Ce sisteme de tăiere moderne avem la piersic; Căderea florilor la legume; Făinarea la cultura de castraveţi; Inducerea măririi fructelor şi coacerea la tomate; Mana tomatelor, Phytophthora infestans etc  Declarație în America: “Satana îți vrea copiii!” …Potopul universal: este sau nu adevărat ?- Potopul lui Noe versus potopul din planeta Marte… Au inceput sa apara -Semnele venirii Domnului Isus din Biblie au apărut… Explicatia Cartii: Apocalipsa… Acces total la cartile lui Daniel Branzei… FII APROAPE DE CEI ÎNDURERAȚI, CA DOMNUL ISUS! pastor Ion Damian… DOMNUL ISUS ESTE APROAPE DE CEI ÎNDURERAȚI! Îmbracă platoșa neprihănirii… Daniel-  CĂRȚILE BIBLEI… Noi credem că…Cap. XIII – Conflict cu consecințele păcatului – moartea copilului Bat-Șebei… Consideratii practice despre imbracamintea crestina… Semnele venirii lui Isus Apocalipsa dupa…bancherii nesatui- Creditul este afacerea si nu ajutorul bancii-Banca nu împrumută! Banca face o afacere …Bancile, hypermarketurile si globalizarea… Despre creditul tau restant si mafia sistemului bancar…  Fii risipitori si ratacitori ai Poporului Roman fenteaza cu spor …Patriarhul Daniel a cerut la rectificare 220 de milioane de lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului… MODERNA cu METAL. Japonia confirmă oficial marile „teorii ale conspirației” despre vaccin: compuși magnetici în serul experimental aruncat la coș de Tokio… Apocalipsa sau…Totalitarismul în cinci puncte. Distrugerea civilizației (I) MODERNA cu METAL. ..Imaginile dezastrului lăsat în urmă de incendii. Greenville, orașul verde de altădată, pare acum locul unei explozii nucleare-   este un oraș fantomă…PCR nu a murit, PCR s-a transformat (DE CEEE?!) Președinții a trei state în care vaccinarea a fost refuzată au murit… SUTE de personalități semnează o Scrisoare deschisă către clasa politică: „GATA cu regimul stărilor de excepție! De un an jumate suntem sub TERORISM medical”… Studiu biblic -Apocalipsa – Lumina din miezul nopții … Numeri 21;9. Moise a făcut un şarpe de aramă… Ioan 18;36. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“,…

Caderea florilor la legume

Boala petelor de bronz

 

 

Semnele venirii lui Isus

 

Necreştinii nu cred că trăim în zilele de pe urmă ale istoriei pământului.

Este scris în Biblie: 2Petru 3:3-4. “Mai întâi, aşi dori să vă reamintesc că în zilele din urmă vor veni oameni batjocoritori care vor săvârşi toate relele imaginabile şi vor lua adevărul în râs. Cam aşa sună argumentele lor: “Adică, Isus a promis că Se va întoarce, nu? Bun, dar atunci unde este? N-o să mai vină niciodată, asta e! De când e lumea, toate au rămas întocmai cum erau din prima zi a creaţiei”(NT pe înţelesul tuturor).

Apariţia lui Antihrist este un semn al sfârşitului.

Este scris în Biblie: 1Ioan 2: 28. “Copilaşilor, a sosit ceasul de pe urmă al acestei lumi. Aţi auzit de Anticrist care urmează să vină – despre acela care se împotriveşte lui Cristos. Ei bine, deja şi-au făcut apariţia multe persoane de genul acesta. Faptul ne întăreşte şi mai mult convingerea că sfârşitul lumii este aproape”(NT pe întelesul tuturor).

Ne-a spus oare Isus când va veni sfârşitul?

Este scris în Biblie: Matei 24:14. “Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.”

Oameni, care pretind a fi Isus, vor încerca să înşele pe mulţi în zilele din urmă.

Este scris în Biblie: Matei 24:23-24. “Atunci dacă vă va spune cineva: “Iată, Hristosul este aici, sau acolo”, să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”

Vor exista semne în soare, lună şi stele.

Este scris în Biblie: Matei 24: 29-30. “Îndată după acele zile de necaz, “soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.”

Ce condiţii morale vor caracteriza societatea în zilele din urmă?

Este scris în Biblie: 2Timotei 3:1-5. “Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.”

O creştere în cunoştinţă şi calătorii este un semn al zilelor din urmă.

Este scris în Biblie: Daniel 12: 4. “Dar, Daniele, ţine în taină această profeţie; sigileaz-o ca să nu fie înţeleasă până la vremile din urmă, când călătoriile şi educaţia vor creşte enorm”(Traducerea engleză TLB).

Ce alte semne ale zilelor din urmă mai menţionează Biblia?

Este scris în Biblie: Luca 21: 25-26. “Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.”

Convorbirile de pace şi siguranţă sunt un semn al zilelor de pe urmă.

Este scris în Biblie: 1Tesaloniceni 5:2-3. “Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: “Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.”

Ce trebuie să facem când vedem că toate acestea se întâmplă?

Este scris în Biblie: Matei 24:42-44. “Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”

 

Ce se va întâmpla la sfârşitul lumii?

 

Întrebare: „Aş vrea să aflu mai multe despre sfârşitul lumii, cum ar fi acele lucruri care au legătură cu răpirea.”

Răspunsul nostru:  Mulţumim pentru întrebare. În Biblie, acesta este un subiect foarte important. Multe dintre cărţile profetice ale Vechiului Testament vorbesc despre acest lucru (de la Isaia la Maleahi). În Noul Testament, cele mai importante pasaje care tratează acest subiect sunt: Matei 24:4-44, Marcu 13:5-33, Luca 17:20-37, Luca 21:8-36, 1 Tesaloniceni 4:14-5:3, 2 Tesaloniceni 1:6-2:12, 2 Petru 3:3-12 şi Apocalipsa.

Un rezumat al cuvintelor rostite de Iisus în Matei 24 arată că sfârşitul lumii va include următoarele aspecte:

Războaie şi veşti de războaie
O naţiune se va ridica împotriva altei naţiuni şi o împărăţie împotriva altei împărăţii
Foamete şi cutremure
Profeţi falşi, care vin în Numele lui Iisus
Mulţi oameni vor fi înşelaţi de profeţii falşi
Profeţii falşi vor face semne şi minuni
Adevăraţii creştini vor fi persecutaţi
Dragostea oamenilor pentru Dumnezeu va descreşte
Evanghelia va fi predicată în întreaga lume
„Urâciunea pustiirii” (un lider mondial, care se va da drept Dumnezeu)
Mari nenorociri
Modificări ale soarelui, lunii, stelelor
Adevăraţii urmaşi ai lui Iisus vor fi adunaţi în jurul Lui
Întoarcerea lui Iisus
Iisus îi judecă pe oameni pe pământ
Câteva texte de bază, care vorbesc despre „răpire”, acel eveniment când adevăraţii urmaşi ai lui Cristos vor fi ridicaţi pentru a se întâlni cu El în văzduh, sunt: Matei 24:31, Marcu 13:27, 1 Corinteni 15:51-52, 1 Tesaloniceni 4:16-17 şi 2 Tesaloniceni 2:1-4.

De asemenea, ar trebui să vorbim şi despre felul în care vor arăta zilele din urmă. Iată ce ni se spune:

„Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, mândri, defăimători, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, vorbitori de rău, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1-4).

Sfărşitul lumii atârnă de întorcerea lui Iisus Cristos şi de judecata Sa asupra oamenilor. De aceea, a-L cunoaşte pe El este cel mai important lucru pe care trebuie să-l înţelegem despre sfârşitul lumii. Dacă vrei să afli mai multe despre acest lucru, citeşte articolul Cunoaşterea personală a lui Dumnezeu sau începe-ţi investigaţia prin a citi cartea „Ioan” din Biblie.

 

Consideratii practice despre imbracamintea crestina

 

https://www.resursepentrucrestini.ro/text/studii/controverse/consideratii-practice-despre-imbracamintea-crestina

CAPITOLUL VIII
CONSIDERATII PRACTICE DESPRE IMBRACAMINTEA CRESTINA

CONSIDERATII PRACTICE DESPRE IMBRACAMINTEA CRESTINA

Imbracamintea este o chestiune sensibila. Putine lucruri sunt asa de personale ca modul de alimentatie uneori nesanatos si modul de imbracare. Ambele arata cine suntem. Nu exista probleme care sa prezinte o rezistenta mai mare, pentru ca ele sunt obisnuintele personale care stapanesc viata noastra zilnica.
Nu trebuie neaparat sa ne simtim bine cu ceea ce mancam sau imbracam, totusi ne aparam foarte mult obisnuintele. Remarcile critice despre dieta sau imbracaminte noi le percepem ca tintind exact la miezul a ceea ce suntem deoarece nu ne putem separa pe noi insine de exteriorul nostru. Exista un exemplu clasic din filozofia personalitatii holistice: trupul, mintea si sufletul sunt una. Trupul exprima sufletul, iar sufletul exprima trupul. Nu este aici nici o dihotomie. Sensibilitatea hainelor a aparut in momentul cand hainele de lumina au disparut si noi am inceput sa ne coasem haine de frunze.

Obiectivul capitolului. Scopul acestui eseu este dublu. Mai intai as vrea sa gasim o filozofie crestina a hainelor si podoabelor. In al doilea rand as propune cateva principii practice referitoare la imbracaminte. In multe puncte, acest eseu aplica in mod practic ceea ce am studiat in capitolele anterioare.

I.O filozofie crestina a hainelor.

A te imbraca pentru a placea altora. Imbracamintea este o problema strict personala? Felul cum ma imbrac ma priveste doar pe mine? Fara indoiala ca nu! Desi este adevarat ca hainele sunt o problema personala, nu este nici o indoiala ca ne imbracam pentru altii mai mult decat pentru noi insine. De ce isi pune tocuri inalte, o femeie de statura joasa? Probabil nu pentru confortul personal, ci pentru a castiga o anumita perspectiva in ochii altora. Daca cineva a inteles ca o anumita persoana iubeste albastrul, un pulover scamos, albastru, va fi alegerea pentru ocazia cand vor fi impreuna. Unele servicii pretind angajatilor sa poarte uniforme, chiar daca acestora nu le place stilul, culoarea sau gradul de confort. Intelegem astfel ca hainele nu sunt doar preferinte personale. Noi ne imbracam pentru a placea altora.

A te imbraca pentru a placea Domnului. Crestinii se imbraca nu numai pentru a placea altora, ci unei Persoane deosebite. Deoarece noi L-am ales pe Isus ca Domn (Col.2,6), noi avem drept scop sa-I placem lui Dumnezeu in orice aspect al vietii, chiar si in imbracaminte. Unii spun: „La Dumnezeu nu conteaza cum arat. El ma iubeste pe mine, nu hainele mele!” Bineinteles ca Dumnezeu iubeste pe om, indiferent cat de sarac este imbracat sau cat de neimbracat este. Iubirea lui Dumnezeu nu este dependenta de felul cum ne imbracam, sau chiar cine suntem! Nu-L putem face pe Dumnezeu sa ne iubeasca mai mult, prin ceea ce purtam.
Noi venim la El „asa cum suntem”, dar nu vom continua sa ramane la fel! Deoarece Il iubim pe Dumnezeu, vom dori sa-I fim placuti in orice mod posibil. Noi ne predam Lui neconditionat pentru ca El sa lucreze o transformare in noi. Aceasta implica schimbari radicale. Noi nu facem nimic pentru a fi acceptati, ci pentru ca am fost acceptati. Deoarece Il iubim pe Dumnezeu asa de mult, noi dorim sa-I fim placuti in tot ce facem, chiar si prin infatisarea exterioara.

A invata sa fim placuti Domnului. Noi descoperim ce vrea Dumnezeu de la noi, prin studierea Cuvantului Sau si prin supunerea noastra vointei sale descoperite. Aceasta nu este o lucrare dureroasa. De fapt, pentru ca am oferit inima lui Isus, El ne-o intoarce schimbata cu totul. (Ezec. 11,19.20; 36,26.27).
Lucrurile pe care le-am iubit le gasim acum nepotrivite. Inima cea noua adora sa faca exact ceea ce Lui Ii place. Simturile noastre s-au schimbat, firea noastra s-a modificat (Ps.40,8). Daca El imi cere in mod deosebit sa fac ceva, acum eu vreau sa fac exact ceea ce este placerea Lui. Nu de teama sau prin forta, ci pentru ca in mod real eu prefer acest lucru. In fine, ceea ce doresc sa fac este exact vointa Lui. „Daca consimtim, El se va identifica pe Sine cu gandurile si scopurile noastre, astfel ca va impleti inima si mintea noastra cu vointa Lui incat supunandu-ne Lui implinim chiar dorintele noastre. Vointa noastra, innobilata si sfintita isi va gasi cea mai inalta placere in serviciul Sau”.
Acesta este miracolul unei inimi noi, esenta Noului Legamant. Ceea ce este uimitor este ca sunt invrednicit sa fac exact ceea ce imi cere El. Nimic nu este prea greu la Dumnezeu!
Daca inima nu a fost schimbata, dorintele Lui sunt greu de indeplinit. Ajungem sa ne razboim cu noi insine (ceea ce preferam) pentru a fi placuti Lui. Aceasta, bineinteles, este legalism. Deci este vorba aici de un test. Gasesti ceva in Scriptura care este o mare neplacere pentru tine? Daca da, probabil ca ai nevoie sa te intorci si sa te intrebi: Mi-am predat eu inima cu adevarat lui Isus? Este El Domnul vietii mele? „Nu este nevoie sa-ti spun ce sa nu porti, deoarece daca dragostea pentru acele lucruri desarte este in inima ta, atunci vei lepada acele lucruri, dar va fi ca si cum ai taia frunzele unui pom. Inclinatiile naturale ale inimii vor castiga din nou. Tu trebuie sa ai o constiinta proprie”.

Acesta este motivul pentru care hainele si podoabele, precum si alte lucruri, pot deveni un indicator despre ceea ce se intampla in realitate in interior. Nesupunerea chiar in unele lucruri mici poate fi simptomul unei inimi impartite si care are nevoie de cercetare sincera. Imbracamintea poate influenta evlavia noastra intr-un mod subtil dar sigur. Este cel mai bine sa ascultam imediat atunci cand Duhul Sfant ne sopteste un anumit lucru.

Oamenii ne judeca dupa infatisarea exterioara. Chemarea noastra de crestini nu este de a judeca pe altii dupa infatisarea exterioara, dar noi avem obligatia de a descoperi pe Hristos altora prin infatisarea exterioara. Acesta este paradoxul stilului de viata crestin. Noi nu indraznim sa judecam pe altii dupa infatisarea exterioara, dar noi nu indraznim sa fim o piatra de poticnire altora prin infatisarea exterioara. Desii ceilalti nu ne pot citi inima, ei pot citi hainele, stilul de viata, infatisarea. Felul cum aratam este un puternic martor pentru Hristos. Daca spunem ca suntem crestini, atunci oamenii au dreptul sa vada modestia si simplitatea vietii lui Hristos reflectate in fiecare aspect al vietii, inclusiv imbracamintea. Nu ne putem permite sa prezentam o imagine confuza.
In concluzie, nu avem dreptul sa judecam pe altii dupa infatisarea exterioara, dar altii au dreptul sa se astepte sa vada idealurile lui Hristos reflectate in comportament si infatisarea exterioara. Poate ca nu ne place, dar acesta este adevarul.

Nevoia de standarde pentru imbracaminte.

Avem nevoie de standarde pentru haine si podoabe sau aceasta chestiune poate fi lasata la constiinta fiecaruia?

Respectul pentru standardele biblice privind hainele si ornamentele este un imperativ pentru a pastra identitatea si unitatea Bisericii. „Problema hainelor poate fi in mod strict rezolvata urmand indeaproape regula biblica. Moda este zeita ce guverneaza lumea, si uneori ea se infiltreaza si in Biserica. Biserica trebuie sa-si faca din Cuvantul lui Dumnezeu standardul ei, si parintii trebuie sa gandeasca inteligent cu privire la acest subiect”.

De multe ori, companiile au adoptat o anumita uniforma deoarece au inteles ca imaginea lor este reflectata de infatisarea exterioara a functionarilor lor. Ei stiu ca oamenii actioneaza dupa cum sunt imbracati iar reputatia companiei nu este data doar de calitatea produselor ci si de reprezentantii ei. Corporatiile mentin un anumit standard pentru functionarii lor. Nu standardele fac din cineva un functionar, dar cine doreste sa fie, trebuie sa consimta la acele standarde.
Tot la fel, noi avem nevoie sa sustinem in Biserica standardele biblice privitor la haine, daca vrem sa reflectam imaginea Maestrului nostru. Dar aici avem o problema. Preocuparea pentru infatisarea exterioara fara o motivatie corecta ne poate duce in capcana legalismului. Deci, cum sa ne purtam noi ca crestini in aceasta problema sensibila? Poate Biserica sa stabileasca in detaliu ce sa poarte membrii Bisericii acasa, la munca, la joaca, sau la Biserica? O astfel de atitudine au avut-o fariseii iar rezultatul a fost o religie confuza si fara iubire. Sa luam in considerare trei alternative.

1.Putem sa educam. Multi crestini nu stiu decat foarte putin despre invataturile Bibliei cu privire la cum sa traim, inclusiv cum sa ne imbracam, pentru Hristos. Unul din motive este tendinta de astazi de a face din crestinism un crez, mai mult decat o viata practica. E mai usor pentru un pastor sa predice despre iubirea lui Hristos decat despre cerintele Sale in viata ascultatorilor.
Acesta este chiar scopul cartii de fata, si anume sa ajute pe crestini sa inteleaga cum sa reflecte pe Hristos in infatisarea exterioara. Ocazional, cand pastorii se ating de aceste subiecte, cum ar fi standardele biblice despre haine si podoabe, ei educa, nu condamna. Sunt bineveniti! Nu trebuie sa eliminam predicile educative. Sa dam pastorilor libertatea sa ne instruiasca de felul cum sa urmam pe Isus in aspectele practice ale vietii crestine cum ar fi: hainele, dieta, ispravnicia, sanatatea, distractiile, binefacerea si viata devotionala.

2.Trebuie sa cerem o inima noua. Nu ajunge educatia. Uneori oamenii vor accepta cu mintea, dar nu si cu fapta, validitatea principiilor biblice referitoare la haine si podoabe. Cu mintea ei spun: „Ceea ce spune Biblia despre aceste lucruri este foarte adevarat!”, dar cu inima spun: „Nu sunt pregatit in acest moment ca sa dau jos bijuteriile sau hainele mele scumpe”.
Solutia este sa fim dispusi ca Dumnezeu sa ne dea o inima noua, zilnic, si in fiecare ceas, pentru a deveni nerabdatori sa-I implinim voia. „Si Eu le voi da o inima noua ca sa Ma cunoasca, ca Eu sunt Domnul; si ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor: pentru ca sa se intoarca la Mine cu toata inima lor!” (Ier 24,7).
Trebuie sa ne rugam pentru innoirea launtrica, pentru ca sa putem trai cu orice Cuvant care iese din gura lui Dumnezeu. Pana nu vom ajunge sa experimentam aceasta innoire launtrica, nu vom putea fi niste martori eficienti pentru Hristos. Oamenii urasc ipocrizia dar apreciaza reflectarea unei imagini reale a lui Hristos in viata noastra.

3.Putem sa iubim pe crestinii „imaturi” (slabi). Nu oricine poate sa vada lucrurile cum le vedem noi. Unii oameni nu vor vedea nimic rau in purtarea de cercei, bratari, coliere, inele, sau fuste scurte. Ei gandesc ca crestinismul este mai mult decat haine sau bijuterii. Cum sa ne purtam cu acesti oameni? Raspunsul e simplu. Noi ii iubim, deoarece avem inima lui Isus. Adesea Isus nu era de acord cu poporul Sau, dar El a varsat lacrimi cand a privit la Ierusalim. Ne putem ruga pentru a deveni o prelungire a inimii Sale iubitoare, chiar si pentru cei care nu traiesc dupa idealul lui Hristos pentru viata lor.

II. Zece principii pentru hainele si podoabele crestinului

In realitate Isus are ceva de spus pentru modul cum ne imbracam sau impodobim corpurile noastre. Capitolele anterioare ne-au aratat ca Biblia in mod repetat ne-a chemat prin precepte si exemple sa ne imbracam modest si decent, fara bijuterii stralucitoare sau haine scumpe. De la invataturile Bibliei, putem construi o imagine despre cum putem fi placuti lui Isus, chiar in detaliile infatisarii exterioare. Din aceasta imagine desprindem zece principii practice.

PRINCIPIUL 1. Ratiunea de a se imbraca a unui crestin nu este de a placea siesi sau altora ci pentru a proslavi pe Dumnezeu. Oamenii se imbraca pentru diverse scopuri, chiar daca nu sunt pe deplin constienti de acestea. Unii se imbraca pentru sine. Acest motiv indoielnic este fundamental pentru actiunile zilnice. Unii se imbraca si se impodobesc pentru ca vor sa fie admirati ca persoane deosebite. Altii tanjesc dupa admiratie pentru a-si intari increderea in sine. Pentru a dobandi admiratia, unii vor merge la extrem, prin purtarea de lucruri iesite din comun.
Cineva poate purta o bluza draguta pentru a fi observat, altul poate lasa o camasa descheiata peste pantaloni pentru a auzi un fluierat in apropiere. Toate acestea conduc la acelasi scop. Ego-ul vrea sa fie admirat sau cel putin observat. Dar Pavel avertizeaza: „Daca ati fost inviati cu Hristos… sa umblati dupa lucrurile de sus, nu dupa cele de pe pamant… De aceea omorati madularele voastre care sunt pe pamant: curvia, necuratia, patima, pofta rea si lacomia care este o inchinare la idoli” (Col.3,1.2.5).
Unii se imbraca pentru a placea altora. Presiunea sociala nu este regasita doar la copii sau tineri. Adultii de toate categoriile o resimt. Moda este o stapana cruda. Daca e vorba de marimea unui colier, de latimea unei cravate, de lungimea unei fuste, etc., presiunea exista si noi ne supunem ei intr-o masura mai mica sau mai mare.
Un crestin se imbraca pentru slava lui Dumnezeu. Crestinii sunt preocupati de haine deoarece acestea sunt cadrul caracterului lor, si exprima o frumoasa imagine despre Hristos. Scopul crestinului este „sa faca totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor 10,31).
Noi suntem „epistole vii” care pot fi cunoscute si citite de toti (2 Cor. 3,2.3). Daca infatisarea exterioara nu se potriveste cu situatia interioara a sufletului, atunci dam nastere la confuzie. Sa ne ferim de a deveni o scuza pentru cineva, ca sa-si pastreze razvratirea contra lui Dumnezeu. (Mat 18,6; Rom 14,13-15; 1 Cor. 10, 33). Poti sa spui ca ai o inima curata si ca iubesti pe Isus, dar daca te imbraci foarte sugestiv cu o camasa decoltata si fusta scurta, poti fi sigur ca cei care se uita la tine, nu se vor gandi la Isus…
La cealalta extrema, chiar un pastor bine imbracat poate crea confuzie daca hainele lui scumpe sunt totdeauna la ultima moda, si schimbate in fiecare saptamana. Unii din ascultatori vor observa mai mult hainele decat mesajul predicat. E nevoie sa ne ferim de afisarea egoismului in orice forma ar fi.
Daca nu este nimic egoist in infatisarea exterioara a unui crestin, atunci si cei ce privesc vor crede ca exista ceva mai de pret in viata decat ceea ce vad ochii.

PRINCIPIUL 2. Un crestin trebuie sa actioneze si sa se imbrace modest, acoperind suficient corpul pentru a evita stanjenirea sau ispitirea altora. (1 Tim 2,9). Dumnezeu a creat o haina de lumina pentru Adam si Eva, pe care au pierdut-o in momentul pacatuirii. Impreuna cu frigul si intunericul au venit recunoasterea goliciunii si ei au simtit imediat nevoia de a se acoperi (Gen 3,7). Nuditatea a devenit in Scriptura un simbol al goliciunii interioare, a pacatului, a apostaziei, a incercarii de a se automantui (Ex. 32,25; Deut 28,48; 2 Cron 28,19; Iov 1,21; Isa 2,2-4; Osea 2,3; Mat 25,36; Apoc 3,17.18). Scriptura nu vorbeste pozitiv despre nuditate.
Dumnezeu a facut primele haine, desi hainele de frunze erau disponibile, si astfel hainele au devenit un simbol al dorintei lui Dumnezeu de a acoperi goliciunile si saraciile noastre cu El Insusi (Rut 3,9; Ezec 16,8; Mat 22,11.12; Apoc 3,18).
Instructiuni clare sunt date in multe locuri, pentru acoperirea trupului, ca sa nu se vada goliciunea (Ex. 20,26; 28,42). Totusi expunerea trupului a devenit caracteristica modei de astazi. Producatorii de moda incearca sa arate trupurile intr-o infinita varietate de moduri. Chiar cand imbracamintea acopera complet trupul, ea poate fi lipsita de modestie prin faptul ca are un slit considerabil.
Carui fapt se datoreaza hartuirea sexuala? Se datoreaza persoanei care hartuieste sau celei care poarta haine ispititoare? Adesea femeile sunt nestiutoare cu totul cu privire la efectul pe care il au hainele lor asupra barbatilor. Fustele scurte atrag atentia la picioare, sliturile la fuste sau la bluze sunt foarte atragatoare pentru jocul „de-a-v-ati-ascunselea”. Decolteurile lasa prea putin loc imaginatiei. Probabil ca putini barbati crestini pot rezista gandurilor pofticioase, iar cei din lume nici nu incearca.
Cineva a spus odata ca nu poate sa inteleaga „de ce o femeie poate spune ca se simte mai mult decat o femeie cand poarta o fusta scurta, si nu se asteapta si de la mine sa ma simt mai mult decat un barbat. Eu cred ca femeile au dreptul sa poarte ce vor si oricand vor, dar ajutati-ma sa inteleg de ce sunt condamnat ca le privesc in ochi. In vremurile de azi, trebuie sa se stie ca daca datorita prezentei unei femei nu se aud vorbe vulgare, aceasta nu inseamna ca barbatii nici nu gandesc la lucruri dezmatate si obscene.”
Pentru crestini este un lucru foarte serios! Isus a spus: „Oricine se uita la o femeie ca s-o pofteasca, a si pacatuit cu ea in inima lui” (Mat 5,28). Ganditi-va la pericolul ispitirii unui frate prin purtarea unor haine sumare! De unde vine hartuirea?
Deci ce este modestia? Cu siguranta ca include acoperirea trupului in mod adecvat, cu o imbracaminte ordonata, placuta, decenta. Dar modestia include si comportamentul. Putem fi modesti in haine dar lipsiti de modestie in comportament.
De exemplu, verighetele nu garanteaza un comportament curat. Flirtul si tot felul de actiuni nepotrivite pot fi intretinute de persoane care poarta verigheta. Cum se va comporta un crestin fata de flirt sau avansuri? Printr-un comportament atent care sa nu incurajeze nimic din toate acestea.
Cand merg undeva unde as putea fiu intrebata daca sunt sau nu maritata, deoarece eu nu port verigheta, de obicei am obiceiul sa vorbesc despre sotul meu sau despre copii. Este recomandabil a fi amabil, prietenos si gata de a ajuta la nevoie, dar este esential sa fim precauti.

PRINCIPIUL 3. Impodobirea exterioara a crestinului trebuie sa arate simplitate, naturalete si armonie cu stilul de viata al lui Hristos. Cel mai inalt ideal al chipului lui Hristos este frumusetea simplitatii. In predica de pe Munte, Isus a luat o floare. S-a uitat in profunzimea ei, in culori si miros, forma era deosebita si desenul perfect. El a spus ca Solomon in toata splendoarea lui, n-a fost imbracat cu asa o frumusete.
Atunci Isus a facut una din marile Sale promisiuni. Dumnezeu este interesat mai mult de fiinta umana decat de florile de pe camp. De acea, „nu va va imbraca El mai mult pe voi?” Mat 6,30. Dumnezeu a promis ca Se va ingriji de hainele noastre, nu intr-un mod izbitor, dar cu simplitate si decenta.
Uneori Dumnezeu lucreaza pe cai neasteptate si ne da daruri pe care nu ni le putem permite, sau face ca hainele si pantofii sa fie tot asa de rezistenti ca hainele si incaltaminte israelitilor din pustie. Dumnezeu Se ingrijeste de noi, si orice lucru poate fi privit ca venit direct de la El, autorul oricarui bine!
Discutia despre cosmetice cade sub incidenta principiului simplitatii. Creatorul ne-a facut cu propria noastra nuanta si culoare. El a dat o culoare sanatoasa obrajilor si stralucire parului. O femeie care foloseste cosmetice poate impiedica culoarea naturala si intr-o buna zi, pielea poate deveni palida si alba, buzele fara culoare, ochii fara contur. Nu numai ca nu ne place s-o vedem asa, dar ea este de fapt mai palida decat ar fi, daca nu si-ar fi facut obiceiul de a se „infrumuseta” si ar fi permis Creatorului s-o picteze in mod natural. Barbatii nu folosesc cosmetice in mod obisnuit, si ei arata destul de bine.
Femeile care nu folosesc cosmetice nu se tem de lumini puternice, de luminile de seara, sau de becuri fluorescente. Nu se tem ca ploaia sau zapada le vor strica obrazul, si nici ca momentul pranzului le va strica buzele, sau ca plansul le va strica genele. Este ea insasi oricand. Si cine se mai gandeste la acele pliuri fericite din jurul ochilor, sau acele riduri placute din jurul gurii? Nici nu are nevoie sa se preocupe de radacina parului in fiecare saptamana sau la doua. Parul alb exprima experienta si dezvoltare (Prov. 16,31). Este frumos!
Oricine poate sa se bucure si sa aiba pace sufleteasca, atunci cand este natural, cand este el insusi, si cand este deasupra la toate aceste preocupari. A fi artificial inseamna sa acoperi toata aceasta simpla naturalete. Si cu siguranta este mai sanatos pentru porii pielii sa nu fie acoperiti. Hainele simple, pieptanatura simpla, o fata pictata de Dumnezeu pot fi dragute, chiar daca nu sunt de natura sa acapareze privirea cuiva. Daca aceasta nu ne satisface, poate ca avem nevoie sa ne intrebam de ce tanjim dupa atentie. Dar a fi natural nu inseamna a fi demodat.

PRINCIPIUL 4. Hainele si infatisarea exterioara a unui crestin trebuie sa fie curate si ingrijite. Uneori gandim ca simplitatea este prost gust. Nu este. Si nici neglijenta. A-ti lua timp ca sa calci o camasa este un lucru foarte important. A coase un nasture poate lua cateva minute. Sa-ti faci o cutie cu ustensile de reparat si s-o pui langa scaunul favorit, langa telefon, si s-o folosesti la reluarea activitatii, poate fi laborios. Dar noi nu trebuie sa aratam ca sperietorile de ciori, nici chiar imprejurul casei.

Curatenia nu este o optiune. Cu cat creste varsta, cu atat „curatia este urmarea evlaviei”. Nu-L putem reprezenta pe Hristos, cu haine murdare si dezordonate. Bineinteles, daca lucrezi in constructii sau in gradina, ai de a face cu murdaria. Dar cand te intorci de la lucru, spala-te ca sa fi curat.

PRINCIPIUL 5. Un crestin poate evita extravaganta alegand haine dragute de buna calitate, bine potrivite si durabile. Noi suntem administratori peste putinul sau peste multul pe care Dumnezeu ni l-a incredintat. Noi suntem chemati sa ne folosim de ceea ce avem nevoie ca sa traim, si sa canalizam ceea ce ramane pentru cei spre care El ne calauzeste ca sa-i ajutam.
Unii cumpara lucrurile cele mai ieftine pe care le pot gasi. Pentru ei se pare a fi cea mai buna optiune. De exemplu, copiii cresc asa de repede, incat nu merita sa cheltui prea mult pentru articole pe care le poarta jumatate de an, de exemplu, sau cel mult pot fi oferite unui fratior mai mic.
Articolele pentru adulti difera. In afara de cazul ca nu avem schimbari mari (sarcina, de exemplu), noi putem cumpara haine pe care le purtam ani de zile. In zonele temperate, mai ales, unde aceleasi haine pot fi purtate cateva luni pe an, cineva le poate prelungi purtarea an dupa an, daca sunt de bun gust si de calitate. „Hainele noastre desi modeste si simple, trebuie sa fie de buna calitate, de culori potrivite, si adaptate serviciului. Ele trebuie alese dupa principiul durabilitatii si nu al expunerii in ochii altora”.

Daca unii isi pierd timpul cautand sa vada ce mai e de vanzare, altii gasesc haine care arata bine, confortabile si durabile. Mai intai trebuie sa alegem haine durabile, care nu reclama o intretinere deosebita, si stilul care este clasic. Asemena haine pot parea scumpe la prima vedere, dar ele salveaza timpul si banii, pe parcursul mai multor ani.
Extravaganta se naste din exces. Nu este extravagant sa ai haine de buna calitate, care se potrivesc bine si sunt placute si confortabile la purtat. Dar daca garderoba e plina cu haine frumoase, de buna calitate, pe care nu le vom putea purta luni sau ani de zile, este timpul sa oprim cheltuielile si probabil sa ne gandim la cineva de aceeasi marime cu care sa impartim binecuvantarile lui Dumnezeu.
Daca ai tot ce-ti trebuie, nu cumpara din nou, pana cand nevoia nu este reala! Impotriveste-te tentatiei de a cumpara numai pentru ca este o buna ocazie. Nu te ispiti pe tine insuti uitandu-te prin vitrine sa prin cataloage. Vei putea gasi totdeauna inca un lucru pe care nu-l ai. Dar nu cheltui banii lui Dumnezeu pentru a-i satisface dorintele extravagante. „Lepadarea de sine in imbracaminte este o parte din datoriile care ne revin ca crestini. A te imbraca simplu si a te abtine de la expunerea bijuteriilor si ornamentelor de tot felul este in acord cu credinta noastra.”

PRINCIPIUL 6. Hainele trebuie sa asigure sanatatea trupului protejandu-l, si nu vatamandu-l. Dumnezeu a creat trupul nostru intr-un mod minunat. Organele relationeaza si functioneaza atat de frumos, incat nici nu ne dam seama pana cand nu ne imbolnavim. Suntem atat de nerecunoscatori! A da atentie sanatatii personale nu este egoism. Este o modalitate prin care noi aducem slava si multumire lui Dumnezeu pentru lucrarea lui creatoare si rascumparatoare.
Hainele trebuie sa asigure o circulatie excelenta. Corpul este un sistem de organe si un sistem complex de nervi, toate fiind hranite cu ajutorul oxigenului care vine prin sange. Deoarece sistemul nostru circulator este involuntar, il privim ca pe ceva care vine de la sine. Hainele stramte prejudiciaza circulatia si cauzeaza nu numai disconfort imediat (corpul deja striga: „Asculta-ma!”) dar uneori se produc vatamari de lunga durata ale organelor sau ale vaselor de sange.
Corsetele si centurile sunt responsabile de functionarea proasta a organelor abdomenului. Astazi nu mai sunt la moda aceste extreme, dar ocazional ne imbracam cu o vesta sau avem un elastic strans, la ciorapi sau sosete… Aveti mila de sistemul circulator! Dati-i posibilitatea sa functioneze! Este cel mai important ca hainele sa fie confortabile. Alegeti o talie lejera, pulovere calduroase si care se pot spala, jachete care nu restrang miscarea bratelor, haine care acopera si produc caldura. Trebuie sa fie alegeri pentru sanatate in primul rand.
A furniza caldura corpului este un lucru foarte important, ca si circulatia. Extremitatile trebuie sa fie pastrate la fel de calde ca si trunchiul. Dar cat de adesea ne aventuram in zapada cu ciorapi subtiri si cu tocuri! Astazi companiile de ciorapi incep sa produca ciorapi caldurosi. Pretuiti avantajul de a pastra caldura corpului! Picioarele trebuie sa fie imbracate adecvat si aceasta se poate realiza foarte usor cu fuste lungi si lenjerie groasa. In felul acesta ne putem bucura de frumusetile iernii in loc sa suferim daune.
A acoperi mainile este un alt lucru important, si nu demodat! Iarna se pierde multa caldura daca capul este descoperit. Fata si urechile pot suferi de frig de asemenea. Alegeti ceva de acoperit capul fara a va strica pieptanatura. Vara putem acoperi capul cu o palarie pentru a face umbra (pentru baieti), si a tine capul la racoare in timpul lucrului. Tratati-va creierul cu respect!
Incaltamintea, mai mult ca orice, trebuie sa fie confortabila. Degetul mare stramtorat, bataturile, vanataile, dureri de spate, toate sunt moduri ale corpului de a spune: „Aveti grija de mine, faceti-ma confortabil, si va voi da vigoare tot timpul zilei!” Pantofii de buna calitate, moi, si cu sprijin de bolta al piciorului, pot parea mai scumpi dar sunt de mare valoare intrucat ofera o mai mare siguranta la mers si la lucru. Ei ajuta la prevenirea oboselii generale.

PRINCIPIUL 7. Un crestin trebuie sa poarte haine care sunt potrivite ocaziei respective. „Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui”, a spus Solomon. (Ecl 3,1). Nu poate fi exprimat mai bine acest lucru. In gradina nu putem purta acele haine pe care le purtam la Biserica sau la o intalnire de afaceri. Ceea ce se potriveste iarna nu va fi potrivit vara. Pe bicicleta nu vom putea purta ceea ce purtam la o masa. Oportunitatile implica bun simt, si conlucreaza cu alte principii in echilibru. Cineva poate urmari sanatatea in imbracaminte, si sa piarda gratia si frumusetea.
Cultura diferitelor tari joaca un rol in determinarea hainelor potrivite. In Orientul Mijlociu unde femeile sunt foarte ,mult acoperite, cu exceptia ochilor, cineva trebuie sa fie cu mare grija si respectuos. In alte tari oamenii se imbraca asa de elegant, incat blugii americani neglijenti si camasile in T adesea devin obiect de batjocura. Trebuie sa fim oameni cu judecata.
Ceea ce este potrivit pentru barbati nu este totdeauna potrivit pentru femei, chiar daca cultura o permite. Aceasta confuzie este la moda. Ca crestini avem nevoie sa pastram deosebirile de gen. Asa cum s-a aratat in capitolul 6, Scriptura ne invata cu claritate sa respectam deosebirile de gen in imbracaminte ca si in roluri, deoarece acestea sunt o parte din ordinea creatiunii. Deosebirile de gen sunt fundamentale pentru intelegerea a cine suntem si ce rol vrea Dumnezeu sa indeplinim. Nu trebuie sa ne permitem sa le eliminam.
„Este o tendinta crescanda de a avea femei cu infatisarea exterioara a celuilalt sex, dar Dumnezeu pronunta o sentinta. „Femeile sã se imbrace in chip cuviincios, cu rusine si sfialã” (1 Tim 2,9)… Dumnezeu a aratat ca trebuie sa fie o clara deosebire intre hainele unui barbat si cele ale unei femei, si a considerat aceasta de mare importanta, deoarece ne-a dat instructiuni explicite in acest sens; caci o imbracaminte purtata de ambele sexe poate crea confuzie si o mare crestere a nelegiuirilor” Test. vol I, p. 457-460).

PRINCIPIUL 8. Hainele crestinului trebuie sa fie potrivite si frumoase, cu stil si gratie. Hainele crestinului trebuie sa arate bine. Ele pot fi frumoase. Nu trebuie sa ne imbracam ca sa fim urati, si oamenii sa fie la distanta fata de noi. Aceasta ii va distanta si de Dumnezeu! Nimeni nu trebuie sa zica: „Nu mi-ar placea sa fiu crestin! Uite ce haine hidoase le porunceste Dumnezeu sa poarte!”
Neglijentii trebuie sa priveasca la cat de frumoasa a facut Dumnezeu lumea incat a umplut-o cu o varietate de culori. Lui Ii place ordinea si nu a putut crea un univers fara ordine in planuri si in miscare. Lui Ii place simplitatea, dar care o varietate de fructe, cereale si legume.
Frumusetea hainelor incepe cu stilul, nu cu moda. Unii oameni gresesc crezand ca moda inseamna stil. Nu este asa, desi aceasta patrunde pana la esenta societatii. Moda vine si trece, dar stilul ramane. Cineva a spus: „Capriciile sunt capcane! Moda este excitanta, trecatoare, capricioasa; stilul este stabil, permanent, consistent; un bun proiect este fara varsta.” Moda este aproape sinonim cu temporar. Daca producatorii de moda ar imortaliza stilurile, ar ramane someri. Industria modei este strans legata de consum. Scopul ei este sa satisfaca fantezia momentului.
Pe de alta parte, hainele cu stil nu pot fi demodate. Ele sunt ca obiectele de arta. Ele spun ceva, ele au un scop. In timp ce nu putem scuza schimbarile modei, putem lauda stilul. Stilurile clasic sau traditional se pastreaza ani de zile si nu se demodeaza.

PRINCIPIUL 9. Formeaza-ti o garderoba potrivita pentru tine si pentru stilul tau. Primul pas in formarea unei garderobe practice si de bun gust este sa te hotarasti ce vrei sa porti. Majoritatea timpului ti-l petreci la birou? Sau ingrijind copii acasa? Muncesti din greu fizic?
Daca cel mai mult timp ti-l petreci cu copiii, nu ai nevoie de sase costume. Dar nici nu transpiri zi si noapte. Imbraca-te dragut chiar si pentru copii! Membrii familiei au placerea de a vedea pe parinti aratand bine chiar imprejurul casei (nu asa de mult ca atunci cand sunt plecati!… aceasta face si pe copii sa se simta importanti.
Cineva poate sa adopte o tinuta clasica pentru a evita capriciile modei. Pentru femei, garderoba de baza trebuie sa contina un costum cu fusta, o rochie, o imbracaminte de ocazie, o rochie de seara, un veston, o pereche de pantofi si o poseta care se potriveste. Daca gandim bine, costumul cu jacheta poate fi purtat peste alte articole. E mai bine sa cumparam ceva clasic de calitate adaptat pentru fiecare sezon.
Deci ce este esential? O garderoba de baza consta in linii simple, stil traditional si culori principale. Aceste culori de baza sunt: negru, maro, gri, bleumarin, bej. Culoarea si linia sunt vitale pentru a comunica prezenta si autoritatea. In anii 70, John T. Molloy a scris volumele clasice „Imbracamintea pentru succes” si „Imbracamintea femeii pentru cartea succeselor”. Principiile de acum 20 de ani (chiar 30 – N.T.) sunt la fel de actuale si acum. Foarte multe din ele, daca nu chiar toate, se aplica hainelor crestine – calitatea clasica, simplitatea, etc.
De la cercetarile lui Molloy, studiile de culoare au intrat in voga in anii 80. Acestea ne pot ajuta sa alegem nuantele potrivite. Avantajul este ca nu avem nevoie sa pastram un mare numar de perechi de pantofi de exemplu. Este destul sa intram intr-un anumit sistem de culori.
Unele din aceste principii se aplica si la barbati. Barbatii pot incepe cu unul sau doua costume, care arata bine, la care se adauga doua camasi (albul este inca clasic), si alte doua camasi colorate (niciodata rosu sau roz). O jacheta sport de buna calitate si o pereche de pantaloni bine croiti completeaza totul foarte bine. Un trenci bej se pare ca a fost incercat ani de zile in ciuda studiului de culoare. Pantofi maro sau negri pot fi pastrati foarte bine. Importanta este cravata, care mai mult decat orice alt articol de vestimentatie determina viziunea oamenilor despre situatia, credibilitatea, personalitatea si abilitatile barbatului respectiv.
Imbracamintea pentru biserica depinde de tipul de activitate prestat la Biserica. La o femeie fusta trebuie sa fie destul de lunga, ca sa nu fie nevoie sa se traga de ea… deoarece tot nu se lungeste… Daca cineva este instructor la copii, hainele care se spala usor si care nu se sifoneaza, pot fi un ajutor pretios.
Principala functie a hainelor la Biserica nu este de a atrage atentia, ci de a favoriza inchinarea. „Toti trebuie sa fie curati, si ordonati in imbracaminte, si nu cu ornamente care nu sunt potrivite cu locul sfant. Nu trebuie sa fie nici o expunere pentru privirile altora caci aceasta ar incuraja lipsa de evlavie. Atentia oamenilor este adesea atrasa de unele articole de imbracaminte, si astfel se da loc la ganduri care nu ar trebui sa fie niciodata in inima inchinatorilor. Dumnezeu trebuie sa fie in centrul atentiei, sa fie obiectul inchinarii noastre; caci orice lucru care atrage atentia de la serviciul sfant si solemn este o ofensa la adresa Lui.
Observarea hainelor unui alt inchinator poate fi un obstacol in calea inchinarii noastre. Pe de alta parte, noi aratam respect fata de Dumnezeu prin purtarea celor mai bune haine, nu a celor mai atragatoare, iar acesta este un act real de inchinare.

PRINCIPIUL 10. Pentru copii, parintii vor alege haine potrivite cu varsta, confortabile, ingrijite, curate, simple, dar care arata bine. Principiile hainelor de copii sunt asemanatoare adultilor, cu putine exceptii. Alegeti haine confortabile, ingrijite curate, simple dar care arata bine. Incurajati copii sa-si formeze deprinderi de curatenie si ordine, deoarece aceste obiceiuri sunt mai dificil de dobandit mai tarziu.
In adolescenta, copiii vor sa imite pe adulti. De aceea aceste obiceiuri sa fie instalate cat mai devreme. Copiii sinceri vor sa poarte tocuri, sa foloseasca cosmetice, sau sa se imbrace dupa moda adultilor. Astfel ei imita pe parinti si aceasta poate fi o problema pentru dezvoltarea si moralitatea lor. Binecuvantat este copilul care poate ramane copil si sa se bucure de copilarie cat mai mult posibil.
David Elkind, in cartea „Copilul grabit” explica felul in care hainele pot influenta procesul maturizarii: „Trei sau patru generatii in urma, baietii prepuberi purtau pantaloni scurti pana cand incepeau sa se barbiereasca; o pereche de pantaloni lungi constituiau un veritabil rit al trecerii. Fetelor nu le era permis sa foloseasca cosmetice sau ciorapi lungi pana la adolescenta. In cazul ambelor sexe, hainele deosebeau pe copil. Aceasta semnala celor mari ca ei doreau sa fie tratati diferit, poate cu indulgenta; era usor pentru copii sa actioneze ca copii”.
Astazi industria modei se adreseaza si copiilor. Chiar prescolarii au haine de adulti in miniatura. Producatorii de moda au creat o intreaga serie de costume asemanatoare adultilor, disponibile pentru copii. Societatea gandeste ca este ceva dragut. Totusi, hainele precoce induc comportari de adult. Impovarat la o varsta frageda cu elementele unei culturi adulte, copilul nu se poate retrage, ci dobandeste prea repede un comportament care este dincolo de anii lui.
Cand copiii se imbraca aidoma adultilor, ei sunt incurajati sa se poarte ca adultii, sa le imite actiunile. Este greu sa te comporti ca un barbat cand porti pantaloni scurti. Dar baietii cu pantaloni lungi pot sa mearga ca barbatii, si fetitele in pantaloni stramti pot sa se comporte ca femeile. Este din ce in ce mai greu astazi sa recunosti pe copii ca fiind cu adevarat copii si nu adulti in miniatura, deoarece hainele lor sunt ca si ale acestora.”
Copiii au nevoie de asemenea sa invete valoarea banilor. Hainele cu eticheta de firma par a fi asa de importante pentru copii, incat ei nu pot intelege efortul financiar al unui buget de familie, limitat. Ei trebuie sa fie incurajati sa aprecieze hainele simple. Aceasta ii va ajuta sa devina persoane – nu victime ale presiunii sociale.

Podoabele interioare. Poate ca deja am vorbit prea mult despre amanunte, si tocmai ce este mai important am pierdut din vedere. Impodobirea interioara cu un spirit bland si linistit este de mare pret in ochii lui Dumnezeu (1 Petru 3,1-8). „Daca inima este transformata, aceasta se va observa in infatisarea exterioara. Daca Hristos este in noi, nadejdea slavei, vom descoperi atata farmec in El, incat sufletul va fi cucerit. El se va lipi de Hristos, va alege sa-L iubeasca, si in adorarea :ui, egoismul va fi uitat. Isus va fi preamarit, adorat iar egoismul lepadat sau umilit”.Adesea se spune ca este mai important ce suntem decat ceea ce purtam. Dar in realitate le putem separa? Nu cumva noi exprimam ceea ce suntem prin ceea ce purtam? Da Dumnezeu atentie la ceea ce port eu? Daca ne da instructiuni in privinta aceasta atunci, cu siguranta El se preocupa cu aceste lucruri! „Dar daca imbracamintea este un lucru atat de mic din viata crestinului, de ce sa fim atat de meticulosi si sa nu ne concentram atentia asupra marilor chestiuni ale mantuirii si sa lasam deoparte aceste fleacuri?”
Cei ce gandesc astfel ignora interesul lui Dumnezeu in lucrurile mici. A fost un lucru destul de mic ceea ce Dumnezeu a cerut de la Adam si Eva: sa nu manance doar dintr-un singur pom (erau foarte multi ceilalti din care puteau manca!). Cand Naaman a venit la Ilie ca sa fie vindecat de lepra, el s-a suparat pentru ca i s-a cerut sa se scalde intr-un rau murdar, din locul acela. Un servitor a indraznit atunci sa-i spuna, un adevar valabil si astazi: „Domnul meu, daca profetul ti-ar fi cerut un lucru mai greu, nu l-ai fi facut?” (2 Regi 5,13). Daca ni s-ar fi cerut o mare suma de bani, un pelerinaj, sau altceva foarte dificil, am fi dispusi sa indeplinim. Dar aici ni se cere ceva foarte usor de facut.

Concluzie. A te imbraca pentru slava lui Dumnezeu nu este ceva foarte greu. Dar ni se cere bunavointa ca sa ne schimbam atitudinea. Avem nevoie sa fim binevoitori ca sa fim facuti binevoitori. El vrea ca noi sa purtam aurul Sau: „Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii si sa vezi. ” (Apoc 3,18). El vrea sa ne acopere, El vrea sa ne impodobeasca prin interior cu propria Lui frumusete si maretie. Dar bunavointa noastra este cea care da voie, sau nu, lui Dumnezeu sa lucreze.
„Apostolul prezinta impodobirea launtrica, in contrast cu cea exterioara, si ne spune care sunt valorile lui Dumnezeu. Exteriorul este coruptibil. Dar un spirit bland si linistit, dezvoltarea unui caracter echilibrat, niciodata nu ne vor face de rusine. Exista o impodobire nepieritoare. In ochii Celui care a creat tot ce este frumos, valoros, si bun, acest lucru este declarat a fi de mare pret Intr-o zi, Isus va sta langa acele porti de margaritar si ii va chema pe ai Sai. Ce va spune? „Bine, rob bun si credincios; ai fost credincios in putine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intra in bucuria Stapanului tau!” (Mat. 25,21). Sa fim binevoitori in a urma pe Isus in aceste lucruri putine si mici cum sunt imbracamintea si podoabele, care spun lumii intregi ca noi traim pentru a proslavi pe Dumnezeu si nu pe noi insine.

Sursa: resursecrestine.ro | Autor: Samuele Bacchiocchi

Noi credem că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu fără greşeală şi singura noastră normă în viaţa de credinţă
https://elimcluj.ro/marturisire-de-credinta/

Biblia sau Sfânta Scriptură, compusă din Vechiul Testament şi Noul Testament, este insuflată de Dumnezeu (2 Tim. 3:16; 2 Petru 1:20-21). Biblia este o descoperire dumnezeiască făcută oamenilor. Ea a fost scrisă în diferite perioade de timp, până la finalizarea ei, prin cartea Apocalipsei. Nimeni nu are dreptul să adauge, să scoată sau să schimbe ceva din ea (Prov. 30:6; Gal. 1:8-9; Apoc. 22:18-19). Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, viu şi lucrător, mai tăietor ca o sabie cu două tăişuri (Evrei 4:12).

Vechiul Testament ne arată cum Dumnezeu a pregătit venirea în lume a lui Mesia, care este Domnul Isus Hristos (1 Cor. 10:6; Gal. 3:24; Col. 2:14-17; Efes. 2:14-16; Evrei 8:13).

Noul Testament ne arată viaţa şi învăţătura Domnului Isus Hristos care stau la temelia Bisericii lui Dumnezeu. De asemenea, Noul Testament cuprinde învăţătura apostolilor (Rom. 10:4; 3:24; 1 Cor. 15:12; 2 Tim. 1:13; Romani 1:16; 2 Tes. 1:8-9).

Noi credem într-un Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

a. Dumnezeu Tatăl

S-a descoperit în vechime slujitorilor Săi ca un Dumnezeu care nu depinde de cineva, zicând: „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14). Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24), viaţă (1 Tim. 6:13-16; Fapte 17:25-28), lumină (1 Ioan 1:5), iubire (1 Ioan 4:8), înţelepciune (Ieremia 10:12), dreptate şi sfinţenie (Apoc. 15:3 şi 4:8). Dumnezeu este viu şi veşnic (Ps. 84:2; Deut. 33:27; Isaia 40:28), El este bun (Marcu 10:18), desăvârşit (Matei 5:48), îndurător (Deut. 4:31; Iacov 5:11), credincios (2 Tim. 2:13), îndelung răbdător (Rom. 2:4). El nu poate fi văzut, nici pătruns de mintea omenească (1 Ioan 4:12; Iov 11:7-9). El poate fi cunoscut prin Isus Hristos, prin Duhul Sfânt, prin Sfânta Scriptură (1 Ioan 5:20; 1 Cor. 2:10-11), prin creaţiune (Rom. 1:19-20; Isaia 40:26) şi prin purtarea Sa de grijă pe care o are faţă de noi (1 Petru 5:7).

b. Dumnezeu Fiul

Domnul nostru Isus Hristos este veşnic (Evrei 13:8). Există din veşnicie (Ioan 17:5) şi este Unicul Fiu născut din Tatăl, „Cel întâi născut din toată zidirea ” înaintea oricărei făpturi (Coloseni 1:15-16,17; Ioan 1:2-3). El este adevăratul Mesia (Mântuitor) care a fost făgăduit, împlinitorul Legii şi al profeţiilor Vechiului Testament (Luca 2:26-27). El este Fiul lui Dumnezeu (Luca 1:32) şi totodată şi Fiul omului (Matei 9:6; Marcu 2:28). Prin Duhul Sfânt S-a întrupat şi S-a născut prin fecioara Maria 3 (Luca 1:34-35), venind în lume ca om. El ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca Tată (Mat. 5:16; Ioan 4:23). „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). El a venit pe pământ: să ridice păcatele celor ce vor crede în El (Ioan 1:29), să sufere (Isaia 53:3-10; Matei 16:21), să moară pentru noi (Rom. 5:8), să ne împace cu Dumnezeu (Col. 1:20), să ne mântuiască (Ioan 12:47). Sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7). A înviat a treia zi după Scripturi (1 Cor. 15:4). S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16:19). El mijloceşte pentru credincioşi, pregătindu-le loc în cer (Ioan 14:3). El este Cel dintâi înviat dintre cei morţi (Col. 1:18). Prin înviere a primit un corp schimbat într-o stare de slavă (Ioan 20:12-20; Filipeni 3:21). El va veni a doua oară pentru ridicarea Bisericii Sale de pe pământ şi pentru judecata lumii (Matei 25:31-33). El este judecătorul celor vii şi al celor morţi (Fapte 10:42; Ioan 5:22 4

c. Dumnezeu Duhul Sfânt

Duhul Sfânt, numit şi Duhul lui Dumnezeu şi Mângâietorul sau Duhul Adevărului (Ioan 14:26), este a treia persoană din Sfânta Treime (1 Cor. 12:3-6; 2 Cor 13:14). El a fost de la început, a conlucrat cu Tatăl şi cu Fiul la creaţiune (Genesa 1:2). Lucrarea şi natura Sa sunt absolut nepătrunse de mintea omenească, după cum de nepătruns este Dumnezeu însuşi. Prin Duhul lui Dumnezeu şi prin suflarea Sa, sunt făcuţi toţi oamenii. Prin El toate făpturile primesc viaţa (Iov 33:4). Oamenii lui Dumnezeu din vechime au vorbit şi au scris Cuvântul lui Dumnezeu, fiind „mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). La Cincizecime (Rusalii), Duhul Sfânt S-a pogorât asupra credincioşilor, după ce Domnul Isus îşi încheiase misiunea pe pământ şi Se înălţase la cer (Fapte 2:1-4). Ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi din acea zi au fost însoţiţi de lucrări supranaturale: semne, minuni, vindecări şi felurite daruri (Evrei 2:4; Marcu 16:17-18). El este călăuzitorul Bisericii lui Dumnezeu noutestamentale, din ziua Rusaliilor (Cincize-cimii) până la răpirea ei (Ioan 16:13). Duhul Sfânt astăzi alege (Fapte 13:2; 20:28), învaţă (Ioan 14:26), umple (Fapte 2:4; 4:31) îmbracă (Luca 24:49) şi îi trimite în lucrare pe slujitorii lui Dumnezeu (Fapte 10:19-20; 8:29). Prin Duhul Sfânt omul primeşte naşterea din nou (Ioan 3:5-8; Tit. 3:5), primeşte viaţa veşnică (Gal. 6:8), poate trăi după voia lui Dumnezeu (Rom. 8:6- 10), înţelege Sfânta Scriptură şi lucrările lui Dumnezeu (1 Cor. 2:9-14). Dumnezeu dă darul Sfântului Duh celor care se pocăiesc, îl ascultă şi-L primesc pe Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal (Fapte 2:38, 5:32; Ioan 7:37- 39). Duhul Sfânt S-a înfăţişat sub forma unui porumbel (Mat. 3:16). Umplerea cu Duhul Sfânt a fost însoţită de-ma-nifestări fizice exterioare: limbi de foc, (Fapte 2:1-4), vânt (Fapte 2:2), cutremur (Fapte 4:31).

Noi credem că Dumnezeu la început a făcut cerurile şi pământul (Gen. 1:1).

a. Cerurile. Acolo este scaunul de domnie al lui Dumnezeu (Ps. 103:19; Matei 5:34) şi locuinţa îngerilor (Matei 18:10). Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că în al treilea cer este Raiul lui Dumnezeu (2 Cor. 12:1-4). Domnul Isus S-a înălţat la cer şi acolo pregăteşte un loc pentru credincioşii Săi (Ioan 14:2; Luca 24:50-51). în ceruri se află scrise numele celor mântuiţi (Luca 10:20; Ioan 17:24).

b. Pământul. La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (Gen. 1:1), pământul era pustiu şi gol (Gen. 1:2). Dumnezeu prin puterea şi Cuvântul Său a făcut ca în decursul a 6 zile, pământul să fie bun de locuit şi 1-a dat în stăpânire omului spre a-1 umple, supune şi îngriji (Genesa 1:31; 26-28). După intrarea păcatului în lume, Dumnezeu a blestemat pământul (Gen. 3:17-18). Din cauza răutăţii omului Dumnezeu a adus judecată şi pedeapsă asupra pământului, ca: pustiirea prin potop (Gen. 6:11-13), nimicirea Sodomei 5 şi a Gomorei (Gen. 19:12-14; 2 Petru 2:6) şi altele. De atunci încoace s-au mai petrecut diferite cataclisme, potrivit cu cele prezise de Domnul Isus (Mat. 24:7). La urmă, pământul existent va da loc noului pământ, unde va locui neprihănirea (2 Petru 3:7, Apoc. 21:1-4).

Noi credem că Dumnezeu a creat îngerii.

a. Îngerii

Îngerii sunt făpturi spirituale, create de Dumnezeu, fără păcat, puşi în slujba Sa (Gen. 19:15; Apoc. 19:9-10). Ei îndeplinesc şi diferite slujbe „pentru cei ce vor moşteni mântuirea ” (Evr. 1:14; Luca 15:10; Fapte 10:4-6,27; 23:24 etc.) Îngerii sunt, totodată şi cei care duc la îndeplinire voinţa lui Dumnezeu executând hotărârea mâniei Lui în ce priveşte pedepsirea celor răi (Mat. 13:39- 41,49). Sunt mai multe feluri de îngeri care poartă diferite nume, ca: Arhanghelul Mihail, Arhanghelul Gabriel, serafimii şi heruvimii etc. Fiecare categorie are altă însărcinare (Gen. 3:24; Isaia 6:6-7; Iuda v. 9; Luca 1:26; Iosua 5:13-15).

b. Căderea lui Lucifer şi a altor îngeri

Diavolul a fost odată luceafăr strălucitor, dar mândrin-du-se a căzut. Astăzi este căpetenia îngerilor răi, care nu şi-au păstrat locul şi au căzut (Isaia 14:12-14; Iuda 6; 2 Petru 2:4). Numele lui înseamnă defăimător şi dezbinator. El este numit diavol şi satana, el înşeală întreaga omenire (Apoc. 12:9) şi toţi oamenii necredincioşi zac sub puterea lui (Fapte 26:18; Apoc. 12:7-8; 2 Petru 2:4). El este stăpânul şi dumnezeul veacului acestuia (2 Cor. 4:3-4; Ioan 14:30; Fapte 26:17-18), ucigător de oameni (Genesa 3:4-5), părintele minciunii (Ioan 8:44), ispititorul (Matei 4:3; 1 Tes. 3:5) şi uneltitorul împotriva copiilor lui Dumnezeu (Iov 1, 9-11; Efeseni 2:16). El a fost biruit prin jertfa lui Isus Hristos (Ioan 14:30-31; Efeseni 2:16). Soarta lui va fi aruncarea în iazul cel de foc împreună cu îngerii lui (Mat. 25:41; Apoc. 20:10).

Noi credem că Dumnezeu l-a creat pe om din ţărână.

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: trup, suflet şi duh (Gen. 1:26; 2:27; 1 Tes. 5:23). Omul este o trinitate. Omul a fost creat curat şi nevinovat, el a fost aşezat în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească (Gen 2:15). El a fost înzestrat cu toate atributele unei fiinţe făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: sentimente, raţiune şi voinţă.

Noi credem că păcatul a intrat în lume datorită neascultării omului de porunca lui Dumnezeu.

„Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: «Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit»” (Gen. 2:16-17). Lăsându-se ispitit de diavolul, şarpele cel vechi, prin femeie, omul a călcat porunca pe care o primise de la Dumnezeu şi astfel, prin libera sa voinţă, a devenit rob al păcatului, vrăjmaş al lui Dumnezeu, din care cauză a fost dat afară din Eden şi supus suferinţei, trudei şi morţii (Gen. 3). Odată cu căderea sa, Adam i-a tras pe toţi oamenii, care sunt urmaşii săi, în păcat. Toţi au păcătuit (Rom. 5:10-12; Efeseni 2:1-2). Din această pricină nimeni nu se poate mântui singur sau un frate pe fratele său (Ps. 49:7-8). Prin Harul lui Dumnezeu, care este arătat prin Isus Hristos, omul poate fi scăpat din starea de robie a păcatului (Rom. 5:19-21), iar necazurile, truda şi moartea pot conlucra spre binele lui (Rom. 8:28-30; Rom. 5:3-4; Fapte 14:22). Păcatul venit în lume prin neascultarea primilor oameni a afectat întreaga omenire (Rom. 5:19). Păcat este orice încălcare a Cuvântului, voinţei şi poruncii lui Dumnezeu (Rom. 3:23; Gal. 5:19-21). Omul păcătuieşte prin omiterea împlinirii binelui cerut de Dumnezeu sau prin comiterea lucrurilor împotriva voii Sale. Păcat este orice fel de faptă care întinează trupul, sufletul şi duhul: curvia şi preacurvia, necumpătarea, trândăvia, îmbuibarea, împovărarea cu gânduri lumeşti, gânduri rele, sinuciderea, avorturile, vorbirea de rău, vrajba, minciuna, 7 făţărnicia, furtul, înşelătoria, neajutorarea sfinţilor în caz de nevoie, precum şi chinuirea animalelor (Gen. 38:2-10; Prov. 12:10; Rom. 12:13; Gal. 5:19-21; Apoc. 21:8). La fel este păcat: necredinţa, nepăsarea, nesocotirea harului venit prin Isus Hristos, lipsa temerii de Dumnezeu, luarea în deşert a Numelui Său, idolatria, superstiţiile, vrăjitoriile etc. Păcatul, o dată înfăptuit, este urmat de consecinţe (Gal. 6:8). El este boldul morţii şi atrage după sine pedeapsa veşnică a lui Dumnezeu (Apoc. 22:15; 21:8). Plata păcatului este moartea (Rom. 6:23).

Noi credem că harul lui Dumnezeu a făcut şi face posibilă mântuirea omului prin jertfa Domnului Isus Hristos.

Harul este bunătatea şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, arătat prin Domnul nostru Isus Hristos, faţă de noi păcătoşii (loan 1:17; Efeseni 2:4-7). Nimeni nu se poate mântui prin propriile sale fapte sau binefaceri şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament, decât prin Isus Hristos (Gal. 2:27; Efeseni 2:5- 9). Harul lucrează împreună cu credinţa. Prin har se capătă trecere înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 15:9-10). Harul este sursa binecuvântărilor (Efeseni 4:7-8; 1 Cor. 15:10; 2 Cor. 1:15; 1 Petru 4:10). Prin har, Dumnezeu ne învaţă cum să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (Tit 2:11-12). Harul este mai presus de mulţimea păcatelor, întrecând mărimea şi mulţimea lor (Rom. 5:20). El poate fi înmulţit în noi în măsura cunoştinţei de Dumnezeu (2 Petru 1:2). El întăreşte inima (Evrei 13:9), ne creşte sufleteşte (2 Petru 3:18) şi drege vorbirea noastră (Col. 4:6). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (loan 3:16)

Noi credem că mântuirea este condiţionată de credinţă, pocăinţă şi naşterea din nou.

a. Credinţa.

„Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite şi o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1, 2 Cor. 4:18). Credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (Rom. 10:17). Adevărata credinţă porneşte din inimă (Rom. 10:9). Prin credinţa din inimă se primeşte neprihănirea (Rom. 10:10), mântuirea (Efeseni 2:8), curăţirea inimii (Fapte 15:9), iertarea (Galateni 2:16; Efeseni 2:8; Galateni 3:22), moştenirea şi dreptul de a ne numi copiii lui Dumnezeu (Galateni 3:26). Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Credinţa este adevărată şi activă numai atunci când este însoţită de fapte (Iacov 2:14-22). Toţi trebuie să păstrăm credinţa care s-a dat odată pentru totdeauna sfinţilor (Iuda v. 3). În timpul din urmă, mulţi se vor lepăda de credinţa adevărată (1 Tim. 4:1- 4). Peste cei ce refuză să creadă adevărul, Dumnezeu lasă o lucrare de rătăcire, drept consecinţă să creadă o minciună spre a fi osândiţi (2 Tes. 2:11-12). Pentru cei care cred, totul este posibil: iertare, vindecări de boli etc. (Mat. 8:13; loan 14:12).

b. Pocăinţa.

Pocăinţa este o poruncă a Domnului Isus (Marcu 1:14-15). Ea reprezintă întoarcerea omului la Dumnezeu de pe căile rătăcite ale păcatului (Isaia 55:7), schimbarea totală a vieţii vechi cu una nouă, după Cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 2:4), schimbarea gândirii omului. Ea înseamnă căinţă pentru viaţa trăită în necunoştinţă de Dumnezeu şi încetarea de a mai păcătui (Tit 2:11-13; Plângerile lui Ieremia 3:39-40). „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare” (Prov. 28:13). 9 Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la pocăinţă, voind să nu piară nici unul dintre ei (2 Petru 3:9), ci să ajungă la mântuire (Timotei 2:4). Chiar când păcătuieşte un credincios, el este îndemnat să se pocăiască de faptele săvârşite (Apoc. 2:5; Galateni 6:1). Pocăinţa este adevărată numai când este făcută dintr-o inimă sinceră şi curată, care caută să îndrepte pagubele şi greşelile faţă de aproapele nostru (Luca 19:8; Fapte 20:20-21).

c. Naşterea din nou.

Nimeni nu poate deveni un copil al lui Dumnezeu dacă nu este, mai întâi, născut din nou (loan 3:5-8). Oricât de bun ar fi un om, dacă nu este născut din nou, nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (loan 3:3-5). Omul se compune din trup, suflet şi duh. Câtă vreme omul trăieşte în păcat, trupul face ce voieşte, târând sufletul şi 10 duhul, întinându-le prin pofte, patimi, păcate. În felul acesta duhul este mort faţă de Dumnezeu (1 Tes. 5:23, Efeseni 2:1-3). În urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu vine credinţa mântuitoare (Romani 10:17), urmează pocăinţa (Fapte 2:37-38) şi naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt (Ioan 3:5, Iacov 1:18, 1 Petru 1:23, Tit 3:5). Cel ce este născut din nou nu mai face ce voieşte ci el umblă şi se lasă cârmuit de Duhul (Galateni 5:25), având în fiinţa sa cârmuirea Duhului Sfânt (Romani 8:1,14). Fără naşterea din nou nu are valoare nici credinţa (Iacov 2:19), nici cunoştinţa (Rom. 1:32) şi nici botezul în apă (Fapte 8:13-24). Cei ce sunt născuţi din Dumnezeu nu păcătuiesc (1 loan 3:9; 5:18), iar cei ce păcătuiesc nu sunt născuţi din nou (1 loan 3:6-10).

Noi credem că avem iertarea lui Dumnezeu ca urmare a primirii Domnului Isus Hristos ca Mântuitor.

Iertarea este un atribut al lui Dumnezeu prin care se dovedeşte bunătatea Lui faţă de oamenii păcătoşi, prin faptul că le şterge tot trecutul lor după ce sau întors la El (Fapte 10:43; 1 loan 1:9). Odată iertat, păcătosul devine uşurat de întreaga povară a păcatului ce apăsa asupra conştiinţei lui şi astfel el se simte într-adevăr fericit (Ps. 32:1-2). Deci mărturisirea păcatelor este urmată de uşurare sufletească şi iertare din partea lui Dumnezeu (Ps. 32:5; 1 loan 1:9). După ce a primit iertarea, păcătosul iertat trebuie să-L mărturisească pe Isus şi altor păcătoşi (Luca 24:47; Fapte 4:17-20).

Noi credem că îndreptăţirea credinciosului stă în jertfa Domnului Isus Hristos şi se primeşte prin credinţă, de la Dumnezeu, odată cu mântuirea.

Îndreptăţirea vine direct şi numai din partea lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Deci nimeni nu poate să se îndreptăţească înaintea lui Dumnezeu prin faptele lui proprii şi nici prin faptele Legii Vechiului Testament. Singurul mijloc de îndreptăţire este jertfa lui Isus Hristos de pe Golgota (Filipeni 3:9; loan 1:12; Romani 8:1). Îndreptăţirea se capătă prin credinţa în Numele lui Isus Hristos (loan 3:16). Prin îndreptăţire omul capătă starea după voia lui Dumnezeu. După ce omul a ajuns în această stare, are pace cu Dumnezeu (Romani 5:1). Dumnezeu L-a trimis pe Isus Hristos să sufere şi să moară pentru noi, plătind pentru păcatelor noastre prin jertfa Sa pe cruce, purtând astfel pedeapsa pe care o merita păcătosul (2 Cor. 5:21). Îndreptăţirea nu se face prin faptele noastre bune, ci prin Harul divin.

Noi credem că roada credincioşilor izbăviţi de păcat este sfinţirea (Romani 6:22).

Sfinţirea înseamnă despărţirea cu totul de păcat şi punerea deoparte pentru Dumnezeu. Orice om întors la Dumnezeu, născut din nou, iertat şi îndreptăţit este considerat sfânt (1 Cor. 6:10-11; Coloseni 3:12; Efeseni 5:6-7). Sfinţirea se realizează în viaţa credinciosului prin sângele Domnului Isus Hristos (Evrei 13:12), prin Cuvântul lui Dumnezeu (loan 15:3, 17:17; 1 Tim. 4:5) şi prin Duhul Sfânt (Rom. 5:5; 14:17; 15:13; Tit 3:4). Sfinţirea trebuie să cuprindă trupul, sufletul şi duhul nostru (Rom. 6:13,19; 1 Tes. 5:23). Procesul sfinţirii exclude întrebuinţarea drogurilor, a fumatului şi a băuturilor alcoolice (Isaia 55:2; Prov 20:1; 23:31-33; Efeseni 5:18), ca şi: homosexualitatea, sinuciderea, eutanasia şi jurămintele deşarte.

Noi credem în relaţia directă a credinciosului cu Dumnezeu, rugăciunea şi postul fiind două dintre cele mai eficiente modalităţi de apropiere de divinitate.

a. Rugăciunea

Rugăciunea trebuie adresată Părintelui ceresc în Numele Domnului nostru Isus Hristos (loan 16:23-24), prin Duhul Sfânt şi potrivit voinţei Sale (1 loan 5:14; Efeseni 6:18; 12 Iuda 20). Adevărata rugăciune porneşte dintr-o inimă curată, nu după un anumit program învăţat pe dinafară, ci izvorâtă din necesitatea duhovnicească a omului lăuntric (Mat. 6:7; Filipeni 4:6). Adevăraţii închinători trebuie să se roage în Duh şi în adevăr (loan 4:24). Copiii lui Dumnezeu menţin legătura cu El, fără întrerupere, prin rugăciune (1 Tes. 5:17; Efeseni 6:18). Rugăciunea poate fi individuală (Daniel 6:10) şi comună (Fapte 4:24). Rugăciunea în comun (cu toţi odată) este o moştenire din felul de închinare al ucenicilor (Fapte 4:24). În Biserică se pot folosi tot felul de rugăciuni, spre exemplu se poate ruga unul, doi sau trei pe rând, şi ceilalţi să-1 însoţească, spunând „amin” la rugăciunile care se înalţă (1 Cor. 14:16). La fel se poate folosi şi rugăciunea în comun, care dă posibilitatea ca toţi credincioşii să se roage în acelaşi timp şi fiecare după nevoia sa. Rugăciunea în comun făcută în chip ordonat produce o armonie cerească, ca zumzetul miilor de albine în acelaşi stup (1 Cor. 14:33,40). Pentru zidirea sufletească a tuturor este mai potrivit a se ruga două sau trei persoane pe rând (Filip. 2:4). Dumnezeu ascultă rugăciunea celor drepţi, făcută cu credinţă (Iacov 5:15- 16; Marcu 11:24; Matei 18:19). Botezul cu Duhul Sfânt şi vindecările de boli sunt răspunsuri la rugăciunile noastre (Luca 11:13; Fapte 8:14-15). Rugăciunile pot fi şi împiedicate prin viaţa netrăită după Cuvântul lui Dumnezeu sau prin păcate ascunse şi nemărturisite (1 Petru 3:7; Iacov 5:16; 1 Ioan 1:9; Iosua 7:10-26; Prov. 28:13). Biblia opreşte închinarea la sfinţi şi la îngeri (Apoc. 19:10; Coloseni 2:18; Fapte 10:26-27). Sfinţii ne pot sluji numai ca model prin felul lor de viaţă (Evrei 13:7; 6:11-12). Mijlocitori în rugăciunile credincioşilor sunt Domnul Isus Hristos şi Duhul Sfânt (Ioan 14:16; 1 Tim. 2:5; Evrei 7:25; Romani 8:25,27)

b. Postul

Postul este abţinerea de la întrebuinţarea mâncării şi băuturii de orice fel (Mat. 4:2), pe un timp mărginit, hotărât de fiecare în parte, după nevoile şi puterea sa (Isaia 58:5; Fapte 9:9). Postul are drept scop înfrânarea trupului în vederea obţinerii anumitor biruinţe spirituale (2 Cor. 6:5, 11:27; Fapte 13:2-3, 14:23; Marcu 9:29; 1 Cor. 7:5). Timpul hotărât pentru post este strâns legat de rugăciune. A posti fără a stărui în rugăciune şi fără a rezolva divergenţele cu semenii noştri este numai o formă de evlavie, căreia îi lipseşte puterea (Marcu 9:28-29; Fapte 13:2-3; Isaia 58:6-7). Nimeni nu poate fi obligat să postească.

Noi credem că botezul în apă, care se acordă persoanelor care cred şi care s-au întors la Dumnezeu, trebuie efectuat printr-o singură cufundare în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Botezul în apă este rânduit de însuşi Domnul nostru Isus Hristos (Mat. 28:19). El este un simbol al morţii faţă de păcat, al învierii la o viaţă nouă în 13 Hristos (Rom. 6:1-4). ÎI pot primi cei care cred şi mărturisesc credinţa (Marcu 16:16, Fapte 8:36). Prin botezul în apă credinciosul este adăugat la numărul membrilor Bisericii lui Dumnezeu (Fapte 2:38-47, Fapte 10:47-48, 1 Petru 3:21). Credinciosul care s-a botezat trebuie să ducă întotdeauna o viaţa curată şi sfântă, trăind după învăţăturile Evangheliei (Matei 28:20, Fapte 2:42, Evrei 3:14). Botezul se primeşte o singură dată prin cufundarea în apă, iar în cazul când acest act nu a fost îndeplinit după Cuvântul Sfintei Scripturi, se poate face a doua oară (Fapte 19:2-6). Botezul în apă se poate primi şi înainte şi după primirea botezului cu Duhul Sfânt (Fapte 8:12-24; 10:44-48). Cei ce au primit botezul în apă fără a fi obţinut botezul cu Duhul Sfânt sunt îndemnaţi după Cuvântul lui Dumnezeu să stăruiască după botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 1:4). 14 Botezul în apă este săvârşit numai de pastori şi prezbiteri ordinaţi conform rânduielilor Bisericii nou-testamentale. Copiii credincioşilor, ca şi ceilalţi oameni, nu pot fi botezaţi până ce nu ajung să se convingă singuri că Domnul Isus este Mântuitorul lor personal (Fapte 8:37).

Noi credem în instituirea Cinei Domnului pentru Biserică. Participarea la Cina Domnului constituie o proclamare a morţii Domnului Isus Hristos.

Cina Domnului este al doilea act de cult după botez ca formă exterioară în Biserica lui Dumnezeu. Ea este instituită de Însuşi Domnul nostru Isus Hristos prin întemeierea legământului nou (Matei 26:28; Luca 22:19-20). Cina Domnului se compune din pâine nedospită şi rodul viţei nefermentat, care simbolizează jertfirea trupului şi vărsarea sângelui Său pentru păcatele noastre (1 Cor. 11:24-25). Cina Domnului este rânduită spre amintirea morţii Domnului Isus şi nu spre iertarea păcatelor, dar cel ce se împărtăşeşte din ea în chip nevrednic se face vinovat de nesocotirea trupului şi sângelui Domnului Isus Hristos şi astfel se împărtăşeşte spre osânda lui însuşi (1 Cor. 11:27-29). Ea este un simbol care exprimă părtăşia noastră cu natura dumnezeiască a Domnului nostru Isus Hristos, adică cu trupul şi sângele Lui (1 Cor. 10:16; 2 Petru 1:4), o amintire a suferinţelor şi morţii Sale (1 Cor. 11:26), o proorocie despre venirea Sa a doua oară. Credincioşii mântuiţi alcătuiesc prin participarea la frângerea pâinii un singur trup (1 Cor. 10:17). Frângerea pâinii are, în săvârşirea şi serbarea ei, două momente: primul simbolizează suferinţele Domnului, al doilea, vizavi de primul, momentul de cercetare de sine din partea credincioşilor (1 Cor. 11:23-29). La Cina Domnului nu pot participa decât membrii activi ai Bisericii, botezaţi în apă sau cu Duhul Sfânt, şi numai după ce s-au cercetat pe sine. Cina se săvârşeşte ori de câte ori este posibil, fără deosebire de zi sau dată. Este recomandabil să se efectueze cel puţin o dată pe lună.

Noi credem că Domnul Isus a instituit actul spălării picioarelor.

Domnul Isus a spălat picioarele ucenicilor cărora le-a zis: „deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora “(Ioan 13:14). Este amintită şi ca o condiţie de adevărată evlavie în viaţa de credinţă. (1 Tim. 5:10).

Noi credem în făgăduinţa botezului cu Duhul Sfânt pentru toţi credincioşii.

Duhul Sfânt este promis de Dumnezeu încă prin profetul Ioel (Ioel 2:28- 29). Proorocul Ioel vorbeşte de două mari revărsări: ploaia timpurie şi ploaia târzie (Ioel 2:23). Ploaia timpurie s-a revărsat în primele secole, începând cu ziua de Rusalii, la Ierusalim (Fapte 2:2-4), iar ploaia târzie se revarsă în zilele noastre. 15 Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul (Ioan 15:26). Botezul cu Duhul Sfânt este o pecete pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4:30), o arvună a moştenirii (Efeseni 1:13-14), putere de sus pentru slujba mărturisirii Evangheliei depline (Fapte 1:8). El se deosebeşte de naşterea din nou. El se primeşte pe baza credinţei în urma naşterii din nou şi nu poate avea loc în nici un caz înaintea acesteia (Fapte 19:1-6, Efeseni 1:13-14). Ascultând predica lui Filip, samaritenii au primit Cuvântul şi au fost botezaţi în apă; când au venit la ei Petru şi Ioan, aceştia s-au rugat, punându-şi mâinile peste ei, ca să primească Duhul Sfânt (Fapte 8:12-17). Botezul cu Duhul Sfânt se poate primi prin şi fără punerea mâinilor (Fapte 8:17; 19:6; 10:44-46 şi 2:12-17). Botezul cu Duhul Sfânt trebuie cerut (Luca 11:13). Botezul cu Duh Sfânt înseamnă umplerea cu Duhul Sfânt (Fapte 2:4), iar botezul cu foc (Matei 3:11) este viaţa de încercări prin care Dumnezeu trece pe cei sigilaţi (1 Petru 4:12-14 şi 16-19; 1:6-7). Botezul cu Duhul Sfânt este însoţit de semnul vorbirii în alte limbi (Fapte 2:4; 10:46; 19:6). Prin botezul cu Duh Sfânt vine umplerea cu putere pentru o viaţă sfântă în slujba divină. Acest botez poate fi urmat şi de primirea altor daruri (Luca 24:49; Fapte 1:4-8 şi 1 Cor. 12:1-31). Botezul cu Duhul Sfânt este o experienţă unică, iar umplerea cu El poate fi repetată (Fapte 4:3). Potrivit cu Sfânta Scriptură, este necesar ca cei chemaţi de Dumnezeu la vestirea Evangheliei depline mai întâi să stăruie, ca să fie umpluţi cu putere de Sus, pentru ca să-i poată însoţi semnele, minunile şi darurile Duhului Sfânt (Marcu 16:17-18; Luca 22:49, 1 Cor. 2:1-5; Evrei 2:4).

Noi credem că lucrarea Duhului Sfânt se manifestă în cele nouă daruri.

În urma botezului cu Duhul Sfânt, Duhul Sfânt împarte cum El voieşte diferite daruri duhovniceşti. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre nouă daruri, şi anume: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă, credinţa, darul tămăduirilor, puterea de a face minuni, deosebirea duhurilor, proorocia, vorbirea în felurite limbi şi tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12:1-10). Toţi credincioşii trebuie să aibă o măsură oarecare de înţelepciune, cunoştinţă şi credinţă. Aceasta prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani: 12:2; Ioan 5:39; Mat. 22:29; Romani 10:17). Darurile Duhului Sfânt sunt supranaturale şi desăvârşite în lucrarea lor. Exemple: Fapte 8:20; 2 Petru 3:16; Marcu 16:17-18. Credinţa în Domnul Isus Hristos care face parte din roada Duhului (Galateni 5:22) trebuie s-o aibă toţi credincioşii, însă nu toţi primesc darul credinţei (Fapte 3:16). La fel, la primirea botezului cu Duhul Sfânt toţi credincioşii vorbesc în limbi noi, însă nu toţi au darul de a vorbi în felurite limbi (1 Cor. 12:29-30). Darul vorbirii în limbi se foloseşte potrivit cu cele scrise în 1 Cor. 14:27-28. În Biserică trebuie să existe daruri, pentru că ele sunt rânduite şi puse de Dumnezeu pentru zidirea 16 ei sufletească (1 Cor. 12:28); nu primesc toţi credincioşii, ci fiecăruia Duhul Sfânt îi împarte cum voieşte (1 Cor. 12:29-39). Cuvântul lui Dumnezeu ne cere să urmărim dragostea şi să râvnim şi după darurile duhovniceşti (1 Cor. 14:1).

Noi credem că atât naşterea din nou cât şi botezul cu Duhul Sfânt trebuie să fie urmate de roada Duhului Sfânt.

Roada Duhului Sfânt este recolta unei vieţi sfinte, după ce am devenit copiii lui Dumnezeu, născuţi din nou, cârmuiţi de Duhul Sfânt în toate privinţele (Galateni 5:22-23). Odată cu naşterea din nou, roada Duhului începe să iasă în evidenţă în viaţa credinciosului (1 Ioan 5:18; Tit 3:8). Fiecare credincios născut din nou, botezat cu Duhul Sfânt trebuie să aibă din prisos în viaţa sa roada Duhului Sfânt (Galateni 5:22-23; Matei 7:16-20).

Noi credem în vindecările divine.

Vindecările divine (supranaturale) intră tot în planul de mântuire înfăptuit pe Golgota prin jertfa de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos (Matei 8:16- 17). Vindecarea se poate obţine prin credinţă personală (Luca 8:48), prin darul de vindecare (1 Cor. 12:9; Fapte 3:6) şi prin rugăciunea rostită cu credinţă în urma ungerii cu ulei a bolnavilor, după cele scrise în Iacov 5:14-16. Sfânta Scriptură ne arată că bolile sunt urmarea păcatului şi chiar dacă nar fi păcătuit cel bolnav, totuşi sunt o urmare a căderii primului om (Genesa 3:13; Deuteronom 28:15-62; Ioan 5:14). Deoarece bolile şi suferinţele sunt consecinţele căderii în păcat, vindecarea intră, pentru cei ce cred, în acelaşi plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. Domnul Isus a răstignit pe Golgota atât păcatele şi fărădelegile noastre, cât şi bolile şi suferinţele noastre (Isaia 53:4-5; Matei 8:16-17). 17 Ungerea cu untdelemn este orânduită numai pentru credincioşi. Ea se face de către prezbiteri ordinaţi, atunci când bolnavul o cere (Iacov 5:14-16). După ungere se face rugăciune cu punerea mâinilor (Marcu 16:17-18; 6:12-13). Biblia nu opreşte pe nimeni să se lase consultat de medici şi să le urmeze indicaţiile în caz de boală (Marcu 2:17).

Noi credem în existenţa Bisericii lui Dumnezeu fondată de către Domnul Isus Hristos ca organism unitar şi viu.

Cuvântul „Biserică” este echivalentul a ceea ce în limba greacă se numeşte „Eklesia” şi înseamnă „adunarea celor chemaţi”. În înţelesul Sfintelor Scripturi, ea este universală, cuprinde pe toţi credincioşii timpurilor trecute şi prezente, care, auzind glasul lui Isus, s-au hotărât să se întoarcă cu pocăinţă la Domnul, urmând învăţăturile Domnului nostru Isus Hristos şi ale apostolilor Săi (1 Cor. 1:2-2; 2 Cor. 6:14-18). Capul Bisericii este însuşi Domnul nostru Isus Hristos, iar ea formează trupul Lui (Efeseni 1:22-23; Coloseni 1:18). Ea este zidită pe temelia pusă de apostoli şi prooroci, a cărei piatră unghiulară este însuşi Hristos (Efeseni 2:20). Ea este înfăţişată în Noul Testament ca Templul lui Dumnezeu (2 Cor. 6:16), un locaş al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Efeseni 2:22) şi trup al lui Hristos. Fiecare credincios, fără deosebire de rasă şi naţionalitate, născut din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, care are credinţa deplină dată sfinţilor o dată pentru totdeauna şi de acelaşi preţ cu a apostolilor (Ioan 3:5-6; Tit 3:5-6; Efeseni 2:19-22; Iuda v. 3; 2 Petru 1:1), face parte din Biserică, numită în Cuvântul lui Dumnezeu „Biserica lui Dumnezeu” (1 Tim. 3:15; Fapte 20:28; Mat. 18:20), Biserica celor întâi născuţi, scrişi în cer de Dumnezeu (Evrei 12:23). Menirea ei este de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura Evangheliei (1 Cor. 15:1-6; Marcu 16:15-20). Totodată ea reprezintă mireasa Domnului Isus şi Împărăţia lui Dumnezeu (2 Cor. 11:2; Efeseni 5:25-27). Toate bisericile locale formează o unitate indestructibilă a Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale din România.

Noi credem că preoţia Vechiului Aşezământ a fost înlocuită în Noul Aşezământ prin slujbele spirituale rânduite în Biserică.

„Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii evanghelişti; pe alţii pastori şi în vă ţă tori” (Efeseni 4:11). Apostolii sunt trimişii Domnului, cu misiunea deosebită cum ar fi desţelenirea unui nou câmp pentru Evanghelie (Marcu 16:15-18,20). Aşa au fost cei 12 apostoli, Pavel ca apostol al neamurilor şi alţii (Matei 10:1-4; Marcu 6:30; Romani 1:1; 11:13). Slujba de prooroc se deosebeşte de darul proorociei. Proorocul are cel puţin două daruri: darul vorbirii despre înţelepciune şi darul vorbirii despre cunoştinţă. Evanghelistul este chemat să predice Evanghelia Domnului Isus şi este însoţit de semne şi rezultate deosebite în activitatea lui prin întoarcerea păcătoşilor la Dumnezeu. Pastorul are sarcina păstoririi credincioşilor care compun o biserică locală după indicaţia dată lui Petru de către Domnul Isus (Ioan 21:15-17). Toţi slujitorii reprezintă o singură treaptă spirituală, termenul de episcop, prezbiter şi pastor priveşte aceeaşi slujbă (1 Petru 5:1-2; Fapte 20:17,28; Filipeni 1:1). Din punct de vedere administrativ, se poate deosebi slujba de pastor de cea de prezbiter. 18 Diaconatul a luat fiinţă ca o slujbă cu caracter gospodăresc (Fapte 6:1-6). Mai apoi a căpătat, pentru unii dintre diaconi care s-au remarcat, şi un caracter spiritual (Fapte 6:8-15; 1 Tim. 3:8-12). „Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi, dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1 Tim. 3:13).

Noi credem că lucrătorii Evangheliei sunt ordinaţi în lucrare prin punerea mâinilor şi rugăciunea făcută de către slujitorii lui Dumnezeu îndreptăţiţi să facă acest lucru (Fapte 6:5-6; 13:2-4; 14:23; Tit 1:5).

Ordinarea se poate face direct pentru slujba de diacon sau prezbiter, iar după un stagiu oarecare ei pot fi ordinaţi pentru slujba de pastor asistent sau pastor principal. Ordinarea se face în urma unui examen pentru cei care nu sunt absolvenţi de seminar şi în urma unei mărturisiri date în scris în faţa Comisiei de ordinare, de loialitate faţă de Biserica lui Dumnezeu. Diaconii sunt ordinaţi de către doi pastori, iar prezbiterii şi pastorii de către cel puţin trei pastori. Dacă cineva a fost ordinat diacon, trecerea la slujba de prezbiter sau pastor se face printr-o ordinaţiune. Diaconul se ocupă de administrarea ajutoarelor în Biserică. El poate oficia Cina Domnului, binecuvântări de copii şi înmormântări, dacă pastorul îi cere acest lucru. Prezbiterul poate oficia toate actele de cult la recomandarea pastorului. Pastorul oficiază toate actele de cult şi se ocupă de păstorirea unei Biserici locale. Slujba încredinţată prin actul ordinaţiunii este pe viaţă şi se poate revoca numai dacă cel ordinat a săvârşit abateri grave, dovedite prin mărturia a doi sau a trei martori (1 Tim. 5:19). Actul ordinaţiunii se face la recomandarea unei Biserici locale şi durata slujirii efective depinde tot de hotărârea Bisericii Locale.

Noi credem că toţi membrii Bisericii lui Dumnezeu au îndatoriri şi drepturi.

Nimeni nu poate să devină membru în Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală decât numai după ce şi-a însuşit principiile de credinţă. Biserica îl poate primi de probă, pentru un anumit timp. În acest timp, candidatul este cercetat asupra stării lui sufleteşti şi, după ce a pus capăt păcatelor sale şi a dat dovadă că el cunoaşte toate principiile Bisericii, poate fi botezat în apă şi primit ca membru (2 Petru 1:1; Ioan 17:20-23; 1 Tes. 4:3-8). Membrii se numesc între ei fraţi (Fapte 5:23). Ei sunt datori după Cuvântul lui Dumnezeu să respecte pe cei ce slujesc (Evrei 13:17; 1 Tes. 5:12-13) şi să se supună unii altora în frica lui Hristos (Efeseni 5:21). Membrii sunt datori a stărui în sfinţire, unitate frăţească, în învăţătura Evangheliei şi în dragoste (Fapte 2:42). Cuvântul lui Dumnezeu cere ca tot ce se face în Biserică: rugăciune, propovăduirea Evangheliei, îndemnuri, învăţături, întrebuinţarea darurilor duhovniceşti, cântări de laudă sau în duh, şedinţe ordinare şi extraordinare etc. „toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Cor. 14:40). Fiecare membru este dator să participe în mod regulat la serviciile divine. Fiecare membru este dator să aibă o ţinută curată şi îngrijită. Disciplina în Biserică este un aşezământ biblic impus de Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare membru este dator a se conforma şi proceda potrivit cu cele scrise în Matei 18:15-18. Când cineva cade deodată în vreo greşeală, cei duhovniceşti, mai ales fraţii puşi să supravegheze bunul mers în Biserică, sunt datori a-1 ridica cu duhul blândeţii (Galateni 6:1). Când cineva păcătuieşte şi păcatele lui devin cunoscute de mai mulţi, iar el nu se sfieşte să păcătuiască mai departe, un astfel de om trebuie mustrat în faţa tuturor, ca şi ceilalţi să se teamă (1 Tim. 5:20). 19 Fiecare credincios, conform Cuvântului lui Dumnezeu, primeşte mustrarea şi chiar punerea sub disciplină, mai ales când se abate de la învăţăturile sănătoase ale Evangheliei depline. Disciplina nu are alt scop decât a-1 ridica pe cel căzut sufleteşte şi de a menţine în Biserică autoritatea morală, buna rânduială, dragostea şi legătura frăţească (1 Tes. 5:14; 2 Tes. 3:14-15; Iuda 22). EXCLUDEREA — Biserica are dreptul, chiar datoria, potrivit cu principiile Evangheliei Domnului Isus Hristos şi învăţăturile sfinţilor apostoli, să-i excludă pe acei membri care, după ce au fost îndemnaţi de mai multe ori la pocăinţă pentru abaterile lor, stăruiesc mai departe în săvârşirea păcatului. Prin excludere ei pierd dreptul de membru (Mat. 18:15-18; Rom. 16:17-18; 1 Cor. 5:2; 11:13; 2 Tes. 3:6; Tit 3:10). REPRIMIREA — Cel ce se căieşte din toată inima de abaterile sale şi Biserica are dovezi că viaţa lui s-a îndreptat, că se supune tuturor bunelor rânduieli şi cere să fie reprimit, poate fi reprimit (Luca 17:4; Iacov 5:19).

Noi credem că familia, prin căsătorie, este o instituţie divină aşezată de Dumnezeu.

Familia este o instituţie divină şi biblică. Ea a fost hotărâtă de Dumnezeu, chiar primilor oameni: Adam şi Eva (Genesa 2:18-24). Prin căsătorie, Dumnezeu face legătura intimă şi sfântă între soţ şi soţie, formând din amândoi un singur trup (Matei 19:5). Cine hotărăşte în inima lui să rămână necăsătorit este liber (1 Cor. 7:7-8, 34, 40). Bărbatul este dator să-şi îngrijească, să-şi iubească şi să-ţi cinstească soţia, ca pe trupul lui (Petru 3:7; Coloseni 3:19). El este capul femeii şi al familiei (1 Cor. 11:13). Soţia a fost creată şi rânduită de Dumnezeu să fie de ajutor bărbatului ei (Genesa 2:18). Ea este datoare să-1 iubească şi să i se supună (Tit 2:4-5; Col. 3:18). Căsătoria se oficiază întâi la ofiţerul stării civile, urmând căsătoria religioasă prin binecuvântarea Domnului, în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu nu permite ca un credincios să se căsătorească cu o necredincioasă sau invers (Deut. 7:3; 1 Cor. 7:39; 2 Cor. 6:14) DIVORŢUL — nu este îngăduit de Cuvântul lui Dumnezeu, afară de cazul de adulter dovedit (Matei 19:6-9). Concubinajul şi avortul nu sunt îngăduite de Dumnezeu (Evrei 13:4; 1 Cor. 6:18-20; Galateni 5:19; Exod 20:13). RECĂSĂTORIREA — este îngăduită de Cuvântul lui Dumnezeu numai atunci când unul din cei doi soţi a trecut din viaţă (Rom. 7:1-3). Nu se admite recăsătorirea atunci când despărţirea s-a făcut din alt motiv decât cel biblic. Cuvântul lui Dumnezeu nu admite aceasta, ci doar o reîmpăcare sau renunţare la recăsătorire (1 Cor. 7:10,11).

Noi credem în rânduiala Bisericii cu privire la binecuvântarea copiilor.

Copiii credincioşilor sunt sfinţi (1 Cor. 7:14). Ei totuşi vor fi aduşi la binecuvântare, unde, după exemplul Domnului Isus (Matei 19:13-15; Marcu 10:13-16), copiii mici sunt luaţi în braţe, iar peste cei mai mari se pun mâinile, rostindu-se textul de binecuvântare de la Numeri 6:24- 27, în timp ce li se pronunţă numele. Apoi urmează o scurtă rugăciune pentru copil şi părinţii lui.

Noi credem că dărnicia este o datorie sfântă pentru fiecare credincios.

Dărnicia este aşezată de apostoli în primele Biserici creştine: 1 Cor. 16:1-2; 2 Cor. 8:1-15. În primul rând, prin dărnicie se întăreşte răspândirea Evangheliei. Pentru a ne mântui, 20 Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi (Ioan 3:16). La fel, pentru a putea ajunge Evanghelia şi la alţi păcătoşi, şi noi suntem datori să facem „partea Domnului” şi să dăm din toate bunurile noastre celor ce ne învaţă şi predică Evanghelia (Galateni 6:6; 1 Tim. 5:17-18; Evrei 7:8). În al doilea rând, sunt ajutaţi cei ce lucrează şi s-au pus cu totul în slujba propovăduirii Cuvântului (1 Tim 5:17-18; Galateni 6:6). În al treilea rând, se urmăreşte (prin dărnicie) ajutorarea săracilor sfinţi, când sunt în nevoi (Matei 25:34-36; Romani 12:13; Proverbe 14:31). Membrii Bisericii lui Dumnezeu sunt obligaţi, potrivit Cuvântului Său, să ajute cu darurile lor benevole orice lucrare la care sunt chemaţi şi mai ales să participe regulat la strângerile care au loc în fiecare duminică în toate Bisericile (1 Cor. 16:1,2).

Noi credem în datoria credincioşilor de a urmări simplitatea în îmbrăcăminte.

Sfânta Scriptură ne învaţă ca, pe lângă supunere şi cumpătare, să fim cuviincioşi şi în îmbrăcăminte. Credincioşii trebuie să urmărească în îmbrăcămintea lor modestia şi simplitatea: podoaba lor să fie omul ascuns al inimii; un duh blând, liniştit, umplut cu Duhul Sfânt, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Tim. 2:9-10; 1 Petru 3:1-6). Credincioşii botezaţi cu Duhul Sfânt formează un popor sfânt şi deosebit de lume, deci ei nu trebuie să se potrivească principiilor lumii, nici să iubească deprinderile ei, care întotdeauna înclină spre păcat. Prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Romani 12:2; Iacov 4:4; Matei 9:24; 1 Corinteni 3:15).

Noi credem că duminica este ziua Domnului.

Noi serbăm ca zi de rugăciune şi odihnă duminica. În ea ne odihnim şi participăm regulat la serviciile divine ale Bisericii, pentru zidirea noastră sufletească. Serbăm această zi în amintirea învierii Domnului Isus Hristos, după modelul creştinilor din Biserica primară (1 Cor. 16:2; Fapte 20:7; 2:1; Ioan 20:19-20). În afară de duminică, se oficiază servicii divine în orice altă sărbătoare, precum şi în zilele stabilite de Biserică (Efeseni 6:18; 1 Tim. 2:1-4).

Noi credem că voia lui Dumnezeu este să fim loiali faţă de stat şi faţă de autorităţile statului.

Cuvântul lui Dumnezeu ne impune recunoaşterea şi respectarea autorităţilor şi a ordinii de stat (1 Petru 2:13-17; Tit 3:1,2), pe de altă parte aceasta este şi o datorie naţională şi cetăţenească. Autorităţile statului sunt rânduite de Dumnezeu, pentru păstrarea ordinii publice, pentru conducerea ţării şi binele poporului (Romani 13:1-5). Noi suntem datori a ne supune legilor ţării, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Suntem datori să plătim dările către stat şi să ne îndeplinim îndatoririle ce ne revin (Romani 13:6-7). Noi suntem datori a ne ruga pentru autorităţi şi înalta cârmuire (1 Tim. 2:1-3).

Noi credem că suntem datori să-i iubim pe toţi oamenii, indiferent de rasă, naţionalitate sau convingere religioasă (Marcu 9:38, 39; Filipeni 3:16).

Critica şi hula împotriva altui cult religios creează antagonism şi ceartă. Nici un credincios adevărat din Biserica lui Dumnezeu nu calomniază alte culte religioase (Marcu 9:38-39; Filipeni 3:16).

Noi credem în a doua venire a Domnului Isus Hristos şi în evenimentele escatologice care vor urma.

a. Răpirea Bisericii

Credem în răpirea Bisericii înainte de arătarea Domnului Isus Hristos pe norii cerului şi înainte de necazul cel mare (Isaia 26:20-21; Luca 21:40-44; Luca 17:34-36; 1 Cor. 15:40-44; 1 21 Tes. 4:13-18). „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24:36). După răpire va avea loc, în cer, judecata pentru răsplătirea credincioşilor (Romani 14:10; 2 Cor. 5:10) şi apoi nunta Mielului (Apoc. 19:7-9).

b. Necazul cel mare şi arătarea lui Anticrist

După răpirea Bisericii şi ridicarea Duhului Sfânt, care azi opresc arătarea Anticristului (2 Tes. 2:7-8), va urma o mare strâmtorare din pricina arătării lui, cum n-a fost vreodată pe pământ şi nici nu va mai fi (Matei 24:21; Apoc. 6). Duhul Anticristului lucrează deja azi în lume prin ucenicii săi (1 Ioan 2:18) şi ţinta lui este să-L tăgăduiască pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, spre a nimici cu desăvârşire credinţa în Dumnezeu şi astfel să se poată prezenta pe sine drept Dumnezeu prin semnele şi minunile pe care le va face (2 Tes. 2:4; 9:12; Apoc. 13:13; 16:4). Domnul Isus a venit ca Dumnezeu întrupat în om şi, după ce Şi-a dat viaţa ca jertfă de ispăşire pentru iertarea păcatelor, a trimis ucenicii Săi să propovăduiască Evanghelia, iar Anticrist este mesia cel fals, adică Satan întrupat în om şi care vine în numele sau (Ioan 5:43). El are deja mulţi ucenici în lume, care propovăduiesc fie necredinţa, fie învăţături false, spre a-i deschide drumul în lume (1 Ioan 2:18; Luca 18:8). După ce fiii lui Israel vor recunoaşte amăgirea, în care au fost atraşi de Anticrist, se vor întoarce la Mesia Cel adevărat, care este Isus Hristos, Domnul nostru (Rom. 9:27-29, 11:26; Ieremia 30:7).

c. Venirea Domnului Isus Hristos în slavă

“Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă” (Matei 24:29-30; Marcu 13:24-26). Domnul va fi însoţit de zecile de mii de sfinţi ai Săi, care vor sta la dreapta puterii Sale (1 Tes. 4:16-17; Iuda v. 14-15). Atunci Anticristul va fi nimicit cu suflarea gurii Sale: fiara şi proorocul mincinos vor fi aruncaţi de-a dreptul în iazul de foc (Apoc. 19:20; 2 Tes. 2:3; Ieremia 23:33; Maleahi 4:3; Apoc. 19:21). Diavolul va fi aruncat în fântâna adâncului, unde va fi ţinut legat timp de o mie de ani (Apoc. 20:1-30).

d. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ sau Mileniul.

Împărăţia lui Dumnezeu din zilele noastre este spirituală (Luca 17:20). Ea nu se întemeiază pe obiceiuri sau forme exterioare, ci constă în sfinţirea vieţii, pacea şi bucuria care vin de la Duhul Sfânt (Rom. 14:17). În împărăţia lui Dumnezeu intră toţi aceia care sunt născuţi din nou (Ioan 3:3-6). Noi aşteptăm însă ca Împărăţia lui Dumnezeu să vină în chip vizibil pe pământ şi ea va dura o mie de ani, potrivit Cuvântului Său (Mat. 6:10; Apoc. 20:4). Domnul îşi va întemeia Împărăţia Sa pe temei de dreptate şi sfinţenie, stăpânind întreg pământul, fiind El Domn al Domnilor şi Rege al Regilor (Apoc. 11:15; 1 Cor. 15:24; Apoc. 5:10, 19:16). În timpul Împărăţiei de o mie de ani va fi pace deplină pe pământ, fiindcă diavolul va fi legat şi nu va avea cine să mai înşele neamurile şi va exista armonie chiar între fiare; cruzimea nu va mai avea loc (Isaia 11:1-10). Zilele oamenilor vor fi multe, ca zilele copacilor (Isaia 65:9- 25). Atunci Împărăţia lui Dumnezeu va fi pe tot pământul (Apoc. 11:15).

e. Învierea universală şi judecata din urmă.

Moartea este trecerea omului din viaţa aceasta în viaţa veşnică, cu alte cuvinte despărţirea sufletului şi a duhului de trup. Trupul se 22 întoarce în ţărână, de unde a fost luat (Genesa 3:19), iar sufletul este viu, conştient şi trăieşte în lumea de dincolo împreună cu duhul, de care este nedespărţit. Toţi oamenii, fără deosebire, trebuie să moară, fiindcă toţi au păcătuit (Rom. 5:12). Pentru credincioşi moartea este o adormire în care aşteaptă învierea (1 Tes. 4:13-16), o despărţire de trupul firesc, pentru a fi îmbrăcaţi cu trupul ceresc (2 Cor. 5:1-8), o părăsire a lumii, ca să fie la un loc cu Domnul, într-un loc de pace, fericire şi odihnă (Luca 23:43; Filipeni 1:23; Apoc. 14:13). Credincioşii se vor înfăţişa, la timpul hotărât, la scaunul de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata cerească din mâna Domnului pentru toate faptele şi ostenelile pe care le-a depus pe pământ în lucrul Său (2 Cor. 5:10; Rom. 14:10-12). Moartea necredincioşilor este un act însoţit de groază, spaimă şi remuşcări sfâşietoare. Sufletul lor se duce într-un loc de chinuri, aşteptând înfricoşata zi a judecăţii din urmă (Iuda 7). După Împărăţia de o mie de ani, Satana va fi din nou dezlegat pentru puţină vreme, timp în care va înşela neamurile (Gog şi Magog), ca să facă război împotriva sfinţilor. „…dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20:7-10). După aceasta vor învia toţi, fără deosebire, cei care nu au avut parte de învierea cea dintâi (Apoc. 20:5). Marea va da afară morţii care erau în ea, la fel moartea şi locuinţa morţilor vor da şi ele înapoi pe morţii lor (Apoc. 20:13,14) şi toţi vor trece la judecata de la Tronul Alb (Apoc. 20:11,12). Şi fiecare va fi judecat după faptele lui şi după gradul cunoştinţei pe care a avut-o (Apoc. 20:12; Rom. 2:12). Cei ce nu au fost găsiţi scrişi în cartea vieţii vor fi aruncaţi în iazul de foc (Mat. 25:32-46; Apoc. 20:15).

f. Cerul nou şi pământul cel nou.

Viaţa veşnică Viaţa veşnică este de obârşie divină şi este un dar al lui Dumnezeu (Rom. 6:23; Evrei 7:16). Ea este promisă credincioşilor (1 Ioan 2:25; 2 Tim. 1:1); ea se capătă de la Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos (1 Ioan 5:11; Ioan 3:15), căci El însuşi este viaţa veşnică (1 Ioan 5:20). Pentru a obţine viaţa veşnică trebuie să ne luptăm, stăruind în fapte bune (Romani 2:7), fiindcă noi suntem chemaţi la ea (1 Tim. 6:12). Ea este un drept de moştenire pentru veacul viitor (Marcu 10:30), este numită şi viaţa viitoare (1 Tim. 4:8) şi vor intra în ea numai cei neprihăniţi, care au luptat cu credincioşie pe pământ, răbdând ispitele. Ei vor primi, la timpul hotărât, cununa vieţii veşnice (1 Tim. 6:12). „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: «Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut»” (Apoc. 21:1-4)

Îmbracă platoșa neprihănirii
https://www.misiune.ro/resurse-crestine/predici/17-august-imbraca-platosa-neprihanirii.html

( trăiește în sfințenie)
Romani 3:21-30 (1 Petru 1:14-16)

Scopul lecției: Să descoperim ce înseamnă platoșa neprihănirii, cine sunt cei ce o pot dobândi și cum ajung cei ce o poartă să fie biruitori în lupta spirituală.

Contextul lecției: O altă piesă din armura spirituală pe care trebuie să o poarte fiecare creștin pentru a înfrunta atacurile puterilor întunericului este “platoșa neprihănirii”. Dacă în cazul soldaților din armata romană, platoșa ce le acoperea pieptul și le proteja organele vitale, era din bronz, și uneori acoperită cu piele, în cazul creștinilor această platoșă reprezintă un veșmânt spiritual.

A fi neprihănit (fără prihană) înseamnă a fi “socotit fără păcat” ( fără vină, curat), îndreptățit înaintea lui Dumnezeu ( Rom.3:26; 5:1), dar și a împărtăși natura divină (2 Cor 5:17; 1 Tes.4:3 și 7; 1 Pet.1:14-16; I Ioan 3:1-2).

Aceste adevăruri relatate de Sfânta Scriptură ne ajută să spunem că există o neprihănire  care ne este atribuită prin credința în Hristos, care definește poziția  pe care o avem în Hristos: suntem considerați drepți (fără de vină) înaintea lui Dumnezeu fără vreun merit personal, ci numai pe baza jertfei  Domnului Isus (2 Cor.5:21; Rom.3:21- 24; 4:22-25; Gal.2:16).

Dar  există și o neprihănire împărtășită, prin care dobândim aceeași natură divină împreună cu Dumnezeu ( Ioan 1:12; 2 Cor.3:18; Ef.4:22-24; Col.3:9-10).

Atunci când apostolul Pavel vorbește despre platoșa neprihănirii, el are în vedere mai mult această neprihănire împărtășită, o stare de sfințenie prin care devenim asemenea lui Hristos. Înțelegem acest fapt deoarece suntemchemați să fim îmbrăcați în neprihănire. Acest imperativ înseamnă un proces continuu (procesul de sfințire) prin care ne dezbrăcăm de omul cel vechi și ne îmbrăcăm în omul cel nou ( Ef.4:22-24; Isaia 59:17; 2 Cor.6:3-7; 1Tes.5:8).

Un bun exemplu privind modul cum a folosit platoșa neprihănirii este exemplul lui Iov, care, în mijlocul necazurilor și a suferințelor cauzate de Satan, s-a păstrat curat și a câștigat biruința în lupta spirituală în care a fost antrenat, fiindcă în tot ceea ce i s-a întâmplat n-a blestemat pe Dumnezu și nici n-a păcătuit cu buzele sale (Iov.2:9-10).

Măsurându-se însă cu Dumnezeu, Iov a trebuit să recunoască că este pacătos, și are nevoie de o neprihănire mult mai mare decât cea la care ar fi putut el să ajungă (Iov.41:1- 42:6).

Conținutul lecției: Â Pasajele lecției biblice de astăzi ilustrează modul în care putem dobândi această neprihănire și ne arată care este neprihănirea ce ne va apăra în fața atacurilor diavolului, ca să putem câștiga biruința în lupta spirituală.

1. Neprihănirea personală (autoneprihanirea) (Romani 3:22; 27-28)

În fața provocărilor vieții și a atacurilor celui rău mulți oameni încearcă să se apere declarându-se nevinovați și îmbrăcând o haină de autoneprihănire. Găsim acest exemplu în cazul lui Cain (Gen.4:9), al fraților lui Iosif (Gen.42:9-11), al fariseului de la templu (Luca 18:10-14) și în prima parte a vieții lui Pavel (Fil.3:4-9).

Această stare de autoneprihănire nu ne poate asigura însă biruința în fața atacurilor puterii întunericului, pentru că Diavolul nu se sperie de o neprihanire de etichetă, ci, dimpotrivă, o și recomandă.

Diavolul ne știe punctele vulnerabile și ceea ce am făcut, lucruri pe care le va folosi atunci când vrea să ne prindă în mreaja lui și să ne acuze (Iov.1:6-12;2:1-10). Iar înaintea lui Dumnezeu toți oamenii sunt păcătoși (Rom.3:22) și nimeni nu se va putea îndreptăți printr-o neprihănire personală (Rom.3:20;28). Această stare de neprihănire personală este de fapt o autoînșelare (Gal.6:7-8).

2. Neprihănirea atribuită (dobândită prin credință) (Romani 3:21-30)

Primul verset al acestui pasaj (Rom.3:21) ne desoperă faptul că există o neprihanire pe care o dă Dumnezeu. Această neprihănire indică mai mult poziția pe care o avem noi în Hristos. Nu mai suntem socotiți pacătoși, ci fără de vină (drepți) (Rom.3:23-24;5:1).

Această neprihănire este darul lui Dumnezeu (Rom.3:21-22), se capătă prin credința în Hristos (Rom.3:22;24-26), este pentru toți (Rom.3:22;29-30), fără Lege sau fapte personale (Rom.3:27-28) și numai prin meritele jertfei lui Hristos (Ro.3:24-26).

Această neprihănire ce ne acoperă păcatele trecutului și ne așează în meritele lui Hristos este o puternică armă care îl face pe diavol să rămână fără pricină de acuzare și îl împiedică să mai aibă acces asupra noastră, fiindcă acum suntem ascunși cu Hristos în Dumnezeu (Rom.8:33-39; Col.3:3; Ioan 10:28-30).

3. Neprihănirea împărtășită (starea de sfințenie) (1 Petru 1:14-16)

Aceasta este starea de neprihănire la care trebuie să ajungem. Nu numai să fim în Hristos, dar să și devenim asemenea Lui.

Deorece adresarea folosită de apostolul Petru este generală, înțelegem că această stare de sfințenie este chemarea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi (1 Pet.1:14-16). “Urmărește exemplulcelui ce ne-a chemat” (1 Pet.1:15) este un imperativ (1 Pet. 1:16) trebuie să cuprindă toate compartimentele vieții (1 Pet.1:15) și are ca motivație noua relație pe care care o avem cu Dumneuzeu și judecata care urmează să vină (1 Pet.1:17).

Pot ajunge la acestă stare de sfințenie cei ce sunt deja copii (1 Pet.1:14; Ioan 1:12-13) ce nu se lasă învinși de pofte (1 Pet.1:14), cunosc adevărul și pe Cel ce i-a chemat (1Pet.1:14-15), iau în serios Cuvântul lui Dumnezeu (1 Pet.1:16) umblă în frica lui Dumnezeu (1 Pet.1:17), veghează asupra vieții lor (1 Pet.1:17 si 13) și acceptă lucrarea de desăvârșire împlinită de Duhul lui Dumnezeu ( 2 Cor 3:18).

Cei ce vor ajunge astfel îmbrăcați cu Hristos vor fi biruitori în lupta spirituală, după cum și Hristos a biruit toate atacurile celui rău.

Întrebări pentru discuții:

Ce înseamnă platoșa neprihănirii ?
Cum putem obține această piesă din armătura spirituală ?
De ce neprihănirea personală (autoneprihănirea) nu ne poate apăra de atacurile diavolului ?
Care sunt cele mai frecvente afirmații ce ne arată că și astăzi oamenii încercă să se îmbrace în acest veșmânt al autoneprihănirii ?
Cine poate primi neprihănirea oferită de Dumnezeu ?
Care sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a ajunge la starea de sfințenie ““asemenea lui Hristos ?
De ce acei ce sunt îmbrăcați în Hristos sunt și biruitori în lupta spirituală?
Pastor Dan Boingeanu

12. “Agonia batranei noastre planete” (rezumat), Hall Lindsey

Capitolul 1

VIITORUL
„Noi credem ceea ce vrem să credem“
Demostene – 348 î.H.

De mii de ani pe oameni i-a interesat viitorul. Unii au folosit spiritismul (cei ce cheamă spiritele – lucru interzis de Dumnezeu), alţii astrologia, care s-a născut în vechea Caldee, în nordul Golfului Persic.

Faraonii Egiptului au importat astrologia şi magia din Babilon. Acest lucru l-a practicat şi Imperiul Roman şi din păcate se practică şi în zilele noastre – mai ales spiritismul. În Occident acest lucru aduce un mare venit celor interesaţi.

Capitolul 2

CÂND ESTE UN PROFET
CU ADEVĂRAT UN PROFET?

„Curiozitatea omului scrutează trecutul şi viitorul“.

T.S. Elliot

Adevăraţii profeţi sunt cei din Biblie – ai lui Israel – care au vorbit mânaţi de Duhul Sfânt.

Cum au trecut ei încercarea ?

Cum să ştim dacă un profet vorbeşte din partea lui sau din partea lui Dumnezeu – întreabă Moise (Deuteronom 18:21).

Când ce va spune un profet se va împlini (Deuteronom 18:22), acela este un profet adevărat.

Dacă nu era adevărat ceea ce profeţea, adică nu se întâmpla, era condamnat la moarte prin lapidare (Deuteronom 13:1-11).

Unele profeţii din Biblie se văd împlinindu-se sub ochii noştri.

Cucerirea Israelului de către Nebucadneţar este dovedită astăzi prin săpăturile arheologice din zona respectivă.

Unul din profeţii care au profeţit cu preţul vieţii a fost Mica, pe vremea când Ahab l-a invitat pe Iosafat la război împotriva sirienilor (1 Împăraţi 22:28). Ştim  ce  s-a întâmplat în final. O săgeată trasă „la întâmplare“ l-a lovit pe Ahab şi el a murit, aşa cum a profeţit Mica.

Isaia a profeţit pe o perioadă de 60 de ani (740-680 î.H), timp în care s-au succedat patru împăraţi. El a profeţit că Sanherib se va întoarce în ţara lui fără să atace Ierusalimul (Isaia 37: 36-38). El a mai profeţit cu sute de ani înainte invazia Iudeii şi cu 150 de ani înainte nimicirea Babilonului şi faptul că nu va mai fi reclădit (Isaia 13:17-22). Babilonul era o cetate greu de cucerit, cu ziduri de 45m înălţime şi late cât cinci care mergând alături, şi totuşi mezii şi perşii au cucerit-o fără război – săpând un şanţ şi deviind cursul Eufratului. Ei au intrat în cetate în timp ce împăratul Belşaţar dădea un ospăţ desfrânaţilor (Isaia 21:1-10).

Cu 200 de ani înainte Isaia a profeţit că un împărat pe nume Cirus va porunci reclădirea Ierusalimului şi a Templului (Ezra 1:1-11).

Capitolul 3

OARE EXPERIENŢA
NE ÎNVAŢĂ CEVA CU ADEVĂRAT?

„Istoria ne învaţă că omul nu învaţă nimic de la istorie“

Hegel

FII APROAPE DE CEI ÎNDURERAȚI, CA DOMNUL ISUS! pastor Ion Damian

Suntem chemati sa sustinem pe ce indurerati, sa ii sprijinim, sa ii ajutam in situatia de suferinta in care se afla, asa cum invatam din Evanghelia dupa Marcu 5:21-43

Domnul Isus revine pe malul de vest al Marii Galileii, intorcandu-Se din tinutul Gadarenilor, care se afla pe malul de rasarit al Galileii. In curand, aici s-a aflat in centrul unei mari multimi. Iair, un fruntas al sinagogii, un tata disperat, a alergat la Domnul Isus si L-a rugat sa se duca sa-Si puna mainile peste fiica sa bolnava, ca sa fie vindecata. De asemenea, o femeie grav bolnava cu o suferinta de doisprezece ani, care a dorit vindecarea, s-a atins de Domnul. Acest text biblic Il arata pe Domnul Isus fiind aproape de cei indurerati, oferindu-le izbavirea in pofida bolii incurabile si a mortii.

Domnul Isus este aproape de toti oamenii – vs.21
Desi Mantuitorul se intoarce dintr-o lucrare incheiata recent, El are timp sa ii primeasca pe toti oamenii care vin continuu la El. Domnul Isus a avut intotdeauna mila fata de cei indurerati si i-a slujit cu dragoste (Mat.9:36, 14:14, 20:34; Marc.1:41, 6:34; Luc.7:13).

2. Domnul Isus raspunde la rugaciunea celui indurerat – vs.22-24

Iair este omul care in momente de mare durere gandeste limpede si stie ce trebuie sa faca pentru a fi izbavit. El se inchina Domnului si se roaga Lui aratand ca nadajduieste in El. Fiul lui Dumnezeu asculta rugaciunea lui Iair nu fiindca era un fruntas al sinagogii, ci fiindca acesta si-a pus increderea in El.

3. Domnul Isus izbaveste pe cel indurerat care se bizuie pe El – vs.25-34

Domnul Isus este aproape de toti cei indurerati. Astfel, in drum spre casa lui Iair are loc vindecarea unei persoane, grav bolnava, care apeleaza la puterea Sa. Dupa cum si apostolul Pavel spune: “credinta vine in urma auzirii;” (Rom.10:17), femeia care era de doisprezece ani bolnava aude despre Domnul Isus si in inima ei creste credinta in Mantuitorul. In credinta sa, ea trebuia sa faca un lucru mic, si anume doar sa se atinga de Domnul. In schimb, minunea in viata ei o savarsea puterea lui Dumnezeu. Domnul Isus ofera ocazia marturiei persoanei indurerate care s-a bizuit pe El. Aceasta, inchinandu-se Domnului, vorbeste deschis despre experienta sa de viata, de suferinta sa. Insa, marturia Mantuitorului despre aceasta persoana este una inedita, si anume izbavirea acesteia este mai intai sufleteasca si apoi fizica.

4. Domnul Isus ofera binecuvantari nesperate celui indurerat care se increde total in El – vs.35-43

Domnul Isus ofera ceea ce nimeni nu poate da celui profund indurerat. Actiunile celor apropiati familiei lui Iair s-au rezumat la a duce vestea mortii, la a plange si la a se tangui din cauza decesului fiicei lui Iair. Domnul actioneaza ,,fara sa tina seama” de mesajul tragic adus de cei care vin din casa lui Iair. EL este singurul care are putere asupra vietii si a mortii. Astfel, cere increderea in El a celui indurerat: ,,Nu te teme, crede numai!” Increderea totala in Mantuitorul aduce din partea Domnului binecuvantari nesperate in viata celui indurerat, transformarea, minunea, de care are nevoie pentru a depasi situatia de durere. Datorita harului lui Dumnezeu, Iair are parte de invierea fiicei sale, de minunea de care are nevoie pentru a fi mangaiat.

Observam ceea ce face persoana indurerata, persoana care desi nu mai are motivatia omeneasca pentru a trai in pace, are increderea totala in Dumnezeu. In zile cand suntem confruntati cu necazuri si suferinte sa nu uitam cuvintele Domnului ,,Nu te teme, crede numai!” Apostolul Pavel spune, intr-o alta imprejurare, ,,sa nu va intristati ca ceilalti, care n-au nadejde.” (1Tes.4:13)

In timp ce multi oameni astazi se ating mai mult de obiecte de cult, putini sunt aceia care ,,se ating” de Domnul Isus. ,,Se ating” de Domnul cei care se incred in El, care au o problema ce este peste puterea lor, care isi doresc vindecarea, izbavirea, care doresc puterea lui Dumnezeu in viata lor si care sunt gata sa vorbeasca deschis cu Domnul despre problema lor si sa marturiseasca lucrarea lui Dumnezeu in viata lor.

Lucrarea lui Dumnezeu in viata celor indurerati este mai mare decat necazul pe care acestia l-au suferit. Cuvintele Mantuitorului ,,Fiica, credinta ta te-a mantuit; du-te in pace si fii tamaduita de boala ta.”; precum si ,,Nu te teme, crede numai!” evidentiaza faptul ca Domnul Isus este aproape de cei indurerati pe care ii iubeste si ii izbaveste la timpul hotarat de El si dupa planul Sau. Un alt exemplu in acest sens este oferit in Evanghelia dupa Ioan capitoul 11 cu ocazia mortii lui Lazar: „Doamne, iata ca acela pe care-l iubesti este bolnav.”

Suntem chemati, dupa modelul Domnului Isus, sa fim aproape de cei indurerati slujindu-i cu darurile spirituale si resursa pe care Dumnezeu ni le-a dat.

Atunci cand suntem indurerati sa nu uitam: de experientele binecuvantate cu Dumnezeu si sa nu ne pierdem nadejdea, sa impartasim Domnului situatia noastra, sa ne incredem in Domnul si sa asteptam in tacere ajutorul Sau.

Atunci cand semenii nostri sunt indurerati sa nu uitam ca au nevoie de ajutorul nostru, ca suntem o unealta in mana Domnului pentru slujirea lor si sa facem tot ce ne este in putere pentru a transmite dragostea lui Dumnezeu.

Sa fim siguri ca Domnului ii pasa de noi si este aproape de noi datorita dragostei Sale care nu se schimba.

Păstor Ion Damian

 

Studiu biblic –Apocalipsa – Lumina din miezul nopții 

Lumina din miezul nopții este un studiu sistematic al cărții Apocalipsa, iar subiectele acestui studiu le puteți vedea în ordinea lor mai jos. Subiecte de o importanță crucială pentru viața noastră cum ar fi mântuirea prin Isus Hristos, marele conflict cosmic dintre Hristos și îngerii lui și Satana cu îngerii lui, amăgirile din vremurile din urmă ale istoriei, identitatea antihristului sau evenimentele legate de încheierea istoriei acestei lumi, așteaptă să fie explorate de suflete sincere, însetate după cunoașterea adevărului. 

Numeri 21;9. Moise a făcut un şarpe de aramă, ……..

 

Ioan 18;36. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“,……..

DOMNUL ISUS ESTE APROAPE DE CEI ÎNDURERAȚI!

Suntem chemați să susținem pe ce îndurerați, să îi sprijinim, să îi ajutăm în situația de suferință în care se află. In Evanghelia dupa Marcu 5:21-43, Domnul Isus revine pe malul de vest al Marii Galileii, întorcându-Se din ținutul Gadarenilor. In curând, aici s-a aflat în centrul unei mari mulțimi. Iair, un fruntaș al sinagogii, un tata disperat, a alergat la Domnul Isus și L-a rugat să se ducă să-Si pună mâinile peste fiica sa bolnavă, ca să fie vindecată. De asemenea, o femeie grav bolnavă cu o suferință de doisprezece ani, care a dorit vindecarea, s-a atins de Domnul. Acest text biblic Il arată pe Domnul Isus fiind aproape de cei îndurerați, oferindu-le izbăvirea in pofida bolii incurabile și a morții.

Domnul Isus este aproape de toți oamenii – vs.21
Deși Mântuitorul se întoarce dintr-o lucrare încheiată recent, El are timp sa îi primească pe toți oamenii care vin continuu la El. Domnul Isus a avut întotdeauna mila față de cei îndurerați și i-a slujit cu dragoste (Mat.9:36, 14:14, 20:34; Marc.1:41, 6:34; Luc.7:13).

Domnul Isus răspunde la rugăciunea celui îndurerat – vs.22-24
Iair este omul care în momente de mare durere gândește limpede și știe ce trebuie sa facă pentru a fi izbăvit. El se închina Domnului și se roagă Lui arătând că nădăjduiește in El. Fiul lui Dumnezeu ascultă rugăciunea lui Iair nu fiindcă era un fruntaș al sinagogii, ci fiindcă acesta și-a pus încrederea in El.

Domnul Isus izbăvește pe cel îndurerat care se bizuie pe El – vs.25-34
Domnul Isus este aproape de toți cei îndurerați. Astfel, in drum spre casa lui Iair are loc vindecarea unei persoane, grav bolnavă, care apelează la puterea Sa. După cum și apostolul Pavel spune: “credința vine in urma auzirii;” (Rom.10:17), femeia care era de doisprezece ani bolnavă aude despre Domnul Isus și în inima ei crește credința în Mântuitorul. In credința sa, ea trebuia sa facă un lucru mic, și anume doar să se atingă de Domnul. In schimb, minunea în viața ei o săvârșea puterea lui Dumnezeu. Domnul Isus oferă ocazia mărturiei persoanei îndurerate care s-a bizuit pe El. Aceasta, închinându-se Domnului, vorbește deschis despre experiența sa de viata, de suferința sa. Insă, mărturia Mântuitorului despre aceasta persoana este una inedită, și anume izbăvirea acesteia este mai întâi sufleteasca și apoi fizică.

Domnul Isus oferă binecuvântări nesperate celui îndurerat care se încrede total in El – vs.35-43
Domnul Isus oferă ceea ce nimeni nu poate da celui profund îndurerat. Acțiunile celor apropiați familiei lui Iair s-au rezumat la a duce vestea morții, la a plânge și la a se tângui din cauza decesului fiicei lui Iair. Domnul acționează “fără sa țină seama” de mesajul tragic adus de cei care vin din casa lui Iair. EL este singurul care are putere asupra vieții și a morții. Astfel, cere încrederea în El a celui îndurerat: “Nu te teme, crede numai!” Încrederea totala in Mântuitorul aduce din partea Domnului binecuvântări nesperate în viața celui îndurerat, transformarea, minunea, de care are nevoie pentru a depăși situația de durere. Datorită harului lui Dumnezeu, Iair are parte de învierea fiicei sale, de minunea de care are nevoie pentru a fi mângâiat.

***

Observăm ceea ce face persoana îndurerata, persoana care deși nu mai are motivația omenească pentru a trăi în pace, are încrederea totala in Dumnezeu. In zile când suntem confruntați cu necazuri și suferințe să nu uităm cuvintele Domnului “Nu te teme, crede numai!” Apostolul Pavel spune, într-o alta împrejurare, “să nu vă întristați ca ceilalți, care n-au nădejde.” (1Tes.4:13)

In timp ce mulți oameni astăzi se ating mai mult de obiecte de cult, puțini sunt aceia care “se ating” de Domnul Isus. “Se ating” de Domnul cei care se încred în El, care au o problemă ce este peste puterea lor, care își doresc vindecarea – izbăvirea, care doresc puterea lui Dumnezeu in viața lor și care sunt gata să vorbească deschis cu Domnul despre problema lor și să mărturisească lucrarea lui Dumnezeu în viața lor.

Lucrarea lui Dumnezeu în viața celor îndurerați este mai mare decât necazul pe care aceștia l-au suferit. Cuvintele Mântuitorului “Fiica, credința ta te-a mântuit; du-te in pace și fii tămăduita de boala ta.”; precum și “Nu te teme, crede numai!” evidențiază faptul că Domnul Isus este aproape de cei îndurerați pe care îi iubește și îi izbăvește la timpul hotărât de El și după planul Sau. Un alt exemplu în acest sens este oferit in Evanghelia după Ioan capitolul 11 cu ocazia morții lui Lazăr: „Doamne, iată că acela pe care-l iubești este bolnav.”

Suntem chemați, după modelul Domnului Isus, sa fim aproape de cei îndurerați slujindu-i cu darurile spirituale și resursa pe care Dumnezeu ni le-a dat.

***

Atunci când suntem îndurerați să nu uităm: de experiențele binecuvântate cu Dumnezeu și să nu ne pierdem nădejdea, să împărtășim Domnului situația noastră, să ne încredem in Domnul și să așteptam în tăcere ajutorul Său. Atunci când semenii noștri sunt îndurerați să nu uităm ca au nevoie de ajutorul nostru, că suntem o unealtă in mâna Domnului pentru slujirea lor și să facem tot ce ne este in putere pentru a transmite dragostea lui Dumnezeu. Să fim siguri că Domnului îi pasă de noi și este aproape de noi datorită dragostei Sale care nu se schimbă.

Păstor Ion Damian

Daniel-  CĂRȚILE BIBLEI

Daniel a avut una din cele mai incredibile cariere. Luat ca rob în adolescență a ajuns omul de încredere al conducătorului de la Babilon. Când Babilonia a fost cucerită de Medo-Persani, Daniel a ajuns omul doi sau trei din Imperiu. Au fost doar doi oameni ai Bibliei, în afara lui Isus Christos, despre care nu s-a scris nimic rău: Iosif și acest Daniel. Faptul este cu atât mai uimitor cu cât amândoi au fost administratori imperiali și mari oameni de stat!

În Babilon, Daniel a fost așezat mai mare peste toți magii de la curte! De la numele lor ne-a rămas nu numai termenii „magic“ și „magie“, ci și aceia de „magistral“, „magistrat“ și „magistratură“.  Mărturia religioasă a lui Daniel în casta magilor a lăsat un mesaj rezidual de profeție din care s-a născut peste sute de ani incursiunea magilor din răsărit la Ierusalim ca să se închine „împăratului de curând născut al iudeilor“.

Cartea lui Daniel poate fi numită pe drept cheia descifrării mesajelor profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fără ajutorul limbilor indicatoare. Tot aşa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajută să ne orientăm în succesiunea de evenimente consemnate în profeţii. Întreaga Biblie poate fi asemănată cu o oglindă plimbată asupra istoriei omenirii. Întreaga istorie umană poate fi desprinsă din conţinutul profetic aşezat în cele 66 de cărţi ale Bibliei.

Din cauza conţinutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestată de toţi cei care au combătut Biblia şi credinţa creştină. Criticii ei înfierbântaţi au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întări în credinţă pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.

Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE
Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă a redus la tăcere aceste critici. Pentru creştini, lucrurile erau clare chiar şi înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor conţinute chiar în textul cărţii, despre Daniel a mai scris şi Ezechiel, care-l aşează în rândul sfinţilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihănit” şi „un om foarte înţelept” (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodată că Ezechiel a trăit în vremea când ni se spune că a trăit, ori el îl aminteşte pe Daniel ca pe un contemporan al său aflat încă în viaţă.

Cea mai mare dovadă despre veridicitatea conţinutului cărţii lui Daniel vine însă din partea Domnului Isus care citează din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântării Sale din Matei 24. În versetul 15, El citează Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicându-le ucenicilor semnele care-i vor anunţa că e timpul să fugă din Ierusalim („De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „aşezată în locul sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! -…”)

În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare” citând din Daniel 12:1: „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n- a fost niciodată de la întemeierea lumii până acum şi nici nu va mai fi”.

Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului…”

Mai mult decât atât, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Domnul Isus i-a răspuns cu acelaşi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sunt. Ba mai mult, vă spun de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Matei 26:63-64).

Domnul Isus îl prezintă pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare” confirmând ceea ce scrisese însuşi Daniel despre cartea sa: „Tu însă Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfârşitului”, a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel şi a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeşte să înţeleagă” (Matei 24:15).

Acestei înţelegeri îi dedicăm rândurile care urmează.

Titlul: Cartea poartă numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este judecătorul”.

Autorul: Deşi pare surprinzător, ştim foarte puţine lucruri despre acest om extraordinar.

(1). Ca tânăr, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotărât să nu-şi piardă specificul naţional evreiesc, refuzând să „se spurce mâncând din bucatele aduse de la masa împăratului” (Dan. 1:8). Pus în şcoală, a dat curând dovadă de o înţelepciune cu totul ieşită din comun, dar mai ales s-a evidenţiat prin capacitatea supranaturală de a pătrunde în lumea lui Dumnezeu şi de a primi tălmăciri pentru vise şi vedenii. În Babilon, pentru declanșarea procesului de asimilare, ,,căpetenia famenilor dregători“ i-a schimbat numele în ,,Beltșațar“ (Cel cu viața păzită de Bel). Procesul de îndoctrinare și de asimilare n-a reușit în cazul lui Daniel și al celor trei prieteni ai săi. Pe vremea aceea, cei care serveau la curtea imperială erau făcuți „fameni“, mai ales pentru a nu prezenta un pericol pentru cadânele din haremul împăratului. Ni se spune că Daniel și cei trei tineri au fost sub autoritatea lui Așpenaz ,,căpeteniei famenilor. Nu ni se dat amânunte însă este lesne de înțels că Daniel a ajuns famen pe cea de a doua metodă menționată mai târziu de Domnul Isus: „Fiindcă sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele maicii lor, sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni şi sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor“ (Mat. 19:12).

Ori de câte ori apare în textul cărții, numele Beltșațar este însoțit de numele real al lui Daniel (Dan. 1:7; 2:26; 4:8; 4:9, 18, 19; 5:12; 10:1). Chiar și cartea stă de mărturie, fiind numită cartea lui Daniel, nu a lui Beltșațar! Profetul s-a numit întotdeauna pe sine ,,Daniel“ (,,eu, Daniel“ – 7:15; 8:1; 9:2; 10:2 ,,pe mine, Daniel“ – 7:28; 8:15, 27, ). Îngerul Gavril îl numește ,,Daniel“: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea“ (9:22; 10:11-12; 12:4, 9). Și tot Daniel l-a numit, la bătrânețe, și împăratul Darius:

„Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” (Dan. 6:20).

(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadneţar, a fost promovat în cele mai înalte dregătorii imperiale. Şi acolo însă şi-a păstrat dorinţa de a trăi ca un evreu cucernic. Din această cauză, la vârsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapă cu lei, din care Dumnezeu l-a scăpat în chip miraculos. Caracterul său integru şi apartenenţa lui la lumea supraomenească a revelaţiei divine, l-au ajutat să plutească asemenea unei corăbii peste talazurile frământate ale istoriei. S-a bucurat toată viața de o mare cinste din partea contemporanilor din poporul evreu pentru integritatea, cucernicia și consacrarea lui. . Profetul Ezechiel, profețind în mijlocul poporului de rând când Daniel profețea la curtea imperială, îl așează alături de eroii veacurilor, acei „oameni de excepție“ din istoria biblică:

„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele, chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul, Dumnezeu.  … Sau, dacă aş trimite ciuma în ţara aceasta, dacă Mi-aş vărsa urgia împotriva ei prin molimă, ca să-i nimicesc cu desăvârşire oamenii şi vitele, şi ar fi în mijlocul ei Noe, Daniel şi Iov, pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei şi-ar mântui sufletul prin neprihănirea lor” (Ezec 14:13-20 vezi și 28:3).
Reclame

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE
Monarhii lumi s-au succedat unul după altul: Nebucadneţar a fost urmat de Belşaţar, iar apoi Babilonul a căzut în stăpânirea lui Dariu, medul şi a lui Cir, persanul. Simpatizat de toţi aceştia, Daniel a rămas mereu la curtea împărătească, hărăzit de Dumnezeu să fie un fel de „crainic dumnezeiesc” pe lângă curţile imperiale ale pământului. La ceas de cumpănă, el a fost, asemenea poporului ales din care a făcut parte, un fel de conştiinţă cosmică şi de „lumină a neamurilor”.

A murit la Susa, probabil de bătrâneţe, nimeni nu știe precis la ce vârstă. Unii cred că a depășit 100 de ani.

Contextul scrierii:

Atunci când Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranităţii Sale de la Israel şi i l-a dăruit lumii lui Nebucadneţar, El l-a ridicat pe evreul Daniel şi l-a aşezat la curtea regală Babiloneană pentru ca prin buzele lui şi prin acţiunile lui să-l înveţe pe Nebucadneţar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetând să mai vorbească la Ierusalim, Dumnezeu şi-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor că El există şi că are ultimul cuvânt în desfăşurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelaşi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor că El continuă să le fie un Dumnezeu „de aproape”, gată să le asigure supravieţuirea şi în stare să-i elibereze şi acum din robie tot aşa cum a făcut-o şi atunci când i-a scos din ţara Egiptului.

Cartea lui Daniel este plină de întâmplări în care supranaturalul invadează lumea obişnuită şi schimbă cursul istoriei. A fost vremea când poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelaţie deosebită, cu puternice implicaţii în desfăşurarea ulterioară a istoriei.

Cea mai bună dovadă că aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai şi nu au fost produsul fabulaţiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu.

Dacă în cuptorul robiei Egiptene, Dumnezeu i-a transformat pe evrei dintr-o familie într-un popor, în cuptorul robiei babiloniene, El i-a curățat de idolatrie și de naiva idee că unul dintre ei ar putea rezista la presiunile extraordinare de a sta pe tronul națiunii.

Pe durata robiei, evreii şi-au schimbat total atitudinea religioasă, devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinţă monoteistă mai tare decât granitul. Cei plecaţi în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetărie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuţi în captivitate, Dumnezeu i-a „curăţit” pe evrei în cuptorul mâniei Lui şi i-a scos de acolo vindecaţi pentru vecie. Nu doar dezgustul cu mulţimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci mai ales acele manifestări dumnezeieşti supranaturale amintite în cartea profetului Daniel.

De la Ezechiel ştim că Daniel devenise celebru chiar fiind încă în viaţă. Şi cum s-ar fi putut să fie altfel după întâmplări ca cele relatate în capitolele 2 şi 3 ale cărţii sale? Ba încă sub influenţa lui Daniel, Nebucadneţar emisese şi celebrele lui proclamaţii către toate popoarele din Imperiu în care recunoştea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau să-i lase indiferenţi pe cei din Israel. Cu o nouă şi arzătoare dorinţă, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („ân anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, om văzut din cărţi că trebuiau să treacă 70 de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia” – cap.9:2), şi ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre căderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar şi pe cel ce avea să dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan şi de rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 şi 46).

Schița cărţii:

Conţinutul cărţii:

Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestată este şi conţinutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, tălmăciri, izbăviri miraculoase din foc sau din gura leilor, apariţii angelice sunt întrepătrunse într-o ţesătură densă şi imposibil de separat.

De fapt există un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atât de proeminent în această carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se găsea în ruină. Chiar şi Templul – ultima speranţă a evreilor – fusese ras de pe faţa pământului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decât dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel puţin aşa le plăcea să creadă celor din păgânul imperiu. Şi tot aşa erau înclinaţi să creadă şi evreii. Reîntoarcerea şi refacerea păreau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar ţine Dumnezeu de această promisiune dacă nu s-a ţinut de promisiunile făcute lui David şi Solomon?!

Lucrările supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai nişte răspunsuri date unor astfel de gânduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova şi adresate lui Israel şi neamurilor deopotrivă.

Cum trebuie să fi trăit evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie să se fi uimit ei văzându-le prinzând viaţă chiar sub ochii lor? Experienţele din aceşti 70 de ani de evenimente supranaturale explică spulberarea îndoielilor şi rătăcirilor lor şi transformarea lor într-un popor cu o adorare totală, unică şi definitivă pentru Iehova.

Aranjarea cărţii este foarte clară: primele 6 capitole sunt istorice, iar ultimele 6 capitole sunt profetice.

Daniel activează în paralel cu Ezechiel, profetul exilaților. Ezechiel este în mijlocul poporului. Daniel este la palatul suveranului imperial. Pentru cei ce știu să savureze subtilitățile Cuvântului lui Dumnezeu, numele celor doi profeți definesc mesajul divin pentru epocă.

Așezat la ,,talpa țării“, în mijlocul celor simpli, înconjurat de exilații fără țară, Ezechiel se numește providențial ,,Dumnezeu este tăria mea“.

Așezat la palat, în mijlocul vrăjitorilor, al magilor și al împăraților peste ținuturi, Daniel poartă numele ,,Dumnezeu este Judecătorul“.

Poporul căzut avea nevoie de încurajarea lui Ezechiel. Mai marii lumii aveau nevoie să li se aducă aminte că există Cineva deasupra lor în autoritate, Unul care vede, apreciează, judecă și pedepsește. Există o progresie în procesul prin care Dumnezeu se descoperă celor din Babilon:

(1) de la înțelepciunea excepțională pe care le-o dăruiește tinerilor evrei ridicați deasupra celorlalți ,,studenți“ din celelalte neamuri (Dan. 1:20),

(2) la decretul lui Nebucadnețar care recunoaște că ,,Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților“,

(3) la interdiciția dată de Nebucadnețar ca ,,nici un om, din orice popor, neam sau limbă“ să nu-L vorbească de rău pe Dumnezeul evreilor (Dan. 3:29,

(4) la edictul dat de Nebucadnețar care proclamă măreția lui Dumnezeu și subordonarea lui personală înaintea Dumnezeului evreilor (Dan. 4:34-37), la

(5) la zdrobirea lui Belșațar pentru hulă (Dan. 5:24-30),

(6) la porunca dată de Dariu ca toți oamenii din Imperiu să accepte autoritatea Dumnezeului evreilor.

Sunt exact ,,șase“ trepte de revelație destinate omenirii, simbolizată de cifra care-l identifică pe om în simbolistica biblică. Pentru evrei, Daniel consemnează o „septadă“ divină de revelații.

Mesajul cărţii: Scopul cărţii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca să ştie cei vii că Cel Prea înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place”. Este semnificativ că acest mesaj este făcut să ajungă la noi prin gura smeritului Nebucadneţar, „capul” de aur şi cel dintâi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor”.
O altă caracteristică izbitoare a acestei cărţi este aceea că ea este scrisă în două limbi. De la capitolul 2:4 până la capitolul 7 este scrisă în limba aramaică. Restul textului este scris însă în limba ebraică. Are faptul acesta vreo semnificaţie? Noi credem că da.

Există o corespondenţă extraordinară între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadneţar (cap.2) şi prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amândouă ne trasează cursul general al istoriei din „vremea neamurilor”. Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sunt scrise în aramaică, limba care se vorbea atunci în instituţiile comerciale şi diplomatice ale lumii. Această schimbare, de la limba ebraică din debutul cărţii, la limba aramaică din mijlocul ei şi apoi întoarcerea la limba ebraică ilustrează schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii şi mai spune ceva, şi anume, că Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, păstrând doar pentru cei ce ştiau limba evreilor detaliile lui semnificative.

În plus, folosirea ambelor limbi este încă o dovadă că Daniel şi-a scris cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înţeles aramaică (vezi 2 Regi 18:26), iar după robia babiloneană, ei n-ar mai fi înţeles ebraica, deoarece încetaseră să o mai folosească (vezi Neemia 8:8). Numai şi numai în perioada de timp în care a trăit Daniel, evreii au cunoscut amândouă limbile amintite.

Dumnezeu a aşezat chiar în cuprinsul cărţii dovada datei evenimentelor anunţate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tăcere pe cei care vor să-i conteste valabilitatea, pentru că de fapt nu vor să-i primească mesajul.

Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care Domnul Isus îl remarcă pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sunt într-atât de exacte şi de clare încât mai marii iudeilor au interzis cu desăvârşire studierea lor, ca nu cumva poporul să priceapă că Isus a fost într-adevăr „Unsul-Mesia”.

Mulţi alţi critici au susţinut cu încăpăţânare că amănuntele istorice au fost adăugate mult mai târziu în cartea lui Daniel de către preoţi. Descoperirile de la Marea Moartă (între altele şi o copie a cărţii lui Daniel) au dovedit însă zdrobitor de clar că textul profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era creştină.

Schița cărții:

+++

Comentarii la text:
Ne vom lăsa călăuziți în acest studiu, printre alții, de Chuck Missler, una din cele mai fascinante personalități din creștinismul american și de Warren Wiersbe, marele cărturar de la Mody Bible Radio.

Daniel 1:1-2 – Necesitatea robiei
Vremea amenințărilor și a avertizărilor s-a încheiat. Evreii n-au ascultat de glasul profeților Isaia, Ieremia și Osea ….  Venise vremea pedepsei, iar instrumentul acestei pedepse a fost imperiul Babilonului.

„Cuvântul care a fost spus lui Ieremia despre tot poporul lui Iuda în al patruleaan al lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda – acesta era cel dintâi an al lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului –, cuvânt pe care l-a rostit Ieremia înaintea întregului popor al lui Iuda şi înaintea tuturor locuitorilor Ierusalimului, zicând:

„De la al treisprezecelea an al lui Iosia, fiul lui Amon, împăratul lui Iuda, sunt douăzeci şi trei de ani de când mi-a vorbit Cuvântul Domnului; v-am vorbit de dimineaţă, şi n-aţi ascultat.  Domnul v-a trimis pe toţi slujitorii Săi prorocii, i-a trimis dis-de-dimineaţă, şi n-aţi ascultat, n-aţi plecat urechea să ascultaţi. Ei au zis: ‘Întoarceţi-vă fiecare de la calea voastră cea rea şi de la răutatea faptelor voastre, şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri, din veşnicie în veşnicie; nu vă duceţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi şi să vă închinaţi înaintea lor, nu Mă mâniaţi prin lucrarea mâinilor voastre, şi nu vă voi face niciun rău!’
‘Dar nu M-aţi ascultat, zice Domnul, ci M-aţi mâniat prin lucrarea mâinilor voastre, spre nenorocirea voastră’.”
De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Pentru că n-aţi ascultat cuvintele Mele,  iată, voi trimite să aducă toate popoarele de la miazănoapte, zice Domnul, şi voi trimite la robul Meu Nebucadneţar, împăratul Babilonului; îi voi aduce împotriva acestei ţări şi împotriva locuitorilor ei, şi împotriva tuturor acestor neamuri de jur împrejur, ca să le nimicească cu desăvârşire şi să facă din ele un pustiu şi o pricină de batjocură, nişte dărâmături veşnice. Voi face să înceteze între ei strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cântecele mirelui şi cântecele miresei, uruitul morii şi lumina lămpii. Toată ţara aceasta va fi o paragină, un pustiu, şi neamurile acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani. Dar, când se vor împlini aceşti şaptezeci de ani, voi pedepsi pe împăratul Babilonului şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara haldeenilor şi o voi preface în nişte dărâmături veşnice.  Voi aduce peste ţara aceea toate lucrurile pe care le-am vestit despre ea, tot ce este scris în cartea aceasta, tot ce a prorocit Ieremia despre toate neamurile. Căci neamuri puternice şi împăraţi mari le vor supune şi pe ele, şi le voi răsplăti după faptele şi lucrarea mâinilor lor” (Ieremia 25:1-14; vezi și 2 Regi 24:1-7).
Un tânăr general, Nebucadnețar, a avut un mare succes împotriva Ninivei, iar cel mai mare biruință a lui a fost la Carchemiș, unde a zdrobit armata Efiptului, venită în ajutoul Asiriei. Victoria de acolo a propulsat Babilonul  ca cel mai mare Imperiu mondial. În calea de întoarcere spre casă, Nebucadnețar a asediat Ierusalimul:

„În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său“ (Daniel 1:1-2).
Necesitatea sfințirii – Daniel 1:3-21
Poporul lui Israel a fost pus deoparte de Dumnezeu și a trebuit să-și păstreze identitatea specifică atât în granițele țării, cât și în afara ei. Acesta este mesajul desprins din gestul tinerilor care au decis ,,să nu se spurce“ cu bucatele oferite de la masa împăratului pe durata pregătirii și examinării noilor dregători ridicați dintre tinerii robi.

Refuzul lui Daniel de a se lăsa identificat cu un idol păgân este o conformare la strictețea citată în psalmi: ,,Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele“ (Ps. 16:4)

Părerea că Daniel a ținut toată viața sa dieta vegetariană ca să nu se spurce cu bucatele de la masa împăratului din Babilon nu are însă suport biblic. Iată ce citim în text:

„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:2-3).
Este clar că în afara celor trei săptămâni de jale, Daniel le-a făcut pe toate cele citate, adică ,,a mâncat carne, a mâncat bucate alese și a băut vin“. Râvna unor predicatori ne-a obișnuit însă să credem altfel …

Refuzul lui Daniel de „a se spurca“ s-a petrecut pe perioada testului la care erau supuși tineri educați de babilonieni. Rezultatul excelent pe care l-a avut Daniel și cei trei tineri a demonstrat că adevărata înțelepciune nu se obține nici prin școală și nici prin alimentație sofisticaată, ci doar prin atârnarea totală de Dumnezeu, ,,părintele luminilor, de la care se coboară tot darul bun și desăvârșit“ (Iacov 1:17).

„În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere şi despre care îi întreba împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele care erau în toată împărăţia lui.“ (Dan. 1:20).
Un om al lui Dumnezeu este destoinic pentru orice lucrare bună, așa că nu ne mirăm de rapida ascensiune a tinerilor evrei la curtea împărătească:

„Daniel a rugat pe împărat să dea grija treburilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului“ (Dan. 2:49).
Pasajul care urmează este scris în limba aramaică, semn că Daniel a vrut ca acest conținut să fie accesibil tuturor oamenilor. Prezența copiilor lui Dumnezeu în imperiile păgâne idolatre a produs inevitabil conflicte, situații extreme, circumstanțe limită. Ca și în cazul lui Iosif și a evreilor din Egipt, ca și în cazul Esterei de la curtea lui Ahașveroș, prezența lui Daniel în Babilon a iscat controverse. Pasajele din capitolele 2 la 6 din cartea Daniel conțin câteva episoade din războiul religios dintre zeii păgâni și Dumnezeul cel viu, încheiate de fiecare dată cu proclamații ale biruinței Celui veșnic și Atotputernic.

Daniel 2 – Visul lui Nebucadnețar
În timp ce asedia Ierusalimul, Nebucadnețar a primit vestea că tatăl său, Nebopalazar, a murit. Când s-a întors în Babilon să preia tronul, Nebucadnețar a preluat și ceata sfătuitorilor de la curte. Ca om al armelor, neîncrederea lui în ei avea să-și găsească foarte curând justificarea. Niște visuri care l-au tulburat teribil trebuiau tălmăcite de urgență, iar ei s-au dovedit că „mănâncă la masa împărătească“ (stau pe banii împăratului) degeaba!

„În al doilea an al domniei lui Nebucadneţar, Nebucadneţar a avut nişte vise. Duhul îi era tulburat şi i-a pierit somnul. Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii în stele, pe descântători şi pe haldeeni ca să-i spună visele. Ei au venit şi s-au înfăţişat înaintea împăratului“ (Dan. 2:1-2).

Ca să-i pună la încercare, Nebucadnețar le-a cerut nici mai mult nici mai puțin să-i spună și visele avute și interpretarea lor. Așa ceva nu se mai văzuse pe fața pământului.

„Nu este nimeni pe pământ care să poată spune ce cere împăratul; de aceea niciodată niciun împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa ceva de la niciun vrăjitor, cititor în stele sau haldeean! Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori!” (Dan. 2:10-11).
Mâniat, Nebucadnețar a poruncit ca toți sfătuitorii de la curte să fie omorâți și așa ar fi fost dacă Daniel nu s-ar fi oferit el însuși să împlinească porunca împăratului (Dan. 2:12-30). După un timp de rugăciune cu cei trei prieteni ai săi, Daniel a primit de la Dumnezeu și visul și tălmăcirea, iar apoi s-a dus înaintea împăratului și a curtenilor pentru scena marei revelații. Iată visul:

„Tu, împărate, te uitai şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul“ (Dan. 2:31-35).
Niciodată nu a visat un muritor un vis mai epocal decât acesta. Împreună cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 şi o lămureşte în detaliu), acest pasaj anunţă că Dumnezeu s-a hotărât să renunţe pentru un timp la importanţa preponderentă pe care a jucat-o în istorie divină Israelul şi să aducă în scenă „Vremea neamurilor”, pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24. Ea a debutat cu domnia lui Nebucadnețar și se va încheia cu ultimul lider al lumii pe care-l va strivi Isus Christos la cea de a doua Sa venire.

Lui Nebucadneţar, preocupat de „ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă” (Dan. 2:28), Dumnezeu i-a descoperit în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfăşura pe pământ începând cu Imperiul lui şi până la venirea împărăţiei „care va dăinui veşnic” (Dan. 2:44.) Această ultimă împărăţie pe care Dumnezeu o va aduce pe pământ va fi instaurată „fără ajutorul vreunei mâini” şi va acoperi întreg pământul (Dan. 2:34, 35, 45).

Cei dintâi creştini au cunoscut şi ei aceste profeţii din cartea lui Daniel şi le-au dat o interpretare foarte precisă. Iată ce scria Hippolytus, care a trăit între anii 160-236 după Cristos şi a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rândul său ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale:

„Capul de aur al Chipului, ca şi leul corespunzător arată Imperiul Babilonian; pieptul şi braţele de argint împreună cu simbolul ursului din cap.7 sunt Imperiul Mezilor şi Perşilor; pântecele şi coapsele de aramă împreună cu pardosul (leopardul) îi arată pe Greci, care au deţinut supremaţia începând cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca şi fiara „nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică” îi arăta pe Romani, care sunt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier şi parte de lut, ca şi cele zece coarne, sunt simboluri pentru zece împărăţii care nu s-au ridicat încă; celălalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arată pe Anticrist; piatra care loveşte Chipul şi aduce Judecata asupra întregului pământ este Cristos”. („Tretise on Crist and Antichrist” – Ante-Nicene Fathers, Volumul V, pag.210, par.28)

Partea de profeţie care se împlinise deja le era foarte clară primilor creştini. Ei şi-au dat seama chiar şi că în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini încă alte zece forme de guvernământ, aliate într-o formă de stăpânire comună, care îi va face loc Anticristului şi că Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capăt „vremii neamurilor”, instaurând chiar aici pe pământ împărăţia neprihănirii. Cei dintâi creştini nădăjduiau încă de pe atunci în venirea împărăţiei. Nu este de mirare, căci însuşi Domnul îi învăţase să se roage spunând: „Vie împărăţia Ta” (Mat. 6:10).

Revenind la secvenţele visului lui Nebucadneţar şi la tălmăcirea pe care i-o oferea Daniel ajungem să privim la o veritabilă perspectivă a istoriei. Iat-o:

Imperiul Babilonian – a fost instalat la putere începând cu anul 604 înainte de Cristos, prin venirea lui Nebucadneţar la putere, ca un urmaş al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epocă de aur”. Realizările militare, economice şi edilitare din Imperiu au depăşit fără termen de comparaţie tot ceea ce omenirea văzuse până la vremea aceea. Ca oraş, Babilonul era o minunăţie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latură lungă de 23 de km, înalt de 70-100 de metri şi gros de 25 de metri. În interiorul oraşului existau provizii suficiente pentru a supravieţui unui eventual asediu pe o durată de 20 de ani. Râul Eufrat fusese deviat printre doi pereţi dubli ai oraşului şi asigura alimentarea cu apa necesară. Nebucadneţar adunase în Babilon cantităţi uriaşe de aur: clădise temple aurite, statui de aur şi el însuşi domnea pe un uriaş tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omeneşti şi al trăirii fără Dumnezeu.

Ca simbol profetic întâlnit de multe ori în profeţii, Babilonul reprezintă încercarea oamenilor de a se descurca fără Dumnezeu, sistemul din care este exclusă închinarea la Dumnezeu şi în care omenirea este organizată într-o societate suficientă de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie să dăinuiască. Chiar dacă el nu-şi găseşte un rival pe pământ de care să se teamă, Dumnezeu însuşi se ridică împotriva lui şi-l sorteşte pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul şi cum l-a ajutat în chip providenţial să distrugă Babilonul, înlesnindu-i pătrunderea în cetate prin nişte „porţi, care să nu se mai închidă”. Istoria ne spune că aşa a şi fost. Acest Cir-persanul a fost ajutat să asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi bătrân al lui Cir. Ei au plănuit ca în ajunul unei mari sărbători din Babilon, când populaţia oraşului se îmbăta de bucurie, să devieze într-o depresiune apele Eufratului şi să pătrundă prin albia goală a râului, pe sub zidul cetăţii, între cele două ziduri ale fortificaţiei. Totul ar fi rămas însă zadarnic, dacă „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea să închidă porţile de fier dinspre interiorul cetăţii. Dumnezeu hotărâse ca falnicul Babilon să devină „ca Sodoma şi Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodată popor, ci îl vor locui fiarele pustiei şi-l vor bântui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre căderea Babilonului (ân 538 î.Cr.) mai vorbise şi Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte să se întâmple. Amănunte despre luarea Babilonului găsim şi în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31.

Urmaşul lui Nebucadneţar, numit de Daniel: Belşaţar, n-a învăţat nimic din experienţele tatălui său şi a fost înlăturat de la tron de însuşi Dumnezeu, care-i cântărise în balanţa dreptăţii Sale şi-l găsise uşor (Dan. 5:22-28). Căderea Babilonului a devenit sinonimă cu înfrângerea celor ce se ridică împotriva lui Dumnezeu, formând un sistem prosper pentru o vreme, mândru şi arogant în înfăţişare, dar gol şi ignorant în esenţă. Cartea Apocalipsei ne prezintă căderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolică bineînţeles şi face aluzie la asemănările care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist şi Babilonul istoric. Citiţi în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sunt multe. Noi ne mărginim să enumerăm doar câteva:

(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniată de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).
(2) Dumnezeu poate îngădui pentru o vreme nebunia oamenilor.
(3) Mândria merge înaintea căderii.
(4) Oamenii nu învaţă din experienţa trecutului.
(5) Bogăţia şi slava lumii sunt puse în cântarul divin şi fiecare îşi va primi răsplata.

Imperiul Medo-Persan – a luat fiinţă în 538 î.Cr. şi a durat 200 de ani, până când a apărut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a căzut Babilonul în mâinile mezilor și perşilor găsim scris în Daniel cap.5 (ân special v.30-31). După cum se vede din citirea textului, căderea Babilonului a fost hotărâtă de însuşi Dumnezeu care o anunţase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmaşul lui Nebucadneţar n-a priceput nimic din experienţa marelui împărat (Daniel 5:18-22) şi a trebuit să fie scos din scena istoriei. În visul lui Nebucadneţar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului şi braţelor de argint” (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemănat cu „un urs care stătea într-o rână şi avea trei coaste în gură între dinţi” (7:5), dar şi cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice şi care şi-a întins cuceririle dincolo de Egipt şi până la graniţele Greciei.

Importanţa profetică a imperiului Medo-Persan. Fără îndoială că evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exactă a profeţiei făcută despre apariţia şi rolul împăratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anunţase prin Isaia şi numele acestui împărat şi lucrarea pe care o va împlini acesta: să dea voie evreilor să se întoarcă în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe când slujea la curtea împăratului Dariu, Daniel „a văzut din cărţi” că s-au împlinit datele anunţate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor şi împreună cu mai marii poporului iudeu s-au înfăţişat înaintea împăratului purtând în mâini sulul profeţiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru şi Ezra ne povesteşte despre hotărârea luată de el (Ezra l: l -11).

După 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prăbuşit încercând să cucerească Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În bătălia de la Arabela (331 î.Cr.) deşi copleşiţi numeric, proporţia a fost se pare de unul la douăzeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obţinut o victorie zdrobitoare. Împăratul medo-persan a încercat zadarnic să-şi regrupeze trupele într-o retragere strategică. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapidă dintre feline) nu le-a dat nici un timp de răgaz, ci i-a urmărit peste tot cu o iuţime nemaiântâlnită în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a dispărut, lăsându-i loc lui Alexandru să se întindă „până la marginile pământului” (Daniel 8:5).

Imperiul Grec – este asemănat în visul lui Nebucadneţar cu „pântecele şi coapsele de aramă” (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerită, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obişnuite echipament de război făcut din aramă. Despre soldaţii greci se spunea că sunt „de aramă”. Coiful, platoşele, şi scutul le-au dat grecilor avantaje nete şi i-au ajutat să înfrângă oşti care-i depăşeau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotrivă. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar după aceea, istoricii spun, a izbucnit în plâns, pentru că nu putea merge mai departe.

Succesul l-a găsit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabilă. El a trăit însă ca un smintit în beţii şi în serbări în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar şi campania lui împotriva Indiei, s-a născut tot din dorinţa de a repeta ceea ce făcuse în tradiţia Olimpului grecesc Bachus şi Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri şi a murit în delir după 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.

Influenţa imperiului grecesc asupra Israelului a fost adâncă şi de durată. Filozofia grecească n-a făcut casa prea bună cu religia evreilor, dar ocupanţii s-au impus prin forţa armată şi viclenia distracţiilor. Rezultatul influenţei greceşti a fost o slăbire a moralei şi o provocare la adresa ataşamentului evreilor faţă de Dumnezeu.

Împăratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci când a intrat călare în Templu şi a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorât preoţii şi a încercat o grecizare forţată a evreilor. Prin ceea ce a făcut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obrăznicia cuceritorilor greci a trezit însă spiritul naţionalist în evrei şi sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat şi şi-au dobândit libertatea. Această scurtă perioadă de libertate s-a sfârşit însă repede. Din cauza frământăriior interne şi a luptelor fraticide, Israelul a slăbit treptat şi a căzut sub stăpânirea maşinii de război romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadneţar şi din vedeniile lui Daniel.

Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a găsit nici o asemănare suficient de şocantă pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiară, nespus de grozavă de înspăimântătoare şi puternică” (Daniel 7:7). Nimic n-a putut să stea împotriva acestei uriaşe forţe de invazie romană care „avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâmă, şi călca în picioare ce mai rămânea”

Roma şi-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odată cu invadarea Siciliei. Sub tălpile Legiunilor ei au căzut apoi Europa, Asia Mică, Orientul Mijlociu şi coasta de nord a Africii, astfel că întreaga Mediterană devenise un lac al Imperiului…

În timp ce alte imperii au durat o perioadă măsurată în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dăinuit mai bine de l.500 de ani. Chiar dacă ramura de apus a Imperiului a căzut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat până în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.

Din cele patru puteri mondiale anunţate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadneţar şi prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:

(1) el va fi cea din urmă formă de stăpânire omenească asupra pământului şi

(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se merită să aruncăm o privire mai atentă şi să căutăm să identificăm fragmentele de informaţii pe care ni le pune la dispoziţie textul profetic.

Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.

a) Este un imperiu segmentat în două secţiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune că în prima lui parte de existentă („picioare”), imperiul este unitar şi are tăria fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existenţei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfăţişează sub forma unei imposibile unităţi între fierul şi lutul amestecate împreună. Într-adevăr, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei şi a supus sub tălpile invincibilelor ei legiuni toată suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forţă şi au dominat prin teroare. Fără a fi vreodată cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a căzut într-un fel de „leşin”, dispărând temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca să facă loc pentru „vremea Bisericii”. (Noi trăim acum în vremea sfârşitului şi putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca formă şi ca alcătuire, sub numele de „Confederaţia Europeană” sau „Piaţa Comună” sau „Comunitatea Europeană”. Există astăzi chiar şi un „Parlament European” ca un mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa fază, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unităţi distincte de guvernământ simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul că imperiul fiarei a patra se reface, este semnul că vremea Bisericii este pe sfârşite şi că Dumnezeu este gata să reia firul profeţiilor lui Daniel. În ordine cronologică urmează ca, după plecarea Bisericii, în imperiu să apară „Omul fărădelegii, Fiul pierzării, Nelegiuitul” (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, „domnul care va veni” (Daniel 9:26). El va face semne mari şi minuni, va intra în Templul din Ierusalim şi se va da drept Dumnezeu, va face război cu sfinţii şi-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti” (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prăpădi la arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împărăţia în mâinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).

b) Este un imperiu care va avea o putere înfricoşător de mare. Grozăvia acestui imperiu nu şi-a găsit echivalent în nici o creatură de pe faţa pământului. Textele profetice îl numesc pur şi simplu „FIARA”. Impresia pe care a lăsat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozavă de înspământătoare şi de puternică”. „Avea dinţi mari de fier şi mânca, sfărâmă şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte” (Daniel 7:7) Astăzi oamenii au descoperit energia atomică şi armele moderne de distrugere îngrozesc pe toţi locuitorii pământului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini şi pe ameninţarea cu războiul atomic.

c) Este un imperiu în care totul şi toţi se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune că fără asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea să vândă sau să cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp această profeţie a părut greu de crezut, dar acum, de când au apărut calculatoarele electronice, computerele şi credit-cardurile cu coduri numerice, toată lumea ştie că acesta este drumul pe care se îndreaptă societatea de mâine.

d) Este un imperiu cu o închinare impusă. Forme de închinare impusă au mai existat şi în alte timpuri, dar ceea ce se va întâmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizată (şi numită din acest motiv: „o a doua fiară”, va îndemna tot pământul să cadă în admiraţia Fiarei celei mari:

„Ea lucra cu toată puterea fiarei dinaintea ei (aceiaşi putere satanică deci) şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană fusese vindecată… Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rană de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:12-15).
e) este primul şi singurul imperiu care, crezând în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire faţă de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe faţă Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însuşi o va însufleţi după încercarea de atentat sugerată de „rana de moarte care fusese vindecată” (Apoc. 13:12) şi îi va transmite împotrivirea lui faţă de Stăpânul universului care l-a făcut „să-şi piardă vrednicia” şi să devină „Satanah” (Împotrivitorul).

Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:4).

„El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea înalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea; şi sfinţiilor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremi şi jumătate de vreme” (Daniel 7:25).

„Împăratul va face ce va dori; se va înălţa mai pe sus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seama nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai pe sus de toţi”. (Daniel 11:36-37)

Despre acest imperiu al Anticristului găsim o relatare mult mai amănunţită în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de faţă este bine să ne oprim aici şi să ne amintim că această ultimă formă de guvernământ al oamenilor, mai rea şi mai perversă decât toate celelalte, va fi pedepsită nu prin intervenţia vreunei alte structuri sociale, ci prin însăşi intervenţia lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsă fără ajutorul vreunei mâini omeneşti”- Daniel 2:34) se va năpusti asupra chipului văzut de Nebucadneţar, punând capăt vremii neamurilor, şi întemeind o nouă împărăţie, care va fi dată „poporului sfinţilor Celui Prea înalt” (Daniel 7:27).

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oameni de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13-14).
Fără să stăruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadneţar, este bine totuşi să subliniem două concluzii care ne afectează pe noi, cei de astăzi:

(1) Sfârşitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunătăţiri treptate care să culmineze cu venirea împărăţiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criză, de prăbuşire şi de catastrofă neaşteptată. În vedenia lui Nebucadneţar, peste degetele de fier şi lut se prăbuşeşte „piatra, deslipită fără ajutorul vreunei mâini” (arătată în cap.7 a fi Cristos în împărăţia lui Mesianică) şi face bucăţi întreg Chipul, transformându-l într-o pleavă luată de vânt şi împrăştiată fără urmă (cap.2:34-35, 43-45).

Iată ce scrie William Newall în această privinţă: „Toate visările moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Cristos sunt erezii născute dintr-o necugetată încredere în bunătatea oamenilor sau, şi mai grav, din înşelare Satanică. „Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesal.5:3). Cristos va face război cu lumea actuală şi va spulbera puterile lumii transformându-le în pleavă purtată de vânt”.

(2) Sfârşitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele două picioare ale Chipului din visul lui Nebucadneţar sunt o reprezentare fidelă a istoriei. După câte ştim, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri – Imperiul de Răsărit şi Imperiul de Apus. Despărţirea s-a produs în anul 395 d.Cr. Fără să riscăm prea mult, noi credem că ne aflăm astăzi în perioada descrisă de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Trăim astăzi o renaştere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slăbiciunea fierului amestecat cu lutul, defineşte cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care există sub masca unităţii europene. „Legăturile omeneşti” de care vorbea Daniel există: căsătorii peste graniţe, călătorii fără paşapoarte, investiţii multinaţionale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte ţări, planul de a avea în curând o monedă comună unică, etc. Totuşi, dominarea Europei de astăzi asupra lumii nu va mai avea forţa şi tăria Imperiului de altădată. Dominarea militară va fi înlocuită cu dominarea economică şi politică. Şubrezenia părţilor componente îi va determina pe cei din noua Europă Unită să-l accepte ca unic conducător pe Anticrist. Cu soluţiile propuse de el, lumea va părea că iese din impas, dar… pacea adevărată nu va fi aşezată decât de venirea Domnului Păcii. Va mai fi un groaznic război mondial: Armaghedonul, sau „ultimul război dinaintea păcii”.

Daniel 3 – Cei patru din cuptorul aprins
S-ar prea putea ca Nebucadnețar să fi fost așa de mândru de visul pe care il dăruise Dumnezeu că s-a gândit să-și facă un ,,chip de aur, înalt de șaizeci de coți și lat de șase coți“ (Dan. 3:1). La urma urmei, de ce n-ar fi făcut el publică părerea lui Dumnezeu despre el și de ce nu le-ar fi cerut tuturor oamenilor să i se închine?

Orgoliul conducătorilor din ,,vremea Neamurilor“ au făcut, fac și vor mai face numeroase victime. ,,Cultul personalității“ este boala celor cărora mărirea li s-a suit la cap și care se cred mai mari decât sunt în realitate. DE aici și faptul că TOATE statuile ,,conducătorilor iubiți“ sunt mult mai mari decât dimensiunile normale ale unui om.

Nu întâmplător, cea de a doua poruncă din cele zece date pe Sinai interzicea evreilor să se închine la altceva sau altcineva decât Dumnezeu. Toate predicile rostite di acest capitol scot în relief că Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit, ci vine să stea alături de cei care duc o viață de ascultare.

Închinarea la Dumnezeu înalță. Închinarea la altceva dezonorează și dezumanizează:

„Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi, chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!” (Dan. 3:17-18).
În cuptorul de foc au fost patru făpturi, dar afară din cuptor au ieșit numai trei. Fiul lui Dumnezeu, în teofania manifestată atunci, nu l-a cinstit pe Nebucadnețar cu prezența Sa minunată. Frumusețea ei este rezervată doar pentru copiii preaiubiți ai Domnului. Aduceți-vă aminte că nici Isus Christos n-a vrut să facă vreo minune în fața lui Irod (Luca 23:8-9).

Capitolul 4 – Nebunia și mărturia lui Nebucadnețar
Nebucadnețar a avut un alt vis ciudat, iar experiența aceasta a fost așa de mare că a trebuit împărtășită cu toată lumea din imperiul babilonian:

„Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile, care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscute semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Preaînalt faţă de mine. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi stăpânirea Lui dăinuie din neam în neam!

Eu, Nebucadneţar, trăiam liniştit în casa mea şi fericit în palatul meu. Am visat un vis care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază.  …Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap când eram în pat. Mă uitam şi iată că în mijlocul pământului era un copac foarte înalt.  Copacul acesta s-a făcut mare şi puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunza lui era frumoasă şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el.

În vedeniile care-mi treceau prin cap în patul meu, mă uitam şi iată că s-a pogorât din ceruri un străjer sfânt. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: «Tăiaţi copacul şi rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el şi păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară şi vor trece şapte vremuri peste el.Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!»

Iată și tălmăcrea pe care i-a dat-o Daniel:

„‘Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi şi tâlcuirea lui, pentru potrivnicii tăi! Copacul pe care l-ai văzut, …eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a înălţat până la ceruri şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului. … Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului şi îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremuri vor trece peste tine, până vei cunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea.

Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri. De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!’ (Dan. 4:19-27)

Exact un an după acest vis, Nebucadnețar a fost lovit de o boală mentală foarte grea și a avut toate simptomele care-i fuseseră descrise în vis. Anul de răgaz n-a adus în viața împăratului schimbările dorite de Dumnezeu, așa că a venit pedeapsa.

De ce i-a păsat lui Dumnezeu de viața imorală a unui păgân? Pentru că El a vrut să-și publice sfințenia și neprihănirea în fața tuturor oamenilor și, poate, pentru că acest Nebucadnețar era în planul Său de mântuire. Nebucadnețar n-a fost „lăsat în voia minții lui blestemate“, ci a fost ,,pedepsit (disciplinat) ca pe un fiu pe care Dumnezeu îl primește“.
Tradiția iudaică spune că Daniel ar fi fost asistentul lui Nebucadnețar pe durata boli lui. Procmamația răspândită de împărat cu ocazia însănătoșiri lui arată rezultatul extraordinar al acestei experiențe. Toți conducătorii lumii ar trebui să țină seama de ea. De fapt, toți oamenii ar trebui să țină seama de ceea ce i s-a întâmplat lui Nebucadnețar. Metaforic vorbind, Dumnezeu ne-a spus tuturor că cei care se îngâmfă și se cred mari se sălbăticesc, își pierd umanitatea și trăiesc la nivelul animalelor. Trebuie să recunoaștem că așa este!

Daniel 5 – Căderea Babilonului

Am putea numi acest capitol: ,,Un darnic pe Titanic!“ sau ,,Un fiu de departe“.

Primul titlu potențial rezultă din faptul că, îndată dce a aflat de căderea iminentă a imperiului său, Belșațar, năuc și confuz, s-a grăbit să-l facă pe Daniel ,,omul al treilea în cârmuirea împărăției“ (Daniel 5:29). Al doilea titlu posibil este dedus din cuvintele rostite de mama lui Belșațar, care sunt foarte clar un reproș la adresa fiului ei:

„În împărăţia ta este un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi, şi, pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască. De aceea împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate, l-a pus mai-mare peste vrăjitori, cititori în stele, haldeeni, ghicitori, şi anume pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Beltşaţar, un duh înalt, ştiinţă şi pricepere, putinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele şi să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat dar Daniel, şi el îţi va da tâlcuirea!” (Dan. 5:11-12).

Nu a fost pentru prima dată când un fiu n-a călcat pe urmele tatălui său! Istoria este plină de astfel de cazuri.

Belșațar a fost de fapt un nepot de-al lui Nebucadnețar, un fiu de a doua spiță, un urmaș, în limbajul nostru de astăzi. ,,Împărăteasa“ amintită în text este nevasta lui nebucadnețar, coregentă la tron, o femeie aparent credincioasă și cu care avem toate șansele să ne întâlnim în cer. Când Belșațar îl face pe Daniel ,,omul al treilea în cârmuirea împărăției“, el pare că ține seama de autoritatea acestei femei.

Nu știm ce fel de om a fost acest Belșațar, dar la beția și orgiile degradante de la curte a adăugat un gest care i-a atras mânia și pedeapsa divină:

„Şi, în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint pe care le luase tatăl său, Nebucadneţar, din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi mai-marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au adus îndată vasele de aur care fuseseră luate din Templu, din Casa lui Dumnezeu din Ierusalim, şi au băut din ele împăratul şi mai-marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră. În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris. Atunci, împăratul a îngălbenit şi gândurile atât l-au tulburat că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au izbit unul de altul“ (Dan. 5:2-7).

Expresia „i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au izbit unul de altul“ este echivalentul expresiei populare ,,a făcut pe el“.

Există limite peste care Dumnezeu nu mai trece cu vederea, iar Belșațar a trecut o astfel de linie nevăzută care a declanșat pedeapsa. Dumnezeu a știut ce  se va întâmpla, de aceea îi adusese pe medo-persani să asedieze Babilonul. Invincibilitatea Babilonului, care avea ziduri imposibil de cucerit, a fost zdrobită printr-un fleac. Mezii și perșii au deviat apele Eufratului în amonte și au pătruns în cetate prin albia rămasă goală. Babilonul cel mare și puternic a căzut astfel fără luptă. Dumnezeu și-a bătut joc de fala și lăudăroșenia lor! Încă o dată, verdictul lui Dumnezeu împotriva celor îngâmfați este disprețul și pedeapsa. Orgoliul nu înalță, ci coboară!

,,Mene, mene, techel, upfarsim“ (numărat, numărat, cântărit și găsit ușor) scris pe peretele sălii de ospăț de capul mâini cerești s-a împlinit imediat și întocmai. Marele imperiu a fost divizat între mezi și perși.

Daniel 6 – Revolta magilor
Daniel este acum în apusul vieții, dar încă plin de înțelepciune și putere. El a ajusn să fie așezat într-o poziție proeminentă în imperiul mezilor și perșilor. La aceste neamuri exista un fel de preoție ereditară a magilor, un grup privilegiat obișnuit să fie aproape de împărat. Promovarea lui Daniel, un străin de castă, n-a fost privită cu ochi buni de acești „magistrați“ locali.

„Atunci, căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce priveau treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău“ (Dan. 6:4).

Au căutat deci ceva din ,,religia lui exclusivistă“. Foarte vicleni, ei s-au dus la împărat și au propus o perioadă de cinstire exclusivă a conducătorului suprem de stat, o „găselniță“ folosită de atunci de multe ori și în multe locuri:

„Să trăieşti veşnic, împărate Darius! Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii şi cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, însoţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălţa în timp de treizeci de zile rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei“ (Dan. 6:6).
Prins în capcana lor, Darius a fost silit să-l arunce pe Daniel în groapa cu lei, dar a oftat ușurat când l-a găsit dimineața viu și nevătămat.

„Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” 21 Şi Daniel a zis împăratului: „Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Dan. 6:20-22).
Împăratul s-a răzbunat pcă a fost manipulat de magi și i-a azvârlit pe ei să fie mâncați de lei:

„Împăratul a poruncit să aducă pe oamenii aceia care pârâseră pe Daniel. Şi au fost aruncaţi în groapa cu lei, ei, copiii lor şi nevestele lor, şi, până să ajungă în fundul gropii, leii i-au şi apucat şi le-au fărâmiţat oasele“ (Dan 6:24).
Providențial, atacul magilor i-a dat posibilitateâ lui Dumnezeu să fie proslăvit încă o dată printr-o proclamație imperială:

„După aceea, împăratul Darius a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile care locuiau în toată împărăţia: „Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamăşi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu şi El dăinuie veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!” (Dan. 6:25-27).
Răscoala magilor a produs un război între două religii și Dumnezeul cel viu a biruit și de data aceasta.

Capitolele 7 – 10  – Vremea profețiilor
Ne întoarcem la unul din pasajele scrise în limba ebraică, înțelegând că ele conțin informații pe care Daniel a vrut să le ferească de ochi străini și să le împărtășească doar cu privilegiații din poporul ales.

Capitolul 7 – defilarea fiarelor
Dintre toate lucrurile pe care le-a văzut în vedeniile din mintea lui, „pe când era în pat“ , omul lui Dumnezeu ni le dă doar pe cele mai importante sau „de căpetenie“, cum zice el (Dan. 7:1). Ori câte ori „vânturile cel mari ale cerurilor izbesc în marea cea mare și din ea ies ,,fiare mari“ este vorba despre mișcări istorice din care se cristalizează mari imperii ale lumii. Și de data aceasta este vorba tot despre un număr de patru, ca și în secțiunile trupului din visul lui Nebucadnețar. Cele patru fiare mari sunt cele patru imperii mondiale rânduite de Dumnezeu în perioada numită „vremea Neamurilor“ care va preceda revenirea Domnului Isus și instaurarea împărăției veșnice.

De data aceasta, cele patru imperi sunt numite „fiare“, nu componente ale trupului uman. Daniel este mai clar pentru evrei, identificând imperiile ca forțe animalice, dezumanizate de conflictul lor împotriva lui Dumnezeu. Ele nu sunt „animale“ pur și simplu, ci „fiare“, adică sălbăticiuni imposibil de domesticit și teribil de crude.

Prima fiară este un leu. A doua este un urs. A treia este un pardos (leopard), iar cea de a patra este așa de teribilă că nu s-a găsit nici un corespondent în fauna terestră, ci a fost descrisă ca „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică“.

Aceleași patru fiare apar și în vedeniile apostolului Ioan din cartea Apocalipsa, cu observația că acolo ele apar în ordinea inversă, ca și cum Daniel le privea spre viitor, iar Ioan spre trecut (Apoc. 13:1-2).

Călăuza cerească îi lămurește lui Daniel vedenia astfel:

„Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi care se vor ridica pe pământ. Dar sfinţii Celui Preaînalt vor primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie“ (Dan. 7:17-18).
Daniel a vrut să afle mai multe amânunte despre cea de a patra fiară. Nici nu este de mirare! Cea ce a aflat l-a impresionat așa de tare că „l-au tulburat nespus de mult“ și „i s-a schimbat culoarea feței“ (Dan. 7?28). Este vorba despre amănunte despre vremea sfârșitului la care am face bine să luăm și noi aminte, căci vremea celei de a doua faze a celui de al patrulea imperiu mondial (Roma) se apropie sub forma Europei unite.

Capitolul 8 – Berbecul și țapul
Vedenia aceasta a fost la doi ani de zile după cea din capitolul 7, dar doisprezece ani înainte de cea din capitolul 5. Țineți minte că cele șase capitole de la finalul cărții lui Daniel sunt asemenea unui apendix, o adăugire lămuritoare. Capitolul 8 s-a petrecut ca timp între capitolele 4 și 5 ale cărții.

În vedenia, Daniel a văzut un berbec și un țap. Berbecele era foarte puternic, „împungea cu coarnele spre apus, spre miazănoapte li spre miazăzi; nici o fiarănu putea să-i stea împotrivă“ (Dan. 8:4). El a fost însă atacat și bituit de un țap care venea de la apus. Grecii au atacat imperiul medopersan și l-au cucerit. Cornul cel mare al țapului s-a frânt și în locul lui au crescut alte patru coarne. Unul din ele a făcut loc unui alt corn mai mic care a făcut isprăvi nemaipomenite. Îngerul Gavril, trimis de Dumnezeu să-i explice lui daniel vedenia a identificat berbecele cu imperiul mezilor și perșilor și pe țap cu împărăția grecilor (Dan. 8:19-26).

Totul este scris acolo clar și limpede. Cred că această vedenie i-a fost dată lui Daniel pentru ca să poată fi o protecție pentru Ierusalim. Istoricul Iosif Flavius scrie că atunci când Alexandru Macedon a atacat Ierusalimul, Marele Preot Iaddua i-a ieșit în întâmpinare cu textul acestei profeții. Alexandru a fost așa de impresionat să-l citească și să își vadă rolul său istoric într-o carte a evreilor că a cruțat cetatea (1 Macabei i. 1-8, vi. 2).

Când cornul cel mare s-a frânt, adică la moartea lui Alexandru cel Mare, s-a pus problema unui succesor, pentru el n-a avut copii. Aflat pe patul de moarte, Alexandru a fost de acord să se facă o împărțire între cei patru generali ai săi: Cassander a luat Macedonia și Grecia, Lysimacus a luat Tracia, Bitinia și mare parte din Asia mică; Ptolomeu a luat Egiptul, Cirene și Arabia Petraea; Seleucus a luat Siriași toate ținuturile dinspre India.

Pentru istoria biblică, cei care ne interesează au fost Ptolemy și Seleucus. Israelul s-a aflat la intersecția dintre ținuturile stăpânite de cei doi. Unul din urmașii lor, Antiohus Epifanus, arătat în viziune ca ,,cornul cel mic“ a intrat în Ierusalim, a spurcat Templul, ceea ce a dus la răscoala Macabeilor care este sărbătorită în fiecare an sub numele de Hanuca (în Biblie este numită „praznicul Înoirii Templului“ – Ioan 10:22).

Capitolul 9 – CELE 70 DE SĂPTĂMÎNI
Ne îndreptăm atenția asupra celui mai fertil, mai folositor li mai uimitor pasaj profetic din întreaga Biblie – ultimele patru versete din Daniel 9:

24. „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi a prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor.

25. Să ştii dar şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare.

26. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nuva avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile.

27. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât’” (Daniel 9:24-28)
Dumnezeu nu este doar un foarte bun matematician, El a inventat matematica! Așa că nu se încurcă atunci când este vorba despre numere și socoteli. Când era pe pământ, Fiul lui Dumnezeu le-a predat un scurt curs despre sfârșitul veacului, citând chiar acest pasaj și menționând clar că ne-a fost transmis prin profetul Daniel. Asta ar trebui să astupe gura tuturor celor ce au dubii în ceea ce privește autorul și autoritatea acestei cărți profetice:

„De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! – …“ (Mat. 24:15-35).
Primele nouăsprezece versete din capitolul 9 conțin o rugăciune a lui Daniel. Studiind cărțile profetului Ieremia, el înțelesese că trebuie să treacă șaptezeci de ani și spre finalul acestei perioade s-a îndreptat spre Dumnezeu în rugăciune. Chiar și în traducere, rugăciunea este așa de intensă că îl simți pe Daniel cum tremură și se înfioară. Cineva însă îl întrerupe și rugăciunea aceasta a intrat în istorie ca ,,rugăciunea întreruptă“. Cel care-l întrerupe este îngerul Gavril și-i dă ca răspuns din partea lui Dumnezeu aceste patru versete fără egal în tot restul Scripturii.

Este supranumită și mesajul despre cele „șaptezeci de săptămâni“ de ani sau „septade“, deoarece în limba folosită grupa de 7 nu are neapărat semnificaţia de săptămână. Profeţia este privitoare la Israel şi la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Cârmuitorul” (Dan. 9:25). În esență, Dumnezeu îi spune lui Daniel, că robia n-a produs în evrei pocăința și schimbarea dorită, așa că în loc de 70 de ani, cât a promis Ieremia, vor trebui să treacă de șaptezeci de ori șapte ani până când va fi instaurată împărăția pregătită de Dumnezeu poporului Israel! În loc de șapte ani vor trebui să aștepte 490 de ani!

Primul dintre cele patru versete ne dă perspectiva de ansamblu.

„Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte …“
Versetul al doilea ne întâlnim cu primele șaizeci și nouă de săptămâni de ani. Versetul al treilea ne prezintă o pauză în șirul săptămânilor  și evenimentele care se vor petrece în ea. Asta este foarte important să înțelegem. Ultimul verset ne prezintă ultima săptămâna din cele șaptezeci. Primele șaizeci și nouă de săptămâni se încheie în versetul 25. Versetul 26, între 25 și 27, descrie evenimente care se petrec după primele șaizeci și nouă, dar înainte să înceapă săptămâna a șapte zecea.

Așa cum am spus, versetul 24 ne dă perspectiva complectă a evenimentelor. Noi suntem pe undeva prin desfășurarea ei. Nu toate evenimentele descrise acolo s-au petrecut deja. Nu s-a petrecut „încetarea fărădelegilor, ispăşirea păcatelor, ispăşirea nelegiuirii, aducerea neprihănirii veşnice și nici ungerea Sfântului sfinţilor“. Notați și că aceasta este o profeție care-l privește direct pe Israel: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim)“.

Versetul 25 ne face părtași matematicii divine. Din cele șaptezeci de săptămâni, vor fi mai întâi un număr de șaizeci și nouă, care vor debuta odată cu darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului. Când Gabriel i-a spus aceste cuvinte, Daniel se afla la Babilon. La câteva sute de kilometrii spre vest Ierusalimul era în ruină. Daniel știa însă din profeția lui Ieremia că cetatea va fi rezidită (Ier. 25:11-12).

Pentru a înţelege profeţia trebuie să stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecând peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa şi care au lăsat Ierusalimul cu zidurile încă neridicate, ajungem la porunca dată de Artaxerxe ca urmare a cerem făcute de Neemia: „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU” (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este dată la începutul cărţii: „În luna Nisan a anului al douăzecelea al împăratului Artarxerxe” sau în luna Nisan 445 î.Cr. După obiceiul evreiesc, atunci când nu ni se precizează ziua din lună este vorba de cea dintâi zi a ei.

Din Geneza și până în Apocalipsa, Biblia socotește vremea în ani luni-solari care au 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei).

Aprobarea reconstruirii Ierusalimului a fost dată de Artaxerxes Longimanus. Făcând transformările corespunzătoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal” au ajuns la concluzia că această dată a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbeşte în anii luni-solari de câte 360 de zile şi dacă facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim, adică 173.880 de zile. Nu se poate să nu fii şocat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amănunte, Evanghelistul Luca ne spune că aceste lucruri se întâmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1). Ştiind că Tiberiu şi-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.

Cine a citit Evangheliile ştie că Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberată după ce a fost refuzat de mai marii evreilor aşteptând ceea ce El numea „Ceasul” care-i fusese hotărât. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).

„Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?… Tată, izbăveşte-Mă din CEASUL acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la CEASUL acesta!” (Ioan 12:27).
Într-adevăr în repetate rânduri El le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre divinitatea Sa, dar în ziua aceasta a primit slava mulţimilor care L-au primit ca pe Mesia! Nu numai că a primit slava poporului, dar El a fost cel care a pregătit toată scena. El i-a trimis pe doi ucenici să aducă măgărușul și, în mod intenționat, n-a intrat în cetate pe jos, ci a coborât de dincolo de muntele Măslinilor călare, așa cum prevedea profeția.

„Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe“ (Zaharia 9:9).
Văzându-L, mulțimile au început să cânte psalmul 118, care este un hilel, adică psalm de laudă pentru Mesia:

„Şi când S-a apropiat de Ierusalim, spre pogorâşul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, plină de bucurie, a început să laude pe Dumnezeu cu glas tare pentru toate minunile pe care le văzuseră. Ei ziceau: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer şi slavă în locurile preaînalte!” (Luca 19:37-38).
Fariseii au înțeles și au protestat pentru că ucenicii Îl proclamau pe Meshach Nagid, pe împăratul Mesia și au invocat blasfemia şi teama de represaliile romanilor. Conștient de valoarea zilei, Domnul Isus le-a spus clar:

„Vă spun că dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!” (Luca 19:40)
Venise ziua anunțată de profetul Daniel. Trecuseră cele 173.880 de zile exact în ziua de 6 Aprilie, anul 32 d.Ch.

Luca ne spune că Domnul Isus a știut ce se întâmplă și a plâns? De ce a plâns? El a privit de departe Ierusalimul şi a zis:

„Dacă ai fi cunoscut şi tu măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi” (Luca 19:42)
Ierusalimul ar fi trebuit să ştie că se împliniseră cei 483 de ani şi că venise vremea profeţiei rostită de Zaharia: Împăratul, Cârmuitorul venise blând şi călarepe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlniseră cei 483 de ani de aşteptare. „Unsul” înainta spre criza supremă a călătoriei lui terestre. Se apropia de momentul când avea să fie „stârpit”, şi nimeni în afară de El nu ştia încă ce vroise să spună Daniel atunci când adăugase „stârpit, şi nu va avea nimic” (9:26). Mântuitorul călătorea înspre înviere! Refuzarea lui Isus Christos avea să atragă pedeapsa asupra Ierusalimului. Istoria profetică a intrat în pauza descrisă în versetul 25 din Daniel 9.

„Vor veni peste tine zile când vrăşmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19:43-44)
Treizeci și opt de ani mai târziu,Titus Vespasian împreună cu legiunile Cinci, Zece, doisprezece și cinsprezece au atacat Ierusalimul. Asediul a durat aproximativ nouă luni, iar în anul 70 d.Ch. romanii au măcelărit peste un milion de locuitori ai cetății. Titus a intenționat să cruțe Templul și să-l păstreze ca pe un trofeu de război, dar cineva a aruncat o făclie înăuntru. Incendiul a ars lemnăria din Templu și a topit ceea ce era din aur. Crezând că este aur și în zidire, romanii au dărâmat clădirea piatră cu piatră, după preștiința arătată de Domnul Isus înaintea ucenicilor: „și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră“.

Ajungem astfel la versetul 26 din profeția făcută de îngerul Gavril:

„După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“ (Dan. 9:26).
Unul din versetele cele mai triste din Biblie este acest anunț al unei decizii care a fost luată în forul ceresc: „ … este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“. Doamne, ai milă de noi!

Am văzut ce s-a întâmplat în primele șaizeci și nouă de săptămâni și vom vedea ce este profețit pentru săptămâna a șaptezecea, care este încă în viitor. În intervalul dintre aceste două versete sunt descrise cel puțin două evenimente: „Unsul va fi stârpit (karat, executat), şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş“. Dacă îl căutați în istorie pe acest ,,Mesia-Unsul“, trebuie să-l identificați cu cineva care a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruș mai înainte ca cetatea să fie nimicită (noi ne-am gândit la cineva foarte special!).

Ce se întâmplă însă cu săptămâna a-70-a? Ea rămâne încă în viitor. Între „stârpirea” Unsului la sfârşitul celei de a 69 săptămâni şi începutul celei de a 70-a săptămâni se întinde acum „taina ţinuta ascunsă de veacuri”: vremea Bisericii.

Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfârşitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri”, Dumnezeu se va întoarce iarăşi înspre Israel, îi va readuce în patria lor şi vor trăi împreună cu toată omenirea vremea amăgitoare a Anticristului. Sub protecţia lui iniţială, ei îşi vor putea reconstrui Templul, dar la jumătatea săptămâna, legământul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dându-se drept Dumnezeu şi declanşând lanţul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei.

Săptămâna șaptezeci va una foarte dificilă. Cea de a doua jumătate a ei (trei ani și jumătate sau 42 de luni sau 1260 de zile, este descrisă în foarte multe alte locuri din Biblie și poartă numele de Necazul cel Mare. Dumnezeu ne dă toate aceste numere pentru că ele se termină cu cel mai glorios eveniment al viitorului: reîntoarcerea lui Isus Christos pe pământ.

Într-un sens, cronometrul profetic al Israelului a fost oprit. Va trebui repornit ca să măsoare ultima săptămână din șirul celor șaptezeci. Semnele pe care le vedem în jur ne fac să credem că repornirea cronometrului profetic este foarte aproape. Aşteptăm sunetul trâmbiţei divine, vocea arhanghelul, coborârea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinţi, stăpânirea din timpul împărăţiei, şi slava de care vor fi urmate toate acestea.

Ar mai fi ceva de spus despre aceste „șaptezeci de septade“.  Este cea de a patra oară când ne întâlnim cu acest număr, 490, în istoria lui Israel. Dacă străbați calendarul istoric al acestui popor ajungi la concluzia că necazurile lui a ținut mereu cam 490 de ani.

De la vremea lui Avraam la exodul din Egipt au fost cam 505 ani. Dacă scazi din ei, 15 ani, perioada uzurpatorului Ismael, dai exact de 490 de ani.

Dacă numeri d ela Exodul din Egipt până la zidirea templului ies 601 ani. Dacă scazi din acest număr cei 111 ani petrecuți sub robiile din cartea Judecători ajungi iar la cifra 490.

De la zidirea Templului până la decretul lui Artaxerxe s-au scurs 560 de ani, dar dacă scazi din ei cei 70 de ani petrecuți în robie ajungi din nou la cifra 490!

Ultima săptămână adăugată la cele 69 de dinainte dau, ați chicit, un total de șaptezeci, adică exact 490 de ani. Este un filigram ascuns în istoria lui Israel. Când Isus Christos i-a recomandat lui Petru să-și ierte aproapele „de șapte zeci de ori câte șapte“ se poate să fi avut în minte mult mai mult decât o figură de stil. Poate că s-a gândit la întreaga istorie a relațiilor lui Dumnezeu cu Israelul …

Daniel 10 – O vedenie înfricoșătoare
În mod ciudat, capitolul 10 începe la persoana a treia, de parcă este scris de altcineva și îl numește pe Daniel cu numele lui oficial babilonian „Beltșațar“:

„În anul al treilea al lui Cirus, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare-aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia“ (Dan. 10:1).
S-ar prea putea ca acesta pasaj să fi fost adăugat la colecția de vedenii pe care le-a avut profetul Daniel. În orice caz, de la versetul 2 narațiunea reîncepe de la persoana întâi.

Datarea „în anul al treilea al lui Cirus“ ne duce la anul 536 Î.Ch. care este data cea mai înaintată din activitate și-l face pe Daniel. El a ajuns să vadă cu ochii lui împlinirea profeției lui Ieremia și i-a condus cu privirea pe cei din primul grup de evrei care s-au repatriat ca să reconstruiască Templul. Ținând cont că Daniel ar fi ajuns în Babilon cam pe la cincisprezece ani, data de mai sus îl plasează pe la vârsta de optzeci și patru sau optzeci și cinci de ani.

Așa cum am spus deja, Daniel a mâncat verdețuri numai pe durata testului la care i-a supus Nebucadnețar pe tinerii aduși la Babilon. Capitolul 10 ni-l prezintă pe Daniel ca pe unul care normal mânca și bea de la masa împăratului. A început însă un post din cauza jalei care-i cuprinsese inima:

„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:3).
Probabil că auzise că lucrările celor plecați să reconstruiască Templul se sistaseră și mijlocea la Dumnezeu ca orice obstacol să fie dat la o parte din cale. Poate că era îngrijorat de numărătoarea precisă a celor șaptezeci de ani și nu dorea să vadă că Dumnezeu nu-și ține cuvântul … Asta s-ar fi putut întâmpla pentru că cei șaptezeci de ani au avut o dublă împlinire, una pentru popor și a doua pentru clădirea Templului. Pentru că poporul fusese dus în robie în anul 605 î.Ch a trebuit să se întoarcă în 536 î.Ch. Templul însă a fost dărâmat în 586 d.Ch., iar rededicarea noii clădiri avea să se facă în 515 D.Ch., exact la 70 de ani. Lucrările de la Templu au fost sistate în 536 și reluate în 520, iar construcția a fost inaugurată în 515 d.Ch., adică exact la vreme. Dumnezeu nu se grăbește, dar nici nu este vreodată în criză de timp. Promisiunile Lui se împlinesc întocmai!

Este imposibil să spunem cu certitudine cine a fost făptura extraordinară care i s-a arătat lui Daniel după cele trei săptămâni de post.

„Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc, dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi“ (Dan. 10:5-6).
Unii Îl văd în descrierea făcută pe Isus Christos în slavă. Înfățișarea lui este asemănătoare cu cea din primul capitol din Apocalipsa. Alții îl văd aici pe arhanghelul Gavril, care i se mai arătase lui Daniel. Nefiind atotputernic, Gavril ar fi avut nevoie de ajutorul arhanghelui Mihail:

„El mi-a zis: ‘Ştii pentru ce am venit la tine? Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21).
Dacă mesajul făpturii crești este un răspuns la frământările lui Daniel și deducem că bătrânul profet era îngrijorat de viitorul poporului sfânt.

„El mi-a zis: ‘Ştii pentru ce am venit la tine? … Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate.’ “ (Dan. 10:20, 14).
Descoperirile lui Dumnezeu se fac pe măsura maturizării noastre. O astfel de vedenie nu i-a fost dată lui Daniel în anii tinereții, ci dar după o viață de slujire consacrată și de ascultare deplină. Prin fereastra deschisă de cuvintele solului ceresc întrezărim ceva din ,,răzbiul teribil“ care se desfășoară în lumea nevăzută între forțele lui Dumneezeu și forțele Diavolului. Iată doar câteva frânturi:

„Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: ‘Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare-aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis la tine!’ După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând.El mi-a zis: ‘Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:9-13).

„ …Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!“

„Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail“ …În anul dintâi al lui Darius, Medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi să-l sprijin“ (Dan. 10:21; 11:1).
Se vorbește despre conflicte cu o entitate care supraveghea împărăția Persiei, cu împărăția Mezilor și chiar cu cea a Greciei, măcar că până la ea mai trebuiau să treacă două sute de ani! Sunt convins că împărații care au condus aceste împărății n-au știut nimic despre forțele demonice care le dirijau din spate și îi inspirau în acțiunile lor.

Înțelegem din text că există anumiți îngeri cu responsabilități în desfășurarea conflictelor dintre popoare. Teologii care au studiat ,,angeologia“ îi numesc „îngeri cu domnie teritorială“.  În Noul Testament, apostolul Pavel, care știa el ce știa, ne lămurește că noi „n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti“ (Efes. 6:12).

Natura umană nu poate rezista la condițiile lumii spirituale. Nu-i de mirare că profetul Daniel a simțit că se desface din toate balamalele:

„Eu, Daniel, am văzut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ.Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele“ (Dan. 10:7-10).

„Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit şi am zis celui ce stătea înaintea mea: ‘Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare!’Atunci, cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: ‘Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!’ Şi, pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: ‘Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit.’ (Dan. 10:15-19).
Daniela fost un om al rugăciuni, dar n-a priceput nici pe departe până la această vedenie în ce angrenaj de înfruntări masive sunt încrengănate cererile lui cu planurile deja în desfășurare ale Celui Atotputernic. Nici noi nu ne dăm seama azi de ce trebuie să ne rugăm, dar binecuvântați sunt cei care-L ascultă pe Domnul și nu încetează să o facă.

Vă ofer comentariul pe care l-a făcut JohnMacArthur la acest capitol:

Daniel 10 pe înțelesul nostru – o întâlnire cu cei din „întinderea a treia“, cel de al treilea cer Edit
(O prelucrare simplificată a unui comentariu strălucit al lui John MacArthur)

„Mamă, există îngeri?“
„Da, dragul meu, sigur că există“
„Dacă există, de ce nu-i vedem ca să știm și noi ce fac ei acuma?“

Am putea numi acest capitol „O fereastră spre lumea nevăzută“ sau „Vizitatorii cerești“.

Am fost surprins să citesc în cartea unui comentator biblic că din acest capitol nu se găsește nimic vrednic de a fi pus în predici și mi-am spus: „Cum oare a putut omul acesta să ajungă la o asemenea concluzie?“

Cele 21 de versete sunt pline până la refuz cu informații extraordinare. Pentru început însă trebuie să spun că înțeleg reținerile unora. Suntem captivi limitărilor noastre din timp și spațiu. Nu putem evada dincolo de ele spre realitatea unor alte lumi. Nu putem ieși afară. Ca să intrăm în contact cu lumea supranaturală divină, trebuie ca ea să vină spre noi. Noi nu putem merge spre ea. Ca să spunem așa, Dumnezeu trebuie să invadeze lumea noastră pentru a ne ajuta să ne întâlnim cu El.

Contextul profetic
Revenind la textul nostru, plecăm de la premiza că în cartea lui Daniel există patru descoperiri profetice. Cea la care am ajuns acum acoperă capitolele 10, 11 și 12. Această viziune finală încununează și desăvârșește tot conținutul cărții. Capitolul 10 deschide poarta supranaturală spre descoperirea vizionară, capitolul 11 ne dă conținutul ei, iar capitolul 12 îi adaugă un epilog. Am ajuns la cea mai înaltă culme a descoperirilor care i-au fost dăruite profetului Daniel.

Profeția din aceste trei capitole finale acoperă cam aceeași perioadă de timp ca și cea făcută în capitolul 8 al cărții, adică de pe vremea lui Daniel și până la vremea sfârșitului, spre Necazul cel Mare, și spre cea de a doua venire a Domnului Isus. În aceste trei capitole găsim însă cea mai amănunțită descriere a evenimentelor legate de Necazul cel Mare.

Contextul istoric
În capitolul 9, ni s-a spus că Daniel se apucase să citească și să studieze un pasaj din profeția lui Ieremia. Acolo este scris foarte clar că robia lui Israel va dura numai 70 de ani:

„În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din neamul mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuia să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia“. (Dan. 9:1-2)
Daniel se afla în Babilon cam de 70 de ani și a înțeles că eliberarea și întoarcerea poporului lui Dumnezeu acasă se va petrece foarte curând. Nu vedea însă cum avea să se întâmple, așa că s-a apucat de rugăciune și post ca să afle de la Dumnezeu ce se va petrece. Dacă citiți veți vedea în ce minunat mod i-a răspuns Domnul. Toate acestea s-au întâmplat în cel dintâi an al domniei lui Cir, împăratul imperiului medo-persan, când a fost dat decretul care zice:

„Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!” (Ezra 1:2-4).

Reiese clar că Dumnezeu i-a răspuns rugăciunilor lui Daniel în chiar anul acela.

Când ajungem însă la capitolul 10, în primul verset ni se spune că este cel de al treilea an de domnie al lui Cir și inima lui Daniel este îndurerată și confuză. Ce se întâmplase?

Se întâmplase că majoritatea evreilor din Babilon aleseseră să nu plece și să nu se întoarcă acasă. Se asimilaseră, prinseseră rădăcini în Babilon, deveniseră prosperi și mult prea înșurubați în societatea de atunci ca să dorească să plece într-alt loc unde s-o ia de la capăt. Nu le era dor de Țara Promisă și nu-i mai preocupa de loc reconstruirea Ierusalimului și a Templului.

Ni se spune că doar 42.000 de iudei au plecat spre casă, o picătură din mulțimea de evrei care se înmulțiseră în Imperiu. Se întorseseră mai ales cei din Iuda, seminția familiei regale, conduși de unul pe nume Zorobabel, care se trăgea din linia lui David. Ceilalți evrei, din celelalte seminții, majoritatea din ei născuți în Babilon fără să-și poată aminti ceva despre locurile străbune, au preferat să rămână.

Nici știrile trimise de cei care ajunseseră între timp în Israel nu i-au încurajat să plece. Cei întorși au dat doar de ruine și, când s-au apucat să rezidească, au trezit împotrivirea celor ce locuiau atunci în țară.

Nu-i de mirare că inima lui Daniel era tristă și confuză. Procesul reconstruirii Templului, Ierusalimului și al națiunii se poticnise, se oprise, iar speranțele profetului păreau acum zadarnice.

Al treilea eveniment care-i schimbase viața lui Daniel a fost retragerea lui din slujba de la curtea împărătească. În capitolul unu al cărții lui ni se spune că slujirea lui pe lângă împărații lumii a durat doar până în cel dintâi an al lui Cir. Daniel ajunsese atunci la vârsta de 85 de ani.

„Aşa a dus-o Daniel până în anul întâi al împăratului Cir.“ (Dan. 1:21).
Mă veți întreba: „Dacă s-a pensionat de ce nu s-a dus și el înapoi în Israel?“ Am să vă răspund și n-am să vă spun ca alții că profetul a fost prea bătrân ca să întreprindă o asemenea călătorie. Părerea mea este că nu bătrânețea, ci tristețea l-a împiedicat să se întoarcă. Era dezamăgit și a crezut de datoria lui să stea printre evreii din Imperiu ca să caute să-i motiveze să plece acasă. Pasiunea lui era să-i vadă credincioși destinului lor mesianic, încredințați că este voia lui Dumnezeu ca după ce au plătit pentru păcatele lor prin vremea de robie trebuie să se întoarcă în vatra părinților lor Avraam, Isaac și Iacov, ca să-și reia destinul mesianic.

Sigur că-i era dor de țara lui, dar el nu dorea țara fără popor și nu concepea să se întoarcă și să-i lase pe ceilalți asimilați de lumea păgână. Întrezărea că pe linia mesianică apăruse un nod și bătea la ușile cerului ca să-l deznoade. Daniel era frământat și confuz, așa că a suspendat toate planurile personale. Când nu știi ce sa faci, cel mai bine este să nu faci nimic. Și Daniel s-a apucat să facă ceea ce făcuse în toate vremurile lui de criză: s-a pus pe post și rugăciune.

Așa îl găsim în debutul capitolului:

„În anul al treilea al lui Cir, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare-aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia. „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:1-3).
Repet, viziunea pe care o va primi în capitolul 11 este ca răspuns la această rugăciune a lui. Precizarea din text „Daniel, numit Beltșațar“ își are rost în contextul în care unii caută să argumenteze că această carte profetică, uluitoare prin precizia cronologiilor ei, n-ar fi fost scrisă de o singură persoană, ci reprezintă o colecție de profeții începută de Daniel și completată peste câteva sute de ani de alții.

Cealaltă precizare, „Cuvântul acesta, care este adevărat, vestește o mare nenorocire“ subliniază imensitatea cataclismului prevestit. El va cuprinde de la demonii din spațiul celestial la oamenii de pe pământ și tot ce există între aceste extreme, pe toată durata istoriei, de la vremea lui Daniel prin vremea noastră și până la finalul istoriei.

Viziunea precedentă, descrisă în capitolul 8, l-a afectat teribil pe Daniel l-a lăsat aproape mort:

„Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam. … Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia“ (Dan. 8:18, 27).
De data asta însă, în capitolul 10, ni se spune că Daniel a înțeles vedenia. Sper ca s-o înțelegem și noi, care față de Daniel avem avantajul să fim călăuziți de Duhul Sfânt.

Analiza textului
Pentru simplificare vom împărți capitolul în câteva părți componente: (1) marea tristețe a profetului (2) mesagerul ceresc, (3) mișcări de trupe în realmul nevăzut al îngerilor și (4) mesajul ceresc.

I. Marea tristețe a profetului
Primul lucru pe care-l vedem sunt cele trei săptămâni de post și rugăciune în care Daniel a bătut la porțile cerului ca să primească un răspuns:

„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:2-3).
Dacă ținem seama de data arătată în text, „cea de a douăzeci și patra zi a lunii întâi“ și știm că Paștele cădea întotdeauna în cea de a patrusprezecea zi a acestei luni, ne dăm seama că Daniel a postit pe toată durata Praznicului și până după sărbătoarea azimilor. Erau zile în care evreii și aduceau aminte că Îl au pe Dumnezeu aproape. Cu toate acestea, rugăciunile lui Daniel au rămas fără răspuns. Cerul era închis, de nepătruns, ca o poartă de fier închisă.

Daniel nu era obișnuit cu așa ceva. În capitolul 9 am văzut că el s-a rugat și răspunsul a venit de îndată.

„Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor, iute, omul Gavril, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea“ (Dan. 9:20-22).
Profetul nu era obișnuit să aștepte pentru un răspuns de la Domnul, în nici un caz pentru … 21 de zile.

Zilele de post au însemnat că Daniel n-a mâncat „bucate alese … de la masa împăratului“. Iar asta înseamnă că Daniel abandonase între timp dieta evreiască menționată la începutul cărții și mânca de obicei împreună cu ceilalți la masa imperială. Dacă ținem, seama că Daniel era atunci la vârsta de 85 de ani, cele 21 de zile de post au fost un adevărat sacrificiu.

Daniel nu a făcut acest sacrificiu pentru a obține un anumit favor din partea Domnului, ci pentru a-și exprima o stare lăuntrică. Inima sa era plină de tristețea pe care trebuia să o fi simțit și Dumnezeu în acele zile: în ciuda decretului dat de Cir poporul evreu a refuzat să se mai întoarcă în Israel!

II. Mesagerul ceresc
„În a douăzeci şi patra zi a lunii întâi, eram pe malul râului celui mare, care este Hidechel (Tigru)“ (Dan.10:4).

Nu știm de ce s-a întâmplat acolo și de ce Dumnezeu n-a așteptat ca Daniel să ajungă acasă, în camera lui de rugăciune, dar „arătarea angelică“ l-a luat prin surprindere:

„Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc, dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi“ (Dan. 10:5-6).
Totul în înfățișarea angelică descrie putere și luptă. Daniel a primit vizita unei ființe de pe tărâmul celălalt, din lumea nevăzută, dar foarte influentă în realitățile pe care le trăim noi pe pământ. Unii cred că a fost îngerul Gavril, alții cred că a fost arhanghelul Mihael, dar eu cred că a fost una din aparițiile dumnezeirii, o teofanie de dinaintea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Cred că a fost o „christofanie“! Este suficient să compari descrierea lui Daniel cu descrierea făcută de apostolul Ioan în primul capitol al Apocalipsei, ca să-ți dai seama că avem de a face cu una și aceeași persoană:

„M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari“ (Apoc. 1:12-15).
Ioan L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de după înviere, iar Daniel a văzut aceeași persoană înainte de întrupare. Isus Christos n-a fost „făcut“ la nașterea din fecioară, ci a preexistat dintotdeauna alături de Tatăl și de Duhul Sfânt. În alte instanțe de „christofanii“ descrise în Vechiul Testament, Isus Christos a fost numit în text „Îngerul Domnului“ (cu majusculă – Exod 3, Iosua 5, Judecători 6 și 13, Zaharia 1 și 3, precum și în alte locuri).

Într-o paralelă imposibil de ignorat, Îngerul Domnului din Vechiul Testament a apărut ca protector suprem al lui Israel, tot așa cum în Noul Testament Isus Christos este protectorul suprem al Bisericii. El a apărut ca să descopere adevărul, ca să-l trimită pe Moise la faraon, ca să-l încurajeze pe Ghedeon să pornească la luptă, ca să-l ordineze pe Samson ca judecător în Israel. De fiecare dată a fost implicat în păstrarea și propășirea poporului lui Dumnezeu. Psalmul 34 rezumă aparițiile Lui prin această afirmație:

„Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El
şi-i scapă din primejdie“ (Ps. 34:7).
Acest „Înger“ i s-a arătat lui Avraam ca să confirme legământul, a venit ca s-o salveze pe Hagar și pe Ismael și s-a manifestat ca avocat pentru apărarea lui Zaharia (Zah. 3:1, 3-4, 6).

Cred că profetul Daniel L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de dinaintea întrupării. Întâlnirea capătă dintr-o dată dimensiuni infinite și o importanță de cel mai înalt grad. Christos este „Căpetenia oștilor cerești“ și, având în vedere descoperirile pe care avea să i le dea lui Daniel, apariția Lui în acel loc și timp este cum nu se poate mai potrivită. Profeția descoperită avea să-i descrie lui Daniel conflictul extraordinar din lumea nevăzută, dintre îngerii lui Dumnezeu și îngerii întunerecului. El se desfășoară pe toată durata istoriei, acoperind perioada din vremea lui Daniel și până la vremea sfârșitului, în care arhanghelul Mihail va avea ultima biruință asupra forțelor demonice.

Profetul Daniel și prin el și noi, va afla ce încleștare extraordinară se petrece în lumea nevăzută pentru ca evenimentele istoriei umane să capete conturul planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea. Forțe demonice extraordinar de puternice caută din răsputeri să-l zădărnicească..

Descrierea făcută de Daniel subliniază și ilustrează atributele dumnezeirii. Haina albă ilustrează sfințenia divină. Centura de aur ilustrează demnitate regală și bogăția de neegalat. Trupul ca o piatră de hrisolit este mânia divină în acțiune. Fața care strălucea ca fulgerul ilustrează atotputernicia, iar ochii ca niște flăcări de foc ilustrează omniștiința divină. Picioarele ca arama lustruită ilustrează judecata, iar glasul ca tunetul unei mari mulțimi ilustrează autoritatea Lui asupra istoriei.

La râul Tigru, profetul Daniel n-a văzut un înger dintre cei mulți, ci pe însuși Fiul lui Dumnezeu pornit să lupte și să-Și impună planul în istorie. Nu era pentru prima dată, ci pentru a treia oară că Daniel se întâlnea cu El. Prima dată L-a văzut în cuptorul aprins, unde a venit ca să-i protejeze pe cei care au refuzat să se închine chipului înălțat de Nebucadnețar de focul pedepsei. Cea de a doua a fost în vedenia descrisă în capitolul 7, unde acest „Fiul al omului“ a primit puterea absolută din partea Suveranului universului:

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată“ (Dan. 7:13-14).
O întreită vedenie a Fiului lui Dumnezeu va avea și apostolul Pavel în Noul Testament. Și tot ca Pavel mai târziu, în această întâlnire de la râul Tigru numai preaiubitul lui Dumnezeu a avut descoperirea. Cei din jur n-au văzut nimic, dar au fost îngroziți de influența ei nevăzută:

„Eu, Daniel, am văzut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele“ (Dan. 10:7-10).
Este evident că pământul nu este pregătit să se întâlnească cu sfințenia divină. Carnea și sângele nu sunt compatibile cu apropeierea divină. Intensitatea influenței divine asupra ființelor pământești dă pe față extraordinara dimensiune a atotputerniciei lui Dumnezeu și presiunea nemaipomenită pe care o exercită ea asupra tuturor lucrurilor create. Vă aduceți amite de reacția lui Isaia când a văzut ceva asemănător în templu (Isaia 6) sau de reacția patriahului Iov când a auzit vocea Celui Atotputernic:

„Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine,
dar acum ochiul meu Te-a văzut.
De aceea mi-e scârbă de mine
şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă“ (Iov 42:5-6).
Țineți minte reacția lui Petru în fața unei revelații asemănătoare:

„Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos” (Luca 5:8).
Profetul Daniel n-a avut un vis, ci s-a întâlnit pentru o scurtă secvență de timp cu ceva coborât din dimensiunile lumii spirituale. Altfel spus, lui Daniel i s-a îngăduit pentru câteva clipe să pătrunde în realitatea înfruntării nemaipomenite care există în războiul ființelor cerești.

Oriunde sfințenia confruntă nesfințenia, cea din urmă este pusă pe fugă. Aduceți-vă aminte că în Apocalipsa 6, până și cei ce nu vor să i se supună lui Dumnezeu sunt îngroziți de prezența Lui:

„Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6:15-17).
În fața Fiului lui Dumnezeu, profetul Daniel are aceeași reacție ca apostolul Ioan în Apocalipsa:

„Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort“ (Apoc. 1:17).
Dacă n-ar fi fost bunăvoința mesagerului ceresc, Daniel ar fi rămas leșinat la pământ. Nu este exclus ca „teofania Fiului lui Dumnezeu“ să fi fost acompaniată de alți doi îngeri, așa cum s-a întâmplat cu „cei trei îngeri“ care l-au vizitat pe Avraam în drum spre Sodoma (Gen. 18). Unul din îngerii însoțitori s-a atins de buzele profetului:

„Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: ,,Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare-aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis la tine!“ După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând“ (Dan. 10:10-11).
Întâlnirea cu Cel atotputernic l-a copleșit total pe bătrânul profet de 85 de ani. Fără puteri și cu gura plină de pământ, palid la față și abia în stare să îngâime câteva cuvinte, Daniel este portretul unuia copleșit de sfințenia și măreția divină. Niciunul din noi n-am fi fost altfel. Niciunul din noi nu vom fi altfel atunci când vom sta față în față cu Fiul lui Dumnezeu.

III. Mișcări de trupe în realmul nevăzut al îngerilor
Preocupat de viitorul imediat al Israelului, Daniel a avut privilegiul de a afla mult mai mult decât aceasta: o perspectivă panoramică a istoriei poporului ales până la vremea sfârșitului și o revelația despre clopotele angelice sub care își duc activitatea națiunile lumii. Să începem cu cel din urmă:

„El mi-a zis: ,,Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).
Fără nici o îndoială, Daniel s-a întrebat: „Dacă mi-au fost ascultate cuvintele rugăciunilor încă din cea dintâi zi unde ai fost până acuma, timp de 21 de zile?“ Motivarea pe care a primit-o „l-a umplut de groază și a pierdut orice putere“ (Dan. 10:16). A fost nevoie de o nouă atingere din partea emisarilor cerești.

„Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit şi am zis celui ce stătea înaintea mea: ,,Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare!“ Atunci, cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: ,,Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!“ Şi, pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: ,,Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit“ (Dan. 10:15-19).
Care a fost revelația care l-a înspăimântat pe Daniel? Iat-o: „ … căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“.

„Căpetenia împărăției Persiei“ despre care vorbea îngerul nu era un om, ci o teribilă entitate angelică, un dregător de rang înalt din stăpânirile demonice care domină lumea, devenită acum „împărăția lui Satan“.

A fost nevoie de ajutorul arhanghelui Mihail, ocrotitorul copiilor lui Israel, pentru ca mesagerul divin să străbată clopotul demonic așezat asupra împărăției Persiei. Lista nu s-a încheiat deplin, așa cum aflăm din versetul 20:

„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!“ (Dan. 10:20).
Pricepem că împărăția Satanei este foarte bine organizată teritorial, cu entități de rang înalt căutând să stăpânească și să influențeze conducătorii diferitelor națiuni ale lumii. Îngerii lui Dumnezeu se luptă cu aceste entități care caută să blocheze împlinirea planului lui Dumnezeu cu lumea și urmăresc să deraieze planurile Lui cu poporul ales.

Remarcați că între imperiul perșilor și cel al grecilor aveau să treacă peste două sute de ani, dar în sferele angelice se știa deja despre ceea ce avea să urmeze (!). Dumnezeu înalță și coboară împărății, dar Satan își trimite imediat emisarii la curțile acestor împărății ca să încurce lucrurile. Sociologia vorbește astăzi despre „ființa națională“ și „caracterul“ fiecărui neam în parte. Se prea poate ca aceste caracteristici să fie date de opresiunile demonice din lumea nevăzută. În anumite teritorii sau zone geografice se schimbă rânduirile și conducătorii, dar lucrurile se permanentizează într-un anumit fel, de parcă o putere nevăzută, ca un clopot uriaș, este așezat deasupra și-i face pe cei de dedesupt să se comporte și să gândească într-un anumit fel. Ca și în cazul lui Daniel, opresiunea acestor forțe poate fi înfrântă doar printr-un climat intens de post și rugăciune. Cam așa ceva ne-a spus și apostolul Pavel în epistolele sale:

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul“ (Efes. 6:11-13).
Demonii au fost activi în toată istoria omenirii și, fără îndoială, mai sunt și astăzi. Nu avem de a face simplu doar cu Grecia, Italia, Rusia, Iran, Libia sau America, ci cu activitatea unor mari căpetenii demonice. Dumnezeu trimite împotriva lor îngeri obișnuiți sau, când este cazul, căpetenii angelice de mare putere, cum este acest arhanghel Mihail, amintit în text. El este amintit de trei ori în Vechiul Testament și de două ori în Noul Testament (Daniel 10:13,21; 12:1; Iuda 1:9; Apoc. 12:7).

Într-o măiastră bătălie finală, Mihail îl va învinge pe Diavol și-l trimite în adânc:

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:9-12).
IV. Mesajul despre istoria lumii
Conflictul angelic este între forțele care urmăresc să blocheze realizarea planului lui Dumnezeu cu lumea și armata de îngeri care-l slujesc pe Dumnezeu. Profetul Daniel era trist pentru că nu înțelegea istorie imediată legată de reîntoarcerea evreilor în țara promisă, dar Dumnezeu răspunde acestei curiozități cu o panoramă a viitorului. Scopul revelației este ca Daniel, și prin el și noi, să aibă încredere în puterea și providența divină. Oricât s-ar zvârcoli Satan și oricât de tumultoasă este istoria popoarelor, Dumnezeu este pe tron și supraveghează de acolo totul. El poate vesti evenimentele viitoare și ne poate asigura că ,,toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor chemați după planul Său“ (Rom. 8:28). După descoperirile despre clopotele stăpânirilor demonice asupra popoarelor, profetul Daniel primește informații despre vremurile viitoare:

„Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate“ (Dan. 10:14).
Este clar că Daniel era preocupat de Israel, așa că Dumnezeu îi vestește ce va fi cu „poporul tău“. Ca să-l asigure că totul este sub controlul divin, Dumnezeu îi dă o panoramă istorică din vremea lui Daniel până în vremea lui Antichrist. Acesta este cuprinsul capitolului 11. Iar în capitolul 12 îi vestește ce se va întâmpla în vremea Necazului cel Mare până la învierea din morți, judecata de la urmă și intrarea în eternitate:

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci“ (Dan. 12:1-3).
Dumnezeu îi spune profetului Daniel că totul se va termina cu bine. Voievodul Mihail este suficient pentru biruința finală.

Importanța capitolului 10 pentru noi
Nu știu cum de a putut spune omul acela că nu vede nimic vrednic de predicat în acest capitol. Eu v-am plimbat doar puțin prin conținutul lui și am văzut o sumedenie de lucruri.

Am văzut ceva din caracterul lui Dumnezeu, sfințenia Lui, măreția Sa, slava Sa. Am văzut ceva despre rolul jucat de Isus Christos, Fiul Tatălui, în istorie. Am văzut ceva despre teribilul conflict angelic care se desfășoară în sferele nevăzute. Am văzut ceva din trăirile acestui om fără pereche preocupat până la patimă cu soarta poporului lui Dumnezeu, profetul Daniel. Am văzut extraordinara importanță și putere a rugăciunii. Am văzut delicatețea cu care se poartă Dumnezeu cu el, felul în care-l copleșește cu prezența sfințeniei Lui, dar îl și întărește cu puteri trimise prin îngeri. Am văzut harul prin care un bătrân neputincios și amuțit poate fi transformat într-un purtător de cuvânt al Celui Atotputernic. Aceasta ne poate da speranță și mie și ție, făcându-ne să credem că același Dumnezeu poate trece peste slăbiciunile și lipsurile noastre ca să vestească prin noi adevărul despre împlinirea planurilor Sale. Este cea mai mare și mai importantă lucrare pe care o putem face sub soare.
Daniel 11-12 – Promisiuni mărețe cu înțelegeri limitate
Capitolele 11 și 12 din cartea profetului Daniel sunt într-o oarecare măsură complexe și complicate. Nici Daniel atunci și nici noi acum nu putem spune că pricepem totul și toate. Evenimentele descrise lui Daniel în viitorul imediat cuprind o descriere atât de amănunțită și clară a conflictelor dintre dinastia Seleucidă și cea Ptolomeică încât i-a făcut pe criticii Bibliei să spună că Daniel le-a scris „after the facts“, după desfășurarea lor. Pretenția este ridicolă atâta vreme cât știe toată lumea că traducerea Vechiului testament și implicit a cărții lui Daniel s-a făcut în limba greacă în secolul III dinainte de Christos.

Cei patru împărați despre care ne spune textul din Daniel 11:2 că trebuie să mai fie în Persia au fost: Cambises (529–522), Pseudo-Smerdis (522–521), Darius I Histapes (521–486), și Xerxes (496–465), numit Ahașveroș în cartea Estera.

Cel mai important dintre cei patru și cel mai bogat a fost Xerxes, El a domnit peste un imperiu care se întindea de la Etiopia în Africa până la India în Asia și a râvnit să cucerească și Grecia europeană. În 480 și-a adunat o armată copleșitoare și a plecat. A fost însă înfrânt la Salamina și Samos, iar armata lui a pierdut bătălia decisivă de la Plataea. Toate acestea s-au petrecut ca încadrare în istoria biblică între capitolele 2 și 3 din cartea Estera. Xerxes s-a întors acasă umilit și a vrut să salveze aparențele printr-un banchet dat mai marilor peste ținuturi, abandonându-se în beții și în plăcerile produse de harem. Acest Xerxes acesta a fost asasinat August 465.

Împăratul viteaz pomenit în Daniel 11:3 este Alexandru cel Mare. Daniel știa deja despre ridicarea Greciei. Ca și în vedenia cu cele patru fiare, Daniel află iar soarta Imperiului Grec:

„Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi. Şi, cum se va întări, aşa se va şi sfărâma împărăţia lui şi va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui şi nici nu va fi tot atât de puternică pe cât era sub el, căci va fi făcută bucăţele şi va trece la alţii, afară de aceştia“ (Dan. 11:3-4).
Cele două împărății despre care este vorba apoi sunt două din sferturile împărțite după Alexandru cel Mare, Ptolomeii care au stăpânit în Egipt și Seleucizi care au stăpânit în Siria. Evreii s-au aflat la mijloc și au fost sfârtecați în aceste lupte. Cel mai mare rău l-a produs Antiohus Epifanes (223-187 î.Ch.). Numit și Antiochus III cel Mare, a pus la punct o armată foarte bună în Siria, a recucerit multe teritorii de la Egipt, dar a fost oprit din înaintarea sa în  217, când forțele lui au fost înfrânte. Asta nu i-a înfrânt și ambițiile sale politice, pentru că s-a redirecționat spre est și a cucerit teritorii până spre India.

În 201, Antiochus a asamblat iar o armată imensă, s-a aliat cu Filip al V-lea al Macedoniei și au pornit iar împotriva Egiptului (eveniment descris în Daniel 10:13-16) și au repurtat o mare victorie împotriva lui Ptolomeu V Epifanes. Deși le era interzis de Lege, unii dintre evrei s-au raliat cu dușmanii Egiptului sperând să nu mai plătească bir Egiptului, dar n-au reușit:

„În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi, şi o ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia, dar vor cădea“ (Daniel 11:14).
Stopat în Egipt, Antiochus a cucerit cetate cu cetate teritoriile din Tir și Sidon și din Israel, numit în text „țara cea minunată“:

„Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri şi va pune mâna pe cetăţile întărite. Oştile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului nu vor putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească. Cel ce va merge împotriva lui va face ce va voi şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână“ (Dan. 11:15-16).
A intrat apoi în scenă căsătoria ca unealtă de alianță politică. Antiohus s-a oferit să negocieze cu Egiptul și să i-a dea lui Ptolomeu al V-lea pe fata lui, Cleopatra, care avea pe atunci doar cinci ani.  După nuntă, Antiohus a sperat că fata lui va manevra din interior în favoarea lui, dar fata a fost credincioasă soțului ei și stratagema n-a reușit:

„Îşi va pune de gând să ia în stăpânire toată împărăţia lui şi, făcându-se că are gânduri curate cu el, îi va da pe fiică-sa de nevastă cu gând să-l piardă, dar lucrul acesta nu se va întâmpla şi nu-i va izbândi“ (Dan. 11:17).
Mereu nemulțumit și neastâmpărat, Antiohus s-a hotărât să-și atace fostul aliat și a plecat împotriva grecilor. A fost însă învins crunt la Termopile (191 î.Ch.) și Magnesia (189 î.Ch). Căpetenia pomenită în versetul 15 și care l-a învins pe Antiohus a fost consului și generalul roman Lucius Cornelius Scipio Asiaticus. El a coordonat răspunsul grecilor și romanilor și a biruit.

„Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave şi va lua pe multe din ele, dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă şi o va întoarce asupra lui. Apoi îşi va întoarce privirile înspre ostroave şi va lua pe multe din ele, dar o căpetenie va pune capăt ruşinii pe care voia el să i-o aducă şi o va întoarce asupra lui“ (Dan. 11:18).
Antiochus a murit în 187 î.Ch. și în locul lui a domnit Seleucus IV Philopator. Acesta a apăsat și mai mult asupra evreilor cerându-le mai mulți bani ca să poată plăti tributul datorat Romei.

La puțină vreme după ce l-a trimis pe Heliodorus să jefuiască bani Templului din Ierusalim, Seleucus a murit subit, probabil otrăvit și împlinind astfel versetul 20:

„Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor în cea mai frumoasă parte a împărăţiei, dar în câteva zile va fi zdrobit, şi anume nu prin mânie, nici prin război“ (Dan. 11:20).
Asta a deschis calea spre tron unui alt Antiochus Epiphanes, cel mai teribil dintre toți (Daniel 11:21–35). Expresia „Epiphanes“ înseamnă ,,cel slăvit“ și a fost însușită de mai mulți împărați ai vremii.

Despre acest om teribil am mai citit în cartea profetului daniel în pasajul din cap. 8:9-11, unde ne este descris co o înfățișare care-l prevestește pe viitorul antichrist:

„Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt“ (Daniel 8:9-11).
El și-a atribuit termenul de „cel slăvit“ dar îngerul Gavril îl numește „un om disprețuit“:

„În locul lui se va ridica un om dispreţuit, fără să aibă putere împărătească; dar se va ridica deodată şi va pune mâna pe împărăţie prin uneltire“ (Dan. 11:21).

Istoria ne spune că Antiochus nu era moștenitorul de drept la tron, dar l-a obținut prin viclenie. Adevăratul moștenitor, Demetrius Soter, era foarte tânăr și Antiohus s-a oferit să-i fie mentor pentru … o vreme. A pornit repede la război și, îmbinând forța brută cu abilitatea tactică. A biruit pe câmpul de luptă, dar n-a reușit să cucerească Egiptul. La masa tratativelor a promis marea cu sarea, știind că n-avea de gând să-și țină cuvântul. La fel au făcut și ceilalți, dar minciuna nu le-a folosit nici unora, nici celorlalți, pentru că Dumnezeu hotărâse altfel:

„Apoi va porni în fruntea unei mari oştiri, cu puterea şi mânia lui, împotriva împăratului de la miazăzi. Şi împăratul de la miazăzi se va prinde la război cu o oaste mare şi foarte puternică, dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui. Cei ce vor mânca bucate de la masa lui îi vor aduce pieirea; oştile lui se vor împrăştia ca un râu şi morţii vor cădea în mare număr.  Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul nu va veni decât la vremea hotărâtă“ (Dan. 11:25-28).
În drumul de întoarcere spre casă, Antiochus și-a ațintit privirile în 170 î.Ch. spre Ierusalim, jinduind la tezaurul de la Templu:

„Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui şi apoi se va întoarce în ţara lui“ (Daniel 11:28).
Ca un turbat, Antiochus a luat tot ce se putea lua, a oprit jertfele zilnice, a omorât o mulțime de evrei și a lăsat o mică armată să țină lucrurile sub control.

Doi ani mai târziu a plecat iar împotriva Egiptului, l-a invadat, dar avertismentele primite de la flota romană din regiune l-a pus pe fugă înapoi în țara lui:

„La o vreme hotărâtă, va porni din nou împotriva împăratului de la miazăzi, dar, de data aceasta, lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte. Ci nişte corăbii din Chitim vor înainta împotriva lui, iar el, deznădăjduit, se va întoarce înapoi. Apoi, mânios împotriva legământului sfânt, nu va sta cu mâinile în sân, ci, la întoarcere, se va înţelege cu cei ce vor părăsi legământul sfânt.“ (Dan. 11:29-30).
Umilit, dar turbat de mânie, Antiohus s-a răzbunat iar pe evrei. Cu ajutorul unor evrei apostați, Antiochus a făcut prăpăd:

„Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul“ (Dan. 11:31).
În 14 Decembrie 168 î.Ch., Antiochus Epiphanes a păngărit Templu, a ridicat în el o statuie a lui Zeus și i-a adus jertfă un porc. Îngerul Gabriel numește ce a făcut el „urâciunea pustitorului“.  Antichristul care va veni va urma și el aceeași cale, își va pune chipul său în Templu când, la jumătatea săptămânii a șaptezecea pomenită de Daniel, va rupe legământul făcut cu evreii și se va proclama pe sine drept adevăratul dumnezeu:

„El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădulhotărât’” (Dan. 9:27).

„Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul“ (Dan. 11:31).

„De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile“ (Dan. 12:11)

„De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! – … “ (Mat. 24:15; Marcu 13:14)
Antiochus a urmărit nici mai mult nici mai puțin decât grecizarea forțată a evreilor și scoaterea închinării la Iehova din viața lor națională. Prin forță sau prin mituire, el a reușit în mare măsură. Fiecare evreu a avut de ales între închinarea la Dumnezeul străbunilor sau supunerea față de noii conducători păgâni. Pedeapsa pentru nesupunere a fost moartea. Conducătorii evrei s-au dat de partea lui Antiochus Ephifanes, dar poporul gemea în țară și o familie de preoți, ceata Macabeilor, era gata de acțiune:

„Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pentru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fi decât la vremea hotărâtă. (Dan. 11:32–35).
Mattathias Macabeul (barosul sau ciocanul) împreună cu cei cinci fii ai săi, s-au răsculat, au strâns în jurul lor o armată și au început lupta. Eoismul lor a fost răsplătit de Dumnezeu și mica oaste a evreilor a biruit.

La exact doi ani, pe data de 14 Decembrie 165 î.Ch., Templul a fost curățit și rededicat Domnului. Ca prin minune, uleiul pus în sfeșnic, care era suficient doar pentru o singură zi, a ținut opt zile. Israelul lui Dumnezeu comemorează această minune în fiecare an, până astăzi. În Evanghelie, ea este amintită drept, „praznicul înoirii Templului“ (Ioan 10:22).

Iată ce scrie în Wikipedia:

„Rededicarea”, „Inaugurarea” romanizată și ca Hanukah, Hanukkah, Chanuka, ori Chanukah), reprezintă „Sărbătoarea inaugurării” și mai este cunoscută ca Sărbătoarea luminilor (Hag haUrim). Este o sărbătoare care durează opt zile (25 Kislev – 3 Tevet), comemorând rededicarea Templului din Ierusalim în urma victoriei revoltei conduse de frații Macabei asupra monarhiei seleucide din Siria, care încerca să distrugă religia evreiască și să elenizeze popoarele de sub dominația sa. Principalele evenimente asociate cu Hanuka s-au desfășurat între 165-163 î.e.n., deși lupta armată a Macabeilor împotriva grecilor a continuat încă mulți ani, până când evreii din Ereț Israel și-au dobândit de facto independența. Hanuka este așadar o sărbătoare postbiblică. Este o sărbătoare minoră, în timpul căreia în iudaism munca și alte activități nu sunt interzise. În comunitățile mixte cei care se alătură Festivalului Luminii trebuie să fie în spirit de odihnă în ajunul zilei de Sâmbătă (de erev Șabat) la 5 Candele și în ajunul lunii noi (de erev Roș Hodeș) la 7 Candele, ocazii când luminarea candelelor începe puțin înainte de asfințit., până când au putut aduce un alt ulei.

„După ce forțele lui Antioh IV au fost alungate de la Templu, Macabeii au descoperit că aproape tot uleiul de măsline pentru ritual a fost profanat. Ei au găsit doar un singur container care încă a mai fost sigilat de Marele Preot, cu suficient ulei cât să țină Menora în Templu aprinsă pentru o singură zi. Ei au folosit acesta, însă el a ars timp de opt zile (timp necesar să aibă ulei nou presat și pregătit)“

Antiochus a murit în anul 163 î.Ch. pe când se afla în Persia. Ajunsese să fie considerat nebun, iar numele i-a fost schimbat din laudă în poreclă, în loc de „Antiochus Epiphanes“ i-au spus „Antiochus Epimanes“, care înseamnă „Antiochus cel nebun“.

Aceste ultime două capitole din cartea profetului Daniel pot fi schițate astfel:

1. Profeții deja împlinite (Dan. 11:1–35)
a. Despre Persia — 11:1–2
b. Despre Grecia — 11:3–4
c. Despre Egipt și Siria — 11:5–20
d. Despre Antiochus Epiphanes și Siria — 11:21–35

2. Profeții neîmplinite încă (Dan. 11:36 — 12:13)
a. Despre Necazul cel Mare și Antichrist — 11:36 — 12:1
b. Despre Împărăția viitoare — 12:2–3
c. Sfaturi finale pentru Daniel (12:4–13)

Dincolo de viitorul apropiat, descoperirile fac aluzie la vremea sfârșitului îndepărtat, când un lider mondial nesățios și nebun va face prăpăd în lume, iar aventurilor lui le va pune capăt numai Domnul la cea de a doua Sa venire.

Daniel 11:36—12:13 – Lucrurile din urmă
Cu Daniel 11:36, profeția dată lui Daniel trece de la Antiochus la Antichrist, ultimul dictator al lumii.

Secvențele se succed astfel:

• Apariția lui Antichrist — 11:36–39
• Necazul cel Mare—12:1
• Răzoaie și invazii — 11:40–43
• Bătălia de la Armaghedon — 11:44–45a
• Revenirea lui Christos și nimicirea lui Antichrist — 11:45b
• Învierea celor morți — 12:2
• Împărăția slavei — 12:3

Apariția lui Antichrist (Dan. 11:36–39). Omul acesta nu va apare dintr-o dată ca un dictator de temut, ci va fi liderul unei confederații de zece state europene care va semna un tratat de pace și protecție cu Israelul, pe perioada când poporul lui Dumnzeu își va reclădi Templul. Este „cornul cel mic“ care apare dintre celelalte coarne menționate în Dan7:8, 19-25). La jumătatea săptămânii, el va rupe legământul cu evreii, va intra în Templu și se va declara drept dumnezeu (2 Tes. 2; Apoc. 13). Iată cum îl descrie Gabriel pe Antichrist:

„Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini. Nu va ţine seamă nici de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; cu un cuvânt, nu va ţine seamă de niciun dumnezeu, ci se va slăvi pe sine mai presus de toţi“ (Dan. 11:36-37).
Va fi un om fără religie și, după toate aparențele, homosexual. Va fi un om al războiului și al puterii. El va aduce haos pe pământ și vâltoarea luptelor va cuprinde toate națiunile.

„Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Matei 24:21-22; Apocalipsa 13 – 19).
Nu toată lumea va privi cu simpatie întronarea Antichristului în Ierusalim.

„La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţişi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca.  Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui“ (Dan. 11:40-41).

În profețiile anterioare, împăratul din nord a fost Siria , iar împăratul din sud a fost Egiptul. Aceste identificări nu mai sunt valabile aici. Majoritatea comentatorilor sunt de acord că împăratul de la miază-noapte este Gog, iar conflictele descrise de gavril aici sunt aceleași cu cele descrise în luptele lui Gog și Magog din Ezechiel 38 și 39.

Epicentrul confruntărilor finale va fi în valea lui Meghido, în răboiul numit Armaghedon (Apoc. 9:13–21; 16:12–16; Ioel 3:1–2, 12–14; Zah. 14:1–3).

„Îşi va întinde mâna peste felurite ţări şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor“ (Dan. 11:42-45).
Înfruntarea de pe pământ nu va fi decât o reflectare a teribilei înfruntări din cosmosul supranatural. În capitolul 12, gabriel îi explică lui Daniel despre aceasta:

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.  Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci“ (Dan. 12:1-3).
În Apocalipsa 20:1-7 este menționat de șase ori intervalul de ,,o mie de ani⁄. De la acest număr se trage termenul de „împărăție milenară“, în care mulți dintre cei morți vor învia și vor domni împreună cu Christos pe pământ (vezi și Isa. 2:1–5; 4:1–6; 11:1–9; 12:1–6; 30:18–26; 35:1–10.)

Gabriel îi dă lui Daniel câteva sfaturi finale, printre care și acela de a ,,pecetlui cartea până la vremea sfârșitului“ (Dan. 12:4). Aceasta garantează că cei care vor avea privilejul de a fi în viață în zilele din urmă vor avea o pricepere mai clară despre sensul profeției cuprinsă în carte.

„Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte“ (Dan. 12:4).
Pentru datarea împlinirilor profetice, pe lângă arhanghelui Gabriel mai apar înaintea lui Daniel încă două făpturi cerești, una fiind cea îmbrăcată în haine de in amintită anterior:

„Şi eu, Daniel, m-am uitat şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malul râului. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: ‘Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?’ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot“
„Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: ‘Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?’ El a răspuns: ‘Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege“ (Dan. 12:5-10).
La insistențele lui Daniel de a primi o lămurire mai clară, răspunsul a continuat să fie criptic, scoțând încă o dată în relief că data va fi cunoscută doar de cei ce vor trăi vremurile din urmă:

De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! Iar tu du-te până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor’” (Dan. 12:9-13).
În 17 August 2019, am condus la cimitir (nume derivat de la „cimitirium“ care în latină era un loc de popas temporar peste noapte, un fel de han sau hotel) pe Eli Filipescu, căreia Dumnezeu i-a făcut harul să împlinească cu câteva zile în urmă vârsta de optzeci de ani. Serviciile de priveghi și de înhumare au fost pline de har și de mesaj din partea lui Dumnezeu. Eu, care tocmai terminasem nu demult studiul cărții profetului Daniel, am auzit însă ecoul unui alt mesaj care mi-a mângâiat adânc inima. Vi-l împărtășesc aici și vouă, tuturor celor care aveți, poate, nevoie de el.

Cartea lui Daniel se încheie cu un dialog purtat de foarte vârstnicul profet cu o ființă dumnezeiască venită să-i spune câte ceva despre viitorul Israelului și al lumii. Daniel ar fi vrut să înțeleagă mai multe și insistă cu întrebările. Este pus însă delicatețe la locul lui și trimis … la culcare:

„Eu am auzit, dar n-am înţeles şi am zis: ‘Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?’ El a răspuns: ‘Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege“ (Dan. 12:5-10).
La insistențele lui Daniel de a primi o lămurire mai clară, răspunsul a continuat să fie criptic, scoțând încă o dată în relief că data finalului va fi cunoscută doar de cei ce vor trăi vremurile din urmă:

De la vremea când va înceta jertfa necurmată şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! Iar tu du-te până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor’” (Dan. 12:9-13).
Există o vreme în care întrebările rămân fără răspuns chiar dacă cel care le pune este Daniel, „omul care are în el duhul dumnezeilor celor sfinți“ (Dan. 5:11).

„Iar tu, du-te până va veni sfârșitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor“.
Răspunsul făpturii cerești nu este un răspuns, dar este un mesaj. El ne spune câteva lucruri importante. În primul rând ne spune că este o vreme a slujiri și a ostenelii pentru Dumnezeu. La Daniel, vremea aceasta a început din tinerețe și a durat toată viața. Dacă a fost dus captiv pe la șaptesprezece ani și a trăit până în jurul vârstei de o sută, înseamnă că Daniel a cunoscut din plin ce înseamnă să-i slujești Domnului. Nu știm totul și nu știm toate faptele făcute de Daniel pentru Dumnezeu, dar știm care a fost scopul lor suprem.

Prin Daniel, Dumnezeu a făcut lumii întregi foarte clar că nu El trăiește în lumea noastră, ci noi trăim în lumea Lui, chiar și atunci când ni se pare, asemenea lui Nebucadnețar, că noi conducem totul!

Avem nevoie de această răsturnare de atitudine. Unora ni se pare că-i facem o favoare lui Dumnezeu atunci când recunoaștem că de fapt, și noi „credem în El“. Este un fel de a-i spune indirect că Îi îngăduim să existe și El în lumea noastră. Prin Daniel, înțelegem toți că Dumnezeu nu se mulțumește niciodată cu această situație, cu aceste „fărâmituri“ pe care i le aruncăm din când în când de la masa noastră. Trebuie să fim scuturați până când vom pricepe că lumea este a Lui, iar existența noastră în ea este doar un favor divin de care avem parte. Dumnezeu este totul, iar noi suntem nimic. Cei care-L cunosc pe Dumnezeu știu că El poate totul. Cei trei tineri au declarat în fața cuptorului arzând: „Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, POATE să ne scoată din cuptorul aprins, și ne va scoate din mâna Ta, împărate“ (Dan. 3:17).

Silit de proprii lui slujitori să-l arunce împotriva voinței lui pe Daniel în groapa cu lei, Darius s-a întâlnit și el cu această mărturie a unui copil al lui Dumnezeu:

„Şi, apropiindu-se de groapă, a chemat pe Daniel cu un glas plângăcios. Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” Şi Daniel a zis împăratului: „Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Dan. 6:21-22).
Chiar și când sunt pe tron, mai marii lumii nu pot să facă tot ceea ce doresc, dar copiii lui Dumnezeu știu întotdeauna că se bucură în slujirea lor de resursele Celui Atotputernic!

În al doilea rând, mesajul făpturii cerești ne spune că după vremea slujirii urmează o vreme a odihnei. „Tu te vei odihni“ îi spune făptura cerească lui Daniel. Moartea celor iubiți de Dumnezeu este ca o eliberare din trudă și o intrare în odihna cerească, de aceea este comparată și cu un somn. Dumnezeu știe că suntem obosiți de viață și ne-a pregătit la Sine un loc de odihnă.

În al treilea rând, mesajul făpturii cerești îi vorbește lui Daniel despre o vreme a răsplătirii: „ … şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.“ Cine a îndrăznit să spună că Vechiul Testament nu vorbește despre înviere? Probabil că n-a  citit niciodată cu atenție cartea lui Daniel! „La sfârșitul zilelor“, adică în zorii eternității, Daniel va învia din morți și va primi în sfârșit ceva care va fi al lui, numai al lui, întru totul al lui. Babilonienii l-au luat rob de tânăr și l-au făcut famen. Dintr-o lovitură i-au curmat astfel orice speranță să mai aibă vreodată o nevastă și niște urmași. A trăit toată viața pentru alții și a murit printre străini. Dumnezeu îl mângâie însă spunându-i că i-a pregătit deja o moștenire dincolo de înviere.

Metaforic vorbind, Dumnezeu spune că ,,cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci“ (Dan. 12:3).

Daniel va fi probabil numele unei constelații din cerul slavei. Mă voi așeza bucuros sub constelația aceea și, într-un fel, chiar am și început să o fac. Acum aproximativ șaizeci și șapte de ani, părinții mei din familia Brânzei se gândeau cum să-l numească pe viitorul lor născut. Au ales atunci un personaj din Biblie care le-a plăcut și au spus; „Am vrea ca fiul nostru să semene cu el!“ Mi-au pus numele … Daniel, la fel ca sute și mii de alți părinți care au ales acest nume pentru băieții lor. „Famenul“ de altădată are deja zeci de mii de urmași în poporul lui Dumnezeu! Răsplata lui Daniel, cât putem noi să vedem deocamdată din ea, a început deja să se arate. Eternitatea ne va ajuta să o vedem în întregime.

Cum rămâne cu acele „o mie două sute nouăzeci de zile“ ? De ce atâta precizie îân lucrurile pe care nici nu le putem pricepe?

Fizicienii de astăzi ne spun că toată materia poate fi considerată o cantitate de informații posibil de pus în ecuații numerice. Părerea lor intră în armonie cu mesajul ființelor cerești. Vorbind despre Antichrist într-un mesaj anterior, Dumnezeu a spus că activitatea lui se va desfășura „în timp de o vreme, două vremi și o jumătate de vreme“ (Dan. 7:25), Cea de a doua parte a Necazul cel Mare este descrisă în aceiași termeni: „vor mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“ (Dan. 12:11). Sunt aceleași cifre care apar și în Apocalipsa 12:14 și pot fi socotite și ca patruzeci și două de luni (Apoc. 11:2) sau 1260 de zile (Apoc. 11:3).  Din momentul semnării tratatului dintre Antichrist și Israel, ceasul împlinirii celei de a șaptezecea săptămâni profetice reîncepe să ticăie. Făptura cerească s-a jurat cu amândouă mâini îndreptate spre cer că așa va fi!

Cartea lui Daniel este una dintre cărțile profetice ale Biblie. Citindu-le ne putem da seama de două lucruri: de omniștiința divină care le cunoaște pe toate și de neștiința noastră care deocamdată „cunoaștem în parte“. Putem încheia acest studiu cu ceea ce a spus, proorocind și el, apostolul Pavel:

„Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte, dar, când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil, când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.“ (1 Corinteni 13:9-12).

Daniel

Cap. XIII – Conflict cu consecințele păcatului – moartea copilului Bat-Șebei

Cap. XIII – Conflict cu consecințele păcatului – moartea copilului Bat-Șebei

 

Lecția practică: Iubește-i pe ai tăi necondiționat și până la capăt!
Text: 2 Samuel 12:1-25
A fost David un tată bun? Nu vă grăbiți să răspundeți. Hai să stăm puțin de vorbă și să vedem. Știu că sunt unii care spun că „David a fost un împărat colosal, dar un tată catastrofal“. Au însă dreptate?

Dacă l-am întreba pe fiul său, pe Solomon, probabil că el ne-ar răspunde: „Nu există părinți ideali, pentru că nu există oameni perfecți. Nu există familii ideale. Nu există tați ideali și nu există copii ideali“. Ca întotdeauna, Solomon ar avea dreptate și de data aceasta. Ce ne spune Biblia despre David?

A fost David un tată care s-a temut de Dumnezeu? Bineînțeles. Am văzut deja lucrul acesta.

A fost David un tată plin de râvnă pentru poporul lui Dumnezeu și pentru casa Domnului? Da. Și asta am văzut deja.

A fost David un tată practicant al laudei și al rugăciunii? Cartea psalmilor ne arată cu prisosință aceasta.

Și-a învățat David copiii în „calea Domnului“? Mărturia lui Solomon din cartea Proverbe despre moștenirea primită în casă de la părinți ar trebui să ne convingă:

„Un fiu înțelept ascultă învățătura tatălui său, dar batjocoritorul n-ascultă mustrarea“ (Proverbe 13:1).
Solomon a „moștenit” de la tatăl său David pasiunea pentru proverbe. Aduceți-vă aminte de zicala citată de David în confruntările cu Saul:

„Răul de la cei răi vine”, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna pe tine”. (1 Samuel 24:13).

A fost David un om al pocăinței? Relația lui cu Natan ne arată clar acest lucru.

Atunci? …

Atunci cum explicăm mulțimea de probleme din viața copiilor săi? Este de ajuns să spunem că nu putem da întotdeauna toată vina pe părinții lor. Nu este drept să-i judeci întotdeauna pe părinți prin prisma copiilor lor. Adam a avut la început doi băieți, unul a fost bun, celălalt a fost … Cain. Iacov și Rebeca au avut doi gemeni și amândoi se băteau nu din cauza educației de la părinți; se băteau încă înainte de a se naște! Tatăl din pilda fiului risipitor a avut doi fii …. și exemplele ar putea continua …

Da, David a fost departe de a fi un tată ideal. Are însă și circumstanțe atenuante.

În primul rând, David a fost tată în același timp în care a fost și un împărat cu datoria de a zidi o împărăție. Este greu să fi tată când ești doar atât, dar să mai ai de îngrijit și de o țară, de un popor întreg și de formarea unei împărății în război cu toate popoarele din jur a fost o sarcină colosală! Când era acasă, când era pe câmpul de luptă! Când era acasă, când era în sala tronului cu datoriile împărătești. Primii șapte ani a stat la Hebron, apoi restul i-a petrecut reconstruind și întărind Ierusalimul.

David a purtat războaiele Domnului, ceea ce înseamnă că reușitele lui nu s-au datorat atât de mult lui însuși, cât factorului providențial. Dumnezeu i-a dat biruința în lupte. La fel este și cu viața de familie. Psalmul 127, un psalm al lui Solomon, fiul înțelept al lui David, ne spune foarte clar lucrul acesta:

„Dacă nu zideşte Domnul o casă,
degeaba lucrează cei ce o zidesc;
dacă nu păzeşte Domnul o cetate,
degeaba veghează cel ce o păzeşte“ (Psalm 127:1).
Poți să-ți dai tu toată sillința și să faci o pasiune din viața familiei tale, dacă Domnul nu zidește alături de tine, vei vedea surprins cum se înmulțesc problemele.

În al doilea rând, David a fost un poligam, un bărbat cu cel puțin șase neveste și cu peste nouăsprezece copii. Vă puteți închipui cum arăta casa lui? Citiți 1 Cronici 3:1-9 și numărați-i nevestele și copiii. Nu se știe precis câte și câți a avut. Noi nu știm precis.

Când îi aduna pe toți avea de fiecare dată un fel de „adunare generală“! Care soție era așezată mai aproape de el și care stătea mai spre ușă? Căreia îi schimba locul data viitoare și de ce? Cât despre copii … cred că-i punea la rând ca să-i poată mângâia măcar pe cap pe fiecare.

Chiar și pentru un bărbat cu resursele lui David o asemenea familie a fost ceva peste puterile lui. Și totuși … omul acesta s-a străduit, și-a dat interesul și și-a iubit foarte mult copiii. I-a iubit necondiționat, așa cum vom vedea în cazul lui Absalom și i-a iubit până la capăt. David a fost un tată care s-a luptat cu toți, până și cu Dumnezeu pentru copiii lui! Sunt cel puțin trei lucruri pe care le putem învăța ca tați de la David.

Un tată bun nu renunță niciodată la un copil al său
Ne putem analiza înaintea lui Dumnezeu să vedem dacă noi facem sau am face pentru copiii noștri ceea ce a făcut David pentru ai săi. Să luăm ca exemplu cazul copilului zămislit nelegiuit în pântecele unei femei de împrumut, pe care el a făcut-o văduvă și care devenise între timp nevasta lui. Evenimentul este descris în 2 Samuel 12:15-25. Biblia este foarte grijulie și corectă în felul în care așează cuvintele. Iată cum este descrisă situația:

„Domnul a lovit copilul pe care-l născuse lui David nevasta lui Urie şi a fost greu bolnav“ (2 Samuel 12:15).

Fusese un copil conceput într-un moment de neascultare, rodul unui păcat, pentru că femeia fusese pe atunci „nevasta lui Urie“. În fața posibilei tragedii, moartea copilului, David ar fi putut reacționa cu pasivitate și resemnare. El putea gândi cam așa: „Lasă-l să moară. Am destui. Am să mai am și alții. Mai bine așa, că altfel de ori de câte ori îl voi vedea pe acesta îmi va aminti de păcatul meu cu mama lui.“ Sau s-ar fi putut resemna în fața sentinței divine:

„ … pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut va muri“ (2 Samuel 12:14).
David ar fi putut spune: „Dumnezeu este drept. Merit aceasta. Voi accepta pedeapsa. N-am ce face.“

Însă David nici nu se resemnează, nici nu acceptă. David se luptă „pe viață și pe moarte“ pentru acest copil al său. Imediat el intră în post și rugăciune, spunând prin aceasta: „Mai bine mor eu decât să-l omori pe copilul acesta!“

„David s-a rugat lui Dumnezeu pentru copil şi a postit şi, când a venit acasă, toată noaptea a stat culcat pe pământ. Bătrânii casei au stăruit de el să se scoale de la pământ, dar n-a voit şi n-a mâncat nimic cu ei“ (2 Samuel 12:16-17).

Gândul fundamental din acest episod este că, pentru David, Dumnezeu este cineva „cu care se poate sta de vorbă“. Iehova nu este o putere impersonală, nici un suveran rece și distant. El nu este implacabil ca un fel de destin orb și surd la sentimentele noastre. Nu este adevărat că „ce ți-e scris pe frunte ți-e pus!“ Cu Dumnezeu se poate sta de vorbă! Oricând, oriunde și despre orice! David nu stă departe de Dumnezeu și știe că Dumnezeu nu este departe de ceea ce se întâmplă. David nu spune în el însuși: „Mi-am făcut-o cu mâna mea. Asta este istoria. Nu mai pot schimba nimic. Așa trebuie să se întâmple”.

Ca și Avraam când a mijlocit pentru Sodoma, ca și Moise după ce poporul a ridicat vițelul de aur, David Îl cunoaște bine pe Dumnezeu și știe că se poate sta de vorbă cu El. Există lucruri pe care nu le putem cunoaște despre Dumnezeu, dar știm că în atotștiința Sa și în atotputernicia Sa, El acceptă să stea de vorbă cu noi. Nu știm nici noi de ce, dar așa este! Uitați-vă când vine El însuși pe pământ și vine să împlinească planul Lui, Fiul se clatină în Ghețimani și spune: „Tată, dacă este cu putință, depărtează paharul acesta de la Mine!“ (Matei 26:39). Isus este Dumnezeu, dar s-a redus la statura Lui de om și de pe această poziție, ne arată, ne învață că putem sta de vorbă liber cu Dumnezeu, Îi putem spune dorințele noastre. David a știu și el lucrul acesta și a făcut uz de el.

Un tată ca David are un Dumnezeu care este și al celor ajunși dincolo de moarte
Unii nu văd în Vechiul Testament credința în viața de dincolo de moarte și în înviere. Miopi sărmani. Să citească cuvintele lui David. Cei morți nu se pierd, nu se desfințează, ci-și continuă existența eternă. Când este clar că a murit copilul și David n-a reușit să-L înduplece pe Dumnezeu se întâmplă ceva care-i pune în uimire pe cei din jurul lui David:

„A şaptea zi, copilul a murit. Slujitorii lui David s-au temut să-i dea de veste că a murit copilul. Căci ziceau: „Când copilul trăia încă, i-am vorbit, şi nu ne-a ascultat. Cum să îndrăznim să-i spunem: ,,A murit copilul”? Are să se întristeze şi mai mult.”
David a băgat de seamă că slujitorii lui vorbeau în şoaptă între ei şi a înţeles că murise copilul. El a zis slujitorilor săi: „A murit copilul?”
Şi ei au răspuns: „A murit.”
Atunci, David s-a sculat de la pământ. S-a spălat, s-a uns şi şi-a schimbat hainele, apoi s-a dus în Casa Domnului şi s-a închinat. Întorcându-se acasă, a cerut să i se dea să mănânce şi a mâncat.
Slujitorii lui i-au zis: „Ce înseamnă ceea ce faci? Când trăia copilul, posteai şi plângeai, şi acum, când a murit copilul, te scoli şi mănânci!”
El a răspuns: „Când trăia copilul, posteam şi plângeam, căci ziceam: ,,Cine ştie dacă nu Se va îndura Domnul de mine şi dacă nu va trăi copilul?” Acum, când a murit, pentru ce să mai postesc? Pot să-l întorc în viaţă? Eu mă voi duce la el, dar el nu se va întoarce la mine” (2 Samuel 12:18-23).
David știa, așa cum le va aduce aminte Domnul Isus tuturor evreilor, că Dumnezeu s-a numit pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“, un Dumnezeu al celor vii, care există, care sunt undeva unde îi știe Dumnezeu. Moartea nu este decât o poartă între lumea aceasta și lumea viitoare.

David le spune celor din jur: „Mi-ar fi plăcut să-L înduplec pe Dumnezeu să-mi lase copilul acesta să trăiască. Mi-ar fi fost drag să-l am cu mine, să-l cresc și să mă joc cu el, dar … Dumnezeu a decis altfel. Știu însă că mă voi întâlni cu el, când voi trece și eu „de partea cealaltă“.

David știe că Dumnezeu are puterea să păstreze ceea ce Îi încredințezi
Este nădejdea tuturor părinților credincioși din toate timpurile! Biblia nu încheie episodul acesta cu copilul Bat-Șebei aici, ci continuă cu istoria unui alt fiu pe care l-a avut David cu ea:

„David a mângâiat pe nevastă-sa Bat-Şeba şi a intrat la ea şi s-a culcat cu ea. Ea a născut un fiu, pe care l-a numit Solomon şi care a fost iubit de Domnul. El l-a încredinţat în mâinile prorocului Natan şi Natan i-a pus numele Iedidia (Iubitul Domnului), pentru Domnul“ (2 Samuel 12:24-25).
De ce a fost important să știm lucrul acesta? Biblia nu ne dă amănunte despre ceilalți copii pe care i-a născut Bat-Șeba lui David. De ce apare această completare aici?

Ce înseamnă „Solomon“? De ce i-a ales David tocmai numele acesta? Răspunsul este adânc. În clipa aceea, David era în conflict cu Dumnezeu și știa că trebuie să mai plătească vinovăția lui cu moartea a încă trei copii. Prin alegerea acestui nume, David cerșește înaintea lui Dumnezeu ceva pentru Bat-Șeba. El se știe vinovat față de ea și duce acum tratative cu Dumnezeu.

Oh! Este atâta gingășie în situația aceasta! Cineva ar putea scrie un roman sentimental de aici! David „o mângăie” pe nevasta sa, se culcă cu ea și-i dăruiește un alt fiu. Dar copilul acesta se afla sub același decret de moarte divin și Bat-Șeba poate să fie rănită iarăși, așa că David pune o petiție înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să facă cumva o excepție. „Doamne, vreau pace! Cu ăsta te rog să faci pace! Este Solomon, Doamne! Copilul păcii! Eu am adus zbucium și blestem în viața acestei femei. Eu i-am omorât bărbatul și din cauza mea a pierdut copilul. Repară Tu ceea ce am stricat eu. Te rog să-i dăruiești pace prin copilul acesta. Fă să cunoască, să afle că Dumnezeul nostru nu este supărat pe ea. Nu o mai lovi pe ea pentru vina mea, ci fă pace cu ea prin copilul acesta. Tu poți s-o faci, Doamne!“

Ca să fie și mai sigur că acest copil al Bat-Șebei nu va avea soarta celui dintâi, David mai face ceva. Îl dă Domnului!

„El l-a încredinţat în mâinile prorocului Natan şi Natan i-a pus numele Iedidia (Iubitul Domnului), pentru Domnul.“

Natan a înțeles toată tărășenia, tot zbuciumul din inima lui David și toată speranța lui, l-a primit și l-a „înfiat“ pentru Domnul. Solomon a devenit „Iedidia“, copilul care va fi scutit de moarte pentru că este ascuns în Dumnezeu.

Simetric și simbolic, copilul acesta este dat Domnului ca să ajungă astfel „fiul Său preaiubit“, numire pe care o va purta Isus Christos printre oameni:

„ … şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!” (Luca 3:22).
Conștient sau nu, Natan a călcat peste un tipar profetic, intuind că nu există har decât în dragostea imensă a lui Dumnezeu:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3:16).
Solomon, Iedidia, va deveni astfel „fiul lui David“, un tip profetic pentru Fiul lui Dumnezeu care va ridica păcatul lumii și va instaura Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Împărăția lui Solomon va fi o împărăție de pace după cum a tatălui său David a fost una de război. Acest Iedidia se va îmbrăca în mantia mesianică a Celui care va veni apoi la „plinirea vremii“. Sunt lucruri adânci și tainice pe care doar cei familiarizați cu vocea Domnului le pot pătrunde.

Deocamdată, pentru noi, acest eveniment cu nașterea celui de al doilea prunc al Bat-Șebei este ocazia să descoperim în David convingerea nestrămutată că Dumnezeu poate să păstreze ceea ce i-am încredințat. Acesta este motivul pentru care în adunările noastre părinții își aduc copiii să-i dedice Domnului și să ceară protecția divină asupra lor. Am moștenit credința și convingerea lui David.

Iubește-i pe ai tăi necondiționat și până la capăt. Stai de vorbă mereu cu Dumnezeu despre ei. Trăiește în perspectiva de a petrece împreună cu ei veșnicia. Încredințează-i în mâna lui Dumnezeu pentru totdeauna.

A fost David „un împărat colosal, dar un tată catastrofal“? Nădăjduiesc că acum vă dați seama cât de superficială și de departe de adevăr este această afirmație.

Apocalipsa sau…Totalitarismul în cinci puncte. Distrugerea civilizației (I)  

ARTICOLE RELAȚIONATE
Ana-Maria Radulian: Dumnezeu nu ne-a chemat la ignoranță! E vremea să respingem minciuna
Probabil mulți dintre voi vă întrebați de ce sunt oamenii dispuși să creadă niște minciuni care pot fi atât de limpede demonstrabile? Am putea tinde să afirmăm, la prima vedere, că toată situația pe care o trăim este un profund paradox. Nu a fost la fel și pe vremea comunismului?

Noi, generația post-comunistă, suntem pe deplin șocați de ceea ce au trăit părinții și bunicii noștri; mai exact, nu ne vine să credem că au putut să accepte acele ” promisiuni și minciuni gogonate”. Însă persoanele care au trăit în teroarea totalitaristă au cu totul o altă părere.

Comunismul, după cum știm, a luat naștere în Rusia, îmbrățișând ideologia marxistă care cuprindea principii de-a dreptul idealiste. Dictatura socialistă nu a răsărit de pe o zi pe alta, ci a venit pe un fond deosebit de favorabil. Populația Rusiei era majoritar agrară și era guvernată de o monarhie absolută, deși revoluția industrială acapara din ce în ce mai mult statele apusene, care continuau să se devolte și să facă un pas uriaș în istorie. Așadar, sărăcia masivă și instabilitatea economică din Rusia au creat premise favorabile izbugnirii revoluției din 1917, condusă de Lenin și partidul său bolșevic. Ideologia lor marxistă promitea oamenilor egalitate absolută între clase, dizolvarea sărăciei și eliberarea de societatea capitalistă. În final, marxismul promitea o lume mai „bună”. Primul prim-ministru al Rusiei, Serghei Witte, a preconizat cu o deosebită acuratețe ceea ce reprezenta comunismul: „Progresul omenirii este de neoprit. Ideea de libertate va triumfa, dacă nu pe calea reformelor, atunci prin revoluție. Dar în această ultimă eventualitate, ea va lua naștere din cenușa unei istorii de o mie de ani, care va fi distrusă. (…) Încercările de a da viață idealurilor socialismului teoretic – care sunt sortite eșecului, dar vor fi fără îndoială puse în practică – vor distruge familia, credința, proprietatea, temeliile legii”. Și așa s-a petrecut! Procesul de distrugere a început treptat și a cuprins state întregi, ecoul său răspândindu-se dincolo de hotarele timpului. Dovadă este prăpastia formată între străbunicii și bunici/ părinții noștri. Pe vremea acestora din urmă, adică în plină eră comunistă, biserica, valorile creștine, istoria adevărată și accesul la informații veridice erau strict interzise. Nu e surprinzător deci ruperea aceasta de rădăcinile neamului. Nu e surprinzător faptul că din oamenii crescuți în sistemul totalitarist al secolului XX s-a născut generația noastră, o societate care îmbrățișează cu ușurință curentele din Occident, alegând să creadă în orice spiritism modern, în yoga sau în iubiri eliberatoare, lipsite de ” prejudicii”. Mai mult decât atât, se constată o îndepărtare tot mai mare de tradițiile și obiceiurile poporului român, uneori chiar indiferență sau dispreț față de costumele populare, cântecele și jocurile folclorice.

În acord cu Dicționarul explicativ al limbii române, civilizația reprezintă totalitatea bunurilor materiale și spirituale pe care le acumulează un popor de-a lungul timpului. Ei bine, tocmai civilizațiile de pe fiecare continent au fost programate la distrugere prin smulgerea, denigrarea și indiferența față de valorile fiecărui popor. Oamenii au primit în schimb o sumă de oportunități moderne prin care să își construiască o viață mai plăcută și mai ușoară, dar care să uite de trecutul adânc înțelenit în inima lor.

De ce acceptă oamenii, și mai cu seamă tinerii, totalitarismul de azi? Răspunsul este simplu. Fără credință în Dumnezeu, fără tradiții și fără dragoste față de valorile care definesc poporul din care face parte, orice om își pierde Sensul și idealurile din această viață trecătoare. Însă sufletul îi însetează fără încetare după un scop cert al existenței și astfel, acceptă cu zel ” adevărurile” propovăduite de noua ideologie.

Nu am fost creați să trăim în neant, ci fiecare ființă umană are nevoie de rădăcini bine înfipte atât în pământ, cât și în Cer. Doar atunci există certitudine că niciun curent progresist, niciun ateism mascat în diverse ideologii, nu va putea clătina verticalitatea sufletului.

https://www.activenews.ro/opinii/Totalitarismul-in-cinci-puncte.-Distrugerea-civilizatiei-I-168873

MODERNA cu METAL. Japonia confirmă oficial marile „teorii ale conspirației” despre vaccin: compuși magnetici în serul experimental aruncat la coș de Tokio

DE VLAD PÂRĂU
ARTICOLE RELAȚIONATE
Moderna sărbătorește profitul de 4 miliarde de dolari anunțând a treia doză a vaccinului. Directorul general a declarat că este doar începutul
EXCLUSIV. Bărbat decedat de Covid după vaccinarea cu serul experimental Moderna și după două săptămâni de spitalizare, cu întreruperea tratamentului pentru tensiune și diabet. Drama unei familii de VACCINAȚI ȘI INFECTAȚI din Bistrița-Năsăud
Japonia a suspendat joi utilizarea a 1,63 milioane de doze de vaccin Covid ModeRNA expediate către 863 de centre de vaccinare din întreaga țară, la mai mult de o săptămână după ce distribuitorul național, Takeda Pharmaceutical (4502.T), a primit rapoarte privind prezența unor contaminanți în unele fiole. Se crede că contaminantul găsit într-un lot livrat în Japonia este o particulă metalică, a relatat postul public de televiziune japonez NHK, citând surse din cadrul Ministerului Sănătății, potrivit Reuters.

NHK, într-un reportaj publicat joi seara târziu, a citat surse din cadrul Ministerului nipon al Sănătății care au declarat că se crede că contaminantul ar fi o particulă ce reacționează la magneți și, prin urmare, se bănuiește că ar fi un metal. ModeRNA a descris-o ca fiind „material sub formă de particule” care „nu a reprezentat o problemă de siguranță sau de eficacitate”…

Un reprezentant al Ministerului nipon al Sănătății a spus că nu a fost confirmată compoziția contaminantului. Într-o declarație, Takeda a spus că i-a cerut companiei ModeRNA să investigheze problema și că va colabora cu Ministerul pentru a înlocui stocul afectat.

Ministerul a descris suspendarea loturilor ModeRNA ca pe o măsură de precauție, îndemnând mai multe companii japoneze să renunțe la vaccinarea lucrătorilor și sugerându-i inclusiv autorității europene de reglementare a medicamentelor să demareze o anchetă.

Compania aeriană ANA Holdings Inc (9202.T) a declarat că se aprovizionase cu stocuri mai mari de ModeRNA și că va relua sâmbătă vaccinările, după o suspendare de doar două zile a acestora.

Un alt reprezentant al Ministerului nipon al Sănătății a declarat că va fi nevoie de „un timp” până când se va putea ști câte doze din lotul contaminat au fost administrate în Japonia. Kyodo News a estimat că cel puțin 176.000 au fost folosite, pe baza datelor municipalităților.

Vestea contaminării s-ar putea dovedi un nou eșec pentru campania de vaccinare din Japonia, care se luptă să convingă mai multe persoane, în special din rândul tinerilor, să se vaccineze. Cu toate acestea, Taro Kono, ministrul responsabil cu programul de vaccinare, a declarat că nu se așteaptă ca problema contaminării să afecteze obiectivul guvernului de a vaccina în întregime populația adultă până în noiembrie. Aproximativ 54% din populația Japoniei a făcut cel puțin o doză de „vaccin” Covid, potrivit unui sistem de urmărire al Reuters.

Producția de vaccinuri ModeRNA continuă în UE, în ciuda anchetei în curs privind incidentul de contaminare din Japonia

Producția de vaccinuri ModeRNA (MRNA.O) împotriva Covid-19 poate continua la o fabrică din Spania, a declarat vineri autoritatea de reglementare a medicamentelor din Uniunea Europeană (EMA), în timp ce efectuează o anchetă privind incidentul de contaminare metalică. Aceeași atitudine laxă a avut-o EMA și în privința vaccinului AstraZeneca, suspectat că produce cheaguri de sânge în organism, iar asta chiar și după ce jumătate din țările UE suspendaseră parțial sau total administrarea acelui produs.

Compania farmaceutică spaniolă Rovi, care îmbuteliază vaccinurile ModeRNA pentru piețele din afara Statelor Unite, a declarat că contaminarea ar putea fi cauzată de o problemă de fabricație pe o linie de producție. Un purtător de cuvânt a declarat că firma nu poate spune mai multe în timp ce o anchetă este în curs.

Autoritatea de reglementare a medicamentelor din Uniunea Europeană a declarat că investighează incidentul de la fabrica spaniolă, dar „nu a găsit motive pentru a solicita o suspendare temporară a producției” după o evaluare inițială.

„Producția vaccinului Covid-19 la Rovi poate continua, în urma unei evaluări preliminare a riscurilor”, a declarat Agenția Europeană pentru Medicamente (EMA) într-un comunicat remis Reuters.

„Este în curs de desfășurare o anchetă pentru stabilirea cauzei principale. EMA va fi în măsură să ofere mai multe informații pe măsură ce ancheta avansează”, a mai precizat Agenția.

ModeRNA a livrat până în prezent în UE aproape 75 de milioane de doze din „vaccinul” său Covid-19 bazat pe ARN mesager, arată datele publice ale UE. Compania americană are două contracte cu blocul comunitar pentru asigurarea de până la 460 de milioane de doze.

ModeRNA a suspendat lotul în cauză și două loturi adiacente.

 Fii risipitori si ratacitori ai Poporului Roman fenteaza cu spor …Patriarhul Daniel a cerut la rectificare 220 de milioane de lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului

 

Cristian Andrei
https://romania.europalibera.org/a/patriarhul-daniel-solicita-220-milioane-lei-guvern-catedrala-mantuirii/31431455.html

 

Guvernul alocă în fiecare an o sumă dedicată cultelor religioase pe baza solicitărilor venite de la Secretariatul de Stat pentru Culte. Imagine generică cu Patriarhul Daniel
Distribuie

Surse guvernamentale au declarat pentru Europa Liberă că Patriarhia Română a transmis o solicitare Guvernului, prin intermediul Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru a primi 220 de milioane de lei pentru continuarea lucrărilor la Catedrala Mântuirii Neamului.
Nu doar ministerele și agențiile guvernamentale se luptă pentru obținerea unei finanțări suplimentare la rectificarea bugetară, ci și cultele. Informațiile se obțin însă cu greu, existând mulți membri ai Cabinetului Cîțu care nu sunt la curent cu sumele care se vor aloca pentru cultele religioase în acest an.

Surse guvernamentale au declarat pentru Europa Liberă că Secretariatul de Stat pentru Culte a solicitat 401 milioane de lei la rectificarea bugetară. Din cei peste 400 de milioane de lei, cel mai important proiect îl constituie Catedrala Mântuirii Neamului. Potrivit surselor citate, Patriarhia Română a solicitat Guvernului 220 de milioane de lei (54 de milioane de euro) pentru continuarea lucrărilor la Catedrală. Metodologia prin care sunt solicitate este următoarea: fiecare entitate trimite un dosar la Secretariatul de Stat pentru Culte privind necesarul de finanțare și proiectul, iar dosarele sunt trimise către Ministerul de Finanțe.

În ultima versiune a rectificării bugetare, consultată de Europa Liberă, care a fost trimisă miercuri și Consiliului Economic și Social, se prevede alocare a 71,8 milioane de lei (14,4 milioane de euro) pentru sprijinirea cultelor religioase. Catedrala Mântuirii Neamului nu ar primi suma cerută de Patriarhie.

Există astfel o diferență de peste 330 de milioane de lei (66 milioane de euro) între solicitarea venită pe filiera Secretariatului de Stat pentru Culte și rectificarea gândită la Ministerul de Finanțe.

### VEZI ȘI… ###Nervi în Coaliție | USR PLUS se opune „tunului Romexpo” și cedării unor imobile către Biserica Ortodoxă
Negocierile nu s-au finalizat, susțin sursele citate, putând apărea noi modificări până la aprobarea finală a rectificării bugetare.

În bugetul pe 2021, s-a decis ca Biserica Ortodoxă să primească surse de finanțare prin trei programe, iar suma ajunge la peste 760 de milioane de lei.

Guvernul a alocat, suplimentar, în luna iunie, 20 de milioane de lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului din bugetul pentru reparații și construcții noi lăcașuri de cult al Secretariatului de Stat pentru Culte, a informat profit.ro. Banii au fost acordați după o solicitare a Patriarhiei către premierul Cîțu.

Potrivit informațiilor de pe site-ul Secretariatului de Stat pentru Culte, până în luna mai au fost depuse aproape 1.000 de dosare din partea cultelor religioase pentru diferite obiective. Sumele solicitate diferă în funcție de fiecare unitate de cult.

Conform informațiilor, Catedrala Mântuirii Neamului ar mai avea nevoie de peste 450 de milioane de lei.

Primăria Generală a anunțat că nu va aloca resurse financiare pentru Catedrala Mântuirii Neamului, spre deosebire de perioada mandatului Gabrielei Firea în fruntea Capitalei.

Surse guvernamentale au declarat pentru Europa Liberă că Biserica Ortodoxă ar putea să mai primească bani la următoarea rectificare bugetară, cea din luna octombrie. Guvernul a alocat unităților de cult, în 2020, un sprijin financiar pentru repararea lăcașurilor de cult peste 250 de milioane de lei. În ultimii cinci ani, fondurile publice pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului au fost de peste 500 de milioane de lei.

Bancile, hypermarketurile si globalizarea

De ce oare manifestanţii greci au dat foc băncilor?

„Eşti dator la bancă? Ai credite restante? Ai ajuns în imposibilitate de plată? Te simţi sufocat?
Te rog să citeşti cu atenţie această analiză, să transpui propria ta experienţă peste ceea ce prezint aici şi vei realiza că drama pe care o trăieşti nu este un rezultat al alegerii tale în cunoştinţă de cauză! Şi nu este nici un efect al crizei mondiale! Iar apoi vom vedea împreună ce e de făcut!
Această analiză a situaţiei dezastruoase în care se află marea majoritate a oamenilor, datorită imposibilităţii rambursării creditelor bancare, este prezentată în patru capitole, patru articole separate:

Despre creditul tău restant
Băncile, hypermarketurile şi globalizarea
Creditul este afacerea  şi nu ajutorul băncii
S-a sinucis vreun angajat al firmelor de recuperare?„

Acesta este capitolul 2 al prezentării. În capitolul unu „Despre creditul tau restant si mafia sistemului bancar” am prezentat o situaţie generală legată de creditele bancare şi imposibilitatea celor mai mulţi de a le plăti!

Tot acest sistem de creditare este unul malefic, pus la punct prin procedura Globalizării şi în interesul controlului şi supunerii populaţiei! Nu numai în România se întâmplă asta.
Despre globalizare, criza mondială şi rezultatul acesteia am scris o carte pe care o puteţi descărca liber de pe blogul Manifest-Va fi revoluţie sau in documentarul video!

Trebuie totuşi să prezint aici câteva date:
Globalizarea este un procedeu prin care un interes local se extinde pe zone continentale şi apoi la nivelul întregului Glob pământesc (globalizare) prin decizie!
Eu fac o distincţie de termeni şi numesc astfel:

Mondializare – procedeul natural de extindere al intereselor la nivelui întregului Pământ
Globalizare ca fiind procedeul impus, invaziv, al acestei extinderi.
Spre exemplu, televiziunea, cultura (cartea, arta, expoziţiile), internetul, competiţiile sportive, transporturile aeriene, învăţământul, s-au extins natural la nivelul Pământului, deci putem spune că sunt parte din Mondializare!
Sistemul bancar, piaţa energetică, hidrocarburile şi oţelul, hypermarketurile şi mare parte din producţia de bunuri (alimentele şi electronicele), investiţiile în infrastructură, armamentul, produsele farmaceutice şi medicale, parte din industria auto şi transporturi sunt create prin acest procedeu numit Globalizare.
Globalizarea impune, nici nu întreabă şi nici nu cere acorduri! Faptul că România nu mai produce locomotive, vagoane, tractoare, camioane, maşini agricole, utilaje miniere şi vapoare, este un efect al Globalizării şi nu al pieţei libere! Dar pentru ca aceste evenimente să producă dependenţa totală a populaţiei faţă de producţia străină, trebuia ca o clasă politică să fie la dispoziţia lor şi să execute aceste ordine. La noi, procedeul dependenţei faţă de un interes străin s-a numit privatizare şi prin el s-a transferat interesul general (proprietatea de stat) în interes privat străin. Iar acum, clasa politică aflată la putere, execută fără să crâcnească dispoziţiile unor instituţii globaliste cum sunt FMI şi WB.

Lumea este condusă de un sistem politico-financiar, un monstru bine proiectat ce are rolul de a stăpâni lumea. In Prologul cărţii Manifest Va fi revoluţie am scris:
„Ca să stăpâneşti omenirea trebuie să-i condiţionezi existenţa sau să-i distrugi identitatea.
Existenţa înseamnă resursele necesare vieţii (aer, apă, energie, hrană, casă, altele) şi accesul la ele. Calea pentru acest control o formează banii prin sistemul financiar-bancar. Controlezi banii, controlezi existenţa.
Identitatea este dată de atributele fundamentale ale omului, amprenta sa umană, codul propriu şi reprezintă capacitatea de adaptare, cultura şi creaţia. Neamurile (naţiile) sunt formate din indivizi cu valori comune culturale, de limbă, de tradiţii. Distrugerea identităţii, înseamnă depersonalizare, robotizare, pierderea valorii culturale intrinseci. Calea pentru distrugerea identităţii e dată de politicile locale şi globale prin sistemul politic. Iar cine controlează sistemul politic, poate distruge identitatea.
Nişte minţi diabolice au unit cele două sisteme şi au format o decizie unică pe plan mondial, pusă in aplicare prin sistemul politico-financiar. Pentru că ei vor să stăpânească lumea!”

Am vrut să înţelegi că inrobirea ta e rodul acţiunii unor minţi malefice! Unor ticăloşi!

Unul din primele sisteme cu extindere de tip globalist a fost Sistemul Bancar. Este incredibil ce au ajuns să facă. Sistemul bancar mondial este cea mai mare instituţie de supraveghere şi control din lume! Bazele lor de date, declarate secrete, sunt utilizate direct şi indirect de instituţii ale statului şi ale globaliştilor! Prin credite şi carduri ei ştiu ce mănânci, ce boli ai, ce nevoi ai, ce venituri ai, îţi ştiu familia! Faptul că au ajuns să ceară cu nesimţire „motive bine întemeiate” dacă eşti în situaţia de a solicita o amânare a ratelor, deşi tu eşti clientul şi nu angajatul lor, nu trebuie să te mire! Clasa politică este supusă acestui sistem.

1989 – Romania – anul eliberării de sub jugul comunist! Ne-am eliberat de sub comunism şi am intrat sub jugul globalist! În timp ce noi trăiam euforia eliberării, în altă parte a lumii se făceau calcule care prezentau o situaţie de genul următor:
România – are 21 milioane locuitori pe 237500kmp, ieşire la Marea Neagră, are gurile Dunării (Delta) şi 1000km din fluviu navigabil, un canal Dunăre-Marea Neagră, poduri peste Dunăre, reţea completă de cale ferată, şosele, reţele electrice naţionale de înaltă şi medie tensiune, reţea de conducte petroliere şi de gaz metan, hidrocentrale, termocentrale şi centrală nucleară, teren agricol excedentar, produce oţel, maşini, utilaje, produse agricole şi alimentare, etc…
România era independentă energetic şi alimentar şi nu avea datorie externă! Asta nu era bine! Trebuia creată dependenţa! România era o ţintă cu 21 milioane consumatori şi cu perspectiva intrării în Comunitatea Europeană!
Au luat pe nimic partea de producţie şi resursele naturale! Dar mai trebuia ceva. Să controlezi populaţia şi să poţi intra cu reţelele de hypermarketuri! Sistemul bancar s-a ocupat de asta. Marile bănci au cumpărat băncile româneşti şi au început creditările. Odată cu ele au demarat procedeul de supraveghere şi control al populaţiei!
Hypermarketurile nu se puteau dezvolta în România dacă veniturile salariale rămâneau la 100 usd sau 100 euro-lună şi nici nu puteau aştepta creşterea acestor venituri! Şi atunci s-a aplicat procedura creditelor simple, creditelor directe, creditelor cu buletinul!
Ai fost încurajat să faci credite sub orice formă pentru că interesul general al sistemului financiar-politic era să te supună şi să te controleze! De-asta ţi s-au dat carduri şi credite de consum! Iar acum când criza mondială face ravagii şi tu nu reuşeşti să te mai descurci, băncile realizează profituri şi impun politici de stat! Acum înţelegi de ce manifestanţii greci au dat foc băncilor?
În alte ţări s-a încurajat creditarea pentru două generaţii (Japonia)! Adică să-ţi îndatorezi şi copiii faţă de acelaşi sistem!
Despre procedurile perfide ale Sistemului bancar citiţi şi Eleonore vs Luis

Vom vedea în capitolul următor „Creditul este afacerea  şi nu ajutorul băncii” ce-nseamnă creditarea  şi de ce băncile vor să pară fete mari deşi sunt venite de pe linia de centură!

Apocalipsa dupa…bancherii nesatui- Creditul este afacerea si nu ajutorul bancii-Banca nu împrumută! Banca face o afacere 

„Eşti dator la bancă? Ai credite restante? Ai ajuns în imposibilitate de plată? Te simţi sufocat?

Te rog să citeşti cu atenţie această analiză, să transpui propria ta experienţă peste ceea ce prezint aici şi vei realiza că drama pe care o trăieşti nu este un rezultat al alegerii tale în cunoştinţă de cauză! Şi nu este nici un efect al crizei mondiale! Iar apoi vom vedea împreună ce e de făcut!
Această analiză a situaţiei dezastruoase în care se află marea majoritate a oamenilor, datorită imposibilităţii rambursării creditelor bancare, este prezentată în patru capitole, patru articole separate:

Despre creditul tău restant
Băncile, hypermarketurile şi globalizarea
Creditul este afacerea  şi nu ajutorul băncii
S-a sinucis vreun angajat al firmelor de recuperare?„
Acesta este capitolul 3 al prezentării. În capitolul unu „Despre creditul tau restant si mafia sistemului bancar” am prezentat o situaţie generală legată de creditele bancare şi imposibilitatea celor mai mulţi de a le plăti iar în capitolul 2 am văzut ce-nseamnă o politică globalistă şi cum au apărut hypermarketurile cu sprijinul sistemului bancar!

L-am auzit pe preşedintele în exerciţiu al României declarând o prostie fără margini auzită probabil pe la discuţiile cu FMI sau cu vreun consilier şcolit la fară frecvenţă! O placă învechită care spune „Trebuie rambursate creditele indiferent de situaţia oamenilor pentru că în bănci sunt banii deponenţilor”!

Este un fals grosolan şi o minciună fără margini!

În primul rând că nu există niciunde specificat, în condiţii sau contract, că atunci când depui banii în bancă, ea, banca, poate să facă plasamente cu banii tăi, ca să obţină profit! Niciunde nu vei găsi asta la vreo bancă dar vei găsi la fondurile financiare, vezi şi cazul FNI – Fondul Naţional de Investiţii! Nici macar faptul că banca va acorda credite din banii tăi nu vei găsi! Cereţi băncii să vă arate aceste clauze contractuale! Nu au ce să vă arate!
Împrumuturi acordă Casele de Ajutor Reciproc, acolo unde sunt îndeplinite trei condiţii:Acţionează în sistem închis, între membri casei
Fondurile provin din depunerile membrilor (depozite şi cotizaţii)
Rambursarea se face la valoarea împrumutului plus comision de administrare şi o dobândă care să acopere inflaţia
Banca este o organizaţie care face afaceri prin acordarea unor credite. Banca nu te ajută, nu te împrumută! Afacerea băncii este simplă: pe baza unui contract de credit, banca îţi pune la dispoziţie o sumă de bani pe o perioadă de timp iar tu vei returna suma plus dobânda prevăzută în contract! Băncile îşi acoperă cheltuielile prin comisioane bancare iar din dobândă acoperă inflaţia şi realizează profitul. Banca plasează nişte bani printr-un credit către tine, nu pentru a te ajuta ci pentru a realiza profit! Banca face o afacere când acordă credite! Împrumutul între oameni este un ajutor pentru că restitui aceiaşi bani! Împrumutul bancar este o afacere pentru că se plasează nişte bani pentru a realiza profit! Dobânda este profitul băncii!
Afacerile au întotdeauna o doză de risc. Pentru a-şi limita riscurile, băncile îşi asigură riscul de neplată la un asigurator. Pentru creditul tău de 5000 euro se plătesc 100-400 euro la asigurator (societate de asigurări) sub forma unei poliţe de asigurări, iar în cazul în care tu nu mai poţi plăti, asiguratorul despăgubeşte banca! Deci banca oricum iese în câştig!
Creditele se acordă pe un anumit termen, de la un an la treizeci de ani sau mai mult! Fiind o afacere, ea trebuie să înceteze de drept la sfărşitul perioadei contractuale. De aici încep problemele tale, pentru că băncile au creat un sistem de control suprastatal iar justiţia nu dispune de toate pârghiile pentru a-ţi reda libertatea faţă de acesta.Biroul de Credit – Sistemul bancar şi-a luat măsuri înfiinţând un Birou de Credit, care gestionează o bază de date cu toţi cei ce au contractate credite bancare. Această măsură este luată, declarativ, pentru a împiedica un rău platnic să contracteze credite cu alte bănci. În realitate este o bază de date la care are oricine acces şi cu atât mai mult instituţiile guvernamentale şi globaliste. Nu există secret bancar.
Asiguratorul – A doua măsură de protecţie a sistemului bancar este dată de asigurarea creditelor pentru riscul de neplată. Un asigurator, care are în spate un fond financiar, pe baza unui comision, asigură riscul de neplată al creditului către bancă printr-o poliţă de asigurare! Dacă tu nu respecţi perioada de rambursare, banca îl consideră scadent anticipat şi îşi acoperă pierderea prin încasarea poliţei de asigurare!
Recuperatorul – Mai este banca în drept să exercite presiuni asupra ta? NU. Are asiguratorul dreptul să exercite presiuni asupra ta? NU. Pentru că nu e parte din contract. Dar, în loc să închidă contractul şi să-şi vadă fiecare de ale lui, aşa cum e normal, se procedează la cesiunea creanţei. Adică dreptul băncii de a încasa ratele creditului de la tine, le cedează  unei firme numite „de recuperare pe cale amiabilă”. Deşi banca şi-a încasat drepturile din asigurare!
Vom vedea în partea a patra ce trebuie făcut cu ei! Pentru ca ai de dus o luptă cu un sistem! Un sistem ticălos care nu este interesat de faptul că tu ai rămas fără venituri şi nu mai poţi plăti! Moartea ta poate fi una din clauzele prin care asiguratorul despăgubeşte sau recuperatorul încasează asigurarea! Ai de dus o luptă! Fă de bine şi nu te da bătut!

Despre creditul tau restant si mafia sistemului bancar 

Te rog să citeşti cu atenţie această analiză, să transpui propria ta experienţă peste ceea ce prezint aici şi vei realiza că drama pe care o trăieşti nu este un rezultat al alegerii tale în cunoştinţă de cauză! Şi nu este nici un efect al crizei mondiale! Iar apoi vom vedea împreună ce e de făcut!

Mai mult de jumătate din populaţia ţării are angajate credite bancare iar o parte extrem de importantă a ei, treizeci la sută, nu-şi mai poate respecta angajamentele de plată! La un asemenea nivel nu se mai poate vorbi despre eroare individuală sau despre rea intenţie! Nu sunt în România cinci milioane de oameni tâmpiţi sau hoţi! Şi în nici un caz nu este o reavoinţă sau politici de creditare greşite (aşa apreciază conducerea statului şi a sistemului bancar din România)! Mi-e scârbă să-l mai văd pe omul ăsta, Traian Băsescu, ajuns preşedinte al României prin slugărnicie excesivă faţă de structuri externe ţării, dând vina pe oamenii care au făcut împrumuturi la bănci! Nu numai el, dar şi Mugur Isărescu promovează aceeaşi acuzaţie asupra omului care s-a îndatorat! Despre purtătorul de cuvânt al bancherilor mondiali (spus şi al BNR),  Adrian Vasilescu, nici nu mai e nevoie să mai spun ceva. Priviţi-l! I se umezesc ochii când se referă la dreptul băncilor asupra oamenilor!

În Grecia este aceeaşi situaţie, în Bulgaria, Spania, Polonia, Ungaria, Slovacia şi alte ţări, lumea a ajuns disperată datorită situaţiei datoriilor către bănci! Cu toate acestea, băncile realizează profituri imense pentru o lume din ce în ce mai săracă!

Poate cineva să creadă că toate acestea sunt întâmplări sau consecinţele crizei mondiale? Poate cineva să mai creadă că zeci si sute de milioane de oameni au greşit făcând împrumuturi bancare şi apoi rămânând fără venituri? În România situaţia este şi mai grea datorită administraţiei proaste a statului şi a slugărniciei excesive faţă de interese externe!

Oamenii sunt împovăraţi de datorii iar după ce au fost îndemnaţi să facă tot felul de credite bancare, acum sunt lăsaţi să urle în pustiu. Presa e plină de cazuri de sinucideri pentru că oamenii nu mai rezistă psihic presiunii exercitate de către firmele de recuperare!

De ce s-a ajuns aici? Ce înseamnă datoria bancară? Al cui e jocul ăsta mizerabil şi ce facem să scăpăm de porcăria asta?
În următoarele articole vom intra în miezul acestei structuri de tip mafiot!

Imaginile dezastrului lăsat în urmă de incendii. Greenville, orașul verde de altădată, pare acum locul unei explozii nucleare-   este un oraș fantomă

Incendiile de vegetație și-au demonstrat anul acesta din plin forța distrugătoare. Favorizate de condițiile meteo excepționale, cum sunt cupolele de căldură care au ținut constant mercurul termometrelor la 40 de grade Celsius, valurile de foc cu flăcări de până la 30 – 40 de metri înălțime au pârjolit totul în cale. Orașul Greenville din California pare acum un platou de la Hollywood. Dar dezastrul este cât se poate de real.

Cât vezi cu ochii, numai ruine, fum și cenușă… Greenville, orașul verde de altădată, este un oraș fantomă. Dezastrul lăsat în urmă de incendiile de vegetație este atât de mare, încât ai impresia că traversezi locul unei explozii nucleare, care a ras totul în cale. Doar câțiva pereți din structura de rezistență au rămas în picioare, iar asta accentuează și mai mult senzația de catastrofă, pentru că înțelegi că aici, între ruinele fumegânde, altădată erau case, magazine, biserici, biblioteca orașului. Acum, vezi doar ferestre oarbe și cadre de uși care se deschid spre nicăieri.

Căldura degajată de valul de foc a fost atât de mare încât stâlpii de iluminat s-au îndoit ca niște lumânări din ceară. Singurele structuri cruțate parțial de foc sunt o benzinărie și ceea ce pare a fi fost o biserică.

În tot acest dezastru, tronează parcă neatinsă de flăcări statuia unui vultur cu aripile întinse, pregătit parcă să-și ia și el zborul din acest loc de coșmar.

Pe străzi sau ce a mai rămas din ele, câțiva oameni veniți să vadă dacă a mai rămas totuși ceva de recuperat și echipaje de poliție, care trebuie să vegheze dacă mai mocnește focul undeva sub mormanele de dărâmături. De altfel, peste tot este un fum greu, înecăcios, prin care lumina soarelui abia trece, și un miros greu, de materiale arse.

Așa este și în afara orașului, pe kilometri întregi, pentru că și pădurea fumegă încă. Pompierii verifică potențialele focare și le sting, pentru a nu provoca alte incendii. În jurul lor, peisajul apocaliptic este completat de mașini abandonate în pădure. Poți doar să speri că proprietarii lor au reușit să scape de flăcări, lăsând în urmă tot ce aveau.

 

 TOT CEREM JUDECAREA LUI ION ILIESCU pt genocid si tradare a tarii