Avortul salmonelic al oilor… cateva boli ale porumbeilor si…Productia de carne de oaie; Pregatirea si desfasurarea campaniei de fatari la ovine; Celuloza în hrana rumegătoarelor; Cine acorda atentia cuvenita etapelor hotărâtoare din viata unei vaci, obtine performanţa; Rase de oi pentru lana 

77

Diagnosticul

Pentru confirmarea diagnosticului în laborator, se încearcă izolarea bacteriei în culturi şi evidenţierea germenului în frotiuri.Bacteria poate fi izolată cu uşurinţă din avortoni, organele interne ale mieilor morţi şi din placentă. În mod obişnuit se izolează S. abortus ovis (grup B) şi foarte rar alte salmonele.

Avortul salmonelic al oilor se asociază frecvent cu alte infecţii abortigene, cum ar fi avortul cu Chlamidia, Campylobacter sau Listeria. Pentru acest motiv este necesar să se execute, în toate cazurile, un diagnostic de laborator complex.
Boala este produsă de bacteria Salmonella abortus ovis (grup B). Ea se suspicionează atunci când apar avorturi la oile gestante şi îmbolnăviri la miei în primele 15 zile de viaţă.

Factori favorizanţi

Lipsa boxelor de fătare favorizează răspândirea infecţiei. În timpul avorturilor şi după avort, oile elimină, odată cu lichidele fetale, şi foarte multe bacterii. Transmiterea infecţiei în teritoriu se realizează prin introducerea de oi purtătoare şi eliminatoare de bacterii, sau prin berbeci de reproducţie, deşi avortul salmonelic al oilor nu este o boală cu transmitere sexuală.

Apariţia bolii este favorizată de condiţiile de alimentaţie şi zooigienă necorespunzătoare (frig, umezeală, oboseală), iar evoluţia este endemică.

Semnele clinice

Principala manifestare a bolii este avortul în luna a IV-a de gestaţie. Avortul este precedat de unele semne generale, care constă în: febră, nelinişte, inapetenţă, scurgeri vaginale şi este urmat uneori de retenţii placentare şi metrite.

La mieii bolnavi se observă hipertermie, inapetenţă, dispnee, diaree, iar moartea survine în câteva zile.

Leziunile morfopatologice
 La oi, la examenul necropsic, se constată: piometrite, infiltraţii edematoase subcutane, lichid sanguinolent în cavităţile interne, edem pulmonar, ficatul şi rinichii de consistenţă moale, distrofici.
 La miei, apar exsudate în cavităţile interne, hemoragii pe seroase, inflamaţia mucoasei intestinale, splina mărită în volum, ficatul este distrofic.
 Avortonii, prezintă edeme subcutane, exsudate în cavităţi, ficatul friabil, splina mărită, placenta infiltrată şi cu necroze în cotiledoane.
Profilaxia şi combaterea

Oile care au avortat se izolează şi se tratează cu antibiotice cu spectru larg. La restul oilor se pot administra, profilactic, antibiotice în furaje, sau vor fi tratate injectabil cu antibiotice cu acţiune prelungită. Mieii bolnavi se tratează şi ei cu antibiotice cu spectru larg.

Efectivul în care s-au semnalat avorturi va fi atent supravegheat. Se vor lua măsuri pentru izolarea oilor care au avortat, colectarea avortonilor şi învelitorilor, distrugerea lor, de preferat prin incinerare, şi dezinfecţia saivanului.

Profilaxia bolii se realizează prin măsuri generale, accentul punându-se pe asigurarea condiţiilor corespunzătoare de zooigienă şi a raţiilor alimentare echilibrate.

Profilaxia specifică (imunoprofilaxia) se poate face cu un vaccin preparat dintr-o tulpină inactivată de S. abortus ovis (Salmovin). Se vaccinează s.c., oile în a doua şi a treia lună de gestaţie, cu 3 şi 5 ml de vaccin la interval de 21 zile.

ATENTIE

Avortul salmonelic al oilor este o boală infecţioasă, întâlnită în efectivele de ovine, în care poate să determine, în anumite situaţii, pierderi economice importante.

 

Tratament de iarnă la porumbei – Lotul de reproductie

Cunoaștem cu toții problema lipsei laboratoarelor pentru analize columbofile, fapt care îngreunează tratarea corectă a porumbeilor în țara noastra. Datorită acestui lucru vă recomandăm o schemă de tratament pentru perioada de iarnă care o să vă asigure de faptul că porumbeii dvs. intră în perioada de reproducție sănătoși și pregătiți.
1. GAMBAKOKZID – 5 g/ 2L apă-timp de 5 zile
2. GAMBAKOKZID + PAVIFAC drojdie de bere 20 g/ 1 kg de mâncare
3. GAMBAKOKZID – 5 g/ 2L apă
4. GAMBAKOKZID – 5 g/ 2L apă
5. GAMBAKOKZID – 5 g/ 2L apă
6. VITAMINE Gervit-W 10ml/ 2L apă + ENTROBAC 10 g/1 kg de mâncare
7. VITAMINE Gervit-W 10ml/ 2L apă + ENTROBAC 10 g/1 kg de mâncare

  1. GAMBAZIN – 5 g/ 2L de apă-timp de 7 zile
  2. GAMBAZIN
    10.GAMBAZIN + PAVIFAC drojdie de bere 20g/ 1 kg de mâncare
    11.GAMBAZIN + Krauter-mix o măsură/ 1 kg de mâncare
    12.GAMBAZIN
    13.GAMBAZIN + Gervit-W 10ml/ 2L apă+ ENTROBAC 10 g/1 kg de mâncare
    14.GAMBAZIN + Gervit-W 10ml/ 2L apă + ENTROBAC 10 g/1 kg de mâncare

15.NIFURAMYCIN 5g/ 2,5L de apă + PAVIFAC drojdie de bere 20g/1 kg de mâncare
16.NIFURAMYCIN 5g/ 2,5L de apă + Krauter-mix o măsură/1 kg de mâncare
17.NIFURAMYCIN 5g/ 2,5L de apă
18.NIFURAMYCIN 5g/ 2,5L de apă
19.NIFURAMYCIN 5g/ 2,5L de apă

În cazul în care au existat probleme cu Chlamydia (Ornitoza), recomandăm continuarea tratamentului cu Gambazin înca 6 zile și suplimentare la 2 zile cuGERVIT-W + ENTROBAC
20. VITAMINE Gervit-W 10ml/ 2L apă + ENTROBAC 10 g/ 1 kg de mâncare
21. VITAMINE Gervit-W 10ml/ 2L apă + ENTROBAC 10 g/ 1 kg de mâncare
22. până în a 30-a zi (alegem una din variantele de mai jos)
31. Vaccinare contra Paramixovirozei – cu minim 3 săptămâni înainte de împerechere

Din ziua 22 până în ziua 31 când vaccinăm porumbeii, avem următoarele 3 variante:
1). TRICOGO 1lingură/ 1L de apă+ TOPFORM 2ml/1L pe zi
2). HERBISAN 15ml/ 2L de apă (pentru apox.40 de porumbei) + ELIXIER 15 ml/ 3 kg de mâncare
3). HEXENBIER 20 ml/ 1L de apă

Scopul acestei cure de 10 zile este de detoxifierea organismului, detoxifierea ficatului, creșterea imunității și activarea metabolismului.

Pentru informații și recomandări mă puteți contacta la nr. de telefon 0755 809,363 sau la adresa de e-mail: veterinar@columbovet.ro

Dr. Pop Cristina

Pregatirea si desfasurarea campaniei de fatari la ovine

Recomandari pentru perioada fatarilor la ovineCampania de fatari la ovine se desfasoara, in sistemul traditional, incepand cu ultima decada din ianuarie, luna februarie si prima decada a lunii martie, in functie de data introducerii berbecilor reproducatori in turmele cu oile stabilite pentru reproductie.
O etapa prioritara in tehnologia de crestere a ovinelor o constituie implementarea unor masuri specifice in domeniul reproductei (monta si obtinerea de miei prin fatari in campanii organizate), masuri care sa genereze obtinerea unui indice de natalitate ridicat, pentru a se asigura inlocuirea animalelor valorificate, reformate sau moarte, cat si venituri importante prin vanzarea de miei vii, carne de miel, precum si cresterea numerica a efectivului.

Pentru ca aceasta activitate sa se desfasoare in conditii optime si sa nu fie afectata starea de sanatate a oilor mame sau a mieilor, se recomanda crescatorilor de ovine sa asigure, indiferent de dimensiunea efectivului, urmatoarele: 

    • Identificarea si inregistrarea in Baza Nationala de Date a ovinelor din exploatatie si a mieilor nou nascuti.
    • Asigurarea cu personal corespunzator din punct de vedere numeric si al cunostintelor de bunastare, inclusiv in manipularea oilor, a mieilor, stapanirea ulterior a tehnicilor de mulgere si tundere a oilor.
    • Adapostirea ovinelor in spatii corespunzatoare speciei si categoriei de varsta, care sa asigure in principal densitatea si zooigiena la parametrii normali (asternut curat, spatii dezinfectate si varuite).
    • Suprafata totala de adapostire pentru toate animalele si dimensiunea grupului se determina in functie de varsta, marime si alte caracteristici biologice ale ovinelor, densitatea trebuie sa permita suficienta libertate de miscare animalelor, respectiv de 1,5 m² / cap de oaie adulta si 0,35 m² / miel. Padocul in aer liber trebuie sa asigure o suprafata minima de 2,5 m² / cap de adult si de 0,5 m² / miel.
    • Ovinele care nu sunt tinute in adaposturi inchise, trebuie sa li se asigure protectia necesara impotriva intemperiilor, contra animalelor de prada, accesul la apa si la hrana.
    • Compartimentarea adapostului in functie de starea fiziologica a efectivului (oi gestante, oi in fatare, oi cu miei).
    • Asigurarea microclimatului optim, respectiv o temperatura de 18 – 20 grade C, coeficientul de luminozitate 1:12 – 1:15, umiditatea sa fie cuprinsa intre 65-70% si improspatarea continua a aerului prin ventilatie naturala.
    • Mentinerea in stare de igiena si functionare a echipamentelor din adaposturi, respectiv sistemele de iluminare, de incalzire si de ventilatie.
    • Hrana administrata zilnic ovinelor trebuie sa fie echilibrata nutritiv, furnizata in conditii igienice, aditivata cu suplimente minerale adecvate, atunci cand este necesar si cu un aport mai mare pe baza de cereale in aceasta perioada.
    • Sa se asigure un front de furajare care sa permita tuturor ovinelor sa se hraneasca simultan si sa aiba acces la o sursa de apa potabila de buna calitate.
    • Protejarea surselor de apa si furaje pentru a nu fi supuse inghetului si evitarea administrarii de furaje (silozuri sau radacinoase) inghetate care pot provoca avorturi sau alte afectiuni grave.
    • Mieii trebuie sa primeasca o cantitate suficienta de colostru fie prin supt, fie prin administrarea din alte surse, furnizat la temperatura corpului, in decurs de 20-30 minute de la fatare. Hranirea cu lapte trebuie sa continue pentru cel putin primele opt saptamani de viata. Se recomanda, ca la sfarsitul primei saptamani de viata, mieii sa aiba acces treptat pana la intarcare, la alte produse alimentare proaspete, fibroase sau concentrate si la apa de calitate, la discretie.
    • Inspectarea zilnica a efectivului de ovine acordandu-se o atentie speciala la aspectul corporal in ansamblu, la miscarile animalelor, la rumegare, la schimbarile de comportament, existenta unor diverse rani sau plagi si starea ongloanelor.
    • Efectuarea coditului la oile fatatoare, inlaturarea invelitorilor fetale si a straturilor de asternut ud cu lichidele scurse in timpul fatarii, prevenind astfel raspandirea unor boli.
    • Ovinele bolnave sau ranite trebuie sa fie izolate in adaposturi sau boxe speciale, cu asternut uscat si confortabil si sa fie consultate de un medic veterinar.

In toata aceasta perioada crescatorii de ovine si asociatiile profesionale trebuie sa colaboreze permanent cu personalul sanitar-veterinar, pentru monitorizarea starii de sanatate a ovinelor, precum si pentru efectuarea actiunilor sanitare veterinare ce se impun.

Dr. Pentea Ioan
Secretar al Colegiului Medicilor Veterinari din Judetul Sibiu

Organizarea fatarilor la oi

Monta oilor se efectueaza intr-o perioada relativa scurta (40-50 de zile), deci si fatarile vor fi grupate. Problema cea mai importanta care contribuie la buna desfasurare a acestora si la reducerea pierderilor o constituie organizarea din timp si temeinic a fatarilor. Masurile organizatorice, care se impun a fi luate, se refera la pregatirea adaposturilor si a oilor, la asigurarea inventarului si a materialelor necesare la instruirea personalului.

Adaposturile destinate pentru fatarea si cresterea mieilor sugari se pregatesc, de regula, cu 2-3 zile inainte de inceperea fatarilor si consta in compartimentarea acestora, efectuarea reparatiilor, a curatirii si dezinfectiei, completarea inventarului si improspatarea asternutului. Compartimentarea asternuturilor presupune amenajarea de boxe comune si individuale pentru fatare si, ulterior, amenajarea de boxe comune de dimensiuni variabile, pentru fiecare categorie de miei cu mamele lor: „cruzi” (pana la varsta de 10 zile), „mijlocasi” (intre 10 si 20 de zile) si „zburati” (peste varsta de 20 de zile), proveniti din fatari simple si separate, din fatari gemelare. Amplasarea boxelor pentru fatare se face intr-o incapere separata de restul saivanului (maternitate ), bine izolata termic (prevazuta cu tavan), in care sa se poata asigura o temperatura de 16-20⁰C si o umiditate relativa a aerului de circa 65%. In fiecare maternitate dintr-un saivan se recomanda amenajarea pentru fatare a 2-3 boxe comune (circa 25 oi/boxa, revenind 1,5-1,8m²/oaie) si a circa 20 de boxe individuale (1,2/0,85m²/boxa), asigurandu-se o capacitate de adapostire pentru maxim 5% din efectivul total de oi fatatoare.

In boxele comune de fatare, oile se tin cel putin 3 zile, sau pana ce mieii se pot hrani singuri, fara interventia ingrijitorilor, iar boxele individuale servesc in primul rand la izolarea mioarelor, in scopul obisnuirii lor cu alaptarea mieilor (timp de 1-2 zile) si a oilor care refuza sa-si alapteze mieii. In restul saivanului, se vor amenaja boxe comune pentru cele trei categorii de miei cu oile mame (pe masura procedurii fatarilor), se va asigura o temperatura de 8-12⁰C si se va acorda cea mai mare atentie mentinerii umiditatii aerului in limitele normale (maxim 75%) si evitarii curentilor. Practica a demonstrat ca pierderile, in proportii mari ridicate, la miei, coincid cu inregistrarea unui exces de umiditate in adaposturi, indiferent de temperatura aerului. De aceea, prevenirea acestei situatii, prin asigurarea unei bune ventilatii, este obligatorie. Boxele comune se construiesc din panouri mobile (un panou avand lungimea de 3-4 m si inaltimea de 1 m).

Pentru hranirea oilor se folosesc, in general, iesle-gratar, care pot constitui unul sau doi dintre peretii boxelor comune, sau care se introduc in boxe, asigurandu-se un front de furajare de 30-35 cm/oaie. Pentru miei se folosesc iesle-gratar si jgheaburi de dimensiuni mici, iar pentru asigurarea apei la ambele categorii de animale – adapatori fixe sau mobile. Asternutul se asigura din paie curate si uscate.

Pregatirea oilor se face cu 2-3 saptamani inainte de inceperea fatarilor, prin tunderea lanii de pe uger si din jur („codinire”), in scopul asigurarii unui supt igienic. La oile merinos se tunde si lana din jurul ochilor.

Datorita particularitatilor anatomice ale bazinului, oile fata usor, distociile si cazurile de retentie placentara fiind rare. Cu 1-2 zile inainte de fatare sau parturitie, abdomenul se lasa mult in jos, vulva se tumefiaza, iar ugerul se mareste si devine turgescent. In apropierea momentului fatarii, oaia cauta un loc retras, devine nelinistita, isi priveste flancurile, se culca si se ridica des. Oaia va fi introdusa in boxa de fatare cu 1-2 zile inainte. Expulzarea fetusului dureaza 30-40 minute, iar in caz de fatare gemelara, al doilea fetus este expulzat la 15-20 minute dupa primul. Placenta este expulzata in primele 3 ore dupa fatare, involutia uterului se termina in decurs de circa 30 de zile. Dupa expulzare, mielului i se acorda primele ingrijiri: se indeparteaza mucozitatile de pe cap, se degajeaza regiunea gurii si a narilor, se sectioneaza ombilicul la 4-5 cm de abdomen, daca acesta nu s-a rupt in timpul fatarii, si se tamponeaza cu tinctura de iod. In continuare, mielul este lasat 20-30 de minute sa fie lins de oaie, ceea ce echivaleaza cu un masaj care activeaza circulatia sangelui. Dupa trecerea timpului mentionat, se trece la pregatirea oii pentru prima alaptare, prin curatarea ugerului si mulgerea primelor jeturi de colostru.

Şchiopăturile la taurine si  asocierea dintre producţia de lapte şi tulburările de locomoţie

Pentru ca nu acordam prea mare atentie schiopăturilor  vă recomand să urmăriţi atent modul în care se deplasează vacile în fermă şi să interveniţi prompt şi eficient pentru tratarea şchiopăturilor, în special la vacile recordiste, la care aceste afecţiuni apar mai frecvent si produc efecte grave

 

 

În ultimele decenii, cercetătorii s-au axat mai mult pe relaţia dintre numărul de celule somatice din lapte şi producţia de lapte, elaborând metode eficiente de control al mastitelor. În schimb, prevenirea şchiopăturilor de diferite etiologii a fost neglijată, probabil din cauza asocierii mai dificile între şchiopături şi producţia de lapte comparativ cu asocierea producţiei de lapte cu numărul de celule somatice.

Din această cauză şi fermierii subestimează frecvenţa cu care se apar şchiopăturile în efectivele lor de vaci de lapte şi aproape niciodată nu au înregistrări referitoare la acestea.

 

Evaluarea gradului de şchiopătură

Cercetătorii menţionaţi anterior au efectuat studii pe un număr de 11.735 înregistrări de la 1.400 vaci, majoritatea din rasa Holstein-Friză, din şapte ferme din Marea Britanie.

Evaluarea gradului de şchiopătură s-a realizat folosind următoarea scală cu patru nivele: 0 = locomoţie bună, fără să şchiopăteze, calcă cu aceeaşi greutate pe toate cele patru membre, linia spinării este dreaptă; 1 = locomoţie imperfectă, nu şchiopătează, dar mersul are un ritm inegal, paşii sunt mai scurţi, nu se observă însă care sunt membrele afectate; 2 = locomoţie defectuoasă, şchiopătează, calcă inegal pe membre, se observă imediat membrul afectat, paşi scurţi, adesea linia spinării este arcuită; şi 3 = locomoţie defectuoasă severă, şchiopătează puternic, nu se poate ţine după vacile sănătoase sau un mers vioi al omului.

Rezultatele au arătat că, la nivelul fermei, prevalenţa şchiopăturilor (vaci cu scorul 2 şi 3) a fost de 62%, variind de la fermă la fermă între 48 şi 72%. Mai mult de 93% dintre vaci au avut scorul 2 sau 3 la cel puţin o vizită în fermă. Dintre vacile evaluate în luni consecutive, cca. 50% prezentau şchiopături cronice, 13% erau cazuri noi, 15% reprezentau cazuri vindecate şi 22% dintre vaci nu erau afectate de şchiopături.

 

Efectul şchiopăturilor asupra producţiei de lapte

Efectul şchiopăturilor vacilor asupra producţiei de lapte a acestora a fost observat abia după 4 luni de monitorizare. Astfel, vacile aflate la sfârşitul lactaţiei şi care au şchiopătat (scor 3) cu 4 luni înainte au pierdut câte 0,51 kg lapte/zi, cu 6 luni înainte au pierdut 0,66 kg lapte/zi şi cu 8 luni înainte au pierdut 1,55 kg lapte pe zi, comparativ cu vacile care nu şchiopătau în aceeaşi perioadă.

Acest lucru arată că fermierul nu are întotdeauna preocuparea să trateze cu urgenţă şchiopăturile care apar la vaci. De asemenea, vacile care au înregistrat cazuri severe de şchiopături în prima lună de lactaţie au produs cu 350 kg mai puţin lapte pe lactaţia normală (305 zile). Acest lucru poate fi evitat prin tratarea promptă şi eficientă a şchiopăturilor.

Interesant este faptul că producţia de lapte pe lactaţia normală a vacilor care au fost cel puţin o dată identificate ca fiind şchioape a fost semnificativ mai mare decât cea a vacilor care nu au fost niciodată şchioape. Acest fapt defineşte în mod clar şchiopăturile ca fiind o boală de producţie (tehnopatie) asociată cu producţii ridicate, care se observă cel mai adesea la vacile multipare.

În studiul menţionat, vacile care au avut cel puţin o dată şchiopătură severă (scor 3) au făcut parte dintr-o populaţie care producea cu cca. 330 kg de lapte mai mult decât vacile care nu au fost şchioape niciodată. Optzeci la sută din vacile cu şchiopături severe au avut cel puţin încă o dată şchiopătură de gradul 2, ceea ce se asociază cu o producţie de lapte mai mare cu 710 kg decât cea a vacilor care nu au fost şchioape niciodată.

Astfel, efectul net al şchiopăturilor non-persistente în perioada de început de lactaţie, la nivel de fermă, este acela că producţia de lapte pe lactaţia normală (305 zile) scade până la cea realizată de vacile care nu au fost niciodată şchioape, pierzându-se astfel beneficiul vacilor cu potenţial ridicat pentru producţia de lapte. Altfel spus, degeaba avem vaci cu potenţial ridicat din rasa Holstein-Friză, acestea nu vor putea performa la capacitatea potenţialului lor genetic dacă sunt şchioape.

Pentru ca pierderile economice cauzate de mamitele vacilor sunt deosebit de ridicate,sa le tratam  

Prevalenţa lor depinde de mai mulţi factori dar, în general, variază între 5 şi 10% şi 50-60% din vacile lactante. La pierderile înregistrate de fermieri se adaugă pierderile mari înregistrate de procesatori, fără a mai pune la socoteală şi riscurile de îmbolnăvire a consumatorilor.

 

Căi de reducere a pierderilor

Reducerea pierderilor cauzate de mamitele infecţioase ale presupune:

  • prevenirea, diagnosticul precoce şi tratamentul mamitelor subclinice care, din cauza incidenţei lor mai ridicate decât a celor clinic exprimate sunt şi cu mult mai păgubitoare;
    • diagnosticul şi tratamentul medicamentos corect al mamitelor clinice.

Diagnosticarea precoce a mamitelor subclinice pare a fi cheia problemei, deoarece în această fază tratamentul are o maximă eficacitate. Din acest motiv, în ultimii 60-70 de ani, în diverse ţări din lume, au fost propuse un mare număr de teste de diagnostic, bazate pe diverse principii, corespunzător diverselor modificări pe care le suferă laptele mamitic.

Din păcate, progresele înregistrate în ultima perioadă în ceea ce priveşte modernizarea metodelor şi tehnicilor de diagnostic operativ al mamitelor vacilor, pot fi apreciate cel mult ca modeste…

 

Modificări ale laptelui mamitic şi teste de diagnostic

Enumerăm doar câteva categorii de modificări, mai importante, care denotă instalarea unei mamite infecţioase, şi care pot fi determinate cu ajutorul unor teste: prezenţa în secreţia lactată a unui mare număr de microorganisme patogene (peste 100.000/ml); creşterea numărului de celule somatice în lapte (peste 400.000/ml); creşterea procentului de neutrofile din totalul celulelor somatice (peste 25-30%); creşterea pH-ului laptelui (peste 7,2-7,3); creşterea concentraţiei clorurilor din lapte; creşterea conductibilităţii electrice a laptelui. În fapt, ultimele trei categorii de teste au la bază şi sunt influenţate de acelaşi fenomen: creşterea concentraţiei sărurilor în laptele mamitic.

Unul dintre ultimele teste lansate, respectiv determinarea conductibilităţii electrice a laptelui, se bazează pe însuşirea unor substanţe cu proprietăţi electrolitice, prezente în lapte (săruri, glucoză) de a conduce curentul electric între doi electrozi. Conductibilitatea, măsurată cu ajutorul unui aparat special, creşte în cazul laptelui mamitic, direct proporţional cu concentraţia acestora.

În acest test s-au pus mari speranţe, pentru că este foarte rapid, se execută cu un aparat portabil şi nu necesită reactivi dar, se pare, prezintă unele probleme privind specificitatea şi sensibilitatea. În momentul de faţă se experimentează şi utilizarea spectrofotometriei în aprecierea stării sanitare a laptelui, dar cercetările sunt încă la început.

Fiecare dintre testele existente se bazează exclusiv sau cu prioritate pe evidenţierea modificărilor pe care le suferă doar un anumit parametru: prezenţa microorganismelor, creşterea numărului total de celule somatice şi a procentului de neutrofile, creşterea concentraţiei unor săruri sau modificarea pH-ului.

Fiecare principiu şi fiecare test oferă anumite avantaje, dar prezintă şi unele dezavantaje, comparativ cu celelalte teste. Aceasta tocmai din cauza faptului că fiecare test este influenţat de un singur parametru sau cel mult doi, ori, în mamitele vacilor există mai mulţi parametri care variază simultan, după dinamici diferite şi necorelate, dependent de faza de evoluţie a infecţiei, de natura agentului etiologic, de circumstanţele ecologice particulare, de starea sanitară a efectivului şi a individului etc.

Corelaţia dintre rezultatele acestor teste este adesea aleatorie şi de aceea nici un test nu poate fi considerat perfect şi luat drept referinţă pentru celelalte teste; nici chiar examenul bacteriologic, ale cărui rezultate sunt relevante numai când sunt pozitive, şi nici chiar numărul crescut de celule somatice sau de neutrofile, care ar putea să trădeze într-adevăr o mamită evolutivă, dar tot aşa de bine ar putea să reflecte doar o fostă mamită, între timp vindecată spontan sau medicamentos.

O excepţie o face testul CMT (California Mastitis Test), care se bazează pe modificarea a doi parametri: creşterea numărului de celule somatice şi modificarea pH-ului laptelui, test care şi la ora actuală este recunoscut ca cel mai valoros dintre toate testele.

Identificarea unui sfert cu mamită subclinică se face atunci când se depistează o probă cu o valoare ce depăşeşte, în plus sau în minus, anumite limite situate în jurul mediei valorilor celorlalte sferturi, ale aceluiaşi animal.

 

 

Celuloza în hrana rumegătoarelor

Celuloza din hrană întreţine şi influenţează unele funcţii primare ale rumenului, şi anume regurgitarea şi rumegarea, însalivarea furajelor sau aciditatea rumenului.

Iată de ce un indicator al hranei pentru rumegătoare, care se cuantifică din ce în ce mai mult, este conţinutul acesteia în „fibră brută”, respectiv în „celuloză brută” (CB), denumire care se foloseşte preponderent la noi în ţară.Pentru intelegere,”traducem” citiva termini …

„Celuloză brută” constituie partea reziduală rezultată în urma solubilizării acide şi alcaline a componentelor pereţilor celulari ai nutreţurilor vegetale şi se constituie din celuloză, hemiceluloză, substanţe pectice şi din substanţe încrustante (lignină).

NDF-ul este forma prescurtată pentru Neutral Detergent Fibre, prin care Se determină totalul fibrelor insolubile din furaje şi din alimente, după tratarea acestora cu un „detergent neutru”. NDF-ul are în compoziţie celuloză, hemiceluloză şi lignina din nutreţ.

ADF-ul este forma prescurtată pentru Acid Detergent Fibre, prin care se stabileşte totalul fibrelor insolubile din furaje şi din alimente, după tratarea acestora cu un „detergent acid”. ADF-ul este format din celuloză şi din lignina dintr-un nutreţ.

Operând cu aceste noi categorii, ADF-ul se referă mai mult la digestibilitatea raţiilor, iar NDF-ul la ingesta de substanţă uscată, respectiv la gradul de încărcare al rumenului.

ADL-ul este forma prescurtată pentru Acid Detergent Lignin, prin care se stabileşte conţinutul în lignină al furajelor şi al alimentelor.

Lignina reprezintă cel mai important constituent nezaharidic al membranelor celulare din ţesuturi, a cărei pondere creşte pe măsura înaintării în vegetaţie a plantelor, ajungând chiar până la 9-11%. Lignina este un complex de substanţe nedigestibile, ceea ce explică reducerea digestibilităţii furajelor, îndeosebi la cele grosiere, la care încrustarea celulozei cu lignină este maximă

 

Cunoaşterea conţinutului în celuloză brută al raţiilor, în condiţiile reducerii proporţiei de nutreţuri voluminoase şi creşterii celor concentrate, este foarte importantă în prezent. Lipsa celulozei influenţează procentul de grăsime al laptelui şi poate genera boli metabolice, precum sunt acidoza ruminală, afecţiunile podale, displazia abomasală (deplasarea cheagului), abcesele hepatice şi, în general, afectează starea de sănătate a animalelor. 

 

Proporţia CB în plantele furajere

Conţinutul în CB al furajelor variază foarte mult, valorile orientative în cazul diferitelor categorii fiind de: 1% la rădăcinoase; 5-8% la furajele verzi; la grăunţe: de la 2% pentru porumb până la 10-12% la ovăz; 5-10% la silozuri, 25-35% la fânuri şi cel mai mult la nutreţurile grosiere 35-42%.

Deoarece structura componentelor care însoţesc celuloza propriu-zisă, cea care formează CB, diferă mult de la un nutreţ la altul, având şi efecte nutritive diferite, nutriţioniştii au simţit nevoia să opereze si cu alte categorii celulozice. La noi în ţară, şi nu numai, recent, în tabelele de valoare nutritivă a furajelor au fost introduse coloane care stabilesc conţinutul celulozic exprimat în NDF, în ADF şi în ADL.

Cum menţinem starea de sănătate a animalelor si de  performanţă – prin  furajarea de sezon a taurinelor

 

 

Rentabilitatea solicită producţii medii la nivel de unitate de peste 25 litri lapte, adică peste 7600 litri într-o lactaţie normală (305 zile). Chiar şi necunoscând elemente de genetică şi calcule operaţionale din activitatea de ameliorare, oricine îşi poate da seama că, între potenţialul realizat la nivel de individ de 18.000 şi chiar 20.000 litri lapte (previzibil într-o unitate din judeţul Alba) şi cel menţionat anterior, diferenţa e mare şi deci, filozofic vorbind, „nu există atât bine cât loc ar avea”.

 

Realizarea condiţiilor de exprimare a potenţialului superior de producţie, după cum este binecunoscut, presupune în primul rând asigurarea unei diete (tip de furaj, raţie) cât mai nutritivă în relaţie cu necesităţile vitale şi de producţie, cu un consum voluntar cât mai ridicat şi, mai ales, uniform pe tot parcursul perioadei de lactaţie.

Orice disfuncţionalitate în lanţul alimentar, cu deosebire în cursul perioadei de lactaţie, influenţează negativ producţia, iar pierderea înregistrată este irecuperabilă. Unele disfuncţionalităţi, cauzate de un management defectuos, le putem numi accidentale şi, deci, posibil de evitat, în timp ce altele sunt legate de sezon şi, astfel, de neocolit.

Cele mai multe probleme legate de furajare apar la începutul primăverii şi continuă până în a doua parte a lunii mai, corespunzător momentului de după perioada de trecere la regimul de păşunat. Este perioada în care unii crescători sunt puşi la grea încercare. Unele sortimente din raţie se termină (fân, siloz, rădăcinoase, concentrate etc.), iar altele se diminuează, mai ales ca urmare a înlăturării din consum a celor depreciate în timpul păstrării.

Soluţia firească la care se apelează este de a schimba structura raţiilor furajere în funcţie de componentele existente şi de posibilităţile de aprovizionare din afara exploataţiei, cu scopul de a asigura continuitatea şi constanţa în furajare. Atenţie însă la dezechilibre şi la abateri faţă de norme (cantităţi şi sortimente), care pot genera uneori pierderi considerabile. Cât de mari? Nu se ştie. Nu sunt elaborate tehnologii pentru situaţii de criză, ci doar predicţii.

 

Ce soluţii stabilim pentru asigurarea unei diete  nutritive în relaţie cu necesităţile vitale şi de producţie, cu un consum   uniform pe tot parcursul perioadei de lactaţie

 

Cele mai frecvente scenarii la care apelează fermierii în astfel de situaţii sunt:
• creşterea cantităţii de concentrate peste limita satisfacerii cerinţelor energo-proteice, în cazul suplinirii fânului sau a furajelor suculente, de obicei parţiale, din structura raţiei;
• creşterea cantităţilor suculente, în principal, siloz în detrimental furajelor fibroase şi grosiere;
• creşterea cantităţilor de fân (aport ridicat de fibre), în situaţia crizei de siloz (suculente);
• un aport excesiv în furaje bogate în proteină (şrot de soia, floarea soarelui în asociaţie cu fânul de leguminoase), în idea contracarării efectului furajului însilozat, mai sărac în proteină.

Atenţie însă, în cazul primelor două scenarii, exagerările conduc de cele mai multe ori la acidoză. pH-ul din rumen scade şi se menţine la limita inferioară (5,5-5,6) faţă de plaja de oscilaţie 5-7, considerată normală. În primul scenariu, apar probleme datorită amidonului prezent în cereale, care este digerat la nivelul rumenului de bacterii care produc acizi graşi volatili, în principal acid lactic, şi care este de zece ori mai puternic decât orice acid produs în acest compartiment.

În consumul exagerat de siloz (peste norma maximă recomandată), fenomenul este asemănător, întrucât, în urma proceselor de fermentaţie din timpul însilozării, cantitatea de acid lactic ce se formează reprezintă 1,5-2% din masa totală de siloz (2/3 din totalul acizilor prezenţi într-un siloz de bună calitate). Cu toate că în rumen există anumite bacterii care utilizează acidul lactic, ele nu reuşesc suficient de repede să prevină acumularea acidului lactic în rumen, ceea ce conduce la scăderea ph-ului conţinutului ruminal.

Într-o asemenea situaţie, efectele simptomatice nu vor întârzia să apară: procent scăzut de grăsime din lapte, consum variabil de furaje, abcese hepatice, scăderea pH-ului la nivelul sângelui, ulceraţii la nivelul papilelor ruminale, fecale de consistenţă scăzută, scăderea producţiei de lapte.

În ceea ce priveşte ultimele două scenarii, datele furnizate de literatura de specialitate concordă cu observaţiile practice cu referire la raţiile furajere, şi anume:

– nivelul ridicat de fibre diminuează densitatea energetică, diminuând astfel ingesta (consumul) şi limitează producţia de lapte;

– nivelul prea scăzut de fibre (sub necesar), reduce producţia de grăsime din lapte, conduce la îngrăşare şi la incidente disfuncţionale digestive;

– în cazul proteinei, depăşirea cu peste 30% faţă de normă, conduce la scăderea fracţiilor cazeinice şi majorarea ureei din lapte, iar ingesta sub 20-25% faţă de cerinţe reduce conţinutul total în proteine şi fracţiunea cazeică din lapte, aceasta coagulându-se mai uşor la încălzire.

 

Înlăturarea efectelor  negative

Efectele negative înregistrate conform scenariilor prezentate, pot fi cu uşurinţă prevenite, însă, odată apărute, este nevoie de pricepere, experienţă şi mai ales de intervenţie rapidă şi competentă.

Ingesta consecutivă a unui tain de siloz urmat de furaj concentrate, conduce la o acţiune conjugată de scădere puternică a pH-ului ruminal, depăşind capacitatea de tamponare a salivei. Se recomandă ca între cele două tainuri să se interpună unul de fibroase (fân). Cu toate acestea, atunci când se recurge la schimbarea structurii raţiilor furajere, trebuie să se ţină cont şi de atenţionările prezentate, convinşi fiind că roadele nu vor întârzia să apară, în urma eforturilor depuse pentru echilibrarea dietei sub raport energo-proteic cu furaje suculente, de volum, concentrate sau de altă natură, în limitele consemnate în literatura de specialitate, trecute prin filtrul propriilor observaţii.

Dintre nutreţuri, care în practică se consideră a fi suculente, se impune limitarea consumului de borhoturi de la fabricile de bere, care, deşi au un efect pronunţat lactogen, utilizate peste 2-3 kg/100 kg corp, favorizează formarea chiştilor ovarieni. Sunt de mare ajutor paleativele, cum ar fi utilizarea, în caz de acidoză ruminală subacută, a bicarbonatului de sodiu pentru tamponare sau drojdii ruminale specifice, care îmbunătăţesc condiţiile anaerobe la nivelul rumenului, favorizând dezvoltarea bacteriilor şi protozoarelor responsabile cu procesele de degradare a substraturilor celulozice.

 

 

Cine acorda atentia cuvenita etapelor  hotărâtoare din viata unei vaci ,obtine  performanţa

 

 Fazale de capatii,sunt  considerate in ultimele două săptămâni- înainte de fătare şi primele două săptămâni de după acest moment.Acestea  sunt hotărâtoare pentru performanţa vacii, constituind perioada critică din viaţa ei.

 

În acest interval se hotărăşte nivelul producţiei de lapte pe care vaca o va realiza în lactaţia care urmează. Tot acum se conturează şi soarta animalului, privind starea de sănătate şi posibilitatea apariţiei bolilor de metabolism şi a retenţiei învelitorilor fetale.

De aceea, fermierul care doreşte vaci sănătoase şi înalt productive trebuie să acorde acestei perioade cea mai mare atenţie profesională.

În articolul din numărul trecut al revistei noastre am precizat măsurile care trebuie luate pentru vacile aflate în repaus mamar, cu precădere în cele două săptămâni dinaintea fătării. De această dată ne vom referi la primele două săptămâni de după acest moment.

 

Cum protejăm vacile după fătare?

  • Grupaţi vacile care au fătat în ultimele două săptămâni pentru a le putea supraveghea şi pentru a le trata în mod special.
  • Verificaţi zilnic temperatura fiecărei vaci, în primele 7-10 zile de la fătare. Dacă veţi constata că animalul are febră, atunci fiţi siguri că acesta suferă de o infecţie uterină care trebuie tratată urgent, de regulă, cu antibiotice. Solicitaţi veterinarului efectuarea unei antibiograme a scurgerilor uterine pentru a descoperi antibioticul la care sunt sensibili microbii care au provocat infecţia.
  • Nu interveniţi în interiorul uterului vacii cu mâinile nespălate, nedezinfectate şi fără mănuşă. Faceţi acest lucru numai atunci când operaţia respectivă este strict necesară.
  • Supravegheaţi, mai ales în timpul mulsului, pofta de mâncare a vacii, atitudinea ei faţă de mediul înconjurător, modificările asupra mersului, precum şi condiţia corporală (starea de întreţinere) a animalului. Supravegheaţi producţia de lapte pe care o dezvoltă, precum şi compoziţia laptelui în grăsime şi în proteine. Toate aceste amănunte ne arată starea normală sau anormală a organismului.

Producţia de lapte şi compoziţia laptelui în grăsime şi în proteine indică nu doar calitatea furajelor care compun raţia de hrană şi echilibrarea acesteia în principii nutritive, dar şi cantitatea de furaj ingerată de vacă în 24 de ore.

  • Dacă vaca nu are poftă de mâncare, încurajaţi-o să mănânce, oferindu-i, la intervale scurte, cantităţi mari de furaj apetisant. Trebuie să aveţi grijă ca animalul să nu piardă din starea de îngrăşare mai mult de un punct din scala de apreciere a condiţiei corporale, notată pe un interval cuprins între 1 şi 5 puncte.

Urmăriţi viteza de scădere a greutăţii corporale pe parcursul primelor trei săptămâni de la fătare, descoperiţi cauzele acesteia şi luaţi măsuri pentru oprirea ei.

 

Remedii pentru bolile metabolice

În această perioadă sunt posibile o serie de boli metabolice, pentru remedierea cărora trebuie luate măsuri urgente. Aşadar, urmăriţi semnele caracteristice unor afecţiuni precum febra de lactaţie, acidoza, cetoza sau încărcarea grasă a ficatului, apoi efectuaţi următoarele operaţiuni:

  • Administraţi intramuscular o doză de prostaglandină F2α pentru a urgenta normalizarea aparatului genital şi intrarea în călduri a vacii la termenul normal.
  • Dacă vaca are febră de lactaţie (hipocalcemie) şi nu se mai poate ridica de jos, administraţi intravenos 500 ml de gluconat de calciu. Reveniţi cu o doză de 250 ml după 12-24 ore, dacă starea se menţine. Administraţi-i pe gură un tub de calciu, special pentru vaci, pe care îl găsiţi la orice farmacie veterinară.
  • În cazul cetozei, administraţi dextroză intravenos şi vitaminele A+D+E cu antibiotic, mai ales dacă boala se manifestă cu febră. Adăugaţi, de asemenea, în mâncare propilen glicol, făină de lucernă, drojdie de bere, sare şi săruri de potasiu. Animalul trebuie să consume circa 20 litri de apă caldă, zilnic.
  • Pierderea poftei de mâncare se poate remedia prin administrarea pe cale orală a aproximativ 45 de litri de soluţie electrolitică care conţine energie, tratament practicat de fermierii americani, sau un preparat numit preparatul Dairy Derench, produs Altech, dar si alte produse asemanatoare.

 

 

Porumbei voiajori: Boala sacului de aer (Infectia cu Mycoplasma)

Principalii doi agenti infectiosi ce provoaca infectii respiratorii la porumbei sunt Chlamydia si Mycoplasma. Ambii pot ifecta orice parte a aparatului respirator, dar exista localizari tipice: Chlamydia ataca mai mult caile respiratorii superioare si sinusurile, in timp ce Mycoplasma afecteaza sacii de aer si traheea. Mycoplasma inflameaza sacii de aer, impiedicandu-le functionarea normala. Porumbeii sever afectati de acest microrganism au o stare evident proasta  si sunt reticiente la zbor. Toturi, la porumbeii ajunsi la varsta concursurile, boala poate avea o forma inselatoare, astfel incat sa nu fie nimic evident pentru crescator, la examinarea cu mana libera a pasarii. Semnele apar doar in timpul antrenamentelor, care in cazul moderate de infectie trebuie sa fie foarte dure, pentru ca sa fie vizibila o scadere a rezistentei la effort. In echipele afectate, doar odata cu prima cursa mai dura a sezonului sau o cursa de mare fond poate sa devina crescatorul suspicios in privinta existentei problemei. Din nefericire, pentru Mycoplasma, nu exista disponibila o analiza care sa se efectueze oe pasarea vie si care sa duca pa diagnosticarea bolii. Punerea diagnosticului presupunesacrificarea pasarii si examinarea la microscop a plamanilor si a sacilor de aer (aerieni) de catre un patolog aviar. Tipic pentru boala este numarul crescut de grupuri de leucocite (agragate limfoide) in caile respiratorii, care se formeaza ca raspuns la infectie.

Diagnostic

Mycoplasma este greu de detectat la porumbeii voiajori. Oricum, inregistrari tarzii, mai multe sosiri intarziate de cat de obicei si pierderi mai numeroase in zilele dificile pot sa trezeasca suspiciunea crescatorului. Boala este diagnosticata definitiv la autopsie, prin examinarea la microscop a tesuturilor de catre un patolog aviar. Simptomele aratate de porumbei, impreuna cu schimbarile petrecute in aspectul excrementelor (specifice stresului, precum nivele ridicate de E.coli si afta) sunt sugestive. O monstra din gusa poate releva nivelul ridicat de bacterii si prezenta celulelor inflamatorii numite heterofile. Sugestiv, de asemenea, este un raspuns bun la un tratament adecvat (cu Doxy-T).

Managementul in timpul competitiei

Daca problema este diagnostica in perioada de concursuri, se administreaza un tratament cu Doxy-T timp de 3-7 zile, urmat de altele de 2-3 zile in urmatoarele 1-3 saptamani, pana cand porumbeii si-au revenit. Aceasta medicatie tine boala sub control, in timp ce imunitatesa porumbeilor creste si forma revine treptat. Dupa tratament, este necesara o revenire gradata la antrenamente, constand din zbor in jurul crescatoriei si lansari scurte si apoi mai lungi, de-alungul mia multor saptamani, pe masura ce porumbeii se refac. Daca boala nu este diagnosticata la vreme, exista totusi pericolul deterioararii ireversibile a sacilor de aer si de aici compromiterea performantelor unui porumbel cu potential bun.

Andrei Bondar

Cum se ghideaza porumbeii in timpul zborului

Cercetătorii au descoperit un grup de 53 de celule în creierul porumbeilor, care răspund la direcţia şi la puterea câmpului magnetic al Pământului, relatează revista Science,

Până acum, a existat o dezbatere aprinsă în lumea ştiinţifică în legătură cu modul în care păsările navighează prin aer. Aceşti „neuroni GPS” nou descoperiţi arată cum este reprezentată informaţia magnetică în creierele păsărilor. Totuşi, rămâne neelucidată modalitatea prin care păsările percep câmpul magnetic.

Fiecare neuron are un răspuns caracteristic la câmpul magnetic, dând naştere la o citire de tip busolă, tridimensională, pe axa nord-sud, dar şi pe direcţiile sus-jos.

Astfel, pasărea este ajutată să determine direcţia, la fel ca o busolă, dar şi să îşi poată aproxima poziţia.

Fiecare celulă a arătat sensibilitate la puterea câmpului, cu punctul maxim la puterea câmpului magnetic natural al Pământului. La fel ca o busolă, neuronii au reacţii opuse la „polaritatea” câmpului magnetic – nordul şi sudul magnetic al câmpului.
Până acum există mai multe teorii despre cum apare navigaţia la păsări.
Un grup de teorii spune că există celule care conţin fragmente metalice minuscule, în nasul sau în ciocul păsării, sau în urechea internă. Ele au fost puse la îndoială recent, când s-a descoperit că celulele-busolă din ciocurile porumbeilor erau de fapt un tip de celulă limfatică.
O altă teorie spune că simţul magnetic apare la păsări cu ajutorul unor receptori din ochi. Când sunt expuşi la lumină, moleculele denumite criptocromi suferă modificări în compoziţia atomică, în funcţie de alinierea cu un câmp magnetic.
Noua descoperire pune la îndoială această teorie. Cercetătorii sunt bulversaţi acum, când două dintre cele mai plauzibile teorii despre acest mister sunt puse la îndoială.
Cercetătorii încearcă acum să stabilească dacă este cumva vorba despre mai multe mecanisme corelate – în ochi, cioc, sau urechi, pe care păsările le folosesc pentru a naviga.

Porumbei Voiajori – Imperecherea consangvina limitata

Daca crescatorul poseda porumbei valorosi si urmareste cresterea unei anumite rase, se poate ajunge la imperecheri consangvine frecvente. Urmarea: pierderea in greutate, lipsa dispozitiei de a cloci,infertilitate si dificultati de procreare. Numai mentinerea unor diverse linii sangvine poate pastra vigoarea speciei.

historie1.5-5461_magicolympicgrizzle

Ca ultim mijloc ramane uncrucisarea cu o pasare adecvata dintr-o rasa asemanatoare. Incrucisarea cu o pasare ce este complet straina de rasa respectiva poate avea efecte negative. Urmatoarea sarcina este ca vechile caracteristici pozitive  ale rasei sa fie perpetuate. Acest lucru se poate realiza numai printr-o stricta selectie a pasarilor  care vor fi imperecheate, accelerand astfel crearea unor exemplare mult mai bune.

Productia de carne de oaie

Ovine - Productia de carne de oaieCresterea la nivel mondial a productiei de carne de oaie este incetinita, conform celei mai recente evaluari facute de catre Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura a Natiunilor Unite. In prezent, populatia de ovine la nivel mondial se ridica la peste 1 miliard de capete, din care peste 19% se gasesc in Asia si Africa. Totusi cerintele fata de productia de carne de ovine este in continuare ridicata in Australia, Noua Zeelanda, Anglia, Argentina, tari cu traditie in producerea si consumul acestui produs.
In tari precum Anglia, Franta, SUA, Australia sau statele arabe, carnea de ovine este mai scumpa decat cea de pasare sau cea de bovina, datorita insusirilor gustative specifice si valorii nutritive superioare, ceea ce a dus la crearea unei traditii in preferinte. Din punct de vedere al preferintelor consumatorilor, tarile occidentale si cele transoceanice prefera carnea de tineret ingrasat, cele din sud-estul Europei – carnea de miel in lapte, iar majoritatea popoarelor orientale prefera carnea de ovine adulte ingrasate.

Principalele resurse biologice sunt reprezentate de mieii intarcati din toate rasele, surplusul de berbecuti disponibili pentru ingrasare si ovinele adulte reformate si reconditionate prin ingrasare timp de 35-40 de zile, in principal pe baza de concentrate. Carnea de miel crud de lapte provine de la miei de 45-55 de zile, in greutate vie de 12-14 kg din diferite rase. Carnea de miel de 100 de zile provine de la produsi in greutate de 20-25 kg, crescuti pe baza laptelui matern si a suplimentului de concentrate, iar carnea este calitativ mai buna si costul mai mic. Carnea de tineret ingrasat este cea mai solicitata, deoarece are o pondere mai mare de musculatura in carcasa si este de cea mai buna calitate. Ea provine de la berbecuti ingrasati in sistem industrial si sacrificati la 35-40 kg la varsta de 5-6 luni. Carnea de ovine adulte, provine de la animale in varsta, reformate si apoi ingrasate pe pasune si cu finisare de 30-40 de zile, in sistem industrial – la adapost, cu fan si concentrate. In aceasta categorie intra carnea ovinelor de 1-5 ani ingrasate in sistem industrial solicitate la export in tarile orientale.

Caracteristicile principale ale carnii de ovine se refera la culoare (rosu deschis la mieii cruzi; rosu-inchis la oile adulte), grasime (seul) ce imprima carnii suculenta si un gust bun, fibrilaj (grauntele muscular) – strans legat de consistenta, suculenta, fragezime, gust si miros.

In general ovinele de carne se caracterizeaza prin: cap scurt, larg; gat scurt si gros; torace descins-coborat, larg si convex; spinare si sale drepte si largi; crupa orizontala, lunga si larga; fesa descinsa, bombata; pieptul larg, descins; abdomenul usor bombat.

Rase de oi pentru lana 

 

Rase de ovine pentru productia de lanaRasele importate de oi pentru lana se pot clasifica in trei grupe: rase specializate de lana, rase mixte de lana-carne si rase de carne-lana, rase de lapte. Aceste rase se deosebesc intre ele atat in ceea ce priveste greutatea corporala, cat si insusirile lanii (cantitatea, finetea si lungimea).

La noi in tara, rasele autohtone de ovine cu productie buna de lana sunt Merinos de Palas si Tigaie. Mai multe infromatii despre rasele romanesti de ovine puteti afla aici.

 

Rasele cu lana fina

Rasa Merinos australian provine din merinosul spaniol. Un rol deosebit l-a avut selectia, precum si influenta conditiilor favorabile oilor cu lana existente in Australia. Prezinta conformatia caracteristica raselor cu lana fina, iar, in ceea ce priveste dezvoltarea corporala,exista trei tipuri: tipul fin cu o greutate de 38-40 kg la oi si 40-55 kg la berbeci, tipul mediu cu greutate de 48-50kg la oi si 55-60kg la berbeci si tipul robust cu greutatea de 55-60kg la oi si 65-80kg la berbeci. Conformatia corporala a acestei rase prezinta tendinta evidenta spre brevimorfism.

Oile din aceasta rasa sunt animale rustice, formate pentru pasune, rezistente la drumuri lungi, iar rasa produce lana fina, de calitate superioara, uniforma, lucioasa, la tipul fin 22-24 microni si la cel mediu de 23-26 microni.

Rasa Merinos sovietic s-a format prin incrucisarea oilor cu lana fina Mazaev cu Merinos Rambouillet si cu Merinos de Ascania. Conformatia corporala este caracteristica raselor cu lana fina, prezentand salba si cravate. Trunchiul este scurt, slab dezvoltat in largime, iar greutatea vie este de 40-50 kg la oi si 60-70 kg la berbeci. Productia de lana este 5-7kg la oi si de 10-12kg la berbeci. Finetea lanii este de 22-23 microni, lungimea 7-8 cm, avand un randament de 33-35%. Este o rasa tardiva si prezinta insusiri necorespunzatoare pentru productia de carne. S-a folosit pentru ameliorarea Merinosului transilvanean.

Rasa Merinos de Groznensk s-a format in fosta U.R.S.S. prin incrucisarea de absorbtie a Merinosului Mazaev cu Merinos australian. Prezinta conformatia caracteristica tipului cu lana fina, apropiata mult de Merinosul australian, greutatea corporala fiind de 45-50kg la oi si 65-80kg la berbeci. Productia de lana este de 6-8kg la oi si de 10-15 kg la berbeci. Precocitatea este moderata si poseda aptitudini slabe pentru carne. S-a folosit la incrucisari de infuzie, atat la Merinosul de Palas, cat si la cel transilvanean.

 

Rasele de lana-carne

Dintre rasele apartinand tipului morfoproductiv de lana-carne, s-au importat rase precum Merinosul de Stavropol si Merinosul Cucazian.

Rasa Merinos de Stavropol s-a format in Rusia, din incrucisarea Merinosului Novocaucazian cu Merinos australian. Prezinta insusiri caracteristice oilor de lana-carne: cap scurt, profil usor convex, coarne puternice la berbeci, oile fara coarne, gatul scurt, cu salba sau una-doua cravate. Trunchiul este lung, larg si adanc, membrele sunt scurte, iar jigourile dezvoltate. Greutatea este de 47-60kg la oi si de 80-100 kg la berbeci. Productia de lana este de 6-7kg la oi si 10-12 kg la berbeci, lungimea lanii este de 8-9cm, iar finetea acesteia este 22-24 microni. Rasa are o prolificitate de 120-130% si aptitudini bune pentru ingrasare. S-a folosit la ameliorarea Merinosului de Palas, iar in prezent se foloseste la incrucisari de infuzie cu Merionosul transilvanean.

Rasa Merinos caucazian s-a format in regiunea Stavropol din Merinosul Novocaucazian si cel de Ascania. Nuclee importante de Merinos caucazian si de Stavropol sunt crescute in rasa pura, iar berbecutii obtinuti sunt difuzati in fermele de productie.

Rasa Ile de France s-a format in Franta, din incrucisarea oilor Merinos cu berbecii Leicester. Are o conformatie caracteristica raselor de carne: nu prezinta coarne, greutatea oilor 60-70 kg, iar a berbecilor 90-100 Kg. Productia de lana este de 4-5 kg la oi si 7-9 kg la berbeci, cu finetea de 25-28 microni. Produc carne de calitate superioara si au o prolificitate de 134-148%. Se folosesc la incrucisari industriale.

 

Rasele de carne

Principalele rase specializate pentru carne s-au format in Anglia, cele mai cunoscute fiind Lincoln, Romney Marsh si Leicester.

Rasa Lincoln s-a format in comitatul Lincoln, din incrucisarea oilor locale cu rasa Laicester. Este o rasa cu greutate vie mare, oile cantarind 80-80kg, iar berbecii aproximativ 140kg, avand conformatia caracteristica tipului de carne. Productia de lana se ridica la 6-7 Kg la oi si circa 10 kg la berbeci, lana fiind lunga de 30-40cm, cu finetea de 37-45 microni, matasoasa si lucioasa. Productia de carne este buna, mieii ajung la varsta de 1 an sa aibe 90 kg. S-a folosit aceasta rasa foarte mult in Australia si Noua Zeelanda. La noi in tara s-a importat pentru incrucisari cu rasa tigaie si alte rase, pentru imbunatatirea productiei de lana.

Rasa Romney este una dintre cele mai apreciate rase de care, atat in Anglia cat si in alte tari. S-a format in sudul Angliei, din incrucisarea rasei Leicester cu rasa Lincoln. Greutatea oilor adulte este de 60-70kg, iar a berbecilor de 110-120kg. Productia de lana este 4-5 kg la femele si 6-7 kg la masculi.

 

Rasele de lapte

Rasa Friza s-a format in Germania, la perfectionarea ei contribuind conditiile deosebite de hranire si crestere in grupe mici de 10-15capete. Se caracterizeaza prin tip morfologic delicomorf, capul si membrele lungi si ugerul foarte bine dezvoltat. Greutatea oilor este de 50-60kg, iar a beberbecilor de 70-80kg. Productia de lapte in tara de origine se situeaza, in medie, la 400kg pe an. Este prolifica si fata in medie doi miei. Lana are o extindere redusa, capul acoperit numai cu jar (lana ajunge numai pana la ceafa), abdomenul si coada neacoperite cu lana, pe membre lana este extinsa pana deasupra genunchilor. Cantitatea de lana este mica, de 2 kg la oi si 3kg la berbeci, lungimea firului fiind de 10-12 cm, cu o finete de 38-40 microni.

Rasa Awassi s-a importat din Israel, fiind o rasa de lapte, cu coada groasa. Prezinta un format corporal trapezoidal, cap alungit, urechi lungi si aplecate, iar jarul este cafeniu. Greutatea corporala este de 60-70 kg la oi si la berbeci 100 kg. Oile au ugerul bine dezvoltat, dar lana produsa este de calitate inferioara. Productia de lapte este de 280kg cu 6% grasime. S-a importat la noi pentru ameliorarea productiei de lapte la rasa turcana.

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.