii, îndelungii răbdări, bunătăţii, facerii de bine, credincioşiei, blândeţii şi înfrânării poftelor care îl preamăresc pe Cristos (Galateni 5:22-23). Împotriva acestor lucruri nu există lege. Amin.


 

[1] Este demn de menţionat că Psalmii constau, de asemenea, din cinci cărţi (Psalmii 1–41, 42–72, 43–89, 90–106, şi 107–150). Editorii Cărţii Psalmilor au dorit ca cititorii să priceapă analogia dintre Tora, „cartea de instrucţiuni” prin excelenţă a lui Dumnezeu şi Cartea Psalmilor. Pe scurt, Cartea Psalmilor trebuie citită şi ascultată în calitate de carte de instrucţiuni a lui Dumnezeu dată credincioşilor. Dacă nu menţionăm că la început psalmii au fost un răspuns la credincioşilor dat lui Dumnezeu, acum trebuie înţeleşi în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu adresat credincioşilor. J. Clinton McCann, Introducere teologică la Cartea Psalmilor: Psalmii în calitate de Tora(Nashville: Abingdon Press, 1993), 27.

[2] Psalmii pot şi ar trebui să facă parte din exerciţiul constant al prezenţei lui Dumnezeu. Citiţi cu regularitate de la început până la sfârşit, ne călăuzesc iar şi iar să medităm la anumite aspecte ale vieţii şi la voinţa lui Dumnezeu de care altminteri nu am alege să ne amintim sau să ne confruntăm cu ele—ca să nu mai spunem să le punem în practică în viaţa noastră. Versetele memorate din psalmi pot oferi un răspuns rapid la realităţile presante ale zilelor noastre. Când mă trezesc speriat, învăluit în întunericul orelor dimineţii—invadat de sentimentul de frică, autocompătimire sau neîncredere în forţele proprii—psalmii mi-au oferit adesea siguranţa că anxietăţile mele sunt cunoscute de Dumnezeu, care luminează întunecimile mele.  Aşadar, vă încurajez să vă faceţi din psalmi un tovarăş constant. Să aveţi mereu la îndemână un exemplar din psalmi, păstraţi cuvintele lor în minte, inimă şi pe buzele voastre când vă confruntaţi cu provocările zilei şi ale nopţii.” Gerald Wilson, Comentariu la Psalmi, Biblia Noua Versiune Internaţională Vol. 1 (Grand Rapids: Zondervan, 2002), 104.

 

1 – Cât de important este să fii membru al unei biserici?

 
Autor: John Piper  |

    Nu îmi consider viața ca valoroasă, sau prețioasă pentru mine însumi. Dacă doar aș putea să îmi sfârșesc alergarea și să termin misiunea pe care am primit-o, să fiu martor Evagheliei, harului lui Dumnezeu. Ia aminte, John Piper și conducere a bisericii Betleem. Luați aminte voi și toată turma peste care Duhul Sfânt v-a așezat ca și vegheatori. Să ne pese de Biserica lui Dumunezeu pe care a cumpărat-o cu sângele Său. Doamne, nu multe cuvinte sunt mai serioase pentru mine, decât acestea: „Să aveți grijă de Biserică, nu o abuzați, nu o exploatați, nu o manipulați, nu o certați, nu o batjocoriți, nu o părăsiți, nu o neglijați. Am răscumpărat-o cu sângele Fiului Meu. Slujiți acestei Biserici!” Aceste lucruri, despre care vorbim acum, sunt importante. Ajuta-mă! Ajută-ne! Fie ca niciunul din cei prezenți să nu trateze cu ușurință sângele răscumpărării. În Numele lui Isus m-am rugat. Amin!

 

În următoarele trei săptămâni, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom discuta despre problema ridicată de bătrâni cu trei ani în urmă privind Biserica referitor la statutul de membru și relația lui cu botezul în apă. Mulți dintre voi sunteți noi și nu înțelegeți despre ce vorbesc, iar alții, firește, nu vă mai amintiți. Scopul acestei predici este să explic problema. În al doilea rănd, vreau să vă spun ceea ce bătrânii m-au însărcinat să fac în aceste săptămâni. Nu inventez aceste lucruri și în al treilea rând, vreau să ofer fundamentul biblic pentru întelegerea statutului de membru al bisericii. Așadar, care e problema? Am început cu convingerea foarte puternică, împărtășită în Noul Testament, că botezul este scufundarea în apă a credincioșilor dedicați, în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Vă voi citi paragraful cheie al conducătorilor bisericii Betleem, declarație de credință pe care fiecare din conducere trebuie să o accepte din toată inima pentru a putea sluji în biserică. Acest paragraf spune, și noi suntem toți de acord: „Noi credem că botezul este o poruncă a Domnului prin care cei care s-au pocăit și se întorc la credință își exprimă uniunea cu Hristos în moartea și învierea Lui, prin scufundarea în apă în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Este un simbol al apartenenței la noul popor al Domnului. Aceasta este o realitate și un semn al morții firii vechi necredincioase și o curățare de întinăciunile păcatului.” Aceasta ne învață Biblia și noi, conducătorii spirituali, o credem. Noi subscriem la această idee. Am început de aici și nu a existat nicio problemă. Aceasta a fost temelia pe care am stat împreună, uniți, crezând că așa ne învață Biblia. Și de aceea o acceptăm.

Problema a fost alta: cum ar trebui biserica să se raporteze la persoanele născute din nou, profund devotați Bibliei și lui Hristos, dar care nu sunt încă convinși că botezul făcut când erau copii mici, este nebiblic și nefolositor. Ei susțin că este biblic și valid. Întrebarea era cum să ne raportăm la acești oameni și la problema apartenenței lor ca membri ai bisericii. Ar trebui astfel de credincioși să fie primiți ca membri ai bisericii Betleem? Aceasta era întrebarea. Sau să punem întrebarea în sensul teoretic mai larg răspândit… Ar trebui ca ușile bisericii locale șă fie aproximativ de aceeași dimensiune ca ușa Bisericii universale a trupului lui Hristos sau ar trebui să fie puțin mai înguste? Acesta este un mod de a pune întrebarea. Ar trebui să spunem unei persoane: „Tu aparți cu adevărat Trupului universal al lui Hristos; observăm dovada nașterii din nou, prezența Duhului Sfânt, o credință adevărată în viața ta. Tu ești o părticică din Trupul universal al lui Hristos, dar nu poți să aparții ca membru în biserica locală a Trupului lui Hristos.” Aceasta a fost întrebarea.

Un alt aspect al problemei. Cum se corelează gravitatea excluderii din biserica locală cu gravitatea faptului că nu ești botezat în apă? Deși studiază Scriptura și încercă să fie ascultător tânărul botezat când era mic consideră că este deja botezat. Cum se relațioanează aceste două probleme importante: gravitatea excluderii din biserică a unei persoane născute din nou și gravitatea admiterii ca membri a unor persoane botezate când erau mici? În lumea reală unde creștinii adevărați, care cred în Biblie, care iubesc Evanghelia, sunt înflăcărați pentru Hristos, interesați de misiune, nu sunt de acord cu forma de botez în apă așa cum este ea prezentată în Noul Testament, cum ar trebui să ne raportăm unii la alții? Pe de o parte, dacă spui că poți fi un membru al bisericii chiar dacă nu ai botezul în apă așa cum îl prezintă Biblia, aceasta subestimează importanța botezului. Știm că toți creștinii din Noul Testament au fost botezați, cu excepția unuia: tâlharul de pe cruce. Cel puțin, nu știm de niciunul care nu a fost. Acesta este un argument care ar trebui să reducă la tăcere pe cei care ar afirma contrariul. Toate epistolele indică că pentru a te numi creștin trebuia să fii botezat. Acesta nu este un lucru neînsemnat. Deși privit ca neînsemnat, botezul este de o importanță colosală în Noul Testament și este obligatoriul pentru toți credincioșii. Deci dacă, împotriva propriei tale declarații de credință, accepți pe cineva care nu este botezat, este ca și când ai spune că acest lucru nu e mare lucru. Nu e important.

Pe de altă parte, dacă spui: „Chiar dacă ești născut din nou și aparții lui Hristos, nu poți fi membru al acestei biserici… Aceasta pare să diminueze credința unei persoane și scopul bisericii. Pare să diminueze credința pentru că, dintr-un punct de vedere, i se interzice intrarea în biserică, ceea ce este ca o formă de excomunicare. Când excomunici pe cineva, când îl dei afară din biserică, conform Matei 18:17 el ar trebui să fie considerat ca un păgân și ca un vameș. Ca un păgân și ca un vameș. Când îi dai afară excomunicarea este ca o exmatriculare. „Să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș.” Asta înseamnă că este un necredincios pe care trebuie să-l iubești și să-l conduci la Hristos. Dacă excludem pe cineva asta implică că afirmăm acest lucru despre ei. Asta este o problemă cu adevărat serioasă. Și să spui unui credincios adevărat că nu poate aparține bisericii ca parte a Trupului universal al lui Hristos, este ca și cum ai spune: „El nu este o părticică din Hristos, este altceva, ceva nesemnificativ.”

Conducerea bisericii noastre a dezbătut mai mulți ani această problemă, deci deduceți ce încâlcită este. Înainte ca să spunem vreun cuvânt bisericii, am dezbătut problema ani de zile la întâlnirile de sâmbătă dimineața și târziu în noapte gândindu-ne la această situație complicată. În septembrie 2005 am adus în fața voastră un document de 79 de pagini, unii poate că vă mai amintiți, argumentând că trebuie să fie câteva excepții de la solicitarea botezului în apă pe care să-i recunoaștem ca membri. Această recomandare a fost retrasă de conducere în decembrie deoarece am considerat că înțelegerea acestei probleme și acceptarea ei ar fi fost departe de ceea ce trebuia să fie și ar fi fost deplasat să vă punem să votați la doar trei luni după ce am ridicat problema. După ce am petrecut câțiva ani dezbătând problema, nu ne puteam aștepta să fiți la curent în trei luni și, astfel, am înlăturat-o. Din cauza aceasta, unii dintre voi ați fost foarte supărați, iar alții foarte ușurați. Așa funcționează biserica noastră. Unii dintre voi nu ați apreciat această inițiativă, iar alții ați considerat că este un lucru foarte bun pentru biserică. Conducerea bisericii mi-a cerut să vorbesc mai pe larg despre această problemă, în așa fel încât să nu stabilim niciun orar, să nu solicităm niciun vot, să nu introducem nicio inițiativă. Datoria mea este să clarific problema cât de onest pot, chiar dacă eu am fost în favoarea acelei inițiativei, ceea ce nu era niciun secret și nici nu este. Deci treaba mea este să clarific problema și să vă chem, chiar dacă va dura luni sau ani, să vă rugați să găsim o soluție în așa fel încât Dumnezeu să fie mulțumit. Nu știm dacă va fi sau nu. Să unim conducerea și biserica în jurul unui răspuns la această problemă, nimic mai mult. Nu termen limită, nicio altă inițiativă, ci doar să continuăm să ne rugăm și să ne gândim. Este vorba de trei săptămâni în care să ne gândim la asta.

Unul din punctele importante ale acestei inițiative ale conducerii, a fost încredințarea că respingând pe cineva ca membru cu adevărat născut din nou și care dovedește o credință autentică, este o greșeală mult mai mare decât primirea în biserică a unor credincioși care nu sunt botezați conform Bibliei, deși ei cred că sunt. Este o alegere grea, nu-i așa? Nu o privesc ca ușoară. Această încredințare presupune ceea ce mulți nu-și dau seama, și anume că statutul de membru este foarte important. În biserica în care nu se crede acest lucru, moțiunea nu are trecere. Unul dintre principalele argumente împotriva moțiunii a fost că statutul de membru într-o biserică ca și Betleem, nu înseamnă prea mult deoarece, deși nu ești membru, poți să participi la închinare, să iei cina, să mergi la școala duminicală, să participi la întâlniri de grup și dacă te cunoaștem poți să fii vizitat la spital de un membru al conducerii. Și atunci ce facem cu statutul de membru? Asta este cu adevărat periculos! Aceasta este o variantă, iar cealaltă este să mergi peste drum, în cealaltă parte a orașului, sunt multe alte biserici. Dacă nu-ți place ce credem despre botez, mergi în altă parte. Nicio problemă. Noi te excludem și ei nu. Totul este OK. Sau nu?

Cât de grav este să spui unei persoane regenerate, născută din nou, unui frate în Hristos: „Nu ți se permite să fii un membru al acestei biserici”? Cât de grav este acest lucru? Conducerea a crezut și crede că este foarte grav. Deci ceea ce vreau să dezvolt în acest mesaj este suportul biblic pentru importanța statutul de membru. Doar atât. Majoritatea nu v-ați gândit la asta sau nu ați căutat suport biblic în Noul Testament. Deci va fi ceva nou pentru cei mai mulți dintre voi să vă gândiți la ideea: „Ar trebui sau nu ar trebui să fiu membru al bisericii locale? Pot da cu banul pentru că nu e mare scofală. Sunt aici, ascult, care e problema cu apartenența?” Sunt mulți oameni din Betleem în această situație, cam 3000.

Primul argument din cele cinci care susține apartenenței ca membru la o biserică este că membralitatea presupune că biserica are dreptul să-și disciplineze membrii. Noul Testament arată că trebuie să ne disciplinăm membrii. Iau această idee din Matei 18:15-17 unde biserica este arătată ca fiind ultima curte de apel în probleme de disciplină bisericească. Am să citesc versetele. Matei 18:15 spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; și, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș.” Dacă nu există calitatea de membru cum poți să numești grupul în fața căruia aduci această problemă incredibil de sensibilă? O aduci în fața cui? A oricărui trecător care spune: „Sunt un credincios”? Chiar? E de neconceput. Nu există o situație mai dureroasă, mai sensibilă, mai apăsătoare ca aceea de a pune o persoană creștină în postura ca de problemele lui să se ocupe un X-ulescu. Deci trag concluzia că atunci când ziceau „Spune-l bisericii” știau despre cine vorbeau. Indiferent dacă îi aveau pe o listă sau în minte, nu contează, știau dacă erai în biserică sau nu, astfel că puteau să ia atitudine în această privință pentru că tu nu esti potrivit să acționezi. Este cu adevărat grav că biserica poate să dea pe cineva pe mâna satanei, ca să zicem așa. Asta era numărul unu.

În al doilea rând, calitatea de membru se deduce din simplul fapt că există excomunicare. Voi citi din 1 Corinteni 5:12-13, unde este arătată existanța posibilității de a trata cu cineva din biserică și a-i spune că nu mai face parte din biserică. Deci să ascultăm 1 Corinteni 5:12-13: „În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară?” zice Pavel. „Ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecați pe cei dinăuntru?” Puteți observa că nu vorbește despre Biserica universală, ci despre o biserică locală, și anume cea din Corint. „Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Dați afară, dar, din mijlocul vostru pe răul acela.” O astfel de eliminare oficială, pur și simplu, nu poate avea loc dacă nu există o apartenență evidentă la o biserică. Cine este? Cine este răspunzător aici? Și noi, în mod colectiv, te-am votat afară din biserică. „Nici măcar nu fac parte din biserică. Lasă-mă în pace!” Și acesta este un răspuns foarte potrivit. Însă nu pentru toți. Citesc din nou: „În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecați pe cei dinăuntru?” Asta înseamnă să evaluezi dacă un comportament inadecvat, care îl dezonorează pe Dumnezeu poate să fie tolerat în biserică! Și decizi că nu poate fi și zici: „Tu nu mai ești în biserică, ești dat afară.” Nu știu cum poți să faci lucruri ca acestea și să iei o astfel de atitudine dacă nu există membralitate.

În al treilea rând, membralitatea este dedusă din scrierile biblice unde li se cere creștinilor să fie supuși  față de conducătorii și pastorii bisericii. În Biblie când li se cere creștinilor să fie supuși bătrânilor bisericii sau pastorilor, asta implică existența unei relații care poate fi definită. Ceea ce vreau să scot în evidență este că, fără membralitate, cui i se adresează cererea din Noul Testament de a fi supus prezbiterilor și pastorilor? Sunteți voi din numărul celor cărora li se cere conform Bibliei să se supună conducerii sau nu sunteți dintre aceia? Și noi de unde să știm? Pentru că aceasta este treaba noastră, să ținem o evidență. Să citim din textul de referință, și anume Evrei 13:17: ” Ascultați de mai marii voștri și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele.” Datoria ta este supunerea, iar a mea este să mă duc în fața Judecătorului universului și să-i spun că te-am iubit, astfel încât supunerea ta să nu fi fost sarcastică, abuzivă, manipulativă, ci a fost toată ca dragostea lui Isus. Datoria mea este să dau socoteală Regelui că eu împreună cu ceilalți 35 de conducători v-am slujit cum trebuia. Datoria voastră este să primiți această slujire și să răspundeți în mod potrivit la ea. Nu suntem absoluți sau lipsiți de greșeli, ci Dumnezeu este Stăpânul vostru absolut, dar suntem subordonații Lui ceea ce înseamne ceva. Aici este un alt verset din 1 Tesaloniceni 5:12-13: ” Vă rugăm, fraților, să priviți bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul și care vă sfătuiesc. Să-i prețuiți foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor.” Deci cum funcționeaza asta, să dai stimă, onoare și supunere unui grup de lideri? Al cui grup? Grupului de la Wooddale? A unui grup oarecare? La ce grup te referi? Cum asculți de asta? Singurul modalitate de a răspunde acestor întrebări este să definesc biserica. Și acest lucru se numește membralitate. Nu dau nici doi bani pe nume sau cuvinte, îmi pasă doar de realitate. Vorbim aici despre viață biblică reală. Și nu văd cum este posibil să ne facem fiecare datoria dacă nu ne știm unul pe celelalt.

În al patrulea rând, și aproape identic, membralitatea este dedusă din faptul că în Noul Testament exista nevoia de lideri, cum sunt eu și ceilalți, ca să le pese de turma din biserica lor. Deci textul este din Fapte 20:28 unde Pavel se adresează conducătorilor din Efes: „Luați seama, dar, la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său.” Care este datoria mea referitor la membri? Alege o biserică. Îl știu pe Leith Anderson de la Wooddale Eu voi da socoteală pentru îndeplinirea sarcinii de a supraveghea turma. Oare include asta și Wooddale? NU!!! Leith va da socoteală. Atunci de cine voi da socoteală? De orcine care vine aici sâmbăta și duminica? NU!!! Nici măcar nu știu cine sunt vizitatorii; ei vin și pleacă. Câțiva vor să fie aici, câțiva nu vor, alții doar trec prin oraș. Pentru cine, Doamne, pentru cine sunt responsabil? Voi citi din nou: „Luați seama, dar, la voi înșivă și la toată turma”, la toată turma ” peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi.” Trebuie să fie un mijloc prin care să definești turma, sau sunt mort! Sunt terminat și în pericol de exterminare!! Nu mai am timp să organizez, să mă gândesc, să mă rog.

În al cincilea rând, vreau să citesc un verset pe care l-am scris pe notițe, 1 Petru 5:2 – se adresează din nou conducătorilor, „Păstoriți turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav.” Le spune pastorilor să nu lucreze pentru bani, „ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni”. Și acuma vine următoarea frază, am citit-o în greacă, că să verific traducerea. „Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțire.” Există doar un cuvânt în greacă, „kliron” care înseamnă „lot” sau „porțiune”, ca o moștenire, am o porțiune, o moștenire atribuită mie. Trebuie să existe o modalitate să o cuprind. Noi o facem prin mulți conducători și lideri de grupuri mai mici și încercând să găsim o modalitate de a realiza asta. Nu am cum să-i știu pe fiecare dintre cei 4000 de membri ai bisericii, dar pot să îi păstoresc într-un fel. Și o să dau socoteală dacă am lucrat conștiincios încercând, împreună cu conducătorii, să cuprindem pe toți cei care… Ce? Pe toți care declară: „Asta este biserica mea. Am o răspundere aici. Ei sunt răspunzători pentru mine, eu sunt credincios acestui loc. Aici este trupul meu, expresia universală a bisericii.

Deci, în al cincilea rând, membralitatea este dedusă din metafora trupului și am să citesc pe scurt din textul citit mai devreme 1 Corinteni 12:12, ;i am s[ citesc doar primul verset. Dacă vă întrebați de unde vine cuvântul „membru”, trebuie să știți că e un cuvânt biblic și de acolo vine. Și membru înseamnă mână, braț, ureche, ochi, nas, picior, asta este un membru. Este o parte din ceva, o parte organică din ceva. Dacă îl tai se întâmplă ceva rău. Am să citesc versetul 12: „Căci, după cum trupul este unul și are multe mădulare” (membre). Deci aici este baza biblică pentru a folosi cuvântul ” are multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot așa este și Hristos.” Și apoi continuă să descrie expresia locală a lui Hristos din Corint. Deci întrebarea pe care această ilustrație a trupului (mâna trupului, ochiului trupului, urechea trupului) o ridică pentru noi, cei din biserica locală, cine este acela care intenționează să fie tratat ca o mână, picior, ochi, ureche a trupului? Există o unitate,   conecție organică care se deduce, astfel încât mi se pare că ceva este cu adevărat neobișnuit pentru un creștin să relaționeze doar din când în când cu trupul. Pare a fi ceva bolnăvicios, ca o tumoare, „Ce ești?” „Nu sunt parte din trup”. „De unde ești?” Este ceva ciudat în asta, nu credeți? Ideea aici este că trupul are mâini și ochi și urechi și picioare. Fiecare descoperă ce este în trup și experimentează asta în mod organic,  și dacă asta nu se poate întâmplă în această biserică, atunci noi am greșit sau tu ai greșit sau există un alt loc pentru tine. Dar asta este chiar semnificativ.

Bine, deci astea sunt cele cinci fundamente biblice pentru a lua în serios membralitatea așa cum ar trebui  să facem noi, dar nu prea o facem. Noi știm ce ar trebui să facem dar nu facem tot ce putem aici la Betleem. Chiar nu cred că facem acest lucru. Eu cred că ar trebui să luăm mai în serios membralitatea și să cerem un nivel mai ridicat de angajament decât o facem acuma. Voi face un rezumat. Fiecare dintre noi ar trebui să fie membru a unui grup local de credincioși. Asta înseamnă că, în primul rând, ar trebui să luăm responsabilitatea de a disciplina pe cei din trup care nu se pocăiesc. În al doilea rând, ar trebui să declarăm că suntem parte din trup, astfel că, dacă nu suntem statornici sau pocăiți, putem să fim dați afară din trup. Ar trebui să vrem să fim în această poziție, deși o mare parte din americani nu ar dori să fie. De ce să mă alătur dacă risc să fiu dat afară? Pentru că are cu adevărat semnificație să faci parte! Este cu adevărat important. În al treilea rând, înseamnă că trebuie să fim sub o autoritate, sub o conducere anume, într-un trup local. În al patrulea rând, înseamnă că ar trebui să ne declarăm ca aparținând unui grup care așteaptă de la conducere să slujească bine această biserică, și nu alta, și pe acești oameni, nu pe toți oamenii. Și în al cincilea rând, ar trebui să ne găsim locul în întregul organic ca parte a trupului, ca o mână sau un deget. Deci acesta este planul lui Dumnezeu pentru noi și pentru această biserică și asta este semnificația membralității.

Toate aspectele membralității, și aceasta este o idee foarte importantă, toate aspectele membralității sunt bazate pe adevărul că biserica locală este o expresie vizibilă a Bisericii universale. Trupul lui Hristos universal își găsește expresia în trupurile locale a lui Hristos. Să aparții Trupului lui Hristos însemna în Noul Testament să aparții unui trup a lui Hristos. Am să zic asta din nou pentru că este foarte amenințător pentru mulți creștini singuratici.Să aparții Trupului lui Hristos însemna în Noul Testament să aparții unui trup a lui Hristos. Nu erau separate. Nu poți zice: „Fac parte din Biserica universală și merg în croazieră. Eu doar merg din biserică în biserică, de la un grupuleț la altul, de la o activitate extrabisericească la alta, și nu am nicio rădăcină în niciun loc.” Acest lucru nu este biblic. Închei prin îndemnul adresat vouă de a vă ruga și a vă gândi la asta. Nu avem niciun termen limită, nicio moțiune, ci doar așteptări. Și… trebuie să fim uniți, nu putem înainta fără ca Dumnezeu să ne lumineze în această privință. Creștinii izolați de biserică  sunt o contradicție pentru ideea de trup.

Așă că te întreb: „Ești tu înregistrat ca membru într-o biserică locală?” Și nu mă refer doar la faptul că numele tău să apară pe o listă. Mă refer dacă ești dispus să disciplinezi și să fii disciplinat. Adică dacă ai declarat public dorința de a fi păstorit și condus de un grup anume de pastori și conducători. Te vezi pe tine și darurile tale ca fiind altoit într-un trup într-un mod organic, în așa fel încât dacă unul suferă toți suferă? Arați tu prin atașamentul tău sincer la trupul lui Hristos că tu ești legat de Hristos? Membralitatea, frați și surori, vizitatori și, fenomeul rar numit „participanți cu regularitate” și membri. Frați și surori, membralitatea este un dar cumpărat cu sângele harului lui Dumnezeu. Iubesc biserica aceasta! Cu cât înaintez în vârstă cu atât mai mult iubesc această bisercă și devin mai răbdător cu această mireasă rănită pentru că fac parte din ea și sunt și eu rănit. Și eu sunt imperfect. Asta este puțin spus- sunt în întregime imperfect. Să fim sinceri. Și pe măsură ce îmbătrânesc îmi este mai ușor să iubesc pe cei imperfecți. Am să Îl văd pe Isus în curând. Am fost aici 28 de ani, mai precis, în urmă cu două săptămâni s-au împlinit 29 de ani. Voi da socoteală pentru acesată biserică. Nu știu care va fi verdictul, s-ar putea să fiu tras de urechi. Poate câteva mici felicitări pentru unele situații, dar nu și fără câteva mustrări. Dacă nu aș crede în Evanghelie și în cruce sigur nu aș fi putut face asta, și nici conducătorii care lucrează împreună cu mine: să vă iubim în mod sincer. Știu că vor exista oameni care vor pleca de aici spunând: „Poate acesta este scopul lor, dar eu nu am observat.” Știu asta și mă aștept să aud acest lucru până în ziua în care Isus vine sau eu voi muri. Mă rog ca acestă situație să nu  ă împiedice să încerc să lucrez mai bine și să nu fiu paralizat de dezamăgirea lor față de biserica noastră.

Acum, la final, vreau să subliniez următoarea idee adevărată: calitatea de membru este bună!!! Este un dar plăcut de la Dumnezeu. Mai mult de cât majoritatea dintre noi realizează ea este o susținătoare a vieții, întărește credința și păstrează bucuria harului lui Dumnezeu pentru noi. Așa că insist ca fiecare dintre voi, insist, șă nu vă excludeți singuri de la această binecuvântare. Să ne rugăm!

 

    Tată ceresc, stau uimit că pot avea privilegiul, oferit de Duhul Sfânt și confirmat de oamenii tăi, că pot avea privilegiul să fiu un păstor la biserica Betleem. Absolut uimitor! Vreau să fiu credincios. Cea mai mare preocupare a mea nu esta ca oamenii mei să atingă un standard, ci să slujesc eu mai bine, ca noi slujitorii să fim la nivelul provocărilor, cu dragoste și fără pic de amărăciune, resentimente sau cinism. Ajută-ne să fim slujitori ai trupului Tău, Betleem, răscumpărat cu sânge. Te-am ruga să ne ajuți să aflăm cine este acest trup și cine ar trebui să mai facă parte din el. În Numele lui Isus m-am rugat. Amin!

…voi, părinților….. creșteți-i în mustrarea și învățătura Domnului

Este o poruncă dată părinților.
Nu învățătorilor de școală duminicală.
Nici nu există o astfel de slujbă în adunare.
Dacă ar fi, ce simplu ar fi fost să fi scris: El a rânduit în biserica, întâi apostoli, apoi…apoi….învățători de copii.
Nici pomeneală.
Slujba învățării copiilor este dată de Domnul părinților, în mod special mamelor.
Ce seamănă omul aceea va secera!
Nimeni nu va secera ce se va ruga să secere.
E o înșelare comună să ignori educația, așteptând totul de la regenerare, de la ”atingerea Duhului”.
Mama și bunica lui Timotei n-au făcut-o.
Această greșeală o fac astăzi în masă mai ales așa zișii carismatici, sau cei de tentă carismatică și mulți din cei influențați de ei.
”Domnul le va schimba inima” zic unii despre propriii copii lăsați de izbeliște în fața jertfelor moabite ale net-ului și tv-ului.
Cu siguranță o va schimba …spre lucrurile semănate.
Nicidecum spre altceva.
Astăzi toată educația este abandonată în seama bisericii.
Biserica s-a transformat însă dintr-un loc al învățării într-unul al show-ului, al divertismentului.
Tinerii merg acolo goi și ies beți, nu hrăniți.
Cercetarea de sine nu face parte din meniul servit de clerul impus de securiști peste turme formate după chipul PCR.
Este o situație de plâns, iar când cineva dă preșul puțin la o parte și iese mirosul, celor care ar fi trebuit  să strige li se face brusc rău.
Ce n-a spus amvonul (rechiziționat de securiști), a spus tastatura.
Și spune.
Nu se poate schimba firea pământească educată să se comporte religios. Eu nu în acest scop scriu.
Nu e nici o pagubă chinul ei.
Nu e slujba nimănui s-o oprească, nu e o slujbă duhovnicească să oprești un om de a se strofoca.
Însă vestirea Adevărului este o slujbă duhovnicească, iar de câte ori un om se întoarce la Domnul, vălul este luat.
Prețuirea Cuvântului, grija de a nu-L călca se numește credință, o virtute disprețuită azi, în lumea flămândă de compromis și înspăimântată de ocară.
Dacă câte unul pe an din cei ce citesc ce scriu, este încurajat și întărit în omul lăuntric ca să nu se aplece sub un jug nedrept, știu că n-am scris degeaba.
Mărit să fie Domnul!

”Cine ucide o carte…” John Milton despre cenzură, 1644

De o săptămână călătorim prin Europa cu soția, ieri ne-am întors, azi ne-am odihnit și acum încep să scriu.
Azi ne-au plecat și musafirii, o familie din USA cu 3 copii drăgălași care au stat o lună la noi.
Povesteam cu ei acum o săptămână că unul din motivele pentru care n-am putut să plec din România sunt cărțile. Celălalt motiv l-am arătat aici.
Rea, bună cum e societatea românească, divizată, învrăjbită, (nu e mult mai rea ca altele), nu i-au murit toți înțelepții, mai apare câte-o carte bună din când în când sau câte o traducere și nu mă pot dezbăra de obiceiul ăsta: să mă las spălat pe creier de boarea răcoritoare a altei gândiri, e ca și cum fac aerisire în dormitor dimineața, mai ies miasmele propriilor gânduri.
John Milton, marele poet și scriitor protestant englez, antiregalist a scris (”o postare” am zice astăzi în vremea blogurilor), un pamflet despre cenzura pe care conducătorii vremii lui propuneau să o reintroducă.
(Citatul e cu albastru, comentariile mele cu roșu.)
”..Deoarece cărţile nu sînt cîtuşi de puţin nişte lucruri moarte, ci cuprind în ele o putere de viaţă, ce le face să fie la fel de active ca şi sufletul care le-a zămislit; ba chiar, asemeni unor fiole, ele păstrează esenţa şi substanţa cea mai pură a cugetului viu care le-a crescut. (Cuvântul lui Dumnezeu (este tot o carte) este viu și lucrător.)
Eu ştiu că ele sînt la fel de vii şi la fel de viguroase în rodnicia lor, precum colţii balaurului din poveste1 fiind semănate, ele se pot preface în oşteni înarmaţi.
Şi totuşi, pe de altă parte, dacă nu se procedează cu băgare de seamă, primejdia de a ucide o carte bună e la fel de mare ca aceea de a ucide un om.
(Deci cine ucide cartea lui Dumnezeu: Biblia, îl ucide din nou pe Hristos, la fel cine o răstălmăcește sau o defaimă, sau o ignoră. Cine cenzurează o carte este ca cel ce-l ucide pe autorul cărții.)
Cine ucide un om, ucide o fiinţă raţională, care este icoana dumnezeirii; dar cine ucide o carte bună, ucide însăşi raţiunea, ucide icoana dumnezeirii, chiar în ochii oamenilor. Sînt destui oameni care fac umbră pămîntului; pe cînd o carte bună este sîngele viu şi preţios al unei minţi viguroase, anume păstrat şi îmbălsămat pentru o viaţă dincolo de viaţa obişnuită.
(Deci Biblia este rodul minții viguroase a lui Dumnezeu pentru viața noastră. Viața lui pentru viața noastră. La fel este un blog sau o carte de memorii sau una autobiografică.)
E adevărat că nici o epocă nu poate reînsufleţi o viaţă, a cărei pierdere nu constituie o pagubă prea mare; dar, adesea, mişcarea de revoluţie a veacurilor nu recuperează pierderea unui adevăr respins la vremea lui, şi a cărui lipsă înrăutăţeşte starea unor naţiuni întregi.
(Milton se exprimă ca toți cărturarii protestanți ai veacului 17: în viziunea urmăririi binelui comun. Datorită destrămării ideii de religie de stat, noi cei din secolul 20, în apelărie și abordările noastre nu mai judecăm așa, ci ne referim în mod personal la unul sau la altul, nu la națiune, ca întreg. Dar e valabil și la persoane: respingerea unui Adevăr duce la înrăutățirea stării acelei persoane.)

Trebuie, de aceea, să avem grijă să nu prigonim strădania vie a oamenilor care urmăresc binele obştescsă nu prăpădim preţioasa viaţă omenească, păstrată şi înmagazinată în cărţi; pentru că, după cum se vede, s-ar putea săvîrşi un soi de homicid, care duce uneori la martiraj, ba chiar, dacă este suprimată întreaga ediţie, la un fel de masacru, a cărui săvîrşire nu se rezumă la uciderea unei vieţi elementare, ci stîrpeşte şi chintesenta2 eterică, respiraţia raţiunii însăşi,ucide mai degrabă o fiinţă nemuritoare, decît o viaţă obişnuită.
(Practic, cine scrie își înmagazinează viața în cărți și va putea fi de folos generației de după el. Cine cenzurează cartea îl ucide pe autor.)
Dar, ca să nu fiu învinuit că aş promova dezmăţul, combătînd controlul, –mă voi osteni să fac o incursiune în istorie, pentru a arăta ce-măsuri au întreprins faimoasele republici din vechime împotrivă dezmăţului şi voi ajunge pînă-n zilele noastre, cînd ideea cenzurii a ieşit pe furis din tribunalele Inchiziţiei, a fost prinsă în zbor de prelaţi şi i-a molipsit chiar pe unii dintre presbiterienii noştri. […]
Şi pentru că s-ar putea ca unii să vă convingă că aceste argumente în legătură cu descurajarea pe care decretul dumneavoastră, onoraţi membri ai Camerei Lorzilor şi ai Camerei Comunelor, ar sădi-o în rîndurile cărturarilor, nu sînt decît nişte flori retorice, lipsite de obiect, vă voi spune ce am văzut şi ce am auzit în alte ţări, unde această inchiziţie domneşte tiranic ; am avut cinstea să-i frecventez pe învăţaţii de-acolo, care mă socoteau fericit de a mă fi născut într-o ţară a libertăţii filozofice, cum îşi închipuiau ei că este Anglia, (deși în realitate nu era, Milton fiind prigonit, la fel Bunyan și alți ”independenți”)-pe cînd ei înşişi nu făceau decît să se plîngă de condiţia servilă la care fusese redusă ştiinţa în ţara lor ; această condiţie a întunecat strălucirea minţilor italiene şi a făcut ca, în tara lor, să nu se scrie, de ani de zile, nimic altceva decît o literatură bombastică şi linguşitoare.
L-am vizitat şi l-am cunoscut acolo pe vestitul Galileu, ajuns, la bătrîneţe, prizonierul Inchiziţiei, din pricină că, în materie de astronomie, gîndea altfel decît cenzorii franciscani şi dominicani….”
1 Aluzie la povestea mitologică a lui Iason, care. urmînd povaţa Medeei, a semănat colţii unui balaur, din care au răsărit apoi oşteni înarmaţi.
2. Chintesenţa: sau a cincea esenţă, este o noţiune împrumutată de Milton de la Aristotel şi de la alţi filozofi antici, care credeau tn existenţa unui al cincilea element, „eteric“, pe lîngă cele patru cunoscute în antichitate.
Citat din Areopagitica, John Milton, scrieri alese, Editura de stat pentru literatură și artă 1959. pag 183

 

 

 Este Dumnezeu narcisist?

Autor: John Piper  |

    Am început cu creaţia şi tot ce a făcut Dumnezeu pentru gloria Lui, ne-am uitat la cruce în mijlocul creaţiei, care a fost şi ea pentru gloria Lui, iar acum mergem la sfârşitul istoriei şi vreau să vedeţi cum descrie Pavel motivul pentru care Isus va veni înapoi. Mă întreb ce aţi răspunde la întrebarea: De ce va reveni Isus? Care ar fi răspunsul vostru? Cred că Hristos va reveni pentru că Biblia a profeţit lucrul acesta. A venit prima dată să ne mântuiască de păcate, iar când va veni din nou vine ca Rege victorios să aducă judecată. Va veni înapoi pentru ai Săi, pentru cei răscumpăraţi, pentru cei ce au ales să-L urmeze pe El. Va veni pentru a întemeia un pământ nou şi un cer nou, pentru că a promis lucrul acesta. Am să vă citesc răspunsul fundamental al lui Pavel. 2 Tesaloniceni 1:9-10: „Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire de toţi cei ce vor fi crezut.” Venirea lui Isus va fi pentru a fi proslăvit şi pentru a fi privit cu uimire. Dacă aş veni în locul acesta, după o anumită întârziere, şi aş spune că motivul pentru care am venit este pentru ca voi să vă uimiţi de mine şi pentru ca voi să mă proslăviţi, am venit să fiu proslăvit în seara aceasta, am venit pentru ca voi să fiţi uimiţi în seara aceasta, sper că toţi v-aţi ridica şi aţi pleca în semn de protest, sau aţi sta până s-ar termina gluma. Dar nu-i o glumă ceea ce spune în 2 Tesaloniceni, nu-i aşa? Isus va veni înapoi ca să fim uimiţi. Acesta este motivul pentru care va veni! Deci nu am putem spune că e narcisist? Când vorbim despre preocuparea Lui cu însăşi gloria Lui, nu ne face să ne gândim că e un grandoman pe care nimeni n-ar putea, sub nici o formă, să-L admire? Nu-i o întrebare pe care nu şi-a pus-o nimeni vreodată.

    Am adus o pagină din ziarul „London Financial Times” de acum doi ani când am fost acolo şi am dat peste articolul acesta, scris de Michael Prowse şi vreau să vă citesc primul paragraf ca să vedeţi că sunt oameni, mulţi oameni care când citesc Biblia sunt total dezinteresaţi de ceea ce am spus în ultimele 30 de minute. În mod special preocuparea lui Dumnezeu cu însăşi gloria Lui și ținta lui Hristos de a-Şi înălţa propriul Nume! Mulţumesc, dar nu vreau să am de a face cu un asemenea dumnezeu! Vreau un dumnezeu al dragostei. Ascultaţi ce spune şi înţelegeţi că nu e o ilustraţie inventată de mine pentru a crea atmosferă. Michael Prowse, un om care scrie adesea articole pentru „London Financial Times” a spus aşa, „Închinarea este un aspect al religie pe care l-am găsit greu de înţeles. Să spunem că acceptăm o fiinţă omnipotentă, care pentru anumite motive a decis să creeze prin puterea Lui Însuşi. De ce ar aștepta ca noi să ne închinăm Lui? N-am cerut să fim creaţi, vieţile noastre de multe ori sunt tulburate. Mândria umană tânjeşte după adorare şi omagiu, dar caracterul moral al unui dumnezeu n-ar putea avea defecte. De ce atâţia oameni sunt pe genunchi în fiecare duminică? Frământările acestea şi cititul prea multor cărţi scrise de Burton Russell m-au făcut să resping religia în adolescenţă.” Omul acesta, ca adolescent, avea gândurile pe care vi le-am împărtăşit, nu i-a plăcut ce auzea şi mă întreb cum gândiţi voi? Discuţii ca aceasta despre preamărirea lui Hristos şi propria dorinţă a lui Dumnezeu de a fi proslăvit, l-au înstrăinat total! Pentru că nu a putut concepe cum ar putea fi din dragoste şi aceasta nu-i o întrebare rea. Cum poate fi vorba de dragoste când vrea să Îşi înalţe propriul Nume? Cum poate John Piper să stea în faţa oricui să spună că cea mai mare virtute a lui Dumnezeu este înălţarea propriului Lui Nume şi este cea mai rafinată demonstraţie a dragostei Lui? Cum poate vorbi în felul acesta? Despre aceasta vreau să vorbesc în seara aceasta pentru a prezenta o soluţie pentru problema aceasta. Vreau să prezint soluţia în seara aceasta înainte de a încheia.

    Cum poate fi vorba de dragoste când Dumnezeu Îşi înalţă propriul Nume? C.S. Lewis, nu ştiu dacă aţi citit cărţile lui, Cronicile din Narnia, Creştinismul redus la esenţe, la un punct din viaţa voastră trebuie să citiți cărțile lui C. S. Lewis. Nu a fost un om perfect, dar a scris lucruri uimitoare. Viaţa mea a fost total transformată prin ceea ce a spus el. C.S. Lewis spune în cartea lui „Meditaţii la Psalmi”, că la 29 de ani când a citit Psalmii, era aproape convertit, dar nu era creştin încă, atunci când a citit cuvintele acestea inspirate de Dumnezeu care spuneau, „Slavă Domnului! Slavă Domnului! Slavă Domnului!” în toţi Psalmii. Am crezut că era ca o bătrână care așteaptă complimente. La fel a crezut şi Michael Prowse. De ce Dumnezeu spune mereu şi mereu „Lăudaţi-Mă, lăudaţi-Mă?” Dacă eu aş face aşa ceva, aţi crede să sunt nebun şi aţi pleca. Dar când Dumnezeu face lucrul acesta…? De ce nu-i nebun şi de ce n-ar trebui să-L părăsim? De ce nu putem tolera lucrul acesta decât în contextul dragostei lui Dumnezeu pentru noi? Mai întâi voi prezenta soluţia, iar apoi am să vă rog să deschideţi Bibliile dacă le aveţi, la Ioan 11. Soluţia este următoarea. Nu m-au întrebat ce să scrie pe tricouri acum câteva luni în urmă, dar au făcut o treabă excelentă, dar poate tricourile ar arăta cam aşa acum, „Dumnezeu este glorificat în tine, atunci când tu eşti satisfăcut în El.” Acesta este scopul principal al acestor sesiuni pe care le avem împreună. „Dumnezeu este glorificat în tine, atunci când tu eşti satisfăcut în El.”

    Vreau să mă opresc şi să spun ceva despre cuvântul „glorificat.” Am cântat un cântec care spunea „Fii mărit!” La ce vă gândiţi când spuneţi, „Doamne, fii mărit prin viaţa mea?” Vă gândiţi la ceea ce face un microscop sau la un telescop? În limba engleză, cuvântul „amplificare” defineşte funcţia microscopului, dar şi a telescopului. Nu-i ciudat? Pentru că îndeplinesc funcţii opuse! Dar spunem că amplificăm în ambele cazuri! Care-i diferenţa? Microscopul ia lucruri foarte mici şi le face să pară mai mari decât sunt. Telescopul ia lucruri foarte mari care par mici ochiului nostru şi le prezintă cum sunt ele în realitate. Sunteţi de acord cu definiţia aceasta? Aceasta este diferenţa dintre un microscop şi un telescop. Deci care dintre ele eşti tu pentru Dumnezeu? Când cânt „Mărire Domnului! Sunt un microscop!” Aceasta este o blasfemie! Săracul Dumnezeu e atât de mic, cât un atom, cât un microb, o moleculă şi am să-L fac să pară mai mare decât e. Aceasta este o blasfemie dacă la asta te referi când Îl „măreşti.” Dar dacă spui că eşti un telescop, poate nu unul puternic, dar vreau să privesc înspre Univers, spre galaxii, spre stele. Oamenii poate privesc şi ei şi spun, „Da, cred că Dumnezeu e o fărâmă mică în cer.” Dar Dumnezeu nu are nici un fel de semnificaţie în viaţa lor, dar recunosc că El e o pată mică. Iar atunci când iei tu telescopul vieții tale şi îi laşi să privească, atunci spun, „N-am realizat cine e Dumnezeu cu adevărat!” La asta ar trebui să ne referim atunci când spunem că Îl mărim pe El, deci vreau să vorbesc despre glorificarea lui Dumnezeu. Dumnezeu este glorificat în tine atunci când tu eşti satisfăcut în El. Prezentaţi-L pe Dumnezeu în toate perfecţiunea şi maiestatea Lui.

    Haideţi să ne uităm în Biblie în următoarele minute înainte de a încheia. În Ioan 11 vorbeşte despre Maria, Marta şi boala lui Lazăr care mai apoi a murit şi de felul în care l-au chemat pe Isus. Am să citesc primele şase versete din Ioan 11. „Un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav. Maria era aceea care a uns pe Domnul cu mir şi I-a şters picioarele cu părul ei, şi Lazăr cel bolnar era fratele ei.” Deci era o relaţie specială între Isus şi cele două surori. Citesc versetul 3, „Surorile au trimis la Isus să-I spună: ‘Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.’” Aici este cuvântul cheie „cel pe care-l iubeşti.” Vreu să descoperim cum zelul lui Dumnezeu pentru slava Lui poate fi plin de iubire. Pentru că mulţi oameni nu văd iubire în zelul acesta al lui Dumnezeu. „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Versetul 4, „Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu.” Deci ne sunt prezentate dragostea lui Dumnezeu şi slava Lui şi vreau să ştiu cum sunt legate una de alta. Acesta este scopul mesajului din seara aceasta. Care este legătura dintre slava lui Dumnezeu şi dorinţa noastră de a fi fericiţi şi iubiţi? „Ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea. Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.” Din nou subliniază lucrul acesta. În versetul următor, nu ştiu ce traducere aveţi, poate sună diferit în Biblia voastră, dar spune aşa, citesc din nou versetul 5. „Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. Deci când a auzit că Lazăr este bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era.” Înţelegeţi lucrul acesta? Nu. Nu are nici un sens. Haideți să vedem de ce nu are nici un sens. „Isuse, chair îi iubeşti?” „Da, îi iubesc cu adevărat!” „Lazăr e bolnav şi va muri, deci vino repede!” „Pentru că îi iubesc, de aceea voi mai sta aici încă două zile şi îl voi lăsa să moară.” Nu există decât o singură explicaţie cu privire la lucrul acesta şi ne-o oferă în versetul 4. „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu.” Isus a considerat mai important să arăte lui Lazăr, Mariei şi Martei slava lui Dumnezeu, decât să-l ţină în viaţă pe Lazăr. L-a lăsat să treacă prin moarte şi săracul om trebuie să moară de două ori acum. L-a lăsat să treacă prin groaza morţii, prin jalea acestor femei şi spune că a făcut-o din dragoste.

    În biserica noastră mulţi oameni suferă în clipa aceasta. Avem multă suferinţă în biserica noastră. Şi poate unii dintre voi faceţi parte din familiile care suferă. Sunt atât de mulţumitor că fac parte dintr-o biserică ce înţelege că dragostea lui Dumnezeu nu se îndepărtează de la noi atunci când trecem prin suferinţă. Dumnezeu demonstrează mai multă dragoste prin faptul că ne arată slava Lui decât să ne scutească de suferinţă. Ne apropiem tot mai mult de soluţie. Ce v-ar satisface sufletul cel mai mult? Dacă Dumnezeu ar refuza să vă dea satisfacţia aceasta, ar însemna că nu vă iubeşte. Ce v-ar satisface sufletul în modul cel mai profund şi pentru cea mai lungă perioadă de timp? Dacă Dumnezeu nu vă împlineşte nevoia aceasta, atunci înseamnă că nu vă iubeşte. Raspnsul este: pe El Însuşi. Dumnezeu este singura Fiinţă din Univers care poate oferi darul cel mai preţios, adică pe Sine Însuşi. Dacă ar înlocui lucrul acesta cu orice altceva, ca dar pentru satisfacţia eternă a sufletului vostru, nu ar fi un Dumnezeu iubitor pentru că nu v-ar aduce satisfacţia eternă sufletului vostru! Dacă m-aş oferi pe mine însumi pentru satisfacţia sufletului vostru, nu ar fi un act al iubirii mele. Dacă eu vă iubesc cu adevărat, atunci trebuie să vă îndrept spre El ca satisfacţie a sufletului vostru.

    Haideţi să mergem în Ioan 17, iar apoi voi încheia. Bănuiesc că sunteţi de acord cu mine că Ioan 17, tot capitolul este rugăciunea lui Isus, o rugăciune plină de dragoste. Pentru că tot ce a făcut Isus, a făcut din dragoste pentru voi, şi în versetul 20 se roagă. „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” Se roagă în rugăciunea aceasta pentru toţi credincioşii din locul acesta. Mi se pare incredibil de uimitor! Pot citi rugăciunile pe care le-a rostit Isus pentru mine. Priviţi cum se roagă în versetele 1-5. „Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău.” S-a rugat pentru mine într-un mod ciudat! Primul lucrul pe care îl cere în rugăciune pentru mine, este ca El să fie proslăvit! E foarte ciudat! „Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care i i-ai dat Tu.” Ce este viaţa veşnică din versetul 3? „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” Deci spune de două ori, proslăvește-Mă, dă-le viaţa veşnică, ceea ce înseamnă să Mă cunoască, iar apoi în versetul 4 spune, „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată proslaveste-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.” E un mod foarte ciudat de a te ruga atunci când te rogi pentru alţii. Nu-i aşa? Vreau să fiţi uluiţi în mintea voastră. Credem că Îl înţelegem pe Isus şi Îl cunoaștem pe acest Om şi Dumnezeu glorios Isus Hristos. Primele trei cereri în rugăciune sunt: prosleveste-Mă, dă-le viaţa veşnică, ceea ce înseamnă să mă cunoască pe Mine, iar în final proslăvește-Mă din nou! Cum este aceasta o rugăciune pentru voi? Dacă nu puteţi răspunde la întrebarea aceasta la sfârşitul week-end-ului, înseamnă că am eşuat. Ni se dă răspunsul în versetul 24.

    „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea.” Isus Îl roagă pe Tatăl să nu fie lăsat în mormânt, cu toate rănile pe care le-aţi văzut în „Patimile lui Isus Hristos.” Cât de brutal, cât de dureros şi de câtă lipsă de respect a avut parte Fiul lui Dumnezeu. Deci El s-a rugat, „Tată, nu mă lasa în starea aceasta. Ridică-Mă din mormânt plin de glorie, slavă şi cinste supremă!” De ce? Pentru ca poporul Meu să vadă ceva glorios! Să admire, să savureze şi să fie satisfăcuți prin lucrul acesta. Unul dintre motivele pentru care nu putem să-L vedem şi să-L simţim pe Dumnezeu este că în America, în zilele noastre, am redefinit dragostea şi ceea ce înseamnă să fii iubit Să fii iubit înseamnă să fii în centrul atenţie, să te simţi bine, oamenii să vorbească de calităţile şi îndemânările tale, să vorbească despre felul în care arăţi şi să se facă mare caz de tine. Mami, tati, prieteni, profesori, vă rog, scoateţi-mă pe mine în evindență şi mă voi simţi iubit! Atâta timp cât gândim în felul acesta, nu ştim ce înseamnă dragostea. De aceea când încercaţi să aplicaţi aceeaşi gândire cu privire la Dumnezeu, nu merge. Nu-i de mirare că atunci nu pare a fi un Dumnezeu iubitor, când se înalţă pe Sine Însuşi, ca în versetele 1-5. Isus spune, „Sunt aici pe cruce, şi sper că vă veţi bucura să mă vedeţi şi să fiţi cu Mine în veci de veci.” Dragostea nu înseamnă a scoate în evidenţă pe cineva, ci a face ceea ce trebuie să faci, chiar dacă te costă enorm de mult pe tine, pentru ca ei să fie împliniţi pe veci, adică să-L aibă pe Dumnezeu. Dragostea înseamnă a face orice pentru a fermeca pe cineva cu ceea ce-l va face fericit pentru totdeauna. Raiul nu-i o sală cu oglinzi în care să-ți privești chipul.

    Testaţi-vă şi vedeţi, dacă momentele cele mai satisfăcătoare, nu mă refer la bucuriile care trec, mă refer la cele mai adânci şi profunde momente de bucurie, nu sunt acele momentele în care uitaţi de voi înşivă şi experimentaţi ceva magnific? Pentru câteva momente, îţi inundă toate simţurile şi pur şi simplu uiţi cine eşti şi este copleşitor uneori. În drum spre şcoală anul trecut, mă uitam la răsăritul de soare, cerul era albastru şi norii pufoşi, era atât de frumos şi se vedeau tot felul de culori pe cer. Era atât de frumos, încât am început să mă rog instantaneu. Într-o zi eram pe plajă şi mă uitam la ocean şi am realizat cât de minunat este Dumnezeu. Mă uitam cât de mare e oceanul, am simţit nisipul sub picioare şi briza oceanului pe faţă şi am fost uimit. Când merg în Carolina de Nord, pe drum când văd munţii cum apar dintr-o dată, rămân fără cuvinte. Eram pe munte în nordul Spaniei şi mă uitam la munţii din prejur şi am realizat ce frumos era. Azi am mers afară şi soarele era după un nor şi razele se răsfrângeau. Parcă Dumnezeu era în spatele norului. De fiecare dată când privesc în sus la stele, de fiecare dată am o experienţă incredibilă. Te simţi atât de mic şi realizezi că Dumnezeul care a creat tot Universul, m-a creat şi pe mine. Aveţi tot felul de pilde de felul acesta în vieţile voastre şi le puteţi împărtăşi cu cei necredincioşi. De ce ne uităm la mondiale, de ce ne uităm la campionatele olimpice? De ce vizităm Marele Canion? De ce mergem în Alpi? De ce mergem la ocean? De ce vrem să fim aproape de frumuseţea şi măreţia naturii şi excelența ce ne înconjoară? Pentru că pentru aceasta am fost creaţi. Nu am fost făcuţi să privim în oglindă. Am fost creaţi pentru a sta în faţa frumuseţii infinite ce ne poate satisface sufletele. Imaginaţi-vă lucrul vostru preferat, orice lucru uman. Mie îmi place gimnastica şi când mă uit la jocurile olimpice, nu-mi vine să cred ce exerciţii pot face la sol. Triplă săritură cu spatele de pe loc! Este imposibil! Când văd aşa ceva, în special când aterizează perfect, folosesc un limbaj religios şi spun, Slavă Domnului! Dacă citiţi ziarele în timpul campionatelor mondiale, veţi vedea limbajul religios pe toate paginile. Pentru că este atât de incredibil, încât trebuie să folosească aceleaşi cuvinte pe care le adresăm lui Dumnezeu. Ştiţi de ce îngăduie Dumnezeu asemenea lucruri? Sunt mici pilde în care ne arată cum ar fi dacă am experimenta versetul 24. „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea.”

    I-am scris o scrisoare lui Michael Prowse şi nu urăsc oamenii ca el. L-am căutat pe internet şi am găsit emailul lui şi i-am scris gândurile pe care vi le-am împărtăşit. I-am scris, „Domnule Prowse, înţeleg de ce ca adolescent ţi-ai schimbat părerea despre Dumnezeu. Ţi se pare că e un grandoman, se proslăveşte pe Sine Însuşi şi cere oamenilor lauda lor. Dar te-ai gândit vreodată că Dumnezeu e incredibil de frumos? Nu poate schimba lucrul acesta. E zdruncinător şi incredibil de frumos, de aceea dacă s-ar „preface” şi s-ar ascunde în umilință, ar însemna că mă urăşte. El trebuie să mi se arate şi trebuie să lucreze în inima mea să pună dorinţa să tânjesc după El.” Deci ceea ce trebuie să facem acum la încheiere, este să lucrăm la inimile noastre ca să nu mai respingem autoritatea Lui. Să nu interpretăm greșit puterea Lui, înţelepciunea Lui, dreptatea Lui, dragostea Lui, harul Lui. Şi să înţelegem că motivul pentru care ni se prezintă în modul acesta în care se proslăveşte pe El Însuşi, este pentru că El este singura realitate care ne poate satisface inimile noastre.

    Deci închei în seara aceasta, fac un sumar şi vă spun despre ce vom discuta mâine dimineaţă. Dumnezeu, în mod radical este în centrul Universului, şi are pasiune pentru slava Lui. Nu pare a fi iubitor, dar El este slăvit atunci când noi suntem satisfăcuţi în El. Deci inima mea de adolescent de 15 ani cu acnee pe faţă, iar acum cu sudoare pe frunte, tânjește şi tânjesc după fericire! Vreau să fiu fericit! Fie că eşti adolescent sau ai 58 de ani, vrem să fim fericiți! Nu vreau să dureze 8000 de ani, iar apoi să se sfârşească! Nu-mi oferiţi nimic altceva, decât bucurie perfectă ce dăinuie pentru totdeauna! Ştiu că Dumnezeu vrea să fie slăvit în viaţa mea şi înţeleg că dorinţa mea de a fi fericit şi dorinţa Lui de a fi slăvit nu se contrazic. Cele două se unesc într-un act de închinare, în timp ce eu sunt fericit în El. Deci voi vorbi mâine dimineaţă despre implicaţiile incredibile pe care le are lucrul acesta. Dacă este adevărat că Dumnezeu este slăvit în mine atunci când eu sunt satisfăcut în El, atunci slujba mea este să caut fericirea şi să nu las nimic să-mi stea în cale.

 

    Tată din ceruri, mă rog să faci o lucrare profundă, îndepărtând orice obstacol din calea satisfacţiei noastre în Tine, mai presus de orice alt lucru, în Numele lui Isus. Amin.

CUM ÎNȚELEGI TU CRUCEA LUI HRISTOS? – PR. IOSIF TRIFA

Praznicul Înălțării Sfintei Cruci este amintirea zilei când Împărăteasa Elena a aflat Sfânta Cruce pe care fusese răstignit Mântuitorul și a dus-o la Ierusalim unde patriarhul Macarie a înălțat-o în mijlocul bisericii ca să o poate vedea mulțimea poporului ce venise să i se închine.

Ca și pe celelalte praznice, biserica a rânduit și pe acesta să culegem învățături sufletești din el. Creștinilor! Să luăm aminte că noi nu înțelegem Crucea Mântuitorului așa cum trebuie. De câte ori vedem semnul sfintei cruci, de câte ori facem semnul sfintei cruci, trebuie să ne gândim la două lucruri:

Întâia dată trebuie să ne dăm seama că Hristos nu s-a răstignit pe cruce numai «pentru păcatul lui Adam și mântuirea lumii», ci Hristos s-a răstignit pentru mine și tine cititorule, pentru păcatele mele și ale tale. Noi trebuie să simțim că păcatul ne apasă, ne sugrumă, ne doboară la picioarele Crucii ca să strigăm: «mântuieşte-ne, scapă-ne Doamne Iisuse că pierim». Numai simțind mai întâi greutatea păcatelor noastre, vom simți apoi darul Crucii lui Iisus, care prin Jertfa Lui ne iartă osânda și ne face fiii lui Dumnezeu. Nu este pe acest pământ o învățătură mai minunată decâ aceasta: că Iisus s-a răstignit pentru păcatele mele și ale tale. Nu este în această lume o veste mai de bucurie decât aceasta: că Hristos ne-a şters pedeapsa și ne-a făcut fiii lui Dumnezeu.

Apoi, după ce ai înțeles că Hristos a murit pe cruce pentru tine și iertarea ta, trebuie să te pui cu totul în slujba Lui, precum învață și apostolul Pavel: «Voi nu mai sunteți ai voștri, căci ați fost răscumpărați cu un preț mare» (I Corint. 6, 19). Dacă Crucea și Jertfa lui Iisus te-a scăpat de la pieire, apoi tu trebuie să fii averea Celui răstignit. Mâinile tale, picioarele, ochii, vorbele, banii, averile și toate lucrurile tale trebuie să le pui în slujba Lui.

Aceasta este înțelegerea cea adevărată a Crucii Mântuitorului și numai această înțelegere îți dă ție cititorule puterea și tăria să ieși din păcat și să te faci un creștin adevărat. Ai tu această înțelegere a Crucii lui Iisus? Dacă n-o ai în zadar pui semnul crucii deasupra pe casa ta, iar înăuntru în casă trăiești cu păcatul; în zadar îţi faci semnul crucii pe dinafară, iar pe dinăuntru inima ta stă încărcată de păcate. Noi românii ţinem foarte mult la semnul sfintei cruci şi bine facem, pentru că Crucea este temelia mântuirii noastre. Numai că ăsta-i răul, că faptele oamenilor nu se potrivesc cu mulțimea crucilor de prin satele și orașele noastre. Semnul crucii trebuie să însemne dragostea, iubirea, pacea și biruința Evangheliei lui Hristos în mijlocul oamenilor.

Uitați-vă în chipul de mai sus cum se vede la picioarele crucii șarpele, adică diavolul biruit și omorât. Asta înseamnă că cel ce trăiește în numele Crucii lui Hristos a biruit pe diavolul și voile lui.

Cel ce trăiește cu păcatul, adică cu voile diavolului, acela n-a cunoscut puterea Crucii și n-a primit din darul ce-l dă Jertfa lui Iisus de pe Cruce.

Ai primit tu cititorule acest dar al Crucii ca să te mântui, sau stăruiești mereu în păcate și cu păcatele tale bați mereu cuie în mâinile și picioarele Mântuitorului Hristos?

Preot Iosif Trifa, Revista „Lumina satelor”, anul 1923, nr. 37, pag. 3

ÎN FIECARE ZI… – TRAIAN DORZ

Cum binecuvântările lui Dumnezeu se înnoiesc pentru fiecare dintre noi în fiecare zi, tot așa și sufletele noastre ar trebui să caute a-L binecuvânta pe El în fiecare zi într-un fel mereu ca nou.

Cum fiecare ivit de zori e frumos și cum fiecare răsărit de soare e altfel, și cum în fiecare dimineață este tot mai proaspătă și mai minunată Fața lui Dumnezeu, venind către noi, tot așa ar trebui să fie și fața noastră, mergând către El. Ieșind în întâmpinarea Domnului în fiecare zori de ziuă, cum spune psalmistul când zice: „O iau înaintea zorilor și strig…”, tot astfel și noi ar trebui să ne sculăm dis-de-dimineață în fiecare zi și cu o nouă binecuvântare pentru Dumnezeu să-L slăvim, închinându-ne Lui. Să-L slăvim pentru încă o noapte care a trecut în pace și din care am scăpat cu viață. Și să ne închinăm Lui pentru o nouă zi, care ar putea să ne fie ultima pe pământ.

Cu cât trec tot mai multe din zilele noastre și ne rămân tot mai puține din ele înainte, cu atâta ar trebui să avem mai multă grijă ca în fiecare zi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu mai frumos, mai stăruitor și mai rodnic. Cu cât se înmulțesc față de noi dovezile bunătății și răbdării lui Dumnezeu, cu atâta mireasma mulțumirii și a laudei ar trebui să se înalțe mai curată de la noi către El.

Cum pâinea și apa pe care ni le dă Dumnezeu în fiecare zi se înnoiesc față de noi, tot așa ar trebui și mulțumirea noastră față de El. Cum aerul și lumina Lui se primenesc mereu – așa și cântarea și laudele noastre. Cum puterea și viața le primim zilnic și neîncetat prin atenția Lui față de noi, tot așa de normal ar trebui să I se înalțe din partea noastră binecuvântările unei vieți aducătoare nu numai de rugăciuni și de cântări, ci mai ales de trăiri și de roade care să-L bucure pe Dumnezeu în fiecare zi și în fiecare clipă. În acest fel părtășia dintre noi și Dumnezeu ar fi deplină, iar schimbul de binecuvântări ar fi fericit. În felul acesta noi n-am rămânea mereu tot mai datori și tot mai vinovați, primind neîncetat și nemaiîntorcând nimic Celui căruia Îi suntem în fiecare zi tot mai îndatorați.

Sufletul meu și fiul meu, nu-ți uita această mare datorie de a binecuvânta pe Dumnezeul tău în fiecare zi, străduindu-te să faci ceva cu care să-L bucuri și tu pe Dumnezeu!

Ziua în care n-ai făcut niciun bine nimănui, să știi că este o zi pierdută pentru tine. Ziua în care n-ai înălțat Domnului nicio binecuvântare, este o zi nefericită și întunecată. Ziua în care nu I-ai făcut nicio bucurie lui Hristos, prin ceva izvorât de la tine, este o zi pe care ai pierdut-o pe totdeauna.

Sufletul meu și fiul meu, n-ar trebui să uiți niciodată acest lucru, ci să te străduiești neîncetat ca în fiecare zi să-ți înnoiești și tu măcar cu ceva binecuvântarea față de El, cum are El grjă de aceasta față de tine!

Ia pildă de la marii tăi înaintași care au lăsat pe pământul acesta niște urma atât de luminoase și niște fapte atât de mari, prin care Numele lui Dumnezeu este binecuvântat totdeauna și până în veci. Ia pildă și deprinde-te și tu să gândești și să te lupți în așa fel, încât nu numai prin cuvintele tale, ci mai ales prin roadele vieții tale frumoase, să-L binecuvântezi în chip vrednic pe Marele tău Dumnezeu și Binefăcător Iisus Hristos, în fiecare zi din viața ta și până în veci.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor

 

IN SULUL CĂRȚII ESTE SCRIS DESPRE MINE – IOAN MARINI

Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! (Psalm 40, 7-8)

Mântuitorul celor păcătoși

De ce a venit Domnul Iisus?

Răspuns: Tatăl L-a trimis. Și L-a trimis pentru a mântui o lume pierdută și lipsită de orice sprijin și ajutor. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16).

În psalmul 40, 6-10 este arătat scopul venirii Lui prin cuvintele: Tu nu dorești nici jertfă, nici dar de mâncare, ci mi-ai străpuns urechile; nu ceri nici ardere de tot, nici jertfă de ispășire. Atunci am zis: iată-mă că viu! În sulul cărții este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule. Vestesc îndurarea Ta, în adunarea cea mare; iată că nu-mi închid buzele. Tu știi lucrul acesta, Doamne! Nu țiu în inima mea îndurarea Ta, ci vestesc adevărul Tău și mântuirea Ta și nu ascund bunătatea și credincioșia Ta în adunarea cea mare (Psalm 40, 6-10).

Pilda cu Păstorul cel Bun dezvăluie în chip deosebit scopul pentru care a venit El; să caute oaia pierdută, sufletele pierdute:  N-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți ci pe cei păcătoși… Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut (Luca 19, 10).

Lucrul acesta s-a îndeplinit. Evanghelia ne arată în chip minunat cum mulți păcătoși pierduți au fost mântuiți de Domnul Iisus, primind iertarea păcatelor și o viață nouă.

Ființa Lui dulce și plină de dragoste – cerul gurii Lui e numai dulceață și toată ființa Lui e plină de farmec (Cântarea Cântărilor 5, 6) atrage pe cei părăsiți și necăjiți, pe toți cei ce suferă, pe cei păcătoși și pierduți. Astfel au venit la El pentru a afla iertarea de păcate femeia păcătoasă, Zacheu și alții mulți asemenea lor, care fiind neliniștiți de păcatele și viața lor întunecată, au aflat în El pe Mântuitorul sufletelor lor. Bunătatea și dragostea Lui i-au făcut să se încreadă în El și încrederea aceasta le-a adus izbăvirea fiindcă, de demult se spusese, că oricine crede în El, nu va fi dat de rușine și cine s-a încrezut în El, într-adevăr că n-a fost rușinat.

Și ceea ce a fost cu aceștia la început, s- a petrecut și se petrece cu mii în decursul veacurilor, până când Domnul va veni din nou. Dragostea Domnului Hristos atrage și va atrage mereu păcătoșii la El, pentru a fi mântuiți și scăpați pentru totdeauna de păcatele lor.

Biruitorul cel rău

Scopul arătării Domnului Hristos era apoi restatornicirea lucrurilor, instaurarea păcii lui Dumnezeu tulburate de păcat și de stăpânirea satanei.

Astfel El a venit să nimicească lucrările diavolului, cum spune Ioan (epistola I 3, 8): să nimicească pe însuși diavolul, ce are puterea morții și ține în robie pe oameni (Evrei 2, 14).

El a dat astfel lupta cu Stăpânitorul lumii și l-a biruit. Nu peste multă vreme el va fi înlăturat și apoi judecat și aruncat în iazul cu foc. Până atunci el este încă slobod, dar cei aleși și credincioși, împotriva cărora luptă, îl biruie prin puterea Celui ce l-a biruit pe totdeauna.

Ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte (Apocalipsa 12, 11).

Mireasa Mielului

Dar după ce își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor (Isaia 53, 10-11).

Aceasta este Biserica Domnului pe care a câștigat-o cu însuși scump sângele Său (Faptele Apostolilor 20, 28). Acesta este norodul Lui care trebuie să fie plin de râvnă pentru fapte bune (Tit 2, 11-14). Aceasta este seminția aleasă, preoția împărătească, neamul sfânt, poporul pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestească puterile minunate ale Aceluia care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (I Petru 2, 9).

În ziua cinzecimii a luat chip văzut ceea ce până aici era o taină ascunsă în inima lui Dumnezeu: Biserica – Mireasa  Mielului. Când Duhul Sfânt a venit în lume. El a dat o formă, a închegat ceea ce se născuse prin Lucrarea Fiului. Apostolul Pavel a primit descoperiri deosebite în privința tainei Bisericii pe care o arată în chip tainic ca mireasa lui Hristos. Apostolul Petru arată că fiecare credincios este o piatră din clădirea duhovnicească a trupului lui Hristos, din clădirea duhovnicească – templul lui – Casa lui Dumnezeu – (I Petru 2, 5).

Viața acestor „pietre” – moarte și nesimțitoare altădată, iar acum vii și roditoare, este Hristos. Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine are viața veșnică. Eu am venit ca oile Mele să aibe viață din plin. (Ioan 10, 10).

Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de mine, nu puteți face nimic (Ioan 15, 5).

Cel care aduce această viață a lui Hristos în noi este Duhul Sfânt (Ioan 7, 37-39), precum a făgăduit și în alt loc (Ioan 14, 17) că vă voi trimite pe Duhul Sfânt care va fi cu voi și în voi (Ioan 14, 17).

Plinătatea Lui

Această plinătate cuprinsă în cuvintele: Hristos în voi nădejdea slavei, s-a arătat mult în veacurile primare… dar ea nu este cu totul în lipsă nici în timpurile din urmă… În ciuda tuturor căderilor, a răcelii din biserică, a crizelor și greutăților de tot felul, Dumnezeu a făcut să renască din nou un creștinism – prin mișcările religioase și setea sufletelor după plinătatea Duhului, face ca Harul Lui să se poată arăta și lucra din nou în mijlocul nostru.

Acest har lucrează azi în inimile smerite în adunările mici, de frați în toți aceia care L-au primit pe Domnul Iisus, ca Mântuitor al lor, prin credință.

Rodul muncii sufletului Său

În curând El va veni din nou. Și atunci snopii roadelor bogate se vor strânge în mijlocul cântecelor de bucurie a mii de mii de îngeri. Rodul muncii sufletului Său, despre care a scris Isaia va umplea cu îmbelșugare cerul care se pregătește de mult așteptându-și oaspeții, copii și moștenitorii.

Iubite cititorule, vei fi și tu acolo între aceștia? Dacă vrei să fii acolo, dacă vrei să te bucuri de răsplata moștenirii, pe care Domnul Hristos o va aduce la a doua Sa venire, trebuie să primești încă de acum harul întâiei Sale veniri pe pământ: sângele Lui care spală orice păcat. Primește-L pe El în inima ta prin credință și vei fi un copil al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12), rămâi și sufere cu El până la sfârșit și vei moșteni împreună cu El (Romani 8, 17).

Ioan Marini, Revista – „Familia creștină”, anul 1941, nr. 5-6, pag. 12

CU ÎNCREDERE – TRAIAN DORZ

Încrederea este forma cea mai înaltă a credinței, a dragostei și a părtășiei noastre cu Domnul și cu frații. Unde au ajuns desăvârșite dragostea și părtășia, acolo neapărat trebuie să existe încrederea deplină, frumoasă și dulce. Fără încredere desăvârșită nu poate exista nici dragoste adevărată cu nimeni și niciodată, nici pe pământ, nici în cer. Căci tocmai încrederea este aceea care aduce adevărata dragoste, plină de curaj și de stăruință. Ea aduce adevărata părtășie, plină de căldură și de bucurie. Acolo unde există o deplină încredere în Dumnezeu – și numai acolo! – a dispărut orice îndoială, a dispărut frica, a dispărut suspiciunea și îngrijorarea, a dispărut tânguirea și teama de orice fel.

Sufletul în care s-a aseșat deplin încrederea, nu se mai teme de primejdiile de astăzi (1 Ioan 4, 18), nu se mai îngrijorează de ziua de mâine (Mat. 6, 34) și nu se mai tânguiește pentru nimic de ieri, ci se bucură de toate din trecut, din prezent și din viitor totdeauna ( 1 Tes.5, 16). O, ce bine ar fi dacă toți cei care au credință în Dumnezeu ar avea și încredere în El! O, ce bine ar fi dacă și în inimile noastre ar locui încrederea puternică, statornică, netulburată și pe totdeauna! Dacă toți am avea mereu o înaltă și liniștită încredere în Dumnezeu!… Dar puțini din cei care spun: „Cred în Dumnezeu!”, se și încred puternic în El, atunci când vine încercarea credinței lor. Ei cred în Dumnezeu până când ajung în lipsuri, în necazuri, în primejdii sau în ispite, dar îndată ce vin încercările, se duce credința lor, își pierd toată încrederea și se pierd de tot.

Unii cred în ideea de Dumnezeu, dar nu pot crede în prezența Lui reală și oricând cu noi, lângă noi, pentru noi și în noi… Nu pot crede în intervențiile și în judecățile Lui. Nu pot crede și nu se pot încrede în făgăduințele Lui, nici în ocrotirea Lui, nici în izbăvirile Lui. Și, pentru că nu se pot încrede, n-au nici putere îndeajuns de a se rupe de păcat. N-au putere a se întoarce la Dumnezeu. N-au dorință să-L iubească, nici răvnă să-L urmeze, nici tărie să-L slujească pe Hristos.

Însă ce fericită este viața acelora în care încrederea deplină a statornicit între suflet și Dumnezeu o dragoste care nu mai cunoaște nici frică, nici îndoială, nici îngrijorare niciodată. Încrederea aceasta face totdeauna ca rugăciunea să ne fie plină de siguranță, suferința plină de pace, lupta plină de îndrăzneală, mărturisirea plină de înflăcărare, viitorul plin de lumină, moartea plină de nădejde și bucurie, și veșnicia plină de El. Fericit este un astfel de suflet și fericiți sunt cei care îl au între ei!

Fericită este lucrarea Domnului care are cât mai mulți astfel de lucrători plini de încredere! Fericită este biserica aceea care are cât mai mulți astfel de fii încrezători puternic în Dumnezeu și în Cuvântul Său! Ei cu încredere Îl slujesc pe Hristos Domnul, iubesc și fac voia Lui din tot sufletul lor, Îi duc jugul Lui cu bucurie și suferă ocara Lui liniștiți până la moarte. Și cu încredere deplină și puternică le fac toate acestea în Învierea Lui, în biruința Lui și în slava Lui, de toate fiind deplin încredințați că și ei vor avea fericită parte pe vecii vecilor, Acolo Sus, la El.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 4

 

 

O PORUNCĂ NOUĂ: SĂ VĂ IUBIŢI – TRAIAN DORZ

Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. (Ioan 13, 34)

Porunca „iubiţi-vă unii pe alţii“ este mereu nouă. Oricât de mult s-a spus atunci de când a ieşit prima dată din inima şi de pe buzele Domnului, porunca de a ne iubi unii pe alţii este nevoie să ni se tot spună mereu… şi ea este mereu nouă şi mereu necesară. Pentru că de fiecare dată este nevoie de ea ca de o noutate şi ca de soarele ce răsare zilnic peste noi. Noutatea este ceva care ai nevoie să primeşti zilnic.

Oricât de vechi este numele unui ziar, el în fiecare zi e nou, apare din nou şi este citit din nou, ca şi cum ar fi cel dintâi. Oricine este un cititor de ziare va dori să-l aibă zilnic şi va suferi când nu-l are, ca de o lipsă. Fiindcă deşi este acelaşi ziar, el este mereu nou, mereu altul. Şi cine s-a obişnuit cu el va face orice pentru a-l avea. Cu pâinea este tot aşa. În fiecare zi o dorim nouă, caldă şi proaspătă.

O, dacă am simţi într-adevăr şi în acelaşi fel trebuinţa dragostei între noi! Dacă am dori să avem iubirea cum dorim pâinea zilnică: mereu proaspătă. Mereu nouă. Mereu caldă.
Pâinea şi ziarul, aceste două lucruri zilnic necesare, aproape fiecare dintre noi le caută zilnic. Pentru a fi siguri că le vom avea, ne abonăm la ele acolo de unde ni se pot da zilnic noi. Şi o, cât suferim adesea în lipsa lor!

Cu iubirea ar trebui să facem la fel. Iubirea faţă de Dumnezeul nostru ar trebui să ne-o împrospătăm zilnic, mereu caldă, mereu nouă şi dulce. Tot ce am făcut ieri pentru Domnul ar trebui să uităm, pentru ca astăzi să începem ca din nou, ca din altă magazie plină din care să împărţim cu dărnicie tuturor, cât putem. Din aceeaşi dragoste, dar nouă pentru Iisus, astăzi trebuie să facem altceva din nou. Şi altceva nou.

Rugăciunea noastră ar trebui zilnic să cuprindă ceva nou, ceva reînnoit, ceva proaspăt. Pentru ca ea să aibă neîncetat viaţă, frumuseţe şi bucurie mereu nouă. Părtăşia faţă de fraţi ar trebui să ne-o reînnoim zilnic, căutându-i mereu, din nou, privindu-i cu o mereu nouă plăcere şi plăcută preţuire în Domnul, pentru slujba şi chemarea lor. Simţindu-i mereu tot mai aproape de inima noastră, să facem totul ca şi în ei virtuţile sfinte să crească mai frumos.
Iubirea faţă de soţ sau de soţie, de părinţi sau de copii, de fraţi sau de surori, de vecini sau de prieteni, de cei apropiaţi sau de cei depărtaţi nouă – adică de toţi semenii noştri – ar trebui să înţelegem că este nevoie să ne-o reînnoim zilnic, fără să obosim niciodată, ci de fiecare dată să simţim o mare bucurie făcând asta. Cum a făcut şi Hristos, Domnul nostru Preaiubit.

O pâine uscată şi veche nu o mănânci cu plăcere, ci vrei una proaspătă. Tot aşa este şi cu o iubire uscată şi veche. Cum n-ai nici nevoie şi nici folos de ziarul de ieri, vechi şi trecut, tot aşa este şi cu iubirea de ieri, trecută, dacă nu mai este astăzi. Drag suflet cititor sau ascultător al acestor simple, dar adevărate lucruri, să învăţăm şi noi (cel puţin noi amândoi): lucrurile cele mai simple sunt cele mai necesare vieţii pe pământ. Aerul, apa, lumina, pâinea… De acestea avem nevoie clipă de clipă, nimeni nu poate trăi fără ele.

Ei bine, de dragoste avem cel puţin tot atâta nevoie pe lume câtă nevoie avem de pâine, de aer, de apă, de soare. De iubire avem nevoie fiecare dintre noi nu numai s-o primim zilnic nouă, proaspătă şi curată de la toţi, dar avem şi mai multă nevoie să o dăm noi tuturor.
Aşa cum a făcut şi Hristos, Domnul nostru Preaiubit.

Fie-ţi mereu proaspătă iubirea de rugăciune, pe care o dai lui Dumnezeu. Fie-ţi mereu proaspătă iubirea pentru fraţi, să nu poţi fără ei. Să nu-i întristezi, să nu-i dezbini, să nu-i huleşti; la fel, iubirea pentru meditaţie şi citirea Cuvântului Sfânt, la fel, iubirea pentru soţia sau soţul tău, la fel, pentru mama sau tatăl tău, şi pentru fiul sau sora ta, şi pentru toţi oamenii.
În fiecare dimineaţă să putem coace pentru aceştia, pentru toţi, pâinea caldă, proaspătă şi din belşug, la liber, pâinea iubirii din Hristos.

O, ce fericiţi suntem când şi prăvălia, şi magazia noastră se umple, prin revărsarea Duhului Sfânt, de astfel de noutăţi ale iubirii, din toate sortimentele ei, care de care mai gustoasă! Şi când fiecăruia i-o putem da apoi după nevoia lui, aşa cum o dă Hristos, Domnul nostru Preaiubit: şi din belşug, şi caldă, şi bună.

O, Doamne Iisuse, Izvorul mereu nou al pâinii cu care ne hrănim şi trupul, şi sufletul nostru… şi Izvorul vieţii, şi al puterii… şi Izvorul căldurii, şi al iubirii, Te rugăm, revarsă zilnic şi în sufletele noastre, din belşug, noutatea iubirii proaspete şi calde, prin Duhul Sfânt şi darurile Lui.

Te rugăm, Doamne Iisuse, fă-ne în stare să nu putem face nimic fără iubire, nici în casa noastră, nici în afara ei. De pâinea sau de apa nouă, să ne putem lipsi o zi, dar de iubire să nu putem nici o clipă. A nu o primi, să putem; dar a nu o da, să nu putem niciodată.
Nu ne lăsa pe masa vieţii noastre mereu numai pâinea uscată a unei iubiri vechi, ci fă să o avem pentru toţi, zilnic, caldă şi nouă. Umple-ne fiinţa întreagă cu iubirea Ta aşa cum izvorul pâinii umple din belşug coşul fiecăruia, masa fiecăruia şi tot aerul. Nu numai cu gustul plăcut al pâinii proaspete, dar şi cu mireasma ei, mai plăcută ca oricare alta. Amin.

Traian Dorz, Hristos – Modelul vieţii noastre

SĂ NE ADUCEM AMINTE DE SFINȚII ÎNAINTAȘI: EFTIMIU FLOREA

Fratele Eftimiu Florea s-a născut în satul Valea Ampoiului de lângă Zlatna, în județul Alba. A făcut o școală militară și s-a angajat în armată ca subofițer de administrație. S-a căsătorit cu soția sa Ghizela din Târgu Mureș, având împreună șase copii.

În vremea unei boli grele pe care a primit-o în timpul și din cauza serviciului, în anul 1935, la un sanatoriu-spital a întâlnit un frate care, mărturisindu-i Cuvântul Domnului Iisus și dându-i una din cărțile Oastei Domnului, l-a ajutat să se predea Domnului, intrând în frățietatea Oastei.

Din clipa predării și legământului său, fratele Eftimiu Florea a devenit un ostaș deplin hotărât și devotat Domnului. Locuind în Oradea, unde era pe atunci un centru puternic al Oastei Domnului, fratele Eftimiu a început să ia parte activă la toate adunările și misiunile Oastei împreună cu toată familia sa. Înzestrat de la Domnul cu darul vorbirii și al scrierii, el a început să propovăduiască hotărât pe Domnul atât prin cuvântul vorbit, cât și prin cel scris.

A colaborat, cu multe articole și meditații biblice, la foaia ”Isus Biruitorul”, ”Ogorul Domnului”, ”Familia Creștină” și ”Viața Creștină”. De asemenea, a scris mai multe cărți, din care două: ”Unde ești?” și ”Creștini, uniți-vă”, au apărut la Oradea în anii 1939 și 1940.

În timpul marilor hotărâri de la Sibiu, din 12 septembrie 1937 ori 12 februarie 1938, a luat parte alături de alți frați delegați ai Adunării Oastei din Oradea și a colaborat îndeaproape la buna reușită a oricăror lucrări unde a luat parte.

A tradus din  limba maghiară, pe care o cunoștea bine, diferite lucrări biblice pe care le-a răspândit spre slava Domnului. Și, de asemenea, a tradus în această limbă unele din lucrările Oastei Domnului, făcând multă bucurie celor ce s-au împărtășit cu ele.

În casa lui a adăpostit și la masa lui a hrănit, ani de zile, mulți frați nevoiași și tineri lipsiți care făceau școala ori căutau locuri de muncă în Oradea. Unul dintre aceștia a fost Silviu Hărăguș.

După căderea Ardealului de Nord s-a mutat la Beiuș, unde a continuat să lucreze și să alerge cu mult zel pentru Domnul împreună cu frații de acolo, mergând pe jos, zile și nopți, în propovăduirea Evangheliei. Râvna lui fierbinte și dragostea lui sinceră pentru Hristos și Lucrarea Lui au rămas neuitate pentru toți cei ce l-au cunoscut. Având un fin spirit de observație, un curaj deschis pentru Domnul și un vocabular bogat în idei și expresii, el a luat apărarea Oastei în fața multor potrivnici…Și nimeni nu putea sta în fața argumentelor și dreptății lui…

Cu ce putere și bucurie a apărat el dreptatea Părintelui Iosif și a cauzei Oastei prin multe articole din publicațiile Oastei de la Sibiu, Oradea, Beiuș ori Cluj, dovedind în fața tuturor, în vremea conflictului, nedreptatea care se făcea profetului ales al lui Hristos și Frățietății Oastei, în care vedea mesajul ceresc trimis special poporului și Bisericii noastre, ca singura cale mântuitoare. Convingerea aceasta era atât de puternică la el, încât a fost în stare să o apere și să o susțină cu orice preț.

A avut și el destul de multe necazuri și lupte de toate felurile pentru atașamentul lui față de Hristos și Oastea Sa, dar nu s-a dat înapoi din fața nici unei jertfe, rămânând statornic și hotărât până la moarte față de legământul pe care l-a pus cu Mântuitorul său…

S-a stins din viața asta lucrând și luptând cu toată râvna și dragostea de la început și până la sfârșitul său din 1952.

Pilda lui va rămâne vie și neuitată, fiindcă a fost un vrednic slujitor și ostaș al Domnului.

La înmormântarea lui din anul 1952, la Beiuș, au luat parte mulți frați și surori din multe părți, petrecându-l cu cântări și cu lacrimi până la biserica din Deal, unde aștepta sub o cruce de marmură, frumos lucrată de dragostea frățească, învierea fericită a celor morți în Domnul. Pentru a fi luat, împreună cu toți cei ce au murit biruitori, la răsplata cununii cerești.

Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, Fericiții noștri înaintași

LOCURILE SI CLIPELE – TRAIAN DORZ

Şi tu ai pe lumea asta locuri care îţi amintesc despre cuvintele pe care ţi le-a spus Dumnezeu ţie, sau le-ai spus tu Lui.

De făgăduinţele pe care ţi le-a făcut Dumnezeu ţie, sau I le-ai făcut tu Lui, nu uita aceste locuri şi nu uita aceste clipe treci cât mai des pe acolo, ca să-ţi aduci aminte cât mai des de ceea ce nu trebuie să uiţi câte zile vei trăi.

Ceea ce trebuie să-ţi aminteşti neîncetat până la moarte şi până în veşnicie.

Dacă ai călcat peste legământul făcut cândva, în locul neuitat şi în clipele neuitate.

Dacă ai părăsit şi uitat ceea ce nu trebuia să mai poţi uita şi părăsi niciodată, atunci mergi la locurile şi spre clipele acelea cu cele mai amare lacrimi de căinţă şi cu inima zdrobită de cele mai grele păreri de rău, întorcându-te pe totdeauna acolo de unde nu trebuia să poţi să pleci, – ca la zidul plângerii tale…

Dacă locurile sfinte te mustră, nu fugi de ele. Ascultă-le mustrarea.

Dacă te vor osândi, nu le urî. Primeşte-le osânda.

Dacă te recheamă, nu le nesocoti. Înţelege-le, ascultă-le şi du-te. Căci numai aşa îţi vei putea redobândi ceea ce ai pierdut plecând.

Când vei fi singur, vino la locurile tale sfinte şi ele te vor însoţi mângâindu-te.

Când vei fi lovit şi părăsit, te vor ajuta să te ridici iarăşi.

Când vei fi întristat, îţi vor însenina sufletul din nou.

Şi totdeauna îţi vor întări credinţa, nădejdea şi dragostea ta dintâi. Singurele tale comori, adevărate şi fericite.

Fiindcă în ele îţi este păstrată cea mai frumoasă parte din tine.

Şi numai când te duci pe acolo ţi-o regăseşti totdeauna aşa cum era atunci când ai fost fericit.

O, ce încărcată este inima noastră de amintiri frumoase sau triste, din viaţa plină de lupte şi de bucurii, de biruinţe şi de înfrângeri, de cântări şi de lacrimi de fraţi şi de vrăjmaşi de iubiri şi de lepădări prin care am trecut…

O, ce încărcată ne este inima noastră de amintiri…

Binecuvântăm pe Dumnezeu cu bucurie şi recunoştinţă pentru amintirile noastre frumoase şi fericite, ne smerim înaintea Lui pentru cele dureroase şi amare.

Îl rugăm să ne păstreze pe cele bune, să le înmulţească pe cele frumoase spre veşnica noastră mângâiere şi să ni le şteargă pe cele dureroase atât din inima noastră cât şi din Cartea Lui.

Nimic trist să nu ne mai umbrească niciodată, căci destulă a fost tristeţea pe care am purtat-o în urma durerilor de pe pământ.

Răsplăteşte-i cu bucurie, Dumnezeule Bun, pe toţi cei prin care ai înfrumuseţat amintirile noastre şi ne-ai fericit viaţa noastră.

După ce s-a făcut noapte în zadar mai căutaţi soarele.

După ce a trecut primăvara, în zadar mai căutaţi ghiocei.

După ce s-au dus rândunelele, zadarnic mai căutaţi sub streaşină şi după ce s-a închis la pâine, zadarnic mai mergi să ţi se dea.

Există o vreme când trebuie să cauţi dacă vrei să găseşti, să baţi dacă vrei să ţi se deschidă, şi să ceri dacă vrei să ţi se dea.

Dacă faci aceste lucruri în vremea asta, găseşti, ţi se deschide, ţi se dă… Dacă laşi nepăsător ca vremea lor să treacă, – poţi să tot plângi apoi veşnic în zadar…

Doamne, fă să nu treacă zadarnic vremea mântuirii pentru nimeni, căci dacă nu vor veni să primească darul mântuirii acum când li se îmbie, – toate lacrimile veşnice nu le vor mai folosi la nimic.

Când Tu Isuse pleci definitiv de la cineva, la acela nu mai vine decât moartea şi diavolul. Nu pleca Doamne de la nimeni niciodată, ca să nu fie pierdut nimeni niciodată.

Când un om începe să nu mai aibă un sfânt respect şi o temătoare evlavie faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci el începe să răstălmăcească în chip îngrozitor acest Cuvânt în tot ce spune El.

Când un om începe să nu mai aibă temerea de Dumnezeu şi când mintea lui trufaşă şi neascultătoare începe să se îngâmfe cu încăpăţânare, – atunci toate cuvintele pe care el le spune cu gura sa ori le scrie cu condeiul său, sunt numai hule şi stricări faţă de Cuvântul şi de Duhul Sfânt, uneori mai îndrăzneţe chiar şi decât ale lui satana.

Atunci sluga celui rău, îl întrece şi pe însuşi stăpânul lui.

Fii plin de respect şi de smerenie totdeauna în faţa Domnului şi a Cuvântului Său.

Căci numai o singură dată dacă nu veghezi, vei începe să te obişnuieşti a nu asculta.

Apoi vei începe să te şi îndoieşti de adevărul Cuvântului Sfânt, după aceea vei începe să tăgăduieşti pe Însuşi Cel ce L-a spus şi să batjocoreşti răstălmăcind şi căutând să nimiceşti tot ce-i sfânt până vei ajunge la vorbe şi la fapte satanice.

Atunci vei fi satană şi nu om. Şi vei avea plata satanei.

Lipsa de respect faţă de Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu, este unul din păcatele cele mai mari, este un păcat de moarte.

Oricine îl face, va ajunge la viermele care nu moare şi la focul care nu se stinge.

Oamenii care nu au credinţa sunt de jos, adică din întuneric, din păcat, din neştiinţă.

Ca să ajungă omul la ştiinţă cât timp, câte eforturi, câtă jertfă a trebuit.

Ce distanţă uriaşă este de la peşteră – până la navele cosmice, şi de la opaiţ – până la lumina atomică.

Dar şi mai multă este de la rob al păcatului până la fiu al lui Dumnezeu.

Ridicarea înspre Hristos are în ea însăşi o răsplătire deplină pentru jertfa pe care o cere.

După cum un savant descoperitor, sare şi aleargă ca un nebun de bucuria descoperirii sale pe care o trăieşte din ce în ce mai puternic pe măsura apropierii de ea, tot aşa un năzuitor spre Dumnezeu, are după fiecare izbândă, – după fiecare nouă experienţă cu Hristos, o nouă şi negrăită bucurie.

Toată taina puterii şi vieţii de bucurie a unui credincios, stă în faptul că el crede neclintit în existenţa şi puterea lui Dumnezeu.

Ştiu că Răscumpărătorul meu este Viu – zicea Iov. Şi această ştiinţă îi dădea puterea să rabde totul (Iov 19, 25-26).

Ştim că Hristos a Înviat şi că El este Viu în vecii vecilor – spuneau apostolii şi martirii lui Isus.

Această încredinţare, această ştiinţă fericită i-a putut face în stare să biruiască rănile, schingiuirile şi martiriul, să sufere focul şi fierul şi apa, să-şi învingă frica, dragostea şi viaţa din trup, pentru ca să primească viaţa veşnică şi cununa cerească.

Dacă nu crezi în Hristos că este, în zadar vei şti că a fost.

Dacă nu crezi că Hristos este aici, în zadar vei şti că El este în cer, şi dacă nu crezi că Hristos e Atotputernic, Atotştiutor, Atotprezent, zadarnic vei crede că El este orice altceva.

Dacă nu recunoşti că Hristos este Mântuitorul tău, zadarnic vei recunoaşte că El este Mântuitorul lumii.

Dacă nu poţi recunoaşte pe Hristos în tine, – tu eşti un lepădat (2 Cor. 3, 5) – chiar dacă ai recunoaşte că El este în alţii.

Când ştii că Hristos este; atunci nu mori în păcatele tale ci le părăseşti, te predai Lui şi crezi în răscumpărarea Lui.

Când ştii că Hristos este Viu şi Prezent, te cutremuri şi nu mai păcătuieşti.

Când ştii că Hristos este Mântuitorul tău, binecuvântezi pe Dumnezeu cu viaţa ta şi cu moartea ta.

Acesta este marele har de care au parte cei aleşi.

O, Doamne dăruieşte-ni-l tuturor oamenilor pe care i-ai creat Tu. Amin.

Traian Dorz, Calea bunului urmaș

DULCEA VINDECARE A INIMII MELE – TRAIAN DORZ

Inima mea este fericită Preaiubitul meu, inima mea este fericită că iarăşi sunt cu Tine.

Dar pentru că sufletul meu a fost chinuit prea mult, – noile lacrimi ale bucuriei, n-au putut şterge de tot şi nici acoperi, ecoul şi urmele celorlalte.

În bucuria mea mai aud încă, şiroind ca un ecou amar, trecutul plâns îndelungat.

Şi privind spre un viitor atât de minunat încât pare cu neputinţă, îmi vine să mă îndoiesc până şi de prezentul acesta fericit care mi se pare un vis.

Îmi frec ochii şi-mi spun: oare este aievea?

poate să fi venit pe totdeauna vindecarea mea?

Tu sfântă şi dulce vindecare a inimii mele pe care te-am dorit şi te-am chemat atât de sfâşietor, eşti oare chiar aici lângă mine?

Este oare adevărat tot ceea ce văd şi ceea ce simt? Nu este oare minunea aceasta numai un vis?

Doamne Isuse, eu am nevoie nu numai de trei zile spre a mă obişnui cu minunea. Am nevoie să o am mereu lângă mine veacuri şi veacuri, până când mă voi încredinţa pe totdeauna că nu-mi va mai putea fi despărţită niciodată şi de către nimeni.

Abia atunci, inima mea fericită pe vecii vecilor ar putea să strige:

– Am ajuns! Nu mai doresc nimic!

Nu numărul anilor trăiţi au vreun preţ, ci măreţia, puterea, înflăcărarea, înălţimea şi roadele cu care i-am trăit continuu, fără scăderi, fără întreruperi, fără răciri.

Sufletele mari îşi trăiesc fiecare zi, aproape fiecare clipă, la cea mai înaltă tensiune. Inima lor este ca un cuptor încălzit de şapte ori, în care focul este continuu, fără scăderi, fără întreruperi, fără răciri.

Isus Iubit, Tu eşti Acelaşi, ieri, azi şi în veci.

Dragostea Ta este neschimbată – Tu nu iubeşti astăzi mai mult şi mâine mai puţin.

Tu nu iubeşti după împrejurări. Nici după locuri. Nici după stări. Când i-ai dat cuiva dragostea Ta, aceluia i-o păstrezi pe totdeauna.

Pot să se clatine munţii, pot să se reverse mările, pot să se dărâme stâncile, – dragostea Ta nu se va muta de la cine s-a statornicit odată.

Da, munţii pot să se clatine. Stările mele înalte pot să se schimbe uneori, clătinându-se fie de mâhnire, fie de temeri, fie de lenevie.

Dar Inima Ta nu este aşa ca inima mea. Nici aşa de greu de mulţumit, nici aşa de uşor ca ea.

Ce fericit ai fi Tu dacă inima mea ar răspunde Inimii Tale cu aceeaşi intensitate în a iubi statornic. Să mă vezi că totdeauna dragostea mea se încrede în dragostea Ta.

Chiar şi acum când mă aflu la răscrucea aceasta grea, când ceea ce aud din gura Ta este atât de nou pentru mine și când drumul pe care mă împingi Tu parcă îmi umple fiinţa de spaimă.

Să mă bizui pe dragostea Ta, neschimbat alipită de mine, fără nici o teamă şi fără nici o măsură.

Când inima mea stă alipită de a Ta şi mâinile mele se împreună spre lumina Feţei Tale,

când ochii mei varsă lacrimile temerii de despărţire – să mă bizui nemărginit pe Tine.

Când rugăciunile mele sunt străbătute de frica înălţimii spre care mă duci Tu,

– pentru sufletul meu aplecat spre Tine, împreună-Ţi mâinile moi pe care dragostea a scris pe veşnicie numele

meu săpat în ranele cuielor – binecuvântându-mă! Să mă bizui necontenit pe Tine.

Sub ocrotirea iubirii să mergem fericiţi sau să rămânem în pace. Îmi va fi totuna.

Şi cei ce merg cântând şi cei ce rămân rugându-se să se revadă la ziuă bucuroşi. Iar încredinţarea lor în dragostea făgăduită să se întărească şi mai mult, una pe alta.

Da. Amin!

Traian Dorz, Prietenul tinereții mele

BUNĂTATEA TATĂLUI CERESC – TRAIAN DORZ

Un tată adevărat rămâne tată pentru fiii şi fiicele sale în orice vreme. Tatăl nostru Dumnezeu nu poate fi decât bun, iubitor, înţelegător, milostiv şi răbdător faţă de noi toţi fiii şi fiicele Lui, – oricare ar fi starea dintre noi, fiii Lui.

Fiii unui tată nu întotdeauna se iubesc şi se înţeleg între ei. Dar tatăl îi iubeşte şi îi înţelege pe toţi. Unii fii se pot lepăda şi se pot despărţi de tatăl lor, dar tatăl adevărat şi inima lui – nu se poate despărţi de tot de ei niciodată.

Fiul cel pierdut a putut jigni pe tatăl său, a putut trânti poarta cu mânie, a putut pleca fără să se uite înapoi şi a putut trăi departe de tatăl său ani de zile fără să-i pese şi fără să-l dorească. Dar tatăl n-a putut… El a plâns la despărţirea fiului…

L-a durut la trântirea portiţei, l-a zdrobit că fiul pleacă fără măcar să se uite înapoi… Şi a suferit toţi anii despărţirii lui, stând adesea cu mâna streaşină la ochii scăldaţi în lacrimi, privind ceasuri întregi pe drumul de unde aştepta să se întoarcă iarăşi dragul lui copil plecat… Până ce s-a întors…

Şi când fiul, în sfârşit, s-a întors… cine l-a văzut întâi? Cine i-a alergat de departe înainte, cine i-a căzut pe grumaz şi l-a sărutat mult?… Cine, decât dragostea zdrobită, dar rămasă dulce a tatălui; inima lui frântă, dar rămasă iubitoare, sânul lui dispreţuit, dar rămas cald, primitor şi bun? Dintre toate iubirile mari, adânci şi răbdătoare, – cea mai mare, mai adâncă şi mai înţelegătoare cred că este iubirea tatălui. Iată inima Tatălui nostru Ceresc.

Iubirea mamei e altfel… e mai uşoară, mai zgomotoasă, mai săritoare, mai apropiată… Ca o cămaşă, mai aproape de piele, dar mai subţire. Pe când iubirea tatălui este ceva mai depărtată, mai tăcută, mai liniştită, – dar ea este mai adâncă, mai caldă, mai durabilă… Ca un cojoc care este ceva mai departe de piele, dar este mai cald, mai ocrotitor, mai gros, mai sigur decât cămaşa.

Iubirea mamei chiar dacă e mai apropiată, este mai slabă şi nu te poate totdeauna ocroti şi ajuta prea mult. Dar iubirea tatălui, chiar dacă nu este totdeauna zgomotoasă şi săritoare, – este totdeauna puternică, statornică, credincioasă, apropiată şi plină de înţelegătoare bunătate.

Iată dragostea Tatălui nostru Ceresc, pe care trebuie să-L iubim din tot sufletul nostru, cu aceeaşi iubire profundă, supusă, devotată şi veşnică – pe cât de mare este datoria recunoştinţei noastre faţă de El pentru tot ce ne-a dat şi ne-a promis El. Acesta trebuie să fie simţământul inimii noastre faţă de Tatăl Ceresc. Şi din izvorul acesta trebuie să curgă neîncetat toată dragostea cu care să fim gata şi noi totdeauna să-I dăm ascultarea şi iubirea vieţii noastre întregi. Neschimbaţi faţă de El, cum este şi El faţă de noi. Atunci şi noi îi vom fi Lui adevăraţi fii şi fiice, cum ne este El nouă un adevărat Tată şi Părinte!

Traian Dorz, Credința încununată

PRIN CRUCE LA ÎNVIERE – PR. IOSIF TRIFA

De ziua Învierii, se spun multe predici frumoase. Dar se uită prea mult o predică scurtă: numai prin Cruce vom ajunge la Învierea și viața cea veșnică. Iar crucea aceasta are două părți. Sau mai bine zis, prin două Cruci trebuie să trecem la Înviere.

Crucea cea dintâi, este Crucea și Jertfa Mântuitorului. Este Darul și Harul cel Scump al răscumpărării noastre, prin Sângele Lui.

Crucea Lui este o carte pe care stă scris tot ce a făcut El pentru noi și mântuirea noastră.

– Dă-mi cartea! – striga de pe pat o femeie bolnavă ce nu știa citi.

– Ce carte femeie, căci doar tu nu știi citi?

– Dă-mi crucea căci uitându-mă la ea, eu citesc mereu, ca într-o carte tot ce a făcut Domnul pentru noi și mântuirea noastră.

Între cântările bisericești ce se cântă la Paști, este una care zice așa: „Ieri cu Tine Hristoase m-am îngropat; astăzi mă ridic împreună cu Tine”. Ce mult spune această cântare. Ca să înviem împreună cu Hristos, trebuie să și murim împreună cu El. Trebuie să murim față de lume și păcat. (Romani 6, 11). Ca să înviem împreună cu Domnul, trebuie ca și „omul nostru cel vechi și păcatele lui, cu Hristos împreună să se răstignească”. (Romani 6, 6). „Deci dacă – zicea apostolul Pavel – ați murit și v-ați sculat împreună cu Hristos, omorâți mădularele voastre cele de pe pământ:desfrânarea, patima, pofta cea rea, mânia, iuțimea, hula, întrucare oarecând viețuiați. Nu grăiți minciună ci dezbrăcându-vă de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, îmbrăcați-vă întru cel nou. (Coloseni 3, 1-11).

Pentru a învia cineva și ceva, trebuie mai întâi să moară. Este acesta un lucru atât de simplu, și totuși, noi uităm atât de mult că pentru a învia la o viață veșnică, trebuie mai întâi să murim față de lume și păcat. Deci prin Cruce la Înviere. Prin moarte la înviere. De ziua Învierii eu te întreb, dragă cititorule, cum stai cu crucea ta? Cum stai tu cu crucea Domnului și cu crucea ta în fața lumii și în fața păcatului? De câte ori te-ai luptat până la sânge contra păcatelor? De câte ori ți-ai ascuns crucea în fața oamenilor și de frica oamenilor? De câte ori ți-ai plecat crucea în fața minciunii și în fața păcatului? De câte ori ai biruit păcatul și de câte ori te-a biruit el pe tine?

Numai murind față de lume, își pierde moartea puterea. Căci ar fi o mare minune să învieze cineva fără să moară mai întâi… fără să moară mai întâi față de lume și față de păcat. Dar lumea e plină de ceilalți „morți” care au murit față de Domnul și față de sufletul lor.

Ce bucurie e să vezi că ici și colo învie câte unul și începe a „umbla” și a „grăi”.

Ce bucurie e să vezi cum învie morții și la Oastea Domnului.

Dragă cetitorule! Ziua Învierii trebuie să fie ziua morții și învierii tale la o viață nouă! Trebuie să fie ziua răstignirii și morții tale împreună cu Hristos, pentru ca să trăești cu El viu aici pe pământ și dincolo de mormânt.

Preot iosif Trifa, Revista „Isus Biruitorul”, anul 1936, nr16, pag. 1

BUCURIE ŞI NEFERICIRE – TRAIAN DORZ

La Învierea Ta se sfârșesc Mărturia și Patimile Tale și de la ea pornesc nădejdea și așteptările noastre.

Nicio bucurie din lumea asta, pe care o poate simți o inimă omenească, nici înainte, nici după aceea, nu se poate asemăna cu aflarea lui Hristos.

Cu priveliștea vederii mântuirii Lui. Cu strălucirea dobândirii iertării Sale.

Nefericit cu adevărat este numai acela care nu află niciodată această bucurie.

Dorim și noi, Mântuitorul nostru Preaiubit, să-Ți cântăm într-un nesfârșit cor nesfârșita noastră mulțumire pentru răscumpărarea pe care ne-ai adus-o prin Patimile Tale și pentru mântuirea pe care ne-ai dat-o prin Învierea Ta.

Ajută-ne să ridicăm dorința până la faptă.

În strălucita Ta Înviere, Iisuse Doamne, noi sărbătorim desăvârșita și atotcuprinzătoarea biruință. În învierea Ta se împlinesc toate profețiile trecutului și de la ea încep toate făgăduințele viitorului.

La Învierea Ta se sfârșesc Mărturia și Patimile Tale și de la ea pornesc nădejdea și așteptările noastre.

În timp ce oricare altă sărbătoare se cuprinde numai pe sine însăși, Sărbătoarea Învierii Tale, Iisuse, Dumnezeul nostru, le cuprinde pe toate câte au fost înainte de ea. Și câte vor mai fi în urmă, până în veci și în veci.

Ea este Sărbătoarea Biruinței Veșnice.

Sărbătoarea Cântării Veșnice,

Sărbătoarea Luminii și Fericirii Veșnice…

Cele mai slăvite făpturi din Cer alcătuiesc mereu cântări noi, pentru a cânta și a înălța veșnic laude Marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Iisus…

Leul și Mielul…

Împăratul și Robul…

Smeritul și Înălțatul…

Învinsul și Biruitorul veșnic- Iisus Hristos.

Cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au proșternut înaintea Mielului…și cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic ești Tu…

Oricine s-a pătruns vreodată de cunoașterea lui Dumnezeu, acela a ajuns neapărat la aceste dumnezeiești adevăruri.

Acela va îmbrățișa cu o frățească iubire, cu un sfânt respect și cu o blândă înțelegere pe orice semen, de orice limbă, de orice culoare, de orice convingere, privind la semenii săi cu acei  ochi plini de blândețe cu care îi privește Hristos, Care Și-a vărsat Sângele Său pentru toți și i-a răscumpărat pe toți.

Îi iubește pe toți și îi cheamă pe toți.

Îi unește pe toți și face din toți o unică împărăție.

Toți cei care îi exclud pe alții se exclud pe ei înșiși din Împărăția lui Dumnezeu.

Vrednicia se măsoară într-un singur fel: după cât ai putut să suferi pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.

Hristos a fost și va fi pe veșnicie vrednic de orice slavă și de orice laudă.

De orice cântare și de orice iubire.

De orice jertfă și de orice preț, -pentru că El a putut suferi cel mai mult pentru împlinirea voii mântuitoare și pline de cutremur a lui Dumnezeu.

Cât de fericiți trebuie să fim noi, în gura cărora Dumnezeu S-a îndurat să pună același fel de a-L lăuda pe Hristos ca în gura îngerilor Săi!

Cât de minunate și mereu noi cântări trebuie să alcătuim și noi, spre a-I lăuda vrednicia Mielului Dumnezeiesc, care a fost înjunghiat și pentru păcatele noastre.

Care a răscumpărat pentru Dumnezeu și din limba noastră, și din neamul nostru, și din seminția noastră atâtea minunate și scumpe suflete cu care ne vom bucura aici și în vecii vecilor…

Pe o întindere de o lumină străvezie și strălucitoare ca o mare de sticlă amestecată cu foc, și în mâini cu harfele lui Dumnezeu, biruitorii tuturor puterilor potrivnice lui Hristos stăteau cântând…și cântarea lor vorbea: ”Cât de mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeul nostru Atotputernic și Drept!”.

Cântarea aceasta ar trebui să fie neîncetat și în toate gurile tuturor celor din ceruri.

O, Dumnezeul nostru, din toată inima noastră ne închinăm și noi înaintea Ta. Și cu toată iubirea și evlavia smereniei noastre lăudăm Numele Tău, pentru că din adâncul sufletului nostru credem că tot pământul se va teme de Tine și toată suflarea va slăvi Numele Tău, fiindcă numai Tu, Cel Singurul Sfânt și Atotputernic, ești vrednic de aceasta!

Și din adâncul sufletului nostru credem că în curând toate neamurile pământului vor veni și se vor închina înaintea Ta, Iisuse Doamne. Mărturisind că Tu ești Dumnezeul și Împăratul tuturor.

O, cât de fericiți vor fi atunci acei ce, prin primejdii și necazuri, o fac asta acum!

Acum, cât încă multe din profeții nu s-au împlinit fiindcă nu le-a sosit încă vremea împlinirii, noi Te lăudăm din tot sufletul nostru, Doamne Iisuse, deplin încredințați că tot ce ai spus Tu se va împlini întocmai, la vremea sa…

De aceea unim și noi cântările noastre de laudă pentru Tine încă de pe pământ cu ale celor care Îți cântă Ție din veac în ceruri.

 

Traian Dorz, Pășunile dulci

UN MEDIC ANALIZEAZĂ RĂSTIGNIREA – DR. C. TRUMAN DAVIS

DETALIILE ANATOMICE ȘI FIZIOLOGICE ALE MORŢII PRIN RĂSTIGNIRE

Răstignirea a fost inventată de perși, în 300 î.Hr., și perfecționată de romani în 100 î.Hr.

1. Răstignirea este cea mai dureroasă moarte inventată vreodată de om şi din ea extragem termenul “chinuitor.”

2. A fost rezervată în primul rând pentru cei mai vicioşi criminali de gen masculin.
Domnul Iisus a refuzat vinul anestezic care i-a fost oferit de către soldații romani datorită făgăduinței Sale din Matei 26, 29, Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.

3. Domnul Iisus a fost dezbrăcat și îmbrăcămintea lui a fost împărțită între gărzile romane. Aceasta, ca să se împlinească Psalmul 22, 18, își împart hainele mele între ei, și trag la sorți pentru cămașa Mea.

4. Răstignirea Domnului Iisus a însemnat o moarte îngrozitoare, lentă, dureroasă.
Fiind bătut în cuie pe Cruce, Iisus avea acum o poziție anatomică imposibil de menținut.

5. Genunchii lui Iisus erau îndoiţi la aproximativ 45 de grade, și a fost nevoit să suporte greutatea lui cu mușchii coapsei. Această poziție anatomică nu este posibil să se mențină pentru mai mult de câteva minute, fără să apară crampe severe în mușchi, la nivelul coapsei si gambei.

6. Greutatea Mântuitorului era suportată de picioarele străpunse în cuie.
Pe măsură ce puterea mușchilor membrelor inferioare slăbea, greutatea corpului Său a trebuit să fie transferată la încheieturi, brațe, și umeri.

7. În termen de câteva minute de la punerea pe Cruce, umerii Domnului Iisus s-au dislocat.
Câteva minute mai târziu, coatele și încheieturile Domnului Iisus s-au dislocat.

detalii-anatomice-fiziologice-rastignire8. Rezultatul acestor dislocări ale membrelor superioare este că brațele îi erau cu 23 cm mai lungi decât în ​​mod normal, așa cum se vede clar pe Giulgiul din Torino.

9. În plus, s-a împlinit profeția din Psalmul 22, 14: Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate oasele mi se despart.

10. După ce încheieturile, coatele şi umerii lui Iisus au fost dislocate, greutatea corpului Său pe membrele superioare a cauzat transferarea forțelor de tracțiune pe pectoralii majori ai peretelui toracic.

11. Aceste forțe de tracțiune au făcut ca, cutia Sa toracică să fie trasă în sus și spre exterior, în cea mai nenaturală formă posibilă. Perete Său toracic a fost în permanenţă într-o poziție respiratorie de maximă inspiraţie. Pentru a expira, a fost fiziologic necesar ca Iisus să-Şi forțeze trupul.

12. Pentru a expira, Domnul Iisus a trebuit să împingă în jos pe pironele ce-I străpungeau picioarele pentru a-Şi ridica trupul, și a permite cutiei toracice să se mişte în jos şi în interior pentru a expira aerul din plămâni.

13. Plămânii Lui au fost opriţi constant într-o poziţie de inspiraţie maximă.
Crucificarea este o catastrofă medicală.

14. Problema era că Iisus nu se putea sprijini uşor în cuiele ce-I ţintuiau picioarele, deoarece muşchii picioarelor Lui îndoite la 45 de grade, erau extrem de obosiţi, cu crampe severe, și într-o poziție anatomic compromisă.

15. Spre deosebire de toate filmele de la Hollywood cu privire la Răstignire, victima era extrem de activă. Victima răstignită era fiziologic forțață să se mute în sus și în jos pe cruce pe o distanță de aproximativ 30 centimetri, pentru a putea respira.

16. Procesul respiraţiei cauza dureri chinuitoare, amestecate cu teroarea absolută de asfixiere.

17. În cele șase ore ale răstignirii pe Cruce, Iisus era din ce în ce mai puțin capabil să suporte greutatea pe picioarele Lui, în timp ce muşchii coapselor și ai gambelor deveneau din ce în ce mai epuizaţi. Încheieturile, coatele şi umerii sufereau o dislocare din ce în ce mai mare şi mai mult decât atât, înălţarea peretului toracic (a pieptului), făcea ca respiraţia Sa să devină din ce în ce mai dificilă.
În câteva minute de la crucificare, Iisus a devenit grav dispneic (suferind de dispnee – tulburare respiratorie cauzată de insuficienţă cardiacă; greutate respiratorie).

18. Mișcările în sus și în jos pe cruce pentru a respira au cauzat dureri sfâşietoare ale încheieturilor mâinilor, picioarelor, coatelor şi umerilor dislocaţi.

19. Mișcările au devenit mai puțin frecvente pe măsură ce Iisus era din ce în ce mai epuizat, dar teroarea morții iminente prin asfixiere L-au forțat să continue în eforturile Sale de a respira.

20. Muşchii membrelor inferioare, în poziţia lor anatomic compromisă, au dezvoltat crampe chinuitoare de la efortul de a Se împinge în jos pe picioare, pentru a-Şi ridica trupul, ca să poată respira.

21. Durerea produsă de afectarea celor doi nervi medii din încheieturi exploda cu fiecare mișcare.

22. Domnul Iisus a fost acoperit de sânge și sudoare.

23. Sângele a fost un rezultat al biciuirii care aproape L-a ucis și sudoarea, urmare a încercărilor Sale involuntare violente în efortul de a expira aerul din plămâni.
De-a lungul a toate acestea, El a fost complet gol, iar mai-marii evrei, mulțimile, și tâlharul din stânga Lui, Îl batjocoreau, înjurând şi râzând de El.
În plus, chiar Mama lui Iisus era de faţă.

24. Din punct de vedere fiziologic, trupul lui Iisus a trecut printr-o serie de evenimente catastrofale și terminale.

25. Pentru că Iisus nu putea menține o ventilație adecvată a plămânilor, era acum într-o stare de hipoventilație (ventilație insuficientă).

26. Nivelul de oxigen din sânge a început să scadă, și a rezultat hipoxia (scăderea cantităţii de oxigen din sânge).
În plus, datorită mișcărilor Sale respiratorii restrictive, nivelul dioxidului de carbon din sânge (CO2) a început să crească, afecţiune cunoscută sub numele Hipercapnie.

27. Această creştere a nivelului CO2 (dioxidiului de carbon) a stimulat inima Lui să bată mai repede, în scopul de a crește livrarea de oxigen, precum și îndepărtarea CO2.

28. Centrii respiratori din creierul lui Iisus trimiteau mesaje urgente către plămâni să respire mai repede, și Iisus a început să gâfâie.

29. Reflexele fiziologice ale lui Iisus Îi cereau să respire mai adânc, și El, involuntar se muta în susul și în josul Crucii mult mai rapid, în ciuda durerii arzătoare.
Mișcările agonice începeau spontan de mai multe ori pe minut, spre deliciul mulțimii care-L batjocorea, a soldaților romani, și a Sinedriului.

30. Cu toate acestea, datorită ţintuirii pe Cruce și a epuizării Sale crescânde, Iisus nu putea să ofere mai mult oxigen trupului Său înfometat de oxigen.

31. Cele două forțe gemene de hipoxie (prea puțin oxigen) și hipercapnie (prea mult CO2) au făcut ca inima Lui să bată mai repede și mai repede, și Iisus a dezvoltat tahicardie (ritm cardiac excesiv de rapid).

32. Inima Domnului Iisus bătea mai repede și mai repede, și rata pulsului era, probabil, de 220 de bătăi /minut, limita maximă normală.

33. Mântuitoul nu băuse nimic de 15 ore, de la orele 18:00 din seara precedentă.
A îndurat o biciuire care aproape L-a ucis.

34. A sângerat din tot corpul după biciuire, cununa de spini, cuiele din încheieturi și picioare, și din rănile de la bătăi și căderi.

35. Iisus era deja foarte deshidratat, si tensiunea arterială I-a scăzut alarmant.

36. Tensiunea arterială a fost, probabil, de aproximativ 80/50.

37. A intrat în şoc de gradul I, cu hipovolemie (volum mic de sânge), tahicardie (ritm cardiac excesiv de rapid), tahipnee (rata respiratorie excesiv de rapidă), și hiperhidroză (transpirație excesivă).

38. De la prânz, inima lui Iisus, probabil, a început să cedeze.

39. Plămânii lui Iisus, probabil, au început să se umple cu lichid, dezvoltând un edem pulmonar (exces de lichid în plămâni).

40. Acest lucru a condus doar la exacerbarea respiraţiei Lui, care era deja grav compromisă.

41. Iisus a avut insuficienţă cardiacă şi insuficienţă respiratorie.

42. Mântuitorul a spus, Mi-e sete, deoarece corpul Său avea imperios nevoie de fluide.

43. Iisus avea nevoie acută de o perfuzie intravenoasă de sânge și plasmă pentru a-I fi salvată viața.

44. Domnul Iisus nu mai putea respira în mod corespunzător și se sufoca lent până la moarte.

45. În acest stadiu Iisus, probabil a dezvoltat un Hemopericard (acumulare de sânge în cavitatea pericardică).

46. Plasma și sângele s-au adunat în spațiul din jurul inimii Lui, numit pericard.

47. Acest lichid în jurul inimii Sale a cauzat o tamponadă cardiacă (lichid în jurul inimii Lui, ceea ce a împiedicat inima lui Iisus să bată în mod corespunzător).

48. Din cauza creșterii cerințelor fiziologice de la inima lui Iisus, și a stării avansate de Hemopericard, Iisus, probabil, în cele din urmă a suferit o ruptură cardiacă. Inima Lui literalmente a explodat. Aceasta a fost, probabil, cauza morții Sale.

49. Pentru a încetini procesul de moarte, soldaţii au pus un mic scaun de lemn pe Cruce, care I-ar fi permis lui Iisus privilegiul de a-Şi purta greutatea pe osul sacrum (os triunghiular situat în regiunea inferioară a coloanei vertebrale care împreună cu oasele iliace formează bazinul).

50. Efectul acestei îmbunătăţiri era că, agonia morţii pe Cruce putea dura până la nouă zile.

51. Când romanii doreau să grăbească moartea, ei rupeau pur şi simplu picioarele victimei, provocând sufocarea victimei în câteva minute. Acest lucru a fost numit Crucifragrum.

52. La ora trei după-amiază Domnul Iisus a spus, Tetelastai, adică, S-a sfârşit.
În acel moment, El şi-a dat duhul, şi a murit.

53. Când soldaţii au venit la Iisus să-I rupă picioarele, El era deja mort. Niciun os din trupul Său nu a fost rupt, după împlinirea profeţiei (Ps. 34, 20).

54. Iisus a murit după şase ore de cea mai chinuitoare şi terifiantă tortură inventată vreodată.

55. Domnul Iisus a murit pentru ca oamenii obişnuiţi, ca tine şi ca mine, să poată merge în Rai.

Tot ceea ce cere El este să-L iubeşti, pe Domnul tău, pe Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău !
Nu poţi face nici măcar atât pentru El?

 

Din Revista New Wine (Vinul cel nou), aprilie 1982.
Publicat iniţial în Arizona Medicine (Medicina Arizona),
Martie 1965, Asociația Medicală Arizona.
Sursa (EN): TheCollectiveInt.com
Traducere din engleza: Ana-Maria Susanu

SMINTEALA CRUCII – IOAN MARINI

Un credincios de demult a spus într-o carte aceste cuvinte: „ Mulţi iubesc pe Iisus când nu li se întâmplă ceva potrivnic. Mulţi îl laudă şi adoră, cât timp primesc de la El binefaceri. În cazul când Mântuitorul nu se mai arată sau îi părăseşte pentru puţin timp, atunci se tânguiesc şi disperează.”

Aceste cuvinte cuprind într-însele mult adevăr. Iată-i pe ucenicii Domnului în grădina Ghetsimani. Au veni aici însoţind pe Învăţătorul lor în cea din urmă cale – în libertate, cu hotărârea de a nu-L părăsi niciunul, dacă I se va întâmpla ceva.

Însă în clipa când Mântuitorul e prins şi legat, ucenicii au fugit şi L-au lăsat.

Surprinşi de mersul neaşteptat al lucrurilor ei s-au speriat şi s-au umplut de groază mare. Frica le-a luat orice putere şi teama le-a smuls toate nădejdile. Iată-i acum ca nişte bărci purtate de vijelie, departe în larg şi gata să fie sfărâmate de stânci.

Intraseră în noaptea durerii şi deznădejdii. Grozavă noapte, când nici o stea nu mai licărea pe cerul nădejdii lor. Când nu mai puteau să creadă în vre-un viitor al lucrării care le umpluse atât de mult viaţa… Când Acela pe care ei îl credeau Atotputernic a fost atât de slab acum, încât e prins, legat şi dus la judecată şi la moarte. Ah! Cum s-au putut petrece toate acestea? … Şi, noi trăgeam nădejde că El este Acela, care va izbăvi pe Israel… (Luca 24, 21).

În cuvintele acestea, ca pe o gamă a deznădejdii, îl vezi pe omul firesc cu toată filozofia lui, cât este el de întunecat şi neştiutor, faţă de „taina crucii”.

„Şi noi trăgeam nădejde că… va fi aşa cum ne închipuiam noi… că nu vom ajunge la un conflict atât de mare cu mai marii noştri… că nu vom ajunge să ne primejduim viaţa (deşi mai nainte spuneam că suntem gata să murim pentru El) … credeam că, lucrarea noastră va fi îmbrăţişată de întregul neam şi nu lepădată de popor în frunte cu cei mai mari…că, Învăţătorul va fi Acela care va izbăvi poporul şi va domni în ţară şi nu va fi lepădat ca un răzvrătit şi făcător de rele… că, Dumnezeu va face în ultimul moment o minune şi arătându-şi puterea Sa, tot poporul va crede, iar vrăjmaşii vor fi nimiciţi…”

O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa? (Luca 24, 25, 26).

Astfel, ei s-au smintit în El. Aceasta e sminteala crucii, sminteală în care au căzut mulţi din ucenicii Domnului în decursul vremii.

Câţi nu s-au arătat viteji în vremuri de linişte, însă când s-a ivit persecuţia, când vântul prigoanei a început să bată, sub diferite motive, au fugit pe faţă sau pe ascuns, lepădându-se de Domnul.

Crucea! Iată ceea ce nu poate pricepe firea pământească. Ea are groază de spini, de legături, de batjocuri, de moarte. Îi place ei slava, dar fără cruce; ar iubi şi ea pe Hristos, dar nu pe cel crucificat. Dar Hristos e numai unul: Iisus Hristos cel răstignit. Acela care a venit cu apă şi cu sânge; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge precum spune Duhul Sfânt (I. Ioan 5, 6-9) El prin cruce a mers la Slavă (Evrei 12, 2) şi ne-a chemat şi pe noi să mergem pe urmele Lui (I. Petru 2, 21).

A vrea să mergi după El, dar pe altă cale decât cea care duce prin Ghetsimani şi Golota, este o zadarnică încercare, ce te va duce în cea mai amarnică înşelare de sine.

A fi ucenicul lui Hristos însemnează să ai parte de ceea ce a avut şi El însuşi parte aici pe pământ: Ură, prigonire şi lepădare din partea lumii (Ioan 15, 18-21; Luca 6, 22). Să primeşti totul, aşa cum a primit şi El totul supunându-se Tatălui, până la moarte şi încă moarte de cruce. Să te lepezi de tot şi de toate, aşa cum a spus El – citeşte Matei 10, 32-39 – şi cu privirea ţintă la El – Evrei 12, 1-4 să urmezi, fără şovăire ceea ce Duhul Sfânt Ţi-arată în Ep. Evrei 10, 23-25, rămânând tari în mărturisirea nădejdii noastre (Evrei 5, 14)… Casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit, încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm (Evrei 3, 6).

Ceea ce ne cere El este ascultare. Ascultare, cu orice preţ, de cuvântul lui Dumnezeu şi de credinţă. Ascultare chiar cu preţul jertfirei vieţii noastre…

Ascultare! Iată ce trebuie ucenicului, renunţare la lume, la noi înşine, renunţare chiar la viaţa noastră pentru El, iată ce ni se pretinde.

El a murit pentru noi şi noi trebuie să murim pentru El. A murit El pentru ca să ne câştige nouă moştenire sus în cer. Deci nici noi, să nu dăm nici o brazdă din moşia care ne-a fost dată (Ps. 16, 6).

Creştinul adevărat este un erou al Domnului, ori în ce vreme ar trăi el. Fără îndoială, pe lângă eroii care au suferit până la sfârşit, sunt atâţia care „L-au părăsit şi au fugit”. Ferice de aceia care pot spune: Noi nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului (Evrei 10, 39).

Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii zice Domnul (Apoc. 2, 10).

 

Ioan Marini, Revista – „Familia Creștină”, anul 1942, nr. 4-5, pag. 10

SĂ-L ÎNTÂMPINĂM PE DOMNUL – PR IOSIF TRIFA

„Când s-au apropiat de Ierusalim și au ajuns la Betfaghe, înspre Muntele Măslinilor, Iisus a trimis doi ucenici și le-a zis: „Duceți-vă în satul dinaintea voastră. În el veți găsi îndată o măgăriță legată și un măgăruș împreună cu ea; dezlegaţi-i și aduceți-i la Mine. Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneți că Domnul are trebuință de ei. Și îndată îi va trimite.” Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlineacă ce fusese vestit prin proorocul care zice: „Spuneți fiicei Sionului: ´Iată, Împăratul tău vine la tine, blând și călare pe un măgar, pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe.´”

Ucenicii s-au dus şi au făcut cum le poruncise Iisus. Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei și El a șezut deasupra. Cei mai mulți din norod își așterneau hainele pe drum; alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum. Noroadele care mergeau înaintea lui Iisus şi cele ce veneau în urmă strigau: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!” Când a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mișcare și fiecare zicea: „Cine este acesta?” „Este Iisus, Prorocul, din Nazaretul Galileii”, răspundeau noroadele.” (Matei 21, 1-11)

Creştinilor! Să luăm aminte: Împăratul Hristos se apropie acum și de Ierusalim sufletului nostru.

Sosesc Paștile și praznicul acesta trebuie să-l aștepte tot creștinul cu sufletul curat și curățit de păcate.

Este o datină bună ca tot creștinul să aștepte Învierea, cu casa curată și orânduită. Este parcă ceva ce ne îndeamnă să simțim că fără casa curată, văruită și împodobită nu vin Paștile. Vedeți! Același lucru trebuie să-l facem și cu casa sufletului nostru acum pe când sosește Învierea. Căci doar  și casa sufletului are lipsă de curăție. Câte gunoaie de păcate nu se strâng într-un an în ea. Să ne curățim dar și casa sufletului cu post, cu rugăciuni, cu mărturisiri, adică cu căință și lacrimi pentru păcate pentru ca – prin sfânta împărtășanie – să intre Împăratul măririi în casa sufletului nostru.

Și apoi încă ceva ne învață praznicul de duminică. Uitați-vă bine, cum tot aceeași oameni care îl întimpină pe Hristos acum duminică cu osanale, cu flori și ramuri de finic, peste trei zile îi ies în cale cu batjocuri, cu cruce și cuie să-l răstignească. Este aceasta o învățătură să nu fim și noi în chipul și asemănarea evreilor din praznicul de duminică. De câte ori ieșim și noi în calea lui Hristos cu flori de rugăciuni, cu posturi și mărturisiri, dar cufaptele noastre cele rele îl răstignim iarăși pe cruce: în asemănarea evreilor din evanghelie suntem.

Noi trebuie să fim în asemănarea pomului bun care face mai întâi frunze, apoi flori şi pe urmă florile leagă roadă. Aşa şi în pomul vieţii noastre, frunzele patimilor şi florile rugăciunilor trebuie să lege roade de fapte bune, altcum de nici un folos nu sun. «Tot pomul ce nu face poame bune se taie şi în foc se aruncă» (Matei 7, 18). «Nu oricine-Mi zice: ‘Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri.» (Matei 7, 21) « De ce-Mi ziceți: ‘Doamne, Doamne!’ și nu faceți ce spun Eu?» (Luca 6, 46) a zis Mântuitorul Hristos. Ascultaţi ce pildă frumoasă a spus odată Iisus: «Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treay ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur: Întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic și când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul.» (Marcu 4, 26-29). Așa tebuie să se gate și postul nostru cu «grâu deplin în spic» cu fapte bune, altcum n-ajunge nimic. Să-l întâmpinăm pe Hristos cu flori de curățenie sufletească și cu spice de fapte bune. Pentru primirea lui Hristos să dezbrăcăm și noi hainele noastre cele de zavistie, de trufie, de patimi și păcate. Calea lui Hristos trebuie să treacă peste păcatele noastre aruncate la picoarele lui.

 

 

Preot Iosif Trifa, „Lumina Satelor”, nr. 15, anul 1924, pag. 3

CRUCEA ȘI JERTFA – TRAIAN DORZ

Nimic nu te mângâie mai mult, dar nici nu te doare mai adânc decât a vedea lângă suferința ta pe ființa cea mai iubită și cea mai îndurerată. La nimic nu te gândești, la cea din urmă despărțire, decât la soarta ființei celei mai scumpe și mai singure care rămâne în urma ta. Nu te doare de nimeni pe lume mai mult decât de mama ta, când rămâne și văduvă, și orfană…

Dacă Dumnezeu a pus în orice inimă de fiu adevărat iubirea de mamă – acest uman și divin simțământ -, cum oare la Iisus să nu fi fost acest simțământ mai înalt și mai desăvârșit decât la oricine, față de Mama Sa? În inima Sa, tot ce este nobil și frumos era într-o nespus mai mare măsură decât în oricare altă inimă omenească. Și ce simțământ este mai frumos pe lume ca dragostea și grija de mama ta?

Dacă pe noi care suntem răi, El ne-a făcut în stare să o iubim atât de mult pe mama care ne-a născut, care ne-a crescut și care ne-a însoțit, suferind pentru noi cu o dragoste, cu o grijă unice pe lume, cum oare să nu fi avut El Însuși, Cel nespus de Bun, o astfel de iubire, dar nespus mai mare, pentru Maica Lui, care a fost cea mai sfântă, cea mai bună, cea mai iubitoare și cea mai zdrobită mamă de pe lumea aceasta?

Chiar și numai gândul la mama ta îți umple sufletul de înfiorare și ochii de lacrimi oricând. Dar în vremea suferinței, odată cu gândul acesta, vin în suflet toate amintirile vieții, toate simțămintele legate de numele mamei, care, pentru fiecare om, sunt cele mai scumpe și mai frumoase amintiri din viața lui.

Cine ne-a iubit cu adevărat pe noi, acela n-a putut niciodată să aibă și despre mama noastră decât cele mai respectuoase, mai sfinte și mai cerești gânduri. Cu cât mai mult atunci, cine Îl iubește cu adevărat pe Hristos, cum ar putea vreodată să nu aibă pentru Preasfânta Lui Maică decât niște sfinte și fericite gânduri? De un preț nespus mai înalt decât despre oricare altă mamă din lumea asta!

Cea mai bună dovadă că Preasfânta Mamă a lui Iisus n-a avut pe nimeni altcineva pe lume decât pe El este faptul că, în clipa morții Sale, Fiul Sfânt Se îngrijește de un susținător al mamei Sale, încredințând-o în ocrotirea ucenicului Său Ioan. Ucenicul statornic și nedespărțit. Luați aminte voi, care nu vă temeți a vorbi cu gânduri necuviincioase despre Maica Domnului.

Cunoscând cât suferise și cât ar fi suferit mai departe în familia aceea a lui Cleopa, unde era Mama Sa, Fiul Dulce o ia de acolo, în fața a doi martori – cele două Marii: Maria Magdalena și Maria lui Cleopa – și tot în fața lor o încredințează ucenicului iubit, Ioan, ca unui adevărat al doilea fiu al ei.

Fiule, iată Mama ta, ne spune și nouă Domnul nostru. Căci prin Iisus, Preasfânta Născătoare este și Mama noastră, a fiecăruia din cei care suntem frați mai mici ai lui Iisus. Să o luăm deci și noi în respectul și în cinstirea noastră ca niște fii vrednici și credincioși ai dragostei lui Hristos – cum a făcut Sfântul Ioan.

Încredințându-l pe Ioan Sfintei Sale Mame, Mântuitorul dorea să-i mângâie inima ei prea zdrobită, dându-i un nou reazem, un nou fiu. Punând în locul Lui, rămas prea gol, cea mai vrednică iubire pe care o putuse afla printre oameni. Arătându-i în locul Fiului Iubit Care i se lua acum, un alt fiu iubit, care i se dădea…

Nimeni nu se făcuse atât de vrednic de încrederea și iubirea lui Hristos ca ucenicul rămas lângă El în toate împrejurările grele. După ce a suferit totul, rămânând nedespărțit, Hristos îl învrednicește pe statornicul ucenic de cea mai mare și mai sfântă slujbă. Îl face pe Ioan înlocuitorul Său. Îi încredințează cea mai duioasă și mai sfântă datorie: datoria unică de fiu, pe care numai El, Iisus, o putea împlini față de Maica Lui.

Dumnezeu nu-i încredințează nimănui un dar scump și nu-i dă în grijă nimănui comorile Sale, decât după ce acela s-a dovedit răbdător în necaz. După ce a rămas statornic în cele mai grele încercări și după ce s-a păstrat nedespărțit de Hristos până la moarte. Cândva Ioan ceruse locul cel mai ales, alături de Iisus (Marcu 10, 33-37). Domnul i-a vorbit atunci despre botezul cel greu și despre paharul cel amar prin care se va dovedi cine este cel vrednic să aibă această cinste.

Acum, când Ioan renunțase de mult la orice dorință de întâietate, iată, Dumnezeu îi dă acest loc sfânt: cinstea cea sfântă de a sta împreună cu Maica Sa Sfântă, unul de o parte și celălalt de altă parte a Crucii Lui, – adică a Tronului Său Slăvit, a Scăunului Său Împărătesc care era Crucea – mai strălucită ca orice tron, mai măreață ca orice slavă, mai aleasă ca orice altă cinste. Fiindcă locul sfânt din veșnicie este acela de care te învrednicești prin suferință lângă Hristos, aici și acum.

Cinstea eternă este cea pe care ți-o câștigi prin părtășia la Crucea lui Iisus acum. De întâietate nu te arăți vrednic cu adevărat decât după ce ajungi la acea stare duhovnicească din care n-o mai ceri, din care te și rușinezi că vreodată ai dorit-o.

Slava de a suferi lângă Hristos este mai mare decât oricare altă slavă.

Harul de a pătimi împreună cu El este mai mare ca oricare alt har.

Și cinstea pe care o primești acolo unde ții mai puțin la tine și mai mult la El te va așeza într-o veșnică lumină, în locul cel mai lângă Iisus.

Din ceasul acela, ucenicul a luat-o pe Maica Domnului la el acasă. Nici Preasfânta Mamă nu avea o casă a ei pe pământ. Ce bine că unii ucenici mai au și case! Și mai ales că ei și-au pus aceste case în slujba lui Dumnezeu și a celor preaiubiți ai Lui. O, Dumnezeul nostru, ia-ne în slujba Ta cu tot ce avem. Amin.

Traian Dorz , Răsplata Ascultării

 

Florin Ianovici – Crucea, calea spre biruință

 

Da, imi este draga vesnicia si doresc sa merg acasa la Dumnezeu cu sfintii. Dar mai presus de spaima de-a fi in iad, e spaima ca as putea trai o zi fara sa-L iubesc pe El….

…Sunt zile extraordinare. Usile sunt deschise. Marire lui Dumnezeu! Sunt zile in care cuvantul lui Dumnezeu este liber. Dar ma intreb, ma intreb, ma intreb: cati dintre noi de aici am primit chemarea uceniciei?…

…Da, spune-le oamenilor de bunatatea lui Hristos. Te vor imbratisa. Da, spune-le oamenilor de faptul ca Hristos le da paine. Vor merge dupa tine. Spune-le oamenilor despre faptul ca Dumnezeu vindeca si vor veni cu zecile si sutele. Spune-le oamenilor ca trebuie sa patimesti pentru Hristos si va fi biserica goala. Spune-le oamenilor ca de fapt calea crucii este calea spre biruinta. Hristos vorbeste despre o pierdere si vorbeste despre un castig. Daca vreti sa va castigati viata, vrea sa spuna Isus Hristos, si daca vreti sa aveti o viata de castig, daca vreti sa aveti o viata de biruinta, pierdetiv-o. Dar acesta nu-i mesaj pe care lumea poate sa-l inteleaga si nu-i mesaj pe care vizitatorii sa-l placa. Si nu-i mesaj pentru aceia care vin si trec. Nu-i mesaj pentru aceia care cauta din cand in cand ceva. Ci este un mesaj pentru aceia care zi de zi il iubesc pe El…. 

…Hristos niciodata nu va acorda valoare unui om dupa succesul pe care-l are, ci dupa sacrificiul pe care-l face…. 

…El spune sa ne luam crucea. Dar daca crucea e o boala, eu pot sa o iau in fiecare zi? Nu, nu pot, ca o am. Dar daca crucea e o nefericire pamanteasca, o iau in fiecare zi? Nu o iau, ca o am. Inseamna ca e vorba despre altceva. Oamenii cand vorbesc despre cruce, despre luarea crucii, se gandesc la ceva, un eveniment din viata: o casnicie nefericita. Nu-ti spun ca nu poate fi o cruce. Dar daca e vorba sa o iei, ori tu de fapt ai ramas in ea de ceva vreme. O boala inseamna ca ramai in ea de ceva vreme. Nu poti sa spui ca o iei. ‘Luati-va crucea in fiecare zi si urmati-Ma, spune Isus. Inseamna ca luare crucii este voluntara. Inseamna ca luarea crucii este un act pe care eu il fac in mod voluntar. Inseamna ca „ia crucea” e mai mult decat o intamplare de viata. E mai mult decat o nefericire pamanteasca. Inseamna ca „ia crucea” inseamna ceva mai mult pentru ca Biblia imi spune: Ia crucea in fiecare zi”….

….Nu poti sa eviti ce este lumea asta, treci prin mijlocul ei. O vezi. N-ai cum sa spui: Refuz sa traiesc, Doamne, ia-ma acasa si du-ma direct la Tine. Nu poti. Trebuie sa treci mai intai testul acesta, trebuie sa treci prin lumea aceasta. Si vrei, nu vrei, lumea va incerca mereu sa te dezumanizeze, sa te reduca la un numar matricol. Stiti dvs. tendinta comunismului care a fost. Blocuri cenusii peste tot. Blocuri cu patru etaje. Toti copiii cu numar matricol. In armata, tunsi toti zero. Nimeni sa n-aiba decat uniforme scolare. De ce? Sa ne uniformizeze, sa ne reduca la o masa nedefinita. Lumea aceasta va incerca in fiecare zi sa fure din tine ceea ce este de mai de pret: Sufletul pe care ti l-a dat Dumnezeu. Sa stiti un lucru, dragii mei, am vazut o multime de crestini care fug si cred in felul urmator: Daca noi ne retragem, fugim de lumea aceasta, noi atunci vom fi bine. Unde sa fugi? Da de ce sa fugi? Hristos n-a zis sa fugi. Hristos a zis: Ia crucea si vino dupa Mine.

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca eu nu stiu pentru ce sunt iubit. Habar n-am. Am aflat de-a lungul vietii mele ca sunt iubit pentru lucruri pe care eu nu le valorizez si cat am reprezentat ceva, cineva s-a asociat si m-a cautat si a facut tot felul de lucruri. Si cand n-am mai reprezentat nimic pentru oameni, eu am gasit ca in Hristos am totul. Si am avut parte de cea mai frumoasa, mai curata si mai pura dragoste pentru ca eram un om care n-aveam ce sa dau. Eram un om care eram pe minus. Eram un om care eram departe. Eram absolut neeligibil, fara succes. Eram cazut. Si atunci Hristos a venit si m-a ridicat si atunci am spus: Ma iubesti cu adevarat. Atunci am experimentat cu adevarat iubirea pentru ca n-aveam ce sa dau. Nu eram glorios in nimic. Eram vaisamar de mine. Aleluia. Slavit sa fie Dumnezeu.

La minutul 35 pastorul Florin Ianovici prezinta un filmulet din Ucraina: am stat cateva ceasuri in Ucraina, daca as spune, in casa unei surori, ar insemna ca spun un neadevar, ca aia nu poate sa fie casa. Nici magazie de lemne nu am putea sa o avem in Romania. Sora aceasta, pe nume Stela, are 97 de ani. Cand am parcat cu masinile in jurul ei, deja era la fereastra. A scos pasa pe usa si ne-a intrebat sim[lu: Ati venit? Nu ne cunostea, cel putin pe mine nu ma cunostea. Am intrat in casa si am stat cu dansa fascinat. In viata mea n-am vazut pe nimeni asemenea acestei surori. A prins foamete, a prins prigoana. Are in casa, traieste doar asa din ceea ce-i da Domnul Dumnezeu. Mi-a cantat trei cantari. Mi-a recitat Psalmul 91 in intregime si apoi mi-a spus ea ceva despre cum vede ea calea crucii, cum vede ea pocainta si crestinismul.

Ucraina octombrie 2017 FOTODaniel Popescu

Florin Ianovici – Crucea, calea spre biruință | BISERICA RENOVATIO

Exista multi oameni care au nevoie de Dumnezeu si o sa-i gasesti intotdeauna in preajma multimilor de painisi de pesti pentru ca intotdeauna vor fi oameni care vor avea nevoie de paini si de pesti. Si vor avea nevoie de hrana si vor avea nevoie de imbracaminte si vor avea nevoie de incaltaminte. Exista oameni care vor auzi si aud ca in diferite locuri Dumnezeu vindeca. Si o sa-i gasesti acolo pentru ca oamenii au nevoie de vindecare si pentru ca oamenii au nevoie de ajutor. Exista oameni care la sarbatori se vor inghesui si vor ridica si ei ramuri de finic si vor spune: Binecuvantat sa fie cel ce vine in numele Domnului. O sa-i gasim pe acesti oameni cat va fi pamantul.

Mai greu este insa sa gasesti ucenici. Ucenicii nu-i gasesti usor. Gasesti multimi de oameni care merg spre biserica, gasesti multimi de oameni care au nevoie de ajutor. Gasesti multimi de oameni care au nevoie de vindecare. Dar, vei gasi foarte greu ucenici care sa mearga pe drumul lepadarii de sine si sa implineasca chemarea Domnului Isus Hristos care a spus: Luati-va crucea in fiecare zi veniti dupa Mine. Cand Domnul Isus Hristos s-a uitat la Petru si la ucenici a pus o intrebare: Cine zic oamenii ca sunt? Si atunci, inspirat de Dumnezeu, Petru a raspuns: Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu. Domnul Isus Hristos s-a uitat la el si a spus: Ferice de tine Petru ca nu carnea si sangele ti-a descoperit lucrul acesta.

Dupa care are loc o alta intamplare care are in prim plan tot pe Petru atunci cand dupa aceasta descoperire, facuta de Duhul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos a spus urmatoarele lucruri: Am sa fiu dat pe mana preotilor si am sa fiu rastignit. Si am sa patimesc mult din partea lor. Si apoi cand a auzit lucrul acesta Petr, care spusese prin Duhul aceasta descoperire, a zis: Sa te fereasca Dumnezeu de una ca asta.

Da, spune-le oamenilor de bunatatea lui Hristos. Te vor imbratisa. Da, spune-le oamenilor de faptul ca Hristos le da paine. Vor merge dupa tine. Spune-le oamenilor despre faptul ca Dumnezeu vindeca si vor veni cu zecile si sutele. Spune-le oamenilor ca trebuie sa patimesti pentru Hristos si va fi biserica goala. Spune-le oamenilor ca de fapt calea crucii este calea spre biruinta. Hristos vorbeste despre o pierdere si vorbeste despre un castig. Daca vreti sa va castigati viata, vrea sa spuna Isus Hristos, si daca vreti sa aveti o viata de castig, daca vreti sa aveti o viata de biruinta, pierdetiv-o. Dar acesta nu-i mesaj pe care lumea poate sa-l inteleaga si nu-i mesaj pe care vizitatorii sa-l placa. Si nu-i mesaj pentru aceia care vin si trec. Nu-i mesaj pentru aceia care cauta din cand in cand ceva. Ci este un mesaj pentru aceia care zi de zi il iubesc pe El.

Nu-l caut pentru paine. Nu-l caut pentru un folos imediat. Il caut pentru ce este El. Da, imi este draga vesnicia si doresc sa merg acasa la Dumnezeu cu sfintii. Dar mai presus de spaima de-a fi in iad, e spaima ca as putea trai o zi fara sa-L iubesc pe El. Este un mesaj atat de greu pentru lumea aceasta care cauta confort si papuci moi. Este atat de greu pentru lumea aceasta in care ti se pretinde sa faci totul. Si dupa ce ai facut totul pentru cei de langa tine, abia daca capeti atentie din partea lor. Iubitii Domnului, crestinismul este o cale si pe calea aceasta se umbla. Crestinismul are o tinta si tinta este Hristos. Biblia spune in aceasta dupa amiaza ca Domnul Isus Hristos, in momentul in care a auzit cuvantul spus de Petru- ‘sa te fereasca Dumnezeu sa faci una ca asta’- Ne esti drag cand inmultesti painea. E magnific cand Tu calci pe ape. Ai vazut cati oameni au venit cand l-ai inviat pe Lazar? Dar cati vor ramane cand va fi batut in maini si in picioare? Cati vor ramane cand va fi rastignit? Cati vor ramane cand va fi batut, scuipat, dispretuit, lovit cu trestia in cap? Cati vor ramane?

Sunt zile extraordinare. Usile sunt deschise. Marire lui Dumnezeu! Sunt zile in care cuvantul lui Dumnezeu este liber. Dar ma intreb, ma intreb, ma intreb: cati dintre noi de aici am primit chemarea uceniciei? El nu le-a spus lucrul acsta vizitatorilor. El nu a spus lucrul acesta bolnavilor care  au fost vindecati. El nu a spus lucrul acesta multimii pe care a hranit-o. Le-a spus lucrul acesta celora care au dorit sa umble dupa El zi de zi. Nu e o chemare facuta celor care vin si pleaca, celor care au venit si au fost binecuvantati, ci acelora care au spus: Nu mai vreau sa traiesc fara Tine nici o zi si vreau ca in fiecare zi sa fiu al Tau. Aleluia! ‘

Atunci le-a zis ucenicilor…’ Si raspunsul Domnului Isus Hristos si porunca Domnului Isus Hristos nu este altceva decat modul de-ai spune lui Petru: Petru, nu aceasta este caleape care Hristos a ales-o. Lumea aceasta, iubitii Domnului, intotdeauna iti va acorda valoare dupa succesul pe care-l ai. Ai parcat o masina buna in fata bisericii, se vor uita la tine cu respect pe fata (si stiu ei cu ce pe spate). Lumea aceasta intotdeauna acorda valoare si pretuire dupa succesul pe care-l ai, dupa serviciul pe care-l ai, dupa statutul social pe care-l ai, dupa casa pe care o ai, dupa numele pamantesc pe care-l ai. Dar Hristos niciodata nu va acorda valoare unui om dupa succesul pe care-l are, ci dupa sacrificiul pe care-l face. La Hristos nu conteaza succesul, la Hristos conteaza sacrificiul. Si vreau sa va spun astazi ceva. Sunt multi oameni care poate privesc spre tine si poate te judeca pentru succesul pe care-l ai, dar Dumnezeu din ceruri te masoara dupa sacrificiul pe care tu l-ai facut. (notite din primele 7 minute)

(11:00) El spune sa ne luam crucea. Dar daca crucea e o boala, eu pot sa o iau in fiecare zi? Nu, nu pot, ca o am. Dar daca crucea e o nefericire pamanteasca, o iau in fiecare zi? Nu o iau, ca o am. Inseamna ca e vorba despre altceva. Oamenii cand vorbesc despre cruce, despre luarea crucii, se gandesc la ceva, un eveniment din viata: o casnicie nefericita. Nu-ti spun ca nu poate fi o cruce. Dar daca e vorba sa o iei, ori tu de fapt ai ramas in ea de ceva vreme. O boala inseamna ca ramai in ea de ceva vreme. Nu poti sa spui ca o iei. ‘Luati-va crucea in fiecare zi si urmati-Ma, spune Isus. Inseamna ca luare crucii este voluntara. Inseamna ca luarea crucii este un act pe care eu il fac in mod voluntar. Sunteti de acord cu mine? E drept ce spun eu? Inseamna ca „ia crucea” e mai mult decat o intamplare de viata. E mai mult decat o nefericire pamanteasca. Inseamna ca „ia crucea” inseamna ceva mai mult pentru ca Biblia imi spune: Ia crucea in fiecare zi”. Pot sa merg putin mai departe cu dvs.?

Vreau sa va intreb in aceasta zi: Suntem noi mai slabi daca, in fata tuturor celor care sunt aici poate prieteni, le marturisim cu smerenie ca au fost zile cand am vrut sa renuntam la tot? Ca au fost zile cand poate am zis: De nu m-as mai fi trezit, nici ca imi parea rau. Ca au fost zile cand ai zis: E prea greu ce-mi cere Dumnezeu si e prea greu ce se intampla si mi se pare ca lupta aceasta este mult prea dificila. Au fost zile cand ai spus in sufletul tau ca esti gata sa renunti? Cati dintre dvs. sunt oameni  care merg pe calea credintei de ceva vreme? Acesti oameni pe care eu i-am intrebat, as vrea sa va intreb sincer: Ati avut vreodata gandul sa renuntati pentru ca e prea greu?

Hristos spune: „Luati-va crucea in fiecare zi si urmati-Ma.” Cu alte cuvinte, in fiecare zi trebuie sa faci o declaratie lui Dumnezeu. In fiecare zi trebuie sa te ridici din pat cu aceasta dorinta de a ramane si de a fi pocait si de a-L iubi pe Dumnezeu in pofida tuturor lucrurilor care sunt. Si vreau sa va spun un lucru. Viata nu e pe saptamani. Viata nu e pe luni. Viata nu e nici pe ani pentru ca nu stii daca-i ai. Viata este pe zile. Viata inseamna in primul rand o zi. Dumnezeu astazi s-a indurat din nou si-a inoit indurarea. Dumnezeu din nou a lasat astazi o zi. „Astazi,” Dumnezeu spune, „fiindca Eu mi-am inoit indurarea, fiindca Eu am facut o zi nou nouta pentru tine si tu trebuie sa accepti in ziua aceasta  sa-ti iei din nou crucea, sa ramai pocait intr-o lume spurcata. Sa fii un om integru intr-o lume in care se pleaca si sa mergi dupa Isus Hristos.” Aleluia!

Nu e vorba, iubitii Domnului, despre un eveniment pentru ca sunt zeci de evenimente intr-o zi care te pot prabusi. Sunt zeci de intamplari intro- zi care se pot produce. Este vorba despre faptul ca Dumnezeu spune in felul urmator. Tu trebuie sa ramai credincios lui Dumnezeu si mentalitatea, atitudinea, convingerea interioara, modul tau de a gandi lucrurile sa fie acesta: Vreau si astazi sa-L urmez pe Domnul Isus. Marire lui Isus.

Si atunci, ce este aceasta cruce pana la urma? Nu este zi, iubitii Domnului, sa nu am sentimentul ca inaintez din ce in ce mai greu spre finish. Daca eu va spun acuma ca mie mi se pare ca lumea a inebunit literalmente, gasesc in aceasta seara pe cineva care sa spuna: Asa este? Duceti-va in cele mai civilizate state – cineva mi-a trimis o poza, e acuma o noua moda, iti cumperi un carut scump sa-ti plimbi catelul in el. Ati auzit de lucrul asta? Pe zi ce trece, lumea aceasta mi se pare din ce in ce mai grabita sa adune, sa calce in picioare. Mi se pare ca este o lume in care de peste tot… astazi, ma uit cu groaza la faptul ca copii de 10, 12 ani au in mana un telefon si la un click distanta este pierzarea vieti lor. Lumea aceasta atat de tare s-a inveninat si lumea aceasta atat de tare s-a inrait peste masura si lumea asta eu cred ca sta pe un butoi de pulbere si lipseste doar o scanteie. Si cu fiecare zi care trece mi se pare din ce in ce mai greu sa merg pe calea crucii Domnului Hristos pentru ca in ceea ce ma priveste pe mine, iubitii Domnului, lumea aceasta nu are numai o impotrivire. Lumea aceasta penduleaza intre doua extreme. Pe unii vrea sa-i seduca si pe unii vrea sa-i doboare. Vrea sa-i seduca pe aceia care sunt naivi si slabi de ingeri, pe aceia care nu sunt ancorati suficient in credinta. Si vrea sa-i doboare pe aceia care doresc sa fie stejari ai lui Hristos.

Lumea aceasta, pe cine nu poate sa seduca, vrea sa doboare si vrea sa franga. Lumea aceasta penduleaza intre doua extreme si noi suntem astazi asaltati pe o parte de ispite necontenite , iar pe de alta parte, lumea aceasta intinde curse si capcane deosebit de grele. M-am uitat numai saptamana aceasta- toata presa din Statele Unite vuieste despre conferintele facute aici in Romania de Kim Davis, aceasta credincioasa care a venit in Romania sa vorbeasca despre libertate de credinta si constiinta. Mass media romaneasca a vuit. Statele Unite vuiesc si toti dezavuiaza faptul ca femeia aceasta a venit sa faca conferinte in care ea vorbeste despre dreptul unui om de-a putea sa se inchine lui Dumnezeu potrivit constiintei sale. In Statele Unite o cofetarie cu propietari crestini a refuzat sa faca un tort pentru un cuplu de homosexuali si au primit o amenda de $100.000 si se judeca acum la Curtea de Apel. O florarie in care patronii sunt crestini au refuzat sa dea flori tot unui cuplu de homosexuali si din nou li s-a aplicat o amenda de $100.00 si se judeca.  A inebunit literalment lumea si simt ca cercul acesta se strange. Latul se strange din ce in ce mai puternicsi in aceste zile Hristos nu se ridica sa te mangaie pe crestet. Hristos nu se ridica sa faca filosofie. Ci te intreaba: Vrei sa iei crucea si sa mergi dupa Mine?

Fie sedus, fie daramat. Una din doua este ceea ce lumea aceasta va incerca mereu sa faca. Si atunci, ce-i crucea? E hotararea mea de a nu ma lasa sedus  si de-a nu ma lasa doborat. Tot ce reprezinta lumea aceasta … si as vrea sa va spun- ambitii, dorinte desarte, inaltare de sine, slava omeneasca, placeri vinovate, patimi, violenta, nebunie, sete de bani, sete de putere, lacomie, toate lucrurile acestea care vin permanent impotriva celui care vrea sa urmeze calea crucii  reprezinta de fapt lupta noastra de fiecare zi. Exista pe de-o parte slava lui Dumnezeu si exista pe de-o parte slava lumii acesteia. Calea crucii Domnului Isus Hristos inseamna urmatorul lucru. Sa dai la o parte slava desarta si sa lasi sa straluceasca  slava lui Dumnezeu. Si atunci, crucea reprezinta tot ce inseamna lumea aceasta impotriva ta si urmarea crucii inseamna tot ce reprezinti tu inaintea lui Dumnezeu. Domnul sa ne ajute.

Mai intai de toate, crucea reprezenta supliciu si instrumentul  de tortura roman. Era cea mai groaznica executie din vremea Domnului Isus Hristos si Domnului Isus Hristos i s-a pus crucea in spate. Si Domnul Isus Hristos a acceptat crucea in spate si si-a luat crucea in spate Domnul Isus Hristos. Marire Lui in veci! Lumea aceasta, in momentul in care a pus crucea pe umerii cuiva, a dorit sa Il injoseasca si sa Il arate ca fiind un condamnat. In momentul in care sistemul roman a conceput acest drum in care condamnatul isi purta crucea in spate, nu era nimic altceva decat o tendinta si o incercare continua de dezumanizare. Era o tendinta de-a pune intr-un mod absolut la pamant pe omul care-si purta crucea. Era ca si cum ar spune: Nu mai face parte din societate. Nu mai este om. El este un condamnat. El este un gunoi. Este cineva care nu mai merita sa traiasca.

Si crucea totdeauna are doua parti.Prima parte este cand:

Lumea aceasta iti pune crucea aceasta in spate.

Si Hristos n-a zis: N-o port. Nu ai unde sa evadezi. Nu poti sa te duci in varf de munte. Nu poti sa te izolezi. Nu e nici o cale crestineasca sa pui un clopot deasupra capului tau. Biblia nu spune ca noi sa ne ferim, noi sa ne izolam. Nu spune sa facem biserici cu ziduri groase si cu lacate la usa. Biblia spune ca trebuie sa acceptam sa traim in lumea asta nebuna, dar ca niste intelepti.

Nu poti sa eviti ce este lumea asta, treci prin mijlocul ei. O vezi. N-ai cum sa spui: Refuz sa traiesc, Doamne, ia-ma acasa si du-ma direct la Tine. Nu poti. Trebuie sa treci mai intai testul acesta, trebuie sa treci prin lumea aceasta. Si vrei, nu vrei, lumea va incerca mereu sa te dezumanizeze, sa te reduca la un numar matricol. Stiti dvs. tendinta comunismului care a fost. Blocuri cenusii peste tot. Blocuri cu patru etaje. Toti copiii cu numar matricol. In armata, tunsi toti zero. Nimeni sa n-aiba decat uniforme scolare. De ce? Sa ne uniformizeze, sa ne reduca la o masa nedefinita. Lumea aceasta va incerca in fiecare zi sa fure din tine ceea ce este de mai de pret: Sufletul pe care ti l-a dat Dumnezeu. Sa stiti un lucru, dragii mei, am vazut o multime de crestini care fug si cred in felul urmator: Daca noi ne retragem, fugim de lumea aceasta, noi atunci vom fi bine. Unde sa fugi? Da de ce sa fugi? Hristos n-a zis sa fugi. Hristos a zis: Ia crucea si vino dupa Mine. Prima parte a crucii este cand ti se pune pe spate. Si o duci.

Si acum, ascultati. Hristos a cazut sau nu sub cruce? Cel putin, n-a putut sa o duca. Cuvantul ‘a cazut sub cruce’ nu-l gasesc. Dar, la un moment dat, n-a putut sa o duca.  Si eu va intreb pe dvs.: Tu vei cadea? Daca Hristos a cazut sub greul crucii, tu o vei putea duce? Eu spun astazi ca nu o vei putea duce. Niciunul dintre noi nu va putea sa duca crucea asta, ci vom avea caderi sub cruci. Si multi oameni care cad sub greul crucii  pentru ca au o lupta nebuna cu lumea aceasta, care este insetata de sangele crestinilor, renunta sa mai lupte. Sunt dezamagiti. Sunt culcati la pamant si spun: Imi pare rau, eu n-am stiut ca asa stau lucrurile. Eu nu mai pot sa fiu pocait. Eu L-am dezamagit pe Dumnezeu. Eu nu mai am nici o tarie. Eu nu mai am dorinta sa vin la biserica. Eu sunt un om cazut. Eu sunt un om pierdut. Hristos n-a spus lucrul acesta cand a cazut sub cruce si nimeni care este aici in aceasta seara sa n-aiba vreo impresie ca eu sau tu sau altul  n-a cazut sub greul crucii. Am cazut de nenumarate ori. Si a cazut si El. Si daca a cazut El, vei cadea si tu. Dar iti spun un lucru, caderea nu inseamna pacat voluntar. Nu inseamna sa te balacesti intr-o mentalitate de om care a cazut. Ci inseamna ca in lupta aceasta apriga cu lumea uneori nu vei mai putea si uneori poate ca vei cadea pentru ca este prea greu ceea ce ti se cere.

Dar, de ce se intampla sa cadem sub greul crucii? Pentru ca ei sunt multi. Tare multi. Si noi suntem turma mica. Pentru ca ei au puterea. Pamantul acesta are putere. Mass media are putere, bogatiile au putere. Autoritatea statala are putere. Noi suntem o turma mica. Dar vreau sa va spun un lucru. Cand tu cazi, cand cazi doborat sub greul crucii, se intampla ceva. Asta nu inseamna sa te balacesti voluntar in pacat. Ci inseamna ca in inclestarea asta teribila cand vrei sa fii pocait, poti sa ajungi la un moment dat cand sacrificiul sa fie prea mare. Spui: E prea mare sacrificiu. Si atunci poate ca tu aluneci, poate tu cazi sub greul crucii. In momentul acela, spune Biblia, ca a venit un om pe nume Simon din Cirene. Si acest om s-a bagat sub crucea Domnului Isus Hristos, a ridicat-o si a dus-o. Simone, de cand Il cunosti tu pe Hristos? De niciodata. Ce legatura ai Tu cu El? Nici una. Ce ruda iti este? Nici una. Dar ce astepti sa castigi de pe urma Lui ridicandu-L? Nimic. Cum arata Hristos in acele momente? Plin de putere? Stralucitor ca persoana? Cu sangele siroind, cazut sub greul crucii si aratat cu degetul de toti. N-ai fi vrut asocierea cu El. N-aveai ce sa castigi dupa urma Lui. Cand eu cad- nu pentru ca vreau sa alunec voluntarin noroi- ci pentru ca inclestarea este prea mare, am parte de cea mai curata si mai frumoasa dragoste care a existat vreodata. Atunci Duhul lui Dumnezeu vine si ma ajuta sa ma ridic. Atunci Dumnezeu imi trimite un Simon si ma ajuta sa ma ridic si niciodata nu voi experimenta o iubire mai curata  ca atunci cand n-am ce da, cand nimeni privind spre mine n-are ce castiga, dar oamenii aceia stau langa mine trimisi de Dumnezeu si daca nu este nici un om, este insasi Hristos care vine si te ridica. Si cand te ridica, tu n-ai nimic ce da. Tu nu esti pe castig, tu esti pe minus. Tu nu arati bine. Tu nu arati stralucitor. Dar Hristos te iubeste si te ridica tocmai pentru ca sa iti arate cea mai frumoasa si cea mai curata dragoste. Aleluia.

Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca eu nu stiu pentru ce sunt iubit. Habar n-am. Am aflat de-a lungul vietii mele ca sunt iubit pentru lucruri pe care eu nu le valorizez si cat am reprezentat ceva, cineva s-a asociat si m-a cautat si a facut tot felul de lucruri. Si cand n-am mai reprezentat nimic pentru oameni, eu am gasit ca in Hristos am totul. Si am avut parte de cea mai frumoasa, mai curata si mai pura dragoste pentru ca eram un om care n-aveam ce sa dau. Eram un om care eram pe minus. Eram un om care eram departe. Eram absolut neeligibil, fara succes. Eram cazut. Si atunci Hristos a venit si m-a ridicat si atunci am spus: Ma iubesti cu adevarat. Atunci am experimentat cu adevarat iubirea pentru ca n-aveam ce sa dau. Nu eram glorios in nimic. Eram vaisamar de mine. Aleluia. Slavit sa fie Dumnezeu.

Simon, Simon, Simon, asa te vrea Dumnezeu. Nu ma sprijinii atunci cand asocierea cu mine inseamna ceva pentru tine. Crestin inseamna sa ma ridici cand asocierea cu mine inseamna pierdere pentru tine, ca oricum eu sunt cazut- inca odata subliniez: cazut sub cruce nu inseamna in mocirla pacatului, ci inseamna sacrificiu impins la limite. Inseamna ziua cand spui: Doamne, atat de greu mi se pare. Parca e zid toata viata de colo pana colo si nu gasesc nici o usa pentru ca vei fi incoltit in felurite moduri. Ascultati-ma. Sunt oameni care nu pot respira din pricina bolii. Sunt oameni care zac in cancer si li se pare foarte greu. Si lumea aceasta e construita in asa fel incat spitalul le mai aduce inca o boala si inca o rusine. Sunt oameni care au ajuns in culmea disperarii. Sunt oameni care nu mai stiu ce sa faca pe pamantul acesta. Sunt oameni care sunt incoltiti in felurite chipuri. Sunt oameni saraci, n-au ce pune pe masa. Si stiti de ce? Pentru ca nu vor sa minta, nu vor sa insele. Vor sa traiasca cinstit si sunt incoltiti in fel si chip. Si ajungi la un moment dat cand spui: „Doamne, nu mai pot,” si cazi. Si atunci vine Dumnezeu din cer si iti arata ce inseamna iubirea curata. Marire lui Isus. Iti multumesc Tata Sfant din ceruri, Te binecuvantez pe Tine pentru ca esti un Dumnezeu bun.

Stiti care este frumusetea lui Simon din Cirene? Nici nu-l cunosc. Si poate este aici si il voi cunoaste in ziua aceea cand ma va ridica. Pe atatia oameni nu i-am cunoscut, dar am crezut ca-i cunosc. Nu i-am cunoscut. Oameni care au zis: Chiar daca toti te vor parasi, eu nu o voi face. Si… sabia e aici. Si Hristos a zis: Baga-ti sabia inapoi. Pentru ca nu cu otel omenesc Hristos va fi aparat. Ce frumos  este zin iua in care ai descoperit un Simon pe care nu-l cunosteai si s-a ridicat langa tine, a purtat crucea in tacere stiind ca n-are nimic de castigat, dar are mult de pierdut. Frumoasa este iubirea din Dumnezeu.

Si acum, va spun un lucru. Mergi si accepti aceasta cruce ca n-ai incotro. Te-ai nascut din carne si sange. Esti pe pamantul acesta. Vrei, nu vrei cand te-ai intors la Dumnezeu, tu crucea asta o sa o porti. Adica, va trebui sa accepti sa o porti. Nu izolare, ca ati vazut ca sunt oameni care pur si simplu vor sa se izoleze. Sunt oameni care vor sa faca din biserica o fortareata , dincolo de care sa nu mai aba de-a face cu nimic. Si vor sa traiasca daca pot in felul (acesta). Nu vei  putea. Va trebui sa accepti ca lumea aceasta  e aici. Traiesti in mijlocul ei. Trebuie sa accepti ca vei cadea. Ce standarde de neprihanire isi pun crestinii in fata. Sus, sus, sus de tot. Si de acolo cand cad se sparg cu totul. De aceea, in aceasta seara, sa accepti ca vei cadea  sub greul crucii pentru ca lumea aceasta are colti puternici. Dar sa accepti un lucru. Ca atunci vei trai cea mai frumoasa iubire din viata ta- Iubirea dezinteresata. Iubirea unui Dumnezeu care va spune: Cand esti pe pierdere si pe minus, Eu sunt bogatia ta. Si daca gasesti si un frate… nu trebuie sa porti neaparat numele de Simon, dar fa lucrarea lui Simon. Daca vei gasi o sora sa fac lucrul acesta, ce bine va fi. Iti multumesc, Doamne.

Acuma, urmeaza partea a doua pe care vreau sa v-o spun:

Hristos nu a evitat lumea.

Hristos n-a evitat interactiunile. Hristos n-a evitat sa stea fata in fata cu preotii. Hristos n-a evitat drumul si n-a evitat nimic din ce a insemnat lumea aceasta. Tu, crestin, nu vei putea sa eviti. Da, putem face credinte crestine cu copiii tai cand vor fi mari tot in lume vor ajunge. Putem face  facultati crestine cu copiii cand vor ajunge adulti, tot in lume vor ajunge. Puteti sa faceti ce vreti voi. Puteti sa luam si haine crestine, tot cu hainele alea se vor imbraca pana la urma pentru ca n-ai cum sa scapi de lumea aceasta. Si Hristos a spus: Nu-i chip s-o eviti si nu poti s-o eviti. Si daca lumea aceasta iti pune crucea in spate, trebuie sa accepti sa mergi.  Dar acuma se intampla ceva, partea a doua a crucii.

Mai intai de toate, mi-au pus ei crucea. Si partea a doua este cand nu port eu crucea, ci crucea ma poarta pe mine. In prima faza, crucea a fost pe umeri sau a fost pe spate. In a doua parte, crucea l-a purtat pe Domnul Isus Hristos pentru ca a fost rastignit pe ea. Crucea a fost purtata ca mai apoi  crucea sa te poarte pe tine. Hristos a luat instrumentul de tortura, a luat aceasta ofensiva a lumii si a transformat acest instrument de dezumanizare  in cel mai inalt deziderat al trairii crestine. Prin ce? Prin rastignire. Ce vrea lumea? Lumea vrea sa te faca sa nu mai porti crucea Domnului Isus Hristos. Lumea vrea sa te faca sa nu mai ai nici o dorinta sa-L urmezi pe Domnul Isus Hristos. Dar cand tu accepti drumul crucii si ajungi la locul rastignirii si in a doua parte te lasi rastignit, in momentul acela ei nu mai pot sa te biruie pentru ca tu i-ai biruit pe ei. Intotdeauna, calea crucii  inseamna prima parte in care sa accepti si a doua in care sa te lasi rastignit pentru ca prin rastignire capeti biruinta. Aleluia, slavit sa fie Dumnezeu! Capatam biruinta prin rastignire.(34:00)

La minutul 35 pastorul Florin Ianovici prezinta un filmulet din Ucraina: am stat cateva ceasuri in Ucraina, daca as spune, in casa unei surori, ar insemna ca spun un neadevar, ca aia nu poate sa fie casa. Nici magazie de lemne nu am putea sa o avem in Romania. Sora aceasta, pe nume Stela, are 97 de ani. Cand am parcat cu masinile in jurul ei, deja era la fereastra. A scos pasa pe usa si ne-a intrebat sim[lu: Ati venit? Nu ne cunostea, cel putin pe mine nu ma cunostea. Am intrat in casa si am stat cu dansa fascinat. In viata mea n-am vazut pe nimeni asemenea acestei surori. A prins foamete, a prins prigoana. Are in casa, traieste doar asa din ceea ce-i da Domnul Dumnezeu. Mi-a cantat trei cantari. Mi-a recitat Psalmul 91 in intregime si apoi mi-a spus ea ceva despre cum vede ea calea crucii, cum vede ea pocainta si crestinismul. Urmeaza un filmulet de 4-5 minute cu sora Stela.

Fără cruce nu există înviere şi biruinţă

   

Răbdarea necazurilor îl apropie pe om mai mult de Dumnezeu. La începutul lor, el se roagă lui Dumnezeu ca un străin dar, pe măsura răbdării lor, se apropie de Dumnezeu ca un fiu adevărat. Sfântul Isaac Sirul le şi enumeră pe acestea: “pregetarea, îngreunarea trupului, moleşala mădularelor, trândăvia, zăpăceala cugetării, închipuirea slăbiciunii trupului, încetarea nădejdii pentru o vreme, întunecarea gândurilor, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului… Purtătorul de grijă le rânduieşte pe acestea spre puterea şi trebuinţa celor ce le primesc pe ele”.

Suferinţele, boala şi necazurile, pe care Dumnezeu le îngăduie, sunt un semn că El ne iubeşte şi doreşte să ne îndrepte. Despre drepţi ni se spune că “fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit” (Inţ. Sol. 3, 5-6). De aceea un bătrân îi spunea ucenicului care era bolnav: “fiul meu, nu te întrista din cauza acestei boli, ci-I mulţumeşte lui Dumnezeu, căci ea este ca un foc care îţi va fi de mare folos, dacă tu eşti un creştin de aur”. A mulţumi lui Dumnezeu pentru suferinţele pe care ni le trimite înseamnă a avea o mare evlavie. S-a experimentat faptul că “întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi aducă aminte de Dumnezeu, şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu”.

Mai există un adevăr: sunt unii oameni care-L află pe Dumnezeu numai atunci când suferă. Atunci când s-au prăbuşit toate planurile lor, atunci când îşi dau seama cât de efemere sunt cele pământeşti, nu le rămâne altă şansă decât Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl găsesc printre lacrimi.

Spuneam la începutul capitolului că omul ce s-a hotărât să ducă o viaţă creştină este supus la multe încercări venite de la diavol, de la lume şi de la firea sa înclinată spre păcat. Este limpede că Dumnezeu, din motive pedagogice, îngăduie aceste încercări. În focul lor omul n-are altă armă decât răbdarea.

A rămas clasic cazul dreptului Iov pe care, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, diavolul l-a şicanat până la exasperare. Şi el a răbdat. De aceea Sfântul Iacov ni-l dă de exemplu: “Luaţi fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul” (Iacov 4, 10-11).

După ce diavolul a pus la cale risipirea averii lui Iov, pierderea copiilor şi îmbolnăvirea sa trupească, el a rostit un cuvânt de înţelepciune valabil pentru tot omul credincios: “Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat: fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Prin aceste cuvinte, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Iov a meritat mai mult decât prin toate faptele sale bune.

Diavolul are mare râvnă atunci când se luptă cu un credincios hotărât să facă binele. Aduce asupra lui fel de fel de încercări pentru a-l doborî. În Pateric ni se spune că la un moment dat satana făcea bilanţul activităţii dracilor. “Şi a venit unul din draci şi i s-a închinat. Iar el l-a întrebat, zicând: de unde vii şi ce ai făcut? Răspuns-a dracul şi a zis: iată, în cutare parte am fost şi am ridicat sfadă, război mare şi multă vărsare de sânge am făcut între oameni şi am venit să-ţi spun. Zis-a lui satana: în câte zile ai făcut acestea? Răspuns-a dracul: în treizeci de zile. Mâniindu-se a poruncit şi l-a bătut pe el, zicând: numai această slujbă mi-ai făcut în atâtea zile? Apoi a venit un altul, închinându-i-se, iar el l-a întrebat şi pe acela, zicând: de unde ai venit? Răspuns-a: am fost pe mare şi am ridicat furtună asupra unei corăbii cu mulţime de oameni şi s-au înecat toţi şi am venit să-ţi spun. Apoi l-a întrebat, zicând: în câte zile ai făcut acestea? Răspuns-a: în douăzeci de zile. Şi a poruncit de l-au bătut şi pe el, zicând: pentru ce numai aşa puţin lucru şi aşa puţină slujbă mi-ai făcut în atâtea zile? Iată şi al treilea a venit şi i s-a închinat. Atunci l-a întrebat şi pe el: de unde ai venit? Iar acela a răspuns zicând: în această cetate s-a făcut o nuntă. Şi am pornit sfadă şi război mare între nuntaşi, între mire şi mireasă şi multă vărsare de sânge am făcut şi am venit să-ţi spun. Şi l-a întrebat pe dânsul, zicând: în câte zile ai făcut aceasta? Şi a zis: în cinci zile. Şi a poruncit ca să-l bată şi pe acela, zicând: pentru ce în cinci zile numai atâta slujbă şi lucru mi-ai făcut? După aceasta a venit altul şi i s-a închinat. Şi l-a întrebat şi pe acela, zicând: dar tu de unde ai venit? Răspuns-a acela, zicând: eu, stăpâne, patruzeci de ani sunt de când pururea mă lupt cu un călugăr sihastru în pustie, iar în această noapte l-am împins şi l-am aruncat în desfrânare. Satana, auzind aceasta, s-a sculat şi l-a sărutat şi luând cununa care era pe capul lui, a pus-o pe capul aceluia”.

Ne putem închipui câtă răbdare a avut bietul om luptându-se cu diavolul patruzeci de ani. Şi, ca acesta, sunt milioane de creştini ispitiţi mereu de diavolul. E nevoie de dârzenie în această luptă. Dracul trebuie respins din primul moment când îţi sugerează un lucru rău, pentru că nu este vorba doar de desfrânare, ci şi de multe altele. Zicea Lucian Blaga, parafrazându-i pe Părinţi, că diavolului nu trebuie să-i faci hatârul să stai de vorbă cu el, pentru că, până la urmă, te bate în dialectică şi te înduplecă.

Răbdare trebuie să aibă creştinul şi când e vorba de şicanele pe care i le fac oamenii. Dacă te hotărăşti a duce o viaţă duhovnicească autentică, va trebui să suporţi răutăţile unora care încep cu banale persiflări şi luări peste picior şi merg până la marginalizare, izolare sau discriminare pe motive religioase. Cuvântul Mântuitorului rămâne valabil şi astăzi: “Veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).

Observăm, şi nu o dată, cum bărbaţii care se lasă de chefuri şi destrăbălări sunt ironizaţi de colegii lor de muncă. Tinerele care-şi păstrează virginitatea până la căsătorie sunt ironizate. Creştinii care postesc sunt socotiţi habotnici. Şi lista ar putea continua.

Răbdare trebuie să avem însă şi cu şicanele pe care ni le face firea noastră păcătoasă. Chiar botezaţi fiind, concupiscenţa îşi spune cuvântul. De fapt concupiscenţa şi este definită ca “o mişcare a apetitului sensibil contra ordinii”. Apetitul nostru, pofta noastră, se mişcă înspre încălcarea rânduielii fireşti lăsată de Dumnezeu. Sfântul Iacov spune că “pofta, zămislind, naşte păcatul, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moartea” (Iacov 1, 15). Lupta cu poftele este teribilă, şi pentru a birui avem nevoie de multă răbdare, pentru că „trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului” (Galateni 5, 17).

Am amintit însă, mai înainte, că suferinţele şi încercările le îngăduie şi Dumnezeu, fie pentru a ne fortifica duhovniceşte, fie pentru a ne întoarce de pe o cale greşită la adevăr. Fără cruce nu există înviere şi biruinţă. Ori, în încercări, avem nevoie de multă răbdare. Un bătrân al Pate-ricului spune: “stejarul de nu va fi clătinat de vânturi nici nu va creşte, nici rădăcină nu va slobozi. Aşa şi creştinul: de nu va pătimi şi nu va răbda, nu poate să fie ostaş a lui Hristos”.

Chemarea pe care ne-o face Mântuitorul este cunoscută: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. (Marcu 8, 34). Crucea trebuie să o purtăm cu răbdare şi fără să cârtim. Chemarea lui Hristos nu-i un sfat, ci-i o poftire insistentă, iar mântuirea atârnă de urmarea ei. „Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Crucea aceasta constă din boală, sărăcie, neînţelegeri acasă, probleme la serviciu şi din multe altele.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu răstignit şi înviat. Sfântul Petru, adresându-se creştinilor, le spune: “Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare” (1Petru 4, 13). Dacă este greu să te bucuri, atunci când suferi, suportă măcar acest lucru cu răbdare şi resemnare.

Din fire noi oamenii suntem fiinţe slabe şi neputincioase. Dar, întăriţi de harul lui Dumnezeu, devenim tari şi dârji. De aceea şi spunem în rugăciunea de la acatistul Sfintei Cruci, după ce am constatat că fără cruce nu se ajunge în cer, lucrul următor: “Înmulţeşte-mi Doamne osteneli-le, ispitele şi durerile, dar să-mi înmulţeşti împreună şi să-mi prisoseşti şi răbdarea şi puterea, ca să pot răbda toate câte mi s-ar întâmpla”.

 

Biruința Domnului la cruce | Pastor Grigore Creța

Nu exista biruință fără luptă!
Dacă cineva mi-ar spune că a câștigat un mare premiu, ieșind biruitor pe primul loc, l-aș întreba ce fel de probă a avut, cât de greu a fost, ce satisfacție simte acum?

Mai întâi crucea.
Refrenul unui cântec creștin spune:
„Drumul Slavei trece și pe la cruce \
Credincioșii știu și-n genunchi să-l urce„
Înainte ca Domnul Isus Hristos să aducă marea biruință, a trebuit să treacă marile probe ale Calvarului și crucii.

Câteva atribute ale marii Sale examinări :
1. Vândut de aproapele Lui, de neamul Lui
2. Abandonat (de toți ucenicii), singur in « competiție »
3. Judecat de tribunalul roman (nevinovat, dar condamnat la cea mai crudă moarte)
4. Bătut de ostași, scuipat, pălmuit, biciuit
5. Umilit- îmbrăcat in haina de împărat
6. Purtând crucea, iertând, purtând blestemul, păcatul altora
7. Acceptând jertfa supremă – moartea

• Biruința prin cruce
El a venit pentru a purta crucea și birui prin cruce – Evrei 10:5-7 “De aceea când intră în lume, El zice: ”Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci i-am zis: “Iată-Mă (în sulul cărții este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Prin aceasta El arata că a venit să lupte, să fie examinat și să biruiască după reguli precise, un plan bine întocmit din ceruri, El a biruit după voia lui Dumnezeu și nu după reguli, păreri sau voințe personale. 1Corinteni 9:24 “Nu știți că toți cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergați dar în așa fel ca să căpătați premiul!” Nimeni nu poate ajunge la o victorie într-o competiție sportivă, alergând pe traseul ales de el, după bunul plac, ci doar urmând traseul stabilit de juriul organizatoric al concursului.

• Mântuire prin cruce
El a venit pentru noi in bunătatea Lui să moară pe cruce pentru a ne mântui – El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi in neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belșug peste noi prin Isus Hristos, Mântuitorul. Fapte 4:12 “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”. Orice persoana care vrea mântuirea, o poate obține doar prin Isus Hristos.

• Vindecarea prin cruce
Fapte 4:10 “Omul acesta se înfățișează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-ați răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morți.”

• Biruința asupra morții
Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca in neputrezire și trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: « Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este biruința moarte? Unde iți este boldul moarte?” “Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos!” Cine dorește nemurirea – viața veșnică – o poate avea prin Domnul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

• Biruința și curățire asupra lucrurilor cerești prin cruce
Evrei 9:23-25 “Dar deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curățate în felul acesta, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățate cu jertfe mai bune decât acestea. Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu. Și nu ca să se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine Însuși, ca marele preot care intra in fiecare an în Locul Preasfânt cu sânge care nu este al lui.” Atât omul cât și cerul avea nevoie de o biruință care nu a putut fi adusa de oricine, oriunde. Biruința este a Domnului întotdeauna – Iona 2:9 “Mântuirea vine de la Domnul.” Apocalipsa 7:10 “…și strigau cu glas tare și ziceau: “Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!” Hristos a biruit prin cruce! Mulțumim, Tată, pentru Hristos. El a biruit ascultând și împlinind Cuvântul Tatălui. Luând startul în ceruri, coborând în iesle și urcând calvarul, luptând și biruind pe cruce, apoi coborând in Locuința Morților, Se prezintă mai apoi înaintea Tatălui. Biruința Domnului la cruce a fost multiplă, aducând multe realizări binefăcătoare atât pentru omenire cât și pentru cer (Evrei 9:23-24).
Prin cruce, ne-a adus de asemenea pacea cu Dumnezeu- Efeseni 2:12 “Aduceți-vă aminte că în vremea aceea erați fără Hristos, fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu in lume”. Căci El este pacea noastră care a făcut din doi unul și a surpat zidul de mijloc care îi despărțea, în trupul Lui a înlăturat vrăjmășia dintre ei și a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin crucea prin care a distrus vrăjmășia. El este Domn al Păcii – Isaia 9:6 “Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.”Oricine are nevoie de adevărata pace și împăcare cu Dumnezeu, le poate obține doar prin El.

• Îndreptățire, neprihănire prin cruce
Prin Hristos s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu fără lege, neprihănirea care vine prin credința în Isus Hristos pentru toți și peste toți cei care cred în El.
« Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, dar sunt socotiți neprihăniți, fără pată prin harul care este în Hristos Isus. El a fost rânduit mai dinainte, să fie, prin credință în sângele Său, o jertfa de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. » Romani 3:25
Toți cei care doresc să fie curați și drepți înaintea lui Dumnezeu, pot obține aceasta prin jertfa Domnului Isus Hristos.

Pastor Grigore Creța

 

Va invitam la un oapat Dumnezeiesc din „”Painea””Predicii de pe munte 

Matei 5

1 Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El.

A văzut Isus noroadele. [„Văzând mulţimile” – KJV]. [Predica de pe munte, Matei 5,1 la 8,1 = Luca 6,17-49. Comentariu principal: Matei. Vezi harta p.218, diagrama de la p. 231]. Se pare c㠄multele noroade” din cap. 4,25 care-L urmau pe Isus după primul Sa mare călătorie misionară prin cetăţile şi satele Galileii. Predica de pe munte a fost ţinută probabil târziu în vara (MB 2,45) anului 29 d.Hr., cam la mijlocul celor trei ani şi jumătate ai lucrării Sale. Luca leagă clar Predica de pe munte cu numirea şi alegerea celor doisprezece (Luca 6,12-20; cf. MB 3,4) şi păstrează succesiunea corectă a evenimentelor în acea zi memorabilă: 1) noaptea petrecută în rugăciune, 2) alegerea celor doisprezece, 3) coborârea la câmpie, 4) predica (vezi DA 298). El omite unica observaţie despre faptul că Isus „S-a suit din nou pe munte” (Matei 5,1) şi această omitere i/a determinat pe unii să creadă că predica relatată în Luca n-a fost ţinută în acelaşi timp şi în acelaşi loc ca aceea din Matei.

Pe de altă parte, Matei nu face nici o menţiune despre alegerea şi numirea celor doisprezece aici, ci se referă la ele în legătură cu raportul său despre a treia călătorie de predicare cu câteva luni mai târziu (cap.10,1-5). Totuşi, Matei prefaţează referirea sa la mulţimile care urmau pe Isus cu un raport despre chemarea de la Lacul Galileii (cap. 4,18-25). Pare evident din diferitele relatări ale Evangheliei că alegerea celor doisprezece a venit ca răspuns al nevoii unui număr mai mare de lucrători instruiţi care să se îngrijească de mulţimile care Îl însoţeau pe Isus oriunde mergea.

Alegerea celor doisprezece a constituit primul pas în organizarea Bisericii creştine. Hristos era Împărat în această nouă împărăţie a harului dumnezeiesc (vezi la versetul 23). Cei doisprezece au fost cetăţenii sau supuşii ei fondatori (vezi la Marcu 3,14). Chiar în ziua când cei doisprezece au devenit supuşi fondatori ai împărăţiei, Împăratul a ţinut cuvântarea Sa inaugurală, în care El a precizat condiţiile cetăţeniei, a proclamat Legea împărăţiei şi a trasat obiectivele ei (vezi DA 298; MB 3,4). Predica de pe munte este astfel, în acelaşi timp, cuvântarea inaugurală a lui Hristos ca Împărat al împărăţiei harului şi, de asemenea, constituţia împărăţiei. La scurt timp după înfiinţarea oficială a împărăţiei şi proclamarea constituţiei ei a intervenit a doua călătorie prin Galileea, în decursul căreia Isus a dat o demonstraţie vie şi completă a căilor în care împărăţia, principiile ei şi puterea ei pot fi de folos pentru oameni (vezi la Luca 7,1.11).

Munte. Comparaţi cap. 8,1. Se pare că era acelaşi munte pe care El petrecuse noaptea în rugăciune şi unde, cu puţin timp mai înainte, în aceeaşi dimineaţă, îi alesese pe cei doisprezece (DA 290, 298; vezi la Marcu 3,14). Identitatea muntelui amintit aici nu este cunoscută. Kurn Hattin, „Coarnele lui Hattin”, la 5 mile vest de vechea cetate a Tiberiadei, au fost arătate de pe timpul cruciadelor ca marcând locul, dar tradiţia aceasta nu poate fi urmărită mai devreme de cruciade şi este, deci, netemeinică.

Muntele de pe care Hristos a ţinut Predica de pe munte a fost numit „Sinaiul Noului Testament”, întrucât este în aceeaşi legătură cu biserica creştină ca şi muntele Sinai cu naţiunea iudaică. Pe Sinai, Dumnezeu a proclamat Legea divină. Pe un munte necunoscut din Galileea, Isus a reafirmat Legea divină, explicându-i adevăratul înţeles mai amănunţit şi aplicând preceptele ei la problemele vieţii de toate zilele.

După ce a şezut jos. Este raţional să tragem concluzia că, în armonie cu un vechi obicei, Isus obişnuia să şadă când învăţa şi predica (vezi Matei 13,1; 24,3; Marcu 9,35; vezi la Luca 4,20). Acesta era metoda obişnuită a rabinilor. Se aştepta ca un învăţător să şadă atunci când învăţa. Cel puţin cu prilejul acesta, mulţimea a şezut, de asemenea, jos pe iarbă (DA 298).

Ucenicii Lui. Aceştia cuprind, natural, pe cei doisprezece numiţi şi aleşi ceva mai devreme în dimineaţa aceea (vezi la Marcu 3,13.14; cf. Luca 4,12-19). Ca asociaţii cei mai intimi ai lui Isus, ei alcătuiau un cerc intim şi în mod natural luau loc aproape de El; dar, mai erau, în plus, mulţi alţii care urmau pe Isus şi erau şi ei cunoscuţi ca ucenici (DA 488; vezi la Marcu 3,13). Mai târziu, cel puţin, erau şi câteva femei care Îl urmau pe Isus şi slujeau nevoilor ucenicilor (Luca 8,1-3; cf. Matei 27,55). Unele din femeile acestea evlavioase erau probabil de faţă cu prilejul acesta. Totuşi, auditoriul era constituit în cea mai mare măsură din ţărani şi pescari (DA 299; MB 39). Mai erau de faţă şi spioni (DA 307; MB 47; vezi la cap. 4,17).

2 Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:

A început să vorbească. [„Şi-a deschis gura”, KJV]. Luca observă că Isus „Şi-a ridicat ochii” (cap. 6,20) când a început să vorbească. În ciuda unor anumite deosebiri în raportarea predicii şi circumstanţelor care au însoţit-o, aşa cum sunt relatate de Matei şi Luca, nu poate exista îndoială cu privire la faptul că cele două relatări se referă la aceeaşi ocazie. Asemănările întrec diferenţele aparente dintre cele două raportări şi diferenţele sunt mai degrabă aparente, decât reale. Predica a fost, fără îndoială, mult mai lungă de cum este arătat aici şi cei doi scriitori dau rezumate independente ale cuvântării. Ei întrupează în sinopsiile lor acele lucruri pe care Duhul Sfânt i-a impresionat să le includă (vezi p.274). În felul acesta, relatările nu se exclud una pe alta, ci, mai degrabă, se completează. De aceea, trebuie să acceptăm toate punctele menţionate de amândoi evangheliştii. În felul acesta este privilegiul nostru să avem un raport mai complet a ceea ce Isus a spus cu prilejul acela de cum ar putea să procure oricare din rapoarte, de unul singur. Vezi notele adiţionale la Matei 3, nota2.

Raportul lui Matei cu privire la predică este practic de trei ori mai mare decât acela al lui Luca. Aceasta s-ar putea datora faptului că Matei, mai mult decât Luca, era preocupat şi a devotat mai mult spaţiu învăţăturilor lui Isus. Luca, aşa cum arată lămurit în precuvântarea sa (cap. 1,1-4) se preocupa în primul rând de naraţiunea istorică. Raportul lui Matei al Predicii de pe munte cuprinde multe lucruri pe care Luca nu le menţionează, deşi Luca relatează unele lucruri pe care Matei le omite. Vezi p.191. Punctele majore de asemănare sunt următoarele:

  1. Numeroase alte părţi ale Predicii de pe munte, aşa cum este redată în Matei, apar împrăştiate prin diferite locuri în Evanghelia după Luca, fără îndoială când Hristos a prezentat mai târziu aceleaşi idei, în diferite ocazii, în lucrarea Sa. Vezi la Luca 6,17-49.
  2. În Predica de pe munte, Hristos discută natura împărăţiei Sale. De asemenea, El a combătut ideile false cu privire la împărăţia lui Mesia care fuseseră sădite în mintea poporului de către conducătorii iudei (MB 1,3; vezi la cap. 3,2.4.17). Predica de pe munte scoate în evidenţă în contrast izbitor caracterul creştinismului şi acela al iudaismului din zilele lui Hristos.
  3. Pentru a aprecia pe deplin însemnătatea Predicii de pe munte este important să înţelegem nu numai fiecare principiu aşa cum este expus individual, dar şi legătura fiecărui principiu faţă de întreg. Cuvântarea este legată laolaltă printr-o unitate generală care nu este evidentă pentru cititorul întâmplător. Schema dată mai jos subliniază această unitate inerentă şi scoate în evidenţă legătura diferitelor părţi ale cuvântării cu predica în totalitatea ei.

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice. Greceşte makarioi singular makarios, „fericit”, „norocos”; Evrei „ashre”, „fericit”, „binecuvântat” (vezi Psalmii 1,1). Ashre şi makarios sunt amândouă traduse „fericit” (binecuvântaţi KJV) deşi şi „fericiţi” în KJV ocazional (1 Regi 10,8; Psalmii 127,5; Proverbele 29,18; Ioan 13,17; Fapte 26,2; 1 Petru 3,14). Cuvântul englez „blessed” (binecuvântat), din întrebuinţarea modernă, este mai apropiat în înţeles cu gr. eulogatos, „binecuvântat” (Luca 1,68; 1 Petru 1,3; etc.), de la rădăcina eulogeo, „a vorbi bine de”, „a lăuda”, „a onora” (Matei 5,44; 21,9; 26,26; Romani 12,14).

Cuvântul „beatitudine” provine din latinescul beatitudo. În Vulgata latină, fiecare afirmaţie din prima parte a predicii începe cu cuvântul beati, echivalent cu makarioi.

Cuvântul makarios apare de nouă ori în versetul 3-11. Dar versetele 10 şi 11 se referă la acelaşi aspect al experienţei creştine şi trebuie să fie considerate o singură fericire, în felul acesta lăsând opt şi nu nouă fericiri. Luca dă numai patru fericiri, întâia, a patra, a doua şi a opta din Matei, în ordinea aceea (Luca 6,20-23), dar el adaugă patru vaiuri corespunzătoare (versetul 24-26).

În cuvintele de început, ale Predicii de pe munte, Hristos Se adresează dorinţei supreme a fiecărei inimi omeneşti – fericirea. Dorinţa aceasta a fost sădită în om de Creatorul Însuşi şi a fost intenţionată să-l conducă să afle adevărata fericire prin conlucrarea cu Dumnezeu care l-a creat. Păcatul intervine când oamenii încearcă să realizeze fericirea ca un scop în sine, printr-o comportare care nu ţine cont de ascultarea de cerinţele divine.

În felul acesta, la începutul cuvântării Sale inaugurale ca Împărat al împărăţiei harului, Hristos proclamă că obiectivul principal al împărăţiei este de a restatornici în inima oamenilor fericirea pierdută a Edenului şi că aceia care aleg să intre pe poarta cea „strâmt㔠şi pe calea cea „îngust㔠(Matei 7,13.14) vor afla adevărata fericire. Ei vor afla pace şi bucurie lăuntrică, satisfacţia adevărată şi dăinuitoare a inimii şi a sufletului care vine numai când „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere”, este prezentă şi „va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4,7). Când Hristos s-a întors la Tatăl, El a lăsat pacea acesta urmaşilor Săi, o pace pe care lumea nu o poate da (Ioan 14,27). Fericirea vine numai în inimile celor care sunt în pace cu Dumnezeu (cf. Romani 5,1) şi cu semenii lor (cf. Mica 6,8), umblând în acord cu cele două mari porunci ale Legii iubirii (vezi Matei 22,37-40). Această dispoziţia a minţii şi a inimii aparţine numai acelora care sunt membrii sinceri ai Împărăţiei harului.

SCHEMA PREDICII DE PE MUNTE
Privilegiile şi răspunderile cetăţenilor împărăţiei cerurilor

  1. Perfecţiunea de caracter ţinta cetăţeniei. cap.5
    • Cum să devii cetăţean al împărăţiei, cap. 5,3-12.
    • Cetăţeni ai împărăţiei ca reprezentanţi vii ai principiilor ei, cap. 5,13-16.
    • Norma comportării în împărăţia cerurilor, cap. 5,17-47.
    • Transformarea şi desăvârşirea caracterului ţinta cetăţeniei, cap. 5,48.
  2. Îndemnuri la o dreaptă vieţuire şi cetăţenie exemplară, cap.6.
    • Motive drepte în închinare, slujire şi în legăturile cu oamenii, cap. 6,9-18
    • Ţinta vieţii: plănuirea şi vieţuirea pentru împărăţia cerurilor, cap. 6,19-24.
    • Dumnezeu Se îngrijeşte de aceia care dau Împărăţiei locul cel dintâi, cap. 6,25-34.
  3. Privilegii şi răspunderi ale cetăţeniei, cap. 7
    • Regula de aur şi puterea de a o aplica, cap. 7,1-12.
    • Ascultarea şi stăpânirea de sine dovada cetăţeniei, cap. 7,13-23.
    • O chemare la acţiune hotărâtoare, cap. 7,24-27.

Săraci. Gr. ptochos, un cuvânt indicând o mare sărăcie, de la ptasso, „a se ghemui”, „a se chirci” (vezi la Marcu 12,42; Luca 4,18; 6,20). Aici ptochos se referă la aceia care sunt în groaznică sărăcie spirituală şi îşi simt lipsa lor pentru lucrurile pe care împărăţia cerurilor le are de oferit (cf. Fapte 3,6; vezi la Isaia 55,1). Aceia care nu-şi simt lipsa lor spirituală, care se socotesc „bogaţi că s-au îmbogăţit” şi c㠄nu duc lipsă de nimic”, sunt, înaintea cerului, „ticăloşi, nenorociţi, săraci” (Apocalipsa 3,17). Nimeni nu va intra în împărăţia harului divin, decât „cei săraci în duh”; toţi ceilalţi nu simt nevoia de bogăţiile cerului şi renunţă la binecuvântările lui.

A lor. Un simţ al nevoii personale este cea dintâi condiţie de intrare în împărăţia harului lui Dumnezeu (vezi MB 7,8). Prin conştientizarea propriei sărăcii spirituale, vameşul din parabol㠄s-a pogorât acasă socotit neprihănit (îndreptăţit)” şi nu Fariseul plin de îndreptăţire de sine (Luca 18,9-14). În împărăţia cerurilor nu este loc pentru cei mândri, mulţumiţi de sine, îndreptăţiţi de sine. Hristos îndeamnă pe cei săraci cu inima să schimbe sărăcia lor cu bogăţia harului Său.

Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 4,17; Luca 4,19. Este important de observat că Hristos vorbea aici nu atât de mult despre viitoarea Sa împărăţie a slavei, cât de împărăţia prezentă a harului divin. În învăţăturile Sale, Hristos S-a ocupat adesea de împărăţia harului în inima acelora care acceptă suveranitatea Sa, ilustrată de parabolele cu neghina, sămânţa de muştar, aluatul, năvodul (Matei 13,24.31.33.47) şi multe altele (vezi MB 8, 108).

Iudeii concepeau împărăţia cerului ca o împărăţie bazată pe forţă care să constrângă naţiunile pământului să se supună lui Israel. Dar împărăţia pe care Hristos a venit să o statornicească era o împărăţie care începe cu inima oamenilor, cuprinde viaţa lor şi se revarsă în inima altor oameni şi trăieşte cu puterea dinamică şi constrângătoare a iubirii.

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Plâng. („Jelesc”, KJV). Gr. pentheo, un cuvânt care denotă o jeluire intensă în contrast cu lupeomai, un cuvânt mai general însemnând „a se întrista” (Matei 14,9; 1 Petru 1,6). În felul acesta, adâncă sărăcie spirituală a celor „săraci în duh” (vezi la Matei 5,3) este egalată de adânca jeluire a persoanelor descrise în versetul 4. De fapt, tocmai un simţământ adânc al nevoii spirituale determină pe oameni s㠄plâng㔠pentru nedesăvârşirea pe care ei o văd în propria lor viaţă (vezi MB 9; cf. DA 300). Hristos se referă aici la aceia care, în sărăcia de spirit, doresc să atingă nivelul desăvârşirii (cf. Ioan 6,5; Romani 7,24). Există o solie de mângâiere aici şi pentru aceia care plâng din cauza dezamăgirii, a pierderii unei persoane apropiate sau din cauza altei întristări (vezi MB 10-12).

Vor fi mângâiaţi Gr. parakaleo, „a chema alăturea de”, „a chema în ajutor”, „a chema înăuntru”, „a trimite după”; deci, „a îndemna”, „a îmbărbăta”, „a mângâia”, „a încuraja”, „a întări”. Un prieten invitat în felul acesta este un parakletos şi lucrarea lui o paraklesis. În 1 Ioan 2,1, Isus este numit parakletos. La plecarea Lui, El a făgăduit să trimită un „alt Mângâietor” (vezi la Ioan 14,16). Gr. parakletos, Duhul Sfânt, pentru a rămâne cu noi ca prieten pururea de faţă.

Aşa cum Dumnezeu vine în ajutorul simţământului de nevoie spirituală cu bogăţiile harului ceresc (vezi la versetul 3), tot aşa vine în ajutorul celui care plânge din cauza păcatului dând mângâierea păcatelor iertate. Dacă nu este mai întâi un simţământ de lipsă, atunci nu se va plânge pentru ceea ce lipseşte – în cazul acesta, neprihănirea caracterului. Plânsul pentru păcat este astfel a doua cerinţă adresată acelora care se prezintă în calitatea de candidaţi pentru împărăţia cerurilor şi vine în mod natural în succesiune după primul pas.

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!

Blânzi. Gr. praeis, singular praüs, „blajin”, „delicat”, „blând”. Hristos spunea despre Sine că e „blând (praüs) şi smerit cu inima” (cap. 11,29) şi pentru că este aşa „toţi cei trudiţi şi împovăraţi” (versetul 28) pot veni la El şi să găsească odihnă pentru sufletele lor. Echivalentul ebraic al lui praüs este anaw sau ani, „sărac”, „necăjit”, „smerit”, „blând”. Acest cuvânt ebraic este folosit cu privire la Moise care era foarte „blând” (Numeri 12,3). El apare şi în pasajul mesianic din Isaia 61,1-3 (cf. la Matei 5,3) şi în Psalmii 37,11, unde este tradus, de asemenea, „blând”.

Blândeţea este atitudinea inimii, a minţii şi a vieţii, care pregăteşte calea pentru sfinţire. Un „duh blând… este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3,4). „Blândeţea” este adesea menţionată de scriitorii NT ca o virtute creştină cardinală (vezi Galateni 5,23; 1 Timotei 6,1). „Blândeţea” faţă de Dumnezeu înseamnă că noi acceptăm voia Lui faţă de noi şi felul în care se poartă cu noi ca fiind bune, că ne supunem Lui în toate, fără zăbovire (cf. MB 15). Un om „blând” are eul sub control deplin. Prin înălţare de sine primii noştri părinţi au pierdut împărăţia încredinţată lor; prin blândeţe ea poate fi recâştigată (MB 17). Vezi la Mica 6,8.

Vor moşteni pământul. Comparaţi Psalmii 37,11. Cei „săraci în duh” urmează să primească bogăţiile împărăţiei cerurilor (Matei 5,3); „cei blânzi” urmează să moşteneasc㠄pământul”. Este sigur că cei „blânzi” nu moştenesc acum pământul, ci mai degrabă cei mândri. Cu toate acestea, la timpul cuvenit, împărăţiile acestei lumi vor fi date sfinţilor, acelora care au deprins harul umilinţei (cf. Daniel 7,27). Cândva, zice Hristos, cei care se umilesc – aceia care învaţă blândeţea – vor fi înălţaţi (vezi la Matei 23,12).

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

Flămânzi şi însetaţi. [„Flămânzesc şi însetează”, KJV]. Metafora acesta era deosebit de impresionantă într-o ţară unde media anuală a precipitaţiilor nu este mai mult de 26 de degete (650 mm) (vezi vol. II, p.110; vezi la Geneza 12,10). Ceea ce se poate spune despre Palestina se potriveşte în general în multe părţi ale Orientului apropiat. Mărginindu-se cu mari zone de deşert, chiar şi mare parte din ţinutul locuit este semiarid. Fără îndoială, mulţi din ascultătorii lui Isus suferiseră chinurile setei. Aşa cum este ilustrat în cazul cu Agar şi Ismael, un călător care rătăcise drumul sau care nu dăduse de unul din puţinele izvoare în drum, uşor s-ar fi putut găsi la grea strâmtorare (vezi Geneza 21,14).

Dar Isus vorbea despre foamea şi setea sufletului (vezi Psalmii 42,1.2). Numai aceia care tânjesc după dreptate cu neliniştea îngrijorată a omului care este pe moarte din lipsă de hrană şi moare de sete din lipsă de apă, o vor găsi. Nici o sursă pământească de apă nu poate satisface foamea şi setea sufletului, fie că sunt bogăţii materiale, filozofii adânci, satisfacerea poftelor trupeşti sau onoare şi putere. După ce a experimentat toate lucrurile acestea, Solomon a tras concluzia c㠄totul este deşertăciune” (Eclesiastul 1,2.14; 3,19; 11,8; 12,8; cf. 2,1.15.19, etc.). Nici una nu i-a adus satisfacţia şi fericirea după care tânjeşte fiecare inimă. Concluzia înţeleptului a fost că recunoaşterea Creatorului şi conlucrarea cu El procură unica satisfacţie dăinuitoare (Eclesiastul 12,1.13).

După şase sau opt luni de la Predica de pe munte (vezi diagrama p.231) Isus a ţinut un alt mare discurs, despre Pâinea vieţii (Ioan 6,26-59) în care a tratat mai pe larg principiul expus aici pe scurt. Isus Însuşi este „pâinea” pentru care oamenii ar trebui să flămânzească şi prin hrănirea cu care ei înşişi îşi pot întreţine viaţa şi îşi pot satisface foamea sufletelor (vezi Ioan 6,35.48.58). Aceia care flămânzesc şi însetează sunt milostiv invitaţi să vină la Dătătorul ceresc şi să primească rezerve de hrană şi băutur㠄fără bani şi fără preţ” (Isaia 55,1.2). Dorul după neprihănire din inima cuiva este dovada că Hristos a început deja lucrarea Sa acolo (MB 19).

Neprihănire. [„Dreptate”, KJV]. Gr. dikaiosune, de la rădăcina dika „obicei”, „uzanţ㔠şi în felul acesta „drept” ca determinat prin obicei. În NT el este folosit cu privire la „drept” aşa cum este determinat de principiile împărăţiei cerurilor. În fiecare caz al folosirii lui în NT (94 de ori) dikaiosune este tradus „neprihănire”. La greci, „dreptatea” consta din conformarea la obiceiurile acceptate. La iudei, era în mod esenţial o chestiune de conformare la cerinţele Legii, aşa cum era interpretată de tradiţia iudaică (vezi Galateni 2,16-21). Dar pentru ucenicii lui Hristos, neprihănirea a luat un înţeles mai cuprinzător. În loc de a se preocupa să-şi stabilească propria lor neprihănire, creştinii erau chemaţi să se supun㠄neprihănirii” pe care o dă Dumnezeu (Romani 10,3). Ei umblau după neprihănirea „care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţ㔠(Filipeni 3,9).

Neprinănirea lui Hristos este atribuită şi împărtăşită. Neprihănirea atribuită aduce îndreptăţirea. Dar sufletul îndreptăţit creşte în har. Prin puterea lui Hristos locuind lăuntric el îşi conformează viaţa cerinţelor Legii morale aşa cum este expusă de propria învăţătură şi de propriul exemplu al lui Hristos. Aceasta este neprihănirea împărtăşită (vezi COL 310-312). Aceasta era ceea ce Hristos avea în gând când încuraja pe ascultătorii Lui să gândească în termeni de a fi „desăvârşiţi” aşa după cum Tatăl lor ceresc este desăvârşit (vezi la Matei 5,48). Pavel observă că viaţa desăvârşită a lui Isus a făcut cu putinţă ca „dreapta cerinţă a Legii” „să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,1; RSV).

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!

Milostivi. Gr. eleemones „milostiv”, „îndurător”, „compătimitor”. În Evrei 2,17 se spune că Hristos este un Mare Preot „milos (eleemon) şi vrednic de încredere”. Cuvântul din engleză eleemosynary însemnând „în legătură sau devotat carităţii sau pomenilor”, este derivat prin limba latină, din acest cuvânt. Îndurarea de care vorbeşte aici Hristos este o virtute activă faţă de om. Ea este fără valoare până nu ia formă de fapte pline de îndurare. În Matei 25,31-46 faptele de milostenie sunt prezentate ca fiind condiţia primirii în împărăţia slavei. Iacov pune faptele de milostenie în definiţia pe care el o d㠄religiei curate” (Iacov 1,27). Mica (6,8) rezumă obligaţia omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni ca fiind „să fii drept, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău. Observaţi că Mica, asemenea lui Hristos, menţionează atât umilinţa faţă de Dumnezeu, cât şi milostivirea faţă de oameni. Acestea pot fi comparate cu cele două porunci în care „se cuprinde toată Legea şi Proorocii” (Matei 22,40).

Vor avea parte de milă. Lucrul acesta va fi adevărat acum ca şi în ziua judecăţii, atât de la oameni cât şi de la Dumnezeu. Principiul regulii de aur (cap. 7,12) se aplică atât la felul cum tratăm noi pe alţii, cât şi la felul cum ne tratează ei pe noi în schimb. Omul crud, aspru, meschin rareori este tratat cu bunătate şi îndurare de semenii săi. Dar cât de adesea aceia care sunt buni şi atenţi faţă de nevoile şi sentimentele altora găsesc că lumea le răsplăteşte în acelaşi fel.

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Cu inima curată. Cuvântul tradus „inim㔠înseamnă intelectul (cap. 13,15), conştiinţa (1 Ioan 3,20.21), omul lăuntric (1 Petru 3,4). Curăţia inimii, în sensul în care o foloseşte Hristos, cuprinde mai mult decât curăţia sexuală (MB 25); ea cuprinde toate trăsăturile de caracter vrednice de dorit cu excluderea a tot ce nu este vrednic de dorit. A fi „cu inima curat㔠este echivalent cu a fi îmbrăcat cu haina neprihănirii lui Hristos (vezi la Matei 22,11.12), „inul subţire” cu care sunt gătiţi sfinţii (Apocalipsa 19,8; cf. cap. 3,18.19) – desăvârşirea de caracter.

Isus nu avea în minte curăţia ceremonială (Matei 15,18-20; 23,25), ci curăţia lăuntrică a inimii. Dacă motivele sunt curate, viaţa va fi curată.

Aceia care sunt cu inima curată au părăsit păcatul ca principiu conducător în viaţă şi viaţa lor este consacrată fără de rezervă lui Dumnezeu (vezi Romani 6,14-16; 8,14-17). A fi cu „inima curat㔠nu înseamnă că cineva este absolut fără de păcat, ci înseamnă că motivele lui sunt drepte, că prin harul lui Hristos el a întors spatele greşelilor din trecut şi că el aleargă înainte către semnul desăvârşirii în Hristos Isus (Filipeni 3,13-15).

Vor vedea pe Dumnezeu. Hristos pune accentul pe împărăţia harului divin în inima oamenilor în acest veac, deşi nu cu excluderea Împărăţiei slavei veşnice în veacul viitor (vezi la v.3). Este clar deci, că cuvintele „vor vedea pe Dumnezeu” se referă atât la vederea spirituală, cât şi la cea fizică. Aceia care îşi dau seama de nevoia lor spirituală, intră în „împărăţia cerurilor” (v.3) acum; aceia care plâng din cauza păcatului (v.4) sunt mângâiaţi acum; cei care sunt blânzi (smeriţi cu inima) (v.5) primesc dreptul lor de proprietate asupra noului pământ acum; cei care flămânzesc şi însetează după dreptatea lui Isus Hristos (v.6) sunt săturaţi acum; cei milostivi (v.7) au parte de milă acum. La fel, cei cu inima curată au privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu acum, prin ochii credinţei şi cândva, în împărăţia slăvită, va fi privilegiul lor de a-L vedea faţă în faţă (1 Ioan 3,2; Apocalipsa 22,4). În plus, numai aceia care îşi dezvoltă viziunea cerească în lumea aceasta prezentă vor avea privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu în lumea viitoare.

Ca şi în cazul narcoticelor şi intoxicantelor fizice, cel dintâi efect al păcatului este de a întuneca cele mai înalte facultăţi ale minţii şi sufletului. Numai după ce şarpele fermecase pe Eva ca să vadă cu ochii sufletului ei c㠄rodul pomului este bun de mâncat şi ispititor la vedere şi de dorit, ca unul care dă înţelepciune” (G.Gal.) „a luat din roadele lui şi a mâncat” (Geneza 3,6). Când şarpele spusese: „Vi se vor deschide ochii”, se referea la vederea figurată, deoarece rezultatul deschiderii ochilor a fost o cunoaştere a binelui şi a răului (Geneza 3,5). Diavolul mai întâi orbeşte pe oameni convingându-i să creadă că experienţa cu păcatul le va da o pricepere mai clară. Însă, păcatul duce la o orbire şi mai mare. Păcătoşii „au ochi” dar „nu văd” (Ieremia 5,21; cf. Isaia 6,10; Ezechiel 12,2).

Numai cei cu inima curat㠄vor vedea pe Dumnezeu”. Când „ochiul” sufletului este curat” viaţa va fi plină de „lumin㔠(Matei 6,22,23). Prea mulţi creştini devin saşii spiritual în încercarea de a ţine un ochi fixat la Canaanul ceresc şi altul fixat la „plăcerile păcatului” (Evrei 11,25) şi la „oalele cu carne” ale Egiptului (Exod 16,3). Unica noastră siguranţă este să trăim pe temeiul principiului de a da lui Dumnezeu locul cel dintâi în viaţă. Aceia care astăzi văd că lucrurile lumii sunt de „dorit”, a căror atenţie este fixată la bijuteriile ieftine ale pământului pe care le etalează Satana, nu vor vedea niciodată valoarea mai mare a ascultării de Dumnezeu. Fereastra sufletului trebuie păstrată curată dacă vrem să-L „vedem pe Dumnezeu”.

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Împăciuitori. [„Făcătorii de pace”, KJV; G.Gal.]. Gr. eirenopoioi, de la eirene, „pace” şi poieo, „a face”. Hristos se referă aici la a aduce pe oameni în armonie cu Dumnezeu (DA 302-305; MB 28). „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8,7). Dar Hristos, Marele Împăciuitor, a venit pentru a arăta oamenilor că Dumnezeu nu este vrăjmaşul lor (vezi MB 25). Hristos este „Prinţul păcii” (Isaia 9,6.7; cf. Mica 5,5). El era solul păcii de la Dumnezeu la om şi „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu” prin El (Romani 5,1). Când Isus Şi-a terminat sarcina încredinţată şi S-a înapoiat la Tatăl, El a putut să spună: „vă las pacea, vă dau pacea Mea” (Ioan 14,27; cf. 2 Tesaloniceni 3,16).

Pentru a aprecia ceea ce vrea să spună Hristos când vorbea de „făcătorii de pace” este de ajutor să observăm înţelesul păcii în gândirea şi vorbirea semitică. Echivalentul ebraic al grecescului eirene este shalom, însemnând „întregime”, „sănătate”, „prosperitate”, „bună stare”, „pace”. Având în vedere că Hristos şi poporul de rând foloseau aramaica, o limbă înrudită de aproape cu ebraica, fără îndoială că Isus a folosit cuvântul cu înţelesurile lui suplimentare semitice. Creştinii trebuie să fie în pace între ei (1 Tesaloniceni 5,13) şi să urmăreasc㠄pacea cu toţi oamenii” (Evrei 12,14). Ei trebuie să se roage pentru pace, să lucreze pentru pace şi să manifeste un interes constructiv faţă de activităţile care contribuie la starea de pace a societăţii.

Fii ai lui Dumnezeu. [„Copii ai lui Dumnezeu”, KJV]. Literal, „fii ai lui Dumnezeu”. iudeii se considerau „copii ai lui Dumnezeu” (Deuteronom 14,1, Osea 1,10; etc.), o concepţie pe care o au şi creştinii (1 Ioan 3,1). A fi copil al lui Dumnezeu înseamnă a-I semăna în caracter (1 Ioan 3,2; cf. Ioan 8,44). „Făcătorii de pace” sunt „fii ai lui Dumnezeu” datorită faptului că ei înşişi sunt în pace cu El şi sunt devotaţi cauzei conducerii semenilor lor la a fi în pace cu El.

10 Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Prigoniţi. Aici Hristos Se referă în primul rând la persecutarea suferită în procesul de renunţare la lume pentru împărăţia cerurilor. De la intrarea păcatului în lume a fost „vrăjmăşie” între Hristos şi Satana, între împărăţia cerurilor şi împărăţia lumii acesteia şi între cei care servesc lui Dumnezeu şi cei care servesc lui Satana (Geneza 3,15; Apocalipsa 12,7-17). Conflictul acesta va merge înainte până când „împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său” (Apocalipsa 11,15; cf. Daniel 2,44; 7,27). Pavel îi avertiza pe credincioşi că ei urmau să intre în „împărăţia lui Dumnezeu” „prin multe necazuri” (Fapte 14,22). Cetăţenii împărăţiei cereşti pot aştepta să aibă necazuri în lumea aceasta (Ioan 16,33), deoarece caracterul, idealurile, aspiraţiile şi purtarea dau mărturie tăcută contra răului acestei lumi prezente (cf. 1 Ioan 3,12). Vrăjmaşii împărăţiei cereşti au prigonit pe Hristos, Împăratul şi se poate aştepta ca ei să-i prigonească pe supuşii Lui credincioşi (Ioan 15,20). Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3,12).

A lor este împărăţia. Aceeaşi făgăduinţă făcută în v.3 celor care îşi simt nevoia spirituală. Dacă răbdăm, vom fi şi împăraţi cu El” (2 Timotei 2,12; cf. Daniel 7,18.27). Cei care suferă cel mai mult pentru Hristos aici sunt aceia care sunt cei mai în stare să aprecieze ce a suferit El pentru ei. Este potrivit ca prima şi ultima dintre fericiri să cuprindă asigurarea la participarea ca membru în împărăţie. Cei care experimentează cele opt calificări pentru cetăţenie enumerate aici sunt vrednici de un loc în împărăţie.

11 Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!

Din pricina Mea. Creştini suferă din pricina numelui pe care îl poartă: Numele lui Hristos. În toate vremurile, ca în biserica primară, aceia care-L iubesc cu adevărat pe Domnul lor, s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Lui (Fapte 5,41; 1 Petru 2,19-23; 3,14; 4,14). Hristos a avertizat pe aceia care urmau să fie ucenicii Lui că aveau să fie „urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu” (Matei 10,22), dar S-a grăbit să adauge c㠄oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (cap. 10,39). Creştinii trebuie să se aştepte să sufere „pentru El” (Filipeni 1,29).

Ocărî. Gr. oneidizo, „a dispreţui”, „a batjocori”, „a insulta”. Vezi şi la Luca 6,22. Matei 4,11.12 nu constituie o fericire în plus; este doar o explicaţie a formelor în care se poate arăta prigonirea.

12 Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.

Bucuraţi-vă. Indiferent ce ar putea aduce viaţa, creştinul trebuie să se bucure (Filipeni 4,4) ştiind că Dumnezeu face ca „toate lucrurile” să lucreze „împreună spre binele celor ce se iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8,28). Aceasta este îndeosebi adevărat cu privire la ispită şi încercare (Iacov 1,2-4), din cauză că suferinţa dezvoltă trăsături de caracter esenţiale pentru cetăţenii împărăţiei cereşti.

Veseliţi-vă. Comparaţi cuvintele lui Luca „săltaţi de bucurie” (cap. 6,23).

Răsplata voastră este mare. Vezi de asemenea la Luca 6,24-26. Pentru creştinul matur, ideea răsplătirii nu are locul cel mai de frunte (vezi COL 398). El nu ascultă de rânduieli numai pentru scopul de a intra în cer; el ascultă deoarece află în conlucrarea cu Creatorul ţinta şi bucuria supremă a existenţei. Sacrificiul s-ar putea să fie mare, dar răsplata este de asemenea mare. Când Fiul omului vine în slav㠄va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16,27; cf. Apocalipsa 22,12).

Proorocii. Ca Ilie, prigonit de Ahab şi Izabela, (1 Regi 18,7-10; 19,2) şi Ieremia, persecutat de concetăţenii săi (Ieremia 15,20; 17,18; 18,18; 20,2; etc.). Persecuţia serveşte la curăţirea vieţii şi la curăţirea zgurii din caracter (cf. Iov 23,10).

13 Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.

Voi. În limba greacă pronumele „voi” este emfatic: „Voi sunteţi sarea pământului”. Este important de reţinut că Isus Se adresa ucenicilor Săi, îndeosebi celor doisprezece, în noul lor rol de membrii fondatori ai împărăţiei harului Său divin (vezi la v. 1-3). Alţii ascultau, mai ales ţărani şi pescari (MB 39), dar spioni de-ai Fariseilor erau de asemenea de faţă (DA 307; vezi la Marcu 2,6).

Sarea. În Palestina sarea era adunată de prin mlaştinile din lungul ţărmului mării sau de prin lacurile de interior. Din cauza mijloacelor rudimentare de adunare a ei, rezultau multe impurităţi. În contact cu pământul sau expusă la ploaie sau la soare, sarea uşor solubilă dispărea lăsând numai impurităţile insipide.

Ideea care stă la baza comparării cetăţenilor împărăţiei cu sarea este calitatea ei de conservant (cf. MB 35). Înainte de vremea refrigerării şi a altor modalităţi moderne de conservare a hranei, sarea şi mirodeniile erau folosite în cea mai mare măsură ca şi conservante. În Palestina antică, sarea era folosită în cea mai mare măsură pentru scopul acesta şi pentru a da gust (vezi Iov 6,6). Într-un fel asemănător, devenind un agent pentru mântuirea altora prin răspândirea Evangheliei, creştinul exercită o influenţă conservatoare şi purificatoare în lume. Ucenicii urmau să recunoască mântuirea semenilor ca răspunderea lor principală. Ei nu trebuiau să se retragă din societate din cauza persecuţiei (vezi Matei 5,10-12), sau pentru alte motive şi trebuia să rămână în contact strâns cu semeni lor.

În relatarea Sa a Predicii de pe munte, Luca nu include conţinutul din Matei 5,13-16, deşi el citează o afirmaţie asemănătoare a lui Hristos spusă cu o altă ocazie (Luca 14,34-35). De asemenea, Marcu are un pasaj asemănător, spus numai ucenicilor în alte împrejurări (Marcu 9,50) şi aplicat îndeosebi la trăsătura de a se înţelege bine cu alţii. Faptul că aceleaşi cuvinte ale lui Isus, sau altele similare, Îi sunt puse în seamă în diferite momente din lucrarea Lui de către diferiţii scriitori ai Evangheliilor, i-a determinat pe unii să tragă concluzia că scriitorii au atribuit afirmaţiile mai mult sau mai puţin ocazional şi arbitrar la diferite date, indiferent de timpul când El le-ar fi putut face. Concluzia aceasta, însă, este întemeiată pe noţiunea naivă că Isus a exprimat orice idee aparte o dată şi numai o singură dată în decursul lucrării Lui. Dar nu există nici un motiv valabil să presupunem că Isus nu ar fi repetat observaţiile Lui, în totul sau în parte, în diferite timpuri la noi ascultători şi poate chiar aproximativ la aceiaşi ascultători.

Îşi pierde gustul. Sau, „să devină insipid”. Ar fi fost tot atât de neconceput ca un creştin să-şi piardă caracteristicile esenţiale şi totuşi să fie creştin, cum ar fi pentru sare să-şi piardă puterea de sărare şi totuşi să fie considerată şi folosită ca sare. Dacă creştinii sunt aşa numai cu numele, cetăţenia lor nominală în împărăţia cerului devine o farsă. Ei nu sunt creştini afară de cazul că reflectă caracterul lui Hristos, indiferent care le-ar fi mărturisirea de credinţă.

Puterea de a săra [„Sărat”, KJV; „se va săra”, G.Gal.]. Adică, să aibă calitatea ei esenţială şi folositoare de sare restatornicită. Când iubirea, puterea şi dreptatea lui Hristos sunt pierdute din viaţa unui creştin cu numele, nu există nici o altă sursă la care să se poată îndrepta pentru a-şi completa lipsa. Un creştin cu numele nu poate transmite altora ceea ce el însuşi nu posedă. Sarea era adăugată la fiecare sacrificiu în vechiul ceremonial ritual (Lev 2,13; Ez 43,24; Marcu 9,49), fără de care jertfa era inacceptabilă. Aici sarea preînchipuia neprihănirea lui Hristos (DA 439). Pentru ca viaţa noastră să poată fi „o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12,1), ea trebuie să fie conservată şi făcută gustoasă prin neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos (vezi Galateni 2,20).

Bună la nimic. Un creştin din a cărui viaţă s-au pierdut harul şi puterea lui Hristos, ca şi creştin, nu este „bun la nimic”. Mai mult, el devine o pagubă pentru cauza împărăţiei prin trăirea unei vieţi care reprezintă rău principiile împărăţiei.

Călcată în picioare. De acolo de unde şedea, mulţimea ascultătorilor putea să vadă cărări albe de sare, aruncată acolo pentru că ajunsese să fie fără de valoare (MB 36,37).

14 Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.

Voi. În textul grec, pronumele acesta este emfatic: „voi sunteţi lumina lumii”.

Lumina. Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei divine (vezi la Geneza 1,3; 3,24). Ioan se referă la Isus numindu-L „lumina oamenilor” luminând în mijlocul întunericului lumii (cap. 1,4-9). Către sfârşitul lucrării Sale, Isus S-a referit la Sine numindu-Se „lumina lumii” (vezi Ioan 8,12; 9,5). Dacă a primit pe Isus ca lumină a lumii, un creştin, dacă este sincer faţă de chemarea sa, devine un reflector al acelei lumini. În profeţia mesianică se face referire la Isus ca „o mare lumin㔠(Isaia 9,2) şi ca „Soare al dreptăţii” (Maleahi 4,2; vezi la Luca 1,79). Când adevărata lumină luminează pe oameni, ei sunt îndemnaţi să se ridice şi să lumineze (Isaia 60,1-3). Aceia care-L iubesc pe Domnul şi-I servesc, sunt zugrăviţi ca fiind ca „soarele” (vezi la Judecžtori 5,31) atât aici, cât şi în veacul viitor (vezi Matei 13,43). Era încă dimineaţă când vorbea Hristos (MB 38) şi soarele se înălţa pe cer spre zenit (cf. Psalmii 19,4-6). Într-un fel asemănător cei doisprezece – ca şi toţi cetăţenii viitori ai împărăţiei – trebuiau să pornească şi să lase lumina lor să lumineze în lume, împrăştiind întunericul păcatului şi al ignoranţei în ce priveşte voia şi căile lui Dumnezeu. Vezi la Ioan 1,4.7.9.

Lumii. Gr. kosmos (vezi la cap.4,8).

Aşezată pe un munte. Vechile cetăţi palestiniene erau de obicei situate pe înălţimi, aşa cum mărturisesc astăzi ruinele lor. O astfel de cetate ar fi vizibilă de la o distanţă considerabilă. Din locul de unde şedeau Hristos şi mulţimea, multe oraşe şi sate erau vizibile pe înălţimile înconjurătoare (MB 39).

15 Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

Lumina. [„Făclia”, G.Gal.]. Gr. luchnos, „lampă”, nu o lumânare aşa cum folosim noi astăzi. Lămpile din vechime erau făcute dintr-un ceaşcă de lut sau de metal adesea în forma unei ceşti, cu feştila plutind în ulei şi partea ei care ardea rezemată pe marginea ceştii sau ieşind printr-un orificiu special. Comparaţi cu afirmaţiile asemănătoare din Marcu 4,21 şi Luca 8,16; 11,33.

Obroc. [„Baniţă”, KJV]. Gr. modios, o măsură de cereale, echivalentul a aproape 2 galoane (cam 9 litri). Adesea folosită în familie pentru păstratul făinii. Hristos vorbea despre „baniţ㔠deoarece în familiile de rând era de obicei numai una în odaie. Adesea era făcută din lut. Ca naţiune, iudeii ascundeau efectiv lumina lor (cf. Isaia 60,1) sub „obroc”; Isus arăta că lumina încredinţată lor aparţinea tuturor oamenilor. Vezi vol.IV, p.26-30.

Sfeşnic. Gr. luchnia, „candelabru”. În căminele poporului de rând, acesta era de obicei un suport scund din pământ ars. Altă dată, o etajeră pe stâlpul central de piatră sau de lemn care susţinea acoperişul servea ca un suport convenabil pentru lampă (vezi Exod 25,31; Evrei 9,2; Apocalipsa 1,12; 11,4; etc.).

Luminează tuturor. Toţi membrii unei gospodării pot beneficia de o lampă aşezată bine pe suportul ei. Într-un mod asemănător, intenţia lui Dumnezeu era ca întreaga familie omenească să beneficieze de pe urma luminii adevărului pe care El o încredinţase descendenţilor lui Avram (vezi Geneza 12,3; Deuteronom 4,6; Isaia 60,1-3; etc.; vezi de asemenea vol. IV, p.28-30). Comparaţi şi „lumina” folosită pentru căutarea drahmei pierdute (vezi la Luca 15,8).

16 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.

Aşa să lumineze şi lumina voastră. Lumina adevărului vine ca din cer (Ioan 1,4), dar când luminează viaţa noastră ea devine lumina noastră (Isaia 60,1-3; Efeseni 5,14). Cei doisprezece, de curând aleşi, erau primii purtători de lumină delegaţi ai creştinismului. Eficacitatea cu care ucenicii au izbutit să reflecte lumina adevărului şi iubirea lui Dumnezeu, a ajuns să fie evidentă chiar şi pentru cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai lor, care „au cunoscut că fuseseră cu Isus” (Fapte 4,13). El era Acela care răspândise lumina cerului în lume (Ioan 1,4). Conducătorii iudei nu ar fi putut face un compliment mai mare ucenicilor; ei n-ar fi putut să dea o recunoaştere mai mare a eficacitatăţii misiunii lui Hristos. El a aprins o lumină în inima oamenilor care nu avea să fie stinsă niciodată.

Să vadă faptele voastre bune. O lampă este cunoscută după claritatea luminii pe care o dă. Uleiul din candela de pe suportul ei poate să nu fie vizibil pentru cei din odaie, dar faptul că lampa luminează este o dovadă că există o rezervă de ulei în lampă.

Să slăvească pe Tatăl vostru. Satana a căutat totdeauna să-L prezinte greşit pe Tatăl. Hristos a venit ca să împrăştie întunericul şi să-L descopere pe Tatăl. Aceeaşi lucrare a încredinţat-o Hristos ucenicilor Săi. Lumina luminează, nu atât de mult pentru ca oamenii să poată vedea lumina, cât ca să vadă alte lucruri, datorită luminii. Lumina noastră trebuie să lumineze, nu pentru ca oamenii să fie atraşi către noi, ci ca ei să fie atraşi la Hristos, care este lumina vieţii şi la lucruri care să merite (Matei 6,31-34; Ioan 6,27; Isaia 55,1.2).

Aceasta este prima dată când Matei se referă la Dumnezeu ca „Tată”, un termen pe care el îl foloseşte adesea după aceea (cap. 5,45.48; 6,1.9; etc.). Concepţia despre Dumnezeu ca Tată şi despre oameni ca fii ai Lui, apare adesea în VT (Deuteronom 32,6; Isaia 63,16; 64,8; Ieremia 3,4; etc.). Dar Hristos a înzestrat cu un nou înţeles relaţia Tată-Fiu (COL 141,142). În literatura iudaică, Dumnezeu este adesea prezentat ca un „Tat㔠în cer.

17 Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.

Să nu credeţi. [„Nu gândiţi”, KJV]. Ca în aproape toate ocaziile în decursul ultimilor doi ani de lucrare (vezi la Marcu 2,6; Luca 6,1), erau de faţă spioni rânduiţi ca să cerceteze şi să relateze despre activităţile lui Isus. Chiar în timp ce El vorbea, ei şopteau celor prezenţi că El trata Legea ca fiind fără însemnătate (DA 307; MB 47). Dar, ca şi în multe alte ocazii (vezi la Marcu 2,8; Luca 4,28; 6,8) Isus le citea gândurile (DA 307) şi răspundea la obiecţiile pe care ei le ridicau dând dovadă în felul acesta de divinitatea Sa.

Am venit. Isus Se referă aici la venirea Lui de la Tatăl (Ioan 16,28) în lume (cap. 18,37).

Să stric. [„Să nimicesc”, KJV]. Gr. kataluo, literal, „a slăbi în jos”, ca o casă sau un cort, de unde, „ a face nevalabil”, „a desfiinţa”, „a anula”. Hristos era Cel care proclamase Legea pe Muntele Sinai; pentru ce să o anuleze acum? (vezi PP 366). Vezi la cap. 23,23.

Legea. Gr. nomos (vezi la Romani 3,19), aici echivalent cu ebraicul torah, care include toată voia descoperită a lui Dumnezeu (vezi la Psalmii 119,1.33; Proverbele 3,1). Expresia „Legea şi proorocii” reprezintă o dublă împărţire a Scripturilor VT (vezi Matei 7,12; 11,13; 22,40; Luca 16,16; Ioan 1,45; Romani 3,21). Clasificarea se găseşte în literatura iudaică veche (vezi 4 Macabei 18,18). Totuşi, subîmpărţirea mai obişnuită între iudei era subîmpărţirea întreită: Legea, Profeţii, Psalmii (Luca 24,44) sau, în acord cu titlul Bibliei ebraice, „Legea, Profeţii şi Scrierile”. Contextul arată că Isus aici Se referă probabil în primul rând la Legea Morală şi la rânduielile civile conţinute în Legea Morală, conţinute în cărţile lui Moise şi confirmate de profeţi (DA 307; MB 45). În Matei 5,21-47 Isus alege anumite precepte din Cele Zece Porunci (vezi v. 21.27) şi din legile lui Moise (vezi v. 33,38,43) şi pune în contrast interpretarea Lui cu a aceea a cărturarilor, a tâlcuitorilor şi a învăţătorilor Legii (vezi p.551; vezi la Marcu 1,22; 2,6.16; Luca 5,17).

Hristos lămureşte că nu El, ci ei sunt cei care distrug Legea, făcând-o fără efect prin tradiţia lor (Matei 15,3.6). Este probabil că ilustraţiile luate din Lege (cap. 5,21-47) reprezintă numai o parte din ceea ce Hristos spunea cu prilejul acesta (vezi la v.2). Discuţia Lui poate să fi fost mult mai cuprinzătoare. Când vorbea despre venirea Sa pentru a împlini Legea şi Profeţii se poate ca El să fi scos în evidenţă, în plus, împlinirea din partea Sa a tipurilor Legii ceremoniale care arătau către El şi împlinirea din partea Sa a tuturor prezicerilor profetice din toată Scriptura (vezi Luca 24,44). El nu venise să desfiinţeze nici o parte din Scriptura pe care El Însuşi o dăduse (1 Petru 1,11; PP 366) şi care mărturisea despre El (Ioan 5,39; cf. Luca 4,21).

Principalul punct de discuţie dintre Hristos şi cărturari era în legătură cu tradiţiile prin care ei interpretau sfânta Lege a lui Dumnezeu (vezi p.56; vezi la Marcu 1,22.44; 2,19.24; 7,1-14; Luca 6,9). Din copilărie Isus acţionase independent de aceste legi rabinice care erau fără temei în VT (DA 84). Ceea ce El înlătura acum era interpretarea falsă dată Scripturilor de către cărturari (DA 307), nu Legea însăşi.

Să împlinesc. Gr. pleroo, „a face pline”, „să umple pe deplin”. În Predica de pe munte, Autorul Legii a explicat adevăratul înţeles al preceptelor ei şi felul în care principiile ei urmau să-şi găsească exprimarea în gândirea şi vieţuirea cetăţenilor împărăţiei pe care El venise să o întemeieze (vezi la Isaia 59,7). Marele Legiuitor Însuşi reafirmase rostirile de pe Sinai ca obligatorii pentru aceia care urmau să fie supuşii Săi şi a făcut cunoscut că oricine ar fi încercat să le anuleze fie prin precept, fie prin exemplu, „cu nici un chip nu” va „intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5,20).

Susţinerea că prin împlinirea Legii morale Hristos a desfiinţat Legea aceea nu este în armonie cu contextul declaraţiilor lui Hristos. O astfel de interpretare tăgăduieşte înţelesul pe care Hristos evident intenţiona să-l dea, făcându-l pe El să spună de fapt, contradictoriu, că nu venise s㠄distrug㔠Legea, ci prin împlinirea ei să o „desfiinţeze”! Interpretarea ignoră puternica antiteză din cuvântul alla; „ci” şi face cele două idei de fapt sinonime! Împlinind Legea, Hristos pur şi simplu a „umplut-o” făcând-o „plin㔠de înţeles – dând oamenilor o pildă de ascultare deplină faţă de voia Lui Dumnezeu, pentru ca acea Lege „să fie împlinită (pleroo) în noi” (Romani 8,3.4).

18 Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.

Adevărat. Gr. amen, de la ebraicul amen, „tare”, „statornicit”, „sigur”. În ebraică, folosirea lui amen dădea un răspuns confirmativ şi emfatic la ceea ce spunea un altul (Numeri 5,22; Deuteronom 27,15.16, etc.). Aceeaşi întrebuinţare este susţinută în NT (1 Corinteni 14,16). Amin este, de asemenea, frecvent în NT la sfârşitul doxologiilor (Romani 1,25; Galateni 1,5; etc.). Dar folosirea de către Isus a lui „Amin” pentru ca să confirme şi să întărească propriile Sale cuvinte, este ceva specific pentru El. Multe din cele spuse de El sunt introduse prin expresia: ”Adevărat vă spun” (Matei 6,2.5.16; etc.), sau ca în Evanghelia după Ioan (de 25 de ori), „Adevărat, adevărat îţi spun” (Ioan 3,3.5.11; etc.; vezi la cap. 1,51).

Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul. Comparaţi Marcu 13,31; Luca 16,17. Legea fiind o exprimare a voii lui Dumnezeu şi planul mântuirii o exprimare a îndurării lui Dumnezeu, nici una nici altul nu vor cădea. „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Ioan 40,8).

Iotă. Gr. iota; a noua literă a alfabetului grec, corespunzând ebraicului yod (vezi p.14) cea mai mică literă din alfabetul ebraic.

Frântură de slovă. [„Titlu”, KJV]. Gr. keraia, literal, „un mic corn”, probabil de identificat cu micul cârlig al literei wau (w; vezi p.14) sau o parte din vreo altă literă necesară pentru a o distinge de una asemănătoare cu ea. O privire asupra echivalenţilor ebraici ai lui b şi k; d, h şi ch de la p.14 va arăta importanţa măruntelor detalii ale diferitelor litere ebraice. Iudeii aveau o tradiţie că dacă toţi oamenii din lume ar încerca să desfiinţeze cea mai mică literă a Legii, n-ar fi cu putinţă ca să izbutească. A face aşa ceva ar fi însemnat să intre într-o vinovăţie atât de mare, judecau ei, încât lumea ar urma să fie distrusă.

Nu va trece. [„Nicidecum”, KJV]. O puternică negaţie în textul grec. O schimbare în Legea morală nu este mai mult posibilă decât o transformare a caracterului lui Dumnezeu, care nu se schimbă (Maleahi 3,6). Principiile Legii morale sunt tot atât de permanente ca şi Dumnezeu.

Împlinit. Gr. ginomai, „a deveni”, „a avea loc”, „a fi stabilit”. Dumnezeu nu va modifica sau schimba voia Sa exprimată (vezi la v. 17), „Cuvântul” Lui va îndeplini scopul Lui milostiv şi „va găti” („va prospera”) (Isaia 55,11). Nu va avea loc o schimbare a preceptelor divine, pentru a le aduce în conformitate cu voia omului.

19 Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.

Strica. [„Călca”, KJV]. Gr. luo, „a pierde” (vezi cap. 18,18), din porunci, „a călca”, „a anula”, „a şterge”. Kataluo, „distruge” (cap. 5,17) este o formă mai puternică a aceluiaşi cuvânt. Folosind forma mai slabă, luo, Hristos poate va fi intenţionat să arate că chiar şi o slăbire limitată a poruncilor îndreptăţeşte reputaţia de „cel mai mic în împărăţie”.

Cele mai mici porunci. Cărturarii (vezi p.55) aranjaseră meticulos toate preceptele Legii lui Dumnezeu, legile lui Moise, legile civile şi ceremoniale şi propriile lor reglementări pe o scară de importanţă relativă, pe temeiul presupunerii că atunci când erau în conflict, o cerinţă de mai mică importanţă era anulată de una presupusă a fi de mai mare importanţă. Prin mijlocul acestui legalism meschin era posibil să se născocească mijloace de a anula cererile cele mai clare ale Legii lui Dumnezeu. Pentru ilustrarea aplicării acestui principiu vezi Matei 23,4.14.17-19.23.24; Marcu 7.7-13; Ioan 7,23. Faptul de a declara anumite lucruri „permise” sau „interzise”era considerat o prerogativă rabinică. Isus a arătat clar că, departe de a elibera pe oameni de preceptele Legii morale, El era şi mai strict decât tâlcuitorii oficiali ai Legii, cărturarii şi rabinii, deoarece El nu acorda nici o excepţie niciodată. Toate erau egal şi permanent obligatorii.

Va învăţa pe oameni aşa. Comparaţi exemplul lui Ieroboam care a păcătuit şi „a îndemnat şi pe Israel să păcătuiasc㔠(1 Regi 14,16).

Chemat cel mai mic. Adică, privit ca fiind cel mai mic fără de valoare. Hristos nu a lăsat să se înţeleagă că cineva care strică poruncile şi învaţă pe alţii să facă aşa ar merge la cer. El afirmă aici clar atitudinea pe care cerul o va lua faţă de călcătorii de lege – evaluarea care va fi dată caracterului lor. Lucrul acesta este lămurit în v. 20, unde „cărturarii şi Fariseii”, care călcau poruncile şi învăţau pe alţii cum ar putea să facă aceasta sunt emfatic excluşi de la împărăţie.

20 Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.

Neprihănirea voastră. Ar trebui să se reţină că Hristos se adresa cercului intim, proaspăt numit al ucenicilor, cei doisprezece, îndeosebi şi tuturor celorlalţi care erau cetăţeni în perspectivă ai împărăţiei de curând înfiinţate (vezi la v.1). Hristos scoate aici în evidenţă într-o exprimare fără greş înaltul standard al calităţii de cetăţeni.

Întrece. „Neprihănirea” cetăţenilor împărăţiei cerurilor trebuie să întreacă pe aceea a cărturarilor, tâlcuitorii oficiali ai Legii şi pe a Fariseilor, care pretindeau că au o evlavie superioară (vezi p.51). Era ca şi cum, într-o întrecere atletică, ucenicii ca amatori erau puşi faţă în faţă cu profesionişti şi campioni şi li se spunea că cel mai mic lucru pe care-l aveau ei de făcut era să-i întreacă pe campioni.

Neprihănirea. [„Dreptatea”, KJV]. Neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor consta din aderarea externă la litera Legii; Hristos chema la adâncirea privirilor în principiile fundamentale ale Legii şi conlucrarea cu ele. Asemenea unor bigoţi moderni, cărturarii ţineau seama de slăbiciunea firii omeneşti, în felul acesta minimalizând seriozitatea păcatului. Prin aceasta ei luau în mod uşuratic neascultarea de Dumnezeu şi încurajau pe oameni să facă aşa (cf. GC 572). Ei învăţau că un om trebuie să fie judecat după o majoritate a faptelor sale; adică, dacă faptele lui „bune” întrec faptele rele, Dumnezeu îl va declara neprihănit (Mişna, Aboth 3.16, Ed. Soncino a Talmudului, p.38,39). Pentru a contrabalansa faptele rele, ei prescriau un sistem de neprihănire prin fapte, cu ajutorul cărora o persoană putea să câştige merit suficient pentru a contrabalansa balanţa nefavorabilă din raportul său. Fariseii considerau sistemul lor de neprihănire prin fapte ca un fel de paşaport pentru cer; de fapt, acesta era motivul lor de a fi Farisei. Aici, Isus stigmatizează sistemul lor ca necorespunzător pentru a califica pe oameni în aşa măsură încât să păşească înăuntrul împărăţiei. Eforturile pentru a ajunge la neprihănire prin acte formale sau presupuse fapte meritorii sunt mai puţin decât lipsite de valoare. (vezi Romani 9,31-33).

Cărturarilor şi a Fariseilor. Vezi p.51.52,55.

Cu nici un chip. Gr. ou me, o negaţie dublă emfatică.

21 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.”

Aţi auzit. Isus caută acum să dea exemple specifice de modul în care interpreta El Legea. Ca Autor al ei, El este unicul ei exponent adevărat. Înlăturând molozul cazuisticii rabinice, Isus a reaşezat adevărul în frumuseţea şi strălucirea lui originară. Expresia „aţi auzit” lasă să se înţeleagă că majoritatea ascultătorilor din ocazia de faţă nu citiseră personal Legea. Lucrul acesta era numai de aşteptat deoarece cei mai mulţi dintre ei erau ţărani şi pescari de rând (MB 39). Când stătea de vorbă cu preoţii şi bătrânii învăţaţi, Isus mai târziu punea întrebarea: „N-aţi citit niciodată în Scripturi?” (cap. 21.42). Dar chiar în ziua aceea o grupă de oameni de rând în curtea Templului, adresându-se lui Isus, spunea: „Noi am auzit din Lege” (Ioan 12,34).

S-a zis. Când citau ca autoritate comentatori mai timpurii ai Legii, rabinii adesea introduceau observaţiile lor cu cuvintele pe care Hristos le foloseşte aici. În scrierile rabinice cuvintele acestea sunt folosite şi pentru a introduce citate din Scripturi.

Celor din vechime. [„De către cei din vechime”, KJV]. Sau, „celor din vechime”, adică, „celor vechi” („antici”). Textul grec poate fi citit în ambele feluri.

Să nu ucizi. Porunca a şasea a Decalogului (vezi la Exod 20,13).

Pedeapsa judecăţii. [„În primejdia judecăţii”, KJV; „Vrednic va fi de osândă”, G.Gal.]. Adică, „pasibil de urmărire”. În caz de ucidere fără premeditare, spre deosebire de omor, legea dădea protecţie ucigaşului (vezi la Numeri 35,6; Deuteronom 19,3). Natural, aici referirea este la vărsarea intenţionată de sânge, la condamnarea şi pedepsirea de către autorităţile legal constituite.

22 Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei.

Dar Eu vă spun. Rabinii citau tradiţia ca autoritate a lor pentru interpretarea Legii; Hristos vorbea pe temeiul autorităţii personale şi faptul acesta distingea învăţătura Lui de aceea a rabinilor, aşa cum poporul a observat repede (vezi Matei 7,29; vezi la Luca 4,22). Expresia „dar Eu vă spun” apare de şase ori în Matei 5 (vezi v. 22.28.32.34.39.44). Hristos a arătat că cerinţele Lui mergeau mult mai departe de simpla formă a Legii şi că ele cuprindeau spiritul care dădea viaţă şi înţeles la ceea ce altminteri ar fi fost numai formă. El a prezentat şase exemple specifice pentru a lămuri deosebirea dintre faptele exterioare şi motivele care dau naştere faptelor. Contrastul acesta, care trece ca un fir de aur prin Predica de pe munte, face din cuvântarea acesta expunerea supremă a filozofiei creştine a vieţii, cea mai mare expunere de etică din toate timpurile. Hristos arăta cât de larg cuprinzătoare sunt într-adevăr cerinţele Legii şi scotea în evidenţă faptul că simpla conformare externă la Lege nu este de nici un folos.

Se mânie pe fratele său. Uciderea este un rezultat final al mâniei. Dar un om poate să-şi ascundă mânia de semenii săi, chiar şi faţă de aceia care sunt obiectul mâniei lui. Lucrul cel mai bun pe care-l pot face tribunalele este să pedepsească fapte care rezultă de pe urma mâniei; numai Dumnezeu poate merge la rădăcina lucrurilor, să condamne şi să pedepsească un om pentru mânia însăşi.

Fără de pricină, KJV. Dovezi textuale favorizează (cf. p.146) omiterea acestei expresii (cf. MB 55). Pare să lase să se înţeleagă aprobarea lui Hristos a mâniei faţă de un „frate” care a făcut ceva ca să o merite şi pare contrarie învăţăturilor lui Hristos cu privire la iubirea vrăjmaşilor şi facerea de bine faţă de cei care nutresc mânie în inima lor (v. 44).

Pe de altă parte, Scriptura arată că mânia contra păcatului poate fi justificabilă (vezi la Marcu 3,5), când elementul personal este cu totul absent şi dreapta indignare este dirijată mai ales contra răului însuşi (vezi Exod 32,19; Ioan 2,14-17; etc.). Există un anumit sens în care se spune că Dumnezeu este mâniat (vezi Numeri 25,4; Isaia 13,9; 30,27; 42,25; Daniel 9,16; etc.). Este deci clar că indignarea dreaptă contra actelor care Îl dezonorează pe Dumnezeu sau produc lezări persoanelor inocente nu trebuie să fie condamnată (DA 310).

Judecăţii. Acesta probabil se referă la verdictul Judecžtoriei locale a unui târg sau oraş şi lasă să se înţeleagă că mânia a găsit expresie în ameninţări sau fapte.

Prostule. [„Raca”, KJV; G.Gal.]. Gr. rhaka, probabil o transliterare a aramaicului reqa (ebr. reqah), însemnând „bun de nimic”, „stupid”. Este o expresie de un profund dispreţ. În literatura rabinică reqa’ apare ca exclamaţie a unui ofiţer faţă de un om care neglijase să-l salute. Creştinul va trata chiar şi pe omul cel mai ignorant şi mai degradat cu respect şi delicateţe (MB 57).

Soborului. Gr. sunedrion, aici probabil Sinedriul local sau Judecžtoria locală şi nu Marele Sinedriu din Ierusalim.

Nebunule. Gr. moros, „tont”, „prost”, „nebun”. S-a sugerat că moros este înrudit cu ebraicul marah, „a fi certăreţ”, „a fi refractar”, „a fi răzvrătit”. În timp ce rhaka exprimă dispreţ pentru inteligenţa cuiva sau mai degrabă pentru lipsa ei, moros, cum este folosit aici, pare de asemenea să cuprindă dispreţ pentru motivele cuiva. În primul caz, persoana este numit㠄prost”, în a doua „canalie”, implicând intenţie răutăcioasă. Dacă Hristos a refuzat să rosteasc㠄o judecată de ocară”, („o acuzaţie defăimătoare”, KJV; „o judecată de hulă”, G.Gal.) împotriva diavolului (Iuda 9), noi ar trebui să ne înfrânăm de a face aşa ceva împotriva semenilor noştri. Trebuie să lăsăm pe seama lui Dumnezeu lucrarea de judecare şi condamnare a omului din cauza motivelor lui.

Potrivit cu Talmudul (Kiddushin 28a, Ed. Soncino, p.133) un om care a ajuns vinovat de calomnierea altuia prin folosirea epitetului de „rob” urma să fie excomunicat din sinagogă pentru 30 de zile şi un om care numise pe un altul „bastard” urma să primească 40 de lovituri de bici. În cazul unui om care numise pe un altul „nelegiuit” cel ofensat putea s㠄lupte contra”, sau s㠄ating㔠viaţa lui (lipsindu-l de subzistenţă, etc.).

Focul gheenei. [„Focul iadului, KJV”]. Literal, „Gheena (gr. geenna) focului”, sau „iadul focului”. Geenna, „iad”, este o transliterare a ebraicului ge’hinnom, „valea lui Hinom”, sau ge’ben hinnom, „valea fiului lui Hinom” (Iosua 15,8), valea de la sud şi vest de Ierusalim care se întâlneşte cu Valea Chedron imediat la sud de Cetatea lui David şi de Scăldătoarea Siloam (vezi la Ieremia 19,2). Regele nelegiuit Ahaz (vezi vol.II, p.86) pare să fi introdus ritualul păgân barbar al arderii copiilor în cinstea lui Moloh pe un loc înalt numit Tofet, în valea lui Hinom (2 Cronici 28,3; cf. PK 57), pe vremea lui Isaia. Pentru o descriere mai amănunţită a acestor ritualuri revoltătoare vezi la Leviticul 18,21; Deuteronom 18,10; 32,17; 2 Regi 16,3; 23,10; Ieremia 7,31. Manase, un nepot al lui Ahaz, a reinstaurat practica (2 Cronici 33,1.6; cf. Ieremia 32.35). Ani de zile mai târziu bunul rege Iosia a spurcat înălţimile din Valea lui Hinom, unde fusese săvârşită forma aceasta îngrozitoare de cult (2 Regi 23,10), aducându-l în felul acesta la o oprire. Ca răsplătire pentru acest rău sau pentru altele, Dumnezeu a avertizat mai dinainte pe poporul Său că Valea lui Hinom va deveni într-o zi „valea uciderii” pentru „leşurile acestui popor” (Ieremia 7,32.33; 19,6; cf. Isaia 30,33). În acord cu aceasta, focul lui Hinom a devenit simbolic pentru focul mistuitor al marii zile de pe urmă a judecăţii şi a pedepsirii celor nelegiuiţi (cf. Isaia 66,24). În gândirea escatologică iudaică, derivată în parte din filozofia greacă, Ghenna era locul unde sufletele celor neevlavioşi erau păstrate sub pedeapsă până în ziua judecăţii şi a răsplătirilor finale. Tradiţia care face Valea Gheenei un loc pentru arderea gunoiului şi în felul acesta un tip al focului zilei de pe urmă, pare să-şi fi avut începutul cu Rabi Kimchi, un învăţat iudeu al secolelor al XII-lea şi al XIII-lea. Literatura iudaică veche nu cunoaşte nici o idee de felul acesta. Rabinii mai timpurii bazează ideea Gheenei ca un tip al focului zilei sfârşitului pe Isaia 31,9. vezi Strack şi Billerbeck. Kommentar zum Neuen Testament vol.4, p.1029, 1030.

23 Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,

Darul. Gr. doron, referindu-se la cadouri în general sau la jertfele speciale. Importanţa rituală ataşată la un dar pe altar este clară din cap. 23,18.19.

Fratele tău. Aceia care ascultau predica au înţeles fără îndoială c㠄frate” se referă la un semen iudeu. Pentru creştini el ar fi un semen creştin. Termenul este înţeles corect ca desemnând pe aceia cu care suntem de aproape asociaţi într-un fel sau altul. Dar Hristos mai târziu a lămurit că toţi oamenii sunt fraţi, indiferent de neam sau crez (vezi Luca 10,29-37).

24 lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.

Lasă-ţi darul acolo. Actul de aduce un „dar” sau un sacrificiu personal, era considerat a fi printre cele mai sfinte şi importante din toate actele religioase, dar chiar şi el trebuie să ia locul al doilea în împrejurările arătate. Este posibil ca „darul” menţionat aici să fi fost făcut pentru a asigura iertarea şi favoarea divină. Hristos insistă că oameni trebuie să îndrepte lucrurile cu semenii lor înainte ca ei să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu (vezi Matei 6,15; 1 Ioan 4,20). Obligaţia cea mai importantă are întâietate faţă de cea mai puţin importantă. Împăcarea este mai importantă decât jertfa. Trăirea în viaţă a principiilor creştine (Galateni 2,20) este de mult mai mare valoare înaintea lui Dumnezeu decât practicarea formelor religiei (vezi 2 Timotei 3,5).

Te împacă. Vezi la cap. 4,12; 18,15-19.

25 Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă.

Te împacă. [„Învoieşte-te”, KJV; G.Gal.]. Gr. eunoeo, „a fi bine pornit (faţă de cineva)”, înrudit cu eunoos, „bine dispus”, „amabil”, „prietenos”. În felul acesta a se „învoi” implică o schimbare de atitudine faţă de un fost adversar.

Pârâşul. [„Adversarul”, KJV]. Gr. antidikos, „un potrivnic”, aici un adversar într-un proces juridic. Contextul lasă să se înţeleagă că în acest caz „adversarul” este „pârâşul”, iar persoana căreia Hristos îi vorbeşte este „acuzatul”. Comparaţi Luca 12,58.59.

Pe drum. Adică, pe drum spre Judecžtorie. Este preferabil, zice Isus, să se rezolve cazul în afara Judecžtoriei.

Temnicerului. [„Slujitorului”, G.Gal.; KJV]. Gr. huperetes, „un slujbaş inferior”. Este folosit în NT cu privire la ajutoarele din sinagogă (vezi la Luca 4,20), despre Ioan Marcu în calitatea de asistent al lui Pavel şi al lui Branaba (Fapte 13,5) şi la slujitorii Evangheliei (Luca 1,2; Fapte 26,16; 1Cor 4,1; etc.).

26 Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.

Adevărat. Vezi la v. 18.

Nu. [„Cu nici un chip nu”, KJV]. Gr. ou me, o dublă negaţie şi în felul acesta extrem de emfatică.

Bănuţ. Gr. kodrantes, latineşte quadrans, egal cu vreo „două leptale” sau un sfert de cent (cf. Marcu 12,42).

27 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.”

Aţi auzit. Vezi la v. 21. Există o oarecare dovadă textuală (cf. p.146) pentru omiterea expresiei „celor din vechime”.

Să nu preacurveşti. [„Să nu comiţi adulter”, KJV]. Un citat din Exod 20,14 (cf. Deuteronom 5,18).

28 Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.

Dar Eu vă spun. Vezi la v. 22. În mod fundamental, discuţia lui Isus despre legăturile de căsătorie şi răspunderile ei este bazată pe planul originar al lui Dumnezeu pentru familie aşa cum este expus în Geneza 2,21-24 (vezi Matei 19,8) şi nu pe legea mozaică (vezi Deuteronom 24,1-4). În planul acesta, căsătoria era intenţionată să satisfacă nevoia de asociere (Geneza 2,18) şi să procure un cămin şi o educaţie corespunzătoare copiilor care urmau să se nască (vezi Geneza 1,28; 18,19; Proverbele 22,6; Efeseni 6,1-4). Căminul a fost în felul acesta înfiinţat ca un mediu ideal în care atât părinţii, cât şi copiii să-şi poată dezvolta caractere corespunzătoare înaltelor idealuri inerente în scopul divin care a condus la crearea lor.

Se uită la o femeie. Frumuseţea feminină este un dar de la Creator, care este un iubitor a toată frumuseţea adevărată. Aprecierea curată a acelei frumuseţi este şi dreaptă şi cuvenită. Mai mult, atracţia pe care fiecare sex o are pentru celălalt a fost sădită în bărbaţi şi în femei de Creatorul şi când acţionează în limitele rânduite de Dumnezeu, este în sine însăşi bună, dar când este pervertită pentru a servi interese egoiste şi rele, devine una din forţele cele mai distrugătoare din lume.

Poftească. Gr. epithumeo, „a-şi lega inima de ceva”, „ a dori după”, „a pofti”, „a dori”. „A pofti” este un vechi cuvânt anglo-saxon, care înseamn㠄plăcere”, dorinţ㔄A pofti” după ceva înseamnă a avea un dor intens, nepotolit după el. Epithumeo este folosit atât într-un sens bun, cât şi într-unul rău. Isus spunea celor doisprezece că cu „dor” (epithumia) a dorit (epithumeo) să mânânce cel din urmă Paşte cu ei (Luca 22,15). În sensul lui cel bun epithumeo apare şi în Matei 13,17; Luca 17,22; Evrei 6,11; 1 Petru 1,12; etc.

Substantivul înrudit, epithumia, „dorinţă”, este folosit la fel în Filipeni. 1,23 şi în 1 Tesaloniceni 2,17. Unul din echivalenţii ebraici ai lui epithumeo este chamad, „a dori”, „a avea plăcere de”. Chamad este redat prin „pofteşti” în porunca a zecea (Exod 20,17 şi în Deuteronom 5,21) „să ne fie drag” (Isaia 53,2, G.Gal.). Hristos Se gândea, fără îndoială, la porunca a zecea când a avertizat contra privirii „la o femeie, ca s-o poftească”. Cu alte cuvinte, omul care-şi orânduieşte afecţiunile şi voia în armonie cu porunca a zecea este prin aceasta protejat faţă de călcarea poruncii a şaptea.

Inima. Gr. kardia, „inimă”, aici referindu-se la intelect, afecţiunile şi voinţa. Aşa cum un om „gândeşte în inima lui, aşa este” (Proverbele 23,7, KJV). Hristos arată că, caracterul este determinat, nu atât de mult prin actul din afară, cât prin atitudinea lăuntrică ce determină actul. Actul extern doar reflectă şi activează atitudinea lăuntrică. Acela care ar săvârşi o faptă rea dacă s-ar gândi că poate să scape să fie prins şi care este înfrânat numai de teama aceea, este vinovat înaintea lui Dumnezeu. Păcatul este mai întâi şi mai presus de toate un act al puterilor superioare ale minţii – raţiunea, puterea de alegere, voinţa (vezi Proverbele 7,19). Actul extern este doar o extindere a hotărârii lăuntrice.

29 Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.

Ochiul tău cel drept. Comparaţi cap. 18,8.9. În cap. 5,28. Hristos a mers dincolo de a atrage atenţia la motivul care îndeamnă la act, adică, la atitudine sau la dispoziţia sufletească, care dă naştere la actul acela. Aici El merge dincolo de motiv sau atitudine ca să indice către căile prin care păcatul află intrare în viaţă, sistemul nervos senzorial. Pentru majoritatea oamenilor, cele mai puternice ademeniri la păcat sunt acelea care ajung la minte pe calea nervului optic, a nervului auditiv şi a altor nervi senzoriali (AA 518).

Acela care refuză să vadă, să audă, să guste, să miroasă sau să atingă ceea ce sugerează păcatul a înaintat mult către evitarea gândurilor păcătoase. Acela care alungă de îndată gândurile păcătoase care ar putea să străfulgere prin conştiinţă, evită prin aceasta dezvoltarea unui tipar de gândire obişnuit care condiţionează mintea pentru a săvârşi păcat când se iveşte prilejul. Hristos a trăit o viaţă lipsită de păcat deoarece „în El nu era nimic care să răspundă la sofistăria lui Satana” (DA 123).

Te face să cazi în păcat. [„Te sminteşte”, KJV, G.Gal.]. Gr. skandalizo, „a prinde în cursă”, „a i se pune piedică”, „a face să se poticnească”, de la skandalon, beţişorul „trăgaciul” care face să se declanşeze o cursă (vezi Romani 11,9; 14,13; 1 Ioan 2,10; Apocalipsa 2,14).

Scoate-l. Ar fi mai bine, într-un anumit sens al cuvântului, să treci prin viaţa aceasta orb sau schilodit, decât să pierzi viaţa veşnică. Dar Hristos foloseşte aici o figură de stil. El nu cere mutilarea trupului, ci controlarea gândurilor. A refuza să priveşti ceea ce este rău este tot atât de eficient ca şi a orbi şi are în plus avantajul că puterea vederii este păstrată şi poate fi aplicată la lucruri care sunt bune. O vulpe se leapădă de laba sa rozând-o, dacă a fost prinsă în cursă, pentru a scăpa. La fel, o şopârlă îşi va sacrifica coada sau un rac, cleştele. Prin scoaterea ochiului sau prin tăierea mâinii Hristos vorbeşte figurat despre acţiunea fermă care trebuie întreprinsă de către voinţă pentru a se feri de rău. Creştinul face bine dacă urmează exemplul lui Iov, care „a făcut un legământ… cu ochii (săi)” (Iov 31,1; cf. 1 Corinteni 9,27).

Gheenă. („Iad”, KJV). Gr. geena (vezi comentariul la v. 22).

30 Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.

Mâna ta cea dreaptă. Adică, în calitatea de instrument al dorinţelor rele (vezi la v. 29).

31 S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta să-i dea o carte de despărţire.”

S-a zis iarăşi. Vezi la v. 21.

Va lăsa. [„Îndepărta”, KJV]. Gr. apoluo, „a elibera”, „a slobozi”, aici însemnând „a divorţa”.

O carte de despărţire. Gr. apostasion „un certificat (de divorţ)”, de la aphistemi, „a separa”, „a îndepărta”. Cuvântul nostru „apostazie” derivă de la aceeaşi rădăcină. Aşa cum a arătat Hristos mai târziu, divorţul nu făcea parte din planul originar al lui Dumnezeu, ci a apărut sub aprobarea provizorie a legii lui Moise din cauza „împietririi” inimii oamenilor (cap. 19,7.8). Pentru natura şi scopul legii lui Moise cu privire la divorţ, vezi la Deuteronom 24,1-4. Ar trebui să fie scos în evidenţă că legea lui Moise nu a instituit divorţul. Prin îndrumare dumnezeiască Moise a tolerat şi l-a reglementat aşa încât să prevină abuzurile. Căsătoria creştină ar trebui să se bazeze pe cele din Geneza 2,24, nu din Deuteronom 24,1.

32 Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.

Curvie. [„Preacurvie”, KJV; „Desfrânare”, G.Gal.]. Gr. porneia, un termen general care se aplică la legături sexuale ilegale. Şcoala liberală a lui Hilel învăţa că un bărbat ar putea să obţină divorţul pentru cea mai neînsemnată cauză, ca de exemplu pentru faptul că nevasta sa a îngăduit ca mâncarea să se ardă (Mişna, Giţţin, 9.10, Ed. Soncino a Talmudului, p.436.437; cf. MB 63). Şcoala mai conservatoare a lui Şamai, însă, interpreta expresia „ceva de ocar㔠din Deuteronom 24,1 ca însemnând „vreun lucru nepotrivit”, însemnând „lipsit de modestie”, sau „indecent” (Mişna, Giţţin 9.10 Ed. Soncino a Talmudului p.436). Dar Isus a explicat că nu ar trebui să existe divorţ decât cu excepţia cazului de infidelitate conjugală. Legătura căsătoriei fusese pervertită de păcat şi Isus venise să o repună în curăţenia şi frumuseţea ei originară rânduită de Creator. Vezi la Deuteronom 14,26.

În providenţa lui Dumnezeu instituţia căsătoriei era intenţionată să aducă binecuvântare şi să înalţe neamul omenesc. Asocierea soţului cu soţia a fost rânduită de Dumnezeu ca mediul ideal în care să se maturizeze caracterul creştin. Cea mai mare parte a ajustărilor personalităţii din viaţa de căsătorie şi dificultăţile întâmpinate de mulţi pentru a face aceste ajustări, cer exercitarea înfrânării de sine şi uneori a jertfirii de sine. Dragostea adevărat㠄este îndelung răbdătoare… plină de bunătate”, ea „nu caută folosul său”, „suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate” (1 Corinteni 13,4-7). Când creştinii intră în legătură de căsătorie ar trebui să accepte răspunderea de a aplica principiile expuse aici. Soţii şi soţiile care aplică astfel aceste principii şi care sunt dispuşi ca harul lui Hristos să lucreze în viaţa lor, vor descoperi că nu există dificultate ori cât de serioasă ar părea ea, care să nu poată fi rezolvată. Acolo unde dispoziţiile nu sunt asemănătoare, soluţia creştină este de schimba dispoziţiile, nu soţii sau soţiile.

Să preacurvească. [„Să comită adulter”, KJV]. O soţie lăsată, în mod natural va căuta să găsească un nou cămin. Dar prin căsătorirea cu altul ea ar săvârşi curvie, deoarece căsătoria anterioară n-a fost desfăcută în mod valabil înaintea lui Dumnezeu (cf. Marcu 10,11.12). Curajos, Hristos înlătură tradiţia rabinică a vremii sale, mai ales aceea a şcolii lui Hilel (vezi mai sus la „curvie”) care îngăduia divorţul pentru orice pricină. S-a observat că nu exista nici o căsătorie între iudeii perioadei mişnaice de care soţul nu s-ar fi putut elibera brusc pe o cale legală. Isus scotea în evidenţă că, căsătoria era rânduită de Dumnezeu şi când era încheiată aşa cum trebuie, era ratificată de Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu legase laolaltă, nici o tradiţie sau practică rabinică nu putea să desfacă.

33 Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.”

Aţi mai. [„Iarăşi”, KJV; G.Gal.]. Aceasta este a treia ilustraţie a interpretării spirituale a Legii de către Hristos.

Auzit. Vezi la v.21.

S-a zis. Ceea ce urmează nu este un citat exact, ci mai degrabă un rezumat al învăţăturilor din Levitic 19,12; Exod 20,7; Numeri 30,2; Deuteronom 23,22.

Juri strâmb. Gr. epiorkero, „a jura fals”. Hristos se referă aici la declaraţii solemne făcute ca afirmări ale adevărului a ceea ce se spusese sau a făgăduinţelor de a îndeplini anumite fapte. El nu vorbeşte despre blasfemie în sensul obişnuit al termenului, ci despre sperjur, îndeosebi despre sperjurul care invocă numele lui Dumnezeu şi prin aceasta dezonorează şi profanează numele acela.

Să împlineşti… jurămintele tale. Aici Hristos vorbeşte despre făgăduinţe, îndeosebi despre cele făcute lui Dumnezeu. Totuşi, El nu se gândeşte atât de mult la ceea ce este făgăduit, ci ca făgăduinţa, oricare ar fi ea, să fie împlinită. El scoate în evidenţă, nu felul cum sunt făcute făgăduinţele, ci felul cum sunt ele ţinute. Pentru solemnitatea şi inviolabilitatea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu vezi la Levitic 19,12; Numeri 30,2; Deuteronom 23,21.

34 Dar Eu vă spun: să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu;

Dar Eu vă spun. Vezi la v.22.

Să nu juraţi nicidecum. Isus se referă nu la jurământul judiciar solemn (MB 66; vezi la cap. 26,64), ci la jurămintele obişnuite printre iudei. În general vorbind, punerea la începutul unei afirmaţii a cuvântului „Jur”, făcea din afirmaţie un jurământ. Dar, ca în alte lucruri, iudeii născoceau multe mijloace prin care să se elibereze de obligaţiile acceptate sub jurământ. Atitudinea lui Hristos faţă de cazuistica cuprinsă adesea în jurământul iudaic este prezentată mai detaliat în capitolul 23,16-22.

Înaintea lui Caiafa, Hristos Însuşi a răspuns sub jurământ (cap.26,63.64). Pavel de repetate ori L-a invocat pe Dumnezeu ca martor că ceea ce spunea el era adevărat (2 Corinteni 1,23; 11,31; cf. 1 Tesaloniceni 5,27). Decalogul nu interzice jurămintele, ci sperjurul (Exod 20,7.16). „Dacă există cineva care poate mărturisi consecvent sub jurământ acesta este creştinul” (MB 67).

Când dispoziţia de a vorbi adevărul este în inima omului, depunerea de jurământ devine superfluă. Practica invocării numelui lui Dumnezeu în anumite momente lasă să se înţeleagă că ceea ce spune un om în astfel de împrejurări este mai vrednic de încredere decât ceea ce spune în alte ocazii. Hristos impune cinstea în toate relaţiile vieţii. „Tot ce fac creştinii ar trebui să fie tot atât de transparent ca şi lumina soarelui” (MB 68).

Nici pe cer. Rabinii pretindeau că jurarea „pe cer şi pe pământ” nu făcea pe un om tot atât de culpabil cum făcea jurarea pe un înlocuitor presupus inofensiv al numelui divin (vezi vol.I, p.172) sau pe unul din atributele lui Dumnezeu (Mişna, Shebu’oth 4.13, Ed. Soncino a Talmudului, p.202.203). Dar Isus tăgăduia susţinerea lor.

35 nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat.

Aşternutul picioarelor Lui. [„Scaunul picioarelor Lui”, KJV]. Comparaţi Isaia 66,1. O expresie poetică scoţând în evidenţă lipsa de semnificaţie a pământului şi a locuitorilor lui în comparaţie cu Dumnezeu (cf. Isaia 57,15; Eclesiastul 5,2; Plângeri 2,1).

Marelui împărat. Adică Dumnezeu.

36 Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru.

Să nu juri nici pe capul tău. O altă formulă obişnuită de jurământ.

37 Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.

Felul vostru de vorbire. [„Cuvântul vostru”, G.Gal.]. Comparaţi pasaje din Scriptură ca Efeseni 4,29.

Da, da. Comparaţi Iacov 5,12. Pentru creştin, pentru cineva care-şi respectă cuvântul, Da sau Nu al lui are tot atât de multă greutate ca şi o declaraţie mai elaborată.

Vine de la cel rău. [„Vine de la rău”, KJV; „de la cel rău este”, G.Gal.]. Sau „vine de la cel rău” (cf. Matei 13,19; 1 Ioan 3,12).

38 Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.”

Aţi auzit. Vezi la v. 21. Hristos prezintă a patra ilustraţie a Sa a spiritului Legii în contrast cu simpla formă a ascultării de ea. Verstele 38-42 sunt preocupate cu atitudinea pe care un creştin ar trebui să o ia când suferă o pagubă din partea altcuiva.

S-a zis. Vezi la v.21. Citatul din versetul acesta este bazat pe Exod 21,24; Levitic 24,20; Deuteronom 19,21 (vezi la Exod 21,24; vezi vol. I, p.618).

Ochi pentru ochi. Când a fost instituită legea aceasta, ea a marcat un mare progres faţă de sistemul de justiţie al vendetei obişnuit în vechime, sub care practica generală era de a răsplăti daunele cu dobândă. Legea era o rânduială civilă şi pedeapsa urma să fie executată sub îndrumarea tribunalelor. Ea nu îndreptăţea răzbunarea personală (MB 70). Pentru o prevedere asemănătoare în legea lui Hamurabi, vezi vol.I, p.618.

39 Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.

Dar Eu vă spun. Vezi la v. 22.

Nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. [Nu staţi împotriva răului, KJV]. Adică, nu căutaţi răzbunare pentru nedreptăţile suferite. Isus pare să se refere aici la activitatea ostilă şi nu la rezistenţa pasivă. Cuvântul pentru „rău” se poate să se refere fie la o persoană rea, fie la un lucru rău. Aici pare să fie indicată cea dintâi. Ea cuprinde răul făcut unei persoane şi răul făcut de o persoană. Creştinul nu va întâmpina violenţa cu violenţă. El va birui „răul prin bine” (Romani 12,21) şi „grămădeşte cărbuni aprinşi” pe capul celui care-i face rău (Proverbele 25,21.22).

Obrazul. Ca în toate celelalte ilustraţii prezentate în versetele 21-47, Isus este mai mult preocupat cu spiritul care dă naştere faptei, decât cu fapta în sine. Creştinul nu va lupta pentru ceea ce el consideră că sunt drepturile sale. El se va supune nedreptăţii mai degrabă decât să o facă el altuia. Isus Însuşi a păzit în totul spiritul acestei porunci, deşi nu a invitat literal vreo păgubire nouă (Ioan 18,22.23; cf. Isaia 50,6; 53,7). Şi nici Pavel (Fapte 22,25; 23,3; 25,9.10). Pe cruce Hristos a manifestat spiritul de care vorbea El aici, când L-a rugat pe Tatăl să-i ierte pe aceia care-L chinuiau (Luca 23,34).

40 Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.

Orişicui vrea să se judece cu tine. Adică, „a trage cu forţa la judecată”. Textul grec lămureşte că judecata încă nu a început; acţiunea juridică era încă numai plănuită.

Haina. Gr. chiton, haina de pe dedesubt ca o cămaşă purtată direct pe corp.

Lasă-i. [„Lasă-l să aibă”, KJV]. Creştinul se va supune liniştit la rău.

Cămaşa. [„Mantia”, KJV]. Gr. himation, aici „mantaua”, sau veşmântul din afară, care era de obicei folosită ca o învelitoare de noapte, în contrast cu chiton. Cel sărac uneori nu avea decât puţin sau nimic pe lâng㠄mantie” să ofere ca garanţie pentru un împrumut. Legea lui Moise, însă, interzicea unui creditor să reţină haina aceasta peste noapte (Exod 22,26.27). Având în vedere faptul că mantia era considerată mai necesară decât „haina”, sau veşmântul purtat pe dedesubt, a o ceda fără rezistenţă ar demonstra un grad superior de concesie având în vedere îndeosebi faptul că legea dădea unui om anumite drepturi cu privire la ea.

41 Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.

Te sileşte. Gr. aggareuo, însemnând „a obliga în serviciu”. Substantivul înrudit, aggaros, este un cuvânt împrumutat din persană însemnând „curier călare”. La perşi, cuvântul era folosit cu privire la curierii regali ai sistemului poştal imperial, pe care perşii l-au dezvoltat până la un grad uimitor de eficienţă (vezi la Estera 3,13). În timpurile romane, aggareuo şi aggaros se referea la serviciul obligatoriu în transportul echipamentului militar. Epictet (iv. 1.79) sfătuieşte faţă de un asemenea serviciu: „dacă este o rechiziţie şi un soldat îl ia (măgarul tău), lasă-l să se ducă”. Nu te împotrivi şi nu te plânge, altminteri vei fi mai întâi bătut şi până în cele din urmă vei pierde măgarul”. A te împotrivi însemna a invita cruzimea. În Matei 27,32 şi Marcu 15,21 aggareuo este folosit cu privire la constrângerea lui Simon de a duce crucea lui Hristos.

Isus se referea la cazuri de felul celui ca un civil iudeu să fie constrâns de un ostaş roman ca să-i ducă bagajul pe o distanţă de o milă, aşa cum era prevăzut de lege (cf. Luca 3,14). Creştinul urma să facă un serviciu dublu decât cel cerut de lege şi aceasta cu bucurie. Capernaum era un oraş cu garnizoană romană şi când Isus vorbea, cei care ascultau au văzut o ceată de ostaşi romani trecând pe un drum învecinat (MB 70). Iudeii nădăjduiau şi credeau că Mesia va smeri mândria Romei; aici, Isus dădea sfaturi pentru supunere faţă de autoritatea romană.

42 Celui ce-ţi cere dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.

Nu întoarce spatele. Adică nu-l refuza. Cetăţenii împărăţiei cerurilor vor avea porniri generoase şi vor lucra sub îndemnul lor (vezi la Luca 6,30).

43 Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”

Aţi auzit. Vezi la v.21.

S-a zis. Vezi la v.21.

Să iubeşti. Gr. agapao, a cărui bogăţie de sensuri este reflectată necorespunzător de cuvântul nostru „iubire”. Cuvântul nostru „iubire” înseamnă atât de multe lucruri diferite şi oferă atât de multe idei diferite, încât adevăratul înţeles al lui agape este întunecat de traducerea aceasta. Grecii aveau trei cuvinte pentru a reda ideile pe care noi încercăm să le redăm prin acest singur cuvânt „iubire”: agapan, philein şi eran.

Philein. În general descrie iubirea sentimentală, afectuoasă, bazată pe emoţii şi sentimente. În măsura în care este bazată pe sentimente, este supusă schimbării aşa cum se schimbă sentimentele. Eran denot㠄iubire” pasionată, senzuală, iubire care operează esenţial pe plan fizic. Anumite forme de pasiune pot fi clasificate sub această varietate a „iubirii”. Eran nu este folosit în NT. În NT agapan, când este pus în contrast cu philein, descrie iubirea din punct de vedere al respectului şi stimei. Ea adaugă principiul la sentiment, în aşa fel încât principiul domină sentimentele. Ea pune la lucru puterile superioare ale minţii şi inteligenţei. În timp ce philein tinde să ne facă s㠄iubim” numai pe cei care ne „iubesc” pe noi, agapan extinde iubirea şi faţă de aceia care nu ne iubesc. Agapan este neegoistă, în timp ce eran este pur egoistă şi chiar şi philein poate, uneori, să fie întinată de egoism.

Forma substantivală agape este limitată exclusiv la Biblie. Agape a NT este iubirea în forma ei cea mai înaltă şi mai adevărată, iubirea aceea faţă de care nu este alta mai mare – iubirea care constrânge la jertfire de sine pentru alţii. (Ioan 15,13). Ea implică temere de Dumnezeu şi respect pentru semeni. Ea este un principiu divin de gândire şi acţiune care modifică caracterul, cârmuieşte impulsurile, stăpâneşte pasiunile şi înnobilează afecţiunile. Vezi la Luca 6,30.

Aproapele tău. Pentru iudei „aproapele” era un alt israelit, fie prin naştere, fie prin convertire la iudaism. Chiar şi samaritenii metişi erau excluşi şi consideraţi străini. În parabola samariteanului milos (Luca 10,29-37) Isus a înlăturat concepţia aceasta îngustă proclamând frăţia sau faptul de a fi aproapele tuturor oamenilor. Iubirea creştină caută binele tuturor oamenilor, indiferent de neam sau crez. Aproapele („vecin”, KJV) înseamnă literal cineva care locuieşte aproape.

Să urăşti pe vrăjmaşul tău. Aceasta nu este o parte din citatul din Levitic 19,18, ci, fără îndoială, o zicală populară. Ura sau dispreţul pentru alţii este produsul natural al mândriei sălăşluite în eu. Considerându-se pe sine ca şi copii ai lui Avraam (Ioan 8,33; vezi la Matei 3,9), superiori altor oameni (cf. Luca 18,19), iudeii priveau cu dispreţ la toate Neamurile. Era ca şi cum Isus ar fi zis: „Legea spune să iubeşti pe aproapele tău; Eu vă spun, iubiţi chiar şi pe vrăjmaşii voştri”, (vezi Matei 5,44). El trece apoi mai departe pentru a explica pentru ce ar trebui să iubim pe vrăjmaşii noştri – pentru că Dumnezeu face aşa ceva (v. 45-48) şi pentru că noi suntem fii ai lui Dumnezeu (Matei 5,45; 1 Ioan 3,1.2).

44 Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,

Dar Eu vă spun. Vezi la v.22.

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Comparaţi Romani 12.20. Cuvântul pentru „iubire”, agapan, denotă iubire sau respect în contrast cu philein care descrie iubirea emoţională (iubirea filială), de felul celei care există între membrii familiei (vezi la Matei 5,43). Porunca ar fi imposibilă dacă ar impune oamenilor să exercite philein faţă de vrăjmaşii lor, deoarece ei nu ar fi putut să simtă faţă de vrăjmaşii lor aceeaşi căldură emoţională a afecţiunii pe care ei o simt faţă de membrii apropiaţi ai familiei lor şi nici nu se aşteaptă aceasta. Philein este spontană, emotivă şi nu este poruncită nicăieri în NT. Agapan, pe de altă parte poate fi şi este poruncită, deoarece este sub controlul voinţei. A-i iubi agapan pe cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai noştri înseamnă a-i trata cu respect şi curtoazie şi a-i privi aşa cum îi priveşte Dumnezeu.

Binecuvântaţi. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p.146) pentru omiterea părţii a doua şi a treia a acestei declaraţii, ca şi a cuvintelor „dispreţuitor vă asupresc” (KJV). Potrivit acestor vechi mărturii, Hristos spunea simplu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru aceia care vă persecută”. Totuşi, comparaţi Luca 6,27.28.

45 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Fii ai Tatălui vostru. [„Copii ai Tatălui vostru”, KJV]. Literal, „fii ai Tatălui vostru”. Ei se aseamănă la caracter cu Tatăl (MB 75; vezi la v.43.48). Proba iubirii faţă de Dumnezeu este iubirea pentru aproapele nostru (1 Ioan 4,20).

Care este în ceruri. Expresia „Tatăl Meu [sau „al vostru”] care este în ceruri este caracteristică pentru Matei.

Peste cei răi. Prin această ilustraţie evidentă din lumea naturală, Isus discreditează eroarea populară iudaică precum că Dumnezeu dă binecuvântările Sale celor sfinţi şi le reţine de la păcătoşi (vezi la Ioan 9,2). Iudeii atribuiau lui Dumnezeu acelaşi spirit de ură faţă de păcătoşi şi neiudei pe care-l încercau ei înşişi. Dar indiferent că sunt binecuvântările naturii sau ale mântuirii, „Dumnezeu nu este părtinitor” (Fapte 10,34.35).

46 Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?

Cei ce vă iubesc. Vezi la v. 43.

Ce răsplată mai aşteptaţi? [„Ce răsplată aveţi?”, KJV; „Ce răsplată puteţi avea?”, G.Gal.]. Adică, „Ce onoare deosebită este aceasta pentru voi? Ce lucru deosebit este din partea voastră?”. Vezi la Matei 7,12; Luca 6,32-35.

Vameşii. Vezi p.66.

47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?

Îmbrăţişaţi… pe fraţii voştri? [„Salutaţi pe fraţii voştri”, KJV]. Salutarea universală a orientului, shalom, sau salaam, „Pace” cuprinde dorinţa expresă ca aceluia căruia îi este adresată să se bucure de orice binecuvântare spirituală şi materială. Vezi la v.9.

Păgânii. [„Vameşii”, KJV]. Nu este nimic onorabil de menţionat în a face ceea ce toată lumea cealaltă face. Dovezile textuale favorizează (cf. p.146) exprimarea „Neamurile” („păgânii”) în loc de „vameşi” (cf. cap.6,7).

48 Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

Fiţi dar. Cu aceste cuvinte Hristos introduce concluzia care trebuie să fie trasă din cele şase ilustraţii ale sale ale aplicării superioare, spirituale a Legii împărăţiei cerurilor date în v. 21-47, deşi v. 48 este, poate, mai strâns legat cu linia de gândire din v. 43-47. În toate aceste ilustraţii, Hristos a arătat că, în împărăţia pe care El venise să o întemeieze, atitudinile şi motivele lăuntrice sunt cele care determină desăvârşirea de caracter şi nu faptele exterioare singure. Omul ar putea să privească la înfăţişarea din afară, dar Dumnezeu priveşte la inimă (1 Samuel 16,7).

Desăvârşiţi. De la gr. teleios, literal „cineva care a ajuns ţinta”, sau „complet”, de la telos, „sfârşit”, „împlinire”, „întregire”, „limită”. În literatura greacă teleioi este folosit cu privire la victimele sacrificiale fără defect, cu privire la animale mature dezvoltate pe deplin, fiinţe omeneşti mature, adulte, crescute pe deplin sau la specialişti instruiţi şi pe deplin calificaţi. Pavel vorbeşte despre „cei desăvârşiţi” (1 Corinteni 2,6) şi despre „câţi suntem desăvârşiţi” (Filipeni 3,15). În acelaşi timp el îşi dă seama că sunt noi culmi de atins şi că nici el însuşi nu a ajuns desăvârşirea ultimă. Teleioi este folosit, de asemenea, în NT pentru a-i indica pe oamenii „maturi” fizic şi intelectual (1 Corinteni 14,20, „oameni mari”; Evrei 5,14, „oamenii mari”). În privinţa lui tam, echivalentul ebraic, vezi la Iov 1,1; Proverbele 11,3.5.

Isus nu se ocupă aici cu lipsa absolută de păcat în viaţa aceasta (vezi SC 62; EGW RH, 18 martie 1890). Sfinţirea este o lucrare progresivă.

Iudeii se străduiau din greu să devină drepţi prin propriile lor eforturi, pentru a dobândi mântuirea prin fapte. Dar în legalismul lor scrupulos ei dădeau atât de multă atenţie amănuntelor mărunte ale literei Legii, încât pierdeau pe deplin din vedere spiritul ei (cf. cap. 23,23). În Predica de pe muntele fericirilor, Hristos a căutat să întoarcă atenţia lor de la pleavă la grâu. Ei făcuseră din Lege un scop în sine, ceva care trebuia să fie ţinut de dragul ei însăşi şi uitaseră că scopul ei era de a înălţa privirea lor către înaltele idealuri ale iubirii supreme faţă de Dumnezeu şi ale iubirii jertfitoare de sine faţă de aproapele (cap. 22,34-40). Rabinii învăţau că dreptatea constă din a avea un surplus de fapte bune faţă de cele rele, trecut în contul cuiva în cer.

Este important de observat legătura dintre v. 48 şi 45 (cap.5) deoarece a fi „fii ai Tatălui vostru care este în ceruri” (v. 45) este echivalent cu a fi „desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (v. 48).

Legea Noului Testament este cuprinsă în Predică de pe munte, sintetizată în cele 9 Fericiri.

Treptele Fericirii

1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Cei săraci cu duhul sunt cei smeriţi. Dar ce este smerenia? A fi smerit înseamnă să-ţi cunoşti locul tău; în faţa lui Dumnezeu, a semenilor, având o mărturie dreaptă a conştiinţei de sine.

2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Starea de păcat a sufletului aduce omului suferinţă. Iar suferinţa naşte întristarea. Cuprins de întristare, omul caută o soluţie, o ieşire din acest impas şi cere ajutorul lui Dumnezeu, în rugăciune.

3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Blândeţea descoperă acea împăcare lăuntrică a omului cu ceea ce îl înconjoară. „Ea este o altă virtute ce trebuie să împodobească personalitatea creştinului. Blândeţea creează ambianţa raporturilor fireşti cu aproapele.”(Pr. Vasile Răducă).

4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura.

A căuta dreptatea înseamnă a tânji după bine, urmând voia lui Dumnezeu. Expresiile „flămânzire” şi „însetare” arată dorinţa omului de a înainta spre desăvârşire.

Înălţarea Mântuitorului Hristos la cer

5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

A avea milă înseamnă a avea un suflet bun. Milostenia reprezintă concretizarea iubirii în faptă.

6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Inima este locul tainic al trăirii fiecăruia, este adâncul unui om. Ce înseamnă a avea inima curată? A elibera sufletul de orice păcat. Cel curat cu inima nu va gândi rău despre aproapele său şi nici nu va simţi ceva împotriva lui.

7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Pacea întregii lumi este o reflectare a împăcării lăuntrice a omuluiAceastă pace interioară nu este o performanţă individuală, ci vine dintr-o rugăciune atentă către Dumnezeu şi o relaţie bună cu ceilalţi.

8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia cerurilor.

9. Fericiţi veţi fi când din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.

Înainte de jertfa Sa, Mântuitorul a vestit ucenicilor că vor fi prigoniţi. „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Şi într-adevăr, martirii din toate epocile însângerate, de la primele secole până la ororile comunismului, sunt dovada sacrificiului pentru Hristos.

Sugestii de lectură – Predica de pe Munte – John Stott

Biblia este în totalitate Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, dar există anumite pasaje ale ei care au o greutate specială. Unul dintre acestea este Predica de pe Munte. Cei care studiază asiduu Biblia nu pot să nu recunoască faptul că Predica de pe Munte oferă la fiecare lectură noi fațete și inspiră noi valențe de spiritualitate și profunzime…

MATEI 5-7 – PREDICA DE PE MUNTE – CONTRACULTURA CREȘTINĂ, de John R.W.Stott, Editura Logos, 2005…

John Robert Walmsley Stott (1921 – 2011) cetățean englez, a fost un preot anglican care a fost considerat conducătorul mișcării evanghelice mondiale. În 2005, Time l-a introdus în lista celor mai influenți 100 de oameni ai lumii. Tatăl său era agnostic, mama luterană. A studiat la unele dintre cele mai bune școli din Anglia. În 1938 a auzit o predică intitulată: Dar ce să fac cu Isus care se numește Hristos? Finalul predicii era Apocalipsa 3,21: „Iată Eu stau la ușă și bat…”. Acea predică i-a schimbat viața. Pastorul Nash, cel care ținuse predica, s-a ocupat de dezvoltarea spirituală a lui Stott, scriindu-i câte o scrisoare în fiecare săptămână, arătându-i cum să se dezvolte și să crească în viața de credință. A studiat teologie și franceză în colegiu și a a terminat cu rezultate excepționale. Apoi a mers la universitate pentru a se pregăti ca preot anglican.

A slujit din 1945 până în 1975 la All Souls Church, Langham Place. În această ipostază Stott a devenit incredibil de influent atât pe plan național cât și internațional. În 1974 a fondat Langham Partnership International și în 1982 London Institute for Contemporary Christianity. Cât timp a condus cele două organizații a adunat lângă el intelectuali evanghelici de marcă pentru a organiza cursuri și programe prin care să transmită credința creștină într-o lume secularizată. A avut o influență atât de importantă în lumea evanghelică încât în 2004 într-un editorial din New York Times,scris de David Brooks, acesta l-a citat pe Michael Cromartie de la Ethics and Public Policy Center care spunea: „Dacă evanghelicii ar putea alege un papă, Stott este persoana pe care ar vrea s-o aleagă.”

A scris peste 50 de cărți, traduse în nenumărate limbi. Multe dintre ele au fost traduse în românește: Bazele creștinismului; Portretul predicatorului: câteva studii din Cuvânt (Noul testament); dar cea mai cunoscută dintre ele este CRUCEA LUI HRISTOS despre care J.I.Packer a spus: „Nici o altă tratare a acestui subiect suprem nu spune atât de mult, atât de adevărat și atât de bine.”

A publicat și o serie de predici, care au devenit ceea ce este cunoscut ca seria de Comentarii biblice expozitive, din care face parte și volumul de față: MATEI 5-7 – PREDICA DE PE MUNTE – CONTRACULTURA CREȘTINĂ. Multe dintre abordările textului biblic realizate de Stott au fost criticate de evanghelici tocmai datorită respectului său consecvent pentru adevărul Scripturii.

MATEI 5-7 – PREDICA DE PE MUNTE – CONTRACULTURA CREȘTINĂ este o prezentare caldă, bine documentată și bogat argumentată a ceea ce este chintesența învățăturii Mântuitorului. Spune autorul: „Trebuie să mărturisesc că am căzut eu însumi sub vraja ei (a Predicii de pe munte) sau, mai corect, sub vraja Celui care a rostit-o, căci în ultimii șapte ani am meditat constant asupra ei. Ca urmare, gândurile mele s-au luptat cu problemele pe care le ridică, iar inima mea a fost aprinsă de noblețea idealurilor sale. […] Desigur, s-au scris sute de comentarii despre Predica de pe Munte. Am reușit să studiez în jur de douăzeci și cinci dintre ele, iar cititorul va remarca ușor cât de îndatorat le sunt. Într-adevăr, paginile care urmează sunt presărate din belșug cu citate preluate din aceste comentarii întrucât consider că trebuie să prețuim tradiția mult mai mult decât o facem și să ne așezăm smeriți la picioarele învățătorilor.

Țelul pe care mi l-am propus în acest comentariu, ca de altfel cel urmărit în toate comentariile din această serie, a fost să ascult ce luare aminte ce spune textul. Mai presus de orice, am dorit să-l las să vorbească sau, mai bine zis, să Îl las pe Hristos să vorbească din nou prin el, să vorbească lumii contemporane. Așa că, am încercat să discut într-un mod integru dilemele pe care le ridică Predica de pe Munte creștinului modern, fără a le evita. Căci Isus nu ne-a dat un tratat academic având drept scop doar stimularea intelectului. Sunt ferm convins că El a dorit să punem în aplicare Predica de pe Munte. Într-adevăr, dacă Biserica ar accepta într-un mod realist standardele Sale, cât și valorile prezentate în această Predică și ar trăi în conformitate cu ele, ar deveni societatea alternativă dorită de El și ar oferi lumii o contracultură creștină autentică.” (p.1-2).

Cei care prețuiesc Cuvântul lui Dumnezeu vor găsi în această carte inspirație pentru o viață după voia lui Dumnezeu…

Dr. Valeriu Petrescu

Matei 5-7 –Predica de pe Munte: Fericirile

Când a văzut Isus mulţimile, a urcat pe munte[a] şi S-a aşezat jos. Ucenicii Săi au venit la El, iar El a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:

„Ferice de cei săraci în duh,
căci a lor este Împărăţia Cerurilor!
Ferice de cei îndureraţi,
căci ei vor fi mângâiaţi!
Ferice de cei blânzi,
căci ei vor moşteni pământul[b]!
Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după dreptate,
căci ei vor fi săturaţi!
Ferice de cei milostivi,
căci ei vor avea parte de milă!
Ferice de cei cu inima curată,
căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori,
căci ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu!
10 Ferice de cei persecutaţi din pricina dreptăţii,
căci a lor este Împărăţia Cerurilor!

11 Ferice de voi când oamenii vă insultă, vă persecută şi spun tot felul de lucruri rele, (minţind)[c] împotriva voastră, din pricina Mea! 12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri! Căci tot aşa i-au persecutat şi pe profeţii dinaintea voastră!

Sarea pământului şi lumina lumii

13 Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce va fi făcută din nou sărată?! Nu mai este bună la nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

14 Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. 15 Şi nimeni nu aprinde un felinar ca să-l pună sub un oboroc, ci îl pune pe un suport şi astfel el luminează tuturor celor din casă. 16 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru, Care este în ceruri.

Isus şi împlinirea Legii

17 Să nu credeţi că am venit să anulez Legea sau Profeţii[d]! Nu am venit să anulez, ci să împlinesc. 18 Căci adevărat vă spun că, atâta vreme cât nu vor trece cerul şi pământul, nici măcar o iotă[e] sau o parte a vreunei litere[f] nu va fi înlăturată din Lege, înainte să se întâmple toate lucrurile. 19 Aşa că oricine încalcă una din cele mai mici din aceste porunci şi îi învaţă şi pe alţii să facă la fel va fi numit cel mai mic în Împărăţia Cerurilor. Dar oricine le împlineşte şi îi învaţă şi pe alţii să facă la fel va fi numit mare în Împărăţia Cerurilor. 20 Căci vă spun că, dacă dreptatea voastră nu o întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.

Despre mânie şi ucidere

21 Aţi auzit că li s-a zis celor din vechime: «Să nu ucizi![g] Oricine ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii». 22 Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său[h] va cădea sub pedeapsa judecăţii şi oricine îi va zice fratelui său: «Prostule![i]» va cădea sub pedeapsa Sinedriului[j]; iar cel ce-i va zice: «Nebunule[k]!» va cădea sub pedeapsa focului Gheenei[l].

23 Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, 24 lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te mai întâi să te împaci cu fratele tău. Apoi vino şi adu-ţi darul.

25 Caută să te împaci cât mai repede cu acuzatorul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum, ca nu cumva acuzatorul tău să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului şi să fii aruncat în închisoare! 26 Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până când nu vei fi plătit şi ultimul codrantes[m]!

Despre adulter şi divorţ

27 Aţi auzit că s-a zis: «Să nu comiţi adulter!»[n]28 Dar Eu vă spun că oricine se uită cu poftă la o femeie a şi comis adulter cu ea în inima lui. 29 Deci, dacă ochiul tău cel drept te face să păcătuieşti, scoate-l afară şi aruncă-l, căci este spre folosul tău să-ţi pierzi unul din mădulare, decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot trupul. 30 Iar dacă mâna ta cea dreaptă te face să păcătuieşti, taie-o şi arunc-o, căci este spre folosul tău să-ţi pierzi unul din mădulare, decât să-ţi meargă în Gheenă tot trupul. 31 S-a mai zis: «Oricine divorţează de soţia lui să-i dea o carte de despărţire»[o]32 Dar Eu vă spun că oricine divorţează de soţia lui, în afară de cazul în care este vorba de imoralitate[p], o împinge să comită adulter, iar cel ce se căsătoreşte cu o femeie divorţată comite şi eladulter.

Despre jurăminte

33 Din nou, aţi auzit că li s-a zis celor din vechime: «Să nu juri fals, ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale»[q]34 Dar Eu vă spun să nu juraţi deloc: nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu; 35 nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat; 36 să nu juri nici măcar pe capul tău, pentru că nu poţi face nici măcar un fir de păr alb sau negru. 37 Vorbirea voastră să fie astfel: «Da» să fie «Da» şi «Nu» să fie «Nu»[r]. Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.

Despre răzbunare

38 Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte»[s]39 Dar Eu vă spun să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci aceluia care te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt. 40 Celui ce vrea să te dea în judecată şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi haina, 41 iar dacă cineva te obligă[t] să mergi cu el o milă[u], mergi cu el două mile42 Celui ce-ţi cere, dă-i, iar pe cel ce vrea să se împrumute de la tine să nu-l refuzi.

Iubirea duşmanilor

43 Aţi auzit că s-a zis: «Să-l iubeşti pe semenul tău[v] şi să-l urăşti pe duşmanul tău». 44 Dar Eu vă spun: iubiţi-vă duşmanii[w] şi rugaţi-vă pentru cei ce vă persecută, 45 ca să fiţi astfel fii ai Tatălui vostru, Care este în ceruri! Căci El face să răsară soarele Lui şi peste cei răi, şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. 46 Dacă-i iubiţi doar pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare colectorii de taxe[x] nu fac la fel?

47 Şi dacă vă întâmpinaţi cu dragoste doar fraţii, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare neamurile[y] nu fac la fel? 48 Fiţi deci desăvârşiţi, aşa cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit!

Despre milostenie

Luaţi seama să nu vă îndepliniţi dreptatea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei! Altminteri, nu veţi mai primi nicio răsplată de la Tatăl vostru, Care este în ceruri!

Aşa că, atunci când faci milostenie, nu suna din trâmbiţă înaintea ta, cum fac ipocriţii în sinagogi şi pe străzi, ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au primit răsplata! Tu însă când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta sa fie făcută în ascuns, iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Despre rugăciune

Atunci când vă rugaţi, să nu fiţi ca ipocriţii, căci lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile străzilor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au primit răsplata! Ci tu, când te rogi, intră în camera ta, încuie uşa după tine şi roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti. Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi cuvinte, cum fac neamurile[z] care cred că, dacă spun multe cuvinte, vor fi ascultaţi. Voi să nu fiţi ca ei, pentru că Tatăl vostru ştie de ce anume aveţi nevoie mai înainte ca voi să-I cereţi. Iată deci cum trebuie să vă rugaţi:

«Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,
sfinţească-se Numele Tău,
10 vie Împărăţia Ta,
facă-se voia Ta,
precum în cer, aşa şi pe pământ!
11 Pâinea noastră, cea de toate zilele[aa], dă-ne-o nouă astăzi!
12 Şi ne iartă nouă greşelile noastre,
precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc![ab]
13 Şi nu ne lăsa să cădem în ispită[ac],
ci izbăveşte-ne de cel rău[ad]!
(Căci a Ta este Împărăţia
şi puterea şi slava, în veci. Amin!)[ae]»

14 Dacă le iertaţi oamenilor greşelile, şi Tatăl vostru cel ceresc vi le va ierta vouă, 15 dar dacă nu-i iertaţi pe oameni, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile.

Despre post

16 Atunci când postiţi, să nu afişaţi nişte feţe posomorâte ca ipocriţii care îşi urâţesc feţele, ca să le arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata! 17 Ci tu, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, 18 ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti.

Despre adevăratele comori

19 Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde le distrug moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii, 20 ci adunaţi-vă comori în cer, unde nu le distrug moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. 21 Căci acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

22 Ochiul este felinarul trupului.[af] Dacă ochiul tău este sănătos[ag], tot trupul tău va fi plin de lumină, 23 dar dacă ochiul tău este rău[ah], atunci tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşadar, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!

24 Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: căci ori îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, ori îi va fi devotat unuia şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona[ai].

Despre îngrijorări

25 De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca! Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? 26 Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu adună în hambare. Şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai valoroşi decât ele? 27 Şi apoi, cine dintre voi, îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la firul vieţii lui[aj]?!

28 Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu atenţie cum cresc crinii de pe câmp: ei nici nu trudesc din greu, nici nu torc. 29 Şi totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei! 30 Iar dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, oare nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?!

31 Aşadar, să nu vă îngrijoraţi zicând: «Ce vom mânca?» sau «Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?», 32 căci toate aceste lucruri neamurile le caută! Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea. 33 Căutaţi mai întâi Împărăţia (lui Dumnezeu)[ak] şi dreptatea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. 34 Nu vă îngrijoraţi deci de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Îi este de ajuns zilei necazul ei.

Paiul şi bârna

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu observi bârna din ochiul tău?! Sau cum poţi să-i spui fratelui tău: «Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi!», când iată că tu ai o bârnă în ochiul tău?! Ipocritule! Scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea clar să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!

Să nu le daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu vă aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor, ca nu cumva porcii să le calce în picioare, şi apoi câiniisă se întoarcă să vă sfâşie.

Cereţi, căutaţi, bateţi

Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide! Căci oricine cere primeşte; cel ce caută găseşte, iar celui ce bate i se va deschide.

Cine este omul acela dintre voi, care, atunci când fiul său îi cere o pâine, să-i dea o piatră? 10 Sau care, atunci când acesta îi cere un peşte, să-i dea un şarpe? 11 Aşadar, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să le daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, Care este în ceruri, le va da lucruri bune celor ce I le cer! 12 Tot ceea ce aţi dori deci să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel! Căci în aceasta sunt cuprinseă Legea şi Profeţii[al].

Poarta îngustă

13 Intraţi pe poarta cea îngustă! Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care intră pe ea! 14 Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc.

Să recunoşti „pomul“ după „roade“

15 Păziţi-vă de profeţii falşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi feroce. 16 Îi veţi recunoaşte după roadele lor. Culeg oare oamenii struguri din mărăcini sau smochine din ciulini? 17 Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar orice pom stricat face roade stricate. 18 Un pom bun nu poate face roade stricate şi un pom stricat nu poate face roade bune. 19 Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. 20 Aşadar, după roadele lor îi veţi recunoaşte.

21 Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia Cerurilor, ci doar acela care face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri. 22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am profeţit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» 23 Atunci le voi spune limpede: «Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi, cei ce săvârşiţi fărădelegea!»

Casa zidită pe stâncă

24 De aceea oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le împlineşte va fi asemănat cu un om înţelept, care şi-a construit casa pe stâncă. 25 S-a revărsat ploaia, au venit şuvoaiele de apă, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia pusă pe stâncă. 26 Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le pune în practică va fi asemănat cu un om nesăbuit, care şi-a construit casa pe nisip. 27 S-a revărsat ploaia, au venit şuvoaiele de apă, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea, şi ea s-a prăbuşit, iar prăbuşirea i-a fost mare.“

28 După ce a terminat Isus de spus cuvintele acestea, mulţimile au rămas uimite de învăţătura Lui, 29 căci El îi învăţa ca Unul Care avea autoritate, nu cum îi învăţau cărturarii lor.

În ce măsură Predica de pe Munte, exprimă Evanghelia lui Isus şi în ce limite este un mesaj pentru cei care au acceptat Evanghelia.

De Ardelean Viorel

Cuprins :

1.Introducere

2. Evanghelia lui Isus

Poarta cea strâmtă

Iubirea vrăşmaşilor.

Problema fericirii.

Atitudinea inimii.

Rugăciunea

Prorocii mincinoşi

Rolul creştinului în lume

Problema suferinţei.

3.Mesajul pentru credincioşi

4.Împărăţia lui Dumnezeu

5.Aplicaţii

6. Bibligrafie

1. Introducere

Caracterul Evangheliilor[1]Dincolo de vizibila lor deosebire în tratarea sau alcătuire detaliilor, cele patru  Evanghelii sunt satisfăcute de o extraordinară parte a unui  întreg. Din această cauză, nu puţini au fost  aceia care au experimentat o combinare în esenţă celor patru biografii ale Domnului Isus,   într-un fel de „Armonie a Evangheliilor”, mai scurtă ca lungime şi cu episoade  vieţii Domnului Isus aranjate într-o cronologie definitivă. În ciuda strădaniilor, acea  „unică biografie” s-a încăpăţânat să nu se arate. Singurul lucru realizat a fost acela de a  înregistra că cele patru Evanghelii sânt originale prin felul în care se verifică una pe alta.     Cifra „4″ este deosebită şi ca valoare. În limba originală în care au fost consemnate  cărţile Bibliei, literele aveau şi tâlc al cifrelor. Din această raţiune există o  identitate numerică a cuvintelor. De exemplu, cifra „3″ şi cifra „7″ sunt  ilustrative pentru persoana dumnezeirii şi pentru noţiunea de perfecţiune. Cifra  „4″ este în mod deosebit sugestivă pentru fiinţă umană ca şi făptură terestră, iar cifra 6 îl  înfăţişa pe om ca şi păcătos.

Evenghelia  după MATEI :  Titlul: În originalul grec, Evanghelia poartă titlul: „Kata Mataion” – „după Matei”. Autorul: Practica convertirii lui Matei ne este scrisă de el însuşi (Mat. 9:9-17).  Numele lui cel vechi, „Levi, fiul lui Alfeu” (Marcu 2:14), este înlocuit cu „Matei” care  explicat înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Matei a fost vameş, un colector de impozite.Conţinutul cărţii:Nici una dintre cele 4 Evanghelii nu este o biografie în aspectul  actual al cuvântului. De fapt, apostolul Ioan îşi exprimă reticenţa că o astfel de  biografie ar fi o probabilitate de a fi întocmită vreodată:  „Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi înregistrat cu  de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea învăţătură care  s-ar fi scris” (Ioan 21:25).  Matei îl înfăţişa pe Domnul Isus drept Rege Mesianic promis de Dumnezeu  Israelului (Mat. 1:23; 2:2, 6; 3:17; ………….27-37). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Numirea „Împărăţia cerurilor” există de 28 de  ori în textul Evangheliei lui Matei şi niciodată în celelalte redactări ale Noului Testament.  Evanghelistul foloseşte 130 de menţiuni din cărţile Vechiului Testament pentru a le  dovedi evreilor că Isus Cristos este Mesia. Expresia: „ca să se împlinească ceea ce  fusese vestit prin prooroci” este folosită de 9 ori de Matei şi nici ea nu mai există în  redactare vreuneia dintre celelalte Evanghelii.  Evanghelia lui Matei este singura în care este citat cuvântul: „Biserică” (16:18; 18:17). Termenul grecesc utilizat – eclesia – înseamnă „adunarea celor chemaţi afară  cu un scop„, „mulţimea celor puşi de o parte„. În Vechiul Testament, Israel fusese  „poporul ales al lui Dumnezeu”. Ioan Botezătorul [2] a fost primul care a utilizat expresia Împărăţia cerurilor(Matei 3:2). El şi-a început scriere cu afirmaţia îndrăzneaţă: „Pocăiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor este aproape”. Când Domnul Isus Hristos şi-a început lucrarea, în mod  similar a folosit acelaşi tip de vestire foarte incisiv (Matei 4:17). Nici Ioan şi nici Domnul Isus nu au încercat să lămurească înţelesul termenului. Ei au înţeles termenul ca fiind ansamblu tuturor profeţiilor din Vechiul Testament cu privire la venirea împăratului din ceruri, care a venit pentru a instala Împărăţia cu model ceresc, pe acest pământ. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său – „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). Dumnezeu are de-a face cu făptura creată din perioada în care ea a căzut în păcat și este în mijlocul atenţiei.  Împărăţia cerurilor s-a întemeiat a intervenit ca foctor decisiv în istorie prin acceptarea credincioșilor dar și respingerea şi crucificarea Regelui Regilor. El duce la bun sfârşit şi astăzi un scop ceresc „să ducă pe mulţi fii la slavă” (Evrei 2:10). Numele bisericii nu este sinonim cu împărăţia cerurilor, cu toate că biserica face parte din împărăţia cerurilor (Matei 13). Expresia împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu împărăţia cerurilorÎmpărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii Se va observa că termenul împărăţia cerurilor este un timp progresiv în Evanghelia lui Matei. El a preluat taina din zilele respingerii Regelui, dar Regele a devenit un semănător în lume (Matei 13). Împărăţia va fi întemeiată pe acest pământ la întoarcere Regelui (Matei 24-25).

Predica de pe Munte se găseşte în Evanghelia după Matei capitolele 5 – 7. Evanghelia a fost scrisă pentru poporul evreu dar şi pentru neamuri, probabil din Antiohia, [3] probabil în timpul persecuţiei lui Nero din anii 54-68. Matei când şi-a redactat Evanghelia s-a inspirat din sursa Q. Confruntaţi cu învăţăturile Domnului Isus, tradiţia şi tiparele religioase ale evreilor erau aşa de deformate încât nu l-au recunoscut pe Mesia.[4]  Predica de pe Munte a fost rostită după botez şi momentul ispitirii şi constituie o mini vanghelie. Dorim să definim sintagma „ Evanghelia lui Isus”, şi a relaţiei Ei cu Predica de pe Munte. De asemenea vrem să apreciem relevanţa acestui discurs pentru auditorul iniţial cât şi pentru cel contemporan, specificând că avem în vedere relaţia dintre Predica de pe Munte şi cei care au dreptul să-i spună lui Dumnezeu  TATĂ.  Predica de pe Munte ar trebuii să fie  scopul pentru ucenici şi pentru noi,să tindem  spre desăvârşire.  Mat 5:48. Voi fiţi, deci, desãvârşiţi, dupã cum şi Tatãl vostru cel ceresc este desãvârşit.

Interpretarea Predicii de pe Munte[5].

a. Biserica Catolică  o face la nivelul celor care o conduc şi la nivelul persoanelor obişnuite

b. Luther a spus că sunt cerinţe imposibile şi ne conduc la pocăinţă.

c. Istoria anabaptistă, în care etica este văzută ca şi posibilă, e o interpretare literară

d. Liberalii o folosesc ca şi paradigmă pentru Evanghelia Socială

e. Karl Marx, a perceput-o ca şi pe o etică concretă, dar nu în sens religios

f. Existenţialiştii, o văd ca o provocare de a lua decizii

g. Dispensaţionaliştii, fac disctinţie  între Împărăţia lui Dumnezeu  şi Biserică. Împărăţia lui Dumnezeu nu se aplică astăzi.

2. Evanghelia lui Isus

În literatura clasică Evanghelia înseamnă răsplată sau aducerea unei veşti bune.[6]   În contextul religios de atunci şi nu numai, Evanghelia înseamnă faptul că vestea bună Dumnezeu a împlinit promisiunile Sale către Israel, în Persoana Domnului Isus şi calea mântuirii a fost deschisă către toţi oamenii.[7] Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Evanghelia propovăduită de Isus a fost chemarea de al urma pe El şi chemarea de a face ucenici[8]. Mai târziu după Moartea şi Învierea Domnului Isus Hristos, când creştinii au înţeles şi vestit Evanghelia Mesajul a devenit mult mai clar.[9] Se poate afirma că „Evenimentul Hristos” este el însuşi Evanghelia[10]. Ea ca şi conţinut înseamnă Naşterea Domnului Isus, viaţa Lui, învăţăturile Sale, Moartea pe Cruce, Învierea, Înălţarea la cer, şi stare pe care o ocupă în prezent la dreapta Tatălui, o poziţie de autoritate şi putere. Apostolul Pavel  prinde bine acest lucru adică CRUCEA  în (1 Corinteni 15: 3-5).

Dacă împărţim în mod artificial lucrarea Domnului Isus în fapte şi învăţături, Predica de Munte  aparţine celui de al doilea element. Sub acest aspect Evanghelia după Matei poate fi împărţită în 5 discursuri :   etic, misiologic, kerigmatic,  eclesial  şi escatologic. Predica de Munte din capitolele 5–7, reprezintă discursul etic, ETICA ÎMPĂRĂŢIEI, sau Legea Nouă.[11] Predica de Munte ne arată cum trebuie să fie aceea care fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu.  Isus arată adevărata dreptate şi sfinţenie, comparând-o cu cea a cărturarilor şi a fariseilor timpului Său.[12] El împinge Legea lui Moise în profunzime în sfera motivaţiilor umane. Punctul culminant al Evangheliei rămâne totuşi CRUCEA. Încercând să identificăm în Predica de pe Munte elemente care exprimă Evanghelia lui Isus Hristos găsim câteva aspecte . Identificând elemente din Predica de pe Munte care exprimă Evanghelia lui Isus, a constata că ele sunt:

a) Mesaje de avertizare pentru ucenici.

b) Termenii relaţiei cu Dumnezeu pe verticală

c). Implicaţiile pe orizontală în relaţia cu semenii.

Poarta cea strâmtă

Dumnezeu este acela care a stabilit termenii mântuirii. Acest lucru înseamnă Har, Persoana Lui Isus Hristos, Naşterea Sa , viaţa Lui, învăţăturile Sale, Moartea şi Învierea, Înălţarea la cer şi Poziţia pe care o ocupă la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. Raportat la om aceste lucruri însemnă recunoaşterea Sa ca Mântuitor, pocăinţa, Naşterea din Nou, intrarea pe uşă şi a merge pe cale, care implică şi procesul de sfinţire în viaţa credinciosului şi a bisericii. În afara acestui perimetru al mântuirii, omul nu poate fi salvat din faţa Mâniei lui Dumnezeu. Hristos afirmă ulterior  despre  sine  :  Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. El îşi avertizează ucenicii de faptul că poarta şi cale sunt înguste, majoritatea nu le găsesc, nici măcar nu le caută. Şi numărul celor care intră pe ea este mic. Matei 7:13  Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. 14  Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află. Intrarea pe uşă şi mergerea pe cale se face conform lui (Matei 7:7), cerând, căutând, şi a bate , recunoscând astfel sărăcia în duh, în faţa lui Dumnezeu.[13] Umblarea pe cale se face lăsând Duhul Sfânt să dăltuiască în noi Chipul lui Dumnezeu „ Iamgo Dey” folosind regula de aur din (Matei 7: 12).

Iubirea vrăşmaşilor.

În  primul rând Dumnezeu a fost acela care ne-a iubit conform cu  Ioan 3:16  Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Isus Hristos având aceeaşi substanţă, esenţă ca şi Dumnezeu în conceptul Sfintei Treimi[14], El nea iubit la rândul Său cu o dragoste aşa de mare încât şi-a dat viaţa pentru noi ca Jertfă pentru păcat. (1 Ioan 2:2) sau 1 Ioan 4:10  Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.  Să nu uităm faptul că omul este într-o stare de răzvrătire faţă de Dumnezeu „ depravare totală”  Romani 11:32  Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. Isus Hristos abrogă Legea Talionului din Vechiul Testament : Exod :21:23  Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, 24  ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, 25  arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie, cu cea din Matei 5:43  Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” 44  Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, şi doreşte ca să fim desăvârşiţi. (Mat 5: 48) Contradicţia dintre oamenii care îl urmează pe Isus şi lume este evidentă.  Acesta este preşul preoţiei, [15] să iubeşti şi să fii urât. Pentru cei ce plâng, mângâierea lui  Dumnezeu îi scoate din competiţia afirmării de sine, fiind tăiate rădăcinile fireşti[16]. Doar aşa poţi să iubeşti. Exemplul lui Hristos este o raţiune suficientă pentru al urma.

Problema fericirii. Mat.5:1-12  Fericit însemnă o stare binecuvântată, a fi credincios în  ochii Domnului, a fi mulţumitor,  curat în inimă, sfânt în prezenţa Lui. Fericit mai înseamnă norocos, sau o stare de beatitudine Există trei paşi în opt părţi: binecuvântări, calităţi, rezultate. Cheia este oferită  lui Dumnezeu. El ne binecuvântează înainte ca pe ucenici.

 Binecuvântări                          calităţi                          rezultate

Ferice, ver 3                    cei săraci în duh                   este Împărăţia Cerurilor

Ferice. ver.4                   cei care plâng                       vor fi mângăiaţi

  Ferice, ver 5                   cei blânzi                              vor moşteni pământul

Ferice, ver 6                   cei flămânzi şi însetaţi

după neprihănire                    vor fi săturaţi

Ferice, ver 7                   cei milostivi                          vor avea parte de milă

Ferice, ver 8                    cei cu inimă curată                vor vedea pe Dumnezeu

Ferice, ver9                     cei împăciuitori                      vor fi chemaţi fii lui          Dumnezeu                                                                       Dumnezeu

Ferice, ver 10                  cei prigoniţi                           este Împărăţia Cerurilor

Ferice, ver 11-12 prigoană                                            vor primi răsplată

Domnul Isus prezintă fericirea din perspectiva eternităţii.  Matei 5:8  Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Inima în uzajul Sfintei Scripturi,  este centrul de comandă a fiinţei noastre. Rugăciunea şi postul din  Matei cap 6. vorbeşte despre o inimă curată şi o inimă murdară. Blestemul unei inimi  murdare este şi are o  singură raţiune, care  este profitul, şi  risipeşte cele mai sfinte lucruri. O inimă curată,  păzeşte inima, este izvorul vieţii, e eliberată de păcat. Ea recunoaşte păcatul, evită lucrurile care o pângăresc,  şi veghează.   Fericirile ne prezintă portretul cetăţeanului Împărăţiei lui Dumnezeu în prezent şi viitor.  Fericirile vizează relaţia noastră cu Dumnezeu, semenii, şi cu noi înşine. Matei 16:26  Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? Fiecare fericire o verifică pe cea anterioară, prima şi ultima închide cercul. Predica de pe Munte este  portretul cetăţeanului din Împărăţia lui Dumnezeu. Fericirile din Evanghelia după Matei capitolul 5 nu pot fi luate decât ca şi un întreg. Ele descriu cum trebuie să fim noi ca şi urmaşi a lui Hristos[17]. Fericirile definesc Imago Dey în om.[18] Acestea se regăsesc în Roda Duhului Sfânt din (Galateni 5: 22).

Atitudinea inimii.

Trăim într-o societate materialistă[19].  Cele două poluri dintre bogaţi şi săraci sunt o permanenţă în istorie, clasa de mijloc fiind ceva sporadic. Şi creştinii pot să cadă uşor în capcana luptei pentru îmbogăţire, dar nu le poţi împăca pe ambele. Luca 16:13  Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” De asemenea nici îngrijorările nu sunt departe de viaţa noastră şi există o teamă tacită pentru viitor deşi Isus ne spune în  Matei 6:34  Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei.Datorită efectelor rele pe care îngrijorările le au asupra noastră, Isus Hristos care cunoaşte inima omului promite faptul că Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile noastre. Matei 6:26  Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu semenă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grînare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu Sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?  Credincioşii care îngrijorează lasă ca planurile lor materialiste să interfereze relaţia lor cu Dumnezeu şi chiar să o deterioreze[20]. În mod categoric inima omului va fi împărţită. (Matei 6:24). Banul şi puterea corupe. Ocupându-ne mai mult de cât se cuvine de partea materială, relaţia noastră cu Dumnezeu va avea de suferit. Textul pare să fie şi o aplicaţie la fericirile a treia şi a patra legate de timpul viitor[21]. Matei 5:3  Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! 4  Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângîiaţi!  Va exista tot timpul în inima omului o tensiune şi o luptă între atracţia bogăţiilor materiale şi universul spiritual al lui Dumnezeu. Creştinul şi Biserica va fi supus mereu acestei presiuni. Hristos face o afirmaţie clară asupra faptului că pentru a rezista acestei tensiuni trebuie să privim mereu la Dumnezeu şi la promisiunile Sale. Matei 6:33  Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Rugăciunea

În vechime la popoarele păgâne  rugăciunea era o modalitate de a îndupleca zeii.  Felul rugăciuni, ritualurile, erau însoţite de tot felul de jertfe, ajungându-se până la sacrificiile umane. Evreii s-au contaminat de aceste influenţe  şi le practicau.  Un alt element menţionat de Domnul Isus cu privire la rugăciune este cel legat de cuvintele folosite. Şi atunci şi acum, erau anumite religii care considerau că rugăciunea este un exerciţiu spiritual purtător de energii magice. Incantaţiile, rugăciunile cântate, cuvinte repetate la nesfârşit erau practici destul de obişnuite atunci. O învăţătură greşită va genera practici greşite. O inimă nepotrivită, plină de păcat   nu va fi primită.  Dumnezeu le respinge pe ambele.  Aşa se face că pe timpul Domnului Isus Hristos, cărturarii şi fariseii făceau rugăciuni lungi şi pompoase în sinagogi, la colţurile uliţelor pentru a fi văzuţi de oameni.  Matei 6:5  Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Isus Hristos vine şi corectează acest fel de a se ruga şi îi învaţă rugăciunea Tatăl Nostru, rearanjând priorităţile. ( Mat. 6: 9:15). Ucenicii lui Isus şi-a dat seama de faptul că nu ştiu să se roage  şi au cerut acest lucru. În rugăciunea Tatăl Nostru avem două segmente principale, primul este de ordin spiritual legat de Dumnezeu şi Împărăţia Sa, al doilea se referă şi la aspectul material. În rugăciune nu se inversează priorităţile. De asemenea rugăciunea şi stăruinţa este încurajată în (Matei 7:7), în ideea unui Dumnezeu Bun care ascultă cererile oamenilor. Rugăciunea este o vorbire intimă cu Dumnezeu, şi nu se caută aprecierea oamenilor (în odăiţa ta : Matei. 6:6)[22]. Este necesară şi rugăciunea corporativă în biserică sau când doi sau trei se învoiesc să ceară un lucru de la Domnul. În rugăciune recunoaştem faptul că aparţinem lui Dumnezeu, depindem de El şi îi dăm socoteală[23]. Trebuie să ne ferim când ne rugăm de a manipula pe Dumnezeu, ducând totuşi cererile noastre înaintea Lui, într-o atitudine de smerenie[24]. Dumnezeu este Omniştient, dar aşteaptă rugăciunile noastre. Va predomina rugăciune de laudă şi mulţumire, apoi ne rugăm pentru cererile noastre, şi rugăciunea de mijlocire. Rugăciunea de mijlocire are un tipar în Vechiul Testament, când o dată pe an Marele Preot, intra în Sfânta Sfintelor, şi înainte de a se ruga şi a aduce jertfă pentru popor, le făcea prima dată pentru el însuşi. Tradiţia spune că era legat de picioare cu o funie, şi dacă jertfa şi rugăciunea pentru popor nu erau primite să poată să fie tras afară.  A te ruga doar ca să te vadă alte persoane este o dovadă clară că de fapt nu te adresezi lui Dumnezeu. Rugăciunea poate fi adresată lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Ea trebuie să fie făcută în mod personal, pentru că ne adresăm unei Persoane. Rugăciunea trebuie să fie simplă, specifică şi la obiect. De asemenea trebuie făcută cu credinţă şi speranţă. Rugăciunea nu este condiţionată, noi ne rugăm, dar Dumnezeu decide, prin Da sau Nu. Roagă-te crezi şi aşteaptă. Biblia ne învaţă cum să ne rugăm sau cum să nu ne rugăm, (ex. Pilda vameşului şi a fariseului din Luca 18).  Există o problemă şi o urgenţă a iertării. Rugăciunea nu trebuie să devină o „mantră creştină”, sau să ne rugăm lui Dumnezeu doar când suntem în necaz. Invocarea Numelui lui Dumnezeu înseamnă mai mult decât ne închipuim noi. Dumnezeu este Creatorul infinit, iar noi suntem fiinţe create cu nevoi materiale şi spirituale. Este nevoie de o părtăşie între divin şi uman, dar nu o intimitate greşită, sau  prost înţeleasă, sau un Dumnezeu departe, inaccesibil. Este nevoie de o stare de  echilibrul spiritual. Rugăciunea înseamnă comunicarea între om şi fiinţa divină.  Avem nevoie de o sursa a rugăciunii care suntem noi, de o cale de comunicare şi un destinatar.   Dacă un element din cele trei este absent, comunicarea nu se produce. Termenii de comunicare sunt hotărâţi de Dumnezeu. Când omul schimbă termenii comunicarea se întrerupe.  A  vorbi cu Dumnezeu în rugăciune este un mare privilegiu. Păcatul este acela care blochează în primul rând comunicarea cu Dimnezeu.

Prorocii mincinoşi

Mai ales  în perioada Vechiului Testament, prorocii mincinoşi erau o majoritate şi proroceau pe placul împăratului şi a poporului[25]. Prorocii Domnului erau puţini, spuneau adevărul şi erau persecutaţi. Avem cazul lui Ieremia care a rămas singurul proroc al Donului din perioada respectivă. Ieremia 5:13  Proroocii Sunt vânt, şi nu Dumnezeu vorbeşte în ei. Aşa să li se facă şi lor!” Se pare că totuşi şi prorocul Mica a fost contemporan cu Ieremia.  Atunci când poporul părăsea Legea dată de Moise, prorocul era ultimul avertisment dat de Dumnezeu înainte de pedeapsă  Când omul a căzut în păcat relaţia omului cu Dumnezeu s-a rupt (Gen 3:17). El a devenit mort faţă de Dumnezeu dar nu şi-a putut nega statutul de fiinţă creată. Aşa se face că de-a lungul istoriei avem în permanenţă o închinare falsă, paralel cu o închinare adevărată. Închinarea falsă a însemnat închinare omului la zeităţi păgâne, idoli, puteri impersonale care însemna temple, altare,  jertfe, preoţi, ceremonii religioase, sărbători. Închinarea adevărată presupune închinarea în faţa unui Dumnezeu adevărat. Poporul evreu aducea jertfa la Cort, sau la Templu în baza Legământului făcut cu Dumnezeu la muntele Sinai, unde se desfăşura o ceremonie religioasă în care preotul ca mediator între om şi Dumnezeu sacrifica animalul aducea jertfa şi se făcea transferul de păcate iar evreul era iertat.  Isus Hristos în Matei (7:15-20),  le spune ucenicilor că fenomenul va continua, fapt adeverit ulterior în creştinism şi le spune să se ferească de ei.  Galateni 1:8  Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!  Falsul nu poate fi acoperit cu blană de oaie. Fapte 20:29  Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; Isus Hristos spune faptul că după roadă îi veţi recunoaşte. Dacă cineva are un caracter necreştin, acesta se va dovedi în conduita sa.[26] Poţi să faci afirmaţia faptului că ai intrat pe poartă, dar faci dovada mergând pe cale.[27] Conduita creştinului se verifică în caracterul şi conduita creştină, adică prin roadele Duhului Sfânt.[28] Isus Hristos le arată cum trebuie să fie un caracter creştin, explicând că aceste învăţături trebuie aplicate în viaţă, împinse la nivelul motivaţiilor, în adâncul inimii.

Rolul creştinului în lume

Lumea este într-o continuă degradare morală în întuneric. Lumina   spirituală alungă întunerecul, înlătură întunerecul   şi indică cum poţi să ieşi din întuneric[29]  Lumina lumii este artificială izvorâtă din natura păcătoasă a omului, nu rezolvă problemele de ordin etic, dar mai ales nu rezolvă problema omului cu Dumnezeu.[30] (Matei 5:13-16).  Voi Sunteţi sarea pământului.…….14  Voi Sunteţi lumina lumii. …..16  Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. Aceste două elemente conservă şi călăuzesc[31], ele fiind singura soluţie pentru degradarea aceste lumi. Creştinii trebuie să aibă efect în lumea în care trăiesc, lumina lui Hristos trebuie să strălucească în noi. Oprirea procesului de degradare morală şi prezentarea unei alternative, care este lumina lui Hristos, se realizează prin noi. Dacă sarea îşi pierde gustul va fi lepădată, dar dacă are gust, lumea se conservă prin ea, iar faptele noastre bune vor fi o pildă pentru ea şi sunt pentru Slava lui Dumnezeu.  1 Timotei 6:18  Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii. O izolare de lume este un nonsens.  Noi urâm lumina prin natura noastră păcătoasă. Prin Isus suntem lumină şi avem cunoştinţa adevărului în noi. Caracterul credincioşilor influenţează conduita lor, care la rândul ei va influenţa lumea[32]. În   Isus spune : Mat. 6:8 Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi. Isus pune acest termen în contrast cu neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor. Urmându-l pe El este necesară o neprihănire mai mare, altfel cu nici un chip nu vor intra în Împărăţia Cerurilor. Conduita fariseilor era  de suprafaţă,  posteau de două, trei ori pe săptămână,  se rugau în public la colţurile uliţelor şi în pieţe pentru a fi văzuţi de oameni contorizau Legea. (248 de porunci şi 365 de interdicţii, total 630). Isus pune accent pe calitate. Neprihănirea fariseilor este contrafăcută. Ei se glorifică pe ei înşişi, dar neprihănirea dată de Isus este adevărată şi e de la  Dumnezeu.  Ier 31:33  „Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”. Versetulcheie, Mat. 6:8 Nu fiţi ca ei !

Problema suferinţei.

Isus Hristos a fost un om al suferinţei. El a suferit atât în lucrarea pasivă cât şi în lucrarea pasivă. În Isaia 53:10  Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. 11  Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor, este descris ca un Rob care suferă dar şi ca o Persoană care va vedea rodul muncii Lui, şi se va înviora. Acest portret al suferinţei descrisă de prorocul Isaia, îşi are corespondenţa şi împlinirea în episodul răstignirii Domnului Isus Hristos descrisă în (Matei 27:22-38). În afara suferinţei fizice era şi o suferinţă spirituală în care fiinţa creată îşi bătea joc de Creator, dar şi mai mult era imensitatea păcatelor puse efectiv pe Persoana Domnului Isus Hristos care era o Persoană sfântă. Un alt factor al suferinţei era despărţirea de Tatăl, şi este singurul moment cunoscut de noi în care Trinitatea a fost despărţită pentru momentul în care Mânia lui Dumnezeu s-a revărsat asupra păcatului respectiv asupra Fiului. Matei 27:46  Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”Există două culmi ale răului în lume. Unul este momentul Răstignirii când imensitatea păcatelor au fost puse pe Hristos, iar al doilea este Iadul în care una din suferinţe este despărţirea totală şi veşnică a omului de Dumnezeu. Isus Hristos îşi avertizează ucenicii asupra acestui aspect în /Matei 5:11 şi Matei 10: 16-39). Persecuţia este reacţia Împărăţiei întunerecului faţă de Împărăţia lui Dumnezeu.[33] De fapt locul creştinului nu este sus pe culme (succes) ci jos în vale.[34] Marea gloată îmbrăcaţi în haine albe (Apocalipsa 7:13-17) vin din necazul cel mare. După această suferinţă urmează o răsplată şi mai mare sus în cer.  Matei 5:12  Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.

3. Mesajul pentru credincioşi

În  momentul când Isus Hristos a venit pe scena istoriei, în componenţa poporului evreu ca şi clase social – religioase, se aflau saducheii, fariseii, cărturarii, esenienii, zeloţii, preoţii, rabinii, şi poporul.[35] Auditoriul iniţial au fost ucenicii şi mulţimea. Când Matei şi-a redactat Evanghelia, ea a fost adresată bisericilor. Învăţătura din Predica de pe Munte, s-a regăsit mai târziu şi în scrierile apostolilor.

Prigoana : Fapte 7:15, 12:1-2, 21: 17-26, 1 Petru1:7

Iubirea vrăşmaşilor : Romani 13:3, 2 Tesaloniceni 2: 16, 1 Ioan 2:10.

Poarta cea strâmtă : Fapte 6:17, Evrei 20:10, 2 Petru 2:2.

Fericiri : Fapte 20:35, Romani 4:7, Iacov 1:12.

Lumina : Romani 9:1, Filipeni 3:15, Everi 10:23.

Sare : Coloseni 4:6.

Milostenie : Romani 9:18, Evrei 10: 34, Iacob 2: 13.

Rugăciune : Fapte 4: 31, Filipeni, 1:9, Iuda 20.

Comori : 2 Corinteni 4:7, Evrei 12:26.

Prorocii mincinoşi : 1 Ioan 4:1.

Casa zidită pe stâncă : 2 Corinteni5:1.

Judecata aproapelui : Romani 2:1, Iacob 4: 11-22.

Despre jurământ : Iacob 5: 12, Coloseni 4:6.

Despre post: 1Corinteni 7:5, 2 Corinteni 11: 27.

Despre despărţire : Romani 7: 3, 1 Corinteni capitolul 7.

Împlinirea Legii : Romani 3:3, Galateni 3:24, Iacob 2:10.

Predica de pe Munte se adresează  şi bisericii contemporane, conform cu învăţăturile  Domnului Isus şi a apostolilor, folosind expresia : învăţaţii tot ce v-am poruncit (Matei 28:20).

4. Împărăţia lui Dumnezeu

Termenul de pocăinţă îl găsim şi în perioada Vechiului Testament. Avem cazul lui Iov care spune :  Iov 42:6  De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Isus Hristos face afirmaţia  în Matei  (4:17), faptul că dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon minunile care s-au făcut în Betsaida şi Horazim, cetăţile acelea s-ar fi pocăit de mult. Noţiunea de pocăinţă nu era un lucru nou pentru poporul evreu totuşi cea mai utilizată expresie este : întoarceţi-vă la căile Domnului.

Adam a fost desemnat să stăpânească peste pământ , dar prin neascultare a pierdut acest drept.[36]  Prin chemarea lui Avram din Geneza 12 : 1-3, se reia relaţia cu Dumnezeu. Lui Avram i s-a făcut promisiunea faptul că din el va ieşii un popor numeros şi că toate seminţiile pământului vor fi binecuvântate în el. Lui David Dumnezeu îi promite faptul că îi va face o Casă. (2 Samuel 7:12-16). Astfel pe linia davidică împărătească, ca şi descendent din David, respectiv Avram, se naşte Mesia care îşi afirmă divinitatea, ( Matei 16:16) şi calitatea de Împărat al lui Israel. ( Matei 27: 11). În faţa lui Pilat Hristos face afirmaţia că Împărăţia Lui nu face parte din lumea acesta. (Ioan 18:36).  În Predica de Munte Isus creionează trăsăturile de caracter a celor care fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu.[37] Intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu  se face intrând pe uşă şi mergând pe cale. Nimeni nu poate să sară această verigă, şi intrarea se face la nivel personal. Mesajul lui Hristos a avut puterea să elibereze oamenii din robia păcatului.[38] În Împărăţia Cerurilor nu se poate intra prin fraudă.

Ca şi Cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor[39], există standarde care trebuie atinse de   credincios pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu

Standardele Împărăţiei lui Dumnezeu le găsim în Matei capitolele 5-7.  Ele vorbesc despre dreptatea mai înaltă a lui Hristos.   Găsim  învăţături despre evitarea mâniei şi căutarea reconcilierii, evitarea desfrânării, practicarea corectitudinii în căsnicie, practicarea sincerităţii în vorbire, refuzul de a te răzbuna şi arătând dragoste pentru omenire.  În practica creştină trebuie să se regăsească  dăruinţa creştină,  rugăciunea creştină, şi  siguranţa creştină.  Există un model al valorilor al valorilor creştine ca   comoara din cer,  ochiul luminii şi ochiul întunerecului,  servirea lui Dumnezeu mai degrabă decât îmbogăţirea.  De asemenea avem şi un standard în relaţii cu semenii  care constă în a ajuta mai degrabă decât a judeca pe fraţi,  a împărţii  decât a irosii Scriptura cu cei necredincioşi, de asemenea găsim ajutor la Tatăl Ceresc şi   trăind pentru Cristos în orice situaţii. De asemenea  avem şi o provocare de a merge pe calea creştină,                    o avertizare de a face progrese pe calea creştină şi o ilustrare a destinaţiei căii lui creştine.  Noroadele erau uimite se învăţătura Lui

Am considerat necesar să aducem în discuţie termenii de pocăinţă, pentru că nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu prin alţi termeni sau metodă. Predica de pe Munte prezintă etica celor care fac şi vor face parte din Împărăţia lui Dumnezeu.

5. Aplicaţii

Am încercat să definim conceptul de Evanghelia lui Isus ca semantică şi conţinut. De asemenea  am încercat să aflăm ce fel de relaţie există între el şi discursul lui Isus intitulat Predica de pe      Munte. Găsim în discurs elemente care ţin în mod categoric de Evanghelia lui Isus. Iubirea vrăşmaşilor, suferinţa, sunt elemente pe care le găsim în Lucrarea de Mântuire pe care a realizat-o Hristos.

Aşa cum am amintit deja apar implicaţii pe verticală şi pe orizontală.  Acceptând prin credinţă faptul că Isus Hristos este singura modalitate de mântuire a omului, relaţia omului cu Dumnezeu se reface. Odată intrat pe „Poarta cea Strâmtă”, urmează umblarea pe cale. Predica de Munte reia Legea lui Israel şi o reinterpretează. Hristos o împinge dincolo de cuvinte goale şi fără conţinut, la nivelul motivaţiilor în adâncul inimi.  El dă sens cuvintelor,  le umple de substanţă, învăţăturile Sale sunt pline de putere. În mesajul lui Hristos adresa este atât în direcţia creştinilor cât şi a necreştinilor. El vizează formarea caracterului creştin, care va determina conduita acestuia în viaţă. Atitudinea inimii în relaţia cu Dumnezeu, felul în care gândim, cum vedem fericirea, rolul şi impactul pe care îl avem în lume, sunt mesaje  pe care Domnul Isus le adresează celor care îi spun lui Dumnezeu TATĂ.  Datorită spaţiului restrâns o parte din învăţăturile Domnului Isus nu au putut fi abordate. De asemenea este important de reținut faptul că cei care se numesc creștini aparțin de Noul Legământ.  Întotdeauna va exista  o tensiune între Evanghelie care pretinde un cod etic,  şi o religie falsă în care normele şi standardele de viaţă sunt coborâte de oameni după placul lor.

Împărăţia lui Dumnezeu presupune un început care înseamnă pocăinţă, intrare pe uşă,  o umblare pe cale dar şi ajungerea la destinaţie. Credinţa în Dumnezeu nu este legată de timpul istoric în care trăim, spaţiu geografi, sau haina culturală cu care suntem îmbrăcaţi mandatul cultural se va subordona întotdeauna mandatului spiritual iar în sensul acesta avem numeroase exemple în Biblie. Evrei 13:7  Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa!

6. Bibliografie :

Predica de pe Munte de Iosif Ton, vol. 1

Evanghelia după Isus  de J. M. Arthur, jr

Prof. doctor  Jimmy  Martin ( curs intern )

1 Cronici de Beniamin Fărăgău

Studiul Noului Testament de M. C. Teney

Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 250

Profesor. doctor Jimmy Martin (curs intern)

Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău

Dicţionar Biblic editura Cartea creltină Oradea 1995

Prelegeri de Teologie Semantică de H. C. Thiessen

Scurtă introducere biblică  de Ernest. Aebi

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Explicaţii ale Bibliei din Noul Testament. Sait  www.theophilos.3x.ro

Ardelean Viorel

 

[1] Explicaţii ale Bibliei din Noul Testament. Sait www.theophilos.3x.ro

[2] Itinerar Biblic Sait http://www.twrro.ro/attb/

[3] Studiul Noului Testament de M. C. Teney  pag 128

[4] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău pag 24

[5] Prof. doctor  Jimmy  Martin ( curs intern )

[6] Studiul Noului Testament de M. C. Teney  pag 127

[7] Ibd pag 128

[8] Ibd pag 131

[9] Dicţionar Biblic pag 420

[10] Ibd pag 420

[11] Scurtă introducere biblică  de Erbest. Aebi pag 131

[12] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 146

[13] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 250

[14] Prelegeri de Teologie Semantică de H. C. Thiessen pag 113

[15] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 230

[16] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 231

[17] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 18

[18] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău pag 136

[19] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 22

[20] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 23

[21] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 24

[22] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 324

[23] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 235

[24] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 235

[25] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău pag 239

[26] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 25

[27] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 250

[28] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 201

[29] Prof. doctor  Jimmy  Martin (curs intern)

[30] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 208

[31] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 200-202

[32] Prof. doctor  Jimmy  Martin

[33] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 146

[34] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 148

[35] Studiul Noului Testament de M. C. Teney   pag 187

[36] 1 Cronici de Beniamin Fărăgău pag 46

[37] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 54.

[38] Evenghelia după Isus  de J. M. Arthur, jr, pag 27.

[39] Prof. doctor  Jimmy  Martin

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii!

patimile-lui-hristos-mahrama-sf-veronicaFerice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii…” este ultima fericire despre care vorbeşte Domnul Isus Hristos în predica de pe munte. Răsplata acestei fericiri „căci a lor este Împărăţia lui Dumnezeu!”, este identică cu răsplata primei fericiri. Dacă urmărim răsplata fericirilor atunci vedem că cu fiecare fericire ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu. Prin fericiri Domnul Isus ne învaţă să ne facem părtaşi la Împărăţia lui Dumnezeu acum şi aici. În continuare aş vrea să privim în Biblie şi să vedem ce înseamnă această fericire.

CE ÎNSEAMNĂ ACEASTĂ „FERICIRE”?

Această fericire din urmă este strâns legată de precedenta „ ferice de ce împăciuitori”, pentrucă „a fi prigonit din cauza lui Hristos” implică a fi prigonit din cauza mesajului împăcaării care ne-a fost încredinţat de Dumnezeu în Isus Hristos.

Suferinţa în sine nu este garanţia moştenirii Împărăţiei lui Dumnezeu şi Domnul Isus precizează lucrul acesta spunând:

„Ferice de cei prigoniţi pentru neprihănire, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi, cînd din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii cari au fost înainte de voi” (Matei 5:10-12)

Trebuie să fim atenţi pentru ce suferim şi apostolul Petru ne avertizează de aceasta.

Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă sufere pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta. Căci sîntem în clipa în care judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfîrşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu. Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos? Aşa că cei ce sufăr după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor şi să facă ce este bine (1 Petru 4:15-19)

A suferi pentru Hristos înseamnă a suferi pentru chipul lui Hristos pe care il purtăm şi pentru viaţa noastră schimbată care trebuie să-L reflecte pe Hristos în toate domeniile ei. A suferi pentru Hristos înseamnă a suferi pentru mesajul împăcării pe care îl ducem şi la care am fost chemaţi şi despre care ne avertizează şi Domnul Isus Hristos că vom suferi.

Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea Neamurilor. Dar, cînd vă vor da în mîna lor, să nu vă îngrijoraţi, gîndindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi. Fratele va da la moarte pe frate-său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. Veţi fi urîţi de toţi, din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda pînă la sfîrşit, va fi mîntuit. (Matei 10:18-22)

DE UNDE ŞTII CĂ SUFERI PENTRU HRISTOS?

Dumnezeu se bucură atunci când noi suferim pe nedrept dar în acelaşi timp putem să ne înşelăm pe noi înşine atunci când suferim din cauza neascultării noastre crezând că suferim din cauza lui Hristos. Apostolul Petru ne avertizează cu privire la aceasta.

Căci este un lucru plăcut, dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, sufere întristare, şi sufere pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, cînd aţi făcut rău? Dar dacă suferiţi cu răbdare, cînd aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu (1 Petru 2:19-20).

Atunci când suferim din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza neprihănirii din viaţa mea, acest lucru este plăcut lui Dumnezeu. Dar atunci când sufer din cauza că am făcut rău, atunci suferinţa mea este bine meritată pentru că am făcut ce nu este bine în ochii lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

CE ATITUDINE TREBUIE SĂ AVEM ÎN SUFERINŢĂ?

Suferinţa nu este unul din cele mai plăcute lucruri din viaţa noastră şi foarte greu cineva dintre noi acceptă să sufere durere, respingere din partea celor dragi, închisoare şi chiar moarte. Şi totuşi care trebuie să fie atitudinea noastră atunci când suferim din cauza lui Hristos.

Chiar dacă aveţi de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! „N-aveţi nici o teamă de ei, şi nu vă tulburaţi! Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn”. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blîndeţă şi teamă, avînd un cuget curat; pentru ca cei ce bîrfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămînă de ruşine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău. Căci este mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să suferiţi pentru că faceţi binele, decît pentru că faceţi răul (1 Petru 3:14-17).

În suferinţele noastre să-L sfinţim pe Hristos ca Domn şi să ne punem toată încrederea în el ci nu în oameni care ne prigonesc din cauza neprihănirii. Suferinţa este acel cuptor care ne încearcă atitudinea şi cugetul nostru.

Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucît aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sînteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi (1 Petru 4:12-14).

Atunci când trecem prin suferinţă să avem o atitudine corectă faţă de batjocitor şi prigonitor cât şi de încercarea de foc care vine peste noi. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă căci cei prigoniţi din cauza lui Hristos vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu pentu care suferă.

Dragul meu, care este atitudinea ta atunci când treci prin suferinţe,eşti batjocorit şi treci prin felurite încercări?

Ferice de cei ce mor în Domnul

Bob a rostit acest mesaj în 2 Septembrie 2012, cu doar două luni înainte de a muri de cancer pancreatic, când Domnul l-a luat în slavă.


Să ne rugăm din nou. O, Doamne, ce ai făcut? Ce ai făcut, ce ai făcut? L-ai trimis pe Fiul Tău să moară pentru păcătoşi, să mântuiască, să salveze omul căzut. Ce ai făcut, Doamne, de ne-ai adunat aici, astăzi, să Te lăudăm, deşi odată rătăceam cu toţii ca nişte oi, ne lăudam pe noi înşine; altădată, Doamne, nu ne păsa, nu Te cunoşteam, nu Îţi acordam atenţie; nu Îţi acordam atenţie Ţie, nu acordam atenţie celor petrecute la Calvar. Eram ignoranţi, eram depărtaţi. Ce ai făcut, Doamne, ai îndepărtat păcatul, sacrificându-Te pe Tine? Ce ai făcut, ai purtat păcatele noastre în trupul Tău, pe lemn, ca noi să murim faţă de păcat şi să trăim pentru neprihănire? Ce ai făcut? Ce ai făcut, să fii jertfă pentru noi? Ce binecuvântat este omul ale cărui fărădelegi sunt iertate, ale cărui păcate sunt acoperite! Ce binecuvântat este omul căruia Tu îi atribui neprihănirea fără fapte. Ce ai făcut, Doamne, mergând înaintea noastră, pentru a deschide o cale spre locul preasfânt; deschizând calea, Doamne, pentru ca noi să fim cu Tine. Aceste taine, Doamne, le vedem, aceste taine le vedem neclar, dar sunt reale. Doamne, ne bucurăm să fim de partea Ta. Ne bucurăm, Doamne, să fim cu poporul Tău. Îţi mulţumim, Tată Ceresc, pentru bogăţia slavei moştenirii Tale în sfinţi. Îţi mulţumesc pentru aceşti dragi sfinţi ai lui Dumnezeu, îţi mulţumesc pentru mărturia pe care ai ridicat-o. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru lucrarea Duhului Sfânt, lucrarea Ta, lucrarea mâinilor Tale, lucrarea braţului Tău. Şi îţi mulţumesc, Doamne, pentru sfinţii lui Dumnezeu. Doamne, ne-ai numit sfinţi, nu păcătoşi. Ne-ai numit oi, nu capre. Ne-ai numit prieteni, nu vrăjmaşi. Ne-ai numit fii, nu blestemaţi, ci binecuvântaţi. Te aşteptăm, azi. Ochii ne sunt îndreptaţi asupra Ta. Nu putem vedea suficient, nu putem spune îndeajuns, nu putem cânta laudele Tale în mod demn. Deci suntem mulţumitori, Doamne, să fim aici, acum, cerând binecuvântarea Ta. Amin.

Oh, v-aţi rugat pentru mine şi mă simt nevrednic. V-aţi gândit la mine şi mă simt nevrednic. Nu ştiu, cred că este doar dragostea Duhului, aceasta este expresia pe care Pavel o foloseşte în Romani 15. V-aţi rugat să vin aici, şi mă cutremur. E ca un vis, eu şi soţia mea niciodată nu ne-am imaginat că e posibil să mai venim. Doar am sperat. Ştiţi cum a fost, imaginaţi-vă, L-am rugat pe Dumnezeu: “Ne îngădui să mai facem o călătorie împreună?” Dar nu credeam că este posibil. Ca să nu mai vorbesc de San Antonio. Ne doream să îi vedem pe James şi Bethany, să îi vedem căsătoriţi şi să locuim o vreme cu ei; să le vedem casa şi să le vedem inimile. Ne doream să vă vedem pe voi, deasemenea.

Sunt mulţumitor că vă cunosc pe unii din voi. Doar acea Zi ne va ajuta să ne apreciem unii pe alţii, să ne cunoaştem, să ne bucurăm unii de alţii. Voi ştiţi mai multe despre mine, eu nu vă cunosc. Abia aştept ziua când ne vom cunoaşte şi Îl vom cunoaşte pe Dumnezeu, vom cunoaşte pe Domnul, cum suntem şi noi cunoscuţi. Sper că ne veţi ierta că nu vom rămâne apoi la masă. Simt, cel puţin acum, că trebuie să ne urcăm în maşină şi să ne îndreptăm înapoi spre Nord, să fim pe drum. Ştiu că veţi înţelege.

Vreau să vă îndrept atenţia în dimineaţa aceasta asupra unui text pe care Dumnezeu l-a făcut real pentru mine; aş vrea să îl accentuez, să îi amplific semnificaţia. Dumnezeu ne-a dat aşa de multe să spunem, ne-a dat aşa de multe de transmis. Ne-a dat aşa multe, cum le-am putea spune? Cum am putea transmite tot? Ce pot spune? Ce porţiune poate fi împărtăşită? Cred că Domnul a însufleţit acest verset pentru mine, aşa că vă invit să deschideţi Biblia la Apocalipsa 14. Haideţi să citim acest paragraf.

Apocalipsa 14, versetul 9: “Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare” Unele lucruri trebuie spuse cu glas tare, nu-i aşa? Tare şi clar. „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui şi va fi chinuit”, nu “s-ar putea să fie”, ci “va fi” chinuit “în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor.” Nu este niciun verset mai clar decât acesta asupra pedepsei. “Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!” Într-un cuvânt, se referă la cei care servesc păcatului. Versetul 12: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Versetul 13 este cel asupra căruia ne vom opri “Şi am auzit un glas din cer care zicea: ‘Scrie: Ferice de morţii care mor în Domnul de acum încolo!’ ‘Da’, zice Duhul, ‘ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!’” Ferice de morţii care mor în Domnul.

Voi toţi v-aţi rugat pentru mine, ca să nu mor ci să trăiesc. Şi finalul încă nu a venit. Dar pare că se apropie; se pare că voi muri, nu voi trăi. Se pare că rugăciunea Domnului prevalează. El S-a rugat ca aceia pe care Tatăl i-a dăruit Lui, să fie acolo unde e El, ca să vadă gloria Lui. Deci ce putem face noi, ce putem face, când ne gândim unii la alţii şi la această situaţie, în afară de a spune: “Doamne, până la urmă, facă-se voia Ta. Nu a mea.” În situaţia aceasta suntem.

Priviţi la certitudinea acestei binecuvântări. Face parte din categoria fericirilor. Se aseamănă cu fericirile descrise în capitolul 5 din Matei: ferice de cei săraci în duh, ferice de cei cu inima curată, ferice de cei prigoniţi, şi aşa mai departe. Se aseamănă cu acestea. Sunt unele fericiri la care nu ne gândim prea mult. Ca cea descrisă în Matei 11, versetul 6 “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” Nu ne gândim prea mult la aceste cuvinte. Aici este exprimată o altă fericire: “Ferice de morţii care mor în Domnul.” Mai întâi, vă rog să vă gândiţi la certitudinea acestei fericiri. Aşa cum este îndicat de cuvintele de la începutul versetului 13, “Am auzit o voce din cer, spunând: ‘Scrie.’ ” Este un lucru cert, poţi scrie aceste cuvinte. Este suficient de sigur încât îl poţi scrie. Şi este menţionat că vocea era din cer. Atunci când eşti în faţa morţii, vrei această siguranţă, nu? Vrei să auzi o voce din cer. Nu contează ce spun părinţii. Nu contează ce spune pastorul. Nu contează ce spune soţia. Nu contează ce ar putea să îţi spună un papă, sau Preşedintele. Ai nevoie de un cuvânt de la Dumnezeu. Ai nevoie de cuvânt, de o voce din cer. Ai nevoie să auzi o voce din cer, care este dintr-un tărâm din afara pământului. Dintr-un alt tărâm!

Cuvintele şi mângâierile oamenilor nu vor fi ceea ce vei căuta când vei fi înaintea veşniciei, când vei păşi în eternitate, când vei păşi într-o zonă în care nu ai mai fost. Mai ales că ştii că vei rămâne acolo pentru totdeauna. Ai nevoie de un cuvânt din partea Domnului trebuie să te asiguri că ai auzit ce are să îţi spună, că ai auzit o voce din cer. Isus a spus: “Dacă aude cineva glasul Meu”, a spus asta de multe ori, “nu va muri, ci va trăi.” De aceea, sunt aşa de mulţumitor, în momente ca acestea, pentru că am un cuvânt sigur. Domnul Isus a spus: “Cerul şi pământul vor trece.” Ele par a fi foarte stabile, par a fi sigure, par solide. Ce le poate desfiinţa? Multe evenimente pe pământ pot fi desfiinţate, dar nu prea crezi că cerul şi pământul pot fi. Dar vor fi. Vor trece cu trosnet, se vor topi de mare căldură. Da, cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Isus, cuvântul lui Dumnezeu nu va trece. Este scris că Scriptura nu poate fi desfiinţată. Despre multe lucruri pe care le cumperi, ai spune: “Este de lungă durată. Acest lemn a fost tratat, această maşină trebuie să reziste multe mile, iar lucrul acesta nu se poate sparge.” Dar câteodată îţi cumperi vreo unealtă care se strică înainte de a trece 10 zile. Scriptura nu poate fi desfiinţată.

Deci, nu iubiţi voi Cuvântul lui Dumnezeu? Ştiţi, fraţilor, când ajungi aproape de moarte, deja eşti conştient că vei muri. Toţi sunteţi la fel ca mine. Nu e nimic special privitor la mine. Într-adevăr sunt un om pe moarte vorbind unor oameni pe moarte. Dar vă spun, nu e nimic special privitor la mine, nimic.

Dar este ceva special atunci când eşti legat de şine şi auzi trenul venind. Îţi pot spune că atunci când vei fi aproape de moarte vei fi profund mulţumitor pentru tot ce cunoşti din Scriptură. Vei fi foarte mulţumitor pentru fiecare promisiune memorată. Vei fi mulţumitor pentru tot ce cunoşti din Scriptura, pentru tot ce ai strâns în inima ta şi poţi spune acest verset şi acel verset este ca un prieten apropiat. Te apropii de sfârşit şi nu poţi crede felul în care eşti atacat, modul în care eşti asaltat, felul în care se poate strecura frica. Până atunci, ai ignorat lucrurile acestea. Ce este viaţa ta? Este un abur. Ce este? Este un abur care se arată puţintel şi apoi piere. Ştii asta. Ştiam şi eu acel verset din Iacov, dar nu aşa cum ar fi trebuit să îl ştiu. Nu l-ai experimentat aşa cum ar fi trebuit. Aşa cum cineva spune, în legătură cu cancerul, ai şansa de a te putea gândi, ai şansa să te pregăteşti pentru moarte, pentru veşnicie. Aşa că poţi fi mulţumitor pentru tot ce cunoşti despre Biblie, toată cunoştinţa lui Dumnezeu pe care o ai. Toată cunoaşterea lui Hristos. Toată preţuirea pentru Calvar. Şi pentru Isus, care a murit pentru a lua păcatele tale.

Când ajungi la final, te întrebi: “Doamne, Te cunosc cu adevărat? Te cunosc cu adevărat? Am fost într-adevăr salvat? Am fost cu adevărat răscumpărat? Am cu adevărat o crednţă mântuitoare în Dumnezeul Cel viu? Sunt păcatele mele îndepărtate?” Şi vă spun fraţilor, dragii mei fraţi şi dragele mele surori, puteţi fi profund mulţumitori pentru siguranţa pe care o aveţi, pentru toată încrederea pe care aţi acumulat-o, pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul vostru. Poţi fi mulţumitor când ajungi la final. Şi ştiţi ce, fraţilor, mă laud în Isus Hristos. Până acum am avut o mică parte din această laudă. Îmi amintesc de o noapte când frica apăruse în inima mea, o teroare a întunericului. Nu la mult timp după ce mi s-a stabilit diagnosticul. A fost o noapte întunecoasă. Dar vă spun, mângâierile lui Hristos sunt mari. Şi cuvintele din Ioan 17, pe care vi le-am spus, cuvintele lui Isus: “Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” Astfel de adevăruri pătrund în inimă topindu-ţi sufletul. Şi temerile sunt topite, demonii sunt izgoniţi, te poţi lăuda în Hristos şi poţi înainta. Haideţi, să înaintăm. Şi sunt cuvintele Domnului! Vă spun că găsiţi certitudine aici. Şi este grozav.

Noi, creştinii, putem înfrunta regele temerilor cu un strigăt!

Zilele trecute, medicul gastroenterolog a spus: “Uite care e situaţia: nu mai ai mult.” L-am întrebat: “Mai am 3 luni?” Mi-a răspuns: “Nu.” A clătinat capul în semn că nu. Eu i-am spus: “Sunt creştin, am fost mântuit, păcatele îmi sunt iertate,” i-am spus: “Cerul este în regulă.” Imortalitatea este un teren solid, nu-i aşa? Privesc la cei măreţi. Privesc la regi. Domnul să vă binecuvânteze pe toţi. Să privim la un al doilea aspect. Aici această fericire pare puţin ironică.

Spune: “Ferice de morţii care mor în Domnul.” Ferice de morţi? Vrei să îmi spui că e o binecuvântare să mori? Nu sună bine, nu-i aşa? Nu prea are sens, nu-i aşa? Vreau să spun că nu ne dorim să murim. Soţia mea nu îşi doreşte să mor. Nu ne dorim unul altuia să murim. Sfinţii nu-şi doresc asta unii altora, cei dragi nu îşi doresc să murim. Ce vrea să spună prin ‘fericire’? Cum poate fi astfel? Nu pare a fi o binecuvântare. Iar Biblia spune despre moarte că este un vrăjmaş. Mai bine ai crede, e un vrăjmaş. Aşa este. Nu este potrivită.

Adică, noi am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, ca şi David, nu? Iar trupurile noastre sunt create în mod minunat. Şi se pare că suntem speciali. Voi toţi sunteţi din categoria tinerilor, altfel nu aţi fi putut sta acolo afară, în căldura asta. Şi toată forţa pe care o aveţi. Şi toate abilităţile voastre. Vreau să spun.. suntem creaţi în mod minunat. În acest context, dintr-o dată, se iveşte moartea. Şi vine dintr-o dată. Până acum câţiva ani mă simţeam ca şi cum aş fi avut 30 de ani. Dar acum, deodată, Dumnezeu azvârle săgeata Sa spre mine. Şi sănătatea dispare. Şi deodată este consumat tot ce era preţios pentru noi, ca ros de molie. Sănătatea noastră dispare, componentele organismului nu mai cooperează, nu mai funcţionează. Nu mai pot să îmi ridic capul. Nu mai pot sta la birou cum stăteam de obicei. Nu mai pot cânta cum cântam înainte. Nu mai am puterea pe care o aveam.

Noi tindem să spunem: “Acea persoană e bolnavă. Va putea citi Bibla mai mult si se va putea ruga mai mult.” Uită de asta! Nu funcţionează aşa. Ai din toate mai puţin. Moartea este un duşman.

Şi vă spun, vă spun: mai bine folosiţi-vă puterea, folosiţi-vă tinereţea. Foloseşte fiecare fărâmă căt o ai. Fă-o să conteze. Fă-o să conteze acum. Dacă ştii ce e bine, dacă ştii ce e bine, fă acum. Şi ţinteşte către acel lucru, nu amâna. Nu lăsa pe altădată. Nu face asta! Nu spune că mai e şi altă zi. Nu spune că e mai bine în altă parte. Nu te lăsa înşelat astfel, e minciuna diavolului. Moartea e un duşman, aşa că noi murim.

Da, oamenii lui Dumnezeu se duc, femeile credincioase se duc, sfinţii lui Dumnezeu se duc. De ce se duc? Pare că ar putea contribui mult. Au aşa de multe de împărtăşit. Ai multe de împărtăşit. Domnul te-a ajutat să creşti, Mark! El zideşte un om al lui Dumnezeu. Nu îi este greu să facă asta. Nu se îngrijorează în această privinţă. Nu e nici nerăbdător. Nu e slab când trebuie să zidească un alt om al lui Dumnezeu. Aşa că pe tine te va lua. Şi pare că toată acea înţelepciune acumulată, toate cunoştinţele acumulate se duc şi par a fi toate irosite. Pare ca laptele vărsat, ca vinul împrăştiat. Dar vă spun din nou, Dumnezeu nu este marcat de slăbiciune, şi nu Îl deranjează să zidească un alt om. Ci se bucură să zidească un om. Pare că se bucură în timpul acestui proces, la fel de mult ca de finalul său.

Aşa că iată-ne, chemaţi să umblăm cu Dumnezeu. Chemaţi să umblăm cu Dumnezeu pe acest pământ, în mijlocul taberei celui rău, chemaţi să cântăm cântările Sionului în tabăra duşmană. Dar ce privilegiu avem! Ce privilegiu să auzim Cuvântul lui Dumnezeu. Ce privilegiu să avem adevărul lui Dumnezeu, în mijlocul unei lumi a minciunilor, minciuni! Avem aşa de mult adevăr, aveţi aşa de mult adevăr aici, fraţilor! Să fiţi buni administratori ai feluritului har al lui Dumnezeu. Buni administratori: trebuie să îl îngrijiţi, să îl preţuiţi, memoraţi-l şi predicaţi-l. Împărtăşiţi despre har la benzinărie, la magazin. Răspândiţi-l cumva, în vreun fel. Trăiţi-l! Ai putea fi singura Scriptură pe care o vor citi.

Îmi amintesc de Bethany, înainte să se fi căsătorit, în urmă cu vreo opt ani, când lucra pentru Taco Bell, încă nu spusese multe despre Hristos, dar cineva a venit.. cred că nu spusese încă nimic despre Hristos. Cineva a venit şi i-a spus: “De ce eşti diferită?” Ei au recunoscut că limbajul şi comportamentul ei erau diferite.

Revenind, cum e posibil? Cum e posibil ca El să spună că cei ce mor sunt fericiţi? Să vedem şi cuvintele următoare. Apare aici o condiţie, nu-i aşa? Spune cât de binecuvântaţi sunt cei ce mor în Domnul. Vedem aici siguranţa binecuvântării; în al doilea rând, ironia binecuvântării; în al treilea rând, condiţia binecuvântării. Spune: “Binecuvântaţi sunt cei ce mor în Domnul.” Dacă nu erau adăugate cuvintele următoare, nu exista nicio binecuvântare. Putea fi chiar un blestem, un blestem teribil. Dar apar cuvintele acestea: “mor în Domnul.”

Ştiţi asta? Sper că ştiţi acest lucru, că există doar două categorii, doar două categorii de oameni, nu-i aşa? Acei care sunt în Hristos, şi acei care nu sunt în El. Acei care au fost născuţi de două ori şi acei care au fost născuţi doar o dată. Acei care au păcatele iertate şi acei care încă trăiesc în păcatele lor. Acei care sunt încă oameni fireşti, spre deosebire de oamenii duhovniceşti. Aşa că există două categorii. Trebuie să te întrebi în această dimineaţă sunt eu în Hristos sau nu? Sunt eu într-o unire vitală cu El sau nu? Sunt eu conectat cu Hristos sau nu? Sunt firesc sau duhovnicesc? Mai bine te-ai întreba, până ai primi un răspuns sigur. Nu sta în nesiguranţă. Asigură-te că Hristos e în tine. Fără El te îndrepţi către iad, spre condamnarea ta.

Sunt două moduri în care poţi muri. Poţi muri în Domnul sau poţi muri în păcatul tău. Isus a spus repetat în Ioan, capitolul 8 că dacă mori în păcatul tău…ce se întâmplă? Nici eu nu îmi amintesc. Ioan 8:24 “De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.” Şi în versteul 21 se spune: “veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni.” Veţi muri în păcatul vostru, veţi pieri. Şi oamenii mor, am auzit şi ştiţi şi voi, oamenii mor în maşini, mor în case. Oamenii mor în spital, mor în mormane de gunoi. Morţi teribile. Dar nu ai vrea să mori în păcatul tău. Aşa că trebuie să te asiguri că poţi muri, că vei muri în Hristos, că păcatele îţi sunt iertate, fărădelegile îţi sunt iertate, că Îl cunoşti pe Hristos şi că cerul este casa ta. Să te asiguri că cetăţenia ta este în cer şi glorie, glorie, glorie te aşteaptă şi Emanuel, în ţara lui Emanuel. Eşti sigur că păcatele îţi sunt iertate? Este posibil ca aceasta să se întâmple şi e posibil să ştii că eşti iertat, fără vreo umbră de îndoială! Eu cred că Biblia ne învaţă despre siguranţa mântuirii, tu nu?

Deci, aceasta e condiţia. În al patrulea rând, să vedem explicaţia acestei binecuvântări şi esenţa sa. E scris aici, în versetul 13: “Ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” De ce ar fi aceasta o binecuvântare? Pot fi spuse multe despre acest lucru. Două aspecte sunt menţionate. Spune că se vor odihni de ostenelile lor. Se vor odihni. Şi poţi aprecia mai mult odihna, dacă o compari cu ceea ce se spune despre cei răi. Se spune în versetul 11 că cei răi nu au odihnă, zi şi noapte. Ştii, câteodată, când eşti bolnav, dacă nu te poţi odihni noaptea, recuperezi în timpul zilei. Dar aici spune că nu vor avea odihnă, nici zi, nici noapte.

Odată, conduceam spre casă şi mă gândeam la acest adevăr: Pentru totdeauna, în vecii vecilor, suferinţa lor nu va înceta. Credem asta? Cu greu. Dar ne spune că ne vom odihni de ostenelile noastre. Sunt lucruri descrise despre viitorul nostru în cer, Domnul îl numeşte somn. Şi acest cuvânt a fost încurajant pentru mine. Am mers să dorm de multe ori, nu sunt străin faţă de somn. Somnul e în regulă. E ca şi cum Domnul ar vrea să ne spună: “E în regulă!” Ştii, vei adormi în Domnul. Adormit în Domnul. Se numeşte casă, acasă cu Hristos. Nemurirea începe. Şi aici avem o explicaţie. “Ei se vor odihni de ostenelile lor.” Te întreb azi: lucrezi tu, osteneşti pentru Hristos? E în regulă să lucrezi câte 8 ore pe zi, ca doctor, ca portar. E în regulă. Nu e ca şi cum acel timp nu contează. Tu faci munca aceea ca pentru Domnul, nu-i aşa? Munceşti ca pentru Domnul. Şi totuşi, dincolo de asta, te întreb dacă lucrezi în mod specific pentru răspândirea adevărului? Lucrezi în mod specific pentru suflete? Ca, atunci când vei ajunge la final, să simţi eliberare?

“Am trudit pentru Hristos, am trudit pentru suflete, am trudit să răspândesc adevărul, am sacrificat, m-am consumat în lucrare. De aceea, abia aştept să mă odihnesc de ostenelile mele.” Scrie că munca noastră nu este în zadar în Domnul. Scrie aici că faptele lor îi vor urma. Gândeşte-te: cel mai mic lucru pe care îl faci, dacă oferi un pahar cu apă. Cuvintele noastre inutile vor fi judecate. Deci, fiecare cuvânt bun, fiecare faptă, nu e în zadar. De aceea, trebuie să fim statornici, neclintiţi, mereu sporind în lucrarea Domnului, ştiind că lucrarea noastră nu este în zadar în El. Ţineţi la acest lucru, fraţilor, păstraţi-l. Munca voastră nu este în zadar, faptele voastre vă vor urma, gândiţi-vă! Domnul Isus Hristos nu numai că ne mântuieşte, ne mântuieşte nu pe baza faptelor noastre, dar apoi ne dă o lucrare de făcut, plin de har ne dă o lucrare şi ne promite că ne va răsplăti pentru ea. Şi spune că “Suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.”

E scris că suferinţele noastre de acum lucrează pentru noi, lucrează pentru noi. Îmi plac lucrurile care lucrează, care produc şi sunt eficiente. Şi Domnul spune că suferinţele lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Concentrează-te asupra acestui lucru. Bazează-te pe acest lucru, este adevărat. Şi trebuie să ne implicăm în lucrarea Domnului. Noaptea vine când omul nu mai poate lucra. Mai bine lucrează acum.

În cele din urmă, ajungem la o încurajare, care ne este prezentată în această fericire, sau binecuvântare. Spune chiar înainte de versetul 12, să nu ratăm acest punct, spune: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” În ce stă răbdarea sfinţilor? Aceste cuvinte sunt plasate în acest paragraf, încât nu ştii dacă se referă la versetul precedent sau la cel următor. Cred că se referă la ambele. Astfel, ce te va păstra perseverent, statornic, şi neclintit, şi rodnic, şi înaintând şi rămânând în adevăr?

Ce te va păstra să nu fi stăpânit de lume, stăpânit de păcat? Este vorba de versetul anterior. Se spune că vor fi chinuiţi pentru păcatele lor zi şi noapte. Da, se apropie o judecată, este o zi măreaţă a lui Dumnezeu, în care orice lucru va fi adus la lumină. Dumnezeu ne va judeca pentru faptele pe care le facem în trup, bune sau rele. Va trebui să dăm socoteală lui Dumnezeu, iar noi nu vrem să stăm înaintea Lui, nu vrem să fim acolo. Acum, îl vezi pe cel necredincios, îl vezi prosperând, îl vezi devenind robust. Ochii lui sunt bulbucaţi, nu are nicio problemă, îi merge destul de bine. El mânuieşte viaţa destul de bine. Este fericit dimineaţa şi este fericit noaptea. El are mâncare din plin. Are o burtă grasă, el nu a fost pedepsit în fiecare dimineaţă, nu a fost mustrat, şi pare că îi merge bine. Are comorile la locul lor. Dar sunt aici, pe pământ. Iar tu vezi sfârşitul vieţii celui rău şi realizezi că Dumnezeu îi pune picioarele în locuri alunecoase. Realizezi că judecata se apropie pentru acel om. Şi spui: “Nu, domnule, păcatul nu merită. Nu mă voi pleca, nu voi merge pe acea cale. Nu voi sta la discuţii cu păcatul. Nu îl voi invidia pe păcătos! Voi înainta cu Hristos! Voi sta departe de păcat. Voi detesta ce e lumesc. Cetăţenia mea e în ceruri. Nu voi avea o minte pământească. Voi trăi pentru Hristos, voi trăi pentru eternitate. Casa mea nu e aici, e acolo! Şi alerg spre o singură ţintă. Acest lucru te va păstra perseverent.

Apoi, cealaltă parte este în versetul 13. Da, te vei odihni de ostenelile tale şi faptele tale te vor urma. Domnul nu va trece pe lângă tine. Se merită, se merită! E posibil să lucrezi pentru Hristos şi să suferi pierderi în lucrare. “Dacă nu aş fi făcut asta, nu aş fi suferit acea pierdere. Dacă nu aş fi sacrificat pentru Hristos, nu s-ar fi întâmplat. Se pare că sunt dezavantajat pentru că am făcut acel lucru pentru Domnul.” Să nu crezi asta. Nu crede! Isus a făcut voia lui Dumnezeu, şi asta L-a ucis. L-a dus la moarte.

Priviţi la exemplul Său. Priviţi la exemplul Său, acum înălţat în slavă, cu un nume deasupra oricărui alt nume. Şi pentru bucuria care Îi era pusă înainte, El a îndurat crucea, a dispreţuit ruşinea. Amintiţi-vă, fraţilor, lui Dumnezeu nu Îi va fi ruşine să Se numească Dumnezeul vostru, dacă trăiţi pentru oraşul ceresc, dacă trăiţi pentru ţara cerească. Lui nu Îi va fi ruşine să Se numească Dumnezeul tău, să Se identifice cu tine, să te aibă şi să îţi spună: “Bine, rob bun şi credincios.” Şi să îţi spună: “Te cunosc. Petre, te cunosc. Marcu, te cunosc. Tim, te cunosc.” În loc să ne spună: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine.” Aşa că Domnul Isus ne poate răsplăti. El e capabil să răsplătească orice, orice am fi făcut vreodată. Şi spune: “Vino, intră în bucuria Stăpânului tău.”

Fraţilor, iată-ne aici. Iată-ne aici, în această dimineaţă. Am gustat puţin din puterile veacului viitor. Noi am cântat acele cântări şi n-aţi simţit, n-aţi simţit? Eu abia pot continua cântarea, e aşa multă glorie acolo. Hristos! Hristos! El este totul în toţi, totul pentru El, El merită totul, El primeşte totul, vreau să fac totul pentru El. Vreau să mă dăruiesc Lui în întregime, vreau să sfârşesc bine, vreau să dau ce am mai bun pentru Dumnezeu. Şi când ajungi la final, vă spun, fraţilor, un lucru pe care nu vrei să îl ai pe lângă casa ta, un lucru pe care nu vrei să îl ai pe lângă inima ta este păcatul! Un păcat este contrabandă! În special la final, vrei să ai o inimă pură, vrei o conştiinţă pură. Nu vrei să te bălăceşti în păcat, nu vrei ca păcatul să atârne de capul tău. Nu vrei să te încurci cu păcatul. Nu vrei să te lupţi cu păcatul. Vrei să ajungi la final victorios asupra păcatului, să ai stăpânire asupra sa, vrei să ai biruinţă. Ştii că nu eşti învins, nu te joci cu păcatul. Şi în acest punct te vei lăuda în Hristos, aici vei găsi bucurie negrăită şi plină de glorie.

Am gustat din puterile veacului viitor. Spune ‘am gustat’, în capitolul 6 din Evrei. Mai bine ai crede. Doar am gustat, şi dacă doar am gustat, cât de mult trebuie să mai fie acolo! “Am gustat din izvoarele de pe pământ, dar mult, mult mai mult voi avea sus.” Aşa că, binecuvântaţi sunt cei ce mor în Domnul. Acesta este finalul, dacă Domnul nu se întoarce înainte, şi plecăm fără moarte. Ce a făcut Domnul pentru noi, ca să putem birui mormântul? Amin.

Domnul să vă binecuvânteze. Este un privilegiu să împărtăşesc Cuvântul lui Dumnezeu cu voi. Mulţumesc pentru rugăciunile voastre, mă rog şi eu ca Domnul să vă binecuvânteze şi să vă facă pe toţi lumini strălucitoare în acest oraş mare şi plin de nelegiuire, numit San Antonio. Nu trebuie să vă gândiţi la a pleca undeva în vreo junglă, aveţi o junglă aici. Înaintaţi. Vă iubesc, vă iubesc. La revedere. Adio, nu este niciun adio. Ne vom vedea în scurt timp, nu veţi rămâne cu mult în urma mea.

Ferice de cei ce plâng

Ferice de cei ce plâng

Scris de: Thomas Baby |

Ești obosit de păcat, nu doar de consecințele lui, dar și că el tot se repetă? Plângi din cauza faptului că dorința ta de a fi bun nu reiese mereu din ceea ce tu faci și spui? Cum poți fi „uns cu untdelemnul bucuriei”?

„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați” – Matei 5:4

Pavel scrie în 2 Corinteni 7:10, Căci întristarea după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.” Întristarea după voia lui Dumnezeu vine atunci când noi ne analizăm  pe noi înșine corect în lumina Cuvântului lui Dumnezeu și vedem cât de puțin este din natura divină – natura lui Dumnezeu.

Ești întristat din cauză că ești un prizonier al păcatului care locuiește în tine?

Întristarea după voia lui Dumnezeu este însoțită de recunoașterea propriilor păcate și lipsuri și produce căință, care mă ajută să avansez pe calea mântuirii și transformării. Dacă mă întristez din acest motiv, aceasta mă va mâna să lucrez mai mult la curățirea proprie astfel încât natura mea devine tot mai asemănătoare cu natura lui Dumnezeu. De aceea scrie în Eclesiastul 7:2, „Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere.”

Mângâierea pe care o oferă Isus celor care plâng cu întristare după voia lui Dumnezeu, este că păcatele pentru care ei se căiesc pot înceta în viețile lor. Isaia 61:3 spune că Isus a venit cu vestea cea bună: „Să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit.” Ești tu unul dintre acei întristați din Sion? Ești tu obosit, nu doar de consecințele păcatelor tale, dar și de faptul că ele se repetă?

Întristarea ta va produce căință, care duce la acțiune!

Ai tu inima frântă din cauza incapacității tale de a fi cu adevărat bun față de ceilalți? Vezi cât de departe ești de a trăi viața descrisă în Biblie? Ești întristat din cauză că ești un prizonier al păcatului care locuiește în tine? Dacă poți răspunde da, atunci vei fi mângâiat pentru că întristarea ta, care este după voia lui Dumnezeu, va produce căință, care duce la acțiune, la ascultare și, în final, la mântuire – la viață. Acesta este motivul pentru care este scris în Eclesiastul 7:3, „Mai bună este întristarea decât râsul; căci, prin întristarea feţei, inima se face mai bună.” Plânsul tău va fi înlocuit cu untdelemnul bucuriei și al fericirii (Isaia 61:3 și Evrei 1:9).

„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.” – Matei 5:4

Ferice de cei împăciuitori!

 
Autor: Vasile Filat  |

Penultima din cele 8 fericiri lăsate de Domnul Isus în Predica de pe Munte scrie:

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! (Matei 5: 9)

Bine ar fi să poţi trăi viaţa fără a fi implicat în conflicte, dar este imposibil. Într-un fel sau altul, cu voie şi fără voie, toţi luăm parte la anumite conflicte. Domnul Isus ne învaţă să fim împăciuitori, adică, să luăm iniţiativa împăcării. El ne-a dat un exemplu în acest sens, aşa cum scrie în Biblie:

Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. (Romani 5: 8)

De aceea, şi nouă, copiilor Lui, care credem din toată inima şi păzim legământul cel nou, ne spune:

Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. (Rom 12: 18)

La toţi creştinii, care ne-am împăcat cu Dumnezeu, ne-a fost încredinţată de la El slujba împăcării, aşa cum spune acelaşi apostol Pavel:

Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (2Co 5: 17-20)

Cât alegi să trăieşti în voia pornirilor tale păcătoase nu poţi avea pace cu Dumnezeu. Păcatele pun un zid de despărţire între noi şi El. Doar când venim cu pocăinţă din inimă, Dumnezeu ne iartă, ne spală vina păcatelor noastre şi ne dă pacea divină despre care Domnul Isus a spus:

Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte. ( Ioan 14: 27)

 Iubirea vrăjmaşilor (Ev. Luca 6, 31-36)

 

         În general felul de judecată al lui Dumnezeu  se deosebeşte de felul de judecată al oamenilor. Credinţa creştină se întemeiază pe o altă învăţătură diferită de cea a oamenilor dar şi de legile lumeşti cu care este obişnuit fiecare muritor.

        Evanghelia din această duminică, a 19-a după Rusalii, numită şi a iubirii vrăjmaşilor, ne arată felul de gândire a lui Dumnezeu. Ne îndeamnă această evanghelie la iubirea faţă de fiecare om chiar şi dacă îl considerăm duşmanul nostru căci numai astfel ne putem asemui cu Hristos. Dacă El i-a iubit pe toţi oamenii deopotrivă cu atât mai mult, ne arată pericopa  din această duminică, că noi oamenii ar trebui să trecem peste răutatea şi egoismul nostru şi să iubim.

         ,,Precum voiţi să vă facă şi vouă oamenii, faceţi şi voi tot aşa” (Luca 6, 31) pare să ne spună Domnul Hristos în această duminică.

       Până la venirea în lume a Domnului nostru Iisus Hristos, exista legea Vechiului Testament după care se conduceau oamenii. Aceată lege era supranumită şi legea talionului şi  a răzbunării. În Noul Testament  Domnul Hristos îndeamnă la iubire şi la iertare. Dacă vrem să fim liniştiţi atunci trebuie să nu facem rău. Cu alte cuvinte dacă vrei să nu fii nedreptăţit atunci trebuie mai întâi să nu faci nici o nedreptate nimănui. Aceasta este începutul trăirii în Dumnezeu este temelia urcuşului spre desăvârşire. Pe aceasta se bazează morala creştină.

         Citim de multe ori în Sfintele Evanghelii că Mântuitorul nostru îi fericeşte pe cei care sunt făcători de pace. De asemenea îi laudă şi pe cei blânzi şi ne spune prin aceasta că cei care au darul blândeţii şi al păcii aceştia vor moşteni pământul şi vor dobândi darul vederii de Dumnezeu.

          Porunca iubirii semenilor şi chiar a duşmanilor noştri ne arată un mod nou de trăire creştină. Iubind şi dăruind iubire vom primi şi noi iubire. Iertând şi oferind iertare vom fi şi noi iertaţi. Prin iubire chiar şi a celor pe care noi îi considerăm duşmani ne putem păstra sănătatea conştiinţei pentru că numai aşa vom avea avea o conştiinţă curată fără vina că am făcut cuiva vreun rău. Ce se poate vedea  însă la cei care nu fac astfel?! Au sentimentul fricii, al remuşcării şi de ce nu, al vinovăţiei.

         Este foarte greu pentru a înţelege cineva de ce trebuie să îl iubească pe cel care îi face rău. Semenul meu, colegul meu, prietenul meu mi-a devenit duşman pentru că mă minte, mă fură, mă judecă şi mă bârfeşte la alţii. Este greu să-l iubesc. Aceasta este felul de judecată a fiecăruia dintre noi. Şi atunci ce trebuie să fac?! Să-l iert şi chiar să-l iubesc. Desigur este foarte greu dar  nu este imposibil. Când îl iertăm pe cel care ne doreşte răul atunci ne apropiem şi mai mult de Dumnezeu.

        Mântuitorul când era batjocorit şi urât de oameni ce a spus? ,,Tată, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Astfel de exemple le mai găsim şi în vieţile sfinţilor unde mulţi îi iertau pe cei ce le doreau răul. Sunt exemple pe care ar trebui să ni le însuşim.

         În viaţa unui sfânt apropiat nouă, Sfântul Nectarie de Eghina (+1920), ni se spune că acesta a fost prigonit şi urât de oameni întreaga viaţă. Dar el i-a iertat. Sigur că la început cu greu a putut să facă faţă încercărilor şi uneltirilor care îi tulburau viaţa. Şi se spune că se ruga lui Dumnezeu acest sfânt ca să îi ierte pe vrăjmaşi pentru şi el îi iertase deja. La un moment dat, pe la începuturi, cu greu a putut să  facă faţă dar s-a rugat. Şi aşa a ajuns la măsura desăvârşirii pentru că a dobândit pacea sufletească şi iubire faţă de toţi oamenii. Acelaşi lucru îl întâlnim şi la alţi sfinţi şi oameni virtuoşi Sfinţii Apostoli, Sfântul Ioan Gură de Aur, mucenicii, şi chiar la cei acre au trăit în vremurile mai apropiate de noi Sfântul Nectarie de Eghina de care s-a amintit aici, Sfântul Luca al Crimeii, Sfântul Nicolae Velimirovici, şi mulţi alţii.

         Să fim deci şi noi următori ai poruncii evanghelice. Să îi iubim şi noi pe vrăjmaşi şi pe cei ce ne prigonesc ca să putem dobândi sfinţenia vieţii noastre, Amin.

Predica #2 – Sarac in duh

 

Matei 5:3
Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Pustan Oradea 13Predica de pe munte, Sinaiul Noului Testament, nu este o predica ce-si doreasca doar sa fie ascultata, ci si implinita. Si ma rog ca Dumnezeu sa ne dea puterea sa o implinim. V-am spus, ca e imposibil ca sa tinem predica de pe munte. Este imposibil ca a noastra carne, in care ne miscam in fiecare zi, sa-si doreasca, sa abia astepte sa plece din locul acesta  si sa spuna, „Abia astept sa implinesc predica aceasta. In noi, e fire pamanteasca, cat in toata lumea aceasta. Dar ma rog, in seara aceasta, ca Duhul lui Dumnezeu sa o rastigneasca prin puterea sangelui lui Isus Hristos, pe Golgota. Amin.

Iubitilor, intelegeti un lucru, pentru ca incepem fericirile. De aici incolo, vom avea 8 fericiri. Dar, pana la versetul 11, unde Isus spune, „Ferice va fi de voi cînd, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” Daca bagati de seama, sunt 8 fericiri, sau 8 binecuvantari. In alte traduceri ale Biblie, spune, „Binecuvantati sunt aceea care sunt saraci in duh, caci al lor este imparatia cerurilor.” Adica, ideea de fericire este si bucuria si binecuvantarea, pentru ca Dumnezeu ne spune noua, in seara aceasta, ca fericirea nu depinde de circumstantele exterioare. Fericirea noastra depinde, invariabil, de Dumnezeu. Aici sunt 8 fericiri.

Primele 4, vom vedea, au legatura cu atitudinea noastra fata de Dumnezeu. Ele sunt pasive si personale. Cu primele 4 fericiri lucram in relatia noastra cu Dumnezeu. Celelalte 4, cu care ne vom intalni in saptamanile care vor urma, ultimile 4 sunt in legatura cu ceilalti si ele sunt active, nu ca celelalte, pasive. Si sunt sociale, adica, au de a face cu ceilalti oameni, cu care noi ne intersectam in viata. Si, sigur, ca toti ne dorim sa fim fericiti. Fiecare se gandeste, cam ce ar putea sa fie fericirea. Lumea aceasta nu concepe oamenii saraci. Nici mintea noastra nu concepe saracia. Nici aceasta materiala, nici cea spirituala n-o concepem, pentru ca ni-e frica de cuvantul saracie. Cati dintre dumneavoastra va imaginati, ca de saptaman viitoare vor manca la cantina saracilor? Nici unul, pentru ca lucrurile acestea le excludem. Sunt convins ca fiecare dintre noi, ne dorim, nu mult, ci macar mediul. Sa avem ceva, sa nu ne mai fie frica de ziua de maine.

Spuneam Duminica dimineata in biserica noastra, ca un rege care avea multe, ca si eclesiastul, care a incercat, imparatul Solomon, sa-si dobandeasca fericirea si prin bani. Spune Solomon, „Am crezut ca placerea ma poate face fericit.” Nu ma face fericit. „Am crezut ba banii ma face fericit.” Si atunci, mi-am dat tot ce mi-am dorit, din punct de vedere material, „Mi-am zidit, mi-am cladit. Am fost fericit? Nu am fost fericit.” Si spuneam intamplarea aceasta, ca un imparat care avea foarte multi bani, a zis la un moment dat, cand tot nu-i fericit, a zis catre unul dintre servitorii lui, „Va rog frumos, duceti-va in toata tara asta. Duceti-va in toata lumea aceasta si aduceti-mi si mie, sa gasesc un om fericit, ca eu nu sunt, aduceti-mi camasa acelui om fericit. Apoi, ma imbrac si eu cu camasa aceea si voi fii si eu fericit.” A venit slujitorul dupa un an, „N-am gasit.” „Mai du-te odata.” A venit peste un an, fericit, zice, „Imparate, am gasit omul.” „Si?” „N-avea camasa,” zice.

Totusi atunci, ce e fericirea? Nicaieri, daca citesti o carte, nimeni nu suporta ideeade nefericire. Sunt o gramada de lucrui, mai ales atunci cand e vorba de saracia spiritului. Avem noi cartile noastre, cu Maxwell, Zig Ziglar, Dale Carnegie…. o gramada de oameni care spun, „Domnule, trebuie sa te afirmi in viata. Trebuie, neaparat, sa te arati ca esti un om puternic, sa nu cumva sa zici, „Domnule, nu am. Totdeauna sa zici, ‘ca am’. Si, si la dusmani.” Totusi, trebuie sa ai ceva, ca sa fii cineva. Zice Hristos, „Trebuie sa ai exact nimic.” Si sa stii asta, ca sa poti sa fii fericit. Fericirea aceasta a noastra ‘saraci in duh’, Romanii au schimbat putin ideea. Biblia spune, „Ferice de cei săraci în duh”. La noi, la Romani, cum se zice? ‘Saraci cu Duhul’. Iar, la momentul in care va ganditi la un om sarac cu Duhul, nu va ganditi la un om sfant. Nu? Nici la un om pocait. Atunci, la ce va ganditi? La un om ciudat. Va spun eu, la unul care sta undeva acuma si asteapta  ratia si pranzul de dimineata. Iubitilor, sarac cu Duhul nu suna bine. Dar, ‘sarac in duh’ suna biblic. Biblia zice ca trebuie sa fim saraci in duh.

Dar, atunci ce inseamna sarac in duh? Saracie spirituala.. „Oh, da, pe asta o avem, pastore. Saraci spirituali suntem cu toti”. Dar nu stiti asta, pentru ca nu e la ce va ganditi voi. Saracia spirituala, in nici intr-un caz, nu poate sa fie ceva ce … Hai sa ne gandim, „Frate, eu n-am timp sa citesc, sunt sarac spiritual”. Nu, atunci esti lenes. Nu mai zi asa, „Eu n-am vreme sa citesc Biblia, ca sa zica Domnul, ‘Ferice de tine, ca tu nu stii rea multe’”. Eu, parerea mea e ca abia atunci treci in cealalta extrema. Devii sarac cu Duhul. Alternativa la sarac in duh e sarac cu Duhul. Dar, atunci ce inseamna saracie spirituala? Nici sarace materiala nu este. Ca nu se intersecteaza aceste doua lucruri. Ce inseamna sa fii sarac spiritual? Cred ca nu e mai mare saracie spirituala, decat sa te apuci sa construiesti o corabie in mijlocul desertului, ca Noe. Sa-ti spuna Dumnezeu, „Fa-ti o barca, ca vine potopul.”Trebuie sa ai o mare saracie in tine, ca sa te apuci de lucru. Saracie spirituala este ca sa te duci, fiu de om, cu bani gata, tu sa fii prooroc si tanar si bogat, cu o masina tare si cu haine de firma, sa te bagi in templu, sa fii prooroc, sa te cheme Isaia si la imparat sa te duci acasa, cum te duci oriunde. Si in clipa aceea cand intri in templu, sa-ti dai seama ca-i prima ta intalnire cu Dumnezeu. Si sa strigi cat poti de tare, cazut intre  heruvimi si serafimi, cu nasul in podeaua templului. Sa strigi, „Vai de mine, ca sunt un om cu buze necurate si locuiesc in mijlocul unui popor cu buze necurate.

Saracie spirituala inseamna sa-L vezi pe Hristos in barca ta si sa fii crezut pana atunci ca e om. Si sa vezi ce a facut pentru tine si ca nu mai poti trage peste afara, sa-i spui du-te de la mine, ca sunt un om pacatos. Saraca spirituala este vaduva aceea, care si-a dat ultimii doi banuti si a plecat acasa, nici macar cu o bucata de paine. A zis, „Dumnezeu nu mi-a poruncit sa imi umplu burta. Dumnezeu mi-a poruncit sa nu tai din partea Lui”. Asta-i saracie spirituala la modul maxim. Ca se numeste Petru, Pavel cum zice, „La urma, ca unei starpituri, mi s-a aratat Hristos mie.” Trebuie sa fii sarac sa zici asa. Trebuie sa fii saraca, daca te-ai apucat sa dai ultimii banuti si sa te duci acasa cu burta lipita de spinare. Trebuie sa fii foarte sarac sa te duci in fata lui Goliat cu 5 pietre in buzunar. Sa-l vezi pe muntele ala, imbracat in fier, si tu sa te duci impotriva lui cu 5 pietre. Va dati seama cata saracie spirituala trebuie sa fie acolo, atunci? Cum se manifesta saracia aceasta spirituala? N-ati vrea sa fiti saraci spirituali (in duh) ca sa mosteniti imparatia cerurilor? Ar vrea cineva dintre voi sa mosteneasca numai casa tatalui lui, impreuna cu datoriile? Si eu, in seara aceasta, sa va spun voua, „Mosteniti imparatia cerurilor cu o singura conditie. Sa fiti saraci in duh.

Atunci ce inseamna ‘Fiti saraci in duh’?

1. Zdrobire

Saracia spirituala inseamna zdrobire. Am citit textul acesta de cateva ori si nu stiu cati dintre dumneavoastra a-ti bagat de seama din el, la Luca 20:17-18 –

Dar Isus i -a privit drept în faţă, şi a zis: ,,Ce însemnează cuvintele acestea, cari au fost scrise: ,Piatra, pe care au lepădat -o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului? 18 Oricine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea: şi pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera?„

N-am citit, ani de zile, decat jumate din verset: „Piatra, pe care au lepădat -o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului”, si nu m-a interesat mai departe. Stiam despre cine zice, despre Hristos. Dar, de fapt, vorbea despre mine, mai departe si eu n-am bagat de seama. Va rog sa fiti atenti la tablou. Cine cade pe piatra va fi zdrobit. Dar, pe cine cade piatra, va fi spulberat. Extraordinar, ce imagine. Asta e viata noastra cu Dumnezeu. Ori cad, si ma zdrobesc eu inaintea Lui, ori ma zdrobeste El intr-o zi, la judecata. Zdrobirea inseamna sa pici tu la picioarele Lui. Zdrobire, e sa spui, „Vreau sa ma pocaiesc. Sunt un gunoi”. Ca, daca nu, intr-o zi, tu zdrobesti gunoaiele. Prefer sa fac eu asta, astazi, sa ma zdrobesti, decat sa fiu spulberat. Pentru ca cine e zdrobit, numai eu stiu.  Exista diferenta intre zdrobit si spulberat. O gramada de aici am fost zdrobiti in viata. Dar, multumim lui Dumnezeu ca nu suntem spulberati.

  • Un om zdrobit, intotdeaun tarieste sa-L inalte pe Hristos. Filipeni 1:21 Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un cîştig. Asta e omul zdrobit. Eu iau in serios pocainta. Eu nu m-am botezat sa fiu membru unei biserici. Eu m-am botezat ca sa fiu membru a impratiei lui Dumnezeu si sunt un om care traiesc  pentru Hristos.
  • Esti un om zdrobit cand nu te concentrezi pe propriile tale dorinte, ci pe dorintele altora.
  • Omul zdrobit nu se plange. Aveti ce sa va plangeti unii impotriva altora? Da. Dar, refuzati sa va plangeti chiar daca aveti dreptul. Fiti multumitori pentru toate, ca se poate sa fie si mai rau.
  • Un om zdrobit ajuta si incurajeaza pe altii. Fiti un fel de Barnaba. Impingeti pe cei din spate in fata. Am ajuns la concluzia ca atat de rau e in lumea aceasta, incat singura noastra sansa de supravietuire este ca sa vorbim optimist intre noi: Va fii bine. Ca daca nu, innebunim cu toti. Va fii o zi mai buna. Dumnezeu va lucra. (30:46) Dumnezeu ne va binecuvanta. Dumnezeu ne va da putere.
  • Un om zdrobit se roaga. Cel mai mult, a inteles Daniel acest lucru, fiind rob in Egipt. Singura persoana cu care putea sta de vorba  intr-un intreg imperiu era Dumnezeu.
  • Trebuie sa fii sfant si sa n-o stii, ca in momentul in care stii e o problema grava cu tine. Am ajuns la concluzia ca daca vrei sa mostenesti imparatia lui Dumnezeu , trebuie sa ti-o dai intai pe a ta. Nu poti sa ai mostenire imparatia lui Dumnezeu, daca nu ti-ai donat-o pe a ta prima data. Marturisiti-va aroganta voastra individuala. Aduceti-va aminte de vamesul si de fariseul care s-au suit amandoi sa se roage la templu. Unul dintre ei era omul care depindea de Dumnezeu, nu-si marturisea aroganta personala, n-o avea. Era zdrobit. Pacatuise si stia asta. Celalalt, era la fel de pacatos, dar nu stia. Se simtea mandru. Stiti cu cine se compara,  cu nenorocitul. Nu va comparati cu cei de langa dumneavoastra ca 100% iesiti bine. Comparati-va cu Dumnezeu, daca aveti chef de lupta. Comparati-va cu sfintenia lui Dumnezeu, ca va garantez ca in fata lui Dumnezeu, fiecare din noi iese rau. Ar trebui sa renuntam la mandria noastra, aceasta de neam. Sa marturisim si aceasta  trufie colectiva, care  ne mananca pe noi pe Romani, cel mai crestin popor din lume. Noi trebuie sa renuntam la mandria la ideea aceasta  de a fii mandri spiritual, pentru ca mandria asta ne va duce pe noi la nenorocire.

Ascultati ce a spus Abraham Lincoln, presedintele Americii in 1863:

Este datoria unei natiuni, precum si a oamenilor, care datoreaza dependenta lor de puterea conducatoare a lui Dumnezeu, sa ne marturisim pacatele si faradelegile noastre, in tristete umila, dar cu speranta ca pocainta autentica va duce la mila si iertare, recunoscand adevarul sublim scris in Scriptura si dovedit in istorie, ca numai acele popoare sunt binecuvantate, a carui Dumnezeu este Domnul.

Ce ziceti, sa avem un asemenea presedinte? Care sa spuna, „Trebuie sa ne pocaim, marturisindu-ne pacatele si faradelegile si sa recunoastem , bazati pe adevarul Bibliei. Si spunea prin ceea ce a dovedit istoria. Ca numai acele popoare sunt binecuvantate, care marturisesc ca Dumnezeu este Domnul. Simplu. Asta inseamna zdrobire. Tu, presedintele celei mai mari tari din lume. De aceea se duce Americ ain cap, ca nici un presedinte in America, de atunci, n-a mai zis si nu ao sa mai zica vreodata lucrul asta. De aia e America ce e astazi.

2. Umilinta

Aici, cand vorbim despre umilinta, nu-i falsa umilinta. Smerenia nu te neaga. Nu negi cine esti. Esti copil al lui Dumnezeu? Nu zici, „Pai, Domnul stie.” Ci, trebuie sa spui, „Da, sunt”. Smerenia adevarata, niciodata nu se neaga pe sine. Spunea Pavel, „Eu ma laud cu Hristos. Si ma laud, bazat pe ceea ce am facut, prin Hristos in mine”. A intrebat Isus, la spalarea picioarelor, „Cine ziceti ca sunt eu?” „Invatator”. „Bine ziceti, caci sunt,” le zice Hristos. Daca, Eu Invatatorul si Domnul vostru. v-am spalat voua picioarele, atunci si voi trebuie sa vi le spalati picioarele unii altora.” Adica, voua nu va spalat picioarele ‘nimeni’, ci Domnul si Invatatorul vostru. Asta nu e falsa smerenie. E smerenie adevarata. Nici macar un sfert din bisericile din Romania nu fac spalarea picioarelor, a sfintilor. Pentru ca firea si ligheanul nu sunt compatibile. Spalarea picioarelor e un act de smerenie. Umilinta este- stim cine suntem, copiii lui Dumnezeu. Plecati capul. Ca, daca nu stiti e o problema. Trebuie sa stiti ca sunteti copiii lui Dumnezeu si trebuie sa intelegem ca suntem creati ca sa fim oameni umili.

Trebuie sa fim in umilinta noastra, constanti. Noi vrem sa fim smeriti numai in biserica, dar in parcare nu. Nici un pacat nu este sa porti haine bune pe tine. Dar, daca-ti zice cineva, „Da-mi camasa,” nu zii ca-i scumpa. Dai-o. Nu te lea de lucruri. Fiti umili. Nu noi avem intotdeauna dreptate. Fiti oamenii aceea, cu care poti sa vorbesti, oameni cu care poate sa va intinda mana. Oare, chiar nu reusim sa ne ridicam cu un metru mai incolo decat spune Biblia ca trebuie sa ne ridicam in umilinta? Sa intelegem ca nici un om nu-i mai putin grozav decat noi? Sica noi nu suntem, de fapt, decat fapturile minunate ale lui Dumnezeu? Si stiind cine suntem. Isus Hristos, stiind cine este, a stiut de unde a venit si unde se duce- S-a dezbracat si s-a imbracat cu hainele de slujitor, stiind ca-i Dumnezeu, stiind ca are putin de trait pe pamantul acesta, a facut lucrurile acestea.

3. Dependenta

Biblia zice ca Dumnezeu i-a lasat pe Israeliti sa fuga din Egipt cu o gramada de aur dupa ei. Atata aur au dus din Egipt, afara, au avut aur, argint si pietre pretioase. Au trecut cu toti in desert. De ce i-a lasat Dumnezeu sa duca cu ei atata aur? Ca sa le arate ca aurul e zero. Mananca aur. Cand o sa ai cancer, o sa-ti bage aur. Dumnezeu vrea sa arate ca daca nu Il ai pe Dumnezeu, nu ai nimic. „Sunteti dependenti de Mine,” zice Dumnezeu. „Cu tot aurul dupa voi, trebuie sa fac sa ploua prepelite din cer.” „Tarati aurul dupa voi…. Eu va dau mana in fiecare zi. Le-a dat-o Dumnezeu zilnic, mana. De ce? Ca, zilnic sa fie dependenti de El.

Vin greutati si incercari pentru noi, pentru ca Dumnezeu ne vrea dependenti de El. Sa nu fiti dependenti de oameni niciodata. Ieremia 17:5-7

,Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima dela Domnul! Căci este ca un nenorocit în pustie, şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiei, într’un pămînt sărat şi fără locuitori. Binecuvîntat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul!

Fericirea nu e zambetul masca. Fericirea e altceva. Isaia 57:15

Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este vecinică şi al cărui Nume este sfînt. ,Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sînt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite, şi să îmbărbătez inimile zdrobite.

Predica incepe la minutul 13:00-

VIDEO by Fiti Oamen

Predica de pe Munte

După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.

(Matei 7:28,29)

În cartea Exodul, vedem cum Dumnezeu îi conduce pe copiii lui Israel afară din Egipt, îi „botează” în Marea Roşie, îi poartă prin pustie timp de patruzeci de ani, face semne şi minuni în mijlocul lor şi Se întâlneşte cu ei, personal, pe vârful unui munte unde le dă Legea Sa.

În Evanghelia după Matei, vedem cum Isus iese din Egipt, este botezat în râul Iordan, merge în pustie şi stă acolo timp de patruzeci de zile, face semne şi minuni şi Se întâlneşte personal cu Israel pe un munte, unde explică şi dezvoltă aceeaşi Lege. Isus a trăit istoria lui Israel, a devenit Israel şi, în El, au fost împlinite toate făgăduinţele legământului.

Predica de pe Munte este cea mai puternică predică rostită vreodată. Cuvintele Mântuitorului au avut o influenţă profundă nu doar asupra ascultătorilor Săi de atunci, ci şi asupra tuturor celor care aveau să audă acest mesaj de-a lungul secolelor, până în timpul nostru.

Şi totuşi, nu trebuie doar să ascultăm această predică, ci şi să o aplicăm, să o trăim. În această săptămână, pe lângă studierea Predicii de pe Munte (Matei 5 – 7), vom studia şi ce a spus Isus în Matei 13 cu privire la aplicarea cuvintelor Sale în viaţa noastră.

Crucea, versete din Noul Testament… Semn şi biruinţă!

 

 

(Mat 10:38)  Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine.

 

(Mat 16:24)  Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.

 

(Mat 27:32)  Pe cînd ieşeau afară din cetate, au întîlnit pe un om din Cirene numit Simon, şi l-au silit să ducă crucea lui Isus.

 

(Mat 27:40)  şi ziceau: „Tu, care strici Templul, şi-l zideşti la loc în trei zile, mîntuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!”

 

(Mat 27:42)  „Pe alţii i-a mîntuit iar pe Sine nu Se poate mîntui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El!

 

(Mar 8:34)  Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuş, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.

 

(Mar 10:21)  Isus S’a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.”

 

(Mar 15:21)  Au silit să ducă crucea lui Isus pe un trecător, care se întorcea dela cîmp, numit Simon din Cirena, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf.

 

(Mar 15:30)  mîntuieşte-Te pe Tine însuţi, şi pogoară-Te de pe cruce!”

 

(Mar 15:32)  Hristosul, Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Cei răstigniţi împreună cu El, deasemenea îşi băteau joc de El.

 

(Mar 15:36)  Şi unul din ei a alergat de a umplut un burete cu oţet, l-a pus într’o trestie, şi I-a dat să bea, zicînd: „Lăsaţi să vedem dacă va veni Ilie să-l pogoare de pe cruce!”

 

(Mar 15:46)  Şi Iosif a cumpărat o pînză subţire de in, a dat jos pe Isus de pe cruce, L-a înfăşurat în pînza de in, şi L-a pus într-un mormînt săpat în stîncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormîntului.

 

(Luk 9:23)  Apoi a zis tuturor: „Dacă voeşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.

 

(Luk 14:27)  Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.

 

(Luk 23:26)  Pe cînd Îl duceau să-l răstignească, au pus mîna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea dela cîmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s’o ducă după Isus.

 

(Luk 23:53)  L-a dat jos de pe cruce, L-a înfăşurat într’o pînză de in, şi L-a pus într’un mormînt nou, săpat în piatră, în care nu mai fusese pus nimeni.

 

(Joh 19:17)  Isus, ducîndu-Şi crucea, a ajuns la locul, zis al „Căpăţînii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota.”

 

(Joh 19:25)  Lîngă crucea lui Isus, stătea mama Lui şi sora mamei Lui, Maria, nevasta lui Clopa, şi Maria Magdalina.

 

(Joh 19:31)  De frică să nu rămînă trupurile pe cruce în timpul Sabatului, -căci era ziua Pregătirii, şi ziua aceea de Sabat era o zi mare-Iudeii au rugat pe Pilat să zdrobească fluierile picioarelor celor răstigniţi, şi să fie luaţi de pe cruce.

 

(Joh 19:38)  După aceea, Iosif din Arimatea, care era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica Iudeilor, a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci, şi a luat trupul lui Isus.

 

(1Co 1:17)  De fapt, Hristos m’a trimes nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia: nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică.

 

(Gal 6:12)  Toţi ceice umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiţi tăerea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.

 

(Gal 6:14)  În ce mă priveşte, departe de mine gîndul să mă laud cu altceva decît cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!

 

(Eph 2:16)  şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într’un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.

 

(Php 2:8)  La înfăţişare a fost găsit ca un om, S’a smerit şi S’a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce.

 

(Col 2:14)  A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.

 

(Col 2:15)  A desbrăcat domniile şi stăpînirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.

 

(Heb 12:2)  Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvîrşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.