Să învăţăm din necredinţa şi nepocăința miliardelor de oameni din timpul lui Noe; Ei n-au vrut să intre în Arca salvatoare, cum le-a spus Dumnezeu şi au devenit una cu apele potopului! Dacă nici noi nu ne pocăim, nu ne naştem din nou (Rom. cap.6 şi Ioan, cap.3) şi nu-L credem pe Cuvânt, ca să ne umplem cu Plinătatea Duhovnicească, prin Biblicizare, pentru a intra în Corabia Cristică, vom deveni una cu scrumul acestei lumi; Dar pentru a rămâne Una cu El- în El… „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr’o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?” (2 Petru 3/9-12)

Publicat la: Noiembrie 8, 2021

Nici un comentariu

Amnesty International cere legalizarea prostituţiei; Planul Kalergi, genocidul popoarelor europene; Papa Francisc, după ce s-a descoperit că peste 300 de preoți au abuzat 1.000 de minori: Am arătat nepăsare faţă de copii; O anchetă a Procurorului General de Pennsylvania, publicată marţi, a dezvăluit cazuri de abuzuri sexuale comise de peste trei sute de „preoţi prădători”, muşamalizate de Biserica Catolică din acest stat american timp de peste şase decenii, cărora cel puţin o mie de copii le-au căzut victime, relatează AFP şi Xinhua.; Mănăstirea terorii din Germania: Călugărițe care vindeau copii preoților și politicienilor pedofili; Germania. SCANDAL de pedofilie cu 30.000 de suspecţi anchetaţi în Renania de Nord-Westphalia; ( Fiindca ei fac,dar tot ei desfac…) Bill Gates: Va fi mai GROAZNIC decât orice pandemie și NU e vorba de RĂZBOI..Perspective sumbre pentru Bursele internaționale, pentru următorii doi ani

.Cateva etape hotărâtoare pentru performanţa vacii; Dermatoza nodulara contagioasa (D.N.C.) – Evolutia focarelor si recomandari pentru fermieri; Sindromul vacii grase Tetania de repaus (Tetania de grajd) la vitei; Cresterea viteilor sugari; Selectia vacilor de prasila; Hranirea vacilor in timpul iernii Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este j-1024x1006.jpg De ce a fost nimicită generaţia lui Noe- Geneza 6:8-22; …Uriașii nefilimi și refaimi respectiv potopul lui Noe… 120 de ani li s-a dat termen de pocăință până la potop, dar i-au intors spatele… Uriasii din vechime- Biblia si Cartea lui Enoh despre provenienta uriasilor; Ce spune Biblia despre nasterea din nou?; Pamantul, Cu Tot Ce Este Pe El, Va Arde – Taina Reintoarcerii Lui Isus; Ce inseamna expresia „la Domnul o zi e ca o mie de ani”?; Serii Despre Dragoste- Un studiu practic despre Dragosteîn perspectiva Biblica de la 1Corinteni 13…Dragostea este îndelung răbdătoare; Dragostea este bună; Dragostea nu este invidioasă; Dragostea nu se laudă şi nu este arogantă; Dragostea nu se poartă necuviincios; Dragostea nu caută folosul său; Dragostea nu se mânie (1Corinteni 13:5); Dragostea nu se gândeşte la rău (1Corinteni 13:5)… Sfârşitul Vremurilor; Geneza… Concepte biblice – Păcatul si COLOSENI, de Daniel Branzei

Serii Despre Dragoste

Un studiu practic despre Dragoste
în perspectiva Biblica de la 1Corinteni 13

Introducere RTF PDF EPUB

Iubirea biblică RTF PDF EPUB

Sursa dragostei RTF PDF EPUB

Dragostea este îndelung răbdătoare RTF PDF EPUB

Dragostea este bună RTF PDF EPUB

Dragostea nu este invidioasă RTF PDF EPUB

Dragostea nu se laudă şi nu este arogantă RTF PDF EPUB

Dragostea nu se poartă necuviincios RTF PDF EPUB

Dragostea nu caută folosul său RTF PDF EPUB

Dragostea nu se mânie RTF PDF EPUB

Dragostea nu se gândeşte la rău RTF PDF EPUB

https://www.rcrwebsite.com/serii.htm

De ce a fost nimicită generaţia lui Noe?

Geneza 6:8-22

E o istorie care a avut loc acum peste 6000 de ani. Pentru că a trecut aşa de mult timp de atunci, ne-am putea întreba: Ce relevanţă mai are pentru noi astăzi o istorie atât de veche?
Surprinzător, vom vedea în acest mesaj că istoria din vremea lui Noe se adaptează perfect vremurilor noastre. Iată ce spunea acum 2000 de ani Domnul Isus cu referire la acea vreme:
Ce s-a întâmplat în zilele lui Noe, se va întâmpla la fel şi în zilele Fiului omului; mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a prăpădit pe toţi (Luca 17:26, 27).
Prima menţiune pe care aş vrea să o fac aici este că expresia „Fiul omului” face referire la Persoana Domnului Isus. Haideţi să înţelegem mai bine această expresie din cuvintele profeţiei lui Daniel (citeşte Daniel 7:13, 14). Domnul Isus Cristos prin natura Sa divină este Fiul lui Dumnezeu iar prin întruparea Sa este Fiul omului.
Luată în ansamblu, expresia „zilele Fiului omului” face referire la vremea sfârşitului. În textul citit din Luca 17, Domnul Isus încheie acest pasaj cu cuvintele din versetul 30: Tot aşa va fi şi în ziua când se va arăta Fiul omului. Faptul că El vorbea despre toate aceste lucruri la timpul viitor este o confirmare că nu se referea la vremea în care El era deja în lume, ci la vremea premergătoare celei de-a doua Lui veniri.

Acele vremuri au sosit deja. S-ar putea ca noi să fim ultima generaţie de oameni care vom fi în viaţă atunci când Fiul omului va veni pe norii cerului în glorie. De aceea, istoria lui Noe este foarte importantă pentru noi astăzi, pentru că Domnul Isus nu ne-a comparat nici cu generaţia lui Avraam, nici cu cea a lui Moise sau David, ci cu oamenii care au trăit în vremea lui Noe.
Înţelegând mentalitatea generaţiei de atunci putem să ne păzim de greşelile pe care ei le-au făcut. Ştim că sfârşitul lor a fost moartea prin înnecare. Ştim de asemenea că Dumnezeu a promis că nu va mai pedepsi oamenirea prin potop, dar avertismentul pedepsei rămâne valabil. Care au fost greşelile, falimentele acelei generaţii pe care noi astăzi, după 6000 de ani, nu ar mai trebui să le repetăm?

1. O viaţă plină de răutate
Când ne uităm la principala caracteristică a vieţii oamenilor din vremea lui Noe, cuvântul care o descrie este răutatea: Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Geneza 6:5).
Haideţi să ne gândim puţin la aceste cuvinte. „Domnul a văzut…”. Moise, autorul cărţii, ne prezintă imaginea sau priveliştea pe care Dumnezeu a avut-o atunci când s-a uitat la întreaga Sa creaţie.
Ultima oară când Domnul Se uitase la întreaga creaţie este pomenit în capitolul întâi: Domnul S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune (Geneza 1:31). Acum, când din nou Se uită la creaţia Sa, Dumnezeu are o cu totul altă privelişte: „a văzut că răutatea era mare pe pământ”. Ce s-a întâmplat între capitolul întâi şi capitolul şase, de are loc o schimbare radicală nu doar a unei părţi a creaţiei, ci a întregii creaţii? Răspunsul nu este greu de dat. Are loc căderea în păcat a primilor oameni şi consecinţele păcatului lor şi anume, răspândirea lui pe suprafaţa întregului pământ.
Aceste două versete ne ajută să înţelegem puţin din consecinţele dezastruoase pe care le-a avut păcatul primilor oameni. Cu siguranţă că dacă Adam şi Eva s-ar fi gândit la lucrul acesta, nu ar fi păcătuit. Dar ei s-au gândit doar la ei înşişi în acele momente.
Aici vreau să fac o paranteză înainte de a merge mai departe. Aş vrea să înţelegem foarte bine faptul că păcatul meu nu va afecta doar viaţa mea ci şi viaţa generaţiilor care vor veni după mine. Poate credeţi că exagerez dar aş vrea să vă spun, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, că păcatul unei generaţii poate afecta într-un mod nebănuit generaţiile următoare. Aduceţi-vă aminte de păcatul lui Avraam, singurul de altfel menţionat, când a minţit în privinţa soţiei lui Sara din cauza frumuseţii ei, spunând că e sora lui. În acelaşi păcat a căzut şi fiul lui Isaac. Aduceţi-vă aminte de păcatul lui David cu Bat-Şeba, ce consecinţe groaznice are în copiii lui. Întâiul născut din trăirea în păcat moare. Amnon, fiul lui David, curveşte cu sora lui vitregă Tamar, fiica lui David. Absalom, fiul lui David, îl ucide pe Amnon apoi se răscoală împotriva tatălui său. Aşadar, gândeşte-te de două ori înainte de face un lucru rău, pentru că acel rău se va răsfrânge atât asupra ta cât şi asupra copiilor şi nepoţilor tăi.
Păcatul lui Adam şi Eva a avut consecinţe nu numai asupra lor şi a familiei lor, ci în timp el s-a răspândit în toată omenirea. Acum, când Dumnezeu Se uită din nou la creaţia Sa, vede o omenire plină de răutate.
Aş vrea să ne oprim puţin asupra termenului „răutate” pentru că este foarte important în contextul discuţiei noastre. Principala caracteristică a generaţiei lui Noe era răutatea. În cuvintele Domnului Isus, menţionate în Luca 17, nu este pomenit deloc termenul „răutate”. Dimpotrivă, Domnul Isus ne spune că acei oameni „mâncau, beau, se însurau şi se măritau”.
Oare e ceva rău în a mânca, a bea, a te însura sau a te mărita? Cu siguranţă că nu. Toate aceste cuvinte ne descriu nişte cicluri normale de viaţă. Fiecare om are nevoie de hrană şi de băutură pentru a-şi împlini nevoile fiziologice şi are nevoie de un partener de viaţă pentru a-şi împlini nevoile emoţionale. Din punctul acesta, oamenii de atunci erau… perfect normali, la fel ca şi noi astăzi. Şi totuşi, marea problemă a generaţiei lui Noe era că făceau toate aceste lucruri, normale de altfel, dintr-o inimă şi dintr-o viaţă inundate de răutate.
Aici este culmea păcatului. Tot ceea ce face un om, chiar şi lucrurile normale care nu au nimic de-a face cu păcatul cum ar fi mâncatul, băutul sau însuratul, să fie făcute cu răutate. Pentru a înţelege mai bine aş vrea să vă dau câteva exemple. Gândiţi-vă la un om care atunci când se pune la masă, în loc de rugăciune scoate din gură câteva înjurături, apoi în timp ce muşcă din pâine se uită urât la soţia lui şi-i spune ceva trivial. Şi exemplele pot continua. Nici un cuvânt de dragoste, nici un „mulţumesc frumos” pentru mâncare, doar vorbe murdare. De ce? Pentru că inima lui este încărcată de răutate.
Deschideţi vă rog acum la Psalmul 74. Un alt timp istoric, o altă generaţie de oameni, însă acelaşi comportament plin de răutate (citeşte vs. 1-12). Avem aici o radiografie a omului rău, plin de răutate. E atât de rău încât e „fericit” în răutatea lui: Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi (v. 3). Fraţi şi surori, tineri dragi, spuneţi-mi de câte ori v-aţi uitat la televizor la vreo „vedetă” a zilelor noastre şi v-aţi uitat cu jind, adică aţi poftit fericirea lor plină de răutate?
Acum aş vrea să reţineţi aceste cuvinte: vremurile pe care le trăim noi astăzi, la fel ca şi vremurile lui Noe, sunt caracterizate de un adevărat cult al răului şi al urâtului. Generaţia zilelor noastre s-a întors la o elogiere a tot ce este mai rău şi mai urât în om. La fel ca generaţia din vremea lui Noe despre care Dumnezeu a spus „toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău”, acelaşi lucru îl poate spune Dumnezeu şi despre generaţia noastră. Filmele şi emisiunile preferate ale oamenilor sunt cele încărcate de violenţă şi imoralitate. Ştiţi de ce le plac telenovelele atâtor persoane? Pentru că personajele îndrăgite trăiesc în locul lor cele mai ascunse fantezii, pe care nu au curajul să şi le mărturisească public, dar şi le imaginează prin prisma personajelor preferate. Toate desenele animate sunt încărcate de violenţă. Emisiunile de ştiri abundă în prezentarea violenţei şi pornografiei. Suntem asaltaţi de o cultură a răului şi iubirea răului se furişează în mintea şi inima noastră pe negândite.

Paşii pătrunderii răului în viaţa noastră
Primul pas este curiozitatea. De ce întârziem mutarea pe un alt canal atunci când pe un canal este o scenă murdară? Din curiozitate. De ce privirea ni se lipeşte pe prima pagină a unoi reviste pentru adulţi? Din curiozitate. De ce vrem să aflăm mai mult în legătură cu o crimă sau un viol? Din curiozitate. Şi odată cu curiozitatea pătrunde în sufletul nostru otrava răului.
Al doilea pas este amintirea. Culmea, în loc să face tot posibilul să ne „igienizăm” mintea cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu şi a rugăciunii, deschidem din nou şi din nou „sertarul cu curiozităţi”. Ne întoarcem în mintea noastră şi retrăim imagini, fapte sau cuvinte care ne pângăresc şi mai mult sufletul şi viaţa.
Al treilea pas este obişnuinţa. Expunerea îndelungată la rău va duce încet-încet la obişnuinţă şi indiferenţă. Ştiţi că după câţiva ani, în care auzim şi discutăm în fiecare zi despre violenţă şi imoralitate, la un moment dat ni se pare aproape normal să se întâmple aşa ceva? Astfel, expunerea noastră prelungită la rău va duce în timp la insensibilitate faţă de rău.
Efectele lipsei de reacţie la rău se cultivă în timp. Copiii care se uită toată ziua la desene animate pline de violenţă, când vor ajunge adolescenţi violenţa li se va părea ceva normal. Tinerii care se uită în fiecare zi la pornografie pe internet sau filme, într-o bună zi vor ajunge să creadă că aceasta este normalitatea în relaţia de familie. Oamenii care vor auzi în fiecare zi că homosexualitatea este o modificare genetică cu care te poţi naşte, într-o zi vor ajunge să creadă lucrul acesta.
Cel mai mare pericol pentru creştinii secolului nostru nu este răul în sine , ci obişnuinţa cu răul! Generaţia noastră, la fel ca generaţia lui Noe este o generaţie atât de obişnuită să privească răul, încât a devenit insensibilă la rău, nu mai are nici o reacţie la rău.

Consecinţele răului
În versetul 11 sunt amintite cele două consecinţe ale răului: Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie.
Prima consecinţă a prezenţei răului este propagarea, extinderea stricăciunii. Cuvântul în limba ebraică descrie nişte haine foarte murdare sau o mâncare alterată, stricată. Viaţa în care pătrunde răul va începe în scurt timp să se strice. Ce faceţi cu o mâncare stricată? O consumaţi? Bineînţeles că nu, pentru că ştiţi că v-ar putea îmbolnăvi grav. Acelaşi efect, dar asupra sufletului nu asupra trupului, îl are iubirea răului. Când eu nu mai reacţionez la răul din jurul meu, când mi se pare normal ca oamenii să se înjure, ca tinerii să fie violenţi, ca soţii să-şi maltrateze soţiile, ca şefii să-şi bată joc de angajaţi, când mi se pare normal ca copilul meu să lipsească toată noaptea de acasă fără să-l întreb unde a fost şi cu cine, când mi se pare normal ca tinerii să trăiască înainte de căsătorie împreună ca să se cunoască mai bine, înseamnă că stricăciunea a pătruns şi-n viaţa mea.
A doua consecinţă a răului este silnicia sau violenţa. În era violenţei, câţiva foarte bogaţi şi foarte răi, îşi bat joc de cei mulţi şi săraci iar lucrul acesta devine o normalitate şi chiar un motiv de laudă. Uitaţi-vă la tinerii care se îngrămădesc la sălile de culturism. Întrebarea mea este: de ce? Doar pentru a arăta bine? Nu numai. Ei fac lucrul acesta şi pentru că încearcă să se integreze în curentul acestei lumi în care, dacă vrei să fii apreciat, trebuie să vorbeşti tare şi trivial, să loveşti fără milă în cel mai slab decât tine şi să rămâi indiferent la nevoile celor săraci şi abandonaţi, cu alte cuvinte, să fii lup între lupi.
Vă rog să fiţi atenţi acum la această afirmaţie. Stricăciunea şi violenţa sunt consecinţa eliminării lui Dumnezeu din viaţa omului. Acesta este rezultatul răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. I-am spus la un moment dat: „Tu nu mai ai ce căuta în viaţa mea” şi acum culegem roadele: suntem plini de stricăciune şi violenţă.

2. O viaţă neprihănită în mijlocul răutăţii generalizate
Dacă istoria din Geneza 6 s-ar fi oprit aici ar fi fost o istorie foarte tristă. Slavă lui Dumnezeu că ea continuă cu o persoană pe nume Noe.
În această istorie a escaladării răului, citim la un moment dat că s-a născut un copil căruia părinţii i-au pus numele Noe: La vârsta de 182 de ani, Lameh a născut un fiu. El i-a pus numele Noe, zicând: „Acesta ne va mângâia pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ pe care l-a blestemat Domnul” (Geneza 5:28, 29).
Numele „Noe” se traduce prin „mângâiere”. Încă de la naştere, Noe a fost dorit de către părinţii lui să fie un copil care să le aducă multă mângâiere. Nu întotdeauna se întâmplă aşa. Mulţi părinţi, atunci când le vine un copil pe lume, se gândesc la modul în care el ar putea fi o mângâiere pentru ei în anii bătrâneţii, şi în loc de aceasta, au parte de multă suferinţă.
Noe însă a ajuns să fie cu adevărat o mângâiere şi un punct de reper moral atât pentru generaţia lui cât şi pentru noi astăzi. Aş vrea în continuare să ne uităm la alegerile, la deciziile pe care le-a luat Noe de-a lungul vieţii, şi care au influenţat radical evoluţia lui spirituală.

a) Noe – un om neprihănit între oamenii din vremea lui
Vremea în care a trăit Noe nu a fost o vreme favorabilă lui. Nu a fost o vreme favorabilă exercitării credinţei şi nici trăirii în neprihănire.
Totuşi, Noe a luat o altă decizie cu privire la viaţa lui, diferită de deciziile celor din generaţia lui: Noe era un om neprihănit (v. 9a).
Nu ştim când a luat Noe această decizie: înainte de căsătorie sau după căsătorie, după ce era trecut de 40-50 de ani sau încă de pe la 20 de ani. De fapt, acest lucru nici nu contează. Ceea ce este cu adevărat important este că a avut o zi, un moment în viaţa lui când, în pofida tendinţelor acelor vremuri, Noe a decis să trăiască altfel decât ceilalţi, în neprihănire.
Aş vrea să înţelegem foarte clar că deciziile importante ale vieţii noastre întotdeauna vor fi văzute de oameni. Credeţi că vecinii şi rudeniile lui nu au remarcat schimbarea din viaţa lui Noe? Ba da. Au văzut că dintr-o anumită zi, Noe nu mai vorbea la fel ca ceilalţi, nu mai făcea prostiile şi nebuniile pe care le făceau ceilalţi, au văzut schimbarea şi chiar dacă nu au înţeles de ce, cu siguranţă că au fost confruntaţi cu această schimbare.
Lucrul cel mai important însă nu este că l-au văzut oamenii, ci că l-a văzut Dumnezeu: Domnul a zis lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni” (Geneza 7:1).
Iată-L din nou pe Dumnezeu uitându-Se pe pământ şi în mijlocul oamenilor plini de răutate, a văzut un om neprihănit: pe Noe. Ce lucru extraordinar! Să poată spună şi astăzi Dumnezeu de tine şi de mine: „M-am uitat şi te-am văzut umblând fără prihană înaintea Mea între oamenii din Sânmartin!” Oare, poate El să spună acelaşi lucru şi despre noi?

b) Noe – un om fără pată
Biblia nu se opreşte aici. Tot în versetul 9 citim că Noe era fără pată între cei din vremea lui (v. 9b). Aceasta nu însemna că Noe era fără păcat. Expresia „fără pată” era folosită în legătură cu jertfele care erau aduse la Templu sau la Cortul Întâlnirii şi care trebuiau să fie fără cusur.
Cu alte cuvinte, Noe nu avea defecte de caracter vizibile. În mijlocul unei generaţii care se complăcea în facerea răului, Noe se străduia să facă binele. Între oamenii care iubeau stricăciunea şi silnicia, Noe iubea curăţia de inimă şi pacea. Într-o vreme de întuneric spiritual profund, Noe aprinsese o luminiţă care răspândea o dâră de lumină.
Dumnezeu nu dispreţuieşte niciodată începuturile slabe. El S-a uitat la ceea ce putea deveni Noe, de aceea l-a apreciat atât de mult pentru dorinţa lui de a face binele şi de a trăi în curăţie.

c) Noe – un om care umblă cu Dumnezeu
În ultima parte a versetului 9 ni se spune că: Noe umbla cu Dumnezeu. Aici descoperim secretul puterii lui de-a sta în picioare şi de a merge înainte.
Cu toate că era considerat un însingurat de către ceilalţi oameni pentru alegerea lui de a trăi altfel, Noe nu era singur: el umba cu Dumnezeu.
Secretul eroilor credinţei, ai celor ca Enoh, Noe, Ilie, Daniel sau Pavel, este tocmai umblarea lor cu Dumnezeu. Aici este puterea care te ajută să te împotriveşti curentului lumii, influenţelor lumii, presiunilor din partea lumii: umblarea în fiecare zi cu Dumnezeu.

d) Noe – un om care face tot ce-i porunceşte Dumnezeu
Ultimul secret al vieţii de biruinţă a lui Noe îl găsim în versetul 22: Aşa a şi făcut Noe; a făcut tot ce-i poruncise Dumnezeu.
Nimic n-a fost prea mult sau prea puţin pentru Noe, din tot ce i-a zis Dumnezeu să facă. Mulţi creştini astăzi mumură sau cârtesc atunci când Dumnezeu le cere prin Cuvântul Lui să facă un anumit lucru. Secretul lui Noe a fost disponibilitatea de a face tot ce i s-a cerut, fără murmur şi fără regrete.

Se ridică însă o întrebare: se merită? Se merită să fii neprihănir, să trăieşti fără pată, să umbli cu Dumnezeu şi să faci tot ce-ţi cere El în mijlocul unor oameni care nu fac nimic din toate acestea şi totuşi, continuă să le meargă bine şi să se bucurie de viaţă?
Răspunsul la această dilemă îl găsim în versetul 8: Dar Noe a căpătat milă înaintea lui Dumnezeu. Termenul „milă” înseamnă să nu capeţi ceea ce ai merita. Dumnezeu i-a oferit mila Lui, pentru că i-a văzut viaţa neprihănită şi dorinţa de a trăi altfel în mijlocul unui neam stricat, şi această milă a însemnat salvarea lui şi a familiei lui de la moarte.
Când ne uităm la noi astăzi, generaţia secolului XXI, noi nu vedem oferită doar mila lui Dumnezeu, ci şi harul Lui. Noi beneficiem în plus faţă de Noe de harul care ne-a fost adus prin jertfa Domnului Isus.
Milă şi har… Care este răspunsul nostru, în mijlocul unui neam rău, care se strică tot mai mult? Trăim noi la fel ca Noe, chiar mai mult decât atât, pentru că ni s-a dat mai mult decât lui?
Să nu uităm: fiecare generaţie a răutăţii îşi are neprihăniţii ei. Dacă nu vrei să fii tu unul dintre ei, Dumnezeu va ridica alţii care-I vor duce Numele cu cinste mai departe. Nu uita însă că escaladarea răului vine întotdeauna pe fondul reducerii la tăcere şi a lipsei de reacţie a sfinţilor!
Biblia se încheie cu un avertisment dramatic (citeşte Apocalipsa 22:10-12). Fie ca noi să facem parte din cei care îşi sfinţesc viaţa şi trăiesc în neprihănire! Amin!

Dragostea nu se gândeşte la rău (1Corinteni 13:5)

https://www.rcrwebsite.com/love11.htm

Cum ţi-L închipui pe Dumnezeu? Îl vezi ca pe cineva căruia puţin îi pasă despre ceea ce fac sau vorbesc oamenii? Crezi că El ignoră atrocităţile care au loc azi în lume? La urma urmei, dacă I-ar păsa cu adevărat, nu ar face El ceva să le oprească? Unii speră cu disperare că Dumnezeu ignoră măcar păcatul din viaţa lor.

Biblia, cred eu, ne arată foarte clar că Dumnezeu este Cel care ţine socoteala celor ce se întâmplă în lume, precum şi a fiecărui detaliu a vieţii noastre. În Apocalipsa citim:

Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea…Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa 20:11-12, 15)

Nu are importanţă dacă Dumnezeu are sau nu cărţi în sensul literal. Ideea este că El ţine socoteala vieţilor noastre. Acest lucru este clar ilustrat aici unde se vorbeşte despre „marele tron alb al judecăţii”

În 1Corinteni 13 vedem următorul atribut al dragostei pe care Pavel, inspirat fiind de Duhul Sfânt, ni-l enumeră. La sfârşitul versetului 5 Biblia spune că „dragostea nu se gândeşte la rău”. Haide să îţi definesc acum cele două cuvinte pentru a putea înţelege mai bine această porţiune de scriptură. Primul cuvânt este „gândeşte” Cuvântul grec este logizomai ceea ce înseamnă a calcula, a lua în calcul, a raţiona. Al doilea cuvânt este „rău” care în greacă este kakos. Ceea ce înseamnă distructiv sau vătămător.

Deci am putea interpreta acest pasaj astfel: „dragostea nu ia în considerare vătămarea pe care a suferit-o”. Această vătămare sau „rău” nu este, în mod necesar, fizică; ci poate fi, deasemenea, o vătămare sufletească. Poate veni în urma unor insulte, critici, acuzaţii false, sau chiar şi fiind doar, în mod voit, ignoraţi.

Sunt sigur că toţi am fost, într-un moment sau altul al vieţii, răniţi de cineva. Poate cineva, căruia te-ai destăinuit, a povestit şi altora acele probleme sensibile, exagerând pentru a face povestirea mai dramatică. Sau poate părinţii, profesorii sau şefii în mod constant te criticau în ceea ce spuneai sau făceai, sau poate chiar în felul în care arătai. Aceasta poate fi o poziţie foarte dureroasă şi solitară.

Putem fi răniţi în multe feluri. Dar întrebarea este, cum reacţionăm atunci când ni s-a făcut un rău? Acţionăm în dragoste? Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate (v.4). Şi, după cum am văzut în ultima ediţie, dragostea nu se mânie (v.5). Odată cu studierea acestui îndemn (dragostea nu se gândeşte la rău) începem, sper, să înţelegem mai clar căile dragostei în aceste situaţii în care suntem răniţi de cei din jur.

Poate, însă, că tu ai încă lista ta neagră cu cei care te-au rănit sau ţi-au făcut rău. De fiecare dată când îi vezi, lista ta se deschide la pagina respectivă, pe care este scris despre ocazia în care te-au bârfit, sau te-au insultat. Atunci începi să retrăieşti acele momente şi mânia pe care ai simţit-o faţă de acea persoană. Vrei ca acea persoană să simtă aceeaşi durere pe care ţi-a provocat-o. Această listă neagră te împiedică să ai vreodată o inimă iubitoare faţă de acea persoană.

Cum echilibrăm, deci, această listă neagră, această carte de conturi? Răspunsul este iertare. La un moment dat, Petru vine la Isus şi Îl întreabă:

„‘…Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?’ Isus i-a zis: ‘Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.'”

Isus continuă printr-o ilustraţie să sublinieze ceea ce i-a spus lui Petru:

„De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat, şi a zis: ‘Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.’ Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria.!” (Matei 18:21-27)

Cum a lichidat împăratul cu datoria robului său? A iertat-o pur şi simplu. Dar povestea continuă. Acest rob, care a fost iertat, s-a întâlnit cu cineva care îi datora o sută de lei. El i-a cerut acestuia să-i plătească datoria, dar când datornicul i-a cerut îndurare, robul, cel iertat de stăpânul său, l-a aruncat în închisoare.

Cum ni se aplică nouă această parabolă, în lumina versetului pe care tocmai îl studiem? Cred că Isus ne dă un mesaj foarte clar cu privire la iertare. Marea iertare care ne-a fost acordată de către Domnul nostru ar trebui să ne îndemne să iertăm la rândul nostru pe cei care păcătuiesc împotriva noastră. Ar trebui să observăm raportul dintre sumele datorate în această parabolă. Suma care îi era datorată acestui rob era minusculă în comparaţie cu suma pe care o datora stăpânului şi de care a fost iertat de acesta. Dacă am putea să realizăm cât de mult ne-a iertat Dumnezeu, ne-ar fi mult mai uşor să iertăm pe alţii. Problema noastră este că nu vedem propria noastră decădere şi cât suntem de nedemni de iertarea lui Dumnezeu. Nimic din noi nu merita mila Lui. Doar pentru că Isus a ispăşit pedeapsa ce ni se cuvenea, Dumnezeu poate acum să nu ne ia în considerare păcatele.

„…că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor…” (2Corinteni 5:19)

„Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”(Romani 4:8)

Trebuie ca şi noi să avem aceeaşi atitudine de dragoste faţă de ceilalţi.

„… dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.” (Coloseni 3:13)

Ce drept avem să contabilizăm păcatele care sunt comise împotriva noastră, atunci când Dumnezeu nu le ia în considerare pe ale noastre? Trebuie să începem să ne lichidăm aceste „datorii” prin iertare. A umbla în dragostea lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu o atitudine iertătoare. Făcând aceasta, alţii vor vedea în noi dragostea lui Dumnezeu pentru că „dragostea nu se gândeşte la rău.”

Ce inseamna expresia „la Domnul o zi e ca o mie de ani”?

Am auzit argumentând cu această expresie că zilele creaţiei sunt în realitate o mie de ani, şi astfel Dumnezeu a creat pământul şi tot ce e pe el timp de 6000 de ani.
Să vedem trimiterile în care se regăsesc această expresie.

Psalmul 90

Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam.
Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pămîntul şi lumea, din vecinicie în vecinicie, Tu eşti Dumnezeu!
Tu întorci pe oameni în ţărînă, şi zici: ,,Întoarceţi-vă fiii oamenilor!„
înaintea Ta, o mie de ani sînt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca o strajă din noapte.
Îi mături, ca un vis: dimineaţa, sînt ca iarba, care încolţeşte iarăş: înfloreşte dimineaţa, şi creşte, iar seara este tăiată şi se usucă.
Noi sîntem mistuiţi de mînia Ta, şi îngroziţi de urgia Ta.
Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre, şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse.
Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet.
Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu care se mîndreşte omul în timpul lor nu este decît trudă şi durere, căci trece iute, şi noi sburăm.
Dar cine ia seama la tăria mîniei Tale, şi la urgia Ta, aşa cum se cuvine să se teamă de Tine?
Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!
Întoarce-te, Doamne! Pînă cînd zăboveşti? Ai milă de robii Tăi!
Satură-ne în fiecare dimineaţă de bunătatea Ta, şi toată viaţa noastră ne vom bucura şi ne vom veseli.
Înveseleşte-ne tot atîtea zile cîte ne-ai smerit, tot atîţia ani cît am văzut nenorocirea!
Să se arate robilor Tăi lucrarea Ta, şi slava Ta fiilor lor!
Fie peste noi bunăvoinţa Domnului Dumnezeului nostru! Şi întăreşte lucrarea mînilor noastre, da, întăreşte lucrarea mînilor noastre!”

este folosit un termen de comparaţie „Căci înaintea Ta, o mie de ani sînt ca ziua de ieri, care a trecut.” – nu se menţionează literar că o mie de ani sunt ca o zi.
această expresie apare în contextul în care David (autorul psalmului) se referă la durata de viaţă a omului. Dacă această expresie este considerată literar , atunci şi versetele următoare par foarte stranii:

„ Îi mături (pe oameni), ca un vis: dimineaţa, sînt ca iarba, care încolţeşte iarăş: înfloreşte dimineaţa, şi creşte, iar seara este tăiată şi se usucă.”
Să însemne oare că omul trăieşte o zi ?

versetul 4, începe cu termen de concluzie: „Căci înaintea Ta, o mie de ani sînt ca ziua de ieri,”, şi este o concluzie la cele spuse mai sus:

„Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam. Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pămîntul şi lumea, din vecinicie în vecinicie, Tu eşti Dumnezeu!”

2 Petru 3:1-10

Preaiubiţilor, aceasta este a doua epistolă, pe care v-o scriu. În amândouă, caut să vă trezesc mintea sănătoasă, prin înştiinţări,ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci, şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.
Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!”
Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei,şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă.
Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi.
Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi.
Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.
Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.”

Să consturim ordinea cronologică a evenimentelor descrise de Petru:
1.Trecut

ceruri şi un pământ scoase prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă

.- lumea de atunci a pierit înecată de apă (potop)
2.Prezent

cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt

3.Viitor

Zilele de pe urmă în care vor veni mulţi batjocoritori

-ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi, va pieri şi pământul şi cerul.

Apoi , Apostolul Petru menţionează ceva:
” Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.”
Ideea e că ziua judecăţii poate veni mâine sau peste o mie de ani, ceea ce trebuie să ştii tu este că Dumnezeu doreşte ca tu să nu pieri ci să vii la pocăinţă.
Nu este treaba noastră să numărăm anii şi nici zilele când vor fi arse corpurile cereşti ,ci trebuie să ţinem cont de dorinţa lui Dumnezeu pentru noi, şi dacă nu a ars încă corpurile cereşti – este doar pentru că aşteaptă ca fiecare să vină la pocăinţă.

Pamantul, Cu Tot Ce Este Pe El, Va Arde – Taina Reintoarcerii Lui Isus

2 Petru 3:9-12

⁹Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui cum cred unii, ci are o îndelungărăbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.¹⁰Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. ¹¹Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, ¹²aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti sevor topi de căldura focului?

Intr-o zi anume, din viata Domnului Isus, cand umbla impreuna cu ucenicii propovaduind Evanghelia, primeste doua intrebari foarte directe si foarte importante: Cand va fi venirea Ta? Si, care vor fi semnele care o vor insoti? Desigur, intrebarea viza cea de-a doua venire a Domnului Isus. Domnul le raspunde fariseilor destul de aspru atunci pe moment, dar bland ucenicilor Sai dupa aceea. Ii mustra Domnul pe farisei si-i numeste neam viclean si preacurvar pentru simplul motiv ca pe ei nu-i interesa sa-si schimbe viata dupa Cuvantul lui Dumnezeu ci doar sa mai vada cate o minune din multele minuni pe care Domnul le savarsea in zilele acelea. Nici ucenicilor nu le spune cu precizie care este data si ora revenirii Sale, ci doar le da cateva informatii de ansamblu pentru ca ei, constatandu-le, sa-si dea seama ca revenirea Luieste aproape.

In Evanghelia dupa Matei capitolul 24versetul 36 Domnul Isus marturiseste ca despre ziua aceea si despre ceasul acela nu stie nimeni, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal. Domnul face aceasta afirmatie din perspectiva faptului ca El se gasea atunci in trup, de aceea spune ca nici El nu cnoaste ziua revenirii Sale pentru ca desi era Dumnezeu adevarat, era si om. Iar ca om, nu-i fusese inca descoperit acel adevar. Mai tarziu dupa ce primeste toata puterea in cer si pe pamant, eu cred ca Domnul a putut sa cunoasca si cunoaste cu precizie momentul revenirii Sale pentru ca ar fi absurd sa se spuna ca poseda toata puterea, toata autoritatea in cer si pe pamant, iar aceasta informatie sa-i fie ascunsa. Noi stim ca in Dumnezeire sunt trei persoane distincte si totusi ele sunt una: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Aceasta unire intre ele, care mintea noastra omeneasca nu o poate percepe, pentru ca este desavarsita, daca n-ar fi asa, n-ar exista unitate absoluta in Dumnezeire si Dumnezeu n-ar mai fi Dumnezeu. Nu pot sa cred ca intr-o armonie atat de totala fata de Fiul caruia i-a dat toate lucrurile in maini. A fost o explicatie putin mai lunga dar nadajdueisc ca ati inteles.

Ce importanta are pentru noi oamenii momentul revenirii Domnului Isus Hristos in slava? De ce erau fariseii si ucenicii Domnului atat de preocupati sa cunoasca acea zi? De ce Dumnezeu are interes sa nu ne spuna cu precizie care este ziua aceea? Iata cateva intrebari la care doresc sa va dau raspuns in cele ce urmeaza. Momentul reintoarcerii Domnului Isus Hristos in lumea noastra marcheaza sfarsitul acestei perioade de har care a fost acordat omenirii. Pana la momentul acelei reveniri mai sunt posibile convertiri ale pacatosilor. Mai este posibila iertarea celor care se marturisesc pentru ca in toata aceasta perioada, desi are autoritatea in cer si pe pamant, Domnul Isus este imbracat in haina de Mantuitor, in haina de Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni. In acest timp de har, Duhul lui Dumnezeu alearga prin slujitorii Sai prin toata lumea, prezentand oamenilor Evanghelia, Vestea Buna a lui Dumnezeu pentru oameni. Cei care cred si primesc aceasta veste buna se boteaza si sunt mantuiti. Cei care nu cred, cei care o refuza din diferite motive, nu pot sa intre cu niciun chip in Imparatia lui Dumnezeu.

In Epistola lui Pavel catre Romani in capitolul 11 versetul 25 ni se spune ca aceasta perioada de gratie are o durata limitata, pana va intra numarul deplin al neamurilor. Ca sa fiu mai pe intelesul dvs. , as putea compara aceasta usa a harului cu, sa zicem, usa unui autobuz care circula prin orasul nostru. El tocmai opreste in statie, iar acolo sunt mai multi oameni care asteapta. Cand soferul socoteste ca in autobuzul Sau sunt destui calatori. el inchide usa si se indreapta spre destinatie. Tot la fel este si cu harul lui Dumnezeu. Prin jertfa inlocuitoare a Mantuitorului, odata cu sfartecarea perdelei din Templu de sus pana jos, a fost deschisa aceasta usa a harului pentru noi, pentru neevrei. Curand insa cand marele conducator al intregului univers decide, aceasta usa va fi inchisa si va fi inchisa pentru totdeauna. Amintiti-va de arca lui Noe. Sistemul de inchidere al usii nu era pe dinauntru, era pe dinafara. Biblia spune ca Dumnezeu a inchis usa si ceea ce inchide El, omul nu poate deschide. Si ceea ce deschide El, omul nu poate inchide. Dumnezeu a deschis usa harului mantuirii in Romania comunista de odinioara. A incercat Securitatea, una dintre cele mai temute servicii secrete din lume sa inchida aceasta lume. Dar cu toata prigoana, cu toate suferintele la care au fost supusi, numarul credinciosilor a crescut evident pentru ca ceea ce deschide Dumnezeu, omul nu poate inchide.

De ce este atat de important ca noi oamenii sa nu putem cunoaste ziua in care usa se va inchide? De ce Domnul nu ne-a destainuit care este in mod specific aceasta zi? Raspunsul este cat se poate de evident. Daca stiu exact momentul in care ma intalnesc cu seful meu, pot face orice pana in acel moment. Atunci ma imbrac frumos, ma prezint in fata lui pregatit si totul trece cu bine. Cam asta ar fi atitudinea. Cam acesta ar fi rationamenyul nostru daca am stii exact momentul revenirii Domnului Isus…. (din primele 10 minute, mai sunt aprox 10 minute din mesaj)

Dan Briciu-In Numele Adevarului

Ce spune Biblia despre nasterea din nou?

http://cespunebibliadespre.blogspot.com/2013/06/ce-spue-biblia-despre-nasterea-dib-i.html

Ioan 3:1-8

1 Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor.
2 Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.”
3 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”
4 Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”
5 Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.
6 Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.
7 Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.”
8 Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

Galateni 2:20

20 Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Ioan 3:36

36 Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”

Romani 6:23

23 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Efeseni 1:11-14

11 În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale,
12 ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.
13 Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit
14 şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.

2 Corinteni 5:17

17 Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făpturăa nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.

Romani 10:10

10 Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,

Ioan 4:24

24 Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”

2 Petru 3:9

9 Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă

Ioan 3:16

16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Ioan 1:12-13

12 Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13 născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.

1 Ioan 3:23-24

23 Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său, Isus Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.
24 Cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.

1 Ioan 1:7

7 Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.

1 Petru 1:22-23

22 Deci ca unii care prin ascultarea de adevăr v-aţi curăţat sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima;
23 fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.

Evrei 4:15

15 Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.

Coloseni 3:10

10 şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.

Coloseni 2:11-13

11 În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti,
12 fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat din morţi.

Efeseni 4:20-24

20 Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos;
21 dacă, cel puţin, L-aţi ascultat şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi
22 cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare;
23 şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre,
24 şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.

Efeseni 2:8-10

8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.
9 Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.
10 Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.

Efeseni 2:4-5

4 Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,
5 măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).

Efeseni 1:3-5

3 Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.
4 În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,
5 ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,

2 Corinteni 5:21

21 Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

2 Corinteni 3:15-18

15 Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o maramă peste inimile lor.
16 Dar, ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată.
17 Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia.

Romani 9:15-18
15 Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”
16 Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.
17 Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”
18 Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea.

Romani 5:8

8 Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.

Romani 3:23-24

23 Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
24 Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.

2 Timotei 3:15

15 din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus.

Fapte 17:30-31

30 Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască;
31 pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…”

Ioan 15:16

16 Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.

Matei 7:13-14

13 Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea.
14 Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.

Matei 7:7-8

7 Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide.
8 Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide.

Matei 6:33

33 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Ezechiel 36:25-27

25 Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri.
26 Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.
27 Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele.

Isaia 55:6-7

6 Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape.
7 Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând.”

Nașterea din nou, de Pierre Oddon

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“ (Ioan 17:3 ).

I. Ce este naşterea din nou?

Biblia ne spune: Să fii născut din apă şi din Duh (loan 3:3.5).

Născut din apă

Nu poate fi vorba aici de botezul creştin, pentru că:

– Nicodim, acest învăţător iudeu care a venit să-L întrebe unele lucruri pe Isus, n-ar fi putut înţelege aşa ceva (nici să vadă împărăţia, potrivit versetului 10), pentru că acest botez nu exista încă în momentul acestei convorbiri.

– În Biblie, apa este imaginea bine cunoscută a Cuvântului lui Dumnezeu care curăţă. Câteva exemple vor fi de ajuns:

a) Ezechiel 36:25 : „Vă voi stropi cu apă curate şi veţi fi curăţiţi.”

b) Tit 3:5,6 : „El ne-a mântuit… pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfînt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru.”

c) Efeseni 5:26-26 : „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt.”

De altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne naşte din nou şi nu botezul cu apă:

– loan 15:3: „Acum – spune Isus ucenicilor Săi – voi sunteţi curati din cauza cuvântului pe care vi l-am spus.”

– lacov 1:18: „Potrivit voii Sale, El ne-a născut, prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale.”

– 1. Petru 1:23 : „Fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o Sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne.”

Născut din Duh

Aceasta nu poate să însemne botezul Duhului Sfînt, pentru că:

– Nicodim nu l-ar fi putut primi înainte de ziua Cincizecimii (Ioan 7:39 ).

– În Scriptură aflăm că au fost suflete născute din nou şi care n-au primit Duhul Sfînt ca o Persoană divină, care să locuiască în ele. Aşa este cazul – pentru un timp, este adevărat – cu ucenicii înainte de Cincizecime, cu samaritenii din Fapte 8 , cu ucenicii din Efes, în Fapte 19 . Şi aşa era starea permanentă a celor credincioşi din timpul Vechiului Testament, cum vom vedea mai departe.

Este vorba despre lucrarea Duhului lui Dumnezeu care foloseşte Cuvântul pentru a atinge conştiinţa şi inima, în vederea producerii naşterii din nou; este o lucrare care a început de la căderea omului în păcat şi care nu se va termina decât atunci când istoria omului pe pămînt se va sfârşi.

Naşterea din nou

Ea este deci rezultatul aplicării Cuvântului lui Dumnezeu unui suflet, prin puterea Duhului Sfînt. Alte expresii sunt folosite pentru a arăta aceeaşi realitate: dacă naşterea din nou ne prezintă partea lui Dumnezeu care dă viaţa, întoarcerea la Dumnezeu ne prezintă partea omenească, răspunderea lui în primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Găsim astfel expresiile: „născut din Dumnezeu” (1. loan 3:9), „născut din Duh” (loan 3:6), „părtaşi firii dumnezeieşti” (2. Petru 1:4 ).

II. Ucenicii lui Isus, erau ei întorşi la Dumnezeu înainte de jertfirea adusă la cruce?

Unii spun în zilele noastre că ucenicii nu erau întorşi la Dumnezeu înainte de învierea Domnului, sprijinindu-se petextul din Luca 22:31 -32 : „Simon, Simon, iată, Satan a cerut să vă cearnă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa şi, după ce te vei întoarce, să întăreşti pe fraţii tăi“.

Cercetarea textului din Luca 22:31-32

– „Când te vei întoarce”

Cea mai bună traducere a originalului grec este „Când te vei întoarce” sau „vei fi revenit”, „vei fi restabilit”. Folosirea aici de către traducerea dinainte a cuvintelor „te vei întoarce la Dumnezeu” poate duce la confuzie. Acelaşi cuvânt grec este tradus în aceeaşi evanghelie cu „întoarce” (Luca 1:16-17 ), „s-au întors“ (Luca 2:39, 8 :55), „să se întoarcă” (Luca 17:31 ), „se întoarce” (Luca 17:4 ).

– „să vă cearnă ca pe grâu”

Dacă cerni grâul, îi separi de pleavă. În evanghelie, grâul reprezintă pe cei răscumpăraţi: „Îşi va strânge grâul în grânar“ (Matei 3:12 ), „grâul, strângeţi-I în grânarul meu” (Matei 13:30 , vezi lsaia 21:10 pentru Israel). Dacă tigaia lămureşte argintul şi cuptorul lămureşte aurul (Proverbe 17:3 ), nu înseamnă că ele sunt metale proaste, ci tocmai că sunt preţioase; metalele acestea trebuie să fie curăţite, să fie înlăturată orice zgură (Maleahi 3:3 ). Apostolul Petru, care „a revenit” şi şi-a îndeplinit lucrarea în mijlocul fraţilor săi, nu ne va spune el că încercarea credinţei, mult mai preţioasă decât cea a aurului şi care totuşi este încercat prin foc, are să fie spre laudă? (1. Petru 1:6,7 ).

– „M-am rugat pentru tine ca să nu ţi se micşoreze credinţa”

Dacă el n-ar fi avut credinţă reală, nici n-ar fi putut avea vreo micşorare a credinţei lui; iar a avea credinţă în Isus înseamnă a fi mântuit (Fapte 4:12 ).

– „să întăreşti pe fraţii tăi“

Fraţii tăi care sunt neîntorşi la Dumnezeu ca şi tine? Sigur că nu! ci: fraţii tăi în credinţă. De altă parte, am fi avut a face cu un om neîntors la Dumnezeu care ar primi sarcina să îngrijească de starea duhovnicească a unor credincioşi; tot aşa s-ar fi putut cere lui Saul din Tars care sufla ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului să aibă grijă de săracii adunării din Ierusalim şi să vegheze asupra binelui lor duhovnicesc!

Cercetarea evangheliilor

– Ioan 2:11 : „Ucenicii Lui au crezut în EI„. Loan 20:31 ne spune: „şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui„.

– Matei 16:16 : „Şi Simon Petru, răspunzînd, a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu.” Şi 1. loan 5:1 ne spune: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu“.

– loan 16:30: „Noi credem că ai ieşit de la Dumnezeu“. În Ioan 17:8 , Isus spune: „Le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis„. În Ioan 5:24 , El spune: „Cine aude cuvântuI Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”

Şi în loan 1:12-13: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi… din Dumnezeu„.

– Ioan 13:10-11 : „Isus i-a zis: „Cine are tot trupul spălat, nu are nevoie decât să-i fie spălate picioareie, căci este cu totul curat; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci ştia pe cel care avea să-L vîndă; de aceea a zis: „Nu toţi sunteţi curaţi.” A spune că ucenicii nu erau întorşi la Dumnezeu, că erau la fel ca Iuda, înseamnă – ceea ce este mai grav – a afirma contrariul cuvintelor Domnului.

– Ioan 15:3-4 : „Acum voi sunteţi curaţi din cauza cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi.” Am încerca noi să spunem unui om neîntors la Dumnezeu să „rămână în Hristos„? Era Domnul mai puţin priceput ca noi?

– Ioan 15:19 : „Voi nu sunteţi din lume” (la fel şi în Ioan 17:16 ). A fi neîntors la Dumnezeu înseamnă a fi din lume, dar iată că Domnul spune încă o dată în ce stare erau ei.

Învăţătura Scripturii este deci foarte clară şi unitară: ucenicii erau întorşi la Dumnezeu, aveau viaţa din Dumnezeu, mai înainte de a fi mers Hristos la cruce.

III. Credincioşii din Vechiul Testament aveau ei viaţa din Dumnezeu?

Subiectul acesta este în strînsă legătură cu cel de dinainte, pentru că ucenicii, înainte de cruce sau, mai exact, înainte de Cincizecime, erau sub vechiul legământ.

Cum vede Dumnezeu lucrurile

Noi avem totdeauna tendinţa să aducem lucrurile la nivelul nostru şi să le facem potrivite cu priceperea noastră, cu gândirea noastră; dar Dumnezeu ne vorbeşte prin revelaţie şi noi nu avem decât să credem, uneori chiar fără să înţelegem. Da, gândurile lui Dumnezeu sunt mai presus de gândurile noastre, aşa cum cerurile sunt mai presus de pământ (Isaia 55:9 ).

– Matei 25:34 : Împărăţia este pregătită de la întemeierea lumii.

– Apocalipsa 13:8 : Aici se vorbeşte despre aceia ale căror nume n-au fost scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului înjunghiat.

– 2. Timotei 1:9-10 : Harul a fost dat în Hristos Isus mai înainte de vremurile timpului, dar a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Hristos.

– 1. Ioan 1:2 : „Vă vestim viaţa veşnică, care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată“.

– Romani 8:30-31 : „Şi pe aceia pe care i-a predestinat, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri?“

Aceste versete arată că, pentru Dumnezeu, lucrarea crucii era un lucru terminat chiar înainte de a interveni căderea omului. În acelaşi fel, Domnul va spune înainte de cruce: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac„, atunci când nu se împlinise nimic pentru mântuirea noastră iar viaţa Sa perfectă, dimpotrivă, era o acuzaţie în plus pentru cel păcătos.

Ce ştiau credincioşii Vechiului Testament despre Hristos?

Este greu de spus ceva cu precizie, dar vom cita câteva expresii:

– Ioan 5:46 : Isus a zis: „Moise… a scris despre Mine„.

– Ioan 12:41 : „Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui (a lui Hristos) şi a vorbit despre EI„.

– 1. Petru 1:11 : „Duhul lui Hristos, care era în ei, vestea mai dinainte suferinţele lui Hristos şi slăvile care aveau să urmeze„.

– Ioan 8:56 : Isus a spus: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat„.

– Efeseni 1:12 : „Noi (iudeii) care mai dinainte am nădăjduit în Hristos“.

Grupul celor credincioşi

Expresiile folosite ca să-i arate pe cei credincioşi dovedesc că ei aveau în ei viaţa din Dumnezeu.

– Galateni 3:6 : „Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i-a fost socotită ca dreptate„. Deci ei era îndreptăţit.

– Galateni 3:9 : „Aşa că cei care se întemeiază pe credinţă sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios„. (Să notăm că nu sfinţii Vechiului Testament sunt asemănaţi cu cei din perioada harului, ci dimpotrivă!)

– Galateni 3:29 : „Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei„.

– Galateni 4:28 : „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei„.

Dacă ei n-ar fi fost îndreptăţiţi, dacă n-ar fi avut viaţa din Dumnezeu, cum s-ar fi putut ca Dumnezeu să-l numească pe Avraam „prietenul Său” (Iacov 2:23 ) şi să vorbească faţă către faţă cu Moise, aşa cum un om vorbeşte cu prietenul lui (Exod 33:11 )? Ar putea omul mort în greşelile lui şi în păcatele lui să stea înaintea lui Dumnezeu fără să fie nimicit? Nu! dar aceşti credincioşi cunoşteau fericirea pe care-o exprimă David: „Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite. Ferice de omul căruia Domnul nu-I ţine în seamă păcatul” (Romani 4:7,8 ).

Un grup de necredincioşi

Dacă prin Cuvânt se arată clar prezenţa unei grupe de credincioşi, aceasta se face în contrast cu o altă grupă de persoane, de oameni necredincioşi; unii au viaţa din Dumnezeu, alţii n-o au.

– Romani 9:6-8 : „Nu toţi cei care se coboară din Israel sunt Israel; şi măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copii; ci „în Isaac vei avea o sămânţă care îţi va purta numele”. Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca Sămânţă„.

– Romani 9:27 : „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită„.

– Luca 16 ne arată două locuri după moarte pentru cei din vechea economie:

a) „în sînul lui Avraam„, fără îndoială o imagine evreiască pentru a arăta fericirea din cer (Domnul nu putea încă să spună, ca mai târziu tâlharului pocăit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” – Luca 23:43 );

b) „în chinuri„.

Cum să obţii, cât timp eşti pe pămînt, intrarea în fericirea veşnică? Ascultând de Moise şi de proroci şi pocăindu-te (versetul 29-30). După moarte nu mai esteposibilă vreo schimbare (Eclesiastul 11:3 )

– Matei 8:10-12 : „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor; iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plînsul şi scrâşnirea dinţilor„.

– 1. Ioan 3:9-12 : „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta sunt arătaţi copiii lui Dumnezeu şi copiii Diavolului. Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. Căci vestea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unul pe altul. Nu cum a fost Cain, care era de la Cel Rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte” (conform 1. loan 3:7).

Erau născuţi din nou aceşti credincioşi?

Compararea anumitelor versete ne va permite să dăm un răspuns:

– Ioan 8:56 : „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat„.

– Marcu 9:1 : „Unii dintre cei care stau aici nu vor gusta moartea pînă nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venită cu putere“. Biblia spune: „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (loan 3:3).

– Matei 8:11 : „Mulţi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor„. În Marcu 9:4 Moise şi Ilie sunt cu Domnul Isus în slava împărăţiei (conform versetului 1). Biblia spune: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu“ (loan 3:5). Deci se poate spune că Moise, Ilie, la fel ca Petru, lacov şi loan erau născuţi din nou şi aceasta înainte de cruce.

Bineînţeles, poziţia creştină este deosebit de preţioasă: numai cel credincios din perioada harului poate cunoaşte pe deplin, pe baza lucrării implinite a lui Hristos, siguranţa mântuirii şi bucuria deplină a unei poziţii noi în Hristos. Fiind unit cu un Hristos slăvit, el este binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile ceresti, învrednicit să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină şi strămutat în împărăţia Fiului dragostei Tatălui (Efeseni 2:5-6 ; Efeseni 1:3 ; Coloseni 1:12-13 ). Nici un credincios din Vechiul Testament n-a cunoscut aceste binecuvântări. Şi toate aceste lucruri sigure ne sunt date prin prezenţa binecuvântată a Duhului Sfînt, care a venit, de la Cincizecime, să-Şi facă locuinţa în cel credincios şi în Biserică. Această parte a adevărului va fi dezvoltat în cea de a doua parte a cărţii acesteia.

IV. Concluzie

Într-un fel general, putem spune că întotdeauna Dumnezeu a comunicat, prin Duhul Său, o viaţă nouă celor care au crezut Cuvântul Său. Descoperirea făcută de Dumnezeu, ca obiect al credinţei, a putut să crească în decursul veacurilor, încât şi-a atins plinătatea atunci când S-a arătat Isus Hristos şi când, prin lucrarea Duhului Sfînt, Cuvântul lui Dumnezeu a fost completat. Dar totdeauna au fost, pe de o parte, cei care L-au crezut pe Dumnezeu şi, pe de altă parte, cei care, chiar dacă poate au crezut în Dumnezeu, n-au crezut cuvintele Lui. A fost de ajuns unuia ca Avraam să creadă că sămânţa lui va fi ca stelele cerului şi în felul acesta să se încreadă în Dumnezeu, ca să fie îndreptăţit (Romani 4 ). Ucenicii lui Isus au trebuit să recunoscă în EI pe Mesia Cel făgăduit de Scripturi. În ce ne priveşte, noi trebuie să primim ansamblul Cuvântului lui Dumnezeu şi să credem că Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre, a înviat pentru îndreptăţirea noastră şi a fost slăvit la dreapta lui Dumnezeu. Obiectul credinţei s-a precizat în felul acesta, dar principiul a rămas acelaşi: „Celui care nu face fapte, ci crede în Cel care îndreptăţeşte pe păcătos, credinţa îi este socotită ca dreptate„.

De aceea Domnul putea să spună

– lui Nicodim: „Tu eşti învăţorul lui Israel şi nu înţelegi aceste lucruri?” (loan 3:10).

– iudeilor din Ierusalim: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are (şi nu: va avea) viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (loan 5:24).

Desigur, lucrarea crucii era absolut necesară pentru ca un singur păcătos să poată fi mântuit, dar în ochii lui Dumnezeu lucrarea era săvîrşită (loan 17:4).

– şi chiar iudeilor: „Cercetaţi Scripturile (Vechiului Testament), pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică (şi era drept să gîndească aşa); dar tocmai ele mărturisesc despre Mine“. Acum, când Mesia Se prezenta poporului, trebuia cu atât mai mult să fie primit Acela care era împlinirea tuturor făgăduinţelor divine şi de aceea EI adaugă: „Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa“ (loan 5:39,40).

Religia tainică a Babilonului

CAPITOLUL UNU

BABILON – SURSA FALSEI RELIGII

Începutul Babilonului – Nimrod, primul lui rege – un vânător puternic (un răzvrătit înaintea lui Dumnezeu) şi soţia lui, Semiramida şi copilul ei Tamuz (înşelăciunile demonice). O relatare Biblică şi istorică a modului cum s-a răspândit păgânismul babilonian în naţiuni, cum a fost absorbit în Imperiul Roman, şi în final s-a amestecat cu creştinismul în Roma şi apoi continuat sub alte forme uşor diferite în cultul răsăritean ortodox.

RELIGIA TAINICĂ a Babilonului a fost descrisă în mod simbolic în ultima carte a Bibliei, ca o femeie „îmbrăcată în purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur şi pietre preţioase şi perle, având în mână o cupă de aur, plină de urâciunile şi murdăria curviei ei; şi pe fruntea ei era scris un nume: O TAINĂ: BABILONUL CEL MARE, MAMA PROSTITUATELOR ŞI URÂCIUNILOR PĂMÂNTULUI (Ap.17:l-6).

Când Biblia foloseşte un limbaj simbolic, cuvântul „femeie” poate simboliza o biserică. Adevărata Biserică, de exemplu, este asemănată cu o mireasă, cu o fecioară curată, cu o femeie fără pată şi ireproşabilă (Ef.5:27; Ap.19:7,8). Aici, însă, într-un contrast izbitor, este zugrăvită o femeie necurată, o femeie mânjită, o curvă. Dacă este corect să aplicăm acest simbolism unui sistem bisericesc, este clar că el se poate referi doar la o biserică mânjită şi decăzută! Cu litere majuscule, Biblia o numeşte „TAINA BABILONULUI.

Când a scris Ioan cartea Apocalipsei, Babilonul – ca oraş şi imperiu – fusese deja distrus şi lăsat în ruine, după cum prevestiseră profeţii Vechiului Testament (Is.13:19-22; Ier.51:52). Însă conceptele şi obiceiurile religioase care şi-au avut originea în Babilon au continuat şi au fost bine reprezentate în multe din naţiunile lumii. Care a fost însă religia Babilonului antic? Cum a început totul? Ce semnificaţie are aceasta în era modernă? Cum se leagă toate acestea de ceea ce a scris Ioan în cartea Apocalipsei?

Întorcând paginile timpului la perioada chiar de după potop, vedem că oamenii au început să migreze dinspre est: „şi s-a întâmplat, pe când călătoreau dinspre est, că au găsit o câmpie în ţara Şinear; şi au locuit acolo” (Gen.11:2). Aici a fost construită cetatea, oraşul Babilon, iar această ţară a devenit cunoscută sub numele de Babilonia sau mai târziu de Mesopotamia.

Aici, râurile Eufrat şi Tigru acumulaseră bogate depozite de sol ce puteau produce recolte din belşug. Dar existau anumite probleme cu care se confruntau oamenii. În primul rând, ţinutul era năpădit de fiare sălbatice ce constituiau o ameninţare permanentă pentru siguranţa şi pacea locuitorilor (cf. Ex.23:29,30). Evident că oricine putea să ofere cu succes protecţie împotriva fiarelor sălbatice era primit cu urale de către oameni.

În acest timp a apărut pe scenă un bărbat înalt, foarte voinic, cu numele de Nimrod. A devenit renumit ca un mare vânător de fiare sălbatice. Biblia ne spune: „Cuş l-a conceput pe Nimrod: el a început să fie puternic pe pământ. El a fost un vânător puternic înaintea Domnului: de aceea s-a zis: Ca Nimrod, vânător puternic înaintea Domnului” (Gen.10:8,9).

După cât se pare, succesul lui Nimrod ca vânător puternic l-a făcut să devină renumit printre acei oameni primitivi. A devenit „un puternic” pe pământ – un conducător renumit în chestiunile sociale. Dobândind acest prestigiu, a născocit un mijloc de protecţie mai bun. În loc să se lupte permanent cu fiarele sălbatice, de ce să nu-i organizeze pe oameni în oraşe, pe care să le împrejmuiască cu ziduri de protecţie? Apoi, de ce să nu organizeze aceste oraşe într-un regat? Este evident că aceasta era gândirea lui Nimrod, deoarece Biblia ne spune că el a organizat un astfel de regat. „Şi începutul REGATULUI său era Babel şi Erec şi Acad şi Calne, în ţara Şinear” (Gen.l0:10). Regatul lui Nimrod este primul menţionat în Biblie.

Chiar dacă s-ar putea spune că unele din progresele făcute de Nimrod au fost bune, totuşi Nimrod a fost un conducător nereligios. Numele de Nimrod vine de la marad, care înseamnă „el s-a răzvrătit”. Expresia „unul puternic înaintea Domnului” poate avea un sens ostil – cuvântul „înaintea” fiind uneori folosit cu sensul de „împotriva” Domnului. The Jewish Encyclopedia (Enciclopedia Ebraică) spune că Nimrod era „cel ce a făcut pe toţi oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu”.²

Cunoscutul istoric Josefus Flavius a scris: „Nimrod a fost cel care i-a aţâţat la un astfel de afront şi dispreţ la adresa lui Dumnezeu… El a mai transformat în mod treptat conducerea sa într-o tiranie, nevăzând alt mod de a-i îndepărta pe oameni de frica de Dumnezeu… mulţimile erau foarte pregătite să urmeze hotărârea lui Nimrod… şi au ridicat un turn, necruţând munca istovitoare şi nici neglijând în vreo privinţă lucrarea: şi astfel, datorită mulţimii de braţe de muncă angajate în ea, s-a înălţat foarte mult… Locul pe care au ridicat turnul se numeşte acum Babilon”.³

Alexander Hislop a scris amănunţit despre modul în care religia babiloniană s-a dezvoltat în jurul tradiţiilor privitoare la Nimrod, soţia sa Semiramida (Semiramis) şi copilul ei Tamuz, bazându-şi concluziile pe informaţii ce ne-au parvenit prin istorie, prin legende şi mituri.⁴ După cum spun istoriile de demult, când a murit Nimrod, trupul său a fost tăiat în bucăţi, ars şi trimis în diferite ţinuturi. Practici similare sunt menţionate în Biblie (Jud.l9:29; 1.Sam.11:7).

După moartea sa, care a fost foarte jelită de locuitorii Babilonului, soţia lui a pretins că el era acum zeul-soare. Mai târziu, când a dat naştere unui fiu, a pretins că fiul ei, pe nume Tamuz, era Nimrod, eroul lor renăscut. (Imaginea din pagina următoare arată modul în care a ajuns să fie reprezentat Tamuz în arta clasică).

Mama lui Tamuz auzise probabil profeţia despre venirea lui Mesia, născut dintr-o femeie, deoarece acest adevăr era cunoscut din cele mai străvechi timpuri (Gen.3:15). Ea a pretins că fiul ei a fost conceput într-un mod supranatural şi că el era sămânţa promisă, „mântuitorul”. Cu toate acestea, în religia ce se dezvolta, oamenii nu s-au închinat numai înaintea copilului, ci şi înaintea mamei!

O mare parte din închinarea babiloniană a fost transmisă prin simboluri misterioase – era o religie „tainică, misterioasă”. Deoarece se credea că Nimrod era zeul-soare, se considera că focul este reprezentarea lui pământească. Aşadar, după cum vom vedea, în cinstea lui se aprindeau lumânări şi focuri ceremoniale. În alte forme, el a fost simbolizat prin imagini ale soarelui, peştelui, arborilor, stâlpilor şi animalelor.

Peste secole, Pavel descria foarte potrivit direcţia pe care o urmau locuitorii Babilonului: „Când L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu… ci au devenit deşerţi în închipuirile lor, şi inima lor nebună s-a întunecat. Dându-se drept înţelepţi, au înnebunit, şi au schimbat gloria Dumnezeului nepieritor cu o icoană făcută asemenea omului pieritor, şi păsărilor, şi patrupedelor, şi târâtoarelor… ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună, şi s-au închinat şi au slujit creaturii mai mult decât Creatorului… Din această cauză, Dumnezeu i-a lăsat pradă unor patimi ruşinoase” (Rom.1:21-26). Acest sistem de idolatrie s-a răspândit din Babilon spre naţiuni, căci din acest loc au fost împrăştiaţi oamenii pe faţa pământului (Gen.11:9). Plecând din Babilon, au luat cu ei închinarea adusă mamei şi copilului, împreună cu diverse simboluri misterioase. Herodot, călător prin întreaga lume şi istoricul antichităţii, a fost martor al prezenţei religiei tainice şi al ritualurilor ei în numeroase ţări şi menţionează modul în care Babilonul a fost sursa primară din care au provenit toate sistemele idolatre. Bunsen spune că sistemul religios egiptean se trăgea din Asia şi din „imperiul primitiv din Babel”. În cunoscuta sa lucrare, Nineveh and its Remains (Ninive şi relicvele ei), Layard declară că avem mărturia unită a istoriei sacre şi profane, care spune că idolatria şi-a avut originea în ţinutul Babilonia – cel mai vechi sistem religios. Toţi aceşti istorici au fost citaţi de Hislop.⁵

Când Roma a devenit un imperiu mondial, este un fapt cunoscut că ea a asimilat în cadrul sistemului ei zeii şi religiile diferitelor ţări păgâne peste care guverna.⁶ Deoarece Babilonul a fost sursa păgânismului acestor ţări, putem înţelege faptul că religia timpurie a Romei păgâne n-a fost altceva decât închinarea babiloniană dezvoltată în diverse forme şi sub diferite nume în regiunile în care a ajuns.

Ţinând seama de această realitate, constatăm că în vremea în care Roma guverna lumea S-a născut, a trăit printre oameni, a murit şi a înviat adevăratul Mântuitor, Isus Hristos. El S-a înălţat la ceruri, a trimis Duhul sau Spiritul Sfânt, iar pe pământ a fost întemeiată biserica nou-testamentală. Ce zile glorioase! Trebuie doar să citim cartea Faptele Apostolilor pentru a vedea cât de mult a binecuvântat Dumnezeu pe po-porul Său în zilele acelea. Mulţimi de oameni au fost adăugaţi Bisericii. Se făceau semne mari şi minuni în timp ce Dumnezeu îşi confirma Cuvântul prin semnele însoţitoare.

Creştinismul, uns de Duhul Sfânt, s-a răspândit în lume ca focul într-o stepă. A înconjurat munţi şi a străbătut oceane. I-a făcut pe regi să tremure şi pe tirani să se teamă. S-a spus despre acei creştini din primul secol că au „întors lumea cu susul în jos”! – atât de puternic era mesajul şi spiritul lor (Fap.17:6).⁷

Nu după prea mult timp însă, oamenii au început să se pună pe ei înşişi ca „domni” peste poporul lui Dumnezeu în locul Duhului Sfânt. În loc să cucerească prin mijloace spirituale şi prin adevăr – ca în primele zile -, oamenii au început să le înlocuiască pe acestea cu ideile şi metodele lor. Încercări de contopire a păgânismului cu creştinismul s-au făcut chiar pe vremea când se scria Noul Testament, pentru că Pavel menţiona că „taina fărădelegii” era deja la lucru; el a avertizat că va veni o „apostazie”, iar unii se vor „îndepărta de la credinţă, dând atenţie duhurilor amăgitoare şi învăţăturilor demonilor” – doctrine-le înşelătoare ale păgânilor (2.Tes.2:3,7; l.Tim.4:2).

Pe când scria Iuda cartea care îi poartă numele, era necesar ca el să-i îndemne pe oameni să „lupte cu seriozitate pentru credinţa care era dată sfinţilor „odată pentru totdeauna”, pentru că se furişaseră între ei unii oameni care încercau să aducă lucruri ce nu făceau parte din credinţa originară (Iuda 1:3,4).

Creştinismul se confrunta cu păgânismul babilonian în diversele lui forme ce se statorniciseră în Imperiul Roman. Primii creştini au refuzat să aibă de a face cu obiceiurile şi convingerile lui. De aici au rezultat persecuţii intense. Mulţi creştini au fost acuzaţi pe nedrept, aruncaţi la lei, arşi pe rug, torturaţi şi martirizaţi în diferite moduri. Apoi au început să fie făcute schimbări mari. Împăratul Romei şi-a mărturisit convertirea la creştinism. Ordinele imperiale de încetare a persecuţiilor au străbătut imperiul. Episcopilor li s-au dat onoruri înalte. Biserica a început să primească recunoaştere şi putere din partea lumii. Dar pentru toate acestea trebuia să se plătească un mare preţ! S-au făcut multe compromisuri cu păgânismul. În loc ca biserica să fie separată de lume, a devenit parte a acestui sistem lumesc. Împăratul acordând favoruri, a cerut să i se dea un loc de conducere în biserică, deoarece în păgânism se credea că împăraţii sunt zei. Din acest moment, s-a făcut pe scară mare un amestec de păgânism cu creştinism, în special în Roma.

Credem că paginile ce urmează dovedesc faptul că tocmai acest amestec e cel care a produs acel sistem cunoscut astăzi ca biserica Romano-catolică. Nu ne îndoim de faptul că sunt mulţi catolici serioşi, sinceri şi devotaţi. Nu este intenţia noastră să nu luăm în serios sau să ridiculizăm pe cineva cu ale cărui convingeri nu suntem aici de acord. În schimb, sperăm ca această carte să-i inspire pe toţi oamenii – indiferent de apartenenţa lor religioasă – să părăsească învăţăturile şi concepţiile babiloniene şi să caute o reîntoarcere la credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

CAPITOLUL DOI

ÎNCHINAREA ADUSĂ MAMEI SI COPILULUl

Regina Semiramida şi zeul-copil Tamuz – cum s-a dezvoltat închinarea adusă lor sub diferite nume şi forme în diferite ţări – cum s-a contopit cu învăţătura bisericii decăzute. Titluri păgâne date Mariei.

UNUL DINTRE CELE MAI remarcabile exemple ale modului în care păgânismul babilonian a continuat să existe până în zilele noastre poate fi văzut în felul în care închinarea adusă Mariei a înlocuit închinarea antică adusă zeiţei-mamă.

Istoria mamei şi copilului era în mare măsură cunoscută în Babilonul antic, dezvoltându-se într-o închinare instituită. Numeroase monumente din Babilon o înfăţişează pe zeiţa-mamă, Semiramida, cu copilul ei Tamuz în braţe.¹

Când locuitorii Babilonului au fost împrăştiaţi în diferite părţi ale pământului, ei au dus cu ei închinarea adusă mamei divine şi copilului ei. Aceasta explică de ce aşa multe naţiuni s-au închinat unei mame şi unui copil – într-o formă sau alta – cu multe secole înainte ca adevăratul Mântuitor, Isus Hristos, să Se nască în această lume. În diversele ţări în care s-a răspândit această închinare, mamei şi copilului li s-au dat diferite nume, căci, să nu uităm, în Babel au fost încurcate limbile.

Chinezii au avut o zeiţă-mamă numită Şingmu sau „Sfânta Mamă”. Ea este înfăţişată ţinând în braţe un copil, şi având raze de soare împrejurul capului.²

Vechii germani s-au închinat fecioarei Herta cu un copil în braţe. Scandinavii au numit-o Disa, fiind înfăţişată şi ea cu un copil. Etruscii au numit-o Nutria, iar printre druizi, lui Virgo-Patitura i s-a adus închinare ca „Mamă a lui Dumnezeu”. În India, ea era cunoscută ca Indrani, care de asemenea a fost înfăţişată cu un copil în braţe, după cum se vede în imaginea alăturată.

Pentru greci, zeiţa-mamă era cunoscută sub numele de Afrodita sau Ceres; pentru sumerieni sub numele de Nana; pentru adepţii ei din Roma antică sub numele de Venus sau Fortuna, iar copilul ei sub numele de Jupiter.³

În Asia, mama era cunoscută ca Cibele, iar copilul ca Deoius. „Dar indiferent de numele sau locul ei”, spune un scriitor, „ea era soţia lui Baal, regina fecioară a cerului, care a născut, deşi n-a conceput niciodată”.⁴

Imaginea alăturată o înfăţişează pe mama şi copilul sub numele de Devaki şi Crishna. Timp de secole, lui Isi, „Marea Zeiţă”, şi copilului ei Iswara li s-a adus închinare în India, unde s-au construit temple în cinstea lor.⁵

Când copiii lui Israel aii căzut în apostazie, şi ei au fost pângăriţi de această închinare adusă zeiţei-mamă. Aşa cum citim în Judecători 2:13 „Ei L-au părăsit pe Domnul şi au slujit lui Baal şi Aştarot”. Aştarot sau Aştoret (Astarteea) era numele prin care zeiţa era cunoscută copiilor lui Israel. Este ceva jalnic să te gândeşti că cei care îl cunoscuseră pe adevăratul Dumnezeu s-au depărtat de El şi s-au închinat mamei păgâne. Şi totuşi, tocmai aceasta au făcut ei în repetate rânduri (Jud.10:6; l.Sam.7:3,4; 12:10; l.Re.11:5; 2.Re.23:13). Unul dintre titlurile prin care zeiţa era cunoscută printre ei era acela de „regină a cerului” (Ier.44:17-19). Profetul leremia i-a mustrat pentru că se închinau înaintea ei, dar ei s-au răzvrătit împotriva avertizării lui.

În Efes, marea mamă era cunoscută sub numele de Artemis (Diana la romani). Templul dedicat ei în acest oraş a fost una dintre cele şapte minuni ale lumii antice! Zeiţei i se aducea închinare nu numai în Efes, ci în toată Asia şi în toată lumea (Fap.19:27).

În Egipt, mama era cunoscută sub numele de Isis, iar copilul ei sub numele de Horus. Este foarte obişnuit ca monumentele religioase egiptene să-l arate pe copilul Horus stând în poala mamei lui.

Această falsă închinare, după ce s-a răspândit din Babilon în diverse naţiuni, sub diferite nume şi forme, a fost instituită în cele din urmă la Roma şi în tot Imperiul Roman. Un scriitor cunoscut spune despre această perioadă: „Închinarea adusă Marei Mame… a fost foarte populară în Imperiul Roman. Inscripţiile dovedesc faptul că cei doi (mama şi copilul) au primit onoruri divine… nu numai în Italia şi în special la Roma, ci şi în provincii, îndeosebi în Africa, Spania, Portugalia, Franţa, Germania şi Bulgaria”.⁶

În această perioadă, când închinarea adusă mamei divine era foarte răspândită, a întemeiat Mântuitorul, Isus Hristos, Biserica nou-testamentală. Ce biserică glorioasă a fost ea în acele zile de început! Cu toate acestea, prin secolele al treilea şi al patrulea, ceea ce era cunoscut sub numele de „biserică” se îndepărtase în multe feluri de credinţa originară, căzând în apostazia despre care avertizaseră apostolii. Când a venit această „părăsire a căii adevărate”, mult păgânism a fost amestecat cu creştinismul. Păgâni neconvertiţi au fost primiţi în biserica mărturisitoare, şi în numeroase cazuri li s-a permis să-şi continue multe din ritualurile şi obiceiurile lor păgâne – de obicei cu câteva restricţii şi schimbări, astfel ca să pară cât mai asemănătoare credinţa lor de până atunci cu învăţătura creştină.

Unul din cele mai bune exemple ale unei astfel de influenţe păgâne se poate vedea în modul în care a continuat închinarea adusă marei mame – doar că într-o formă uşor diferită şi având un nou nume! Mulţi păgâni fuseseră atraşi la creştinism, însă adorarea lor faţă de zeiţa-mamă era atât de puternică, încât n-au vrut s-o abandoneze. Conducătorii bisericii, gata de compromis, au înţeles că dacă ar putea găsi în creştinism analogii cu această închinare adusă zeiţei-mame, ar putea mări enorm numărul membrilor bisericii. Dar cine o putea înlocui pe „Marea Mamă” a păgânismului?

Maria, desigur, era după părerea lor persoana cea mai potrivită pe care s-o aleagă. De ce să nu-i lase ei pe oameni să-şi continue rugăciunile şi devotamentul faţă de o zeiţă-mamă, pe care s-o numească doar Maria? Este limpede că acesta a fost raţionamentul folosit, căci exact aşa s-a şi întâmplat! Puţin câte puţin, închinarea care era legată de mama păgână a fost transferată Mariei.

Dar închinarea adusă Mariei nu făcea parte din credinţa creştină originară! Este vădit faptul că Maria a fost o femeie gingaşă şi evlavioasă – special aleasă ca să dea naştere trupului Mântuitorului nostru -, dar nici unul dintre apostoli sau Isus Însuşi n-au făcut vreodată vreo aluzie la închinarea adusă Mariei. După cum afirmă The Encyclopedia Britannica, în timpul primelor secole ale Bisericii nu s-a dat nici o importanţă Mariei în vreo privinţă.⁷ Faptul acesta este admis şi de The Catholic Encyclopedia: „Devoţiunea adusă Binecuvântatei Noastre Doamne trebuie în ultimă analiză să fie considerată ca o aplicare practică a doctrinei Comuniunii Sfinţilor. Având în vedere faptul că această doctrină nu este cuprinsă, cel puţin într-un mod explicit, în formele de început ale Crezului Apostolic, nu avem nici un motiv să fim surprinşi dacă nu întâlnim urme clare ale cultului Binecuvântatei Fecioare în „primele secole creştine”, închinarea adusă Mariei fiind o dezvoltare mai târzie.⁸

Până pe vremea lui Constantin – în prima parte a secolului 4 -, nimeni n-a început s-o privească pe Maria ca zeiţă. Chiar şi în această perioadă, o astfel de închinare a fost privită cu nemulţumire, aşa cum se vede clar din cuvintele lui Epiphanius, care i-a denunţat pe unii din Tracia, Arabia şi din alte locuri pentru că se închinau Mariei ca unei zeiţe şi că aduceau turte ca jertfă pe altarul ei. „Ei trebuie să i se dea cinste”, spunea el, „dar nimeni să nu se închine Mariei”.⁹ Totuşi, doar peste câţiva ani, închinarea adusă Mariei nu numai că a fost îngăduită, ci a şi devenit doctrină oficială la Conciliul din Efes în anul 431 d.Cr.!

Diana din Efes

La Efes? Acesta era oraşul în care i s-a adus Dianei (de fapt, lui Artemis – n. tr.) închinare, din timpuri străvechi, ca zeiţă a virginităţii şi a maternităţii!¹⁰ Despre ea s-a spus că ar reprezenta puterile generatoare ale naturii, şi ca atare a fost înfăţişată cu mulţi sâni. O coroană în formă de turn, un simbol al turnului Babel, îi împodobea capul.

Când există convingeri ce însoţesc un popor timp de secole, ele nu sunt abandonate cu uşurinţă. Astfel, conducătorii bisericii din Efes, când a venit apostazia, au raţionat la rândul lor că dacă li se va permite oamenilor să-şi păstreze ideile despre o zeiţă-mamă, dacă aceasta ar putea fi inclusă în creştinism, numele ei fiind schimbat cu cel al Mariei, ar putea câştiga mulţi convertiţi. Dar nu aceasta era metoda lui Dumnezeu.

Când a venit Pavel în Efes la început, nu s-a făcut nici un compromis cu păgânismul. Oamenii au fost convertiţi cu adevărat şi şi-au distrus idolii zeiţei (Fap.19:24-27). Cât de tragic e faptul că biserica din Efes, în secolele de mai târziu, a făcut compromisuri şi a adoptat o formă de închinare adusă zeiţei-mamă, Conciliul din Efes făcând-o în cele din urmă o doctrină oficială! Influenţa păgână în această decizie este vădită.

Un alt indiciu al faptului că închinarea adusă Mariei s-a dezvoltat din vechea închinare adusă zeiţei-mamă se poate vedea din titlurile ce i-au fost atribuite acesteia. Maria este adesea numită „Madona”. Conform celor spuse de Hislop, această expresie este traducerea unuia din titlurile prin care era cunoscută zeiţa babiloniană. Într-o formă zeificată, Nimrod a ajuns să fie cunoscut ca Baal. Titlul soţiei lui, divinitatea feminină, ar fi Baalti. Acest cuvânt înseamnă „doamna mea”; în latină se scrie „Mea Domina”, iar în italiană el a devenit binecunoscutul „Madonna”!”

Printre fenicieni, zeiţa-mamă era cunoscută ca „Doamna Mării”¹², şi chiar şi acest titlu îi este aplicat Mariei – deşi nu este nici o legătură între Maria şi mare!

Scripturile arată clar că există doar un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Hristos Isus (l.Tim.2:5). Cu toate acestea, romano-catolicismul învaţă că şi Maria este o „mijlocitoare”. Rugăciunile aduse ei constituie o foarte importantă parfe a închinării catolice. Nu există nici o bază scripturală pentru această concepţie, şi totuşi acest concept nu era străin de ideile legate de zeiţa-mamă. Unul dintre nume-le pe care le purta ea era „Myllita”, adică „Mediatrix” sau mijlocitoare.

Maria este adesea numită „regina cerului”. Dar Maria, mama lui Isus, nu este regina cerului. „Regina cerului” era un titlu al zeiţei-mamă, căreia i s-a adus închinare cu secole înainte ca să se fi născut Maria. Dacă ne întoarcem pe vremea lui Ieremia, oamenii se închinau „reginei cerului” şi practicau ritualuri ce erau sacre pentru ea. Aşa cum citim în Ieremia 7:18: „Copiii strâng lemne şi părinţii aprind focul, iar femeile îşi frământă aluatul, ca să facă turte reginei cerurilor”.

Unul din titlurile prin care era cunoscută Isis era „mama lui Dumnezeu”. Mai târziu, exact acelaşi titlu i-a fost dat Mariei de către teologii din Alexandria. Maria a fost, desigur, mama lui Isus, dar numai în sen-sul naturii Sale omeneşti, al umanităţii Sale. Sensul original al expresiei „mama lui Dumnezeu” trecea dincolo de aceasta; îi atribuia mamei o poziţie glorificată, iar romano-catolicii au fost învăţaţi să se gândească la Maria cam în acelaşi mod!

Atât de ferm înscrisă era în mintea păgână imaginea zeiţei-mame cu copilul în braţe, încât atunci când a sosit vremea apostaziei, conformspuselor unui scriitor, „străvechiul portret al lui Isis şi al copilului Horus a fost acceptat nu numai în opinia oamenilor, ci şi prin aprobarea episcopală categorică ca portret al Fecioarei cu copilul ei”.¹³ Reprezentări ale lui Isis cu copilul ei erau adesea incluse într-un cadru cu flori. Şi această practică a fost aplicată Mariei, aşa cum bine ştiu cei ce au studiat arta medievală.

Astarteea, zeiţa feniciană a fertilităţii, a fost asociată cu semiluna, după cum se vede pe o medalie veche.

Zeiţa egipteană a fertilităţii, Isis, a fost reprezentată stând pe semilună, cu stele în jurul capului.¹⁴ În bisericile romano-catolice din toată Europa se pot vedea picturi ale Mariei exact în acelaşi mod. Imaginea de mai jos (aşa cum apare în broşurile de catehism catolice) o înfăţişează pe Astarteea. Maria cu douăsprezece stele care îi înconjoară capul, şi cu semiluna sub picioare!

În numeroase moduri, conducătorii mişcării de apostazie au încercat s-o facă pe Maria să pară asemănătoare zeiţei păgânismului şi să o înalţe pe o treaptă divină. Aşa cum păgânii aveau statui ale zeiţei, la fel au fost făcute statui ale „Mariei”. Se spune că, în unele cazuri, exact aceloraşi statui ce fuseseră folosite pentru a aduce închinare lui Isis (cu copilul ei) li s-au dat, pur şi simplu, alte nume, de Maria şi Copilaşul Hristos.

„Când a triumfat creştinismul”, spune un scriitor, „aceste picturi şi imagini au devenit cele ale madonei şi ale copilului fără vreo întrerupere în continuitate: de fapt nici un arheolog nu poate spune acum dacă unele din aceste obiecte o reprezintă pe una sau pe cealaltă”.¹⁵ Multe dintre aceste imagini cu nume schimbat au fost încoronate şi împodobite cu bijuterii – exact în acelaşi mod în care erau înfăţişate imaginile fecioarelor hinduse şi egiptene. Dar Maria, mama lui Isus, nu a fost bogată (Lc.2:24; Lev.l2:8). De unde au provenit atunci bijuteriile şi coroanele ce se văd pe statui?

Prin compromisuri – unele foarte evidente, altele mai ascunse – închinarea adusă mamei din antichitate a continuat în sânul bisericii rătăcite, înlocuind vechile nume cu cel al Mariei.

CAPITOLUL TREI

ÎNCHINAREA ADUSĂ MARIEI

Importanţă exagerată acordată Mariei. Concepţia imaculată, virginitatea perpetuă şi înălţarea la cer a Mariei examinate în lumina Scripturilor. Mătăniile-origine şi istorie

POATE CEA MAI importantă dovadă că închinarea adusă Mariei s-a dezvoltat din vechea închinare adusă zeiţei-mame păgâne este faptul că, în religia păgână, mamei i se aducea tot atâta închinare (sau mai multă) câtă se aducea fiului ei! Aceasta ne furnizează un reper important în a ne ajuta să soluţionăm astăzi taina Babilonului!

Adevăratul creştinism învaţă că Domnul Isus – şi numai EL – este calea, adevărul şi viaţa; că numai El poate ierta păcatele; că numai El, dintre toate creaturile de pe pământ, a trăit o viaţă ce nu a fost niciodată pătată de păcat; şi El este Cel căruia trebuie să I se aducă închinare –nu mama Lui. Dar romano-catolicismul – demonstrând influenţa pe care a avut-o păgânismul în dezvoltarea lui – în multe feluri o preamăreşte şi pe mama lui Isus.

Poţi călători în întreaga lume, şi fie într-o catedrală uriaşă, fie într-o capelă dintr-un sat, statuia Mariei va ocupa o poziţie proeminentă. Când se fac mătăniile (se recită din cartea de rugăciuni), Ave Maria e repetată de nouă ori, la fel ca şi rugăciunea „Tatăl Nostru”. Catolicii sunt învăţaţi că, dacă se roagă Mariei, ea le poate duce cererea la fiul ei Isus; şi întrucât ea este mama Lui, El va răspunde cererii de dragul ei. Concluzia este că Maria este mai plină de compasiune, mai înţelegătoare şi mai miloasă decât fiul ei Isus. Cu siguranţă că lucrul acesta este contrar Scripturilor! Şi totuşi, această idee a fost deseori repetată în scrierile catolice.

Un cunoscut scriitor romano-catolic, Alfonsus Liguori, a scris pe larg spunând că rugăciunile adresate Mariei sunt infinit mai eficiente decât cele adresate lui Hristos. (Liguori, întâmplător, a fost canonizat ca „sfânt” de către papa Grigore XIV în 1839 şi a fost declarat „doctor” al bisericii catolice de către papa Pius IX). Într-o porţiune a scrierilor sale, el a descris o scenă imaginară în care un păcătos a văzut două scări între pământ şi cer.

Maria se afla în vârful uneia; Isus Se afla m vârful celeilalte. Când a încercat păcătosul să urce una din scări, el a văzut faţa mânioasă a lui Hristos şi a căzut înfrânt. Dar când el a urcat scara Mariei, s-a suit cu uşurinţă şi a fost primit cu braţele deschise de Maria care l-a dus în cer şi I l-a prezentat lui Hristos! Apoi totul a fost bine. Povestea era menită să arate că este mult mai uşor şi mai eficient să mergi la Hristos prin intermediul Mariei!¹

Acelaşi scriitor a spus că păcătosul care îndrăzneşte să meargă direct la Hristos trebuie să păşească înaintea Lui cu teamă de mânia Sa. În schimb, dacă se va ruga Fecioarei, ea va trebui doar să-I „arate” Fiului ei „pieptul care I-a dat să sugă”, şi mânia Lui se va potoli imediat!²Un astfel de raţionament e în conflict direct cu un exemplu scriptural: „Binecuvântat este pântecele care Te-a născut”, I-a spus lui Isus o femeie, „şi sânul pe care l-ai supt!” Dar Isus a răspuns: „Binecuvântaţi sunt mai degrabă cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc.11:27, 28).

Astfel de idei despre sâni, pe de altă parte, nu erau străine celor care se închinau zeiţei-mame păgâne. Au fost dezgropate imagini ale ei, care adesea îi arătau sânii foarte disproporţionaţi faţă de trupul ei. În cazul Dianei, pentru a-i simboliza fertilitatea, ea este înfăţişată cu nu mai puţin decât o sută de sâni!

Încercări ulterioare de a o preamări pe Maria la o poziţie glorificată în catolicism se pot vedea în doctrina „conceperii imaculate” a Mariei. Această doctrină a fost pronunţată şi definită de Pius IX în 1854 – că Binecuvântata Fecioară Maria „în prima clipă a conceperii ei… a fost ferită de orice pată a păcatului originar”.³ Este evident că această învăţătură e numai un efort în plus de a face ca Maria să se asemene cât mai îndeaproape cu zeiţa păgânismului căci, în vechile mituri, se credea despre zeiţă că ar fi avut parte de o concepere supranaturală! Istorisirile variau între ele, dar toate vorbeau despre întâmplări supranaturale în legătură cu intrarea ei în lume, că ea era superioară muritorilor de rând, că era divină. Puţin câte puţin, astfel încât învăţăturile despre Maria să nu pară inferioare celor despre zeiţa-mamă, era necesar să se înveţe că şi intrarea Mariei în această lume a implicat un element supranatural!

Este oare scripturală doctrina care spune că Maria s-a născut fără pata păcatului originar? Vom răspunde la aceasta cu însăşi The Catholic Encyclopedia: „Nu se poate aduce din Scriptură nici o dovadă directă, categorică şi strictă a acestei dogme”. Se subliniază mai degrabă că aceste idei au reprezentat o dezvoltare treptată în cadrul bisericii.”

Chiar aici trebuie explicată o deosebire esenţială – poate chiar deosebirea fundamentală – între abordarea romano-catolică a creştinismului şi concepţia generală protestantă. Doctrina romano-catolică s-a bazat parţial pe Scriptură, parţial pe tradiţii şi idei transmise de Părinţii Bisericii, şi parţial pe concepţii împrumutate din păgânism dacă aceste concepţii puteau fi „creştinizate”. Concepte din toate aceste surse au fost amestecate împreună, dezvoltate şi în cele din urmă transformate în dogme la diferite concilii catolice de-a lungul secolelor. Însă concepţia pe care Reforma protestantă a căutat să o reînvie a fost o întoarcere la Scripturi ca bază mult mai sănătoasă pentru doctrină, fără accent sau cu un slab accent pus pe ideile ce s-au dezvoltat mai târziu.

Mergând la Scripturi, nu numai că nu găsim vreo dovadă pentru ideea conceperii imaculate a Mariei, dar există dovezi ale contrariului. Deşi a fost un vas ales al Domnului, o femeie evlavioasă şi virtuoasă – o fecioară -, ea a fost la fel de omenească precum orice alt membru din familia lui Adam. „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Rom.3:23), singura excepţie fiind Isus Hristos însuşi. Ca oricine altcineva, şi Maria avea nevoie de un Mântuitor, şi ea a recunoscut foarte clar lucrul acesta când a spus: „Şi duhul meu s-a bucurat în Dumnezeu, MÂNTUITORUL meu” (Lc.l:47).

Dacă Maria a avut nevoie de un Mântuitor, nu a fost ea însăşi un mântuitor. Dacă avea nevoie de un Mântuitor, atunci şi ea avea nevoie să fie mântuită, iertată şi răscumpărată. Fapt este că divinitatea Domnului nostru nu a depins de condiţia ca mama Lui să fie o persoană divină. El a fost divin pentru că era singurul Fiu născut al lui Dumnezeu! Divinitatea îi venea de la Tatăl Său ceresc.

Ideea că Maria ar fi fost superioară altor fiinţe umane nu a fost învăţătura lui Isus. Odată cineva I-a menţionat pe mama şi pe fraţii Lui. Isus a întrebat: „Cine este mama Mea? Şi cine sunt fraţii Mei?” Apoi, întinzându-Şi mâna spre discipolii Lui, a spus: „Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine va face voia Tatălui Meu care este în cer, el îmi este frate, şi soră, şi MAMĂ” (Mt.l2:46-50). E limpede, oricine face voia lui Dumnezeu este în acest sens la acelaşi nivel cu Maria!

În fiecare zi, catolicii din întreaga lume recită Ave Maria şi alte rugăciuni adresate Mariei. Înmulţind numărul acestor rugăciuni cu nu mărul catolicilor ce le recită, cineva a estimat că Maria ar trebui să as-culte 46.296 de cereri pe secundă! Evident că nimeni nu poate face aceasta decât Dumnezeu însuşi. Cu toate acestea, catolicii cred că Maria aude toate aceste rugăciuni; astfel că, în mod necesar, trebuie să o înalţe la un nivel divin – fie că e scriptural, fie că nu!

În încercarea de a justifica această preamărire, unii au citat cuvintele pe care le-a spus Gabriel Mariei: „Binecuvântată eşti tu printre femei” (Lc.l:28). Faptul că Maria a fost „binecuvântată între femei” nu poate face din ea o persoană divină, pentru că multe secole înainte de aceasta, o binecuvântare similară a fost pronunţată faţă de lael, despre care s-a spus: „Binecuvântată peste femei va fi Iael, soţia lui Heber chenitul…” (Jud.5:24).

Înainte de ziua Cincizecimii, Maria, împreună cu ceilalţi discipoli, s-au adunat în aşteptarea promisiunii Duhului Sfânt. Citim că apostolii „au continuat toţi într-un gând în rugăciune şi cerere, cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui” (Fap.l:14). Ilustraţia de mai sus (aşa cum apare în Official Baltimore Catechism ⁵) este tipică pentru ideile catolice despre Maria. Se încearcă să i se acorde Mariei o poziţie centrală. Discipolii însă, în acea împrejurare, nu se uitau la Maria. Ei îşi aveau aţintită privirea spre Hristos Cel înviat şi înălţat, care să toarne peste ei darul Duhului Sfânt. În desen, Duhul Sfânt (în chip de porumbel) pluteşte deasupra Mariei! În ce priveşte relatarea Scripturii, însă, Singurul peste care Duhul S-a coborât în chip de porumbel a fost Isus Însuşi – nu mama Lui! Pe de altă parte, zeiţa fecioară păgână, cu numele de Iuno, a fost deseori reprezentată cu un porumbel pe cap, după cum era şi Astarteea, Cibele şi Isis!⁶

Alte încercări de a o glorifica pe Maria pot fi văzute în doctrina romano-catolică a virginităţii perpetue. Aceasta este învăţătura prin care se spune că Maria a rămas fecioară până la sfârşitul vieţii ei. Dar, aşa cum explică The Encyclopedia Britannica, doctrina virginităţii perpetue a Mariei n-a apărut decât cam la vreo trei sute de ani după înălţarea lui Hristos. Această fabuloasă calitate n-a câştigat recunoaşterea oficială a Romei decât la conciliul din Calcedon în anul 451.⁷

Conform Scripturilor, naşterea lui Isus a fost rezultatul unei conceperi supranaturale (Mt.l:23), fără un tată pământesc. Dar după ce S-a născut Isus, Maria a dat naştere altor copii – urmaşi naturali ai unirii ei cu Iosif, soţul ei. Biblia spune că Isus a fost „întâiul născut” al Mariei (Mt.l:25); ea nu spune că El era singurul ei copil. Fiind primul ei copil, desigur că se poate trage concluzia că mai târziu ea a avut un al doilea copil, posibil un al treilea copil, etc. Că aşa au stat lucrurile pare evident, deoarece sunt menţionate numele a patru fraţi: lacov, Iosif, Simon şi luda (Mt.13.-55).

Sunt menţionate şi surori. Cei din Nazaret au spus: „… Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi?” (versetul 56). Cuvântul „surori” este la plural, desigur, deci ştim că Isus a avut cel puţin două surori şi probabil mai multe, pentru că acest verset vorbeşte despre „toate” surorile Lui. De obicei, când ne referim doar la două persoane spunem „amândouă”, nu „toate”. Implicaţia e că aici se face referire la cel puţin trei surori. Dacă socotim trei surori şi patru fraţi, fraţi vitregi şi surori vitrege ale lui Isus, înseamnă că Maria a fost mama a opt copii. Scripturile spun: „Iosif… n-a cunoscut-o până ce ea nu L-a născut pe întâiul ei născut: şi el I-a pus Numele ISUS” (Mt.l:25). Iosif „n-a cunoscut-o” până ce S-a născut Isus, dar după aceea Maria şi Iosif au fost împreună ca soţ şi soţie şi li s-au născut copii. Ideea că Iosif ar fi ţinut-o pe Maria fecioară toată viaţa ei este în mod limpede nescripturală.

In vremurile de apostazie, ca şi când ar fi vrut să o identifice şi mai îndeaproape pe Maria cu zeiţa-mamă, unii învăţau că trupul Mariei n-a văzut niciodată putrezirea, că ea s-a înălţat în trup la cer şi că acum este regina cerului. Cu toate acestea, până în secolul 20 nu s-a proclamat oficial “înălţarea la cer” a Mariei ca doctrină a bisericii romano-catolice. În 1951 a proclamat papa Pius XII că trupul Mariei n-a cunoscut putrezi-rea, ci a fost luat la cer!

Cuvintele Sf. Bernard rezumă poziţia romano-catolică: „A treia zi după moartea Mariei, când apostolii s-au adunat împrejurul mormântului ei, l-au găsit gol. Trupul sacru a fost dus sus în Paradisul Ceresc… mormântul n-a avut nici o putere asupra celei care a fost imaculată… Dar nu a fost destul ca Maria să fie primită în Cer… rangul ei era inaccesibil chiar şi celui mai înalt dintre arhangheli. Maria urma să fie încoronată Regină a Cerului de către Tatăl etern: ea urma să aibă un tron la dreapta Fiului ei… Acum, zi de zi, oră de oră, ea se roagă pentru noi, obţinând favoruri pentru noi, ferindu-ne de pericol, protejându-ne de ispită, turnând binecuvântări peste noi”.

Toate aceste idei despre Maria sunt legate de credinţa că ea s-a înălţat la Cer în trup. Dar Biblia nu spune absolut nimic despre înălţarea la cer a Mariei. Dimpotrivă, Ioan 3:13 spune: „Nimeni nu s-a înălţat la cer, decât Cel care S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer” – Isus Hristos însuşi. EL este Cel ce stă la dreapta lui Dumnezeu, EL este Cel care este Mijlocitorul nostru, El este Cel care toarnă binecuvântări peste noi – nu mama Lui!

Strâns legată de ideea rugăciunii înălţată Mariei este un instrument numit „mătănii”. El constă dintr-un lanţ cu cincisprezece seturi de mărgeluţe, fiecare set fiind marcat de câte o mărgea mare. Capetele acestui lanţ sunt unite de o medalie care are înscris pe ea chipul Mariei. De aceasta atârnă un lanţ scurt, la capătul căruia se află un crucifix. Mărgelele mătăniilor ajută la numărarea rugăciunilor – rugăciuni ce sunt repetate de nenumărate ori. Deşi acest instrument este foarte folosit în cadrul bisericii romano-catolice, e clar că el nu are o origine creştină. Mătăniile erau cunoscute în multe ţări. The Catholic Encyclopedia spune: “în aproape toate ţările întâlnim un obiect pentru numărarea rugăciunilor, sau nişte mătănii din mărgele”. Se continuă prin a se cita mai multe exemple, inclusiv o sculptură din oraşul antic Ninive, menţionată de arheologul Layard, cu două femei cu aripi care se roagă în faţa unui copac sacru, fiecare ţinând nişte mătănii. Timp de secole, printre mahomedani, a fost folosită o sfoară cu 33, 66 sau 99 de mărgele pentru a număra numele lui Alah. Marco Polo, în secolul 13, a fost surprins să-1 găsească pe regele din Malabar folosind nişte mătănii confecţionate din pietre preţioase pentru a-şi număra rugăciunile. Sf. Francis Xavier şi cei care-l însoţeau au fost uimiţi să vadă că mătăniile erau familiare budiştilor din Japonia.”

Printre fenicieni, în jurul anului 800 î.Cr., era folosit un cerc de mărgele asemănător mătăniilor în închinarea adusă Astarteei, zeiţa-mamă.¹⁰ Aceste mătănii se văd pe unele monede feniciene timpurii. Brahmanii au folosit de la început mătănii cu zeci şi sute de mărgele. Cei ce se închină la Vişnu dau copiilor lor mătănii formate din 108 mărgele. Mătănii similare sunt folosite de milioane de budişti în India şi Tibet. Cel ce se închină lui Siva foloseşte nişte mătănii după care repetă, dacă e posibil, toate cele 1.008 nume ale dumnezeului său.¹¹

Cea mai des repetată şi principala rugăciune a mătăniilor este „Ave Maria” care sună astfel: „Ave Maria, plină de har, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti între femei, şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, Isus. Sfântă Marie, Mamă a lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii, acum şi în ora morţii. Amin”. The Catholic Encyclopedia spune: „Există urme puţine sau deloc ale rugăciunii ,Ave Maria’ ca formulă devoţională acceptată înainte de anul 1050″.¹² Mătăniile complete implică repetarea rugăciunii „Ave Maria” de 53 de ori, rugăciunea „Tatăl Nostru” de 6 ori, 5 Taine, 5 Meditaţii asupra Tainelor, 5 Glorie fie… şi Crezul Apostolic.

Să observăm că rugăciunea adresată Mariei este repetată de aproape nouă ori mai mult ca rugăciunea „Tatăl Nostru”! Este oare o rugăciune concepută de oameni şi îndreptată spre Maria de 9 ori la fel de importantă sau eficientă ca rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus şi care este îndreptată spre Dumnezeu?

Cei ce se închinau zeiţei Diana au repetat o frază religioasă de mai multe ori: „… Toţi, cu o voce, au strigat timp de două ore: Mare este Diana efesenilor(Fap.19:34). Isus a vorbit despre rugăciunea repetată ca fiind o practică a păgânilor. „Când vă rugaţi”, a zis El, „nu folosiţi repetiţii zadarnice, cum fac păgânii: căci ei cred că vor fi ascultaţi pentru multa lor vorbire” (Mt.6:7-13).

În acest pasaj, Isus a spus limpede adepţilor Lui să NU rostească rugăciune scurtă de mai multe ori. Este semnificativ faptul că după ce dat acest avertisment, chiar în versetul următor, El a spus: „De aceea rugaţi-vă în felul acesta: Tatăl nostru care eşti în cer…” – „Rugăciunea Tatăl Nostru”. Cu toate acestea, romano-catolicii sunt învăţaţi să rostească această rugăciune de nenumărate ori. Dacă această rugăciune nu avea voie să fie repetată de nenumărate ori, cu cât mai puţin o mică rugăciune făcută de om adresată Mariei!

Nouă ni se pare că memorarea rugăciunilor, apoi repetarea lor de nenumărate ori în timp ce se numără mărgelele mătăniilor, poate deveni cu uşurinţă mai mult un „test de memorie” decât o expresie spontană a rugăciunii din inimă.

CAPITOLUL PATRU

SFINŢI, ZILELE SFINTILOR SI SIMBOLURI

Cine sunt sfinţii? Trebuie să ne rugăm lor? Închinarea la sfinţi arătată a fi o continuare a devoţiunii păgâne faţă de zeii şi zeiţele păgânismului. Folosirea idolilor, imaginilor şi picturilor ca obiecte de închinare

PE LÂNGĂ rugăciunile şi devoţiunile adresate Mariei, romano-catolicii onorează şi se roagă la diferiţi „sfinţi” – martiri sau alte persoane de seamă ale Bisericii, care au murit.

Pentru mulţi, cuvântul „sfânt” se referă doar la o persoană care a atins un grad special de sfinţenie, doar un adept cu totul deosebit al lui Hristos. Dar, conform Bibliei, TOŢI creştinii adevăraţi sunt sfinţi – chiar şi cei cărora le lipseşte din nefericire maturitatea spirituală sau cunoştinţa. Astfel, scrierile lui Pavel adresate creştinilor din Efes, Filipi, Corint sau Roma, erau adresate „sfinţilor” (Ef.l:l, etc.). În toate aceste cazuri, sfinţii erau oameni care trăiau, nu cei ce muriseră.

Scriptural vorbind, dacă dorim rugăciunile sfinţilor, ar trebui să luăm legătura cu oameni ce trăiesc. Dar dacă încercăm să intrăm în legătură cu oameni care au murit, ce altceva este aceasta decât o formă de spiritism? În repetate rânduri, Biblia condamnă orice încercare de a lua legătura cu cei morţi (vezi Is.8:19,20). Cu toate acestea, The Catholic Encyclopedia spune: “învăţătura catolică referitoare la rugăciunile pentru cei morţi este legată în mod inseparabil de doctrina… comuniunii sfinţilor, care este un articol al Crezului Apostolic”, şi deci sunt recomandate rugăciunile “înălţate sfinţilor şi martirilor în mod colectiv sau unuia dintre ei în mod particular”.¹ Formularea reală a Conciliului din Trent este că „sfinţii care domnesc împreună cu Hristos îşi înalţă propriile rugăciuni la Dumnezeu pentru oameni. Este bine şi folositor să-i invoci prin rugăciune şi să recurgi la rugăciunile, sprijinul şi ajutorul lor pentru a obţine beneficii de la Dumnezeu”.²

Care sunt obiecţiile aduse acestor concepţii? Vom lăsa The Catholic Encyclopedia să răspundă personal. „Obiecţiile principale care se ridică împotriva mijlocirii şi a invocării sfinţilor stau în faptul că aceste doctrine sunt opuse credinţei şi încrederii pe care trebuie să o avem doar în Dumnezeu… şi că nu pot fi dovedite din Scripturi..”³. Suntem de acord cu această afirmaţie. Scripturile nu indică nicăieri faptul că cei vii pot fi binecuvântaţi sau pot să beneficieze de pe urma rugăciunilor adresate celor ce deja au murit, sau care se fac prin intermediul acestora. În schimb, în multe aspecte, doctrinele catolice referitoare la „sfinţi” sunt foarte similare vechilor idei păgâne pe care le susţineau oamenii despre „zei”.

Privind în urmă din nou la „mama” falsei religii – Babilonul -, aflăm că oamenii se rugau şi onorau o pluralitate de zei. De fapt, sistemul babilonian s-a dezvoltat până acolo încât a avut vreo 5.000 de zei şi zeiţe. In mare parte asemănător modului în care catolicii cred despre „sfinţii’ lor, babilonienii credeau că „zeii” lor au fost odată eroi care au trăit pe pământ, dar se aflau acum la un nivel mai înalt.⁵ „Fiecare lună si fiecare zi din lună se afla sub protecţia unei anumite divinităţi”.⁶Exista un zeu pentru fiecare gen de problemă, un zeu pentru fiecare meşteşug, un zeu pentru cutare şi cutare lucru.

Chiar şi budiştii din China aveau o “închinare la diferite zeităţi, cum ar fi zeiţa marinarilor, zeiţa războiului, zei ai unor regiuni sau ai unor meşteşuguri speciale”.⁷ Sirienii credeau că puterea anumitor zei era limitată la anumite zone, după cum relatează un incident din Biblie: „(Dumne)zeii lor sunt (dumne)zeii dealurilor: de aceea au fost mai puternici decât noi; dar hai să ne luptăm împotriva lor pe câmpie, şi precis că o să fim mai tari decât ei” (l.Re.20:23).

Când Roma a cucerit lumea, erau prezente exact aceleaşi idei, aşa cum arată următoarea schiţă. Brighit era zeiţa fierarilor şi a poeziei. Iuno Regina era zeiţa feminităţii şi a căsătoriei. Minerva era zeiţa înţelepciunii, a meşteşugarilor cu mâna şi a muzicienilor. Venus era zeiţa iubirii sexuale şi a naşterii. Vesta era zeiţa brutarilor şi a focurilor sacre. Ops era zeiţa bogăţiei. Ceres era zeiţa porumbului, grâului şi vegetaţiei. (Cuvântul nostru „cereale” provine de la numele ei). Bachus era zeul bucuriei şi a vinului. Mercur era zeul oratorilor şi, în vechile legende, chiar un orator el însuşi. Aceasta explică de ce anume cei din Listra credeau despre Pavel că ar fi zeul Mercur (Fap.14:11,12). Zeii Castor şi Polux erau protectorii Romei şi ai călătorilor pe mare (cf. Fap.28:11). Cronus era păzitorul jurămintelor. Ianus era zeul uşilor şi al porţilor. „Existau zei care supravegheau fiecare moment al vieţii unui om, zei ai casei şi ai grădinii, ai mâncării si ai băuturii, ai sănătăţii şi ai bolii”.⁸

Cu ideea zeilor şi a zeiţelor asociate cu diverse evenimente din viaţă existente atunci în Roma păgână, nu a fost decât un alt pas pentru ca aceleaşi concepte să fie în cele din urmă introduse în biserica din Roma. Întrucât convertiţii din păgânism şovăiau să se despartă de „zeii” lor – dacă nu găseau vreun echivalent satisfăcător în creştinism – zeilor si zeiţelor li se dădea un alt nume şi erau numiţi „sfinţi”. Vechea idee a zeilor asociaţi cu anumite ocupaţii şi zile a continuat în credinţa romano-catolică prin sfinţi şi zilele sfinţilor, după cum arată următorul tabel.

Actori	Sf. Genesius	25 august 21
Arhitecţi	Sf. Toma	decembrie 4
Astronomi	Sf. Cominic	august 20
Atleţi	Sf. Sebastian	ianuarie
Brutari	Sf. Elisabeta	19 noiembrie
Bancheri	Sf. Matei	21 septembrie
Cerşetori	Sf. Alexius	17 iulie
Librari	Sf. Ioan al lui Dumnezeu	8 martie
Zidari	Sf. Ştefan	26 decembrie
Constructori	Sf. Vincenţiu	5 aprilie
Măcelari	Sf. Hadrian	28 septembrie
Birjari	Sf. Fiarce	30 august
Lumânărari	Sf. Bernard	20 august
Comedieni	Sf. Vitus	15 iunie
Bucătari	Sf. Marta	29 iulie
Dentişti	Sf. Apolonia	9 februarie
Doctori	Sf. Luca	18 octombrie
Editori	Sf. Ioan Bosco	31 ianuarie
Pescari	Sf. Andrei	30 noiembrie
Florari	Sf. Doroteea	6 februarie
Pălărieri	Sf. lacov	11 mai
Gospodine	Sf. Ana	26 iulie
Vânători	Sf. Hubert	3 noiembrie
Muncitori	Sf. Iacov	25 iulie
Avocaţi	Sf. Ives	19 mai
Bibliotecari	Sf. Jerome	30 septembrie
Negustori	Sf. Francisc de Assisi	4 octombrie
Mineri	Sf. Barbara	4 decembrie
Muzicieni	Sf. Cecilia	22 noiembrie
Notari	Sf. Marcu	25 aprilie
Doici	Sf. Caterina	30 aprilie
Fierari	Sf. Eliguis	1 decembrie
Studenţi	Sf. Toma de Aquino	7 martie 27
Chirurgi	Sf. Cosma şi Damian	Septembrie 5
Croitori	Sf. Bonifaciu	iunie
Vameşi	Sf. Matei	21 septembrie

Biserica romano-catolică are sfinţi şi pentru următoarele: femeia sterilă (Sf. Anton), băutori de bere (Sf. Nicolae), copii (Sf. Dominic), animale domestice (Sf. Anton), emigranţi (Sf. Francisc), îndrăgostiţi (Sf. Rafael), fecioare bătrâne (Sf. Andrei), săraci (Sf. Laurenţiu), femei însărcinate (Sf. Gerard), televiziune (Sf. Clara), pentru a aresta hoţi (Sf. Gervase), pentru a obţine un soţ (Sf. Iosif), pentru a obţine o soţie (Sf. Ina), pentru a găsi lucruri pierdute (Sf. Anton), etc.

Catolicii sunt învăţaţi să se roage la anumiţi „sfinţi” pentru ajutor în cazul următoarelor boli şi suferinţe: artrită (Sf. lacov), muşcătură de câine (Sf. Hubert), muşcătură de şarpe (Sf. Hilary), orbire (Sf. Rafael), cancer (Sf. Peregrine), crampe (Sf. Murice), surzenie (Sf. Cadoc), boală la sân (Sf. Agata), boală la ochi (Sf. Lucia), boală la gât (Sf. Blase), epilepsie (Sf. Vitus), febră (Sf. George), boală la picior (Sf. Victor), piatră la vezica biliară (Sf. Liberius), gută (Sf. Andrei), dureri de cap (Sf. Denis), probleme cu inima (Sf. Ioan al lui Dumnezeu), demenţă (Sf. Dympna), boală de piele (Sf. Roch), sterilitate (Sf. Giles), etc.

Ţinând seama de toate, pare evident că sistemul romano-catolic al sfinţilor patroni s-a dezvoltat din credinţele mai timpurii în zei ai zilelor, ocupaţiilor şi diferitelor nevoi ale vieţii umane.

Dar de ce să te rogi sfinţilor atunci când creştinii au acces la Dumnezeu? Catolicii sunt învăţaţi că prin rugăciunile adresate sfinţilor ar putea obţine un ajutor pe care altfel Dumnezeu nu l-ar da! Lor li se spune să se închine lui Dumnezeu şi apoi să se „roage, mai întâi Sfintei Maria, apoi sfinţilor apostoli, sfinţilor martiri, şi tuturor sfinţilor lui Dumnezeu… să-i considere ca prieteni şi protectori şi să le implore sprijinul în ora necazului, cu speranţa că Dumnezeu va acorda patronului ceea ce El altfel ar putea să refuze celui care cere”.⁹

St. Hubert s-a născut prin anul 656. Înaintea convertirii lui, aproape tot timpul şi-l petrecea vânând. În dimineaţa Vinerei Mari, potrivit legendei, a urmărit un cerb mare care s-a întors dintr-o dată, şi el ar fi văzut un crucifix între coarnele cerbului şi ar fi auzit o voce spunându-i să se întoarcă la Dumnezeu. El a fost desemnat de atunci ca sfântul patron al vânătorilor şi vindecător al turbării.

Multe din vechile legende care au fost asociate cu zeii păgâni au fost transferate asupra sfinţilor. Chiar şi The Catholic Encyclopedia spune că aceste „legende repetă concepţiile găsite în basmele religioase precrestine… Legenda nu este creştina, ci doar a fost creştinizată… În multe cazuri are în mod evident aceeaşi origine cu cea a mitului… Anticii au urmat surse, ale căror elemente naturale nu le-au înţeles, de pe vremea eroilor; tot astfel s-a întâmplat şi în cazul multor legende ale sfinţilor… Devenise uşor să transferi asupra martirilor creştini concepţiile pe care le-au avut cei din antichitate referitor la eroii lor. Acest transfer a fost promovat de numeroasele cazuri în care sfinţii creştini au devenit succesorii zeităţilor locale, iar închinarea creştină a înlocuit închinarea locală din antichitate. Aceasta explică marele număr de similarităţi între zei şi sfinţi”.¹⁰

Pe măsură ce păgânismul şi creştinismul s-au îmbinat, uneori unui sfânt i se dădea un nume ce suna foarte asemănător cu cel al zeului sau al zeiţei pe care o înlocuia. Zeiţei Victoria din Alpii de Sud i s-a dat numele de Sf. Victoire, zeului Cheron ca Sf. Ceranos, zeiţei Artemis ca Sf. Artemidos, zeului Dionysus ca Sf. Dionisius, etc. Zeiţei Brighit (considerată fiica zeului-soare şi reprezentată cu un copil în braţe) i s-a schimbat numele în „Sfânta Brigita”. Pe vremea păgânilor, templul ei principal de la Kildare era slujit de fecioare vestale care vegheau asupra focurilor sacre. Mai târziu, templul ei a devenit o mănăstire, iar vestalele lui, călugăriţe. Ele au continuat să vegheze asupra focurilor ritualului, numai că acum el era numit „focul Sf. Brigita”.”

Templul antic cel mai bine păstrat aflat acum în Roma este Panteonul, care era altădată dedicat (potrivit inscripţiei deasupra porticului) lui „Jove (Jupiter) şi tuturor zeilor”. Acesta a fost rededicat de către Papa Bonifaciu IV „Fecioarei Maria şi tuturor sfinţilor”. Astfel de practici nu erau neobişnuite. „Biserici sau ruine ale unor biserici au fost în mod frecvent descoperite pe locurile pe care iniţial au existat altare, capele şi temple păgâne… Este de asemenea adevărat într-o anumită măsură că uneori sfântul al cărui ajutor era invocat la altarul creştin avea o anumită asemănare exterioară cu zeitatea sfinţită mai înainte în acel loc. Astfel, în Atena, capela vindecătorului Asclepios… În momentul în care a devenit biserică, a fost consacrată unor sfinţi pe care creştinii atenieni i-au invocat ca nişte vindecători miraculoşi, Cosma şi Damian”.¹²

O peşteră din Betleem despre care se pretinde că e locul în care S-a născut Isus a fost de fapt, conform celor spuse de Jerome, un altar săpat în stâncă, în care i s-a adus închinare zeului babilonian Tamuz. Scripturile nu afirmă niciodată faptul că Isus S-ar fi născut într-o peşteră.

Pe întreg cuprinsul Imperiului Roman, păgânismul a murit într-o formă, doar ca să trăiască din nou în cadrul bisericii romano-catolice. Nu numai că devoţiunea adusă vechilor zei a continuat (într-o formă nouă), ci a continuat şi folosirea statuilor acestor zei. Se spune că în unele cazuri exact aceleaşi statui cărora li se aducea închinare în numele zeilor păgâni au fost redenumite după sfinţi creştini. De-a lungul secolelor s-au făcut din ce în ce mai multe statui; până astăzi există biserici în Europa care conţin până la două, trei sau patru mii de statui.” în catedrale uriaşe şi impresionante, în capele mici, în altarele de pe marginea drumului, pe aripile laterale ale automobilelor – în toate aceste locuri se pot găsi din abundenţă idoli ai catolicismului.

Folosirea unor astfel de idoli în cadrul bisericii romano-catolice ne oferă un alt indiciu în soluţionarea tainei Babilonului modern; căci, aşa cum menţiona Herodot, Babilonul a fost sursa din care au curs către naţiuni toate sistemele de idolatrie. Să legi cuvântul „idoli” de statuile Mariei şi cele ale sfinţilor poate suna pentru unii cam dur, dar este lucrul acesta total incorect?

Mai multe articole din The Catholic Encyclopedia caută să explice că folosirea imaginilor este corectă pe baza faptului că ele sunt o reprezentare a lui Hristos sau a sfinţilor. „Cinstea care li se acordă imaginilor este îndreptată spre cei pe care ele îi reprezintă, astfel încât, prin imaginile pe care le sărutăm şi înaintea cărora ne descoperim capul şi îngenunchiem, noi ne închinăm lui Hristos şi îi venerăm pe sfinţi, a căror reprezentare sunt ele”.¹⁴ Totuşi, nu toţi creştinii sunt convinşi că această „explicaţie” reprezintă un motiv suficient de puternic pentru a trece cu vederea versete ca cel din Exod 20:4,5: „Să nu-ţi faci nici o imagine cioplită, sau vreo asemănare cu ceva care este în cer sus, sau cu ceva care este pe pământul de dedesupt, sau cu ceva care este sub pământ: să nu te pleci înaintea lor”.

În Vechiul Testament, când israeliţii cucereau un oraş sau o ţară păgână, nu li se ingăduia să adopte idolii acestor popoare în cadrul religiei lor. Aceştia trebuiau să fie distruşi, chiar dacă erau îmbrăcaţi în argint sau aur! „Să ardeţi cu foc imaginile cioplite ale zeilor lor; să nu doreşti argintul sau aurul care este pe ele, nici să le iei la tine, ca să nu te prindă în laţ; căci ele sunt o urâciune Domnului” (Deut.7:25). Ei trebuiau de asemenea să „distrugă toate imaginile” (dumne)zeilor păgâni (Num.33:52). S-a discutat adesea de-a lungul secolelor măsura în care trebuiau să fie continuate aceste instrucţiuni în Noul Testament. The Catholic Encyclopedia dă o schiţă istorică a acestui lucru, arătând cum s-au luptat oamenii şi chiar au murit din cauza acestei controverse, mai ales în secolul 8. Deşi susţine folosirea statuilor şi picturilor, ea spune: „Se pare că, vreme de multe secole, unii creştini au avut o antipatie faţă de picturile sfinte, bănuind că folosirea lor era, sau ar fi putut deveni, idolatră”, se menţionează mai mulţi episcopi catolici care erau de această părere.¹⁵ Totuşi, fără îndoială că este împotriva învăţăturii lui Hristos ca oamenii – indiferent în care tabără ar fi – să se lupte şi să se omoare din cauza acestei chestiuni.

Sfinţii catolici sunt în mod obişnuit desenaţi cu un cerc sau o aureolă în jurul capului. Aşa făceau artiştii şi sculptorii din anticul Babilon în jurul capului oricărei fiinţe pe care doreau s-o reprezinte ca zeu sau zeiţă!” Romanii o zugrăveau pe Circe, zeiţa soarelui, cu un cerc în jurul capului. Cu toate că aceasta nu este o chestiune majoră în sine, o comparare a desenelor care îi reprezintă pe Circe, Buda şi St. Augustin – fiecare cu un simbol circular în jurul capului – arată că acest uzaj a fost influenţat de un obicei precreştin.

Biserica din primele patru secole n-a folosit imagini ale lui Hristos. Scripturile nu dau nici o descriere a trăsăturilor Lui fizice ca să I se poată face cu ajutorul lor un portret fidel. Ca urmare, pare vădit că tablourile cu Hristos, ca şi cele cu Maria şi cu sfinţi, au provenit din imaginaţia artiştilor. Nu trebuie decât să aruncăm o scurtă privire în arta religioasă ca să vedem că în diferite secole şi în diferite naţiuni au fost găsite multe tablouri diferite ale lui Hristos. Este evident că nu toate îl pot zugrăvi aşa cum a arătat El cu adevărat! Pe lângă aceasta, acum că S-a înălţat la cer, nu-L mai cunoaştem “în felul cărnii” (2.Cor.5:16), fiind „glorificaţi” (Io.7:39) şi cu un „trup glorificat” (Fil.3:21), nici chiar cel mai bun artist din lume nu I-ar putea face portretul Regelui în frumuseţea lui. Orice pictură, chiar cea mai bună, n-ar putea arăta niciodată cât de minunat este El cu adevărat!

Sf. Augustin

Buda

CAPITOLUL CINCI

OBELISCURI, TEMPLE ŞI TURNURI

Semnificaţia obeliscurilor antice – plasarea lor în faţa templelor păgâne – obeliscul din faţa catedralei Sf. Petru. Clădiri de biserică uriaşe şi scumpe. Turnul Babel – turnuri religioase

Turnul Babel Parlamentul European

(simbolul razvratirii oamenilor fata de Dumnezeu)

FAC and Younison speak in EU Parliament

PRINTRE NAŢIUNILE ANTICE, nu numai statui ale zeilor şi ale zeiţelor în formă umană, ci şi alte obiecte având o semnificaţie ascunsă sau tainică, precum obeliscurile, erau parte a închinării păgâne.

Diodorus vorbea despre un obelisc înalt de 40 de metri, care a fost înălţat de regina Semiramida în Babilon.¹ Biblia menţionează o imagine de tipul unui obelisc de vreo 3 metri lăţime şi de vreo 30 de metri înălţime: „Poporul a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat imaginii de aur pe care o ridicase Nebucadneţar” în Babilon (Dan.3:l-7). Însă întrebuinţarea obeliscurilor era cel mai bine cunoscută în Egipt (o fortăreaţă timpurie a religiei tainice). Multe din aceste obeliscuri există încă în Egipt, iar altele au fost mutate în alte naţiuni – unul dintre acestea se află în Central Park din New York, un altul în Londra, iar altele au fost transportate în Roma.

La origine, obeliscul era asociat cu închinarea la soare. Cei din antichitate – după ce au respins cunoaşterea adevăratului Creator -, văzând că soarele dădea viaţă plantelor şi omului, s-au uitat la soare ca la un zeu, marele dătător al vieţii. Pentru aceştia, nişte obiecte verticale,

precum obeliscul, aveau şi o semnificaţie sexuală. Înţelegând că vieţii i s-a dat naştere prin unire sexuală, falus-ul a fost considerat (alături de soare) un simbol al vieţii. Acestea erau concepţii reprezentate de obelisc.²

Cuvântul „imagini” din Biblie traduce mai multe cuvinte ebraice diferite. Unul dintre aceste cuvinte, matzebah, înseamnă „imagini ce stau în picioare” sau obeliscuri (l.Re.14:23; 2.Re.l8:4; 23:14; Ier.43:13; Mi.5: 13). Un alt cuvânt este hammanim ce înseamnă „imagini ale soarelui”, imagini dedicate soarelui sau obeliscuri (Is.l7:8; 27:9).

Pentru ca obeliscurile să-şi realizeze simbolismul propus, ele erau puse pe verticala – în picioare. Astfel ele indicau în sus – spre soare. Ca simbol al falus-ului, poziţia verticală avea şi ea o semnificaţie evidentă. Având aceste lucruri în minte, este interesant de observat că atunci când a fost pronunţată judecata divină împotriva acestei false închinări, s-a spus că aceste imagini (obeliscuri) „nu vor mai sta în picioare”, ci vor fi doborâte (Is.27:9).

Când israeliţii au introdus închinarea păgână în religia lor pe vremea lui Ezechiel, ei au ridicat „o imagine a geloziei la intrarea” templului (Ez.8:5). Această imagine a fost probabil un obelisc, simbolul falus-ului, căci (după cum spune Scofield), ei s-au „dedat închinării falice”.³Plasarea unui obelisc la intrarea unui templu păgân nu era, după cât se pare, o practică neobişnuită în acea vreme. Unul se afla la intrarea în templul lui Tum şi un altul înaintea templului lui Hator, „locuinţa lui Horus” (Tamuz).⁴

Destul de interesant, există un obelisc şi la intrarea catedralei Sf. Petru din Roma, după cum se poate vedea din fotografia de pe pagina următoare. Nu este doar o copie a unui obelisc egiptean, ci este exact acelaşi obelisc ce s-a aflat în Egipt în vremurile străvechi! Când religia tainelor a ajuns la Roma pe vremea păgânismului, nu numai că s-au făcut şi s-au ridicat obeliscuri la Roma, ci obeliscurile Egiptului – cu mare cheltuială – au fost aduse acolo şi ridicate de către împăraţi. Caligula, în 37-41 d.Cr., a adus obeliscul aflat acum la Vatican din Heliopolis, Egipt, la circul de pe dealul Vaticanului, unde se află acum cel de la catedrala Sf. Petru.⁵ Heliopolis nu este decât numele grec al oraşului Bet-Şemeş, care era centrul închinării egiptene aduse soarelui în vremurile de demult. În Vechiul Testament, aceste obeliscuri acolo sunt menţionate ca fiind „imaginile din Bet-Şemeş” (Ier.43:13)!

Exact acelaşi obelisc ce stătea odată înaintea templului antic care era centrul păgânismului egiptean, stă acum înaintea bisericii-mamă a romano-catolicismului! Lucrul acesta pare să fie mai mult decât o simplă coincidentă.

Obeliscul de granit roşu al Vaticanului este el însuşi înalt de 25 de metri (cu temelie cu tot 40 de metri) şi cântăreşte 320 de tone. În 1586, pentru a-l pune în mijloc în faţa bisericii din piaţa catedralei Sf. Petru, a fost mutat pe locul lui actual la ordinul papei Sixtus V. Bineînţeles că mutarea acestui greu obelisc – în special în acea vreme – era o sarcină foarte dificilă. Mulţi ingineri constructori au refuzat să încerce o astfel de ispravă, în special datorită faptului că papa a poruncit pedeapsa cu moartea în cazul în care obeliscul ar fi fost scăpat jos şi sfărâmat!⁶

În cele din urmă, un om pe numele de Domenico Fontana şi-a asumat răspunderea. Cu 45 de troliuri, 160 de cai şi 800 de lucrători, sarcina mutării a început. Era data de 10 septembrie 1586. Mulţimi de oameni au aglomerat imensa piaţă. În timp ce obeliscul era mutat, mulţimii i s-a cerut, sub pedeapsa cu moartea, să păstreze liniştea. Dar după ce obeliscul a reuşit să fie ridicat, au răsunat sute de clopote, bubuit de tunuri şi uralele puternice ale mulţimii. Idolul egiptean a fost dedicat „crucii” (crucea din vârful obeliscului se presupune că ar conţine o bucată din crucea pe care a murit Isus), a fost ţinută liturghia, iar papa a rostit o binecuvântare peste lucrători şi peste cai.⁷

Desenul de pe pagina următoare arată planul catedralei Sf. Petru şi al curţii circulare din faţa acesteia. În centrul acestei curţi stă obeliscul.

Această curte este împrejmuită de 248 de coloane în stil doric, un stil folosit de obicei la proiectarea templelor păgâne.

Obelisc în faţa catredalei Sf. Petru.

Înălţarea obeliscului de la Vatican (dintr-un desen de epocă).

Planul catedralei St. Petru arătând localizarea (A) marelui altar, (B) statuii lui Petru şi (C) obeliscului egiptean.

Ca şi obeliscul, coloanele păgâne erau uneori privite ca forme „tainice” ale falusului. În antreul templului păgân al zeiţei Hera aflat la Hierapolis, o inscripţie spune: „Eu, Dionisus, am dedicat aceste falus-uri Herei, mama mea vitregă”.⁸

Cu toate că liderii romano-catolici au împrumutat alte idei din păgânism, nu ne surprinde faptul că înălţarea unor temple complicate şi scumpe a devenit un obicei. Lideri cu o mentalitate lumească au considerat că ar trebui să se construiască temple de o splendoare mult mai mare decât cele ale străvechii religii romane.

Ştim că Dumnezeu Şi-a călăuzit poporul, sub conducerea lui Solomon, să construiască un templu – în Vechiul Testament – şi a ales să-Şi pună prezenţa acolo. Dar în Noul Testament este limpede faptul că Duhul Sfânt nu mai locuieşte în temple făcute de mâna oamenilor (Fap.17:24). Dumnezeu locuieşte acum în poporul Său – adevărata Sa Biserică – prin Duhul! Pavel spune: „VOI sunteţi templul lui Dumnezeu… Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (l.Cor.3:16).

Înţelegând acest mare adevăr, Biserica primară – umplută cu Duhul – n-a încercat niciodată să construiască temple din piatră şi oţel. Ei s-au străduit să predice Evanghelia. Ei nu-şi petreceau timpul cu acţiuni de strângere a banilor şi cu realizarea unor contracte copleşitoare pentru a înălţa o clădire mai arătoasă decât templul din vecinătate! Conform Manualului biblic al lui Halley, nu avem nici un document care să ateste că au existat clădiri de biserică construite înainte de 222-235 d.Cr.!

Prin aceasta nu vrem să sugerăm că este greşit să avem clădiri pentru biserică. Probabil că motivul pentru care nu au fost construite mai devreme s-a datorat faptului că primilor creştini, din cauza persecuţiilor, nu li s-a permis să deţină titlu de proprietate. Dar dacă li s-ar fi permis să se bucure de acest privilegiu, suntem siguri că asemenea clădiri ar fi fost construite simplu – nu pentru paradă exterioară. Ei n-ar fi încercat să concureze cu stilul luxos al templelor păgâne de o splendoare asemănătoare templului Dianei din Efes sau Panteonului din Roma.

Dar când biserica a ajuns să aibă putere politică şi bogăţie sub domnia lui Constantin, s-a stabilit un tipar pentru construirea unor clădiri de biserici complicate şi scumpe, care a continuat până astăzi. Ideea a ajuns să fie atât de înrădăcinată în minţile oamenilor, încât cuvântul „biserică” (pentru cei mai mulţi oameni) înseamnă o clădire. Dar în utilizarea lui biblică, cuvântul se referă la o adunare sau un grup de oameni care sunt – ei înşişi – Templul Duhului Sfânt! Oricât de ciudat poate părea lucrul acesta, o clădire de biserică ar putea fi distrusă în întregime, şi totuşi biserica reală (oamenii) să rămână.

Majoritatea clădirilor de biserică scumpe care au fost construite de-a lungul secolelor au avut ca trăsătură caracteristică un turn. Fiecare generaţie de constructori de biserici a copiat generaţia de dinainte, nepunând probabil niciodată sub semnul întrebării originea ideii. Unele turnuri au costat averi pentru a fi construite. Ele n-au adus nici o valoare spirituală. Isus, desigur, n-a construit niciodată astfel de edificii când a fost pe pământ şi nici nu a dat vreo instrucţiune pentru construirea lor după înălţarea Sa. Atunci cum de a început această tradiţie a turnurilor în arhitectura bisericilor?

Dacă cititorul ne va îngădui o anume libertate la acest punct, vom sugera o teorie care indică înapoi spre Babilon. Cu siguranţă că ne amintim cu toţii de turnul Babel. Oamenii au spus: „Să facem cărămizi…să ne construim un oraş şi un turn, al cărui vârf să ajungă până la cer” (Gen.11:3,4). Expresia „până la cer” este fără îndoială o figură de stil pentru o înălţime mare, cum a fost şi cazul când au fost menţionate cetăţi cu ziduri „până la cer” (Deut.l:28). Nu trebuie să presupunem că acei constructori ai Babelului au intenţionat să construiască exact până în cer la tronul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, există suficiente dovezi care să arate că turnul (numit de obicei zigurat) era legat de religia lor – de închinarea la soare.

„Dintre toate monumentele semeţe ale Babilonului, foarte înaltul ,zigurat’ trebuie să fi fost cu siguranţă una dintre cele mai spectaculoase construcţii din acea vreme, înălţându-se cu maiestate deasupra imensului său zid înconjurător cu o mie de turnuri… Împrejurul pieţei uriaşe se aflau încăperi destinate pelerinilor, precum şi preoţilor care aveau grijă de ,zigurat’. Koldewey a denumit această colecţie de clădiri „Vaticanul Babilonului”.⁹

S-a sugerat că unul dintre înţelesurile numelui zeiţei Astarteea (Semiramida), scris „Aştart”, înseamnă „femeia care a făcut turnuri”.¹⁰Zeiţa Cibele (care a fost şi ea identificată cu Semiramida) era cunoscută ca fiind zeiţa purtătoare a turnurilor, prima (spune Ovidiu) care a ridicat turnuri în cetăţi şi care era reprezentată având pe cap o coroană în forma unui turn, aşa cum a fost şi Diana. În simbolismul bisericii catolice, turnul este un simbol al fecioarei Maria!” Oare au toate acestea vreo legătură?

Unele turnuri antice, după cum ştim cu toţii, au fost construite în scopuri militare, ca turnuri de veghe. Dar multe dintre turnurile construite în Imperiul Babilonian erau turnuri exclusiv religioase, legate de un templu! În acele vremuri, un străin, care intra într-o cetate babiloniană nu întâmpina nici o dificultate în localizarea templului ei, ni se spune, deoarece deasupra caselor cu acoperişul plat se putea vedea turnul lui!” The Catholic Encyclopedia spune: „Este un fapt uimitor că cele mai multe cetăţi babiloniene aveau un… templu-turn”.¹³

Este posibil ca Babilonul (ca în cazul altor lucruri pe care le-am menţionat) să fi putut fi sursa turnurilor religioase? Ne amintim că împrăştierea oamenilor a început în timp ce se construia uriaşul turn Babel. Cu siguranţă că nu este imposibil ca pe măsură ce oamenii au migrat spre diferite ţinuturi să fi dus cu ei ideea de turn. Cu toate că aceste turnuri s-au dezvoltat în diferite forme în diferite ţări, totuşi turnurile, într-un fel sau altul, au rămas!

Turnurile au fost mult timp o parte componentă a religiei chinezilor. „Pagoda” (legată de cuvântul „zeiţă”) de la Nankin este arătată în ilustraţia noastră.

În religia hindusă, „deasupra întinselor incinte ale templului erau împrăştiate pagode sau turnuri… Înălţându-se cu mult deasupra ţinutului înconjurător, oriunde puteau fi văzute de oameni, şi astfel sporea mult pietatea în închinarea lor idolatră. Multe dintre aceste pagode sunt înalte de zeci de metri şi sunt acoperite cu sculpturi ce reprezintă scene din viaţa zeilor templului sau din cea a sfinţilor importanţi”.¹⁴

Mecca

Şi printre musulmani se pot vedea turnuri ale religiei lor, deşi într-o formă diferită. Imaginea din stânga prezintă numeroasele turnuri, numite minarete, de la Mecca. Turnuri cu acelaşi stil au fost folosite pe renumita biserică Sf. Sofia din Constantinopol (pe pagina următoare).

Obiceiul de a construi turnuri este familiar şi în creştinism – atât în catolicism, cât şi în protestantism. Turnul marii catedrale din Koln se ridică la 157 m deasupra străzii, iar cel al catedralei din Ulm, Germania,

este înalt de 161 m. Chiar şi mici capele au adesea un turn de vreun fel. Aceasta este o tradiţie rareori pusă sub semnul întrebării. Pe multe turnuri de biserică se află adesea o turlă, care arată spre cer! Mai mulţi autori leagă, şi poate nu pe nedrept, turlele de obeliscurile din antichitate. „Există dovezi”, spune un autor, „care arată că turlele bisericilor noastre îşi datorează existenţa lor columnelor sau obeliscurilor din afara templelor unor epoci trecute”.¹⁵ Un altul spune: „Mai există si astăzi exemplare remarcabile de simboluri falice originale… clopotniţe pe biserici… şi obeliscuri… toate demonstrează influenţa strămoşilor noştri ce practicau închinarea falică”.¹⁶

Biserică Sf. Sofia din Constantinopol

CAPITOLUL ŞASE

ESTE CRUCEA UN SIMBOL CRESTIN?

Larga răspândire a simbolului crucii – originea ei antică – istoria ei superstiţioasă – diferitele ei forme şi semnificaţia lor

CRUCEA ESTE recunoscută ca fiind unul dintre cele mai importante simboluri ale bisericii romano-catolice. Ea este expusă pe vârful acoperişurilor şi al turnurilor. Este văzută pe altare, pe mobilier şi pe veşmintele ecleziastice. Forma majorităţii bisericilor catolice este ca cea a unei cruci. În căminele, spitalele şi şcolile catolice, crucea împodobeşte pereţii. Pretutindeni, crucea este vizibil onorată şi adorată – în sute de moduri!

Când un sugar este stropit cu apă, preotul face semnul crucii deasupra frunţii lui, spunând: „Primeşte semnul crucii pe fruntea ta”. În timpul confirmării, candidatul este însemnat cu semnul crucii. În Miercurea cenuşii (zi de miercuri în care începe postul Paştelui – n.tr.) se foloseşte cenuşă pentru a se face o cruce pe frunte. Când catolicii intră în clădirea bisericii, îşi înmoaie degetul arătător al mâinii drepte în „apă sfinţită”, îşi ating fruntea, pieptul, umărul stâng şi umărul drept – trasând astfel forma crucii. Acelaşi semn este făcut înainte de luarea mesei. În timpul liturghiei, preotul face semnul crucii de 16 ori şi binecuvântează altarul cu semnul crucii de 30 de ori.

În bisericile protestante, la modul general, oamenii nu cred în facerea semnului crucii cu degetele. Ei nu se apleacă înaintea crucilor, nici nu le folosesc ca obiecte de închinare. Ei au înţeles că aceste lucruri sunt nescripturale şi ţinând de superstiţie. Dar folosirea crucii s-a păstrat în continuare pe turnuri de biserică, pe amvoane şi în diverse alte moduri ca forme de împodobire.

Primii creştini n-au considerat crucea pe care a murit Isus ca un simbol al virtuţii, ci mai degrabă ca „lemnul blestemat”, un mijloc al morţii şi al „ruşinii” (Evr.12:2). Ei nu s-au încrezut într-o veche cruce tristă. Dimpotrivă, credinţa lor era în ceea ce s-a îndeplinit pe cruce; şi prin această credinţă, ei au cunoscut iertarea deplină şi completă a păcatului! în acest sens au predicat apostolii despre cruce şi au preamărit-o (l.Cor.l:17,18). N-au vorbit niciodată despre cruce ca despre o bucată de lemn pe care ar putea-o atârna cineva de un lănţişor în jurul gâtului sau pe care ar purta-o la mână ca protector sau talisman. O astfel de întrebuinţare a crucii a apărut mai târziu.

Crucea a ajuns să fie considerată ca simbol creştin doar din momentul în care creştinismul a început să fie păgânizat (sau, aşa cum preferă unii, păgânismul a fost creştinizat). În anul 431 s-au introdus crucile în biserici şi în încăperi, iar folosirea crucilor pe turle nu a apărut decât prin 586.¹ În secolul 6, imaginea crucifixului a fost autorizată de biserica de la Roma.² Nu li s-a cerut caselor particulare să posede cruce decât începând cu al doilea Conciliu din Efes.³

Dacă crucea este un simbol al creştinismului, nu se poate afirma cu corectitudine că ar fi avut originea în cadrul creştinismului, căci într-o formă sau alta a fost un simbol sacru cu mult înaintea erei creştine şi printre multe popoare necreştine. Conform dicţionarului An Expository Dictionary of New Testament Words, ea şi-a avut originea printre babilonienii din Caldeea antică. „Forma bisericească a unei cruci cu două raze… şi-a avut originea în Caldeea antică şi a fost folosită ca simbol al zeului Tamuz (apărând în forma misticului Tau, iniţialele numelui său) în acea ţară şi în ţinuturile dimprejur, inclusiv Egiptul… Pentru a face să crească prestigiul sistemului ecleziastic apostat, păgânii au fost primiţi în sânul bisericilor fără regenerarea prin credinţă, şi li s-a permis în mare parte să-şi păstreze semnele şi simbolurile păgâne. De aceea Tau sau T, în forma ei cea mai frecventă, cu bara orizontală pusă mai jos, a fost adoptată ca să reprezinte crucea lui Hristos”!⁴

În orice carte despre Egipt care arată vechile monumente şi ziduri ale templelor antice, se poate vedea folosirea crucii Tau. Imaginea de mai jos îl prezintă pe Amon, zeul egiptean, care ţine în mână o cruce Tau.

Ilustraţia alăturată, luată de pe o clădire a lui Amenofis IV din Teba, în Egipt, îl arată pe un rege cum se roagă. Observaţi cercul rotund al soarelui cu o reprezentare mistică a zeului-soare sub el. Un cunoscut istoric spune referitor la Egipt: „Aici găsim, neschimbate de mii de ani, printre cele mai sacre hieroglife ale ei, crucea în diverse forme… dar cea care este cunoscută în mod deosebit ca fiind ,crucea din Egipt’ sau crucea Tau are forma literei T, adesea cu un cerc sau un oval deasupra ei. Totuşi, acest simbol mistic nu a fost specific acestei ţări, ci a fost venerat… printre caldei, fenicieni, mexicani şi în fiecare popor antic din ambele emisfere”.⁵

Pe măsură ce simbolul crucii s-a răspândit în diverse naţiuni, folosirea lui s-a dezvoltat în diferite moduri. Printre chinezi, „crucea este… recunoscută a fi una dintre cele mai vechi reprezentări artistice…este înfăţişată pe zidurile pagodelor lor, este pictată pe felinarele folosite la iluminarea celor mai tainice nişe din templele lor”.⁶

Crucea a fost un simbol sacru în India timp de secole printre necreştini. A fost folosită la însemnarea borcanelor cu apă sfântă luată din Gange, precum şi ca un simbol al sfinţilor Jaina dezîncarnaţi. În partea centrală a Indiei, au fost descoperite două cruci grele de piatră care datează cu mult înaintea erei creştine – una având peste trei metri, cealaltă peste doi metri. Budiştii, şi numeroase alte secte din India, îi însemnau pe adepţii lor pe cap cu semnul crucii.⁷

Pe continentul Africa, la Susa, băştinaşii înfig o cruce în râul Gitche. Femeile Kabile, deşi sunt mahomedane, îşi tatuează o cruce între ochi. În Wanyamwizi, zidurile sunt împodobite cu cruci. Yarick-ii, care au întemeiat un şir de regate din Niger până la Nil, aveau o imagine a crucii pictată pe scuturile lor.⁸

Când spaniolii au ajuns pentru prima dată în Mexic, „nu şi-au putut reţine uimirea”, spune Prescott, „când au văzut crucea, simbolul sacru al propriei lor credinţe, înălţată ca obiect de închinare în templele lui Anahuac. Spaniolii nu ştiau că simbolul închinării din cea mai indepărtată antichitate… a unor naţiuni păgâne asupra cărora lumina creştinismului nu strălucise niciodată era crucea”.⁹

La Palenque în Mexic, întemeiat de Votan în secolul 9 înaintea erei creştine, se află un templu păgân cunoscut sub numele de „Templul Crucii”. Acolo, gravată pe lespedea unui altar, se află o cruce centrală de 2 pe 3,35 metri. The Catholic Encyclopedia conţine o fotografie a acestei cruci, sub care se află cuvintele: „Cruce precreştină din Palenque”.¹⁰

În vremuri străvechi, mexicanii s-au închinat unei cruci cu numele de tota (tatăl nostru). Această practică de a se adresa unei bucăţi de lemn cu titlul de „tată” este menţionată şi în Biblie. Când israeliţii au amestecat idolatria cu religia lor, ei au spus unui butuc: „Tu eşti tatăl meu” (Ier.2:27). Dar este contrar Scripturii să numeşti o bucată de lemn (sau un preot) cu titlul de „tată” (Mt.23:9).

Cu multe secole înainte, în Italia, înainte ca oamenii să fi ştiut ceva despre artele civilizaţiei, ei au crezut în cruce ca simbol religios. Ea era considerată ca protectoare şi era pusă pe morminte. Monede romane din anul 46 î.Cr. Îl arată pe Jupiter ţinând un sceptru lung care se termina cu o cruce.” Fecioarele Vestale ale Romei păgâne purtau crucea atârnată de lănţişoarele de la gât, aşa cum poartă acum maicile din biserica romano-catolică.¹²

Grecii au pictat cruci pe panglica pe care o avea în jurul capului zeul lor, care corespundea lui Tamuz al babilonienilor. Porcelli menţionează faptul că Isis era reprezentată având o cruce pe frunte. Preoţii ei purtau cruci rituale în închinarea pe care i-o aduceau. Deasupra templului Serapis din Alexandria se afla o cruce. Când a fost dezgropat templul Sfinxului, s-a descoperit că are o formă de cruce. Persanii aveau stindarde în formă de cruce în timpul luptelor lor cu Alexandru cel Mare (335 î.Cr.).

Crucea a fost folosită ca simbol religios de către aborigenii din America de Sud în vremuri străvechi. Copiii nou născuţi erau puşi sub protecţia ei împotriva duhurilor rele. Cei din Patagonia îşi tatuau o cruce pe frunte. S-a descoperit olărie antică în Peru, marcată cu semnul crucii ca simbol religios. Monumentele arată că regii asirieni purtau cruci atârnate de lănţişorul de la gât, asemenea străinilor care s-au luptat împotriva egiptenilor.¹³

Nişte cruci erau reprezentate şi pe veşmintele Rot-n-no, şi anume deja în secolul 15 înaintea erei creştine.¹⁴

The Catholic Encyclopedia recunoaşte că „semnul crucii, reprezentat în forma lui cea mai simplă prin încrucişarea a două linii în unghiuri drepte, exista cu mult înainte de creştinism, atât în Est, cât şi în Vest. E întâlnită în trecutul foarte îndepărtat al civilizaţiei umane”.¹⁵

„Dar oare nu este crucea un simbol creştin de când a fost crucificat Isus?” se întreabă unii. Este adevărat că în gândirea celor mai mulţi crucea a ajuns acum să fie asociată cu Hristos. Dar cei care îi cunosc istoria şi modurile superstiţioase în care a fost folosită – mai ales în secolele trecute – pot vedea o altă faţă a monedei. Deşi sună dur, cineva a pus întrebarea: „Să presupunem că Isus ar fi fost omorât cu o puşcă; ar fi oare acesta un motiv să avem o puşcă agăţată de gât sau pe vârful acoperişului bisericii?” De aici rezultă: Lucrul important este cine a fost cel ce a murit, nu care a fost instrumentul morţii. Sf. Ambrozie a spus pe drept: „Să ne închinăm lui Hristos, Regele nostru, care a atârnat pe lemn, şi nu lemnului”.

Crucificarea ca metodă a morţii „a fost folosită în antichitate ca pedeapsă pentru crime oribile în Egipt, Asiria, Persia, Palestina, Cartagina, Grecia şi Roma… Tradiţia atribuie unei femei, regina Semiramida, introducerea pedepsei cu moartea pe cruce”!¹⁶

Hristos a murit pe o cruce – indiferent ce tip era ea – şi totuşi în religia catolică sunt folosite multe tipuri de cruci. Aici sunt arătate câteva dintre aceste tipuri diferite. O pagină din The Catholic Encyclopedia prezintă patruzeci! Dacă utilizarea catolică a crucii a început doar cu crucea lui Hristos – şi nu a fost influenţată de păgânism – de ce sunt folosite atât de multe tipuri diferite de cruci? Un cunoscut scriitor spune: „Dintre mai multe feluri de cruci care mai sunt la modă ca blazoane sau steme naţionale şi bisericeşti, diferenţiate prin denumirile familiare de: cruce Sf. George, cruce Sf. Andrei, cruce malteză, cruce greacă, cruce latină, etc., nu există nici una dintre ele a cărei existenţă să nu poată fi trasată până în timpul cel mai îndepărtat din antichitate” !¹⁷

Crucea cunoscută sub numele de crucea Tau a fost larg folosită in Egipt. “În vremurile de mai târziu, creştinii egipteni (copţi), atraşi fiind de forma ei şi probabil de simbolismul ei, au adoptat-o ca semn distinctiv al crucii”.¹⁸ Ceea ce este cunoscut sub numele de crucea greacă a fost de asemenea descoperit pe nişte monumente egiptene. Această formă de cruce era folosită în Frigia unde împodobea mormântul lui Midas. Printre ruinele oraşului Ninive, un rege este înfăţişat purtând o cruce malteză pe piept. Forma crucii cunoscută astăzi drept crucea latină a fost folosită de că-tre etrusci, aşa cum se poate vedea pe un mormânt păgân antic: crucea în mijloc, iar în stânga şi în dreapta ei îngeri înaripaţi.

Simbol pagan haitian intrat in practica catolicismului

Printre indienii Cumas din America de Sud, ceea ce a fost numită crucea Sf. Andrei era considerată ca protectoare împotriva duhurilor rele.” Ea apărea pe monedele lui Alexandru Bala în Siria, în anul 146 î.Cr., şi pe cele ale regilor baktrieni de prin anul 140 până în anul 120 î.Cr. – cu mult înainte ca Sf. Andrei să se fi născut! Crucea pe care o arătăm aici este numită astăzi crucea Calvarului, totuşi acest desen este luat de pe o inscripţie antică din Tesalia, care datează dintr-o perioadă anterioară erei creştine!

Mai rămâne o ultimă întrebare. Isus a murit pe o anumită cruce – ce formă avea aceasta? Unii cred că ar fi fost doar un stâlp de tortură, fără să aibă şi o bârnă orizontală. Cuvântul „cruce” exprimă automat sensul că cele două bucăţi de lemn se încrucişează într-un anumit punct sau unghi. Dar cuvântul grecesc din care este tradus cuvântul „cruce” în Noul Testament, stauros, nu are neapărat acest înţeles. Cuvântul însuşi înseamnă pur şi simplu un stâlp care se află într-o poziţie verticală.²⁰Dacă obiectul pe care a murit Isus n-a fost mai mult decât aceasta, atunci nu se poate deloc vorbi despre o „cruce” (ca atare)! Lucrul acesta ar arăta limpede nebunia de a „creştiniza” mai multe tipuri de cruci!

Pe de altă parte, afirmaţia lui Toma despre semnul cuielor (la plural) din mâinile lui Isus (Io.20:25) ar putea indica faptul că pe stâlpul vertical a fost prinsă o bârnă orizontală, pentru că dacă ar fi fost vorba numai de un stâlp vertical, mâinile Lui ar fi fost străpunse probabil de un singur cui. Aceasta, cuplat cu faptul că era loc deasupra capului Său pentru inscripţie (Lc.23:38), ar tinde să favorizeze ipoteza a ceea ce s-a numit crucea latină. Cruci în forma literei „T” sau „X” pot fi eliminate, deoarece acestea probabil că n-ar permite suficient spaţiu deasupra capului pentru inscripţie.

Cât priveşte forma exactă a crucii lui Hristos, nu e nevoie să ne preocupe lucrul acesta. Toate aceste teze sunt neînsemnate în faţa adevăratului sens al crucii – nu bucata de lemn -, ci răscumpărarea eternă realizată prin moartea lui Hristos pe cruce.

CAPITOLUL ŞAPTE

CONSTANTIN SI CRUCEA

Viziunea crucii de la Podul Milvian. „Convertirea” lui Constantin pusă la îndoială. Este discutată istoria găsirii de către Elena a „adevăratei” cruci

UN FACTOR IMPORTANT CARE a contribuit la adorarea simbolului crucii în cadrul bisericii romano-catolice a fost renumita „viziune a crucii” şi ulterioara „convertire” a lui Constantin.

În timp ce Constantin şi soldaţii săi s-au apropiat de Roma, s-au aflat în faţa a ceea ce este cunoscut drept Bătălia de la Podul Milvian. Potrivit obiceiului acelei vremi, haruspicii (ghicitori ce foloseau mijloace precum citirea din măruntaiele animalelor aduse ca jertfă) au fost solicitaţi să-şi dea sfatul. (Biblia relatează cum regele Babilonului a urmat aceeaşi practică: „Căci regele Babilonului a stat la răscruce, la capătul celor două drumuri, ca să folosească ghicirea: el şi-a scuturat săgeţile, şi-a consultat idolii, s-a uitat la ficat” – Ezechiel 21:21). În cazul lui Constantin, i s-a spus că zeii nu-i vor veni în ajutor, că va suferi o înfrângere în acea bătălie. Dar atunci, într-o viziune sau într-un vis, după cum a istorisit el mai târziu, i-a apărut o cruce şi cuvintele: “învinge în numele acestui semn”.

În următoarea zi – 28 octombrie 312 – el a mers la luptă în spatele unui stindard care înfăţişa crucea. A fost victorios în acea bătălie, şi-a înfrânt rivalul şi şi-a mărturisit convertirea.

Se recunoaşte totuşi la modul general că viziunea despre cruce a lui Constantin s-ar putea să nu fie adevărată din punct de vedere istoric. Singura sursă de unde au preluat istoricii această relatare este Eusebiu. Dar chiar dacă Constantin a avut într-adevăr această viziune, oare trebuie să presupunem că Isus Hristos a fost Iniţiatorul ei? Oare Prinţul Păcii 1-ar fi însărcinat pe un împărat păgân să-şi facă un stindard militar cu o cruce pe el, pentru ca să cucerească şi să ucidă în numele acelui semn?

Imperiul Roman (al cărui Cezar a devenit Constantin) a fost descris în Scriptură ca o „fiară”. Daniel a văzut patru fiare mari care reprezentau patru imperii modiale – Babilonul (un leu), Medo-Persia (un urs), Grecia (un leopard) şi Roma. Cea de-a patra fiară, Imperiul Roman, a fost atât de groaznică, încât a fost simbolizată de o fiară diferită de celelalte (Dan.7:l-8). Nu avem nici un motiv să presupunem că i-ar fi spus Hristos lui Constantin să cucerească în semnul crucii pentru a duce mai departe sistemul fiarei de la Roma.

Dar dacă viziunea nu a fost de la Dumnezeu, cum putem explica convertirea lui Constantin? De fapt, convertirea sa este pusă sub semnul întrebării. Chiar dacă el a avut de a face cu instituirea anumitor învăţături şi obiceiuri în Biserica din acea vreme, realitatea arată limpede că nu a fost convertit cu adevărat – nu în sensul biblic al cuvântului. Istoricii admit că, „după înseşi standardele din vremea aceea, convertirea lui a fost numai cu numele”.¹

Cel mai limpede indiciu că el n-a fost convertit cu adevărat este faptul că după convertirea lui a comis câteva crime – inclusiv uciderea propriei sale soţii şi a propriului său fiu! Conform Bibliei, „nici un ucigaş nu are viaţă eternă rămânând în el” (l Ioan 3:15).

Prima căsătorie a lui Constantin a fost cu Minervina, cu care a avut un fiu numit Crispus. A doua lui soţie, Fausta, i-a născut trei fiice şi trei fii. Crispus a devenit un remarcabil soldat şi ajutor pentru tatăl său. Cu toate acestea, în anul 326 – la foarte scurt timp după ce a condus conciliul din Niceea – a dat ordin ca fiul său să fie omorât. Potrivit tradiţiei, Crispus a făcut dragoste cu Fausta. Cel puţin aceasta a fost acuzaţia Faustei. Dar aceasta putea să fi fost metoda ei de a-l înlătura din cale, pentru ca unul dintre fiii ei să poată avea pretenţia la tron! Mama lui Constantin l-a convins totuşi că soţia lui „a cedat fiului său”. Constantin a dat ordin ca Fausta să fie înecată într-o baie supraîncăzită. Cam în acelaşi timp a pus să-1 ciomăgească până la moarte pe fiul surorii sale şi să-l sugrume pe soţul ei – cu toate că promisese că-i va cruţa viaţa.²

Aceste lucruri sunt rezumate în următoarele cuvinte din The Catholic Encyclopedia: „Chiar şi după convertirea sa, el a provocat executarea cumnatului său Licinius şi a fiului acestuia, precum şi a lui Crispus, propriul său fiu din prima căsătorie, şi a soţiei sale, Fausta… După citirea acestor fapte de cruzime este greu de crezut că acelaşi împărat putea să fi avut uneori simţăminte blânde şi tandre; dar natura umană este plină de contradicţii”.³

Constantin a arătat într-adevăr creştinilor numeroase dovezi ale favorii sale, a abolit moartea prin crucificare, şi persecuţia care devenise atât de crudă la Roma a încetat. Dar a luat el oare aceste decizii doar din convingeri creştine, ori a avut motive politice? Cităm din nou The Catholic Encyclopedia: „Unii episcopi, orbiţi de splendoarea de la curte, au mers până acolo încât să-l preamărească pe împărat ca pe îngerul lui Dumnezeu, ca pe o fiinţă sacră, şi să profeţească că el, asemenea Fiului lui Dumnezeu, va domni în cer. Prin urmare, s-a susţinut faptul că numai din motive politice a favorizat Constantin creştinismul, iar el a fost considerat ca un despot ,iluminat’ care s-a folosit de religie doar ca să-şi impună politica”.⁴

Aceasta a fost concluzia binecunoscutului istoric Will Durant în privinţa lui Constantin. „A fost oare convertirea lui sinceră – a fost oare un act de convingere religioasă, sau o lovitură perfectă a oportunismului politic? Probabil cea din urmă… Rareori s-a conformat el cerinţelor ceremoniale ale închinării creştine. Scrisorile sale adresate unor episcopi creştini arată limpede că puţin i-a păsat de diferenţele teologice care agitau creştinătatea – deşi dorea să suprime controversele în interesul unităţii imperiului. De-a lungul domniei sale i-a tratat pe episcopi ca pe ajutoarele sale politice; i-a convocat, le-a prezidat conciliile şi a fost de acord să impună acea opinie aleasă de majoritate. Un adevărat credincios ar fi fost mai întâi creştin şi după aceea om de stat; în cazul lui Constantin a fost exact invers. Creştinismul era pentru el un mijloc, nu un scop”.⁵

Persecuţiile nu distruseseră credinţa creştină. Constantin ştia aceasta. În loc ca imperiul să fie permanent divizat – păgânii fiind în conflict cu creştinii – de ce să nu facă paşii necesari ca să amestece elemente din ambele religii, se gândea el, şi prin aceasta să aducă o forţă unită imperiului? Existau asemănări între cele două sisteme religioase. Nici măcar crucea nu era un factor de dezbinare, căci în acea vreme era folosită de creştini; dar nici „pentru cei din armata lui Constantin care se închinau lui Mitra nu putea crucea să fie o jignire, căci ei luptaseră mult timp sub un stindard care purta o cruce mitraică de lumină”.⁶

Creştinismul lui Constantin a fost un amestec (sincretism – n.tr.). Deşi a dat ordin ca statuia sa să fie îndepărtată din templele păgâne şi a renunţat să i se aducă jertfe, totuşi oamenii au continuat să vorbească despre divinitatea împăratului. În calitatea lui de pontifex maximus, el a continuat să protejeze închinarea păgână şi să-i apere drepturile. Când a inaugurat Constantinopolul în anul 330, a avut loc o ceremonie pe jumătate păgână şi pe jumătate creştină. Carul de luptă al zeului soare a fost pus în piaţă, iar deasupra lui o cruce. Pe monede făcute de Constantin se putea vedea crucea, dar şi reprezentări ale lui Marte sau Apolo. Deşi mărturisea că este creştin, continua să creadă în formule magice păgâne pentru protecţia recoltelor şi pentru vindecarea bolilor. Toate aceste lucruri sunt subliniate în The Catholic Encyclopedia.¹ Cu toate acestea, practica lui Constantin – noţiunea de amestec – a fost în mod clar metoda prin care Biserica catolică s-a dezvoltat, s-a îmbogăţit şi a dobândit bunuri.

Mama lui Constantin, Elena, când a avut aproape optzeci de ani, a făcut un pelerinaj la Ierusalim. Legenda ne spune că a găsit acolo trei cruci îngropate – una, crucea lui Hristos, şi celelalte două, cele pe care au fost crucificaţi tâlharii. Crucea lui Hristos a fost identificată prin faptul că făcea minuni de vindecare la indicaţia lui Macarie, episcopul Ierusalimului, în timp ce celelalte două nu făceau.

Un articol din The Catholic Encyclopedia spune: „O bucată din Adevărata Cruce a rămas la Ierusalim închisă într-o raclă de argint; restul, împreună cu cuiele, trebuie să i se fi trimis lui Constantin… Unul din cuie a fost prins în coiful împăratului, şi unul în frâul calului său, făcând să se împlinească, conform spuselor multor Părinţi, ceea ce fusese scris de profetul Zaharia: ,Ceea ce este pe frâul calului va fi sfânt Domnului’ (Zah.14:20)!⁸ Acelaşi articol, cu toate că încearcă să susţină învăţăturile generale ale Bisericii cu privire la cruce, admite că relatările despre descoperirea crucii variază şi că această tradiţie (care de fapt a apărut mulţi ani mai târziu) s-a bazat în mare parte pe legendă.

Faptul că Elena a vizitat Ierusalimul în anul 326 pare să fie corect din punct de vedere istoric. Dar istoria descoperirii de către ea a crucii n-a apărut decât în 440 – cu 114 ani mai târziu!⁹ Ideea că crucea originară mai era încă la Ierusalim după aproape 300 de ani de la crucificare pare foarte îndoielnică. Pe lângă aceasta, legile evreieşti cereau ca, după crucificare, crucile să fie arse.¹⁰

Să presupunem că cineva ar găsi adevărata cruce. Acest fapt ar fi foarte interesant, desigur; dar acea bucată de lemn ar avea oare vreo valoare? Nu, căci crucea şi-a împlinit deja scopul. Ne amintim că „Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus pe o prăjină, şi s-a întâmplat că dacă un şarpe a muşcat pe un om, dacă el privea şarpele de aramă, trăia” (Num.21:9). Acesta era o prefigurare, o imagine (tip) a felului în care a fost înălţat Hristos prin moarte (Ioan 3:14). Dar după ce şarpele de aramă şi-a împlinit menirea, israeliţii l-au păstrat şi au făcut un idol din el! Astfel că, după secole, Ezechia „a făcut ceea ce era corect… a distrus idolii şi a zdrobit în bucăţi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moise: căci în zilele acelea copiii lui Israel ardeau tămâie înaintea lui” (2.Re. 18:1-4). Ezechia a acţionat „corect” – nu numai prin distrugerea idolilor păgâni – ci şi prin distrugerea a ceea ce rânduise Dumnezeu, căci acum ajunsese să fie folosit într-un mod superstiţios şi idolatru. Pe aceeaşi bază, dacă ar mai exista crucea originală, nu ar fi nici un motiv pentru a face din ea un obiect de închinare. Iar dacă n-ar mai exista putere în crucea originară, cu cât mai puţin ar exista putere într-o simplă bucată de lemn care are forma acesteia?

La fel cum egiptenii păgâni au înălţat obeliscuri, nu numai ca simbol al zeului lor, ci pentru că în unele cazuri se credea că însăşi imaginea lui posedă puteri supranaturale, tot aşa au ajuns unii să considere crucea. Nu-l ajutase ea oare pe Constantin în lupta de la Podul Milvian? Nu făcuse crucea minuni pentru Elena? Ea a ajuns să fie considerată ca o imagine care era în stare să sperie duhurile rele. Era purtată ca talisman. Era pusă pe vârful turlelor bisericilor pentru a opri trăznetele – şi totuşi, datorită poziţiei ei înalte, tocmai ea era cea care atrăgea trăznetele! Folosirea crucii în casele particulare se presupunea că păzeşte de necaz şi boală. Multe bucăţi de lemn – chipurile bucăţi din crucea „originală” – au fost vândute şi schimbate ca protectoare şi talismane.

CAPITOLUL OPT

RELICVELE BISERICII ROMANO-CATOLICE

Examinarea bucăţilor din adevărata cruce şi a altor relicve – multe dovedite a fi falsificări. Folosirea relicvelor pentru a „consacra” o biserică – originea ideii

SUPERSTIŢIA VĂDITĂ care a însoţit folosirea relicvelor dezvăluie înşelăciunea şi caracterul contradictoriu care împovărează de secole romano-catolicismul. Printre relicvele cele mai venerate au fost bucăţi din „adevărata cruce”. Atâtea bucăţi din această cruce au fost împrăştiate prin Europa, încât reformatorul Ioan Calvin (1509-1564) a spus odată că dacă toate bucăţile ar fi adunate laolaltă, ar forma o bună încărcătură pentru o corabie; totuşi crucea lui Hristos a fost purtată de o singură persoană! Oare să credem că aceste bucăţi s-au înmulţit în mod miraculos ca atunci când Isus a binecuvântat pâinile şi peştii? Aceasta a fost, se pare, convingerea Sf. Paulinus care a vorbit despre “înnoirea Crucii, adică faptul că nu s-a micşorat niciodată, indiferent câte bucăţi au fost tăiate din ea”!¹

Calvin a menţionat numeroase inconsecvenţe cu privire la folosirea relicvelor, cum ar fi: mai multe biserici au pretins că au coroana de spini; altele, că au vasele de piatră pentru apă pe care le-a folosit Isus în minunea din Cana Galileii. O parte din vin putea fi găsit la Orleans. În ce priveşte o bucată de peşte fript pe care chipurile Petru I l-a oferit lui Isus, Calvin a spus: „Trebuie să fi fost miraculos de bine sărat, dacă s-a păstrat atâtea secole”. Ieslea lui Isus a fost expusă pentru a fi venerată în fiecare ajun de Crăciun la Sf. Maria Maggiore din Roma. Mai multe biserici au pretins că deţin scutecele lui Isus. Bierica Sf. lacov din Roma a expus altarul pe care a fost pus Isus când a fost adus în templu. Chiar şi pielea prepuţului (de la circumcizia Lui) a fost arătată de călugării din Charroux care, drept dovadă a autenticităţii ei, au declarat că s-ar fi scurs din ea picături de sânge”.² Bisericile din Coulombs, Franţa, Sf. Ioan din Roma şi din Puy în Velay au pretins de asemenea că au în posesie pielea prepuţului!³

Alte relicve includ uneltele de tâmplar ale lui Iosif, oasele măgăruşului pe care a intrat călare Isus în Ierusalim, paharul folosit la Ultima Cină, punga goală a lui luda, ligheanul lui Pilat, haina de purpură aruncată peste Isus de către soldaţii batjocoritori, buretele care I s-a oferit pe cruce, cuie din cruce, specimene din părul Fecioarei Maria (unele şatene, altele blonde, unele roşcate, iar altele negre!), cămăşile ei, inelul de nuntă, papucii de casă, vălul, şi chiar şi o sticlă de lapte din care a supt Isus.⁴

Conform credinţei catolice, trupul Mariei a fost luat la cer. Dar mai multe biserici diferite din Europa au pretins că au trupul mamei Mariei, chiar dacă nu ştim nimic despre ea şi nici nu i s-a dat numele de „Sf. Ana” decât cu câteva secole în urmă! Încă şi mai complicată este povestea despre casa Mariei.

Conform unei convingeri catolice, casa în care a locuit Maria în Nazaret se află acum în oraşul Loreto, Italia, fiind transportată acolo de îngeri! The Catholic Encyclopedia spune: “Începând cu secolul 15 şi poate chiar şi mai devreme, ,Sfânta Casă’ din Loreto s-a numărat printre cele mai renumite locuri sfinte din Italia… Interiorul măsoară numai 9,40 metri pe 4 metri. Într-un capăt se află un altar sub o statuie, înnegrită de secole, a Fecioarei Maria cu Pruncul ei Divin… venerată în întreaga lume pe baza tainelor divine realizate în ea… Aici s-a născut Maria, cea mai sfântă dintre toate sfintele, Mama lui Dumnezeu; aici a fost salutată de înger; aici a fost făcut Carne Cuvântul etern. Îngerii au dus această casă din Palestina în oraşul Tersato, din Iliria, în anul de graţie 1291 sub pontificatul lui Nicolae IV. După trei ani, la începutul pontificatului lui Bonifaciu VIII, a fost transportată din nou prin lucrarea îngerilor şi aşezată într-o pădure… unde, după ce şi-a schimbat de trei ori locul într-un an, în cele din urmă, prin voia lui Dumnezeu, şi-a primit poziţia permanentă pe acest loc… Faptul că aceste tradiţii, vestite lumii cu atâta îndrăzneală, au fost pe deplin aprobate de Sfântul Scaun, nu poate rămâne nici o clipă sub semnul îndoielii. Mai bine de patruzeci şi şapte de papi au dat cinste, în diverse moduri, acestui locaş sfânt, şi un imens număr de Bule şi epistole papale proclamă fără rezerve că Santa Casa din Loreto este chiar Sfânta Casă din Nazaret”!⁵

Venerarea trupurilor moarte ale martirilor a fost poruncită de Conciliul din Trent, Conciliu care de asemenea a condamnat pe cei ce nu cred în relicve: „Sfintele trupuri ale sfinţilor martiri… trebuie venerate de către cei credincioşi, căci prin aceste trupuri sunt turnate peste oameni multe dovezi de bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu, astfel încât cei care afirmă că nu se cuvine respect şi cinste relicvelor sfinţilor… trebuie să fie condamnaţi total, după cum Biserica i-a condamnat deja de mult timp şi îi condamnă şi acum”.⁶ Pentru că se credea că pot veni „multe foloase” prin intermediul oaselor celor morţi, vânzarea de trupuri şi de oase a devenit o mare afacere!

Cam prin anul 750, şiruri lungi de căruţe veneau neîncetat la Roma, aducând cantităţi imense de cranii şi schelete care erau sortate, etichetate şi vândute de către papi.⁷ Mormintele erau jefuite în timpul nopţii, iar cavourile din biserici erau păzite de oameni înarmaţi! „Roma”, spune Gregorovius, „era ca un cimitir în descompunere lentă, în care hienele urlau şi se luptau în timp ce săpau cu lăcomie, căutând cadavre”.

În biserica Sf. Prassede există o lespede de marmură pe care scrie că, în anul 817, papa Pascal a pus să se transfere trupurile a 2.300 de martiri din cimitire în această biserică.⁸ Când papa Bonifaciu IV a transformat Panteonul într-o biserică creştină prin anul 609, „se spune că au fost mutate douăzeci şi opt de căruţe pline de oase sacre din catacombe şi puse într-un bazin sub înaltul altar”.⁹

Punerea oaselor sau a altor relicve sub o biserică era necesară pentru a „consacra” terenul şi clădirea.¹⁰ În posesia bisericii castelului din Wittenberg, pe a cărei uşă şi-a ţintuit Luther renumitele sale „nouăzeci şi cinci de teze”, se aflau 19.000 de relicve sfinte!” Episcopilor li se interzicea de către al doilea Conciliu de la Niceea din 787 să dedice o clădire dacă nu erau prezente relicve; pedeapsa pentru o astfel de faptă era excomunicarea! Oare aceste idei au fost luate din Biblie, sau din păgânism?

În vechile legende, când Nimrod, falsul „mântuitor” al Babilonului, a murit, trupul lui a fost dezmembrat mădular cu mădular – o parte îngropată într-un loc, alta într-altul. Când a “înviat”, devenind zeul-soare, s-a spus că el se află acum într-un trup diferit, mădularele vechiului trup fiind lăsate în urmă. Lucrul acesta este în opoziţie cu moartea adevăratului Mântuitor, Isus Hristos, despre care s-a profeţit că „nici unul din oasele Lui nu va fi zdrobit” (Io.19:36) şi care a înviat în adevăratul sens al cuvântului. Învierea lui Hristos a avut ca rezultat un mormânt gol, nefiind lăsate în urmă ca relicve mădulare ale trupului Său!

În vechea religie a tainelor, diferite locuri erau considerate sacre, pentru că oase ale unui zeu fuseseră îngropate într-un loc sau altul. Precis că aşa s-a întâmplat în Egipt, care „era presărat cu morminte ale zeului lor martirizat; şi multe din membrele lui, picioare, braţe şi cranii, toate atestate ca fiind autentice, erau expuse în locurile unde erau îngropaţi rivalii lor, ca să li se poată închina credincioşii egipteni”.¹²

Deoarece israeliţii au fost expuşi unor astfel de credinţe idolatre în Egipt, înţelepciunea lui Dumnezeu este vădită în înmormântarea secretă a lui Moise (Deut.34:6). Întrucât nimeni nu ştia locul înmormântării lui, nu se putea face nici un pelerinaj sacru la mormântul lui. După mulţi ani, şarpele de aramă pe care l-a făcut Moise a fost denumit „Nehuştan”, şi israeliţii i s-au închinat ca unei relicve sacre (2.Re.l8:4). Dacă o asemenea idolatrie a fost practicată cu un obiect pe care l-a făcut Moise, cu cât mai profundă ar fi fost idolatria lor dacă ar fi posedat unul din oasele lui!?

Este evident faptul că folosirea relicvelor este străveche şi nu şi-a avut originea în creştinism. The Catholic Encyclopedia afirmă corect că folosirea „vreunui obiect, îndeosebi o parte a trupului sau a îmbrăcăminţii, rămânând ca amintire de la un sfânt care a murit” exista “înaintea răspândirii creştinismului”, iar „venerarea relicvelor, de fapt, este într-o anumită măsură un instinct primitiv asociat cu multe alte sisteme religioase, în afară de cel al creştinismului”.¹³ Dacă Isus şi apostolii n-au folosit relicve, dar folosirea acestora era cunoscută înaintea creştinismului printre alte religii, oare nu avem de a face cu un alt exemplu de idee păgână care a fost „creştinizată”?

Noi nu considerăm că închinarea la relicve ar avea ceva de a face cu adevărata închinare, pentru că „Dumnezeu este Spirit/Duh, şi cei care I se închină trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr” (Io.4:24). Extremismul la care a condus folosirea relicvelor cu siguranţă că nu este „adevăr”. S-a descoperit că unele oase expuse cândva ca oase ale sfinţilor sunt oase de animale! În Spania, o catedrală a expus cândva ceea ce se spunea că ar fi o parte din aripa îngerului Gabriel când a vizitat-o pe Maria. După investigaţii, s-a descoperit că era o pană magnifică de struţ!¹⁴

Nu este necesar să ne trudim prea mult cu privire la acest punct. The Catholic Encyclopedia recunoaşte ea însăşi că multe relicve sunt îndoielnice. „Multe dintre cele mai vechi relicve expuse pentru a fi venerate în marile sanctuare ale creştinătăţii sau chiar în Roma trebuie acum să fie declarate fie în mod cert falsificate, fie bănuite a nu fi autentice; sub semnul întrebării trebuie pus şi presupusul ,stâlp al biciuirii’ venerat la Roma în biserica Santa Prassede, precum şi multe alte relicve faimoase”!¹⁵

Cum se poate explica atunci această discrepanţă? The Catholic Encyclopcdia continuă: „… Nu I se aduce nici o necinste lui Dumnezeu prin continuarea unei erori care a fost transmisă peste secole cu o deplină bună credinţă… Din acest motiv, este îndreptăţit faptul că Vaticanul permite continuarea închinării înaintea anumitor relicve străvechi îndoielnice”.” Dar, iarăşi, am sublinia faptul că adevărata închinare este în spirit şi în adevăr – nu prin continuarea unei erori. Chiar dacă am avea unul din firele de păr ale Mariei sau un os al apostolului Pavel, sau haina lui Isus, I-ar plăcea oare lui Dumnezeu ca aceste lucruri să fie transformate în obiecte de închinare? Potrivit exemplului şarpelui de aramă al lui Moise, nu I-ar face plăcere. Putem doar să ne întrebăm: Dacă nu există nici o virtute reală în părul, în osul sau în haina autentică, cu cât mai puţină valoare au nişte relicve care sunt cunoscute drept falsificări?

CAPITOLUL NOUĂ

ÎNŞELĂTORIE RELIGIOASĂ

Pelerinaje – vânzarea indulgenţelor – vânzările făcute de Tetzel în Germania – Luther- Reforma. Purgatoriul – originea şi legendele lui – plătire pentru rugăciuni – închinarea lui Moloh

VÂNZAREA DE RELICVE, slujbe bisericeşti şi indulgenţe a devenit o mare afacere în cadrul bisericii din Evul Mediu. Papa Bonifaciu VIII a anunţat un jubileu aniversar pentru anul 1300 şi a oferit indulgenţe generoase celor care erau gata să facă un pelerinaj la catedrala Sf. Petru. Un număr de vreo 2.000.000 de oameni au venit în acel an şi au depus atâta bogăţie înaintea presupusului mormânt al Sf.Petru, încât doi preoţi au fost ocupaţi zi şi noapte să strângă banii cu grebla.¹ O mare parte din aceştia au fost folosiţi de papă pentru a-şi îmbogăţi rudele – cei din familia Gaetani – care şi-au cumpărat numeroase castele şi proprietăţi splendide în Latium. Lucrul acesta i-a supărat tare pe locuitorii Romei.

Din zilele lui Constantin, biserica romană devenise foarte repede tot mai bogată. În Evul Mediu, biserica deţinea oraşe întregi şi terenuri vaste. Celor ce trăiau în ţări catolice li se cereau să plătească impozite bisericii. Aceasta nu era dăruire din inimă, ci taxe plătite „de nevoie” – un principiu cu care apostolul Pavel n-a fost de acord (2.Cor.9:6).

În acele zile, puţini oameni ştiau să scrie, aşa că preoţii erau adesea implicaţi în întocmirea testamentelor. În 1170, papa Alexandru III a decretat că nimeni nu putea face un testament valabil decât în prezenţa unui preot! Orice notar secular care întocmea un testament (altfel decât în aceste condiţii) trebuia să fie excomunicat!² Deseori preotul era ultima persoană care se afla la căpătâiul unui om pe moarte, deoarece el îndeplinea ultimul rit, Ultima împărtăşanie. Prin această practică, biserica romană a fost mereu bine răsplătită.

Vânzarea indulgenţelor a furnizat o altă sursă de venit. Pentru a nu exista vreo neînţelegere în ce priveşte definiţia unei indulgenţe în credinţa catolică, vom apela direct la The Catholic Encyclopedia. Aici se explică faptul că păcatele comise după botez (pentru un catolic, de obicei, este botezul copiilor mici!) pot fi iertate prin sacramentul penitenţei, „dar rămâne încă pedeapsa temporală cerută de dreptatea Divină, iar această cerinţă trebuie îndeplinită fie în această viaţă, fie în lumea viitoare, adică în Purgatoriu. O indulgenţă oferă păcătosului penitent mijlocul prin care se achită această datorie în timpul vieţii lui pământeşti”. Acest punct ar trebui notat cu grijă.

Mergând mai departe, ar trebui să luăm în considerare baza, potrivit credinţei catolice, pe care sunt acordate indulgenţele. The Catholic Encyclopedia spune că baza sau sursa indulgenţelor este aşa-zisa „comoară”. Aceasta include măreaţa lucrare răscumpărătoare a lui Hristos care este ispăşirea pentru păcate (l.Io.2:2), „pe lângă aceasta” – observaţi cuvântul! – „sunt lucrările ispăşitoare ale Binecuvântatei Fecioare Maria care nu sunt micşorate de vreo pedeapsă datorată păcatului, precum şi virtuţile, penitenţele şi suferinţele sfinţilor care întrec cu mult orice pedeapsă temporală la care s-ar fi putut expune aceşti slujitori ai lui Dumnezeu”. Datorită faptelor pe care le-au făcut aceştia, mai există o provizie suplimentară sau o comoară de merite – merite care fac posibil ca membrii Bisericii care n-au fost aşa de sfinţi să aibă parte de ele prin indulgenţe! Aşa a arătat doctrina menţionată ca dogmă în bula „Unigenitus” a lui Clement VI, în anul 1334. „Potrivit doctrinei catolice, sursa indulgenţelor sunt deci meritele lui Hristos şi cele ale sfinţilor”?

Dar dacă Hristos „este ispăşirea pentru păcatele noastre”, iar sângele Lui „ne curăţă de orice păcat” (l.Io.l:7; 2:2), în ce mod pot oare meritele Mariei şi ale altor sfinţi să contribuie la aceasta? Ceea ce a făcut Maria sau alţi sfinţi nu pot adăuga nimic lucrării îndeplinite a lui Hristos la Calvar. Pentru noi, o astfel de vorbărie confuză şi fără sens nu oferă nici un suport pentru doctrina indulgenţelor, ci o identifică mai degrabă cu o lucrare a omului.

Fără o bază scripturală solidă, nu e de mirare că ideea indulgenţelor a dus la atâtea abuzuri. Datorită faptului că acordarea indulgenţelor a fost de obicei legată de bani, chiar şi The Catholic Encyclopedia face asemenea afirmaţii ca: „Această practică a fost extrem de periculoasă şi a devenit curând o sursă fructuoasă a răului… un mijloc de a strânge bani… indulgenţele au fost folosite de către clerici lacomi ca mijloc de câştig bănesc… abuzurile au fost foarte răspândite”!⁵

Unul dintre aceste abuzuri a fost acela că unii dintre cei care au vândut indulgenţe păcătoşilor erau mari păcătoşi ei înşişi. Prin anul 1450, Thomas Gascoigne, rector al Universităţii din Oxford, s-a plâns că vânzătorii de indulgenţe străbat ţara şi emit o scrisoare de iertare uneori pentru doi peni, alteori pentru un pahar cu bere, pentru o prostituată sau chiar pentru dragoste carnală.⁶

Pe vremea lui Martin Luther, datorită lucrărilor de construcţie de la catedrala Sf. Petru, papa a întreprins o campanie de strângere a banilor prin acordarea de indulgenţe. Johann Tetzel, cunoscut a fi un om cu o purtare urâtă, dar cu aptitudinea unui şarlatan de a strânge bani, a fost ales să vândă indulgenţe în Germania. Ceea ce urmează este relatarea unui martor ocular al intrării lui Tetzel într-un oraş german:

„Când vânzătorul de indulgenţe s-a apropiat de oraş, bula (documentul oficial al papei) era purtată înaintea lui pe o bucată de catifea şi de aur, şi toţi preoţii şi călugării, consiliul local, învăţătorii şi şcolarii lor, împreună cu toţi bărbaţii şi femeile au ieşit în întâmpinare cu steaguri, lumânări şi cu cântări, formând o mare procesiune; apoi, în sunetul clopotelor şi al orgilor, ei l-au însoţit la biserica principală; a fost instalată o cruce în mijlocul bisericii şi a fost expus drapelul papei; pe scurt, puteai crede că-L primeau pe Însuşi Dumnezeu. În faţa crucii a fost aşezat un cufăr mare de fier în care trebuiau să fie puşi banii, iar după aceea oamenii au fost convinşi în diverse moduri să cumpere indulgenţe”.

Se spune că Tetzel ducea cu el o pictură cu diavolul care chinuia sufletele în Purgatoriu şi repeta în mod frecvent cuvintele scrise pe lada de bani: Sobald der pfenning im kasten klingt, die seel’ aus dem Fegfeuer springt, care în traducere liberă însemna: „De îndată ce banii sună în ladă, sufletul tulburat sare din Purgatoriu”. Cei bogaţi au făcut donaţii mari, în timp ce ţăranii loviţi de sărăcie au sacrificat ceea ce puteau ca să-i ajute pe cei iubiţi aflaţi Purgatoriu, sau să obţină iertare pentru propriile lor păcate.

Gravură în lemn din sec. 16 reprezentând vânzarea indulgenţelor.

În universităţile medievale, cei ce doreau să apere anumite opinii afişau public „teze” – declaraţii cu ideile lor – şi invitau la discuţie asupra acestor puncte. Urmând acest obicei, Martin Luther şi-a ţintuit faimoasele lui nouăzeci şi cinci de teze pe uşa bisericii castelului din Wittenberg, Germania. (Cel de-al douăzeci şi şaptelea punct al său era împotriva ideii că de îndată ce banii intrau în lada de bani, sufletele ar scăpa de Purgatoriu.) Dar Tetzel nu a predicat în biserica acestui castel. Predicarea indulgenţelor nu era permisă în Wittenberg, însă mulţi oameni s-au dus de acolo ca să-l asculte pe Tetzel în Juterbog, un oraş din apropiere.

Luther a început să se pronunţe împotriva vânzării de indulgenţe şi, în cele din urmă, împotriva indulgenţelor ca atare. El a fost denunţat de papa Leo X pentru că a spus: „Indulgenţele sunt înşelătorii pioase… În faţa dreptăţii lui Dumnezeu, indulgenţele nu sunt de nici un folos celor care le câştigă pentru îndepărtarea pedepsei datorată păcatului lor real”.

Reforma a făcut o treabă bună în dezvăluirea ideii că prin cumpărarea indulgenţelor s-ar putea elibera suflete din Purgatoriu – şi astăzi nu li se mai spune oamenilor că sufletele chinuite pot fi eliberate. Cu toate acestea, chiar şi astăzi există o legătură între oferirea banilor şi rugăciunile pentru cei morţi. Deoarece preoţii trebuie să recunoască faptul că nu au de unde şti când trec de fapt sufletele din Purgatoriu în Cer, niciodată nu s-a căzut de acord în această problemă. Totdeauna există posibilitatea ca să se dea mai mulţi bani pentru cei dragi care au murit. Să te joci cu dragostea şi cu amintirile dureroase ale celor care au suferit pierderea, să iei bani pentru liturghii şi pentru rugăciuni lungi, ne aduce în minte acei preoţi evrei din vremea lui Isus cărora El le-a spus: „Voi mâncaţi casele văduvelor şi faceţi rugăciuni lungi de ochii oamenilor” (Mt.23:14).

Liturghia solemnă poate fi foarte scumpă, în funcţie de numărul de preoţi care iau parte, precum şi de numărul florilor şi lumânărilor. Se cântă cu o voce puternică. O liturghie simplă este pe de altă parte mult mai puţin scumpă – sunt folosite doar şase lumânări, şi cuvintele sunt repetate cu voce scăzută. Irlandezii au o vorbă: „High money, High Mass; low money, Low Mass; no money, No Mass!”, care înseamnă cam aşa: „Bani mulţi, liturghie solemnă; bani puţini, liturghie simplă; nici un ban, nici o liturghie!”

Morţii care n-au pe nimeni care să le plătească liturghiile sunt numiţi „sufletele uitate din Purgatoriu”. Totuşi, aceştia sunt amintiţi în rugăciuni speciale rostite în data de 2 noiembrie, „Ziua morţilor”. Dacă un catolic se teme că ar putea deveni unul dintre aceste suflete uitate, se poate înscrie în Societatea Purgatoriană, care s-a înfiinţat în 1856. O contribuţie bănească adusă în fiecare an societăţii îl va asigura că, după moartea sa, se vor rosti rugăciuni pentru sufletul său. În timpul celui de-al doilea război mondial, arhiepiscopul de Winnipeg, într-o scrisoare din 1 martie 1944, a îndemnat mamele romano-catolice să fie garante pentru mântuirea fiilor lor din Purgatoriu prin aceea că-i plătesc suma de 40 dolari pentru rugăciuni şi liturghii în favoarea lor.

Aş dori să subliniez aici că nimeni, fie el păgân, papistaş, protestant sau penticostal, nici un papă, preot sau predicator nu poate garanta mântuirea cuiva, viu sau mort, pe baza banilor daţi pentru rugăciunile făcute în favoarea lui. Isus a spus că este greu pentru un bogat să intre în împărăţia cerului (Mt.19:23,24). Dar dacă plătirea unor bani poate ajuta o persoană să scape din Purgatoriu şi să ajungă în Cer, atunci exact opusul ar fi adevărat. În loc ca să fie „greu” pentru un bogat să intre în Cer, bogăţiile ar fi un „ajutor”!

Biblia spune: „Cei ce se încred în bogăţia lor şi se laudă cu mulţimea bogăţiilor, nici unul din ei nu-şi poate răscumpăra fratele, nici să-I dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării” (Ps.49:6,7). Dacă banii nu pot să răscumpere pe un frate cât timp este în viaţă, cum poate să-l răscumpere dacă a murit? Punctul de vedere al lui Petru e limpede în această chestiune. El a spus foarte clar că noi „NU suntem răscumpăraţi cu lucruri pieritoare ca argintul şi aurul… ci cu sângele preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată” (l.Pt.l:18,19).

Când fostul vrăjitor din Samaria i-a oferit bani lui Petru pentru a obţine un dar al lui Dumnezeu, Petru i-a spus: “în iad cu tine şi cu banii tăi! Cum îndrăzneşti să crezi că poţi să cumperi darul lui Dumnezeu?” (Fap.8:20). Aceste cuvinte sunt luate din traducerea lui J. B. Phillips, la care el adaugă o notă de subsol: „Exact acesta este sensul cuvintelor în greacă. Ce păcat că înţelesul lor adevărat este făcut neclar prin jargonul modern”.

Ideile romano-catolice despre Purgatoriu (şi despre rugăciunile menite să-i ajute pe cei din Purgatoriu) n-au fost învăţăturile lui Hristos şi cele ale apostolilor. Ele nici n-au fost învăţate în prea mare măsură în biserica catolică până prin anul 600, când papa Grigore cel Mare a susţinut ideea unei a treia stări – un loc pentru purificarea sufletelor înaintea intrării lor în cer. Aceasta nu a devenit o dogmă oficială până la Conciliul din Florenţa în 1459.

Vechi desen german reprezentativ pentru arta şi ideile din Evul Mediu. Maria este arătată ca fiind încoronată Regină a Cerurilor. Sub ea sunti ingeri şi demoni lângă gura Purgatoriului.

În timpul secolului 12 s-a răspândit o legendă care susţinea că Sf. Patrick găsise intrarea reală în Purgatoriu. Ca să-i convingă pe cei îndoielnici, a pus să se sape o groapă foarte adâncă în Irlanda, în care s-au coborât mai mulţi călugări. După întoarcerea lor, spune povestea, ei au descris Purgatoriul şi Iadul cu o plasticitate descurajatoare. În 1153, cavalerul irlandez Owen a susţinut că şi el se coborâse prin acea groapă în lumea subterană. Au venit turişti de departe şi de aproape ca să viziteze acel loc. Mai apoi au apărut abuzuri financiare, şi în 1497 papa Alexandru VI a poruncit ca gaura să fie închisă, fiind o înşelătorie.⁷ Totuşi, după trei ani, papa Benedict XIV a predicat şi a publicat la Roma o predică în favoarea Purgatoriului lui Patrick!⁸

Credinţa despre Purgatoriu există de multă vreme. Plato (427-347 î.Cr.) vorbea de învăţători mistici din vremea lui „care se strângeau în cete la uşile celor bogaţi şi încercau să-i convingă de faptul că le-ar sta la dispoziţie o putere pe care ar fi primit-o din cer şi care i-ar face în stare ca prin jertfe şi incantaţii să îndrepte orice nelegiuire comisă de un individ anume, sau de strămoşii lui… Tainele lor ne izbăvesc de chinurile din cealaltă lume, în timp ce neglijarea lor este pedepsită printr-o soartă groaznică”.⁹

Au fost vremuri când atâţia budişti chinezi au venit să cumpere rugăciuni pentru izbăvirea celor dragi ai lor din Purgatoriu, încât au fost înfiinţate prăvălii speciale în acest scop. Există în scrierile sacre ale budismului o descriere amănunţită a suferinţelor din Purgatoriu. În religia lui Zarathustra, sufletele trec prin douăsprezece stadii înainte de a fi suficient de purificate pentru a intra în cer. Stoicii au conceput un loc de mijloc al iluminării pe care l-au numit Empyrosis, adică „un loc al focului”.¹⁰

Această idee de a da bani pentru cei morţi este foarte veche, o concepţie despre care se relatează şi în Biblie. După cât se pare, israeliţii erau expuşi acestei credinţe, căci au fost avertizaţi să nu dea bani „pentru cei morţi” (Deut.26:14). După ce a prezentat dovezi amănunţite în favoarea concluziei sale, Hislop spune: „Deci, în orice sistem, cu excepţia Bibliei, doctrina Purgatoriului după moarte şi a rugăciunilor pentru cei morţi au avut un loc important”.”

Este foarte posibil ca noţiunea de Purgatoriu şi anumite idei legate de închinarea adusă lui Moloh să fi izvorât dintr-o sursă comună. Se pare că diverse naţiuni aveau ideea că focul, într-un mod sau altul, era necesar pentru curăţirea de păcat. Israeliţilor li se interzicea în mod

Jertfe umane pentru Moloh

repetat să-şi lase copiii să „treacă prin focul pentru Moloh” (Lev.18:21; Ier.32: 35; 2.Re.23:10). Lui Moloh (pe care unii îl identifică cu Bel sau cu Nimrod) i s-a adus închinare „cu jertfe umane, purificări… cu mutilări, juruinţe de celibat şi virginitate, şi cu consacrarea întâilor născuţi”.¹²Uneori el era înfăţişat ca un idol oribil în care ardea un foc, astfel încât jertfa pusă în braţele lui era arsă. În ilustraţie, un preot păgân a luat un copilaş de la mama lui pentru a-l oferit lui Moloh. Dacă părinţii nu voiau să dea copilul, se bătea puternic din tobe pentru a se acoperi strigătele. Cuvântul pentru tobe este tophim, de unde vine cuvântul „Tophet”¹³, loc care este menţionat în versete precum Ieremia 7:31: „Ei au zidit înălţimea din Tofet… ca să-şi ardă fiii şi fiicele în foc”. În timp ce se auzeau tobele, muzica şi incantaţiile preoţilor, jertfele omeneşti erau mistuite de flăcari.

Este într-adevăr trist faptul că mulţimi de oameni au crezut că prin asemenea ritualuri crude, sau prin plătirea unor sume mari de bani ori prin faptele lor pot plăti pentru păcatele lor. Vestea Bună este că preţul a fost deja plătit – de către Isus Hristos! Mântuirea este prin har – printr-o favoare care niciodată nu poate fi meritată prin bani, fapte sau sacrificii. „Căci prin HAR aţi fost mântuiţi prin intermediul credinţei; şi aceasta nu din voi înşivă: este DARUL lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef .2:8,9).

ritualmurder

Copil mic adus ca jertfă zeului păgân Moloh (caruia i se inchinau şi ismaeliţii). Practica decapitării (jertfa) face parte din închinararea musulmanilor adusă lui Allah (Baal, Baal-Zebub, Lucifer, Moloh).

Astăzi, sub pretextul pedepsirii vrăjmaşilor lui Allah, sunt decapitaţi mii de oameni, aceasta fiind o jertfa „plăcută” lui Allah. De remarcat că această practică este întalnită în cultele închinătorilor lui satan, aceştia preferând mai ales copii.

CAPITOLUL ZECE

A FOST OARE PETRU PRIMUL PAPĂ?

Egalitatea subliniată de Hristos —„Pe această Stâncă îmi voi zidi Biserica Mea”. Petru şi papii sunt comparaţi. Lucrarea lui Petru comparată cu cea a lui Pavel. A fost vreodată Petru la Roma?

ÎN VÂRFUL bisericii romano-catolice este papa de la Roma. Acest om – conform doctrinei catolice – este capul pământesc al Bisericii şi succesorul apostolului Petru.

Potrivit acestei credinţe, Hristos l-a numit pe Petru ca primul papă, care drept urmare a plecat la Roma şi a slujit în această funcţie timp de douăzeci şi cinci de ani. Se emite pretenţia că după Petru a existat o succesiune de papi până astăzi – o parte foarte importantă a doctrinei romano-catolice. Dar a rânduit oare Hristos un om ca să fie deasupra tuturor celorlalţi în Biserica Sa? A instituit El oare slujba papală? L-a numit El pe Petru în funcţia de Pontif Suprem?

Conform Scripturilor, Hristos „este Capul Bisericii” (Ef.5:23) – nu papa!

Iacov şi Ioan au venit odată la Isus, cerându-I ca unul dintre ei să stea la dreapta Sa şi celălalt la stânga Sa în împărăţie. (În regatele răsăritene, cei doi miniştri principali ai statului, având rangul al doilea în autoritate după cel al regelui, deţin aceste poziţii.) Dacă pretenţia bisericii romano-catolice este adevărată, atunci Isus ar fi explicat că i-a dat locul de la dreapta Sa lui Petru şi că nu intenţionează să creeze vreo poziţie la stânga Sa! Dar, dimpotrivă, iată răspunsul lui Isus: „Ştim că prinţii naţiunilor le stăpânesc, şi cei mari stăpânesc peste ele, dar nu aşa să fie între voi” (Mc.10:35-43). Cu siguranţă că aceasta pledează împotriva ideii că unul dintre ei era menit să fie un papă care să conducă peste toţi ceilalţi în biserică în calitate de Episcop al episcopilor!

Apoi, Isus i-a învăţat noţiunea de egalitate, avertizându-i pe discipoli împotriva folosirii titlurilor religioase măgulitoare, precum „părinte” (cuvântul „papă” înseamnă părinte), „Rabbi” sau “învăţătorule”. „Căci Unul singur este învăţătorul vostru, Hristos”, a spus El, „şi voi toţi sunteţi fraţi” (Mt.23:4-10). Dar romano-catolicii sunt învăţaţi că lui Petru i s-a dat o poziţie într-atât de superioară, încât întreaga Biserică a fost zidită pe el. Versetul folosit pentru a sprijini această pretenţie este Matei 16:18: „Şi Eu îţi spun, că tu eşti Petru, şi pe această Stâncă îmi voi zidi Biserica; şi porţile iadului n-o vor putea învinge”.

Totuşi, dacă luăm acest verset în contextul său, putem vedea că Biserica n-a fost zidită pe Petru, ci pe Hristos. În versetele dinainte, Isus i-a întrebat pe discipoli cine spuneau oamenii că este El. Unii spuneau că El era Ioan Botezătorul, unii Ilie; alţii credeau că era Ieremia sau unul dintre profeţi. Atunci Isus i-a întrebat: „Dar voi cine ziceţi că sunt Eu?” La aceasta, Petru a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Atunci Isus a spus: „Tu eşti Petru (petros, o bucată desprinsă dintr-o stâncă; „lithos” este piatră), şi pe această Stâncă (petra, o masă de stâncă, marea stâncă de temelie a adevărului pe care Petru o exprimase chiar înainte) îmi voi zidi Biserica”. Adevărata temelie pe care a fost zidită Biserica era Hristos însuşi, nu Petru. De fapt este Biserica lui Hristos, nu a lui Petru!

Petru însuşi a declarat că Isus Hristos era stânca de la temelie (l.Pt.2:4-8). El a vorbit despre Hristos ca despre „piatra lepădată de voi, zidarii… În nici un altul nu este mântuire” (Fap.4:11,12). Biserica a fost zidită pe Hristos. El este adevărata temelie, şi nu este altă temelie: „Căci nu se poate pune nici o altă temelie în afară de cea care este pusă, adică ISUS Hristos” (l.Cor.3:11).

Când Isus a vorbit despre faptul că îşi zideşte Biserica pe o stâncă, discipolii n-au înţeles prin aceasta că El îl înălţa pe Petru să fie papa lor, căci după două capitole ei L-au întrebat pe Isus cine era CEL MAI MARE (Mt.18:1). Dacă Isus i-ar fi învăţat că Biserica va fi zidită pe Petru, discipolii ar fi ştiut în mod automat cine era cel mai mare dintre ei!

De fapt, de abia pe timpul lui Calixtus, care era episcop al Romei între 218 şi 223, s-a întâmplat ca Matei 16:18 să fie folosit într-o încercare de a dovedi că Biserica a fost zidită pe Petru şi că episcopul Romei era succesorul lui.

Dacă îl privim pe Petru mai îndeaproape în Scripturi, este vădit că el nu era un papă!

1. Petru era căsătorit. Faptul că Petru era căsătorit nu se armonizează cu poziţia catolică, aceasta cerând ca un papă să fie necăsătorit. Scripturile ne spun că mama soţiei lui Petru a fost vindecată de o febră (Mt.8:14). Bineînţeles că nu putea exista o „mamă a soţiei lui Petru” dacă Petru nu avea o soţie! Chiar şi după mai mulţi ani, Pavel a făcut o afirmaţie care arată că apostolii aveau soţii – inclusiv Chifa (l.Cor.9:5). Chifa era numele aramaic al lui Petru (Io.l:42).

2. Petru nu le permitea oamenilor să îngenuncheze înaintea lui. Când Petru a intrat în casa lui, „Corneliu l-a întâmpinat şi s-a aruncat la picioarele lui, şi i s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat, zicând: Scoală-te, eu însumi sunt om” (Fap.10:25,26). Aceste cuvinte diferă mult de ceea ce ar fi spus un papă, căci oamenii se apleacă înaintea papei.

3. Petru nu a ridicat tradiţia la nivelul Cuvântului lui Dumnezeu. Dimpotrivă, Petru avea puţină încredere în „tradiţiile venite de la părinţii voştri” (l.Pt.l:18). Predica sa din ziua Cincizecimii era plină de Cuvânt, nu de tradiţiile oamenilor. Când oamenii au întrebat ce să facă pentru ca să fie în ordine cu Dumnezeu, Petru nu le-a spus că au nevoie de puţină apă, pe care el s-o toarne sau s-o stropească peste ei. În schimb, le-a spus: „Pocăiţi-vă, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos pentru iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fap.2:38).

4. Petru n-a fost un papă, căci n-a purtat coroană. Petru însuşi a explicat că atunci când se va arăta Păstorul-şef, atunci vom „primi o cunună (în greceşte înseamnă şi coroană – n.tr!) de glorie care nu veştejeşte” (l.Pt.5:4). Deoarece Hristos încă nu S-a arătat iarăşi, coroana pe care o poartă papa nu-i este dată de Hristos. Pe scurt, Petru nu s-a comportat niciodată ca un papă, nici nu s-a îmbrăcat ca un papă, nici n-a vorbit ca un papă, nici n-a scris ca un papă, iar oamenii nu l-au întâmpinat ca pe un papă!

După toată probabilităţile, chiar în primele zile ale bisericii, Petru a avut într-adevăr cea mai de seamă lucrare printre apostoli. Petru a fost cel care şi-a ţinut prima predică după revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime, şi 3.000 de oameni au fost aduşi la Domnul. Mai târziu, Petru a fost primul care a dus Evanghelia la păgâni. Ori de câte ori găsim o listă a celor doisprezece apostoli în Biblie, numele lui Petru este totdeauna menţionat primul (Mt.10:2; Mc.3:16; Lc.6:14; Fap.l:13). Dar nimic din acestea – chiar printr-o forţare a imaginaţiei – n-ar indica faptul că Petru a fost papa sau Episcopul universal al episcopilor!

Cu toate că Petru în mod vădit a avut chiar de la început poziţia cea mai de frunte dintre apostoli, mai târziu se pare că Pavel a avut lucrarea cea mai remarcabilă. Ca scriitor al Noului Testament, Pavel a scris 100 de capitole cu 2.325 de versete, în timp ce Petru a scris doar 8 capitole cu 166 de versete.

Pavel a vorbit despre Petru, Iacov şi Ioan ca despre stâlpi în biserică (Gal.2:9). Cu toate acestea, a putut să spună: „… Cu nimic nu sunt mai prejos ca aceşti ,superapostoli'” (2.Cor.12:11). Dar dacă Petru a fost Supremul Pontif, papa, atunci cu siguranţă că Pavel ar fi fost oarecum mai prejos decât el! Într-o împrejurare, Pavel chiar l-a mustrat pe Petru „pentru că era vrednic de mustrare” (Gal.2:11). Ciudate cuvinte, dacă Petru ar fi fost privit ca un papă „infailibil”!

Pavel a fost numit „apostolul neamurilor (sau păgânilor)” (Rom.11:13), în timp ce lucrarea lui Petru a fost în principal printre evrei (Gal. 2:7-9). Chiar şi numai acest fapt ar părea suficient ca să arate că Petru n-a fost episcop al Romei, căci Roma era un oraş al naţiunilor (cf. Fap.18:2). Toate acestea sunt într-adevăr foarte semnificative atunci când ne gândim că întregul cadru al romano-catolicismului se bazează pe pretenţia că Petru a fost primul episcop al Romei!

Nu există nici o dovadă, vorbind din punct de vedere biblic, că Petru ar fi ajuns vreodată în apropierea Romei! Citim despre călătoriile lui la Antiohia, Samaria, Iope, Cezareea şi alte locuri, dar nu Roma! Aceasta este o omisiune ciudată, mai ales că Roma era considerat cel mai important oraş din lume! The Catholic Encyclopedia (articolul: „Petru”) indică faptul că deja în secolul 3 a apărut legenda că Petru ar fi fost episcop al Romei timp de 25 de ani – această perioadă fiind cuprinsă (după cum credea Hieronymus) între anii 42 d. Cr. şi 67 d. Cr. Dar acest punct de vedere nu este lipsit de probleme deosebite. Prin anul 44, Petru făcea parte din conciliul de la Ierusalim (Fap.15). Prin 53, Pavel i s-a alăturat în Antiohia (Gal.2:11). Prin 58, Pavel şi-a scris scrisoarea către creştinii din Roma, în care a trimis salutări la douăzeci şi şapte de persoane, fără să-1 menţioneze vreodată pe Petru! închipuiţi-vă un misionar care scrie unei biserici, salutând 27 de membri cu numele, dar fără să-1 amintească pe pastor!

Fotografia alăturată reprezintă o statuie, despre care se presupune că îl reprezintă pe Petru, aflată în catedrala Sf. Petru din Roma. Am fost personal martorul unor lungi şiruri de oameni care aşteptau să treacă prin faţa statuii şi să-i sărute picioarele.

Statuia lui Petru de la Vatican

CAPITOLUL UNSPREZECE

ORIGINEA PĂGÂNĂ A SLUJBEI PAPALE

Supremii pontifi ai păgânismului, cheile mistice, Ianus, tiara, mitra în formă de peşte, închinarea adusă lui Dagon, pallium-ul, scaunul lui Petru, sărutarea unui idol, procesiunile papale, evantaiele „flabella”

NIMROD, REGELE şi întemeietorul Babilonului, n-a fost numai conducătorul lui politic, ci a fost şi conducătorul lui religios. El a fost un preot-rege. Din el a descins o spiţă de preoţi-regi – fiecare ocupând locul de conducător al religiei babiloniene oculte a tainelor. Această spiţă a continuat până în zilele lui Belşaţar despre care citim în Biblie.

Mulţi ştiu despre ospăţul pe care l-a dat Belşaţar în Babilon, când a apărut pe perete misterioasa scriere. Dar uneori se trece cu vederea că această întâlnire era mai mult decât o simplă petrecere! Ea era o întâlnire religioasă, o sărbătorire a tainelor babiloniene al căror conducător era Belşaţar în acea vreme. „Ei au băut vin şi au preamărit zeii de aur, şi de argint, şi de aramă, de fier, de lemn, şi de piatră” (Dan.5:4). Adăugând la blasfemia prilejuită de această ocazie, ei şi-au băut vinul din vasele sfinte ale Domnului care fuseseră luate din templul de la Ierusalim. Această încercare de a amesteca ceea ce era sfânt cu ceea ce era păgânism a adus judecata divină. Babilonul a fost sortit pieirii.

Profeţii au vorbit despre modul în care oraşul va fi distrus (Ier.50:39; 51:62). Astăzi există un cale ferată care duce de la Bagdad la Basra, şi trece prin apropierea vechiului loc al Babilonului. O placă indicatoare scrisă în engleză şi arabă spune: „Staţia Babilon. Trenurile se opresc aici pentru a lua pasageri”. Pasagerii sunt turişti care vin să cerceteze ruinele. Dar deşi oraşul a fost distrus, au supravieţuit idei care au fost o parte din vechea religie a Babilonului!

Când Roma a cucerit lumea, păgânismul, care se răspândise din Babilon şi se dezvoltase în diverse naţiuni, s-a contopit cu sistemul religios al Romei păgâne. Aceasta a inclus ideea unui Pontif Suprem (Pontifex Maximus), o funcţie care a început să fie preluată de către Cezari în anul 63 î.Cr. Acest fapt este ilustrat aici printr-o veche monedă romană a lui Cezar Augustus (27 î. Cr. – 14 d. Cr.) cu titlul său de „Pont-Max”, conducătorul tainelor sau misterelor. Monede ca aceasta erau în circulaţie pe timpul lucrării pământeşti a Domnului nostru. „Şi ei I-au adus un bănuţ. Şi El le-a zis: A cui este această imagine şi inscripţie? Ei I-au zis: A lui Cezar” (Mt.22:17-22).

Împăraţii romani (inclusiv Constantin) au continuat să deţină funcţia de Pontifex Maximus până în anul 376 când Graţian, din motive creştine, a refuzat-o. El a recunoscut că acest titlu şi această funcţie este ceva idolatru şi blasfemiator. Totuşi, în această perioadă, episcopul Romei crescuse în putere şi prestigiu politic. Drept urmare, în anul 378, Demasus, episcop al Romei, a fost ales Pontifex Maximus – marele preot al tainelor! Deoarece Roma era considerat cel mai important oraş din lume, unii creştini priveau la episcopul Romei ca la „Episcopul episcopilor” şi ca la conducătorul Bisericii. Si tocmai el pretindea titlul de Pontifex Maximus – o situaţie unică! În vremea aceea, şi în anii care au urmat, şuvoiul păgânismului şi al creştinismului au curs laolaltă, producând ceea ce este cunoscut sub numele de biserica romană-catolică, sub conducerea lui Pontifex Maximus, papa.

Titlul de Pontifex Maximus este întâlnit în mod repetat pe inscripţii prin tot Vaticanul – deasupra intrării în catedrala Sf. Petru, deasupra statuii lui Petru, în dom, deasupra Uşii Sfântului An care se deschide numai în timpul unui an jubiliar, etc. Medalia alăturată, bătută de papa Leo X, chiar înainte de Reformă, ilustrează unul din modurile în care titlul de „Pont. Max.” a fost folosit de către papi. Dar cum ar putea un om să fie în acelaşi timp atât conducătorul Bisericii, cât şi Pontifex Maximus, conducătorul tainelor păgâne? Într-o încercare de a ascunde această discrepanţă, unii lideri ai Bisericii au căutat similarităţi între cele două religii. Ei ştiau că dacă puteau găsi măcar câteva puncte pe care fiecare din cele două părţi să le aibă în comun, cele două se puteau contopi într-una singură, căci la acea vreme cei mai mulţi nu se ocupau de amănunte. Ei doreau numere mari şi putere politică. Adevărul era pe locul doi.

O similaritate izbitoare a fost aceea că Supremul Pontif al păgânismului purta titlul caldeu de peter sau interpret, tălmăcitor, traducător – tălmăcitor al tainelor.¹ Aici se oferea ocazia de a „creştiniza” funcţia păgână de Pontifex Maximus, funcţie pe care o deţine acum episcopul Romei, prin asocierea lui „Peter (Petru)” sau Marele Tălmăcitor al Romei cu Petru apostolul. Dar lucrul acesta nu se putea face fără probleme. Ca să faci aşa, era necesar să spui că Petru fusese la Roma. Astfel, au început să se răspândească legende, despre care nu se ştia şi nu se auzise mai înainte, referitoare la Petru ca primul episcop al Romei.² „Şi astfel”, scrie Hislop, „pentru creştinii orbiţi ai apostaziei, papa era reprezentantul lui Petru apostolul, în timp ce pentru păgânii iniţiaţi el era doar reprezentantul lui Petru, tălmăcitorul binecunoscutelor lor taine sau mistere”.³

Întrucât apostolul Petru era cunoscut sub numele de Simon Petru, este interesant de notat că Roma nu a avut numai un „Petru”, un tălmăcitor al tainelor, ci şi un conducător religios cu numele de Simon, care s-a dus acolo în primul secol! Despre acest Simon, cunoscut celor care studiază Biblia ca Simon vrăjitorul (Fap.8:9), se spune că ar fi mers mai târziu la Roma şi ar fi întemeiat acolo o religie creştină falsificată! Pentru că lucrul acesta sună atât de ciudat, am dori să cităm chiar din The Catholic Encyclopedia despre acest Simon ca să clarificăm că nu este vorba de o idee preconcepută de-a noastră.

„Iustin Martirul şi alţi scriitori timpurii ne informează că el s-a dus după aceea la Roma, a făcut acolo minuni prin puterea demonilor şi a primit onoruri divine atât în Roma, cât şi în propria sa ţară. Deşi multe legende neobişnuite s-au strâns mai târziu în jurul numelui acestui Simon… pare totuşi probabil să existe o bază adevărată pentru relatarea făcută de Iustin şi acceptată de Eusebiu. Simon Magul, personajul istoric, a întemeiat fără îndoială un fel de religie ca o falsificare a creştinismului, în care a pretins că joacă rolul analog celui al lui Hristos”.⁴

Noi ştim că biserica romană a devenit expertă în preluarea diverselor idei sau tradiţii şi amestecarea lor împreună în propriul ei sistem religios. Dacă Simon şi-a strâns într-adevăr adepţi în Roma, dacă a primit onoruri divine, dacă a întemeiat o religie anticreştină în care el a jucat un rol analog lui Hristos, nu este oare posibil ca astfel de idei să fi putut influenţa tradiţii ulterioare? Poate că acest „Simon”, care era în Roma, a fost confundat mai târziu cu Simon Petru. Papii au pretins că sunt „Hristos în funcţie” pe pământ. După cât se pare, Simon vrăjitorul a pretins acelaşi lucru în Roma. Dar nu citim niciodată că Simon Petru apostolul ar fi pretins vreodată aşa ceva!

Un alt amestec la Roma a implicat „cheile”. Timp de aproape o mie de ani, locuitorii Romei crezuseră în cheile mistice ale zeului păgân Ianus şi ale zeiţei Cibele.⁵ În mitraism, una din ramurile principale ale tainelor ajunse la Roma, zeul soare purta două chei.⁶ Când împăratul a pretins că este succesorul „zeilor” şi Supremul Pontif al tainelor, cheile au ajuns să fie simboluri ale autorităţii sale. Mai târziu, când episcopul Romei a devenit Pontifex Maximus prin anul 378, el a devenit automat posesorul cheilor mistice. Aceasta i-a adus recunoaştere din partea păgânilor şi, din nou, s-a ivit ocazia de a-l amesteca pe Petru în întreaga poveste. Nu-i spusese Hristos lui Petru: “îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (Mt.16:19)?

Totuşi, doar în 431 a susţinut papa în mod public că cheile pe care le poseda erau cheile autorităţii date apostolului Petru. Aceasta se întâmpla la peste cincizeci de ani după ce papa devenise Pontifex Maximus, posesorul cheilor. (Ca exemplu al modului în care cheile sunt folosite ca simboluri ale autorităţii papale, vezi marele evantai purtat de papa in timpul procesiunilor).

Cheia dată lui Petru (şi tuturor discipolilor) reprezenta mesajul evangheliei prin care oamenii puteau intra în împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că unii n-au înţeles corect lucrul acesta, nu este ceva neobişnuit ca Petru să fie înfăţişat ca portarul Cerului, hotărând pe cine să lase să intre şi pe cine nu!

Aceasta este foarte asemănător ideilor asociate zeului păgân Ianus, pentru că el era păzitorul uşilor şi al porţilor în mitologia romană. Ianus, cu o cheie în mână, este arătat în desenul alăturat. El era reprezentat cu două feţe – una tânără, cealaltă îmbătrânită (o versiune târzie a lui Nimrod întrupat în Tamuz). Este interesant să observăm că nu numai cheia era un simbol al lui Ianus, ci şi cocoşul era considerat a fi sacru pentru el.⁷ Nu a existat nici o problemă în a lega cocoşul de Petru, căci oare nu cântase un cocoş în noaptea în care se lepădase el de Domnul? (Io.l8:27)

Este cert faptul că titlul de „Supremul Pontif” sau de „Pontifex Maximus” pe care îl poartă papa n-a fost introdus de creştini, căci el era titlul folosit de împăraţii romani înaintea erei creştine. Cuvântul „pontif vine de la cuvântul pons, „pod”, şi facio, „a face”. El înseamnă „făuritor de poduri”. Împăraţii, ca preoţi-regi, au fost consideraţi în vremurile păgâne a fi făuritorii şi păzitorii podurilor din Roma. Fiecare dintre ei slujea ca mare preot şi susţinea că este podul sau puntea de legătură între viaţa aceasta şi cea de apoi.

Acea ramură a tainelor cunoscută ca mitraism s-a răspândit în Roma până ce a devenit – la un moment dat – aproape singura credinţă din imperiu.⁸ Preotul-şef era numit Pater Patrum, adică Părintele Părinţilor.⁹ Derivat direct din acest titlu, la conducerea bisericii romano-catolice se află papa – Părintele Părinţilor. „Părintele” mitraismului îşi avea pe atunci sediul în Roma, şi „părintele” catolicismului şi-l are acum pe al său acolo.

Odăjdiile scumpe şi foarte împodobite pe care le poartă papii au fost făcute după veşmintele împăraţilor romani. Istoricii n-au lăsat acest fapt să treacă neobservat, ci ei confirmă faptul că „veşmintele clerului… erau moşteniri din partea Romei păgâne”.¹⁰

Tiara, coroana pe care o poartă papii – deşi împodobită în moduri diferite în perioade diferite – este identică în formă cu cea purtată de „zeii” sau îngerii arătaţi pe tăbliţele asiriene păgâne.” Ea este asemănătoare celei care se poate vedea pe capul lui Dagon, zeul-peşte înfăţişat aici. Dagon nu era de fapt decât o formă tainică al falsului „mântuitor” babilonian. Numele de Dagon vine de la dag (un cuvânt tradus de obicei cu „peşte” în Biblie) şi înseamnă zeul-peşte.¹² Deşi şi-a avut originea în păgânismul Babilonului,¹³ închinarea adusă lui Dagon a devenit deosebit de uzuală printre filisteni (Jud.16:21-30; l.Sam.5:4,5). Modul în care era înfăţişat Dagon în sculptura mesopotamiană se vede în desenul reprodus rnai jos (silueta a doua din stânga).¹⁴ În cartea sa Babylon and Nineveh (Babilonul şi Ninive), Layard explică următorul lucru: „Capul peştelui formează o mitră deasupra capului bărbatului, în timp ce coada solzoasă ca un evantai cădea ca o manta, lăsând să se vadă picioarele şi laba picioarelor”.¹⁵

Dagon în sculptura mesopotamiană.

Mitra preotului filistean al zeului peşte Dagon (vechi dusman al poporului Israel) şi Papa

Mai târziu a rămas ca o mitră numai partea de sus, cu gura peştelui de abia deschisă. Pe mai multe monede malteze, un zeu (ale cărui caracteristici sunt aceleaşi ca cele ale lui Osiris, Nimrodul egiptean), este prezentat ne mai având corpul de peşte şi rămânând doar mitra capului de peşte.¹⁶

Monede malteze păgâne.

O pictură renumită a lui Moretto îl înfăţişează pe Sf. Ambrozie purtând o mitră în forma unui cap de peşte. Acelaşi tip de mitră este purtat de papă, aşa cum se vede în schiţa papei Paul VI în timp ce rostea o predică despre „Pace” în istorica sa vizită făcută în Statele Unite în 1965.

H. A. Ironside spune că papa este „succesorul direct al marelui preot al tainelor babiloniene şi slujitorul zeului-peşte Dagon, pentru care poartă, asemenea predecesorilor lui idolatri, inelul pescarului. Din nou, amestecând păgânismul şi creştinismul laolaltă, asemănările au făcut ca acest amestec să fie mai puţin evident. În acest caz, deoarece Petru fusese pescar, inelul zeului-peşte având titlul de Pontifex Maximus înscris pe el a fost asociat cu acesta.

Dar apostolul Petru n-a purtat niciodată un inel ca acesta. Nimeni nu s-a aplecat şi nu i-a sărutat inelul. Probabil ca nici nu avea vreunul, căci, aşa cum a spus ologului: „Argint şi aur n-am”! (Fap.3:6)

Sf. Ambrozie.

Papa Paul VI purtând mitră.

Un alt indiciu care ne ajută la soluţionarea tainei Babilonului modern se poate vedea în folosirea pallium-ului pe care îl poartă papa pe umeri. Dicţionarele neprescurtate îl definesc ca pe un veşmânt purtat de clerul păgân din Grecia şi din Roma, înaintea erei creştine.

În vremea modernă, pallium-ul este făcut din lână albă luată de la doi miei care au fost binecuvântaţi în bazilica Sf. Agnes din Roma. Ca simbol al faptului că arhiepiscopul are parte şi el de plinătatea funcţiei papale, papa le trimite pallium-ul. Totuşi, înainte de a-l trimite, este pus toată noaptea deasupra presupusului mormânt al Sf. Petru – această practică fiind o copie a ritualului păgân practicat printre greci!

De-a lungul secolelor, biserica romano-catolică a pretins că posedă scaunul pe care a stat Petru şi a slujit el în Roma. Dar tare ciudat trebuie să fi fost acest scaun pentru Petru! Chiar şi The Catholic Encyclopedia explică faptul că plăcuţele din partea din faţă a scaunului înfăţişează animale fabuloase din mitologie, ca şi legendarele „munci ale lui Hercule”¹⁷. Într-un alt volum al The Catholic Encyclopedia găsim aceste cuvinte: „Ghilgameş, pe care mitologia l-a transformat într-un Hercule babilonian… ar fi atunci persoana pe care Biblia o desemnează ca Nemrod (Nimrod)”.¹⁸ Este curios faptul că Nimrod este asemănat cu Hercule, iar sculpturile asociate cu Hercule apar pe aşa-numitul „scaun al lui Petru”! Nici unul din aceste lucruri nu ne-ar face să ne gândim că acest scaun are o origine creştină.

O comisie ştiinţifică numită de papa Paul în iulie 1968 a constatat că nici o parte din scaun nu este suficient de veche ca să dateze de pe vremea lui Petru. Metoda de datare cu carbon 14 şi alte teste au indicat faptul că scaunul nu este mai vechi de secolul 9. Este clar că ideile mai timpurii despre scaunul lui Petru au fost interesante, dar nu exacte.

Lângă marele altar din catedrala Sf. Petru se află o statuie mare de bronz a lui „Petru”. Unii scriitori de odinioară au susţinut că aceasta a fost la origine o statuie a lui Jupiter! – redenumită cu numele de Petru. Aceasta a fost opinia împăratului Leo care a publicat un edict în anul 628 împotriva folosirii statuilor pentru închinare. Cu toate acestea, această statuie este privită cu cea mai profundă veneraţie, şi picioarele ei au fost de atâtea ori sărutate, încât degetele aproape au fost roase! În fotografia de pe pagina următoare, fostul papă Ioan XXIII este pe cale să sărute statuia care fusese îmbrăcată cu veşminte papale bogate şi cu o coroană pentru acea ocazie.

Practica sărutării unui idol sau a unei statui a fost împrumutată din păgânism. După cum am văzut, închinarea la Baal a fost legată de străvechea închinare adusă lui Nimrod în forma lui zeificată (ca zeu al soarelui). Pe vremea lui Ilie, mulţimi de oameni s-au aplecat înaintea lui Baal şi l-au sărutat. „Totuşi”, a zis Dumnezeu, „Mi-am lăsat şapte mii în Israel care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal şi a căror gură nu l-a sărutat” (l.Re.19:18). Într-una din formele lui „tainice”, Nimrod (întrupat în tânărul Tamuz) era reprezentat sub forma unui viţel. S-au făcut statui de viţei, li s-au adus închinare şi au fost sărutate! „Ei păcătuiesc tot mai mult, şi şi-au făcut imagini turnate din argint şi idoli după priceperea lor, toţi fiind lucrarea meseriaşilor; li se spune: Oamenii care aduc jertfe să sărute viţeii” (Os.13:l-3). Sărutarea unui idol era o parte a închinării înaintea lui Baal!

Nu numai că biserica romano-catolică a adoptat practica sărutării unui idol, ci acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu obiceiul procesiunilor religioase în care erau purtaţi idolii. Asemenea procesiuni constituie o parte obişnuită a practicii romano-catolice, totuşi acestea nu-şi au originea în creştinism. În secolul 15 î.Cr., o imagine a zeiţei babiloniene Iştar a fost purtată cu mare pompă şi ceremonie din Babilon în Egipt.” Procesiuni de idoli au fost practicate în Grecia, Egipt, Etiopia, Mexic şi în multe alte ţări în vremurile străvechi.

Biblia arată nebunia celor care cred că de la idoli poate veni ceva bun – idoli atât de lipsiţi de putere, încât trebuie să fie purtaţi! Isaia, referindu-se în mod direct la dumnezeii Babilonului, a avut de spus lucrul acesta: „Ei varsă aurul din pungă şi cântăresc argintul pe cântar, şi tocmesc un aurar: şi el face din ele un dumnezeu; ei se apleacă cu faţa la pământ, da, şi se închină. Ei îl duc pe umeri, ei îl poartă” (Is.46: 6,7).

Nu numai că astfel de procesiuni în care se poartă statui au continuat in biserica romano-catolică, ci şi papa este purtat în procesiune. Pe vremea lui Isaia oamenii vărsau argint şi aur pentru zeul lor. Astăzi sunt puse deasupra papei veşminte şi bijuterii. Când zeul păgân era purtat în timpul procesiunii, oamenii se aruncau la pământ şi se închinau, şi tot aşa în anumite ocazii oamenii se apleacă înaintea papei în timp ce este purtat. La fel cum zeul era „purtat pe umeri”, la fel îl poartă pe umeri oamenii pe papă, dumnezeul catolicismului, în timpul procesiunii religioase!

Cu peste trei mii de ani în urmă, exact aceeaşi practică era cunoscută în Egipt, astfel de procesiuni fiind o parte a păgânismului de acolo. Ilustraţia de pe pagina următoare îl prezintă pe preotul-rege antic al Egiptului purtat de doisprezece oameni prin mijlocul mulţimilor care i se închină.²⁰ O comparaţie între procesiunea papală şi procesiunea păgână antică arată că una este copia celeilalte. În desenul cu preotul-rege egiptean observăm folosirea flabellum-ului, un evantai mare confecţionat din pene, cunoscut mai târziu ca evantaiul mistic al lui Bachus. Şi aceste evantaie sunt purtate împreună cu papa în ocazii oficiale (compară desenul cu fotografia).

The Encyclopedia Britannica spune: „Când se duce la ceremonii sărbătoreşti, (papa) este purtat pe ,sedia’, un scaun portabil de catifea roşie cu spătar înalt, fiind însoţit de două flabelle de pene”.²¹ Că aceste evantaie folosite în procesiuni îşi au originea în păgânism, este un fapt cunoscut şi admis de scriitori catolici.²²

Simbol satanic: crucea răsturnată

Cele patru inele solide de fier prinse de picioarele „scaunului lui Petru” erau prevăzute pentru folosirea prăjinilor de purtat. Dar putem fi siguri că apostolul Petru n-a fost niciodată purtat printre mulţimi de oameni care să se aplece înaintea lui! (cf. Fap.10:25,26).

Practic nu există nici o îndoială că funcţia papală a fost creată printr-un amestec de păgânism cu creştinism. Pallium-ul, mitra cu cap de peşte, veşmintele babiloniene, cheile mistice, titlul de Pontifex Maximus, au fost împrumutate din păgânism. Toate aceste lucruri, precum şi faptul că Hristos n-a instituit niciodată funcţia de papă în biserica Sa, arată limpede că papa nu este nici Vicarul lui Hristos, nici succesorul apostolului Petru.

Faraonul Egiptean este transportat de supusii sai.

Procesiuni idolatre in Taiwan

CAPITOLUL DOISPREZECE

IMORALITATEA PAPALĂ

Istoria nelegiuită a slujbei papale. Vizita lui Luther la Roma. Papa de sex feminin

PE LÂNGĂ dovezile clare care au fost aduse, însuşi caracterul şi moralitatea multor papi tind să-i identifice mai degrabă ca succesori ai preoţilor păgâni decât ca reprezentanţi ai lui Hristos sau ai lui Petru. Unii papi au fost atât de corupţi şi ticăloşi în acţiunile lor, încât şi oamenilor care nu aderau la nici o religie le era ruşine de ei. Păcate cum ar fi adulterul, sodomia (homosexualitatea), simonia (cumpărarea şi vânzarea de funcţii bisericeşti), violul, crima şi beţia sunt printre păcatele care au fost comise de papi. Să legi păcate ca acestea de nişte bărbaţi care au susţinut că sunt „Sfântul Părinte”, „Vicarul lui Hristos” şi „Episcopul episcopilor” poate să fie ceva şocant, dar cei familiarizaţi cu istoria papalităţii ştiu bine că nu toţi papii au fost nişte sfinţi.

Papa Sergiu III (904-911) a dobândit funcţia papală prin crimă. Analele bisericii Romei vorbesc despre viaţa lui trăită în păcat public cu Marozia care i-a născut mai mulţi copii nelegitimi.¹ El a fost descris de Baronius ca un „monstru”, iar de Gregorovius ca un „criminal terorizant”. Un istoric spune: „Timp de şapte ani, acest om… a ocupat scaunul Sf. Petru, în timp ce concubina lui şi mama ei asemenea Semiramidei au ţinut curtea într-un fast şi o voluptate care aminteau de cea mai rea perioadă a imperiului antic.”²

Această femeie – Teodora – care a fost asemănată cu Semiramida (datorită moralităţii ei stricate), împreună cu Marozia, concubina papei, „au umplut scaunul papal cu amanţii şi cu copiii lor nelegitimi şi au transformat palatul papal într-o peşteră de tâlhari”.³ Domnia papei Sergiu III a fost începutul perioadei cunoscută ca „domnia prostituatelor” (904-963).

Papa Ioan X (914-928) fusese trimis la început la Ravenna ca arhiepiscop, dar Teodora a cerut să fie readus la Roma şi să fie numit în funcţia papală. Potrivit celor spuse de episcopul Liutprand din Cremona, care a scris o istorie la aproape cincizeci de ani după aceste evenimente, „Teodora a sprijinit alegerea lui Ioan pentru a-şi ascunde mai uşor relaţiile ei ilicite cu acesta”.⁴ Domnia lui însă a avut un sfârşit brusc atunci când Marozia l-a sugrumat! Ea a vrut să-l înlăture din drum, astfel ca Leo VI (928-929) să poată deveni papă. Totuşi, domnia lui Leo a durat puţin, căci a fost asasinat de Marozia când a aflat că el şi-a „dat inima unei femei mai degradată decât ea”!⁵

Nu după mult timp, fiul adolescent al Maroziei – sub numele de Ioan XI – a devenit papă. The Catholic Encyclopedia spune: „Unii, luând drept autoritate pe Liutprand şi colecţia ,Liber Pontificalis’, susţin că el a fost fiul natural al lui Sergius III (un fost papă). Prin uneltirile mamei sale, care domnea în acea vreme la Roma, el a fost înălţat în Scaunul lui Petru”.⁶ Dar certându-se cu câţiva duşmani ai mamei lui, a fost bătut şi băgat în închisoare, unde a murit otrăvit.

În anul 955, nepotul Maroziei, la vârsta de optsprezece ani, a devenit papă sub numele de Ioan XII. The Catholic Encyclopedia îl descrie ca pe „un om bădăran şi imoral, care a dus o asemenea viaţă, încât se vorbea de Lateran ca despre un bordel, iar corupţia morală în Roma a devenit subiect de dispreţ general… Pe 6 noiembrie, un sinod alcătuit din cincizeci de episcopi italieni şi germani s-a întrunit în catedrala Sf. Petru; Ioan a fost acuzat de sacrilegiu, simonie, sperjur, crimă, adulter şi incest, şi a fost convocat în scris să se apere. Refuzând să recunoască acest sinod, Ioan i-a ameninţat cu excomunicarea pe toţi participanţii la întrunire dacă vor alege un alt papă în locul lui… Ioan XII s-a răzbunat sângeros pe conducătorii partidului de opoziţie. Diaconului-cardinal Ioan i s-a tăiat mâna dreaptă, episcopul Otgar de Speyer a fost biciuit, un înalt demnitar palatin şi-a pierdut nasul şi urechile… Ioan a murit în 14 mai 964, la opt zile după ce a fost, potrivit zvonurilor, lovit de paralizie în actul de adulter”.⁷

Cunoscutul episcop catolic din Cremona, Luitprand, care a trăit în această perioadă, a scris: „Nici o doamnă cinstită nu îndrăznea să apară în public, deoarece papa Ioan nu avea respect nici faţă de fetele necăsătorite, nici faţă de femeile căsătorite ori faţă de văduve – pentru ele era sigură soarta de a fi necinstite de el, chiar şi pe mormintele sfinţilor apostoli, Petru şi Pavel”. Colecţia Catolică a vieţilor papilor, „Liber Pontificalis”, a spus: „Şi-a petrecut întreaga viaţă în adulter”.⁸

Papa Bonifaciu VII (984-985) şi-a menţinut poziţia printr-o distribuire generoasă de bani furaţi. Episcopul de Orleans s-a referit la el (precum şi la Ioan XII şi Leo VIII) ca la nişte „monştri ai vinovăţiei, duhnind de sânge şi murdărie” şi nişte „Anticrişti care stau în templul lui Dumnezeu”. The Catholic Encyclopedia spune că el „l-a învins pe Ioan XIV (aprilie, 984), l-a aruncat în închisoarea Sant’ Angelo, unde nenorocitul a murit după patru luni…Timp de mai bine de un an Roma l-a suferit pe acest monstru cufundat în sângele predecesorilor lui. Dar răzbunarea a fost teribilă. După moartea sa fulgerătoare din iulie 985, datorată după toate probabilităţile violenţei, trupul lui Bonifaciu a fost expus insultelor populaţiei, târât pe străzile oraşului şi în cele din urmă, gol şi plin de răni, a fost aruncat sub statuia lui Marcus Aurelius… În dimineaţa următoare, nişte clerici miloşi i-au luat cadavrul şi i-au oficiat o înmormântare creştină”.⁹

Următorul a fost papa Ioan XV (985-996) care a împărţit veniturile bisericii printre rudele sale şi şi-a câştigat reputaţia de „lacom de câştig murdar şi stricat în toate faptele lui”.

Benedict VIII (1012-1024) „a cumpărat funcţia de papă prin mită dată în mod public”. Următorul papă, Ioan XIX, a cumpărat şi el funcţia papală. Laic fiind, a fost necesar să fie trecut prin toate ordinele clericale într-o singură zi! După aceea, Benedict IX (1033-1045) a fost făcut papă ca tânăr de doisprezece ani (după alte relatări de douăzeci de ani) printr-un târg bănesc făcut cu familiile puternice care conduceau Roma! El „a comis crime şi adultere în plină zi, a jefuit pelerini pe mormintele martirilor, un criminal oribil, oamenii 1-au scos din Roma.¹⁰ The Catholic Encyclopedia spune: „A fost o ruşine pentru Scaunul lui Petru”.

„Simonia” – cumpărarea şi vânzarea funcţiilor bisericeşti – a devenit atât de obişnuită, şi corupţia atât de pronunţată, încât au intervenit conducătorii seculari. Regele Henry III l-a numit pe Clement II (1046-1047) în funcţia de papă, „pentru că nu se găsea nici un cleric roman care să nu fie întinat de simonie şi fornicaţie (curvie)”!”

Mai mulţi papi au comis crime, dar Inocenţiu III (1198-1216) i-a întrecut la ucis pe toţi predecesorii lui. Deşi nu el personal a fost ucigaşul, a favorizat cel mai diabolic lucru din istoria omenească – Inchiziţia. Estimări ale numărului de „eretici” pe care i-a ucis Inocenţiu (nu prea inocent) se ridică până la un milion de oameni!

Timp de peste cinci sute de ani, papii s-au folosit de Inchiziţie ca să-şi păstreze puterea faţă de cei care nu erau de acord cu învăţăturile bisericii romano-catolice.

Fiind în conflicte cu cardinali şi regi, numeroase acuzaţii au fost aduse împotriva papei Bonifaciu VIII (1294-1303). The Catholic Encyclopedia spune: „Nu se ştie dacă a omis săvârşirea vreunei nelegiuiri – infidelitate, erezie, simonie, imoralitate grosolană şi nefirească, idolatrie, magie, pierderea Ţării Sfinte, moartea Celestinei V, etc… Istoricii protestanţi, în general, şi chiar unii scriitori catolici moderni… îl clasează printre papii ticăloşi, descriindu-l ca pe un om ambiţios, arogant şi de neîmblânzit, precum şi înşelător şi trădător, întregul său pontificat fiind o înşiruire de fapte rele”.¹² Nu e necesar să insistăm asupra faptului că nu toate acuzaţiile care i s-au adus au fost adevărate, dar nici nu pot fi toate respinse. In timpul domniei lui, poetul Dante a vizitat Roma şi a descris Vaticanul ca pe un „canal colector al corupţiei”. El a spus despre Bonifaciu (precum şi despre papii Nicolae III şi Clement V) că le sunt destinate „cele mai adânci locuri ale iadului”.

Deşi au căutat să sublinieze anumite trăsături bune ale lui Bonifaciu, „istoricii catolici… admit totuşi violenţa explozivă şi frazeologia jignitoare a câtorva din documentele sale publice”.¹³ Un exemplu al acestei „frazeologii jignitoare” este afirmaţia lui: „Să te distrezi şi să ai relaţii cu femei sau cu băieţi nu este cu nimic mai mult un păcat decât să-ţi freci mâinile una de alta”.¹⁴ Cu alte ocazii, se pare că în acele momente „explozive” L-a numit pe Hristos „ipocrit” şi a mărturisit că este ateu.

Cu toate acestea – şi lucrul acesta pare să fie aproape de necrezut! – acest papă a fost cel care, în 1302, a publicat binecunoscutul „Unam Sanctum” care declara în mod oficial că biserica romano-catolică este singura biserică adevărată, în afara căreia nimeni nu poate să fie mântuit. Mai mult: „Noi deci afirmăm, definim şi declarăm că este necesar pentru mântuire să crezi că fiecare fiinţă omenească este supusă Pontifului Romei”!

Datorită faptului că au existat papi păcătoşi, a fi „supus” papei a ridicat o problemă. Mai trebuia oare să asculţi de un papă păcătos? Răspunsul catolic e acesta: „Un papă păcătos… rămâne un membru al bisericii (vizibile) şi trebuie tratat ca un conducător păcătos şi nedrept pentru care trebuie să ne rugăm, dar de la care nu ne putem retrage ascultarea”.¹⁵

Din 1305 până în 1377, palatul papal s-a aflat la Avignon, în Franţa. În acest timp, Petrarca a acuzat casa papală de „viol, adulter şi tot felul de forme de fornicaţie (curvie)”. În multe parohii, oamenii insistau ca preoţii să aibă concubine „ca protecţie pentru propriile lor familii”!¹⁶

În timpul Conciliului din Constanţa (Elveţia), trei papi, şi câteodată patru, se blestemau unul pe altul în fiecare dimineaţă şi îşi numeau oponenţii anticrişti, demoni, adulteri, sodomiţi, duşmani ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor. Unul dintre aceşti „papi”, Ioan XXIII (1410-1415) – a nu se confunda cu papa din secolul 20 care şi-a luat acelaşi nume şi număr – „a fost acuzat de treizeci şi şapte de martori (majoritatea episcopi şi preoţi) de fornicaţie, adulter, incest, sodomie, simonie, hoţie şi crimă! S-a dovedit printr-un număr foarte mare de martori că a sedus şi a violat trei sute de maici. Secretara lui, Niem, a spus că avusese la Boulogne un harem, unde nu mai puţin de două sute de fete au fost victimele sexualităţii lui perverse”.¹⁷ În total, Conciliul l-a acuzat de cincizeci şi patru de fărădelegi dintre cele mai rele.¹⁸

Un document de la Vatican oferă această informaţie privitoare la imorala lui domnie: „Excelenţa Sa, papa Ioan, a comis perversitate cu soţia fratelui său, cu maici sfinte, relaţii amoroase cu fecioare, adultere cu cele măritate şi tot felul de fărădelegi sexuale… cu totul dedat somnului şi altor dorinţe carnale, contrazicând total viaţa şi învăţătura lui Hristos… el a fost numit în mod public Diavolul întrupat”.¹⁹

Pentru a-şi mări bogăţia, papa Ioan a impozitat aproape orice lucru – inclusiv prostituţia, jocul de noroc şi specula. El a fost numit „cel mai depravat criminal care a stat vreodată pe tronul papal”.²⁰

Despre papa Pius II (1458-1464) s-a spus că ar fi fost tatăl multor copii nelegitimi. El „a vorbit pe faţă despre metodele pe care le folosea să seducă femei. El i-a încurajat pe cei tineri să facă lucrul acesta şi chiar s-a oferit să-i înveţe să folosească metode de autosatisfacere sexuală”.²¹Pius a fost urmat de Paul II (1464-1471) care şi-a păstrat o casă plină de concubine. Tiara sa papală întrecea valoarea unui palat.

Apoi a urmat papa Sixtus IV (1471-1484) care şi-a finanţat războaiele prin vânzarea de funcţii bisericeşti celui care oferea preţul cel mai mare” şi „s-a folosit de papalitate pentru a se îmbogăţi pe sine şi rudele sale. Pe opt nepoţi ai săi i-a făcut cardinali, cu toate că unii din ei erau încă băieţi. I-a rivalizat pe Cezari în petreceri luxuoase şi risipitoare. El împreună cu rudele lui au întrecut în bogăţie şi fast vechile familii romane”.²³

Papa Inocenţiu VIII (1484-1492) a fost tatăl a şaisprezece copii de la diferite femei. Câţiva din copiii lui şi-au sărbătorit nunţile la Vatican.²⁴The Catholic Encyclopedia menţionează doar „doi copii nelegitimi, Franceschetto şi Teodorina” avuţi în anii „tinereţii sale destrăbălate”.²⁵Asemenea multor altor papi, el a înmulţit funcţiile bisericeşti şi le-a vândut pentru mari sume de bani. El a permis să aibă loc în piaţa catedralei Sf. Petru lupte cu tauri.

Următorul a fost Rodergio Borgia, care şi-a luat numele de Alexandru VI (1492-1503), câştigându-şi numirea sa ca papă prin mituirea cardinalilor. Înainte de a deveni papă, în

timp ce era cardinal şi arhiepiscop, a trăit în păcat cu o doamnă din Roma, Vanozza dei Catanei; şi după aceea, cu fiica ei Rosa, cu care a avut cinci copii. În ziua încoronării sale, şi-a numit fiul – un tânăr cu un caracter rău şi cu obiceiuri josnice – ca arhiepiscop de Valencia.²⁶ Mulţi îl consideră pe Alexandru VI ca cel mai stricat papă din perioada Renaşterii. A trăit în incest public cu cele două surori ale sale şi cu propria-i fiică, Lucreţia, de la care, se spune, a avut un copil.²⁷

În 31 octombrie 1501, a condus o orgie sexuală la Vatican – un banchet la care au luat parte cincizeci de fete goale care au dansat şi i-au servit pe musafiri – şi a oferit premii bărbatului care era în stare să copuleze de cele mai multe ori.²⁸

Conform revistei Life, papa Paul III (1534-1549) pe când era cardinal avusese trei fii şi o fiică. În ziua încoronării sale a celebrat botezul celor doi strănepoţi ai lui. I-a numit cardinali pe doi din nepoţii săi adolescenţi, a sponsorizat festivaluri de cântăreţi, dansatori şi comici, şi a căutat sfatul astrologilor.²⁹

Papa Leo X (1513-1521) s-a născut în 11 decembrie 1475. A primit tonsura la vârsta de 7 ani, a fost făcut abate la 8 ani şi cardinal la 13! The Catholic Encyclopedia spune că „s-a dedat fără reţinere unor petreceri ce s-au desfăşurat într-o abundenţă risipitoare. Era posedat de o dragoste de plăceri nesăţioasă… Îi plăcea să dea banchete şi petreceri foarte scumpe, însoţite de chefuri şi beţii”.³⁰ Desenul de mai jos prezintă bula papei Leo X. Pe o parte a sigiliului de plumb apar apostolii Petru şi Pavel, pe cealaltă numele şi titlul papei. Cuvântul „bulă” (de la un cuvânt latinesc legat de ceva rotund) a fost mai întâi folosit pentru sigilii care autentificau documente papale, iar mai târziu au desemnat înseşi documentele. Astăzi folosim în mod obişnuit cuvântul „buletin” care provine din aceeaşi sursă.

Monedă comemorativă în cinstea masacrului din noaptea Sf. Bartolomeu, când catolicii au masacrat „ereticii”,
adică zeci de mii de ucenici ai lui Hristos.

Simbol heraldic „marele balaur” (Satan) al Papei Grigorio XIII (1572-85), si medalia comemorativa
pentru uciderea a mai mult de 100.000 ucenici ai lui Hristos in Franta.

În vremea aceea, Martin Luther, în timp ce era tânăr preot al bisericii papistaşe, a făcut o călătorie la Roma. Când a aruncat prima privire asupra oraşului celor şapte coline, a căzut la pământ şi a spus: „Sfântă Romă, te salut”. Nu i-a trebuit însă prea mult timp ca să vadă că Roma era orice altceva în afară de oraş sfânt. Nelegiuirea se afla în toate păturile clerului. Preoţii spuneau glume indecente şi erau extrem de lumeşti, chiar şi în timpul liturghiei. Curtea papală era servită la cină de douăsprezece fete goale.³¹ „Nimeni nu-şi poate imagina ce păcate şi ticăloşii se comit la Roma”, spunea el, „ele trebuie văzute şi auzite pentru a fi crezute. De aceea obişnuiesc romanii să spună: ,Dacă există un iad, Roma este clădită pe el'”.

Într-o zi în timpul vizitei lui Luther la Roma, el a observat o statuie aflată pe una din străzile ce ducea la catedrala Sf. Petru – statuia unui papă de sex feminin. Datorită faptului că statuia era un obiect de dezgust pentru papi, nici un papă nu trecea vreodată pe acea stradă. „Sunt uimit”, spunea Luther, „cum de permit papii ca acea statuie să rămână acolo”.³² La patruzeci de ani după moartea lui Luther, statuia a fost îndepărtată de papa Sixtus V.

Deşi The Catholic Encyclopedia consideră istoria papesei Ioana ca un simplu basm, oferă următorul rezumat: „Potrivit lui Leo IV (847-855), englezul Ioan de Mainz care a ocupat scaunul papal timp de doi ani, şapte luni şi patru zile a fost chipurile o femeie. Pe când era fată, a fost dusă la Atena în haine bărbăteşti de către iubitul ei şi acolo a înregistrat un astfel de progres la învăţătură, încât nu avea egal. A venit la Roma, unde a predat ştiinţa, şi în modul acesta a atras atenţia celor învăţaţi… şi în cele din urmă a fost aleasă ca papă, dar, rămânând gravidă de la unul din servitorii ei de încredere, ea a dat naştere unui copil în timpul unei procesiuni care începea la catedrala Sf. Petru şi sfârşea la Lateran… Acolo a murit aproape imediat şi se spune că a fost îngropată în acelaşi loc”.³³

A existat oare cu adevărat o femeie papă? Înainte de Reformă, care a scos la iveală atâtea rătăciri în biserica romano-catolică, istoria a fost crezută de cronicari, episcopi şi de înşişi papii. The Catholic Encyclopedia spune: “În secolele 14 şi 15, această papesă era deja considerată ca personaj istoric, de a cărei existenţă nu se îndoia nimeni. Şi-a avut locul ei printre busturile sculptate care se aflau în catedrala din Siena. Sub Clement VII (1592-1595) şi la cererea lui, ea a fost transformată în papa Zaharia. Ereticul Hus, în apărarea falsei sale învăţături în faţa Conciliului din Constanţa, s-a referit la papesă, şi nu s-a găsit nici unul care să pună sub semnul întrebării realitatea existenţei ei”.³⁴ Unii s-au întrebat cum a putut papa Clement să „transforme” o papesă cu numele Ioana într-un papă cu numele de Zaharia la secole după moartea ei!

Menţionând imoralitatea grosolană care a existat în vieţile unor papi, nu dorim să lăsăm impresia că toţi papii au fost la fel de răi ca cei menţionaţi. Credem însă că aceste mărturii slăbesc în mod serios puterea doctrinei „succesiunii apostolice”, pretenţia că biserica romano-catolică este singura biserică adevărată, pentru că afirmă că poate trasa o linie de papi până la Petru. Este acesta oare un punct important? Dacă da, trebuie incluşi fiecare dintre aceşti papi, chiar şi cei care au fost cunoscuţi ca fiind imorali şi cruzi. Există chiar şi posibilitatea unui papă de sex feminin – fapt care ar fi în mod evident inconsecvent cu orientarea romano-catolică – ca succesiunea să fie completă! Dar mântuirea nu depinde de trasarea unei linii de papi până la Petru, nici de un sistem religios care pretinde că îl reprezintă pe Hristos. Mântuirea se află numai în Hristos Însuşi.

CAPITOLUL TREISPREZECE

SUNT PAPII INFAILIBILI?

Conciliul din 1870. Procesul lui Formosus. Prezentarea contradicţiilor teoriei „infailibilităţii”. Compararea lui Hristos cu papii. Numărul mistic 666

PE LÂNGĂ multele contradicţii cu care sistemul romano-catolic era deja infectat, existau papi, asemeni zeului Ianus din vremurile străvechi, care au început să pretindă „infailibilitate”. Cu toate că sensul de bază al infailibilităţii papale avea de a face cu lămurirea doctrinelor, oamenii s-au întrebat desigur cum puteau fi papii infailibili în doctrină, când unii din ei au fost exemple foarte negative de morală şi integritate. Unii din papi – printre care Virilinus, Inocenţiu III, Clement IV, Grigore XI, Adrian VI şi Paul IV – chiar respinseseră doctrina infailibilităţii papale!

Cum se pot oare explica toate acestea într-un mod acceptabil? Aceasta a fost sarcina Conciliului de la Vatican din 1870. Formularea adoptată în cele din urmă a fost aceasta: „Pontiful roman, când vorbeşte ex cathedra – adică atunci când îşi exercită funcţia de pastor şi învăţător al tuturor creştinilor, defineşte… o doctrină de credinţă sau morală care trebuie ţinută de întreaga Biserică – este, pe baza ajutorului divin promis lui în binecuvântatul Petru, în posesia acestei infailibilităţi… şi prin urmare astfel de definiţii ale Pontifului roman nu pot fi reformulate”.¹ Nu toate problemele au fost soluţionate de această formulare, totuşi infailibilitatea papală a devenit o dogmă oficială a bisericii romano-catolice la Conciliul de la Vatican din 1870.

Cunoscând istoria papilor, mai mulţi episcopi catolici s-au opus transformării infailibilităţii papale într-o dogmă cu ocazia Conciliului. Unul dintre aceştia, episcopul Iosif Strossmayer (1815-1905), este descris în The Catholic Encyclopedia ca fiind „unul din cei mai de seamă oponenţi ai infailibilităţii papale”.² El a subliniat faptul că unii papi se opuseseră altor papi. A fost menţionat în mod special modul în care papa Ştefan VI (896-897) l-a adus în faţa instanţei pe fostul papă Formosus (891-896).

Renumita istorie a modului în care un papă a adus în faţa instanţei pe un alt papă este o pură istorie de groază, căci papa Formosus murise de opt luni! Cu toate acestea, trupul a fost adus din mormânt şi a fost pus pe un tron. Acolo, în faţa unui grup de episcopi şi cardinali, era fostul papă, îmbrăcat în veşmintele bogate ale papalităţii, cu o coroană pe craniu şi cu sceptrul sfintei funcţii în degetele înţepenite ale mâinii lui putrezite!

În timp ce se desfăşura procesul, duhoarea trupului mort a umplut sala de întrunire. Papa Ştefan a păşit în faţă şi a început interogatoriul. Bineînţeles că mortul n-a dat nici un răspuns la acuzaţiile aduse, aşa că a fost declarat vinovat! Odată cu aceasta, hainele strălucitoare i-au fost smulse de pe trup, coroana de pe craniu, degetele folosite pentru acordarea binecuvântării pontificale i-au fost tăiate, iar trupul i-a fost aruncat în stradă, târât apoi de o căruţă pe străzile Romei, şi în cele din urmă aruncat în râul Tibru.³

Astfel, un papă îl condamna pe altul. Apoi, la scurt timp după aceea, „cel de-al doilea succesor al lui Ştefan a pus ca trupul lui Formosus, pe care un călugăr îl scosese din Tibru, să fie îngropat iarăşi cu onoruri depline în catedrala Sf. Petru. În plus, a anulat în cadrul unui sinod hotărârile instanţei judecătoreşti a lui Ştefan VI şi a declarat valabile toate ordinele acordate de Formosus. Ioan IX a confirmat aceste acte la două sinoade… Pe de altă parte, Sergiu III (904-911) a aprobat la un sinod din Roma hotărârile sinodului lui Ştefan împotriva lui Formosus… Sergiu şi partidul lui au pronunţat pedepse grele asupra episcopilor consacraţi de Formosus, dar care, la rândul lor, conferiseră între timp hirotonisiri asupra multor altor clerici, mod de a proceda care a dat naştere unei mari confuzii”.⁴ Un asemenea dezacord între papi constituie cu siguranţă un argument împotriva ideii de infailibilitate papală!

Papa Honorius I, după moartea sa, a fost denunţat ca eretic de către cel de-al şaselea Conciliu care a avut loc în anul 680. Papa Leo II a confirmat condamnarea acestuia. Dacă papii sunt infailibili, cum poate unul să-l condamne pe celălalt?

Papa Vigilius, după ce condamnase anumite cărţi, şi-a retras condamnarea, după care le-a condamnat din nou, iar apoi şi-a retras din nou condamnarea, ca mai apoi să le condamne din nou! Unde este aici infailibilitatea?

Duelul a fost autorizat de papa Eugen III (1145-1153). Mai târziu, papa Iuliu II (1503-1513) şi papa Pius IV (1559-1565) l-au interzis.

La un moment dat, în secolul 11, au fost trei papi rivali, care au fost scoşi din funcţie de conciliul convocat de împăratul Henry III. Mai târziu, în acelaşi secol, lui Clement III i s-a opus Victor III şi mai apoi Urban II. Cum puteau papii să fie infailibili când ei se opuneau unul altuia?

Ceea ce este cunoscut ca „marea schismă” a avut loc în 1378 şi a durat timp de cincizeci de ani. Italienii l-au ales pe Urban IV, iar cardinalii francezi 1-au ales pe Clement VII. Papii s-au afurisit unul pe celălalt an după an, până ce un conciliu i-a scos pe amândoi din funcţie şi l-a ales pe un altul!

Papa Sixtus V avea pregătită o versiune a Bibliei pe care a declarat-o a fi autentică. După doi ani, papa Clement VIII a declarat că este plină de erori şi a poruncit să se facă o alta!

Papa Grigore I a respins titlul de „Episcop Universal” ca fiind „profan, superstiţios, arogant şi inventat de primul apostat”. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, alţi papi au revendicat acest titlu.

Papa Adrian II (867-872) a declarat valabile căsătoriile civile, însă papa Pius VII (1800-1823) le-a condamnat ca nefiind valabile.

Papa Eugen IV (1431-1447) a condamnat-o pe Ioana d’Arc să fie arsă de vie ca vrăjitoare. Mai târziu, un alt papă, Benedict IV, în 1919, a declarat-o „sfântă”.

Dacă luăm în considerare sutele de ocazii şi moduri în care papii s-au contrazis unul pe altul de-a lungul secolelor, putem înţelege cât de greu le este multor oameni să accepte infailibilitatea papală. Deşi este adevărat că cele mai multe afirmaţii papale nu s-au făcut între limitele înguste ale definiţiei „ex cathedra” din 1870, totuşi, dacă papii au greşit în aşa multe alte moduri, cum le poate fi garantată o infailibilitate divină pentru câteva clipe când se hotărăsc să vorbească ex cathedra?

Papii şi-au dat ei înşişi titluri cum ar fi „Domnul Cel Mai Sfânt”, „Conducătorul Bisericii în Lume”, „Suveranul Pontif al Episcopilor”, „Marele Preot”, „Gura lui Isus Hristos”, „Vicarul lui Hristos” şi altele. Papa Leo XIII a spus în 20 iunie 1894: „Noi deţinem pe pământ locul Dumnezeului Celui Atotputernic”. În timpul Conciliului de la Vatican din 1870, în 9 ianuarie, s-a proclamat: „Papa îl reprezintă pe Hristos în slujbă, Hristos în jurisdicţie şi putere… ne aplecăm înaintea vocii tale, o Pius, ca înaintea vocii lui Hristos, Dumnezeul adevărului; ţinându-ne de Tine, ne ţinem de Hristos”.

Fragmentul de istorie pe care l-am oferit demonstrează limpede faptul că papa NU este „Hristos în slujbă” sau în vreun alt mod. Contrastul este evident. Coroanele foarte scumpe purtate de papi au costat milioane de dolari. Isus, în timpul lucrării Sale pe pământ, nu a purtat nici o coroană cu excepţia celei de spini. Papa este slujit de servitori. Ce contrast faţă de umilul Nazarinean care a venit nu ca să I se slujească, ci El să slujească! Papii se îmbracă în haine care sunt foarte împodobite şi scumpe – create după modelul celor purtate de împăraţii romani din vremurile păgâne. O asemenea vanitate se află în contrast cu Mântuitorul nostru care a purtat haina unui ţăran. Imoralitatea multor papi – mai ales în secolele trecute – stă în contrast izbitor cu Hristos care este perfect în sfinţenie şi puritate.

Având în vedere aceste lucruri, credem că pretenţia emisă de papă, că este „Vicarul lui Hristos”, nu are de fapt nici o bază. Încă din anul 1612 s-a subliniat, aşa cum a făcut-o Andreas Helwig în cartea lui Roman Antichrist (Anticristul Roman), că titlul de „Vicar al lui Hristos” are o valoare numerică de 666. Scris „Vicarul Fiului lui Dumnezeu” în latină, Vicarius Filii Dei, literele cu valoare numerică sunt acestea: I este echivalentul lui 1 (folosit de şase ori), L este echivalentul lui 50, V este echivalentul lui 5, C este echivalentul lui 100, iar D este echivalentul lui 500. Când se adună toate acestea, totalul este 666. Acest număr ne aminteşte, desigur, de Apocalipsa 13:18: „Cel care are pricepere să calculeze numărul fiarei: căci este număr de om, şi numărul lui este şase sute şaizeci şi şase”. Aceasta nu înseamnă neapărat ca un Papă va fi Anticristul însuşi, ci doar scoatem în evidenţă sistemul anticristic şi slujitorii lui.

Trebuie totuşi să subliniem cu toată corectitudinea că numeroase nume şi titluri, în funcţie de felul în care sunt scrise sau de limba care este folosită, pot da naştere acestui număr. Exemplele oferite aici vor fi de un interes deosebit, deoarece sunt legate de Roma şi de romano-catolicism. Potrivit celor spuse de Hislop, numele originar al Romei a fost Saturnia, ceea ce înseamnă „oraşul lui Saturn”. Saturn era numele secret dezvăluit doar celor iniţiaţi în tainele caldee, care – în Caldeea – era scris din patru litere: STUR. În această limbă, S era cifra 60, T era 400, U era 6 şi R era 200, un total de 666.

Cezarul Nero a fost unul dintre cei mai mari persecutori ai creştinilor şi împăratul Romei la apogeul puterii ei. Numele lui, atunci când este scris cu litere ebraice, dă cifra 666.

Literele greceşti ale cuvântului „Lateinos” (latină), limba istorică a Romei în toate actele ei oficiale, se ridică la 666. În greacă, L este 30, A este 1, T este 300, E este 5, I este 10, N este 50, O este 70 şi S este 200, un total de 666. Lucrul acesta a fost subliniat de Irineu încă din secolul 3. Acelaşi cuvânt înseamnă şi „om de origine latină” şi nu este altceva decât forma grecească a numelui Romulus, după care este numit oraşul Roma. Acest nume în ebraică, Romiith, totalizează şi el cifra 666. Prorocul Daniel ne arăta prin descoperirea de la Domnul că Anticrist se va ridica din Noul Imperiu Roman (Uniunea Europeană).

Spre deosebire de greci şi evrei, romanii nu foloseau toate literele alfabetului lor pentru numere. Foloseau doar şase litere: D, C, L, X, V şi I. Toate celelalte numere erau formate din combinaţii ale acestora.* Este interesant şi poate semnificativ faptul că cele şase litere care alcătuiau sistemul de numere roman, dacă sunt adunate, formează un total de 666.

Îndreptându-ne atenţia spre Biblie, în Vechiul Testament, citim că regele Solomon primea în fiecare an 666 de talanţi de aur (l.Re.l0:14). Această bogăţie a jucat un rol important în rătăcirea lui de la calea dreaptă. În Noul Testament, literele cuvântului grec euporia, care este tradus „bogăţie”, totalizează 666. Din toate cele 2.000 de substantive greceşti ale Noului Testament, există doar un singur alt cuvânt care are această valoare numerică, cuvântul paradosis, tradus „tradiţie” (Fap.19:25; Mt.15:2). Bogăţie şi tradiţie – interesant – au fost cele două care au corupt biserica romano-catolică. Bogăţia a produs corupţie, stricăciune în practică şi cinste; tradiţia a produs corupţie în învăţătură.

CAPITOLUL PAISPREZECE

INUMANA INCHIZIŢIE

Persecutarea protestanţilor. Descrierea unor instrumente de tor-tură: roata de tortură, fecioara de fier

BISERICA DECĂZUTĂ a devenit în Evul Mediu atât de vădit coruptă, încât înţelegem foarte bine de ce în multe locuri oamenii s-au ridicat în semn de protest. Au fost multe asemenea suflete nobile care au respins falsele pretenţii ale papei, căutând în schimb la Domnul Isus mântuirea şi adevărul. Aceştia au fost numiţi „eretici” şi au fost crunt persecutaţi de biserica romano-catolică.

Unul din documentele în care au fost ordonate astfel de persecuţii a fost bula inumană „Ad exstirpanda” emisă de papa Inocenţiu IV în 1252. Documentul afirma că ereticii trebuiau să fie „striviţi ca nişte şerpi veninoşi”. Acest document aproba în mod oficial folosirea torturii. Autorităţilor civile li s-a ordonat să-i ardă pe eretici. The Catholic En-cyclopedia spune:„Bula ,Ad exstirpanda’ mai sus menţionată a rămas de atunci încolo un document fundamental al Inchiziţiei, reînnoit sau confirmat de câţiva papi, Alexandru IV (1254-1261), Clement IV (1265-1268), Nicolae IV (1288-1292), Bonifaciu VIII (1294-1303) şi alţii. Autorităţile civile au fost de aceea folosite de papi, sub ameninţarea excomunicării, să execute sentinţele legale prin care ereticii care nu se căiau erau condamnaţi la arderea pe rug. Trebuie notat faptul că excomunicarea însăşi nu era un fleac, căci, dacă cel excomunicat nu scăpa de această excomunicare timp de un an, era considerat de legislaţia acelei perioade că este eretic şi îşi atrăgea asupra sa toate pedepsele care priveau erezia”.¹

Oamenii au meditat mult în acele vremuri ca să născocească metode prin care să producă cele mai mari chinuri şi dureri. Una din metodele cele mai populare consta în folosirea roţii sau scaunului de tortură, o masă lungă pe care acuzatul era întins pe spate şi legat de mâini şi de picioare, apoi era tras din ambele părţi de frânghie şi scripete. În felul acesta se dislocau încheieturile, şi se provoca o durere foarte mare. Cleşti grei erau folosiţi pentru smulgerea unghiilor sau pentru aplicarea fierului înroşit pe părţile sensibile ale trupului. Erau folosite tăvăluguri cu lame ascuţite de cuţit şi cu ţepi, deasupra cărora ereticii erau rostogoliţi înainte şi înapoi.

Mai exista un instrument de tortură pentru strâns degetul gros de la mână, care disloca articulaţiile.

De asemenea, „obezile”, folosite la zdrobirea picioarelor şi a labelor picioarelor.

„Fecioara de fier” era un instrument de mărimea şi figura unei femei, dar gol în interior. Cuţitele erau aranjate în aşa fel şi sub o aşa presiune, încât cei acuzaţi erau sfâşiaţi prin îmbrăţişarea mortală a „fecioarei de fier”. Acest instrument de tortură era stropit cu „apă sfântă” şi avea înscris pe el nişte cuvinte în latină care înseamnă: „Gloria să fie doar a lui Dumnezeu”.²Altor victime, după ce erau dezbrăcate de haine, li se legau braţele la spate cu o frânghie aspră. Apoi li se legau greutăţi de picioare. Cu ajutorul unui scripete erau suspendaţi în aer sau erau lăsaţi să cadă ori ridicaţi dintr-o smucitură, dislocând astfel încheieturile. În timp ce se făcea uz de asemenea torturi, preoţii ţineau cruci în sus şi încercau să-i facă pe eretici să se lepede de convingerile lor.

“În anul 1554, Francis Gamba, un lombard, de convingere protestantă, a fost prins şi condamnat la moarte prin sentinţa din Milano. La locul execuţiei, un călugăr i-a arătat o cruce, la care Gamba a spus: ,Mintea mea e atât de plină de meritele şi bunătatea reală a lui Hristos, încât nu vreau ca o bucată de băţ fără simţuri să-mi aducă aminte de El’. Pentru aceste cuvinte, limba i-a fost găurită, şi după aceea a fost ars pe rug”.³

Unora care au respins învăţăturile bisericii romano-catolice li s-a turnat plumb topit în urechi şi în gură. Altora li s-au scos ochii, iar alţii au fost bătuţi crunt cu biciul. Unii au fost forţaţi să sară de pe stânci în ţepi înalte care erau fixate dedesubt, unde, tremurând de durere, mureau încet. Alţii au fost sugrumaţi cu bucăţi tăiate din propriile lor trupuri, sau au fost sufocaţi cu urină şi fecale. Noaptea, victimele Inchiziţiei erau legate de pardoseală sau de perete, unde erau o pradă neajutorată pentru şobolani, alte rozătoare şi insecte parazite ce populau asemenea încăperi însângerate de tortură.

Intoleranţa religioasă care a inspirat Inchiziţia a provocat războaie implicând oraşe întregi. În 1209, oraşul Beziers a fost cucerit de oameni cărora papa le-a promis că, prin angajarea lor în cruciada împotriva ereticilor, la moarte vor scăpa de Purgatoriu şi vor intra direct în Cer. S-a relatat că în acest oraş au pierit de sabie şaizeci de mii de oameni, în timp ce sângele curgea gârlă pe străzi.

La Lavaur, în 1211, guvernatorul a fost spânzurat, iar soţia lui a fost aruncată într-o fântână şi zdrobită cu pietre. Patru sute de oameni din acest oraş au fost arşi de vii. Cruciaţii au participat dimineaţa la liturghia solemnă, apoi au pornit să asedieze şi alte oraşe din acea regiune. În acest asediu, s-a estimat că 100.000 de albigenzi (protestanţi din sudul Franţei – n.tr.) au căzut într-o singură zi. Trupurile lor au fost îngrămădite laolaltă şi arse.

În masacrul din Merindol, cinci sute de femei au fost închise într-un hambar căruia i s-a dat foc. Dacă sărea vreuna pe fereastră, era întâmpinată de vârful lăncilor. Femeile erau violate public şi fără milă. Copiii erau ucişi în faţa părinţilor lor, care nu puteau să-i apere. Unii oameni erau aruncaţi de pe stânci sau dezbrăcaţi de haine şi târâţi pe străzi.

Metode similare au fost folosite în masacrul din Orange în 1562. Armata italiană a fost trimisă de papa Pius IV, care i-a poruncit să ucidă bărbaţi, femei şi copii. Porunca a fost dusă la îndeplinire cu o cruzime teribilă, oamenii fiind expuşi unei ruşini şi torturi de nedescris.

Zece mii de hughenoţi (protestanţi francezi) au fost ucişi în masacrul sângeros din Paris în „ziua Sf. Bartolomeu”, 1572. Regele francez s-a dus la liturghie ca să aducă mulţumiri solemne că atât de mulţi eretici au fost ucişi. Curtea papală a primit vestea cu mare bucurie, şi papa Grigore XIII, într-o grandioasă procesiune, s-a dus la biserica Sf. Louis să aducă mulţumiri! A poruncit monetăriei papale să facă monede care să comemoreze acest eveniment. Monedele arătau un înger cu o sabie într-o mână şi cu o cruce în cealaltă, din faţa căruia fugeau o ceată de hughenoţi, cu groaza pe feţe. Pe monede erau scrise cuvintele Ugonottorum Stranges, 1572 („Măcelul hughenoţilor, 1572″).

O ilustraţie din cartea Ridpath’s History of the World înfăţişează lucrarea Inchiziţiei în Olanda. Un protestant atârnă cu picioarele în butuci. Focul încălzeşte un vătrai pentru a-l însemna cu fierul roşu şi a-1 orbi.⁴

Unii din papii aclamaţi astăzi ca fiind „de seamă” au trăit în zilele acelea, le-a mers bine şi s-au îmbogăţit. De ce n-au deschis porţile închisorilor şi n-au stins focurile ucigaşe care au întunecat cerul Europei timp de secole? Dacă vânzarea indulgenţelor, sau închinarea superstiţioasă înaintea unor statui, sau imoralitatea unor papi – dacă acestea pot fi explicate ca „abuzuri” sau scuzate că au fost făcute contrar legilor oficiale ale bisericii, ce se poate spune despre Inchiziţie? Faptele ei nu pot fi prea uşor date la o parte cu nişte explicaţii, pentru că realitatea rămâne, Inchiziţia a fost poruncită de decretul papal şi confirmată de papă după papă! Poate oare cineva să creadă că astfel de acţiuni îl reprezintă pe Cel care a spus să ne întoarcem şi obrazul celălalt, să ne iertăm duşmanii şi să facem bine celor care se poartă rău cu noi?

CAPITOLUL CINCISPREZECE

„STĂPÂNI PESTE MOŞTENIREA LUI DUMNEZEU”

Cardinali —originea slujbei lor —veşmintele lor roşii. Episcopii — compararea concepţiilor scripturale şi tradiţionale. „Clerul” —guvernul bisericesc —lucrarea prezbiterilor în biserica locală. Titluri religioase

OAMENII CU CEL MAI ÎNALT RANG din biserica romano-catolică, după papă, sunt un grup de „cardinali”. Biblia spune că Isus Hristos a pus în biserica Sa apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori şi învăţători (Ef.4:11). Dar nu găsim niciodată vreo indicaţie că El ar fi rânduit un grup de cardinali. Dimpotrivă, cardinalii iniţiali au fost un grup de preoţi conducători în antica religie păgână a Romei – cu mult înaintea erei creştine. O broşură publicată de „cavalerii lui Columb” cu titlul: This is the Catholic Church (Aceasta este biserica catolică) explică: “în antichitate cardinalii au fost preoţii din Roma cu rangul cel mai înalt – cuvântul este derivat din cuvântul latinesc cardo, ,balama’, şi astfel se referea la cei care erau membrii de bază ai clerului”.¹

Dar de ce au fost aceşti preoţi ai Romei antice asociaţi cu cuvântul „balama”? Ei erau, evident, preoţii lui Ianus, zeul păgân al uşilor şi al balamalelor! Ianus era privit ca „zeul începuturilor” – astfel că ianuarie, luna de început din calendarul nostru, vine de la numele lui. Ca zeu al uşilor, era protectorul sau îngrijitorul lor. Chiar şi astăzi, cel ce păzeşte uşile este numit în engleză janitor, un cuvânt ce provine de la numele lui Ianus!

Ianus era cunoscut ca „cel ce deschide şi cel ce închide”.² Datorită faptului că i se aducea închinare în Asia Mică în această postură, putem înţelege mai bine cuvintele Domnului Isus adresate bisericii din Filadelfia: „lată ce spune Cel sfânt, Cel adevărat, Cel care are cheia lui David, Cel care deschide, şi nimeni nu închide, şi Cel care închide, şi nimeni nu deschide… Am pus înaintea ta o uşă deschisă” (Ap.3:7,8). Zeul păgân Ianus era o falsificare; Isus era adevăratul deschizător şi închizător!

„Colegiul cardinalilor, cu papa în frunte”, scrie Hislop, „este exact copia colegiului păgân de pontifi, cu Pontifex Maximus sau Suveranul Pontif al lor în frunte, despre care se ştie că a fost conceput după modelul marelui Conciliu original al pontifilor din Babilon!”³ Când păgânismul şi creştinismul au fost amestecate unul cu altul, cardinalii, preoţii balamalei, care slujiseră în Roma păgână, şi-au găsit în cele din urmă un loc în Roma papală.

Veşmintele purtate de cardinalii din biserica catolică sunt roşii. Păsările-cardinal (Cardinalis virginianus – n.tr.), florile-cardinal (lobelia – n.tr.) şi preoţii cardinali au toţi în comun culoarea roşie. Biblia menţionează anumiţi prinţi ai Babilonului care se îmbrăcau în haine de culoare roşie: „… Oameni zugrăviţi pe zid, imagini de caldei zugrăviţi cu cinabru” – roşu-aprins -, “încinşi cu brâie în jurul mijlocului, cu turbane pe cap, toţi prinţi arătoşi, în felul babilonienilor din Caldeea” (Ez.23:14,15). Prostituata care simbolizează religia babiloniană era îmbrăcată în haine roşu-stacojii (Ap.l7:4). Din vremuri străvechi, culoarea roşie sau stacojie a fost asociată cu păcatul. Isaia spunea în vremea sa: „Deşi păcatele voastre sunt ca stacojiul, vor fi albe ca zăpada, deşi sunt rosii ca şi carminul, vor fi ca lâna” (Is.1:18). Adulterul este menţionat uneori ca păcatul stacojiu. Culoarea roşie este asociată cu prostituţia, ca în expresia „red-light district” (cartierul unde arde lumina roşie – cartier cu case de toleranţă).

Având în vedere aceste fapte, este îndreptăţită întrebarea: De ce este folosită culoarea roşie pentru veşmintele bărbaţilor cu cel mai înalt rang din biserica romano-catolică? Nu spunem că este greşit să te îmbraci în roşu, totuşi nu pare acesta un obicei curios pentru cardinali? Să presupunem oare că apostolii au purtat astfel de veşminte? Sau este mai probabil că veşmintele roşii ale cardinalilor au fost copiate după cele purtate de preoţii din Roma păgână?

Preoţii „balamalei” din vremea păgână erau cunoscuţi ca „flamens”. Cuvântul provine de la flare, însemnând unul care aţâţă focul sacru.⁴ Ei erau cei ce vegheau asupra flăcării sfinte, făcându-i vânt cu misticul evantai al lui Bacchus. Asemenea culorii focului asupra căruia vegheau, hainele lor aveau culoarea flăcării – roşie. Ei erau slujitorii lui Pontifex Maximus pe vremea păgânismului, iar cardinalii de astăzi sunt slujitorii papei, care revendică de asemenea titlul de Pontifex Maximus. „Flamens”-ii erau împărţiţi în trei grupuri distincte, şi tot aşa sunt şi cardinalii – cardinali-episcopi, cardinali-preoţi şi cardinali-diaconi.

Următorii în ierarhie după papă şi cardinali sunt episcopii bisericii catolice. Spre deosebire de titlurile „papă” şi „cardinal”, Biblia îi menţionează pe episcopi. Totuşi, ca şi cuvântul „sfinţi”, cuvântul „episcop” a fost de obicei înţeles greşit. Mulţi cred despre episcop că este un slujitor de rang superior, având autoritate peste un grup de alţi slujitori şi biserici. Această idee se reflectă în cuvântul „catedrală”, care provine de la cathedra, însemnând „tron”. O catedrală, spre deosebire de alte biserici, este clădirea bisericii în care se află tronul episcopului.

Dar dacă ne îndreptăm atenţia asupra Bibliei, toţi prezbiterii sunt numiţi episcopi – nu numai cei ce slujesc în anumite oraşe speciale. Pavel l-a învăţat pe Tit să „aşeze prezbiteri în fiecare oraş” (Tit 1:5) şi apoi a continuat să vorbească despre aceşti prezbiteri ca despre nişte episcopi (versetul 7). Când Pavel a dat instrucţiuni „prezbiterilor” din Efes, a spus: „Luaţi seama la voi înşivă şi la turma peste care v-a făcut Duhul Sfânt supraveghetori (episcopi), să hrăniţi(să păstoriţi) Biserica lui Dumnezeu” (Fap.20:17,28). Cuvântul tradus „supraveghetori” este acelaşi cuvânt tradus în altă versiune prin cuvântul episcopi! Cuvântul „hrăniţi” are aici acelaşi sens cu cuvântul „păstoriţi”. Se făcea aluzie la aceşti slujitori ca la prezbiteri, episcopi, supraveghetori şi păstori – toate aceste expresii referindu-se la exact aceeaşi slujbă.

Suficient de limpede, un episcop – în Scripturi – nu era un pastor dintr-un oraş mare care stătea pe un tron şi exercita autoritate peste un grup de alţi pastori. Fiecare biserică îşi avea prezbiterii ei, şi aceşti prezbiteri erau episcopi! Acest lucru a fost înţeles de Martin Luther. „Cât despre episcopii pe care îi avem acum”, a remarcat el, „despre aceştia Scripturile nu ştiu nimic; ei au fost instituiţi… astfel încât unul să poată stăpâni peste mulţi”.⁵

Încă înainte ca Noul Testament să fi fost încheiat, era nevoie să se dea avertizări cu privire la doctrina nicolaiţilor (Ap.2:6). Potrivit lui Scofield, cuvântul „nicolaiţi” vine de la nikao, „a cuceri”, şi laos, „popor, laici”, definiţie care, dacă este corectă, „se referă la cea mai timpurie formă a noţiunii de ordin preoţesc sau de ,cler’, care mai târziu a împărţit o frăţietate egală (Mt.23:8), în ,preoţi’ şi ,laici'”.⁶

Cuvântul „preot” în sensul lui adevărat se referă la fiecare credincios creştin – nu numai la conducătorii ecleziastici. Petru i-a învăţat pe prezbiteri să nu fie „stăpâni peste mostenirea lui Dumnezeu” (l.Pt.5:l-3). Cuvântul tradus „moştenire” este kleeron şi înseamnă „cler”! După cum explică The Matthew Henry Commentary, tuturor copiilor lui Dumnezeu li se dă titlul de „moştenire sau cler al lui Dumnezeu… cuvântul nu e restrâns niciodată în Noul Testament doar la slujitorii oficiali ai religiei”.

Respingând o împărţire artificială între „cler” şi „laici”, nu vrem să spunem că prezbiterii sau pastorii n-au voie să primească respectul şi cinstea cuvenită, „mai ales cei ce se ostenesc cu Cuvântul” (l.Tim.5:17). Dar din cauza acestei împărţiri, prea adesea oamenii dintr-o biserică sunt înclinaţi să pună toată responsabilitatea pentru lucrarea lui Dumnezeu pe seama pastorului. În realitate, Dumnezeu are o lucrare pentru toţi copiii Săi. Aceasta nu înseamnă că toţi sunt chemaţi să slujească de la amvon! – însă nici faptul de a da un pahar cu apă rece nu rămâne fără răsplată (Mt.10:42). Ar fi bine ca fiecare din noi să ne rugăm: „Doamne, ce vrei să fac?” (Fap.9:6). În Noul Testament, nu este pusă întreaga lucrare a bisericii pe umerii unui singur individ. Bisericile erau de obicei păstorite de o pluralitate de prezbiteri, aşa cum arată numeroase pasaje biblice. „Ei au rânduit prezbiteri (plural) în toate bisericile” (Fap.14:19-23) şi în „fiecare oraş” (Tit 1:5). Expresii cum ar fi „prezbiterii (plural) bisericii” sunt folosite în mod obişnuit (Fap.20:17; Iac.5:14).

Toţi cei ce au fost spălaţi de păcatele lor prin sângele lui Hristos sunt „preoţi pentru Dumnezeu” şi sunt o „preoţie împărătească, regală” (Ap.1:6; l.Pt.2:9). Preoţia tuturor credincioşilor este în mod limpede poziţia nou-testamentală. Deoarece însă oamenii s-au înălţat ca „stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu”, enoriaşii au fost învăţaţi că au nevoie de un preot căruia să-şi spună păcatele, un preot care să-i stropească, un preot care să le dea maslul, un preot care să le oficieze liturghii, etc. Ei au fost învăţaţi să depindă de un preot om, în timp ce adevăratul Mare Preot, Domnul Isus, a dispărut din orizontul lor ascuns după un nor negru de tradiţii omeneşti.

Spre deosebire de Elihu care nu a vrut sa linguşească şi să dea vreunui om un titlu de onoare (Iov 32:21), cei ce s-au înălţat pe ei înşişi ca „stăpâni” peste oameni au început să-şi ia titluri nescripturale şi – în unele cazuri – titluri care au fost destinate numai lui Dumnezeu! Ca avertisment împotriva acestei practici, Isus a spus: „Să nu numiţi pe nimeni tată pe pământ: căci Unul singur este Tatăl vostru, adică Cel din cer. Şi nici să nu vă lăsaţi numiţi învăţători: căci Unul singur este învăţătorul vostru, anume Hristos. Dar cine este cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Şi cine se va înălţa pe sine va fi umilit; şi cine se va umili pe sine însuşi va fi înălţat” (Mt.23:9-12).

Este greu de înţeles cum poate o biserică ce pretinde că-L are pe Hristos ca întemeietor al ei să înceapă – după câteva secole – să folosească exact titlurile pe care El i-a spus să NU le folosească! Cu toate acestea, episcopul Romei a început să fie numit cu titlul de „papă”, care

nu e altceva decât o variaţie a cuvântului tată. Preoţii catolici sunt numiţi părinte. Să nu uităm că una din ramurile de frunte ale „tainelor” care au ajuns în Roma în perioada ei de început a fost mitraismul. În această religie, cei care prezidau ceremoniile sacre erau numiţi „părinţi”.⁷ Un articol despre mitraism din The Catholic Encyclopedia spune: „Părinţii (folosit aici ca titlu religios) conduceau închinarea. Mai-marele părinţilor, un fel de papă, care a trăit totdeauna la Roma, era numit ,Pater Patrum'”.⁸

Acum, dacă păgânii din Roma îşi numeau preoţii cu titlul de „părinte”, iar Hristos ne-a spus să nu numim pe nici un om „tată, părinte”, de unde a provenit obiceiul romano-catolic de a numi pe un preot cu acest titlu – de la Hristos, sau de la păgânism?

Chiar şi Biblia dă exemplul unui preot păgân care este numit părinte. Un om cu numele de Mica i-a spus unui tânăr levit: „Locuieşte cu mine, şi să-mi fii părinte şi preot” (Jud.17:10). Mica era un adult care avea un copil al lui; levitul era „un tânăr”. Titlul de „părinte” era evident folosit într-un sens religios, ca desemnare preoţească. Mica dorea ca acesta să fie un preot-părinte în „casa dumnezeilor lui”. Acesta a fost un tip de catolicism, căci deşi tânărul preot a pretins că vorbeşte Cuvântul „DOMNULUI” (Jud.18:6), închinarea era în mod limpede amestecată cu idoli şi păgânism.

Biserica romano-catolică foloseşte titlul „Monsignor”, care înseamnă „Domnul Meu”. Este oarecum un titlu general, explică The Catholic Encyclopedia, şi poate fi folosit corespunzător în adresarea către mai mulţi din înalţii conducători ai bisericii. “În loc să te adresezi patriarhilor cu ,Vostra Beatitudine’, arhiepiscopilor cu ,îndurarea voastră’, episcopilor cu ,Domnul Meu’, abaţilor cu ,Domn îndurător’, cineva poate să-i salute pe toţi în mod egal cu Monsignor fără să încalce vreo etichetă”.⁹ Unul din sensurile prefixului „arhi” este stăpân. Folosirea de titluri cum ar fi de arhipreot, arhiepiscop, arhidiacon este ca şi cum ai spune stăpâne-preot, etc. Superiorul ordinului dominicanilor este numit „Stăpân Generar. Nu trebuie decât să cităm din nou cuvintele lui Hristos, care sunt în contrast cu asemenea titluri: „Nici să fiţi numiţi stăpâni: Căci Unul singur este Stăpânul vostru, anume Hristos”.

Chiar titlul de „reverend”, biblic vorbind, este întrebuinţat numai pentru Dumnezeu. Apare doar o singură dată în Scriptură (în versiunea King James – n.tr.): „Sfânt şi reverend (venerabil, respectabil) este Numele Său” (Ps.111:9). Cuvântul reverend vine din latinescul revere şi a fost folosit prima dată pentru clerul englez în timpul secolului 15, ca titlu de respect. Variaţii ale acestui titlu sunt acestea: The Reverend (Preot) – Venerabilul (abate, etc.); The Very Reverend (Decan) – Prea-venerabilul; The Most Reverend (arhiepiscop, mitropolit) – înalt Prea-sfinţitul; şi The Right Reverend (episcop) – Preasfinţitul.

Comentând pe marginea folosirii tocmai a acestor titluri, cunoscutul predicator din Londra, C. H. Spurgeon, a spus: “în ce mă priveşte, doresc să fiu cunoscut de acum încolo doar ca un slujitor al lui Dumnezeu, şi vreau ca umblarea şi modul meu de viaţă să dovedească faptul că sunt într-adevăr slujitorul Lui. Dacă va fi ca eu, slujitorul lui Dumnezeu, să fiu stimat de fraţii mei creştini în vreo măsură, lucrul acesta nu se va întâmpla datorită faptului că înaintea numelui meu a fost pus, de către un conciliu, un atribut furat de la Dumnezeu, nici nu va fi datorită faptului că gulerul meu are nasturi la spate sau că haina mea are o croială ca cea de cleric, ci doar de dragul lucrării mele”.

Când Isus a vorbit împotriva titlurilor măgulitoare, îl interesa în mod special umilinţa şi egalitatea discipolilor Lui. N-ar trebui atunci să respingem presupusa autoritate a acelor funcţii înalte, în care oamenii caută să se facă pe sine „stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu”? Şi în loc ca oamenii să primească glorie, n-ar trebui oare ca gloria să fie dată lui Dumnezeu?

CAPITOLUL ŞAISPREZECE

CELIBATUL PREOTILOR

Doctrina celibatului în Babilon – istoria ei – şi imoralitatea. Spovedania – originea şi scopul ei. Preoţii în veşminte negre. Tonsura —simbol al soarelui

„DUHUL SPUNE limpede că în vremurile din urmă unii se vor îndepărta de la credinţă, dând atenţie unor duhuri amăgitoare şi învăţături ale demonilor; vorbind minciuni în ipocrizie; având conştiinţa arsă cu fierul roşu; interzicând căsătoria…” (l.Tim.4:l-3).

În acest pasaj, Pavel a avertizat că în zilele din urmă va avea loc o abatere sau deviere de la adevărata credinţă. „Aceasta nu implică neapărat ultimele epoci ale lumii”, scrie Adam Clarke în cunoscutul său comentariu, „ci orice perioadă ulterioară celei în care a trăit Biserica”.¹De fapt, această abatere de la credinţă, aşa cum ştiu cei ce cunosc istoria, a avut loc încă în primele secole.

Primii creştini au privit închinarea adusă zeilor păgâni ca închinare la demoni (l.Cor.10:19,21). Rezultă deci că avertismentul lui Pavel cu privire la “învăţăturile demonilor” se poate referi la învăţăturile tainelor păgâne. El a menţionat în special doctrina „interzicerii căsătoriei”. În religia tainelor, această doctrină nu se referea la toţi oamenii. Era, în schimb, o doctrină a celibatului preoţesc. Astfel de preoţi necăsătoriţi, potrivit celor spuse de Hislop, erau membrii unor ordine preoţeşti superioare ale reginei Semiramida. „Oricât de ciudat ar putea să pară, totuşi cei din antichitate atribuie reginei inventarea celibatului clerical, şi aceasta în forma lui cea mai strictă”.²

Nu toate naţiunile în care s-a răspândit religia tainelor au impus celibatul preoţilor, ca de exemplu în Egipt, unde preoţilor li se permitea să se căsătorească. Dar, „orice învăţat ştie că atunci când în Roma păgână s-a introdus închinarea adusă Cibelei, zeiţa babiloniană, ea a fost introdusă în forma ei iniţială, cu clerul ei celibatar”.³ În loc ca doctrina „interzicerii căsătoriei” să promoveze puritatea, excesele comise de preoţii celibatari din Roma păgână au fost atât de grave, încât Senatul a considerat că aceştia trebuie să fie expulzaţi din republica romană. Mai târziu, după ce a fost instituit celibatul preoţesc în Roma papală, au apărut probleme similare. „Când papa Paul V a căutat să desfiinţeze bordelurile autorizate din ,Oraşul Sfânt’, Senatul roman a depus o petiţie împotriva ducerii la îndeplinire a planului său, pe motivul că existenţa acestor locuri era singurul mijloc de a-i împiedica pe preoţi de la seducerea soţiilor şi fiicelor locuitorilor”.⁴

Roma, în acele vremuri, era un „oraş sfânt” doar cu numele. Relatările estimează că erau vreo 6.000 de prostituate în acest oraş cu o populaţie ce nu depăşea 100.000 de locuitori.⁵ Istoricii ne spun că „toţi clericii aveau amante, şi toate mănăstirile din capitală erau case cu reputaţie proastă”.⁶

Cardinalul Peter D’Ailly spunea că nu îndrăzneşte să descrie imoralitatea mănăstirilor de maici şi că „luarea voalului” era pur şi simplu un alt mod de a deveni o prostituată publică. Violurile erau atât de grave în secolul 9, încât Sf. Theodore Studita a interzis prezenţa chiar şi a animalelor femele pe teritoriul mănăstirilor! În anul 1477, în mănăstirea catolică din Kercheim se ţineau dansuri şi orgii nocturne, descrise în istorie ca fiind mai grave decât cele care se puteau vedea în casele de toleranţă.⁷

Preoţii au ajuns să fie cunoscuţi ca „soţii tuturor femeilor”. Albert cel Mare, arhiepiscop de Hamburg, şi-a îndemnat preoţii: „Si non caste, tamen caute” (Dacă nu poţi fi cast, cel puţin fii atent). Un alt episcop german a început să pretindă o taxă de la preoţii din ţinutul lui pentru fiecare persoană de sex feminin pe care o ţineau şi pentru fiecare copil născut din legătura cu ea. El a descoperit că unsprezece mii de femei erau ţinute de clericii din dioceza lui!”

The Catholic Encyclopedia spune că tendinţa unora de a scormoni în istorie pentru a strânge aceste scandaluri şi a le exagera detaliile „este cel puţin la fel de vădită ca tendinţa apologeţilor Bisericii de a ignora cu totul aceste pagini incomode ale istoriei”!⁹ Aşa cum s-a întâmplat în multe alte situaţii, nu ne îndoim de faptul că extremele au existat de ambele părţi. Ne dăm seama şi de faptul că odată cu relatările despre comportări imorale există şi posibilitatea exagerării. Dar chiar dacă avem în vedere lucrul acesta, problemele care au însoţit doctrina „interzicerii căsătoriei” sunt prea evidente ca să fie ignorate.

The Catholic Encyclopedia, deşi caută să explice şi să justifice celibatul, admite că au existat multe abuzuri: „Nu dorim să negăm sau să găsim circumstanţe atenuante pentru nivelul foarte scăzut de moralitate în care, în diferite perioade ale istoriei lumii şi în diferite ţări care s-au numit creştine, preoţia catolică a decăzut din când în când… corupţia era larg răspândită… Cum putea fi altfel, când au fost introduşi în eparhiile din toate părţile bărbaţi brutali din fire şi mânaţi de pasiuni dezlănţuite, care au dat cel mai prost exemplu clerului pe care îl conduceau?… Un mare număr din cei ce formau clerul, nu numai preoţi, ci şi episcopi, şi-au luat soţii în mod public şi au dat naştere unor copii cărora le-au transmis prin moştenire privilegiile”.¹⁰

Nu există nici o regulă în Biblie care să ceară unui pastor să fie necăsătorit. Apostolii erau căsătoriţi (l.Cor.9:5), iar episcopul trebuia să fie „soţul unei singure soţii” (l.Tim.3:2). Chiar şi The Catholic Encyclopedia spune: „Nu găsim în Noul Testament vreo indicaţie ca celibatul să fie obligatoriu pentru apostoli sau pentru cei ordinaţi de ei”.” Doctrina „interzicerii căsătoriei” s-a dezvoltat doar în mod treptat în cadrul bisericii catolice.

Când a fost introdusă dogma celibatului, mulţi preoţi erau oameni căsătoriţi. Se punea totuşi întrebarea dacă era permis unui preot a cărui soţie a murit să se mai căsătorească. O regulă stabilită la Conciliul din Neo-Cezareea, în 315, „interzice absolut unui preot să încheie o nouă căsătorie sub ameninţarea pierderii funcţiei”. Mai târziu, „la un conciliu roman ţinut de papa Siricius în anul 386, a fost aprobat un edict care interzicea preoţilor şi diaconilor să aibă relaţii conjugale cu soţiile lor, şi papa a făcut demersuri ca decretul să fie impus şi în Spania şi alte părţi ale creştinătăţii”.¹²

În aceste afirmaţii luate din The Catholic Encyclopedia, cititorul atent va remarca cuvintele „interzice” şi „interzicere”. Cuvântul „interzicere” este acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte Biblia atunci când avertizează cu privire la „interzicerea căsătoriei” – dar exact în sensul opus! Biblia numeşte interzicerea căsătoriei a fi “învăţăturile demonilor”!

Luând toate aceste lucruri în considerare, putem vedea cum s-a împlinit prezicerea lui Pavel (l.Tim.4:l-3). A avut loc o abatere de la credinţa originară? Da. Au dat oamenii atenţie învăţăturilor păgâne, învăţăturilor demonilor? Da. Li s-a interzis preoţilor să se căsătorească? Da. Şi din cauza acestui celibat impus, mulţi dintre aceşti preoţi au sfârşit prin a-şi avea „conştiinţa arsă cu fierul roşu” şi „au vorbit minciuni în ipocrizie” din cauza imoralităţii în care au căzut. Istoria a demonstrat împlinirea fiecărei părţi din această profeţie!

Învăţătura care le interzicea preoţilor să se căsătorească a adus cu sine alte dificultăţi de-a lungul secolelor din cauza spovedaniei. Se poate vedea limpede că practica mărturisirii slăbiciunilor morale şi a dorinţelor unor fete şi femei înaintea unor preoţi necăsătoriţi putea să aibă cu uşurinţă ca rezultat multe abuzuri. Un fost preot, Charles Chiniquy, care a trăit pe vremea lui Abraham Lincoln şi pe care-l cunoştea personal, oferă o descriere completă a acestor abuzuri în cartea sa The Priest, The Woman and The Confessional (Preotul, Femeia şi Spovedania). Noi nu sugerăm ca toţi preoţii să fie judecaţi după greşelile sau păcatele unora. Nu ne îndoim de faptul că mulţi preoţi şi-au ţinut cu mult devotament jurământul pe care l-au depus. Totuşi, „nenumăratele atacuri” (ca să folosim formularea din The Catholic Encyclopedia) ce s-au făcut împotriva spovedaniei n-au fost, în multe cazuri, lipsite de temei.

Este vădit faptul că doctrina spovedaniei a produs dificultăţi bisericii catolice, într-un mod sau altul. După menţionarea „nenumăratelor atacuri”, The Catholic Encyclopedia spune: „Dacă în timpul Reformei sau de atunci încoace Biserica ar fi putut ceda în faţa unei doctrine sau abandona o practică de dragul păcii şi pentru a domoli o ,vorbă aspră’, spovedania ar fi fost prima care ar fi dispărut”!¹³

Într-un articol atent formulat, The Catholic Encyclopedia explică faptul că, deşi puterea de a ierta păcatele îi aparţine doar lui Dumnezeu, El îşi exercită această putere prin preoţi. Un pasaj din Evanghelia după Ioan (20:22,23) este interpretat că ar spune că un preot poate ierta sau poate refuza să ierte păcate. Pentru ca el să facă aceasta, păcatele trebuie să-i fie mărturisite „specific şi în detaliu” (conform Conciliului din Trent), căci: „Cum se poate face o evaluare înţeleaptă şi chibzuită, dacă preotul se află în necunoştinţă de cauza asupra căreia trebuie să se pronunţe judecata? Şi cum poate el să obţină cunoştinţele necesare dacă acestea nu vin din recunoaşterea spontană a păcătosului?” Deoarece preoţilor li s-a dat autoritatea de a ierta păcate, citim în articol că este ceva inconsecvent să credem că Isus Hristos „a intenţionat să ofere alte mijloace de iertare, cum ar fi mărturisirea, doar lui Dumnezeu'”. Spovedania făcută unui preot este „necesară spre mântuire pentru cei care comit păcate după botez”.¹⁴

Există un fel de mărturisire sau spovedanie în Biblie, dar nu este mărturisirea făcută unui preot necăsătorit! Biblia spune: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele” (Iac.5:16). Dacă acest verset ar putea fi folosit pentru a susţine ideea catolică a spovedaniei, atunci ar trebui ca nu numai oamenii să se spovedească preoţilor, ci şi preoţii să se spovedească oamenilor! Când Simon din Samaria a păcătuit, după ce fusese botezat, Petru nu i-a spus să-i mărturisească lui. Nu i-a spus să rostească „Ave Maria” de un anumit număr de ori pe zi. Petru i-a spus să se „roage lui Dumnezeu” pentru iertare (Fap.8:22). Când Petru a păcătuit, el I-a mărturisit lui Dumnezeu păcatul şi a fost iertat; când Iuda a păcătuit, şi-a mărturisit unui grup de preoţi păcatul şi s-a sinucis! (Mt.27:3-5)

Ideea spovedaniei făcute unui preot nu a venit din Biblie, ci din Babilon! Se cerea o mărturisire secretă înainte de iniţierea deplină în tainele babiloniene. Odată ce s-a făcut o asemenea spovedanie, victima era legată de mâini şi de picioare de preoţi. Nu există nici o îndoială cu privire la faptul că în Babilon se făceau spovedanii, căci numai pe baza unor asemenea mărturisiri înregistrate au fost istoricii în stare să formuleze concluzii privitoare la conceptele babiloniene de bine şi rău.¹⁵

Conceptul spovedaniei n-a fost limitat numai la Babilon. Salverte a scris despre această practică printre greci: „Toţi grecii de la Delfi la Termopile au fost iniţiaţi în tainele templului din Delfi. Tăcerea lor cu privire la tot ceea ce li se poruncea să ţină secret a fost asigurată de spovedania generală cerută aspiranţilor după iniţiere”. Anumite tipuri de spovedanie au fost cunoscute şi în religiile din Medo-Persia, Egipt şi Roma – înainte de începuturile creştinismului.”

Negrul este culoarea distinctivă a îmbrăcăminţii clerului purtată de preoţii bisericii romano-catolice, şi unele denominaţiuni protestante urmează şi ele acest obicei. Dar de ce negru? Putem oare să ni-L imaginăm pe Isus şi pe apostolii Săi purtând haine negre? Culoarea neagră a fost asociată de secole cu ideea morţii. Carele funebre, în mod tradiţional, au fost negre. Culoarea neagră este purtată de cei îndoliaţi la înmormântări, etc. Dacă ar sugera cineva că ar trebui să se poarte negrul în cinstea morţii lui Hristos, nu vom face altceva decât să remarcăm faptul că Isus Hristos nu mai este mort!

Pe de altă parte, Biblia menţionează anumiţi preoţi ai lui Baal îmbrăcaţi în negru! Mesajul lui Dumnezeu prin Ţefania a fost acesta: „Voi stârpi din locul acesta rămăşiţa lui Baal şi numele chemarimilor împreună cu preoţii” (Ţef.l:4). „Chemarim-ii” erau preoţi ce purtau veş-minte negre.¹⁷ Acelaşi titlu este tradus „preoţi idolatri” într-un alt pasaj despre închinarea adusă lui Baal (2.Re.23:5). Adam Clarke spune: „Probabil că ei erau un ordin întemeiat de regii idolatri ai lui Iuda şi au fost numiţi chemarim, de la camar, ce înseamnă a fi ,făcut închis la culoare sau negru’, pentru că slujba lor neîncetată era de a veghea focurile sfinte, şi probabil că purtau haine negre; din acest motiv evreii îi numesc în batjocură pe preoţii creştini chemarim, datorită îmbrăcăminţii şi odăjdiilor negre. Este greu de înţeles şi de explicat de ce ar trebui ca prin veşmintele lor, preoţii să-i imite pe acei preoţi ai lui Baal”!¹⁸

Tonsură romană.

O altă practică a bisericii catolice care a fost cunoscută în antichitate şi printre popoarele necreştine este tonsura. The Catholic Encyclopedia spune că tonsura este „un rit sacru instituit de biserică prin care… un creştin este primit în ordinul clerical prin acceptarea tunderii părului… Din punct de vedere istoric, tonsura nu era în uz în Biserica primară… Chiar mai târziu, Sf. Jerome (Hieronymus) (340-420) a dezaprobat ideea tunderii părului clericilor”!” Totuşi, prin secolul 6, tonsura era destul de cunoscută. Conciliul din Toledo a făcut din ea o regulă strictă prin care toţi clericii trebuie să primească tonsura, dar astăzi obiceiul acesta nu mai este practicat în multe ţări.

Este ştiut şi recunoscut faptul că acest obicei nu era “în uz în Biserica primară”. Dar el era cunoscut printre naţiunile păgâne! Buda şi-a ras capul în ascultare de o presupusă poruncă divină. Preoţii lui Osiris în Egipt puteau fi recunoscuţi prin faptul că-şi rădeau părul de pe cap. Preoţii lui Bacchus primeau tonsura. În catolicism, forma de tonsură folosită în Britania se numea celtică, fiind rasă doar o porţiune a părului, deasupra frunţii. Unii şi-au bătut joc de ea zicând că este tonsura lui Simon vrăjitorul.²⁰

În forma răsăriteană, tot capul era ras. În forma romană însă, numită tonsura Sf. Petru, era folosită tonsura rotundă, lăsând păr doar pe margini, partea de sus a capului fiind rasă.

Dar de ce a insistat Roma pe tonsura rotundă? Nu putem da un răspuns exact, dar ştim că aceasta era „o practică veche a preoţilor lui Mitra, care imitau prin tonsura lor discul solar. Deoarece zeul-soare a fost mult regretatul zeu şi îşi avea părul tăiat într-o formă circulară, iar preoţii care îl jeluiau aveau părul tăiat în acelaşi mod. tot aşa în diferite ţări cei ce plângeau pe cei morţi şi îşi tăiau părul în cinstea lor, şi-l tăiau într-o formă circulară”!²¹

Că acesta era un obicei foarte vechi – cunoscut şi pe vremea lui Moise – se poate vedea chiar din Biblie. Acest obicei era interzis preoţilor! „Să nu se radă pe cap (să nu se tundă la zero pe cap)” (Lev.21:5). Că această „radere” era o tonsură rotunjită pare să fie o implicaţie a pasajului din Levitic 19:27: „Să nu vă rotunjiţi colţurile capului vostru”.

Tonsura, admit toţi, n-a fost o practică a lui Hristos, a apostolilor sau a Bisericii primare. Pe de altă parte, ea a fost un rit printre religiile necreştine din antichitate. Cititorul poate să judece singur sursa acestui obicei din biserica romano-catolică.

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE

LITURGHIA

Transsubstanţierea – înţeles, origine şi istorie. Lucrarea „sfârşită” de la Golgota în contrast cu liturghia. Monstranţa, „ostia” rotundă, o descriere a simbolurilor soarelui şi folosirea lor

AU OARE PREOŢII putere să schimbe elementele pâinii şi vinului în carnea şi sângele lui Hristos în timpul ritualului liturghiei? Este această credinţă întemeiată pe Scripturi?

Poziţia romano-catolică este rezumată în aceste cuvinte: “în celebrarea Sfintei Liturghii, pâinea şi vinul sunt schimbate în trupul şi sângele lui Hristos. Lucrul acesta este numit transsubstanţiere, pentru că în Sacramentul Euharistiei, substanţa pâinii şi cea a vinului nu dăinuie, ci întreaga substanţă a pâinii este schimbată în trupul lui Hristos, şi întreaga substanţă a vinului este schimbată în sângele Lui, rămânând doar aparenţa exterioară a pâinii şi a vinului”.¹

Suportul pentru această concepţie este căutat în cuvintele lui Isus când a spus despre pâinea pe care o binecuvântase: „Luaţi mâncaţi; acesta este trupul Meu” (Mt.26:26-28). Dar dacă se impune un sens literal asupra acestor cuvinte, atunci se crează numeroase probleme de interpretare şi se tinde să se treacă cu vederea faptul că Biblia foloseşte în mod obişnuit expresii figurative.

Când o parte din oamenii lui David şi-au riscat viaţa pentru a-i aduce apă din Betleem, el a refuzat-o, spunând: „Nu este acesta oare sângele oamenilor care s-au dus cu riscul vieţii lor?” (2.Sam.23:17). Biblia vorbeşte despre Isus ca fiind „uşă”, „viţă” şi „stâncă” (Io.10:9; 15:5; l.Cor.10:4). Toţi recunosc că aceste afirmaţii sunt figurative. Noi credem că acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la afirmaţia lui Hristos: „Acesta este trupul Meu… acesta este sângele Meu”. Pâinea şi vinul sunt simboluri ale trupului şi sângelui Său. Aceasta nu scade din realitatea prezenţei Sale în mijlocul unei adunări de credincioşi, căci a promis: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt.18:20). A respinge ideea că El devine literal prezent în bucăţile de pâine şi în interiorul paharului de vin nu înseamnă a respinge faptul că El este prezent în mod spiritual printre credincioşi!

După ce Isus a „binecuvântat” elementele, ele n-au fost schimbate în carnea şi sângele Lui propriu, pentru că El (în mod literal) era încă acolo. El nu dispăruse pentru a apărea în forma pâinii şi a vinului. După ce binecuvântase paharul, El l-a numit tot „rodul viţei”, nu sânge propriu-zis (Mt.26:29). Deoarece Isus a băut şi din pahar, oare Şi-a băut El propriul sânge? Chiar dacă vinul ar fi devenit sânge real, băutul lui ar fi fost interzis de Biblie (Deut.12:16; Fap.15:20)

Nu există nici o dovadă că are loc vreo schimbare a elementelor prin ritualul romano-catolic. Ele au acelaşi gust, culoare, miros, greutate şi dimensiuni. Pâinea arată tot ca pâine, are gust de pâine, are miros de pâine şi la pipăit este ca pâinea. Dar în mintea romano-catolică, ea este carnea lui Dumnezeu. Vinul arată tot ca vin, are gust de vin, are miros de vin şi dacă cineva bea suficient de mult, se va îmbăta ca şi de vin! Dar despre el se crede că este sângele lui Dumnezeu.

Când preotul binecuvântează pâinea şi vinul, el rosteşte cuvintele latineşti: Hoc est corpus meus. Dat fiind faptul că nu are loc nici o schimbare, putem înţelege cum s-a născut expresia „hocus-pocus”.²

Poemul de mai jos nu este inclus în carte dintr-o lipsă de politeţe sau pentru a ridiculiza ceea ce mulţi oameni sinceri consideră că e o ceremonie foarte sacră. În ciuda formei lui neprelucrate, poemul lămureşte esenţialul.

O MINUNE ROMANĂ (traducere în proză)

O tânără femeie drăguţă, o protestantă, era măritată cu un catolic. Din copilărie fusese crescută să iubească adevărurile biblice.

Soţul ei era foarte necăjit că nu reuşea s-o convingă Să intre în Biserica-mamă de la Roma şi să se lepede de eretici.

Aşa ca zi de zi o linguşea, dar ea tot nu vedea ca vreun bine

Să vină vreodată din închinarea la idoli făcuţi din lemn.

Liturghie, ostie, minuni, nu erau făcute decât să înşele;

Şi transsubstanţierea, niciodată nu îndrăznea a crede.

El s-a dus să-şi vadă preotul şi i-a spus trista lui poveste. „Soţia mea este o necredincioasă, domnule; poate că reuşeşti;

Pentru toate minunile romane soţia mea are scârbă, Să faci cu adevărat o minune ar putea duce la convertirea ei”.

Preotul s-a dus cu omul nostru – credea că va câştiga ceva.

A spus: „O voi converti, domnule şi-i voi deschide ochii”. Aşa că atunci când a intrat in casă, soţul cu voce tare a strigat: „Preotul a venit să ia masa cu noi! „E binevenit”, a răspuns ea.

Şi când în cele din urmă masa a fost terminată, preotul a început îndată

S-o înveţe pe gazda lui totul despre starea de păcat a omului;

Marea dragoste a Mântuitorului nostru, pe care creştinii n-o pot nega,

Să Se dea pe Sine ca Jertfă şi să moară pentru păcatele noastre.

„Mă voi întoarce mâine, copilă, pregăteşte nişte pâine şi vin;

Minunea sacramentală va opri declinul sufletului tău”. „Voi coace pâinea”, a spus doamna. „Poţi s-o coci”, a răspuns el, „Şi când vei vedea această minune, vei fi convinsă, îţi spun eu”.

Preotul a venit după cum spusese, pâinea şi vinul a binecuvântat.

Doamna a întrebat: „Domnule, s-a schimbat?” Preotul a răspuns: „Da.

S-a schimbat din pâine şi vin obişnuit în carne şi sânge adevărat;

Uite, copilă, această putere a mea le-a schimbat în Dumnezeu

Aşa că binecuvântând pâinea şi vinul, s-au pregătit să mănânce.

Doamna a spus preotului: „Vă previn să fiţi atent,

Căci un gram de arsenic a fost amestecat cu aluatul,

Dar întrucât i-aţi schimbat natura, nu contează cu adevărat”.

Preotul a amuţit într-adevăr – arăta palid ca moartea.

Pâinea şi vinul i-au căzut din mâini, şi a suspinat adânc.

„Adu-mi calul!” a strigat preotul, „aceasta este o casă blestemată!”

Doamna a răspuns: „Chiar dumneavoastră împărţiţi blestemul Romei”.

Soţul a stat şi el surprins şi aici un cuvânt n-a scos.

După o vreme a spus: „Draga mea, preotul a fugit;

Să înghit o aşa mascaradă, nu sunt desigur destul de capabil;

Mă voi duce cu tine şi voi renunţa la această scorneală romano-catolică”.

Conciliul din Trent a proclamat că această credinţă în transsubstanţiere este esenţială pentru mântuire şi a pronunţat anatema peste toţi cei care ar nega lucrul acesta. Conciliul i-a însărcinat pe preoţi să explice că elementele liturghiei nu conţineau numai carne, oase şi nervi ca parte a lui Hristos, „ci şi un Hristos ÎNTREG”.³ The Catholic Encyclopedia spune: „Dogma totalităţii Prezenţei Reale înseamnă că în fiecare element în parte este într-adevăr prezent ÎNTREGUL Hristos, carne şi sânge, trup şi suflet, Divinitate şi Umanitate”.⁴

Bucata de pâine devenind „Hristos”, se crede că prin oferirea ei, preotul îl jertfeşte pe Hristos. Conciliul din Trent a pronunţat un blestem peste oricine credea altfel: „Dacă cineva spune că în liturghie nu este adusă lui Dumnezeu o jertfă adevărată şi corespunzătoare… să fie anatema”.⁵ În concepţia catolică, această „jertfă” este o reînnoire a jertfei de pe cruce: „Hristos… a poruncit ca jertfa Sa de sânge de pe cruce să fie reînnoită zilnic printr-o jertfă fără sânge a Trupului şi Sângelui în liturghie cu elementele simple de pâine şi vin”.⁶ Pentru că elementele sunt schimbate în Hristos, El „este prezent în bisericile noastre nu numai într-un mod spiritual, ci şi în mod real, cu adevărat şi substanţial ca victimă a unei jertfe”.⁷ Deşi ritualul a fost îndeplinit de milioane de ori, se încearcă a se explica faptul că este aceeaşi jertfă ca cea de la Golgota, pentru că victima în fiecare caz este Isus Hristos.⁸

Ideea de Hristos – „carne şi sânge, trup şi suflet, Divinitate şi Umanitate” – adus ca jertfă în mod repetat ca o „reînnoire” a jertfei de pe cruce stă în contrast izbitor cu ceea ce a spus Isus pe cruce: „S-a sfârşit” (Io.19:30). Jertfele din Vechiul Testament trebuiau să fie aduse continuu, pentru că nici una dintre ele nu era o jertfă perfectă. Dar acum, „noi suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Hristos ODATĂ pentru totdeauna. Căci fiecare preot stă zilnic să slujească şi să aducă aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot înlătura păcatele; dar Acesta (Hristos), după ce a adus pentru totdeauna O SINGURĂ jertfă pentru păcate, a şezut la dreapta lui Dumnezeu… căci printr-o SINGURĂ jertfă El a desăvârşit pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi” (Evr.10:10-14).

Doctrina catolică spune că jertfa lui Hristos de pe cruce ar trebui „reînnoită zilnic”, dar Noul Testament pune ideea de „jertfe zilnice” în contrast cu SINGURA jertfă a lui Hristos. El nu trebuia să fie adus ca jertfă deseori, căci „aşa cum li s-a rânduit oamenilor să moară o singură dată… aşa a fost Hristos adus ca jertfă O SINGURĂ DATĂ ca să poarte păcatele multora” (Evr.9:25-28). Având în vedere aceasta, cei ce cred că jertfa de pe cruce ar trebui să fie continuu reînnoită în liturghie, într-un anumit sens “îl crucifică din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit” (Evr.6:6).

După ce pâinea a fost schimbată în „Hristos” de către preot, este pusă pe o monstranţă (un fel de vas de cristal, cel mai adesea de formă cilindrică, in care se pune, în biserica catolică, sfânta împărtăşanie – n. tr.) având în centru un soare cu raze. Înaintea monstranţei, catolicii se proştern şi se închină micii bucăţi de ostie ca lui Dumnezeu! Această practică, după părerea noastră, este similară practicilor triburilor păgâne care se închină înaintea fetişelor.

Este oare scriptural lucrul acesta? Notaţi ce spune Tbe Catholic Encyclopedia: “în ciuda absenţei vreunei dovezi biblice, Biserica găseşte îndreptăţirea şi corectitudinea unei închinări plăcute lui Dumnezeu înaintea Binecuvântatului Sacrament în cea mai veche şi mai constantă tradiţie…”⁹ Acest raţionament ne aduce aminte de cuvintele lui Isus: „… Desfiinţând Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastră” (Mc.7:13). Monstranţă.

Ideea transsubstanţierii n-a fost fără problemele ei. Tertulian ne spune că preoţii aveau mare grijă ca nici o firimitură să nu cadă – ca să nu fie rănit trupul lui Hristos! Se credea că şi o firimitură îl conţine pe întregul Hristos. În Evul Mediu au avut loc discuţii serioase privitor la ce s-ar întâmpla dacă o persoană ar vomita după primirea împărtăşaniei sau dacă un câine ori un şoarece ar mânca cumva trupul lui Dumnezeu! La Conciliul din Constanţa (Elveţia), s-a discutat dacă trebuia ca unui bărbat care a lăsat să-i cadă câteva picături pe barbă să i se ardă barba, sau dacă trebuia ca barba împreună cu bărbatul respectiv să fie nimiciţi prin ardere. Toţi admit că ideea transsubstanţierii a fost însoţită de numeroase învăţături stranii.

În Biserica nou-testamentală este evident că creştinii au luat din ambele elemente, din pâine şi din rodul viţei ca semne ale morţii lui Hristos (l.Cor.11:28). The Catholic Encychpedia admite lucrul acesta: „Se poate afirma ca un fapt general, că până în secolul 12, atât în Vest, cât şi în Est, împărtăşania publică din biserici era celebrată în mod normal în aşa fel, încât erau primite ambele elemente, lucru asupra căruia nu mai există nici o îndoială”.¹⁰ Dar, după toate aceste secole, biserica romano-catolică a început să nu mai dea oamenilor paharul, ci doar pâinea. Preotul bea vinul. Unul din argumente a fost acela că cineva ar putea să verse sângele lui Hristos. Dar oare nu era posibil ca primii discipoli să fi putut vărsa paharul? Hristos nu l-a ferit de ei.

Servirea doar a jumătate din ceea ce a instituise Isus cerea anumite „explicaţii”. S-a explicat în felul următor: “Împărtăşania cu un element”, cum era numită, „este la fel de valabilă ca şi atunci când s-ar lua ambele elemente. Oamenii nu ar fi lipsiţi de vreun ,har necesar pentru mântuire’ şi „Isus Hristos este cu adevărat prezent şi este primit în întregime, trup şi sânge, suflet şi Divinitate, numai într-unul din cele două elemente… Sfânta mamă Biserica… a aprobat obiceiul împărtăşaniei cu un singur element… Ca urmare, nu numai că împărtăşania cu ambele elemente nu este obligatorie pentru cei credincioşi, ci, prin legea bisericească, potirul este strict interzis pentru oricine în afară de preotul care oficiază”!¹¹ După multe secole, această lege a fost acum atenuată. Unor catolici li se permite să ia din amândouă, din pâine şi din vin, dar obiceiurile variază din loc în loc.

A început oare ideea transsubstanţierii odată cu Hristos? Istoricul Durant ne spune că această credinţă în transsubstanţiere, aşa cum este practicată în biserica romano-catolică, e „una dintre cele mai vechi ceremonii ale religiei primitive”.¹²

În lucrarea ştiinţifică Hastings Encyclopedia of Religion and Ethics, sunt dedicate multe pagini unui articol numit „Faptul de a mânca zeul”. În aceste pagini se aduc dovezi din belşug privitoare la ritualurile de transsubstanţiere în multe naţiuni, triburi şi religii.

Astfel de ritualuri erau cunoscute şi în Roma păgână, aşa cum reiese din întrebarea retorică a lui Cicero privitoare la grâul lui Ceres şi vinul lui Bacchus. „Mitraismul avea o Euharistie, dar ideea unei cine sfinte este tot atât de veche ca omenirea şi a existat din toate timpurile şi printre toate popoarele”, admite The Catholic Encyclopedia”

În Egipt, o turtă era sfinţită de o preot, şi se presupunea că devine carnea lui Osiris. Ea era apoi mâncată, şi în plus se bea vin, ca parte a ritualului.¹⁴ Chiar şi în Mexic şi în America Centrală, printre cei care nu auziseră niciodată de Hristos, s-a găsit credinţa în mâncatul cărnii unui zeu. Când misionarii catolici au debarcat pentru prima oară acolo, au fost surprinşi „când au fost martorii unui ritual religios care le-a reamintit de împărtăşanie… o imagine făcută din făină… după sfinţirea făcută de preoţi, a fost împărţită oamenilor, care au mâncat-o… declarând că este carnea divinităţii”.¹⁵

Hislop sugerează că ideea mâncatului cărnii unui zeu avea o origine canibalică. Deoarece preoţii păgâni mâncau o parte din toate jertfele, în cazul jertfelor omeneşti preoţilor lui Baal li se cerea să mănânce carne omenească. Astfel, „Cahna-Bal, adică „preotul lui Baal”, a furnizat baza pentru cuvântul nostru modern „canibal.¹⁶

În timpul liturghiei, catolicii vin în faţă şi îngenunchează înaintea preotului care le pune în gură o bucată de pâine – „Hristos”. Aceasta se numeşte „ostie”, de la un cuvânt latin care iniţial însemna „victimă” sau „jertfă”.¹⁷ În concepţia catolică, ostia „a fost obiectul unui mare număr de minuni”, inclusiv transformarea pâinii în piatră, precum şi ostii care au sângerat şi au continuat să sângereze.”

Ostiile sunt făcute într-o formă rotundă, această formă fiind prima dată menţionată de Sf. Epiphanius în secolul 4.” (Ilustraţia arată modul în care „ostia” apare într-un dicţionar catolic). Dar când Isus a instituit cina comemorativă, El pur şi simplu a luat pâinea şi a frânt-o. Pâinea nu se frânge în bucăţi rotunde! Frângerea pâinii reprezintă de fapt trupul lui Hristos care a fost frânt pentru noi de bătăile şi biciuirea crudă. Dar acest simbolism nu este transmis prin servirea în întregime a unei ostii rotunde, de forma unui disc.

Dacă folosirea unei bucăţi rotunde de ostie nu are bază biblică, este oare posibil să fim confruntaţi cu un alt exemplu de influenţă păgână? Hislop spune: „Ostia ,rotundă’, a cărei ,rotunjime’ este un element atât de important în Taina Romană, este doar un alt simbol al lui Baal sau al soarelui”.²⁰

Ştim că în tainele antice din Egipt erau folosite turte rotunde. „Turta subţire şi rotundă apare pe toate altarele”.²¹ În religia tainică a mitraismului, iniţiaţii mai avansaţi primeau o turtă mică rotundă sau o ostie de pâine nedospită care simboliza discul solar²², aşa cum o facea şi tonsura lor rotundă.

În 1854, în Egipt a fost descoperit un templu antic cu inscripţii care arată mici turte rotunde pe un altar. Deasupra altarului se află o imagine mare a soarelui.²³ Un simbol similar al soarelui era folosit deasupra altarului unui templu din apropierea oraşului Babain, în partea nordică a Egiptului, unde se află o reprezentare a soarelui, înaintea căreia sunt înfăţişaţi doi preoţi care se închină. (Vezi ilustraţia.) Această folosire a imaginii soarelui deasupra „altarului” nu era limitată la Egipt. Chiar şi în îndepărtatul Peru, era cunoscută şi adorată aceeaşi imagine.²⁴ Dacă comparăm imaginea soarelui înaintea căreia se proşternau păgânii cu imaginea soarelui de pe monstranţă – în care ostia este pusă ca un „soare” şi înaintea căreia se proştern catolicii – se va vedea imediat o asemănare izbitoare.

Chiar şi printre israeliţi, atunci când s-au aruncat cu faţa la pământ ca închinare la Baal, imagini ale soarelui erau puse deasupra altarelor! Dar în timpul domniei lui Iosia, aceste imagini au fost dărâmate: „Ei au dărâmat altarele Baalilor din prezenţa lui, şi imaginile (imagini ale soarelui) care se aflau deasupra lor” (2.Cron.34:4).

Vechea gravură în lemn de alături ilustrează câteva din imaginile stranii la care se închinau evreii idolatri, inclusiv imaginile soarelui de pe vârful coloanelor.

Interiorul catedralei Sf. Petru cu imagini ale soarelui

Fotografia de mai jos prezintă altarul Sf. Petru şi un baldachin înalt de 29 de metri care se sprijină pe patru coloane, răsucite şi acoperite puţin cu ramuri. În vârful coloanelor – „sus de tot” în cel mai important altar al catolicismului – se află imagini decorative ale soarelui. Sus pe perete, după cum arată şi fotografia, se află o imagine mare, artistică şi aurită a razelor unui soare care, de la intrarea în biserică, apare şi „deasupra” altarului. O mare imagine a soarelui apare şi deasupra altarului bisericii lui Gesu (Isus) din Roma, ca şi alte câteva sute. Interesant este faptul că şi marele templu din Babilon avea o imagine aurită a soarelui.²⁵

Uneori imaginea circulară a soarelui este un vitraliu colorat deasupra altarului sau, aşa cum se întâmplă foarte adesea, deasupra intrărilor bisericilor. Câteva dintre aceste ferestre circulare centrale sunt frumos decorate. Unele sunt înconjurate de raze de soare. În Babilon erau temple cu imagini ale zeului-soare care stăteau cu faţa spre soarele care răsare şi erau plasate deasupra intrărilor.²⁶ Un templu babilonian timpuriu construit de împăratul Gudea avea un simbol al regelui-soare deasupra intrării.²⁷ Constructorii egipteni aveau obiceiul de a plasa un disc solar (uneori cu aripi sau alte semne deasupra intrării templelor lor – pentru a-l cinsti pe zeul-soare şi pentru a alunga duhurile rele. Nu sugerăm, desigur, că modelele rotunde care sunt astăzi în uz transmit aceeaşi semnificaţie pe care o transmiteau odată celor ce se duceau la templele păgâne. Cu toate acestea, asemănarea în modele pare curioasă.

Fereastra circulară care a fost folosită atât de des deasupra intrărilor bisericilor este uneori numită fereastră „de tip roată”. Modelul de roată, ca roata carului, era socotit de către unii din antichitate că este şi un simbol al soarelui. Ei credeau despre soare că este un car mare condus de zeul-soare care călătoreşte de-a lungul cerului în fiecare zi, iar noaptea trecea prin lumea subterană. Când israeliţii au amestecat în închinarea lor religia lui Baal, ei aveau „carele soarelui” – care dedicate zeului-soare (2.Re.23:4-11).

O imagine de forma unei roţi de car este pusă deasupra renumitei statui a lui Petru în catedrala Sf. Petru. O tăbliţă aflată acum în muzeul britanic îl arată pe unul din împăraţii babilonieni care restaurează un simbol al zeului-soare în templul lui Bel. Simbolul este o cruce cu opt braţe, ca o roată cu spiţe. Roata solară babiloniană (mai sus) a fost în legătură cu ocultismul şi astrologia. Un model similar marchează pavajul curţii circulare din faţa catedralei Sf. Petru (jos).

Vatican

Picturi romane ale Mariei şi ale sfinţilor prezintă un disc solar ca simbol în jurul capului. Tonsura romană este rotundă. Imagini rotunde se pot vedea deasupra altarelor şi a intrărilor. Monstranţa în care este pusă ostia rotundă înfăţişează deseori un model de soare cu raze. Toate aceste utilizări ale simbolurilor soarelui pot să pară destul de nesemnificative. Dar când se vede imaginea de ansamblu, fiecare în parte oferă un indiciu pentru a ne ajuta să soluţionăm taina Babilonului modern.

Când Isus a instituit cina comemorativă, era noaptea. Nu era în timpul micului dejun sau la prânz. Primii creştini luau parte la Cina Domnului noaptea, urmând exemplul lui Hristos şi prefigurările (tipurile) din Vechiul Testament. Mai târziu însă, Cina Domnului a ajuns să fie ţinută la o întrunire de dimineaţă.²⁸ Nu putem spune în ce măsură a fost influenţată aceasta de mitraism. Ştim însă că ritualurile mitraice se ţineau dimineaţa devreme, fiind asociate cu soarele şi cu zorile. Oricare ar fi motivul, acum este un obicei comun atât în bisericile catolice, cât şi în cele protestante să se ia „Cina” Domnului dimineaţa.

Un factor care putea să fi încurajat liturghia ţinută dimineaţa devreme în cadrul bisericii romano-catolice a fost ideea că persoana trebuia să postească înaintea primirii împărtăşaniei. Este evident că dimineaţa devreme era un timp în care se putea împlini mai uşor această cerinţă! Dar cererea unui astfel de post nu are un temei solid în Scriptură, căci Isus tocmai mâncase când a instituit cina comemorativă!

Pe de altă parte, cei ce căutau iniţierea în tainele eleusiniene erau mai întâi întrebaţi: „Posteşti?” Dacă răspunsul lor era negativ, iniţierea era anulată.²⁹ Postul în sine este, desigur, biblic, dar adevăratul post trebuie să vină din inimă şi nu din reguli făcute de om. Despre acestea, Dumnezeu spune: „Când vor posti, Eu nu le voi asculta strigătele” (ler.14:12). Fariseii erau stricţi în ce priveşte postul în anumite zile, dar neglijau chestiunile mai importante ale Legii (Mt.6:16). Pavel a avertizat cu privire la anumite porunci de a se „abţine de la cărnuri (mâncăruri)” ca fiind un semn de apostazie (l.Tim.4:3).

În comentariile făcute despre liturghie şi ritualismul ei complicat, cartea Romanism and the Gospel (Romano-catolicismul şi Evanghelia) spune: „Este un spectacol de o măreţie impresionantă – lumini, culori, veşminte, muzică, tămâie şi ceea ce are un straniu efect psihologic, un număr de oficianţi instruiţi care practică un ritual impunător într-o independenţă totală de cei ce se închină. Aceştia sunt într-adevăr nişte spectatori, nu participanţi, spectatori asemenea celor prezenţi la practicarea străvechilor servicii religioase tainice”.³⁰

O lucrare cunoscută despre catolicism rezumă oficierea mecanică făcută de preot în timpul liturghiei: „El face semnul crucii de şaisprezece ori; întoarce crucea spre adunare de şase ori; îşi ridică ochii spre cer de unsprezece ori; sărută altarul de opt ori; îşi împreunează mâinile de patru ori; îşi loveşte pieptul de zece ori; îşi apleacă capul de douăzeci şi una de ori; îngenunchiază de opt ori; îşi apleacă umerii de şapte ori; binecuvântează altarul cu semnul crucii de treizeci de ori; îşi pune mâinile întinse pe altar de douăzeci şi nouă de ori; se roagă în minte de unsprezece ori; se roagă cu voce tare de treisprezece ori; ia pâinea şi vinul şi le transformă în trupul şi sângele lui Hristos; acoperă şi descoperă paharul de zece ori; merge încoace şi încolo de douăzeci de ori”.³¹ Pe lângă acest ritualism complicat este folosirea unor odăjdii foarte colorate, lumânări, clopote, tămâie, muzică şi fastul bătător la ochi pentru care este cunoscut romano-catolicismul. Ce contrast faţă de simpla cină comemorativă instituită de Hristos!

CAPITOLUL OPTSPREZECE

TREI ZILE SI TREI NOPTI

Semnul lui Iona. A fost Hristos crucificat într-o vineri? În care zi a săptămânii a fost crucificarea?

CEI MAI MULŢI DINTRE noi au presupus că Isus a murit în „Vinerea Mare” şi a înviat dintre cei morţi dis-de-dimineaţă în duminica de „Paşte”. Deoarece Isus a spus că va învia „a treia zi”, unii consideră o parte din ziua de vineri ca fiind o zi, sâmbătă ca fiind a doua zi, şi o parte din ziua de duminică ca fiind cea de-a treia zi. Se indică faptul că uneori o expresie ca „a treia zi” poate include doar părţi ale zilelor, o parte a unei zile fiind socotită ca o zi întreagă. The Jewish Encyclopedia spune, de exemplu, că ziua unei înmormântări, chiar dacă înmormântarea poate avea loc târziu după-amiaza, este socotită a fi prima din cele şapte zile de doliu.¹

Când Isus a spus: „Iată, Eu scot demoni, şi fac vindecări astăzi, mâine şi poimâine” (Lc.l3:32,33), ziua după „mâine” ar fi fost cea de-a treia zi, chiar dacă ar fi luate în considerare doar părţi din zi. Mulţi cred că aceasta explică elementul temporal între înmormântarea şi învierea lui Hristos.

Există însă alţi creştini care nu sunt satisfăcuţi total cu această explicaţie. Isus a spus deseori că va învia „a treia zi” (Mt.l6:21; Mc.10:34), dar El a vorbit de asemenea despre acest interval de timp ca fiind trei zile si trei nopţi: „După cum Iona a fost trei zile şi trei nopţi în pântecele balenei”, a zis El, „tot aşa va fi Fiul omului trei zile şi trei nopţi în inima pământului” (Mt.12:38-40).

Că expresia „a treia zi” poate, din punct de vedere scriptural, să includă trei zile şi trei nopţi se poate vedea din Geneza 1:4-13: „Dumnezeu a împărţit lumina de întuneric. Şi Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Şi seara şi dimineaţa au fost prima zi… şi seara şi dimineaţa au fost ziua a doua… şi seara şi dimineaţa (acum trei perioade de zi şi noapte) au fost ziua a treia”. Acesta constituie un exemplu al modului în care termenul „a treia zi” poate fi calculat şi arătat că include trei zile şi nopţi.

Deşi am preferat de mult timp punctul de vedere pe care îl vom prezenta aici – care permite trei zile şi trei nopţi depline – ne grăbim să subliniem că, în calitatea noastră de creştini, faptul că noi credem că Isus a trăit, a murit şi a înviat iarăşi este infinit mai important decât vreo explicaţie pe care am putea s-o oferim în ce priveşte timpul înmormântării Sale.

Întrucât sunt douăsprezece ore într-o zi şi douăsprezece ore într-o noapte (Io.11:9,10), dacă luăm în considerare „trei zile şi trei nopţi” pline, aceasta ar fi egal cu 72 de ore. A fost totuşi vorba exact de 72 de ore? Isus trebuia să fie în mormânt timp de „trei zile şi trei nopţi” şi să învie „după trei zile” (Mc.8:31). Nu vedem nici un motiv pentru care să ne gândim că au fost mai puţin de 72 de ore pline. Pe de altă parte, dacă trebuia să învie dintre cei morţi „in trei zile” (Io.2:19), atunci nu puteau fi mai mult de 72 de ore. Pentru a armoniza aceste afirmaţii diferite, nu pare a fi iraţional să presupunem că intervalul de timp a fost exact de 72 de ore. La urma urmei, Dumnezeu este un Dumnezeu al exactităţii. El face totul conform programului. Nimic nu I se întâmplă accidental.

„Când a venit împlinirea vremii” – nu cu un an prea devreme sau cu un an prea târziu – „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său” (Gal.4:4). Vre-mea pentru ungerea Lui a fost rânduită mai dinainte, şi despre ea a vorbit profetul Daniel, aşa cum a fost şi vremea când va fi El „stârpit” pentru păcatele oamenilor (Dan.9:24-26). Cei care au încercat să-L omoare înaintea acestui timp au eşuat, pentru că nu I-a sosit „vremea” (Io.7:8). Şi nu numai anul şi vremea morţii Lui, ci chiar şi ora era o parte din planul divin. „Tată”, S-a rugat Isus, „a sosit ora…” (Io.17:l).

Deoarece a existat deci un timp exact pentru naşterea Lui, un timp exact pentru ungerea Lui, un timp exact pentru începerea lucrării Lui, un timp exact pentru moartea Lui, nu ne este greu să credem că a existat şi un interval de timp exact între înmormântarea şi învierea Sa – exact 72 de ore. Dacă acest lucru este corect, atunci învierea a avut loc în acelaşi timp al zilei în care a fost şi înmormântat – numai că după trei zile. Ce timp din zi a fost acesta?

Isus a murit la scurt timp după „ora a noua” sau ora trei după-amiază (Mt.27:46-50). „Evreii, pentru că era ziua Pregătirii, ca trupurile să nu rămână pe cruce în ziua de sabat – căci sabatul acela era o zi mare -, Pilat a poruncit ca să li se zdrobească picioarele… dar când au venit la Isus… El era deja mort” (Io.19:31-33). În acest timp, când „s-a înserat” (Mc.15:42), era târziu după-amiaza. Legea spunea: „Trupul lui să nu rămână toată noaptea pe lemn, ci să-l înmormântezi neapărat în aceeaşi zi” (Deut. 21:23). În intervalul rămas înainte de apusul soarelui, în ziua dinaintea marii zile de sabat, Iosif din Arimateea a obţinut permisiunea să ia trupul. El şi cu Nicodim au pregătit trupul pentru înmormântare cu fâşii de pânză de in şi mirodenii, punându-l într-un mormânt din apropiere (Io.19:38-42) – toate acestea fiind încheiate înainte de apusul soarelui.

Dacă învierea a avut loc în acelaşi timp al zilei ca cel în care Isus a fost înmormântat – numai că trei zile mai târziu – aceasta ar plasa învierea chiar la apusul soarelui, nu la răsăritul lui. O înviere la răsăritul soarelui ar fi necesitat încă o noapte – trei zile şi patru nopţi. Nu aşa au stat lucrurile, desigur. Cei ce au venit la mormânt în zori, în loc să fie martorii învierii în acel timp precis, au găsit mormântul gol (Mc.16:2). Relatarea lui Ioan ne spune că Maria Magdalena a venit la mormânt în dimineaţa aceea „pe când era încă întuneric”, şi El nu era acolo (Io.20:l,2).

Scriitorii evangheliilor relatează despre mai multe vizite diferite făcute de discipoli la mormânt în acea primă zi a săptămânii. De fiecare dată, ei au găsit mormântul GOL! Un înger a spus: „El nu este aici: căci a înviat, aşa cum a zis” (Mt.28:6). Prima zi a săptămânii a fost ziua în care discipolii au descoperit că El înviase (Lc.24:l,2, etc.), dar Biblia nu spune de fapt nicăieri că acesta a fost timpul învierii.

Singurul verset ce pare să înveţe despre o înviere care să fi avut loc duminică dimineaţa este Marcu 16:9: „Isus, după ce înviase devreme în prima zi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena… „. Dar acest verset nu spune că El “învia” sau că „a înviat” în acel timp. Se spune că atunci când a venit prima zi a săptămânii, El “înviase” (timpul mai mult ca perfect). Deoarece nu existau semne de punctuaţie în manuscrisele greceşti după care a fost tradus Noul Testament pe care îl avem noi, expresia „devreme în prima zi a săptămânii” putea la fel de corect – unii cred că mai corect – să fie legată de timpul în care Isus S-a arătat Mariei. Prin simplu fapt al plasării virgulei după cuvântul “înviase”, acest verset s-ar citi: „Isus, după ce înviase, devreme în prima zi a săptămânii S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena”. Acesta pare să fie sensul originar, căci versetele care urmează arată că Marcu relata diferitele arătări ale lui Isus, fără să explice în ce zi a avut loc învierea.

Când a sosit duminica dimineaţa, Isus deja înviase, învierea având loc pe la asfinţitul soarelui în ziua anterioară. Numărând înapoi trei zile ne-ar aduce la ziua de miercuri. Oare ar face aceasta trei zile şi trei nopţi? Da. Miercuri noaptea, joi noaptea şi vineri noaptea – trei nopţi; de asemenea joi, vineri şi sâmbătă – trei zile. Aceasta ar face un total de exact trei zile şi trei nopţi sau 72 de ore. O zi după miercuri ar fi joi, două zile după miercuri ar fi vineri, şi „a treia zi” după miercuri ar fi sâmbătă.

Ce avem însă de spus despre cuvintele celor doi discipoli de pe drumul spre Emaus: „Dar noi credeam că El fusese Cel care va izbăvi pe Israel, şi pe lângă toate acestea astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri” (Lc.24:21)? Pentru că aceasta s-a întâmplat în prima zi a săptămânii (v.13), şi aceasta era „a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri”, nu ar indica lucrul acesta că Isus a murit vineri? Ar fi posibil, dacă părţi ale unei zile ar fi socotite ca o zi întreagă.

Pe de altă parte, numărând în celălalt mod, o zi „după” vineri ar fi fost sâmbătă, a doua zi „după” vineri ar fi fost duminică şi a treia zi „după” vineri ar fi fost luni! Lucrul acesta nu poate să fie corect, şi această metodă de numărare n-ar indica ziua de vineri ca zi a crucificării.

Căutând să ofer o explicaţie, supun atenţiei ceea ce urmează: Ei vorbiseră despre „tot ceea ce se întâmplase” (v.14) – mai mult decât despre un singur eveniment. Dacă „tot” a inclus arestarea, crucificarea, înmormântarea, punerea peceţii şi păzirea mormântului, toate aceste lucruri nu s-au făcut până joi. Isus, după cum am observat, a fost crucificat în ziua „pregătirii” (miercuri). “În ziua următoare (joi), care urma după ziua Pregătirii, marii preoţi şi fariseii au venit împreună la Pilat zicând: Domnule, ne amintim că înşelătorul acela a spus, în timp ce era încă în viaţă: După trei zile voi învia. Porunceşte deci ca mormântul să fie păzit până în a treia zi, ca să nu vină discipolii Lui noaptea şi să-L fure” (Mt.27:62-66). Din acest motiv, mormântul a fost pecetluit şi păzit. „Aceste lucruri” nu „s-au întâmplat” – până ce mormântul n-a fost pecetluit şi păzit. Acestea s-au întâmplat, aşa cum am văzut deja, în ziua de joi a acelei săptămâni, marea zi. Duminică ar fi fost atunci „a treia zi după ce s-au întâmplat aceste lucruri”, nu însă a treia zi de la crucificare.

Pentru că Isus a fost crucificat în ziua dinaintea sabatului, este de în-ţeles de ce se crede în mod obişnuit că ziua de vineri este ziua crucificării. Dar sabatul care a urmat după moartea Lui nu era sabatul săptămânal. Era un sabat anual – „căci ziua aceea de sabat era o zi mare” (Io.19:14,31). Acest sabat putea să cadă în orice zi a săptămânii şi, în anul acela, evident, a căzut în ziua de joi.

Isus a fost crucificat şi înmormântat în ziua Pregătirii (miercuri), următoarea zi a fost ziua mare de sabat (joi), apoi vineri, urmată de sabatul săptămânal (sâmbătă). Faptul că au fost două sabate în săptămâna aceea explică modul cum putea Hristos să fie crucificat în ziua dinaintea sabatului, cum înviase deja din mormânt când a sosit ziua după sabat – şi totuşi Şi-a împlinit semnul Său de trei zile şi trei nopţi.

O comparare atentă a pasajului din Marcu 16:1 cu cel din Luca 23:56 aduce o dovadă în plus că au existat două sabate în acea săptămână – cu o zi obişnuită de lucru între cele două sabate. Marcu 16:1 spune: „Şi când a trecut sabatul, Maria Magdalena şi Maria, mama lui lacov, şi Salome, au cumpărat mirodenii ca să vină şi să-L ungă”. Acest verset afirmă că după sabat au cumpărat aceste femei mirodeniile. Totuşi, Luca 23:56 afirmă că ele au pregătit mirodeniile, şi după ce le-au pregătit s-au odihnit în ziua de sabat: „Şi ele s-au întors şi au pregătit mirodenii şi uleiuri mirositoare; şi s-au odihnit în ziua de sabat după poruncă”. Unul dintre versete spune că femeile au cumpărat mirodeniile după ziua de sabat; celălalt verset spune că ele au pregătit mirodeniile înaintea zilei de sabat. Deoarece ele nu puteau pregăti mirodeniile până nu le-au cumpărat mai întâi, dovada în favoarea a două zile de sabat în acea săptămână pare a fi convingătoare.

Scriind în revista Eternity, editorul ei, Donald Grey Barnhouse, a spus: „Eu personal am susţinut totdeauna că au fost două sabate în ultima săptămână a Domnului nostru – sabatul de sâmbătă şi sabatul de Paşte, cel din urmă fiind joi. Ei s-au grăbit să-I ia jos trupul după o crucificare care a avut loc miercuri, şi El a stat trei zile şi trei nopţi (cel puţin 72 de ore) în mormânt”. El citează dovezi din sulurile de la Marea Moartă care ar plasa Ultima Cină în ziua de marţi, şi citează dintr-un ziar romano-catolic publicat în Franţa că „o veche tradiţie creştină, atestată de Didascalia Apostolorum, ca şi de Epiphanius şi Victorinus din Pettau (care a murit în anul 304), arată seara de marţi ca dată a Ultimei Cine şi prescrie un post pentru ziua de miercuri în vederea comemorării arestării lui Hristos”.²

Deşi susţine cu tărie o crucificare care a avut loc în ziua de vineri, The Catholic Encyclopedia spune că nu toţi învăţaţii au crezut astfel. Epiphanius, Lactantius, Wescott, Cassiodorus şi Grigore din Tours sunt menţionaţi respingând vinerea ca zi a crucificării.³

În cartea sa Bible Questions Answered (Răspunsuri la întrebări din Biblie), W. L. Pettingill dă această întrebare şi răspuns: “În ce zi a săptămânii a fost Domnul nostru crucificat? Nouă ni se pare perfect evident că miercuri a avut loc crucificarea”.⁴

Dake’s Annotated Reference Bible spune într-o notă pe marginea pasajului din Matei 12:40: „Hristos a fost mort timp de trei zile pline şi de trei nopţi pline. A fost pus în mormânt miercuri chiar înaintea asfinţitului şi a înviat la sfârşitul zilei de sâmbătă la asfinţitul soarelui… Nicăieri nu se afirmă că a fost înmormântat vineri la asfinţit. Aceasta ar face ca El să stea în mormânt doar o zi şi o noapte, dovedind că propriile Lui cuvinte sunt neadevărate”.⁵

Citatele prezentate aici care provin de la diferiţi oameni ai lui Dumnezeu sunt semnificative în mod special, deoarece această credinţă nu era numai poziţia general acceptată a diverselor organizaţii bisericeşti la care erau afiliaţi aceştia. În astfel de cazuri, oamenii vorbesc din proprie convingere şi nu din interes sau comoditate. Acesta a fost cazul lui R. A. Torrey, cunoscut evanghelist şi decan de institut biblic, ale cărui cuvinte (scrise în 1907) rezumă bine poziţia pe care am prezentat-o aici:

„Potrivit tradiţiei comun acceptate a Bisericii, Isus a fost crucificat vineri… şi a înviat dintre cei morţi foarte devreme în dimineaţa duminicii următoare. Mulţi cititori ai Bibliei sunt nedumeriţi să afle cum poate fi înţeles intervalul dintre vineri după-amiază târziu şi duminică dimineaţă devreme că este de trei zile şi trei nopţi. Pare mai degrabă să fie două nopţi, o zi şi o parte foarte mică dintr-o altă zi.

Soluţia pentru această dificultate evidentă, propusă de mulţi comentatori, este că „o zi şi o noapte” este pur şi simplu un alt mod de a spune ,o zi’ şi că evreii din antichitate socoteau o fracţiune dintr-o zi ca o zi întreagă… Sunt multe persoane pe care această soluţie nu le satisface pe deplin, şi cel ce scrie aceste cuvinte e liber să mărturisească faptul că nici pe el nu-l satisface deloc. Mie mi se pare a fi un paliativ… Biblia nu spune nicăieri, nici nu implică faptul că Isus a fost crucificat şi a murit vineri. S-a spus că Isus a fost crucificat în ,ziua dinaintea sabatului’… Ei bine, Biblia nu ne lasă să speculăm privitor la care zi de sabat este vorba în acest caz… nu era ziua dinaintea sabatului săptămânal (adică, vineri), ci era ziua dinaintea sabatului Paştelui, care cădea anul acela în ziua de joi – ceea ce înseamnă că ziua în care a fost crucificat Isus Hristos a fost miercuri. Ioan face limpede ca bună ziua lucrul acesta.

Isus a fost înmormântat chiar în preajma asfinţitului în ziua de miercuri. După şaptezeci şi două de ore… El a înviat din mormânt. Când femeile au vizitat mormântul chiar înaintea zorilor dimineaţa, ele au găsit că mormântul era deja gol.

Nu există absolut nimic în favoarea crucificării în ziua de vineri, ci totul din Scriptură se armonizează perfect cu crucificarea de miercuri. Este remarcabil să vedem cât de multe pasaje profetice şi prefigurative din Vechiul Testament sunt împlinite, şi câte discrepanţe aparente din relatările evangheliilor sunt rezolvate atunci când ajungem să înţelegem că Isus a murit miercuri, şi nu vineri”.⁶

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

PEŞTE, VINERI ŞI SĂRBĂTOAREA DE PRIMĂVARĂ

Peştele, simbol al fertilităţii – asocierea lui cu zeiţa-mamă şi cu ziua de vineri. Festivalul Paştelui – ouă, iepuri şi servicii religioase dis-de-dimineaţă – „jale pentru Tamuz” – Postul Paştelui – „dezlegarea la peşte”.

AM VĂZUT din Scriptură anumite motive pentru a pune sub semnul îndoielii faptul că vineri a fost ziua în care a fost crucificat Hristos. Cu toate acestea, în fiecare vineri mulţi catolici se abţin de la carne – înlocuind-o cu peşte – presupusă a fi în amintirea vinerii crucificării. Romano-catolicilor din Statele Unite nu li se mai cere din partea bisericii lor să se abţină de la carne în zilele de vineri (ca înainte) – cu excepţia postului Paştelui -, totuşi mulţi încă urmează obiceiul de a mânca peşte în ziua de vineri.

Cu siguranţă că Scriptura nu asociază niciodată peştele cu ziua de vineri. Pe de altă parte, cuvântul „vineri” vine de la numele „Freya”, care era considerată zeiţa păcii, bucuriei şi fertilităţii’, simbolul fertilităţii ei fiind peştele. Încă din timpuri străvechi, peştele era un simbol al fertilităţii printre chinezi, asirieni, fenicieni, babilonieni şi alţii.¹

Cuvântul „peşte” vine de la dag ceea ce implică creştere sau fertilitate² şi pe bună dreptate: un singur cod depune anual până la 9.000.000 de ouă, plătica 1.000.000, morunul 700.000, bibanul 400.000, scrumbia 500.000, heringul 10.000, etc.

Zeiţa fertilităţii sexuale la romani era numită Venus. De la numele ei vine cuvântul nostru „veneric” (ca în boli venerice). Ziua de vineri era considerată a fi ziua ei sacră, pentru că se credea că planeta Venus domina prima oră a zilei de vineri şi astfel s-a numit dies Veneris?³ Şi, pentru a face semnificaţia completă, peştele era şi el considerat a fi sacru pentru ea.⁴Ilustraţia alăturată o arată pe zeiţa Venus cu simbolul ei, peştele.⁵ Peştele a fost de asemenea considerat a fi sacru pentru Aştoret, numele sub care israeliţii se închinau zeiţei păgâne.⁶

În Egiptul antic, Isis era uneori reprezentată cu un peşte pe cap, după cum se vede în ilustraţia alăturată. Luând în considerare faptul că ziua de vineri a fost numită după zeiţa fertilităţii sexuale, vineri fiind ziua ei sacră, iar peştele simbolul ei, pare a fi mai mult decât o simplă coincidenţă faptul că li s-a spus catolicilor că vineri este o zi de abstinenţă de la carne, o zi în care să mănânce peşte!

Am notat deja de ce unii creştini au respins ziua de vineri ca zi a crucificării şi dimineaţa duminicii de Paşte ca timp al învierii. De unde a venit atunci respectarea Paştelui? Oare primii creştini au vopsit ouă de Paşte? Oare a condus Petru sau Pavel vreodată un serviciu în zorile Paştelui? Răspunsurile sunt, desigur, evidente.

Cuvântul „Easter” (Paşte în engleză – n.tr.) apare odată în versiunea King James: „Intenţionând ca după Paşte (Easter) să-l aducă în faţa poporului” (Fap.12:4). Cuvântul tradus aici „Easter” este pascha care este -după cum ştiu toţi învăţaţii – cuvântul grec pentru Paşte (Passover în engleză). Este binecunoscut faptul că acest cuvânt Easter nu este o expresie creştină – nu în sensul lui iniţial. Cuvântul vine de la numele unei zeiţe păgâne – zeiţa răsăritului luminii în zi şi a primăverii. „Easter” este doar o formă mai modernă a lui Eostre, Ostera, Astarte sau Iştar, cea din urmă, potrivit lui Hislop, fiind pronunţată aşa cum pronunţăm noi „Easter” (Istăr) astăzi.⁷

Numeroase obiceiuri de Paşte şi-au avut începutul printre religiile necreştine. Ouăle de Paşte, de exemplu, sunt colorate, ascunse, căutate şi mâncate – un obicei practicat astăzi cu nevinovăţie şi deseori legat cu un timp de distracţie şi de joacă pentru copii. Dar, în antichitate, lucrurile au stat cu totul altfel.

Oul era un simbol sacru printre babilonieni, care credeau o legendă veche despre un ou de o mărime uimitoare, care a căzut din Cer în râul Eufrat. Din acest ou minunat – potrivit mitului antic – a ieşit zeiţa Astarte (Easter), şi oul a devenit simbolul ei.⁸

Druizii antici purtau un ou cu semiluna (simbol păgân islamic) ca simbol sacru al ordinului lor idolatru.⁹Procesiunea lui Ceres în Roma era precedată de un ou.¹⁰ În tainele lui Bacchus se consacra un ou. În China se foloseau ouă vopsite sau colorate în sărbătorile lor sacre. În Japonia, un obicei antic era acela de a da o culoare arămie oului sacru. În Europa de nord, în vremurile păgâne, ouăle erau colorate şi folosite ca simboluri ale zeiţei primăverii. Ilustraţia prezintă două moduri în care păgânii îşi reprezentau ouăle sacre. În partea stângă se află Oul lui Heliopolis; în partea dreaptă, Oul lui Tifon. Printre egipteni, oul era asociat cu soarele – „oul de aur”.” Ouăle lor vopsite erau folosite ca jertfe sacre în timpul Paştelui.¹²

The Encyclopedia Britannica spune: „Oul ca simbol al fertilităţii şi al vieţii reînnoite apare la egiptenii şi perşii antici, care aveau şi obiceiul de a vopsi şi de a mânca ouă în timpul sărbătorii lor de primăvară”.¹³Cum a ajuns atunci acest obicei să fie asociat cu creştinismul? Se pare că unii au căutat să creştinizeze oul sugerând că aşa cum puiul iese din ou, tot aşa Hristos a ieşit din mormânt. Papa Paul V (1605-1621) a desemnat o rugăciune: „Binecuvântează, O Doamne, Te implorăm, această creatură a Ta, oul, ca să devină hrană folositoare pentru slujitorii Tăi, mâncându-l în amintirea Domnului nostru Isus Hristos”.¹⁴

Următoarele citate din The Catholic Encyclopediat⁵ sunt semnificative: „Din cauză că folosirea ouălor era interzisă în timpul postului Paştelui, ele erau aduse la masă în ziua de Paşte, erau vopsite în roşu pentru a simboliza bucuria de Paşte… Este posibil ca obiceiul să-şi aibă originea în păgânism, pentru că multe obiceiuri păgâne importante care sărbătoreau întoarcerea primăverii au fost preluate pentru sărbătoarea noastră de Paşte”! Aşa a fost cazul cu un obicei popular în Europa. „Focul de Paşte este aprins pe vârful munţilor dintr-un foc nou, obţinut prin frecarea a două bucăţi de lemn; acesta este un obicei de origine păgână la modă în toată Europa, semnificând victoria primăverii asupra iernii. Episcopii au emis edicte aspre împotriva focurilor profanatoare de Paşte, dar n-au reuşit să le desfiinţeze pretutindeni”. Şi atunci ce s-a întâmplat? Observaţi cu atenţie. „Biserica a adoptat practica în cadrul sărbătorii Paştelui, raportând-o la stâlpul de foc din pustie şi la învierea lui Hristos”! Au fost oare adoptate obiceiuri păgâne în biserica romano-catolică, dându-le o înfăţişare creştină? Lucrul acesta este recunoscut în mod limpede.

Un alt citat din The Catholic Encyclopedia priveşte iepurele de Paşte: „Iepurele este un simbol păgân şi a fost totdeauna un semn de fertilitate”.” The Encyclopedia Britannica spune: „Ca şi oul de Paşte, iepurele de Paşte a ajuns în creştinism din antichitate. Iepurele este asociat cu luna în legendele Egiptului antic şi ale altor popoare… Prin faptul că um, cuvântul egiptean pentru iepure, înseamnă şi ,deschis’ şi ,perioadă’, iepurele a ajuns să fie asociat cu ideea de periodicitate, atât lunară, cât şi omenească, şi cu începutul unei vieţi noi atât în cazul tânărului, cât şi al tinerei, şi deci un simbol al fertilităţii şi al renaşterii vieţii. În această calitate, iepurele a ajuns să fie asociat cu ouăle de… Paşte”.¹⁷ Aşadar, atât iepurele de Paşte, cât şi ouăle de Paşte erau simboluri cu semnificaţie sexuală, simboluri ale fertilităţii.

În perioada Paştelui nu este ceva neobişnuit pentru creştini să participe la slujbe ţinute în zorii zilei. Se presupune că în felul acesta Hristos este onorat, pentru că a înviat dintre cei morţi în dimineaţa duminicii de Paşte chiar în timp ce se înălţa soarele pe cer. Dar învierea n-a avut loc la răsăritul soarelui. Când Maria Magdalena a venit la mormânt era încă întuneric – iar mormântul era deja gol! Pe de altă parte, exista un fel de serviciu religios ţinut în zorii zilei care făcea parte din închinarea antică adusă soarelui. Desigur, nu vrem să spunem prin aceasta că în zilele de astăzi creştinii se închină soarelui în cadrul slujbelor lor de Paşte din zorii zilei. Şi nici nu spunem că cei ce se apleacă înaintea imaginii solare a monstranţei, cu ostia ei rotundă, în forma soarelui, se închină soarelui. Dar astfel de practici, neavând vreun exemplu scriptural, indică faptul că s-au făcut într-adevăr amestecuri.

Pe vremea lui Ezechiel, chiar şi nişte oameni care îl cunoscuseră pe adevăratul Dumnezeu au căzut în practica închinării adusă soarelui şi au făcut din ea o parte a religiei lor. „Şi el m-a adus în curtea interioară a casei Domnului, şi iată, la uşa templului Domnului, între portic şi altar, erau cam douăzeci şi cinci de oameni, cu spatele spre templul Domnului, şi cu feţele spre răsărit; şi ei se închinau soarelui spre răsărit” (Ez.8:16). Soarele este la est, desigur, adică la răsărit.

Tot spre răsărit şi-au îndreptat privirea profeţii lui Baal pe vremea lui Ilie. Baal era zeul-soare, şi deci şi zeul focului. Când Ilie i-a provocat pe profeţii lui Baal zicând: „Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie Dumnezeu”, el înfrunta închinarea adusă lui Baal pe propriul ei teren. În ce timp al zilei au început profeţii lui Baal să-l cheme? În timp ce Baal – soarele – şi-a făcut prima apariţie la orizontul dinspre răsărit. Era „dimineaţa” (l.Re.18:26), adică în zori.¹⁸

Ritualuri legate de răsăritul soarelui – într-o formă sau alta – erau cunoscute în multe naţiuni antice. Sfinxul din Egipt a fost plasat în aşa fel, încât să fie îndreptat spre răsărit. De pe muntele Fujiyama din Japonia, se fac rugăciuni soarelui care răsare. „Pelerinii se roagă la soarele lor ce răsare, în timp ce urcă pe coama muntelui… uneori se pot vedea mai multe sute de pelerini Şinto în hainele lor albe ieşind din adăposturi şi unindu-şi cântările spre soarele ce răsare”.¹⁹ Păgânii din Roma care se închinau lui Mithra se întâlneau în zori în cinstea zeului-soare.

Zeiţa primăverii, de la al cărei nume vine cuvântul Easter, a fost asociată cu soarele răsărind la est – după cum pare să implice chiar cuvântul „East-er”. Astfel că răsăritul soarelui în est, numele de Easter şi anotimpul primăverii sunt toate legate între ele.

Potrivit vechilor legende, după ce a fost ucis Tamuz, el a coborât în lumea subterană, dar prin plânsul „mamei” lui, Iştar (Easter), el a fost înviat într-un mod mistic în timpul primăverii. “Învierea lui Tamuz din cauza întristării lui Iştar era reprezentată anual pe scenă pentru a asigura succesul recoltei şi fertilitatea oamenilor. În fiecare an bărbaţii şi femeile trebuiau să se mâhnească împreună cu Iştar pentru moartea lui Tamuz şi să sărbătorească întoarcerea zeului, pentru a câştiga din nou favoarea şi ajutorul ei!”²⁰

Când noua vegetaţie începea să încolţească, acei oameni din antichitate credeau că „mântuitorul” venise din lumea subterană, pusese capăt iernii şi făcuse să înceapă primăvara.²¹ Chiar şi israeliţii au adoptat doctrinele şi ritualurile sărbătorilor păgâne de primăvară ţinute anual, pentru că Ezechiel vorbeşte despre „nişte femei care îl plângeau pe Tamuz” (Ez.8:14).

Creştini fiind, credem că Isus Hristos a înviat dintre cei morţi în realitate – nu doar în natură sau noua vegetaţie a primăverii. Totuşi, datorită faptului că învierea Sa a avut loc primăvara, n-a fost prea dificil pentru biserica din secolul 4 (acum fiind abătută de la credinţa iniţială în mai multe moduri) să unească sărbătoarea păgână de primăvară cu creştinismul. Vorbind despre această unire, The Encychpedia Britannica spune: „Creştinismul… a încorporat în sărbătorirea marii zile de sărbătoare creştină multe din ritualurile şi obiceiurile păgâne ale sărbătorii de primăvară”²²

Legenda spune că Tamuz a fost ucis de un mistreţ pe când avea patruzeci de ani. Hislop subliniază faptul că patruzeci de zile – câte o zi pentru fiecare an în care a trăit Tamuz pe pământ – erau puse deoparte pentru „a-l plânge pe Tamuz”. În vremurile străvechi, aceste patruzeci de zile erau ţinute cu plâns, post şi auto-pedepsire – pentru a-i câştiga din nou favoarea -, aşa încât el să iasă din lumea subterană şi să facă să înceapă primăvara. Această practică n-a fost cunoscută numai în Babilon, ci şi printre fenicieni, egipteni, mexicani, şi, pentru o vreme, chiar printre israeliţi. „Printre păgâni”, spune Hislop, „acest post al Paştelui pare să fi fost o condiţie indispensabilă marii sărbători anuale pentru comemorarea morţii şi învierii lui Tamuz”.²³

După ce biserica a adoptat alte credinţe legate de sărbătoarea primăverii, n-a mai fost decât un singur pas până la adoptarea şi a vechiului „post” ce preceda sărbătoarea. The Catholic Encyclopedia subliniază foarte onest faptul că „scriitorii din secolul 4 erau înclinaţi să descrie multe practici (de ex. postul mare de patruzeci de zile) ca fiind instituite de apostoli, care cu siguranţă că n-aveau nimic in ele care să pretindă a fi privite în felul acesta”.²⁴ Doar în secolul 6 a poruncit papa în mod oficial ţinerea postului Paştelui, numindu-l „post sacru”, în timpul căruia oamenii trebuiau să se abţină de la carne şi de la alte câteva mâncăruri.

Învăţaţii catolici ştiu şi recunosc că există obiceiuri în cadrul bisericii lor care au fost împrumutate din păgânism.²⁵ Dar ei consideră că multe lucruri, deşi iniţial păgâne, pot fi creştinizate. Dacă vreun trib păgân a ţinut patruzeci de zile în onoarea unui zeu păgân, de ce n-am face şi noi la fel, numai că în onoarea lui Hristos? Deşi păgânii s-au închinat soarelui spre răsărit, nu putem avea noi oare slujbe în zorii zilei pentru a onora învierea lui Hristos, chiar dacă nu acesta a fost momentul zilei în care a înviat El? Chiar dacă oul a fost folosit de păgâni, nu putem noi oare să continuăm folosirea lui şi să pretindem că simbolizează piatra mare care a stat înaintea mormântului? Cu alte cuvinte, de ce să nu adoptăm tot felul de obiceiuri populare, dar în loc să le folosim pentru a onora nişte zei păgâni, aşa cum au făcut păgânii, le folosim pentru a-L onora pe Hristos?

Totul sună foarte logic. Cu toate acestea, în Biblie găsim o linie călăuzitoare mult mai sigură: „Ia aminte… să nu te informezi despre zeii lor (zei păgâni), zicând: ,Cum au slujit aceste naţiuni zeilor lor? Chiar aşa vreau să fac şi eu’. Tu să nu faci aşa faţă de Domnul Dumnezeul vostru… Orice lucru v-aş porunci, voi să-l îndepliniţi; să nu adăugaţi nimic la el” (Deut.l2:30-32).

CAPITOLUL DOUĂZECI

SĂRBĂTOAREA DE IARNĂ

În ce anotimp S-a născut Hristos? Saturnalia – cadouri, pomi de Crăciun şi alte obiceiuri. Ziua lui Ioan Botezătorul. Ziua Înălţării la cer a Mariei. Ziua întâmpinării Domnului. Cum au fost adoptate, rebotezate şi creştinizate unele zile păgâne

CRĂCIUNUL – 25 DECEMBRIE – este ziua desemnată în calendarele noastre ca ziua naşterii lui Hristos. Dar este aceasta cu adevărat ziua în care S-a născut El? Au obiceiurile de astăzi din acest anotimp o origine creştină? Sau Crăciunul este un alt exemplu de amestec între păgânism şi creştinism?

O privire aruncată asupra cuvântului „Christmas” („Crăciun” în engleză) indică faptul că este un amestec. Deşi include Numele lui Hristos („Christ”), menţionează şi „liturghia” („Mass”). Dacă luăm în considerare toate ceremoniile perfecţionate, rugăciunile pentru cei morţi, ritualurile transsubstanţierii şi complicatele ritualuri ale liturghiei romano-catolice, poate oare cineva să facă cu adevărat legătura între acestea şi Isus din Evanghelii? Viaţa şi lucrarea Sa n-au fost împovărate cu un astfel de ritualism. La fel ca Pavel, ne temem că unii s-au stricat „de la simplitatea care e în Hristos” (2.Cor.11:3) datorită influenţei păgâne asupra unor lucruri cum ar fi liturghia. Dacă privim chestiunea din această perspectivă, cuvântul „Christ-mass” este o contradicţie în sine.

Cât priveşte adevărata dată a naşterii lui Hristos, ziua de 25 decembrie trebuie pusă sub semnul întrebării. Când S-a născut Isus, “în acelaşi ţinut erau nişte păstori care stăteau pe câmp, păzindu-şi turma în timpul nopţii” (Lc.2:8). Păstorii din Palestina nu stăteau pe câmp în miezul iernii! Adam Clarke a scris: „Deoarece aceşti păstori încă nu-şi duseseră acasă turmele, se poate presupune că luna octombrie încă nu începuse şi că, prin urmare, Domnul nostru nu S-a născut în 25 decembrie, când turmele nu mai stăteau afară pe câmp… Tocmai din acest motiv ar trebui să se renunţe la decembrie ca lună de naştere a lui Isus”.¹

Cu toate că Biblia nu ne spune în mod expres data naşterii lui Isus, sunt indicii că a fost probabil în toamna acelui an. Ştim că Isus a fost crucificat primăvara, în timpul Paştelui (Io.18:39). Socotind că lucrarea Sa a ţinut trei ani şi jumătate, lucrul acesta ar plasa începutul lucrării Sale toamna. Pe atunci, El avea cam treizeci de ani (Lc.3:23), vârsta recunoscuta pentru ca un bărbat să poată deveni oficial preot sub Vechiul Testament (cf. Num.4:3). Dacă El a împlinit treizeci de ani toamna, atunci naşterea Lui a avut loc toamna, în urmă cu treizeci de ani.

Pe vremea naşterii lui Isus, Iosif şi Maria plecaseră la Betleem să se înscrie. Nu există nici un document care să indice că înscrierea s-a făcut în miezul iernii. Un timp mai logic al anului ar fi fost toamna, la sfârşitul secerişului. Dacă aşa au stat lucrurile, la Ierusalim ar fi avut loc sărbătoarea corturilor, fapt care ar explica de ce s-a dus Maria împreună cu Iosif (cf. Lc.2:41). Aceasta ar explica şi de ce nici chiar la Betleem „nu era cameră în han” (Lc.2:7). Potrivit lui Josefus, Ierusalimul era în mod normal un oraş de 120.000 locuitori, dar în timpul sărbătorilor, câteodată se adunau până la două milioane de evrei. Mulţimi atât de mari nu numai că umpleau Ierusalimul, dar şi localităţile din jur, inclusiv Betleemul, care se află la numai opt kilometri spre sud. Dacă Maria şi Iosif făceau călătoria atât ca să participe la această sărbătoare, cât şi ca să se înscrie, aceasta ar plasa naşterea lui Isus toamna.

Nu este esenţial să ştim data exactă în care S-a născut Hristos – principalul fapt fiind, desigur, acela că S-a născut! Luând parte la Cina Domnului, primii creştini au comemorat moartea lui Hristos (l.Cor.11:26), dar nu avem nici o mărturie a vreunei datini speciale legată de naşterea Sa. The Catholic Encyclopedia spune: „Crăciunul nu s-a numărat printre cele mai timpurii sărbători ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători”.²

Mai târziu, când bisericile din diferite locuri au început să sărbătorească naşterea lui Hristos, au fost mari diferenţe de opinii în ce priveşte data corectă. Biserica romano-catolică n-a început să sărbătorească ziua de 25 decembrie decât în ultima parte a secolului 4.³ Totuşi, în secolul 5, după cum subliniază The Encyclopedia Americana, s-a dat ordin ca naşterea lui Hristos să fie pentru totdeauna sărbătorită în această dată, chiar dacă ea era ziua vechii sărbători romane a naşterii lui Sol, unul din numele zeului-soare!”

Frazer spune: „Cea mai mare sectă religioasă păgână care a stimulat celebrarea zilei de 25 decembrie ca sărbătoare în întreaga lume romană şi greacă a fost închinarea păgână adusă soarelui – mitraismul… Această sărbătoare de iarnă a fost numită ,Naşterea’ – ,Naşterea soarelui'”.⁵Oare această sărbătoare păgână a fost responsabilă pentru alegerea de către biserica romano-catolică a zilei de 25 decembrie? Vom lăsa să răspundă The Catholic Encyclopedia. „Binecunoscuta sărbătoare în cinstea soarelui, Natalis Invicti (Naşterea Neînvinsului Soare) serbată în 25 decembrie, poartă în esenţă responsabilitatea pentru data sărbătorii noastre din luna decembrie”!⁶

Pe măsură ce obiceiurile păgâne referitoare la închinarea adusă soarelui erau „creştinizate”, este de înţeles că urma să rezulte confuzie. Unii credeau că Isus era Sol, zeul-soare! „Tertulian trebuia să declare că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin a denunţat identificarea eretică a lui Hristos cu Sol. Papa Leo I a mustrat aspru dăinuirea închinării adusă soarelui, deoarece nişte creştini, stând chiar în pragul bazilicii apostolilor, i-au întors acestuia spatele pentru a se închina soarelui care răsărea”.⁷

Sărbătorile de iarnă erau foarte populare în antichitate. “În Roma şi în Grecia păgână, pe vremea barbarilor teutoni, în vremurile străvechi ale civilizaţiei egiptene antice, în stadiul de început al dezvoltării popoarelor din est şi vest, din nord şi sud, perioada solstiţiului de iarnă a fost totdeauna o perioadă de bucurie şi sărbătoare”.⁸ Pentru că acest anotimp era atât de iubit, biserica romano-catolică l-a adoptat ca timp al naşterii lui Hristos.

Câteva din obiceiurile de Crăciun din zilele de azi au fost influenţate de Saturnalia romană. „Este cunoscut de toţi”, spune un scriitor, „că mare parte din lucrurile pe care le asociem cu sezonul Crăciunului – sărbători, oferirea de cadouri şi sentimentul general de bunăstare – nu este altceva decât moştenirea lăsată de sărbătoarea romană de iarnă a Saturnaliei…rămăşiţe din păgânism”.⁹

Tertulian a menţionat că practica schimbului de cadouri a fost o parte a Saturnaliei. Nu-i nimic rău, desigur, în a oferi cadouri. Israeliţii îşi ofereau cadouri unul altuia în timpul sărbătorilor – chiar şi în sărbătorile ţinute doar ca un simplu obicei (Est.9:22). A face însă o legătură între cadourile de Crăciun cu acele daruri aduse lui Isus de magi nu este corect. Atunci când au venit magii, Isus nu mai „zăcea într-o iesle” (ca atunci când au venit păstorii), ci Se afla într-o casă (Mt.2:9-11). Putea să fi trecut destul timp de la naşterea Sa. De asemenea, desigur, ei şi-au adus darurile lui Isus, nu unul altuia!

Pomul de Crăciun, aşa cum îl ştim noi, datează doar de câteva secole, deşi ideile privitoare la pomii sacri sunt foarte vechi. O veche legendă babiloniană spune despre un pom permanent verde, care a crescut dintr-un trunchi de copac mort. Vechiul trunchi îl simboliza pe Nimrod cel mort, noul pom permanent verde simboliza faptul că Nimrod a revenit la viaţă în persoana lui Tamuz! Printre druizi, sacru era stejarul, printre egipteni era palmierul, şi la Roma era bradul, împodobit cu boabe roşii în timpul Saturnaliei!¹⁰ Se credea că zeul scandinav, Odin, dă daruri deosebite în timpul sărbătorilor de Crăciun celor care se apropiau de bradul lui sacru.” În cel puţin zece referinţe biblice, pomul verde este asociat cu idolatria şi închinarea falsă (l.Re.14:23, etc.). Deoarece toţi pomii sunt verzi cel puţin o parte a anului, menţiunea specială de „verde” se referă probabil la pomii permanent verzi.

“Împodobirea bradului”, de Ludwig Richter (1803).

Luând în considerare toate aceste lucruri, este interesant să comparăm o afirmaţie făcută de Ieremia cu obiceiul de astăzi al împodobirii unui pom în perioada Crăciunului. „Obiceiurile oamenilor sunt deşarte: căci unul taie un copac în pădure, lucrarea mâinilor unui meşter cu toporul. Ei îl acoperă cu argint şi cu aur, îl înţepenesc cu cuie şi ciocane ca să nu se mişte. Ei stau drept ca palmierul, dar nu vorbesc” (Ier.19:3,4).

Oamenii din vremea lui Ieremia, după cum arată contextul, făceau de fapt un idol dintr-un pom, cuvântul „meşter” fiind nu doar un simplu tăietor de lemne, ci unul care dăltuia idoli (Is.40:19,20; Os.8:4-6). Cuvântul „topor” se referă aici concret la o unealtă de sculptură. Citând acest pasaj din Ieremia, nu vrem să tragem concluzia că cei care pun astăzi pomi de Crăciun în casele sau bisericile lor se închină acestor pomi. Totuşi, asemenea obiceiuri ne furnizează exemple vii ale modului în care s-au făcut amestecurile.

Se recunoaşte în general că ziua de 25 decembrie nu a fost data reală la care S-a născut Isus şi că multe din obiceiurile de Crăciun din ziua de azi derivă din origini precreştine. Înseamnă atunci că ar trebui ca, în timpul acestei perioade, creştinii să refuze participarea la mese împreună cu familia şi cu prietenii? Ar trebui oare misiunea noastră în viaţă să fie o cruciadă anti-Crăciun? Corect sau greşit, Crăciunul este o zi bine fixată în calendarul nostru şi, luând în considerare toate datele, este evident că sunt multe cauze mai folositoare decât încercările de a desfiinţa această sărbătoare. Comunismul, cu rădăcinile lui ateiste, a desfiinţat Crăciunul în ţările în care a ajuns la putere. Organizaţii ateiste, datorită opoziţiei lor faţă de orice exprimare religioasă, au intentat procese în încercarea lor de a pune în afara legii activităţile de Crăciun din şcolile publice (împreună cu citirea Bibliei şi rugăciunea). Dacă creştinii ar întreprinde asemenea acţiuni cum ar fi boicotarea şcolilor, prin scoaterea din şcoli a copiilor lor pe perioada Crăciunului – ca să nu ia parte la programe şi piese de teatru – s-ar pune fără să vrea de aceeaşi parte cu ateii! O împotrivire fanatică faţă de Crăciun poate produce suferinţe inutile în familii şi între prieteni şi ar alimenta criticile lipsei de înţelegere şi dezbinările. Datorită vulnerabilităţii unice, este limpede că este indicat un echilibru convenabil, o evitare a extremelor.

În secolul 6, misionarii catolici au fost trimişi în partea de nord a Europei să-i adune pe păgâni în ţarcul roman. Au descoperit că data de 24 iunie era o zi foarte iubită printre aceşti oameni. Ei au încercat să „creştinizeze” această zi, dar cum? La acea dată, ziua de 25 decembrie fusese adoptată ca zi de naştere a lui Hristos. Deoarece ziua de 24 iunie era cu aproximativ şase luni înaintea zilei de 25 decembrie, de ce să nu numească această zi ziua de naştere a lui Ioan Botezătorul! Ioan s-a născut, reamintim, cu şase luni înaintea lui Isus (Lc.l:26,36). Astfel, ziua de 24 iunie este cunoscută în calendarul papal ca ziua Sf. Ioan!

În Britania, înaintea pătrunderii creştinismului, ziua de 24 iunie era serbată de druizi cu vâlvătăi de focuri în onoarea lui Baal. Herodot, Wilkinson, Layard şi alţi istorici vorbesc despre aceste focuri ceremoniale în diferite ţări. Când ziua de 24 iunie a devenit ziua Sf. Ioan, au fost adoptate şi focurile sacre şi au devenit „focurile Sf. Ioan”! Acestea sunt menţionate ca atare în The Catholic Encyclopedia.¹²„Am văzut oameni care fugeau şi săreau prin focurile Sf. Ioan în Irlanda”, spune un scriitor din secolul trecut, „… mândri că trec prin foc nepârliţi… crezând că sunt binecuvântaţi într-un mod deosebit prin această ceremonie”.¹³ Se pare că astfel de ritualuri îl onorează mai curând pe Moloh decât pe Ioan Botezătorul!

Ziua de 24 iunie era considerată ca fiind consacrată zeului-peşte antic Oannes, un nume după care era cunoscut Nimrod.¹⁴ Într-un articol despre Nimrod, Fausset spune: „Oannes, zeul-peşte, care a civilizat Babilonul, s-a ridicat din marea Roşie…”¹⁵ În limbajul latin din biserica romano-catolică, Ioan era numit JOANNES. Observaţi cât de asemănător este acesta cu OANNES! Asemenea similarităţi au ajutat la promovarea cu mai mare uşurinţă a amestecului păgânismului cu creştinismul.

O zi, care în vremurile păgâne era considerată ca fiind consacrată lui Isis sau Dianei, 15 august, a fost pur şi simplu redenumită ca ziua „Adormirii Maicii Domnului” şi până în vremea noastră este foarte respectată.” O altă zi adoptată din păgânism, probabil pentru a o onora pe Maria, se numeşte „Intrarea Maicii Domnului în biserică” sau „Purificarea Binecuvântatei Fecioare” şi este serbată în 2 februarie. În legea mozaică, după naşterea unui copil de parte bărbătească, mama era considerată necurată timp de patruzeci de zile (Lev.12). „Şi când s-au împlinit zilele purificării ei după Legea lui Moise”, Iosif şi Maria L-au înfăţişat pe Copilaşul Isus în templu şi au adus jertfa prescrisă (Lc.2:22-24). Adoptând ziua de 25 decembrie ca zi de naştere a lui Isus, data de 2 februarie părea să se potrivească bine cu purificarea Mariei. Dar ce a avut aceasta de a face cu folosirea lumânărilor în această zi? În Roma păgână, această sărbătoare era ţinută prin ducerea unor torţe şi lumânări în onoarea lui Februa, după care este numită luna noastră februarie! Grecii ţineau sărbătoarea în onoarea zeiţei Demeter (lat. Ceres), mama Persephonei (lat. Proserpina), care îşi căuta fiica prin lumea subterană împreună cu participanţii la sărbătoare care purtau lumânări.” Putem vedea astfel cum adoptarea zilei de 2 februarie pentru a onora purificarea Mariei a fost influenţată de obiceiuri păgâne ce implicau lumânări, chiar până la a o numi „Candlemas” (în engleză, „candle” înseamnă lumânare – n.tr.). În această zi sunt binecuvântate toate lumânările care urmează să fie folosite în timpul anului în ritualurile catolice. Un desen vechi îl prezintă pe papă distribuind preoţilor lumânări binecuvântate. The Catholic Encyclopedia spune: „Nu e nevoie să trecem sub tăcere faptul că lumânările, ca şi tămâia şi apa sfinţită, au fost folosite în mod obişnuit în închinarea păgână şi în ritualurile făcute în interesul celor morţi”.¹⁸

Dacă apostolul Pavel ar învia ca să predice acestei generaţii, ne întrebăm dacă n-ar spune bisericii mărturisitoare, aşa cum a spus galatenilor cu mult timp în urmă: „Voi ţineţi zile, luni, vremuri şi ani. Mi-e teamă să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4:9-11). Contextul arată că galatenii fuseseră convertiţi de la închinarea păgână înaintea „dumnezeilor” (v.8). Când unii dintre ei s-au întors „iarăşi” la închinarea lor din trecut (v.9), zilele şi vremurile pe care le ţineau erau în mod evident cele ce fuseseră puse deoparte pentru a-i onora pe zeii păgâni! Mai târziu, în mod ciudat, chiar unele din aceste zile au fost creştinizate în închinarea bisericii mărturisitoare”!

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU

TAINA AMESTECULUI

Un scurt rezumat al amestecului- cum a fost ascuns – compararea amestecurilor în Vechiul Testament. Mântuirea numai prin Isus Hristos

AM VĂZUT – printr-o mulţime de exemple – că un amestec de păgânism şi creştinism a dat naştere bisericii romano-catolice. Păgâni s-au închinat şi s-au rugat unei zeiţe-mamă, astfel că biserica decăzută a adoptat sub numele de „Maria” închinarea adusă mamei. Păgânii aveau zei şi zeiţe asociate cu diferite zile, ocupaţii şi evenimente din viaţă. Acest sistem a fost adoptat, şi „zeii” au fost numiţi „sfinţi”. Păgânii foloseau în închinarea lor statui sau idoli ai zeităţilor lor păgâne, şi aşa a făcut şi biserica decăzută, dându-le pur şi simplu alte nume.

Din vremuri străvechi, crucile în diversele lor forme erau privite în moduri superstiţioase. O parte din aceste idei au fost puse în legătură cu crucea lui Hristos. Crucea ca imagine era onorată în exterior, însă adevărata jertfă “îndeplinită” pe cruce a fost umbrită, chiar eclipsată prin ritualurile liturghiei cu transsubstanţierea ei, drama tainelor şi rugăciunile pentru cei morţi!

Rugăciunile repetate, mătăniile şi relicvele au fost toate adoptate din păgânism, dându-li-se o aparenţă creştină. Funcţia şi titlul păgân de Pontifex Maximus a fost aplicat episcopului Romei. Acesta a ajuns să fie cunoscut ca papă, Părintele părinţilor, chiar dacă Isus a spus să nu numim pe nici un om părinte! Literalmente în sute de moduri, ritualuri păgâne s-au unit şi contopit în Roma cu creştinismul.

Învăţaţii catolici recunosc faptul că biserica lor s-a dezvoltat dintr-un astfel de amestec. Dar, din punctul lor de vedere, aceste lucruri au fost triumfuri pentru creştinism, deoarece Biserica a fost în stare să creştinizeze practici păgâne. The Catholic Encyclopedia face aceste afirmaţii: „Nu e nevoie să trecem sub tăcere faptul că lumânările, ca şi tămâia şi apa sfinţită, au fost folosite în mod obişnuit în închinarea păgână şi în ritualurile făcute în interesul celor morţi. Biserica însă, dintr-o perioadă foarte timpurie, le-a luat în slujbă, la fel cum a adoptat multe alte lucruri… precum muzica, luminile, parfumurile, spălările, decorările florale, baldachinele, evantaiele, paravanele, clopotele, veşmintele, etc., care n-au fost identificate cu vreo anumită sectă idolatră; ele erau comune aproape tuturor sectelor”.¹ „Apă, ulei, lumină, tămâie, cântat, procesiune, proşternare, decorarea altarelor, veşmintele preoţilor, se află în mod firesc în slujba instinctului religios universal… Chiar şi sărbători păgâne pot fi ,botezate’: cu siguranţă că procesiunile noastre din 25 aprilie sunt Robigalia; zilele de rugăciuni sau litanii ar putea înlocui Ambarualia; data zilei de Crăciun s-ar putea datora aceluiaşi instinct care a plasat în 25 decembrie pe Natalis Invicti din cultul soarelui”.²

Teologia catolică explică folosirea statuilor, precum şi a unor obiceiuri cum ar fi aplecarea înaintea unei imagini, ca fiind dezvoltate din vechea închinare adusă împăratului! „Eticheta curţii bizantine s-a dezvoltat treptat în forme complicate de respect, nu numai faţă de persoana Cezarului, ci şi faţă de statuile şi simbolurile acestuia. Philostorgius… spune că în secolul 4 cetăţenii romani creştini din Răsărit aduceau ca jertfă daruri, tămâie, chiar şi rugăciuni (!) statuilor împăratului. (Hist. Eccl.II, 17). Este ceva natural ca cei ce se proşternau, sărutau, tămâiau vulturii imperiali şi imaginile Cezarului (fără vreo suspiciune de ceva idolatru)… să facă la fel faţă de cruce, faţă de imaginile lui Hristos şi faţă de altar… Primii creştini erau obişnuiţi să vadă statui ale împăraţilor, ale zeilor şi eroilor păgâni, precum şi picturi murale păgâne. Aşa că şi-au făcut picturi ale religiei lor şi, cât de curând şi-au putut permite, statui ale Domnului lor şi ale eroilor lor”.³

Ar trebui notat faptul că în toate aceste argumente nimeni nu s-a referit la vreo poruncă biblică. Se afirmă limpede că aceste obiceiuri s-au dezvoltat din păgânism.

Uneori diferite picturi murale din primele secole, ca acelea din catacombele romane, sunt luate ca exemple concludente pentru credinţa primilor creştini. Noi nu credem că aşa stau lucrurile, pentru că există dovezi clare că şi acolo era deja un amestec. Cu toate că unele din aceste picturi conţin scene cu Hristos care hrăneşte mulţimile cu pâini şi peşti, cu Iona şi balena (chitul) sau cu jertfirea lui Isaac, alte picturi au fost neîndoios reprezentări plastice păgâne. Unii cred că acest amestec a fost o deghizare, o mascare pentru evitarea persecuţiei. Cu toate acestea, nu se poate nega faptul că erau deja vizibile rădăcinile amestecului. The Catholic Encyclopedia spune: „Bunul Păstor ducând oaia pe umăr apare frecvent, şi această preferinţă se poate datora foarte bine asemănării ei cu figurile păgâne ale lui Hermes Kriophorus sau Aristaeus, care în acea perioadă erau foarte mult la modă… Chiar şi legenda lui Orfeu a fost reprezentată plastic şi atribuită lui Hristos. În mod similar, povestea lui Eros şi Psyche a fost renăscută şi creştinizată, ca să le reamintească credincioşilor învierea trupului… Grupul celor doisprezece apostoli nu a atras probabil prea mult atenţia, deoarece cei doisprezece Dii Majores (zei principali – n.tr.) au fost şi ei deseori grupaţi laolaltă. La fel figura lui Orans, femeia cu braţele ridicate în rugăciune, era destul de familiară antichităţii clasice… În mod similar, simbolul peştelui, reprezentându-L pe Hristos, ancora speranţei, palmierul victoriei, erau toate suficient de familiare ca simboluri sau semne distinctive printre păgâni pentru a mai atrage vreo atenţie deosebită”.⁴

În Vechiul Testament, apostazia în care au căzut israeliţii în mod repetat a fost cea a unui amestec. De obicei ei n-au respins total închinarea înaintea adevăratului Dumnezeu, ci au amestecat-o cu ritualuri păgâne! Aşa au stat lucrurile chiar şi atunci când s-au închinat viţelului de aur (Ex.32). Noi ne dăm seama cu toţii că o astfel de închinare era greşită, păgână şi o urâciune în ochii lui Dumnezeu. Totuşi – şi lucrul acesta dorim să-l subliniem – s-a pretins că este o „sărbătoare în cinstea Domnului” (v.5) – o sărbătoare în cinstea lui Iehova (sau mai corect Iahve), adevăratul Dumnezeu! Ei s-au aşezat să mănânce şi să bea, şi s-au sculat ca să danseze. Au practicat ritualuri prin care s-au dezgolit (v.25), probabil similare celor practicate de preoţi babilonieni în pielea goală.⁵

În timpul celor patruzeci de ani în pustie, israeliţii au purtat cortul (tabernacolul) lui Dumnezeu. Totuşi, unii dintre ei nu s-au mulţumit cu aceasta, aşa că au adăugat ceva. Şi-au făcut un tabernacol babilonian care a fost purtat şi el! „Dar voi aţi purtat tabernacolul lui Moloh şi Chiun ai voştri, imaginile voastre idolatre” (Am.5:26; Fap.7:42,43). Acestea nu erau altceva decât alte nume pentru Baal, zeul-soare, şi pentru Astarteea, zeiţa-mamă. Datorită acestui amestec, cântările lor de închinare, jertfele şi darurile aduse au fost respinse de Dumnezeu.

Într-o altă perioadă, israeliţii au celebrat ritualuri secrete, au construit înălţimi, au folosit ghicirea, şi-au trecut copiii prin foc şi s-au închinat soarelui, lunii şi stelelor (2.Re.l7:9-17). Ca rezultat, au fost deportaţi din ţara lor. Împăratul Asiriei a adus oameni din diferite naţiuni, inclusiv din Babilon, ca să locuiască în ţara din care fuseseră luaţi israeliţii. Şi aceştia au practicat ritualuri păgâne, iar Dumnezeu a trimis lei printre ei. Recunoscând aceasta ca o judecată a lui Dumnezeu, au trimis după un om al lui Dumnezeu care să-i înveţe cum să se teamă de Domnul. „După cum fiecare naţiune şi-a făcut zeii ei” (v.29-31), încercând să se închine acelor zei, precum şi Domnului – un amestec: „Aşa”- în felul acesta – „s-au temut de Domnul, şi şi-au făcut preoţi ai înălţimilor… ei s-au temut de Domnul, şi au slujit dumnezeilor lor” (v.32,33)!

Amestecul era vizibil şi pe vremea judecătorilor, când un preot levit, care pretindea că vorbeşte cuvântul Domnului, a slujit într-o „casă cu zei” şi a fost numit cu titlul de „tată” (Jud.17:5-13).

Pe vremea lui Ezechiel, un idol fusese pus chiar la intrarea templului din Ierusalim. Preoţii aduceau tămâie în cinstea dumnezeilor falşi care erau pictaţi pe pereţi. Femeile îl plângeau pe Tamuz, iar bărbaţii se închinau soarelui în zorii zilei în incinta templului (Ez.8). Unii chiar şi-au jertfit copiii, şi „după ce şi-au jertfit copiii înaintea idolilor lor”, Dumnezeu a spus: „Apoi au venit în aceeaşi zi în sanctuarul Meu” (Ez.23: 38,39).

Mesajul lui Ieremia era îndreptat spre nişte oameni care pretindeau că „se închină Domnului” (Ier.7:2), dar care au amestecat cu aceasta nişte ritualuri păgâne. „Iată”, a spus Dumnezeu, „voi vă încredeţi în cuvinte mincinoase care nu aduc folos. Voi… ardeţi tămâie lui Baal, şi umblaţi cu alţi dumnezei şi… faceţi turte reginei cerului… şi apoi veniţi şi staţi înaintea Mea în această casă” (v.8-18).

Luând în considerare aceste numeroase exemple biblice, este clar că lui Dumnezeu nu-I place închinarea care este un amestec. Aşa cum a predicat Samuel: „Dacă vă întoarceţi într-adevăr la Domnul cu toată inima voastră, atunci descotorosiţi-vă de dumnezeii ciudaţi şi de Aştarot (închinarea păgână înaintea mamei), şi pregătiţi-vă inimile pentru Domnul, şi slujiţi-I numai Lui: şi El vă va izbăvi” (l.Sam.7:3).

Să nu uităm că Satan nu apare ca un monstru cu coarne, cu o coadă lungă şi cu o furcă. În loc de aceasta, el apare ca un înger de lumină (2.Cor.11:14). Aşa cum a avertizat Isus referitor la „lupi în haine de oi” (Mt.7:15), păgânismul deghizat în hainele exterioare ale creştinismului a devenit de nenumărate ori o religie amestecată care a înşelat milioane de oameni. Este ca şi cum am înlătura eticheta de avertizare de pe o sticlă cu otravă şi am înlocui-o cu o etichetă pe care scrie: suc de fructe – conţinutul ar rămâne la fel de mortal. Oricât de frumos 1-am îmbrăca pe dinafară, păgânismul este mortal. Adevărata închinare trebuie să fie “în duh şi în adevăr (Io.4:24) – nu o rătăcire păgână.

Din cauza modurilor iscusite în care păgânismul a fost amestecat cu creştinismul, influenţa babiloniană a putut să rămână ascunsă – o taină – „taina Babilonului”. Dar aşa cum un detectiv adună indicii şi date pentru a dezlega o enigmă, tot aşa am prezentat şi noi în această carte multe indicii biblice şi istorice ca dovezi. Poate că unele din aceste indicii au părut nesemnificative la prima privire sau atunci când sunt privite individual. Dar când se vede imaginea de ansamblu, ele se potrivesc perfect şi dezleagă în mod concludent taina Babilonului – cea antică şi cea modernă! De-a lungul secolelor, Dumnezeu Şi-a chemat poporul din sclavia Babilonului. Şi astăzi, vocea Lui mai spune: „Ieşi afară din el, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele lui” (Ap.l8:4).

Este o misiune delicată să scrii cu privire la subiecte religioase despre care nişte oameni serioşi şi sinceri au păreri foarte diferite. Ai dori să vorbeşti suficient de deschis pentru ca să clarifici chestiunea, dar să păstrezi totuşi un echilibru convenabil, pentru a nu-i provoca inutil pe ceilalţi prin critică la contracritică. Aşa cum se întâmplă în cazul fiecărei cărţi – desigur că nici Biblia nu face excepţie -, este inevitabilă apariţia vreunei înţelegeri greşite sau deosebiri de păreri. Unii vor gândi că s-a spus prea mult, alţii că nu s-a spus destul. Cu toate acestea, aş vrea să folosesc cuvintele lui Pilat: „Ce am scris, am scris”. Dacă biserica romano-catolică, deşi afirmă că nu se schimbă niciodată, renunţă treptat la nişte practici nescripturale, atunci ne putem bucura, căci aceasta înseamnă un progres făcut pe calea adevărului. Dacă această carte a contribuit într-o măsură oarecare în această direcţie, atunci mă pot socoti fericit.

Noi credem că adevăratul scop creştin nu este o religie bazată pe amestec, ci o reîntoarcere la credinţa originară, simplă, plină de putere şi spirituală care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Dacă nu ne mai încurcăm într-un labirint de ritualuri şi tradiţii lipsite de putere, putem să aflăm „simplitatea care este în Hristos” şi să ne bucurăm de „libertatea cu care ne-a eliberat Hristos” din „sclavie” (2.Cor.11:3; Gal. 5:1).

Mântuirea nu depinde de un preot om, de Maria, de sfinţi sau de papă. Isus a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa: nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). „Nu este mântuire în nimeni altul: căci nu există sub cer nici un alt nume dat oamenilor prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fap.4:12). Să ne uităm la El care este Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre, Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, Mielul lui Dumnezeu, Căpetenia mântuirii noastre, Pâinea din Cer, Apa vieţii, Păstorul cel Bun, Prinţul Păcii, Regele regilor şi Domnul domnilor – Isus Hristos.

Sfârşitul Vremurilor

https://sites.google.com/site/sfrvmr/home

Stii ca daca ai fost mintit, adica daca pastorul/preotul nu ti-a spus adevarul sau nu stie adevarul despre mantuirea (salvarea) sufletului tau si te minte cu voie sau neintentionat, vei merge in chinuri, in Iad pentru eternitate?… Probabil te gandesti ca nu este drept!… Nu trebuie sa te increzi orbeste in oameni, asta fiind idolatrie… daca cumva ai facut asta pana acum!… Trebuie sa cercetezi tot ce ţi se spune!… Ce stii tu despre Dumnezeu?… Nu cumva in mintea ta este un idol si nu adevaratul Dumnezeu?
Îţi este eternitatea în joc, dacă consideri că vei merge în cer doar pentru că aşa crezi sau aşa simţi… sau asa ti-a spus cineva. Credinta ta trebuie sa fie cea Biblica. Iertarea pacatelor este in final ceea ce conteaza cu adevarat!

Matei 23– (Domnul Isus Hristos) –
13. Dar vai de voi, cărturari şi Farisei ipocriţi! Pentru că voi închideţi Împărăţia cerurilor în faţa oamenilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.

Ieremia 17
5. Asa vorbeste YHWH: „Blestemat sa fie omul care se increde in om, care se sprijina pe un muritor si isi abate inima de la Domnul!

Faptele Apostolilor 17
10. Fratii au trimis indata, noaptea, pe Pavel si pe Sila la Bereea. Cand au sosit, au intrat in sinagoga iudeilor.
11. Iudeii acestia aveau o inima mai aleasa decat cei din Tesalonic. Au primit Cuvantul cu toata ravna si CERCETAU Scripturile IN FIECARE ZI, ca sa vada DACA ce li se spunea, este asa.

Întrebare: Ce se întâmplă după moarte?
http://www.gotquestions.org/Romana/intampla-dupa-moarte.html

– Scrisoarea de dragoste a Lui DUMNEZEU TATAL pentru tine! –

…AVERTIZARE cu privire la islam si la musulmani!…

– Allah in Biblie
https://goo.gl/RKtVxY

– Numele lui Lucifer (Satan) in varful moscheilor si al minaretelor –
http://goo.gl/Zijqtu

– Numele lui Lucifer (Satan) pe majoritatea steagurilor islamice –
http://goo.gl/0AW4gB

– Semiluna, Turcia si Biblia
http://goo.gl/l9rIkL

– Satan, Antihrist si Allah
http://goo.gl/TSKxgE

Pocaieste-te din toata inima. Cere iertarea DOMNULUI Isus Hristos SINGURUL care are putere sa ierte pacatele pe pamant , NU dupa ce ai murit.
…Cine iarta pacatele omului? … preotul ? sfintii? obiectele? NU. Numai DOMNUL Isus Hristos are aceasta autoritate. Sangele Lui spala ORICE pacat.

Marcu 2 (Matei 9:6 , Luca 5:24)
10. Dar, ca sa stiti ca Fiul omului are putere PE PAMANT sa ierte pacatele,
11. „Tie iti poruncesc”, a zis El slabanogului, „scoala-te, ridica-ti patul si du-te acasa.”
12. Si indata, slabanogul s-a sculat, si-a ridicat patul si a iesit afara in fata tuturor; asa ca toti au ramas uimiti si slaveau pe Dumnezeu si ziceau: „Niciodata n-am vazut asa ceva!”

Romani 5
9. Deci cu atat mai mult acum, cand suntem socotiti neprihaniti, prin sangele Lui, vom fi mantuiti prin El de mania lui Dumnezeu.

Efeseni 1
7. In El avem rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor, dupa bogatiile harului Sau

Efeseni 2
8. Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.
9. Nu PRIN FAPTE, ca sa nu se laude nimeni.

– Te va costa totul –

1.Timotei 2
5. Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos

Dumnezeu Tatal————–nimeni intre ei————–Domnul Isus Hristos————–nimeni intre ei————–oameni

1Ioan 2:1
Copilasilor, va scriu aceste lucruri ca sa nu pacatuiti. Dar, daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihanit.

Romani 8
34. Cine-i va osandi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a si inviat, sta la dreapta lui Dumnezeu si mijloceste pentru noi!

…Cine este Singurul mijlocitor la TATAL ? DOMNUL Isus Hristos ! Slavit sa fie Numele Lui! AMIN !

…dar sfintii martiri mijlocesc?… DA … si ei mijlocesc pentru oameni, dar iata ce vor ei :
Apocalipsa 6
9. Cand a rupt Mielul pecetea a cincea, am vazut sub altar sufletele celor ce fusesera injunghiati din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturisirii pe care o tinusera.
10. Ei strigau cu glas tare si ziceau: „Pana cand, Stapane, Tu, care esti sfant si adevarat, zabovesti sa JUDECI si sa RAZBUNI sangele nostru asupra LOCUITORILOR pamantului?”

… iata ca martirii striga ca oamenii sa fie pedepsiti… cand cineva va invata ca sfintii care au murit, mijlocesc pentru noi ca sa ne fie bine, tocmai aveti in fatza voastra un om posedat sau puternic influentat de satan, care va minte cu nerusinare, cautand sa va nenoroceasca pentru totdeauna.

Esti crestin? Esti iertat? De unde stii?

(Focul Iadului si falsii crestini)

…ce este de facut? …

Fapte 2
38. „Pocaiti-va”, le-a zis Petru, „si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.

Ioan cap.10
17. Tatal Ma iubeste, pentru ca Imi dau viata, ca iarasi s-o iau.
18. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau si am putere s-o iau iarasi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatal Meu.”
…
27. Oile Mele asculta glasul Meu; Eu le cunosc, si ele vin dupa Mine.
28. Eu le dau viata vesnica, in veac nu vor pieri, si nimeni nu le va smulge din mana Mea.
29. Tatal Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decat toti; si nimeni nu le poate smulge din mana Tatalui Meu.
30. Eu şi Tatăl una suntem.”
31. Atunci iudeii iarăşi au luat pietre ca să-L ucidă.
32. Isus le-a zis: „V-am arătat multe lucrări bune care vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?”
33. Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.”

…Cine ne da viata vesnica? DOMNUL Isus Hristos, DUMNEZEU venit in lumea noastra in trup!

= Creştin mântuit sau „creştin” de formă =
http://youtu.be/685Qq8LREp4

Viata trece repede! După ce ai părăsit această lume, unde te duci? Unde ajungi după moarte? Stii exact ce se va intampla cu tine?
…DOMNUL Isus Hristos Fiul Lui DUMNEZEU, avertiza despre semnele revenirii SALE pentru judecata, si pentru rasplatirea vesnica a celor ce au crezut in EL si L-au urmat.

De ce învăţătura ortodoxă este falsă si nebiblică

Marturie: Iluzionistul Alin Blaine s-a pocait *Realitatea TV*

Iata care este religia adevarata:
Iacov 1
27. Religia CURATA si NEINTINATA, inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, este sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor si sa ne pazim neintinati de lume.

Originalul din limba Greaca:
http://www.scripture4all.org/OnlineInterlinear/Greek_Index.htm

Biblia (Sfanta Scriptura) = citeste online + descarca =
http://goo.gl/ReEpsP

Iertat sau condamnat

Matei 24
14. Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea, ca să slujească de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfarsitul.

Ioan 8
12. Isus le-a vorbit din nou, şi a zis: ,,Eu Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.„
…
23. ,”Voi sunteţi de jos”, le-a zis El; ,,Eu Sunt de sus: voi sînteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.
24. De aceea v’am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu Sunt, veţi muri în păcatele voastre.„
…
36. Deci daca Fiul vă face liberi, veti fi cu adevarat liberi.

Luca 13
1. In vremea aceea au venit unii si au istorisit lui Isus ce se intamplase unor galileeni, al caror sange il amestecase Pilat cu jertfele lor.
2. „Credeti voi”, le-a raspuns Isus, „ca acesti galileeni au fost mai pacatosi decat toti ceilalti galileeni, pentru ca au patit astfel?
3. Eu va spun: nu; ci, DACA NU VA POCAITI, TOTI veti pieri la fel.
4. Sau acei optsprezece insi, peste care a cazut turnul din Siloam si i-a omorat, credeti ca au fost mai pacatosi decat toti ceilalti oameni care locuiau in Ierusalim?
5. Eu va spun: nu; ci, DACA NU VA POCAITI, TOTI veti pieri la fel.”

Apocalipsa 21
8. Dar, cat despre fricosi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, idolatrii si toti mincinosii, partea lor este in iazul care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua.”

Marcu 14
61. Isus tăcea si nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi si I-a zis: „Esti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvantat?”
62. „Da, sunt”, i-a raspuns Isus. „Şi veti vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.”

Apocalipsa 1
7. Iata ca El vine pe nori. Si orice ochi Il va vedea; si cei ce L-au STRAPUNS. Si toate semintiile pamantului se vor jeli din cauza Lui! Da, Amin.
8. ,,Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfîrşitul”, zice Domnul, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.
…
17. Cand L-am vazut, am cazut la picioarele Lui ca mort. El Si-a pus mana dreapta peste mine si a zis: „Nu te teme! Eu Sunt Cel Dintai si Cel de pe Urma,
18. Cel Viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu am cheile mortii si ale Locuintei mortilor.

Prorocie – cu 500 de ani inainte de venirea DOMNULUI DUMNEZEU pe pamant:

Zaharia 12
1. Prorocia, cuvantul Lui YHWH pentru Israel. Asa vorbeste YHWH care a intins cerurile si a intemeiat pamantul, si a intocmit duhul omului din el:
…
9. In ziua aceea, voi cauta sa nimicesc toate neamurile care vor veni impotriva Ierusalimului.
10. Atunci voi turna peste casa lui David si peste locuitorii Ierusalimului un duh de indurare si de rugaciune, si isi vor intoarce privirile spre Mine, pe care L-au STRAPUNS. Il vor plange cum plange cineva pe singurul lui fiu, si-L vor plange amarnic cum plange cineva pe un intai nascut.

Cine este DOMNUL (in limba ebraica YHWH = Domnul Dumnezeu) care a facut cerurile, omul, si care a fost STRAPUNS de locuitorii Ierusalimului?
Domnul Isus Hristos, Domnul Dumnezeu, Fiul Tatalui, adica Fiul lui ELOHIM!

Ioan 19
37. Si, in alta parte, Scriptura mai zice: „Vor vedea pe Cine au STRAPUNS.”

Apostolul Toma s-a inchinat Domnului Isus si i-a zis: Domnul meu si Dumnezeul meu.
Aici vedem ca Domnul nu l-a contrazis pe Toma cand acesta a afirmat ca El, Isus Hristos este Domn si Dumnezeu.

Ioan 20
28. Drept raspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu si Dumnezeul meu!”
29. „Tomo”, i-a zis Isus, „pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au vazut, si au crezut.”

In Ioan 10, este consemnat faptul ca iudeii au vrut sa-L omoare cu pietre, deoarece a afirmat ca este Dumnezeu:
30. Eu si Tatal una suntem.” …
33. Iudeii I-au raspuns: „Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu pietre in Tine, ci pentru o hula si pentru ca Tu, care esti un om, Te faci Dumnezeu.”

In limba romana, YHWH este tradus: Domnul. De aici apar multe confuzii si erezii. Cei care zic ca Isus Hristos nu este Dumnezeu, sunt dati de rusine si dovediti mincinosi.

Zaharia 12
Vechiul Testament
http://www.scripture4all.org/OnlineInterlinear/Hebrew_Index.htm

…de aceea NU TREBUIE sa facem vreo icoana (imagine) a Lui Hristos, si nici sa ne inchinam la ea, fiindca EL, Hristos, este DUMNEZEU.

Iata ce spune Cuvantul Lui DUMNEZEU – Biblia, despre cei care schimba slava lui Dumnezeu intr-o icoana (imagine):
Romani 1
22. S-au laudat ca sunt intelepti, si au innebunit;
23. si au SCHIMBAT slava Dumnezeului nemuritor intr-o ICOANA care SEAMANA cu OMUL muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare.
24. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile;
25. caci au SCHIMBAT in MINCIUNA adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Creatorului, care este binecuvantat in veci! Amin.

Noul Testament (Greek – English)
http://www.scripture4all.org/OnlineInterlinear/Greek_Index.htm

icoana = provine din grecescul eikon, eikonos, εικονoς – imagine, figură, asemănare, ilustratie, imagine a lucrurilor ceresti.
Rezultatul închinării la eikon ( imagine ) este idolatrie , si atrage condamnarea vesnica in Iad, condamnare data de DOMNUL Isus Hristos la judecata.
Cine pastreaza sau detine imagini ce ar reprezenta fiintele ceresti, dovedeste ca Dumnezeu nu mai este sau nici nu a fost vreodata cu omul respectiv.

Dumnezeu in Sfanta Scriptura ne avertizeaza NICI SA NU FACEM vreo imagine(asemanare) a celor din cer.

Tabelul de mai jos arata cum a evoluat amestecul de invataturi nebiblice in biserica catolica (multe preluate si de biserica ortodoxa).
Pentru a acoperi si perioada contemporana am completat lista cu erezii catolice aparute si dupa vremea puritanilor (care acceptau numai Sfanta Scriptura) si a Reformei (lupta pentru revenirea la invatatura Bibliei).
A.D. = (dupa Hristos)

A.D. 250 – Botezul copiilor mici
A.D. 300 – Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 – Facerea semnului crucii
A.D. 375 – Inchinarea la sfintii morti (invatatura ce se gaseste din Cartea Mortilor – Necromancer – o carte cunoscuta publicului din filmele de groaza in care se invocau sufletele mortilor) si inchinarea la ingeri
A.D. 431 – Maria este proclamata divina
A.D. 500 – Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii (oamenii din popor)
A.D. 526 – Mirungerea
A.D. 593 – Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 – Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 – Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 709 – Sarutarea papucului papal
A.D. 786 – Inchinarea la imagini (icoane, eikonos in limba greaca) si la relicve (moaşte, osemintele mortilor)
A.D. 850 – Folosirea “apei sfintite”
A.D. 995 – Canonizarea sfintilor morti
A.D. 998 – Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 – Celibatul preotilor
A.D. 1090 – Rugaciuni pe bani
A.D. 1231 – Inchizitia
A.D. 1190 – Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 – Transubstantierea
A.D. 1229 – Biblia este interzisa laicilor (oamenilor din popor)
A.D. 1439 – Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 – Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 – “Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 – Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 – Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 – Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 – Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 – Infailibitatea Papala
A.D. 1930 – Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 – Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 – Maria proclamata ca Mama a Bisericii

Pe o astfel de schema s-a construit doctrina (care includea „sfanta traditie”) in bisericile istorice.
La inceput in Biserica primara fondata de Mantuitorul Isus Hristos, nu era nimic din toate acestea, si nici in vremea apostolilor. Aceste invataturi straine de poruncile lui Hristos au aparut in Biserica la sute de ani dupa moartea apostolilor.

Galateni 1
6. Ma mir ca treceti asa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos la o alta Evanghelie.
7. Nu doar ca este o alta Evanghelie; dar sunt unii oameni care va tulbura si voiesc sa rastoarne Evanghelia lui Hristos.
8. Dar, chiar daca noi insine sau un inger din cer ar veni sa va propovaduiasca o Evanghelie deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema!
9. Cum am mai spus, o spun si acum: daca va propovaduieste cineva o Evanghelie deosebita de aceea pe care ati primit-o, sa fie anatema!

Codurile Bibliei

******************************
Ebraică = Română
******************************
Adam = Om
Seth = făcut
Enosh = muritor
Cainan = suferinţă
Mahalaleel = binecuvântatul Elohim (Dumnezeu)
Jared = va coborî
Enoh = a învăţa
Metusala = moartea Sa va aduce
Lameh = cel deznădăjduit
Noe = odihnă
******************************

Geneza 5
„Omul este rânduit să fie muritor şi suferă, dar binecuvântatul Dumnezeu (Elohim) va coborîşi va da învăţătură, iar moartea Sa va aduce celui deznădăjduit odihnă.”

Prorocie facuta cu 500 de ani inainte de venirea Domnului Isus Hristos pe pamant:

1000 de ani inainte de venirea Domnului Isus Hristos pe pamant:

Psalmii 22
16. Căci nişte *câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele:
…
18. îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea.

*câini = expresie pentru invadatorii straini (Romani)

– este consemnat faptul ca iudeii au vrut sa-L omoare cu pietre pe Domnul Isus Hristos, deoarece a afirmat ca este Dumnezeu:

Ioan 10
28. Eu le dau viata vesnica, in veac nu vor pieri, si nimeni nu le va smulge din mana Mea.
…
30. Eu si Tatal una suntem.”
…
33. Iudeii I-au raspuns: „Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu pietre in Tine, ci pentru o hula si pentru ca Tu, care esti un om, Te faci Dumnezeu.”

Exodul 3
14. Domnul a răspuns: „Voi merge Eu însumi cu tine şi îţi voi da odihnă.”

Ezechiel 34
15. Eu însumi Îmi voi paşte oile, Eu le voi duce la odihnă, zice Domnul Dumnezeu.

Matei 11 (Domnul Isus Hristos)
28. Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.

Ioan 8
56. Tatal vostru Avraam a saltat de bucurie ca are sa vada ziua Mea: a vazut-o si s-a bucurat.”
57. „N-ai nici cincizeci ce ani”, I-au zis iudeii, „si ai vazut pe Avraam!”
58. Isus le-a zis: „Adevarat, adevarat va spun ca mai inainte ca sa se nasca Avraam, Eu Sunt*.”

*Eu Sunt = YHWH

Isaia 43
11. Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este niciun mântuitor!

Ioan 20
28. Drept raspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu si Dumnezeul meu!”
29. „Tomo”, i-a zis Isus, „pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au vazut, si au crezut.”

Marcu 16
14. În sfîrşit, S’a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat.
15. Apoi le-a zis: ,,Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.
16. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.

Evrei 9
27. Şi, după cum oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,
28. tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mîntuirea celor ce-L aşteaptă.

Adevăratul război:

De la începutul creştinătăţii şi al răspândirii mesajului Evangheliei, s-a dezlănţuit războiul spiritual total. Au început atacurile satanice ale religiilor făcute de om şi ale mesajelor înşelătoare, iar transmiterea de mesaje şi acuze false împotriva Sfintei Biblii n-a încetat niciodată. Adevăratul război nu este pentru teritorii şi câştiguri politice, ci pentru sufletele bărbaţilor şi femeilor. Până nu se câştigă bătălia, nu va fi pace. Biblia de partea lui Dumnezeu, şi toate celelalte religii satanice ale lumii de cealaltă parte, se luptă pentru sufletele oamenilor.

Pe de o parte Satan, apelând la modul de gândire omenesc, firesc, îmbie cu un mod fals de câştigare a mântuirii prin faptele omului, lucru evident în toate religiile false ale celui rău. Pe de altă parte Dumnezeu ne a adus la cunoştinţă calea Lui de mântuire, prin lucrarea Sa prin Hristos. De atunci religiile satanice sunt împotriva Bibliei şi Biblia împotriva tuturor religiilor satanice. Nu este deloc o coincidenţă faptul că toate religiile de după creştinism folosesc şi citează eronat Biblia.

Toate aceste religii ale lumii prezintă un nou mod de a afla mântuirea prin faptele omului: Islamul, credinţa Bahai, Mormonii, Martorii lui Iehova, Ştiinţa Creştină, Masoneria, Sun Yung Moon, Teologia Prosperităţii, Catolicismul, Romano-Catolicismul + Ortodoxismul (care provine din panteismul grec ce promoveaza: inchinarea la multi „mijlocitori” exact ca in hinduismul pagan carora „trebuie” sa ne inchinam… caci satan se foloseste de numele sfintilor si ai pune pe aceasi treapta cu Hristos, pentru că orice rugaciune adresata oamenilor si nu Lui Dumnezeu Tatal in numele Singurului Mijlocitor Domnul Isus Hristos, inseamna idolatrie, iar idolatrii merg in Iad) inchinare la sfinti morti (care provine din „Cartea Mortilor” sau Necromancer, care nu este altceva decat spiritism mascat), inchinare la oasele mortilor, la imagini – icoane), Satanismul şi Mişcarea New Age, toate pretind că cred în Domnul Isus Hristos într-o formă sau alta. Cu toate acestea ele învaţă un alt mesaj decât acela dat de Hristos despre o mântuire care nu este deloc mântuire. Satan (Lucifer) este expert in contrafacere, de altfel anticrist (omul de care satan se va folosi) mai inseamna si inlocuitorul lui Hristos, cel care vrea sa-L inlocuiasca pe Hristos.

Isaia 8
19. Daca vi se zice insa: „Intrebati pe cei ce cheama mortii si pe cei ce spun viitorul, care soptesc si bolborosesc”, raspundeti: „Nu va intreba oare un popor pe Dumnezeul sau? Va intreba el pe cei morti pentru cei vii?

Isaia 19
3. Duhul Egiptenilor va pieri din ei, si le voi nimici sfatul; atunci vor intreba pe idoli si pe vrajitori, pe cei ce cheama mortii si pe ghicitori.

„Cartea Mortilor” sau Necromancer era folosita in Egipt, iar astazi dainuieste in Bisericile pagane sub o alta forma, ascunsa in invataturile care indeamna spre comunicarea cu mortii (sfintii).

…iata ca DUMNEZEU ne spune ca cei care comunica cu mortii intr-un fel sau altul, au duhul egiptenilor in ei, adica duhul lumii acesteia stapanita de Lucifer (Baalzebub)

De asemenea se face o afirmatie falsa precum ca Dumnezeul Bibliei YHWH ELOHIM este acelasi cu al Coranului: FALS.

1. Dumnezeul Bibliei YHWH ELOHIM, nu este acelasi cu Allah al Coranului
2. Biblia nu seamana deloc cu Coranul
3. Mantuirea este aratata in Biblie prin credinta in Isus Hristos si urmarea Lui, dar mantuirea in Coran este oferita prin fapte, intre care sunt incluse uciderea crestinilor si evreilor care refuza convertirea la islam, si promisiunea ca martirii (adica cei ce ucid pe cei care nu sunt musulmani) Allah este un vechi idol arab – dumnezeul noptii, al intunericului, care are ca simbol semiluna si o stea rasturnata, simbolul lui Bahomet, de fapt aproape toate statele islamice au ca simbol semiluna si o stea rasturnata)

4. Biblia arata ca Isus Hristos este Fiul lui DUMNEZEU, DUMNEZEU intrupat in om, Coranul spune ca este doar un profet.
5. ELOHIM, DUMNEZEUL Bibliei, are un Fiu: Isus Hristos. pe cand Allah NU ARE NICI UN FIU.
6. ELOHIM, DUMNEZEUL Bibliei, a dat ca jertfa pentru omenire pe Fiul Sau Isus Hristos, Allah spune sa omori pe altii ca sa fii martir si sa fii placut lui Allah.

…diferentele sunt clare, si tin de caracterul si felul de a fi al celor doi: YHWH ELOHIM si Allah.

Leviticul 18
1. YHWH a vorbit lui Moise şi a zis:
2. „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Eu Sunt YHWH Dumnezeul vostru.

Zaharia 2
10. Strigă de veselie şi bucură-te, fiica Sionului! Căci iată, Eu vin şi voi locui în mijlocul tău, zice YHWH.

Ioan 20
28. Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
29. „Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”

…AVERTIZARE!…

Cautati o Biserica care propovaduieste (predica, vesteste) o Evanghelie curata, fara sa adauge si fara sa scoata din Biblie.
Noul Testament – Noul Legamant facut de DUMNEZEU Tatal cu toti oamenii, prin Fiul SAU, DOMNUL Isus Hristos Mantuitorul.

1.Tesaloniceni 4
16. Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, Se va cobori din cer, si intai vor invia cei morti in Hristos.
17. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

1.Ioan 5
12. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n’are pe Fiul lui Dumnezeu, n’are viaţa.
13. V’am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa vesnică.

Daniel 12
4. Tu insa, Daniele, tine ascunse aceste cuvinte si pecetluieste cartea pana la vremea sfarsitului.
Atunci multi o vor citi, si cunostinta va creste.”

– UIMITOR! Codurile Bibliei – nume, locuri: Isus, Auschwitz, Hitler, Eichman, Germania…etc!!!

Codurile Bibliei (nume, locuri…)!!!

1. – 18. http://www.youtube.com/watch?v=cvz6LTysUIU&feature=share&list=UUEuHtHRTNGIJoT_XYE_9AWw

Matei 15 – Isus Hristos infrunta pe farisei –
3. Drept raspuns, El le-a zis: „Dar voi de ce calcati porunca lui Dumnezeu in folosul TRADITIEI voastre?
4. Caci Dumnezeu a zis: „Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta” si: „Cine va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa sa fie pedepsit negresit cu moartea.”
5. Dar voi ziceti: „Cine va zice tatalui sau sau mamei sale: „Ori cu ce te-as putea ajuta l-am inchinat lui Dumnezeu”
6. nu mai este tinut sa cinsteasca pe tatal sau sau pe mama sa. Si ATI DESFIINTAT astfel Cuvantul lui Dumnezeu in folosul TRADITIEI voastre.
7. FATARNICILOR, bine a prorocit Isaia despre voi, cand a zis:
8. „Norodul acesta se apropie de Mine CU GURA si Ma cinsteste cu buzele, DAR INIMA LUI ESTE DEPARTE de Mine.
9. DEGEABA Ma cinstesc ei, invatand ca invataturi NISTE PORUNCI OMENESTI.”

Întrebare: De ce trebuie să citim/studiem Biblia?
http://www.gotquestions.org/Romana/ce-studiez-Biblia.html

Întrebare: Este dumnezeirea lui Hristos biblică?
http://www.gotquestions.org/Romana/dumnezeirea-Hristos.html

Întrebare: Ce înseamnă că Isus mântuieste?
http://www.gotquestions.org/Romana/Isus-mantuieste.html

Întrebare: Este Dumnezeu real? Cum pot să ştiu cu siguranţă dacă Dumnezeu este real?
http://www.gotquestions.org/Romana/este-Dumnezeu-real.html

Întrebare: Care este religia corectă pentru mine?
http://www.gotquestions.org/Romana/religia-corecta-pentru-mine.html

Întrebare: Este Biblia cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu?
http://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-Cuvantul-Dumnezeu.html

Întrebare: Este Iisus Dumnezeu? A pretins vreodată Iisus că este Dumnezeu?
http://www.gotquestions.org/Romana/Este-Iisus-Dumnezeu.html

Întrebare: Conţine Biblia erori, contradicţii sau discrepanţe?
http://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-erori.html

Întrebare: Care este definiţia păcatului?
http://www.gotquestions.org/Romana/definitia-pacatului.html

Esti crestin? Esti iertat? De unde stii?

http://youtu.be/3AK6Y1J5R3U

Marturie: Florin Pistriceanu (fost calugar)…
Exorcizari si ce le spuneau demonii calugarilor:
http://youtu.be/ZyJ78stu4kg

Întrebare: De ce trebuie să citim/studiem Biblia?
http://www.gotquestions.org/Romana/ce-studiez-Biblia.html

Întrebare: Este dumnezeirea lui Hristos biblică?
http://www.gotquestions.org/Romana/dumnezeirea-Hristos.html

Întrebare: Ce înseamnă că Isus mântuieste?
http://www.gotquestions.org/Romana/Isus-mantuieste.html

Întrebare: Este Dumnezeu real? Cum pot să ştiu cu siguranţă dacă Dumnezeu este real?
http://www.gotquestions.org/Romana/este-Dumnezeu-real.html

Întrebare: Care este religia corectă pentru mine?
http://www.gotquestions.org/Romana/religia-corecta-pentru-mine.html

Întrebare: Este Biblia cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu?
http://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-Cuvantul-Dumnezeu.html

Întrebare: Este Iisus Dumnezeu? A pretins vreodată Iisus că este Dumnezeu?
http://www.gotquestions.org/Romana/Este-Iisus-Dumnezeu.html

Întrebare: Conţine Biblia erori, contradicţii sau discrepanţe?
http://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-erori.html

Întrebare: Care este definiţia păcatului?
http://www.gotquestions.org/Romana/definitia-pacatului.html

Matei 22
29. Drept raspuns, Isus le-a zis: „Va rataciti! Pentru ca nu cunoasteti nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.

Apocalipsa 9
20. Ceilalti oameni, care n-au fost ucisi de aceste urgii, nu s-au pocait de faptele mainilor lor, ca sa nu se inchine dracilor si idolilor de aur, de argint, de arama, de piatra si de lemn, care nu pot nici sa vada, nici sa auda, nici sa umble.
21. Si nu s-au pocait de uciderile lor, nici de vrajitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furturile lor.

http://2.bp.blogspot.com/-DZbIXJpui68/Tw3-1M_I6GI/AAAAAAAAAHA/q0s1fggDDHs/s1600/torah.jpg

Isaia 43
11. Eu, Eu sunt Domnul, si afara de Mine nu este niciun mantuitor!

Faptele Apostolilor 13
38. Să ştiţi dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor

Faptele Apostolilor 4
12. În nimeni altul nu este mîntuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mîntuiţi.

1.Ioan 2
12.Va scriu, copilasilor, fiindca pacatele va sunt iertate pentru Numele Lui.

Matei 16
13. Isus a venit in partile Cezareii lui Filip si a intrebat pe ucenicii Sai: „Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul omului?”
14. Ei au raspuns: „Unii zic ca esti Ioan Botezatorul; altii: Ilie; altii: Ieremia sau unul din proroci.”
15. „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceti ca sunt?”
16. Simon Petru, drept raspuns, I-a zis: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!”
17. Isus a luat din nou cuvantul si i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindca nu carnea si sangele ti-a descoperit lucrul acesta, ci Tatal Meu care este in ceruri.

Luca 9
21. Isus le-a poruncit cu tarie sa nu spuna nimanui lucrul acesta.
22. Apoi a adaugat ca Fiul omului trebuie sa patimeasca multe, sa fie tagaduit de batrani, de preotii cei mai de seama si de carturari, sa fie omorat si a treia zi sa invie.

Ioan 14
29. Si v-am spus aceste lucruri acum, inainte ca sa se intample, pentru ca atunci cand se vor intampla, sa credeti.

Matei 19
25. Ucenicii, cand au auzit lucrul acesta, au ramas uimiti de tot si au zis: „Cine poate, atunci, sa fie mantuit?”

Matei 7
13. Intrati pe poarta cea stramta. Caci larga este poarta, lata este calea care duce la pierzare, si multi sunt cei ce intra pe ea.
14. Dar stramta este poarta, ingusta este Calea care duce la viata, si putini sunt cei ce o afla.

Ioan 14
6. Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.

Ioan 20
28. Drept raspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu si Dumnezeul meu!”

Fapte 17
30. Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca;

Romani 2
5. Dar, cu impietrirea inimii tale, care NU VREA sa se pocaiasca, iti aduni o comoara de manie pentru ziua maniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu

Matei 7
21. Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri.

Tit 2
11. Caci harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire pentru toti oamenii, a fost aratat
12. si ne invata s-o rupem cu paganatatea si cu poftele lumesti si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie,
13. asteptand fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Isus Hristos.

Romani 3
23. Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.

Tu esti un om pacatos, tu traiesti in pacat in fiecare zi, din momentul in care te-ai nascut si pana acum, iar DOMNUL Isus Hristos te va judeca pentru pacatele tale, iar pedeapsa pentru pacat este Iad Vesnic…dar… DOMNUL Isus Hristos a murit pentru pacatele tale, DOMNUL a fost pedepsit in locul tau, pedeapsa care o meritai a cazut peste El. DOMNUL te iubeste, DOMNUL are putere sa-ti ierte TOATE pacatele…dar..TREBUIE sa te increzi in El, sa te pocaiesti si sa-L urmezi… ASTA ESTE SALVAREA TA.

Matei 26
28. căci acesta este sîngele Meu, sîngele legămîntului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.

Deuteronom 4
16…nu cumva să vă stricaţi, şi să vă faceţi un chip cioplit, sau o înfăţişare a vreunui idol, sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei…

Isaia 45
5. Eu Sunt Domnul, şi nu mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins, înainte ca tu să Mă cunoşti.
6. Ca să se ştie, dela răsăritul soarelui pînă la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu: Eu Sunt Domnul, şi nu este altul.

Mesaj socant adresat tinerilor

„Mesaj socant adresat tinerilor” a facut înconjurul lumii!
Acest mesaj trebuie să fie vizionat de toti cei care se numesc creştini, …care se numesc crestini…dar viata lor este departe de ceea ce Dumnezeu Tatal a aratat si poruncit prin Domnul Isus Hristos, Fiul Sau. Acest mesaj iti deschide ochii spre dragostea Lui Dumnezeu dar si sa intelegi ca daca refuzi pe Domnul Isus Hristos, daca refuzi oferta Lui de a te salva, rezultatul alegerii tale gresite va aduce dupa sine condamnarea in Iadul vesnic.

Matei 25
34. Atunci Imparatul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii.

sau….:

Matei 7
21. Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri.

Matei 25
41. Apoi va zice celor de la stanga Lui: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic care a fost pregatit diavolului si ingerilor lui!

Ioan cap.5
22. Tatal nici nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului

Ioan 14
3. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sînt Eu, să fiţi şi voi.
…
6. Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.

1.Ioan 2
23. Oricine tagaduieste pe Fiul n-are pe Tatal. Oricine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal.

2.Ioan 1
9. Oricine o ia inainte, si nu ramane in invatatura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine ramane in invatatura aceasta are pe Tatal si pe Fiul.

Nu este ciudat ca Apostolii care urmau pe Hristos, erau numiti sectanti de catre preoti, si astazi LA FEL, cei care urmeaza pe Isus Hristos sunt numiti sectanti?

Fapte 24
14. Iti marturisesc ca slujesc Dumnezeului parintilor mei, dupa Calea* pe care ei o numesc sectă; eu cred tot ce este scris in Lege si in Proroci.

…stiati ca in original in limba greaca cuvantul Calea, era numit secta, erezie?… la fel si astazi cei care urmeaza pe Hristos, sunt numiti sectanti de preoti.
Nimic nu sa schimbat, lupul si-a schimbat parul, dar naravul, BA!

Verificati in Limba greaca: versetul 14
http://www.scripture4all.org/OnlineInterlinear/Greek_Index.htm

αἵρεσιν, hairesin: secta, erezie

Ioan 5
39. Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine.

… atunci de unde vine vorba crede si nu cerceta?… de la preotii care cautau sa profite de oameni, caci daca poporul afla ce scrie in Biblie plecau de la ei. De ce preotii impiedica oamenii sa citeasca Biblia?… Ca sa nu afle adevarul!

…acum intelegeti?

Iata acuzatiile Domnului Isus la adresa preotilor si ce urmareau ei:

Matei 23
13. Vai de voi, carturari si farisei fatarnici! Pentru ca voi inchideti oamenilor Imparatia cerurilor: NICI VOI nu intrati in ea, si nici pe cei ce vor sa intre NU-I LASATI sa intre.

Marcu 14
55. Preotii cei mai de seama si tot soborul cautau vreo marturie impotriva lui Isus, ca sa-L omoare; dar nu gaseau niciuna.

Luca 19
47. Isus invata in toate zilele pe norod in Templu. Si preotii cei mai de seama, carturarii si batranii norodului cautau sa-L omoare;

…acum intelegeti?

Minciuni prezentate ca adevaruri stiintifice
Aceste documentare nu le ve-ti vedea nicodata pe Discovery sau National Geograpic.
Cum sunt manipulati oamenii sa creada minciuna evolutiei (sau „spalarea creierului”) si care
este adevarul ascuns de ochii multimii:

Gradina Edenului

Minciunile din manualele scolare

Creationism vs. Evolutionism

2.Timotei 3
15. din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mîntuire, prin credinţa în Hristos Isus.
16. Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,
17. pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

Întrebare: Care sunt semnele vremurilor de la sfârşitul lumii?
http://www.gotquestions.org/Romana/semne-sfarsitul-lumii.html

Întrebare: Cum pot să devin un copil al lui Dumnezeu?
http://www.gotquestions.org/Romana/copil-Dumnezeu.html

Întrebare: Care este definiţia păcatului?
http://www.gotquestions.org/Romana/definitia-pacatului.html

Întrebare: Este iadul real? Este iadul veşnic?
http://www.gotquestions.org/Romana/iad-real-vesnic.html

Întrebare: De ce Dumnezeu a ales pe Israel ca popor al Său?
http://www.gotquestions.org/Romana/Dumnezeu-ales-poporul-Israel.html

Întrebare: Există adevărul absolut/universal?
http://www.gotquestions.org/Romana/adevarul-absolut.html

Întrebare: Ce înseamnă să fii un creştin născut din nou?
http://www.gotquestions.org/Romana/Crestin-nascut.html

FITI ATENTI CUM BATJOCORESTE UN „slujitor” Biblia, dar asta nu pe fatza , ci departe de enoriashi…

Vreau ca oamenii sa inteleaga adevarurile Scripturii !
Popor român cititi Biblia, in special Noul Testament! Ea este scrisoarea de dragoste adresată nouă oamenilor !
În Biblie găsiti exact ce vrea Dumnezeu de la noi !

Ioan 5:39 …Domnul Isus Hristos:
Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine.

Osea 4
6. Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta. Fiindca ai lepadat cunostinta, si Eu te voi lepada si nu-Mi vei mai fi preot.
Fiindca ai uitat Legea Dumnezeului tau, voi uita si Eu pe copiii tai!

Dialog incredibil între un călugăr si un pocăit ! (video – camera ascunsa)

– video – Cum pot primi iertarea pacatelor si Viata Vesnica?

Scopul pocăinţei

Omul care s-a întors de la porţile iadului

Cum să am viaţa veşnică?

Testul dragostei divine

Trei cruci, trei atitudini

Fapte 10
43. Toti prorocii marturisesc despre El ca oricine crede in El capata, prin Numele Lui, iertarea pacatelor.”

Fapte 13
38. Să ştiţi dar, fraţilor, că în El vi se vesteşte iertarea păcatelor;

Matei 28
16. Cei unsprezece ucenici s’au dus în Galilea, în muntele unde le poruncise Isus să meargă.
17. Cînd L-au văzut ei, I s’au închinat, dar unii s’au îndoit.
18. Isus S’a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: ,,Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pămînt.
19. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.
20. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v’am poruncit. Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin

Întrebare: Care este rostul vieţii?
http://www.gotquestions.org/Romana/rostul-vietii.html

Întrebare: Există viaţă după moarte?
http://www.gotquestions.org/Romana/viata-dupa-moarte.html

Întrebare: Ce se întâmplă după moarte?
http://www.gotquestions.org/Romana/intampla-dupa-moarte.html

Întrebare: Ce se întâmplă cu aceia care nu au auzit niciodată despre Iisus?
http://www.gotquestions.org/Romana/auzit-niciodata-Evanghelia.html

Întrebare: Care sunt însuşirile lui Dumnezeu? Cum este Dumnezeu?
http://www.gotquestions.org/Romana/insusirile-lui-Dumnezeu.html

Deutoronomi 4
24. Caci Domnul Dumnezeul tau este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos.

1.Ioan 4
8. Cine nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu este dragoste.

…DUMNEZEU este dragoste dar este si DREPT. Daca cineva scoate ceva din caracterul Lui DUMNEZEU, de fapt nu se inchina Lui DUMNEZEU , ci unui idol faurit de mintea lui, unui „dumnezeu” convenabil pornirilor si poftelor lui.

Întrebare: Cine este Iisus Hristos?
http://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-Hristos.html

Întrebare: De ce aş crede în învierea lui Hristos?
http://www.gotquestions.org/Romana/credem-inviere.html

Întrebare: Ce este planul de mântuire?
http://www.gotquestions.org/Romana/Planul-de-mantuire.html

Întrebare: Ce învaţă Biblia despre Trinitate?
http://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

Întrebare: Există astfel de lucruri ca extratereştri sau O.Z.N.-uri?
http://www.gotquestions.org/Romana/Biblia-extraterestri.html

Întrebare: Ce spune Biblia despre homosexualitate? Este homosexualitatea păcat?
http://www.gotquestions.org/Romana/homosexualitate.html

Judecatori 19
22. Pe cînd se veseleau ei, iată că oamenii din cetate, nişte fii ai lui Belial*, oameni stricaţi, au înconjurat casa, au bătut la poartă, şi au zis bătrînului, stăpînul casei: ,,Scoate pe omul acela care a intrat la tine, ca să ne împreunăm cu el.„

*Belial = Satan, Lucifer

Belial
https://goo.gl/QKX0Vg

Isus Hristos m-a salvat din 27 de ani de homosexualitate

1.Ioan 4
10. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.

Ioan 3
16. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.
17. Dumnezeu, in adevar, n-a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa fie mantuita prin El.
18. Oricine crede in El nu este judecat; dar cine nu crede a si fost judecat, pentru ca n-a crezut in Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

Ioan 11
25. Isus i-a zis: „Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai.

Ioan 6
47. Adevarat, adevarat va spun ca cine crede in Mine are viata vesnica.

2.Petru 3
3. Inainte de toate, sa stiti ca in ZILELE din URMA vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trai dupa poftele lor
4. si vor zice: „Unde este fagaduinta venirii Lui? Caci, de cand au adormit parintii nostri, toate raman asa cum erau de la inceputul zidirii!”

Luca 21
11. Pe alocuri vor fi MARI CUTREMURE de pamant, foamete si ciume; vor fi aratari inspaimantatoare si semne mari in cer.

Matei cap.5
11. Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!
12. Bucurati-va si inveseliti-va, pentru ca rasplata voastra este mare in ceruri; caci tot asa au prigonit pe prorocii care au fost inainte de voi.

1 Ioan 1
9. Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curete de orice nelegiuire.

…Nu va lasati impresionati de cum arata un om , INDIFERENT cum il cheama , cine este …etc
Verificati in Biblie TOT ce spune. Caci DUMNEZEU ne arata ca din mijlocul nostru se ridica invatatori mincinosi.

2.Petru 2
1. In norod s-au ridicat si proroci mincinosi, cum si intre voi vor fi invatatori mincinosi, care vor strecura pe furis erezii nimicitoare, se vor lepada de Stapanul care i-a rascumparat si vor face sa cada asupra lor o pierzare naprasnica.

Ioan 12
9. O mare multime de iudei au aflat ca Isus era in Betania; si au venit acolo, nu numai pentru Isus, ci ca sa vada si pe Lazar, pe care-l inviase din morti.
10. Preotii cei mai de seama au hotarat sa omoare si pe Lazar,
11. caci din pricina lui multi iudei PLECAU DE LA EI SI CREDEAU si credeau in Isus.
…
17. Toti cei ce fusesera impreuna cu Isus, cand chemase pe Lazar din mormant si-l inviase din morti, marturiseau despre El.
18. Si norodul I-a iesit in intampinare, pentru ca aflase ca facuse semnul acesta.
19. Fariseii au zis deci intre ei: „Vedeti ca nu castigati nimic: iata ca lumea se duce dupa El!”

Matei 12
14. Fariseii au iesit afara si s-au sfatuit cum sa omoare pe Isus.

Matei 4
17. De atunci incolo, Isus a inceput sa propovaduiasca si sa zica: „Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.”

…de ce credeti ca si astazi sunt asa zisi „slujitori” ai Lui DUMNEZEU , DAR care turbeaza cand aud ca cineva se pocaieste si merge dupa DOMNUL Isus Hristos?
Cititi cu ochii vostri si vedeti ca fii lui satan cauta sa tina departe pe oameni de DOMNUL Isus Hristos.
Si cum recunosti pe fii lui satan?…

2.Timotei 3
12. De altfel, TOTI cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Hristos Isus vor fi prigoniti.
13. Dar oamenii rai si inselatori vor merge din rau in mai rau, vor amagi pe altii si se vor amagi si pe ei insisi.
14. Tu sa ramai in lucrurile pe care le-ai invatat si de care esti deplin incredintat, caci stii de la cine le-ai invatat;
15. din pruncie cunosti Sfintele Scripturi, care pot sa-ti dea intelepciunea care duce la mantuire, prin credinta in Hristos Isus.
16. TOATA SCRIPTURA este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire,
17. pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna.

Cum s-a ajuns la inchinarea falsa?… cum este posibil?…

Iata ce spune Cuvantul Lui DUMNEZEU – Biblia, despre cei ce se inchina in fatza obiectelor:
Romani 1
22. S-au laudat ca sunt intelepti, si au innebunit;
23. si au SCHIMBAT slava Dumnezeului nemuritor intr-o ICOANA care SEAMANA cu OMUL muritor, pasari, dobitoace cu patru picioare si taratoare.
24. De aceea, Dumnezeu i-a lasat prada necuratiei, sa urmeze poftele inimilor lor; asa ca isi necinstesc singuri trupurile;
25. caci au SCHIMBAT in MINCIUNA adevarul lui Dumnezeu si au slujit si s-au inchinat fapturii in locul Creatorului, care este binecuvantat in veci! Amin.

verificati in Limba Greaca:
http://www.scripture4all.org/OnlineInterlinear/Greek_Index.htm

Dumnezeu in Sfanta Scriptura ne avertizeaza NICI SA NU FACEM vreo imagine(asemanare) a celor din cer.

Deuteronomul 4
12. Si Domnul v-a vorbit din mijlocul focului; voi ati auzit sunetul cuvintelor Lui, dar n-ati vazut NICIUN CHIP, ci ati auzit doar un glas.
…
15. Fiindca n-ati vazut niciun chip in ziua cand v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheati cu luare aminte asupra sufletelor voastre,
16. ca NU CUMVA SA VA STRICATI si sa va faceti un CHIP CIOPLIT sau o infatisare a vreunui idol SAU CHIPUL vreunui OM sau CHIPUL vreunei FEMEI…

Alte erezii din Biserica cazuta in apostazie:

1. Cultul icoanelor
http://audio.resursecrestine.ro/carti/53797/01-cultul-icoanelor

02. Originea cultului Maicii Domnului si al Sfintilor
http://audio.resursecrestine.ro/carti/53795/03-originea-cultului-maicii-domnului-si-al-sfintilor

Limba greaca, in original, cercetati:
http://www.scripture4all.org/OnlineInterlinear/Greek_Index.htm

Matei 12
46. Pe cand vorbea inca Isus noroadelor, iata ca mama si fratii Lui stateau afara si cautau sa vorbeasca cu El.
47. Atunci cineva I-a zis: „Iata, mama Ta si fratii Tai stau afara si cauta sa vorbeasca cu Tine.”
48. Dar Isus a raspuns celui ce-I adusese stirea aceasta: „Cine este mama Mea si care sunt fratii Mei?”
49. Apoi Si-a intins mana spre ucenicii Sai si a zis: „Iata mama Mea si fratii Mei!
50. Caci oricine face voia Tatalui Meu care este in ceruri, acela Imi este frate, sora si mama.”

Marcu 3
31. Atunci au venit mama si fratii Lui si, stand afara, au trimis sa-L cheme.
32. Multimea sedea in jurul Lui, cand I-au spus: „Iata ca mama Ta si fratii Tai sunt afara si Te cauta.”
33. El a raspuns: „Cine este mama Mea si fratii Mei?”
34. Apoi, aruncandu-Si privirile peste cei ce sedeau imprejurul Lui: „Iata”, a zis El, „mama Mea si fratii Mei!
35. Caci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Imi este frate, sora si mama.”

Luca 8
19. Mama si fratii lui Isus au venit la El; dar nu puteau sa-I vorbeasca din pricina norodului.
20. Cineva I-a spus: „Mama Ta si fratii Tai stau afara si vor sa Te vada.”
21. Dar El, drept raspuns, a zis: „Mama Mea si fratii Mei sunt cei ce asculta Cuvantul lui Dumnezeu si-l implinesc.”

03. Cultul mortilor si al moastelor
http://audio.resursecrestine.ro/carti/53800/04-cultul-mortilor-si-al-moastelor

04. Cultul crucii
http://audio.resursecrestine.ro/carti/53796/05-cultul-crucii

05. Preotia
http://audio.resursecrestine.ro/carti/53798/07-preotia

06. Monahismul (calugaria)
http://audio.resursecrestine.ro/carti/53801/08-monahismul

07. Botezul si Cina Domnului (Impartasania)
http://audio.resursecrestine.ro/carti/53799/10-botezul-si-impartasania

08. Biserica si mantuirea
http://audio.resursecrestine.ro/carti/53802/09-biserica-si-mantuirea

09. Romanii si crestinismul
http://audio.resursecrestine.ro/carti/53803/06-romanii-si-crestinismul

10. Originea sarbatorilor romanesti
http://audio.resursecrestine.ro/carti/53804/02-originea-sarbatorilor-romanesti

(NOTA) – Prin aceste postari vrem sa atragem atentia NUMAI asupra ADEVARULUI revelat in Sfanta Scriptura prin Domnul Isus Hristos, sfintii prooroci si Apostolii Domnului Isus Hristos)

…dar CUM trebuie sa ne inchinam?

Ioan 4 DOMNUL Isus Hristos :
23. Dar vine ceasul, si acum a si venit, cand inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si in adevar; fiindca astfel de inchinatori doreste si Tatal.

…ORICE altfel de inchinare provine de la satan si este menita sa condamne sufletul omului la iad vesnic.

Efeseni 1
7. In El avem rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor, dupa bogatiile harului Sau

Ai primit in dar iertarea păcatelor?

Efeseni 2
8. Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.
9. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni.

Crestinii (ucenicii) care urmeaza pe Hristos , fac fapte bune, nu ca sa fie mantuiti, ci pentru ca au fost mantuiti.
Nu poti sa urmezi pe Hristos daca nu esti ucenicul Lui.

Faptele Apostolilor 26
17. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor la care te trimit,
18. ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.”

Fapte 11
26…Pentru prima data, ucenicilor li s-a dat numele de crestini in Antiohia.

Acum intelegeti confuzia? La inceput cei ce urmau pe Hristos, adica ucenicii purtau numele de crestini, dar acum toti isi spun crestini FARA sa urmeze pe Hristos.
Diavolul a profitat si inseala o multime de oameni zicandu-le ca sunt crestini, timp in care acestia nici macar nu au citit Sfanta Scriptura, traiesc in pacatele lor, si binenteles NU URMEAZA pe Hristos.
Nu exista denumirea de crestini ortodocsi, baptisti, penticostali…etc… crestinii sunt de fapt ucenicii Domnului Isus Hristos… adica cei care urmeaza si asculta de El. Aceste denumiri si Biserici au aparut fiindca TREBUIA o despartire de unii care nu credeau si nici nu traiau conform cu Sfintele Scripturi. Biblia ne spune sa ne departam de cei care traiesc in pacat si Nu vor sa vina prin pocainta si credinta la El, la Domnul Isus Hristos.

Ioan 10
6. Isus le-a spus aceasta pilda, dar ei n-au inteles despre ce le vorbea.
…
14. Eu sunt Pastorul cel bun. Eu Imi cunosc oile Mele, si ele Ma cunosc pe Mine
…
27. Oile Mele asculta glasul Meu; Eu le cunosc, si ele vin dupa Mine.
28. Eu le dau viata vesnica, in veac nu vor pieri, si nimeni nu le va smulge din mana Mea.

Ioan 8
12. Isus le -a vorbit din nou, şi a zis: ,,Eu Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii.„
…
23. ,,Voi sunteţi de jos„, le-a zis El; ,,Eu Sunt de sus: voi sînteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta.
24. De aceea v’am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu Sunt, veţi muri în păcatele voastre.„
…
36. Deci daca Fiul vă face liberi, veti fi cu adevarat liberi.

Acest război, “toţi împotriva creştinismului şi creştinismul împotriva tuturor,” nu a început la întâmplare. Satan a început războiul împotriva lui Dumnezeu pentru stăpânirea lumii şi n-a încetat să prezinte oamenilor teologii false. De ce să ne mirăm că avem atâtea religii? Acesta este adevăratul război.

Originalul din limba Greaca:
http://www.scripture4all.org/OnlineInterlinear/Greek_Index.htm

Biblia (Sfanta Scriptura) = citeste online + descarca =
http://goo.gl/ReEpsP

1.Ioan 2
18. Copilasilor, este ceasul cel de pe urma. Si, dupa cum ati auzit ca are sa vina Antihrist, sa stiti ca acum s-au ridicat multi antihristi: prin aceasta cunoastem ca este ceasul de pe urma.
…
22. Cine este mincinosul, daca nu cel ce tagaduieste ca Isus este Hristosul? Acela este Antihristul, care tagaduieste pe Tatal si pe Fiul.
23. Oricine tagaduieste pe Fiul n-are pe Tatal. Oricine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal.

Uriasii din vechime

Biblia si Cartea lui Enoh despre provenienta uriasilor

Descoperiri arheologice care confirma Biblia

Uriasii sunt des mentionati in textele biblice. Gasim texte despre uriasi in diferite carti ale bibliei, dintre care amintim :

Numeri 13: 32,33 : Ei au zis: „Ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o ţară care mănâncă pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă. Apoi am mai văzut în ea pe uriaşi, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriaşilor: înaintea noastră, şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste.”

Deuteronom 1:28 :” Unde să ne suim? Fraţii noştri ne-au înmuiat inima, zicând: „Poporul acela este un popor mai mare şi mai înalt la statură decât noi; cetăţile sunt mari şi întărite până la cer; ba încă, am văzut acolo şi copii de ai lui Anac.”

Deuteronom 3: 11: ‘’ (Numai Og, împăratul Basanului, mai rămăsese din neamul refaimiţilor. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea copiilor lui Amon. Lungimea lui este de nouă coţi, şi lăţimea de patru coţi, după cotul unui om.)” [aproximativ 3,5 metri]

1Samuel 17: 4-7 : ”Atunci a ieşit un om din tabăra filistenilor şi a înaintat între cele două oştiri. El se numea Goliat, era din Gat şi avea o înălţime de şase coţi şi o palmă.[aproximativc 2,6 m] Pe cap avea un coif de aramă şi purta nişte zale de solzi, în greutate de cinci mii de sicli de aramă. Coada suliţei lui era ca un sul de ţesut, şi fierul suliţei cântărea şase sute de sicli de fier. Cel ce-i purta scutul mergea înaintea lui.”

Poate ca cel mai sugestiv pasaj este cel din Geneza capitol 6, verset 4: ‘’ Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.”

Aceasta poate sa insemne o interventie a lui satana si a ingerilor cazuti in poluarea genetica a omenirii.,amestecind saminta lor cu saminta oamenilor . Cartea lui Enoh evoca pe larg aparitia uriasilor pe pamint.

Cartea lui Enoh nu este prezenta in biblie in mod integral, dar este confirmata in multe pasaje , in Iuda (fratele lui Iacov) capitol 1:14 : ”Si pentru ei a prorocit Enoh, al saptelea patriarh de la Adam, cand a zis: „Iata ca a venit Domnul cu zecile de mii de sfinti ai Sai, …” precum si de repetarea profetiilor lui Enoh in cartea Daniel capitol 7:10 : ‘’ Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui.”, in cartea Isaia 6: 2, 3:”Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” , in Amos 5: 24 :” Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea, ca un pârâu care nu seacă niciodată!”si in multe alte pasaje biblice.

Enoh este al 7-lea patriarh de la Adam, fiul lui Iared – Geneza 5:18 ‘’ La varsta de 162 de ani, Iared a nascut pe Enoh ‘’ 5:21:” La varsta de 65 de ani , Enoh a nascut pe Metusala. Dupa nasterea lui Metusala,Enoh a umblat cu Dumnezeu 300 de ani; a nascut fii si fiice.” 5: 23: ‘’ Toate zilele lui Enoh au fost 365 de ani . Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai vazut , pentru ca l-a luat Dumnezeu ‘’ Despre fiecare patriarh in parte , incepind de la Adam, se spune clar la sfarsitul fiecarui verset ce-l descrie: ‘’apoi a murit ‘’.(vezi aici arborele genealogic al patriarhilor)

Enoh este singurul despre care se specifica ceva diferit, cit se poate de clar:” apoi nu s-a mai vazut , pentru ca l-a luat Dumnezeu” Enoh scribul a fost luat la Cer pentru a i se descoperii taine si adevaruri pe care le-a scris si au ramas pentru posteritate, despre unele dintre ele amintindu-se in textele biblice.

Ce spune Enoh despre uriasii din vechime? Cum au aparut ei ?

Enoh , capitol 6 : ‘’Venise o vreme cind copiii oamenilor se inmultisera si in acele zile li se nascusera fiice frumoase si pline de gratie. Si ingerii (veghetorii), copiii cerului ,le-au vazut si au poftit dupa ele, si si-au spus intre ei:” Veniti, sa ne alegem femei dintre oameni si sa avem copii cu ele”

Despre acestia a spus Isus Hristos in Matei 5; 27-28 ”Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.”Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” nu doar oamenilor le este adresata aceasta declaratie a Trimisului lui Dumnezeu Tatal , ci este o intarire a judecatii lui Dumnezeu in privinta pacatului poftei carnii care i-a ingenunchiat pe acei ingeri neprihaniti initial (erau neprihaniti fiindca ascultau de Cuvintul lui Dumnezeu, care este Hristos, Cuvint care s-a facut Trup)insa ei ” le-au vazut si au poftit dupa ele” asadar AU SI PREACURVIT cu ele in inima lor, ceea ce a urmat a fost o simpla formalitate a pacatului dorit in inima si transpus in practica dupa cum marturiseste Enoh:

‘’ Si Semiậzậz, care era capetenia lor, le-a spus:” Eu ma tem ca voi nu veti consimti sa infaptuiti aceasta, si numai eu voi suferi pedeapsa unui mare pacat” Si ei toti i-au raspuns astfel: ‘’ Sa facem cu totii un juramint , si sa ne legam cu totii cu blestem ca nu vom parasi acest gand si ca vom faptui lucrul acesta ‘’.Apoi au jurat cu totii si s-au legat cu blestem de acesta. ‘’Si erau cu totii DOUA SUTE , care au coborit in zilele lui Iared pe varful muntelui Hermon, si ei l-au numit muntele ‘’Hermon” caci au jurat si s-au legat cu blestem pe acesta.”

‘’Si acestea sunt NUMELE CAPETENIILOR lor:

1. Semîậzậz – conducatorul lor,

2. Arậkîba

3. Rậmaêêl

4. Kôkabîêl

5. Tậmîêl

6. Rậmîêl

7. Dâniêl

8. Ezêchêêl

9. Barâchîal

10. Asâêl

11. Armârôs

12. Batârêl

13. Anânêl

14. Zachîêl

15. Samsâpêêl

16. Satarêl

17. Turêl

18. Iômjâêl

19. Sariêl

20. Azâzêl

Acestia sunt capeteniile zecilor.”

Despre acestia spune Apostolul Pavel in Epistola catre Efeseni 6:12:” Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti.”

si Efeseni 2:1,2 :”Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre,în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.”

Revenim la Enoh , care dupa insiruirea numelor ingerilor (cazuti din puritatea sfanta cu care i-a inzestrat Dumnezeu cand i-a creeat),continua explicand cum s-au spurcat acestia unindu-se nefiresc cu fetele oamenilor si parasind slava cereasca:

‘’Si toti ceilalti (190) impreuna cu acestia si-au luat neveste, si fiecare si-a ales cite una, si au inceput sa se impreuneze cu ele si sa traiasca cu ele, si acestia le-au invatat farmece si descintece, si culegerea radacinilor, le-au facut cunoscute plantele. Si ele au ramas grele, si au nascut URIASI a caror statura ajungea la 300 de coti. Care au inceput sa infulece toata agoniseala oamenilor. Si cand oamenii nu au mai putut sa-i sature, uriasii s-au intors impotriva lor ca sa-i manince. Si apoi au inceput sa porneasca dupa pasari, dupa dobitoace, dupa taratoare,dupa pesti, si sa-si sfasie carnea unul altuia , si sa bea sangele . Si atunci pamintul i-a invinuit pe nelegiuiti.”

Confirmarea in Geneza 6:1 ,2: ‘’ Cind au inceput oamenii sa se inmulteasca pe fata pamintului , si li s-au nascut fete, FIII Lui Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase; si din toate si-au luat de neveste pe acelea pe care si le-au ales”Aceasta unire nefireasca intre fiii Lui Dumnezeu si fetele oamenilor aduce imediat hotarirea lui Dumnezeu in versetul urmator Geneza 6: 3 :” Atunci Domnul a zis: ‘’Duhul Meu nu va ramine pururea in om, caci si omul nu este decit carne pacatoasa; totusi, zilele lui vor fi de o suta douazeci de ani ‘’

Toate acestea se intimplau inaintea Potopului hotarit de Dumnezeu pentru a curata pamintul de monstruozitatile jumatate om jumatate ingeri cazuti, aparute prin modificari genetice, potop din care au scapat doar Noe si familia lui.

Noe a fost gasit a fost gasit :” ..un om neprihanit si FARA PATA intre cei din vremea lui; Noe umbla cu Dumnezeu”(Geneza 6:9) . Asadar, pe linga credinta lui Noe in Dumnezeu(care i-a fost socotita drept neprihanire, ca si lui Avraam mai tarziu) Noe era si ‘’fara pata ‘’ nu doar din punct de vedere spiritual, ci si genetic, fizic, era descendent pe linie directa din patriarhi, din Adam, si ADN-ul lui si al fiilor lui nu fusese alterat . Nu se specifica nimic insa despre sotiile fiilor lui Noe, Sem, Ham si Iafet …

Iata si descoperiri arheologice, aflate in muzee :

In 1950, in timpul construirii unei autostrazi in sud-estul Turciei , (in Valea Eufratului) sapaturile au scos la iveala morminte antice ce contineau oase de uriasi. Joe Taylor, directorul muzeului Mount Blanco Fossil Museum din Crosbyton(Texas) , a creat structura anatomica corecta corespunzatoare femurului de 120 cm lungime (!) gasit in morminte. Uriasul trebuie sa fi avut impresionanta inaltime de 4, 5 metri , un om obisnuit neajungand nici la nivelul soldului acestui monstru.

In 1911 au fost descoperite in Lovelock Cave (Nevada) oase de uriasi, printre care si aceasta mandibula enorma de humanoid

Alte sapaturi au scos la lumina resturi de schelete humanoide cu dimensiuni impresionante, din morminte neobisnuit de mari:

In muzeul din Bagdad (Iraq) sunt expuse topoare de o marime impresionanta, lungi de 3-4 metri si cintarind peste 100 kg. Ce fel de oameni le puteau utiliza in acele vremuri?

Oase ale unor falange uriase au fost excavate in USA, in imagine fiind comparate osul mijlociu al degetului opozabil unui om obisnuit cu cel al unei creaturi humanoide ce avea dimensiuni uimitor de mari(raportat la lungimea osului gasit)

Desigur, gena gigantismului nu a fost specifica doar vremurilor antice, s-a transmis pina in zilele noastre,insa cu inaltimi sub 3 metri.Aceasta confirma inca o data relatarile din textele antice, acei uriasi-viteji din vechime au existat si terorizat lumea la vremea respectiva . Exista si astazi uriasi ,unii dintre ei fiind vedete ale sportului, actori , persoane publice..

Sultan_Kosen , 2,51 m, Turcia

YaoMing, 2,29 m , China

Bernard Coyne, 2,49m , USA

Sun_Ming 2,37m , China

Gheorghe_Muresan, 2,31m, Romania

Ella Ewing 2,54 m USA

Robert_Wadlow, 2,72 m, USA

Bao Xishun , 2,36 m, China

O lista completa cu cei mai inalti oameni gasiti pe Wikipedia aici: uriasi

Pentru cei care doresc sa citeasca Cartea lui Enoh in intregime, o puteti comanda aici

COLOSENI

de Daniel Branzei

Scrisoarea lui Pavel către Biserica din Colose s-a născut în timpuri grele, cînd învăţătura curată a Evangheliei era sub atacul pervertitor al ereziilor filosofiei gnostice. Situația se repetă astăzi, când tot felul de religii New Age au invadat țările ,,creștine“.

Din închisoarea Romei, Pavel aşterne pe hîrtie rânduri de scriere profundă cu implicaţii care trec dincolo de timp şi de spaţiu prezentîndu-ni-L pe Cristos în copleşitoarea Lui importanţă cosmică. Pentru cititorul de azi, cele scrise de Pavel pot şi trebuie să constituie un ghid înspre înţelegerea persoanei şi lucrării Domnului Isus Cristos. Deși este mai mică decât altele, epistola aceasta conține cincizeci de cuvinte și expresii care nu mai apar în nicuna din celelalte epistole scrise de Pavel, printre ele fiind ,,chipul Dumnezeului celui nevăzut“ și ,,Cel întâi născut dintre cei morți“. La fel de surprinzător este faptul că ea nu conține absolut nicio referință la Vechiul Testament.

“Pentru că această epistolă constituie unul din piscurile revelației despre Christos din Noul testament, toți cei care doresc să ajungă la o înțelegere corectă a persoanei și lucrării Lui trebuie să escaladeze înlțimile ei amețitoare. Mesajul primordial al epistolei către Coloseni este că cei credincioși au totul în Chistos“, a scris Geoffrey B. Wilson.

Pentru titlul, autorul şi data vezi introducerea la Epistola către Efeseni.

Contextul scrierii

Când nu putea să le viziteze, apostolul Pavel le scris bisericilor câte o scrisoare. Spre sfârșitul lucrării lui, epistolele au fost singura metodă de comunicare, pentru că apostolul și-a petrecut timpul mai mult în închisoare, doia ani în Cezarea și doi ani în Roma. Epsitola cître Cooseni are două aspecte intersante: împreună cu epistola către Romani sunt singurele scrise unei biserici încă nevizitate de apostolul Pavel și patru cincimi din textul epistolei către Coloseni se găsește și în textul epistolei către Efeseni.

Pus sub paza unui soldat roman într-un fel de arest la domoiciliu, lui Pavel i s-a îngăduit să primească musafiri (Fapte 28:16-31). Printre cei care au venit să-l vadă a fost și Epafras din Colose. Ceea ce i-a spus el a născut în Pavel dorința de a le scrie celor de acolo o epistolă.

,,Epafra, care este dintr-ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că are o mare râvnă pentru voi, pentru cei din Laodiceea şi pentru cei din Ierapole“ (Col. 4:12-13).

Apostolul ne-a lăsat trei feluri de epistole: unele adresate unor persoane, altele adresate unei anumite biserici care trecea printr-o anumită situație de criză și alte epistole ,,generale“ scrise ca să fie citite în toate bisericile. Când a trimis epistola colosenilor, Pavel a trimis-o împreună cu o epistolă adresată lui Filimon și cu o alta ,,generală“ care trebuia să fie citită mai întâi în Efes. Pentru că erau măcinate de aceleași probleme (1 Tesaloniceni 5:27), apostolul a vrut ca bisericile din Colose și Laodicea să schimbe între ele scrisorile trimise fiecăreia dintre ele:

,,După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica laodiceenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodiceea“ (Coloseni 4:16).

Poștașul“ care s-a dus cu epistolele lui pavel a fost Tihic:

,,Tot ce este cu privire la mine vă va spune Tihic, fratele preaiubit şi slujitorul credincios, tovarăşul meu de slujbă în Domnul. Vi l-am trimis înadins, ca să luaţi cunoştinţă despre starea noastră şi să vă mângâie inimile. L-am trimis împreună cu Onisim, fratele credincios şi preaiubit, care este dintr-ai voştri. Ei vă vor spune tot ce se petrece pe aici“ (Col. 4:7-9)

Epistolele lui Pavel respectau tiparul răspândit pe vremea aceea în Grecia. Ele …

încep cu numele expeditorului,
apoi cu adresa destinatarului,
cu un scurt salut,
o scurtă expresie de apreciere,
apoi cu conținutul propriuzis al epistolei,
urmat de o scurtă recapitulare,
o urare de încheiere
și o semnătură.

Cu toate cacestea, ,,ocazia“ care a făcut necesară fiecare dintre epistolele marelui apostol nu este foarte ușor de identificat. Este ca și când ai asculta doar o parte a unui dialog telefonic. Trebuie să ,,citim printre rânduri“ ca să ne dăm seama de ce a fost scrisă fiecare dintre ele.

Colose

Poziția geografică a orașului ne pune la dispoziție ,,cheia“ pe care trebuie să o folosim pentru înțelegerea epistolei adresate de Pavel creștinilor de acolo.

Oraşul Colose era situat la aproape 170 de kilometri distanţă de Efes şi îşi înşira locuitorii de-a lungul şerpuitoarei văi a rîului Licus. Pe albia rîului la vale, după un drum de 18 kilometri, ajungeai aproape de vărsarea Licusului în rîul Meander în ţinuturile oraşelor Laodicea şi Ierapole. Aceste două cetăţi stăteau faţă în faţă pe cele două maluri ale rîului şi-şi înlesneau una alteia dezvoltarea.

La vremea cînd scrie Pavel, toate cele trei cetăţi erau cuprinse în provincia Romană a Asiei. Locuitorii acestor oraşe erau bogaţi şi afluenţi atît în cele materiale, cît şi în cele culturale. Deşi greu încercaţi de activităţile vulcanice din străfunduri, care le-au pricinuit adeseori cutremure devastatoare, locuitorii n-au vrut să părăsească aceste meleaguri ale belşugului. Mai tîrziu apostolul Ioan avea să mustre Biserica din Laodicea pentru nevegherea ei, pentru superficialitatea credinţei ei şi pentru încrederea ei în lucrurile materiale (Apoc. 3:17-18).

Zona era bogată în izvoare termale.Astăzi, deși orașul Colose nu mai există, turiștii vin să facă tratamente medicale într-o stațiune numită Pamukkale ,,Băile Castelului de bumbac“.

Colose se afla pe ruta care lega Efesul de Eufrat și avea o populație pestriță. Numiți ,,frigieni“, locuitotii era în parte emigranți din toate regiunile Europei, greci veniți aici pe vremea lui Alexandru Macedon, romani care reprezentau Imperiul și evrei, pe care vadul comercial îi atrăsese să facă bani.

Dictionaries – Easton’s Bible Dictionary – Colossae

Colossae or Colosse, a city of Phrygia, on the Lycus, which is a tributary of the Maeander. It was about 12 miles above Laodicea, and near the great road from Ephesus to the Euphrates, and was consequently of some mercantile importance. It does not appear that Paul had visited this city when he wrote his letter to the church there ( Colossians 1:2 ). He expresses in his letter to Philemon (ver 1:22) his hope to visit it on being delivered from his imprisonment. From Colossians 1:7 ; 4:12 it has been concluded that Epaphras was the founder of the Colossian church. This town afterwards fell into decay, and the modern town of Chonas or Chonum occupies a site near its ruins.

These dictionary topics are from
M.G. Easton M.A., D.D., Illustrated Bible Dictionary, Third Edition,
published by Thomas Nelson, 1897. Public Domain, copy freely.

COLOSSAEko-los’-e (Kolossai, „punishment”; the King James Version Colosse):

A city of Phrygia on the Lycus River, one of the branches of the Meander, and 3 miles from Mt. Cadmus, 8,013 ft. high. It stood at the head of a gorge where the two streams unite, and on the great highway traversing the country from Ephesus to the Euphrates valley, 13 miles from Hierapolis and 10 from Laodicea. Its history is chiefly associated with that of these two cities. Early, according to both Herodotus and Xenophon, it was a place of great importance. There Xerxes stopped 481 BC (Herodotus vii.30) and Cyrus the Younger marched 401 BC (Xen. Anab. i.2,6). From Colossians 2:1 it is not likely that Paul visited the place in person; but its Christianization was due to the efforts of Epaphras and Timothy (Colossians 1:1,7), and it was the home of Philemon and Epaphras. That a church was established there early is evident from Colossians 4:12,13; Revelation 1:11; 3:14. As the neighboring cities, Hierapolis and Laodicea, increased in importance, Colosse declined. There were many Jews living there, and a chief article of commerce, for which the place was renowned, was the collossinus, a peculiar wool, probably of a purple color. In religion the people were specially lax, worshipping angels. Of them, Michael was the chief, and the protecting saint of the city. It is said that once he appeared to the people, saving the city in time of a flood. It was this belief in angels which called forth Paul’s epistle (Colossians 2:18). During the 7th and 8th centuries the place was overrun by the Saracens; in the 12th century the church was destroyed by the Turks and the city disappeared. Its site was explored by Mr. Hamilton. The ruins of the church, the stone foundation of a large theater, and a necropolis with stones of a peculiar shape are still to be seen. During the Middle Ages the place bore the name of Chonae; it is now called Chonas.

E. J. Banks

Învățăturile false

Amestecul de grupuri etnice adunase elemente religioase diferite. Astăzi, Colose s-ar numi ,,o societate pluralistă sau multiculturală“. Amestecul de religii ne ajută să înțelegem strategia epistolei scrise de apostolul Pavel. Putem identifica din textul ei cel puțin șase influențe religioase predominante.

1. Animism și superstiții

Frigienii credeau în puterea duhurilor primordiale, care se manifestau prin elementele din lumea creată. Ele puteau controla toate elementele naturii, râirile, pomii, munții, tunetele și ploaia. ,,Dumnezeu este în toate și toate sunt dumnezeu“, este deviza de bază. Credința aceasta a dat naștere la tot felul de superstiții și practici ciudate prin care oamenii căutau să ,,liniștească“ duhurile. Ceva similar se practică astăzi în religiile celor ce trăiesc azi în jungla africană. Chiar și unele din învățăturile și practicile ,,ecologiștilor“ mai mult sau mai puțin ,,verzi“ din societatea modernă sunt bazate pe aceleași convingeri. ,,Mama Gea“, protejarea exagerată a animalelor și ,,îmbrățișarea copacilor“ provin și ele din astfel de aberații.

2. Astrologie

Cei din Colose erau convinși că stelele și constelațiile influențează foarte mult viața oamenilor. Învățătura aceasta venise probabil din Orient, fiind babiloniană în origine. Convingerile acestea s-au permanentizat în istorie și domină o parte a culturii moderne. Șase bărbați din zece și șapte femei din zece își citesc horoscopul în fiecare zi în Marea Britanie. Unii așteaptă chiar verdictul astrelor înainte de a lua hotărări majore în afaceri sau în viața personală.

3. Zeii romani și greci

Întreg panteonul de zei ai Greciei și ai Romei erau prezenți în Colose. Fiecare zeu avea influența lui asupra oamenilor. Unii credeau că zeii pot fi îmbunați printr-o abstinență rigidă și se opreau de la plăcerile trupești ale sexului și ale mâncării. Alții gândeau că zeii zâmbesc cu complicitate la abuzurile lor sexuale și le practică și ei în lumea lor. Majoritatea viciilor își aveau astfel fiecare patronul lui.

4. Religiile misterelor

Au fost influențe ale orientului, descrise adesea sub numele de ,,gnostice“. În limba greacă, ,,gnosis“ înseamnă a cunoaște. Astăzi folosim un derivat al acestui termen: ,,agnostic“, care definește o persoană ,,care nu știe“. Gnosticul de pe vremuri era un ,,luminat“ care ,,cunoștea tainele lumiiși ale existenței“. Gnosticismul avea ,,rituri de inițiere“ și pretindea o perfecționare continuă a ființei prin ,,rituri de pasaj și de experiențe supranaturale“. Într-o formă sau alta, gnosticismul a atacat continuu creștinismul în istorie și este cu noi și astăzi.

Despre această filosofic şi despre pretenţiile ei tulburi vom avea ocazia să vorbim mai mult în introducerile la epistolele scrise de apostolul Ioan. Pînă atunci este suficient să spunem că această erezie:

a) ataca persoana şi suficienţa lucrării făcute de Cristos pentru mîntuirea lumii.
b) adăuga Evangheliei învăţături străine care o transformau într-o simplă „alternativă” a celorlalte „căutări filosofice ale omenirii”.

Gnosticismul era o şcoală filosofică bazată pe o cunoaştere tainică („gnoza”) obţinută printr-un proces de iniţiere în urma căruia li se împărtăşeau discipolilor cunoştinţe despre starea lumii şi despre căile spre refacerea „unităţii şi armoniei cosmice primordiale”. Gnosticii priveau lumea ca pe o succesiune de şapte sfere concentrice ale existenţei cu centrul în Dumnezeu. La mijloc era sfera prezenţei divine, după care se înşirau apoi sferele, din ce în ce mai inferioare, ale „domniilor, dregătoriilor, şi stăpînirilor cereşti”. Născut accidental în cea mai periferică sferă a existenţei, sfera materiei, omul era chemat să caute să se desprindă de ea şi să trăiască în spirit marea aventură a călătoriei prin „sferele cereşti” înspre „pleroma” sau locul plinătăţii dumnezeirii.

univers460x460-abcde

Formulată în termeni foarte apropiaţi creştinismului, această învăţătură a gnosticilor a făcut prăpăd în sînul Bisericilor primare. Comentatorii moderni o văd ca pe o încercare tardivă, dar energică a Diavolului de a împiedica răspîndirea mesajului curat al Evangheliei mîntuitoare prin jertfa de la Calvar.

5. Iudaism

Iudaismul din Colose era foarte diferit de cel din Țara Sfântă. Era mai ,,filosofic“, mai puțin moral și mult mai mistic, fără îndoială influențat de învățăturile gnostice. Variana locală de iudaism era ,,speculativă“ și foarte atrăgătoare pentru oameni. Se acorda o foarte mare importanță îngerilor, ca agenți intermediari atât la creașie, cât și la darea Legii de pe Sinai. Ei erau priviți ca agenți de comunicare între Dumnezeu și oameni. În plus, iudaismul local respecta strict calendarul evreiesc și legile dietare care guvernau alimentația.

6. Creștinism

La Colose, credința creștină nu a fost adusă de apostolul Pavel. N-avem nici un indiciu că apostolul a trecut vreodată pe acolo. Cel care i-a evanghelizat pe colosenia fost Epafra, un om atins probabil și maturizat de învățătura propovăduită de apostolul Pavel în școala lui Tiran din Efes (Fapte 19:8-10). Apostolul pavel pomenește despre el în introducerea epistolei:

,,Şi aceasta, din ziua în care aţi auzit şi aţi cunoscut harul lui Dumnezeu, în adevăr, 7 cum aţi învăţat de la Epafras, preaiubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi 8 şi ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul“ (Col. 1:6-7).

Activitatea acestui lucrător se întindea peste toate Bisericile din valea rîului Licus. Rîvna lui este recunoscută şi lăudată de Pavel (Col. 4:12-13).

Pentru a înţelege mai bine ce se întîmplase în Colose este bine să-i comparăm pe cei de acolo cu exemplul pe care Pavel se străduia să-l dea tuturor. Dacă vă mai aduceţi aminte, Pavel mărturisise celor din Filipi că el „aleargă spre ţintă”, căutînd „să-L cunoască pe Christos” şi să se identifice duhovniceşte cu itinerarul parcurs de Christos în suferinţa, moartea şi învierea Sa. Mesajul apostolului era mărturia unuia care nu se putea opri la jumătate de drum, mulţumindu-se numai cu jumătăţi de măsură. El dorea mereu mai mult şi… mai mult din Cristos. Prin comparaţie cu el, ceea ce se întîmplase în Colose era că cei de acolo nu se puteau mulţumi… numai cu Cristos!

Pavel îl dorea pe Domnul, cei din Colose doreau şi „altceva” pe lîngă Domnul.

Consecințele învățăturilor false

Colose devenise un creuzet al credințelor false. Amestecul acesta avea ceva comun: eroarea, pentru că extremele se întâlnesc întotdeauna acolo sau, după cum a spus odată ucineva: ,,Dacă mergi suficient de mult spre est … ajungi la vest“.

Colose renaște printre noi sub chipul mișcării ,,Veacului Nou“ (New Age). Și ea este un amalgam de credințe și filosofii, fără să adere la un cod strict de doctrine. Ca trăire, sincretismul acesta este mai mult o dispoziție interioară, decât o religie. Ca și pe vremuri, această otravă poate pătrunde perfid în creștinism sub forme aparent nevinovate și îl poate sufoca dinăuntru. Pentru mulți, creștinismul nu mai este unirea cu Christos, ci venirea la biserică. Eu îl numesc ,,bisericism“. Lipsiți de plinătatea vieții dumnezeiești, astfel de oameni acceptă naivi practicile yoga și ale meditației transcendentale.

Apostolul Pavel le atrage atenția creștinilor din Colose despre pericolul înstrăinării de Dumnezeu. El le scrie despre înlocuirea adevăratei vieți cu surogate sterpe.

Gnosticismul reuşise să strîngă sub acelaşi acoperiş idei contrare şi nu de puţine ori contradictorii. Nu era pentru prima oară şi vai, nici pentru ultima oară, cînd speculaţii rafinate filosofice se uneau cu regulile rigide ale unei religii a faptelor şi ritualelor exterioare. Extremele se ating în eroare pentru că, aşa cum spunea cineva: „dacă mergi suficient de mult înspre est, ajungi cu siguranţă la vest”.

Corecțiile făcute de Pavel

Reacția lui Pavel la informațiile primite de la Epafra a fost imediată. Pavel a simțit responsabilitatea apostoliei lui pentru Neamuri. Coloseni conține una din cele mai concise descrieri ale lucrării pe care i-a încredințat-o Dumnezeu lui Pavel:

,,Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu“ (Col. 1:24-25).

Prima responsabilitate a lui pavel a fost să ,,împlinească ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.“ Expresia pare obraznică și orgolioasă. Suferințele Domnului au fost desăvârșite și nimeni nu le poate adăuga ceva! Pavel vorbește însă despre altceva. Singurul lucru care lipsește suferințelor lui Christos pentru Biserică este ,,permanența în timp“. Fiecare slujitor al lui Christos trebuie să țină în fața contemporanilor săi suferințele lui Christos prin propriile lui suferințe. Altfel spus, Christos continuă să sufere pentru Biserică prin viața fiecăruislujitor care-L reprezintă!

A doua responsabilitate a apostolului Neamurilor a fost ,,să întregească Cuvântul lui Dumnezeu“. Pavel își proclamă dreptul și responsabilitatea de a le scrie creștinilor din Colose o epistolă care este ,,Cuvântul lui Dumnezeu“ pentru ei. Orice cititor atent al epistolei către Coloseni va observa că apostolul corectează învățăturile false, argumentând împotriva:

1) închinării la îngeri,
2) negării pre-eminenței lui Christos,
3) unicității lui Christos ca Mediator între Dumnezeu și oameni,
4) ritualurilor păgâne,
5) ascetismului
6) inițierii în taine

1. Îngerii și imanența lui Dumnezeu

Colosenii credeau că au nevoie de îngeri ca să ajungă la un Dumnezeu foarte distant, deasupra și dincolo de posibilitățile oamenilor de a-L ajunge. În felul acesta ei pierduseră noțiunea de Dumnezeu imanent, Dumnezeu prezent pretutindeni în creație, una din cărămizile de bazp ale temeliei creștine. Biblia ne spune că Dumnezeu este în același timp și transscendent și imanent, adică și infinit deasupra noastră, dar și mai aproape de noi cum ne este propria respirație. Acesta este un paradox. Dacă renunți la una din părțile lui componente, renunți la Biblie și la creștinism. Colosenii Îl vedeau pe Dumnezeu doar ca departe și distant de oameni. De aceea simțeau nevoia de curieri cosmici rapizi de rangul îngerilor. Pavel le aduce aminte că Dumnezeu a venit la noi și a rămas cu noi în persoana Duhului Sfânt. Nu avem nevoie de îngeri ca să fim ,,în Christos“:

,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu“ (Col. 2:18-19).

2. Pre-eminența (primatul) lui Christos

Colosenii simțeau nevoia intermedierii îngerilor în relația lor cu Dumnezeu pe de o parte pentru că-L vedeau pe Dumnezeu prea sus și pe de alta pentru că-L vedeau pe Christos prea jos. Apsotolul trebuie să le atragă atenția că Dumnezeu a lucrat în așa fel ca ,,în toate lucrurile (El) să aibă întâietatea“ (Col 1:18b). Fiul lui Dumnezeu nu poate fi așezat sub nivelul îngerilor, pe același palier cu creaturile, pentru că El este Dumnezeu adevărat, Creatorul tuturor lucrurilor:

,,Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El“ (Col. 1:16).

Întreaga epistolă către cei din Colose este un răspuns dat atacului învăţătorilor eretici. Mesajul central al scrisorii este: „Cristos, plinătatea Dumnezeirii”, iar intenţia declarată a apostolului este aceea de a-i convinge pe cei ce L-au primit pe Cristos că, dacă îl au pe El, nu mai au nevoie de nimic altceva.

Punctul central al întregii scrisori se găseşte în versetul 9 din capitolul 2. În acest text, Pavel aşează „pleroma” de care vorbeau gnosticii în chiar fiinţa lui Cristos. El îi bate pe învățătorii eretici chiar prin expresiile folosite de ei:

„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cufilosofia, şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Cristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este capul oricărei domnii şi stăpîniri” (Col. 2:8-10).

Epistola către Coloseni cuprinde cea mai lungă frază din Biblie. Pasajul din Coloseni 1:9-20 este un imn despre pre-eminența lui Christos în creație și în lucrarea de refacerea a ,,unității și a armoniei cosmice primordiale“ nu prin ceea ce spuneau gnosticii, ci prin Cristos:

„ … El ne-a izbăvit de sub puterea întunerecului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sîngele Lui, iertarea păcatelor.

El este CHIPUL DUMNEZEULUI CELUI NEVĂZUT, cel întîi născut din toată zidirea. Pentrucă prin El au fost făcute toate lucrurile care sînt sub ceruri şi pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute; fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpîniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.

El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.

El este Capul trupului, al Bisericii.

El este începutul, cel dintîi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întîietatea.

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi SĂ ÎMPACE TOTUL CU SINE prin El, atît ce este pe pămînt cît şi ce este în ceruri, făcînd pace, prin sîngele crucii Lui” (Col. 1: 13-20).

3. Isus Christos – singurul Mediator între Dumnezeu și oameni

Pentru Pavel, rezolvarea problemei umane, nu este „aventuroasa călătorie prin sferele cereşti”, ci primirea lui Cristos în inimă, căci, întrucît omul nu putea ajunge singur la slavă, Dumnezeu a coborît slava la nivelul nostru şi ne-a oferit-o prin Cristos:

„Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume: Cristos în voi, nădejdea slavei!” (Col. 1:26-27).

Conştient de existenţa unor „domnii şi stăpîniri” care se opun lui Dumnezeu prin învăţături greşite şi care vor să-I zădărnicească planurile, Pavel scrie că nu avem nevoie de îngeri ca să trecem de aceste puteri cosmice, pentru că Isus Christos a câștigat pentru noi biruința asupra lor:

„A dezbrăcat domniile şi stăpînirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2:15).

Apostolul Pavel ne spune că nu trebuie să pătrundem în cine știe ce mistere ca să-l cunoaștem pe Dumnezeu întrucât El însuși s-a coborât la noi în persoana lui Isus Christos: El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creația; pentru că prin El au fost create toate lucrurile. Coloseni 1.15,16

Domnul Isus Christos este Dumnezeu adevărat, fiind totodată și reprezentarea exactă a lui Dumnezeu în univers. Isus Christos este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, „care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea“ (1 Timotei 6.16).

Ca și imagine, Christos Îl reflectă pe Dumnezeu, pentru că El este Dumnezeu. Cu toate acestea, El a devenit Om, iar acum, ca Om, El Îl descoperă pe Dumnezeu omului, deși El este și rămâne Dumnezeu. Niciodată El nu a renunțat la ceea ce era, pentru a deveni ceea ce nu fusese niciodată până atunci.

Această taină de nepătruns – faptul că Isus Christos este Dumnezeu și Om într-o singură Persoană, Cuvântul devenit trup – este primită de credință, nu de rațiunea omului. Deși nu vom înțelege niciodată pe deplin această taină, ea rămâne un adevăr minunat, care ne face să-L adorăm pe Mântuitorul în slava și în smerirea Sa, acum și pentru veșnicie. Ce minunat este gândul gloriei divine a Domnului Isus Hristos! Cine ar putea să-l descrie la adevărata sa înălțime și adâncime? Omul înaintea Căruia se va pleca orice genunchi, Omul înaintea Căruia vor sta toți în ziua judecății, Acel Om, în smerirea Sa, a luat locul meu pe cruce!

4. Ritualurile păgâne

În ce priveşte „datinile religioase”, Pavel îi absolvă pe creştini de necesitatea respectării lor:

„Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos” (Col. 2:16-23).

Soluţia tuturor problemelor de viaţă creştină este aşezată de Pavel în viaţa de înviere care trebuie să pulseze în vinele noastre. La sfinţenia creştină se ajunge nu prin „îmbunătăţirea şi disciplinarea firii pămînteşti”, ci prin primirea unei naturi din Cristos care va rodi de la sine:

„Dacă deci aţi înviat împreună cu Cristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gîndiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pămînt. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col. 3:1-3).

Viața de înviere și unirea cu Christos este rezolvarea tuturor problemelor creștinilor din Colose. Din părtășia cu învierea lui Christos izvorăște viața cea nouă, pe care nici un ritual n-o poate produce. Schimonosirea exteriorului fără transformarea interioară este o comedie cu urmări tragice.

Pavel menționează o practică devenită parte importantă din închinarea lor: ținerea unui calendar de sărbători tradiționale. Aceasta deși nicăieri în Noul testament nu există o recomandare pentru aceasta! Într-adevăr, ceea ce numim noi ,,calendar creștin“ este mai mult o sumă de influențe păgâne.

Unul din cele mai clare exemple de ,,sincretism“ religios este chiar și serbarea Crăciunului. Primii creștini nu l-au serbat. Data de 25 Decembrie este o sărbătoare a renașterii soarelui, după solstițiul de iarnă, ,,Sol invictus“. Ritualul a fost ,,încreștinat“ atunci când papa Gregorie l-a trimis pe Augustin să evanghelizeze insulele britanice. Trimisul papal a văzut că localnicii se încăpățânează să țină tradițiile păgâne, cu cele 12 zile de daruri, cu colinde și cu adunări festive de dans, mâncare și băutură, așa că nu i-a forțat să renunțe la ele, ci i-a sfătuit să le dea o altă semnificație, legată cumva de Christos.

La fel s-a întâmplat și cu Paștele. Christos a-nviat în fiecare zi și viața Lui trebuie să fie o sărbătoare continuă. Noul Testament nu ,,poruncește“ creștinilor să țină ,,duminica“. Suntem liberi să o punem deoparte pentru odihnă și închinare și suntem la fel de liberi să considerăm toate zilele la fel de importante pentru mărturia creștină:

,,Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n-o face“ (Romani 14:5-6).

Nu există, deși mulți cred că există, un ,,calendar creștin“. Ambiția de a înghesui neapărat evenimentele vieții Domnului isus într-un ciclu anual de 365 de zile a făcut ca toate cele petrecute cu ocazia nașterii Lui să apară nu în cronologia lor normală (cu anunțarea nașteri făcută cu cel puți nouă luni înainte de naștere și cu vizita magilor făcută cam la doi ani după eveniment), ci în intervalul caraghios de douar câteva săptămâni … După doar alte câteva săptâmâni avem ,,boboteaza“, cu numai câteva luni înainte de a sărbători răstignirea și învierea.

5. Ascetismul

Colose era plin de oameni pentru care era o virtute să te abții de la anumite plăceri ale trupului. Chiar și căsătoria era privită ca ceva degradant. Practica era specifică stoicilor greci și este combătută și în epistola lui apostolului Pavel către Timotei:

,,Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor. Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul. Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune“ (1 Tim. 4:1-5).

Iată ce le scrie apostolul Pavel celor din Colose:

,,Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea:

„Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!”

Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti“ (Col. 2:20-23).

Este interesant că apostolul le atrage atenția că firii pământești îi place să-și aroge ,,meritele“ unor fapte evlavioase. Firea noastră pământească este foarte ,,religioasă“, fără însă ca acest lucru s-o facă plăcută înaintea lui Dumnezeu.

În învățăturile clare pe care apostolul Pavel le -a dat creștinilor din Roma, Galatia și Efes nu găsim nicăieri că Pavel le-ar fi spus că ei trebuie să mănânce ,,de dulce“ în postul Paștelor sau că trebuie să știm când să avem dezlegare la carne sau să nu mâncăm pește și mai știu eu ce altfel de alimente. Postul adevărat este o stare a inimii, nu un regim al stomacului, iar lucrurile acestei lumi ne-au fost lăsate de Dumnezeu ,,ca să ne bucurăm de ele“ (1 Timotei 6:17).

Un creștin este liber să postească sau să sărbătorească orcând și oriunde, în funcție de starea lui sufletească, nu după zilele unui calendar.

Tema abstinenței de la anumite alimente este ilustrată cum nu se poate mai bine de viața lui Martin Luther. Pe când era călugăr, el a căutat să se mântuiască singur prin fapte evlavioase. Luther s-a rugat zilnic la trei sfinți și s-a autoflagelat până ce a căzut inconștient în celula sa de călugăr. S-a dus în pelerinaj și a urcat în genunchi scările sfinte de la Roma. Luther n-a găsit însă mântuirea și pacea pentru sufletul său.

Părintele superior s-a întrebat: ,,Dacă dai la oparte relicvele, pelerinajele, rugăciunile la sfinți și toate celelalte îndatoriri de călugărie ce-ți mai rămâne? Cu ce le poți înlocui?“

Luther a răspuns: ,,Christos! Omul are nevoie doar de Isus Christos!“ Și așa a început celebra Reformă. Ea a înlăturat toate lucrurile nenecesare ale religiozității și L-a așezat pe Christos acolo unde-I era locul.

6. Inițierea în taine

Religiile orientale sunt religii ale tainelor. Ierarhiile se fac în funcție de treapta de iluminare la care ai ajuns. Grecii erau iubitori de religie și de filosofie. Cu ocazia vizitei sale la Atena, apostolul pavel a spus celor care au vrut să-l asculte:

,,Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. 26 El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: ‘Suntem din neamul Lui’…“ (Fapte 17:24-28).

Filosofia caută sensul vieții și al existenței lumi. Pavel a asemănat-o metaforic cu o ,,bâjbâire“ după un Dumnezeu care le-a pus oamenilor ,,vremuri și anumite hotare locuinței lor“. Dacă nu este îndreptată spre Dumnezeu, filosofia ,,caută într-o cameră întunecată o pisică neagră, care nu este acolo“. Același apostol pavel le dă un avertisment serios și colosenilor:

,,Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri“ (Cl. 2:8-10).

Cea mai mare vinovăție a oamenilor ,,erei noastre“ estă că au continuat să-L caute aiurea pe Dumnezeu, refuzând să Îl ia în considerare pe Isus Christos, care este Dumnezeul întrupat să trăiască în mijlocul nostru. Nu mai avem nevoie de cunoștințe tainice și nici de intermediari stelari pentru că Dumnezeu ne-a revelat în Christos tot ceea ce aveam nevoie să cunoaștem (Ioan 1:16-18).

Preluând limbajul ,,inițierii“ în cunoștințe ,,ascunse“, apostolul Pavel prezintă elementele ascunse ale lucrării lui Dumnezeu din epoca prezentă, superioare oricăror altfel de presupuse taine:

Toate comorile înțelepciunii și ale științei sunt ascunse în Christos (Col. 2:2-3). Creștinismul nu locuiește în biblioteci impresionante ca cele care găzduiau înțelepciunea filosofiei omenești, ci în inimile oamenilor care L-au primit pe Christos.

,, … pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Christos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei“.

Christos însuși sălășluiește ascuns în cei credincioși.

,,Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri, şi anume Christos în voi, nădejdea slavei“ (1:26-27).

Viața creștinilor și chiar Christos însuși este ascuns în Dumnezeu Tatăl.

,,Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Christos în Dumnezeu“ (Col. 3:3).

Izvorul de putere pentru trăirea vieții creștine este ascuns în inimile credincioșilor.

,,Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine“ (Col. 1:29).

Acest aspect ,,ascuns“, nevăzut al lucrării lui Dumnezeu în oameni, această formă tainică a împărăției lui Dumnezeu a fost vestită încă de pe vremea când Israelul era Împărăția vizibilă a lui Dumnezeu.

A fost vestită de profetul Ieremia:

,,Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu“ (Ier. 31:33 citat și în Evrei 8:10).

A fost vestită de profetul Ezechiel:

,,Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele“ (Ezec. 36:27).

Cu siguranță, va veni o vreme în care Împărăția lui Dumnezeu va fi iar vizibilă pentru toți oamenii:

,,Când Se va arăta Christos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă“ (Col. 3:4).

Domnul Isus a inaugurat însă o perioadă din istorie în care această împărăție, deși prezentă, nu va izbi privirile oamenilor. În pildele rostite de El, Domnul Isus o compară cu o sămânță foarte mică sau cu puțin aluat ascuns în plămădeala pâinii:

,,Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.”

Le-a spus o altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala” (Mat. 13:31-33).

Caracterul nevăzut al împărăției lui Dumnezeu din oameni i-a făcut pe creștini din Colose să invidieze formele și manifestările celorlalte religii și ale filosofiei:

,,Dacă aţi murit împreună cu Christos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti“ (Col. 2:20-23).

,,Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Christos“ (Col. 2:8).

Nerăbdarea creștinilor din Colose după semnele vizibile ale Împărăției nu a fost singulară. Apostolul Pavel amintește de ea și în epistola către Romani, unde spune că:

,, … noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare“ (Rom. 8:23-27).

În scrisoarea către cei din Colose apostolul Pavel adeverește creștinilor că Împărăția lui Dumnezeu din inimile lor, deși nevăzută în liturghii și manifestări religioase, este totuși, reală, puternică, durabilă și stabilă, îndreptățind nădejdea că va veni ziua în care ea se va manifesta plenar pe întreg pământul.

Rodirea învățăturii adevărate

Dacă epistola lui Pavel le-ar fi spus colosenior doar la ce să renunțe ar fi fost foarte săracă. Apostolul îi îndeamnă să aleagă ,plinătatea dumnezeirii în Isus Christos“. Dumnezeu ni L-a trimis ca să avem viața și ca s-o avem ,,pe deplin“.

,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă“ (Col. 3:104).

Viața izvorâtă din Christos, scrie apostolul Pavel, se manifestă în afară prin câteva lucruri.

1. Puritatea pasiunilor

,,De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli. 6 Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.

Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut. Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi“ (Col. 3:5-11).

2. Întrajutorarea în adunare

,,Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.

Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.

Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.

Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători.

Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl“ (Col. 3:12-17).

3. Armonie în familie

,,Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în Domnul. 19 Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele.

Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului.

Părinţilor, nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea“ (Col. 3:19-21).

4. Echitate la locul de muncă

,,Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul.

Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, 24 ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Hristos. Căci cine umblă cu strâmbătate îşi va primi plata după strâmbătatea pe care a făcut-o; şi nu se are în vedere faţa omului.

Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi şi ce li se cuvine, căci ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer“ (Col. 3:22-4:1).

Nu este ușor să reziști valurilor nestatornice de învățătură și atacurilor tatălui minciunilor. Văzând că n-a putut să-l oprească pe Christos din lucrarea Lui, diavolul a căutat să oprească Biserica creștină să-i ducă mai departe lucrarea. Epistola către Coloseni este un manifest pentru primatul și atotsuficiența Domnului Isus Christos, capul Bisericii.

Probabil că cel mai scurt rezumat al acestei epistole a fost făcut de John MacArhur:

,,Christos + nimic = Totul!“

O scurtă incursiune în inima apostolului Pavel

Un pasaj din finalul epistolei este o fereastră înspre patru taine ale vieții de credință:

,,Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. 3 Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos pentru care, iată, mă găsesc în lanţuri: 4 ca s-o fac cunoscută aşa cum trebuie să vorbesc despre ea“ (Coloseni 4:2-4)

Departe de a fi doar câteva formule politicoase de încheiere, cererile și îndemnurile din acest pasaj reprezintă indicii serioase despre dimensiunile spirituale pe care evolua apostolul Pavel. Identificăm patru ,,taine“, lucruri care depășesc înțelegerea și trăirea omului firesc, pe care le recomandă apostolul creștinilor din Colose. Uneori, realitățile mari se exprimă în amănunte mici, iar excepționalul se practică în lucrări cotidiene. Creștinii sunt oameni obișnuiți chemați să facă lucruri neobișnuite. Ei sunt părtași unor mari taine, pe care lumea nu le poate înțelege.

I. Taina rugăciunii

,,Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri. Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt“ (Col. 4:2-3a).

Credința se exercită în nevăzut și aduce în ființă lucrurile nădăjduite. Un om neobișnuit cu creștinismul ar putea întreba: ,,Cum adică, Pavel se afla la Roma și-i îndeamnă pe cei din Corint, la câteva mii de kilometrii distanță, să spună un fel de ,,abracadabra“ ca să se deshidă ,,uși“ pentru el la Roma?

Cam așa. Exact așa! Credința pricepe că ,,toate lucrurile care se văd au fost făcute din lucruri care nu se văd“ (Evrei 1). Prin rugăciune, trimitem în nevăzut cererile noastre direct la tronul universului, de unde Dumnezeu declanșează apoi acțiuni în lumea văzută. Este o taină pe care o practică credincioșii creștini în fiecare zi, în care trebuie să ,,stăruim“, pe care nu trebuie să o neglijăm.

În 2017, o doamnă din SUA care a trecut printr-o moarte clinică a revenit în lumea noastră cu un mesaj de la Domnul Isus: ,,Cereți! Biserica este un uriaș adormit. Cereți în Numele Meu lucrări mari pentru propășirea împărăției în inimile oamenilor!“

Este marea criză a creștinismului de fațadă. Am pierdut perspectiva și sentimentul de angajare în lupta pentru cucerirea sufletelor pentru Christos. Ne-am prăbușit în egoism și ne rugăm ca să avem ce risipi în firea pământească. Fiecare dintre noi trebuie să se examineze serios și să răspundă la această întrebare: ,,Dacă Dumnezeu ți-ar asculta toate rugăciunile, câte vieți și câte realități s-ar schimba în jurul tău?“

II. Taina lui Christos

,,… ca să putem vesti taina lui Christos“ (Col. 4:3).

Într-o lume idolatră și într-o Romă guvernată de panteonul tuturor zeilor, apostolul Pavel înțelege că-i va fi greu să se explice în fața Cezarului pentru că acest ,,Christos“ nu este o religie, nu este un zeu păgân fals, ci este o persoană. Cum va putea el să le explice romanilor lipsiți de contextul Vechiului Testament despre Fiul lui Dumnezeu venit să umble împreună cu oamenii, să moară pentru ei și să-i călăuzească apoi pas cu pas spre împărăția Lui eternă?

III. Taina comunicării

,,.. ca s-o fac cunoscut așa cum trebuie să vorbesc despre ea“ (Col. 4:4).

Nu poți vorbi oricând, oricui și oricum despre Christos. Unii au ,,ușa închisă“ și este o vreme când trebuie să taci și să te rogi ca ea să se deschidă. Fiecare lacăt își are cheia lui potrivită. N-o poți deschide cu o alta. Fiecare inimă este ,,altfel“. Comunicarea adevărată, dela inimă la inimă, este o raritate cu statut de excepție.

Apostolul rostise deja mii de predici și se apărase deja în fața câtorva scaune romane de judecată. El știe că de data aceasta are de-a face cu Cezarul și cu cei de la Roma. Și mai are de-a face și cu evreii din Roma. Se cere o abilitate supranaturală ca să aibă cuvintele potrivite, tonul potrivit și atitudinea potrivită de la Dumnezeu. Pavel cere sprijinul celor din Colose. El nu se bazează nici pe elocuția sa și nici pe experiența sa. Are nevoie de o călăuzire proaspătă. Este gata să clădească pe promisiunea conform căreia cei chemați să dea socoteală de credința lor nu trebuie să se îngrijoreze de ceea ce vor avea să răspundă, ,,căci li se va da chiar în ceasul acela“ (Mat. 10:19).

IV. Taina circumstanțelor

,, … pentru care, iată, mă găsesc în lanțuri“ (Col. 4:3b).

Apostolul Pavel era convins că nimic nu este la întâmplare și că este călăuzit de Dumnezeu spre împlinirea planurilor Lui. Acestea nu l-au dus întotdeauna în cele mai plăcute sau favorabile locuri, dar … așa a trebuit să fie.

Fă și tu la fel! Nu te mai plânge de circumstanțele în care te afli, ci întreabă-te ce așteaptă de la tine Dumnezeu în situația ta. Ceea ce nu este bun sau plăcut pentru tine s-ar putea să fie exact ceea ce-i trebuie ca să fii o binecuvântare pentru alții, ca să li-L vestești pe Isus Christos (Fil. 1:12-14).

SCHIŢA CĂRŢII

Cuvînt de introducere (1:1-8)
Rugăciune pentru „umplere” şi „purtare într-un chip vrednic” (1:9-14)

1. DOCTRINĂ – „să vă umpleţi” (cap.1-2)
Cristos – plinătatea lui Dumnezeu în creaţie (1:15-18)
Cristos – plinătatea lui Dumnezeu în răscumpărare (1:19-23)
Cristos – plinătatea lui Dumnezeu în Biserică (1:24-2:7)
Cristos – plinătatea lui Dumnezeu în luptă cu erezia (28-23)

2. PRACTICA – „să vă purtaţi într-un chip vrednic” (cap.3-4)
Viaţa nouă – şi fiecare credincios (3:1-11)
Viaţa nouă – şi credincioşii între ei (3:12-17)
Viaţa nouă – şi relaţiile de familie (3:18-21)
Viaţa nouă – şi relaţiile de muncă (3:22-4:1)
Încheiere (4:2-18)

Concepte biblice – Păcatul

În epistola sa către Romani, apostolul Pavel declară că toţi oamenii – evrei sau neamuri, religioşi sau păgîni – au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre „păcat” folosind o gamă întreagă de termeni care arată cît de caracteristică este această stare pentru condiţia de acum a umanităţii. Iată mai jos cîţiva din termenii folosiţi în Biblie pentru a desemna starea de păcat:

A greşi ţinta (Hamartia)

Acesta este termenul cel mai folosit în Noul Testament (de peste 250 de ori). Am putea traduce textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Hamartia descrie starea generală de păcătoşenie.

Nedreptate, necinste (Adikia)

Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care apare acest termen grec este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”.

Greşeală (Paraptoma)

Termenul apare de 21 de ori în Noul Testament şi este cunoscut din rugăciunea „Tatăl nostru” în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Cuvîntul este un derivat de la verbul „pipto” (a cădea) şi denumeşte lipsa de rezistenţă în faţa răului, alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16).

Fărădelegea (Anomia)

Acest termen apare de 14 ori în Biblie şi înseamnă „călcare de lege” („noma” = lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui termen: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege”.

Călcarea poruncii (Parabasis)

Termenul apare numai de 7 ori în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi sau interdicţii specifice. A „încălca” înseamnă a trece dincolo de limite specifice stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită poruncă. Această formă de păcat este mai vinovată decît „hamartia”. Parabasis este un păcat săvîrşit cu bunăştiinţă: „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23).

Lipsa de evlavie, Nelegiuire (Asebia)

Termenul acesta şi derivatele lui apar de 18 ori în Biblie. „Sebia” înseamnă evlavie. „A-sebia” este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest termen de 4 ori pentru a sublinia grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iacov 14-15).

Geneza

Tema generală:

Cartea Genezei arată că Dumnezeu vrea și poate să scoată un om (Avram) dintr-o lume idolatră (Ur) și să-l ducă în Țara Promisă, care, așa cum lămurește Epistola către Evrei, nu este doar pe pământ, ci, în final, în cer (Evrei 11:13-16). Din punctul acesta de vedere, în această primă carte a Bibliei ne întâlnim cu ,,geneza“ tuturor lucrurilor legate de salvarea oamenilor. Toate doctrinele majore ale Biblie își au rădăcinile în cartea Geneza: alegerea suverană, salvarea, justificarea prin credință, păstrarea celor credincioși, separarea de lume, pedeapsa disciplinară, răpirea Bisericii, întruparea, moartea și învierea, preoția – atât a lui Aaron cât și cea a lui Melhisedec, antichristul, legământul palestinian. etc. Toate acestea își găsesc rezolvarea simetric în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa

Geneza în contextul științific

Primul verset al Genezei este ultima descoperire modernă a științei. ,,La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ anunță cele trei elemente elementare ale universului nostru: timpul (la început), spațiul (cerurile) și materia (pământul). Suntem din materie și existăm într-un continum din spațiu și timp. O asemenea afirmație nu putea veni spre noi decât din partea Creatorului acestui univers.

bible-verse-in-the-beginning-genesis-1-1-3-let-there-be-light-hd-wallpaper

Geneza în contextul Bibliei

Cartea Genezei este fundația pe care sunt clădite toate celelalte cărți ale Bibliei. Vă imaginați ce ar fi fost dacă în loc să înceapă cu Geneza, Biblia ar fi început cu Exodul sau cu Leviticul? Cine ar mai fi citit-o după întâlnirea cu primele capitole ale acelor cărți? De ce ne-ar interesa pe noi istoria și religia unui popor așa de străin de al nostru?

Geneza în contextul filosofic

Geneza ne este indispensabilă pentru a înțelege lumea și pentru a ne înțelege pe noi înșine. Geneza ne prezită scena, personajele și conflictul dramei în care trăim și noi. Ea conține cele două părți ale situației în care trăim astăzi, răspunzându-ne limpede la întrebările „Cum de a ajuns lumea așa rea cum este astăzi?“ și „Cum se vor repara toate acestea, ca să fie în sfârșit Bine și Frumos?“ Biblia ne informează despre problemele pe care le are Dumnezeu cu Creația și care este partea noastră de vină în toate acestea. Ea ne identifică natura conflictului cosmic în care suntem plasați și planul prin care Dumnezeu va folosi „sămânța femeii“ pentru a pune capăt acestui conflict.

Geneza în contextul profetic

Fiind așa de importantă, Geneza, împreună cu Apocalipsa sunt cărțile cele mai atacate de Diavol. El nu vrea ca noi să cunoaștem nici trecutul și nici viitorul. Amândouă îl arată într-o lumină foarte nefavorabilă. Din această cauză, el încearcă din răsputeri să ne convingă să ocolim aceste două cărți, susținând că Geneza este un „mit“, iar Apocalipsa este un „mister“. Nu le putem înțelege și nu trebuie să le luăm în serios.

Iată un citat dintr-o carte de interpretări iudaice: „Primul verset al Bibliei (Torei) este: „BEREȘIT BARA ELOHIM ET HAȘEMAIM VE’ET HAAREȚ“ (La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul). Versetul conține exact șapte cuvinte, cifra simbolică pentru perfecțiunea divină. Cartea Genezei poartă în original numele derivat de la cel dintâi cuvânt: „Bereșit“. Asta înseamnă că cea mai fundamentală carte a iudaismului și a omenirii în același timp, începe cu litera B, cea de a doua din alfabetul ebraic, ca și din cel latin. Acesta este un simbol cu un mesaj precis. Talmudul este un ciclu de învățături alcătuit din 63 de volume (sau tratate), considerat „tora orală“, alcătuit în secolul V. Ciudat este că și el începe tot de la pagina „B“. Pagina „A“ nu există. Acest început cu litera B vrea să spună că omul nu poate ajunge niciodată la litera A, „Alef“, la rădăcinile primordiale. Acel eluziv „A“ ne așteaptă. („Din înțelepciunea Torei și a Hasidismului“, de Baruch Tercain, colecția Judaică).

Faptul că Geneza începe cu cuvintele acestea: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ este de o importanță covârșitoare. Această afirmație limitează rătăcirile imaginației noastre care-L caută pe Dumnezeu în forme aberante și arbitrare.

„La început Dumnezeu …“ – neagă totodată și Ateismul și Politeismul. Între vidul nimicului și confuzia mulțimii de dumnezei, Geneza ni-L așează înainte pe maiestuosul Dumnezeu unic care este sursa, suportul și scopul tuturor lucrurilor.

„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă Fatalismul cu învățătura lui bazată pe hazard.

„La început Dumnezeu a făcut …“ – neagă și Evoluționismul haotic, mașinist și impersonal.

„La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul“ – neagă Panteismul care susţine că Dumnezeu este totuna cu creaţia Sa, dar neagă şi Materialismul care, ameţindu-ne cu ceea ce se vede şi pretinzând că materia este veşnică, caută să ne ascundă izvorul creator, începutul şi Judecătorul desăvârşit al tuturor celor create.

(Această prezentare a fost îmbogățită cu stenograma prelegerilor lui Danid Pawson. Dacă puteți să ne ajutați cu editarea acestei stenograme vă rugăm să nu ezitați să ne spuneți. Pentru cei care preferați să le ascultați în limba engleză, vi le oferim și aici.)

Titlul:

În limba ebraică, cartea aceasta poartă numirea „Bereșit“ – primul cuvânt din debutul ei: „La început“. Titlul din limba română provine de la traducerea lui „Bereșit“ în limba latină („genesis“), care înseamnă „început“, „origine“. Acest titlu este cum nu se poate mai nimerit pentru o carte în care Dumnezeu a binevoit să ne dea informații cu privire la începuturile tuturor lucrurilor din lumea în care deschidem ochii prin nașterea biologică. Cartea Genezei conține informații despre „începuturile“ multor lucruri din lumea în care trăim noi astăzi. Descrierea acestor „începuturi“ este făcută concentric, începând cu informații cosmice despre realitatea creației și apropiindu-se apoi treptat, treptat de lumea imediat înconjurătoare omului. Această apropiere cosmogonică sugerează că întreaga carte este un răspuns pe care Dumnezeu îl dă celor mai arzătoare întrebări ale ființei umane: Cine sunt eu? Ce este lumea aceasta în care m-am născut? Cine a făcut-o? De ce m-am născut și care este rațiunea existenței mele?

Citate din cartea Genezei apar de 60 de ori în conținutul Noului Testament. Toate versetele primelor șase capitole apar în Noul Testament. Asta înseamnă că germenii tuturor revelațiilor dumnezeiești sunt plantați aici și că cine vrea să înțeleagă pe deplin această revelație trebuie să înceapă cu această carte.

Pe lângă caracterul de revelație din secțiunea de la început, Geneza este și o carte cu caracter istoric. Ea cuprinde evenimente din „protoistoria omenirii“. De fapt am putea împărți întreaga Biblie în două secțiuni istorice distincte. Evenimentele dinaintea căderii omului (Geneza cap 1:1 până la Geneza 3:24) și evenimentele de după aceea (Geneza 4:1 până la sfârșitul Bibliei). În cea de a doua secțiune istorică sunt redate evenimentele din planul de „mântuire“ a ființei umane, adică acele evenimente cauzate de Dumnezeu să se întâmple pentru salvarea omului de la pierzarea veșnică.

Sunt multe feluri în care se poate face istorie; există o istorie a mijloacelor de producție (tehnologie), o alta a formelor diferite de alcătuire a societății umane (sociologie), o alta a diferitelor războaie sau a cuceririlor teritoriale, o altă istorie a cuceririi spațiului înconjurător și încă o alta a abilității omului de a-și explica lumea și rațiunea ei de existență (filosofie). Biblia este o carte de istorie doar în măsura în care cuprinde evenimentele cauzate de Dumnezeu pentru salvarea oamenilor de la pierzarea veșnică produsă de neascultarea din grădina Edenului. În lumina destinului nostru veșnic, Biblia, și implicit cartea Genezei, este singura narațiune istorică care poate influența soarta noastră eternă. Ignorarea celorlalte cărți de istorie ne poate dăuna relativ, dar ignorarea Bibliei ne poate atrage suferința noastră absolută și de neînlăturat. În mod normal, după căderea omului în neascultare, Dumnezeu a trebuit să exercite pedeapsa și să refacă echilibrul dreptății. Dumnezeu a ales însă să nu ne distrugă veșnic; pedepsele Lui sunt limitate în măsură și educative în scop. Hotărârea lui Dumnezeu de a restrânge „dimensiunile“ pedepsei pentru a ne face bine este ilustrată în cele 8 „legăminte“ pe care El le-a făcut cu omul în decursul istoriei (vezi Anexa: „Legămintele divine“). Primele 4 legăminte din această serie de 8 sunt redate în cuprinsul cărții Geneza.

Așezată la începutul celor 66 de cărți ale Bibliei, Geneza este și începutul „revelației de Sine“ a lui Dumnezeu, a descoperirii ființei Lui către făptura creată. Această descoperire treptată este progresivă în esență și culminează în Christos, Dumnezeu adevărat făcut trup și coborât printre oameni (Ioan 14:8-10; Col. 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3).

Cunoașterea pe care oamenii au primit-o despre Dumnezeu este exprimată în „numele“ cu care L-au identificat. În mod absolut, Dumnezeu nu poate avea un nume, deoarece orice cuvânt reprezintă o realitate statică, iar Dumnezeu este infinit în dimensiunile ființei Sale și în posibilitățile Lui de manifestare. Totuși, cartea Geneza ne pune la dispoziție primele trei numiri cu care L-au identificat oamenii pe Dumnezeu: Elohim, Iehova și Adonai, date oamenilor într-o ordine prestabilită și desăvârșită care nu poate fi schimbată fără a altera caracterul revelației lui Dumnezeu către oameni (Exod 6:3), precum și cele cinci numiri compuse ale numelui lui Dumnezeu: El-Elion: Dumnezeul Cel Prea Înalt (Gen. 14:18), Iehova Elohim: Domnul Dumnezeu (Gen.15:2), El-Roi: Dumnezeul care mă vede (Gen. 16:13), Iehova-Iire: Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14), El-Elohe-Israel: Domnul este Dumnezeul lui Israel (Gen.33:20). Elohim este o formă de plural care denumește un aspect caracteristic al ființei divine: Dumnezeu întreit în ființă (Gen. 1:26), dar unic în natură și persoană (Deut. 6:4). Iehova nu este un nume propriu zis, ci un grup de cuvinte care desfășoară ceva din caracterul infinit al prezenței și posibilităților divine: „Eu sunt Cel ce sunt“ (Exod 3:11-15), Cel dintotdeauna.

Autorul:

Cartea aceasta a fost scrisă de Moise și, împreună cu următoarele patru scrise de el, face parte dintr-o grupă cunoscută sub numele de: „Pentateucul lui Moise“. Dovezi în sprijinul părerii că Moise a fost autorul acestor cărți se găsesc în:

(1) textul acestor cărți (Exod 17:14; 24:4,7; 34:27; Num. 33:1-2; Deut. 31:9),

(2) alte cărți ale Vechiului Testament (Iosua 1:7-8; 8:32,34; 22:5; 1 Împărați 2:3; 2 Împărați 14:6; 21:8; Ezra 6:18; Dan. 9:11-13; Mal. 4:4),

(3) în cărțile Noului Testament (Mat. 19:8; Marcu 12:26; Ioan 5:46-47; 7:19; Rom. 10:5),

(4) faptul că descrierile par a fi ale unui martor ocular, nu a unuia care ar fi trăit la multe secole după aceea (Exod 15:27; Num. 21:1-31; 11:7-8),

(5) faptul că autorul manifestă o cunoaștere foarte exactă asupra numelor, cuvintelor, obiceiurilor și locurilor din Egipt (Gen 13:10; 16:1-3; 33:18; 41:43 cf. Fapte 7:22).

Există două porțiuni în cartea Geneza pe care nu le putea scrie Moise. Prima este partea finală a Deuteronomului, care descrie moartea lui Moise. Această adăugire a fost făcută de altcineva, probabil de Iosua. Cea de a doua porțiune este Geneza 1:1 – 2:3 care i-a fost probabil dictată de Dumnezeu direct lui Moise. Textul conține informații imposibil de colectat din altă parte și este exprimat în litere-cifre între care există relații matematice imposibil de produs de o minte omenească. De fapt, dictarea directă a unui conținut este felul în care, simetric, începe și se încheie Biblia. Ioan a primit Apocalipsa prin aceeași metodă. Dumnezeu i-a dăruit-o exact în forma în care o avem astăzi.

Una din dovezile că numai Moise putea scrie această parte și că el a primit-o direct de la Dumnezeu este faptul că până la influența pe care a exercitat-o Moise asupra evreilor scoși din Egipt, nicăieri în Geneza nu ni se spune că evreii ar fi ținut Sabatul. Toți până la Moise au măsurat timpul în luni, după ciclul lunii, și în ani, după ciclul solar. Legea Mozaică a fost prima care a așezat Sabatul în viața evreilor. Până la Moise, lumea nu știa despre ziua a șaptea în care s-a odihnit Dumnezeu! O aluzie la această revelație „prin Moise“ se găsește probabil în psalmi: „El Şi-a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale copiilor lui Israel“ (Ps. 103:7).

ÎMPĂRŢIREA CĂRŢII

Cartea Genezei nu se lasă manevrată din afară. Ea ne obligă să respectăm cele unsprezece secțiuni interne marcate prin expresia: „Iată istoria …“ (În original „Iată care este toledot, generațiile“). Geneza „coase“ laolaltă fragmente de istorie ca să ne dea o imagine panoramică a lumii din care s-a născut restul Bibliei. Cele unsprezece secțiuni sunt următoarele:

Autorul secțiunii primordiale, Gen. 1:1-2:4 este Duhul Sfânt însuși. Nici un martor ocular nu a fost prezent la acele evenimente. Secțiunea are o structură și anumite relații matematice între cuvintele textului care nu se pot explica altfel.

„Iată istoria (toledot) cerurilor și a pământului“ (Gen. 2:4). Mărturia lui Adam păstrată în memoria orală a primilor oameni poate fi sursa acestui document.

„Iată cartea (toledot) neamurilor lui Adam“ (Gen. 5:1). Secțiunea conține o cronică a neamului făcută probabil de Noe și transmisă fiilor săi după potop.

„Iată care sunt (toledot) urmașii lui Noe“ (Gen. 6:9). Și această secțiune a fost scrisă probabil de Noe.

„Iată spița neamului (toledot) fiilor lui Noe: Sem, Ham și Iafet“ (Gen. 10:1). S-ar prea putea ca această secțiune să fie lucrarea celor trei fii ai lui Noe.

„Iată spița neamului (toledot) lui Sem“ (Gen. 11:10). Contribuția lui Sem se vede din puținele informații pe care le avem aici despre Iafet, care se îndepărtase probabil de fratele său. Duhul Sfânt a vrut să păstreze succesiunea distinctă de la Eva la Mesia.

„Iată spița neamului lui Terah“ (Gen. 11:27). Probabil contribuția lui Terah în această epocă patriarhală. De la Gen. 12:1 până la Gen. 25:11 este cronica păstrată de Avraam.

„Iată spița neamului (toledot) lui Ismael“ (Gen. 25:12-18). O scurtă consemnare a neamului lui Ismael importantă în vederea rolului pe care acesta îl va juca mai târziu în istorie, ca fiu al lui Avraam.

„Iată spița neamului (toledot) lui Isaac, fiul lui Avraam“ (Gen. 25:19).

„Iată spița neamului (toledot) lui Esau“ (Gen. 36:1).

„Iată spița neamului lui Esau, tatăl Edomiților, în muntele Seir“ (Gen. 36:9).

„Iată istorie (toledot) lui Iacov“ (Gen. 37:2)

Arheologia ne arată că mai toate popoarele străvechi și-au păstrat spițele de neam și evenimente importante din istoria lor. Nu putea să fie altfel cu poporul Israel. Sub călăuzirea Duhului Sfânt și/sau în urma părtășiei cu Dumnezeu în multele zeci de zile petrecute pe Muntele Sinai, Moise a devenit cronicarul divin, însărcinat cu scrierea unei cronici dumnezeiești străbătute ca de un fir roșu cu linia genealogică și evenimentele legate de persoana și lucrarea lui Mesia.

TABEL

Conținutul cărții:

Metoda scrierii concentrice, de la prezentarea succintă a evenimentului la repetarea amplificată a descrierii lui și la explicațiile semnificative reprezintă culmea la care a ajuns tehnica reportajului ziaristic numai în veacul modern. Cine merge la o școală de ziaristică sau cine citește ziarul atent la structura reportajelor, vede că le-au trebuit oamenilor mii de ani ca să ajungă la înțelepciunea cu care a fost alcătuită cartea Genezei. Orice reportaj care se respectă debutează cu câteva paragrafe care răspund la cele șapte întrebări fundamentale: Când? Cine? Ce? Unde? Cum? De ce? Pentru cine? Biblia face aceasta în chiar primul ei capitol.

Secțiunea de început – 1:1 − 2-3

Spațiul acestui studiu nu ne permite să intrăm în prea multe amănunte, dar câteva cuvinte tot vom spune despre extraordinarul conținut al primei porțiuni din cartea Genezei (1:1 – 2:3).

Această primă porțiune ne vorbește primordial despre Dumnezeu, nu despre creație. În doar 31 de versete textul pomenește de 35 de ori numele lui Dumnezeu. Este exact invers decât în lumea noastră modernă. Acum plecăm de la realitatea lumii înconjurătoare și vrem să dovedim existența lui Dumnezeu. Geneza pleacă de la realitatea existenței lui Dumnezeu și ne dă explicații despre lumea înconjurătoare. Moise și evreii nu aveau nevoie să li se dovedească existența lui Dumnezeu. Minunile pe care tocmai le experimentaseră la ieșirea din Egipt făcuseră aceasta cu prisosință! Ei avuseseră o experiență personală cu Dumnezeu. Lumea de astăzi s-a îndepărtat de această experiență cu Dumnezeu. Lumea nu poate fi însă înțeleasă fără presupoziția existenței lui Dumnezeu. Ne trebuie „saltul credinței“. Nu vă mirați, la fel lucrează și așa numita „știință“: întâi se formulează o ipoteză, o teoremă, iar apoi se verifică prin experiențe, se adună dovezi că așa este. Cine vrea să înțeleagă viața și lumea în care trăiește trebuie să aplice și el această metodă „științifică“:

„Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri cari se văd. … Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută“ (Evrei 11:3,6).

Pentru ca să apară lumea trebuie ca „Ceva“ sau „Cineva“ să o facă, să o aducă în ființă. Până la Aristotel, oamenii au crezut într-o divinitate care a făcut-o. Aristotel a fost cel dintâi care a postulat că lumea a fost așa dintotdeauna. Materia a fost primordială. Asta nu poate explica însă existența vieții, a voinței, a inteligenței și a sentimentelor. Acestea nu pot fi explicate decât ca rezultat al activității unei Ființe vii, cu inteligență, voință și sentimente, ca noi. Noi am fost făcuți „după chipul și asemănarea Lui“.

Prima porțiune de „revelație“ a Bibliei ne vorbește deci nu în primul rând despre creație, ci despre Creator. Iată numai câteva din informațiile pe care ni le pune la dispoziție. Dumnezeu este:

PERSONAL – are minte, cu care plănuiește, o inimă cu care apreciază creația ca „bună“ și o voință cu care se apucă la lucru. Dumnezeu nu este o substanță sau un lucru, ci o Ființă cu personalitate!

PUTERNIC – textul ne pune în față primele 10 porunci date universului, așa cum omului îi vor fi date mai târziu alte 10 porunci. Zece este numele administrației divine. În cazul lui Dumnezeu se poate spune cu adevărat că nici n-a terminat El de spus, că s-a și întâmplat. Dumnezeu este atotputernic.

NECREAT – El este dintotdeauna. La orice te-ai gândi, El este deja acolo (Psalmul 139). Nu se poate răspunde la întrebarea „Cine L-a făcut pe Dumnezeu?“ pentru că este o întrebare prostească, ca și întrebarea „Se poate face un cerc pătrat?“

CREATIV – Cineva a zis că Dumnezeu nu vrea să facă două lucruri la fel. Imaginația Lui este explozivă. Noi producem mașini „în serie“. Dumnezeu este suficient de creativ ca să producă doar „unicate“. Nu există două fire de iarbă la fel, doi fluturi la fel, doi fulgi de zăpadă la fel și nici doi oameni la fel.

ORDONAT – Simetriile și proporțiile din creație sunt fascinante. Există ceva din natura Sa imprimat în legile după care se guvernează natura. Le numim impropriu „legile naturii“, dar sunt caracteristici ale lui Dumnezeu, mărturisind despre un Dumnezeu al ordinii (1Cor. 14:33).

SINGULAR – Numele Elohim este asociat întotdeauna cu verbe la singular.

PLURAL – Este un nume interesant care ne descopere ceva din natura trinitară a dumnezeirii. Elohim este o formă de plural multiplu. La singular este Eloha, la dual (pluralul simplu) ar fi Elohaim, dar în text apare pluralul multiplu, Elohim, ceea ce indică un grup de la trei în sus. Verbele atașate lui Elohim în această porțiune sunt însă invariabil la singular, ceea ce ne vorbește despre indivizibilitatea dumnezeirii. Un singur Dumnezeu într-o ființă întreită. „La început, Dumnezeu a făcut …“ Biblia așează trinitatea lui Dumnezeu în prima frază a ei și va dezvolta explicarea aceastei definiții în tot restul Bibliei.

BUN – Tot ce a făcut El la început și oricând după aceea, a fost decretat „bun“, pentru că Dumnezeu a pus ceva din natura Lui în creație. Dumnezeu este bun. și „dă daruri bune“ celor ce i le cer (Mat. 7:11, Luca 11:13).

IUBITOR – El vrea să binecuvinteze toate lucrurile create.

VIU – Dumnezeu este activ în lume, crează în această lume, vorbește în ea și înfăptuiește printre noi.

VOCATIV – Dumnezeu vrea să stea de vorbă cu noi, are un glas pe care vrea să Il cunoaștem. Dumnezeu dorește să fie înțeles de noi.

ASEMENEA NOUĂ – Putem să înțelegem multe despre Dumnezeu pentru că El ne-a făcut după chipul și asemănarea lui.

DEOSEBIT DE NOI – El este singurul în stare să creeze. Noi putem prelucra, dar nu putem face ceva din nimic („ex nihilo“).

Trebuie să spunem și ce NU este Dumnezeu. Dumnezeu NU este …

… TOT UNA CU CREAȚIA – Dumnezeu este altcineva decât creația, dincolo de creație, separat de creație. El își poate lua „o zi de odihnă“ separat de lucrurile create. Cei din religiile animiste și mișcarea New Age fac această greșeală. Cine se închină la lucrurile făcute trăiește în idolatrie. Cine I se închină lui Dumnezeu trăiește adevărul.

… INDEPENDENT DE CREAȚIE – Dumnezeu a fost înainte de creație, există independent de ea, o poate schimba, distruge, poate să facă o alta și chiar va face.

În calitate de Creator, Dumnezeu aduce în existență lumea. Verbul folosit în Geneză este „asa“, care a face. De trei ori însă Geneza folosește verbul “bara“, a crea din nimic, a aduce în existență ceva nou. Această formă verbală este folosită atunci când Biblia ne spune că Dumnezeu a făcut materia, viața și omul. Pe toate celelalte, Dumnezeu le-a făcut din ceva existent. Aceste trei sunt creații cu totul deosebite de celelalte. Și animalele și omul au „suflare“, sunt „însuflețite“, dar pentru viețuitoare Dumnezeu a spus „asa!“, iar pe om l-a adus în existență prin „bara!“, ceea ce denumește o creație specială, cu caracter unic.

Capitolul doi din Geneza

Cu capitolul doi privim spre om ca și creatură în contextul creației. Trecerea de la capitolul unu la capitolul doi este foarte dramatică. În capitolul unu parcă pluteam pe deasupra pământului, observându-L pe Dumnezeu la lucru. În capitolul doi, picioarele ne sunt bine înfipte în pământ și-l privim pe om în primele evenimente din existența lui. Se schimbă subiectul și se schimbă punctul devedere. Părăsim caracterul generic din primul capitol și aflăm care le este numele primilor doi oameni: Adam și Eva. Chiar și Dumnezeu are acum un nume specific. În capitolul unu ne-am întâlnit cu „Dumnezeu“, în capitolul doi ni se vorbește despre „Domnul Dumnezeu“ (Iehova Elohim). „Domnul“, grecește scris prin patru consoane YHWH (de unde s-a format numele Iehova) este rădăcina din care s-a format numele Iehova, prin adăugarea între consoane a vocalelor din termenul Adonai. Pronunția originală cu vocalele corespunzătoare, s-a pierdut pentru că evreii au preferat să nu o folosească, ca să nu „ia în deșert“ numele lui Dumnezeu. Astăzi nimeni nu poate spune că știe cum a sunat vocea din ceruri prin care S-a identificat Dumnezeu înaintea lui Moise, iar faptul că în textul Bibliei au apărut apoi alte numiri pentru Dumnezeu ne arată clar că nu este bine să ne legăm prea mult de această singură numire.

Adonai, sau mai scurt „Adon“ este numirea veche pentru „Stăpân“ sau „Domn“ și este aplicată în textul Vechiului Testament și omului și divinității (Gen. 15:2). Atunci când este aplicat oamenilor „adonai“ se scrie cu literă mică.

Omul Adam este arătat în relațiile care-i caracterizează existența, relațiile cu lucrurile de deasupra lui, relațiile cu lucrurile de alături de el și relații cu lucrurile de sub el. Adam este plasat într-o realitate tridimensională. El are o relație cu Dumnezeul de deasupra lui, cu natura creată pusă sub autoritatea lui și cu partenerul de viață dăruit de Dumnezeu, Eva, scoasă semnificativ„din coasta lui“. Adam trebuie să se supună lui Dumnezeu, să stăpânească peste tot restul creației și să se asocieze cu toți urmașii scoși prin naștere din „coasta lui“, Eva.

Relația omului cu Dumnezeu este unică. Fiind creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“, omul este ca Dumnezeu și Dumnezeu este într-o anumită măsură ca omul. Nu există nici o altă relație care să se poată asemăna cu aceasta. Toate celelalte creaturi nu sunt create cu această capacitate. Capitolul doi schimbă acest punct de vedere și ne arată că omul nu este întru totul ca Dumnezeu și Dumnezeu nu este redus la dimensiunile omului. Dumnezeu este „ca noi“ și în același timp Dumnezeu este „altfel decât noi“. Biblia stabilește de la început această tensiune a relației dintre Creator și creatură. Pentru că Dumnezeu este asemenea nouă putem avea o relație intimă de părtășie cu El, dar pentru că El este și altfel decât noi, relația aceasta trebuie să fie caracterizată de reverență și respect, chiar de o anumită teamă sfântă. Părtășie și reverență, acestea sunt dimensiunile pe care trebuie să le păstrăm și în închinarea noastră, altfel există riscul să devenim sau prea lipsiți de respect sau prea lipsiți de căldură. Dumnezeu, în limbajul recomandat de Domnul Isus este și în ceruri, cu mult deasupra a ceea ce suntem sau putem fi noi, dar a ales să fie și Tatăl nostru, „Tatăl nostru care ești în ceruri“.

Numele primilor oameni au fost Adam, „prăfuitul“, și Eva, „cea plină de viață“. Pronunția este aproape onomatopeică, reprezentând semnificația pe care a avut-o reacția lăsată de întâlnirea cu ei. Tot așa a fost și când Adam a dat nume tuturor viețuitoarelor. Dumnezeu le-a făcut să treacă pe dinaintea lui și cum vocaliza Adam reacția lui onomatopeică la întâlnirea cu ele, așa le era numele. Sonoritate onomatopeică explică de ce tunul este „tun“ și picătura de ploaie este „pic“, de ce bufnița este bufniță, privighetoare este privighetoare, iar cucul este cuc. Cel ce dă nume are autoritate asupra celui căruia i se dă nume. Dumnezeu a dat nume lui Adam și și-a păstrat autoritatea asupra lui. Adam a dat nume nevestei lui, Eva și tuturor viețuitoarelor, manifestându-și astfel prerogativele acordate lui de Creator. Oridinea aceasta s-a perpetuat până astăzi în faptul că soția trebuie să treacă pe numele de familie a soțului ei, plasându-se astfel și sub autoritatea lui.

Faptul că Dumnezeu s-a plasat pe Sine deasupra omului reiese și din testul cu cei doi pomi din grădina Edenului. Dumnezeu i-a spus simbolic omului că el nu are voie să hotărască pentru sine ce este bine și ce este rău. Aceste lucruri rămân de natura lui Dumnezeu și-i pot fi comunicate omului, dar codul moral trebuie stabilit doar în ascultarea deplină a omului de Dumnezeu. Le fel se întâmplă și azi în fiecare familie în care părintele își păstrează dreptul de a-l plasa pe copil sub autoritatea lui. Este normal și este bine să fie așa. Adam nu a fost proprietarul grădinii, ci doar cel căruia i-a fost încredințată grădina.

Neascultarea lui Adam a însemnat și pierderea inocenței. După neascultare, Adam n-a mai putut fi niciodată ceea ce fusese mai înainte. El a intrat sub incidența vinovăției și a vrăjmășiei. Cuvântul „Șalom“ este un termen bogat în semnificații. Șalom înseamnă „armonie“. A trăi în pace înseamnă a trăi în armonie cu Dumnezeu, în armonie cu natura și în armonie cu tine însuți. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a ieșit din acest climat de pace și a intrat sub incidența unei stări de conflict pe care-l moștenim și-l resimțim și astăzi. Omul nu mai are armonie nici cu Dumnezeu, nici cu creația și nici cu sine însuși. Pierderea armoniei prin neascultarea de porunca lui Dumnezeu a atras asupra lui Adam moartea. Trebuia să fie așa, deși pedeapsa pare la început prea aspră. Dacă Adam a ajuns să cunoască răul și i-ar fi fost îngăduit să continue să existe înseamnă că răul ar fi ajuns și el etern. Ca să nu se întâmple așa ceva, Dumnezeu a trebuit să aducă moartea lui Adam. A fost o măsură de prezervare a universului.

În capitolul unu din Geneza, bărbatul și femeia sunt egali în demnitate și în destin. Le fel vor fi egali și în depravitatea de după cădere. Amândoi sunt la fel de creați „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“. În capitolul doi din Geneza, Adam și Eva apar deosebiți în poziție și funcționalitate. Există patru caracteristici ale femeii care vor fi preluate întocmai și în Noul Testament:

1. Femeia a fost luată „din bărbat“. Ea își trage existența din el.

2. Femeia a fost făcută „după bărbatul ei“. De aceea el va purta responsabilitatea și privilegiile „întâiului născut“ (nu va fi vorba niciodată de „cea întâi născută!“). Semnificația deplină a acestui adevăr se va vedea clar în capitolul trei unde Adam este socotit responsabil de ceea ce a făcut Eva. El este tras la răspundere.

3. Femeia a fost făcută „pentru bărbat“. Adam a avut o meserie înainte de a avea o nevastă! Bărbatul este astfel făcut primordial să se împlinească prin lucrul pe care-l îndeplinește, în timp ce femeia este făcută să se împlinească prin calitatea relațiilor pe care le întreține. Adam a numit-o pe nevasta lui Eva, manifestându-și astfel dreptul de autoritate, familia nu lucrează ca o „democrație“! Cum ar fi putut fucționa așa ceva atâta timp cât nu erau decât ei doi și fiecare ar fi avut un singur vot! Familia este un parteneriat, în care bărbatul are responsabilitatea finală care derivă din autoritatea poziției în care l-a așezat Dumnezeu. În acest parteneriat al familiei au apărut câteva lucruri care sunt și astăzi fundamentale pentru funcționarea sănătoasă a familiei.

Dumnezeu a creat omul pentru împlinire prin contopirea trupească între bărbat și femeie. Aceasta nu este neapărat pentru procreere, ci pentru părtășie. Lucrul acesta a fost calificat de Dumnezeu ca „bun“, în fapt drept “foarte bun“. Parteneriatul dintre bărbat și femeie a fost definit ca monogamie, unirea dintre un singur bărbat și o singură femeie. Parteneriatul dintre bărbat și femeie presupune „lăsarea“ și „lipirea“, două jumătăți, una socială și una fizică. Fără una din aceste două jumătăți nu există căsătorie. Din acest motiv, actul sexual exercitat în afara recunoașterii sociale nu este căsătorie, ci curvie. Nici recunoaștera socială fără consumarea fizică a trăirii împreună nu poate fi considerată căsătorie. Unirea relației dintre cei doi este prioritară asupra tuturor celorlalte relații sociale. Dacă această calitate ar fi respectată, nu ar mai exista azi așa de multe glume despre soacră și socrii. Soțul și soția trebuie să se plaseze reciproc deasupra tuturor celorlalte relații de parteneriat cu alte persoane din viața lor, chiar și deasupra relațiilor cu copiii lor. Adam și Eva au fost fără nici un ascunziș unul față de altul, o totală sinceritate și accesibilitate unul față de celălalt.

Din Eden la Babel

(Traducerea unei prelegeri ținute de David Pawson – aici)

Când Dumnezeu a terminat de făcut lumea S-a uitat în jur și a văzut că toate erau bune, chiar foarte bune. Asta l-a inclus și pe om. Astăzi, nimeni n-ar mai putea rosti aceleași cuvinte despre lucrurile din jur. S-a întâmplat ceva. Ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat și unde s-a petrecut această teribilă schimbare?

Capitolul trei din Geneza ne dă un răspuns la aceste întrebări. Toate cele trei relații descrise în capitolele precedente, relația dintre om și Dumnezeu, relația dintre om și celelalte creaturi și relația dintre primii doi oameni s-au alterat. Care s-a stricat însă prima?

Trăim într-o lume care este mai degrabă blestemată decât binecuvântată. Să luăm numai trei exemple.

Nașterea este plină de durere. Viața este grea. Moartea este necruțătoare. De ce? Unii spun că toate acestea ar fi pentru că există un Dumnezeu bun și altul rău în lume. Alții spun că există numai un Dumnezeu, dar că El a făcut o treabă foarte proastă. Biblia ne spune că Dumnezeu a ales deliberat să-l așeze pe om în contextul unui conflict angelic cosmic. El l-ar fi putut crea pe om într-o parte a universului în care să nu simtă acest conflict sau l-ar fi putut crea numai după ce a rezolvat într-un mod satisfăcător acest conflict. Singura concluzie posibilă este că Dumnezeu a vrut să implice creatura umană în acest conflict și chiar să o folosească ca instrument pentru rezolvarea lui. Iată patru adevăruri pe care le găsim în Biblie:

1. Răul n-a existat dintotdeauna în Univers.
2. Răul n-a început cu ființele umane.
3. Răul nu este ceva din lumea fizică. Unii filosofi au spus că răul este o caracteristică intrinsecă a materiei; trupul material este locul în care simțim ispitele. Biblia nu ne lasă să credem așa ceva. Răul este de natură morală, dincolo de sfera îngustă a lucrurilor materiale.
4. Răul nu există în sine. Există numai lucruri sau persoane rele. Răul nu are existență prin sine. El este mai degrabă un adjectiv, nu un substantiv. Persoanele pot deveni rele.

Capitolul trei din Geneza ne pune în față un eveniment real, într-o istorie reală și într-un loc geografic real. Ni se dă locul și ni se spune vremea. În cea mai timpurie existență a umanității s-a petrecut o catastrofă de proporții gigantice. Nu este vorba de o poveste sau despre un mit.

Ni se vorbește despre un animal cu picioare, mai mult o șopârlă decât un șarpe, care avea capacitatea de a vorbi. Ce a fost de fapt? Există trei posibilități. S-ar putea ca să fi fost Diavolul deghizat în acest fel. Diavolul este prefăcut și mincinos și îi place de minune să se ascundă sub diferite înfățișări. S-ar putea ca să fi fost un animal căruia Dumnezeu i-a dăruit capacitatea de a vorbi (cum va face mai târziu cu măgărița lui Balaam) sau s-ar putea ca să fi fost vorba de un animal intrat sub stăpânire demonică (Când Domnul Isus i-a trimis pe demoni în cei două mii de porci, ei s-au aruncat în mare. Este foarte posibil ca Diavolul să intre în animale și chiar în oameni. Două mii de porci n-au suportat atâta stăpânire demonică cât suportase îndrăcitul din Gadara!).

Diavolul a vorbit prin gura acelui șarpe/șopârlă. El a venit la primii oameni prin intermediul uneia dintre creaturile care trebuiau să-i fie supuse, nu ca o făptură din ordinul îngerilor.

Biblia ne spune că îngerii există. Evoluționiștii au o mare problemă să explice originea și existența lor, dar îngerii există. Ei sunt mai inteligenți decât noi și mai puternici decât noi. Diavolul a fost un înger de rang foarte mare care s-a pervertit în natura relației lui cu Dumnezeu și a devenit „altfel“ decât l-a făcut Dumnezeu, s-a făcut „rău“.

Pomul vieții și pomul cunoștinței din Eden au fost două obiecte didactice folosite de Dumnezeu pentru a-l învăța pe Adam temelia moralității și originea binelui: ascultarea deplină de Dumnezeu. Este interesant că șarpele/șopârlă a ales să se apropie mai întâi de Eva. Asta pentru că femeia este predispusă să fie încrezătoare. Bărbații sunt unele din cele mai bănuitoare creaturi din lume. Femeile sunt mult mai ușor de convins și păcălit decât bărbații.

Există trei feluri în care poți perverti Cuvântul lui Dumnezu: să scoți ceva din el, să adaugi ceva la el sau să-l răstălmăcești. În dialogul cu Eva, Diavolul le face pe toate trei. El face la fel și astăzi. Ispita aruncată asupra Evei a fost întreită și la fel ne ispitește și pe noi astăzi. Satan vrea să ne îndoim de Dumnezeu cu mintea, să poftim ceva rău cu inima și să ne împotrim lui Dumnezeu cu voința. Ispitită de vorbele diavolului, Eva a văzut că fructul oprit era „frumos la privit, bun la gust și de dorit ca să deschidă cuiva mintea“. „Pofta ochilor, pofta firii pământești și pofta ochilor sunt căile prin care Diavolul caută mereu să ne ispitească. „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este dela Tatăl, ci din lume“ (1 Ioan 2:16).

Ca reacție la neascultarea lui Adam și Eva descoperim în Dumnezeu o caracteristică nouă, pe care n-am văzut-o în primele două capitole din Geneza: sfințenia care pedepsește păcatul. Acesta este mesajul capitolului trei.

Când Dumnezeu vorbește în proză, El ne transmite ce gândește ; când ne vorbește în limbaj poetic, El ne transmite prepondetent ceea ce simte cu inima. Există câte un singur verset poetic în primele două capitole: când Dumnezeu vorbește despre familie ca „parte bărbătească și parte femeiască“ (Gen. 1:27) și atunci când Adam o descopere cu uimire pe Eva, „os din oasele lui și carne din carnea lui“ (Gen. 2:23). Amândouă sunt câte o „cântare a cântărilor“ în cartea Geneza.

În capitolul trei, limbajul poetic este folosit pentru a exprima o altă emoție intensă a inimii divine: mânia.

„Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: ,,Ce ai făcut?“ Femeia a răspuns: ,,Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom.“ Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: ,,Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.“ Femeii i-a zis: ,,Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.“ Omului i-a zis: ,,Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el,“ blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.“ (Gen. 3:13-19).

Eva a fost pedepsită în domeniul nașterilor, iar Adam a fost pedepsit în domeniul lucrului. Acesta este foarte important.

Capitolul trei este supranumit și „capitolul căderii“. După el, de la capitolul patru la capitolul 11 putem vedea urmările produse de păcat în lume. Ele acoperă o perioadă foarte mare de timp, dar Dumnezeu nu ne dă decât o scurtă selecție cu evenimentele care L-au afectat cel mai mult pe El și au fost cele mai determinante pentru a duce lumea în starea pe care o cunoaștem astăzi. Cele trei evenimente redate în Biblie sunt: Cain și spiritul ucigaș declanșat de el în omenire, Noe și corabia lui izbăvitoare de potopul mâniei divine și Nimrod și turnul lui sfidător. Acestea sunt evenimentele care au mișcat foarte mult inima lui Dumnezeu și au influențat major dezvoltarea umanității.

În primul eveniment, Cain îl omoară pe Abel. Ca urmare a păcatului primului om, Adam, cel de al doilea om, Cain, îl omoară pe cel de al treilea, iar motivul este același pentru care va fi omorât și Domnul Isus: invidia. Ea este vinovată pentru prima crimă din istorie și pentru cea mai oribilă crimă din istorie. Cain l-a invidiat pe Abel pentru relația bună pe care acesta a avut-o cu Dumnezeu.

Numele lui Cain se poate traduce prin căpătat, „primit în dar“, iar numele lui Abel este „suflare“ sau „abur“. Motivul nemulțumirii lui Dumnezeu față de jertfa adusă de Cain s-ar putea să fie neascultarea. S-ar prea putea ca Adam să-și fi învățat copiii că singura cale de apropiere de Dumnezeu este jertfa cu sângele ispășitor, iar Cain să nu dorească să se confirmeze acestei indicații. Aceasta pare a fi natura mustrării divine:

„Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare, şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul a zis lui Cain: ,,Pentruce te-ai mâniat, şi pentruce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti“ (Gen. 4:4-7).

Adam și Eva au știut că Dumnezeu a trebuit să omoare animale ca să le acopere goliciunea rușinii pentru păcatul lor. Dumnezeu a adus prima jertfă din istorie pentru a acoperi vinovăția oamenilor. Tiparul acesta a început în Eden și a dus direct la jertfa cea mare de la Golgota.

Prin jertfa sa, Cain a vrut doar să aibe un fel de sărbătoare a mulțumirii. El a vrut să se bucure împreună cu Dumnezeu pentru recolta bogată. Dumnezeu nu avea însă bucurie să stea la masă cu un om păcătos, fără mijlocirea unei jertfe ispășitoare. Sfințenia Lui nu putea admite așa ceva.

Cunoașteți urmarea. Departe de a primi mustrarea lui Dumnezeu și de a se corecta pe viitor, Cain a uneltit mânios omorârea fratelui său, Abel. Un păcat a dus la altul, supărarea s-a transformat în mânie; mânia s-a transformat în crimă, iar crima a dus la împietrirea inimii. Cain crede că-L poate minții pe Dumnezeu și să ascundă teribila faptă pe care tocmai o făcuse. Cain a ales deliberat să trăiască împotriva lui Dumnezeu și fără Dumnezeu. Pedepsirea lui este binemeritată.

Întâmplarea aceasta a stabilit un tipar care se va repeta în istorie. El arată că cel păcătos îl invidiază și dușmănește pe cel neprihănit. Conflictul acesta s-a permanentizat în istorie și a împărțit omenirea în două. Plato a fost unul din cei care a spus cu sute de ani înainte de Christos, proorocind fără să știe, că „dacă se va ivi vreodată pe fața pământului un om desăvârșit, ceilalți se vor repezi asupra lui să-l omoare“.

Oamenii se mulțumesc să scuze păcatul din ei spunând că „nimeni nu este perfect“. Când se ivește cineva care le zdruncină această convingere, ei intră în panică și se manifestă în ură. Domnul Isus ne-a avertizat, „dacă M-au prigonit pe Mine, vă vor prigoni și pe voi“ (Ioan 15:20).

Putem spune că Abel a fost cel dintâi martir pentru neprihănire. Aceasta este concluzia Domnului Isus: „Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, dela sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar“ (Mat. 23:34-35).

Cain a fost cel dintâi dintr-o linie de asasini din istorie. În plus, din faptul că Dumnezeu a ținut neapărat să ne spună ce au făcut primii lui urmași, înțelegem că descendenții lui Cain au fasonat în mare parte restul istoriei „civilizației umane“. Din matricea folosită de ei s-a născut apoi progresul „social“. progresul „tehnologic“ și progresul “artei“. Spre deosebire de urmașii lui Set care au așteptat ca Dumnezeu să vină și să le rezolve ărin harul anunțat problemele, urmașii lui Cain s-au comportat imediat ca niște stăpâni ai pământului preocupați să recreeze pentru ei ceva din atmosfera frumoasă a paradisului.

„Cain s-a împreunat cu nevastă-sa; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început apoi să zidească o cetate şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh. Enoh a fost tatăl lui Irad; Irad a fost tatăl lui Mehuiael; Mehuiael a fost tatăl lui Metuşael şi Metuşael a fost tatăl lui Lameh. Lameh şi-a luat două neveste: numele uneia era Ada şi numele celeilalte era Ţila. Ada a născut pe Iabal: el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele. Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul. Ţila, de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi de fier“ (Geneza 4:17-22)..

Ni se spune că urmașii lui s-au specializat în metalurgie (putere, dominare). Armele de metal au fost primele instrumente de ucidere în masă. Un urmaș al lui Cain a inventat urbanizarea, care nu face altceva decât să adune pe cei păcătoși laolaltă și să le amplifice pornirile rele. Orașele au fost și sunt întotdeauna focare de păcat, habitate mult mai corupte decât localitățile rurale. Acesta este unul din motivele pentru care copiii lui Dumnezeu vor alege să trăiască mai degrabă nomazi în corturi decât să fie asimilați de viața deșănțată a marilor metropole antice. Tot ceea ce numim noi astăzi „progres“ a fost întinat de pornirile păcătoase ale lui Cain și ale urmașilor lui. Nu este de mirare că, și astăzi, cele mai noi descoperiri din știință și tehnologie sunt secrete păstrate preferențial pentru aplicațiile militare din industria de război.

Îndepărtarea urmașilor lui Cain de Dumnezeu este subliniată și în numele pe care le-au purtat. La doar câteva generații de Cain, Mehuiael își numește copilul „Metușael“ care se traduce „distrugător de Dumnezeu“ sau „Elohim nu este Dumnezeul meu“ sau, și mai rău, „Elohim nu este Dumnezeu“.

Un alt lucru care a venit prin viața deșănțată a urmașilor lui Cain a fost poligamia: „Lameh și-a luat două neveste: numele uneia era Ada și numele celeilalte era Țila“ (Gen. 4:19). Până și Avraam și David, ca să nu mai vorbim de Solomon, au fost contaminați cu aceste păcate ale urmașilor lui Cain.

Lui Adam i s-a mai născut însă și un al treilea fiu: Set, înlocuitorul lui Abel. Linia urmașilor lui Set s-a întors la umblarea după Dumnezeu. Iată ce este scris despre fiul său:

„Lui Set i s-a născut şi lui un fiu, şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului“ (Gen. 4:26).

Liniile care s-au dezvoltat din Cain și din Set merg paralel prin toată istoria omenirii și vor fi prezente până la sfârșit, când cele două linii vor fi despărțite pentru totdeauna: „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!“ (Apoc. 22:11). Tu și cu mine putem alege astăzi din care linie vrem să facem parte și pe care linie vrem să pătrundem în eternitate: linia păcătoșilor sau linia celor ce au ales să trăiască în neprihănire.

O scurtă observație despre genealogia din capitolul 5. Metusala este cunoscut drept omul care a trăit cel mai mult pe pământ. Și totuși, tatăl său n-a murit înaintea lui. Cum se poate?

Genealogia din Geneza 5 este plicticoasă pentru unii, uimitoare pentru alții. Numele descendenților formează cea mai timpurie formulare a Evangheliei. Dacă s-ar fi tradus, șirul Adam-Set-Enoș-Cainan-Mahalaleel-Iared-Enoh-Metusala-Lameh-Noe ar fi sunat cam așa: ,,Omul (este) rânduit muritor necăjit, (dar) binecuvântatul Dumnezeu se va coborî învățând (că) moartea (Lui) va aduce disperării mângâierea“.

Nu e de loc clar că cei numiți în acest șir genealogic au fost neapărat întâii născuți. Faptul că ei au fost născuți pe când părinții lor aveau între 65 și 182 de ani, lasă loc de interpretare. S-ar putea ca ei să fi fost aleși tocmai pentru că au făcut parte dintr-un lanț de revelație divină.

După nașterea lui Metusala, aflăm despre Enoh două lucruri de excepție.

,,A umblat cu Dumnezeu trei sute de ani“ (Gen. 5:22). Ce trebuie să fi aflat Metusala la nașterea fiului său ca să-i dea copilului un nume legat de profeția veniri judecății divine prin potop? Nu știm. Știm însă că Metusala înseamnă ,,moartea (lui) va aduce“. Ceva s-a întâmplat la nașterea lui Metusala. Enoh este singurul din lista genealogică, cu excepția lui Noe, despre care ni se spune că, după ce l-a născut pe Metusala, ,,a umblat cu Dumnezeu“ (5:22,24). Viața lui a fost cu totul deosebită de a celorlalți dinainte de el și de după el. Intuim că Dumnezeu i-a spus despre mânia divină și despre planurile pedepsirii umanității decăzute. Dar … vom reveni asupra acestui aspect.

,,Nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu“ (Gen. 5:24). Enoh este prima făptură umană care n-a părăsit lumea aceasta prin moarte. A doua avea să fie profetul Ilie …

Și pentru că veni vorba de profeți, știți care a fost cea dintâi profeție făcută în Biblie și cine a fost, implicit, și primul profet? Nu vă grăbiți să răspundeți: ,,Avraam“ deși așa este în ordinea în care este răsfoită Biblia (Gen. 20:7).

Prima profeție din istorie a fost rostită de Enoh, dar ea apare în scris numai în penultima carte a Bibliei, epistola lui Iuda. Despre ce a vorbit atunci Enoh?

,,Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh (atenție la cifra șapte!) de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iuda 14-15).

Iuda aplică această profeție oamenilor din vremurile de pe urmă, dar s-ar prea putea ca ea să fi fost o profeție cu dublă împlinire, cea dintâi să fi fost pentru distrugerea umanității decăzute de dinainte de potop.

Este cert că acest Enoh a fost un om cu totul și cu totul remarcabil. El a vorbit cu Dumnezeu, a umblat cu Dumnezeu și a plecat cu Dumnezeu. Cum spunea poetul Costache Ioanid: ,,Probabil că Dumnezeu i-a spus în timpul uneia din îndelungatele lor umblări împreună: ,,Enoh dragă, am tot fost la tine acasă. Hai acum și tu la Mine acasă!“ și … s-au dus.

Tipologic, și tot profetic, așa va fi și cu cei pe care vremea de dinaintea dezlănțuirii judecăților din Necazul cel Mare îi va găsi pe pământ umblând, ca și Enoh, „cu Dumnezeu“.

Potopul – Gen. 6 − 9

Cel de al doilea eveniment catastrofic cu consecințe universale asupra omenirii a fost potopul. Cum de s-a întâmplat? Care a fost motivația lui Dumnezeu? Biblia folosește un limbaj șocant. Printr-o exprimare „antropomorfică“, Dumnezeu ne spune că „i-a părut rău că a făcut pe om pe pământ“ (Gen. 6:6). Este una din cele mai triste expresii de pe paginile Scripturii.

Informații despre cauza potopului sunt parțial descrise în cartea Genezei și în scrierile lui Petru. O completare interesantă o găsim într-una din cărțile socotite „apocrife“ și neincluse în canonul Scripturii, cartea profetului Enoh. Pentru că ea mai este citată încă de două ori în alte cărți ale Noului Testament (Iuda 14-15 și 2 Petru 2:4), putem considera informațiile din ea ca fiind pertinente. În cartea lui Enoh ni se spune că un număr de aproximativ două, trei sute de îngeri trimiși să vadă ce fac copiii lui Dumnezeu în zona muntelui Hermon s-au îndrăgostit de fetele oamenilor, s-au împreunat cu ele și au dat naștere la un hibrid oribil de rasă, jumătate îngeri și jumătate oameni. În Geneza 6, copiii rezultați din această unire neîngăduită sunt numiți „nefilimi“, traduși uneori prin „uriași, oameni viteji, oameni cu nume“. Ei sunt „semizeii“ echivalenți din mitologia greacă. Capacitățile mentale și fizice deosebite au fost însoțite de o perversiune a moralei. Conștiința umană a fost modificată parcă din pricina unui alt cod genetic și „răutatea omului a ajuns mare pe pământ, … toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai înspre rău“ (Gen. 6:5). Contaminarea a pătruns apoi la toate făpturile create, astfel încât „pământul era stricat; căci orice făptură își stricase calea pe pământ“ (Gen. 6:12).

Hotărât să spele această rușine de pe fața pământului, Dumnezeu a ales să strămute rasa umană dincolo de distrugerea totală de sub apele potopului prin familia neprihănitului Noe. Păstrat prin suveranitatea lui Dumnezeu separat de contaminarea generală, Noe a devenit astfel primul profet din istorie. Subiectul pe care i l-a dat Dumnezeu să-l vestească a fost „neprihănirea“ și „judecata necruțătoare pentru păcat“. Dumnezeu și-a manifestat astfel „harul“ și, în dragostea Sa, le-a mai dat creaturilor încă o posibilitate de salvare prin pocăință și întoarcere la voia Sa. Timp de o sută douăzeci de ani, Dumnezeu l-a pus pe Noe să predice acest mesaj și a așteptat să vadă ce fac oamenii. Din păcate, în sensul cel mai real al acestei expresii, oamenii și-au bătut joc și de mesagerul Noe și de mesajul profetic adus de el.

Biblia ne spune că Enoh a născut un copil la vârsta de șaizeci și cinci de ani și i-a pus numele Metusala, care înseamnă „se va întâmpla atunci când va muri el“. (Gen. 5:21-27). Numele a fost un avertisment, iar durata vieții copilului a fost cât a durat așteptarea harului divin pentru ca oamenii să se întoarcă la El, nouăsute șaizeci și nouă de ani. Metusala a fost omul care a trăit cel mai mult dintre toți cei menționați în Biblie, pentru că Dumnezeu a avut „o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.“ (2 Petru 3:9).

Când a murit Metusala a început să plouă, o ploaie cu picături mari, au pornit șuvoaiele, au început inundațiile și s-a pornit … potopul. Nepotul lui Metusala, Noe, a intrat în corabie și Dumnezeu a închis ușa după el. Se terminase vremea harului și începuse vremea cumplită a pedepsei.

Noul Testament ne confirmă că opt suflete din familia lui Noe au supraviețuit în corabie dincolo de pedeapsa teribilă a potopului (1 Petru 3:18-22).

După potop, Dumnezeu a așezat în nori semnul curcubeului și a promis că nu va mai nimici vreodată întreg pământul prin ape mari. Această realitate ne face să susținem că potopul a fost pe toată fața pământului. Altfel, inundații catastrofale pe arii geografice mai mici, care s-au petrecut în multe alte ocazii în istorie, ar contrazice promisiunea lui Dumnezeu.
Este interesant că pentru apariția curcubeului trebuie să avem lumină și apa ploii. Curcubeul este o refractare a luminii prin sferele picăturilor de ploaie. Lumina și apa sunt cele două elemente esențiale necesare pentru apariția și susținerea vieții. Ele se găsesc, după câte știm noi deocamdată, numai pe planeta pământ. Curcubeul a fost însoțit de promisiunea lui Dumnezeu nu numai că nu va mai distruge pământul prin intermediul apei, ci și că le va asigura oamenilor condițiile necesare pentru o viață îmbelșugată. Tot cu acea ocazie, Dumnezeu a subliniat și valoarea vieții omenești și a instituit pedeapsa capitală pentru omor:

„Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul. S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde. Numai carne cu viaţa ei, adică sângele ei, să nu mâncaţi. Căci voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi dela orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui. Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui“ (Gen. 9:1-6).

Turnul Babel – Gen. 11

Când parcurgi lista generațiilor fiilor lui Noe din Geneza 10, nu se poate să nu observi existența unui individ cu numele de „Nimrod”. Sonoritatea acestui nume este foarte asemănătoare cu cea a cuvântului ebraic „Marad”, care înseamnă rebel, răzvrătit, războinic. Textul din Geneza 10:8-9 face un adevărat joc de cuvinte prin asocierea acestor două cuvinte:

„Cuș a născut și pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului”.

Versetul următor, 10, enumeră orașele peste care s-a întins domnia lui și primul de care dăm este … Babilonul, prima cetate zidită de oameni după epocala catastrofă a potopului lui Noe.

Gândiți-vă la aceasta: Babilonul a fost prima aglomerare urbană de după potop, iar numele celui care a ctitorit-o are semnificația de „rebel”! Ni se spune că omul acesta a mai zidit și alte cetăți:

„El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear” (Gen. 10:10).

Șinear este câmpia aluvionară din sudul Irakului modern, între Bagdadul de azi și golful în care se varsă Tigrul și Eufratul. Șinear este regiunea, Babilon este cetatea, Nimrod este întemeietorul, iar clădirea principală este turnul Babel.

Să trecem acum la capitolul 11:

„Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear; și au descălecat acolo” (Gen. 11:1-2).

Se pune întrebarea: „Cine-i mâna pe ei înspre răsărit?” Cine este acela care s-a pus în fruntea lor și le dirijează mersul. Capitolul precedent ne-a dat deja răspunsul: Nimrod.

Valul omenirii care se deplasează spre răsărit este mânat de Nimrod care formează cea dintâi cetate de după potop: Babilonul. Iată care i-a fost motivația și iată care le-a fost dorința:

„Și au zis unul către altul: „Haidem! Să facem cărămizi, și să le ardem bine în foc.” Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: „Haidem! Să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul, și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului” (Gen. 11:3-4).

Acest text este o „declarație-program” și reprezintă trei raționamente pentru care a trebuit să existe o cetate și un turn în locul numit Babilon:

1. Oamenii de atunci au vrut salvare: „Un turn care să atingă cerul”.

Expresia „Turnul Babel” nu se află în textul Bibliei, decât sub forma unui subtitlu adăugat mai târziu. „Babel” se poate traduce prin „poarta lui Dumnezeu” (Babilu – în limba acadiană) sau „șarpele inelat”, din pricina formei în spirală pe care se presupune că a avut-o. În ebraică, „balal” înseamnă „încurcătură, confuzie” (Gen. 11:9).

Turnul din valea Șinear a reprezentat încercarea oamenilor de a construi o punte între locul „căderii lor” și „cerul prezenței lui Dumnezeu”. De la pământ până la cer: „un turn al cărui vârf să atingă cerul”.

Nimrod și oamenii de atunci nu s-au supus limitărilor stabilite de Dumnezeu, după momentul căderii în păcat. Zidirea turnului a fost echivalentă cu adunarea tuturor resurselor umane de atunci pentru ca, prin puterile lor, oamenii să-L oblige pe Dumnezeu să-i reintegreze în ordinea cosmică. Examinat ușuratic și printr-un complex de falsă superioritate, pasajul ne-ar putea duce pe o pistă falsă, subliniindu-ne aparent incapacitatea omenirii de atunci de-a înțelege legile fizicii și dimensiunile realității în care trăiau. Este clar că toată masa planetei pământ nu le-ar fi fost deajuns oamenilor de atunci ca să facă un turn suficient de înalt pentru a străbate galaxiile spațiului cosmic. Turnul Babel n-ar fi putut niciodată să-și atingă scopul, dacă o punte materială între pământ și cer ar fi fost adevăratul scop al construirii lui.

Amănuntul care ne arată că turnul a urmărit o altfel de dimensiune este că Dumnezeu nu-și bate joc de oameni și nici nu le declară inițiativa drept o imposibilitate. Dimpotrivă! El declară că ce doreau ei ar fi fost foarte posibil și chiar probabil de realizat:

„Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: „Iată, ei sunt un singur popor, și toți au aceeași limbă; și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând” (Gen. 11:6).

Turnul Babel din cetatea Babilonului așezat în câmpia Șinear a fost un fel de „portal cosmic”, un observator astronomico-religios prin care creaturile de pe pământ urmăreau să se asocieze cu „puterile văzduhului” despre care ne vorbește Noul Testament, extratereștrii supranaturali ostili ordinii lui Dumnezeu și atrași de arhanghelul Lucifer în răscoala lui spirituală. Nimrod și omenirea de atunci erau nostalgici după combinarea dintre „îngerii lui Dumnezeu și fetele oamenilor” care produsese vremuri de nemaiauzit progres, este drept, „cu foarte puternice tente demonice”. Turnul era și realizabil și profund religios în întrebuințarea lui. Religia lui urmărea însă să fie „închinarea la Satan” și pătrunderea, prin această alianță, în dimensiunile pierdute ale „supranaturalului”.

„Salvarea” pe care o dorea Nimrod era ieșirea din „starea noastră smerită” despre care vorbește Pavel și reintegrarea prin forță în sferele civilizațiilor cerești:

„El va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filip. 3:21).

„Ba încă, cineva a făcut undeva următoarea mărturisire: „Ce este omul, ca să-ți aduci aminte de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut pentru puțină vreme mai prejos de îngeri …” (Evrei 2:6-7).

De ce le-a blocat Dumnezeu calea aceasta spre salvare? Pentru că alternativa Babilonlui n-ar fi fost de fapt o „salvare”, ci o alegere rea cu consecințe eterne. Oprirea construirii turnului a fost un gest al dragostei și înțelepciunii divine, după cum tot așa fusese și alungarea din paradis și potopul de pe vremea lui Noe. Toate aceste trei pedepse au fost lucrarea harul lui Dumnezeu. Prin alungarea din paradis ni s-a interzis accesul la pomul vieții, care ar fi dat un caracter etern înstrăinării noastre de Dumnezeu; am fi început „moartea a doua” cu consecințele ei ireversibile.

Oprirea construirii turnului Babel a blocat accesul omenirii „pe ușa din dos” în universul spiritual cosmic și alianța dintre urmașii lui Noe și aceia care pervertiseră creația de pe pământ înainte de potop.

2. Oamenii de atunci au vrut semnificație: „Și să ne facem un nume!”

În Biblie, numele nu sunt doar o colecție plăcută de sunete, ci formulări care ascund în ele destăinuiri despre identitatea și destinul cuiva. Un „nume” reprezintă o anumită „stare”, definește o foarte precisă „calitate a cuiva”. Îndepărtarea de Creator a dus creatura în rătăcire. Alungarea din paradis le-a produs oamenilor o teribilă criză de identitate. Nemaifiind „ai Domnului”, ajunseseră „ai nimănui”. Aceasta era ceea ce simțeau și resimțeau dureros în inimi. A reintra în sferele cerești prin propriile puteri era echivalent cu a-I spune lui Dumnezeu: „Am făcut-o și fără Tine. Am realizat-o prin puterile noastre. Ne-am făcut singuri un nume mare printre creaturile cerului”. Dumnezeu știa criza de semnificație prin care trecea omenirea și avea pregătită o cale pentru rezolvarea acestei probleme. În capitolul imediat următor citim că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mulțimea păgână și i-a propus tocmai să-l scoată din groaznica criză de semnificație:

„Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; Îți voi face un nume mare, … “ (Gen. 12:1-2).

Identitatea veritabilă se definește în funcție de ceva sau de cineva. Orice identitate definită față de lucruri sau situații este falsă și efemeră. Numai identitatea definită față de Creatorul universului, este și va rămâne pururi adevărată. Dumnezeu este un punct de reper universal pentru toate făpturile. Problema identității umane, rezolvată pentru Avraam prin chemarea lui, va fi rezolvată de Dumnezeu în final pentru toți aceia care s-au întors prin credință la El. Despre aceasta ne spune Domnul Isus în cartea Apocalipsei:

„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește” (Apoc. 2:17).

„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu și nu va mai ieși afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu și Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12).

Semnificația noastră eternă va fi dată de această întreită identitate: pe noi va fi „scris”: „Numele Dumnezeului Meu”, „numele cetății Dumnezeului Meu”, și „Numele Meu cel nou”. Un veritabil „Social Security Number” cu trei seturi de numere …

Ințiativa lui Nimrod și a oamenilor din Babilon urmărea dobândirea unei identități false, obținute prin uzurpare. Era calea propusă de Lucifer.

3. Oamenii de atunci au vrut siguranță: „ … ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului”.

Condițiile lumii de după cădere și potop erau grele și locurile erau periculoase. Există o putere în mulțime și un sentiment de siguranță în aglomerația unei mulțimi. Chiar așa a sunat și deviza din Internaționala comuniștilor: „De ce uitați că-n voi e număr și putere”.

Formarea unor mari aglomerări umane era însă în directă contradicție cu porunca pe care le-o dăduse Dumnezeu oamenilor: „Iar voi, creșteți și înmulțiți-vă, răspândiți-vă pe pământ, și înmulțiți-vă pe el!” (Gen. 9:7). Nimrod a ales să nu se supună acestei porunci divine, de parcă i-ar fi spus lui Dumnezeu: „Nu sunt de acord cu planurile Tale. Avem noi unul mai bun. Vom sta aici împreună și nu vom merge nicăieri”.

Nimrod și-a ridicat pumnul spre Dumnezeu și i-a zis: „N-avem nevoie de Tine! Nu Te vrem! Vrem să trăim așa cum hotărâm noi. Vom face ce ne place, când ne place și cum ne place. Vom trăi fără Tine”.

Din momentul acesta, Babilonul și-a definit un caracter anume: este cetatea mândriei, a rebeliunii față de Dumnezeu, a împotrivirii față de planurile Lui și a construirii unor alternative proprii pentru soluționarea problemelor omenirii.

Știm ce s-a întâmplat atunci. Dumnezeu a venit, a văzut și a spulberat planurile lui Nimrod. Prin încurcarea limbilor, Dumnezeu i-a împrăștiat cu forța pe toată suprafața pământului. La Turnul Babel, Dumnezeu le-a dat oamenilor prima dată darul limbilor, dar nu le-a dat și traducător. Cincizecimile au fost repetarea fenomenului de la Babel. Dumnezeu poate face instantaneu pe cineva să vorbească într-o altă limbă. La Babel a fost vorba de o pedeapsă, la Ierusalim a fost vorba de înlăturarea acestei pedepse a divizării și împrăștierii din pricina diferitelor limbi vorbite. Lingvistic și psihologic, fiecare națiune a lumii își poate trasa drumul înapoi spre același punct de origine: Babilonul străvechi. De acolo au început toate problemele noastre.

Concluzii

Din capitolele analizate până acum în cartea Genezei vedem două principii la lucru. Cel dintâi este sfințenia lui Dumnezeu care vine să pedepsească păcatul. Dacă n-ar face-o, Dumnezeu n-ar mai fi bun. Prin caracterul Său, Dumnezeu trebuie să repare sau să înlăture răul. Și El o face de fiecare dată. Dumnezeu i-a pedepsit pe Adam și Eva, l-a pedepsit pe Cain, a pedepsit omenirea păcătoasă prin potop și i-a pedepsit pe cei ce se apucaseră să ridice Turnul Babel. Să nu uităm că El poate oricând să șteargă iar de pe fața pământului întreaga rasă umană. Biblia ne spune că așa va și face la vremea sfârșitului. Domnul Isus ne-a anunțat că va fi „aidoma ca în zilele lui Noe“.

Paralel cu pedeapsa vedem activ și un al doilea principiu: harul binevoitor care găsește încă o cale ca să ne treacă dincolo de pedeapsă. Lui Adam și Eva, Dumnezeu le-a făcut haine, ca să le acopere rușinea și goliciunea. Chiar și în cazul lui Cain, Dumnezeu i-a pus un semn pe frunte ca nimeni să nu se atingă de el. În cazul generației lui Noe, o rămășiță a fost salvată în corabie și din urmașii lor se va continua lanțul generațiilor de neprihăniți din care va veni, la vremea împlinirilor, soluția lui Dumnezeu pentru toate problemele cauzate de păcat, Mesia – Isus Christos. La Babel, Dumnezeu nu vine să nimicească, ci doar să-i incapaciteze și să-i împrăștie ca să nu mai poată realiza ceea ce-și puseseră în minte.

Conflictul acesta dintre dreptatea sfințeniei lui Dumnezeu care-L obligă să pedepsească și harul care-L face să ne dorească binele va continua să meargă în paralel pe tot parcursul Vechiului Testament. Conflictul dintre aceste două principii se va rezolva în Noul Testament la Cruce. Moartea lui Isus Christos a fost evenimentul care a satisfăcut amândouă principii divine și ne-a pus la dispoziție soluția lui Dumnezeu pentru eternitatea noastră fericită.

Avraam, Isaac și Iacov

(Vizionați aici)

După ce s-a ocupat cu evenimentele principale din protoistoria omenirii, Geneza trece la personajele principale din protoistoria poporului evreu. Ceea ce este șocant în narațiunea biblică nu este că evreii au avut o credință în Dumnezeu, ci cu totul altceva. Toate popoarele antice și-au avut dumnezeul lor. În antichitate n-a existat nici un popor ateu! Pentru că fiecare popor și-a avut dumnezeul sau dumnezeii lui, conflictele dintre popoare erau văzute și ca înfruntări între diferiți zei sau dumnezei.

Ceea ce a fost unic și șocant la evrei a fost că ei au susținut că Dumnezeul lor este Creatorul întregului univers și, mai ales, că acest Creator al întregului univers a ales să fie Dumnezeul lor. Acesta este motivul pentru care Geneza ne prezintă mai întâi pe Creatorul universului în primele 11 capitole și în capitolul 12 ne prezintă alegerea lui Avraam. Aceasta este un „scandal al particularității“. O asemenea pretenție produce un statut de „excepționalism al evreilor“. Toate popoarele au fost șocate de astfel de pretenții „absurde“. Dacă însă relatarea Bibliei din capitolul 12 al Genezei este adevărată, atunci Biblia este o carte al cărui conținut ne interesează și pe noi. Vă amintiți că am spus că dacă Biblia ar fi început cu cartea Exodul, reacția noastră ar fi putut fi: „Nu mă interesează o carte despre religia unui anumit popor, religia evreilor. Eu nu sunt evreu!“ Ceea ce ni se spune însă în capitolul 12 al Genezei este că Dumnezeu l-a ales pe Avraam pentru noi, pentru ca prin această alegere să ne poată binecuvânta pe toți oamenii, din toate neamurile omenirii.

„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe ceice te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Gen. 12:1-3).

„Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“ este un nume compus care-L identifică pe Dumnezeu în relația Lui cu Geneza și cu începuturile poporului evreu. Ea este echivalentă cu ideea de „Dumnezeul Genezei“, „Dumnezeul începuturilor noastre“, „Dumnezeul care ne-a ales pentru Sine“. Acest apelativ pentru Dumnezeu apare de foarte multe ori în textul Bibliei, mai ales în clipe definitorii de criză sau subliniere a planului mesianic (Gen. 31:53; 32:9; 50:24; Exod 3:6, 15-16; 4:5; Deut. 9:5; Mat. 22:32; Marcu 12:26; Fapte 3:13: 7:32).

De la capitolul doisprezece până la capitolul 50, Geneza se ocupă cu viața acestor trei patriarhi ai poporului evreu.

Există un foarte mare „dezechilibru“ în felul în care ne-a fost scrisă istoria în Biblie. Geneza acopere o perioadă cu mult mai mare decât tot restul Bibliei. De la Exodul și până la Apocalipsa au trecut aproximativ 1,500 de ani. În timp ce prima cartea Bibliei acoperă o perioadă cu mult mai mare.

Chiar și conținutul Genezei este împărțit în două părți inegale. Primele capitole ne redau o perioadă de peste două mii de ani, în timp ce ultimele trei sferturi ale cărții ne istorisesc, prin comparație, doar o perioadă foarte scurtă, de aproximativ 350 de ani. Conținutul Genezei trece de la privirea generală asupra istoriei și a mulțimilor de oameni la viața a doar câțiva dintre ei. Timpul parcă încetinește și accentul cade pe evenimentele legate de desfășurarea planului de mântuire făcut de Dumnezeu pentru omenire.

Dumnezeu a ales să fie așa, pentru că El a vrut să ne lase doar acele relatări care sunt importante pentru felul în care-și rezolvă problemele Lui cu creația. Toți cei care caută să facă Biblia o carte cu îndrumări pentru rezolvarea problemelor noastre fac o greșeală fatală. Biblia nu ne arată cum ne rezolvă Dumnezeu problemele noastre, ci cum Își rezolvă Dumnezeu problemele Lui! Biblia nu este „antropocentrică“, ci „teocentrică“ din scoarță în scoarță.

Aleși prin credință și pentru credință

Avraam, Isaac și Iacov sunt parte din linia aceea de oameni credincioși care i-au urmat lui Set și au început să „cheme numele Domnului“. Geneza ne vorbește despre ei de parcă ar fi cei mai importanți urmași de pe fața pământului și, într-un fel, chiar așa au și fost.

În măsura în care vom începe să studiem viețile acestor trei oameni, Avraam, Isaac și Iacov, vom observa că există o descriere a lor „prin contrast“ cu una din rudeniile lor. Avraam ne este descris în contrast cu nepotul său, Lot. Isaac ne este prezentat prin contrast cu fratele său vitreg, Ismael, iar Iacov ne este prezentat în contrast cu fratele său geamăn, Esau. Observați că relația dintre aceste perechi devine din ce în ce mai apropiată, de la nepot, la frate vitreg, la frate geamăn. Biblia ne spune că există mereu aceste două linii care împart omenirea, cei neprihăniți și cei păcătoși. Istoriile celor trei perechi de oameni te îndeamnă să te aliniezi cu unul sau cu celălalt. Vrei să fii un Avraam sau un Lot? Alegi să fii un Isac sau preferi să fii un Ismael? Îți place să faci ce a făcut Iacov sau te abandonezi poftelor tale ca Esau? Când străbați relatările din Geneza, aceasta este întrebarea pe care trebuie să ți-o pui: Cu cine vrei să semeni?

Priviți din perspectiva revelației despre Dumnezeu, cele trei personaje ne vorbesc despre supremația lui Dumnezeu. Avraam dovedește supremația lui Dumnezeu în alegere, Isaac ilustrează supremația lui Dumnezeu în naștere și preferințe, iar Iacov cu fiul său Iosif dovedesc supremația lui Dumnezeu în îngrijire și călăuzire.

Niciunul din acești trei oameni nu pot spune că au fost aleși din cauza poziției în care se aflau. Dumnezeu i-a ales în mod suveran. Chiar și atunci când a trebuit să aleagă pe unul în dauna altuia, Dumnezeu a preferat să-l aleagă pe acela care n-ar fi avut în mod normal prioritate. Dumnezeu l-a ales pe Isaac, nu pe Ismael, pe Iacov, nu pe Esau, pe Iosif, nu pe Ruben sau pe altul din frații lui mai mari, de parcă ar vrea să ne spună: „Nimeni nu-mi poate spune Mie pe cine să-l aleg și pe cine nu! Nimeni nu are dreptul la dragostea Mea. O dau cui vreau Eu.“

Nici unul din acești oameni nu pot spune că au fost aleși pe motive de superioritate morală. Biblia este o carte cinstită și ne spune că toți trei au fost niște mincinoși. Nu sunt „sfinți de așezat în vitraliile bisericii“, ci oameni în carne și oase ca noi toți, cu greșeli și slăbiciuni. Ca să-și protejeze viața, Avraam și Isaac au mințit amândoi despre relațiile cu nevestele lor. Iacov a fost cel mai mare mincinos din cei trei. Nu întâmplător a fost poreclit „înșelătorul“. Nu cred că există prea mulți oameni care și-ar dori să fie rude cu Iacov. Vai de banii și averile lor! Adevărat că a trebuit să plătească și el când a fost păcălit de alții. Unul din cele mai ironice versete din Biblie este acela în care ni se spune că cel care se angajase să slugărească la socrul său Laban șapte ani pentru Rahela s-a trezit în dimineața de după noaptea nunții și „iată că era (sora ei) Lea“ (Gen. 29:25). Lecția pe care trebuie să o învățăm de aici este că „ceea ce seamănă cineva, aceea va și secera“. Cel care n-a avut milă de bătrânul său tată sau de fratele său mai mare și i-a înșelat fără să clipească pe amândoi a trebuit să învețe pe propria piele cum este să fi înșelat tu însuți.

Pe lângă lipsa lor de etică, fiecare dintre cei trei au fost poligami. Oare de ce i-a ales atunci Dumnezeu? De ce nu a ales El pe alții? Nu există decât un singur răspuns la această întrebare: credința. Dumnezeu preferă să lucreze mai degrabă cu un om care crede, decât cu un om care este bun. El a mers chiar atât de departe încât să-i spună lui Avraam că, în evaluarea divină, „credința lui i-a fost socotită drept neprihănire“ (Gen. 15:6; Rom. 4:3,5,9, 22-23; Gal. 3:6; Iacov 2:23). Cel mai mare lucru pe care-l poți face pentru binele tău este să crezi în Dumnezeu. Când oamenii au vrut să afle ce trebuie să facă pentru a împlini voia lui Dumnezeu, Domnul Isus le-a spus: „Ei I-au zis: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?“ Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimes El“ (Ioan 6:28-29). Credința este cea dintâi din lucrările pe care trebuie să le faci. Poți face o sumedenie de fapte bune, dar dacă nu ai început cu credința în Dumnezeu, nu vei ajunge nicăieri.

Avraam, Isaac și Iacov au fost oameni ai credinței. Priviți din punct de vedere al lecțiilor pe care le putem învăța noi de la ei, cei trei sunt tot atâtea pilde de credință. Avraam este tatăl tuturor credincioșilor. Isaac este credința gata de jertfă. Iacov și fiul său Iosif sunt pilde despre umblarea prin credință. Sunt temperamente diferite, caractere diferite, trec prin circumstanțe diferite, dar ceea ce-i unește este credința lor în Dumnezeu. Au diferite forme de a-și manifesta credința, din când în când mai șovăiesc și șchioapătă, dar sunt oameni ai credinței.

Prin credință, Avraam a plecat la 75 de ani din Ur, din Caldeea, ca să primească în dar o țară pe care n-o mai văzuse niciodată. Dumnezeu i-a promis că va avea un fiu și Avraam a crezut și aceasta. A așteptat mai bine de 14 ani ca să primească acest copil, dar până la urmă a făcut-o. A ezitat și s-a poticnit atunci când Sara i-a propus să nu mai aștepte și i-a dat-o ca mamă-surogat pe slujnica ei, Agar (Gen. 16:1-6). Credința l-a făcut pe Avraam să fie gata să-l jertfească pe Isaac atunci când Dumnezeu i-a cerut-o. El s-a gândit că dacă Dumnezeu poate să facă doi oameni aproape morți să aibă un copil, poate să învie și acest copil după ce va fi adus ca jertfă:

„Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra.

Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!“ Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi“ (Evrei 11:11-12, 17-19).

Dacă luăm în considerație că Dumnezeu nu mai înviase pe nimeni încă, putem spune că Avraam a avut o credință mare.

Isaac și-a dovedit credința atunci când a acceptat să fie adus ca jertfă. Asta s-a întâmplat. Nu în copilăria lui, așa cum îl arată unele tablouri, ci cam pe când avea el cu puțin peste 30 de ani. Evreii care citesc Geneza știu că așa este. Biblia lor nu este împărțită în capitole și versete. Imediat după ce ni se spune despre jertfirea lui Isaac, Geneza continuă cu informația că Sara, mama lui Isaac, a murit la vârsta de 127 de ani. La data aceea, Isaac avea 37 de ani. El s-a supus de bună voie tatălui său care era un om bătrân și nu putea să-l forțeze. A făcut-o pe muntele Moria, care se va numi peste secole Golgota și unde Fiul lui Dumnezeu se va supune Tatălui și va accepta să fie dat la moarte pentru noi.

O altă manifestare a credinței a fost că Isaac a acceptat ca Dumnezeu să-i aleagă o soție. El a stat acasă și l-a așteptat pe robul tatălui Său Avraam să i-o aducă pe Rebeca din Mesopotamia, de la rudeniile lor.

Iacov a avut și el credință, chiar dacă la început această credință a fost mai mult în … el însuși. A fost foarte priceput la șmecherii și a „cumpărat“ de la fratele său Esau dreptul de întâi născut și a „furat“ de la tatăl său, Isaac, binecuvântarea. Cel puțin a vrut să fie cu orice chip binecuvântat și asta este un plus pentru credința lui că totul depinde în viață de Dumnezeu și de cuvintele Lui. Dumnezeu a trebuit mai târziu să-l frângă și Iacov a șchiopătat toată viața după ce a fost lovit în coapsă de îngerul cu care s-a luptat toată noaptea (Gen. 32:25-32).

Șchiop, Iacov a umblat mai bine cu Dumnezeu ca oricând înainte! Spre sfârșitul vieții, Iacov i-a binecuvântat pe cei doisprezece copii ai săi care au devenit cei doisprezece „patriarhi“ ai semințiilor lui Israel. Toți aceștia, în ciuda slăbiciunilor și șovăielilor lor, au fost și ei „oameni ai credinței“. Perechile de rude diametral opuse cu care i-a comparat Dumnezeu au fost „oameni ai firii pământești, oameni lipsiți de credință“. Lot a fost un „materialist“ care a ales ceea ce i-a atras privirile, valea mănoasă a Iordanului și n-a vrut să stea în regiunile stâncoase. Avraam și Lot au avut o dispută din cauza turmelor lor care ajunseseră prea mari ca să poată sta împreună și Avraam, deși avea drept de proprietar asupra întregii țări promise, l-a lăsat pe Lot să aleagă primul. El s-a mulțumit doar cu ceea ce-i va rămâne la urmă și a rămas în singurătatea munților, departe de aglomerările urbane ale țării.

Aceleași porniri materialiste egoiste le găsim apoi la Ismael și la Esau. Biblia ne spune că Esau a prețuit mai mult un blid de linte care să-i stâmpere foamea decât dreptul de întâi născut primit de la Domnul. „Sindromul lui Esau“ mai bântuie și astăzi, în acest secol al vitezei în care oamenii nu mai au răbdare pentru nimic, fiind gata de orice compromis numai să obțină imediat ceea ce-și doresc. Autorul epistolei către Evrei ne avertizează împotriva acestei apucături: „Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.“ (Evrei 12:16).

Una din cele mai extraordinare manifestări a credinței celor trei patriarhi a fost că fiecare dintre ei a lăsat drept moștenire urmașilor ceva ce … nu aveau. Avraam i-a spus lui Isaac: Fiule, îți las drept moștenire toată țara aceasta (când el nu avea în proprietate decât un petec de pământ, o peșteră pe care nici pe aia n-o primise de la Dumneze, ci o cumpărase pe banii lui! Isaac i-a spus lui Iacov: Fiule, îți las în moștenire țara pe care mi-a dat-o tatăl meu …“ Iar Iacov le-a spus celor doisprezece copii „Vă las în moștenire toată țara aceasta …“ Nici unul dintre ei n-a stăpânit-o, dar au considerat-o drept „a lor“ pentru că așa le spusese Domnul Dumnezeu. Autorul epistolei către Evrei ne spune că toți aceștia au trăit prin credință până în clipa morții, fără să vadă împlinindu-se ceva din promisiunile primite: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ“(Evrei 11:13). Avraam, Isaac și Iacov n-au crezut doar pentru câteva zile sau ani. Ei au îmbătrânit crezând și așteptând prin credință. Asta este ceva care ne privește și pe noi, cei care suntem azi „oameni ai credinței“. În același capitol, autorul epistolei către Evrei ne spune: „Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuş n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi“ (Evrei 11:39-40). Avraam, Isaac și Iacov ne așteaptă, ca să primim împreună ce ne-a fost promis. Ei nu sunt morți, așa cum bine explică Domnul Isus. Dumnezeu este și astăzi (nu doar „a fost“) „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“: „Dar că morţii înviază, a arătat însuşi Moise, în locul unde este vorba despre „Rug“, când numeşte pe Domnul: „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.“ Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii“ (Luca 20:37-38). Când Dumnezeu se va întoarce pe pământ, El va veni împreună cu Avraam, Isaac și Iacov și cu … noi, pentru ca împreună „să ajungem la desăvârșire“. Atunci va înceta tot ce este nedesăvârșit în credința și în ascultarea noastră.

Geneza ni-i prezintă deci pe Avraam, Isaac și Iacov ca pe trei oameni ai credinței, puși în contrast cu trei rude ale lor care sunt oameni ai firii pământești. Ne recunoaștem în această imagine pentru că distincția se observă în foarte multe din familiile noastre. Unii trăiesc în credință, alții aleg să trăiască după pornirile firii lor păcătoase. Interesant este că acest contrast este prezent în Geneza și în ceea ce le privește pe nevestele celor trei patriarhi. Sara, Rebeca și Rahela au fost femei foarte frumoase „la chip și la statură“. Soțiile rudelor celor trei, prin contrast, sunt femei nestăpânite și pornite pe neascultare. Femeia lui Lot n-a ascultat de porunca lui Dumnezeu și a fost făcută într-un stâlp de sare. Chiar și Domnul Isus a dat-o drept exemplu negativ: „Aduceți-vă aminte de nevasta lui Lot. Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi oricine o va pierde, o va găsi“ (Luca 17:32-33). Esau și-a luat neveste idolatre dintre fetele Canaanului (Gen. 36:2).

Cartea Geneza ne prezintă aceste două linii genealogice distincte, una a credinței și alta a neascultării. Nu este greu să vezi pe care a ales-o Dumnezeu.

Aleși prin Legământ

Dumnezeu a început lumea cu un om, Adam, și mântuirea tot cu un om, Avraam. Pe Avraam l-a chemat din Ur, din Caldeea, și a făcut un legământ cu el.

„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“ (Gen. 12:1-3).

Dacă vă uitați bine, legământul conține o ,,septadă“ de promisiuni:

„Voi face din tine un neam mare
2. te voi binecuvânta
3. își voi face un numa mare
4. și vei fi o binecuvântare
5. Voi binecuvânta pe cei ce t vor binecuvânta
6. și voi blestema pe cei ce te vor blestema
7. și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine“

Un astfel de „legământ“ nu este sinonim cu un „contract“ făcut între două părți egale în drepturi și autoritate. Legămintele făcute de Dumnezeu sunt promisiuni solemne prin care Dumnezeu se angajează să binecuvinteze pe cineva. Cel cu care face Dumnezeu legământ nu are decât două reacții posibile: să accepte condițiile legământului sau să nu le accepte. El nu le poate însă schimba. Sunt condițiile stabilite de Dumnezeu. Dumnezeu face o promisiune solemnă și se jură că o va îndeplini. Când un om face un jurământ trebuie să-l facă pe ceva sau cineva mai mare decât el. Dumnezeu nu poate găsi așa ceva și se jură pe … Sine însuși:

„Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!“ (Gen. 22:16-18; Luca 1:73).

De fapt, numai Dumnezeu a semnat acest legământ. Avraam n-a fost în stare! Capitolul 15 din geneza ne descrie scena care a avut loc. Procedeul se numea ,,barath“ (,,să tai un legământ) și implica despicarea în două a unui animal și trecerea celor ce făceau legământul printre cele două jumătăți. Ei trebuiau să facă un fel de procesiune în formă de opt, mergând unul după altul și recitând fiecare cuvintele legământului.

Textul ne spune că Dumnezeu a făcut să vină peste Avraam ,,un somn adânc“ (același termen folosit pentru starea în care l-a pus Dumnezeu pe Adam la facerea Evei în Geneza 2). Paralizat de neputință, patriarhul n-a trecut printre cele două jumătăți. Numai Dumnezeu a făcut-o, semnalând în felul acesta că este vorba de un legământ necondiționat, care nu ține cont de parte pe care o vor juca urmașii lui Avraam în istorie:

,,Domnul i-a mai zis: „Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur, din Haldeea, casă-ţi dau în stăpânire ţara aceasta.”
Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?”
Şi Domnul i-a zis: „Ia o juncană de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturea şi un pui de porumbel.”
Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia, dar păsările nu le-a despicat. Păsările răpitoare s-au năpustit peste stârvuri, dar Avram le-a izgonit. La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric.
Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu, şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful.”
După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc, şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor şi nişte flăcări au trecutprintre dobitoacele despicate.
În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: „Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat, şi anume ţara cheniţilor, a cheniziţilor, a cadmoniţilor, a hetiţilor, a fereziţilor, a refaimiţilor, a amoriţilor, a canaaniţilor, a chirgasiţilor şi a iebusiţilor” (Geneza 15:7-21).

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam a fost un fel de căsătorie prin care Dumnezeu s-a angajat față de Avraam și urmașii lui să le dea o țară, urmași care să le perpetueze familia și un suport providențial prin care va binecuvânta sau va blestema celelalte familii ale rasei umane în funcție de atitudinea binevoitoare sau dușmănoasă față de evrei. Aceasta din urmă a fost și este o promisiune care a hotărât soarta multor oameni și popoare.

Ca răspuns la acest Legământ, Dumnezeu le-a cerut urmașilor lui Avraam să se taie împrejur, ca semn că ei aparțin acestei familii, și să umble într-o deplină ascultare de El. Așa se explică de ce toate popoarele care se trag din Avraam practică tăierea împrejur. Legământul acesta acoperă toate paginile Bibliei, de la Geneza și până la Apocalipsa. Fraza care-l confirmă este:

„Eu voi fi Dumnezeul vostru și voi veți fi poporul Meu“. Dumnezeu va coborî în mijlocul poporului Său și ei vor umbla în lumina Lui (Apoc. 21:22-26).

Dumnezeu vrea să stea în mijlocul familiei Lui, să fie Tatăl nostru, să locuiască cu noi și să ne ia alături de El în treburile împărăției Lui.

Iosif – Al patrulea Patriarh sau Mântuitor și Domn?

(Vizionați aici)

Geneza rezervă un spațiu suspect de mare lui Iosif, fiul lui Iacov. De fapt, „toledot“-ul lui Iacov debutează spectaculos cu … Iacov, făcându-ne să înțelegem că Iosif este personalitatea de prim ordin din această parte a Genezei (cap. 37-50).

„Iată istoria lui Iacov. Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, … (Gen. 37:2)

Iacov l-a plasat pe Iosif într-o poziție privilegiată printre copiii lui. Faptul că i-a dat o haină „pestriță“ subliniază aceasta (Gen. 37:3). O traducere la fel de posibilă a termenului „pestriță“ este că haina lui Iosif a fost „cu mâneci lungi“. Amănuntul este semnificativ, pentru că slugile purtau haine cu mâneci scurte, ca să nu trebuiască să le „suflece“ în timpul lucrului. Iacov n-a vrut ca Iosif să lucreze, ci să supravegheze lucrul celorlalți frați. Iosif comfirmă tiparul conform căruia Dumnezeu nu-i alege pe cei care au dreptul în virtutea așezămintelor sociale, el nu este cel mai mare dintre frații lui. Binecuvântarea și alegerea este o lucrare a harului divin, care face așa cum dorește.

Iosif este cea de a patra generație de la Avraam, dar există mari deosebiri între primii trei și Iosif.

– Dumnezeu nu se numește niciodată pe Sine ca „Dumnezeul lui Iosif“.
– Iosif nu este vizitat niciodată de îngeri, așa cum s-a întâmplat din belșug cu ceilalți trei.
– Frații lui Iosif nu sunt „lepădați“ de Dumnezeu ca și contrast al eroului, ci incluși în binecuvântarea de care are parte Iosif și în linia neprihăniților cu originea în Set.
– Dumnezeu nu-i vorbește nciodată „direct“ lui Iosif, așa cum a făcut cu Avraam, Isaac și Iacov. Îi vorbește prin vise și îi dă abilitatea de a interpreta visele, dar nu stă niciodată de vorbă cu el. Nu ni se spune nicăieri nici că Iosif s-ar fi adresat în mod direct Domnului.

Cei care citesc cu atenție relatările Genezei își dau seama repede că Iosif este deosebit de toți ceilalți, dar de ce? Care sunt lucrurile care-l fac să fie unic? De ce a ținut Dumnezeu neapărat să ne spună așa de multe despre el?

În primul rând, Iosif prezintă o punte necesară către cartea următoare a Pentateucului, Exodul. Debutul ei ni-i prezintă pe evrei în crunta robie a Egiptului. Fără relatarea despre Iosif, n-am ști cum au ajuns ei acolo. Numai viața lui Iosif ne poate spune acest lucru. Familia lui Iosif s-a dus în Egipt pentru același motiv care i-au făcut pe Avraam și Isaac să meargă acolo, foametea, lipsa de hrană din Canaan.

Egiptul nu depinde neapărat de ploi pentru recolte. Țara are Nilul care o străbate prin mijloc și inundă malurile fertile. De fapt, în Egipt nici nu plouă. Israelul nu are o apă bogată ca Nilul, ci depinde total de umezeala ploilor venite de deasupra Mării Mediterane.

Cartea Geneza se termină cu moartea lui Iosif și cu familia lui rămasă în Egipt. Cortina cade și nu mai aflăm nimic despre perioada de patru sute de ani scursă între cartea Geneza și cartea Exodul. Când cortina se ridică iar, aflăm că familia lui Avraam a ajuns un popor mare care număra sute de mii de suflete.

Dacă existența evreilor în Egipt ar fi singurul motiv pentru care se insistă atât de mult asupra vieții lui Iosif, este foarte greu să explicăm atenția cu care ne sunt redate așa de multe amănunte despre viața lui. Sunt aproape la fel de multe capitole despre Iosif câte sunt și despre Avraam. Isaac și Iacov nu sunt prezentați nici pe departe așa de amănunțit.

Cum trebuie să studiem viața lui Iosif?

Există cinci niveluri diferite la care poate fi studiată viața lui Iosif.

Primul nivel este nivelul social. Istoria acestui personaj este o dramă cu personaje foarte bine conturate, cu întâmplări spectaculoase și cu coincidențe spectaculoase. Pildele morale sunt foarte evident scoase la iveală. Întreaga viața a lui Iosif poate fi redusă la două capitole: prima jumătate „coborâre“ și cealaltă jumătate „ascensiune“. Iosif a coborât de pe poziția de favorit privilegiat din casa tatălui său până la poziția de rob în închisoarea lui Faraon, iar apoi a urcat de la starea unui pușcăriaș uitat în temniță, până la poziția a doua din ierarhia Egiptului, supus doar lui Faraon, dar domnind peste toți ceilalți din țară. O astfel de evoluție oferă subiectul unei istorii foarte atrăgătoare pentru noi. Elementele ei sunt și ele menite să ne țină interesul treaz. Viața lui Iosif este centrată în jurul unor vise. Mai întâi au fost visele lui, care l-au arătat ca pe un adolescent lipsit de tact. Iosif s-a lăudat cu ele înaintea fraților săi și i-a făcut să-l urască. Apoi sunt visele pe care le-au avut în închisoare cei doi slujitori ai lui Faraon pitarul și paharnicul. Iar în final sunt visele extraordinare pe care le-a avut Faraon însuși și prin care Dumnezeu l-a propulsat pe Iosif la cârma Egiptului, pentru că numai el le-a putut da tălmăcirea corectă. Viața personală a lui Iosif poate fi studiată doar ca o întâmplare romantică și chiar a și fost ecranizată doar pentru aceasta. Titlul muzicalului este „Iosif și haina lui cea pestriță“.

Cel de al doilea nivel la care trebuie studiată viața șui Iosif este … viața lui Iacov! Capitolele dedicate vieții lui Iosif fac parte din secțiunea care ne vorbește în geneza despre viața lui iacov. Moartea patriarhului se găsește în capitolul 50, care este și ultimul capitol al cărții.

Ca să pricepem însă, va trebuie să dăm mai întâi pe la Domnul Isus. El vorbește despre Iacov în primul capitol al Evangheliei lui Ioan:

„Iată un israelit în care nu este vicleșug!“ a exclamat criptic Isus Christos când l-a văzut pe Natanael (Ioan 1:45-51).

Intenționat, acesta este un joc de cuvinte legat de viața patriarhului iavoc. În limba vorbită atunci, vorbele sună cam așa: „Iată un Israel în care nu există Iacov!“ Că acesta este sensul dialogului de atunci o confirmă și metafora prin care Domnul se compară pe El însuși cu patriarhul Iacov:

„Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului” (Ioan 1:51).

Este clar și intenționat o asemănare cu „scara cerului“ pe care a visat-o patriarhul Iacov (Gen. 28:12).

Viața lui Iosif este un fragment din viața lui Iacov. Aceasta este semnifcația trecerii abrupte, dar neaccidentale pe care o citim în Geneza

„Iată istoria lui Iacov. Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, … (Gen. 37:2)

Structura textului ne spune clar și limpede că viața lui Iosif trebuie interpretată în contextul planului pe care l-a avut Dumnezeu cu Iacov.

Îmi place aici de Iacov! Mă recunosc foarte repede în pripeala cu care ia el ,,hotărâri bune“. În neglijarea rugăciunii și în ignorarea călăuzirii personale a lui Dumnezeu în multe din hotărârile mele …

Îmi place însă și mai mult de Dumnezeu! Câtă răbdare și câtă dragoste a avut El cu Iacov! Și ce primisiuni pline de har îi face El patriarhului vinovat! Câtă încurajare și câtă binevoitoare profeție!

Iacov a fost un ,,șmecher“ care ,,și-a așezat singur ploile“. Născut mai mic cu doar câteva minute decât fratele său Esau, Iacov i-a furat prin șmecherii acestuia și ,,dreptul de întâi născut“ și ,,Binecuvântarea“. Dumnezeu l-a trimis la Laban ca să-l confrunte cu un om mai șmecher decât el. Terapeutic, Iacov a simțit acolo, pe pielea lui, ce înseamnă să fii înșelat de un altul.

A continuat să simtă arsura înșelării și când fii lui, care-l vânduseră pe Iosif unor negustori ai pustiei în drum spre Egipt, i-au adus acasă o camășă pătată de sânge, sugerându-i că fiul cel preaiubit a fost sfâșiat de fiarele sălbatice. Înșelătoriile lui au fost moștenite de copiii săi.

Pentru cei cu pătrundere duhovnicească, Iosif este ultima lecție pe care i-a dă Dumnezeu lui iacov în tratamentul pentru viclenie și independență nebunească. Prin viața lui Iosif, Dumnezeu îi spune patriarhului cam așa: „Erai gata să-l nenorocești pe Iosif cu preferința ta nesăbuită. L-ai iubit mai mult ca pe toți ceilalți, dar n-ai reușit decât să-l pui în conflict cu toti ceilalți. L-ai tratat mai bine, ai investit mai mult în el, dar … l-ai nenorocit. Uită-te acum la ceea ce am făcut eu din Iosif. Ai fi putut face tu așa ceva pentru el?“

Când s-a dus la Iosif în Egipt, Iacov s-a dus să-și ia și lecția pregătită de Dumnezeu. Slavă Domnului că a luat-o, a priceput-o și a capitulat înaintea Domnului. Cel ce șciopăta deja în trup a fost străpuns apoi în suflet și prăbușit în cea mai adâncă smerire posibilă.

De unde știm că Iacov și-a înțeles lecția? Din ceea ce a făcut el la plecarea din Canaan înspre Egipt. Impulsiv, pripit și independent ca întotdeauna, el declară:

„Destul! Fiul meu Iosif tot mai trăieşte! Vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte.” (Gen. 45:28).

Capitolul 46 ne prezintă însă un Iacov care se teme. Pentru ce? Pentru că s-a pripit și a luat iar o hotărâre fără să-l consulte mai întâi pe Dumnezeu, ,,Șmecherul pocăit“ își dă seama că vechea lui natură i-a jucat iar o festă. Ar fi trebuit să fie mai veghetor …

Să te muți din țara făgăduinței în țara Egiptului nu-i mai sună acum de loc atrăgător. Seamănă mai mult cu o tradare a planului mesianic moștenit de la părinții lui, Avraam și Isaac.

Când ajunge însă la Beer Șeba, la granița Țării Promise, Iacov se oprește parcă electrocutat de un câmp de mare tensiune invizibil. Îl apucă teama. Mai plecase și altădată de capul lui. Nu este și aceasta o altă „neascultare“ pornită din inima lui nesupusă Domnului? Textul ne spune că a înțepenit acolo. A înălțat un altar și a adus o jertfă. Dumnezeu nu i-a răspuns în timpul zilei, de parcă l-a pus la încercare. I-a răspuns însă noaptea, printr-o vedenie înduioșătoare. Fiecare cuvânt are încrcătura unui fagur de miere. Se vede de la o poștă că, acum, lui Dumnezeu îi place de Iacov:

„Israel a plecat cu tot ce avea. A ajuns la Beer-Şeba şi a adus jertfe Dumnezeului tatălui său Isaac. Dumnezeu a vorbit lui Israel într-o vedenie noaptea şi a zis: „Iacove! Iacove!” Israel a răspuns: „Iată-mă!”
Şi Dumnezeu a zis: „Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tatălui tău. Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt şi Eu Însumi te voi scoate iarăşi de acolo, iar Iosif îţi va închide ochii” (Gen. 46:1-4).

Să le privim mai îndeaproape și să le simțim așa cum le-a simțit patriarhul Iacov:

,,Nu te teme să te pogori în Egipt“. Temerea aceea fusese după voia Domnului și El vine să o laude și să-i răspundă cu bunăvoință.

,,Acolo te voi face să ajungi un neam mare“. Și întradevăr, Egiptul a funcționat ca un uriaș incubator în care copiii lui Dumnezeu a fost transformați dintr-o familie aleasă într-un popor ales.

,,Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt“ Cu alte cuvinte, îndepăratarea ta de țara promisiunilor nu va însemna de data aceasta și o îndepărtare de Mine. Vin și Eu! Voi și Eu cu tine acolo! Ce fermecător! Un Dumnezeu care merge și El în Egipt, de dragul copiilor Lui.

,,Și Eu Însumi te voi scoate de acolo“ Dumnezeu îl asigură pe Iacov că Egiptul este doar o etapă intermediră pe drumul cel bun, un ocol necesar pe care-l pregătise El de foarte multă vreme (Gen. 15:13-15).

,,Iar Iosif îți va închide ochii“. Iosif acela pentru care ți-au plâns ochii va fi mângâierea și răsplata ta la bătrânețe. Ai crezut că a murit înaintea ta … Așa ceva nu se va întâmpla. Vei avea o viață normală și liniștită în Egipt.

Dumnezeu îi răsplătește pe toți aceia care caută fața Lui și, reparându-și greșelile pripelilor lor, înalță un altar al pocăinței, al întrebărilor și al rugăciunii.

Cel de al treilea nivel la care putem parcurge istoria vieții lui Iosif este cel al providenței divine. Partea aceasta a Genezei poate fi interpretată din punctul lui Dumnezeu de vedere.

De ce ne dă Dumnezeu mai multe amănunte din viața lui Iosif decât din viața oricărui alt personaj din Geneza?

Așa cum am văzut deja, cartea Geneza are o structură interesantă. Ea privește ca din spațiul cosmic peste istoria creației (aproximativ 3% din carte), zboară pe deasupra celor o mie de ani de la Adam la Avraam (aproximativ 15% din carte – coborând puțin ca să ne arate ce s-a petrecut pe vremea lui Noe), parcurge ca un helicopter peste viețile lui Avraam (21%), Isaac (8%) și Iacov (23%) zăbovind doar pe ici, pe colo. Cu Iosif, Geneza coboară cu picioarele pe pământ și străbate drumul alături de el în aproximativ 30% din conținutul cărții.

Dumnezeu este întotdeauna ordonat și această proporție a așezării trebuie să ne atragă imediat atenția. Dumnezeu a ales să ne spună câteva lucruri deosebite prin viața acestui personaj. Viața lui Iosif este o demonstrție a providenței în viața oamenilor.

Călătorind alături de Iosif dăm peste scene surprinzătoare, unele chiar tulburătoare.

Ordinea nașterii lui Iosif în șirul patriarhal a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 30:22–24).
Asta înseamnă că necazurile Rahelei cu infertilitatea au fost și ele parte din acest plan (Geneza 30:1–2).
Faptul că Iacov a iubit-o mai mult pe Rahela și a arătat favoritism pentru Iosif, fiul ei, au fost și ele tot parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 29:30, 37:3).
Visele profetice ale lui Iosif au fost (evident) parte din plan (Geneza 37:5–11).
Gelozia fraților lui a fost și ea parte din plan (Geneza 37:8).
Răutatea fraților lui Iosif, gelozia lor, ura și dorința lor de a-l ucide, ca și partea jucată de Iuda au fost și ele parte din plan (Geneza 37:18–28, 50:20).
Cei douăzeci de ani în care frații lui Iosif l-au mințit pe tatăl lor Iacov a fost și ea parte din planul divin.
Existența cruntului comerț cu sclavi a făcut parte din plan (Geneza 37:26–27).
Faptul că Potifar s-a dus să cumpere sclavi și chiar poziția lui în Egipt a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 37:36).
Darul extraordinar de administrator al lui Iosif a fost prevăzut în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:2–4).
Trecerea pe care a avut-o Iosif în fața lui Potifar a fost o lucrare a lui Dumnezeu (Geneza 39:4–6).
Înclinarea păcătoasă a soției lui Potifar a făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 39:8–12, Romans 1:24).
Minciuna soției lui Potifar a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:14–18).
Nedreptatea pe care i-a făcut-o Potifar lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:19–20).
Pușcăria în care a fost întemnițat Iosif – exact aceea unde vor fi duși și pitarul și paharnicul lui faraon, a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 39:20).
Trecerea pe care a avut-o Iosif înaintea mai marelui peste întemnițați a fost în planul divin (Geneza 39:21–23).
Uneltirea de la curtea lui faraon a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:1–3).
Promovarea lui Iosif ca administrator al temniței a fost și ea în planul divin (Geneza 40:4).
Visele pe care le-au avut pitarul și paharnicul au fost și ele (evident) plănuite de Dumnezeu (Geneza 40:5).
Compasiunea arătată de Iosif celor doi întemnițați a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:6–7).
Încrederea pe care au avut-o cei doi ca să-și spună visele lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:8–20).
Tălmăcirea primită de Iosif pentru visele celor doi a venit tot din planul lui Dumnezeu (Geneza 40:12–13, 18–19).
Sistemul judiciar al lui faraon care l-a condamnat pe pitar, dar la eliberat pe paharnic a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 40:20–22).
Faptul că paharnicul a uitat promisiunea făcută lui Iosif a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:23–42:1).
Noaptea în care faraon a avut visele care l-au tulburat a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:1–7).
Nepriceperea sfetnicilor lui faraon să tălmăcească visele a făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:8).
Faptul că paharnicul și-a adus aminte de Iosif și că a avut curajul să-i amintească lui faraon de întâmplarea nefericită a fost în planul divin (Geneza 41:9–13).
Faptul că faraon a fost suficient de disperat ca să asculte tălmăcirea unui întemnițat evreu a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:14–15).
Tălmăcirea primită de Iosif pentru visele lui faraon a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:25–36).
Încrederea lui faraon că tălmăcirea se va împlini întocmai a fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:37–40).
Faptul că Iosif a primit-o de nevastă pe Asnat (o egipteancă) a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:45).
Cei doi fii ai lui Iosif, Efraim și Manase au fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 41:50–52, 48:5).
Complexitatea fenomenelor climatice care au făcut să fie șapte ani de belșug urmați de șapte ani de lipsuri, cu toate bucuriile și suferințele cauzate de aceștia peste toți oamenii din vremea aceea, plus îmbogățirea nemăsurată a lui faraon, au fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 41:53–57; 47:13–26).
Teribila foamete care a venit peste familia lui Iacov ca să-l determine să-și trimită fiii la cumpărături în Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 42:1–2).
Călătoria reușită pe care au avut-o frații lui Iosif în Egipt și faptul că fratele lor, Beniamin a rămas acasă cu Iacov au fost în planul lui Dumnezeu (Geneza 42:3–4).
Faptul că frații au trebuit să se închine în fața lui Iosif (o realitate care i-a indignat altă dată) a fost și el o împlinire a planului lui Dumnezeu (Geneza 42:6).
Smecheria cu care Iosif i-a încercat pe frații săi a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 42:9–44:34).
Faptul că toți au fost aruncați în temniță pentru trei zile (Geneza 41:17) și că Simeon a fost ales să rămână zălog în Egipt a fost parte din planul lui Dumnezeu.
Refuzul lui Iacov de a-l lăsa pe Beniamin să meargă în Egipt și faptul că aceasta a făcut ca Simeon să guste din amarul detenției a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 42:38).
Agonia foametei care l-a înduplecat până la urmă pe Iacov să-l trimită pe Beniamin în Egipt, pe răspunderea personală a lui Iuda a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 43:8–14).
Succesul strategiei lui Iosif care a ascuns potirul în sacul lui Beniamin și agonia fraților lui care nu l-au recunoscut nici după ce au fost confruntați iar cu el a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 43:15–44:17).
Faptul că tocmai Iuda, care a avut ideea să-l vândă pe Iosif, a avut acum ideea de a se oferi ca rob în locul lui Beniamin, din dragoste pentru tatăl lor Iacov au fost și ele parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 44:18–34).
Scena în care Iosif s-a făcut cunoscut fraților săi a fost și ea în planul lui Dumnezeu (Geneza 45:1–14).
Surpriza pe care i-au produs-o fiii săi lui Iacov, dezamăgirea că l-au mințit timp de 22 de ani despre moartea lui Iosif și vestea că Iosif, cel crezut mort, a ajuns mare în Egipt au făcut parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 45:25–28).
Faptul că Iacov a acceptat să meargă la belșugul din Egipt pe socoteala celui crezut mort a fost parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 46:2–4).
Așezarea familiei mesianice a lui Avraam în Egipt pentru un timp de 430 de ani în care au gustat și ei suferințele robiei a împlinit și ea planul despre care îi vorbise Dumnezeu lui Avraam (Genesis 15:13–14), a fost și ea parte din planul lui Dumnezeu (Geneza 46:5–47:12).

Parcurgând alături de Iosif peripețiile vieții lui este echivalent cu citirea unei scrisori de dragoste pe care ne-o scrie Dumnezeu fiecăruia. În ea, Dumnezeu ne asigură că va fi cu noi oriunde și că va face ca toate evenimentele din jurul nostru să împlinească planul desăvârșit pe care-L are pentru fiecare din noi.

Deși nu vorbește direct cu Iosif, Dumnezeu este direct implicat în tot ceea ce i se întâmplă. El este în spatele cortinei, aranjând totul și toate ca să ducă la împlinirea perfectă a scopului și a planurilor Sale. Visele pe care le întâlnim în text sunt ca îndrumări date de un „regizor“ nevăzut. Oamenii primesc în somn mult mai ușor îndrumări din partea lui Dumnezeu. Visele ne tulbură și nu ne lasă să ne continuăm viața la fel ca mai-nainte. Providența divină este inversul a ceea ce lumea numește „noroc“. Oamenii sunt conduși de un Dumnezeu care intervine în viața lor, nu de o șansă oarbă și impersonal-arbitrară. Iosif este un exemplu de încredere personală în intervențiile lui Dumnezeu, care „anulează“ intențiile noastre și face ca evenimentele să se desfășoare după planul Lui desăvârșit:

„Iosif le-a zis: ,,Fiţi fără teamă; căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceeace se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr“ (Gen. 50:19-20).

Iosif n-a înțeles de ce i se întâmplă lucrurile rele, dar a pătruns providența divină după aceea. Versetul cheie al întregii situații este în capitolul 47. După ce i-a iertat pe frații lui și li s-a descoperit, Iosif i-a făcut părtași acestei înțelegeri superioare a istoriei:

„Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimes Dumnezeu înaintea voastră. Iată sunt doi ani de când bântuie foametea în ţară; şi încă cinci ani, nu va fi nici arătură, nici seceriş. Dumnezeu m-a trimes înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară, şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimes aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregei ţări a Egiptului“ (Gen. 45:4-8).

Ei crezuseră că pot scăpa de Iosif vânzându-l unei caravane de negustori și mințindu-l pe Iacov, tatăl lor, prin haina lui Iosif mânjită în sângele unui țap (Gen. 37:31-32). Fapta lor a fost teribilă și Iosif nu va minimaliza gravitatea ei. Totuși, dincolo de ceea ce se vede, Dumnezeu este marele erou al istoriei, mișcând-o tot așa cum mâna nevăzută face să se miște mănușa pe care o poartă. Așa cum spunea cineva, „Dumnezeu s-a îmbrăcat cu istoria ca și cu o haină“. El îngăduie lucrurilor să „se întâmple“. El nu forțează pe nimeni. Fiind însă Dumnezeu, El poate folosi toată aceasă „libertate“ a noastră ca să-Și ducă la îndeplinire planurile Lui.

Dumnezeu i-a vrut pe evrei în Egipt pentru o vreme. De ce? Răspunsul uimitor îl aflăm într-o convorbire dintre Dumnezeu și Avraam. El ne descoperă ceva din economia „dreptății“ cu care ne cântărește Dumnezeu faptele și ne administrează pedepsele:

„Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi deacolo cu mari bogăţii. Tu vei merge în pace la părinţii tăi; vei fi îngropat după o bătrâneţă fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici; căci nelegiuirea Amoriţilor nu şi-a atins încă vârful“ (Gen. 15:13-16).

Dumnezeu a trebuit să aștepte ca amoriții să atingă culmea decadenței prin care și-au pierdut dreptul nu numai la țară, ci și la viață. Dumnezeu s-a limitat pe Sine pentru ca dreptatea Sa să poată fi satisfăcută. Când păcatul ajunge însă o anumită limită, acțiunile lui Dumnezeu în istorie sunt rapide și necruțătoare. Dumnezeu nu procedează arbitrar în istorie, alungând popoare pentru a le face loc altora. El este un Dumnezeu moral. Arheologia a scos la iveală faptul că locuitorii Canaanului ajunseseră plini de tot felul de boli venerice și degenerative. Dumnezeu a așteptat până ce „nelegiuirea Amoriților și-a atins vârful“. Țara a fost spurcată și Dumnezeu a adus din Egipt poporul Lui ca să o curățească. Orice plângere care susține că Dumnezeu i-a nedreptățit pe canaaniți ca să le facă bine evreilor este neînțeleaptă și lispită de cunoștință. Dumnezeu a aplicat același standard și copiilor săi evrei:

„Luaţi seama ca nu cumva să vă verse şi pe voi ţara din gura ei, dacă o spurcaţi, cum a vărsat pe neamurile cari erau în ea înaintea voastră“ … „Să păziţi toate legile Mele şi toate poruncile Mele, şi să le împliniţi, pentru ca ţara în care vă duc să vă aşez, să nu vă verse din gura ei. Să nu trăiţi după obiceiurile neamurilor, pe cari le voi izgoni dinaintea voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri, şi Mi-este scârbă de ele“ (Lev. 18:28; 20:22-23).

„Fiul omului, cei din casa lui Israel, când locuiau în ţara lor, au spurcat-o prin purtarea lor şi prin faptele lor; aşa că purtarea lor a fost înaintea Mea ca spurcăciunea unei femei în timpul necurăţiei ei. Atunci Mi-am vărsat urgia peste ei, din pricina sângelui pe care-l vărsaseră în ţară, şi din pricina idolilor cu cari o spurcaseră. I-am risipit printre neamuri, şi au fost împrăştiaţi în felurite ţări; i-am judecat după purtarea şi faptele lor rele“ (Ezec. 36:17-19).

Vorbele spuse de Dumnezeu lui Avraam în Geneza 15 ne mai dezvăluie însă încă un lucru: Dumnezeu a vrut ]nadins ca poporul Său să ajungă ]n robiei. El a vrut ca să devină „Salvatorul lor“ care să-i strămute în Canaan și să-i facă să trăiască din recunoștință față de El ca popor ales. Israel trebuie să ajungă pentru toate Neamurile un model demn de urmat în neprihănire și în binecuvântare.

Al patrulea nivel la care putem studia viața lui Iosif este acela al importanței caracterului. Omul acesta a fost un personaj unic în felul lui. Nu găsim nicăieri spus ceva rău despre el. Biblia este o carte cinstită și ne-a spus o sumedenie de lucruri despre slăbiciunile și păcatele lui Avraam, Isaac și Iacov, dar nu găsim în ea nimic rău spus despre Iosif! Singurul lucru negativ a fost acea lipsă de tact cu care și-a împărtășit visele cu frații săi.

Frumusețea caracterului lui Iosif se vede din lipsa lui de cârtire și din felul în care acceptă coborârea nefericită și nedreaptă până la poziția de osândit nevinovat în temniță. Chiar și acolo, departe de cei din neamul lui și neștiut de nimeni, el continuă să-și păstreze teama și respectul față de Dumnezeu, împreună cu încrederea deplină în înțelepciunea planurilor Lui. Iosif nu s-a „supărat“ pe Dumnezeu. Când nevasta lui Potifar i-a propus să trăiască în păcat, Iosif i-a răspuns: „Cum aș putea eu să fac un rău așa de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen. 38:9). Sfințenia purității lui Iosif este scoasă în relief prin compararea faptelor lui cu faptele celorlalți frații ai lui. Cred că acesta este motivul pentru care, din senin, în capitolul 38 al Genezei, ni se povestește dezgustătoarele fapte ale lui Iuda, fratele lui Iosif, care păcătuiește cu nora lui, crezând că este o simplă prostituată! Cât de departe era acest Iuda de curăția feciorelnică a lui Iosif în casa lui Potifar!

Când este în închisoare printre oameni răi, Iosif rămâne un om bun, preocupat prioritar cu soarta celor din jurul lui. Pasajul care scoate cel mai bine în evidență acest lucru este acela care ne spune că Iosif a observat că doi întemnițați „aveau fața posomorâtă“ (Gen. 40:6-7). Trebuie să fii un om tare bun ca să-ți pese că doi pușcăriași sunt triști și să te oferi să-i scoți din această stare!

Iosif a fost un om de caracter și pe drumul ascensiunii lui la putere. Nu știu care este o încercare mai grea pentru caracterul cuiva: umilirea sau înălțarea lui? Probabil că cea din urmă. Iosif nu și-a folosit puterea pentru a se răzbuna sau pentru a-și pedepsi dușmanii. Nu găsim că ar fi cerut rejudecarea procesului cu nevasta lui Potifar!

Iosif s-a purtat frumos cu frații săi. Nu le-a luat bani pentru grâne. Nu i-a pedepsit pentru răutatea lor, ci i-a invitat pe toți, împreună cu bătrânul său tată, Iacov, să vină și să aibe parte de binecuvântările lui din Egipt. A vorbit cu Faraon pentru ei și i-a așezat în cea mai mănoasă parte din delta Nilului, Gosen. Iosif s-a îngrijit de toate problemele lor.

Iosif este un om de mare integritate, unul din foarte puținii din Biblie. Cu siguranță, Iosif n-a fost perfect, dar Duhul Sfânt a vrut ca numai părțile lui bune să fie păstrate pe paginile Scripturii. Oare de ce? Există o singură astfel de persoană în Vechiul Testament și una singură în Noul Testament.

Al cincilea nivel la care putem studia viața lui Iosif este nivelul mesianic. Dacă punem laolaltă cele patru niveluri la care putem studia viața lui Iosif, nivelul uman, nivelul providențial și nivelul studiului de caracter, obținem elementele care alcătuiesc imaginea Domnului Isus în Noul Testament. În planul imediat al acțiunii, viața lui Iosif este un răspuns dat pornirilor dezordonate din viața lui Iacov. Acesta este motivul pentru care ni se dă biografia acestui al patrulea patriarh. Viața lui Iosif este o parte integrantă din viața lui Iacov:

,,Iată istoria lui Iacov: Iosif, la vârsta de şaptesprezece ani, …“ (Gen. 37:2).

Iosif a fost ceea ce noi numim un „tip“ profetic, o anunțare profetică a Persoanei și programului mesianic. Ca și Iosif, Domnul Isus va fi lepădat de frații Lui, va coborî până la chip de rob, făcându-Se asemenea noastră, „va fi dat la moarte și încă moarte de cruce“, pentru „salvarea“ fraților Lui și a tuturor oamenilor, și va fi ridicat apoi la dreapta Tatălui, de unde va guverna spre binecuvântarea tuturor celor din familia Sa. Acesta este cel de al patrulea nivel la care putem studia viața lui Iosif. Tot ceea ce i s-a întâmplat lui a fost o paralelă cu ceea ce I s-a întâmplat Domnului Isus în Noul Testament. Simetriile sunt impresionante. Până și faptul că numele celui ce a venit cu ideea să-i vândă pe amândoi a fost … Iuda. Acest nivel de studiu ne convinge că Dumnezeu a știut de la început ce va face prin Fiul Său și a strecurat în istorie „mici anunțuri“ despre aceasta. Putem trece prin Vechiul Testament și să descoperim o sumedenie de astfel de „tipuri“. Există chiar și cărți care au făcut aceasta. De fapt, Domnul Isus le-a deschis ucenicilor mintea „ca să priceapă Scripturile“ și le-a arătat ce a fost despre El „în fiecare carte a Bibliei“. Iosif este o anunțare profetică a Domnului Isus, iată de ce îi este rezervată o porțiune așa de mare în Geneza.
Avraam, Isaac și Iacov sunt exemple ale credinței pe care trebuie să o avem noi. Iosif este un model al răspunsului pe care îl are Dumnezeu pentru toți cei credincioși. De îndată ce înțelegi lucrul acesta, poți să recitești cartea Geneza și să descoperi o mulțime de astfel de exemple. Iată numai câteva dintre ele:

1. Toate genealogiile din Geneza sunt de fapt genealogii ale Domnului Isus Christos. Dacă vei citi capitolul întâi din Evanghelia lui Matei și capitolul trei din Evanghelia lui Luca vei descoperi că ele conțin nu mai puțin de 33 de personaje din Geneza. El se coboară direct din această linie a neprihănirii din Set. Copilul Mariei este în această linie și, dacă tu îi aparții lui Christos, linia asta genealogică este și linia ta. Iată de ce te interesează și te fascinează această carte. Daci ai credință devii un „copil al lui Avraam“, părtași la familia aceasta străveche. Dacă ești „în Christos“ ai moștenit această istorie și te-ai făcut una cu ea. Așa că nu mai citești despre istoria „lor“, ci despre istoria „noastră“.

2. Domnul Isus este preînchipuit în foarte multe personaje din Geneza. Să-l luăm exemplu pe Isaac. Să ne întoarcem la scena în care Dumnezeu îi spune lui Avraam să-l ducă pe un munte înalt și acolo să-l jertfească „pe fiul său, pe singurul său fiu, pe care-l iubește“ (Gen. 22:1-3). Pe același munte a ajuns să fie răstignit Domnul Isus Christos, pe Golgota. Interesant este că Dumnezeu îl numește pe Isaac în acest context „singurul tău fiu“, măcar că Dumnezeu știa și nu uitase de Ismael. Expresia se suprapune perfect peste Ioan 3:16, unde Domnul Isus este numit așa:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică“.
Dumnezeu l-a oprit pe Avraam la momentul jertfei și i-a indicat un animal care să-l înlocuiască pe fiul său ca jertfă. Nu întâmplător, acest animal „încurcat cu coarnele într-un tufiș“, a fost un berbece cu capul în spinii deșertului. Imaginea este a unuia care purta o cunună de spini …

„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii“ va spune peste veacuri Ioan Botezătorul. Imaginea cu mielul nu este cea mai fericită. Jertfa trebuia să aibe cel puțin un an. Era deci un berbec care crescuse deja coarne. Așa ni-L prezintă și cartea Apocalipsei. Avea coarne (Apoc. 5:6).

Numele sub care s-a prezentat Dumnezeu cu acea ocazie lui Avraam a fost „Iehova Iire“, Dumnezeul care poartă de grijă. La Golgota, Dumnezeu s-a ținut de această promisiune prin jertfirea Fiului Său, prins cu capul în spini, și cam pe la vârsta de treizeci de ani. Simbolismul este mult prea clar pentru ca să-l putem trece cu vederea.

3. Un alt exemplu de „tip“ profetic este acel personaj misterios, în același timp preot și rege peste Salem (Ierusalim), care i-a ieșit înainte lui Avraam după victoria lui asupra împăraților Canaanului. Melhisedec a primit zeciuială de la Avraam și l-a binecuvântat (Gen. 14:17-20). Acest preot-rege a venit la Avraam cu „pâine și vin“, împlinind un tipar mesianic, așa cum suntem lămuriți în epistola către Evrei (Evrei 5:6-10; 7:1-8:6).

4. Ne putem gândi și la scara văzută de Iacov între pământ și cer pe care suiau și coborau îngerii. Secole mai târziu, când Natanaael se mira că Domnul Isus îl cunoștea mai înainte de a se întâlni cu el, Domnul Isus i-a spus:
„Pentru că ţi-am spus că te-am văzut subt smochin, crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.“ Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului“ (Ioan 1:50-51).

Domnul Isus îi spune lui Natanael că El este scara aceea care mijlocea urcarea și coborârea îngerilor pe pământ. Câți dintre noi am văzut în scara lui Iacov un „tip“ mesianic? Nu mulți, dar Domnul Isus a văzut.

5. Să ne întoarcem și mai mult, la capitolul 3 din Geneza, și să recitim promisiunea solemnă făcută de Dumnezeu șarpelui:
„Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul“ (Gen. 3:14-15).

„Sămânța“ amintită acolo este de genul masculin și a fost o metaforă pentru înfruntarea dintre Domnul Isus și Satan, menționând rana pe care I-o va face Satan la cruce și totala zdrobire pe care i-o va cauza Domnul Isus prin înviere.

6. Să ne întoarcem și mai mult și să înțelegem că primul Adam a fost umbra Celui de al doilea, Isus Chrisos, așa cum ni se tălmăcește în capitolul 5 din epistola lui Pavel către Romani:

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Christos! …Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa vecinică, prin Isus Christos, Domnul nostru“ (Rom. 5:12-21).

Amândoi reprezentanți ai rasei umane au fost într-o grădină. Primul Adam a ruinat-o când a făcut cum a vrut el, nu cum i-a spus Dumnezeu, în timp ce al doilea Adam a restaurat-o când a spus: „Totuși facă-se voia Ta, nu a Mea“.
Amândoi au fost fiecare capul unei rase umane. Primul Adam a fost primul „Homo Sapiens“; Domnul Isus a fost Cel dintâi reprezentant al lui „Homo Novus“. Fiecare ne naștem „Homo Sapiens“, dar prin credință și naștere din nou poți intra în „Homo Novum“, oameni înoiți care vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.

7. Dacă ne-am întoarce la primele afirmații de pe paginile Genezei, Domnul Isus este și acolo. Deși nu ni se spune deslușit în Geneza, ucenicii Lui au fost convinși că prin El au fost făcute toate lucrurile. Ioan ne spune că „nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El“ (Ioan 1:3).

Ioan, care și-a scris evanghelia pe când era în Efes, Îl numește pe Domnul Isus, „Cuvântul“ (în greacă „Logosul“). Pe vremea aceea, acest termen însemna cu mult mai mult decât o simplă vorbă. Cinci sute de ani înainte de Ioan, în Efes a trăit probabil cel dintâi dintre oamenii de știință, Heraclitus din Efes. El și-a îndemnat ucenicii să observe cu atenție fenomenele naturii, ființele și animalele ca să vadă care este cauza pentru care se întâmplă un lucru. În limba folosită atunci de greci, această „cauză“ a lucrurilor, acest principiu de manifestare, se numea „logos“. El a devenit rădăcina fiecărei ramuri a științei. „… -ologie“ înseamnă „cauza sau principiul care le pune în mișcare“. Biologie este știința care ne spune de ce se manifestă materia vie așa cum se manifestă. Psihologie, zoologie, sociologie, meteorologie și toate celelalte sunt derivate din această terminologie. Fiecare ramură a științei caută un răspuns la un fragment de realitate, dar nimeni nu se mai preocupă astăzi să afle un răspuns la realitatea totală în care ne mișcăm. Acest răspuns este Domnul Isus Christos, „Logosul“ întregului univers. Cel prin care au fost făcute toate, prin care există toate și pentru care sunt toate. Glorie veșnică să-I fie Numelui Lui binecuvântat.

Iosif a murit în Egipt, dar le-a poruncit celor din familia lui să nu-i lase oasele acolo, ci să le strămute în Canaan când Dumnezeu îi va duce iar acolo și să le îngroape în peștera în care erau mormintele părinților săi, Avraam și Sara (Gen. 50:22-26). Au trebuit să mai treacă încă 400 de ani până când Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca să-i scoată pe evrei din Egipt, iar apoi încă patruzeci de ani de rătăciri prin pustie. Cineva a cărat oasele lui Iosif în tot timpul acela. Era vremea în care toate speranțele de viitor ale evreilor era depozitate într-un mormânt. Spre el au călătorit oasele lui Iosif, dincolo de el călătorim și noi astăzi.

Lasă-L pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt

Mulți credem că ne înțelegem viața și tragem concluziile de rigoare, după care vine Dumnezeu și dă totul peste cap. Ce facem atunci? Ne împotrivim sau ne supunem?

TOATE concluziile noastre sunt parțiale pentru că toți cunoaștem doar ,,în parte“. Numai Dumnezeu cunoaște desăvârșit totul și despre toate, fie în trecut, prezent sau viitor. Aceasta este lecția pe care am desprins-o din viața lui Iosif, egipteanul.

Vândut de frații săi, Iosif a ajuns să aibă o viață nouă și o identitate nouă în Egipt. Înțelept, el a acceptat noua situație și se gândea că asta va fi viața lui de-acum înainte. Era desprins total de urmașii lui Avraam și de promisiunile planului mesianic. De unde știu asta? Din numele pe care a ales să le dea celor doi copii pe care i-a avut în Egipt.

Era pe vremea când numele copiilor mai însemna încă ceva, nu ca astăzi când dăm copiilor nume după rude, prieteni sau … sonoritate. Iată ce a făcut Iosif:

,,Înaintea anilor de foamete, i s-au născut lui Iosif doi fii, pe care i-a născut Asnat, fata lui Poti-Fera, preotul lui On. Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.” Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.” (Gen. 41:50-52).

,,Înaintea anilor de foamete“ au fost în Egipt șapte ani de belșug. Iosif a fost înălțat în dregătorie imediat după faraon, s-a însurat cu fata unui preot păgân și a avut de la ea doi băieți. Putem spune că Iosif a ajunds mare în Egipt și că a avut de toate. Un singur lucru il reproșez. Nu s-a dus și nici nu i-a trecut prin minte să se urce pe un cal sau pe o cămilă să se ducă să-l vadă pe tatăl său bătrân. Iosif a preferat să taie orice legătură cu trecutul. El și-a acceptat noua poziție și noua identitate. Iosif a devenit ,,egiptean“.

Iosif a pus întâiului născut numele Manase (Uitare); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut să uit toate necazurile mele şi toată casa tatălui meu.”

Nu este condamnabil că Iosif a vrut să uite de necazurile lui din trceut, dar nu-mi pot explica cum de a preferat el să uite ,,toată casa tatălui său“ ! Iosif a trântit coperta finală de pe capitolul acela din viața lui. Nu numai hainele îi erau acum de egiptean, ci și inima. Așa și-a înțeles el destinul și așa și l-a acceptat.

Şi celui de al doilea i-a pus numele Efraim (Rodire); „căci”, a zis el, „Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.”

Iosif și-a înfipt adânc rădăcinile în Egipt și s-a bucurat să fie roditor acolo. Dintr-un sclav aruncat pe nedrept în închisoare, Iosif a ajuns, în autoritate, al doilea om al Egiptului. Soția și socrul lui i-au dăruit o familie fericită și doi copii minunați. Iosif nu mai era o mlădiță avraamică, ci se altoise deplin în vița egipteană, dând roade egiptene.

Și așa s-ar fi terminat totul, dacă … n-ar fi intervenit Dumnezeu să-i dea lui Iosif toate concluziile și planurile peste cap.

Cel care și-a uitat frații și a ales să uite casa tatălui său a văzut cu uimire cu Dumnezeu îi aduce pe frații lui înaintea lui. Dacă muntele nu merge la Mahomed, Dumnezeu l-a adus pe Mahomed la munte și tatăl lui Iosif s-a coborât în Egipt să stea împreună cu Iosif. Preotul Poti-Fera a privit cu uimire cum faraon primește să fie binecuvântat de Iacov, reprezentantul Dumnezeului pribegilor de dincolo de râul Eufrat. Iosif însuși a redevenit ,,evreu“ (pribeag de dincolo de râu).

Pe patul morții, Iosif, mesianicul cu o creștere arestată pentru o vreme, a poruncit fraților săi să-l scoată din rădăcinile Egiptului și să-i îngroape trupul în pământul Țării Promisiunii (Gen. 50:22-26).

Asta însă numai după ce s-a ,,răzgândit“ în urma unei revelații mai complete in partea lui Dumnezeu. Concluziile lui de altădată au fost schimbate, iar înțelegerea lui despre destin a fost maturizată:

,,Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă, căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume să scape viaţa unui popor în mare număr“ (Gen. 50:19-20).

Ca ilustrație a schimbărilor petrecute în viața lui, Iosif a acceptat ca cei doi băieți ai lui, egipteni get-beget, să fie scoși legal din moștenirea lor și adoptați (realtoiți) în familia mesianică (Gen. 48:1-22):

,,După aceea, au venit şi au spus lui Iosif: „Tatăl tău este bolnav.” Şi Iosif a luat cu el pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim. Au dat de ştire lui Iacov şi i-au spus: „Iată că fiul tău Iosif vine la tine.” Şi Israel şi-a adunat puterile şi s-a aşezat pe pat. Iacov a zis lui Iosif:

„Dumnezeul Cel Atotputernic mi S-a arătat la Luz, în ţara Canaan, şi m-a binecuvântat. El mi-a zis: ‘Te voi face să creşti, te voi înmulţi şi voi face din tine o ceată de popoare; voi da ţara aceasta seminţei tale după tine, ca s-o stăpânească pentru totdeauna.’ Acum, cei doi fii care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon. Dar copiii pe care i-ai născut după ei vor fi ai tăi; ei vor purta numele fraţilor lor în partea lor de moştenire“ (Gen. 48:1-6).

Nu puțini sunt acum cei care văd în viața lui Iosif o metaforă pentru evoluia poporului Israel, care-și așteaptă ,,realtoirea“ în rădăcina măslinului străbun. Și nu puțini cred că pentru temporara lui ,,amnezie“ voluntară și pentru acel ,,manase“ în care a ales să-și trăiască o vreme viața, Dumnezeu nu i-a făcut cinstea de al include pe Iosif în lanțul definitor al patriarhilor naționali. Iehova a preferat să rămână doar ,,Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov“, deși așe de multe capitole din Geneza îi sunt acordate lui … Iosif.

Mesajul meu pentru voi astăzi este însă altul:

,,Lăsați-L pe Dumnezeu să aibă ultimul cuvânt și în viața voastră“.

Știu, ,,realitatea“ în care vă găsiți NU POATE fi interpretată astăzi decât așa cum o faceți acum, iar destinul pe care-l întrevedeți este acela de care sunteți siguri astăzi. Totuși … dați-i lui Dumnezeu dreptul să intervină, așa cum a făcut-o în viața lui Iosif, și să vă dea totul peste cap. El are și dreptul și puterea să o facă. Iar planurile Sale sunt ÎNTOTDEAUNA infinit superioare planurilor noastre.

,,Tată, facă-se nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.“

+++

Testul Beniamin

Iosif, cel ales să conducă vremelnic Egiptul, a fost un om înțelept. Dovada ni se dă în felul în care a știut să-i ,,citească“ pe frații lui veniți după hrană în Egipt. Eu numesc întregul pasaj: ,,testul Beniamin“.
Introducere:

Uneori, certurile sunt inevitabile si par indreptatite. Ele duc insa intotdeauna la suferinta si durere. Pocainta de dupa parerea de rau ttrebuie pusa la incercare: „Faceti dar roade vrednice de pocainta voastra”.

I. Motivul conflictului. Conflictul dintre Iosif si fratii sai a aparut dintr-o saminta semanata in firea paminteasca cu multi ani inainte. tatal lui Iosif, Iacov, avusese nu mai putin de 12 copii de la patru femei diferite: doua neveste, Lea si Rahela, si doua slujnice ale acestora, Zuilpa si Bilha. Cele douasprazece semintii ale lui Israel s-au nascut din lupta celor doua neveste ale lui Iacov pentru inima barbatului lor.Istoria aceasta se afla in pasajul care tine din Geneza 29:15 pina in Geneza 30:24.

Este evident ca Iacov a iubit-o mai mult pe Rahela. Pentru ea i-a slujit lui Laban 14 ani. Înclinatia inimii lui s-a răsfrânt si asupra copiilor Rahelei. Dintre toti, Iosif si Beniamin au fost „preferații” tatalui lor. Biblia ne spune ca „Israel (iacov) iubea pe Iosif mai mult decât pe toti ceilalți fii ai sai, pentru ca il nascuse la batrinete; si i-a facut o haina pestrita. Favoritismele din viata de familie atrag gelozie si dor de răzbunare. Nu este de mirare deci ca frati lui Iosif au resimtit neplacut atentia pe care Iacov i-a aratat-o lui Iofif si au ajuns sa-l urasca in inimile lor.

Din cind in cind, Iosif mai arunca gaz peste foc, „pirindu-si” fratii si spunind tatalui lor toate vorbele lor rele (Gen. 37:2). Colac peste pupaza, atmosfera familiei este inrautatita si mai mult de doua vise pe care le-a avut Iosif. La suprafata, visele pareau a spune ca alintarea tatalui i se suise lui Iosif la cap si ca el nazuia sa ajunga un fel de stapin peste viata fratilor sai. Mai mult, intr-unul dintre vise, chiar si mama si tatal sau ii dadeau cinste si i se inchinau! (Gen. 37:511).

II. O rezolvare in firea paminteasca. Conflictul dintre Iosif si fratii sai si-a atins momentul de culme cind acestia, departe de privirile si bratul ocrotitor al tatalui, l-au prins, l-au legat, l-au aruncat intr-o fintina fara apa din pustie si l-au vindut apoi onor negustori madianiti, care se indreptau cu caravana de mirodenii spre Egipt.

Ca sa ascunda de tatal lor fapta lor rea, copiii lui Iacov au luat haina pestrita a lui Iosif, au inmuiat-o in singele unui tap lunghiat si i-au trimis-o spunind: „Iata ce am gasit! Vezi daca este haina fiului tau sau nu.” (Gen. 37:32). remarcati va rog, ca nici macar acum ei nu spun: fratele nostru”, ci „fiul tau”. Mare trebuie sa fi fost dusmania si ura lor fata de Iosif!

Crezind ca fiul sau preferat a fost mincat de fiarele salbatice, Iacov a plins mult si si-a jelit amarnic fiul, spunind: „Plingind ma voi cobori la fiul meu in locuinta mortilor”.

III. O vreme de incercare. A urmat apoi o vreme de seceta si de mare incercare peste familia lui Iacov. Intre timp, prin providenta divina, in Egipt, Iosif ajunsese sa fie pus in mare cinste si ocupa locul doi in imparatie. Prin mina lui, Dumnezeu pusese deoparte grine suficiente pentru hrana tuturor celor ce sufereau din cauza extraordinarei secete. La porunca tatalui lor, fratii lui Iosif s-au pogorit cu bani in Egipt, ca sa cumpere de ale mincarii (Gen. 42:1-5).

Ajunsi in Egipt, copiii lui Iacov au dat, fara sa stie, de … Iosif. Trecusera intre timp 13 ani. Fata lui Iosif arata acum altfel. Hainele si pieptanatura lui Iosif l-au ascuns si mai mult de privirile fratilor sai. Nu este de mirare ca nu l-au recunoscut, dar mare trebuie sa fi fost uimirea lui Iosif cind i-a vazut pe fratii sai venind si aruncindu-i-se cu fata la pamint inaintea lui (Gen. 42:6)!

Când au ajuns în Egipt, frații lui Iosif au căutat să convingă pe toată lumea că sunt oameni de treabă. Strânși cu surubul de înțeleptul Iosif, ei au dau însă din colț în colț și pareau că regretă faptul că-l vânduseră pe fratele lor în Egipt. Cât de adâncă și sinceră a fost însă această ,,pocăință“ a lor?

,,Ruben a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu vă spuneam eu să nu faceţi o astfel de nelegiuire faţă de băiatul acesta? Dar n-aţi ascultat. Acum iată că ni se ceresocoteală pentru sângele lui.” – Gen. 42:22

Este suficient să vedem ce lipsită de fapte a fost …

Frații lui știau ca Iosif este in Egipt. Ei l-au vândut ca să ajungă acolo. În toți anii care s-au scurs după fapta lor urâtă, niciodată n-au întrebat însă de el. Nu l-au căutat. Pur și simplu nu i-a preocupat problema aceasta. S-au dus repede când a fost vorba despre viața lor, dar n-au catadicsit să meargă atunci când a fost vorba de viața lui.

Pocăința adevărată înseamnă mult mai mult decât regret sau remușcare, căutând mereu să repare o nedreptate făcută.
Dumnezeu il facuse pe Iosif un om foarte intelept. Cum se va purta oare acum el cu fratii sai? Va invit sa privim bine si sa urmarim impreuna ce face Iosif. Cel ce tilcuise visele Egiptenilor va trebui sa manifeste acum intelepciunea divina in felul in care se va purta cu fratii sai vinovati. Ce va face el?

Eu numesc ceea ce urmeaza: „testul Beniamin”! Va invit sa vedem impreuna cum isi pune Iosif fratii la incercare. Iertarea lui nu este acordata prea ieftin. „Vindutul” de alta data vrea sa se convinga mai intii ca fratii sai si-au venit intre timp in fire si s-au pocait de fapta lor.

I. Prima faza a testului: Traieste Beniamin?

Primul lucru pe care-L face Iosif , este sa le vorbeasca aspru si sa-i intrebe despre ei si familia lor. El vrea sa vada daca ei spun adevarul sau sunt in continuare oameni ai minciunii.

Cind afla de la ei ca Rahela, mama lui, i-a mai nascut lui Iacov inca un fiu, numit Beniamin, Iosif vrea sa fie sigur ca ura lor nu l-a ucis cumva si pe Beniamin. Ura fata de primul copil al Rahelei se putea rasfringe si peste cel de al doilea. L-au lasat ei sa traiasca?

Prima lui porunca este deci: „Iata cum veti fi incercati. Pe viata lui Faraon ca nu veti iesi de aici pina nu va veni fratele vostru cel tinar! Trimiteti pe unul din voi sa aduca pe fratele vostru, iar voi ramineti la opreala. Cuvintele voastre vor fi puse astfel la incercare si voi sti daca adevarul este cu voi sau nu” (Gen. 42:15-16).

Sub apasarea usturatoare a bratului divin, fratii lui Iosif au inceput sa simta mustrarea constiintei. Fapta lor rea le aparea mereu inaintea ochilor: „Da; am fost vinovati fata de fratele nostru, caci am vazut nelinistea sufletului lui, cind ne ruga, si nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta” Ruben a luat cuvintul si le-a spus: „Nu va spuneam eu sa nu faceti o astfel de nelegiuire fata de baiatul acesta? Dar n-ati ascultat. Acum, iata ca ni se cere socoteala pentru singele lui.” (Gen. 42:21-22).

Ei nu stiau ca Iosif ii intelege, dar vorbele acestea au fost o prima confirmare ca Dumnezeu lucrase intre timp la pocainta fratilor sai. Multumit de aceasta constatare, Iosif „a plecat la o parte de ei, ca sa plinga”. Pastrindu-l apoi doar pe Simeon in temnita ca zalog, Iosif i-a trimes pe toti ceilalti inapoi si le-a poruncit ca data viitoare sa-l aduca cu ei si pe Beniamin.

Dar Iosif a mai facut inca ceva, „a poruncit sa li se umple sacii cu griu si, fara stirea lor, sa li se puna la gura sacului si argintul fiecaruia dintre ei” (Gen. 42:25). De ce a facut el aceasta? Sa fi vrut el sa-i puna si mai mult la incercare pentru faptul ca preferasera sa-l vinda, iubind mai mult banii decit pe el? Vroia el sa afle dacavor uita acum de Simeon? Speriati de tot ceea ce li se intimplase si ingroziti la verderea argintului de la gurile sacilor lor, fratii lui Iosif s-au grabit sa se duca acasa si sa-i istoriseasca tatalui lor totul (Gen. 42:28-35).

II.A doua faza a testului: Beniamin este iubit mai mult!

Foametea bintuia greu In tara si griul se sfirsise. Pina la urma, Iacov a fost induplecat sa-l lase pe Beniamin sa plece spre Egipt cu fratii sai (Gen. 42:8-14). Au luat un dar pentru Iosif, au luat cu ei argint de doua ori mai mult ca prima data, precum si pe Beniamin, s-au sculat, s-au pogorit in Egipt si s-au infatisat inaintea lui Iosif. Cind l-a vazut Iosif pe Beniamin, a poruncit economului sau sa-i bage pe toti in casa: „Taie vite si gateste; caci oamenii acestia au sa manince cu mine la amiaza” (Gen. 42:16).

Mintea lui Iosif pusese deja la cale o noua incercare pentru fratii sai: „Fratii lui Iosif s-au asezat la masa in fata lui: de la intiiul nascut si pina la cel mai tinar, asezati dupa virsta; si se uitau unii la altii cu mirare. Iosif a pus sa le dea din bucatele care erau inaintea lui; iar Beniamin a capatat de cinci ori mai mult decit ceilalti” (Gen. 43:33-34).

Pe vremuri, fratii sai nu au putut suporta „favorurile” pe care i le facea Ioacov lui Iosif. Acum Iosif il favorizeaza evident pe Beniamin si se uita proobabil in ochii Ei „au baut si s-au veselit impreuna cu el”. Invatasera intre timp ca viata nu este intotdeauna cum ni se pare noua ca ar fi drept. Dumnezeu poate da unuia un drum mai usor si altuia un drum mai greu in viata. Providenta divina este cea care hotaraste!

III. A treia parte a testului: Beniamin sa ramina!

Desi ii incercase de doua ori, Iosif nu s-a grabit sa se descopere inca inaintea fratilor sai. Mai aveau de trecut un test: Cei ce se scapasera asa de usor de el in pustie, trebuiau sa fie acum pusi la o incercare noua: sa plece acasa fara Beniamin. Iscodind un siretlic, Iosif a inscenat un furt si l-a prins „asupra faptului” pe Beniamin. Vor fi gata ei sa-l lase rob in Egipt si sa plece acasa? „Omul la care s-a gasit paharul va fi robul meu; dar voi, suiti-va in pace la tatal vostru” (Gen. 44:17).

Cel care raspunde in numele grupului este Iuda. Discursul sau impacientat si elocvent este extraordinar. Din vorbele lui se vede clar cirt de mult se schimbasera in bine fratii lui Iosif de cind nu-i mai vazuse el. Altadata nu se gindisera prea mult la suferinta tatalui lor. Acum, gindul la tatal lor ii omoara: „Acum, daca ma voi intoarce la robul tau, tatal meu, fara sa avem cu noi pe baiatul de sufletul caruia este nedeslipit sufletul lui, el are sa moara, cind va vedea ca baiatul nu mai este; si robii tai vor pogor’ cu durere in locuinta mortilor batrinetea robului tau, tatal nostru. … Cum dma voi putea sui eeu la tatal meu, daca baiatul nu este cu mine? Ah! Sa nu vad mihnirea tatalui meu!” (Gen. 44:30-34).

Nu este de mirare ca „Iosif nu s-a mai putut stapini si a strigat: „Scoate-ti afara pe toata lumea” Ramas singur cu fratii sai, el li s-a facut cunoscut si a inceput sa plinga „asa de tare, ca l-au auzit Egiptenii si casa lui Faraon”.

Fratii lui Iosif fusesera pusi la incercare si trecusera cu bine testul. Incercarea lor se numise: „testul Beniamin”.

Biblia ne spune ca Dumnezeu a intors tot raul spre bine si ca Iosif si-a chemat toata familia tatalui sau in Egipt si le-a purtat de grija ca sa nu moara de foame.

Un conflict inceput si desfasurat in firea paminteasca a fost rezolvat de un om al lui Dumnezeu prin mijloace duhovnicesti. Cineva spunea ca: „Atunci cind este acordata prea usor, iertarea nu este altceva decit mama unei noi faradelegi”. Inteleptul Iosif nu s-a grabit sa-i ierte pe fratii sai. El i-a pus la incercare. Cum am trece noi un astfel de examen?

Încheiere:

Dumnezeu are cite un „test Beniamin” pentru toate caderile noastre. Petru cel care s-a lepadat atit de usor a ajuns sa moara la Roma ca martor. Pavel. prigonitorul a ajuns prigonit si batut de citeva ori cu pietre. Priveste-ti urma pasilor tai in vale si vezi ce trebuie sa indrepti prin pocainta ta. „Faceti dar fapte vrednice de pocainta voastra!”

+++

Completări sugerate de voi:

La Calvary Church din Costa Mesa, California, Chuck Smith numea clasa de studiu a lui Chuck Missler, colegul lui, “Clasa ereticilor“. A rămas o excepție deasupra nivelului mediu al oamenilor de știință și teologie americani. Iată un exemplu:

„În anul 7 D.Ch. s-a întâmplat ceva foarte interesant. Caponius a fost numit procurator roman al Palestinei și a suspendat anumite autorități pe care le avea Sinedriul, printre care și dreptul de a pronunța pedeapsa cu moartea.

Talmudul Babilonian consemnează că membrii Sinedriului au protestat vehement mergând într-o procesiune de jale în jurul zidurilor Ierusalimului. Ei spuneau: „Vai nouă! Sceeptrul de domnie a fost înlăturat din Iuda înainte de venirea lui Mesia!“

Tragedia era că astfel nu s-ar mai fi putut împlini profeția care zice:

„Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele“ (Geneza 49:10).

Membrii Sinedriului decretau astfel că legământul promisiunii făcute de Dumnezeu a fost rupt. Ceea ce nu știau ei, și ceea ce știm noi astăzi, este că în Nazaret, exact în acele zile, trăia deja un foarte bun candidat la postul de Mesia, un tânăr fiu de tâmplar …

Pentru cei ce doriți să ascultați contribuția lui Missler la acest subiect:

Chuck Missler – Genesis Session 1 (1 of 3)

Chuck Missler – Genesis Session 1 (2 of 3)

Chuck Missler – Genesis Session 1 (3 of 3)

The Gap Theory – Chuck Missler

Genesis Vs. Revelation – Chuck Missler

Chuck Missler Genesis, Quantum Physics, Hyper Dimensions Ect. Part 1
Chuck Missler Genesis, Quantum Physics, Hyper Dimensions Ect. Part 2

Apocalipsa 20 a – Lucrurile de la urmă – Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și cei păcătoși

Daniel Brânzei

Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge în focul cel veșnic.

apoc_17-20_Dusmanii distrusi

După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei, prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor lui Dumnezeu, vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu nimicirea lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși.

Mileniul va fi și marea demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un toiag de fier“ pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să depună mari eforturi ca să înșele iar Neamurile:

„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării“ (Apocalipsa 20:8).

Dezlegarea lui Satana va produce o scurtă rebeliune a color nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani. Ea se numește generic „Gog și Magog“ pentru că este o renaștere a duhului de împotrivire care a adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se va dovedi astfel că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în întregime pe influențarea lor de Satana. Inspirat de „Paradisul pierdut“ al lui John Milton, Lord Byron a scris un poem celebru numit „Cain“. În el, întâiul născut al lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la închinarea față de Dumnezeu. El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că „nu este drept“, spune el, nu i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a fost „forțat“ să trăiască și mai ales să moară într-o lume căzută. Cain întruchipează într-un fel protestele tuturor urmașilor lui Adam care, crezându-se mai buni, contestă deciziile înțelepciunii divine. Crescuți pe vremea când Satana a fost legat, oamenii nemântuiți din Împărăția milenară vor da pe față răutatea din inimile lor, ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a condus „cu un toiag de fier“.

Nimicirea lui Gog și Magog

Ce ni se spune despre această ultimă rebeliune?

„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“ (Apoc. 20:7-9).

– Ni se spune că va fi inițiată de Satana: „va ieși ca să înșele Neamurile“. Cei o mie de ani de temniță nu i-au schimbat în nici un fel caracterul și pornirile.

– Ni se spune că va avea caracter mondial: „Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului“, „Numărul lor va fi ca nisipul mării“. Inima omului nenăscut din nou, chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui Isus Christos, este la fel de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere gata să explodeze la cea mai mică scânteie.

– Ni se spune că va fi o reeditare a conflictului lui Gog și Magog.

– Ni se spune că va fi printr-un război împotriva Ierusalimului: „au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită“.

– Ni se spune că nu va fi nici o luptă, ci Dumnezeu îi va nimici imediat: „Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“.

Nimicirea lui Satana

Ioan ne spune simplu că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul multimilenar cu Satana:

›

Textul contrazice orice formă de „anihilare“, de „aneantizare“, de „nimicire spre neființă“! Entitățile acestea care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu fiara și cu profetul mincinos. Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră:

„Apoi va zice celor de la stânga Lui: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“ (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6).

Atunci se va încheia „conflictul angelic“ declanșat în sferele cerești, focarul în care a fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți ignoranți. El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai neînsemnată ca el, va ajunge în împărăția harului divin în timp ce el se va perpeli etern în flăcări.

Judecata de la urmă

Judecata aceasta este confundată și combinată de mulți cu judecata Neamurilor descrisă în Matei 25: 31-46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata descrisă de Domnul Isus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că are următoarele caracteristici:

1. Cei judecați — Neamurile
2. Timpul — la Revenirea Domnului Isus, după Necazul cel Mare și înainte de Împărăția terestră (Apoc. 19)
3. Locul — Tronul slavei Sale, aici pe pământ
4. Criteriul judecății — Atitudinea față de martorii lui Christos în Necazul cel Mare
5. Rezultatul—unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți

Pentru o mai clară explicație, am să așez deosebirile într-un tabel:

Screen Shot 2020-04-21 at 5.20.41 PM

Răsplătirea celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului lui Dumnezeu:

„Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ,,Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Matei. 25:34).

Răsplătirea celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom vedea din studiul acestui capitol.

Oricâte lămuriri am avea însă, problema evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: „Cunoaștem în parte și propovăduim în parte“. Este greu să plasezi cu certitudine evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?“ (1 Cor. 6:2) și „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?“ (1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă.

Pentru Apocalipsa 20:11-15, vom urma lămuririle din comentariul lui John MacArthur. Nu că el ar avea autoritatea finală, ci pentru că el are darul să clarifice foarte bine ce ne spune Ioan în Apocalipsa.

„Să citim mai întâi textul din Apocalipsa capitolul 20, care ne descrie cea mai solemnă și mai serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui Dumnezeu:

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie.

Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.

Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.

Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc“ (Apoc. 20:11-15).

Să privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința pronunțată.

Scena Judecății de la urmă

În terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima înfățișare în fața dreptății divine“. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele și nu va fi o procedură ca procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre vinovăție sau nevinovăție. Va fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al apărării. Nu vor exista dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare, fără martori și fără circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit de simpatie, care va pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o pedeapsă din care nu se poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada.

Locul unde se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între pământ și cer, între cea dintâi creație și creația cea nouă. Indiferent și independent de lucrurile create, plasat în „neființa creată“ din afara lumii materiale, există acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii absolute:

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“ (Apoc. 20:11).

„Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată“ (Psalm 9:6).

Este scena pe care a văzut-o și profetul Daniel:

„Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“ (Daniel 7:9-10).

Dar ce înseamnă „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“? Aceasta este o afirmație imensă, atotcuprinzătoare. Pământul primei creații a fost reașezat și refăcut pe timpul Împărăției milenare, dar tot purtător de germenele păcatului pângăritor al fost. El nu are loc în eternitate! “ Avem aici procesul de dizolvare a creației vechi, învechite ca o haină. „Nu s-a mai găsit loc pentru ele!“

Apocalipsa 21 descriind faza cerească a Împărăției lui Christos, va debuta cu afirmația:

„Am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era“ (Apoc. 21:1).

(Un fizician-astronom spunea că lumea există în cosmosul actual prin echilibrul dintre materie și antimaterie, așa cum pentru fiecare cifră reală există una imaginară (1,-1; 2,-2; etc.). Dacă materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta energie creatoare de o lume nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar îndrepta unele spre celelalte, s-ar uni în locul de zero și s-ar despărți apoi într-o altă axă a numerelor. Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul Petru. De unde ar fi știut „pescarul“ din Galileia despre astfel de lucruri dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat în Seminarul celor 40 de zile?

„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. … aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. “ (2 Petru 3:10, 12-13).

Biblia are un mesaj clar pentru „ecologiștii“ panicați care se tem că stricăm pământul: „Dacă vi se pare că acum este stricat, așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat din pricina păcatului! Nu încercați să „salvați planeta!“, ci grăbiți-vă să vă salvați pe voi înșivă!“

Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia:

„Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit“ (Isaia 51:6).

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).

Dr. Donald Grey Barnhouse a spus: „ Cerurile materiale și pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce prin același Cuvânt al Domnului în nimic.

Cel care stă pe scaunul de domnie mare și alb este Isus Christos, persoana desemnată de Sfânta Trinitate să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: ·1) este alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, „a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat“:

„Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl“ (Ioan 5:22-23).

„Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului“ (Ioan 5:27).

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30-31)

Mulțimea celor acuzați care stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu:

„Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie“ (Apoc. 20:12).

Îi putem numi generic „păcăliții istoriei“, cei care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana. Acum îl vor urma pe Satana în locul de peseapsă veșnică. Satana, profetul mincinos și fiara se află deja în „iazul de foc și de pucioasă“ și-i așteaptă.

Cum vor putea aceștia „să stea în picioare“ înaintea scaunului de domnie, când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu de priceput … Vă voi răspunde că nu e greu, e … imposibil! Doar când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea pricepe.

Cine sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea scaunului de judecată?

Există, nu uitați, două judecăți, pentru că există două învieri, așa cum a spus Domnul Isus în evanghelia lui Ioan:

„Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Există judecata pentru răsplata creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui Christos descrisă în 1 Corinteni 3:10-15 și explicată iar în cea de a doua epistolă către cei din Corint:

„Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup“ (2 Corinteni 5:10).

Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor supraviețui Judecății pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă parte a ei „ca prin foc“, adică fără nici o răsplătire. Curățați prin focul acestei judecăți, ei vor sta apoi pe tronuri alături de Christos și „vor judeca lumea“!

JudgmentSeat1

Cea de a doua judecată nu va fi pentru „răsplată“, ci pentru „pentru pedeapsă“ și vor ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în Dumnezeu și să fie salvați prin credința în jertfa Lui ispășitoare.

Judecata celor răi va avea loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost înviați până atunci împreună cu sfinții înviați odată cu Isus, împreună cu toți credincioșii morți la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în Necazul cel Mare și împreună cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției terestre, vor învia pentru această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde de oameni vor sta fără excepție și fără deosebire („cei mici și mari“) înaintea scaunului mare și alb al lui Christos.

John Phillips scrie: „Va fi o părtășie teribilă acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a groazei și a disperării. Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri, vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei considerați pentru o vreme „mari“, un Napoleon, un Alexandru cel Mare, un Hitler, asasini care au mâinile pătate de sângele a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca să-și primească osânda binemeritată“.

„Ce teribilă priveliște! Acolo va fi Cain și toți răzvrătiții care au trăit înainte de potop. Acolo vor fo locuitorii Sodomei și Gomorei. Acolo va fi faraon, Ahab, Izabela, Iuda, cărturarii, fariseii și Marii Preoți care au pus la cale răstignirea Domnului Isus și nu s-au pocăit după aceea. Acolo vor fi „frații mincinoși strecurați prin biserici, și tot acolo va fi mulțimea imensă care nici n-a vrut să audă de Evanghelie. Vor sta toți reduși la tăcere, înghețați de frică și împietriți de spaimă.

„Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 10:31).

Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …

Standardul de justiție – capetele de acuzare

Ioan scrie:

„Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Fiecare a fost judecat după faptele lui“ (Apoc. 20:12-13).

Standardul judecății va fi sfințenia absolută a lui Dumnezeu. Toți cei care nu s-au refugiat sub sângele răscumpărător al lui Isus Christos vor fi osândiți de acest standard:

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Romani 3:23).

În fața sfințeniei absolute care zice că „plata păcatului este moartea“, nimeni nu poate spune că este „fără de păcat“:

„Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate“ (Iacob 2:10).

Tragedia este că oamenii din acea mulțime imensă ar fi putut avea și ei parte de harul iertării și ar fi putut avea numele scrise în cartea vieții, dar … n-au vrut. Și noi am fost ca ei, dar am fost salvați de la osândă:

„Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce“ (Coloseni 2:13-14).

Pentru refuzul harului manifestat în sângele lui Isus Christos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, majoritatea imensă a oamenilor din istorie vor sta la Judecata de la urmă în fața standardului de sfințenie absolută a lui Dumnezeu și-și vor primi „sentința“.

Sentința pronunțată la judecata de la urmă

Verdictul dat pentru fiecare om care va sta la Marea Judecată de la urmă va fi: „Vinovat!“ Pedeapsa este descrisă în aceste cuvinte:

„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc“ (Apoc. 20:14-15).

Statistica arată că Domnul Isus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decât despre rai. A fost modul Lui de a-Și arăta dragostea și dovada că Dumnezeu „nu dorește moartea păcătosului“:

„Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?“ (Ezec. 18:23).

Iazul cu foc și pucioasă este despărțirea definitivă de Dumnezeu, numită și „moartea a doua“. Este un loc de chin în care oamenii vor fi torturați de flăcările remușcărilor, vinovăției, păcatului și ale durerii.

Dacă vă aduceți aminte de relația lui Dumnezeu cu omenirea prin metafora secerișușui, cu judecata aceasta am ajuns la ultima lui fază. După semănat, secerat, și vânturat, pleava nefolositoare trebuie aruncată în foc. Așa i-a avertizat Ioan Botezătorul pe cei din vremea lui, îndemnându-i din toată inima să se pocăiască:

„Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat. 3:11-13).

Biblia este foarte clară și explicită. Iadul veșnic este un loc care nu aparține creației actuale, ci este din afara ei și de dicolo de ea. Creația actuală va exploda într-o zi într-o formă de energie pură din care va apare o creație nouă. Păcătoșii care mor acum, în veacul acesta al creașiei actuale cu timp și spațiu, vor mai muri o dată într-o lume în care nu mai există timp și spațiu, în pedeapsa veșnică.

Iazul de foc este deja în existență, chiar dacă în prezent nu este ocupat de nimeni. Oamenii care mor acum merg în locuința morților, iar demonii rebeli sunt legați în „adânc“. Cei dintâi locuitori ai iazului cu foc vor fi Fiara și Profetul mincinos (Apoc. 19:20), iar după încă o mie de ani, va fi și Satana și toți îngerii răzvrătiți care l-au urmat (Apoc. 20:10). În urma Judecății de apoi, toți oamenii neîmpăcați cu Dumnezeu vor ajunge și ei acolo.

Se spune că Wolfgang Amadeus Mozart a pus atâta simțire în compunerea unui recviem, o compoziții despre moarte, comandat de un eluziv personaj foarte bogat, încât a murit de epuizare. S-a stins compunând despre stingerea sufletului! Am același sentiment de chin ori de câte ori trebuie să vorbesc ceva despre chinurile iazului de foc. Sunt teribile!

O metaforă pentru iazul de foc este „Gheena“. Domnul Isus spune:

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28).

Locuința morților a găzduit numai sufletele celor păcătoși, dar iazul îi va primi după înviere când li se va da un trup veșnic. Valea Gheenei (Valea Ben-Hinnom) se afla la sudvest de Ierusalim. Acolo era groapa de gunoi a orașului. Locul era asociat cu un miros teribil, cu un foc care nu se stinge, cu fum și cu o lume a viermilor.

O altă numire a pedepsei eterne este „locul de afară“, sau „întunericul de afară“.

„Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8:12).

Lumea se îndreaptă irevocabil spre Marea Judecată de la urmă. Dar numai cei care vor cu tot dinadinsul vor ajunge acolo. Ei aleg să nu-L primească pe Isus Christos ca Mântuitor și Domn, preferând să trăaiscă în plăcerile de o clipă ale păcatului, înșelați de Satana care le-a întunecat mintea și le-a orbit ochii,

Mă rog ca acest scurt studiu să ne trezească pe toți la o viață de veghere și sfințire, pentru că, așa cum vom vedea începând cu capitolul următor, ne așteaptă creația cea nouă, cu minunatele ei realități cerești.

Uriașii nefilimi și refaimi respectiv potopul lui Noe

Din împreunarea îngerilor cu pământencele au rezultat uriași.

Înainte de potop, îngerii s-au încarnat și s-au împreunat cu femeile, rezultând uriași, nefilimi. După ce uriașii au fost distruși, alți îngeri s-au încarnat și s-au împreunat cu femeile și o altă rasă de uriași se ridică pe pământ, până la Goliat, anume refaimii.
(Citește AICI despre uriașul Nimrod, numit în istorie Ghilgameș!)

Pentru acest material vom folosi BIBLIA ORTODOXĂ deoarece considerăm că are o traducere mai bună a anumitor pasaje. Articolul abordează atât tema uriașilor de dinainte, cât și de după potop. Toate afirmațiile sunt însoțite de pasaje biblice.

Primii uriași au trăit înainte de potopul lui Noe

Dumnezeu a distrus lumea din timpul lui Noe printr-un potop de ape. Această decizie a fost luată din cauza stricăciunii oamenilor. În Geneza, capitolul 6, este limpede că acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a dat un potop de ape pe fața pământului. Oamenii se gândeau doar la plăcerile trupului, cărnii, la nimic spiritual.

Iar după ce au început a se înmulți oamenii pe pământ și li s-au născut fiice, Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, și-au ales dintre ele soții, care pe cine a voit.

Dar Domnul Dumnezeu a zis: “Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceștia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!”

În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriași, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor și acestea începuseră a le naște fii: aceștia sunt vestiții viteji din vechime.

Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău și s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.

Și a zis Domnul: “Pierde-voi de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc și de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut”. Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu.
(Geneza 6:1-8)

120 de ani li s-a dat termen de pocăință până la potop, dar i-au intors spatele…

În pagraful de mai sus se vorbește despre primii uriași, cei de dinainte de potopul lui Noe. După potop, din nou au existat uriași, David l-a omorât pe unul din ultimii uriași, Goliat.

Am ales traducerea Bibliei Ortodoxe deoarece o considerăm cea mai limpede pentru context, spunând chiar că din momentul în care Dumnezeu hotărăște să piardă lumea prin potop, mai sunt 120 de ani. Din alte traduceri s-ar înțelege că Dumnezeu a tăiat din durata de viață a oamenilor la 120 de ani. Durata de viață a oamenilor a scăzut, într-adevăr, în zilele lui Peleg și a Turnului Babel, deci nu înainte de potop.

În Psalmi (aici) e singurul loc în care scrie durata de viață a omului decăzut, anume optzeci de ani. Cei 120 de ani amintiți mai sus reprezintă perioada în care Noe a construit arca și le-a predicat oamenilor pocăința, fiind numit „propovăduitor al dreptății” (2 Petru 2:5). Apostolul Petru spune că așa cum Dumnezeu n-a cruțat lumea de dinainte de potop, nu va cruța nici să îi arunce-n focul veșnic pe nelegiuiți.

Îngerii s-au încarnat

Am văzut în paragraful din Geneza 6 că fiii lui Dumnezeu s-au căsătorit cu fiicele oamenilor și s-au născut uriași. Ne putem întreba cum este posibil ca îngerii să se împreuneze cu femeile pământence. Știm că îngerii, în cer, nu se pot împreuna deoarece o spune chiar Domnul Iisus Hristos:

Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.
(Matei 22:30)

Așadar, Iisus Hristos le spune saducheilor și mulțimilor care Îl ascultau că îngerii, în cer, nu se însoară. Căsătoria a fost făcută de Dumnezeu pentru oameni, ca bărbatul și femeia să fie un singur trup.

De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.
(Geneza 2:24)

Îngerii nu se pot însura deoarece nu au trup, ei nu pot fi un singur trup împreună cu nimeni. Dar ei locuiesc în cer. Acolo, îngerii sunt duhuri. Așadar, duhurile nu se însoară.

Îngerii au mâncat cu Avraam

În cer, îngerii sunt duhuri. Acest lucru este limpede în Biblie:

Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?
(Evrei 1:14)

Dar, când acești îngeri, aceste duhuri slujitoare, vin pe pământ, au trup. Ne este dovedit acest lucru când îngerii îl vizitează pe Avraam pentru a-i da vestea că va avea un fiu și că Sodoma va fi distrusă.

Și a luat Avraam unt, lapte și vițelul cel gătit și le-a pus înaintea Lor și pe când Ei mâncau a stat și el alături de Ei sub copac.
(Geneza 18:8)

Faptul că îngerii mâncau este foarte important(!) deoarece Iisus Hristos cel înviat le-a spus următorul lucru când S-a arătat ucenicilor:

Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți, că duhul nu are carne și oase, precum Mă vedeți pe Mine că am. Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele Sale.

Iar ei încă necrezând de bucurie și minunându-se, El le-a zis: Aveți aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de pește fript și dintr-un fagure de miere. Și luând, a mâncat înaintea lor.
(Matei 24:39-43)

Ucenicilor, de bucurie, nu le-a venit să creadă că Hristos înviase, deși le-a arătat mâinile și picioarele Sale străpunse. Atunci, Iisus le-a cerut de mâncare și a mâncat, să le demonstreze că a înviat în trup, că nu este un duh. Așadar, știm că îngerii cu care s-a întâlnit Avraam au avut trupuri. După ce au mâncat, acei îngeri au plecat la Sodoma, să-l salveze pe Lot de la distrugerea cetății.

Cei doi Îngeri au ajuns la Sodoma seara, iar Lot ședea la poarta Sodomei.
(Geneza 19:1)

Îngerii mai sunt numiți fiii lui Dumnezeu

În Cartea lui Iov, când Dumnezeu, în cele din urmă, îi răspunde suferindului Iov, îi spune că n-are pricepere și că nu știe cum au fost create lucrurile:

Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui?

Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?
(Iov 38:4-7)

Paragraful de mai sus este în traducerea D. Cornilescu. Este bine că compari anumite traduceri ale Bibliei, mai ales că în Biblia Ortodoxă, expresia fiii lui Dumnezeu este tradusă direct ca îngerii lui Dumnezeu.

Atunci când stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?
(Iov 38:7)

Uriașii primei incursiuni mai sunt numiți nefilimi

În textul original, cuvântul uriași este scris ca nefilimi. Cu citire de la dreapta la stânga, textul interlinear în ebraică și engleză poate fi consultat AICI. Așadar, cuvântul nefilim este scris în textul original Geneza 6:4, după cum se vede în captura de ecran de mai jos:

Ce zice apocrifa Carte a lui Enoh despre uriași

Este limpede că Moise a știut despre Cartea lui Enoh deoarece capitolul 6 al Genezei pare pur și simplu preluat din Enoh când vorbește despre uriași, doar că mai detaliat:

Pe când copiii oamenilor se înmulțiseră în acele zile, s-a făcut că fiicele lor s-au născut grațioase și frumoase. Și atunci, când îngerii, copii Cerurilor, le-au văzut, s-au îndrăgostit de ele; și ei și-au spus unii altora: să ne alegem femei din rasa oamenilor și să avem copii cu ele.

Atunci, Samyaza, șeful lor, a zis: “Eu mă tem că voi nu veți fi în stare să vă împliniți gândul vostru. Și că eu voi suporta singur pedeapsa pentru crima voastră”. Iar ei au răspuns: noi vă jurăm.

Și ei și-au ales fiecare câte o femeie, și s-au apropiat de ele și au conviețuit cu ele; și ei le-au învățat vrăjitorii, farmece și însușirile rădăcinilor și arborilor.

Și aceste femei au zămislit și au născut uriași. Statura lor era de 300 de coți. Ei au înghițit tot ce munca oamenilor poate să producă, și n-a fost chip să fie săturați.

Atunci s-au întors împotriva oamenilor înșiși ca să-i mănânce. Și au început a se repezi la pasări, la dobitoace, la târâtoare și la pești, pentru a-și potoli foamea cu carnea lor și setea cu sângele lor.
(Enoh 7:1-5, 11-14)

Vedem că uriașii aveau o înălțime de 300 de coți, adică 137 de metri; în România, clădirea Sky Tower din București, cu 37 de etaje, are exact această înălțime.

Vrei să citești Cartea lui Enoh? DESCARC-O AICI!

Cartea lui Enoh trebuie citită cu discernământ, unele pasaje despre cosmogonie, de-a lungul timpului, au primit influențe străine. Iar alte pasaje sunt simple metafore. Probabil, de aceea nu a fost introdusă în Biblie, e o carte criptică și, uneori, ambiguă.

Ce spune Enoh că s-a întâmplat cu nefilimii

Cartea lui Enoh descrie ordinele pe care le-a dat Dumnezeu îngerilor Săi pentru a distruge uriașii.

Domnul i-a spus lui Gabriel: „Mergi la ființele cele rele, la cei condamnați, la copiii depravării, omoară acești copii de depravați, acești urmași ai îngerilor veghetori, din mijlocul oamenilor: împinge-i, ațâță-i pe unii contra altora. Fă-i să piară de propriile lor mâini pentru că zilele lor nu vor fi împlinite.”
(Enoh 10:13)

Vedem că uriașii au murit înainte de potop, într-un măcel, nu în timpul potopului. Probabil, dacă nu s-ar fi întâmplat așa, și-ar fi construit o arcă și ei, deoarece fiii de îngeri, spre deosebire de oamenii care îl luau în derâdere pe Noe, știau că Dumnezeu nu glumește.

După moartea uriașilor, oriunde vor zbura sufletele lor, atunci când își vor abandona trupurile, carnea lor va trebui să piară înaintea judecății.

Ea va fi nimicită până în ziua marelui sfârșit al Universului, atunci când îngerii veghetori și nelegiuiții vor fi distruși pentru totdeauna.
(Enoh 15:1)

Spiritele uriașilor vor fi ca norii care aduc peste pământ nenorociri de toate soiurile, ciume, războiul, foamea și doliul. Ele nu vor bea și nu vor mânca, invizibile pentru toate privirile.
(Enoh 14:9-10)

Descrierea spiritelor uriașilor seamănă izbitor de mult cu călărețul al patrulea al Apocalipsei:

Și m-am uitat și iată un cal galben-vânăt și numele celui ce ședea pe el era: Moartea. Și iadul se ținea după el; și li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie și cu foamete, și cu moarte și cu fiarele de pe pământ.
(Apocalipsa 6:8)

Ce s-a întâmplat cu tații uriașilor

Îngerii (200 la număr, conform lui Enoh) au luat înfățișare de om și s-au culcat cu fetele oamenilor, care au născut uriași. Despre cum s-au încarnat, Enoh scrie:

Apoi ei m-au ridicat într-un loc unde există un foc mistuitor și unde după bunul lor plac, ei luau înfățișarea unui om.
(Enoh 16:1)

Tații nefilimilor (mamele nefilimilor erau pământence), numiți fiii lui Dumnezeu, erau îngeri care au coborât pe pământ. Despre pedepsirea lor vorbesc Apostolii Iuda și Petru.

Iar pe îngerii care nu și-au păzit vrednicia, ci au părăsit locașul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanțuri veșnice, spre judecata zilei celei mari.
(Iuda 1:6)

Căci dacă Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziți spre judecată, și n-a cruțat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe.
(2 Petru 2:4)

Așadar, acești îngeri care și-au părăsit locuința și nu și-au păzit vrednicia sunt legați până la Judecata de Apoi, când vor fi aruncați în foc. Interesant este că în Cartea lui Enoh găsim aceleași lucruri.

Apoi, Domnul spuse către Rafael: „Prinde-l pe Azazel, leagă-i picioarele și mâinile, aruncă-l în întunericul veșnic și părăsește-l în pustia Dudael.

Fă să plouă peste el pietre grele și ascuțite, învăluiește-l în întuneric deplin. Să rămână acolo pentru totdeauna, fie ca fața sa să rămână acoperită cu un voal gros; și fie ca el să nu mai vadă lumina niciodată. Și când se va face ziua judecății, aruncă-l în foc.”
(Enoh 10:6-9)

Despre soțiile îngerilor căzuți, mame ale uriașilor, scrie că vor fi pedepsite împreună cu ei:

Dar în Ziua cea Mare, ei vor fi judecați și vor pieri, și femeile lor împreună cu ei, pentru că s-au lăsat ademenite fără să se opună.
(Enoh 18:1)

Azazel și pustiul

Ceilalți îngeri care s-au întinat cu femei au avut o soartă asemănătoare cu a lui Azazel, doar că lor le-a fost dat să își vadă copiii (uriași) murind sub ochii lor, în măcel, apoi au fost legați în așteptarea Judecății, dar nu ca să le fie dată sentința, ci pentru că Judecata e la sfârșitul lumii. Sentința a fost dată:

După aceea, Domnul îi spuse lui Mihail: Du-te și anunță pedeapsa care-l așteaptă pe Samyaza și pe toți cei care au participat la crimele acestea, care s-au unit cu femeile, care s-au dezonorat prin tot felul de murdării.

Și când fiii lor vor fi omorâți, când ei vor fi văzut că a pierit tot ce le-a mai scump pe lume, încătușează-i sub pământ pentru șaptezeci de generații, până în ziua Judecății și a sfârșitului lumii. Și cuvântul acestei judecăți îi va osândi pe veci.
(Enoh 10:15)

Interesant este faptul că, față de ceilalți îngeri, Azazel a fost înlănțuit și îngropat în pustiu, mai exact în pustia Dudael, care se presupune că e în apropierea Muntelui Hermon (la Nord de Israel). Dar mai interesant este că, mult mai târziu de la potop, Dumnezeu îi poruncește lui Aaron să trimită țapul ispășitor la Azazel, în pustiu.

Și să arunce Aaron sorți asupra celor doi țapi: un sorț pentru al Domnului și un sorț pentru al lui Azazel. După aceea să ia Aaron țapul, asupra căruia a căzut sorțul Domnului, și să-l aducă jertfă pentru păcat.

Iar țapul asupra căruia a căzut sorțul pentru Azazel să-l pună viu înaintea Domnului, ca să săvârșească asupra lui curățirea și să-i dea drumul în pustie pentru ispășire, ca să ducă acela cu sine nelegiuirile lor în pământ neumblat.
(Levitic 16:8-10)

Judecata de Apoi, amânată

După cele citate mai sus din Cartea lui Enoh, se pare că pământul a fost făcut pentru 77 de generații. Așadar, ne putem gândi că Adam nu trebuia să locuiască veșnic în Grădina Edenului, ci numai 77 de generații. Enoh este al șaptelea patriarh de la Adam, iar lui Enoh i se spune (în citatul de mai sus) că ziua Judecății este programată după 70 de generații (de oameni, nu de uriași). Enoh se află în a șaptea generație de oameni, după el fiind îngăduite încă 70 de generații de oameni (7+70=77).

Iar și mai interesant este faptul că în acea generație, a șaptezeci și șaptea de la Adam respectiv a șaptezecea de la Enoh, a venit Iisus Hristos în lume, s-o salveze. (Numără generațiile de oameni în Luca, cap. 3!). Dumnezeu este a al șaptezeci și optulea nume din acea înșiruire din Luca 3 fiindcă El l-a făcut pe Adam, așadar avem 77 de generații de oameni până la Iisus. De la Enoh la Hristos sunt 70 de generații.

Din asta putem deduce că Hristos a salvat lumea nu numai de păcat, ci și de la distrugere, amânând ziua Judecății, promisă lui Enoh. De aceea perioada în care trăim este o perioadă de har, o perioadă de grație. Nu știm cât va dura, doar mila lui Dumnezeu ne ține. Ioan Botezătorul chiar spune că Dumnezeu face curățenie în aria Sa și că, după curățenie, urmează focul (Luca 3:17). Dar Dumnezeu s-a îndurat de noi, Neamurile, dându-ne un timp de har, lăsându-i pe evrei în împietrire spirituală (Romani 11).

Chiar și Apostolul Pavel spune că Hristos a venit în lume la sfârșitul veacurilor!

Pe când acum, la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa.
(Evrei 9:26)

Toți rabinii de pe vremea lui Iisus erau conștienți că în Cartea lui Enoh scrie de această limită temporală, de 77 de generații de la Adam. De aceea, ei așteptau ca Mesia să vină să judece, să înlăture romanii și să facă din poporul evreu conducătorul întregului pământ, lucru descris în Isaia cap. 60, 61, 62 și 63. În mintea lor era imposibil ca Iisus să fie Hristosul, adică Mesia. Dar Hristos i-a zis Rabinului Nicodim:

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.
(Ioan 3:17)

Îngerii care s-au căsătorit nu au fost demonii Diavolului

Într-un articol precedent am scris că Hristos nu a avut copii, așa cum susțin unii (eretici), printre care și fanii romanelor lui Dan Brown. Iar una din dovezi este că acei copii ar fi fost uriași, dacă ar fi fost concepuți. (VEZI AICI ARTICOLUL CU PRICINA.)

Îngerii care s-au căsătorit cu pământencele nu sunt îngerii Diavolului, cei care s-au răsculat împotriva lui Dumnezeu. Cei care s-au împreunat cu femeile nu fac parte din rebeliunea lui Lucifer. (Mai multe despre căderea lui Lucifer, AICI.) Acei îngeri căzuți, ai Diavolului, sunt liberi, din păcate, nu sunt puși în lanțuri, ci ei locuiesc văzduhul:

Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh.
(Efeseni 6:12)

Dacă duhurile răutății ar fi deja puse în lanțuri, n-ar mai fi nevoie să luptăm contra lor, iar viața noastră de creștini ar fi foarte ușoară.

Diavolul și demonii lui sunt liberi în văzduh, ei nu au avut copii uriași

Traducerea din Biblia Ortodoxă a pasajului Efeseni 6:12 este mai limpede decât traducerea Cornilescu deoarece spune că duhurile răutății sunt în văzduh. În traducerea Cornilescu, scrie că ei sunt în locurile cerești:

Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești.
(Efeseni 6:12)

Expresia locurile cerești lasă loc de multe interpretări, inclusiv că Diavolul și îngerii lui ar locui împreună cu Dumnezeu, ceea ce e greșit. Ei locuiesc în văzduh (în nori, în atmosferă). Acest lucru este lămurit tot în Efeseni, în cap. 2, iar ambele traduceri, atât Biblia Ortodoxă, cât și trad. Cornilescu, îl numesc pe Diavol domn al văzduhului:

Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce erați morți prin greșealele și prin păcatele voastre, în care ați umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.
(Efeseni 2:1-2)

La fel și-n traducerea Cornilescu:

Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre, în care trăiați odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.
(Efeseni 2:1-2)

Îngerii au liberul arbitru și l-au avut dintodeauna. Ei au putut alege dacă îl slujesc sau nu îl slujesc pe Dumnezeu chiar și după ce Lucifer s-a răzvrătit.

În concluzie, îngerii Diavolului sunt liberi, în văzduh, dar îngerii care s-au încarnat înainte de potop sunt în lanțuri, așteptând focul veșnic. Nu degeaba A Doua Venire a lui Hristos va fi „pe norii cerului”, să arate lumii că El l-a învins pe domnul văzduhului, pe Diavol (1 Petru 3:22).

Ce rău au mai adus îngerii căzuți, pe lângă uriași

Cartea lui Enoh spune că Dumnezeu nu s-a mâniat pe îngerii care și-au părăsit locuința doar pentru că s-au împreunat cu femeile, rezultând uriași setoși de sânge, ci și pentru că au accelerat răul din lumea veche. Aceștia le-au adus oamenilor două lucruri: tehnologie și vrăjitorie.

Azazel i-a mai învățat pe oameni să facă săbii, cuțite, scuturi, platoșe, oglinzi; el le-a arătat cum să facă brățări și podoabe, cum să folosească vopsele, arta de a-și înnegri sprâncenele, de a folosi pietrele prețioase și tot soiul de spoieli, astfel încât oamenii s-au stricat.

Amazarak i-a învățat tot felul de vrăjitorii, de farmece și însușirile rădăcinilor. Armers i-a învățat arta de a dezlega vrăjitoriile. Barkayal i-a învățat arta de a urmări stelele. Akibeel i-a învățat semnele. Tamiel i-a învățat astronomia. Și Asaradel i-a învățat mișcările lunii. Samyaza, de asemenea, a învățat pe oameni vrăjitorii.
(Enoh 9:1-9, 10:6)

Este foarte interesant că, în pasajul de mai sus, machiajul (arta de a-și înnegri sprâncenele) este considerată vrăjitorie, ca formă de seducție. Și podoabele sunt puse în aceeași categorie. Despre acest lucru ne lămurește chiar Apostolul Petru, în capitolul în care vorbește despre potop:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur și îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii.
(1 Petru 3:3,4)

Deși Samyaza este șeful, vedem că Azazel provoacă cel mai mare rău, aducând armele printre oameni.

Tu, Azazel, i-ai învățat pe oameni să-L insulte pe Dumnezeu, să păcătuiască și să-i asuprească pe semenii lor.
(Enoh 12:3)

Din cauza asta, oamenii au devenit atât de stricați, încât Dumnezeu a distrus lumea printr-un potop de ape. Din acest potop au scăpat numai Noe, soția sa, cei trei fii ai săi și soțiile lor.

Potopul lui Noe

Dumnezeu a hotărât să distrugă lumea prin potop. Doar opt indivizi au scăpat: Noe, soția lui Noe, Sem, Ham, Iafet, soția lui Sem, soția lui Ham și soția lui Iafet. Noe a construit arca în care au scăpat împreună cu viețuitoarele pământului și păsările.

A zis Domnul Dumnezeu către Noe: “Sosit-a înaintea feței Mele sfârșitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptățile lor, și iată Eu îi voi pierde de pe pământ.

Tu însă fă-ti o corabie de lemn de salcâm. În corabie să faci despărțituri și smolește-o cu smoală pe dinăuntru și pe din afară.

Corabia însă să o faci așa: lungimea corăbiei să fie de trei sute de coți, lățimea ei de cincizeci de coți, iar înălțimea de treizeci de coți. […]

De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc și sus. Și iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viață, și tot ce este pe pământ va pieri.

Iar cu tine voi face legământul Meu. Și vei intra în corabie tu și împreună cu tine vor intra fiii tăi, femeia ta și femeile fiilor tăi. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele și din tot trupul, câte două, parte bărbătească și parte femeiască, ca să rămână cu tine în viață.

Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel […], din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească și parte femeiască, ca să rămână în viată împreună cu tine. Iar tu ia cu tine din tot felul de mâncare, cu care vă hrăniți. Îngrijește-te ca să fie aceasta de mâncare pentru tine și pentru acelea”.
(Geneza 6:13-21)

Apă suficientă pentru un potop

Biblia spune că apa a crescut atât de mult încât a acoperit chiar și cel mai înalt vârf montan.

Și a sporit apa pe pământ atât de mult, încât a acoperit toți munții cei înalți, care erau sub cer.

Și a acoperit apa toți munții cei înalți, ridicându-se cu cincisprezece coți mai sus de ei.
(Geneza 7:19-20)

Cei necredincioși spun că acest lucru este imposibil deoarece oceanele stau bine în matca lor. Se mai spune că nu putea ploua atât de mult. Însă ei tind să ignore faptul că nu ploaia a adus cea mai mare cantitate de apă, ci izvoarele subterane:

În anul șase sute al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului.
(Geneza 7:11)

Izvoarele subterane sunt numite izvoarele adâncului celui mare. Recent a avut loc o descoperire științifică: sub pământ, la o adâncime de 700 km, există o cantitate mai mare de apă decât toate oceanele la un loc. Iată un fragment din articol:

Un rezervor de apă cu volumul de trei ori mai mare decât al oceanelor existente a fost descoperit sub Pământ. Acest lucru ar putea explica de unde provin mările.
„Este o dovadă bună că apa Pământului a venit din interior”, spune Steven Jacobsen de la Universitatea Northwestern din Evanston, Illinois. Apa ascunsă ar putea acționa, de asemenea, ca un tampon al oceanelor de pe suprafață, explicând de ce au rămas la aceeași dimensiune de milioane de ani.”

Articolul despre descoperirea oceanului subteran poate fi găsit AICI. Articolul (detaliat) în engleză, AICI.

Necredincioșii vor să uite de potop

Desigur că nu e vorba de milioane de ani. Noi am știut dintotdeauna că pe planeta noastră există suficientă apă pentru un potop fiindcă ne-a spus-o și Apostolul Petru:

Căci ei în chip voit uită aceasta, că cerurile erau de demult și că pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă și prin apă, și prin apă lumea de atunci a pierit înecată.
(2 Petru 3:5-6)

Necredincioșii, intenționat uită aceste lucruri. Desigur că ei nu cred nici că au existat uriași.

Arca lui Noe a fost găsită

Există multe îndoieli cu privire la cât de încăpătoare a fost arca lui Noe. Arca a fost încăpătoare. În arcă nu trebuiau luate decât animalele terestre și zburătoarele. Cele mai multe specii sunt marine.

Documentar cu găsirea arcei lui Noe.
În video e explicat cum au încăput animalele în arcă.
Se poate alege subtitrare cu traducere automată în română.

Dumnezeu a făgăduit că nu va mai da potop de ape

Și închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului și nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul.
(Geneza 9:11)

După potop, un alt grup de îngeri s-a împreunat cu femeile

Chiar dacă au văzut ce-au pățit ceilalți îngeri veghetori care s-au împreunat cu femeile, chiar dacă au văzut ce-a pățit pământul din cauza aceasta, niște îngeri s-au coborât la fetele oamenilor și s-au împreunat cu ele, dând naștere uriașilor. De unde știm acest lucru? Iosua trimite niște iscoade în Canaan, înainte de a-l cuceri. Ei se întorc cu vești că ar fi nefilimi în țară:

Acolo am văzut noi și uriași, pe fiii lui Enac (Anac), din neamul uriașilor; și nouă ni se părea că suntem față de ei ca niște lăcuste și tot așa le păream și noi lor.
(Numeri 13:33-34)

Zvonuri false

Iscoadele întoarse au răspândit zvonul că în Canaan erau nefilimi, dar nu erau decât refaimi, urmași ai lui Enac, numit și Anac (sau Ank în Egipt), uriași mult mai mici decât nefilimii.

Dumnezeu a hotărât să nu mai dea potop de ape, însă și-a ales un popor, pe israeliți, care să distrugă noua rasă de uriași. Dar ei, de teamă, n-au vrut să facă acest lucru. Iar Dumnezeu a hotărât ca toată generația de evrei care au ieșit din Egipt să moară, iar fiii lor vor fi cei care vor intra în Canaan (Numeri 14).

Cu ajutorul lui Dumnezeu, noua generație de evrei, condusă de Iosua, i-a înfrânt pe uriașii conduși de împăratul Og (Deuteronom 3:3). Dar acești uriași, acești refaimi, nu erau atât de înalți precum nefilimii. Iscoadele au exagerat că oamenii erau precum lăcustele în comparație cu uriașii, refaimii având doar cinci metri:

Căci numai Og, regele Vasanului, mai rămăsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, și astăzi este în Rabat-Amon: lung de nouă coți și lat de patru coți, coți bărbătești.
(Deuteronom 3:11)

Dar o rămășiță de uriași a scăpat și anume în localitățile Gaza, Gat și Așdod.

Și n-a rămas niciunul din Anachimi în pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat și în Așdod au rămas din ei.
(Iosua 11:22)

Pentru că Israeliții i-au lăsat pe uriașii (refaimii), urmașii lui Anac, să trăiască în aceste trei localități, Gaza, Gat respectiv Așdod, uriașii au supraviețuit. Dovadă e Goliat din Gat:

Atunci a ieșit din tabăra Filistenilor un luptător cu numele Goliat, din Gat. Acesta era la statură de șase coți și o palmă.
(1 Regi 17:4)

Înfruntarea dintre David și Goliat a avut loc la sute de ani după moartea lui Iosua, care a cucerit Canaanul.

Refaimii sunt uriașii din a doua incursiune a îngerilor

Dacă uriașii din prima incursiune a îngerilor printre oameni sunt numiți nefilimi, pentru a-i diferenția, Scriptura îi numește refaimi pe uriașii din a doua incursiune.

Dacă dați click pe imaginea de mai sus, apoi pe cuvântul Rephaim, vă arată unde a mai fost folosit în Scripturi. Unul din acele pasaje descrie moartea fratelui lui Goliat.

Dar Elhanan, fiul lui Iair, a lovit pe Lahmi, fratele lui Goliat Gateul.

Și a mai fost o luptă la Gat. Acolo era un om înalt care avea câte șase degete la mâini și la picioare, adică de toate douăzeci și patru. Și acesta era tot din urmașii Refaimilor.
(1 Cronici 20:5,6)

Uriași canaaniți

Interesant este că îngerii stricați la minte și-au ales o populație blestemată cu care să se încuscrească. Era blestemată pentru că Noe l-a blestemat pe fiul lui Ham, Canaan, din cauză că Ham l-a dezvelit în fața fraților săi.

Iar Ham, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea tatălui său și, ieșind afară, a spus celor doi frați ai săi. Dar Sem și Iafet au luat o haină și, punând-o pe amândoi umerii lor, au intrat cu spatele înainte și au acoperit goliciunea tatălui lor. Și fețele lor fiind întoarse înapoi, n-au văzut goliciunea tatălui lor.

Trezindu-se Noe din amețeala de vin și aflând ce i-a făcut feciorul său cel mai tânăr, a zis: „Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la frații săi!”
(Geneza 9:22-25)

Noe nu a vrut să-i blesteme pe toți copiii lui Ham, de aceea l-a ales doar pe cel mai mare dintre ei, pe Canaan. Probabil, dacă-l blestema pe Ham, toți copiii lui erau blestemați. (Citește AICI despre Nimrod, uriașul nepot al lui Ham!)

Sentința lui Dumnezeu din Psalmul 82 (81) pentru îngerii din A DOUA incursiune

Sentința lui Dumnezeu pentru îngerii care nu și-au păzit vrednicia o putem găsi și în Psalmul 82. În Biblia Ortodoxă, acest psalm este numerotat ca fiind Psalmul 81.

Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare și în mijlocul dumnezeilor va judeca. Până când veți judeca cu nedreptate și la fețele păcătoșilor veți căuta?

Judecați drept pe orfan și pe sărac și faceți dreptate celui smerit, celui sărman. Mântuiți pe cel sărman și pe cel sărac; din mâna păcătosului izbăviți-i.

Dar ei n-au cunoscut, nici n-au priceput, ci în întuneric umblă; stricase-vor toate rânduielile pământului. Eu am zis: „Dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt”.

Dar voi ca niște oameni muriți și ca unul din căpetenii cădeți. Scoală-Te, Dumnezeule, judecă pământul, că toate neamurile sunt ale Tale.
(Psalm 81)

Biblia Ortodoxă are 151 de Psalmi, pe când în traducerea Cornilescu se găsesc doar 150. Vom explica într-un viitor articol care sunt diferențele dintre Biblia Ortodoxă și traducerea Cornilescu. Pe scurt, totul ține de Septuaginta. Și fiindcă Biblia Ortodoxă are cu un psalm în plus, numărul lor este decalat cu unu.

Fiii lui Dumnezeu au devenit corupți

Vedem în acest Psalm 81 că îngerii respectivi aveau ca responsabilitate să vegheze asupra oamenilor și să facă dreptate orfanului. Popoarele trebuiau să fie ajutate de acești îngeri, fiecare responsabil de un anumit neam:

Când Cel Preaînalt a împărțit moștenire popoarelor, când a împărțit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel e partea lui de moștenire.
(Deuteronom 32:8-9)

Însă îngerii aceia s-au lăsat corupți. Iar Dumnezeu le spune în psalmul de mai sus că, pentru că au făcut asta, vor muri precum mor oamenii.

Ne place traducerea din Biblia Ortodoxă a pasajului din Deuteronom 32:8-9 deoarece în traducerea Cornilescu traducerea nu are nicio legătură cu împărțirea neamurilor după numărul îngerilor veghetori:

Când Cel Preaînalt a dat o moștenire neamurilor, când a despărțit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor după numărul copiilor lui Israel. Căci partea Domnului este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire.
(Deuteronom 32:8-9)

Deși, de cele mai multe ori, folosim traducerea Cornilescu, pentru acest articol, am ales traducerea Bibliei Ortodoxe fiindcă e mai apropiată de varianta ebraică. Întodeauna comparăm traducerile.

Dacă ți s-a părut interesant materialul, DISTRIBUIE-L!

P.S. Am fost întrebați cum au putut naște pământencele uriași. Oare cât de mic este un crocodil când iese din ou și cât de mare se face în câțiva ani?

Cateva etape hotărâtoare pentru performanţa vacii

Fazale de capatii,sunt considerate in ultimele două săptămâni- înainte de fătare şi primele două săptămâni de după acest moment.Acestea sunt hotărâtoare pentru performanţa vacii, constituind perioade critice,sensibile, din viaţa ei.În acest interval se hotărăşte nivelul producţiei de lapte pe care vaca o va realiza în lactaţia care urmează. Tot acum se conturează şi soarta animalului, privind starea de sănătate şi posibilitatea apariţiei bolilor de metabolism şi a retenţiei învelitorilor fetale.
De aceea, fermierul care doreşte vaci sănătoase şi înalt productive trebuie să acorde acestei perioade cea mai mare atenţie profesională.
În articolul din numărul trecut al revistei noastre am precizat măsurile care trebuie luate pentru vacile aflate în repaus mamar, cu precădere în cele două săptămâni dinaintea fătării. De această dată ne vom referi la primele două săptămâni de după acest moment.

Cum protejăm vacile după fătare?
• Grupaţi vacile care au fătat în ultimele două săptămâni pentru a le putea supraveghea şi pentru a le trata în mod special.
• Verificaţi zilnic temperatura fiecărei vaci, în primele 7-10 zile de la fătare. Dacă veţi constata că animalul are febră, atunci fiţi siguri că acesta suferă de o infecţie uterină care trebuie tratată urgent, de regulă, cu antibiotice. Solicitaţi veterinarului efectuarea unei antibiograme a scurgerilor uterine pentru a descoperi antibioticul la care sunt sensibili microbii care au provocat infecţia.
• Nu interveniţi în interiorul uterului vacii cu mâinile nespălate, nedezinfectate şi fără mănuşă. Faceţi acest lucru numai atunci când operaţia respectivă este strict necesară.
• Supravegheaţi, mai ales în timpul mulsului, pofta de mâncare a vacii, atitudinea ei faţă de mediul înconjurător, modificările asupra mersului, precum şi condiţia corporală (starea de întreţinere) a animalului. Supravegheaţi producţia de lapte pe care o dezvoltă, precum şi compoziţia laptelui în grăsime şi în proteine. Toate aceste amănunte ne arată starea normală sau anormală a organismului.
Producţia de lapte şi compoziţia laptelui în grăsime şi în proteine indică nu doar calitatea furajelor care compun raţia de hrană şi echilibrarea acesteia în principii nutritive, dar şi cantitatea de furaj ingerată de vacă în 24 de ore.
• Dacă vaca nu are poftă de mâncare, încurajaţi-o să mănânce, oferindu-i, la intervale scurte, cantităţi mari de furaj apetisant. Trebuie să aveţi grijă ca animalul să nu piardă din starea de îngrăşare mai mult de un punct din scala de apreciere a condiţiei corporale, notată pe un interval cuprins între 1 şi 5 puncte.
Urmăriţi viteza de scădere a greutăţii corporale pe parcursul primelor trei săptămâni de la fătare, descoperiţi cauzele acesteia şi luaţi măsuri pentru oprirea ei.

Remedii pentru bolile metabolice
În această perioadă sunt posibile o serie de boli metabolice, pentru remedierea cărora trebuie luate măsuri urgente. Aşadar, urmăriţi semnele caracteristice unor afecţiuni precum febra de lactaţie, acidoza, cetoza sau încărcarea grasă a ficatului, apoi efectuaţi următoarele operaţiuni:
• Administraţi intramuscular o doză de prostaglandină F2α pentru a urgenta normalizarea aparatului genital şi intrarea în călduri a vacii la termenul normal.
• Dacă vaca are febră de lactaţie (hipocalcemie) şi nu se mai poate ridica de jos, administraţi intravenos 500 ml de gluconat de calciu. Reveniţi cu o doză de 250 ml după 12-24 ore, dacă starea se menţine. Administraţi-i pe gură un tub de calciu, special pentru vaci, pe care îl găsiţi la orice farmacie veterinară.
• În cazul cetozei, administraţi dextroză intravenos şi vitaminele A+D+E cu antibiotic, mai ales dacă boala se manifestă cu febră. Adăugaţi, de asemenea, în mâncare propilen glicol, făină de lucernă, drojdie de bere, sare şi săruri de potasiu. Animalul trebuie să consume circa 20 litri de apă caldă, zilnic.
• Pierderea poftei de mâncare se poate remedia prin administrarea pe cale orală a aproximativ 45 de litri de soluţie electrolitică care conţine energie, tratament practicat de fermierii americani, sau un preparat numit preparatul Dairy Derench, produs Altech, dar si alte produse asemanatoare.

Hranirea vacilor in timpul iernii

Hranirea vacilor in timpul iernii trebuie sa aiba drept obiectiv mentinerea nivelului productiv din timpul verii, scop destul de greu de realizat. In conditiile tarii noastre, perioada hranirii de iarna o putem considera intre 15 octombrie si 15 aprilie, cand vacile sunt tinute in grajd. Pentru mentinerea nivelului productiv si prevenirea scaderii cantitatii de lapte a efectivului, o atentie deosebita trebuie acordata atat trecerii de la regimul de pasunat la regimul de stabulatie, cat si trecerii de la regimul de stabulatie la regimul de pasunat.
Perioada de trecere de la regimul de pasunat la regimul de stabulatie trebuie sa urmareasca prelungirea cat mai mult a administrarii furajelor verzi si introducerea treptata a nutreturilor specifice regimului de stabulatie: murate, radacinoase si fanuri. Realizarea acestui deziderat este posibila prin folosirea culturilor duble, porumb furajer in mod special, frunze si colete de sfecla, borhoturi, varza furajera. Cu aceste furaje se pot hrani vacile pana pe la 15 noiembrie. Daca se resuseste hranirea vacilor cu furajele indicate pana la 15 noiembrie, in 8-10 zile, deci pana la 25 noiembrie, putem mari treptat cantitatile de furaj murat si sfecla, astfel ca, pe 25 noiembrie, sa se poata trece la regimul de hranire de iarna propriu-zis.

In timpul iernii, baza hranirii vacilor o formeaza nutreturile insilozate, radacinoasele si fanurile. Ele trebuie sa asigure 80-85% din ratie, iar restul de 15-20% e reprezentat de concentratele si fibroasele de calitate care nu trebuie sa lipseasca din hrana vacilor. Cantitatea minima necesara se considera a fi 3 kg fan de leguminoase sau fan obisnuit. Daca nu exista fan, se pot folosi paiele de orz, ovaz, grau si cocenii de porumb. Toate aceste fibroase se dau tocate, melasate sau saramurate. Vacile cu productii bune de lapte primesc in mod obligatoriu si concentrate sub forma de siloz de stiuleti de porumb cu pasuni (10-15% celuloza), suplimente proteino-vitamino-minerale. Cand nu se dispune de amestecul mineral special pregatit, se folosesc 100-200 g amestec mineral gospodaresc, format din parti egale: sare de bucatarie, faina de oase si creta furajera. Adaparea vacilor in timpul iernii trebuie sa se faca cu multa atentie, intrucat ele consuma cantitati mari de substanta uscata. Pentru 1 kg de substanta uscata din furaje, sunt necesari 4-6 l de apa. Temperatura optima a apei este de 10-12°C si se poate usor realiza cand exista adaposturi automate. In cazul in care vacile se adapa din puturi, aceastea se vor scoate numai in momentul adaparii. Vacile se adapa dupa fiecare tain, in urma administrarii fanului si la circa 1-1,5 ore dupa muls.

Ratia de baza este alacatuita numai din fibroase si suculente, ea poate acoperi necesarul pentru intretinere si pentru o productie medie variind intre 5-10 l de lapte. Putem vorbi si de un supliment de productie care este format fie din siloz sau stiuleti de porumb cu panusi + amestec protein-vitamino-mineral. Suplimentul se va da in cantitati diferite grupelor de vaci, in functie de productia pe care o dau. Repartizarea vacilor pe grupe de furajare sau stabilirea suplimentului care li se cuvine se face cu ocazia controlului lunar al productiei, pe tablita matricola a fiecarei vaci se noteaza productia si cantitatea se supliment pe care trebuie sa o primeasca.

Odata stabilita ratia, se va imparti in trei tainuri zilnice: tainurile se dau la ore fixe, pentru formarea si pastrarea unor reflexe conditionate favorabile.

Concentratele se dau intr-un singur tain dimineata, sau la pranz, daca cantitatea administrata nu depaseste 2 kg,
In doua tainuri, cand cantitatea administrata este de 3-5 kg,
Si in 3 tainuri, cand cantitatea de concentrate este de la 6 kg in sus.

Fanul se da la toate 3 tainuri sau numai dimineata si seara. Porumbul murat se administreaza intotdeauna dupa muls, dimineata si la pranz. Ordinea de administrare trebuie sa difere in functie de productia de lapte a vacilor: la vacile cu productii mici se dau la inceput furajele de calitate mai slaba (coceni, paie tocate), apoi fan, suculente si la urma concentratele. In cazul vacilor “bune de lapte “, la inceput se da fanul, urmeaza concentratele si apoi suculentele. Dupa consumarea porumbului murat si a borhotului, ieslele se curata de resturile ramase.

Selectia taurilor de reproductie

Principalul mijloc in ameliorarea taurinelor in conditiile actuale il constituie exercitarea presiunii de selectie prin intermediul taurilor folositi in reteaua de insamantari artificiale. Se stie ca masculul, prin fiii si ficele sale, are o pondere mult mai mare asupra progresului genetic al rasei, ajungand pana la 70%, restul revenind femelei. De aici rezulta un fapt deosebit de important pentru ameliorare si anume, necesitatea producerii dirijate a generatiilor de taurasi, selectia acestora pentru a depista pe cei cu valoare genotopica ridicata, care sunt in mod sigur amelioratori si folosirea lor intensa la insamantarile artificiale.
Problema care se pune este cum se poate cunoaste, cum se poate aprecia valoarea genotopica a taurului. Pana in prezent, nu se poate aprecia direct valoarea genotopica a unui animal, ci indirect, datorita faptului ca acesta se reflecta intr-o anumita masura fenotip (deci putem aprecia un taur in primul rand dupa fenotipul propriu). Fenotipul propriu al unui taur nu indica insa legatura cu productia principala care se urmareste la aceasta specie (productia de lapte si unt); de aceea, indicatii valoroase asupra valorii genotipice a unui taur dau ascendentii si rudele colaterale. Un taur care provine din parinti si bunici valorosi, care are frati si surori, semifrati si semisurori de valoare este foarte posibil sa fie si el valoros. Totusi, nu toti taurii care au un fenotip valoros si care au origine buna si rude colaterale valoroase dau produsi valorosi.

La insamantarile artificiale trebuie sa se foloseasca numai acei tauri care au fost apreciati ca valorosi dupa descendentii pe care i-au dat, acesta fiind criteriul de baza care permite folosirea unui taur la insamanatarile artificiale. Selectia taurilor care vor fi utilizati in reteaua de insamantari artificiale se va face in mai multe etape, si anume:

Prima etapa incepe la nastere si se incheie la varsta de de 30 de zile. Taurasi nascuti din imperecheri nominalizate (din vaci valoroase care au fost selectionate ca mame de tauri si din tati de mare valoare), deci valorosi dupa ascendentii si rudele colaterale (daca provin mai ales din tata testat), sunt examinati in privinta exteriorului, dezvoltarii corporale si starii de sanatate. Se elimina toti taurasii care prezinta defecte de conformatie, necorespunzator dezvoltati si cei tarati. Se elimina de asemnea si taurasii a caror origine nu este confirmata de testul fenogrupului sanguin.

In Etapa a doua, de la 1 la 15 luni, se selectioneaza taurasii care au ramas de la aprecierea anterioara, dupa fenotipul propriu, stabilit pe baza performantelor realizate in directia productiei de carne, aptitudinilor de reproductie, dupa conformatie si constitutie. Taurasii care au fost considerati corespunzatori la varsta de 1 luna, cazati in boxe individuale, sunt hraniti cu ratii standard (stabilite pentru fiecare rasa), care sa favorizeze procesul de crestere si sa evite, pe cat posibil, ingrasarea. Se inregistreaza consumul zilnic, se fac cantariri lunare pana la 12 luni, cand operatiunea se incheie. Se determina dezvoltarea corporala, sporul mediu zilnic realizat de fiecare tauras si consumul pentru 1 kg spor. Se elimina cei necorespunzatori in privinta insusirilor de crestere.

In continuare taurasii care au reusit acestei testari, sunt supusi examenului pentru verificarea aptitudinilor de reproductie. Intr-o perioada de 3 luni, de la varsta de 12-15 luni, se urmaresc comportamentul sexual, insusirile materialului seminal (volumul ejaculatului, densitatea spermei), aptitudinile de congelare ale produsului seminal si in special capacitate fecundanta, dupa congelare si decongelare. Capacitatea fecundanta se verifica dupa procentul de neintoarceri ale vacilor insamantate cu sperma provenita de la fiecare tauras in testare. Sunt eliminati taurasii care se abat de la cerintele normale prevazute in instructiunile existente.

Etapa a treia este cea mai importanta si consta in selectia taurasilor dupa testul descendentei. Taurasii retinuti la testul performantelor proprii sunt folositi in continuare la reproductie, pentru obtinerea a 200 gestatii. Insamantarile se fac in efective de rasa curata, intr-o perioada scurta de timp, pentru gruparea stransa a fatarilor. In urma acestor insamantari se obtine un efectiv suficient de descendenti necesar pentru stabilirea valorii de ameliorare a taurilor atat in directia productiei de carne, cat si de lapte.

Testul descendentei privind valoarea de ameliorare in directia productiei de carne se efectueaza astfel: in descendenta obisnuita de la fiecare taur se iau „randomizat” 15 masculi in varsta de 30 de zile si se introduc in ingrasatorii de tip ”baby-beef”, cu rol de statiune de testare. Ingrasarea dureaza pana la varsta de 12 luni, cand se cantaresc produsii individual si se apreciaza calitatile comerciale pe viu; in continuare taurasii se sacrifica si se cantareste carcasa rece, pentru stabilirea randamentului la taiere, se transeaza pe regiuni de macelarie si se efectueaza dezosarea; dupa prelucrarea datelor se face aprecierea pe baza mai multor elemente precum greutatea vie la sacrificare (12 luni), greutatea carcasei, ponderea regiunilor de calitate 1 in carcasa, procentul de oase in carcasa.

Intrucat acest test se incheie cand taurasii supusi testarii au deja varsta de 35-37 luni, se recomanda sa nu se faca reforme dupa acest test si sa se astepte rezultatele aprecierilor dupa aptitudinile de lapte ale fiicelor, pentru stabilirea valorii de ameliorare pentru ambele aptitudini, rasele noastre fiind rase mixte.

Testul descendentei privind valoarea de ameliorare in directia productiei de lapte se efectueaza dupa incheierea lactatiei fiicelor taurului in testare. Fiicele fiecarui taur sunt urmarite lunar de centrul judetean de selectie, care face controlul oficial al productiei. La incheierea lactatiei, datele se prelucreaza separat pentru fiicele fiecarui taur si se exprima rezultatul mediu al lotului respectiv.

Dupa determinarea valorii de ameliorare a fiecarui taur, se stabileste o ierarhie valorica a acestora, in functie de capacitatea lor de a transmite la descendenti insusirile valoroase pentru lapte si carne. Acesta ierarhie valorica a taurilor se poate stabili dupa valoarea absoluta a caracterului principal urmarit in selectie, pentru productia de lapte – cantitatea totala de grasime (kg) pe lactatie normala, iar in selectia pentru carne, sporul mediu zilnic. Desigur valoarea taurilor testati amelioratori este diferita: unii sunt mai intensi ameliorati pentru o anumita insusire ca, de exemplu, pentru productia de lapte si nu sunt amelioratori ai productiei de carne, si invers. De aceea este necesara ierarhizarea finala a taurilor dupa un indice sintetic – indicele general de ameliorare, care sa tina seama de toate insusirile urmarite si dupa valoarea acestui indice sa se stabileasca preturile de vanzare ale taurilor si materialului seminal produs.

Dupa incheierea actiunii de testare, taurii care nu sunt amelioratori pentru caracterele importante urmarite sunt sacrificati, iar cei reusiti sunt folositi intens la insamantari artificiale. Prin congelarea materialului seminal produs de taurii amelioratori, se prevede obtinerea de la fiecare a cel putin 3.800 produsi anual.

Metode de alaptare a viteilor

In organizarea hranirii viteilor, o problema deosebit de importanta este modul cum se se administreaza laptele, adica metodele de alaptare, atat in gospodariile individuale cat si in exploatatile zootehnice. In conditiile fermelor mari si cu aglomeratii de vitei, organizarea alaptarii are atat implicatii economice, cat si sanitar-veterinare. Se cunosc trei metode de alaptare: naturala, artificiala si mixta.

Alaptarea naturala. Este o metoda utilizata in gospodariile individuale si mai putin in unitatile zootehnice. Denumirea de ”alaptare naturala” provine de la faptul ca viteii isi iau singuri laptele prin supt de la vaci. Se deosebesc in practica doua procedee de aplicare a acestei metode, respectiv: alaptarea prin supt de la mama si alaptarea prin supt de la „vaci-doici”.

Alaptarea prin supt de la mama prezinta o serie de dezavantaje, si anume: nu se cunoaste precis cantitatea de lapte pe care o suge vitelul, deci nu se poate dirija procesul de crestere, nu se cunoaste exact productia de lapte pe care o da fiecare vaca, deci nu se poate efectua aprecierea fenotipica a vacii. De asemenea, intarcarea viteilor are de cele mai multe ori consecinte asupra productiei de lapte, deoarece multe vaci nu mai cedeaza laptele fara vitel, sau daca il cedeaza, productia scade mult. Un alt dezavantaj este desfasurarea cu dificultate a mulsului, aducerea viteilor la supt si indeosebi separarea lor nefiind posibila decat cu un efort. Utilizarea acestei metode este neeconomica, intrucat se consuma mult lapte integral si nu permite inlocuirea unei parti din laptele integral cu lapte smantanit. De asemenea, se pot transmite unele boli de la mame la vitei. Practic aceasta metoda nu este indicata sa se foloseasca decat in fermele care cresc vaci din rase de carne si care nu se mulg decat dupa intarcarea viteilor. Daca totusi unele ferme nu au conditii pentru introducerea unei metode mai eficiente, pentru dezvoltarea normala a vitelului, trebuie sa se lase pentru supt un numar suficient de sfarcuri. Vitelul se da la supt ininte de muls, pentru a efectua masajul, si este lasat sa suga 1-2 sfarcuri, in functie de productia vacii. Alaptarea la „vaci-doici” este o metoda mai buna decat prima, intrucat viteii nu sug la mamele lor, ci la vaci-doici, iar acestea nu se mulg, ci alapteaza fiecare un numar de vitei in functie de productia de lapte pe care o dau. De asemenea este mai buna decat alaptarea cu mama, intrucat permite o organizare rationala a alaptarii, marind productivitatea muncii ingriijitorilor. Aceasta metoda s-a impus in unele tari prin faptul ca se reduc cazurile de imbolnaviri care apar in primele saptamani, in cazul cand alaptarea artificiala nu se aplica rational. Vacile-doici se aleg, de obicei, dintre acelea care nu se preteaza la mulsul mecanic, au sfarcurile mici si ugerul deformat, sunt blinde si sanatoase si au un procent mic de grasime de lapte. In primele 5-6 zile dupa nastere (perioada colostrala), viteii sug la mamele lor si numai din a 7 a zi sunt trecuti la ”vaci-doici”. Pentru obisnuire, sunt tinuti cu vaca in aceeasi boxa 10-15 zile. In perioada de obisnuire a viteilor, vaca primeste o hranire stimulativa chiar in timpul suptului, iar viteii se dau la supt cand ugerul este plin. In medie hranirea la vaci-doici dureaza 90 de zile. Viteii care raman mai mici primesc in continuare lapte smantanit 1-2 luni, 3-4l/zi cap.

Alaptarea artificiala. Este o metoda care prezinta o serie de avantaje fata de prima si de aceea s-a extins in toate tarile. In conditiile aplicarii acestei metode, vitelul nu suge de la vaca, laptele fiind muls intai si apoi administrat prin galeata, la biberon sau in grup, la instalatii mecanice. Utilizand metoda alaptarii artificiale se poate dirija cresterea viteilor, administrad cantitatea de lapte de care ei au nevoie. Laptele administrat trebuie sa provina numai de la vaci sanatoase. Avantajul principal al acestei metode este ca permite inlocuirea unei cantitati de lapte smantanit sau substituent, ceea-ce duce la ieftinirea costului unui Kg spor de crestere in greutate. Pentru asigurarea succesului, este necesar sa se respecte regulile de igiena referitoare la sterilizarea permanenta a utilajului si mentinerea lui in stare perfecta de curatenie. Temperatura laptelui administrat trebuie sa fie de 37-38°C. Aceasta metoda, practic nu poate fi aplicata decat in conditiile existentei unui personal calificat si deosebit de constiincios.

Alaptarea mixta. Este utilizata in fermele unde nu s-a reusit inca sa se asigure toate conditiile optime pentru aplicarea alaptarii artificiale. Consta in folosirea atat a alaptarii artificiale, cat si a celei naturale. In primele 14-15 zile dupa nasterea viteilor acestia sug la mame, iar apoi sunt alaptati artificial, astfel se miscoreaza mult procentul de morbiditate. Dezavantajul principal al acestei metode consta in faptul ca viteii se obisnuiesc mai greu cu alaptarea artificiala, iar in unele cazuri scade productia vacilor, ca urmare a indepartarii viteilor.

Expertiza si suport financiar pentru fermierii din Ardeal oferit de FrieslandCampina Romania

Friesland Campina Romania aloca resurse umane si financiare pentru implementarea unei noi strategii care vizeaza dezvoltarea pe termen lung a fermelor partenere din Ardeal. Compania ofera sprijin fermelor pentru cresterea calitatii si cantitatii laptelui furnizat si reducerea dezechilibrelor intre volumele de lapte livrate in sezoanele calde fata de cele reci, prin asigurarea unei cantitati constante pe durata intregului an.

Obiectivele acestei strategii includ cresterea calitatii si cantitatii laptelui furnizat de ferme, scaderea costurilor pentru fermieri, optimizarea productiei de lapte in timpul anului, cresterea numarului de vaci per ferma pana la o dimensiune optima pentru a asigura sustenabilitatea acestora pe termen lung si eliminarea pierderilor, atat pentru FrieslandCampina Romania, cat si pentru fermieri.

“Ne-am luat angajamentul fata de consumatorii nostri ca pentru principala noastra marca, Napolact, sa folosim lapte ce provine exclusiv de la ferme din Ardeal. Astfel, avem o dubla responsabilitate, atat fata de consumatori cat si fata de fermele noastre partenere. Ne preocupam constant ca laptele pe care il folosim sa aiba cea mai buna calitate. Pe fermierii nostri, de la care colectam anual 75 milioane litri de lapte, ii sprijinim in dezvoltarea fermelor la un nivel sustenabil si profitabil pe termen lung. Astfel, le oferim fermierilor nostri acces la resurse si cunostinte de ultima generatie, precum si posibilitatea eficientizarii afacerilor din jurul fermelor”, a declarat Laurentiu Gioroc, Dairy Development Manager FrieslandCampina Romania.

Parteneriatul FrieslandCampina Romania cu fermierii din Ardeal este construit pe termen lung, iar colaborarea cu acestia se dezvolta constant – pe parcursul anului compania a colaborat cu mai mult de 700 de producatori de lapte.

FrieslandCampina Romania a investit in pregatirea unei echipe speciale de experti, denumita “Mesterii Laptelui”, care va fi liantul dintre companie si fermieri, furnizandu-le celor din urma informatiile si sprijinul necesar, dar si facilitandu-le accesul la resursele pe care compania le pune in slujba lor pentru a-si imbunatati procesele din cadrul fermelor. Odata cu imbunatatirea proceselor, calitatea laptelui livrat va creste, iar costurile de productie vor scadea.

Totodata, strategia presupune ca fermierii din Ardeal sa aiba acces la cunostinte de ultima ora din domeniu. Ei participa la cursuri de pregatire sustinute de experti in domeniu si vor beneficia de schimburi de experienta, prin vizite la ferme din Olanda si Germania. Primele astfel de training-uri au fost deja organizate. Primii 50 de fermieri participanti s-au intalnit cu experti olandezi in aceasta vara, iar pana la finalul anului 100 dintre ei vor fi instruiti in cadrul programului. Acestia au posibilitatea sa isi imbunatateasca cunostintele in domenii importante, precum: cresterea viteilor, utilizarea rezultatelor de laborator pentru lapte in imbunatatirea ratiilor, observarea si intelegerea semnalelor transmise de vaci.

FrieslandCampina Romania le ofera suport financiar fermierilor, prin facilitarea accesului la diverse scheme de finantare, cum ar fi plata in avans, pentru fermieri.

Parte a strategiei FrieslandCampina Romania pentru sprijinul fermierilor este si asigurarea continuitatii si a viitorului fermelor prin colaboarea cu universitati din Ardeal, pentru a atrage in viitor cat mai multi tineri si absolventi de specialitate in fermele si industria de procesare a laptelui din Romania si pentru a le da posibilitatea viitorilor absolventi sa contribuie la dezvoltarea sectorului, inca inainte de terminarea studiilor. Astfel, compania sustine cercetari in aceste universitati si asigura sesiuni de practica pentru profesori si studenti in ferme si fabrici.

FrieslandCampina Romania este parte din compania olandeza FrieslandCampina, organizatie cu traditie in colectarea laptelui si fabricarea de produse lactate. FrieslandCampina este prezenta pe piata din Romania cu brandurile Napolact, Milli, Oke si Dots si ofera o gama larga de produse: lapte de consum, iaurt, branza, unt, lapte praf, zer praf si gustari pe baza de lapte. FrieslandCampina Romania colecteaza laptele de la o retea extinsa de fermieri din Ardeal.

Intretinerea si ingrijirea rationala a viteilor de la fatare la intarcare

Prin intretinere rationala se intelege respectarea normelor de igiena a adaposturilor, de igiena corporala si de miscare zilnica, in raport cu cerintele varstei respective. S-a demonstrat ca este strict necesar ca fatarea sa aiba loc la maternitati prevazute cu profilactoriu.
Cele mai reusite maternitati prevazute cu profilactoriu sunt concepute pe principiul „popularii si depopularii totale”, compartimentate in asa fel incat fiecare compartiment de 10-15 vaci este dublat de o incapere de aceeasi capacitate pentru vitei. Cu aceasta comunica numai printr-o fereasta prin care este trecut vitelul dupa fatare. Acest tip de maternitate-profilactoriu permite popularea sau depopularea deodata a celor doua compartimente, dupa care urmeaza dezinfectia riguroasa a incaperii. Camerele speciale ale profilactoriului sunt prevazute cu boxe individuale pentru viteii in varsta de 0-20 de zile, cu sisteme de incalzire pe timp de iarna, care sa asigure temperatura de 19-21°C si cu ventilatie mecanica. Viteii nou nascuti sunt introdusi in camerele uscate prevazute cu lampi infrarosii, cateva ore, apoi se trec in boxe individuale, unde sunt tinuti 15-20 de zile. Boxele frecvent folosite sunt metalice, cu gratar de lemn, cu dimensiunile de 110/55 cm, fiind prevazute cu o deschidere circulara sau ovala in peretele dinspre aleea de serviciu, pentru fixarea galetii cu lapte. Dupa 15-20 de zile, din profilactoriu viteii sunt trecuti in adaposturi special construite ”cresele de vitei”, destinate cresterii acestora pana la varsta de 6 luni, in care sunt amenajate boxe colective pentru 15-20 vitei, asigurandu-se o suprafata de 1,7m² de vitel. In boxa se asigura o zona de odihna spre perete si o zona de furajare spre aleea centrala. Hranirea se face la iesle, asigurandu-se un front de furajare de 0,35m pentru fiecare vitel, iar adaparea prin adaposturi automate cu flotor. Cresele sunt prevazute cu padocuri pentru scoaterea viteilor afara cand timpul este favorabil. Temperatura optima este de 18-20°C, de aceea, este obligatoriu incalzirea iarna si ventilatia mecanica. Pentru asigurarea unei dezvoltari armonioase si pentru mentinerea sanatatii, tineretul trebuie sa beneficieze si de un regim de miscare care se executa zilnica si metodic. In timpul verii, viteii se scot din profilactoriu la 4-5 zile de la nastere si sunt plimbati 10-15 minute in primele zile. Ttreptat, timpul de plimbare se mareste. Dupa varsta de 1 luna este indicat sa se tina in timpul zilei afara sub umbrare, unde se amenajeaza iesle pentru hranire si adaposturi.

Daca ferma are in apropierea adapostului pasune, scoaterea la pasune este foarte indicata, deoarece viteii se obisnuiesc cu pasunatul si fac in acelasi timp miscare in aer liber. In timpul verii, viteii se scot la plimbare dupa circa 30 de zile de la nastere, daca timpul este frumos si calduros. Scoaterea la plimbare se face dupa o ora de la alaptare. Se atrage atentia ingrijitorilor ca miscarea sa fie activa. Viteii nu vor fi lasati in padoc pe timp nefavorabil. In ce priveste intarcarea, in cazul cand sunt obisnuiti din timp sa consume cantitati mari de furaje concentrate, suculente si fibroase, iar cantitatea de lapte scade treptat, viteii se intarca usor si fara sa se resimta. Varsta intarcarii se stabileste in functie de destinatia viteilor si in functie de sistemul de intarcare care a fost practicat. In cazul folosirii sistemului traditional de crestere si alaptare, intarcarea se face la 4 luni. Taurasii care sunt destinati pentru prasila vor fi intarcati la 5-6 luni. In cazul folosirii metodelor moderne de crestere cu inlocuitori de lapte si furaje combinate, se poate aplica intarcarea precoce la varsta de 2-3 luni. O sa punctam cateva notiuni de hranire si intretinere dupa intarcare:

Hranirea viteilor dupa intarcare. Dupa intarcare, hranirea tineretului se face in functie de destinatie si de sporul in greutate planificat. In timpul verii, hrana de baza o formeaza nutretul verde la discretie, iar in timpul iernii, fibroasele si suculentele de buna calitate. Dupa varsta de 6 luni, o atentie deosebita trebuie sa se acorde tineretului femel destinat pentru prasila. De dorit este ca acesta sa fie tinut vara in tabere pe pasune si sa primeasca un supliment de 1-1,5 Kg concentrate, in functie de calitatea pasunii. In timpul iernii, hrana de baza trebuie sa fie fibroasele si suculentele si cantitati mici de concentrate pentru completarea ratiei. Atat in perioada de 6-12 luni, cat si intre 12-18 luni, prin furajele administrate se urmareste dezvoltarea maxima a tubului digestiv, care nu este posibila fara cantitati mari de fibroase si suculente. In perioada 6-12 luni, tineretul poate consuma 3-4 kg furaj murat, 1,5-1,6 kg concentrate si 50-60 g amestec mineral. In perioada 12-18 luni, tipul de hranire a viteilor este diferit de al taurasilor de prasila. Vitele se hranesc in continuare cu ratii bazate pe fibroase si suculente. Daca acestea sunt de calitate foarte buna, se renunta la concentrate, mai ales in timpul verii, daca pasunea este buna sau exista masa verde cosita. Taurasii in timpul verii, primesc fibroase si masa verde in cantitati moderate si concentrate. Hranirea lor trebuie sa urmareasca realizarea sporului planificat, fara dezvoltarea exagerata a abdomenului. In timpul iernii ei vor primi 3-4 kg fan, nutret insilozat 10 kg si 2,5-4 kg concentrate.

Intretinerea viteilor dupa intarcare. La intarcare, viteii sunt separati pe sexe. Vitele in timpul iernii pot fi tinute legate la iesle, in grajduri pentru tineret sau in grajduri cu stabulatie libera, dezlegate. In cazul in care vitele sunt legate in timpul iernii, obligatoriu vor fi scoase la plimbare 1,5-2,5 ore. Mai indicat pentru vitele este utilizarea sistemului de stabulatie libera, in adaposturi inchise, in care fiecare animal sa aiba o cuseta pentru hranire si adapare. In cadrul acestui sistem de intretinere, vitele fac suficienta miscare, mai ales cand sunt scoase din padoc, in timpul zilei. Intretinerea tineretului femel in stabulatie libera in adaposturi semideschise a dat in unele cazuri rezultate bune; vitelele beneficaza de efectul favorabil al factorilor naturali si au posibilitati mai mari de miscare. Taurasii de prasila se tin boxe individuale spatioase in care ei pot efectua o miscare activa. In timpul verii, tineretul femel va fi tinut in mod obligatoriu in tabere, pe pasune, unde beneficiaza de actiunea tuturor factorilor naturali, care influenteaza pozitiv constitutia, sanatatea si rezistenta lor.

Dermatoza Nodulara Contagioasa si nevoia de vaccinare voluntara preventiva

In cursul zilei de ieri, 10.05.2016, i-am insotit pe domnul Serban Nicusor, presedinte ACV HolsteinRo, si dr. Cosmin Ghencioiu la o intalnire de lucru cu presedintele ANSVSA, domnul dr. Radu Roatis Chetan, vicepresedintele ANSVSA, dr. Mihai Ponea, domnul consilier al presedintelui ANSVSA, academician Nicolae Manolesc si reprezentanti ai Directiei pentru Sanatatea Animala din cadrul ANSVSA.

Reprezentantii HolsteinRo au sustinut faptul ca, avand in vedere situatia din ultima perioada, din tari precum Israel, Turcia, Macedonia, Grecia si mai nou Bulgaria, privind diagnosticarea Dermatozei Nodulare Contagioase, si riscul crescut de extindere a acestei boli in fermele comerciale din tara noastra, trebuie avute in vedere urmatoarele aspecte:

1. Situatia in Grecia, Turcia si Bulgaria este:

- Grecia 2015: Animale Susceptibile: 6.033 / Animale omorate: 6.003
- Grecia 2016: Animale Susceptibile: 7.658 / Animale omorate: 7.604
- Turcia 2015: Animale Susceptibile: 182.725 / Animale omorate: 129
- Bulgaria 2016: Animale Susceptibile: 589 / Animale omorate: 589

Sursa: Oficiul International de Epizootii (http://www.oie.int/wahis_2/public/wahid.php/Diseaseinformation/Immsummary)

2. Aparitia unor focare de Dermatoza Nodulara Contagioasa in ferme industriale din Romania, prevede conform legislatiei europene actuale introducerea masurii de stamping out (omorarea intregului efectiv).

Legislatia UE mentioneaza faptul ca exista posibilitatea acordarii unor despagubiri UE pentru fiecare animal omorat care se ridica la 800 euro per animal. O eventuala suma suplimentara ar trebui sa fie acordata de la Bugetul ANSVSA / MARD insa acesta suma nu exista. Aceasta despagubire se poate acorda in termen de 4 pana la 6 luni, insa dupa cum stim valoarea de piata a unui animal (junica gestanta) este de peste 1.800 euro. Animalele omorate sunt ingropate in ferma si nu transportate spre ecarisare in centrele furnizorilor de servicii de ecarisaj.

In aceste conditii, aparitia unui focar intr-o ferma industriala ar conduce la falimentul fermelor pentru ca:

- Se distruge un efectiv matur, in productie, plus tineretul si se acorda o despagubire de cca 40% din valoarea reala a animalelor.
- Se blocheaza contractele de furnizare a laptelui pentru o perioada de 10 – 16 luni, iar in conditiile actuale ale pietei acest lucru este dramatic.
- Pentru o perioada de 10 – 16 luni se va opri livrarea de lapte, ceea ce inseamna imposibilitatea totala de a achita credite, rate leasing pentru utilaje, impozite si salarii.

3. Diagnosticarea unor focare de Dermatoza Nodulara Contagioasa in Romania, urmata de o procedura standard de autorizare a unui vaccin ar conduce la cresterea riscului de aparitie a unor noi focare.

4. In imediata vecinatate a granite de sud a Romaniei, se afla o concentrare mare de ferme de vaci, cu sute de salariati. Toate aceste ferme, sunt supuse unor riscuri iminente avand in vedere imposibilitatea protejarii prin masuri nespecifice precum dezinsectia in zona Dunarii.

5. Producatorul de vaccinuri, Intervet Romania, parte componenta a grupului farmaceutic Merck (singurul producator international de vaccin cu facilitati logistice in Emisfera Nordica – mai este un laborator de stat in Africa de Sud) si-a aratat disponibilitatea de a oferi spre vanzare fermierilor din Romania vaccinul pentru imunizare impotriva Dermatozei Nodulare Contagioase, conform documentelor anexate.

Cu toate ca exista un set de masuri nespecifice, asa cum mentionam anterior, riscurile iminente de imbolnavire la care sunt supuse animale din fermele crescatorilor romani de vaci ne-a determinat sa solicitam constituirea de urgenta a unui stoc national de vaccin si oferirea posibilitatii de VACCINARE VOLUNTARA PREVENTIVA pentru toti fermierii interesati, care isi asuma din punct de vedere financiar achizitia de vaccin.

Intelegem, si suntem mahniti, ca exista un curent indreptat impotriva acestei solicitari, curent sprijinut de catre reprezentantii catorva dintre comerciantii de animale. Acestia vehiculeaza ideea inregistrarii unor reduceri a vanzarilor/exporturilor ca urmare a introducerii acestei masuri de vaccinare, masura vitala de protectie a efectivelor de vaci matca.

Domniile lor speculeaza o prevedere a legislatiei europene care prevede faptul ca mai intai trebuie sa apara un focar si abia ulterior se poate incepe vaccinarea.

Exista insa si traderi de animale, cu investitii foarte mari in judetele Prahova si Calarasi, care ne-au contactat insistand asupra pericolului reprezentat de boala si a necesitatii vaccinarii.

Bazandu-ne pe discernamantul autoritatilor sanitar veterinare din Romania speram ca acestea sa puna pe primul plan interesele producatorilor romani, a fermierilor care produc pentru piata romaneasca si familiile romanilor si nu vor fi vulnerabile la puterea de persuasiune a unor comercianti. Speram in egala masura ca autoritatile sanitar veterinare romane vor apara cu buna credinta interesele fermierilor romani.

Asteptam cu maxim interes raportul sedintei de lucru a Comisiei – pe tema Dermatozei Nodulare Contagioase – la care participa astazi si maine, doamna dr. Ioana Alexandra Neghirla.

Orice intarziere cauzata de proceduri interne, specific oricarei institutii, se poate solda cu pierderi foarte importante pentru producatorii de lapte romani.

Dermatoza nodulara contagioasa (D.N.C.) – Evolutia focarelor si recomandari pentru fermieri

Dermatoza nodulara contagioasa (Lumpy Skin Disease) este o boala virala specifica bovinelor si bivolitelor, cu un impact important asupra efectivelor de bovine, caracterizata prin evolutie rapida si pierderi severe in efectivele infectate, mai ales la cele tinere, respectiv la animalele fara imunitate. Boala cauzeaza pierderi importante datorita restrictiilor care trebuie impuse miscarii si comertului cu animale vii sau cu produsele provenite de la acestea.

Evolutia focarelor de dermatoza nodulara a bovinelor – Situatia actualizata pana la data de 1 iulie 2016

De la ultima raportare, Bulgaria, Serbia si Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei au transmis informari referitoare la evolutia dermatozei nodulare contagioase a bovinelor (DNCB) pe teritoriile statelor lor.

Recapituland situatia evolutiei acestei boli in regiune, ea se prezinta dupa cum urmeaza:

- Bulgaria: 197 de focare confirmate, incepand cu data 14 aprilie. Tara vecina a aplicat vaccinarea de urgenta foarte pe tot teritoriul national;
- Serbia: 60 de focare, iar boala a atins deja jumatatea teritoriului; Serbia vaccineaza sporadic, cu vaccinul primit de la Comisia Europeana;
- Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei: 335 de cazuri, raspandite in toata tara. De asemenea, vaccineaza, tot sporadic, cu vaccin primit de la Comisia Europeana.

Avand in vedere aceasta evolutie rapida a bolii, serviciile veterinare din tara noastra monitorizeaza in permanenta controlul miscarii animalelor care se realizeaza impreuna cu reprezentanti ai politiei, atat la punctele de trecere la frontiera, cat si in trafic si au luat toate masurile pentru notificarea timpurie a bolii.

In acest sens, Autoritatea a luat masuri de intensificare a actiunilor de informare a fermierilor, crescatorilor de animale, transportatorilor de animale, a personalului din abatoare, despre semnele clinice ale bolii si despre obligatia raportarii rapide a suspiciunilor.

Agentul etiologic al dermatozei nodulare contagioase a bovinelor este un virus din fam. Poxviridae, genul Capripoxvirus. Sunt virusuri foarte rezistente la actiunea agentilor fizici si chimici. Boala se manifesta prin febra si prin aparitia unor noduli pe corp, inclusiv bot, nari, cap, gat, spate, picioare, scrot, perineu, uger, coada, pleoape si la nivelul mucoaselor nazala si bucala. Acesi noduli pot exprima scurgeri de lichid si pot avea un centru ulcerat.

Animalele afectate pot prezenta schiopaturi si edeme severe ale pielii si subcutanate si pe abdomen si picioare. Boala mai poate determina inflamatii ale ugerului, leziuni ale sfarcurilor mamelei, precum si avort, infectii intrauterine, sterilitate temporara sau permanenta, atat la tauri, cat si la vaci.

A.N.S.V.S.A.
Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor

Cum poate fi introdusa boala intr-un efectiv de animale sanatoase?

Boala poate fi introdusa intr-un teritoriu indemn prin vehicularea vectorilor din teritoriile infectate spre cele indemne de catre vant, prin introducerea vectorilor odata cu transporturile de animale, prin introducerile ilegale de animale infectate, prin personalul care a lucrat in ferme infectate si care a avut contact cu animale bolnave, prin furaje contaminate etc.

In mod obisnuit, virusul este transmis in mod mecanic, prin vectori (tantari, muste si capuse), dar poate fi transmis si prin contactul direct cu animalele infectate prin leziuni ale pielii, saliva, scurgeri nazale, lapte sau material seminal, sau chiar indirect, cu apa si furajele contaminate.

Perioada de incubatie a virusului este de 4-5 zile, animalele tinere sunt afectate mai grav.

Cum se manifesta boala?

Boala se exprima prin febra si prin aparitia unor noduli pe corp, inclusiv bot, nari, cap, gat, spate, picioare, scrot, perineu, uger, coada, pleoape si la nivelul mucoaselor nazala si bucala. Acesi noduli pot exprima scurgeri de lichid si pot avea un centru ulcerat. In unele cazuri animalele afectate pot muri.

Animalele afectate pot exprima schiopaturi si edeme severe ale pielii si subcutanate, pe abdomen si picioare. Boala mai poate determina inflamatii ale ugerului, leziuni ale sfarcurilor mamelei, precum si avort, infectii intrauterine, infecunditate temporara sau permanenta atat la tauri cat si la vaci.

Masurile pe care trebuie sa le respecte fermierii

In vederea evitarii introducerii bolii or in exploatatii cu bovine, proprietarii de animale trebuie sa evite:

- miscarea neavizata a animalelor intre ferme, in special introducerea de animale noi cu situatia epidemiologica necunoscuta;
- contactul direct cu animalele din exploatatiile invecinate;
- schimburile de autovehicule, masini, echipament, furaje si asternut intre diferite ferme;
- circulatia necontrolata a muncitorilor intre ferme sau in zone ale fermei, in care nu trebuie sa aiba acces;
- evitarea contactului cu animalele din mediul salbatic, cu paasarile salbatice, cu insecte, rozatoare, etc, care pot contamina animalele din exploatatie;
- adaparea, de catre animalele scoase la pasunat, cu apa din rauri si balti;
- scoaterea la pasunat a animalelor impreuna cu animale din exploatatii cu situatia epidemiologica necunoscuta;
- valorificarea animalelor in targuri neavizate de autoritatile veterinare.

Cum trebuie procedat cand se observa astfel de leziuni la bovinele din exploatatie?

Se anunta imediat medicul veterinar de libera practica, concesionar sau medicul veterinar oficial din zona sau la nr de telefon al D.S.V.S.A. judeteana.

ATENTIE !!! niciun animal din exploatatie nu va mai fi scos din curte, pana la examinarea de catre medicul veterinar si stabilirea unui diagnostic.

Sindromul vacii grase

Sindromul vacii grase este o combinatie de tulburari metabolice, digestive si de reproductie care afecteaza vacile periparturiene obeze. Boala are o frecventa rara si apare in unitatile in care, datorita greselilor la intocmirea ratiilor, se creeaza posibilitatea consumului excesiv de nutreturi de buna calitate, cu un continut energetic crescut, dar pe un fond de ratii dezechilibrate.

Sindromul vacii grase apare sporadic, depinzand de sistemul de hranire al animalelor. El este mult mai frecvent in stabulatia libera. Timpul necesar pentru ca boala sa se manifeste este variabil, depinzand de starea de initiala a vacilor si cantitatea de nutreturi cu un continut energetic ridicat disponibile pentru a fi consumate la libera alegere. Suprahranirea la parturitie si insuficienta reducere a concentratelor dupa perioada de varf a lacatiei predispune vacile la obezitate. Vacile cu o lunga perioada de repaus mamar datorita productiei scazute sau infertilitatii sunt de asemenea predispuse.

Agentul etiologic primar este consumul excesiv de ratii neechilibrate, frecvent deficitare intr-unul sau mai multi nutrienti. Hranirea cu cantitati excesive de concentrate in ultima parte a lacatiei, combinata cu hranirea la discretie cu porumb siloz si/sau fan de plante cultivate, atat in timpul ultimei parti a lactatiei, cat si in perioada repausului mamar, sunt deobicei factorii cauzali. Putem vorbi de ratii supraenergetice ce joaca un rol important in etiologia bolii, absenta furajelor fibroase in cantitati suficente, in perioada repausului mamar, precum si excesul de minerale (calciu, fosfor, sodiu), sau deficitul de oligoelemente si vitamine liposolubile in timpul ultimei parti a gestatiei. In aparitia bolii un rol imporant il joaca tipul constitutional al vacilor, in special tipul morfologic si metabolic. Sunt mai predispuse animalele brevimorfe, solide si viguroase, in crestere rapida si puberatate precoce.

Manifestarile din sindromul vacii grase par sa fie datorate in special intensitatii metamorfozei grasoase a ficatului. Dezvoltarea ficatului gras se datoreste unuia sau mai multor din urmatoarele mecanisme patologice: lipogeneza hepatica crescuta, mobilizare crescuta de acizi grasi liberi din tesutul adipos, oxidarea hepatica scazuta a acizilor grasi si tulburarea mecanismului de formare a trigliceridelor. Vacile obeze sunt foarte sensibile la stres mai ales datorita insuficientelor suprarenale si tiroidiene si dau nastere la vitei cu competenta imunologica scazuta. Morfopatologic se constata ca obezitatea este generalizata in tot corpul cu exceptia vacilor care au fost bolnave timp de 1-2 saptamani, la care starea de intretinere pare relativ normala. Vacile care mor din cauza insuficientei acute sau cronice prezinta depozite mari de grasime interna localizata in jurul inimii, rinichiului, in mediastin, canalul pelvin, pe mezenter, pe epiploon etc. Organul intern cel mai sever afectat este ficatul. Acesta este marit si inflamat cu marginile rotunjite si decolorat datorita metamorfozei grasoase intense. Daca plasam o portiune de ficat in apa aceasta va pluti datorita infiltratiei grasoase intense. Depozitele de grasime sunt foarte abundente si la nivelul tesutului conjunctiv subcutanat, mai ales in zona pieptului, salbiei, salelor, la baza cozii si la nivelul feselor, la nivelul spatiilor inter- si intramusculare din muschii scheletici.

Simptomatologia este foarte polimorfa si cu atat mai grava cu cat lipomobilizarea a debutatat foarte curand inaintea fatarii. Semnele generale includ o obezitate intensa cu greutate corporala cuprinsa intre 680-820 Kg pentru vacile Holstein, scaderea rezistentei la infectii si un numar crescut de boli periparturiente. Semnele specifice la vacile periparturiente includ depresiunea, anorexia, cetonuria, scaderea evidenta a productiei de lapte, epuizarea progresiva, slabiciune musculara. Tulburarile genitale sunt primele care apar si ultimele care dispar. Caracterul si gravitatea lor variaza cu varsta parturientei. La primipare predomina tulburarile mecanice, iar la mutipare procese patologice grave in raport cu surmenajul fiziologic al animalului. Tulburarile mecanice de la primpare consta in atrezie vulvo-vaginala, frecventa la juncile din rasele de lapte, dar se dubleaza la animalele obeze datorita prezentei in tesutul conjunctiv din cavitatea pelviana de mase grasoase voluminoase. Putem spune ca tulburarile hepatice se traduc prin cetoza si steatoza. Aceste perturbari metabolice se manifesta printr-o anorexie profunda. La inceputul evolutiei clinice a cetozei productia de lapte nu este afectata in ciuda scaderii apetitului. In faza de stare a cetozei, productia de lapte se diminueaza anormal, ceea ce atrage atentia ingrijitorului sau proprietarului. Steatoza hepatica, care afecteaza vacile supraalimentate pe plan energetic, se agraveaza printr-o lipomobilizare intensa. Aceasta afectiune se acompaniaza de hepatomegalie, situatie in care ficatul ocupa un volum considerabil si atinge marginea ultimei coaste pe dreapta. Apar si tulburari nervoase ce constau intr-o stare depresiva, astenie si oboseala, animalele sunt apatice, calme si se deplaseaza foarte putin.

Diagnosticul se bazeaza pe anamneza din care rezulta o ingestie marita de nutreturi energetice si pe aspectul clinic de animale obeze, precum si pe prezenta uneia sau mai multor afectiuni periparturiene, astfel: febra de lapte, cetoza, deplasarea cheagului, retinerea invelitorilor fetale si/sau a mastitelor. Diagnosticul poate confirmat printr-un raspuns nefavorabil la tratamentele conventionale eficace in asemenea afectiuni la vacile cu o stare normala. Prognosticul este rezervat spre nefavorabil.

Tratamentul. Vacile obeze nu raspund favorabil la terapia bolilor periparturiente la fel ca vacile intr-o stare fizica normala. In general tratamentul este simptomatic pentru afectiunile periparturiente. Tratamentul specific pentru sindromul vacii grase include administrarea de minimum 100 ml de solutie de dextroza, 50% zilnic prin injectii intravenoase lente. Ratiunea unei astfel de terapii este de a inhiba mobilizarea grasimii care va scade cantitatea de acizi grasi prezenti in ficat. Se mai administreaza colina sub forma de clorura sol.50%, pe cale orala, in cantitate de 50 g/zi. Antibioticele cu spectru larg trebuie sa fie administrate in dozele zilnice terapeutice pentru combaterea mamitelor care sunt destul de frecvente. Ratiile cu un continut mare de substante energetice trebuie sa fie inlocuite cu ratii echilibrate care sa asigure, dupa norme, necesarul de energie, proteine, vitamine si saruri minerale. Ratia trebuie sa contina fibroase, mai ales fan.

Tetania de repaus (Tetania de grajd) la vitei

Tetania de repaus a fost denumita in mai multe feluri, fie tetania de grajd, tetania de iarna etc, dar credem ca denumirea corecta a bolii ar fi ”tetania de nutritie” a tineretului taurin supus ingrasarii. Factorii alimentari sunt reprezentati de iarba tanara, luxurianta, consumul de foi si capete de sfecla, de turte bogate in albumine, porumb in exces asociat cu tarate de grau, tarate de grau asociat cu faina de ciocalai, srot de macese, taitei de sfecla, melasa si uree, etc.

Tetania de nutritie se intalneste in ingrasatoriile in care hranirea se face in exclusivitate cu nutreturi concentrate administrate la discretie, amestecul fiind format din porumb 50%, orz 10%, granule de lucerna cu uree 10%, faina de ciocalai 20%.

De altfel, in cazul tetaniei de nutritie a tineretului taurin supus ingrasarii sunt indeplinite toate conditiile unei boli carentiale (in special in cazul unor deficiente de minerale – Mg,Ca,Na): apare dupa mai mult timp de folosire a unui regim alimentar sarac in elemente minerale si in vitamine, dupa ce sunt epuizate rezervele organismului si semnele sale dispar in urma suplimentarii ratiei cu elemente deficitare. In favoarea acestei ipoteze mai pledeaza: scaderea Mg din os si aparitia acestei boli la exemplarele cel mai bine dezvoltate, cu spor zilnic mai mare. Necesarul in elemente minerale este mai mare la animalele cu un ritm de crestere sporit, deoarece necesita cantitati mai mari pentru depunerea in oase si cresterea oaselor precum si pentru inglobarea in tesuturile moi si in special in masa musculara. Magneziul este, dupa potasiu, al doilea element intracelular si deci este nevoie de cantitati sporite proportional cu ritmul de crestere.

Frecventa bolii este mai mare in lunile de iarna si inceputul primaverii cand coincide cu aparitia fenomenelor de hipo sau avitaminoze. S-a demonstrat ca tetania la viteii supusi la ingrasat, ajunsi la varsta de 6-12 luni, apare primavara ca o consecinta, pe de o parte, a epuizarii vitaminei D din furaje si, pe de alta parte, a lipsei de iradiere a animalelor, care nu pot sa beneficieze de actiunea fotochimica a soarelui. Administrarea vitaminei D fara nicio alta interventie cu saruri de Mg a facut ca tetania viteilor supusi la ingrasat, care apare primavara, sa fie oprita imediat chiar a doua zi de tratament. Accesele tetanice indiferent de etiologie, sunt consecinta unor dezechilibre umorale in care un rol important il joaca hipo-magneziemia, hipocalcemia, hiperkaliemia, modificari ale echilibrului acido-bazic, care compromit mecanismele de excitabilitate neuromusculara. Acesti factori de origini diverse pot sa creeze conditiile aparitiei crizei de tetanie sau sa favorizeze starea de tetanie. La aceste animale, interventia emotiilor, incercarile de contentie, cantaririle, lumina brusca, diverse zgomote etc. pot declansa crizele de tetanie.

Simptomatologia. Semnele clinice constau in stare de neliniste, mugete, hipersensibilitate, contracturi musculare, opistotonus, tetanie si accese epileptiforme. Animalele prezinta exoftamie, epifora, botul uscat, hipersalivatie, cordul puternic si tahicardie. Unele animale nu prezinta decat usoare tulburari nervoase, neliniste, hipersensibilitate, altele prezinta tulburari mai grave, opistotonus, caderea animalului in decubit lateral cu toate membrele in extensie cu gatul si capul intins sau prezinta accese de tip epileptiform. Accesele se repeta la cateva ore sau zile, la interventia factorilor excitanti, putandu-se solda uneori cu moartea prin asfixie datorita localizarii contractiilor la muschii larinxului provocand spasmul glotei. La examenul umoral se inregistreaza hipocalcemie, hipomagneziemie, hiperkaliemie, modificari ale echilibrului acidobazic.

Diagnosticul se pune pe baza acceselor intermitente de tetanie, pe analiza conditiilor alimentare in care au aparut, pe faptul ca apare mai mult iarna spre primavara, pe examenele de laborator etc. Prognosticul este rezervat spre grav in functie de etiologie. Daca nu se intervine cu tratamente adecvate cat mai repede, se pot inregistra un procent ridicat de pierderi, in special prin sacrificari de necesitate.

Tratamentul este simptomatic si etiologic. Simptomatic, se va combate accesele de tetanie prin administrarea de saruri de Ca si Mg. Se pot administra sub forma de injectii solutii de Ca+Mg in cantitate de 50 ml/100 kg greutate vie, respectiv 5 g clorura de calciu si 1,25 g clorura de magneziu/100 kg viu. Dozele trebuie repetate mai multe zile la rand, altfel crizele apar din nou intrucat la tetania de nutritie a tineretului taurin supus ingrasarii este vorba de o epuizare a rezervelor scheletice care se refac foarte anevoios. De aceea dupa tratamentul injectabil este obligatoriu administrarea pe cale orala a suplimentelor de Ca si si Mg care absorbite treptat sa poata fi acumulate in oase si reface homeostazia Mg si Ca. Trebuie administrat pe cale parenterala si vitamina D implicata in mod sigur in etiopatogenia bolii.

Profilaxia. Se va acorda atentie deosebita conditiilor alimentare. Se va evita hranirea animalelor numai pe baza de concentrate, asigurandu-se o proportie corespunzatoare de fan de leguminoase in ratie. In perioada critica se vor adminnistra suplimente de oxid de magneziu, saruri de calciu si vitamina D. Se recomanda schimbarea treptata a ratiei alimentare.

Cresterea viteilor sugari

Informatii privind calitatea colostrului, ingrijirea vitelului la fatare, hranirea viteilor sugari pana la intarcare, spatiul pentru intretinerea viteilor sugari, etc.

Calitatea colostrului. Colostrul este o secretie a glandei mamare de culoare galbuie, bogata in saruri minerale si substante proteice. Colostrul confera vitelului imunitate fata de multe boli. Colostrul elimina meconiul care se gaseste in partea terminala a tubului digestiv al vitelului. Tocmai pentru asta colostrul este usor digerabil si are o actiune laxativa. Vitelul trebuie alaptat in prima ora de viata sau la cel mult ora si jumatate de viata. In perioada de maxim o ora si jumatate colostrul nu-si pierde nimic din calitatile sale. Inainte ca vitelul sa fie dat la vaca pentru a suge colostrul, ugerul vacii va trebuie sa fie spalat cu apa calduta, iar din sfarcuri se vor indeparta primele picaturi de colostru. Dupa primul supt vitelul se separa de vaca. In primele 6 zile, vitelul trebuie dat la supt de 5-6 ori pe zi.

Ingrijirea vitelului si a vaci la fatare. Vitelul este fatat pe paie uscate sau pe o panza curata de sac. Se indeparteaza mucozitatile existente de pe botul si narile vitelului. Daca cordonul ombilical nu sa rupt singur, acesta se va taia la 10 cm fata de abdomen cu o foarfeca dezinfectata iar apoi locul tăiat va fi tamponat cu tinctura de iod. Se sterge vitelul cu o carpa sau cu un somoiog de paie pana la uscare. Apoi vitelul este lasat sa fie lins de vaca. Concomitent se acorda urmatoarele ingrijiri vacii: se sterge cu carpa uscata sau cu somoiog de paie; se aministreaza o bautura de apa calduta (37-39 grade C), in care s-a pus o mana de sare si doua maini de tarate; se urmareste sa elimine invelitorile la 3-6 ore de la fatare; se urmareste sa elimine lichide (losii) pana la 16 zile de la fatare.

Hranirea viteilor sugari pana la intarcare. Alaptarea mixta consta in hranirea viteilor natural timp de 5 zile. Astfel viteii sant lasati langa vaca timp de 5 zile, cat consuma colostru. Apoi sunt izolati in boxe sau custi individuale, unde se continua alaptarea artificiala cu substituienti de lapte si lapte integral pana la intarcare. Metoda de alaptare se poate aplica in toate exploatatiile familiale unde se practica mulsul mecanizat al vacilor. Obisnuinta viteilor cu alaptarea artificiala trebuie facuta treptat la biberon sau la galeata. In primele 2 luni consumul de lapte este de 6-7 litri. in luna a treia consumul de lapte scade treptat de la 5 litri la 3 litri iar in luna a patra consumul scade de la 2 la 1 litru. Galetile sau biberoanele dupa fiecare folosire sunt spalate cu apa rece, apoi cu apa calda si detergent, si apoi oparite cu apa fierbinte. Laptele se va administra imediat dupa muls. Pregatirea substituentului de lapte se face la 39-40 grade C pentru a avea temperatura pe care il are laptele cand este muls. Incepand din a doua saptamana viteii se vor alapta de 4 ori pe zi. In luna a patra se va ajunge la doua alaptari pe zi. La o alaptare vitelul consuma 1-1,5 litri lapte. Regula obligatorie la alaptare este pozitia capului vitelului – putin ridicata peste orizontala pentru ca laptele sa ajunga din doua in doua ore in în cel de-al patrulea compartiment al stomacului numit cheag. In luna a doua de viata a vitelului, consumul zilnic de concentrate si fan creste la 0,5 kg fiecare. Consumul zilnic de concentrate si de fan creste in luna patru de viata a vitelului la 1,3-1,5 kg fiecare.

Spatiul pentru intretinerea viteilor sugari. Dupa prima ora de viata viteii sunt luati de obicei de langa mamă si sunt intretinuti in spatii amenajate de tip: boxa individuala amenajata in grajd; cusca individuala amenajata in afara adapostului; cotet amenajat in afara adapostului. Intretinerea viteilor in custi din afara adapostului este solutia care ofera cele mai bune rezultate in gospodaria familiara pentru faptul că majoritatea fatarilor au loc primavara si vara. Cusca individuala reduce incidenta la imbolnaviri, ofera posibilitatea de ingrijire individuala si ofera un mediu uscat, lipsit de curenti de aer, cu temperatura si umiditate constanta. Spatiul total ocupat de cusca individuală are lungimea de 2,8 m din care 1,5 m cusca propriu-zisa si 1,3 m padocul. Inaltimea si latimea padocului sau a custii individuale este de 1 m. Constructia este din cherestea (cusca) si bare metalice (padocul). Pardoseala este din pietris, peste care se pune paie ca asternut. Pe peretii laterali ai padocului sunt prevazuti suporti pentru prinderea galetilor de lapte, apa, si nutreturi combinate, precum si un mic jgheab pentru administrarea fanului la discretie. Dupa intarcare cusca individuala se curata, se dezinfecteaza si se lasa la odihna 14 zile dupa care se populeaza din nou.

Intarcarea viteilor. Se face atunci cand viteii s-au obisnuit sa consume mai multe fibroase si concentrate si mai putin lapte. In gospodariile taranesti intarcarea viteilor se face la 6 luni, iar in exploatatiile de tip industrial intarcarea viteilor se face la 4 luni daca sunt hraniti cu lapte sau la 45 de zile daca sunt hraniti cu inlavit, cu furaje cobinate si cu fan vitaminos.

Greutatea la 6 luni. Masculii de Baltata romaneasca cantaresc 190 kg si de Baltata cu negru 180 kg iar femelele de Baltata romaneasca 170 kg si de Baltata cu negru cantaresc 160 kg.

Selectia vacilor de prasila

In ameliorarea vacilor se acorda mai multa atentie taurilor datorita numarului mare de produsi pe care il dau. Faptul ca prin folosirea taurilor testati s-au obtinut rezultate deosebite in ameliorarea taurinelor, nu inseamna ca selectia vacilor de prasila trebuie neglijata. Pentru a obtine in fiecare generatie tauri valorosi care sa ridice in continuare nivelul rasei, este necesar sa existe vaci-mame de tauri cu valoare genotipica si fenotipica ridicata.
Aprecierea genotipica a vacilor de prasila se face indeosebi dupa origine si rude colaterale si se poate efectua inca de la nastere. Numarul de descendenti dati de fiecare vaca fiind mic, aceasta apreciere este mai putin importanta decat pentru masculi. Aprecierea vacilor se face in principal dupa fenotipul propriu, si anume, dupa nivelul insusirilor productive, constitutie si conformatie, insusirile ugerului, aptitudinele pentru mulsul mecanic si activitatea de reproductie.

Aprecierea nivelului productiv al vacilor pentru lapte se face dupa cantitatea de lapte, de grasime, continutul de in proteine, uniformitatea lactatiei, economicitatea lactatiei, economicitatea productiei si precocitatea productiei de lapte.

Cantitatea de lapte pe lactatie normala (305 zile) este criteriul principal. Se iau in considerare primele trei lactatii sau chiar toate lactatiile incheiate pana la data aprecierii. Cu cat luam in considerare un numar mai mare de lactatii si cu cat se repeta de mai multe ori in viata unei vaci o productie ridicata, cu atat valoarea ei este mai mare. La aprecierea unei vaci dupa productia de lapte trebuie sa se precizeze si numarul de mulsori pe zi. Pentru vacile-mame de tauri, cerintele minime in privinta productiei de lapte pe lactatie normala sunt cele prevazute prin programul de ameliorare. Calitate laptelui este data de procentul de grasime si proteine; cu cat aceste componente se gasesc intr-o cantitate mai mare, cu atat vaca este mai valoroasa.

Uniformitate sau constanta lactatiei. Capacitatea unei vaci de a-si mentine nivelul productiv un timp cat mai indelungat este un criteriu ajutator de apreciere. Uniformitatea lactatiei se poate aprecia prin examinarea curbei de lactatie. Cele mai valoroase vaci se considera acelea care au o faza ascendenta a curbei mai lunga si care se mentine un timp mai indelungat in platou, coborand usor in primele luni de lacatie.

Economicitatea productiei de lapte. Se exprima fie prin productia de lapte la 100 Kg greutate vie,fiind considerate valoroase vacile care dau peste 700-800 Kg la 100 Kg greutate vie,fie mai precis se apreciaza consumul de U.N la 1 Kg lapte;vacile „bune” cunsuma 0,8-1 U.N(inclusiv pentru intretinere).

Precocitatea productiei de lapte. Se apreciaza dupa varsta la prima fatare, varsta optima fiind intre 24-27 luni. Vacile precoce nu numai ca fata mai repede, dar dau productii maxime la lactatia a treia si a patra, fata de cele tardive care fata la 33-36 de luni si dau productia maxima la lactatia a sasea si a saptea.

Aprecierea vacilor dupa conformatie si constitutie. Se efectueaza practic pe baza tabelelor de punctare. La aceasta apreciere trebuie sa se tina seama de particularitatile conformatiei fiecarui tip productiv si fiecarei rase.

Dezvoltarea corporala. Se apreciaza dupa greutatea vie si valoarea principalelor dimensiuni: talie, perimetru toracic si lungimea trunchiului. Se stie ca intre greutatea vie si productia de lapte este o corelatie pozitiva si ca exista o dezvoltare corporala optima pentru fiecare rasa.

Aprecierea vacilor dupa aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic. S-a introdus in practica numai in ultimele decenii datorita importantei pe care o prezinta forma si simetria morfologica si functionala a acestuia pentru mulsul mecanic. Aprecierea se poate face corect intre a 30-a si a 90-a zi de lactatie, la mulsoarea de dimineata. Examenul ugerului se face prin inspectie, palpatie si proba functionala.

Activitatea de reproductie. Este un indiciu foarte important in selectia vacilor, apreciat prin intervalul dintre doua fatari. Se stie ca o vaca nu da lapte daca nu fata, intervalul optim nu trebuie sa depaseasca 365 zile.

Sisteme intensive de ingrasare a taurinelor

Prin notiunea de ”ingrasare” intelegem fenomenul de sporire a masei corporale, nu numai prin depunerea de grasime, ci in primul rand prin cresterea volumului masei musculare, pe baza unui regim abundent de hranire. Cresterea masei corporale si modificarea raporturilor intre diferitele tesuturi si parti componente ale corpului animal in timpul perioadei de ingrasare depind de sitemul de crestere si exploatare si in cadrul sistemului de tehnologia de ingrasare folosita. Dupa gradul de intesivitate al ingrasarii, deosebim urmatoarele sisteme: intensiv si extensiv. Ne vom ocupa de sistemul intensiv de ingrasare.
Ingrasarea in sistem intensiv urmareste realizarea unor sporuri zilnice mari, in conditii de economicitate sporite, prin valorificarea potentialului biologic de crestere. Tineretul taurin poate realiza, in primul an de viata, 60-65% din greutatea adultului, in conditii optime de hranire si intretinere. Printr-o hranire corespunzatoare in raport cu varsta se urmareste dezvoltarea maxima a partilor corpului cu importanta deosebita pentru productia de carne: pulpa, crupa, salele si o dezvoltare mica a tubului digestiv, astfel ca randamentul la taiere sa fie ridicat. Pentru realizarea acestui scop, tehnologia de ingrasare prevede dirijarea proceselor de crestere si dezvoltare pe faze diferentiate. Vitelul este prelucrat de la ferma de crestere la o varsta foarte tanara (7-14 zile), pentru a se putea dirija in sensul dorit formarea aparatului digestiv. Furajarea este diferentiata pe faza de crestere, pentru a satisface necesitatile fiziologice ale varstei si se bazeaza pe concentrate, care intra in ratie in procent de peste 50%. Furajele fibroase se dau pentru completarea ratiei si functionarea normala a prestomacelor, ele trebuind sa fie de buna calitate (fan de lucerna, fan de livada). Sistemul de intretinere, in acest caz, urmareste limitarea miscarii pentru a micsora consumul de energie. Adapostul trebuie sa asigure conditii optime de microclimat, pastrarea conditiilor de zooigiena si un inalt grad de mecanizare. Perioada de ingrasare trebuie sa dureze atat timp cat se manifesta capacitatea animalului de a depune carne si grasime cu un consum economic de hrana pentru 1 kg/spor. Prin scurtarea perioadei de ingrasare se obtine o productie mai mica de carne, cu o valoare nutritiva mai redusa, prelungirea duratei de ingrasare ducand la obtinerea unei carni grase, cu un consum prea mare de hrana. Nu toate rasele dau rezultate bune la acest sistem de ingrasare. Sunt indicate rasele mixte: Baltata romaneasca, bruna si metisii raselor mixte de la noi cu taurii de rasa friza. La noi in tara sunt cunoscute doua sisteme intensive de ingrasare: “Baby-beef” si ingrasarea pentru carne alba.

Ingrasarea “baby-beef” este in functie de varsta si greutatea la sacrificare a viteilor. Exista trei variante de aplicare: ultra precoce, precoce si normala. Prima varianta este utilizata in tarile pentru producerea carnii fragede de culoare roza. Viteii sunt ingrasati pana la varsta de 220 de zile, cand trebuie sa aiba minimum 250 kg. La noi in tara s-a utilizat pana acum mai mult ingrasarea ”baby-beef” precoce, prin care trebuia sa se realizeze, la varsta de 310 zile greutatea de 350 kg. In ultimul timp, s-a renuntat la aceasta ingrasare si se practica numai ingrasare “baby-beef” normala, care vizeaza obtinerea unei greutati de peste 450 kg, la varsta de 16-18 luni.

In faza-1 (de alaptare si intarcare), de la 1 la 70 de zile se urmareste o dezvoltare rapida a tubului digestiv, de la monogastric la cel poligastric. Viteii sunt adusi la ingrasare dupa perioada colostrala, la varsta de 7-14 zile, si sunt supusi unui tratament deosebit pentru combaterea stresului provocat de transport si schimbarea alimentatiei. La aceasta faza hranirea se face cu substituent de lapte si cu nutret combinat starter si fan. Se realizeaza un spor mediu zilnic de 610 g. Consumul pe toata perioada este de 36 kg substituent de lapte, 45 kg starter si 15 kg fan. Viteii sunt intretinuti in adaposturi special construite, in boxe colective de 15-25 capete. Pentru asigurarea conditiilor de microclimat este prevazut un sistem de ventilatie activa, de evacuare si admisie, iar in timpul iernii se asigura incalzirea adapostului pentru asigurarea in prima faza a temperaturii minime de 15-18°C, in functie de varsta.

In faza-2 (pregatirea pentru ingrasare), de la 71- la 130 zile, se urmareste obisnuirea viteilor cu un consum mare de furaje, avand in vedere necesitatea cresterii sporului in greutate. Se administreaza concentrate (starter) si fan de lucerna la discretie. Sporul planificat este 830 g, cu un consum specific de 3,2-3,5 U.N.

In faza-3 (crestere si ingrasare), de la 131 la 220 zile, se urmareste realizarea unui spor maxim, prin administrarea furajului concentrat la discretie si folosirea limitata a fanului de lucerna si al silozului. Se urmareste realizarea unui spor mediu de 1.100 g, cu un consum de 3,7-3,8 U.N.

In faza-4 (ingrasare si finisare), de la 221 de zile la 310 zile, se dau concentrate la discretie si cantitati reduse de fan si siloz. Se realizeaza un spor mediu zilnic de 1.350-1.370 g, cu un consum de 5,5-5,6 U.N. Optimizarea sistemului de ingrasare “baby-beef” necesita investitii mari pentru adaposturi si mecanizarea proceselor de productie. Adaposturile utilizate sunt de doua tipuri: pentru faza 1 si faza 2, prevazut cu un sistem de incalzire, pentru celelate faze se utilizeaza acelasi tip de adapost fara incalzire.

Ingrasarea pentru carne alba, denumita si “ultra baby-beef” urmareste cresterea si ingrasarea viteilor sugari pana la varsta de 90-110 zile, cand trebuie sa ajunga la greutatea de 120-150 kg, pe baza unor sporuri medii zilnice de 1200-1300 g. Se obtine o carne frageda suculenta, de culoare roz-deschisa, mult apreciata la export. Se preteaza pentru a fi ingrasati prin acest sistem, viteii din rasele Baltata romaneasca, Bruna, cat si metisii acestora cu rase de carne, in special Charolaise. Aceasta ingrasare se realizeaza printr-un sistem de hranire exclusiv lactat. In primele 7-10 zile, viteii consuma colostru, iar apoi, pana la sfarsitul ingrasarii, substituenti de lapte. Este interzis consumul altor furaje, pentru a impiedica dezvoltarea prestomacelor. Dupa perioada de hranire cu colostru, viteii sunt trecuti la ingrasat. In primele 2 zile li se da solutie de glucoza si antibiotice cu spectru larg, utilizand tehnica clasica “baby-beef”. Din a treia zi viteii primesc inlocuitor de lapte. Viteii sunt intretinuti in boxe individuale cu o constructie speciala, care limiteaza mult miscarea, avand drept podea un gratar de lemn, fara asternut. In adapost trebuie sa se mentina un regim de temperatura constant (18-20°), o luminozitate si umiditate reduse. Fiind mai putin rentabil, acest sistem este folosit mai putin la noi in tara.

Rezultatele activitatii de reproductie si ameliorare a taurinelor din Bistrita-Nasaud in 2015

A devenit deja o traditie, ca la inceputul fiecarui an, Asociatia Crescatorilor de Taurine Bistrita-Nasaud si Biagen Select, organizatie a crescatorilor de taurine, sa desfasoare o sedinta de analiza a activitatii de reproductie si ameliorare la specia taurine pentru anul precedent. Astfel, vineri, 8 ianuarie 2016, in prezenta prefectului Ioan Tintean, a avut loc sedinta de bilant pentru anul 2015.
Printre participanti s-au numarat reprezentanti ai Comitetului Director al Asociatiei Crescatorilor de Taurine Bistrita-Nasaud, fermieri, colaboratori-operatori de insamantari artificiale si controlorii performantelor de productie din judetul Bistrita-Nasaud, reprezentanti ai Asociatiei Crescatorilor de Taurine Hunedoara, dr. ing Mihalca, directorul Agentiei Nationale in Zootehnie, responsabil pentru activitatea de ameliorare pentru zona de Nord a Romaniei, dr. ing. Criste Florin, directorul Scolii nationale de Operatori Insamantatori de la Dej.

In cuvantul de deschidere, prefectul Ioan Tintean a apreciat activitatea pe care comitetul Asociatiei Judetene a Crescatorilor de Taurine o presteaza pentru cele 171 de asociatii locale si, totodata, a remarcat rezultatele deosebite obtinute de Biagen Select pentru activitatea de reproductie si ameliorare la taurine si porcine.

‘Desi judetul nostru este un judet mic, ce detine doar 2.1% din suprafata tarii, el se situeaza in primele 6 locuri pe tara in ceea ce priveste efectivul de bovine. La insamantari artificiale, judetul se situeaza pe primul loc in ceea ce priveste numarul de bovine insamantate artificial, fapt ce a determinat ca potentialul genetic al efectivelor de bovine sa fie unul foarte bun si apreciat de fermierii si crescatorii de animale. Asadar, va asigur ca, la fel ca in anii precedenti, veti avea sprijinul Institutiei Prefectului in solutionarea problemelor cu care va confruntati in activitatea de zi cu zi’, a precizat Ioan Tintean.

Platon Florin, presedintele asociatiei judetene, a aratat ca rezultatele deosebite obtinute in judetul Bistrita-Nasaud, se datoreaza unei foarte bune organizari a serviciilor de reproductie si ameliorare prestate de Biagen Select, unitate condusa de dr. ing. Emilut Gaina care, in cei 36 de ani de activitate, a facut judetul nostru cunoscut si apreciat in intreaga tara. La aceste realizari un rol deosebit l-a avut si colaborarea foarte buna cu Institutia Prefectului si Consiliul Judetean.

La randul sau, dl. Emilut Gaina a facut o prezentare a rezultatelor activitatii de insamantari artificiale la taurine si porcine, precum si din domeniul de control al productiei de lapte, respectiv de ameliorare a taurinelor. Biagen Select promoveaza de 20 de ani genetica elvetiana (firma Swissgenetics) care corespunde cel mai bine conditiilor existente in Romania, atat pentru fermieri mici, cat si pentru fermele profesionale (rasele Simmental, Fleckvieh elvetian, Bruna-Schwitz Holstein, Limousin si Angus).

De asemenea, pentru rasa Holstein Friza exista o colaborare cu firma germana Osnabrucker Herdbuk Eg, iar pentru rasa Alb Albastru Belgian cu firma Belgian Blue Group din Belgia, cele mai renumite firme pentru cele doua rase din Europa.

In clasamentul Consiliul National al Intreprinderilor private din Romania, ce efectueaza servicii in zootehnie, Biagen Select s-a clasat, in anul 2015, pe locul doi la nivel national.

La finalul sedintei au fost acordate premii pentru rezultate deosebite obtinute la nivel judetean, in anul 2015

- operatori: Premiul 1 Mathe Csaba, Premiul 2 Budacan Viorel, Premiul 3 Carceie Gavrila;
- fermieri: Premiul 1 S.C. Agrocarmolact S.R.L. Monor, Premiul 2 S.C. Antodutii S.R.L., Premiul 3 Bolog Vasile (Sasarm);
- calitate genetica: Sc. Platon Prodilact SRL, Opre Georgeta PFA si SC Agrocarmolact SRL Monor.

Avantajele si dezavantajele fermelor de vaci de lapte din Romania

Costurile de exploatare in Romania sunt printre cele mai mici din UE, in special datorita hranei pentru animale, fiind cea mai ieftina din UE, conform unui raport al fermelor de vaci de lapte din UE realizat pe baza ultimelor date disponibile din reteaua de date contabile agricole (RICA) pentru 2013.

Acesta este motivul pentru care fermele de lapte din Romania au atins o marja bruta foarte buna (204 Euro/t) comparativ cu restul statelor UE-N13 si au fost mai putin sensibile la cresterea costurilor de productie.

Spre comparatie, in Bulgaria fermele de vaci au primit un pret destul de ridicat pentru lapte (323 Euro/t), completate de un ajutor national cuplat (24 Euro/t), care au adus veniturile din lapte cu mult peste media UE-N13. Cu toate acestea, costurile medii de operare au fost 231 Euro/t. Marja bruta a fost in final 116 Euro/t, iar procentul fermelor de lapte cu o marja bruta pozitiva a fost destul de scazut (88%). In Croatia, marja bruta cu plati cuplate a fost de 131 Euro/t, iar procentul de ferme specializate, cu o marja bruta pozitiva a fost doar usor peste cel din Bulgaria (90%).

Costurile acoperite de munca membrilor de familie si de capitalul propriu au fost mult mai mari in Romania (220 EUR/t), decat in Bulgaria (77 EUR/t), Croatia (144 EUR/t) sau media europeana (90 EUR/t). Aceasta diferenta este data de structurile agricole din Romania (media in RO fiind de 3-4 vaci/ferma si un singur angajat) si importanta agriculturii familiale.

Statele europene au obtinut in mod diferit o buna marja bruta medie pe tona de lapte. Unele au avut preturi ridicate la vanzarea laptelui (de exemplu, in Italia), altele costuri reduse (de exemplu, Romania), sprijin cuplat (de exemplu, in Finlanda) sau competitivitate mai mare (de exemplu, Tarile de Jos , Belgia si Luxemburg).

Referitor la indicatorii de venit mediu pentru fermele de vaci de lapte in 2013, Estonia, Ungaria, Republica Ceha si Malta au obtinut rezultate destul de bune, cu un venit net adaugat pe ferma / Unitate de Munca Anuala (FNVA/AWU) intre 20 220 EUR si 14 971 EUR.

Romania si Bulgaria se numara printre statele membre cu cea mai mica FNVA/AWU (3 648 EUR, respectiv 4 657 EUR). Venitul net adaugat pe ferma / unitate de munca anuala este relativ comparabil pentru aceste doua tari, cu toate ca rezultatul se datoreaza costurilor scazute in Romania si datorita cresterii productiei si a subventiilor in Bulgaria. Costurile factorilor externi sunt semnificativ mai mari in Bulgaria, avand ca rezultat un venit net mai mic. Cu toate acestea, ambele tari raman sub indicatorii de venit mediu pentru statele membre ale UE-N13.

Acest lucru poate fi explicat prin diferentele legate de marimea fermei si a platilor directe si a subventiilor (In 2013, platile directe nu au fost inca pe deplin implementate). In plus fermele din Romania sunt mici (4 vaci de lapte, in medie), iar productivitatea medie a muncii este scazuta. La celalalt capat al spectrului, in marile cooperative din Slovacia (240 vaci de lapte, in medie), productivitatea muncii este de asemenea limitata rezultand un FNVA/AWU scazut. Chiar si in Malta si Estonia, unde cantitatea de lapte per unitatea de munca anuala este cea mai mare dintre statele membre ale UE-N13, acestea ramane mult sub media UE-15, care este de patru ori mai mare.

Romania are cea mai mica dimensiune a fermei de vaci de lapte din UE (in medie 3 hectare conform datelor statistice RICA 2013) si implicit cea mai slaba productie de lapte / ferma din UE (12 t de lapte).

Un avantaj competitiv al fermelor din Romania este relatia acestora cu existenta unor resurse naturale, cum ar fi disponibilitatea propriei surse de furaje pentru animale, care reprezinta 54% din totalul furajelor folosite la ferma.

Fermele de vaci de lapte din Romania

*conform datelor statistice RICA 2013

INFORMATII STRUCTURALE

	Nord-Est	Sud-Est	Sud-Muntenia	Sud-Vest-Oltenia	Vest	Nord-Vest	Centru	Romania
Ferme esantion	100-<200	40-<100	40-<100	40-<100	40-<100	100-<200	100-<200	500-<1000
Numar de ferme	78 860	28 580	37 360	32 260	14 560	56 100	22 850	271 360
Productia fermelor specializate – %	98%	99%	95%	92%	92%	96%	97%	99%
Suprafata de furajare – ha	3	1	1	1	2	4	6	3
Vaci de lapte – nr. de capete	3	4	3	3	4	3	6	4
Suprafata agricola utilizata in arenda	21%	32%	18%	9%	45%	16%	37%	24%
Forta de munca totala	0.88	1.00	1.28	1.26	1.13	1.32	1.24	1.13
Munca reprezentata de familie – %	99%	94%	95%	96%	96%	98%	85%	96%
Lapte per suprafata de furajare – t/ha	2.9	7.3	6.1	4.0	4.4	3.3	3.1	3.6
Productia de lapte – kg/vaca	3 055	3 468	3 979	2 917	4 003	3 468	3 516	3 405
Productia de lapte per ferma – tone	9	15	12	9	16	12	21	12

LAPTE – VENITURI SI CHELTUIELI (in Euro/tona lapte)

	Nord-Est	Sud-Est	Sud-Muntenia	Sud-Vest-Oltenia	Vest	Nord-Vest	Centru	Romania
Venituri
Pret	267	306	347	375	389	338	345	327
Plati cuplate UE	0	0	0	0	0	0	0	0
Ajutoare nationale	0	0	0	0	0	0	0	0
Veniturile totale – lapte	267	306	347	375	389	338	345	327
Costuri de productie
Furaje	48	59	76	68	76	49	49	58
Furaje productie proprie	30	19	21	43	46	39	30	31
Furaje cumparate	18	40	55	25	30	10	19	26
Achizitii de reinnoire a septelului	0	5	4	0	0	1	1	2
Cota de lapte	0	0	0	0	0	0	0	0
Alte costuri specifice	4	11	1	2	4	3	5	4
Costuri specifice	53	75	81	69	80	53	55	63
intretinerea masinilor si constructiilor	5	7	8	16	12	16	13	11
Energie (combustibil, electricitate)	24	19	20	28	19	28	22	23
Lucrari contractate	23	17	13	20	12	10	15	16
Taxe	1	2	1	2	1	2	3	2
Alte inputuri directe	5	9	10	7	6	8	8	8
Costuri non-specifice	58	54	53	72	50	65	62	59
Costurile totale de exploatare	111	128	134	142	130	117	117	123
Marja bruta	157	178	213	233	259	220	228	204
Marja bruta cuplata cu subventii	157	178	213	233	259	220	228	204
Ferme cu marja bruta pozitiva – %	100%	97%	100%	100%	100%	100%	100%	100%
Productie de lapte cu marja bruta poitiva – %	100%	96%	100%	100%	100%	100%	100%	99%

Depreciere	64	25	29	60	42	25	32	40
Salarii	3	8	18	12	7	5	24	10
Chirie	4	3	2	1	8	2	7	4
Dobanda	0	2	0	0	2	0	0	1
Factori externi	7	12	20	13	17	7	32	14
Marja neta	86	141	164	160	200	188	165	150
Marja neta cuplata cu subventii	86	141	164	160	200	188	165	150

Costurile fortei de munca de familie	223	154	234	260	201	302	134	220
Capital propriu si costuri neincluse	35	14	25	33	29	27	28	28
Totalul inputurilor realizate de familie	258	168	259	293	230	328	161	247
Marja economica neta	-172	-27	-95	-134	-30	-141	3	-97
Marja economi