Publicat la:
Noiembrie 16, 2022
Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități secular…Poeţi Străini; Top 50 filme de animatie- Cele mai bune filme de vazut cu familia; Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile; Scriitori români și străini | Lista celor mai captivante lecturi…CONFUZIA (porno) MORALĂ este UN SEMN AL ZILELOR DIN URMĂ… DESCOPERIRILE ȘTIINȚIFICE SUSȚIN CREAȚIA… O adunatura globala a RELIGIILOR DUC LA ACELAŞI DUMNEZEU? CE SPUNE BIBLIA DESPRE PROSPERITATEA ZILELOR DIN URMĂ? JIHADUL ISLAMIC, CALIFATUL ȘI ZILELE DIN URMĂ… BISERICA ANGLICANĂ PLANTEAZĂ SEMINȚELE PROPRIEI DISTRUGERI…
Cand preotul Stalin si-a dat inima satanei- sa-si faca un cuib, s-a ouat si a nascut… Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou… (Cateva invataturi ale diavolului date lui Ion Iliescu si neamului prost de social democrati…Manual: cum se destructurează un stat. Promovarea incompetenților, birocratizarea, salariile mici pentru intelectuali, fabricile de diplome, corupția, ineficiența – toate au fost coordonate de NKVD prin directivele secrete pentru țările ocupate în Europa de Est. Efectele se văd și azi; Ca si orto-Putin-Kyrilistii de azi, popimea care slugareste Statul si exploateaza,manipuleaza,idolatrizeaza poporul ratacit, prostit, se raspopeste, precum antiunionistul Ion Creanga, care a imbract in femeie pe pucistul mitropolit si l-a ascuns intr-un butoi cu haznalele povesti… Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc; Parintele globalismului multilateral de… nu se dezminte !Cel mai mare criminal din istorie. Peste 65 de milioane de oameni au fost ucişi la ordinul său; Si arta (cu stele) a fost creata pentru degradare… Putin, nici nu știi cât de mic începi să fii! Alerta Rosie. Cum Am Devenit Inamicul Numarul Unu Al Lui Putin; Rușii pe teritoriul românesc în primul război mondial; Rusia, inamicul numărul unu al Republicii Moldova;
Cum vede (orbul)Putin evoluția lumii în următorul deceniu? „Tezele” de la Valdai; Top 10 cărți de autori români contemporani; Care sunt cele mai bune cărţi şi cel mai buni autori din toate timpurile. 125 de scriitori celebri au decis; James Joyce: biografie, stil, moștenire, lucrări, fraze; Autorul Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singuratate; Supremul preşedinte patriarh: despre sfîrşitul lumii şi începutul textului; „Frumusețea literaturii mondiale stă în puterea ei de a deschide mințile“;CORESPONDENŢĂ DE LA PARIS. 50 de mari gînditori care au marcat ştiinţele umane-Sciences Humaines, nr. 20 hors-série (iunie-iulie); Un episod nedemn și trist pentru Europa; Ruben Östlund și critica slăbiciunii umane; 7 scriitori care au ajuns celebri la vârste înaintate; 5 cărți pentru toamna asta; Top 10 cele mai populare cărți din toate timpurile; Cărți celebre criticate de autori faimoși; 5 cărți de Salman Rushdie pe care e bine să le citești în curând; Versetele satanice – The Satanic Verses; Controversa despre versurile satanice – The Satanic Verses controversy; După agresarea lui Salman Rushdie, cartea „Versetele satanice” este vândută „ca pâinea caldă” în Franța;
Interpretarea Bibliei… Răstignit pentru tine,inseamna imbunătăţire, sau răscumpărare? „Creștinismul” s-a reinventat continuu, adaugand straturi succesive de „învățături” acoperitoare, prin care au modificat și au completat învățăturile lui Isus (Iisus)… Bisericile instituţionale au cam uitat ca sunt nişte verigi intermediare, între noi şi Dumnezeu… Instituţiile bisericeşti au cam dobandit o imagine deformată şi, prin urmare, înşelătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu… Cele şapte fraze spuse de Iisus pe cruce, înainte ca moartea lui să cutremure tot cosmosul…Nasterea din nou… Instituţiile bisericeşti,din pacate, adopta lumea;Deja s-a adaptat şi se adaptează la lume,in loc sa adapteze lumea pentru CER … Daca nu devenim si nu ramanem una cu Iisus, degeaba ne numim crestini… Ca sa-l intâlneşte pe Isus (Iisus),nu trebuie să mergi la Ierusalim, sau in Catedrala ,ori Biserica Mantuirii Neamului…
Dacă fiecăruia i s-ar spune că este plin cu munţi de răutăţi, minciuni, urâţenii, şmecherii, şi cu alţi vulcani cu nelegiuiri, puşi de gunoierul cosmic, nu i-ar mai plăti (cu propria viaţă) chiria nici o clipă, şi nu ar mai amâna naşterea din nou (Ioan, cap. 3)! Pentru că nimic bun(Rom. cap.7) nu locuieşte în omul nenăscut din Sămânţa Duhovnicească, oricând pot răbufni toate mizeriile naziste, staliniste, feseniste, leniniste-anticriste la un loc – din omul “pădureţ”, firesc… De aceea a venit Iisus, ca să absoarbă în Sine pe orice om şi tot universul otrăvit şi spurcat de cel rău, ca să răstignească, să îngroape odată pentru totdeauna orice păcat…ca sa ne invie! Să nu-i mai dezgropăm (pupăm) mortăciunile (descrise în Gal.5/20); Să nu le mai savurăm… Să ne facem una cu moartea Lui, ca să devenim una şi cu învierea, trăirea, rodirea şi înălţarea- biruirea Lui, căci NUMAI El ne goleşte de sine şi ne umple cu Plinătatea Lui, care nu mai moare niciodată şi înfăptuieşte totul foarte bine- pentru veşnicie…
Nici un loc în casa de poposire… şi materialismul în timpul crăciunului, de Stephan Isenberg; Învăţături practice din cartea Iov si …(2)Căile de guvernare ale lui Dumnezeu , de William Kelly; Dumnezeu în timpuri de criză- 1 Împăraţi 17- de Ron Reid; Comunismul (satanismul)mondial; Religiile lumii, de prof. dr. Peter Beyerhaus, DD; Cure miraculoase ,de dr Kurt Koch; Revolutia Sexuala; Revoluţia sexuală şi creştinismul; Editura „Sapientia”: Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii; Ierusalimul păcătos; CETATEA IERUSALIMULUI…
PLANUL LUI JUNKER PENTRU VIITORUL EUROPEIA inaugureaza domnia Imperiul Roman reînviat din profețiile biblice și sistemul politico-economic -666 (Daniel 7, Apocalipsa 13 & 17)… CHINA, ÎMPĂRAȚII RĂSĂRITULUI ȘI SEMNUL FIAREI……………….1916: rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră… „Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“
Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități seculare
În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate, cehii n-au o părere chiar așa rea despre ruși. Polonezii, în schimb, îi privesc ca pe niște inamici seculari.
În Balcani, situația este la fel de confuză. Sârbii și bulgarii au avut chiar, de-a lungul timpului, planuri de unire cu “maica Rusie”, pe care o cred ocrotitoarea lor dintotdeauna. Nu la fel stau lucrurile cu românii care, din generație în generație, au privit cu ostilitate și teamă spre Est.
De unde această antipatie ?
1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.
Dar, de fapt, momentul zero al sentimentului durabil de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre armatele țarului şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scria Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relata în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră demult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească a Principatelor se înrolase la ruşi.
Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii
Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova, în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”, scria generalul francez. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame.
În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau camarazii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.
Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia (n.r. – românii), bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.
„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.
Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă
Invazia lui Napoleon ne-a salvat în 1812
Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.
Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la Ministerul de Externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă.
Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia.
S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv, actele fuseseră semnate în numele Sultanului și căpătaseră forță juridică în dreptul internațional.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.
Mai corupți decât turcii
În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele (n.r. – rusești) care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.
La 1830, românii deja se săturaseră de „fraţii creştini” de la Răsărit. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”.
Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.
„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878
Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângerea în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.
Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace
A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.
Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.
Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul
Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.
România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.
„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”
Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.
Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.
Atentatele împotriva Brăienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial
Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă. Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.
Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.
După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță. Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.
Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia. Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.
1916: rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră
Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.
În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.
În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.
Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA: “Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”
De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România. În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă: “Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?
Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!
Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.
(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.
Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de alcool în timp ce se retrăgeau
Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.
În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.
Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.
Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.
În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină. „Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit. Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.
„Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“
Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.
La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.
Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.
Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:
– „Vineri, 9 decembrie: (…) Contramandarea ordinului de plecare. Recunoaștere la Mărgăritești. Cazaci și cerkezi cutreieră între acele sate luând tot de la gospodari (…)”.
– „Joi, 15 decembrie: Noaptea o facem prin pădure pe Dealul Babei. Compania mea formează ariergarda batalionului. Drumul e greu prin noroaie și văi. Trupe răzlețe de cazaci apar în fuga calului prin colnicele. La Băbeni-Dediulești, obosiți, ne plimbăm de colo până colo pentru ocuparea unei poziții. (…) Școala și casele sunt devastate de ruși“.
– „Joi, 22 decembrie: azi s-a înseninat în Odobești. Inspectez lucrările. Către 12, bombardamentul artileriei inamice, lumea fuge îngrozită la beciuri. Câinii urlă, vitele mugest tânguitor, păsările fug spărioase. Cartușe rătăcite țiuie șuierător pe deasupra noastră. (…) Printre altele, mai asistăm și la scena făcută de un cazac beat, care intră călare în curtea noastră, pune arma la ochiu și împrăștie dintr’un glonț cocoșul femeiei. Ordonanța d-lui Căpitan Vasiliu îl înșfacă de gât și-l trage în jos, ridicând o lopată ca să dea în el. Mare tărăboiu (…)”.
– „Vineri, 23 decembrie: (…) Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.
„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“
Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români. Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:
– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.
– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.
– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.
Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.
– 8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.
Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi
Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.
Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.
A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina. A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.
După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.
Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.
NOTĂ: o parte din acest text am publicat-o, pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.
CITIȚI ȘI:
https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani-de-ce-nu-i-suporta-poporul-roman-pe-rusi-jaloanele-unei-ostilitati-seculare/
Scriitori români și străini | Lista celor mai captivante lecturi
Lectura este foarte importantă în viața oricărui om. Cărțile sunt adevărate oglinzi ale sufletului uman, fructul imaginației scriitorului, acele obiecte care luminează viața, îmbogățind bagajul de cunoștințe și dezvoltând gândirea. Nicolae Manolescu spunea atât de frumos că a citi înseamnă a învăța, că este o formă de experiență, un multiplicator pentru experiențele omului.
Într-adevăr, însă, contează foarte mult ceea ce citești, așa că înainte de a porni în această frumoasă aventură, ar trebui să cunoști care sunt cele mai bune recomandări pentru a petrece într-un mod plăcut timpul liber, pentru a te detensiona, dar și pentru educarea și dezvoltarea mentală.
În articolul de mai jos vei descoperi câteva nume de scriitori români și francezi, precum și operele lor de căpătâi, lecturi captivante, care te vor ține cu inima la gură de emoție. De asemenea, cei care de abia acum au descoperit lectura vor înțelege care sunt motivele pentru care ar trebui să transforme cititul într-o activitate permanentă.
Cuprins:
1. Lista numelor de scriitori români ale căror opere trebuie citite
1.1. Scriitori români contemporani
1.2. Scriitori români din perioada interbelică
1.3. Scriitori români clasici
1.4. Scriitori români celebri
2. Lista numelor de scriitori francezi preferați de cititorii români
2.1. Scriitori francezi contemporani
2.2. Scriitori francezi clasici și celebri
3. De ce să citești lucrările unui scriitor din zilele noastre
1. Lista numelor de scriitori români ale căror opere trebuie citite
Literatura românească are o gamă vastă de scriitori ale căror opere suscită interesul cititorilor de orice vârstă. Deși lectura în ultima vreme are tot mai puțini adepți, totuși, există încă oameni dornici de cultură, care încearcă din răsputeri să deschidă noi orizonturi în acest sens tinerilor și adolescenților printr-o mulțime de activități interesante desfășurate la școală, la bibliotecă, în librării sau în diferite târguri.
Cineva care tocmai a descoperit lumea minunată a cărților poate fi curios în legătură cu scriitorii pe care ar putea să-i abordeze pentru început, așa că este important ca fiecare cititor amator să descopere o listă în acest sens. România a oferit în decursul anilor scriitori de valoare inestimabilă, care au reușit să hrănească intelectul oamenilor și să le îmbogățească bagajul de cunoștințe.
Cititul reprezintă un mod plăcut de relaxare, un mijloc de îmbogățire a cunoștințelor, o modalitate prin care se dezvoltă imaginația și creativitatea. Cărțile au devenit și o sursă de inspirație pentru filme, mulți cititori observând faptul că, de cele mai multe ori, acestea au “bătut” filmul detașat.
1.1. Scriitori români contemporani
Scriitorii români contemporani, în viață, sunt cunoscuți de publicul care citește sau pentru că apar tot timpul la televizor, în emisiuni de profil.
- Un exemplu clar în acest sens poate fi considerat scriitorul Stelian Tănase, cel care a debutat cu romanul Luxul melancoliei, dar și cu alte două titluri respinse de cenzura regimului comunist, ultima sa carte fiind Marele Incendiator. Cronica unui fapt divers, un roman cu suspans, fraze scurte, sacadate, cu nerv;
- Neagu Djuvara, trecut recent în neființă, a fost un istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier, cu un talent de povestitor înnăscut. Des citită este lucrarea sa Amintirile din pribegie, împărțită în patru mari capitole. Era foarte cunoscut și prin emisiunile despre cultură la care participa ori de câte ori era invitat;
- Vasile Ernu vine în fața cititorilor săi cu Jurnal la sfîrșitul lumii și cu Mica trilogie a marginalilor și îi place nespus să povestească. Un scriitor în viață, basarabean de origine, Vasile Ernu are subiecte de mare actualitate și este un bun observator al lumii din preajmă;
- Mara Wagner este un alt scriitor român contemporan, care a debutat spectaculos cu romanul În spatele blocului și a continuat cu volumul Renovări. Amenajări interioare;
- Mircea Pora este un scriitor contemporan consacrat, care scoate volume de proză în mod regulat sub genericul Ce mai faceți, maestre?. Povestirile sale sunt lungi și pline de amintiri, nostalgiile copilăriei fiind presărate cu amintirile anilor 50.
1.2. Scriitori români din perioada interbelică
Perioada interbelică, cuprinsă între cele două războaie mondiale, este una destul de prolifică în ceea ce privește literatura românească, atunci impunându-se personalități, precum:
- Mihail Sadoveanu – Baltagul, Creanga de aur, Domnul Trandafir;
- Liviu Rebreanu – Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraților;
- Camil Petrescu – Jocul Ielelor, Act venețian, Patul lui Procust;
- Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche;
- Tudor Arghezi – Adam și Eva, Cenușa visărilor, Creion, Cuiul, Flori de mucigai;
- Lucian Blaga – Poemele luminii, Amurg de toamnă;
- Eugen Lovinescu – Istoria civilizației române moderne, Memorii;
- Ion Barbu – După melci, Riga Crypto și Lapona Enigel;
- Tudor Vianu – Studii de literatură română.
Scriitorii români interbelici au fost prolifici și pot fi citite lucrări diverse, ample, captivante, pline de învățăminte. O scriitoare care a luat parte la viața literară în această perioadă este Jeni Acterian, de origine armeană, care a scris Jurnalul unei fete greu de mulțumit, publicat la mulți ani după moarte de către fratele acesteia. În acest jurnal își spune părerea cu admirație sau cu sarcasm despre nume mari ale literaturii: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, Alice Botez, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea și nu numai.
1.3. Scriitori români clasici
S-a observat că mulți români preferă să citească operele scriitorilor români clasici, în topul preferințelor acestora situându-se:
- Mihai Eminescu încântă prin operele sale: Luceafărul, Scrisoarea I, Floare Albastră, Glossă, Epigonii, Odă în metru antic, Sărmanul Dionis;
- Ion Luca Caragiale, scriitor care atrage prin operele dramatice și prin teatru (cele mai interesante, spun cititorii de azi, sunt: O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Năpasta, Un pedagog de școală nouă);
- Ioan Slavici este foarte citit încă de români de toate vârstele, în topul lucrărilor sale fiind Moara cu noroc, Popa Tanda, Mara, Budulea Taichii, Păduranca, Comoara;
- Ion Creangă a fascinat orice generație cu ajutorul Amintirilor din copilărie sau a diferitelor povești și povestirii fascinante: Povestea lui Harap Alb, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă.
Scriitorii români clasici au un stil extraordinar de complex, bine conturat, având darul de a surprinde foarte bine spațiul și timpul în care trăiesc, fiind extrem de bine documentați. Operele lor au darul să determine cititorii să-și pună întrebări, să descopere mesajele ascunse. Deși s-a creat o tendință în rândul generației tinere de a nu citi operele acestora pe motiv că nu mai sunt actuale, că sunt extrem de plictisitoare, totuși, valoarea lor a crescut cu timpul, iar frumusețea lor dăinuie peste veacuri.
1.4. Scriitori români celebri
Românii se mândresc cu diferiți scriitori care au ajuns să devină un nume pe plan internațional, fiind cunoscuți de multă lume. Literatura este extrem de importantă pentru a înțelege o țară și un popor, ceea ce le definește, modul cum gândesc sau cum trăiesc locuitorii. Scriitorii români sunt cei care reușesc cu brio să transmită și altora informații esențiale despre realitatea din zona carpato-danubiano-pontică, conturând o întreagă imagine a țării în lume.
Mulți dintre scriitorii români celebri din secolul al XX-lea, care și-au făcut un nume în literatura universală, nu au rămas neapărat în țară, dar asta nu a însemnat că nu au păstrat în suflet tot ce înseamnă a fi român.
- Mircea Eliade este cunoscut peste tot datorită nuvelelor fantastice, a prozei despre dragoste și ținuturi exotice și a cărților despre religie și spiritualitate, dar și pentru că un mare regizor al lumii, Francis Ford Coppola, a ales una dintre nuvelele scriitorului român pentru a face un film. Se spune că Eliade era atât de dornic să aibă timp suficient să scrie tot ceea ce își dorea, încât a început să se priveze de somn pentru a-și duce la îndeplinire proiectele literare. O carte foarte interesantă este Jurnalul adolescentului miop, dar nu pot fi uitate alte capodopere, precum Maitreyi sau Memoriile;
- Emil Cioran a fost un scriitor și un filosof român devenit apatrid. El a trăit în Franța până la sfârșitul vieții sale, fără să ceară cetățenia acestui stat. Prima lui cartea a fost Pe culmile disperării și a primit un prestigios premiu. Foarte interesante de citit sunt și operele Cartea amăgirilor, Schimbarea la față a României, Lacrimi și sfinți. În 1941 părăsește definitiv România și începe să scrie doar în limba franceză, devenind un scriitor francez;
- Eugen Ionescu este un scriitor român celebru în străinătate și care a influențat cultura europeană. A militat împotriva comunismului lui Nicolae Ceaușescu și după 1989 a văzut salvarea în revenirea regelui Mihai la cârma țării. Piesele sale de teatru sunt adorate de mulți, jucându-se peste tot în lume;
- Gellu Naum poate fi numit cel mai cunoscut poet român din Franța, reprezentant al curentului suprarealist. Opera sa a fost tradusă în principalele limbi de circulație internațională și a fost încununată de premii importante;
- Panait Istrati va începe să scrie la îndemnul lui Romain Rolland, încercările sale literare dând naștere unor opere celebre: Chira Chiralina, Spovedanie pentru învinși, Cruciada mea sau a noastră, Ciulinii Bărăganului.
2. Lista numelor de scriitori francezi preferați de cititorii români
Limba și cultura franceză au avut o strânsă legătură cu spațiul românesc de-a lungul istoriei, iar acest lucru se observă cu ochiul liber prin modalitatea de creare a României moderne. Mulți români au ales să studieze la universități de prestigiu din Franța, dar și mari oameni de cultură francezi au ales țara noastră ca loc de manifestare a activităților culturale:
- Michel Sanjouand, arhitect francez care a profesat la București;
- Henri Jacquier, profesor de franceză stabilit în Capitală;
- poeta Anna Brâncoveanu de Noailles;
- Elena Văcărescu, scriitoare franceză de origine română, a primit Legiunea de Onoare din partea președintelui Franței;
- Martha Bibescu, scriitoare franceză de origine română, a scris zeci de volume interesante (Papagalul verde, La bal cu Marcel Proust).
2.1. Scriitori francezi contemporani
Operele unor scriitori francezi contemporani celebri sunt gustate de o parte a cititorilor români, putând fi amintite:
- Sărută-mă, un roman scris de Katherine Pancol, născută în 1979 în Morocco;
- Domnul Ibrahim și florile din Coran, scris de Eric- Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai citiți scriitori francezi moderni de literatură contemporană (a mai scris și Milarepa, Vizitatorul, Oscar și tanti Roz, Viața mea cu Mozart, Copilul lui Noe, Secta egoiștilor);
- Michel Houellebecq este fără îndoială unul dintre cei mai importanți scriitori francezi contemporani, iar romanul său Particulele elementare a trezit o polemică publică de proporție, poate și din acest motiv fiind citit foarte mult și de către publicul român;
- Orizontul de Patrick Modiano, laureat al Premiul Nobel;
- Femeia cu carnetul roșu, roman scris de Antoine Laurent;
- Trei femei puternice, opera scriitoarei Marie NDiaye.
2.2. Scriitori francezi clasici și celebri
Cine dorește să facă o călătorie adevărată în lumea literaturii franceze, nu poate să nu citească următorii scriitori francezi:
- Moliere, unul dintre maeștrii satirei comice (Prețioasele ridicule, Tartuffe, Avarul, Bolnavul imaginar, Don Juan, Amfitrionul, Școala de femei);
- Albert Camus, romancier și dramaturg francez (Ciuma, Străinul, Căderea, Mitul lui Sisif, Nunta, Exilul și împărăția, Fața și reversul);
- Jean-Paul Sartre, romancier, eseist, dramaturg și fondatorul Școlii de idei Existențialism (Cuvintele, Idiotul Familiei, Singur pe lume, Pentru un fluture, Nostalgia);
- Victor Hugo, o figură de vază a secolului al XIX-lea în literatura franceză (Mizerabilii, Cromwell, Regele petrece, Omul care râde);
- Stendhal (Roșu și Negru, Mănăstirea din Parma, Viața lui Napoleon, Amintirile unui egoist);
- Alexandre Dumas impresionează și astăzi cititorii români datorită operelor sale celebre: Cei trei muschetari, Contele de Monte-Cristo, Laleaua Neagră.
3. De ce să citești lucrările unui scriitor din zilele noastre
După această introspecție prin listele lungi ale scriitorilor români și francezi clasici sau contemporani, un cititor amator ar trebui să înțeleagă de ce este util pentru el să fie interesat și de lucrările unui scriitor de astăzi.
- lecturarea lor poate fi un mod foarte bun de a petrece timpul liber;
- pentru că educă și dezvoltă mental către înțelegerea societății de astăzi, iar lucrările scriitorilor în viață pot fi mentori în dezvoltarea psihologică, emoțională și intelectuală a tinerei generații;
- unele dintre ele pot fi citite în perioada adolescenței și pot interveni pozitiv în formarea personalității, a modului de gândire și de a acționa a tânărului;
- generația nouă își îmbogățește vocabularul, învață multe cuvinte și expresii noi.
Dintre scriitorii români contemporani celebri pot fi amintiți și Mircea Cărtărescu (lucrările Orbitor și Solenoid), Dan Lungu (Cum să uiți o femeie, Raiul găinilor), Gabriela Adameșteanu (Dimineața pierdută, Anii romantici), Florin Lăzărescu (Lampa cu căciulă) și Doina Rusti (Manuscrisul Fanariot).
În concluzie, lectura este o modalitate plăcută de a petrece timpul, așa că înainte de a intra în lumea minunată a cărților ar fi bine dacă ai răsfoi puțin lista cu nume de scriitori români și străini clasici, din perioada interbelică sau contemporani și să alegi cărțile în cunoștință de cauză.
Surse foto:
shutterstock.com
bookzone.ro
ro.pinterest.com
https://bookzone.ro/blog/scriitori-romani-si-straini-lista-celor-mai-captivante-lecturi
Top 50 filme de animatie- Cele mai bune filme de vazut cu familia
Originile minunilor animate de whiz-bang pe care le vedem astazi in Toy Story, Spider-Man: Into the Spider-Verse si How to Train Your Dragon dateaza de mai bine de o suta de ani. Flip cartile si zootropele au dezvaluit puterea fascinanta a animatiei pentru oameni inainte ca filmele sa fie chiar inventate la sfarsitul secolului al XIX-lea. Si daca ti-ai dorit cu adevarat sa calatoresti inapoi in timp, priveste arta rupestra preistorica in care animalele erau trase de picioare pentru a crea iluzia miscarii atunci cand erau iluminate de foc- aceasta ar putea fi considerata prima animatie.
Cresterea animatiei mainstream a schimbat peisajul divertismentului. Cu o noua tehnologie, studiourile de animatie pot produce din ce in ce mai multe optiuni digitale de inalta calitate. De la filme pentru copii precum ,,Frozen” la mai multe filme pentru adulti, precum ,,Avatar”, animatia ofera ceva pentru toata lumea. Filmele animate nu sunt doar pentru copii – chiar opusul. Nimeni nu are nevoie de o pauza de la realitate mai mult decat adultii.
Deci iata cele mai bune filme de animatie din toate timpurile pe care sa le vizionezi impreuna cu familia sau prietenii.
1. Big Hero 6- Cei 6 super eroi
Big Hero 6 este primul film de animatie care infatiseaza personajele din cadrul benzilor desenate Marvel Comics, a carei companie parinte a fost achizitionata de Walt Disney in 2009. Walt Disney Animation Studios a creat special o noua tehnologie software pentru a putea reda efectele vizuale dorite. Filmul a castigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film de animatie.
Stiinta robotilor nu are niciun secret pentru micul geniu Hiro Hamada, prin urmare nimeni nu este mai potrivit ca el sa dezlege itele unui complot criminal ce ameninta cu distrugerea dinamicului si tehnicizatului oras San Fransokyo. Acesta invata sa-si exploateze geniul multumita stralucitului sau frate Tadashi si prietenilor lor: dependentul de adrenalina Go Go Tomago, ordonatul Wasabi, expertul in chimie Honey Lemon si pasionatul de tehnologie Fred. Cand o intorsatura de situatie ii arunca in mijlocul unor evenimente periculoase, care se desfasoara pe strazile din San Fransokyo, Hiro apeleaza la ajutorul prietenului sau apropiat – un robot pe nume Baymax – si transforma intregul grup intr-o echipa de eroi high-tech, hotarati sa desluseasca misterul. Big Hero 6- IMDb
2. Klaus
Klaus este un film animat de Craciun din 2019 in limba engleza si regizat de Sergio Pablos in debutul sau de regie, produs de compania sa Sergio Pablos Animation Studios si distribuit de Netflix.
Jesper Johansson este fiul lenes si rasfatat al generalului postal regal, care l-a inscris pe Jesper in academia sa de formare a postasilor, sperand ca il va reforma. Jesper nu reuseste in mod deliberat, fortandu-l pe tatal sau sa-l trimita in cele din urma in indepartatul oras insular Smeerensburg cu sarcina de a posta sase mii de scrisori intr-un an. Daca Jesper nu reuseste, va fi separat de averea familiei. La sosire, lui Jesper i se explica de sarcasticul Mogens si de profesoara Alva, ca cele doua clanuri familiale ale orasului – Ellingboes si Krums – cuprind aproape toata populatia si sunt mereu in razboi, petrecand mai mult timp luptandu-se intre ei decat scriind scrisori.
3. Beauty and the Beast – Frumoasa si Bestia
Beauty and the Beast este un film de animatie americana din 1991, produs de Walt Disney Feature Animation, lansat de Walt Disney Pictures, produs de Don Hahn si regizat de Gary Trousdale si Kirk Wise.
O vrajitoare deghizata in femeie cersetoare ofera un trandafir unui print crud si egoist in schimbul adapostului impotriva unei furtuni. Cand acesta refuza, ea isi dezvaluie identitatea si, pentru aroganta printului, il transforma intr-o fiara oribila si pe servitorii sai in obiecte de uz casnic. Ea arunca o vraja pe trandafir si il avertizeaza pe print ca vraja va fi sparta numai daca va invata sa iubeasca pe altul si sa fie iubit in schimb inainte ca ultima petala sa cada, sau va ramane o bestie pentru totdeauna. Beauty and the Beast (2017) – IMDb
Vezi trailer Beauty and the Beast
4. The Willoughbys – Familia Willoughby
The Willoughbys este un film de comedie canadian-american din 2020 , animat de computer, regizat de Kris Pearn si codirigit de Rob Lodermeier.
O pisica tabby albastra povesteste povestea Familiei Willoughbys,care au fost candva considerati o familie mandra si creativa, plina de cei mai mari barbati si femei de generatii. Cu toate acestea, domnul actual (Walter) si doamna (Helga) Willoughby sunt prea indragostiti unul de celalalt pentru a-si ingriji cei patru copii, neglijandu-i si abuzandu-i emotional. Tim, cel mai in varsta dintre cei patru, se creste pe sine si pe fratii sai, dar sufera greul pedepselor pentru actiunile lor, in principal fiind aruncat intr-un cos de carbune ca pedeapsa pentru infractiuni minore. Jane, copilul mijlociu, este cea mai sincera din grup si este adesea redusa la tacere de parintii ei. Ambii gemeni numiti Barnaby, sunt cei mai tineri si cei mai inteligenti.
5. Up – Deasupra tuturor
Up este un film american de comedie-drama si aventura din 2009, produs de Pixar Animation Studios si lansat de Walt Disney Pictures.
Tanarul Carl Fredricksen il idolatreaza pe celebrul explorator Charles F. Muntz. Cand este acuzat ca a fabricat scheletul unei pasari uriase pe care l-a adus inapoi de la Paradise Falls din America de Sud, Muntz pleaca si jura sa nu se intoarca pana nu-l va captura pe unul viu. Carl intalneste o fata pe nume Ellie, de asemenea un fan Muntz, care ii marturiseste dorinta de a-si muta ,,clubul” – o casa abandonata din cartier – pe o stanca cu vedere la Paradise Falls. Cei doi se casatoresc mai tarziu si locuiesc in casa restaurata, iar Carl lucreaza ca vanzator de baloane. Suferind un avort spontan si incapabili sa aiba copii, ei decid sa economiseasca pentru a merge la Paradise Falls, dar sunt constransi sa-si cheltuiasca economiile pentru nevoi mai urgente. Acum in varsta, Carl aranjeaza in cele din urma calatoria, dar Ellie se imbolnaveste si moare.
6. Hercules- Hercule
Hercules este un film de animatie din 1997, produs de Walt Disney Feature Animation si lansat initial de Walt Disney Pictures. Premiera romaneasca a filmului a avut loc in decembrie 1997 in varianta subtitrata.
Hercule, fiul lui Zeus, este transformat intr-un semi-zeu de catre Hades, stapanul Infernului, cel care planuieste sa-l detroneze pe Zeus. Acum, tanarul jumatate om-jumatate zeu, va trebui sa demonstreze ca merita sa fie zeu si sa se intoarca pe Muntele Olimp. Pentru asta trebuie sa dovedeasca ca este un adevarat erou. Hercule este ajutat in peripetiile sale de calul sau Pegasus si de antrenorul sau personal Philoctet.
7. How to Train Your Dragon – Cum sa iti dresezi dragonul
How to Train Your Dragon este un film animat de actiune din 2010 bazat pe cartea 2003 cu acelasi nume de Cressida Cowell, produs de DreamWorks Animation si distribuit de Paramount Pictures.
Satul viking Clan Berk, situat pe o insula indepartata, este atacat frecvent de dragoni, care iau din animale, provoaca daune de proprietate si pun in pericol viata oamenilor. Hiccup, fiul sefului satului, Stoick the Vast, este considerat prea slab pentru a lupta cu dragonii, asa ca creeaza dispozitive mecanice sub ucenicia sa cu Gobber, fierarul satului, desi inventiile lui Hiccup deseori ajung sa fie un esec. In timpul unui atac, Hiccup foloseste un lansator de bolas pentru a dobori un Night Fury, un dragon periculos si rar despre care se stie putin, dar nimeni nu il crede, asa ca el cauta singur dragonul cazut. El gaseste balaurul in padure, incurcat in plasa, dar nu se poate aduce singur sa-l omoare si, in schimb, il elibereaza.
Vezi trailer How to Train Your Dragon
8. Sing – Hai sa cantam!
Sing este un film american de comedie muzicala animat de computer in 2016 produs de Illumination Entertainment si lansat de Universal Pictures.
Intr-un oras cu animale antropomorfe numit Calatonia, proprietarul teatrului koala Buster Moon gazduieste un concurs de cantat pentru a-si promova teatrul in dificultate, in urma unor probleme financiare aduse de reprezentantul bancii lama Judith. O nefericire care implica ochiul de sticla al asistentei lui Buster, iguana in varsta, domnisoara Crawly, aplica doua zerouri suplimentare pentru premiul in bani, iar pliantele tiparite gresit sunt aruncate pe fereastra in strada.
9. The Mitchells vs. the Machines- Familia Mitchell impotriva robotilor
The Mitchells vs. the Machines este un film american de comedie stiintifico-fantastic, animat de computer, din 2021, produs de Sony Pictures Animation.
Katie Mitchell este o cineasta ciudata si aspiranta din Kentwood, Michigan, care se confrunta adesea cu tatal ei obsedat de natura si tehnofob, Rick, si a fost recent acceptata la scoala de film din California. In seara dinaintea plecarii lui Katie, Rick ii rupe accidental laptopul dupa o lupta intre ei doi pentru unul dintre scurtmetrajele anterioare ale lui Katie, facand familia sa creada ca relatia lor va fi tensionata pentru totdeauna. Pentru a incerca sa previna acest lucru, Rick decide sa anuleze zborul lui Katie si, in schimb, sa o ia pe ea, pe mama ei Linda, pe fratele mai mic Aaron si pe cainele de familie Monchi intr-o excursie rutiera la colegiu ca o ultima experienta de familie.
Vezi trailer The Mitchells vs. the Machines
10. The Princess and the Frog – Printesa si Broscoiul
The Princess and the Frog este un film animat american din 2009 produs de Walt Disney Animation Studios si lansat de Walt Disney Pictures.
In 1912, New Orleans, o fata pe nume Tiana si prietena ei Charlotte La Bouff asculta cum mama Tianei povesteste povestea printului broasca. Charlotte, o credincioasa in dragostea adevarata, gaseste povestea romantica, insa Tiana declara ca nu va saruta niciodata o broasca. In 1926, Tiana este acum o aspiranta la bucatar, care lucreaza ca femeie de serviciu si chelnerita intr-un restaurant local, pentru a economisi suficienti bani pentru a-si deschide propriul restaurant, vis pe care l-a impartasit cu tatal ei, care se presupune ca a murit in World Primul Razboi Mondial.
Vezi trailer The Princess and the Frog
11. Ice Age – Epoca de gheata
Ice Age este un film de comedie american din 2002, animat de computer, regizat de Chris Wedge si codirectionat de Carlos Saldanha dintr-o poveste de Michael J. Wilson.
Scrat, o veverita cu dinti de sabie, incearca sa gaseasca un loc unde sa-si pastreze ghinda pentru iarna. In cele din urma, in timp ce incearca sa o ascunda in pamant, el face din greseala sa se formeze o fisura mare in gheata care se intinde pe kilometri inainte de a declansa o avalansa mare care aproape il zdrobeste. Abia scapa, dar se trezeste calcat de o turma de animale preistorice care migreaza spre sud, pentru a scapa de perioada glaciara care urmeaza sa se intample. Sid, un lenes neindemanatic, este lasat in urma de familia sa si decide sa mearga singur, dar este atacat de doi brontoteri dupa ce le-a distrus masa si i-a enervat. Sid este in scurt timp salvat de Manny, un mamut lanos.
12. The Nightmare Before Christmas – Cosmar inainte de Craciun
The Nightmare Before Christmas este un film american de animare stop-motion, din 1993, cu fantezie muzicala, intunecat, de Halloween-Craciun, in regia lui Henry Selick (in debutul sau in lung metraj) si produs si conceput de Tim Burton.
Halloween Town este o lume fantezista plina de diversi monstri si fiinte supranaturale asociate sarbatorii. Jack Skellington, respectat de cetateni drept ,,Regele dovleacului”, ii conduce in organizarea sarbatorilor anuale de Halloween. Cu toate acestea, Jack s-a saturat de aceeasi rutina an de an si isi doreste ceva nou. The Nightmare Before Christmas- Recenzie film
Vezi trailer The Nightmare Before Christmas
13. Brave – Neinfricata
Brave este un film american din 2012, animat de computer, produs de Pixar Animation Studios si lansat de Walt Disney Pictures.
In Scotia Medievala, printesei Merida a clanului Dunbroch i se da arc si sageata de tatal ei, regele Fergus, pentru a sasea aniversare, spre disperarea mamei sale, regina Elinor. In timp ce se aventureaza in padure sa aduca o sageata ratacita, Merida intalneste o vointa. Curand dupa aceea, Mor’du, un urs urias demon, ataca familia. Merida fuge calare cu Elinor, in timp ce Fergus si oamenii sai se lupta cu Mor’du, desi lupta ii costa unul dintre picioare.
14. South Park: Bigger Longer & Uncut- South Park: mai mare, mai lung și necenzurat
South Park: Bigger Longer & Uncut este un film american din 1999 animat- film de comedie bazat pe sitcom animat South Park.
Intr-o dimineata in South Park, Colorado, Stan Marsh, Kyle Broflovski si fratele sau mic adoptiv, Ike, Eric Cartman si Kenny McCormick se indreapta spre cinematograful local pentru a vedea un film cu idolii lor, Terrance si Phillip . Cu toate acestea, nu li se permite sa vada filmul, deoarece acesta este strict evaluat de R de MPAA pentru profanare puternica, asa ca baietii platesc un om fara adapost pentru a fi tutorele lor legal. Imediat dupa vizionarea filmului, baietii incep sa injure oriunde merg.
Vezi trailer South Park: Bigger Longer & Uncut
15. Despicable Me – Sunt un mic ticalos
Despicable Me este o franciza americana de media animata de computer, centrata pe Gru, un super-ticalos reformat (care mai tarziu devine tata, sot si agent secret) si minionii sai de culoare galbena. Este produs de Illumination si distribuit de compania Universal Pictures.
In film joaca Steve Carell ca vocea lui Gru, un supervilin care adopta trei fete dintr-un orfelinat, in timp ce rivalul lui Gru fura Marea Piramida din Giza. Atunci cand Gru afla ca e intepenit de Vector, el intentioneaza sa-l intreaca la rautati pe rivalul sau si mai mult: sa micsoreze si sa fure luna Pamantului. Cu toate acestea, in ciuda intentiilor ticaloase ale lui Gru, el devine din ce in ce mai atins de dragostea crescanda a fetelor pentru el si se gaseste schimbandu-se in bine din cauza la asta.
16. Cloudy with a Chance of Meatballs- Sta sa ploua cu chiftele………………………………………………………………………………….Cont aici
https://vulping.ro/top-filme-de-animatie.html
Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile
Booklist Ana
Ce contine acest articol:
Stiloul este cu adevarat mai puternic decat sabia, iar daca esti pasionat de carte stii ca asta trebuie sa fie adevarat. Unii dintre cei mai influenti oameni ai istoriei au fost autorii, scriind cele mai importante literaturi si lucrari politice din toate timpurile.
Scriitorii au modelat istoria umana, surprinzand unele dintre cele mai importante evenimente istorice si reflectand cultura unei lumi in continua schimbare din jurul nostru, intr-un mod profund. Cine sunt cei mai buni scriitori din toate timpurile? In cele ce urmeaza va fi prezentata o lista cu cei mai importanti 100 de scriitori din toate timpurile.
Scriitorii celebri de pe aceasta lista sunt cei mai buni din istorie, scriind carti, piese de teatru, eseuri si poezii care au trecut testul timpului si care alcatuiesc canonul literaturii, in toata lumea. Indiferent ce gen literar iti place sa citesti, nu poti gresi cu o carte a unuia dintre acesti cei mai buni scriitori din toate timpurile. Mai simplu spus, sunt cu siguranta recunoscuti ca fiind unii dintre cei mai celebri autori din toate timpurile.
Autori si scrieri celebre din toate timpurile
Aceasta lista de autori prezinta cei mai buni scriitori de pana acum, printre care William Shakespeare, Jane Austen, Emily Bronte, Geoffrey Chaucer, Homer, Joseph Conrad, Charles Dickens, Herman Melleville, William Faulkner si Edgar Allan Poe. Votati cei mai buni autori din toate timpurile de mai jos sau adaugati scriitorul pe care il considerati cel mai bun care nu este deja pe lista.
William Shakespeare – Regele Lear, Romeo si Julieta, Hamlet
Lev Tolstoi – Razboi si pace, Anna Karenina, O marturisire
Homer – Iliada, Odiseea
ODISEEA – HOMER
Feodor Dostoievski – Crima si pedeapsa, Demonii, Idiotul
Demonii – Feodor M. Dostoievski
Miguel de Cervantes – Don Quijote de la Manchea, Entremese, La Galatea
Ernest Hemingway – Batranul si marea, Adio, arme, Pentru cine bat clopotele
Batranul si marea – Ernest Hemingway
Jane Austen – Mandrie si prejudecata, Ratiune si simtire, Emma
Emma – Jane Austen
John Steinbeck – La rasarit de Eden, Fructele maniei
La rasarit de Eden – John Steinbeck
Anton Chekhov – Unchiul Vanya, Trei Surori, Livada Cireselor
Livada de visini- Anton Pavlovich Chekhov
Scott Fitzgerald – Straniul caz al lui Benjamin Button, Dincoace de Paradis, Blandetea noptii
Prabusirea – F. Scott Fitzgerald
Victor Hugo – Mizerabilii, Cocosatul de la Notre-Dame
Charles Dickens – Colind de Craciun, Oliver Twist, Marile sperante
David Copperfield – Charles Dickens
James Joyce – Corespondenta, Exilati
C.S. Lewis – Leul, vrajitoarea si dulapul, Crestinism, pur si simplu, Seria Cronicile din Narnia
Cronicile din Narnia II. Leul, Vrajitoarea si dulapul – C. S. Lewis
Fratii Grimm – Alba ca Zapada si cei sapte pitici, Rumpelstiltskin, Rapunzel
Citeste mai mult pe: https://buybooks.ro/articol/scriitori-celebri
https://buybooks.ro/articol/scriitori-celebri
Poeţi Străini
Cele mai frumoase poezii ale marilor poeţi străini Serghei Esenin, Heinrich Heine, Paul Verlaine, Johann Wolfgang Goethe, Pablo Naruda şi mulţi alţii. Opera lor a făcut înconjurul lumii şi a îmbogăţit literatura universală.
1. „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 24) sunt primele cuvinte rostite de Iisus, în timp ce era lovit cu brutalitate, după ce fusese judecat şi osândit la răstignire. Ele sunt de fapt o rugăciune de iertare a răstignitorilor săi, adresată Tatălui, care îi cuprinde pe toţi vrăjmaşii lui, din toate locurile şi din toate timpurile.
2. „Femeie, iată fiul tău”. Apoi a zis lui Ioan: „Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27) sunt cuvintele pe care Mântuitorul le-a adresat lui Ioan, în timp ce se afla pe cruce. Ele se referă la faptul că Iisus era unicul fiu al Mariei şi că aceasta nu mai avea pe nimeni care să o ocrotească după moarte lui.
3. „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43). Aceste vorbe au fost rostite de Iisus când unul dintre tâlharii răstigniţi odată cu el îl hulea, îar celălalt îl certa zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu, ce eşti în aceeaşi osândă cu El?”. Cuvintele rostite de Iisus spun că fiecare dintre noi primim cele cuvenite după faptele noastre.
4. „Eli, Eli, lama sabahtani, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” ( Matei 27, 46). Prin aceste cuvinte, Iisus vine înaintea Tatălui Său ca „Fiu al Omului”. Suferinţa firii umane a lui Hristos este resimţită în Ipostasul Său. Îşi are, deci, echivalentul în unitatea treimică a lui Dumnezeu. Strigătul care se aude pe Cruce vrea să spună că Duhul nu-L mai uneşte pe Fiul cu Tatăl. „Dătătorul de viaţă” îl părăseşte pe Fiu, aşa cum şi Tatăl L-a părăsit. Duhul Sfânt devine suferinţa de neocolit întru care Cei Trei se unesc. Tatăl se lipseşte de Fiul şi Acesta trece, ca într-o clipă de eternitate, prin nemărginirea dumnezeiască a singurătăţii. Duhul Sfânt, dragostea reciprocă a Tatălui şi Fiului, se oferă ca jertfă, îşi însuşeşte într-un mod specific Crucea, pentru a deveni „puterea de nebiruit a Crucii”.
5. „Mi-e sete”, rosteşte Isus pe Cruce, cuvintele care au fost consemnate de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Ioan (Ps. 68, 25). Ele definesc pe de o parte împlinirea proorocirilor Vechiului Testament despre patimile Cuvântului întrupat, iar pe de altă parte, ipostaza Mântuitorului de Fiu al Omului…
6. „Săvârşitu-s-a”, zice Iisus, după ce a fost adăpat cu oţet (Ioan 19,30), cuvinte care arată că Hristos a terminat toată lucrarea Lui. Iisus şi-a arătat, prin moartea Sa pe Crucea de pe Golgota, marea iubire faţă de oameni, dorind să îi dezrobească de povara păcatelor şi să instituie dreptatea.
7. „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”. Şi aceasta zicând „Şi-a dat duhul” (Luca 23, 46). Iisus Îşi încredinţează sufletul său de om în mâinile Tatălui, fiindcă, prin Duhul Lui de Dumnezeu, el întotdeauna a fost una cu Tatăl.
Instituţiile bisericeşti adopta lumea, s-a adaptat şi se adaptează la lume,in loc sa adapteze lumea pentru CER
. Ele au fost mai întâi de toate „braţul înarmat” al Creştinilor, protecţia lor, după ce iniţial au fost persecutaţi pe nedrept în timpul diferitelor perioade de persecuţie, din Imperiul Roman. Atunci când Împăratul Constantin a creat oportunitatea, Creştinii din Imperiu Roman au preluat puterea politică şi au creat un scut invincibil de protecţie, în jurul celor credincioşi. Aceştia nu au mai fost măcelăriţi de romani, dar treptat şi-au pierdut vigoarea şi puritatea credinţei. Ostilitatea care a întărit credinţa Creştinilor, în perioadele de persecuţie a fost înlocuită cu puterea asupra membrilor altor religii, pe care Creştinii i-au tratat la fel cum au fost ei trataţi de către Romani. În felul acesta, Creştinii au dovedit că practica socială, de grup sau instituţională, a credinţei lor nu se deosebeşte prea mult de cea a altor religii. Au procedat la fel ca şi Evrei, care şi-au măcelărit duşmanii, adică alte popoare care locuiau în jurul lor. Dar nu aceasta a fost învăţătura lui Isus (Iisus), care s-a opus distrugerii vrăşmaşilor. În mijlocul acestui vârtej social sfinţii din toate denominaţiunile nu au urmat, în primul rând, instituţiile şi doctrinele lor, ci Persoana lui Cristos.
Mai mult decât atât, Creştinismul a devenit o religie populară, a celor mulţi. Ce s-ar fi întâmplat dacă Creştinismul ar fi rămas doar credinţa unui grup minoritar din Imperiul Roman? Nu ar fi fost el înghiţit de către cultele păgâne? Ce rămânea deci de făcut autorităţilor instituţiei bisericeşti, ce altceva decât să lichideze pe credincioşii altor religii păgâne? Nu ar fi fost toleranţa religioasă o slăbiciune, un factor de anihilare a noi credinţe creştine, care îşi stabiliza un loc în Imperiul Roman? Principiu fundamental pe care personal mă bazez şi în care cred este acela că Dumnezeu are grijă de Biserica Sa, El o apăra la nevoie şi atunci când oamenii încep să aibă ei grijă, când încep să facă servicii lui Dumnezeu intervine abuzul. Lucrul acesta este valabil pentru toate religiile. Atunci când instituţiile religioase încep să ‚apere’ credinţa în Dumnezeu, prin mijloace violente, bazate pe intoleranţă religioasă, inclusiv între confesiunile creştine, atunci reputaţia lui Dumnezeu este diminuată şi oamenii încep să îl blameze pe El, pentru abuzurile celor credincioşi.
Isus (Iisus) a recomandat pacifismul, dar instituţia bisericească „a scos sabia” cu intenţia aparent nobilă de „a apăra” credinţa în Dumnezeu. S-a vărsat mult sânge, dar intenţia a fost magistrală. Au fost multe suferinţe şi s-a călcat porunca lui Isus (Iisus), dragostea pentru vrăşmaşi, dar s-a luptat pentru credinţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica nu ar fi luptat cu armele pentru apărarea credinţei, ar fi dispărut aceasta? Având în vedere că în perioadele de persecuţii romane, credinţa creştină nu a dispărut, chiar s-a consolidat, probabil că ea nu ar fi dispărut nici ulterior şi aceasta pentru că existenţa credinţei creştine se bazează pe puterea lui Dumnezeu şi nu pe puterea oamenilor. Totuşi marele pericol asupra existenţei Creştinismului a fost considerat a fi o altă religie monoteistă şi anume Islamul. În acest context luptele politice şi cele religioase s-au îmbinat şi dacă lupta politică de apărare naţională şi teritorială a fost probabil justificabilă moral, dar nu de învăţătura lui Isus (Iisus), totuşi lupta pentru credinţă a fost preluată din nou, din sarcina lui Dumnezeu, de către instituţiile bisericeşti.
Eu văd o mare problemă atunci când cei credincioşi „îl apără” pe Dumnezeu, adică credinţa în El, când de fapt ar trebui să fie invers. Creştinii au preluat modelul V.T. când Dumnezeu lupta în fruntea poporului Israel, pentru a distruge alte neamuri, adică alţi oameni, creaţi tot de El. Mai este valabil acest model şi în N.T.? Dacă avem în vedere învăţăturile lui Isus (Iisus), eu cred că nu mai este valabil. Dumnezeul lui Israel, prin Isus (Iisus) a devenit Dumnezeul întregii umanităţi şi în acest context luptele care au un temei religios, între diferitele naţiuni, îşi pierd justificarea. Prin urmare, chiar dacă instituţia bisericească a jucat în istorie rolul de garant al libertăţii de manifestare a credinţei creştine, totuşi să nu uităm că Isus (Iisus) nu a avut nevoie de o astfel de instituţie atunci când a propovăduit învăţăturile Sale, şi atunci când a trezit ostilitatea multora împotriva Sa, fără ca nici o instituţie să îl apere, cu toate că era nevinovat. Creştinii au scăpat de propriul martiriu dar uneori martirizând pe alţi credincioşi, de alte credinţe, însă Isus (Iisus) a spus că cine îşi iubeşte viaţa şi-o va pierde. În numele apărării credinţei s-au făcut mari atrocităţi în istorie, dar Isus (Iisus) şi apostolii şi-au sacrificat viaţa lor pe pământ pentru credinţă. Şi în ziua de astăzi Bisericile instituţionale folosesc orice mijloace, permise în contextul actual, pentru a îşi apăra doctrinele şi nu se sfiiesc să elimine sau să ostracizeze pe cei care gândesc liber. În numele apărării purităţii credinţei, mulţi credincioşi sunt marginalizaţi, dacă nu sunt de acord cu autorităţile bisericeşti.
Ideea lui Isus (Iisus) nu a fost niciodată de a crea o pavăză instituţională, în jurul celor credincioşi, ci de a îi pregăti pe aceştia să înţeleagă şi să sufere persecuţiile. În acelaşi timp, în procesul de luptă cu lumea instituţia bisericească s-a adaptat, din ce în mai mult, la lume şi a început să folosească aceleaşi metode, ca şi lumea, adică lupta armata. Acest lucru a marcat-o şi continuă să se vadă, în atitudinea protectoare a învăţăturilor lor, la toate Bisericile instituţionale. Acestea din urmă se aseamănă din ce în ce mai mult cu lumea şi nu reuşesc să prezinte corect imaginea lui Dumnezeu. Bisericile instituţionale îşi apără propriile doctrine fiind gata ca la nevoie, în această luptă să îi sacrifice pe indivizii, care nu cred ca şi ele, crezând, în mod eronat, că astfel ‚apără’ credinţa în El.
Atunci când intrăm în contact cu o adunare creştină, indiferent de denominaţiunea căreia îi aparţine, nu vedem, aşa cum ne-am aştepta, dragostea de natură divină, ci vedem autoritatea şi ordinea impusă, limbajul pur religios şi diviziuni între membrii, pe diverse criterii. Forma bate conţinutul, de cele mai multe ori şi eticheta este mai importantă decât manifestările spirituale. În alte denominaţiuni există o formă de evlavie, dar tăgăduind puterea lui Dumnezeu, aşa cum în una din epistolele atribuite lui Pavel se prevăzuse deja. (2 Timotei 3; 5) În loc să ne întâlnim cu Dumnezeu ne întâlnim cu diverşi interpuşi, cu reprezentanţi ai Săi, dar nu cu El. Funcţionarii religioşi plătiţi sau voluntari încearcă să îl substituie pe El, dar nu reuşesc, pentru că deşi, de multe ori, au cunoştinţe în materie, nu au puterea şi siguranţa, pe care le avea Cristos. În plus aceşti funcţionari sunt cenzuraţi şi nu pot spune sincer tot ce cred.
Creştinii au încercat să scape de măcelul la care au fost supuşi de către unii Împăraţi romani şi au construit o uriaşă maşinărie, care să le apere credinţa. Partea negativă este că această structură religioasă a devenit autonomă şi a început să se hrănească cu sângele copiilor săi. A început să îi persecute pe aceia care îşi păstrau libertatea de credinţă şi prin modalităţi subtile a trecut la subjugarea conştiinţelor. Din acest motiv, toate judecăţile efectuate de către anumite Biserici instituţionale, în numele purităţii credinţei nu sunt decât abuzuri şi contravin învăţăturilor lui Cristos. El a fost o Persoană anti-sistem arătând către Tatăl Ceresc şi nu către o formă de organizare religioasă, pentru această lume. Isus (Iisus) nu a propovăduit o religie care să ‚cucerească’ pe toţi oameni, care trăiesc pe pământ sau o doctrină religioasă, care să domine lumea. Isus (Iisus) ne-a cerut doar să transmitem mesajul Său, nu să îl impunem.
El ne-a învăţat cum să ne apropiem, ca indivizi, de Tatăl Ceresc şi cum să punem lumea cerească, adică Împărăţia lui Dumnezeu, mai presus de lumea pământească. Isus (Iisus) nu a prezentat o învăţătură, care să ne facă mai puternici în lumea aceasta, dându-ne putere asupra celor necredincioşi, ci una care să ne pregătească pentru Împărăţia Cerurilor. Isus (Iisus) nu ne-a dat un ‚manual’ de instrucţiuni, cum să trăim cât mai mult şi cât mai bine, pe acest pământ, ci ne-a învăţat cum să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Isus (Iisus) nu ne-a învăţat să ne adaptăm, prin orice mijloace la lumea noastră, ci să ne formăm pentru lumea viitoare. Isus (Iisus) nu ne-a învăţat cum să ne apărăm, cu arma în mână credinţa noastră, ci cum să murim pentru ea. Eu nu spun că omul trebuie să se lase călcat în picioare, de oricine doreşte să facă acest lucru, chiar dimpotrivă. Eu spun că drumul urmat de către Bisericile instituţionale, de a îşi impune voinţa, prin orice mijloace, în numele ‚apărării’ credinţei în Dumnezeu sau a doctrinelor şi dogmelor lor nu este în conformitate cu învăţăturile lui Isus (Iisus) oricât de confortabil ar părea pentru unii.
Ştiu că atunci când ne ascundem în spatele unei instituţii bisericeşti ni se pare că martirajul este departe de noi, dar în final toţi cei care nu se vor închina ‚fiarei,’ adică autorităţii instituţionale, exercitate în numele Lui, se vor vedea călcaţi în picioare tocmai de această putere instituţională, constituită iniţial şi pentru protecţia celor credincioşi. Mulţi vor fi persecutaţi de cei care cred că în felul acesta fac un serviciu lui Dumnezeu. În concluzie, trebuie să fim atenţi la întărirea autorităţii şi puterii, în probleme spirituale, a organizaţiilor religioase, de orice tip, deoarece cu cât ele devin mai puternice cu atât individul credincios, cel sau cea, care contează cu adevărat pentru mântuire, ocupă un statut mai fragil. Isus (Iisus) ne-a învăţat să ne racordăm direct la Dumnezeu, fără intermediari, adică nu prin intermediul organizaţiilor religioase numite Biserică şi aşa trebuie să facem.
Isus (Iisus) Apa vieţii şi Boboteaza
Oare a bea din Apa vieţii care este IIsus (Iisus) şi a bea din apa care este agiasma mare este acelaşi lucru? Eu afirm că nu este, deoarece Apa vie, care este IIsus (Iisus) se transformă într-un izvor de apă vie pentru ceilalţi prin Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, pe când apa, care este agiasma mare, nu poate echiala cu lucrarea complexă a naşterii din nou, a roadelor şi darurilor duhovniceşti. (1 Corinteni 12; 1-11) Apa vie, care este IIsus (Iisus) lucrează prin cuvintele pe care El le-a spus pe pământ şi mai ales prin puterea pe care El o are asupra inimilor noastre. IIsus (Iisus) ne convinge inimile şi astfel ne convinge şi conştiinţele că a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru sunt cele mai mari porunci. Cei care folosesc dogmele şi doctrinele lor ca pe o armă îndreptată împotriva celorlalţi fac ce cred ei de cuviinţă, dar dintre cele trei, adică credinţa, nădejdea şi dragostea, cea din urmă, adică dragostea, este cea mai mare. (1 Corinteni 13; 13)
| 37. | „Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – IIsus (Iisus) a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. |
| 38. | Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. |
| 39. | Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că IIsus (Iisus) încă nu fusese preaslăvit.” |
| 10. | „IIsus (Iisus) a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. |
| 11. | Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? |
| 12. | Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? |
| 13. | IIsus (Iisus) a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; |
| 14. | Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.” |
Citatele sunt cuprinse în Sfânta Evanghelie după Ioan cap. 7, vers. 37-39 şi din cap. 4, vers. 10-14. IIsus (Iisus) Hristos a spus că El este apa vieţii. Pe de altă parte, Biserica instituţională ortodoxă oferă aghiasma mare ca fiind apa vieţii. Pe cine să credem, pe IIsus (Iisus) sau instituţia bisericească? IIsus (Iisus) se oferă pe Sine ca fiind Apa vieţii şi o face fără limite, în aşa fel încât oricine bea din această Apă nu va înseta niciodată. În acelaşi timp, Biserica instituţională ortodoxă oferă apa vieţii, adică aghiasma mare, la sticle şi în cel mai fericit caz la robinet. Pentru această aghiasmă mare oamenii ajung să concureze între ei ca să o obţină şi dacă este nevoie chiar să îi împingă pe cei din jurul lor. Pentru adevărata Apă, care este IIsus (Iisus) nu trebuie să stăm la cozi şi să ne luptăm între noi deoarece El a spus că oricine vine la El nu va fi izgonit afară.
| 37. | „Tot ce-Mi dă Tatăl, va veni la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară;” (Sfânta Evanghelie după Ioan 6; 37) |
IIsus (Iisus) ne dă viaţa veşnică din belşug şi este suficientă pentru toţi urmează doar să o acceptăm. Dacă îl primim pe IIsus (Iisus) să locuiască în noi, din inimile noastre vor curge râuri de apă vie. Nu vom fi doar consumatori de apă vie ci vom deveni şi furnizori ai apei vieţii. Vedeţi diferenţa? Este una să luptăm, în mod egoist, împingându-i pe alţii din drumul nostru, pentru ca sa dobândim ceea ce ne face viaţa noastră mai bună, a noastră şi a familiilor noastre şi este altceva să acceptăm să devenim un izvor de apă vie pentru alţii. Legătura dintre simbolul care este aghiasma mare şi realitatea, care este IIsus (Iisus) a devenit aşa de fragedă încât cei mai mulţi credincioşi nici nu o mai observă. Religia a ajuns să devină un carusel de simboluri şi ritualuri care sunt departe de ceea ce ar trebui să simbolizeze, care au dobândit o independenţă şi viaţă a lor şi care astfel îi îndepărtează pe oameni de realitatea lui Dumnezeu. El nu mai este dinamica interioară a sufletelor noastre, ci imaginea Lui este atrasă în jocuri şi spectacole exterioare, în lupte meschine de interese şi astfel Dumnezeul care doreşte să locuiască în om a fost înlocuit cu un dumnezeu care are toate aspectele instituţiei bisericeşti, care îl promovează. În acest fel, imaginea lui Dumnezeu nu mai corespunde cu El, nu mai reflectă realitatea Lui. Oamenii aşteaptă de la Dumnezeu binefaceri temporare, pe când El doreşte să ne ofere viaţa veşnică, oamenii aşteaptă o apă care se presupune că le vindecă trupurile muritoare, pe când Dumnezeu ne dă o Apă, care ne transformă pe noi înşine într-un izvor de apă vie, care ne vindecă sufletele şi trupurile şi care vine nu din râuri sau alte surse pământeşti, ci direct din Dumnezeu. Agiasma mare durează câţiva ani şi este înlocuită în fiecare an cu altă apă, dar IIsus (Iisus) trăieşte veşnic şi toţi cei care beau din El vor trăi pentru eternitate.
Din nefericire oamenii l-au transformat pe Isus (Iisus) Hristos într-un idol,in loc sa devina ei-Cristici
El este prezentat ca fiind întruchiparea unui ideal la care este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de ajuns. Mă refer la caracterul Lui şi la puterea Lui. Cei mulţi se închină unui ideal, unui idol, de la care aşteaptă minuni, cu toate că cea mai mare minune este tocmai ca ei înşişi să transpună în viaţa lor acest ideal, transformându-l într-un mod de viaţă cotidian. Fără această minune, nici o altă minune săvârşită de Dumnezeu, nu ne duce la mântuire. Isus (Iisus) nu trebuie văzut ca un idol, adică ca ceva deasupra noastră, desprins de noi și departe de noi. Isus (Iisus) , dacă nu este în noi, nu trăiește pentru noi, adică nu are puterea de a re genera viețile noastre. Isus (Iisus) ne poate auzi și atunci când nu locuiește în noi, dar El nu există doar pentru ca nouă să ne meargă bine, scopul Lui este acela de a se muta în ființele noastre. Isus (Iisus) nu este un idol, adică doar un simbol religios, El este modelul de ființă umană și divină, pentru cei care cred în El. Credem în Isus (Iisus) pentru ca să devenim ca El și nu doar că să ne ajute să rămânem cei care suntem. Credem în Isus (Iisus) deoarece dorim să fim asemănători Lui, să fim ca și El, să fim cu El și să fim în El, adică în interiorul acestei conștiințe universale.
Nu ne putem aştepta la minuni de la un idol, dar de la Isus (Iisus) da, atunci când nu îl privim ca pe un idol, căci El face extraordinare minuni atunci când motivul pentru care credem în El este acela că vrem să devenim ca şi El. Scopul principal pentru care Isus (Iisus) ne ajută în vieţile noastre este acela ca noi să fim, fiecare din noi şi nu doar câţiva sfinţi şi sfinte, fiinţe regenerate spiritual, născute din nou, născute din Dumnezeu. Scopul principal al lui Dumnezeu nu este bunăstarea noastră pământească şi a familiilor noastre, deşi nici acesta nu lipseşte, dar este un aspect secundar, ci scopul Lui este ca noi să devenim asemenea lui Isus (Iisus) . (Efeseni 4, 13) Oare în Împărăţia lui Dumnezeu ne vom grupa pe familii, părinţi, unchi, mătuşi, fraţi, surori şi toţi strămoşii noştri sau vom face abstracţie de aceste legături speciale de sânge şi vom fi legaţi între noi, doar prin sângele lui Hristos? Eu cred că a doua variantă este cea valabilă. (Matei 12; 46-50) Aceasta înseamnă trecerea de la natural la supranatural, adică să îi iubim pe fraţii şi surorile de credinţă la fel ca pe fraţii şi surorile de sânge. Singurele legături de sânge între Creștini sunt acelea în sângele lui Hristos și de aceea noi suntem frații și surorile Lui și frați și surori, unii cu alții. Pentru ca aceste legături să devină reale trebuie să fim uniți spiritual prin unitatea Duhului Sfânt. Dacă același Duh Sfânt, locuiește în fiecare din noi, noi toți avem aceași natură spirituală, deci aceași viziune asupra vieții. Aceasta este adevărata unitate între Creștini și aceasta este Biserica unică a lui Dumnezeu. Frații și surorile noastre, în sângele lui Hristos, sunt toții aceia care sunt născuți din Dumnezeu, deci noi și ei constituim împreună Biserica adevărată a lui Dumnezeu. Oricât de mult se străduiesc instituțiile bisericești să ne țină departe, unii de ceilalți și să ne învețe doctrine diferite, totuși noi suntem într-o unitate indistructibilă cu frații și surorile noastre, adică cu toți Creștinii născuți din nou și fără această unitate nu putem vorbi de adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece adevărații Creștini sunt una, cum a dorit Isus (Iisus) și se iubesc între ei, așa cum a cerut El. (Ioan 13; 34-35)
În orice caz, trebuie să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate celelalte ni se vor da pe deasupra. (Matei 6; 33) În realitate Isus (Iisus) nu este decât un model pentru noi, nu este un idol de ne egalat, deoarece toţi trebuie să devenim, în caracter şi putere, la fel ca şi El. (Efeseni 4; 13) Isus (Iisus) nu este stăpânul nostru, El este mentorul nostru, este Fratele nostru, este ghidul nostru spiritual, este dimensiunea noastră spirituală. Isus (Iisus) este în noi, atunci când noi suntem în El, când „suntem îmbrăcaţi” cu El, pentru ca noi, să fim aşa cum este El, fii şi fiicele lui Dumnezeu. (Romani 13; 14) Isus (Iisus) nu este singurul Fiu al lui Dumnezeu, El este doar cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi, primul între egali. (Romani 8; 29) Dumnezeu s-a „căsătorit” spiritual cu rasa umană şi aceasta din urmă i-a dat mulţi fii şi multe fiice şi din acest motiv El nu poate să dispreţuiască specia umană.
Noi suntem chemaţi să fim Fii şi Fiicele lui Dumnezeu şi pentru aceasta a murit Isus (Iisus) pe cruce. Bisericile instituţionale l-au transformat pe Isus (Iisus) într-un idol, într-un instrument de dominare a conştiinţelor noastre, din exterior, prin aceea că ele se consideră a fi singurele Lui purtătoare de cuvânt, reprezentantele Lui pe pământ, mediatoare între om și Dumnezeu. În realitate, Isus (Iisus) a venit pe pământ ca să ne înveţe cum să atingem idealul de om, care a fost El şi să devenim astfel dumnezei, căci omul are potenţialul de a fi asemănător cu Dumnezeu și de asemenea de a fi unit cu El. (Psalmul 82; 6; Ioan 10; 34-36) Dumnezeu doreşte să ne transforme pe fiecare din noi în nişte persoane asemănătoare lui Isus (Iisus) , alţi Isus (Iisus) , având alte nume şi un anumit specific particular, dar în esenţă fiind una cu Isus (Iisus) . Nu trebuie să fim doar Creştini trebuie să fim Hristos, ca şi Hristos şi pentru aceasta El trebuie să locuiască în noi. Aşa cum Isus (Iisus) şi tatăl Ceresc sunt una, tot aşa noi şi Isus (Iisus) trebuie să fim una. (Ioan 17; 21-23) Dacă Dumnezeu este în Isus (Iisus) şi Isus (Iisus) este în noi, nu înseamnă oare că însuşi Tatăl este în noi? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ.
Omul este imaginea lui Dumnezeu, mai întâi în Omul Hristos şi apoi în noi, prin El. (Evrei 1; 3-4) Omul Isus (Iisus) a fost Dumnezeu, fiind una cu Tatăl Ceresc şi la această unitate ne cheamă şi pe noi. (Ioan 17; 21-23) Prin Duhul Sfânt, atât Tatăl, cât şi Fiul locuiesc în noi şi noi suntem una între noi, o singură Biserică şi una în şi cu Dumnezeu. Nu putem să fim dumnezei fără Dumnezeu, dar dacă suntem în El, suntem dumnezei, pentru că suntem născuţi de El. Noi putem să fim una cu Tatăl Ceresc, dacă suntem una cu Isus (Iisus) , dar pentru aceasta trebuie să trăim şi noi cum a trăit El, mai mult trebuie să trăiască chiar El în noi. (1 Ioan 2; 6; Galateni 2; 20) Isus (Iisus) nu a murit pentru noi cu scopul de a dobândi pentru Sine o poziţie mai importantă în Împărăţia Cerurilor, căci avea această slavă de la început, ci pentru a face pace între noi şi Tatăl. Prin urmare, Isus (Iisus) ni l-a prezentat pe Tatăl ca fiind şi Tatăl nostru, nu doar Tatăl Lui, adică El nu rămâne singurul Fiu al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Tatăl este şi Tatăl nostru, aceasta înseamnă că şi noi, în calitate de oameni, devenim fii şi fiicele lui Dumnezeu, aşa cum Omul Isus (Iisus) a fost Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl fiecăruia dintre noi, nu doar al lui Isus (Iisus) , adică Dumnezeu Tatăl în noi, înseamnă că noi suntem de o singură fiinţă spirituală cu însuşi Dumnezeu şi chiar dacă trupurile noastre biologice mor, din pricina păcatului, totuşi spiritele noastre înviază, din pricina Duhului, care locuieşte în noi. (Romani 8; 11) Legătura noastră cu Dumnezeu Tatăl nu este una exterioară, prin intermediul Bisericilor instituţionale, ci una interioară, de familie, aceea dintre Tată şi copii Lui.
Isus (Iisus) nu s-a relaţionat la Tatăl prin intermediul sinagogilor evreieşti sau a tradiţiei iudaice, ci în mod direct, în interiorul fiinţei Sale. Tatăl nostru din Ceruri nu ne conduce prin intermediul autorităţilor bisericeşti, ci veghează asupra noastră din interiorul nostru şi din Împărăţia Sa, care este întreaga realitate de care noi aparţinem. Dumnezeu este în noi sau nu este pentru noi, adică nu ne cunoaşte. Dacă Dumnezeu este numai în afara noastră, atunci noi nu suntem în El, nu suntem din El. Dumnezeu nu este un idol, El este Duh, este un Spirit universal, care locuieşte în noi şi noi în El. Dumnezeu s-a întrupat în omul Isus (Iisus) şi locuieşte şi în trupurile noastre şi este de remarcat că El nu locuieşte în clădiri făcute de mâini omeneşti. (Faptele Apostolilor 17; 24) Duhul Sfânt în noi înseamnă Dumnezeu care locuieşte în noi şi chiar dacă în noi mai suntem şi noi aceasta nu anulează cu nimic prezenţa Lui în noi. Noi rămânem, atunci când Dumnezeu locuieşte în noi, dar nu mai rămâne firea noastră pământească, ci conştiinţele noastre, dimensiunea noastră spirituală, sufletele noastre. Hristos trăieşte în noi, adică viaţa Lui devine viaţa noastră dar şi noi trăim în acest Hristos, care este în noi, adică viaţa noastră devine şi a Lui, dar numai când suntem născuţi din nou, adică regeneraţi spiritual. Trebuie să putem spune că cine ne-a văzut pe noi l-a văzut pe Isus (Iisus) , aşa cum El spune că cine l-a văzut pe El a văzut pe Tată. (Ioan 14; 9)
Acesta este Creştinismul autentic şi în nici un caz învăţăturile începătoare ale Bisericilor instituţionale care prezintă un Dumnezeu în afara omului, puternic şi apăsător, care îşi foloseşte puterea în primul rând ca să ne pedepsească. Dumnezeu pedepseşte nedreptatea mai atent decât o fac tribunalele omeneşti, deoarece spre deosebire de ele Tatăl nostru Ceresc ne iubeşte şi nu suportă ca noi să fim nedreptăţiţi. Dumnezeu se adresează direct conştiinţelor noastre şi le cântăreşte cu grijă. Dumnezeu Tatăl locuieşte în cei care sunt ai Lui, dar nu poate locui în cei care îl dispreţuiesc şi El se adresează conştiinţelor umane din interiorul lor, relevându-le valoarea principiilor Sale. Dumnezeu sa „aşează” în inimile noastre şi ne vorbeşte de acolo şi în minţile noastre pe care El le luminează şi le limpezeşte. Un Dumnezeu exterior nouă, exprimat de instituţiile bisericeşti este o construcţie falsă şi de aceea moartă care nu exprimă realitatea Lui şi care înlocuieşte această Realitate cu ritualuri şi simboluri din ce în ce mai lipsite de conţinut. Cine ne-a văzut pe noi l-a văzut pe Isus (Iisus) . A văzut puterea Lui, înţelepciunea Lui şi puritatea Sa morală. Câţi dintre noi avem încrederea să afirmăm acest fapt? Fiecare trebuie să caute propriul răspuns. Cu toate acestea, Isus (Iisus) a spus că cine va crede va vedea lucruri chiar mai mari decât a făcut El. (Ioan 14; 12) Trebuie ca toţi să putem spune că oricine ne-a văzut pe noi l-a văzut pe Isus (Iisus) şi prin El l-a văzut şi l-a cunoscut pe Tatăl în noi.
Adevărata Biserică a Lui Dumnezeue o zidire cladita din madularele nascute din nou,”cimentate” prin Duhul Sfant ,locuita de El,avand drept capetenie pe Isuss
Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este una singură şi se află într-o perfectă unitate spirituală, între membrii ei şi cu Dumnezeu. Multitudinea de Biserici instituţionale sunt o imagine falsă a lui Dumnezeu şi a Bisericii adevărate, deoarece ele sunt organizate ierarhic, după imaginea lumii. Unirea instituţiilor bisericeşti, nu duce la o unitate perfectă, aşa cum a cerut Isus (Iisus), pentru Creştini, ci duce la o formă de asociere instituţională, care le dă putere pământească, dar nu puritate spirituală. Lipsa purităţii spirituale este generată de persistenţa diviziunilor doctrinare şi deosebirilor de interese precum şi de pregnanţa elementului lumesc şi a puterii unei majorităţi ne renăscute spiritual, asupra unei minorităţi, care caută cu toată fiinţa relaţia personală cu Dumnezeu.
Uniunea instituţiilor bisericeşti reprezintă Babilonul spiritual, condamnat de Dumnezeu şi de asemenea este denumită în cartea Apocalipsa lui Ioan, în cap. 17, „curva cea mare” şi dacă ne uităm atent aşa şi este. De ce? Pentru că practică la maximum compromisul moral şi amestecă interesele lui Dumnezeu cu interesele lumeşti de grup şi individuale. Aceasta este „curvia,” adică încropeala spirituală, în care oamenii se folosesc de numele lui Dumnezeu, pentru a îşi realiza propriile interese.
Când va veni Isus (Iisus), a doua oara, pe norii cerului, în glorie şi slavă, va lua la cer o singură Biserică, o singură fecioară, care simbolizează pe cele cinci înţelepte. Fecioarelor ne înţelepte le va spune că niciodată nu le-a cunoscut, deci ele nu au făcut niciodată parte din Biserica Sa. Dacă ar fi făcut parte, măcar pentru un timp, din adevărata Sa Biserică, nu le-ar spune că niciodată nu le-a cunoscut.
21 Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.
Osea 8.2; Mat 25.11-12; Luc 6.46; Luc 13.25; Fapt 19.13; Rom 2.13; Iac 1.22;
22 Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”
Num 24.4; Ioan 11.51; 1Cor 13.2;
23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7; 21-23)
Mat 25.12; Luc 13.25-27; 2Tim 2.19; Ps 5.5; Ps 6.8; Mat 25.41;
Dumnezeu este Tatăl Nostru,dar trebuie sa devina si al fiecărui credincios în parte (cu extrase din Biblia ortodoxă)
Instituţiile bisericeşti ne impun ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem sau să nu facem, ca şi cum ele ar fi tutorii sau curatorii noştri spirituali. Ele sunt falşi tutori, falşi curatori şi falşi părinţi, deoarece fiecare om, care trăieşte pe pământ are dreptul să aibă ca Tată pe Dumnezeu, în mod personal şi nu avem nevoie de Big Brother, adică de fratele cel mare, care să ne tragă de mânecă şi să ne pedepsească. Dacă nu ne asumăm răspunderea propriei noastre vieţi veşnice, aşa cum ne-am asumat-o pentru viaţa pe pământ, vom fi mereu nişte copii, din punct de vedere spiritual, dar nu copiii Tatălui Ceresc, ci copiii Bisericilor instituţionale, care îşi realizează scopurile lor instituţionale şi interesele lor de grup, pe seama noastră. Dumnezeu nu este numai Tatăl patriarhilor, papilor, episcopilor, preoţilor, pastorilor, presbiterilor sau diaconilor, El este Tatăl fiecărui credincios în parte şi are cu fiecare, indiferent de funcţia bisericească deţinută, o relaţie de la Tată la fiu sau de la Tată la fiică. Dumnezeu nu este Tatăl instituţiilor bisericeşti, căci El nu este Tată de organizaţii religioase, ci este Tată de oameni, deoarece numai oamenii pot fi născuţi, a doua oară, din Dumnezeu. Eu nu contest că în Biserica instituţională Ortodoxă au existat, de a lungul timpului, adevăraţi copii ai lui Dumnezeu, oameni sfinţi dedicaţi credinţei şi sunt sigur că acelaşi lucru se poate spune şi despre Biserica instituţională Romano Catolică, Greaco Catolică, Reformată, Protestantă, Evanghelistă, Baptistă, Penticostală, etc., dar cu toate acestea Dumnezeu nu este Tatăl sistemelor religioase bisericeşti, acestea sunt invenţii umane, ci este doar Tatăl acelor oameni sfinţi, din toate confesiunile creştine. Creştinismul nu este o religie de masă, populară şi uşoară, este o credinţă pentru cei Aleşi, adică pentru cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi devin astfel copii Lui. Instituţiile bisericeşti au nevoie de un număr mare de credincioşi şi contribuabili, pentru a îşi întări influenţa în societate şi pentru bunăstarea conducătorilor lor, dar IIsus (Iisus) a spus că mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi, referindu-se la masele mari de credincioşi.
| 14. | „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.” (Matei 22; 14) |
Din acest motiv, nu este cazul să ne sprijinim pe numărul mare de credincioşi care aparţin confesiunii de care aparţinem şi noi, deoarece la Dumnezeu nu are importanţă cantitatea, ci calitatea. În cazul Creştinismului, numărul mare de susţinători ai unor dogme sau doctrine nu le oferă acestora legitimitate şi cei puţini nu au de ce să se teamă sau să se ruşineze de numărul lor mic, eu aş spune chiar dimpotrivă, căci lată este calea care duce la pierzare şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini cei care o găsesc. Iată ce a spus IIsus (Iisus):
| 13. | „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. |
| 14. | Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.” (Matei 7; 13-14) |
Oare Dumnezeu îi tratează diferit pe copii Săi, în funcţie de răspunderea pe care fiecare o are în bisericile instituţionale sau îşi educă pe toţi copii Săi la fel, acordându-le la toţi atenţia necesară şi înţelepciunea de care fiecare are nevoie pentru a fi mântuit? Oare a lăsat Dumnezeu grija educaţiei noastre, adică a propriilor Lui copii, pe seama unor instituţii bisericeşti, care sunt imaginea lumii în care trăim sau se ocupă personal de creşterea spirituală a fiecăruia dintre noi? IIsus (Iisus) Hristos ne-a spus că Duhul Sfânt ne învaţă toate lucrurile, dar nu învaţă instituţiile bisericeşti sau numai pe reprezentanţii lor toate lucrurile, ci ne învaţă pe toţi cei credincioşi, adică pe toţi copii Lui. S-a creat impresia falsă că noi suntem ataşaţi, în mod obligatoriu, la o Biserică instituţională, căci numai în acest fel putem să învăţăm ce înseamnă Creştinismul şi să devenim buni practicanţi ai lui. Nu este deloc adevărat, Creştinismul este o învăţătură simplă, dar supranaturală, care nu ne cere nimic altceva decât să fim gata să îl iubim pe Dumnezeu, cu toată fiinţa noastră şi să îi iubim pe cei din jur cu o dragoste jertfitoare, adică chiar până la moarte, atunci când este nevoie. Cu alte cuvinte, Iius ne-a cerut să ne iubim atât de mult unii pe ceilalţi, încât să fim gata să murim la nevoie, pentru aproapele nostru. (Ioan 13; 34-35) Acesta este semnul adevăratului Creştinism şi amprenta noastră reală de Creştini practicanţi. IIsus (Iisus) ne-a cerut să punem acest principiu deasupra vieţii noastre, cu toate că la prima vedere, viaţa noastră pare a fi bunul cel mai de preţ pentru noi. IIsus (Iisus) ne spune că viaţa pe pământ nu este bunul nostru cel mai de preţ că dragostea este bunul cel mai de preţ, căci aşa a considerat şi Dumnezeu, când a dat pe propriul Său Fiu să moară, pentru fiecare din noi. Dacă înţelege cineva ceva din „nebunia” aceasta, este foarte bine, căci aceasta pare a fi o nebunie pentru lume, dar este înţelepciunea lui Dumnezeu.
| 23. | „Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. |
| 24. | Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. |
| 25. | Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.” (1 Corinteni 1; 23-25) |
Daca nu devenim si nu ramanem una cu Iisus, degeaba ne numim crestini…
În credinţa creştină aspectul individual trebuie să aibă prioritate asupra aspectului social, de comunitate. Mai întâi trebuie să fim în legătură cu Dumnezeu, chemați de El şi numai după aceia putem să manifestăm ceea ce suntem. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu nu locuiește în noi, nu putem să avem relații creștinești autentice, cu cei din jurul nostru. Nu putem să fim buni Creștini cu ceilalți, deci să punem în practică învățăturile creștine, decât atunci când în noi este prezentă și se manifestă puterea lui Dumnezeu. Dacă ne adunăm, mari mulțimi de oameni, în numele lui Dumnezeu, dar nu avem, fiecare din noi o relație adevărată cu El, suntem, fără îndoială, o comunitate de credincioși, dar relațiile inter-personale, din aceea comunitate, nu reflectă învățăturile lui Hristos. Aceasta este marea noastră problemă, ne adunăm, de multe ori, ca să ne facem mai răi, nu mai buni, așa cum a observat apostolul Pavel. (1 Corinteni 11; 17) Nu este de mirare că unii pusnici s-au retras, de a lungul timpului, departe de oameni, au făcut acest lucru tocmai pentru a nu fi obligați să coboare standardele lor spirituale, din cauza celor din jurul lor, a ne înțelegerii lor.
Adunarea noastră la un loc, are nu efect pozitiv, pentru cei care vor să învețe, dar are și un efect negativ, în sensul că se creează un fenomen de uniformizare a calității vieții spirituale, oamenii se conduc unii după alții, se adaptează unii la alții și de obicei se formează un fel de medie, care este dușmanul de moarte al înălțimii spirituale, cerută de IIsus (Iisus). Oamenii, din jurul nostru, pot fi lumini, dar și obstacole, care întunecă lumina. Din acest motiv, avem nevoie de o libertate interioară deplină și un timp al nostru personal cu Dumnezeu, așa cum avea și IIsus (Iisus). (Marcu 6; 47) Nu este nevoie să ne izolăm de ceilalți, dar trebuie să ne păstrăm deplina libertate față de ei și mai ales față de instituțiile bisericești. Uneori cei din jurul nostru sunt bine intenționați, cum era și Petru, atunci când dorea să îl oprească pe IIsus (Iisus), de la a își îndeplinii misiunea Sa, totuși El l-a îndepărtat cu asprime spunând chiar: ”Înapoia mea satano … căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16; 23) Ce spun eu este că nu trebuie să ne luăm unii după alții ca oile, duse la tăiere, ci trebuie să ajungem cu mintea la IIsus (Iisus), care este viu și să ne lăsăm călăuziți de El. Din acest considerent, afirm că mântuirea este personală și că se bazează pe convingeri proprii, dobândite în experiența fiecăruia cu Dumnezeu. Nu trebuie să existe dogme și doctrine obligatorii, care să circumscrie existența și cunoașterea lui Dumnezeu, noi trebuie să ne găsim reperele noastre proprii, și propriul nostru context cultural, științific și social, în care să îl încadrăm pe Dumnezeu și a cărui existență, să dobândească astfel sens, pentru noi.
Biserica este o realitate spirituală, care are şi manifestări sociale. Cu alte cuvinte, faptul că ne adunăm în grupuri mari, pe care le numim Biserică, fără însă să parcurgem, în mod personal, drumul spiritual, propus de IIsus (Iisus), duce mai degrabă la o înţelegere greşită, a ceea ce înseamnă Creştinismul. Masele mari de credincioşi, adunaţi în diferite combinaţii denominaţionale, nu pot să parcurgă împreună calea mântuirii, deoarece aceasta presupune, în primul rând, căutare și experienţă personală. Amestecul dintre interesele umane imediate și proiectul spiritual etern, duce la excentricități și de aceea se încearcă mai degrabă să fie coborâtă imaginea lui Dumnezeu pe pământ decât să se construiască o scară spirituală către Ceruri. Dinamica socială religioasă, poate fi câteodată benefică, dar este și malefică, deoarece condiționează imaginea lui Dumnezeu, de elemente străine ei și duce astfel la modificări nedorite ale acestei imagini. Relațiile cu ceilalți sunt o parte a experienței noastre cu Dumnezeu, dar dacă acestea devin criteriul de referință, El rămâne pe dinafară, căci vom căuta să fim mai mult pe placul oamenilor, decât pe placul Lui, contrar a ceea ce primii ucenici au crezut. (Faptele apostolilor 4; 19)
În colectivitate se ajunge la convenţii unanim acceptate, la compromisuri necesare, care permit existenţa acelei comunităţi religioase şi la o adaptare a principiilor personale la nivelul standardelor celorlalţi. Experienţa creştină este una, în mod implicit, personală care presupune sentimente, trăiri, intuiţii şi gânduri, care se produc în legătura personală pe care fiecare individ o are cu Dumnezeu şi cu istoria concretă a propriei sale vieţi. În N.T., Dumnezeu nu a făcut vreun legământ cu o confesiune creștină sau alta, ci legământul lui Dumnezeu, noul legământ, este făcut de El, cu fiecare individ în parte.
Oamenii au ritmuri spirituale diferite şi mijloace şi abilităţi diferite, care îi apropie de Dumnezeu şi de cei din jurul lor, pe căi și prin mijloace diferite. Orice uniformizare a specificului personal, în cadrul colectivităților creştine, creează disfuncţii majore în ceea ce priveşte accesul celui sau celei în cauză, la o creştere spirituală necesară. Aspectul social nu dispare, deoarece comunitatea este aceea care conservă şi tezaurizează experienţele individuale şi care le transmite mai departe în epocă sau peste secole şi milenii. Când intrăm în viaţa de credinţă, cei din jur sunt aceia care ne furnizează primele elemente ale cunoaşterii lui Dumnezeu, dar interiorizarea şi experimentarea acestora ne aparţin doar nouă. O comunitate creştină autentică se poate forma numai între aceia care au ce transmite din experienţa lor spirituală, adică partea cea de a doua a poruncii iubirii şi anume dragostea de aproapele nostru, prima parte fiind dragostea de Dumnezeu. Fără ca să existe însă dragoste de Dumnezeu, dragostea pentru aproapele nostru este de sorginte umană şi nu divină.
Eu susţin că fără dragoste de Dumnezeu dragostea pentru oamenii nu este de calitatea aceleia care este prescrisă de IIsus (Iisus). (Ioan 13; 34-35) Chiar Pavel ne spune că în relaţiile noastre cu cei mai puţin credincioşi sau cu cei mai puțin evoluaţi spiritual decât noi suntem obligați să facem compromisuri, în sensul de a ne stopa să ne manifestăm convingerile noastre. Colectivitatea instituţională generează compromisuri, uniformizare, ierarhizare, ipocrizie, dar comunitatea spirituală, adică aceea în care Duhul Sfânt ne ghidează şi ne fereşte de păcate, este o formă autentică de libertate, desigur nu în sensul că suntem liberi să păcătuim, ci în sensul că nu mai dorim să păcătuim. Satisfacţia pe care o conferă abţinerea de la a păcătui este mai mare decât plăcerea de a păcătui. Adevărata libertate, pe care ne-o dă Dumnezeu, este aceea că ne scapă de dorinţa de a păcătui. În fond, atitudinea faţă de realitate este una subiectivă, adică păcat însemnă să săvârşeşti ceea ce şti că este rău sau să nu faci ceea ce crezi că este bine.
Convingerile noastre proprii sunt esenţiale în definirea păcatului şi orice alunecare de la aceste convingeri, datorată celor din jur, reprezintă o denaturare a standardelor noastre spirituale. Ceea ce afirm este că experienţa noastră spirituală, convingerile noastre şi libertatea noastră se forjează în conştiinţa noastră şi au prioritate asupra limitărilor, datorate celor din jurul nostru. Adevărata libertate şi bucurie spirituală vine din noi şi cei din jurul nostru au tendinţa de a le restrânge. Experienţa personală cu Dumnezeu se întâmplă înăuntru nostru, chiar şi atunci când, de fapt, exerciţiul practicii creştine ne pune în contact cu ceilalţi. Atunci când îi iubim, cu o dragoste spirituală, pe cei din jurul nostru, atunci se produce această experienţă spirituală în noi, ocazionată de un eveniment petrecut în afara noastră, dar motivaţia şi reverberaţia îşi revelează întreaga pluridimensionalitate în noi. Tot atunci se deschide o nouă fereastră către infinitul spiritualităţii, dar percepţia acesteia este una interioară, prin urmare Întregul spre care aspirăm se revelează mai întâi în noi şi se exprim doar parţial în relaţiile cu ceilalţi. Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru nostru, iar în afara noastră, în relaţiile cu ceilalţi, experimentăm, de multe ori, vidul care aspiră şi denaturează plinul din noi. Cu alte cuvinte, Întregul , care este Dumnezeu, poate fi perceput plenar numai în interiorul fiinţei umane şi poate fi sesizat numai prin consecinţele acestei prezenţe, în relaţiile dintre oameni.
| 1. | „Cât despre cele jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Cunoştinţa însă semeţeşte, iar iubirea zideşte. |
| 2. | Iar dacă i se pare cuiva că cunoaşte ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. |
| 3. | Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El. |
| 4. | Iar despre mâncarea celor jertfite idolilor, ştim că idolul nu este nimic în lume şi că nu este alt Dumnezeu decât Unul singur. |
| 5. | Căci deşi sunt aşa-zişi dumnezei, fie în cer, fie pe pământ, – precum şi sunt dumnezei mulţi şi domni mulţi, |
| 6. | Totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, IIsus (Iisus) Hristos, prin Care sunt toate şi noi prin El. |
| 7. | Dar nu toţi au cunoştinţa. Căci unii, din obişnuinţa de până acum cu idolul, mănâncă din cărnuri jertfite idolilor, şi conştiinţa lor fiind slabă, se întinează. |
| 8. | Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. |
| 9. | Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. |
| 10. | Căci dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? |
| 11. | Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! |
| 12. | Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. |
| 13. | De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu.” (1Corinteni 8; 1-13)
|
De dragul celor din jur, Pavel ne îndeamnă să facem un fel de compromis, adică să facem ceea ce cred ei şi nu ceea ce credem noi, adică să nu acţionam întotdeauna în conformitate cu convingerile noastre.
| 14. | „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul IIsus (Iisus) că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat; pentru acela întinat este. |
| 15. | Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhneşte, nu mai umbli potrivit iubirii. Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos. |
| 16. | Nu lăsaţi ca bunul vostru să fie defăimat. |
| 17. | Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt. |
| 18. | Iar cel ce slujeşte lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni. |
| 19. | Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul. |
| 20. | Nu strica, pentru mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Toate sunt curate, dar rău este pentru omul care mănâncă spre poticnire. |
| 21. | Bine este să nu mănânci carne, nici să bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte, se sminteşte sau slăbeşte (în credinţă). |
| 22. | Credinţa pe care o ai, s-o ai pentru tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel ce nu se judecă pe sine în ceea ce aprobă! |
| 23. | Iar cel ce se îndoieşte, dacă va mânca, se osândeşte, fiindcă n-a fost din credinţă. Şi tot ce nu este din credinţă este păcat.” (Romani 14; 14-23)
|
Pavel ne spune deci că, atunci când suntem împreună cu alţii, nu putem întotdeauna să ne manifestăm liber propriile noastre convingeri. Tot ceea ce nu facem din convingere este păcat. Dacă cel care mănâncă, cu toate că nu este convins că poate să mănânce, mănâncă totuşi din carnea jertfită idolilor el săvârşeşte un păcat, deoarece acţionează fără să aibă convingerea că face bine ceea ce face. Pe de altă parte, noi aceia sau acelea, care suntem convinşi că nu este nici o problemă să mâncăm nu ne putem manifesta liber convingerea, din cauza celor din jurul nostru. Aspectul cu mâncarea jertfită idolilor nu este decât un exemplu, dar principiul se aplică în toate cazurile. În felul acesta, apare un joc al ipocriziei pe care chiar Pavel l-a condamnat, dar nu la sine însuşi, ci la apostolul Petru, care nu făcea decât să pună în practică acelaşi principiu, adică acela enunţat în textul menţionat, de către Pavel.
| 11. | „Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. |
| 12. | Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. |
| 13. | Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. |
| 14. | Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?
|
Chefa, trebuie precizat, este numele care se referă la apostolul Petru. În fond acesta şi desigur Barnaba au făcut tocmai ceea ce Pavel ne sfătuieşte pe noi să facem, adică să nu ne manifestăm întotdeauna convingerile noastre, căci cei din jur le pot interpreta greşit. Eu spun însă că acesta este un lucru greşit şi primul care l-a condamnat a fost chiar Pavel, care ne sfătuieşte pe noi să procedăm în acest mod, pe care eu îl consider eronat. Este adevărat că cei din jurul nostru pot interpreta greşit convingerile noastre, dar în acelaşi timp, faptul că noi ne abţinem să facem ceea ce suntem convinşi că suntem liberi să facem reprezintă o abstenţiune, nu din convingere, ci din alte considerente şi, aşa cum bine a spus Pavel, de această dată, tot ceea ce facem şi aş sublinia eu, tot ceea ce nu facem, din convingere, este păcat. Pavel ne cere să ţinem convingerile noastre pentru noi, când suntem în colectivitate, dar o practică autentică a Creştinismului presupune transparenţă şi exprimarea liberă a propriilor noastre convingeri, căci dacă ne complăcem, din conformism, să ne exprimăm doar cum aşteaptă ceilalţi de la noi, vom sfârşi prin a ne perverti propriul nostru crez. De exemplu, dacă eu sunt convins că o femeie nu trebuie să poarte, în mod obligatoriu, un acoperământ pentru cap, în incinta unei adunări creştine şi totuşi cer femeilor din familia mea să facă acest lucru, pentru a nu deranja pe ceilalţi credincioşi prezenţi, acest lucru nu însemnă dragoste ci ipocrizie, căci această atitudine nu exprimă convingerile mele şi este chiar contrară acestor convingeri. Prezenţa într-o adunare creştină nu trebuie să ne ducă la încălcarea propriilor convingeri, ci presupune libertate de a ne manifesta, aşa după cum credem, în forul nostru interior. Şi în acest caz, aspectul individual trebuie să aibă prioritate asupra aspectului social, colectiv.
Ca sa-l intâlneşte pe Isus (Iisus),nu trebuie să mergi la Ierusalim, sau in Catedrala ,ori Biserica Mantuirii Neamului…
Acolo vei vedea doar mormântul gol, dar Isus (Iisus) a înviat şi nu îl găseşti acolo. Isus (Iisus) este la uşa ta şi bate. Dacă îi deschizi El pătrunde în fiinţa ta şi va locui cu tine în veci. Isus (Iisus) te cheamă şi dacă auzi această chemare merită să îi răspunzi, căci este o chemare la viaţă şi la fericire. Nu te împiedica de oamenii care vorbesc doar despre El. Nu te împiedica de sălile impunătoare, ale instituţiilor bisericeşti şi în care tu te simţi atât de mic şi de ne însemnat. Când te afli în acele locuri şi atât de multă lume este în jurul tău ţi se pare că tu eşti cel sau cea mai ne însemnată şi că Dumnezeu nu are cum să îşi facă timp şi pentru tine căci tu eşti prea ne important sau prea ne importantă ca să contezi. Ţi de pare că Dumnezeu îi are în atenţia Sa doar pe marii predicatori, pe cei care spun poezii sau pe cei care cântă. Ce te recomandă oare pe tine pentru a câştiga atenţia lui Dumnezeu? Rugăciunile tale par atât de slabe şi parcă nici nu se ridică la Cer. Tu simţi că eşti ultima persoană din marele spectacol, una care nu are nimic de spus şi nici o contribuţie de adus. Te îndoieşti de chemarea ta şi de faptul că Isus (Iisus) ar avea nevoie de tine. De ce să te iubească pe tine Dumnezeu? Ce ai tu care i-ar putea plăcea lui Dumnezeu, la tine? În plus, ai făcut multe greşeli în viaţa ta şi de unele îţi pare rău iar la altele nu le vezi importanţa. Tu te consideri prea păcătos ca să te apropii de Dumnezeu, un om obişnuit, care nu poate atrage atenţia nimănui. Dovada este că, atunci când se termină adunarea aceea creştină toată lumea trece pe lângă tine şi nu te bagă nimeni în seamă. Fiecare se urcă în maşina sa, mai mult sau mai puţin luxoasă şi de abia dacă îţi aruncă cineva o privire sau un zâmbet. Simţi că nu contezi. Tu ai vrea să te apropii de Dumnezeu, dar nu îndrăzneşti pentru că ţi s-a spus că El locuieşte în înaltul Cerului şi că El pedepseşte, cu chinuri veşnice pe cei care greşesc. Dar eu îţi spun, tu eşti lumina ochilor lui Dumnezeu şi chiar dacă un părinte ar avea un milion de copii totuşi îşi va da viaţa şi pentru cel care este un milion plus unul şi ar face lucrul acesta chiar şi dacă ar avea un miliard de copii. Isus (Iisus) nu se poate vedea totdeauna în marile clădiri unde se adună sute sau mi de persoane, se vede rar acolo şi din ce în ce mai rar, dar El este la uşa ta, zi şi noapte şi bate neîncetat. Dă-i voie să locuiască în tine şi atunci vei înţelege că nu tot ce se întâmplă pe marile scene religioase sunt gândurile lui Isus (Iisus). El te iubeşte pe tine, cu o iubire veşnică şi te cunoaşte pe tine, încă înainte de întemeierea lumii, chiar dacă tu încă nu îl cunoşti pe El. Dumnezeu îţi ştie şi numărul firelor de păr şi numărul zilelor vieţii pe pământ şi destinaţia. Dumnezeu se află în trecut în prezent şi în viitor, în acelaşi timp şi te iubeşte nu pentru ceea ce eşti acum, ci pentru ceea ce vei fi în Împărăţia Sa.
Instituţiile bisericeşti au cam dobandit o imagine deformată şi, prin urmare, înşelătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu
Nimic din cea ce este pe pământ nu va mai fi în Ceruri, în afara celor mântuiţi, dar şi aceştia vor fi schimbaţi. În Împărăţia lui Dumnezeu nu va mai exista aceeaşi organizare ca cea existentă în Bisericile instituţionale. Nici un om mântuit nu va avea autoritate asupra altui om şi nu îl va învaţă pe altul ce trebuie să creadă. Nimeni nu se va ridica deasupra semenilor săi prin funcţiile instituţionale pe care le deţine şi nimeni nu va mai fi păstor al altor suflete, nimeni în afară de Isus (Iisus). El ne va păstori arătându-ne doar urmele rănilor Sale şi numele fiecăruia dintre noi care este înscris în coasta Sa, străpunsă de suliţă. În Împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu va mai fi bolnav şi nu va mai alerga la preoţi şi la sfinţi, pentru a fi vindecat. Nimeni nu se va simţi mai puţin important decât alţii şi nimeni nu va trece întotdeauna ne observat. Nici o persoană, care va fi mântuită nu va avea doar rolul de observator şi spectator pasiv, ci toţi vom participa, în egală măsură la bucuria de a fi cu Dumnezeu. Nimeni nu va mai cere ajutorul lui Dumnezeu, aprinzând candele şi lumânări, care să arate drumul, căci Dumnezeu va lumina cu slava Sa, zi şi noapte, pe cei mântuiţi. În Împărăţia lui Dumnezeu nu vor mai fi toţi oamenii, care astăzi ne înconjoară şi nu vom mai auzi bârfe formulate fără temei de aşa zişi „fraţi şi surori.” Nimeni nu ne va mai „cântări” din cap până în picioare, atunci când vom intra într-un loc şi nimeni nu va emite păreri maliţioase, despre noi. Nimeni nu ne va considera un pericol pentru sine şi nimeni nu va încerca să ne elimine din drumul său. Nu ne vom mai alia pentru a ne servi interesele unii altora şi fiecare va căuta interesele celuilalt, înaintea intereselor sale. În Împărăţia lui Dumnezeu nu vom mai fi iubiţi doar de familie şi rude şi toţi cei mântuiţi vor fi o singură familie armonioasă şi rude în sângele lui Cristos. În familia unică a celor mântuiţi toţi membrii se vor dezvolta armonios şi nu vor mai fi discuţii privitoare la divergenţe de păreri deoarece toţi vor avea la dispoziţie tot ceea ce se poate cunoaşte. În Ceruri, cei mântuiţi nu se vor diviza în funcţie de părerile începătoare pe care le-au avut pe pământ, despre Dumnezeu şi nu se vor grupa după Bisericile instituţionale de care au aparţinut pe pământ. Va fi o singură familie, nu mai multe şi toţi vor trebui să recunoască că aici pe pământ toţi au greşit în cunoaştere deoarece au cunoscut numai în parte. În Împărăţia lui Dumnezeu Isus (Iisus) ne va servi la masă şi nu se va ruşina că face acest lucru, El fiind Dumnezeu. Aşa cum un tată sau o mamă îi slujeşte copilului său cu toate că este cu mult mai mic decât ei şi cu mult mai slab, tot aşa şi Dumnezeu ne va sluji din dragoste şi nu ne va strivi cu puterea Sa. Dumnezeu nu ne iubește doar pentru ceea ce suntem acum, aici pe pământ, ci ne iubește mai ales pentru ceea ce putem să devenim și vom fi în Împărăția Sa. Numai Dumnezeu știe cum se va dezvolta, în Împărăția Sa, potențialul care există în noi, ne actualizat, aici pe pământ, căci numai El cunoaște cu adevărat condițiile de acolo. Dumnezeu ne cunoaște nu doar în actualitate dar și în potențialitate. Dacă luăm o floare, gata să moară, aproape uscată și o îngrijim atent ea poate să devină foarte frumoasă și Dumnezeu știe mai bine decât oricine de ceva avem nevoie pentru ca să devenim frumoși. Nimic din ceea ce este pe pământ nu va fi şi în Ceruri şi de aceea Bisericile instituţionale ne mint cu imaginea pe care ne-o prezintă despre Dumnezeu, căci ele ne prezintă o imagine pământească, lumească, despre ceea ce este supra-pământesc, spiritual. Mai mult chiar în Împărăţia lui Dumnezeu totul va fi atât de diferit decât ceea ce este pe pământ încât va fi chiar opusul a ceea ce vedem astăzi în Bisericile instituţionale. Cine este născut din nou a gustat şi a văzut ce bun este Domnul şi a primit o arvună din Împărăţia lui Dumnezeu, aici pe pământ. Dumnezeu ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului. Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru.
Dragostea este împlinirea Legii, nu amenintarea…
Ori ne spune Dumnezeu direct, în conștiință, ce trebuie să facem, ca să fim mântuiți, ori sunt Bisericile instituționale, prin funcționarii lor, care ne spun ce trebuie să realizăm pentru mântuire. Dumnezeu locuiește în oameni și nu în clădiri făcute de mâini omenești. Noi suntem templele Duhului Sfânt.
Dacă învățătura despre mântuire vine din interior, de ce mai trebuie să vină din afară? Chiar dacă la începuturile experienței noastre spirituale am învățat de la alții abc-ul credinței, totuși ulterior am dobândit în noi înșine tot ceea ce trebuie să știm și puterea de a pune în practică aceste învățături. Dumnezeu ne spune să iubim, Bisericile instituționale ne spun să ne supunem unor reguli sau regulamente, stabilite chiar de ele și, prin aceasta, să ne supunem chiar lor. Suntem mântuiți prin îndeplnirea unor forme ritualice sau prin parcurgerea propriului nostru destin cu demnitate și cu viziunea unui scop universal al vieții? Este planul lui Dumnezeu pentru oameni o mașinărie cu reguli implacabile sau o modalitate de a forja caractere? Care este trăsătura fundamentală, cea mai prețuită de Dumnezeu, pentru un Creștin? Este supunerea oarbă, necondiționată și imediată sau capacitatea de a lua decizii corecte, în situații limită? Care este motivația ascultării, încrederea pe care o avem în Dumnezeu, conștiința că El ne vrea binele sau supunerea față de o Forță superioară nouă, la care orice am face oricum nu putem rezista, deci supunerea este singura opțiune? Ce înseamnă cu adevărat binele, așa cum îl vede Dumnezeu pentru noi? Oare depersonalizarea noastră înseamnă binele absolut pentru noi? Vrea Dumnezeu să ne depersonalizeze sau să ne ajute să ne construim propria noastră personalitate, dar pe o bază nouă?
Dacă Dumnezeu ne vorbește direct în conștiință, atunci când El locuiește în noi, de ce mai avem nevoie să fim conduși ca niște copii, pe calea mântuirii, de către instituțiile bisericești? Există o mare contradicție între ceea ce ne învață Bisericile instituționale și ceea ce ne îndrumă propria conștiință. De care din ele trebuie să ascultăm? Omul nu este făcut pentru Lege sau pentru Bisericile instituționale, Legea și comunitățile creștine sunt făcute pentru oameni. Omul este făcut pentru a trăi în colectivitate, dar scopul final al fiecărei colectivități ar trebui să fie progresul și fericirea fiecărui individ, care o compune. Sacrificarea individului de dragul comunităților creștine, adică sacrificarea libertății sale, pentru a asigura ”liniștea” comunităților creștine nu mai este o variantă acceptabilă.
Dumnezeu nu l-a conceput pe om ca pe o rotiță într-un angrenaj numit Biserică, ci i-a pus împreună pe toți aceia care îl iubesc pe El. Omul nu a fost făcut pentru Biserică, ci Biserica pentru oameni și pentru Dumnezeu. Biserica nu este locul unde sunt înregimentați cei credincioși, cu scopul de a fi mai bine controlați și dirijați. Biserica nu este un angrenaj în care Dumnezeu îi conduce pe oameni unii prin alții, ca în acest fel să se domine și să se subjuge unii pe alții. Biserica nu este o instituție sau un organ de control al umanității, de către Dumnezeu, prin intermediul căruia El să își asigure supremația și să își facă respectată voia. Dumnezeu este cu totul Altul decât cred oamenii că este El. Eu cred sincer că este Altul, în bine. Oamenii îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o Persoană, de fapt ca pe trei Persoane, prin imaginea pe care au creat-o despre El, ca și cum El ar avea toate defectele umanității și în principal setea de putere. Cu toate acestea, Dumnezeu nu are cum să își dorească mai multă putere sau mai multă ascultare, căci El este tot ceea ce există. Dumnezeu nu face politică și nu a cerut nici instituțiilor bisericești să facă politică religioasă. Dumnezeu nu dorește să se impună nouă, așteaptă ca noi să îl descoperim, la fel ca pe frumusețea unei flori sau ca pe un parfum fin și extrem de delicat.
Unele Bisericii instituționale se opun utilizării icoanelor și este dreptul lor să o facă, dar ei au construit cu predicile lor o icoană și mai periculoasă a lui Dumnezeu Tatăl, o icoană ne pictată, o icoană ”vorbită,” adică o imagine falsă, pe care ei o prezintă lumii. Dumnezeu este Cel ce Există, nu avem noi cum să îi oferim nimic, nici măcar laude. Are nevoie elefantul de laude de la furnici? Dumnezeu vrea ca noi să fim ființe iubitoare, căci El nu este Stăpânul universul este Armonia a tot ceea ce există. Noi avem în noi înșine potențialul de a fi ca și Dumnezeu, căci sunt construiți având capacitatea de a iubi și de a ne da viața pentru aproapele nostru, ca și Isus (Iisus). De altfel, în lume există multe exemple de eroism. Între oameni firescul este considerat eroism, dar Dumnezeu ne cheamă să ne iubim până la moarte și astfel să readucem firescul la locul său. Dacă se opun icoanelor, oamenii ar trebui să îl lase pe Dumnezeu să vorbească din interiorul ființei umane și nu să îl ”zugrăvească” pe El din vorbe, în fel și chip.
Biserica nu este o structură rigidă, constituită în urma jocurilor de influență și putere ale oamenilor, în care ne găsim sau nu locul, Biserica este o comunitate liberă a copiilor lui Dumnezeu, în care se poate manifesta deplin dragostea de natură divină și în care fiecare face pentru ceilalți ceea ce îi este dat să facă, de către Dumnezeu. Până când nu vom înțelege că Bisericile instituționale ar trebui să aibă ca scop mântuirea oamenilor și nu propriile lor interese, nu vom putea înțelege învățătura creștină. Bisericile instituționale există doar pentru ca să reprezinte un cadru favorizant pentru mântuirea celor credincioși. Sunt ele în realitate așa ceva sau au devenit niște mecanisme care produc bani, locuri de muncă pentru unii sau statut social? Ce produc cu adevărat instituțiile bisericești? Produc ele sfinți, în zilele noastre? Instituțiile bisericești astăzi sunt un cadru în care unora le merge bine, pe seama celor mai mulți. Pretextul îl reprezintă folosirea numelui lui Dumnezeu și a învățăturilor lui IIsus (Iisus). Instituțiile bisericești ar trebui să facă un singur lucru și anume să îndrepte atenția fiecărui om către mântuitorul personal al fiecărui individ, adică către Isus (Iisus). Ele au pretenții cu mult mai mari decât motivul pentru care există, ele au pretenția să stăpânească sufletelor oamenilor. Datorită faptului că așa ceva nu se poate, Bisericile instituționale își vădesc defectuozitatea metodelor lor.
Instituțiile bisericești produc o textură solidă de atitutudini pe care oamenii încearcă să le inducă unii altora. Fiecare încearcă să ”pocăiască” pe alții, deoarece când avem a face cu ”pocăiți,” aceștia se vor supune, cel puțin teoretic, mai ușor regulilor stabilite de noi. Orice reguli însă țin cont de interesele celor care le stabilesc mai mult decât de scopurile celor la cere se refereră. Regulile sunt un mijloc de manipulare puternic și de aceea IIsus (Iisus) a pus o singură regulă, care nici măcar nu este o regulă impusă, căci nimeni nu poate să iubească forțat. IIsus (Iisus) a înțeles foarte bine slăbiciunea regulilor, stabilite pe fond religios și a luptat cu aceste reguli și tradiții umane, făcute pentru a îi supune pe oameni unor interese de grup. De exemplu, din ținerea sabatul oamenii au făcut o regulă artificială și forțată, făcută să întărească puterea celor care vegheau la respectarea acestuia. IIsus (Iisus) a luptat cu felul în care oamenii înțelegeau regulile stabilite de Dumnezeu, în V.T. și El a ajuns să fie acuzat de nerespectarea acestor reguli, de exemplu de faptul că nu ținea sabatul. IIsus (Iisus) a fost obligat să schimbe sau să renunțe la forma anumitor reguli, de exemplu a dezlegat sabatul, căci oamenii păcătuiau nu prin neținerea regulilor, Evreii țineau de fapt sabatul cu mare gijă, în mod exagerat, ci păcătuiau prin ținerea ”inumană,” nemiloasă a regulilor, subordonând ființa umană unor reguli și tradiții religioase absurde și fiind gata să sacrifice omul de dragul sabatului. (Ioan 5; 16) IIsus (Iisus) a restabilit ordinea adevărată a lucrurilor explicând că nu omul a fost făcut pentru sabat, ci sabatul pentru om. (Marcu 2; 27-28) Cu alte cuvinte, omul este valoarea supremă, în ochii lui Dumnezeu și regulile au doar rolul de a îl proteja sau ajuta pe om. Regulile sunt făcute pentru om și nu omul pentru reguli.
IIsus (Iisus) a promovat un principiu, care nu poate fi impus ca o regulă, deci El a eliminat regulile stabilite de oameni și a pus în locul lor libertatea ca necesitate asumată. Suntem liberi nu pentru că putem să ucidem pe cei din jur, fără să fim pedepsiți, ci suntem liberi pentru că nu mai avem nevoia de a îi ucide pe cei din jur și astfel nu mai intrăm în conflict cu societatea. Acesta este mecanismul mântuirii, este vorba de o schimbare a viziunii despre viață, bazată pe o schimbare a inimii. Împotriva acestui lucru nu există lege. (Galateni 5; 22-23) Prin urmare, nu avem nevoie să ne spună nimeni ce trebuie să facem sau să nu facem, ca și Creștini, ci avem nevoie să iubim oamenii și să ne ascultăm inima. Bisericile instituționale ne-ar putea spune ce înțelege Dumnezeu prin dragoste, dacă ar ști, dar cum poate o structură religioasă să iubească sau să aibă milă, atâta vreme cât nu are ”inimă,” ci doar interese instituționale?
Cum poate un mecanism politico-religios să lupte împotriva propriilor interese, așa cum fac cei care iubesc, adică se jertfesc pe ei sau pe ele însele, când rostul acestor structuri religioase este tocmai acela de a își promova propriile interese? O dată devenită o instituție dragostea devine un tiran, un fals, o deznădejde și desigur un persecutor. Dragostea impusă este la fel de rea ca și ura și Bisericile instituționale sunt doar un complex de reguli care mimează adevărata dragoste, aceea care se află doar în inima omului. O mimează și nu o realizează niciodată căci pentru a iubi trebuie să ai inimă și sensibilitate umană și să pui pe cel de lângă tine mai presus decât pe tine însuși. (Filipeni 2; 4-5)
Desigur că acest lucru nu are cum să se întâmple cu instituțiile bisericești care cred în jertfă, dar în jertfa celor mulți pentru cei puțini și în jertfirea omului pentru o idee sau pentru un principiu. Cu alte cuvinte, instituțiile bisericești sunt gata să îi jertfească pe alții pentru interesele lor și nu sunt gata să renunțe la regulile lor, pentru ca oamenii să se simtă cu adevărat iubiți și sprijiniți, în drumul lor către veșnicie. Dumnezeu este un creator, dar mai ales un distrugător de reguli. Lucrul acesta se poate vedea din faptul că El este gata să nesocotească chiar și legile naturii, atunci când dorește să salveze viața sau sănătatea unui om, pe care El atât de mult îl iubește. Atunci când săvârșește minuni Dumnezeu trece peste orice reguli și legi ale naturii și dă speranță celui aflat în suferință. Minunile, săvârșite de Dumnezeu, sunt o încălcare a regulilor firești ale naturii și moartea pe cruce a lui IIsus (Iisus) este o încălcare a regulii după care cel sau cea care greșește trebuie să plătească, în mod personal, pentru greșeala sa. Eu nu cred într-un Dumnezeu al regulilor implacabile, ci într-un Dumnezeu al iubirii, care dă ”peste cap” orice reguli pre-stabilite, atunci când iubește. Dumnezeu s-a întrupat în om și dintr-o Ființă veșnică a venit să moară pe o cruce, pe pământ. Dumnezeu a venit să spele picioarele unor oameni, El care controlează tot ceea ce există. Dumnezeu a făcut lucruri incredibile, de dragul iubirii și singura regulă pe care o respectă este dragostea. Dumnezeu a ”călcat în picioare și a nesocotit” toate regulile, atunci când s-a ”îndrăgostit” de oameni și imaginea despre El, ca fiind un făuritor de reguli implacabile, imagine realizată de Bisericile instituționale, este una falsă așa cum sunt și multe din pretențiile lor și din regulile, tradițiile, dogmele sau doctrinele lor.
Hristos în noi nădejdea slavei
Îl cunoaştem pe Dumnezeu, atunci şi numai atunci când El locuieşte în noi. Când locuieşte în noi îl vedem pe El ca într-o oglindă, atunci când ne observăm și ne cunoaştem pe noi înşine, omul nostru interior. Experienţa noastră personală cu Dumnezeu este calea de a îl cunoaște pe El şi fiecare zi scursă înseamnă o mai bună cunoaştere a Lui. Atunci când Dumnezeu se oglindeşte în noi, El se şi întipăreşte în noi şi noi devenim imaginea Sa. Imaginea lui Dumnezeu nu este dată de instituţiile bisericeşti sau de organizațiile religioase, ci de copii Lui, sfinţii. Dacă Dumnezeu locuieşte în noi, atunci în noi se oglindeşte slava lui Dumnezeu, se întipăreşte Fiinţa Lui, la fel ca şi în Isus (Iisus), Fiul Său. Dacă aş spune de la mine aceste lucruri poate că nu aş fi crezut, dar sunt scrise în Biblie. Pavel a spus că acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar în viitor vom vedea faţă în faţă. (1 Corinteni 13; 12) Oglinda aceasta este în noi, nu în afara noastră şi o avem numai dacă Dumnezeu locuieşte în noi. Prezenţa lui Dumnezeu, care se reflectă în noi, este oglinda în care îl vedem şi îl cunoaştem pe El. Acum vedem în chip întunecos deoarece lumea şi firea noastră pământească ne împiedică să vedem limpede. Noi îl oglindim pe Dumnezeu cu mintea noastră umană, în chip întunecos, dar prezența Lui în noi este vie, adică se poate simți, în inimile noastre. Dacă Dumnezeu nu locuieşte în noi, nu avem această oglindă şi nu îl putem cunoaște pe El în nici un fel, nici măcar în chip întunecos sau neclar, suntem orbi spiritual. Doctrinele și dogmele instituțiilor bisericești sau interpretările pe care acestea le dau Bibliei se contrazic între ele și nu sunt o cale suficientă pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu locuiește în noi, nu ne putem vedea nici pe noi, cum suntem în esenţa noastră spirituală şi nici pe Dumnezeu. Ca să vedem cine suntem cu adevărat în cele mai adânci aspiraţii ale noastre, trebuie ca Dumnezeu să locuiască în noi. Ca să locuiască în noi, Dumnezeu trebuie să se nască în noi, adică este necesar ca noi să fim născuţi din nou, din El şi o dată cu naşterea noastră de sus El se întrupează în noi şi noi devenim templele sau trupurile Duhului Sfânt şi împreună Trupul lui Cristos. Ioan 3; 3-5) Trupul unic este făcut din multe trupuri, dar are un singur Duh. Dacă îl căutăm pe Dumnezeu în afara noastră, nu îl vom găsi, decât dacă locuieşte mai întâi în noi. Pavel se referea la aceea că îl vom vedea pe Dumnezeu şi Împărăţia Sa, faţă în faţă. Când îl vom vedea pe Dumnezeu şi Împărăţia Sa faţă în faţă atunci orice întunecime se va risipi şi lumina ne va locui deplin.
Hristos în noi este speranța mântuirii noastre, deoarece putem să știm că vom fi cu El în veșnicie, numai dacă El este în noi acum. Altfel nu putem avea nici o garanție. Dacă Hristos, prin Duhul Sfânt, nu locuiește în noi, înseamnă că noi nu suntem ai Lui. (Romani 8; 9) Probabilitatea este ca noi să nu fim cu El, adică să nu fim mântuiți, dacă nu suntem ai Lui. Vrem să știm dacă vom fi mântuiți? Atunci trebuie mai întâi să răspundem la întrebarea dacă Hristos locuiește în noi, prin Duhul Sfânt. Acest adevăr nu are a face doar cu Biserica instituțională Penticostală, deoarece el se referă la absolut toți Creștinii, Ortodocși, Catolici, Protestanți, Reformați, Evangheliști, Baptiști și desigur și Penticostali. A fi umplut cu Duhul Sfânt nu înseamnă a bâigui două sau trei cuvinte într-o limbă neînțeleasă de nimeni, așa cum se întâmplă în anumite confesiuni creștine și a pretinde astfel că ești proroc. Nicidecum, deoarece vorbitul în limbi necunoscute, care este un dar al Duhului Sfânt, nu este nici pe departe cel mai relevant dar, atunci când limbile sunt neînțelese, deci nu există nici un motiv pentru care să se abuzeze atât de mult de el. Este darul cel mai ușor de contrafăcut. De ce nu apar vindecări sau alte minuni sau chiar prorocii, cu aceeași frecvență? Acestea sunt mai greu de falsificat.
„5 Aş dori ca toţi să vorbiţi în alte limbi, dar mai ales să prorociţi. Cine proroceşte este mai mare decât cine vorbeşte în alte limbi; afară numai dacă tălmăceşte aceste limbi, pentru ca să capete Biserica zidire sufletească.
6 În adevăr, fraţilor, de ce folos v-aş fi eu, dacă aş veni la voi vorbind în alte limbi şi dacă cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici prorocie, nici învăţătură?
7 Chiar şi lucrurile neînsufleţite care dau un sunet, fie un fluier sau o lăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu lăuta?
8 Şi, dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă?
9 Tot aşa şi voi, dacă nu rostiţi cu limba o vorbă înţeleasă, cum se va pricepe ce spuneţi? Atunci parcă aţi vorbi în vânt.
10 Sunt multe feluri de limbi în lume, totuşi niciuna din ele nu este fără sunete înţelese.
11 Dar, dacă nu cunosc înţelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbeşte, şi cel ce vorbeşte va fi un străin pentru mine.” (1 Corinteni 14; 5)
„18 Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi.
19 Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă.” (1 Corinteni 14; 18-19)
Acest dar, al vorbitului în limbi a fost folosit la ziua Cincizecimii, dar acolo a fost un semn real pentru necredincioși, căci limbile au fost înțelese de ei. Chiar Pavel susținea că preferă să tacă dacă într-o adunare dacă nu este nimeni care să poată tălmăci o limbă neînțeleasă. A fi umplut cu Duhul Sfânt înseamnă cu mult mai mult decât a repeta două sau trei cuvinte neînțelese, înseamnă a îți schimba natura, prin nașterea din nou, înseamnă a deveni o făptură nouă, înseamnă a manifesta darurile și roadele duhovnicești și mai înseamnă a fi gata să murim pentru aproapele nostru. Rostul pentru care suntem mântuiţi este să devenim, prin adopţie, fraţii şi surorile lui Isus (Iisus). (Romani 8; 29) Prin urmare, rostul existenţei noastre este aceea de a ne ridica la înălţimea plinătăţii staturii lui Hristos. (Efeseni 4; 13) Dumnezeu nu doreşte să aibă doar un singur Fiu, ci doreşte să aibă mai mulţi şi de asemenea şi fiice şi locuieşte în fiecare din ei. Relaţiile dintre copii lui Dumnezeu nu sunt stabilite de instituţiile bisericeşti, ci sunt stabilite de Duhul Sfânt, care locuieşte în toţi copiii lui Dumnezeu şi fără să fie locuit de Duhul Sfânt nimeni nu este copil al lui Dumnezeu. Degeaba îl numeşti Tată şi te rogi Lui ca unui Tată, tu care nu ai intrat în familia spirituală a lui Dumnezeu şi nu eşti născut din El, căci numai aceia care sunt născuţi din El au un motiv să îl cheme pe El Tată, numai aceia și numai acelea pot intra și pot vedea Împărăția lui Dumnezeu. (Ioan 3; 3-6) Dacă numai pentru ca să îţi meargă bine pe pământ, ca să ai sănătate şi bani şi copii tăi să reuşească în viaţă, crezi tu în Dumnezeu, atunci ai scăpat din vedere partea cea mai importantă, deoarece El doreşte pentru tine mult mai mult decât atât. Dumnezeu doreşte ca tu să fi fiul sau fiica Sa, moştenitorul sau moştenitoarea Lui, bucuria Lui, obiectul dragostei Lui. Dumnezeu doreşte să împartă totul cu tine, să trăiască în tine, să creeze prin tine. Ca să ai toate acestea trebuie să devii copilul Lui, adică să fi născut din El. Numai dacă Dumnezeu locuieşte în noi şi noi în El, avem siguranţa mântuirii deoarece Hristos în noi este nădejdea slavei. (Coloseni 1; 27)
Bisericile instituţionale au cam uitat ca sunt nişte verigi intermediare, între noi şi Dumnezeu
Nu avem nevoie de instituţii bisericeşti, de dogme şi doctrine obligatorii, pentru a fi credincioşi. Nu mă refer desigur la desființarea comunităților creștine, nici pe departe, ci mă refer la eliminarea autorității pe care Bisercile instituționale și-au construit-o, în numele lui Dumnezeu, în mod artificial. Isus (Iisus) nu a dat Bisericii autoritatea de a judeca sau pedepsi păcatele, căci dacă ar fi făcut acest lucru, aceasta înseamnă că Biserica ar fi mîntuitoare noastră și nu Dumnezeu. Isus (Iisus) a dat, prin Duhul Sfânt, o competență de a lega și deslega păcatele, dar această putere este altceva decât a le judeca și condamna, mai degrabă este o abilitate de a numi păcatele, de a le identifica și prezenta ca păcate. Cel sau cea care este în contact direct cu IIsus (Iisus) Hristos știe pentru sine ce este și ce nu este păcat. Pe de altă parte, numai cei sau cele care nu sunt născuți sau născute din nou au nevoie să primească din exterior mesajele lui Dumnezeu, căci dacă sunt născuți de sus ei primesc informațiile direct de la El. Dumnezeu ne conduce direct, pe fiecare în parte și ne dă diverse misiuni în folosul altora, pentru cei sau pentru cele care sunt la început de drum. El ne oferă şi un material documentar bogat care este Biblia şi toate celelalte texte, care se referă la activitatea lui Isus (Iisus) pe pământ. Despre Biblie şi Dumnezeu s-au scris sute de mii de cărţi folositoare, pe care le putem consulta, cel puţin o parte din ele. Când ne adunăm cu cei care cred ca şi noi nu trebuie să încercăm să îi „pocăim” pe alţi, ci mai degrabă ne putem încuraja unii pe ceilalţi, în credinţa noastră comună.
„11 Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră,
12 sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa pe care o avem împreună, şi voi şi eu.”
Ne-am obișnuit să cerem altora ceea ce noi nu facem și să emitem pretenții de la ei sau de la ele. Ne-am obișnuit să ne ”pocăim” unii pe alții să ne îndemnă unii pe alții la fapte bune sau la sfințenie, fără ca noi să fim gata să îndeplinim ceea ce le cerem lor să realizeze. Ne-am învățat să emitem pretenții de la alții, deoarece în acest proces de ”predare” a evangheliei noi ne considerăm deja superiori, adică cei care știu, cei care vorbesc cu autoritatea lui Dumnezeu. Este foarte bine să vorbim altora despre Dumnezeu, dar nu cu ipocrizie și cu aerele aceluia care este deja ”în Ceruri,” care vorbește maselor de păcătoși, ci cu sinceritate și cu speranța mântuirii, iar acolo unde avem experiențe autentice să le împărtășim și celorlalți. Pavel nu se lăuda că este un mare Creștin, își regreta greșelile și cu adevărat el a făcut și greșeli, inclusiv în învățătura, pe care a dat-o, celor credincioși.
„14 Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.
15 Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
16 Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.
17 Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
19 Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
20 Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
21 Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.
22 Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu;
23 dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.
24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?
25 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus (Iisus) Hristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului.” (Romani 7; 14-25)
Mărturisind despresine sine, Pavel ne spune următoarele, în epistola către Filipeni:
„10 Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;
11 ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi.
12 Nu că am şi câştigat premiul sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus (Iisus).
13 Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte,
14 alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus (Iisus).” (Filipeni 3; 10-14)
Încercăm să îi dominăm pe ceilalți, descoperindu-le greșelile, în timp ce suntem totali obtuzi la greșelile și la păcatele noastre. Noi putem să păcătuim, dacă nu ne vede nimeni, căci Dumnezeu ne iartă, dar dacă păcătuiește un altul, acesta sau aceasta nu mai primește nici o șansă, trebuie să fie aspru pedepsit sau pedepsită de noi și chiar eliminat sau eliminată din mijlocul nostru. Din ”dragoste” de Dumnezeu noi ne grăbim să ”curățim” păcatul din mijlocul nostru, cel puțin păcatele vizibile căci cele care țin de caracterul nostru, inclusiv setea noastră de a îi judeca pe alții, nu la putem deosebi. Nu am înțeles încă că a păcătui înseamnă a fi fără milă și fără înțelegere față de cei din jurul nostru și că rostul nostru nu este acela de a ne judeca semenii, ci de a îi iubi. Iertarea este coloana vertebrală a Creștinismului, dar noi nu vrem să fim iertători, arătând prin aceasta iubirea și iertarea lui Dumnezeu, care îi îndeamnă pe oameni la pocăință, noi vrem să fim justițiari, încercând să arătăm cât de curați suntem noi și cât de mult urâm păcatul, (păcatele altora). Pe noi ne iertăm la nesfârșit, dar pe alții de abia îi așteptăm să greșească, pentru ca să arătăm cât de drepți și cât de curați suntem noi.
Încercăm să îi determinăm pe toți ceilalți să creadă ca și noi și așa am fost învățați. Dacă cineva are o altă învățătură decăt noi sau o altă convingere creștină atunci între noi și ei se crează o prăpastie, noi avem întotdeauna dreptate, noi nu putem greși, doar noi avem discernământ și doar noi știm ce trebuie să credem. Experiența proprie mi-a arătat că într-un fel sau altul toate doctrinele și dogmele creștine sunt destul de convingătoare, pentru a ne face să credem în ele, dar analizate într-un mod nedogmatic ele își vădesc imperfecțiunea și toate, absolut toate, într-un fel sau altul se îndepărtează, în anumite aspecte de la învățăturile Bibliei sau de la spiritul acesteia. Da, chiar și doctrina Bisericii instituționale Ortodoxe, a celei Romano Catolice, a celei Protestante, Reformate, Baptiste, Evangheliste, Penticostale sau Adventiste, se îndepărtează la un moment dat de învățăturile lui IIsus (Iisus), deoarece El a pus pe primul plan mila și nu jertfa. (Matei 12; 7)
Ce se întâmplă dacă conţinutul credinţei noastre personale nu corespunde cu dogma sau doctrina obligatorie a nici unei confesiuni creştine? Lucrul acesta ne face necredincioşi? Nicidecum, credinţa noastră ne mântuieşte sau ne pierde. Dacă nu suntem siguri putem cere sfatul altora, dar pentru persoanele în care locuieşte Hristos nu mai este nici un dubiu.
„27 Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.” (1 Ioan 2; 27)
Atunci când ne adunăm trebuie să ne încurajăm unii pe alţii şi nu să ne transformăm în judecători ai celorlalţi. Nu ne adunăm să ne „pocăim” unii pe alţii, ci suntem împreună pentru a dialoga şi a ne unii spiritele într-o conştiinţă comună, în Hristos. Nu avem nevoie să ne constrângem unii pe alţii, pentru ca să devenim credincioşi, deoarece credinţa este un dar, care lucrează în toţi aceia, care au primit acest dar și independent de orice constrângere se aplică asupra noastră nu putem crede, dacă nu am primit acest dar, de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, pe aceia pe care îi cunoaște Dumnezeu, pe aceia îi și cheamă, pe aceia îi și iartă, acelora le vorbește, la aceia și la acelea li se face cunoscut, pe aceia și pe acelea le întărește în credința lor în sensul că lor li se descoperă, adică lor le dă o dovadă de putere. (Efeseni 1; 4-12)
Să nu uităm că încrederea creștină se bazează în primul rând pe puterea lui Dumnezeu.
„4 Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere,
5 pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2; 4-5)
Nu am renunţat la păcate de frica lui Dumnezeu sau de ochii oamenilor, ci din convingerea personală că aceasta este calea pentru ca omul să evolueze pe o treaptă superioară şi să îşi dezvolte dimensiunea sa spirituală. Satisfacţiile pe care le aduce viaţa spirituală sunt mai mari decât orice satisfacţii poate oferi lumea din jurul nostru şi aceasta este cauza alegerii noastre. Dacă aşa stau lucrurile cine suntem noi să îi judecăm pe ceilalţi şi motivarea lor de a fi fericiţi, cu Dumnezeu? De fiecare din noi depinde cât efort şi câtă determinare este gata să investească fiecare în propria sa fericire. De ce te amesteci tu? Credincioşii ştiu ce le cere Dumnezeul din ei sau din ele să facă şi doar de ei depinde drumul pe care vor să meargă. Noi cei din jur putem doar să ajutăm primindu-i în numele lui Hristos pe toţi, urmând ca El să facă propria Sa selecţie. Nu hotărâm noi cine va fi mântuit şi cine nu, Hristos hotărăşte şi a făcut deja acest lucru încă înainte de întemeierea lumii. (Romani 8; 29-30; Efeseni 1; 3-12)
|
Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu (Biblia Cornilescu)Iată două texte, din N.T., care, din punct de vedere al principiilor pe care le promovează, se „contrazic” între ele: „27 După ce i-au adus, i-au pus înaintea soborului. Şi marele preot i-a întrebat astfel: 28 „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui Om.” 29 Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! 30 Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus (Iisus) pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn. 31 Pe acest Isus (Iisus), Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. 32 Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” (Faptele Apostolilor 5; 27-32)
Cel de al doilea text este consemnat în epistolele apostolului Pavel:
„13 Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. 14 Eu ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Isus (Iisus), că nimic nu este necurat în sine şi că un lucru nu este necurat decât pentru cel ce crede că este necurat. 15 Dar, dacă faci ca fratele tău să se mâhnească din pricina unei mâncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos! 16 Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău. 17 Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. 18 Cine slujeşte lui Hristos în felul acesta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni. 19 Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră. 20 Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Drept vorbind, toate lucrurile sunt curate. Totuşi, a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău. 21 Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire. 22 Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine. 23 Dar cine se îndoieşte şi mănâncă este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.” (Romani 14; 13-23)
La prima vedere cele două texte sunt deplin concordante, dar nu este așa. Pavel ne îndeamnă către un anumit fel de compromis, dar Petru și apostolii ceilalți considerau că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decât de oameni. De altfel, chiar Petru, care a spus că trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni a făcut chiar el acest tip de compromis. Pavel ne îndeamnă pe noi să îl facem, cu toate că l-a condamnat el însuși pe Petru, pentru acest compromis. Iată textul:
„11 Dar, când a venit Chifa în Antiohia, i-am stat împotrivă, în faţă, căci era de osândit. 12 În adevăr, înainte de venirea unora de la Iacov, el mânca împreună cu Neamurile; dar, când au venit ei, s-a ferit şi a stat deoparte, de teama celor tăiaţi împrejur. 13 Împreună cu el au început să se prefacă şi ceilalţi iudei, aşa că până şi Barnaba a fost prins în laţul făţărniciei lor. 14 Când i-am văzut eu că nu umblă drept după adevărul Evangheliei, am spus lui Chifa în faţa tuturor: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul iudeilor?!” (Galateni 2; 11-14)
Pavel ne îndeamnă se ne manifestăm în așa fel încât să fim pe placul celor din jur, adică să acționăm în conformitate cu părerile lor și nu conform convingerilor noastre. Cu toate acestea, atunci când, tot într-o problemă legată de hrană, Petru nu a vrut să își arate libertatea pe care o avea în Cristos, în fața unor iudei convertiți la Creștinism, veniți de la Iacov, Pavel l-a admonestat pe Petru, pentru conduita lui. Oare nu a încercat Petru să îi menajeze pe Iudeii convertiți la Creștinism, veniți de la Iacov și care, din cauza slăbiciunii credinței lor ar fi fost confuzii văzându-l pe el și pe alții că mănâncă cu neamurile? Cu toate acestea, mai corect ar fi fost să explice acelor Iudei de ce mânâncă el cu neamurile, în baza cărui principiu face acest lucru. Tot așa, ceea ce ne învață Pavel, privitor la mâncare, dar valabil în toate circumstanțele manifestărilor exterioare ale vieții noastre spirituale, este greșit, deoarece mai bine este să le explicăm celor din jur de ce mâncăm sau nu mâncăm un anumit lucru sau de ce purtăm sau nu purtăm batic, etc. și nu să ne prefacem de dragul lor.
Iată ce spune Pavel: ”Dar cine se îndoieşte şi mănâncă este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare e păcat.” Eu sunt de acord că tot ce nu vine din încredințare este păcat și tocmai de aceea noi nu trebuie să ne manifestăm în conformitate cu părerile altora, ca să fim pe placul lor și, în mod fictiv, să îi protejăm pe ei, ci trebuie să ne manifestăm conform încredințărilor noastre. În fond, nu protejăm pe nimeni dacă îi lăsăm pe cei din jur să continue să creadă că și noi suntem de acord cu învățătura lor greșită. Dacă noi credem că un anumit lucru este greșit nu trebuie să facem și noi acest lucru greșit, doar pentru ca să ne conformăm cu învățăturile sau tradițiile celor din jurul nostru sau cu doctrinele sau dogmele unei anumite instituții bisericești. Trebuie să ne formulăm propria noastră credință, deoarece credința noastră ne mântuiește și nu credințele Bisericilor instituționale.
Cred că orice compromis, pe care îl facem în exprimarea credinței noastre, dă semnale greșite, celor din jurul nostru. Dacă ne comportăm în așa fel încât să fim totdeauna pe placul oamenilor și nu întotdeauna pe placul lui Dumnezeu putem greși și îi ghidăm greșit și pe cei care ne înconjoară. Dacă eu sunt încredințat de un anumit lucru, voi face tot ceea ce fac, conform încredințării mele și nu conform așteptărilor celor din jurul meu. Dacă fac numai ceea ce oamenii așteaptă de la mine să fac, pentru a fi pe placul oamenilor, ajung la un nivel de ipocrizie, adică una cred și alta fac. Trebuie să am curajul opiniilor mele și să mă las ghidat exclusiv de conștiința mea și nu de conștiința altora.
Dacă însă nici eu nu sunt sigur, într-o anumită privință, atunci trebuie să fiu rezervat, până când dobândesc această siguranță. Să luăm mai multe exemple: Eu sunt deplin încredințat că nu trebuie să țin ziua de sâmbătă, ca și zi de odihnă și că adevăratul sabat este relația personală cu Isus (Iisus). Dacă totuși țin o zi de odihnă și nu neapărat sâmbăta, dar să spunem duminica, pentru a fi pe placul credincioșilor, care mă înconjoară, aceasta poate deveni o capcană pentru mine, deoarece obligativitatea ținerii duminicii va consitui la un moment dat un element de impunere al autorității ”fiarei.” Dacă eu sunt convins că femeile nu trebuiesc să tacă în adunările creștine, așa cum se precizează în unele epistole ale apostolului Pavel, ci ele pot să îl mărturisească liber pe Cristos și chiar să îi învețe pe alții învățătura lui Cristos și dacă, cu toate acestea, mă complac să accept doctrinele Bisericilor instituționale, în această privință, atunci eu devin instrumentul de propagare al unei învățături greșite. De ce? Deoarece femeile creștine oricum îi învață pe alții învățăturile lui Isus (Iisus) Cristos, în casele lor sau ale altora sau la locurile lor de muncă și pentru că Biserică nu însemnă clădirile în care se întrunesc cei creincioși duminica, ci înseamnă comunitatea unică a tuturor celor cu adevărat credincioși, din toate timpurile. Unii înțeleg prin Biserică clădirile adunărilor creștine, în care femeile ar trebui să tacă, dar Biserica este formată din oameni și femeile vorbesc tot timpul cu cei din jurul lor și îi învață pe aceștia despre credința creștină. Atunci când femeile îi învață pe alții, ceea ce ne-a învățat Isus (Iisus), fac lucrul acesta în Biserică, adică în mijlocul celor credincioși, chiar și atunci când oferă această învățătură în casele lor, în casele altora sau la locurile lor de muncă. Desigur că există multe argumente care mă determină să fiu încredințat că femeile au voie să îi învețe pe alții în Biserică, învățăturile lui Isus (Iisus) și toate aceste argumente se găsesc pe situl biserica spirituala unica.
Dacă păstrezi încredințările pe care le ai, numai pentru tine și te comporți, în mijlocul unor comunități creștine în așa fel încât să fi pe placul altora, nu este bine căci devi ipocrit și manifești ne sinceritate, în comportamentul tău. Pavel a avut intenții bune, când a dat această învățătură, deoarece a încercat să îi protejeze pe cei slabi în credință, dar învățătura lui este în fond greșită, pentru că îi îndrumă pe oameni către ipocrizie și pentru că cei slabi în credință nu au cum să ajungă tari, dacă sunt induși în eroare asupra modului de a înțelege credința. Greșit înțeles, textul lui Pavel poate fi și chiar este extrem de dăunător și îi face pe mulți Creștini să nu se simtă în largul lor, în mijlocul comunităților creștine, deoarece ei sau ele se feresc să se exprime liber și să se comporte așa cum cred în realitate, ci caută să se adapteze la standardele celorlalți, care sunt de multe ori greșite. Trebuie să ne supunem unii altora, în Cristos, așa cum spune Pavel, în altă parte, dar mai întîi trebuie să ascultăm de Dumnezeu, care vorbește direct în conștiința noastră.
„27 Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea.” (1 Ioan 2; 27)
Este bine să dialogăm și să ne împărtășim experiențele noastre despre Dumnezeu și în felul acesta se întărăște și se răspândește ceea ce Dumnezeu ne învață pe fiecare din noi. În felul acesta, putem să observăm că Dumnezeu îi învață pe alții aceleași lucruri ca și pe noi și putem să respingem falsele învățături. Dacă oamenii ne învață sau ne cer să ne supunem altor reguli și principii decât cele care vin direct de la El, nu trebuie să ne supunem lor, ci trebuie să îl ascultăm pe Dumnezeu, căci de la El vine mântuirea. Nu este bine să ne supunem și să ascultă de oamenii, care prin autoritatea lor bisericească uzurpă locul lui Dumnezeu în viețile noastre, deoarece tocmai acesta este semnul prin care putem să îl deosebim pe Anticrist. Acești funcționari bisericești sunt continuatorii acelor funcționari religioși, care l-au răstignit pe Isus (Iisus), căci deși se numesc Creștini îl răstignesc pe Isus (Iisus) prin aceea că ei ne cer să ascultăm mai mult de ei decât de El.
|
„Creștinismul” s-a reinventat continuu ,adaugand straturi succesive de „învățături” acoperitoare,prin care au modificat și au completat învățăturile lui Isus (Iisus)
În acest context, pe mine personal mă interesează să dezgrop învățăturile Lui autentice de sub ruinele spirituale ale doctrinelor creștine care au acoperit aproape complet intențiile fondatorului Creștinismului. Orice om inspirat de Dumnezeu poate să ne transmită un mesaj de la El, dar mesajul ar trebui confirmat în conștiința noastră. În același fel, orice text biblic trebuie să vină din interiorul nostru și nu doar din exterior, nu numai din paginile Bibliei sau din predicare. Interiorul confirmă exteriorul și îl integrează în mod armonios în propria spiritualitate. Conștiința noastră poate refuza orice mesaj fals sau construit arbitrar, chiar dacă se află în cărți numite sfinte. Astfel sfinte nu sunt mesajele pe care le etichetăm noi în acest fel, ci valoarea este dată de puterea pe care o au de a ne transforma viața. Un mesaj declarat sfânt care în final nu are un impact transformator și regenerator pentru conștiința umană nu își dovedește cu nimic valoarea, rămâne doar un pretext pentru un ritual religios.
Puterea mesajelor scrise în Biblie și valoarea lor este dată de modul în care ne transformă pe fiecare din noi ca și persoane, ca mod de a vedea realitatea. Mulți folosesc Biblia ca pe o armă sau ca pe un instrument prin care doresc să își atingă propriile lor interese egoiste. Așa a fost încă de la scrierea ei. N.T. s-a dovedit a fi un mediu excepțional pentru a construi o nouă autoritate, care urma să fie mai puternică chiar decât autoritatea statelor. În Evul Mediu instituția bisericești a fost, la un moment dat, mai ascultată decât glasul regilor sau al împăraților pământești. Biserica instituțională ”vorbea” de la Dumnezeu și făcea ceea ce îi cerea El să facă. O mare șmecherie. Biserica instituțională și-a asumat o autoritate pe care nu i-a dat-o nimeni și a condus masele de credincioși ca pe niște turme neștiutoare. Aceasta nu a fost intenția lui Isus (Iisus), El nu a urmărit să stăpânească lumea, căci Împărăția Lui nu este din lumea aceasta.
„36 „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.” (Ioan 18; 36)
Spre deosebire de El, instituția bisericii și mai târziu urmașele ei au încercat să stăpânească lumea, manipulându-i pe cei credincioși și pe cele credincioase, așa cum face și astăzi.
Cum ne transformă pe noi Creștinismul predicat de către instituțiile bisericești, ne face mai generoși mai înțelegători sau mai egoiști și mai intoleranți? Fiecare ar trebui să își pună această întrebare pentru sine și să își găsească propriul răspuns. Foarte mulți Creștini, dacă nu cei mai mulți, din observațiile mele, se îndreaptă către credința creștină așa cum o făceau pre-creștinii cu religiile lor. Acești mulți Creștini merg către instituțiile bisericești cu gândul că dacă fac acest lucru le va merge mai bine în viață lor și familiilor lor. Este un fel de panaceu universal care ajută la toate. O astfel de religie nu ne face, în mod necesar, mai buni, căci este bazată pe intenția quasi-egoistă de a ne proteja și asigura propriile interese. Mergem către instituțiile bisericești și de asemenea participăm la întrunirile lor doar ca să obținem ceva, să căpătăm ceva pentru noi, să câștigăm noi sau ai noștri câte ceva, fie în domeniul sănătății noastre, fie în starea noastră materială. De exemplu, unii dintre noi calcă literalmente peste alții ca să ajungă ei primii la moaște sau, în cazul adunărilor neo-protestante într-un mod figurat, pentru a ajunge să dobândească putere, influență sau pentru ajutoare. Adunările creștine temperează efectul interior al învățăturilor lui Isus (Iisus) sau chiar îl anulează deoarece ele pun accentul pe manifestări exterioare și nu pe transformarea spirituală de adâncime. Colectivismul ia locul individului cu toate că mântuirea este personală și se adresează în primul rând individului credincios cu propunerea transformării și regenerării sale, cu oferta nașterii din Dumnezeu. Schimbarea spirituală de fond se diluează, se topește în gălăgia universală unde fiecare se uită la ceilalți și nu la sine. Omul nu se mai compară cu ceea ce a fost el sau ea înainte și cu ceea ce dorește să fie, ci se raportează la ceilalți spunându-și că nu este mai rău decât ei sau decât ele. Creștinismul popular sufocă și tinde să anihileze Creștinismul spiritual.
N.T. putea să fie scris prin colaborarea dintre mai mulți scriitori, fiecare inspirat de Dumnezeu. Au toate aceste scrieri aceeași valoare ca și spusele autentice ale lui Isus (Iisus)? Ceea ce a spus Isus (Iisus) ar trebui pus pe același plan cu ceea ce au spus apostolii sau ceea ce ne-a transmis El are un grad mai mare de valabilitate sau poate și mai bine, de autenticitate? Dacă am deține spusele lui Isus (Iisus) în original cu siguranța deplină că ele nu au fost modificate atunci răspunsul ar fi unul simplu. Ceea ce a spus Isus (Iisus) este sursa noastră de bază, înaintea oricărei alte surse. Lucrurile însă nu stau așa. Pot să accept că apostolii au adus contribuția lor la dezvoltarea învățăturilor lui Isus (Iisus) dar este inadmisibil atunci când evangheliștii au pus propriile lor cuvinte în gura Lui, pentru a le conferi mai multă autoritate.
Evangheliștii au greșit aproximând cuvintele spuse de Isus (Iisus) și greșeala lor se remarcă astăzi printr-o multitudine de doctrine și învățături creștine, care se contrazic între ele. Dacă ar fi să acceptăm liber orice informație care ni se spune că ar fi venit de la Isus (Iisus) atunci ar fi trebuit să fie acceptate și celelalte scrieri apocrife cum ar fi multitudinea de evanghelii, rămase pe dinafara canonului biblic. Pe de o parte, ni se pune în față canonicitatea Bibliei dar pe de altă parte multe din mesajele ei nu provin de la cine spun ele că provin. În aceste condiții canonizarea scrierilor biblice, reducerea tuturor învățăturilor lui Isus (Iisus) la aceste scrieri canonizate și accentul pus pe literă și nu pe Duh reprezintă un gest de ipocrizie. Tot ceea ce ni se spune că ar fi spus Isus (Iisus) sau ar fi făcut El a ajuns la noi pe o cale mediată cu evidente intervenții ulterioare. Din acest motiv, avem nevoie ca El să locuiască în noi, în fiecare dintre noi și din interiorul nostru Isus (Iisus) să ne învețe toate lucrurile, prin Duhul Sfânt. Tot ceea ce a trecut prin mâna oamenilor și mai ales a instituției bisericești în formare este mai mult sau mai puțin distorsionat, noi avem nevoie de contactul spiritual direct cu Dumnezeu, care se poate obține printr-o relație personală cu El.
Cei mai mulți funcționari bisericești se conduc doar după textele biblice, așa cum au fost ele canonizate și de asemenea ei au în vedere interpretarea obligatorie pe care instituțiile lor bisericești o dau acestor texte. Ei nu pot merge mai departe sau mai profund decât le permit instituțiile bisericești, de care aparțin, să meargă. Acești funcționari bisericești și-au asumat monopolul interpretării și transmiterii învățăturilor lui Isus (Iisus), aș spune eu fără o bază legitimă. S-a construit doctrina autorității instituției bisericești, autoritate care a ajuns la apogeul său în Evul Mediu când Biserica instituțională nu se abținea de la nici un abuz asupra celor credincioși și a celor necredincioși. Cadru abuzurilor s-a păstrat și astăzi, adică unele texte ale N.T. în care au fost răstălmăcite învățăturile lui Isus (Iisus) dar puterea instituției bisericești s-a pierdut pentru că nimeni nu poate minți la nesfârșit pe toată lumea. Puterea aceasta așteaptă să reînvie și să transforme Bisericile instituționale în ”femeia imorală” din cartea Apocalipsa lui Ioan. (Apocalipsa 17; 1-17). Această putere poate fi oprită la timp dacă oamenii devin conștienți de evoluția ei. Martin Luther avea doar parțial dreptate. Da, instituția bisericească făcea abuzuri, dar unele dintre aceste abuzuri erau înscrise chiar pe paginile N.T., de exemplu autoritatea funcționarilor bisericești, dedusă din Biblie, aceea de a ierta sau a lega păcatele celor credincioși. O simplă întoarcere la Biblie nu rezolva aceste abuzuri căci uneori chiar Biblia a fost abuzată de către scriitorii ei. ”Sola Scriptura” nu este o Reformă suficientă a Creștinismului, adevărata Reformă se poate sintetiza în expresia ”Solus Spiritus.” Aici nu este vorba despre manifestările spectaculoase din instituțiile bisericești carismatice, ci este vorba despre schimbarea profundă a naturii umane sub îndrumarea directă a Duhului Sfânt.
În orice caz, atunci când în N.T. ni se spune că Isus (Iisus) a spus un anumit lucru, dar care este contrazis să spunem în una din epistolele apostolului Pavel, eu mă consider îndreptățit să aleg și să mă conduc după ceea ce scrie că ar fi spus Isus (Iisus). Cu toate acestea, cea mai mare problemă apare atunci când în gura lui Isus (Iisus) au fost puse de către evangheliști afirmații care se contrazic între ele. Isus (Iisus) care se contrazice pe El nu este ceea ce ne așteptăm noi de la El. Astfel de afirmații se referă, de exemplu, la iertarea pe care trebuie să o acordăm celor care păcătuiesc împotriva noastră. Într-un loc, rugăciunea Tatăl nostru, ni se spune că avem obligația să iertăm pe toți greșiții noștri, dar în alte locuri ni se acordă permisiunea de a putea să și ”ținem” păcatele și nu neapărat să le iertăm. (Matei 6; 15) Acele păcate pe care le vom ține noi vor rămânea ținute și în ceruri. (Matei 16; 19; Ioan 20; 23) Aceste texte și ele nu sunt singurele, cum am arătat într-un articol anterior, se neagă unul pe celălalt, sunt incompatibile unul cu celălalt.
Cauzele principale ale tuturor inconsecvențelor biblice sunt, în primul rând, faptul că evangheliile au fost scrise pe baza unei tradiții orale, la un mare interval de timp , de la întâmplarea evenimentelor pe care le descriu, prima evanghelie, adică evanghelia după Marcu, aproximativ 40 de ani mai târziu. A doua cauză, la fel de importantă, este aceea că evangheliștii au căutat să răspundă și să se adapteze la nevoile concrete și imediate ale comunităților creștine din timpul lor, prin anumite texte care fie modificau, fie adăugau câte ceva la spusele lui Isus (Iisus), fie omiteau din ele. O a treia cauză ar fi faptul că unele tradiții orale, folosite ca bază pentru scrierea evangheliilor, au pierdut sensul original al învățăturilor lui Isus (Iisus) și l-au înlocuit cu un altul, după modelul altor religii mai vechi sau contemporane lor. Mă refer la idolatrizarea lui Isus (Iisus), la transformarea Lui într-un idol, care trebuia adorat la fel ca și idolii din vechime, de exemplu, așa cum adorau cetățenii Romei, pe împăratul lor. Isus (Iisus) a ajuns noul Împărat al Romei, al întregii lumi, care trebuia adorat cam în același fel ca și împăratul roman și papa de la Roma a devenit înlocuitorul Lui pe pământ. Aceasta a fost o altă strategie. Isus (Iisus) nu a venit pe pământ ca să ajungă, după răstignirea și învierea Lui sau după a doua Lui venire, un Împărat adorat, autoritar și puternic. Dacă ar fi așa, toată învățătura Lui nu ar fi decât o uriașă minciună. Isus (Iisus) a venit pe pământ ca să ne salveze sufletele și ca noi să fim ca și El, frații și surorile Lui, iar El să fie Cel dintâi născut dintre mai mulți frați. (Romani 8; 29)
În primul rând afirmația că toată Biblia a fost insuflată de Dumnezeu nu este adevărată. Textul din 2 Timotei care afirmă acest lucru nu se putea referi la evanghelii, deoarece acestea au fost scrise ulterior, la un interval important de timp, față de epistola respectivă. În ceea ce privește N.T. Scripturile la care se referă epistola 2 Timotei nu puteau fi decât epistolele apostolului Pavel, dar unele dintre aceste Scripturi contrazic afirmații ale lui Isus (Iisus), conținute de evanghelii și aceasta îmi dă dreptul să afirm că mesajele respective nu sunt inspirate de Dumnezeu. Am arătat pe larg câteva dintre aceste contradicții, atunci când am dezbătut problema autorității. Este limpede că autoritatea bisericească asupra celor credincioși este un concept construit în timp, de către instituția bisericească în formare, că ea nu are suport în învățăturile, pe care le putem considera ca fiind, în mod autentic, ale lui Isus (Iisus) și că ea uzurpă, autoritatea pe care numai Dumnezeu ar trebui să o aibă în viețile noastre.
Dumnezeu locuiește în oameni și nu în clădiri făcute de mâini omenești și de acolo, din oamenii în care locuiește, conduce acele persoane, nu printr-o autoritate de tip omenesc, ci prin unitate spirituală dată de dragostea de natură divină dintre El și om. Instituția iertării sau ținerii păcatelor de către funcționarii bisericești a contribuit foarte mult la întărirea autorității Bisericilor instituționale de-a lungul timpului și împotriva practicilor generate de acest concept s-a ridicat Martin Luther. Această instituție, a iertării și ținerii păcatelor a pornit de la o răstălmăcire a învățăturilor lui Isus (Iisus) prin care Acesta ar fi spus că cel sau cea care este lezată în drepturile ei se poate adresa Biserici, pentru a regla conturile între împricinați. Nimic mai fals și mai contradictoriu cu învățăturile lui Isus (Iisus), prin care Acesta i-a învățat pe ucenicii Săi să dea nu numai haina, dar chiar și cămașă dacă li se cere să facă acest lucru. Evangheliștii au intervenit peste învățăturile lui Isus (Iisus) și au inventat această judecată a Bisericii între împricinații Creștini. Această invenție a pornit de la apostolul Pavel sau de la cel care a scris în numele lui, înaintea scrierii evangheliilor și în care el spune că este de datoria celor credincioși să îi judece pe cei dinăuntrul Bisericii. (1 Corinteni 5; 12) Scrierile conținute de epistolele lui Pavel au contribuit mult la transformarea mesajului lui Isus (Iisus), prin scrierea evangheliilor. Iată ce spunea Isus (Iisus):
„38 Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.”
39 Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
40 Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
41 Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.
42 Celui ce-ţi cere dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.
43 Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
44 Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,
45 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.” (Matei 5; 38-45)
Cum se potrivește textul citat cu următorul text pe care îl prezint în continuare?
„15 Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău.
16 Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.
17 Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş.
18 Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.” (Matei 18; 15-18)
Cele două texte se află în contradicție. Isus (Iisus) nu ar fi folosit niciodată expresia păgân și vameș cu o conotație peiorativă. Isus (Iisus) a mâncat la masă cu vameșii și păcătoșii și cel puțin unul dintre vameși a devenit ucenicul Său. Cel de-al doilea text nu se acordă cu primul, nu provin din aceași sursă nu vin amândouă de la Isus (Iisus). Primul text ne învață să nu ne împotrivim răului și să îi iubim pe vrășmașii noștrii, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc şi să ne rugăm pentru cei ce ne asupresc şi ne prigonesc. Al doilea text ne învață să îi privim cu dispreț și să ne despărțim total de cei care păcătuiesc împotriva noastră. Este categoric vorba despre două învățături diferite, fie că vrem sau nu să acceptăm acest lucru. Acesta este un exemplu de felul în care au evoluat învățăturile lui Isus (Iisus) de la spusele Lui la învățăturile evangheliștilor. Unde a rămas Isus (Iisus) și învățăturile pe care le-a dat El ucenicilor Săi? S-au pierdut pe parcurs și au fost acoperite de tradițiile ulterioare, multe consfințite prin epistolele apostolului Pave sau prin evanghelii. Cu toate acestea, dacă sunt căutate cu grijă o parte din învățătruile lui Iisus (Iisus) mai sunt încă în N.T. dar trebuiesc scoase la lumină și separate de adausurile ulterioare. Este necesar să înțelegem sensul învățăturilor lui Isus (Iisus). În esență, acestea înseamnă o morală superoară în care omul trebuie să se nege pe sine, egoismul său, din dragoste pentru ceilalți. Aceasta nu are nimic a face cu organizarea unor ritualuri gălăgioase și cu amenințarea cu iadul a celor care nu se conformează doctrinelor și dogmele bisericești. Argumentez împotriva viciilor și a imoralității dar și a setei de putere a instituțiilor bisericești.
Dacă ar fi să folosesc o imagine pentru situația actuală a credinței creștine aș vedea o clădire uriașă care tentează ochiul cu frumuseți remarcabile, de exemplu arabescuri sau picturi de o măiestrie extraordinară dar care au acoperit complet temelia pe care stau și care obturează vederea spirituală a celor care o privesc. Dincolo de această clădire nu se mai vede nimic deoarece acest edificiu instituțional blochează întregul orizont. Instituția bisericească a luat locul Împărăției lui Dumnezeu și acolo unde ea ar fi trebuit numai să indice cerul, în fapt ea întunecă și împiedică realizarea perspectivei cerești. Bisericile instituționale ocupă mai mult loc în viața celor credincioși decât Împărăția lui Dumnezeu cu toate că aceasta din urmă este țelul final pentru care Bisericile instituționale ar trebui să îi pregătească pe oameni.
Credința creștină actuală este în fapt o construcție colectivă, fiecare apostol și ucenicii subsecvenți au adăugat câte ceva la conținutul ei și nu s-au formalizat nici atunci când au schimbat câte ceva din învățăturile originale ale lui Isus (Iisus). Să luăm un exemplu. În evanghelia după Matei și evanghelia după Ioan, în texte care nu se potrivesc între ele, ni se spune că ucenicii lui Isus (Iisus) au primit puterea de alega și dezlega păcatele. (Matei 16; 17-19; Ioan 20; 21-23) Cu toate acestea, apostolul Iacov ne spune că noi putem doar să ne rugăm pentru vindecarea și iertarea păcatelor altor oameni și rugăciunea noastră, poate fi ascultată de Dumnezeu. Cele două versiuni se contrazic între ele, dacă sunt acceptate în modul în care Bisericile instituționale le prezintă celor credincioși. Ori legăm și dezlegăm păcatelor oamenilor chiar noi, căci așa se pare că ar fi spus Isus (Iisus), ori numai ne rugăm pentru iertarea lor, cele două nu se armonizează între ele, se contrazic categoric în mod ireconciliabil.
„18 Adevărat vă spun că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.” (Matei 18; 18)
„23 Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20; 23)
„15 Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşi; şi, dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate.
16 Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5; 15-16)
Este vorba despre două învățături diferite. În Matei 18; 18 și Ioan 20; 23 se vorbește despre autoritatea de a ierta sau a nu ierta păcatele oamenilor, dată ucenicilor de către Isus (Iisus) și în Iacov 5; 15-16 ni se cere să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea celor păcătoși. Iacov ne spune că nu noi, ci Dumnezeu iartă sau nu păcatele și nu noi suntem aceia sau acelea care le iertăm sau le ținem. Cum te poți ghida spiritual după asemenea texte în care unul spune una și un altul spune altceva? Există un singur ghidaj valabil în zilele noastre, vocea lui Hristos care locuiește în noi. Isus (Iisus), care locuiește în noi, spre deosebire de multe din textele biblice, este chiar originalul și vocea Sa nu este contrafăcută de oameni. N.T. este o copie făcută de oameni după original, dar originalul însuși și nu copia, poate să locuiască în noi, dacă îl primim. Noi avem șansa să îl auzim pe Hristos în fiecare zi vorbind personal cu noi, așa cum o făcea cu ucenicii, direct în conștiința noastră. Dacă nu ar fi așa și Isus (Iisus) ar fi mort și nu viu și aceasta ar însemna că tot Creștinismul nu este decât un fals. Creștinismul nu este o minciună tocmai pentru că există destule persoane care mărturisesc că Hristos locuiește în ei sau ele.
În ceea ce privește nenumăratele inconsistențe ale N.T nu este vorba de completări și dezvoltări ci chiar de contraziceri și răsturnări, despre care am scris în articolele mele. Eu apreciez înțelegerea profundă a apostolului Pavel sau mărturiile celorlalți apostoli dar sunt pur și simplu interesat de reconstituirea învățăturilor autentice ale lui Isus (Iisus), fără adausuri suplimentare sau modificări. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că nimeni, dar absolut nimeni pe pământ, în afară de Isus (Iisus) nu s-a mai prezentat pe sine ca fiind Dumnezeu, Mântuitorul nostru, nici Pavel și nici apostolii. Din acest motiv mă interesează să cunosc exact fiecare cuvânt spus de Isus (Iisus) și mă interesează numai după aceea ce au spus apostolii. Din nefericire, dacă avem în vedere N.T., nu mai putem să știm ce a spus exact Isus (Iisus) deoarece cuvintele și faptele Sale s-au transmis timp de 50 de ani prin tradiția verbală a comunităților creștine și atunci când au fost puse în scris ele au fost editate de către scriitorii evangheliilor, ca să corespundă i intenției instituției bisericești în formare, aceea de a crește în autoritate asupra credincioșilor.
Biblia este un adevăr trunchiat și amestecat cu inexactități deoarece în timp ce comunitățile creștine au început să se formeze ca și instituții puternice ele aveau nevoie de o unitate de viziune care s-a realizat prin metode reducționiste, adică reducând la tăcere vocea minorității. În materie spirituală dictatura majorității asupra minorității este un dezastru deoarece mesajele spirituale vin prin cei puțini și nu prin cei mulți. Să nu uităm, că profeții au fost totdeauna în minoritate față de marea populație și totdeauna persecutați de cei mulți. Creștinii se împart între cei chemați și cei aleși, între Creștinii spirituali și cei lumești. Cei aleși sunt dominați instituțional de cei chemați care nu se ridică la înălțimea spirituală a valorilor creștine. Cei chemați au nevoie de reguli rigide în spatele cărora să își ascundă răceala sufletească iar cei aleși sunt ca niște corăbii singuratice pe marea învolburată a Creștinismului.
Vocea profeților se aude foarte rar în zilele noastre deoarece ceea ce nu au reușit Evreii în V.T., atunci când i-au persecutat și ucis, adică să îi reducă cu totul la tăcere, au reușit Creștinii literaliști și dogmatici, care au închis și închid gurile profeților cu texte biblice strecurate în Scripturi tocmai de străbunii lor. Creștinii ancorați mai multă în literă decât în spiritualitate încearcă să ucidă Duhul și chiar dacă nu reușesc în totalitate ei totuși sufocă cât pot orice respirație spirituală. De exemplu, Baptiștii necarismatici au epuizat seva de viață din scrierile biblice și au stors până la epuizare orice vlagă din învățăturile lui Isus (Iisus). Dacă scoți conținutul dintr-un ambalaj oarecare, rămâne totuși eticheta dar în interior nu mai este nimic. Așa procedează multe instituții bisericești care au transformat Creștinismul într-o ocazie de a aduna adepți în jurul lor, au confecționat o formă religioasă atrăgătoare dar în care nu se află nici un conținut. Muzică, poezii, spectacole de tipologie teatrală ascund o goliciune spirituală care se vede în gesturile de fiecare zi ale celor care participă la ele.
Isus (Iisus) nu a afirmat nicăieri că El ne mântuiește dacă ne rugăm mai mult sau mergem mai des la sediul adunărilor creștine și dacă îl adorăm pe El cât mai mult. El a spus că ceea ce ne mântuiește este credința noastră în Dumnezeu. Isus (Iisus) nu a spus că El ne mântuiește, după cum vrea El, ci a spus că noi suntem mântuiți prin credința noastră. ”Credința ta te-a mântuit.” Prin urmare suntem mântuiți datorită unui element individual, legat de propria noastră persoană, credința fiecăruia dintre noi în Tatăl ceresc. Această credință ne este dată în dar de Dumnezeu și după ce credem avem șansa să fim mântuiți datorită credinței primite de la El. Isus (Iisus) nu mântuiește decât pe cei și cele care au credință în El, dar nimeni nu poate să vină din capul lui sau al ei la Dumnezeu. Mântuirea fiecărei persoane este un har primit de la Dumnezeu, care mai întâi dă oamenilor darul credinței și apoi în baza acestui dar îi mântuiește.
A crede că putem să fim mântuiți prin activismul nostru religios sau prin respectarea cu puterile noastre ale textelor biblice este greșit. Suntem cunoscuți de Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii, primim darul credinței de la El, atunci când El ni se revelează nouă personal și suntem mântuiți datorită credinței noastre. Nu putem să fim mântuiți prin respectarea literală a textelor Bibliei și multe texte biblice sunt doar niște parabole. Alte texte biblice nu reflectă spusele lui Isus (Iisus) și nu sunt decât adaptări ulterioare pur omenești. Există două feluri de credință, o credință omenească în Dumnezeu, amestecată cu îndoială și credința lui Hristos, care înseamnă siguranță și pe care ar trebui să o avem fiecare din noi. Când ucenicii au remarcat că Isus (Iisus) îi învăța cu putere, aceasta însemna că El avea siguranța pe care numai o relație personală cu Dumnezeu ne-o poate oferi. Creștinismul popular este calea cea lată, calea celor mulți, pe care mulți oameni merg veseli către moarte veșnică. Calea cea îngustă este calea celor aleși pe care o găsesc puțini căci nu se poate afla decât dacă suntem conduși personal de Hristos și nicidecum dacă ne ghidăm după doctrinele și dogmele instituțiilor bisericești.
Răstignit pentru tine,inseamna imbunătăţire, sau răscumpărare?
Mulţi admiră viaţa lui Hristos şi morala creştină, dar nu se gândesc că au nevoie de răscumpărare. Să ştii că ai nevoie nu de reguli morale, ci de mântuire, nu de îmbunătăţire, ci de naşterea din nou, iar crucea lui Hristos este singura care poate rezolva starea ta înaintea lui Dumnezeu. Mai înainte de a fi Modelul tău, Iisus Hristos trebuie să fie Mântuitorul tău.
Da, ai nevoie să fii mântuit, pentru că păcatele tale îţi vor aduce dreapta condamnare din partea lui Dumnezeu. Crucea lui Iisus este singurul mijloc prin care poţi fi mântuit, pentru că acolo, pe cruce, Hristos a luat asupra Lui păcatele celor care cred în El.
Dumnezeu a scos lumile din neant prin cuvântul puterii Sale. Dar, pentru a nimici lucările Diavolului, pentru a înlătura păcatul care l-a despărţit pe om de Dumnezeu, pentru a desfiinţa moartea care este urmarea dreaptă a păcatului şi pentru a te feri de judecata înspăimântătoare care îi urmează, ce putere deosebit de mare a trebuit El să desfăşoare! La cruce s-a arătat puterea aceasta, în dreptate, când Hristos a fost răstignit. Acolo a biruit El, prin moartea Sa, şi l-a făcut fără putere pe cel care are puterea morţii, adică pe Diavolul. Acolo S-a dăruit El pe Sine pentru a înlătura păcatul prin jerfa Sa. Învierea Sa plină de putere dovedeşte biruinţa Sa deplină.
„Cuvântul crucii“
„Noi Îl predicăm pe Hristos răstignit: pentru iudei, poticnire; şi pentru naţiuni, nebunie; dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi greci, Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 1.23).
Astăzi Dumnezeu te cheamă.
„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inima“ (Psalmul 95.7,8).
Astăzi pune-ţi încrederea în Iisus Hristos Cel răstignit.
Pentru om, nimic altceva nu este mai important decât crucea lui Hristos. La cruce se împlinesc toate gândurile pe care Dumnezeu le arată în harul Său faţă de o omenire vinovată; acolo, la cruce, sunt desfăşurate în modul cel mai măreţ înţelepciunea şi puterea Lui; lucrarea pe care El a făcut-o acolo este temelia oricărei binecuvântări; ea este şi va rămâne pentru veşnicie monumentul dragostei Dumnezeului şi Mântuitorului nostru.
„S-a sfârşit“ (Ioan 19.30)
Aceste cuvinte ale Mântuitorului, rostite atunci când era pe cruce, vestesc o mântuire deplină: marea problemă a relaţiilor omului păcătos cu Dumnezeul cel sfânt şi-a găsit soluţia definitivă la cruce. Alături de aceste cuvinte avem o altă dovadă: înviindu-L pe Iisus şi invitându-L să Se aşeze la dreapta Sa, Dumnezeu a arătat satisfacţia deplină pe care El a găsit-o în lucrarea de la cruce. Să ascultăm ce spune chiar Cuvântul lui Dumnezeu:
Iisus Hristos „a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu (…) Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi“ (Evrei 10.12,14).
Da, din partea lui Dumnezeu, totul este împlinit în mod desăvârşit. El dă cea mai clară dovadă cu privire la acest fapt, îl vesteşte oamenilor şi aşteaptă răspunsul lor.
Răspunsul omului faţă de Dumnezeu
Dintre toate răspunsurile pe care omul le dă lui Dumnezeu, care este răspunsul tău?
• Îndoiala, care se prezintă ca smerenie, dar care în realitate Îl face pe Dumnezeu mincinos?
• Mândria, care nu vrea să se supună lui Dumnezeu?
• Pretenţia de a aduce lui Dumnezeu hotărârile tale bune şi eforturile tale, ca şi cum lucrarea lui Hristos n-ar fi de ajuns?
• Nerecunoştinţa faţă de Acela care a făcut totul pentru fericirea noastră?
• Indiferenţa? Eşti adâncit în problemele tale de o clipă, nu ai sentimentul vinovăţiei tale, amâni o hotărâre pentru mai târziu, nu vrei să dai atenţie unor astfel de lucruri: religia îţi interzice prea multe plăceri şi, apoi, sunt atâtea secte…
• Sau credinţa care primeşte cu umilinţă, fără discuţii, atât ceea ce Dumnezeu spune despre noi, cât şi ceea ce spune despre Hristos şi despre lucrarea Lui? Aceasta este credinţa care se supune, care aduce mulţumiri şi care Îl adoră pe Dumnezeu.
„Fiul lui Dumnezeu (…) m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2.20).
Există două variante fundamentale de înțelegere a Creștinismului
În prima variantă, se consideră că Isus (Iisus) a murit pe cruce pentru noi și astfel, datorită meritelor Lui, fiecare din noi poate să dobândească mântuirea, doar prin acceptarea jertfei Lui, fără ca el sau ea să urmeze, în mod personal, calea crucii, asemănător cu ceea ce a îndeplinit Isus (Iisus). El a făcut totul pentru noi și noi nu mai avem nimic de făcut, prin El suntem mântuiți, doar prin credința în jertfa Lui și în valoarea ei expiatoare. Crucea caracterizează viața lui Isus (Iisus), noi am scăpat de cruce prin faptul că El a murit pentru noi și în locul nostru. Dacă a murit El pe cruce numai trebuie să murim și noi pe o cruce și crucea rămâne doar un simbol al jertfei făcută de Isus (Iisus). Noi suntem scutiți de cruce prin sacrificiul lui Isus (Iisus) și prin jertfa Lui noi am fost eliberați de povara propriei noastre cruci. Noi suntem oameni obișnuiți dar El a fost Fiul lui Dumnezeu, ceea ce El a putut să realizeze noi nu avem cum să obținem, deoarece noi nu suntem Fii lui Dumnezeu, în felul în care a fost El. Isus (Iisus) este Fiul lui Dumnezeu, foarte sus față de noi, Domnul sau Împăratul și noi nu trebuie decât să ascultăm de El, suntem supușii Lui și vom fi veșnic slujitorii Săi. Noi suntem pentru totdeauna recunoscători lui Isus (Iisus) pentru că a murit pentru noi și ne-a scutit pe noi să murim pentru alții. El care a murit și a înviat este foarte sus față de noi, care suntem prea umani ca să fim capabili să avem aceeași atitudine. El este Dumnezeu și noi suntem oameni, de aceea El a putut să se jertfească și noi nu putem. Uităm că Isus (Iisus) a fost om, Fiul omului, exact la fel ca și noi, tocmai pentru ca noi să putem deveni fii și fiicele lui Dumnezeu, prin nașterea din nou. Dacă Isus (Iisus), în natura Lui, a avut ceva ceea ce noi nu putem să avem, atunci Creștinismul nu are cum să se adreseze nouă, care nu am putea atinge, într-un asemenea caz, înălțimea atinsă de El. Dar nu este cazul, Isus (Iisus) a fost în toate privințele ca și noi, pentru ca și noi să fim, în toate privințele, la fel ca și El.
În a doua variantă fundamentală de înțelegere a Creștinismului, Isus (Iisus) a murit pentru noi, nu doar ca să ne scutească pe noi să murim din dragoste pentru aproapele nostru, ci cu scopul ca noi să îi urmăm exemplul și să fim gata ca și noi să ne jertfim pentru ceilalți, așa cum a făcut El. (Ioan 13; 34-35) Nu doar să fim gata să ne jertfim, la nevoie, pe o cruce, dar chiar și să o facem, în fiecare clipă, prin practicarea iubirii de natură divină, adică prin sacrificiul nostru personal pentru ceilalți. Dragostea jertfitoare este porunca nouă dată de Isus (Iisus) și aceasta este emblema Creștinismului. În această variantă, Isus (Iisus) nu a fost singurul Fiu al lui Dumnezeu, ci El doar este Cel dintâi născut dintre mai mulți frați. (Romani 8; 29) Prin nașterea din nou sau nașterea de sus, adică nașterea din Dumnezeu, noi toți devenim Fii și Fiicele lui Dumnezeu, prin aceea că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ne regenerează spiritual, ne naște din nou, locuiește în noi, așa cum a locuit și în El. Fiecare din noi, este născut sau născută din Dumnezeu, adică este născut sau născută, ca și Isus (Iisus) din om, dar și, prin nașterea din nou, din Dumnezeu. Toți suntem fii și fiicele lui Dumnezeu în același fel și de aceeași calitate ca și Isus (Iisus), iar El este doar fratele nostru mai mare, nu este Stăpânul nostru, sau Regele nostru. În măsura în care Isus (Iisus) este văzut ca și un Împărat și noi suntem împărați și nu supușii Împăratului, deoarece noi suntem moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu și prin aceasta prinții acestei Împărății, nu slujitorii ei. De fapt, toți inclusiv Hristos este un slujitor în Împărăția lui Dumnezeu, căci a ne iubi și sluji dezinteresat unii pe alții este principiul fundamental al Împărăției. (Romani 8; 29) Toți suntem dumnezei, prin nașterea din Dumnezeu, dar nu fără El, ci doar împreună cu El. (Ioan 15; 4-5) Noi trebuie să trăim și, la nevoie, trebuie să fim gata să și murim, așa cum a trăit și așa cum a murit Isus (Iisus), adică din dragoste pentru aproapele nostru. Acesta este un angajament și o implicare radicală, în practica relațiilor umane, aceasta este porunca nouă, dată de Isus (Iisus), aceasta este esența și, în același timp, sensul învățăturilor Lui. Lipsa noastră de anvergură spirituală nu anulează standardele lui Dumnezeu. Este vorba despre o înălțime amețitoare, dar este fundamentată pe o temelie adâncă, la fel ca și eternitatea.
Prima variantă fundamentală de Creștinism, eu aș numi-o Creștinism populist, iar pe cea de a doua variantă aș denumi-o Creștinism spiritual. Diferențele sunt uriașe. Cu toate că în ambele variante Isus (Iisus) și învățăturile Lui joacă un rol foarte important, totuși în ceea de-a doua variantă crucea lui Isus (Iisus) este însoțită de crucea noastră. (Luca 9; 23) În cazul nostru, nu este vorba despre faptul concret de a muri pe o cruce, chiar dacă acest fapt nu este imposibil sau exclus, ci este vorba despre lepădarea de sine, renunțarea la egoismul personal și de a duce crucea sau destinul nostru lumesc, cu dragoste de Dumnezeu și de oameni, așa cum a făcut și El. Crucea noastră contribuie la mântuirea celor din jurul nostru, nu prin aceea că noi murim pentru păcatele lor, ci prin aceea că noi, prin dorința noastră de jertfire de sine, pentru ei, permitem ca ei să poată vedea în noi, crucea lui Hristos. Noi suntem ferestrele prin care se poate vedea Cerul și pe unde Hristos luminează lumea. Prin crucea noastră strălucește crucea lui Hristos, în viețile celor din jurul nostru. Prin jertfa noastră, noi facem vizibilă crucea lui Isus (Iisus) în viețile oamenilor, transformăm în realitate învățăturile Lui. Ori de câte ori ne prezentăm ca având calitatea de Creștini dar nu respectăm porunca nouă, pe care a dat-o El, aceea de a ne iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit El, tot de atâtea ori, obturăm accesul oamenilor la El. Isus (Iisus) a murit pentru păcatele noastre, dar păcatele noastre rămân, dacă nu suntem și noi gata să murim pentru aproapele nostru, la fel ca și Isus (Iisus). Isus (Iisus) ne deschide drumul către Dumnezeu, dar dacă nu ajungem la El, dacă nu suntem ca și El, drumul acesta nu ne duce la țintă. Isus (Iisus) ne iartă păcatele pentru ca și noi să ajungem să nu mai păcătuim, nu ne iartă păcatele pentru ca noi să putem păcătui liniștiți, netulburați, fără să ne preocupăm de păcatele noastre. Nimeni nu poate să nu păcătuiască dacă nu își înlocuiește natura umană cu natura divină și dacă nu se ghidează după cerințele acestei noi naturi. Natura umană nu dispare, ea se transfigurează se modifică, influențată de natura divină cu care conviețuiește, cu care se contopește.
O cunoștință de-a mea îmi spunea că a cere unui om să se jertfească pentru ceilalți, la fel cum s-a jertfit și Isus (Iisus) este absurd, deoarece cum poți să mori pentru alții și să lași proprii tăi copiii fără tată pământesc. Cu toate acestea, Isus (Iisus) a spus că oricine își iubește părinții sau copiii, mai mult decât pe El, nu este vrednic de El.
„37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.” (Matei 10; 37-38)
Acesta este ”scandalul” și ”nebunia” crucii lui Hristos, legăturile spirituale sunt considerate mai importante decât legăturile firești. Cu toate acestea, cine își iubește viața pământească, mai mult decât iubește învățăturile lui Isus (Iisus) riscă să rateze ținta vieții veșnice.
„39 Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.” (Matei 10; 39)
„31 Atunci au venit mama şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis să-L cheme.
32 Mulţimea şedea în jurul Lui, când I-au spus: „Iată că mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.”
33 El a răspuns: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?”
34 Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea şi fraţii Mei!
35 Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” (Marcu 3; 31-35)
În N.T. se vorbește, de fapt, despre a purta crucea lui Hristos, prin a ne purta propria noastră cruce și a purta și sarcinilor altora.
„2 Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos.”
Putem fi Creștini în două feluri, din motive egoiste și din altruism. Suntem Creștini, din motive egoiste, când ne dorim pentru noi, gândindu-ne numai la noi și la familiile noastre, binecuvântările lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de ajutor și îl cerem de la Dumnezeu și nu este nimic rău în aceasta, dar, în același timp, dacă ne concentrăm mai ales asupra a ceea ce vrem noi să primim și nu, în primul rând, asupra a ceea ce dorim să oferim, devenim închiși în propria noastră credință, suntem Creștini pentru că așteptăm să ni se ofere beneficii, în urma credinței noastre. Suntem Creștini din interes, suntem Creștini egoiști, preocupați cu precădere de eul nostru. Nici chiar viața veșnică nu trebuie privită ca un beneficiu câștigat în urma credinței noastre, căci viața veșnică nu ni se dă pentru că o cerem ci pentru că suntem pregătiți pentru ea. Trebuie să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea ei, care constă în lepădarea de sine, lepădarea de egoismul personal, înnăscut în fiecare din noi și după aceea toate celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra.
„33 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6; 33)
Ceea ce spun eu este că formele de Creștinism populist, promovate de către Bisericile instituționale, sunt foarte diferite de esența învățăturilor lui Isus (Iisus). Nu suntem chemați la a beneficia doar de jertfa lui Isus (Iisus) pe cruce, ci suntem chemați să fim ca și El, să dobândim aceeași putere de jertfire personală. Cine spune că îl urmează pe Hristos, trebuie să trăiască și el sau ea, așa cum a trăit Isus (Iisus) și aș adăuga eu, să fie gata să și moară cu același gând cu care a murit Isus (Iisus), căci nu este dragoste mai mare, decât să moară cineva pentru prietenii săi.
„6 Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2; 6)
„13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15; 13)
Este adevărat că viața de fiecare zi nu este construită după acest principiu, în existența noastră cotidiană fiecare om trebuie să se îngrijească de sine, căci altfel, nimeni, în afară de Dumnezeu, nu se va îngriji de el sau de ea. Din acest motiv, avem nevoie de o formă de extindere de orizonturi, adică trebuie să privim lumea din cele două perspective, în același timp, atât din perspectivă pământească, cât și din perspectivă spirituală. Comparația dintre cele două nivele de existență, ne ajută să vedem mai bine, atât neîmplinirile, generate de principiile vieții pământești, cât și valoarea și frumusețea spirituală și morală a Împărăției lui Dumnezeu. Noi, de fapt, trăim la intersecția dintre două lumi și fiecare decizie pe care o luăm este ca un fel de cruce pe care este sfâșiată substanța și consistența lumii, în care trăim, dar și natura noastră umană. Pentru deciziile noastre și pentru dozajul fiecăreia dintre cele două realități, care își au tangența în conștiințele noastre, nu putem fi judecați decât de Dumnezeu, deoarece El este acela care face prezentă, în viețile noastre, Împărăția Sa și racordul dramatic al acesteia la neliniștile noastre existențiale. Viața însăși îmbracă forme diferite, pe care noi le putem percepe în magnetismul ireconciliabil pe care îl exercită asupra noastră constrângerile materialității dar și în momentele de eliberare sufletească, generate de exuberanța și extazul atingerilor mentale îndreptate asupra unui univers, care ne trimite rezonanțele sale sub forma unor trăiri netransmisibile. Eu consider că adevărurile conținute de învățăturile lui Isus (Iisus) se reflectă mult mai bine într-o eliberare de dogmatism și o transfigurare, prin grația complexității spiritualității umane, a tot ceea ce se poate atinge cu ochiul, în ceea ce se poate atinge doar cu sufletul, căci fără dragostea de frumos a ființei umane, nu poate exista nici iubirea de Dumnezeu. Cred că fără a deveni ființe spirituale, adică fără a lăsa cerul înstelat să ne traverseze, în mișcarea sa atotcuprinzătoare și să ne semene liber visele, ca niște semne din altă lume, ne rezumăm la un Creștinism de paradă, la un ritualism plicticos, care ne închide în ordinea rigidă, matematică a realității unde nu există formula dragostei. Chemarea unei alte lumi, mai frumoasă și mai bună se măsoară cu stringența impulsului determinat de necesitatea imediată, care contrazice valorile spirituale, dar care prin aceasta își arată limitările. Împărăția lui Dumnezeu este de dorit tocmai pentru că lumea noastră este plină de justificări ale urâtului, de rupturi în amploarea seninătății orizontului.
Cele două forme fundamentale de Creștinism expuse sunt separate de linia de demarcație impusă de instituțiile bisericești. Ele au construit un Isus (Iisus) departe de noi, ”în Ceruri,” atunci când El este baza oricărei speranțe durabile. Aceste instituții l-au înălțat pe Isus (Iisus) la un nivel la care să nu îl putem ajunge, căci orice realitate tangibilă exclude intermedierile. Cu toate acestea Isus (Iisus) locuiește în noi și dacă nu se află în noi, atunci nici noi nu ne aflăm în El, suntem străini de El și El va spune că niciodată nu ne-a cunoscut. (Matei 7; 22-23) Poate că noi credem că l-am cunoscut, dar ce folos dacă El va spune că nu ne cunoaște. Putem să cunoaștem despre Isus (Iisus) din Biblie, din istorie, din predicile ținute în instituțiile bisericești, dar aceasta nu însemnă că îl cunoaștem pe El, ci doar că avem unele cunoștințe despre El. Dacă cunoaștem despre El, nu înseamnă că îl cunoaștem pe El, în mod personal. Îl cunosc pe președintele S.U.A. din emisiunile televizate, dar el nu mă cunoaște pe mine și deci noi doi nu ne cunoaștem. La fel se întâmplă cu Isus (Iisus), avem nevoie de o cunoaștere personală, spirit către spirit, minte către minte. Relația de prietenie cu Dumnezeu este bazată pe adeziunea la principiile Lui, dar aceasta înseamnă să fim gata să trăim și să murim ca și El, din propria convingere. După ce am aflat cum înțelege Dumnezeu existența noastră rămâne să ne punem întrebarea dacă noi suntem gata să acceptăm această nouă treaptă de existență, în care lucrurile se află în deplină armonie. Nimeni nu poate să răspundă la această întrebare în locul nostru și nimeni nu ne poate obliga la un anumit răspuns. Cine vrea să îl urmeze pe Isus (Iisus) trebuie să își crucea sa în fiecare zi și să îl urmeze. (Matei 10; 37-38) Nu există Creștinism autentic fără cruce și crucea lui Isus (Iisus) nu ne scutește de crucea noastră, ci ne dă doar un exemplu de ceea ce înseamnă să ne purtăm crucea. Acest exemplu a fost urmat de apostoli, care și ei, unii din ei, au sfârșit murind din dragoste spirituală pentru prietenii lor.
„Hrana tare” si „lapte” in Crestinism
Bisericile instituţionale sunt obligate să servească mai mult ‚lapte,’ decât hrană tare, deoarece în mijlocul lor sunt mulţi Creştini „lumeşti,” care înţeleg numai de ordine şi disciplină, de autoritatea impusă asupra lor, decât de glasul lui Dumnezeu, care vorbeşte în propria conştiinţă, a celui născut din nou. În N.T. există şi hrană tare şi doresc să v-o prezint, deoarece eu mă adresez mai ales celor Aleşi şi ei mă vor înţelege. Eu nu sunt legat de lanţurile instituţionale bisericeşti, sunt liber, dau socoteală doar lui Isus (Iisus) despre ceea ce cred. Aş dori ca şi voi să fiţi liberi şi lucrul acesta este posibil prin cunoaşterea adevărului. Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi. (Ioan 8; 32) Iată care este hrana tare pe care Pavel nu putea să o dea celor credincioşi, din vremea sa:
Isus (Iisus) s-a rugat Tatălui pentru unitate şi toate rugăciunile Lui au fost ascultate. Există unitate, dar una spirituală, în Duhul Sfânt şi nu una instituţională.
„11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi.
12 Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu, în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
13 Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.
14 Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.
15 Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.
16 Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.
17 Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.
18 Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.
19 Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.
20 Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.
21 Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.
22 Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una –
23 Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17; 11-23)
Isus (Iisus) nu vorbeşte de ierarhie, ci de unitate perfectă. Unde este ierarhie acolo nu există unitate perfectă. Această unitate există „în Cristos,” acolo unde suntem legaţi unii de alţii, prin legătura Duhului Sfânt. Modelul nostru de unitate este chiar unitatea din interiorul Trinităţii, adică o unitate perfectă, fără mic şi mare, fără mai puternic şi mai slab, fără nici o ierarhie. Isus (Iisus) şi Tatăl sunt una. Isus (Iisus) doreşte ca noi să fim una, aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una. Această unitate spirituală perfectă, între aceia care sunt locuiţi de Duhul Sfânt este dovada că Isus (Iisus) este Dumnezeu şi că El ne iubeşte pe noi la fel cum îl iubeşte pe Isus (Iisus).
„1 Vă sfătuiesc, dar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o,
2 cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste
3 şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii.
4 Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.
5 Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.
6 Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.” (Efeseni 4; 1-6)
Toate rugăciunile lui Isus (Iisus) au fost ascultate şi deci şi aceea a unităţii.
„42 Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” (Galateni 3; 26-29)
Când este vorba despre relaţia dintre femeie şi bărbat ei trebuie să fie într-o astfel de unitate, atunci când sunt „în Cristos.”
„26 Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus (Iisus).
27 Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos.
28 Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus (Iisus).
29 Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3; 26-29)
În momentul în care ne-am botezat pentru Hristos ne-am îmbrăcat cu El, deci toţi avem acea valoare de fii, căci noi suntem îmbrăcaţi cu Hristos, deci El ne ‚acoperă,” cu El însuşi, cu persoana Lui şi toţi, atât bărbaţii cât şi femeile suntem priviţi de Dumnezeu aşa cum este privit şi Isus (Iisus). Din cauza lui Isus (Iisus), a îmbrăcării cu El, nu mai suntem bărbaţi şi femeii, evident din punct de vedere spiritual şi nu biologic, toţi suntem una în El.
Cât priveşte pe Creştinii lumeşti, aceştia recunosc numai autoritatea impusă, căci conştiinţa lor Creştină încă nu funcţionează corect, dar nici nu este ajutată să funcţioneze, dacă ei sunt hrăniţi numai cu ‚lapte,’ de către instituţiile bisericeşti.
„1Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos.
2 V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi,
3 pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?
4 Când unul zice: „Eu sunt al lui Pavel!”, şi altul: „Eu sunt al lui Apolo”: nu sunteţi voi oameni de lume?” (1 Corinteni 3; 1-3)
Dovada că unii Creştini erau lumeşti erau dezbinările dintre ei, de aceea ei aveau nevoie de o autoritate ca şi cea lumească, care să îi ţină împreună. Iată deci că unitatea spirituală este dovada unui Creştinism corect, recomandat de Isus (Iisus) şi dezbinările sunt dovada unui Creştinism în stare incipientă. Pe Creştinii lumeşti Pavel i-a organizat în adunări, care nu erau bazate pe principiile Împărăţiei lui Dumnezeu, ci pe reguli omeneşti de disciplină şi ierarhie. Aceste reguli erau asemănătoare cu cele ale lumii, cu un conducător, episcop, care „să ţină adunările în frâu” pentru ca cei credincioşi să nu se ‚sfâşie,’ între ei, aşa cum fac mulţi Creştini astăzi.
Cât priveşte relaţia dintre bărbat şi femeie, Pavel a trebuit să intervină din pricina unor jupâniţe care încercau să preia conducerea adunărilor din Corint. Repet, era vorba de Creştini lumeşti, oameni care nu înţelegeau bine despre ce este vorba şi bănuiau că astfel de adunări pot fi un prilej de câştig personal. Din păcate intervenţia lui a fost cam milităroasă şi a făcut mai mult rău decât bine. În ceea ce privea femeile Pavel a rămas un Evreu convins şi a preluat aceeaşi atitudine ca şi Evreii, cu toate că, oferind harul lui Dumnezeu ne condiţionat tuturor oamenilor, Isus (Iisus) a modificat radical atitudinea faţă de femei. Pavel precizează că în privinţa locului şi rolului femeilor în Creştinism, cea ce spunea el era de la el şi nu de la Isus (Iisus).
„12 Celorlalţi le zic eu, nu Domnul: dacă un frate are o nevastă necredincioasă, şi ea voieşte să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea.” (1 Corinteni 7; 12)
„25 Cât despre fecioare, n-am o poruncă din partea Domnului. Le dau însă un sfat, ca unul care am căpătat de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare. (1 Corinteni 7; 25)
„12 Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.” (1 Timotei 2; 12)
După cum se vede, în privinţa femeilor; Pavel nu vorbea de la Isus (Iisus), ci de la el, aşa cum credea el că este mai bine, pentru vremurile respective şi pentru oamenii la care el se adresa. Este interesant de stabilit de ce Pavel a avut o atitudine atât de retrogradă faţă de femei, cu toate că Isus (Iisus) nu i-a cerut acest lucru. Pavel era burlac, spre deosebire de ceilalţi apostoli şi relaţia sa cu femeile era rece, probabil că el vedea în femei un adevărat pericol pentru mântuirea bărbaţilor şi de asemenea este probabil că nici nu le înţelegea. În această privinţă Pavel a rămas mai Evreu decât Evreii.
„1 Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie.
2 Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei.
3 Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de bărbat.
4 Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta.
5 Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina ne stăpânirii voastre.
6 Lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă; nu fac din el o poruncă.
7 Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul într-un fel, altul într-altul.
8 Celor ne însuraţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine.” (1 Corinteni 7; 1-8)
„5 N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră, cum fac ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chifa?
6 Ori numai eu şi Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?” (1 Corinteni 9; 5-6)
Cu toate că el nu era căsătorit le dădea totuşi sfaturi celor căsătoriţi şi aceasta mi se pare o anomalie. În orice caz, pentru cei care spun că există deosebiri biologice între bărbaţi şi femei şi din acest motiv există şi inegalităţi între ei le reamintesc că Pavel spunea că bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci femeia. Deci ideea bărbatului care domină, din punct de vedere biologic, femeia nu se aplică. În concluzie eu mă adresez Creştinilor care sunt născuţi din nou şi între care nu mai există ierarhie, ci unitate perfectă, în dragoste, aşa cum a cerut Isus (Iisus).
„34 Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.
35 Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”
Această poruncă este şi pentru bărbaţi şi pentru femei, în egală măsură şi Isus (Iisus) nu a făcut nici o deosebire între ei. Această poruncă este semnul Creştinismului şi nu doar bărbaţii trebuie să iubească cum a iubit Hristos Biserica, dar şi femeile trebuie să iubească, cum a iubit Hristos Biserica, adică cu lepădare de sine şi până la moarte.
Interpretarea Bibliei
Biblia nu se poate înţelege corect, dacă lăsăm pe din afară câte un verset, de care nu vrem să ţinem cont şi despre care nu se vorbeşte niciodată, în adunările creştine. De exemplu, ce a vrut apostolul Pavel să spună când a făcut afirmaţia că toţi aceia care au fost botezaţi pentru Cristos, s-au îmbrăcat cu Cristos şi că din această cauză, nu mai există deosebire între Iudeu sau Grec, rob sau slobod sau între parte bărbătească şi parte femeiască? Trebuie să ne punem această întrebare, deoarece epistola către Galateni aparţine fără îndoială lui Pavel, după cum se susţine de marea majoritate a cercetătorilor.
„26 Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus (Iisus).
27 Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos.
28 Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus (Iisus).” (Galateni 3; 26-28)
Citirea Bibliei în scopuri exegetice, trebuie să fie o citire tematică. Trebuiesc luate absolut toate textele, care se referă la un anume subiect sau temă şi după ce se face analiza lor comparată, ele trebuiesc raportate la principiile fundamentale, care sunt exprimate prin cuvintele spuse de Isus (Iisus) pe pământ. Ideea de bază este că adevărurile fundamentale se găsesc toate în cuvintele lui Isus (Iisus), deoarece El este Fiul lui Dumnezeu şi de aceea în primul rând în cuvintele Sale trebuie să descifrăm mesajul lui Dumnezeu şi numai după aceea să vedem ce au de spus şi aceia care au scris despre El sau de la El. Dacă în anumite locuri din Biblie, ne întâlnim cu texte care nu sunt în perfect acord cu ceea ce a învăţat Isus (Iisus), atunci învăţăturile Lui prevalează, sunt hotărâtoare şi celelalte texte sunt subordonate lor. Există astfel de texte.
Nu ajunge să alegem versetele care ne convin şi să facem din ele o doctrină religioasă. Aşa procedează multe instituţii bisericeşti şi de aceea vă împiedică să vedeţi voi înşivă, în mod clar, adevărul. Eu nu sunt împotriva nici unei confesiuni creştine şi îi apreciez, de exemplu, pe Ortodocşi sau pe Romano Catolici tot atât de mult ca, pe Baptişti sau Penticostali. Pentru mine toţi sunt Creştini, în egală măsură. Eu însă sunt preocupat de sufletele oamenilor şi nu de sistemele religioase cu puterea lor financiară, cu clădirile lor impresionante sau cu funcţionarii lor, cu poziţii sociale şi materiale bine stabilite. Eu m-am ocupat de interpretarea textului din Galateni 3; 26-28 şi concluzia se află în ciclul video intitulat „Locul şi rolul femeilor în Creştinism,” care se află pe youtube.
Nasterea din nouFiecare credincios trebuie să fie născut din nou, în mod personal şi nu doar sfinţii din calendar, în caz contrar nu are nici o şansă pentru a fi mântuit şi a locui cu Dumnezeu în Împărăţia Sa, pentru veşnicie. Acest lucru îl spune Isus (Iisus), eu doar îl reamintesc, dată fiind importanţa covârşitoare şi care face deosebirea între viaţa veşnică şi moartea veşnică. Faptul că preoţii sau pastorii sunt născuţi din nou nu este de ajuns, deoarece mântuirea este individuală. Nu sunt mântuite Biserici instituţionale, ci oameni, sufletele lor. Atenţie mare fraţi Ortodocşi, Romano Catolici, Greco Catolici, Protestanţi, Reformaţi, Baptişti, Penticostali, Adventişti de ziua a 7 a, etc., nu putem intra în Împărăţia lui Dumnezeu, noi înşine, sufletele noastre, decât dacă suntem născuţi de sus, adică din Dumnezeu. Garanţiile date de instituţiile bisericeşti sunt false. Singura garanţie o avem în cuvintele lui Isus (Iisus). Bisericile instituţionale ne vor pentru interesele lor de grup, dar Isus (Iisus) ne iubeşte pe fiecare în parte. Vă invit să vă puneţi întrebarea, fiecare dintre voi. Sunteţi sau nu sunteţi născuţi din Dumnezeu? Instituţiile bisericeşti nu o să vă provoace la o astfel de analiză, deoarece, în ultimă instanţă, pentru ele nu prea contează unde mergeţi voi după moarte, atâta vreme cât ele progresează. M-am folosit de această dată, mai întâi, de Biblia Ortodoxă, dar exact acelaşi mesaj este transmis şi în Biblia Cornilescu. „Răspuns-a IIsus (Iisus) şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? IIsus (Iisus) a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 3; 3-6) Conform Bibliei naşterea din nou sau naşterea de sus, înseamnă următoarele: „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El. Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este. Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este. Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea. Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este. Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut. Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este. Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu. Prin aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu şi pe fiii diavolului; oricine nu face dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeşte pe fratele său. Pentru că aceasta este vestea pe care aţi auzit-o de la început, ca să ne iubim unul pe altul … ,” (Întâia epistolă sobornicească a sfântului apostol Ioan 3; 1-11) Iată mesajul în traducerea Cornilescu a Bibliei: „3 Drept răspuns, Isus (Iisus) i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” 4 Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” 5 Isus (Iisus) i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. 6 Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.” (Ioan 3 ; 3-6)
Iată şi textul din prima epistolă a apostolului Ioan :
„1 Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. 2 Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. 3 Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat. 4 Oricine face păcat face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege. 5 Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. 6 Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut. 7 Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit. 8 Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. 9 Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. 10 Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Oricine nu trăieşte în neprihănire nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeşte pe fratele său. 11 Căci vestirea pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii;” (1 Ioan 3; 1-11) |
Ce se înţelege prin rămăşiţă, adică cei sfinţi, care vor rezista până la urmă şi care vor fi salvaţi, cu ocazia celei de a doua reveniri a lui Isus (Iisus)?
Textul din cartea Apocalipsa lui Ioan este foarte clar:
17 Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus (Iisus) Hristos.
Ce însemnă faptul că cei sfinţi păzesc poruncile lui Dumnezeu?”(Apocalipsa lui Ioan 12; 17)
„22 Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui.
23 Şi porunca Lui este să credem în Numele Fiului Său, Isus (Iisus) Hristos, şi să ne iubim unii pe alţii, cum ne-a poruncit El.
24 Cine păzeşte poruncile Lui rămâne în El, şi El în el. Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul pe care ni L-a dat.” (1 Ioan 3; 22-24)
Textul din 1 Ioan 3; 22-24 este extrem de clar şi nu vorbeşte de ţinerea sabatului zilei a şaptea. Dacă mai are cineva dubii, în ceea ce priveşte necesitatea de a ţine sabatul zilei a şaptea, bazat pe textul din Apocalipsa lui Ioan 12; 17, eu cred că textul din 1 Ioan este extrem de lămuritor. Toate poruncile lui Dumnezeu se concentrează în porunca unică dată de Isus (Iisus) şi anume:
„34 Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.
35 Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.”
Semnul după care suntem consideraţi Creştini nu este ţinerea sâmbetei, ca şi zi de odihnă şi nici ţinerea unei alte zile de odihnă, ci este dragostea de natură divină, pe care Dumnezeu o revarsă în sufletele noastre, prin Duhul Sfânt. (Romani 5; 5) Conform textelor citate, poruncile lui Dumnezeu nu se referă la ţinerea sabatului, dar a fi locuit de Duhul Sfânt este o condiţie a mântuirii exprimată de Ioan. Singurele condiţii clare ale mântuirii sunt acelea de a crede în Isus (Iisus) şi de a fi una cu Isus (Iisus), prin Duhul Sfânt. De altfel în Apocalipsa lui Ioan cap. 12 ; 17, ni se spune că pe lângă păzirea poruncilor, pentru a fi mântuiţi, Creştinii au nevoie de a ţine şi mărturia lui Isus (Iisus) Hristos. Care este mărturia lui Hristos? Aceasta este ceea precizată în cartea Apocalipsa lui Ioan şi anume mărturia lui Isus (Iisus) este Duhul prorociei.(Apocalipsa lui Ioan 19 ; 10)
Facă-se doar voia lui Dumnezeu pe pământ
Directivele date în epistolele către Timotei nu aparţin lui Pavel, căci este de acum de notorietate că nu el a scris aceste epistole. Sunt scrise de altcineva şi prezentate sub pseudonimul Pavel. Există chiar pe Internet foarte multe materiale, care clarifică problemă autorilor epistolelor atribuite lui Pavel. Este de ajuns să fie tastată această expresie: „autorul epistolelor lui Pavel” şi apar mai multe materiale. În limba română se vede încă ghidajul interesat şi lipsit de obiectivitate şi manipularea instituţiilor bisericeşti, care prezintă unilateral această problemă, de aceea recomand a se studia materialele în limba engleză: „authorship of the letters of Paul.” În orice caz, Pavel nu era în măsură să dea „directive” deoarece nu a fost „secretar de partid sau papă,” ci a fost un om ca şi noi, având Duhul Sfânt, dar trăind încă în „trupul de moarte.” Ceea ce a scris sub conducerea Duhului Sfânt este valoros şi important şi trebuie bineînţeles să fie primit, dar ceea ce a scris de la el reflectă educaţia sa iudaică şi atitudinea discriminatorie faţă de femei şi poate fi desconsiderat. Eu sunt convins că pe pământ trebuie să se facă doar voia lui Dumnezeu şi nu voia vreunui om şi atunci când începem să le confundăm, pe cele două, devine foarte periculos. Nici un om pe pământ nu este Dumnezeu sau înlocuitorul lui Dumnezeu pe pământ. Noi suntem fii şi fiicele lui Dumnezeu, dar nu suntem chemaţi să vorbim în locul Lui, ci de la El, nu trebuie să impunem voia noastră, ci rămâne doar să anunţăm voia Lui. Când spunem „vreau” şi nu „Dumnezeu vrea,” în probleme spirituale apare o situaţie gravă, deoarece atunci noi uzurpăm autoritatea lui Dumnezeu.
„8 Vreau, dar, ca bărbaţii să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.
9 Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe,
10 ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.
11 Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea.
12 Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.
13 Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva.” (1 Timotei 2; 8-13)
Este desigur bine ca femeile să fie îmbrăcate în mod cuviincios, dar tot aşa trebuie să fie îmbrăcaţi şi bărbaţii. Este desigur bine ca cei credincioşi să nu facă din adunările creştine o paradă a modei sau a opulenţei, dar cam tot pe acolo se ajunge când parcările devin un salon automobilistic sau când bărbaţii vin îmbrăcaţi în costume şi cravate de ultimă modă. Tot cam acolo se ajunge când funcţionarii bisericeşti sunt îmbrăcaţi în haine cusute cu fir de aur sau dând această impresie, dar cei săraci duc lipsă de cele mai elementare bunuri. Femeile trebuie să tacă în adunările creştine şi să fie îmbrăcate modest, ca să îi lase pe bărbaţi să fie îmbrăcaţi în haine aurii sau costume de haine scumpe. Din nou inconsecvenţă şi ipocrizie. Noi am fost învăţaţi de Isus (Iisus), că pe pământ trebuie să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a lui Pavel şi de aceea nu trebuie să ascultăm de învăţături contradictorii, venite din voinţa oamenilor. Pavel nu este Dumnezeu şi nici nu l-a înlocuit pe Isus (Iisus) pe pământ, aşa cum pretinde Papa de la Roma că face el. Pentru fiecare din noi, înlocuitorul lui Isus (Iisus) pe pământ este doar Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, în aceia în care locuieşte.
„13 Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare.
14 El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” (Ioan 16 ; 13-14)
Duhul Sfânt nu vorbeşte de la El, ci de la Tatăl, dar persoana care a scris în realitate epistola 1 Timotei, atribuită lui Pavel, a vorbit de la el. Aceasta persoană s-a exprimat în termenii „vreau” şi „femeii nu îi dau voie.” Nici un om pe pământ nu trebuie să se confunde cu Dumnezeu, în sensul autorităţii şi voinţa nici unui om nu trebuie prezentată ca fiind voinţa lui Dumnezeu. În alt loc tot Pavel spune că în Cristos nu mai există nici o deosebire între bărbaţi şi femei. (Galateni 3; 28-29) Pavel nu a fost infailibil şi el însuşi a spus că răul pe care nu vroia să îl facă îl făcea totuşi. Nici un om pe pământ nu este infailibil, în sensul că acesta sau aceasta nu poate să greşească.
„14 Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.
15 Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
16 Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.
17 Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
18 Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
19 Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
20 Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
21 Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.
22 Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu;
23 dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.
24 O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?
25 Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus (Iisus) Hristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului.” (Romani 7; 14-25)
Ce rău a făcut Pavel? El dispreţuia femeile, era un famen şi a încercat să le reducă cu totul la tăcere. A făcut un mare rău, cum singur recunoaşte. Pavel acţiona încă şi scria câteodată condus de firea lui pământească şi de aceea locurile unde acesta scrie „vreau” sau oricine scrie „vreau” nu trebuiesc considerate ca ceva „sfânt,” doar pentru că se află printre textele canonizate, ci poate fi desconsiderat.
Isus (Iisus) Lumina din noi
Dumnezeu trimite oamenii Săi ca prin ei să răspândească lumina. Totuşi pentru aceia care vor să doarmă, lumina îi oboseşte şi vor să o stingă. Pentru aceia pe care îi deranjează lumina şi vor să doarmă, eu le urez somn uşor şi le spun să aibă grijă ca somnul lor să nu fie unul veşnic. Pentru cei care îşi doresc mai multă lumină decât au în prezent deoarece s-au trezit din somnul lor şi au început să vadă că administratorii clădirilor numite, în mod greşit, biserici fac economie de energie spirituală şi o distribuie cu mare zgârcenie şi numai dacă este şi în folosul lor, eu le-am pregătit o fereastră pe situlwww.bisericaspiritualaunica.com, prin acea că am eliminat o porţiune din zidul simbolic, care stătea în calea privirii lor. Isus (Iisus) este Lumina lumii şi oricine are această Lumină în sine însuşi, nu stă pe întuneric nici în noaptea cea mai adâncă. Bisericile instituţionale sting Lumina, căci îi orbeşte şi îi împiedică să doarmă pe funcţionarii lor. Ele dau lumina cu lumânarea, pentru că la flacăra ei plăpândă nu se vede ce se întâmplă exact în instituţiile lor. Atunci când un om primeşte adevărata Lumină a lui Dumnezeu, pe Isus (Iisus), se luminează propriul drum în lume şi îi luminează şi pe ceilalţi. Când Dumnezeu locuieşte în noi, nu mai primim ordine din afară şi nici nu ne mai supunem instituţiilor bisericeşti. Ascultăm numai de conştiinţa noastră, căci ea este forma pe care Dumnezeu o ia în noi. Dumnezeu se întrupează în om în sensul că El, care este Duh, locuieşte în noi. Omul nu mai este un rob, ci prietenul şi copilul lui Dumnezeu şi fratele sau sora lui Isus (Iisus). Când omul se ridică pe culmile înalte ale spiritualităţii nu doreşte să mai coboare de acolo, căci acolo a găsit frumuseţea, deci refuză păcatul, care încearcă să îl aducă din nou la poalele muntelui. Cine ar renunţa să fie ca şi Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui şi ar prefera să fie un om muritor, dacă ar fi convins că acest lucru este posibil? Negreşit aceasta este o reală posibilitate. Nimeni însă nu ar fi fericit într-o colivie de aur. De aceea, Dumnezeu nu este o limită pentru noi, ci este libertatea infinită, adică infinitul care locuieşte în noi. Libertatea este o realitate numai atunci când singurele constrângeri la care suntem supuşi sunt cele din interiorul nostru. Dacă Dumnezeu locuieşte în noi, aceeaşi Lumină ne luminează din interior pe toţi şi suntem liberi să traversăm la nesfârşit, oceanul infinit de lumină.
Vehicule ale păcatului şi morţii (cu extrase din traducerea ortodoxă)
În zilele noastre instituţiile bisericeşti îndeplinesc aceeaşi funcţie, ca şi Legea în V.T. Prin regulile şi tradiţiile lor, în loc să se producă o creştere spirituală a membrilor lor, în realitate se înmulţeşte păcatul. Bisericile instituţionale, prin caracterul lor normativ, adică prin stabilirea de reguli, doctrine şi norme obligatorii creează acelaşi efect, ca şi cel descris de Pavel, în textul de mai jos (Romani 7 ; 7-13):
| 7. | „Ce vom zice deci? Au doară Legea este păcat? Nicidecum. Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti! |
| 8. | Dar păcatul, luând pricină prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte. Căci fără lege, păcatul era mort. |
| 9. | Iar eu cândva trăiam fără lege, dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viaţă; |
| 10. | Iar eu am murit! Şi porunca, dată spre viaţă, mi s-a aflat a fi spre moarte. |
| 11. | Pentru că păcatul, luând îndemn prin poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea. |
| 12. | Deci, Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună. |
| 13. | Atunci, ce era bun s-a făcut pentru mine pricina morţii? Nicidecum! Ci păcatul, ca să se arate păcat, mi-a adus moartea, prin ceea ce a fost bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos.” |
În principiu, Bisericile instituţionale, ca şi colectivităţi umane, creştine ar trebui să fie un lucru bun. În realitate, datorită caracterului lor normativ şi de impunere al conţinutului credinţei, ele devin un lucru rău, prin aceea că dau putere păcatului. Cum se întâmplă acest lucru? Bisericile instituţionale se adresează oamenilor, în firea lor pământească şi dialoghează cu cei credincioşi doar la acest nivel. Toate regulile stabilite de către aceste instituţii bisericeşti nu sunt altceva decât nişte „hamuri,” prin care încearcă să ţină „în frâu” natura umană şi nu reuşesc să atingă acest obiectiv. De ce? Ce spun ele, atunci când este în conformitate cu învăţăturile lui Isus (Iisus), este corect, dar poruncile venite din exterior nu pot să fie ţinute, cu adevărat, de nici un om, tot aşa cum nu putea fi ţinută nici Legea în V.T. Cu cât ele insistă mai mult, cu atât mai mult, se creează o reacţie contrară şi în firea lor, oamenii resping aceste învăţături, deoarece ele nu pot fi primite de un om ne renăscut spiritual, adică de o persoană care nu a fost născută din nou. Regulile şi tradiţiile Bisericilor instituţionale nu sunt altceva decât o provocare şi o aţâţare a naturii umane ne renăscute şi nu fac decât să înmulţească păcatul.
Singura modalitate de a practica Creştinismul este de a urma vocea interioară din conştiinţele noastre, care este vocea lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să urmeze credinţa creştină bazându-se doar pe ceea ce este învăţat de preoţi sau pastori. Aceasta deoarece firea pământească face ca aceste învăţături să fie fără putere. Numai atunci când Dumnezeu locuieşte în noi şi ne călăuzeşte prin Duhul Sfânt putem să devenim Creştini practicanţi. (Romani 8; 1-8)
| 1. | „Drept aceea nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Hristos IIsus (Iisus). |
| 2. | Căci legea duhului vieţii în Hristos IIsus (Iisus) m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii, |
| 3. | Pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup, |
| 4. | Pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh. |
| 5. | Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. |
| 6. | Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; |
| 7. | Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. |
| 8. | Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu.” |
Bisericile instituţionale ar trebui să fie doar un loc unde cei credincioşi să fie îndemnaţi să intre în contact personal cu Dumnezeu şi unde să poată avea un cadru favorabil propriilor lor experienţe spirituale. Bisericile instituţionale nu trebuiesc să fie un factor de decizie, în viaţa spirituală a omului şi nu trebuiesc să fie autorităţi care să le impună oamenilor ceea ce ei trebuie să creadă. Când încep să facă acest lucru, ele se transformă din ceva bun în ceva rău şi nu fac altceva decât să incite firea pământească a oamenilor. Atunci când aceste Biserici instituţionale sunt singurele repere spirituale pentru cei credincioşi se întâmplă ca, cei mai mulţi, după o viaţa de credinţă să rămână animaţi tot de firea lor pământească şi să fie tot fără izbândă în lupta cu păcatul. Din acest motiv, multe Biserici instituţionale nu sunt decât vehicule ale păcatului, nu au o influenţă mântuitoare, asupra celor credincioşi şi uzurpă locul, pe care numai Dumnezeu ar trebui să îl ocupe în viaţa celor credincioşi.
Război cu Isus (Iisus)
De unde absurditatea că cenuşa şi pământul, adică solul, sunt două substanţe calitativ diferite? Dacă luăm un pumn de cenuşă şi îl amestecăm cu pământ prelevat din sol vom vedea că ele devin o combinaţie uniformă, greu de separat. În fapt, solul este format şi din multă cenuşă provenită de la animale sau vegetaţie arse, de a lungul timpului. Atât pământul, cât şi cenuşa, au acelaşi substrat material, adică elementele chimice conţinute de tabelul lui Mendeleev. Prin urmare, cenuşa se întoarce tot în pământ şi devine pământ şi nu există nici o explicaţie logică, pentru care trupul biologic uman are voie să devină, după moarte, în mod direct pământ, dar nu are voie să devină cenuşă şi apoi pământ. Toate entităţile, vii sau moarte, au ca bază materială exact aceleaşi particule elementare şi acestea se regăsesc, cel puţin în limitele cunoaşterii umane şi în cosmos. Din nou, se revelează şi în aceasta problemă, ignoranţa şi dispreţul faţă de cunoaştere al Bisericilor instituţionale. „Din pământ ai fost luat şi în pământ te vei întoarce” este o metaforă, care vorbeşte despre originea noastră materială.
| 17. | „Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! |
| 18. | Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! |
| 19. | În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. |
Citatul este conţinut de cartea Facerea (Geneza) cap. 3; vers. 17-19. Mai importantă însă este originea noastră spirituală. Prin Cuvânt, suntem una cu Dumnezeu, dacă suntem născuţi din El.
| 3. | „Răspuns-a IIsus (Iisus) şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. |
| 4. | Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? |
| 5. | IIsus (Iisus) a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. |
| 6. | Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. |
| 7. | Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. |
| 8. | Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.” |
| 20. | „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, |
| 21. | Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. |
| 22. | Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: |
| 23. | Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” |
Citatele de mai sus sunt consemnate în Sfânta Evanghelie după Ioan la cap. 3; 3-8 şi la cap. 17; 20-23. Isus (Iisus) a spus că ceea ce naşte din carne este carne şi cea ce naşte din Duh este duh. Nu ceea ce se naşte din pământ şi se întoarce în pământ, chiar prin cenuşă, este cel mai important, căci ceea ce se naşte din Dumnezeu este mai important, adică spiritele noastre, care ne permit să aspirăm la nemurire. Ca de obicei, Bisericile instituţionale creează o mare confuzie în mintea oamenilor aşa încât nu mai ştie nimeni ce trebuie să creadă, dacă se ia după ele. Se face mult caz de trupul de carne, care este suportul material al spiritelor noastre, dar se neglijează naşterea de sus, adică naşterea din nou, care este naşterea din Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.
| 10. | „Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate, |
| 11. | Iar dacă Duhul Celui ce a înviat pe IIsus (Iisus) din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos IIsus (Iisus) din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi.” |
Citatul de mai sus este din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel cap. 8, versetele 10-11. Bisericile instituţionale doresc să deţină în proprietatea lor şi după moarte, trupurile noastre, deoarece sufletele noastre nu pot să le aibă în proprietatea lor. Se mulţumesc cu ceea ce pot, dar seamănă confuzie şi stabilesc o ordine de priorităţi greşită. Instituţiile bisericeşti pot avea ce dogme şi doctrine doresc ele, dar vor răspunde pentru neglijenţă şi chiar crimă privitor la sufletele celor credincioşi şi soarta lor este, după cum ne relatează cartea Apocalipsa lui Ioan, iazul de foc, desigur nu cu referire la membrii lor, născuţi din Dumnezeu, ci cu privire la sistemul religios autoritar.
| 1. | „Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe, |
| 2. | Cu care s-au desfrânat împăraţii pământului şi cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei. |
| 3. | Şi m-a dus, în duh, în pustie. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară roşie, plină de nume de hulă, având şapte capete şi zece coarne. |
| 4. | Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei. |
| 5. | Iar pe fruntea ei scris nume tainic: Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului. |
| 6. | Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui IIsus (Iisus), şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare. |
| 7. | Şi îngerul mi-a zis: De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. |
| 8. | Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta. |
| 9. | Aici trebuie minte care are înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia. |
| 10. | Dar sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul mai este, celălalt încă nu a venit, iar când va veni are de stat puţină vreme. |
| 11. | Şi fiara care era şi nu mai este – este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire. |
| 12. | Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara. |
| 13. | Aceştia au un singur cuget şi puterea şi stăpânirea lor o dau fiarei. |
| 14. | Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi. |
| 15. | Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi. |
| 16. | Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc. |
| 17. | Căci Dumnezeu a pus în inimile lor să facă voia Lui şi să se întâlnească într-un gând şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu. |
| 18. | Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului.” |
Citatul aparţine de cartea Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, cap. 17. Bisericile instituţionale au început de mult să facă război lui Isus (Iisus) căci ele îşi propovăduiesc regulile şi tradiţiile lor şi nu pe El.
Autoarea dovedește în articol un mai mare discernământ decât al majorității clericilor, în special față de așa-zisului evanghelic, Arhiepiscopul Welby. Iată câteva fragmente din articolul ei:
„Un consilier extrem de apreciat al Arhiepiscopului de Canterbury a renunțat să mai participe la ședințele interne ale Bisericii Anglicane, ca formă de protest împotriva „agendei revizioniste”, care promovează „erodarea continuă și rapidă a credincioșiei creștine”. Lorna Ashworth a demisionat atât din Consiliul Arhiepiscopiei cât și și din Sinodul General:
„Avem o agendă liberală, pentru că biserica nu mai este ancorată în Evanghelie. Nici măcar nu se mai pomenesc noțiuni ca rai, iad, păcat, iertare, judecată”.
Demisia ei ilustrează fisura care a apărut între liberali și tradiționaliști, amenințând Biserica Anglicană cu o schismă.
Punctele de tensiune sunt problemele legate de gen și homosexualitate. În iulie, Sinodul a votat interzicerea terapiei de conversie sexuală și a discutat să ia în considerare oficierea de slujbe speciale pentru persoanele transsexuale. O moțiune ce permite binecuvântarea căsătoriilor între persoane de același sex a fost prezentată pentru Sinodul din februarie, dar nu a fost încă adoptată pentru dezbatere.
Biserica Anglicană, în școlile sale, predă elevilor că pot să-și exploreze identitatea lor de gen și că trebuie să se „elibereze de asumarea permanenței”. Acest document pervertit încurajează băieții să îmbrace un tutu de balerină și pe fete să se îmbrace cu haine de băieți, provocând o reală confuzie psihologică în rândul copiilor cu privire la propria identitate sexuală.
În realitate, acest tip de tulburare este extrem de rar întâlnită.
Dacă Biserica, prin învățătura sa, nu spune lucrurilor pe nume și recunoaște astfel de manifestări ca fiind perfect naturale, nu ca tulburare, atunci, în loc să rezolve problema, o adâncește.
Totuși, protestul lui Ashworth este departe de a fi unul împotriva secularizării bisericii.
Mesajul creștinismului riscă să fie înecat de oameni care preferă să discute despre justiția socială, deoarece „dacă vorbim despre păcat, atunci trebuie să vorbim despre comportament rău și oamenii nu vor să se erijeze în judecători”. Ca urmare, Biserica vrea să înlocuiască păcatul, judecata și pocăința printr-un „dezacord bun”. Astfel, binele devine egal cu răul și se renunță la poruncile lui Dumnezeu și absoluturile morale ale Bibliei, în favoarea valorilor contemporane ale diversității și incluziunii.
Aceasta este baza societății seculare, care atacă direct principiile fundamentale ale creștinismului.
Secularismul renunță la preceptele biblice în favoarea autonomiei radicale, înlocuind moralitatea normativă și chiar realitatea fiziologică cu emoția subiectivă și recreerea lumii după chipul și asemănarea marelui „eu”.
Ashworth aparține grupului de dizidenți evanghelici conservatori la care a aderat și fostul capelan al reginei, dr. Gavin Ashenden. El și alți membri ai acestui grup au scris presei o scrisoare, în iulie anul trecut:
„În această țară există acum două manifestări diametral opuse ale anglicanismului, una a capitulat în fața valorilor seculare și alta continuă să ducă mai departe credința „dată sfinților”.
Pe blogul său, Ashenden scrie că această conduită actuală a bisericii este înrădăcinată în gândirea lui Carl Jung, care a dezvoltat o psihologie a spiritualității în inima căreia se află reconcilierea opuselor. Jung a crezut, scrie Ashenden, că cele două concepte trebuie tratate astfel: genul și răul. „Genurile sunt împăcate într-un fel de sinteză androgină, iar binele și răul se împrietenesc reciproc într-o formă de conviețuire reciproc avantajoasă.”
Aceasta este exact ceea ce face biserica acum. Asemenea fluidității de gen pe care este atât de dornică să o îmbrățișeze, biserica anglicană promovează noțiunea că secularismul și creștinismul se pot armoniza. Totuși, scopul secularizării nu este toleranța și incluziunea, ci de a da la o parte baza creștină a Occidentului. Este un exercițiu de folosire a puterii pentru impunerea unei doctrine. Ca atare, agenda pe care biserica o adoptă are ca rezultat intimidarea și agresarea tuturor celor care dezaprobă doctrina sexului și fluidității sexuale.
Acest lucru a fost demonstrat în cazul lui Joshua Sutcliffe, profesor creștin de matematică la Oxfordshire, care se confruntă cu o audiere disciplinară, datorită acuzațiilor de „greșeală-în-recunoașterea-sexului”.
Infracțiunea lui? A încurajat rezultatele a două eleve, spunîndu‑le: „Bravo,fetelor!” Una dintre fete, însă, se consideră băiat. În urma plângerii depuse de mamă, Sutcliffe a fost suspendat. El se confruntă, de asemenea, cu acuzația că a încălcat politica de egalitate promovată în scoală, prin care te adresezi elevilor pe nume, și nu se folosesc pronumele „ea” sau „el”.
Profesorul a declarat la ITV This Morning: „Pentru că știu că este un subiect delicat, nici gând să jignesc pe cineva – am încercat să ader la politica și standardele școlii, dar în același timp să îmi păstrez demnitatea, ca profesionist. Întotdeauna am respectat elevii și am avut o atitudine profesionistă și am ținut la integritatea mea, dar consider că școala încearcă să mă forțeze să ader la agenda ei liberală, de stânga”. El a mai explicat cum școala a închis grupul său popular de Studiu Biblic la care participau 100 de copii, după ce a răspuns la întrebarea unui elev în care afirma căsătoria ca fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie.
Acest tip de agresivitate apare nu numai în societate, ci și în mijlocul bisericii; clericii disidenți au scris despre sinoadele la care tradiționaliștii au fost „huiduiți” și „abuzați”. Așa cum observă Ashenden, cei care forțează aceste reforme în biserică, amenință să transforme creștinismul în ceva de nerecunoscut. „E greu să știi cum să-l mai numești”, scrie el. „Unii au sugerat folosirea etichetei MTD: Deism Terapeutic Moralist”. Rezultatul unei biserici golită de orice semnificație prin această „incluziune”, nu va fi înmulțirea turmei, ci bănci goale. Cu siguranță, este un semn al apostaziei zilelor din urmă care pătrunde în biserică, un tip de „biserică” ce mai degrabă preferă să asculte ordinele venite din partea unei societăți antihriste, decât de Dumnezeu”.
Se pune întrebarea: ascensiunea Chinei ca forță politică mondială este relevantă în profeția biblică? Două texte biblice descoperă că o putere din răsărit se va ridica și va juca un rol în evenimentele programate pentru conflictul final, premergător revenirii lui Isus Hristos: Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit(Apocalipsa 16:12).
Textul grecesc menționează „împărații de la răsăritul soarelui”; venită din Orientul Îndepărtat, o puternică armată va juca un rol în lupta finală de la Armaghedon.
Daniel 11 menționează că Antihristul va proveni din Imperiul Roman renăscut (un dictator occidental) care se înalță pe sine însuși „deasupra oricărui dumnezeu”. Potrivit acestei profeții, la vremea sfârșitului, va căuta să controleze Israelul și Orientul Mijlociu: Va intra şi în ţara cea minunată(Israel), şi zeci de mii vor cădea. ….Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi.Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor. (Daniel 11:41-45)
Deci, în zilele din urmă, China va conduce ofensiva „împăraților din răsărit”?
China și creștinismul
Foarte puține se spun în Biblie despre China. Unii consideră că țara Sinim menționată în profeția lui Isaia din 49:12 face referire la China, siniții fiind menționați și în Geneza 10:17.
Există și teoria că „locuitorii Sinimului” ar fi migrat spre răsărit după împrăștierea de la Turnul Babel, luând împreună cu ei cunoștințele despre Creație, Cădere și Potopul din Biblie. O dovedește construcția unor caractere chinezești. Un exemplu este cuvântul ambarcațiune care este alcătuit dintr‑un vas, numărul opt și o persoană, care ar putea să se refere la cei opt oameni din Arca lui Noe. Pentru mai multe despre acest subiect, vezi
http://www.bibleprobe.com/chinese.htm
Până nu demult, vasta întindere a Chinei, cu milioanele-i de locuitori, a fost despărțită de revelația biblică, fiind supusă unei succesiuni de religii false – confucianism, budism, hinduism, taoism și combinații ale tuturor acestora. De aici și ideile despre zeități sau spirite, în contrast cu Dumnezeul Bibliei și tot de aici a apărut ideea panteistă că „Dumnezeu este totul și totul este dumnezeu”. Această idee merge în paralel cu ideea evoluționistă a apariției universului și neagă conceptul unui Dumnezeu atotputernic și personal, a toate creator. Închinarea la idoli și spirite este asociată cu aceste sisteme panteiste.
Joseph Lam, creștin chinez, crede că dragonul (balaurul) – simbolul național al Chinei – reprezintă și zeul simbol al Chinei, descris în cartea Apocalipa ca mincinos și înșelător.
Creștinismul a fost adus în China la începutul secolului al 19‑lea și a avut un real impact în societate. Misiunile creștine (ex. China Inland Mission) au condus o mulțime de chinezi la credință mântuitoare în Domnul Isus Hristos. Deși a avut de luptat cu împotrivirea asiduă a puterilor religioase și politice, Biserica chineză a crescut și a zămislit sfinți ai lui Dumnezeu, care și-au dat viața pentru ca Evanghelia să fie răspândită.
Din nefericire, contactul cu Occidentul a adus Chinei și provocări – imperialismul occidental, ocupația violentă a japonezilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, culminând cu revoluția comunistă din 1948, care l-a adus la putere pe Mao Zedong. În jurul acestuia s-a creat un adevărat cult al personalității, fiind adulat, proslăvit, numit „mare conducător”.
Portretul conducătorului a împânzit China, micuța sa carte roșie „Gândurile lui Mao Zedong” a fost tratată ca o Biblie și i-au fost închinate poezii și cântări care îl preamăreau ca pe o zeitate. Deși comunismul este fundamentat pe ateism, cultul personalității specific Chinei și modul de preamărire a lui Mao reflectă accente din ritualurile de închinare ale religiilor antice chineze.
În anii de după revoluție, s‑a estimat că aproximativ 50 de milioane de oameni au murit în urma epurării, înfometării și exceselor „Marelui Salt Înainte” și a Revoluției Culturale lansate de Mao. Disidenții erau închiși și uciși, iar creștinii aspru persecutați.
Cu toate acestea, în ciuda caracterului antihrist al regimului comunist, biserica a supraviețuit și a crescut. Regimul maoist ateu amintește de modul de operare al Fiarei, descris în Apocalipsa 13: Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. (Apocalipsa 13:4-7)
Mao a murit în 1976 lăsând în urma sa o economie săracă și un popor asuprit, dar succesorii săi, Deng Xiaoping, Jiang Zemin și Hu Jintao au reconstruit economia și au declanșat procesul care a transformat China în puterea economică de astăzi. Ei au combinat comunismul cu capitalismul (contrar doctrinei lui Mao) și au încetat persecuția creștinilor și astfel, biserica chineză a cunoscut o creștere fenomenală.
Câți creștini există în China astăzi? Cifra este mult disputată, cu estimări variind între 18 milioane (estimarea oficială comunistă) și 200 milioane (estimarea agențiilor creștine). Astăzi, o parte din biserica chineză este controlată de Partidul Comunist, însă un număr foarte mare de chinezi se roagă în biserici neoficiale (mișcarea bisericilor de casă). Biserica oficială trebuie să respecte întocmai regulile stabilite de Partidul Comunist, care interzic instruirea biblică a copiilor și tinerilor, evanghelizarea în afara clădirii bisericești, predicarea unor subiecte din Evanghelie considerate contrare ideologiei comuniste, de ex. proorociile despre zilele din urmă și a doua venire a lui Hristos.
Numeroși creștini consideră (pe bună dreptate) că respectarea acestor reguli stabilite de Partidul Comunist antihrist este un compromis și de aceea se alătură bisericilor neoficiale.
Aceste biserici se dezvoltă rapid, deși se confruntă din ce în ce mai mult cu persecuția, mai ales din clipa în care Partidul află despre activitățile lor. Bob Fu, președintele organizației pentru libertate religioasă, China Aid, a declarat că în China, creștinii sunt vizați în ultimii ani de către Partidul Comunist. El a spus: „Conducerea de vârf este din ce în ce mai îngrijorată de creșterea rapidă a credinței creștine, de prezența ei publică și de influența socială. Politic, este o realitate îngrijorătoare, deoarece numărul de creștini din țară depășește cu mult membrii partidului”.
Noul Mao?
Modul în care înaintează China, construit pe ideologia spiritului antihrist, trasează direcția pentru zilele din urmă. Președintele autoritar Xi Jingping se prezintă într-o manieră care reamintește de președintele Mao.
Mark Almond a analizat directivele Congresului Partidului Comunist Chinez într‑un articol publicat în Daily Mail (25/10/17):
„În ultima zi a Congresului, Partidul Comunist Chinez a votat să înscrie numele și ideologia lui Xi Jinping în constituția sa, onoare pe care numai fondatorul Mao Zedong a avut‑o. Mișcarea întărește poziția lui Xi în partid, făcând imposibilă orice contestare a politicilor sale. Partidul a votat să înscrie „Gândirea lui Xi Jingping” în manifestul său. Singurul lider care a primit această onoare a fost fondatorul modern al țării, Mao Zedong. Determinarea de neclintit a lui Xi de a readuce Chinei măreție, în timpul mandatului său de cinci ani, prin consolidarea armatei și extinderea influenței asupra afacerilor globale este esențială pentru dogma sa.
Urmărind evenimentele care au avut loc la Beijing și ovațiile aduse lui Xi, mi-am amintit de cultul personalității creat în jurul marelui erou și conducător despotic, Mao Zedong.
Xi este un maestru al teatrului politic și în mod literal a ocupat locul central al scenei: singur, în picioare, sub simbolul auriu al comunismului, secera și ciocanul, înalții oficiali ai partidului fiind așezați separat într‑o parte. Nimeni nu ar trebui să interpreteze greșit simbolistica acestei situații. Xi arată nu numai chinezilor ci și străinilor cine este Numărul Unu acasă, dar și din ce în ce mai mult în străinătate”.
În 1976, când a murit Mao, China nu avea o relevanță economică pe scena mondială. Acum rivalizează produsul intern brut al Americii, stocurile sale de mărfuri umplu supermarket-urile și depozitele occidentale și a ajuns cu o viteză uimitoare inima economiei mondiale.
De asemenea, trasează mersul politicilor economice internaționale, promovând parteneriatul regional cuprinzător (RCEP) în regiunea Pacificului, care, dacă va reuși, va reuși să conducă un bloc comercial regional de 10 națiuni, din India în Australia, care va include nu mai puțin de jumătate din populația lumii.
Investește masiv în Africa, America de Sud și Orientul Mijlociu.
Xi încearcă să traseze din nou Drumului mătăsii, pe care odată, Marco Polo l‑a redescoperit. Astfel s-ar crea o rețea de trasee comerciale moderne de 1,4 miliarde de dolari, care să lege fabricile din China de Europa de Vest, prin Rusia lui Putin, făcând din Moscova partenerul junior al Beijingului. Proiectul prevede noi drumuri feroviare de mare viteză, centrale electrice, conducte, porturi, aeroporturi și conexiuni de telecomunicații care ar stimula comerțul între China și 60 de țări din Asia, Europa, Orientul Mijlociu și Africa de Nord.
Analiștii consideră că proiectul ar putea schimba centrul economiei globale si ar ajunge să constituie o provocare pentru situația SUA de lider mondial. Planurile prevăd ca trenurile de mare viteză să lege China de Orientul Mijlociu, via Teheran. Ar putea fi aceasta o cale pentru împărații răsăritului?
Societatea fără numerar și semnul fiarei
China prezintă și o altă evoluție semnificativă: este pe cale să devină o societate fără numerar. Deși încă mai există bancnote, în viața de zi cu zi, mulți chinezi nici nu le ating, nemaivorbind de facturile emise pe hărtie, de cardurile de debit din plastic. Din ce în ce mai mult, în economia chineză tranzacțiile financiare se desfășoară prin intermediul aplicațiilor de plată prin scanarea unui QR. Aplicațiile sunt utilizate de la plata unui bilet de autobuz, cumpărarea unui prânz, a alimentelor dintr-un magazin, până la donațiile în sprijinul unei cauze caritabile sau ajutorarea unui sărac de pe stradă. Majoritatea chinezilor nu mai folosesc bani lichizi. Estimările au arătat că anul trecut s-au tranzacționat prin intermediul platformelor de plată mobilă 5,5 miliarde de dolari, de 50 de ori mai mult decât în Statele Unite, iar până în anul 2021, această cifră va fi de patru ori mai mare.
A devenit dificilă efectuarea tranzacțiilor financiare pentru cei care nu dețin un smartphone, profiluri de aplicații de plată sau conturi bancare. Totuși, acest sistem reprezintă un mare pericol. Având în vedere că guvernul controlează conturile bancare și de Internet din China, precum și diferitele companii cum ar fi Alibaba și WeChat care furnizează aplicațiile, cetățenii chinezi își predau și ultima fărâmă de confidențialitate. Fiecare tranzacție financiară, oricât de neînsemnată, poate fi urmărită și înregistrată. Fiecare contact personal este înregistrat și fiecare cont poate fi monitorizat în timp real sau înghețat de către guvern.
Opiniile incomode pot fi rapid identificate, iar disidenții blocați de la orice tranzacționare, ajungând în imposibilitatea de a cumpăra sau a vinde.
Printr-o altă evoluție semnificativă, guvernul chinez a creat așa-numitul „scor de loialitate al cetățenilor”. Acum este implementat voluntar, însă oficialii guvernamentali au oferit mai multe detalii despre modul în care programul va funcționa din anul 2020, când va deveni obligatoriu pentru toți cetățenii chinezi.
Scorul cetățeanului este un tip de punctaj pe care omul îl primește în urma monitorizării comportamentului său – ce cuprinde toate aspectele imaginabile ale vieții – evident, bazat pe alinierea sau nu la linia partidului.
Dacă faci un lucru dezaprobat de partid, cum ar fi neplata la timp a facturilor sau achiziții de cărți dezagreate de partid, ori aderarea la o anumită religie, atunci punctajul va scădea. Dacă obții o diplomă sau susții partidul, scorul va crește.
Utilizarea necorespunzătoare a internetului sau protestele împotriva guvernului îți vor aduce un minus de 100 de puncte sau mai mult. Asocierea cu o persoană care are un scor cetățenesc mic poate duce la scăderea punctajului. Urmează linia partidului, fii informator al statului, iscodind vecinii și scorul tău va crește.
Scorul cetățeanului este un potențial mecanism de control social, care poate atinge limite inimaginabile, amintindu‑ne de romanul politic „1984″ scris de George Orwell. Nu ești de acord cu partidul, faci apel la libertatea de exprimare, libertatea de închinare, dorești ca Internetul să fie mai puțin cenzurat, atunci scorul va suferi. Urmarea? Ratele dobânzilor pe care le obții la împrumuturi vor crește și locurile de muncă pe care le dorești vor devini brusc indisponibile. Dacă scorul atinge o anumită limită, nu vei putea achiziționa bilete de avion, tren sau autobuz. Dacă scade sub limită, conturile bancare pot fi înghețate, adresele de pe platformele social-media șterse și e-mailul restricționat.
Dacă ajungi să nu mai poți închiria o bicicletă, să poți lua un taxi sau autobuz, dacă nu mai poți să-ți cumperi combustibil pentru mașină, ajungi complet blocat. Mai mult, dacă nu mai poți cumpăra cele necesare traiului, ajungi la înfometare, până la supunere. Pe scurt, sub pretextul îmbunătățirii serviciilor statului, cetățenii chinezi sunt forțați să intre într-un sistem prin care sunt obligați să se predea sub controlul total al statului.
În 2020, când Scorul Cetățenesc va deveni obligatoriu, cu greu va putea fi evitat. Dacă va fi aplicat în mod subtil, poate îngenunchea și transforma cetățeanul chinez într‑un slujitor umil al statului. Dacă la început sancțiunile pentru „încălcarea încrederii” pot fi minore, acestea au rol de stimulente care duc spre supunere.
Intrarea în vigoare a tuturor normelor Scorului Cetățenesc pot transforma China într‑o închisoare pentru întreaga populație deoarece nimeni nu mai poate cumpăra sau vinde fără semnul supunerii față de stat.
Asta îți aduce aminte de ceva?
Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este 666. (Apocalipsa 13:16-18)
DESCOPERIRILE ȘTIINȚIFICE SUSȚIN CREAȚIA
Una din caracteristicile zilelor din urmă este aceea că oamenii își vor bate joc de învățătura biblică cu privire la revenirea Domnului Isus Hristos, luând în derâdere faptul că La început Dumnezeu a creat cerurile și pământul. (Geneza 1.1).
În 2 Petru citim:
Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. (2 Petru 3:3-7)
Mai degrabă vor crede că toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii, decât că Dumnezeu a creat cerurile și pământul, cu alte cuvinte, de la explozia Big Bang de acum 4,5 milioane de ani a existat un proces lent și constant de schimbare evolutivă.
În ultimii ani, însă, Dumnezeu a înălțat lucrări valoroase cum ar fi „Answers in Genesis” dar și alte organizații creaționiste care demonstrează existența fisurilor din teoria evoluționistă și aduc argumente biblice și științifice în favoarea Creației relatate în Geneza.
Universul nu ar trebui să existe
Știința face descoperiri care pun la îndoială teoria despre evoluția universului.
CERN (Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară) operează cel mai mare laborator pentru cercetarea particulelor elementare, construit în Elveția. Cu ajutorul acceleratorului sunt dezvoltate proiecte prin care se studiază nașterea universului; particulele subatomice sunt accelerate până la un anumit nivel de energie, apropiate de viteza luminii, pentru a recreea condițiile care au favorizat marea explozie „Big Bang” care ar fi dat naștere universului cu „miliarde de ani în urmă”.
Acum, CERN a ajuns la concluzia că, potrivit legilor fizicii, universul ar fi trebuit să se anihileze de îndată ce a intrat în existență!
Motivează că, în conformitate cu modelul Big Bang, dacă la început exista doar energia, mai apoi, pe măsură ce universul s-a extins, o parte din energie s-a transformat în materie. Când energia se transformă în materie, reacția creează întotdeauna o cantitate egală de antimaterie, particule cu o încărcătură opusă. De exemplu, un proton al materiei are o încărcătură pozitivă, iar un proton de antimaterie, un antiproton, are o încărcătură negativă. Dar, din moment ce opusele se atrag, dacă la început ar fi existat cantități egale de materie și antimaterie, s-ar fi anihilat reciproc. La începutul acestui an, oamenii de știință au dezvoltat pentru prima dată o modalitate de a măsura antimateria, o descoperire care spera că va permite viitorilor cercetători să dezlege misterul apariției și supraviețuirii universului. Au ajuns la o concluzie care subminează întreaga bază a teoriei Big Bang.
Christian Smorra, autorul studiului CERN, a declarat: „Toate observațiile noastre găsesc o simetrie completă între materie și antimaterie, motiv pentru care universul, de fapt, nici nu ar trebui să existe în realitate.” Concluzia lor a fost că, dacă universul ar fi apărut ca rezultat al Big Bang‑ului, ar fi trebuit ca în același timp să se anihileze!
Brian Miller, coordonator proiecte de cercetare la Discovery Institute’s Centre for Science and Culture nu s-a arătat surprins de această enigmă. El a declarat: „Iată un alt exemplu al reglajului fin din jurul nostru, ce confirmă existența Creatorului nostru, care a făurit cerurile și pământul prin puterea Cuvântului Său. Faptul că toate condițiile naturale sunt propice vieții, când aproape orice alt set de legi ale fizicii ar fi produs un univers care nu ar fi susținut viața, sugerează că există un Creator care a proiectat aceste legi și condițiile perfecte de menținere a vieții pe pământ”.
Particulele subatomice s‑ar afla în haos
O întrebare similară se referă la structura atomului. Tot ceea ce există este compus din milioane de atomi.
Potrivit articolului scris de Lambert Dolphin: „Particulele ce compun atomul sunt ținute împreună de ceea ce fizicienii numesc forțele tare și slabă. Pentru a folosi un model simplist, nucleul atomului (atomul – cea mai mică parte a unui element chimic care păstrează însușirile acestuia, format, în general, dintr‑un nucleu și electroni) este constituit din protoni – încărcați cu sarcină electrică pozitivă – și neutroni – fără sarcină electrică.
Respingerea electromagnetică reciprocă dintre protoni ar crea instabilitate în atom dacă nu ar exista forța tare care ține nucleul împreună. O astfel de forță activă există în Univers, o forță care menține atomii lumii materiale împreună, în orice moment, în fiecare clipă, zi de zi, secol după secol. În mod similar, electronii (particule încărcate negativ, care se mișcă în jurul nucleului) ar trebui rapid să‑și consume energia și să cadă în nucleu, dacă nu ar exista o sursă invizibilă de energie care să contracareze acest lucru”.
Care este forța care ține toate lucrurile împreună?
În scrisoarea adresată colosenilor, citim:
El (Isus) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. (Coloseni 1:15-17)
Ca să-l cităm din nou pe Lambert Dolphin: „Duhul Sfânt, când ne-a dat acest pasaj inspirat al Scripturii, a explicat faptul că toate lucrurile (atât vizibile cât și invizibile) din întregul univers au fost create prin același Iisus, Cuvântul veșnic. Putem să ne gândim la Univers și la proiectul său complicat ca fiind conceput în mintea Tatălui, apoi grăit în existență de către Fiul (care face invizibilul vizibil). Duhul Sfânt este cel care impulsionează și dă viață creației, în orice moment… Unul dintre cuvintele cheie din pasajul către coloseni (şi toate se ţin prin El) este cuvântul grecesc sunistemi, care înseamnă, „a se constitui cu”, „a sta împreună”, „a fi legat împreună”.
Cu alte cuvinte, misterul a ceea ce ține atomii împreună și împiedică dezintegrarea universului este „forța colosiană” despre care scrie Pavel. Domnul, prin care lumea a luat ființă, va ține universul împreună până când totul va fi topit, după care va fi creat un cer nou și un pământ nou, unde va locui neprihănirea.
Această topire a universului este descrisă în 2 Petru 3:10: Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti (stoicheion) se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. (2 Petru 3:10)
Lambert Dolphin notează: „Cuvântul grecesc desemnat pentru trupuri cerești din pasajele din Coloseni și 2 Petru este stoicheion, care poate însemna „elementele care construiesc universul” sau „ordinea aranjată a lucrurilor”. Poate însemna și „elementele atomice”. Cuvântul desemnat pentru „se vor topi” din 2 Petru 3:10 este literal (în greacă) „luo” și înseamnă „se va dezlega”, dezintegra. Acest limbaj sugerează că va veni o vreme când Dumnezeu va dezlega forțele care țin atomii împreună. Acest pasaj, ca și cel din Coloseni, arată clar că în spatele forței puternice, misterioase care ține împreună fiecare nucleu atomic, este puterea activă a lui Dumnezeu. Dacă este așa, toate celelalte forțe fundamentale ale naturii sunt, de asemenea, forțe care își au originea în Hristos și constituie sursa vieții și Creației.
Pentru că Dumnezeu „susține universul prin Cuvântul Său plin de putere”, clipă de clipă, dacă numai pentru o secundă și-ar retrage Mâna, toți atomii s-ar dezintegra „în foc” ( foc nuclear). Este inevitabil faptul că Biblia relatează, în mod literal, că Dumnezeu susține dinamic universul, chiar și atomii. Atomii sunt „stabili” pentrucă există forță și energie ce țin particulele subatomice împreună, provenite din „exteriorul” sistemului.
După Împărăția milenară a lui Hristos pe pământ și revolta finală a lui Satan împotriva Domnului (Apocalipsa 20), Dumnezeu își va lua mâna care ține Universul, „va topi” universul prezent și va crea unul nou în care vor locui pentru totdeauna cei care au fost răscumpărați prin jertfa Domnul Isus.
De unde provine apa?
O altă întrebare care preocupă oamenii de știință este legată de proveniența apei atât de vitală pentru susținerea tuturor formelor de viață.
O teorie evoluționistă, care într‑adevăr sfidează logica, ar fi că volumul imens de apă de pe suprafața pământului s‑a datorat prăbușirii cometelor în milioanele de ani care au trecut de la apariția planetei.
Un studiu publicat de Earth and Science Letters a ajuns la concluzia că în interiorul pământului există mari cantități de apă și că „Pământul însuși este o mașină uriașă de producere a apei”. Și revista New Scientist a publicat la 27 ianuarie 2017 că „În adâncurile scoarței terestre terestre, planeta Pământ își produce de la zero, propria apă”.
Potrivit științei, aproximativ 71% din suprafața pământului este acoperită cu apă. 96,5% din aceasta este salină, aparține oceanului și este nepotabilă. Apa potabilă este reciclată prin evaporare și precipitații. Și dacă este așa cum sugerează mai multe studii științifice, că „apa primară” din adâncurile mantalei Pământului depășește volumul oceanelor, atunci nu s‑ar mai pune problema secetei. „Există o cantitate foarte mare de apă care este prinsă într-un strat distinct în adâncimile Pământului”, afirma Graham Pearson, geochimist la Universitatea Alberta din Canada, autorul principal al studiului oceanele planetei publicat în revista Nature din 2014. Pearson a declarat că este vorba de „o masă foarte mare de apă, apropiată de cea a oceanelor lumii”
Din perspectiva biblică a Creației această concluzie este foarte interesantă. În primul rând, este un alt semn al procesului unic prin care Dumnezeu a proiectat planeta ca să susțină viața: Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape, şi ea să despartă apele de ape.” Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. (Geneza 1:6-7)
În al doilea rând, arată cât de importante sunt evenimentele din trecut și cele care urmează să se petreacă în viitor. Potrivit relatării din Geneza, marele potop din vremea lui Noe a fost declanșat când s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare şi s-au deschis stăvilarele cerurilor. (Geneza 7:11) Potopul s-a încheiat și apele s-au redus când: Izvoarele Adâncului şi stăvilarele cerurilor au fost închise, şi ploaia din cer a fost oprită. (Geneza 8:2)
Andrew Snelling (doctor în geologie) colaborator al Answers in Genesis interpretează acest fapt ca o dovadă a relatării biblice despre Potop:
„Descrierea Bibliei a evenimentului este confirmată de cele mai recente descoperiri ale oamenilor de știință seculari. Deci, apele care au venit din interiorul Pământului, combinate cu apele existente, au creat oceanele care, în final, au produs Potopul descris în Geneza”.
Dar în ce fel sunt descrise evenimentele din viitor, profețite în Biblie? În relatările care arată spre reînnoirea pământului din Împărăția Milenară, după întoarcerea Domnului Isus, există o serie de pasaje care vorbesc despre izvoarele de apă dulce care vor uda zonele aride ale deșertului. Acesta poate fi și modul în care Dumnezeu va curăța pământul de poluarea creată de omenire în prezent.
Pustiul şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va înveseli şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă… căci în pustiu vor ţâşni ape, şi în pustietate, pâraie; marea de nisip se va preface în iaz, şi pământul uscat, în izvoare de apă. (Isaia 35:1,6)
Atât Ezechiel, cât și Zaharia spun că, după Ziua Domnului, un râu mare va izvorî din Ierusalim: În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate, spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. (Zaharia 14:8)
Ezechiel descrie că acest râu mare, care își are izvoarele pe lângă Templul reconstruit din Ierusalim, va coborî în deșertul iudeii și în Marea Moartă, unde va transforma apa sărată într‑una care susține viața.
Orice făptură vie care se mişcă va trăi pretutindeni pe unde va curge râul şi vor fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta, va fi viaţă. (Ezechiel 47:9)
Este posibil ca Dumnezeu, care a așezat acolo apele, să le facă să curgă peste tot pământul pentru a-l reînnoi, ca să poată susține viața abundentă din zilele domniei lui Mesia pe pământ? Știința ajunge din urmă Biblia?
Concluzie
Dacă Biblia este adevărată, atunci adevărul științific va susține revelația biblică. Dacă Biblia afirmă adevărul, exact așa cum este și este exact așa cum spune, atunci Isus este cel care ține Universul în mâinile Sale.
Existența noastră, clipă de clipă, depinde de faptul că El susține plin de har fiecare electron, atom, fiecare moleculă și fiecare entitate spirituală.
Suntem în siguranță doar când ne punem încrederea în El și ne lăsăm toată viața în Mâinile Sale! Privind măreția Dumnezeului și Creatorului nostru, repetăm împreună cu psalmistul:
Veniţi să cântăm cu veselie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre. Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui! Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un împărat mare mai presus de toţi dumnezeii. El ţine în mână adâncimile pământului, şi vârfurile munţilor sunt ale Lui. A Lui este marea, El a făcut-o, şi mâinile Lui au întocmit uscatul: veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! Căci El este Dumnezeul nostru, şi noi suntem poporul păşunii Lui, turma pe care o povăţuieşte mâna Lui… O! de aţi asculta azi glasul Lui! – (Psalmi 95:1-7)
Semnele sfarsitului- UN DEZASTRU DUPĂ ALTUL
Planeta noastră devine din ce în ce mai instabilă, cu dezastre care se întâmplă unul după altul! Două uragane capitale au adus inundații și au devastat totul în jur. Uraganul Harvey a adus precipitații record, cu un nivel de 132 cm în Texas, provocând inundații masive care au scufundat suprafețe record din Houston. Uraganul Irma a devastat zona Caraibelor, lăsând insulele în ruine, a sfărâmat coasta nordică a Cubei, provocând pagube uriașe în Florida. Daunele se ridică la miliarde de dolari, mai mult, în unele zone din regiune, după ce s-a potolit furtuna, au avut loc jafuri și fărădelegi.
Inundații devastatoare au lovit India, Bangladesh și Nepal, ucigând cel puțin 1200 de persoane. Milioane de persoane au rămas fără adăpost, iar regiunile fertile au fost ruinate sau complet devastate. În Africa, Sierra Leone și Niger s-au înregistrat inundații masive, alunecări de teren și decese. Seceta deosebită din sudul Europei a declanșat incendii în Portugalia, Franța, Italia, Croația, Muntenegru și Grecia. Incendiile au afectat și coasta de vest a SUA și a Canadei, din California până la British Columbia. Montana a fost puternic afectată de zeci de incendii care afectează aproximativ un milion de hectare după o secetă severă și fără precedent. Siberia a fost, de asemenea, lovită cu incendii în jurul lacului Baikal, afectând calitatea aerului în regiune și agricultura. Chiar și tundra din vestul Groenlandei arde, stârnită într-o oarecare măsură de vânturile puternice prezente în zonă. Climatologii afirmă că incendiile din regiunile arctice conțin cantități mari de carbon stocate în copaci și sol și atunci când ard, aceștia eliberează carbonul în atmosferă. Acest proces declanșează un ciclu periculos de incendii și temperaturi în continuă creștere.
Mexicul a fost lovit de un cutremur de magnitudine 8,1 care a dus la moartea a 100 de persoane, cutremur cum nu s-a mai înregisrat din septembrie 2015. Activitatea vulcanului Yellowstone a declanşat între 2.000 la 3.000 de cutremure mici pe an … ceea ce înseamnă în jur de şapte cutremure / zi. O erupție masivă a super vulcanului Yellowstone ar devasta mare parte din America de Nord.
5 trilioane de bucăți de plastic cântărind 8 milioane de tone sfârșesc aruncate în oceane în fiecare an. Experții au constatat că peștele și fructele de mare de pe piața alimentară – de la zooplancton până la crustacee sau copepode, midii, crabi, homari și pești – sunt efectiv contaminate cu microplastice. Programul de Mediu al ONU raportează că resturile de plastic provoacă anual moartea a peste un milion de păsări marine, precum și a peste 100.000 de mamifere marine. Un raport susține că acest proces va determina dispariția vieții în oceane până în 2048.
Cu adevărat, ţara a fost spurcată de locuitorii ei” (Isaia 24:5) și toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. (Romani 8:22). Apocalipsa 8 descrie catastrofele care vor lovi pământul, când o treime din copaci va arde și o treime din peștii mărilor va pieri. Isus avertiza că în zilele care vor precede a doua Lui venire:
Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” (Luca 21:25-28)
JIHADUL ISLAMIC, CALIFATUL ȘI ZILELE DIN URMĂ
Recent, terorismul şi jihadul islamic au generat evenimentele care au zguduit lumea. Răpiri, atentate şi masacre, toate în numele islamului – orchestrate de talibani, grupări teroriste ca ISIS, Boko Haram, al Shabaab, şi al-Qaida din Maghrebul islamic (ţările din nordul Africii). Ceea ce au în comun este dorinţa acerbă de a impune fundamentalismul islamic şi legea Sharia tuturor celor care vor ajunge sub dominaţia lor. Din zonele controlate vor să se răspândească, având ca scop final înfiinţarea Califatului Islamic Mondial.Primii califi (succesorii lui Mahomed) stăpâneau peste Orientul Mijlociu din Damasc si Bagdad. Califatele iniţiale şi‑au extins dominaţia atât spre apus, ocupând Africa de Nord şi Spania, cât şi spre răsărit, până la graniţele cu China, stăpânind peste India şi parte din Asia Centrală.Astazi, urmările jihadului islamic sunt îngrozitoare, iar perspectiva Califatului visat de ei este înfricoşătoare. Faptele la care suntem martori se regăsc în descrierea necazului cel mare, proorocit de Isus pentru sfârşitul acestui veac (Matei 24:21).
Aproape zilnic oamenii mor în atentate teroriste. Actele teroriste generează şi probleme sociale uriaşe: se înmulţeşte numărul de refugiaţi proveniţi din zonele de conflict (mare parte din Orientul Mijlociu); tot mai multe femei sunt oprimate – tinerele fete sunt oprite să studieze şi forţate să stea acasă; se răspândiesc epidemii deoarece personalul medical care încearca să salveze vieţi cu vaccinuri „neislamice” riscă să fie molestat (Pakistan); penurie alimentară – fermierii nu pot lucra pământul în zonele de conflict sau în cele controlate de terorişti (Nigeria, Siria, Somalia).
A crescut numărul persecuţiilor şi cruzimilor îndreptate împotriva creştinilor din naţiunile majoritar musulmane, de la un capăt al lumii la altul. Din Coasta de Fildeş în Nigeria, din Sudan şi Etiopia în Tunisia, Gaza, Liban, Iordania, Pakistan, Iran, Malaezia, Indonezia, Tanzania, Maldive, Bangladesh, persecuţia islamic? nu d? vreun ă nu dă vreun semn de slăbiciune. Un reporter al Daily Telegraph, nota recent că în Orientul Mijlociu creştinismul este pe cale de dispariţie datorită islamului (N.B. Israel este singura ţară din Orientul Mijlociu în care numărul creştinilor arabi este în creştere!) Totuşi numeroşi lideri politici şi religioşi afirmă că toate acestea nu se datorează islamului. Ei susţin că islamul este o „religie a păcii” deturnatăînsă de extremişti. Însuşi Papa susţine că „islamul autentic şi citirea corectă a Coranului se opunoricărei forme de violenţă.” Potrivit site-ului al-Islami.com. – „Islamul este de fapt o religie care promovează pacea şi înţelegerea între oamenii de toate credinţele şi se opune oricărei forme de violenţă şi agresiune împotriva persoanelor, indiferent de credinţă sau rasă”.
Există numeroşi musulmani care doresc să trăiască în pace cu vecinii lor şi sunt şocaţi de violenţă, împotrivindu‑se acţiunilor jihadiste. Ei sunt de cele mai multe ori primii care suferă din pricina terorismului. Cu toate acestea, pur şi simplu nu este adevărat să afirmi că islamul şi Coranul se opun oricărei forme de violenţă. Viaţa lui Mohamed, practicile şi învăţăturile din Coran, cărţile islamice Hadith şi Sunna abundă în violenţă şi intoleranţă faţă de orice opoziţie. Ideologia şi acţiunile teroriştilor islamici sunt legate în mod clar de învăţătura Coranului. Islamul rămâne în mod fundamental anticreştin (Biblia sau Coranul – articol publicat într‑un număr anterior – disponibil la cerere sau https://luminaultimelorzile.wordpress.com/).
Violenţa în islam
Lumea a fost îngrozită de acţiunile grupării teroriste Boko Haram în urma cărorat 270 de eleve nigeriene au fost răpite, ameninţate să fie vândute ca sclave. Liderul teroriştilor se lăuda în faţa camerelor de luat vederi: „Eu sunt cel care v‑a capturat fetele. O să le vând în piaţă. Există o piaţă pentru vânzarea de oameni. Allah mi-a poruncit să le vând”.
Allah ar fi poruncit ceva atât de brutal? Sheikh Saleh Al-Fawzan, un proeminent lider religios saudit, a cerut ca sclavia să fie din nou legalizată în tot regatul saudit. Potrivit lui Sheikh, membru în Consiliului Superior al Clericilor: „Sclavia este parte a Islamului. Sclavia este parte a jihadului şi jihadul va exista cât va exista islamul”.
În Sudan, sclavia a fost reînviată şi mii de creştini au fost luaţi ca sclavi şi înfometaţi, situaţie permisă de Sharia – legea islamică – instituită de guvernul islamist.Această lege permite soldaţilor din armatele musulmane să facă din prizonierele non-musulmane, sclave sexuale:„O, Profetule! Noi îţi îngăduim ţie soţiile tale, cărora tu le dai zestre, precum şi pe acelea care se află sub stăpânirea dreptei tale, pe care Allah ţi le-a dăruit ca pradă” (Sura 33:50; Sura înseamnă capitol din Coran). Explicând acest verset, IslamQA, un site islamist popular, afirmă că un musulman, fie că este căsătorit cu una sau mai multe femei, fie că este celibatar, poate avea contact sexual cu o femeie sclavă… „Profetul nostru, pacea si binecuvântarea lui Allah fie peste el, a făcut asemenea Sahaabah (tovarăşii săi), cei drepţi şi învăţaţi”
Islamismul poate fi rezumat la declaraţia pe care gruparea teroristă Hamas a făcut‑o israelienilor: „Noi iubim moartea mai mult decât iubiţi voi viaţa”. Ziarele au relatat despre atrocităţile săvârşite de gruparea teroristă ISIS (Statul Islamic al Irakului şi Siriei) după ce a cucerit oraşul Mosul din Irak:„Ei au aliniat de‑a lungul străzilor capetele decapitate ale soldaţilor şi ale şefilor de poliţie…” Şi refugiaţii irakieni dezvăluie ororile înfăptuite de gruparea jihadista:„ISIS a declanşat o adevărată teroare împotriva şiiţilor ?i cre?tinilorşi creştinilor, cu decapitări ?i r?stignirişi răstigniri”. Şi aceast mod de a acţiona se găseşte tot în Coran: „Atunci când îi întâlniţi în luptă pe aceia care nu cred, loviţi gâturile lor, iar când îi slăbiţi pe ei, legaţi-i straşnic în lanţuri… ” (Coran 47:4);Dar nu numai atât:„Iar răsplata acelora care luptă împotriva lui Allah şi a Trimisului Său şi caută să semene pe pământ stricăciune este ca ei să fie ucişi sau răstigniţi pe cruce sau li se vor tăia mâinile şi picioarele cruciş sau vor fi alungaţi din ţară. Aceasta va fi pentru ei o ruşine în această viaţă, iar în Viaţa de Apoi vor avea parte de chinuri fără margini”(Coran 5:33)
În articolul intitulat „Christ, Muhammad and the Culture of Beheading” teologul Kenneth Gentry remarca:„În Islam, profetul Mohamed este cel mai bun exemplu de urmat pentru credincioşi. El este considerat un exemplu perfect de supunere faţă de Allah. Acum, ce putem învăţa din exemplul şi învăţăturile fondatorului „perfect” al Islamului? Viaţa şi învăţăturile lui descurajează cumva comportamentul oribil în care, astăzi, sunt angajaţi şi ovaţionaţi atât de mulţi musulmani?
Pe lângă iniţierea a numeroase jafuri sângeroase asupra caravanelor comerciale de la începutul carierei sale de profet, Mahomed a fost un războinic ce s-a implicat direct în exterminarea evreilor din tribul Qurayza. Pentru executarea pedepsei, a săpat şanţuri în piaţa centrală a Medinei, de data aceasta nu pentru apărare, ci pentru îngroparea evreilor decapitaţi”.
Potrivit scrierilor străvechi ale istoricului arab musulman Ibn Ishaq „Viaţa lui Mahomed”, în acel episod au fost ucise 7-800 de persoane. Musulmanii din Siria, Irak şi Pakistan care îşi decapitează duşmanii, pur şi simplu urmează exemplul profetului lor.”
Din Coran şi Hadith, discipolii lui Mahomed învăţa cum să trateze pe cei care nu acceptă islamul. Evreilor şi creştinilor li se permitea să trăiască ca „dhimmis”, aşa numitele persoane protejate, care îşi pot păstra credinţa cu condiţia ca să plătească un impozit special musulmanilor numit jizya, aşa cum este scris în Coan (Sura 9:29)„Luptă împotriva celor care nu cred în Allah sau în Ziua de Apoi şi nu consideră greşite ceea ce Allah şi Trimisul Său au oprit, şi nu împărtăşesc religia adevărului (numai islamul – sunt eliminate toate celelalte religii), dintre oamenii Cărţii, (adică evreii şi creştinii) până ce nu vor plăti tribut (jizya) cu mâna lor şi se fac supuşi (cu umilinţă şi supunere faţă de stăpânirea islamică). (Comentariile din paranteză aparţin lui Tafsir al-Jalalayn – exeget al Coranului, sec.15) Aşadar, evreii şi creştinii aveau de ales între convertire, plăta taxei jizya ori moarte. Însă închinătorii la idoli, păgânii, aveau de ales doar între două opţiuni: convertirea la islam sau moartea: „Iar când lunile cele sfinte vor trece, ucideţi‑i pe închinătorii la idoli, oriunde îi veţi găsi! Oriunde ar fi, arestează-i, înconjoară‑i şi asediază‑i. Dar, dacă se căiesc, şi se consacră rugăciunii şi plătesc o milostenie, dă‑le voie să meargă pe druml lor. Allah este iertător şi milostiv.” (Sura 9:5)Deci, potrivit Coranului, musulmanii au dreptul de a ucide pe cei care refuză să accepte islamul, cu excepţia evreilor şi creştinilor care pot fi exploataţi prin impunerea unei taxe de protecţie numită jizya. Cu aceste versete, terorişti islamici de azi îşi justifică persecuţiile şi crimele pe care le fac împotriva adversarilor lor. Gruparea teroristă sunnită ISIS îi priveşte pe musulmanii şiiţi ca apostaţi şi necredincioşi. Acest fapt le dă dreptul teroriştilor (doar în ochii lor) să-i ucidă pe şiiţi, căci este în conformitate cu versetele citate mai sus.
ISIS controlează oraşul sirian Raqqa, unde au emis un decret ce impune „dhimma” – taxă de protecţie – tuturor creştinilor din oraş, în valoare de 14g de aur pur de persoană.Pe lângă această taxă de protecţie, au fost interzise renovarea bisericilor şi expunerea simbolurilor religioase în afara bisericilor (crucea).
ISIS a oferit creştinilor două opţiuni: convertirea la islam sau acceptarea condiţiilor – cei care nu se supun condiţiilor riscând să fie ucişi, conform declaraţiei: „Cine refuză, devine o ţintă legitimă iar între aceştia şi ISIS nu rămâne nimic altceva decât sabia”
Creştinii din Mosul au primit un ultimatum similar. Pastorul Majeed declara că, atunci când ISIS a capturat Ninive, a dat locuitorilor creştini trei opţiuni: te supui, plăteşti sau pleci. El povestea: „Dacă nu plecau sau nu plăteau taxa, trebuia să-şi dea capul.” El vorbea despre decapitare. Majoritatea creştinilor au fugit deja din Mosul şi trăiesc acum în condiţiile îngrozitoare din taberele de refugiaţi din regiunea kurdă.
Un raport al World Net Daily arată că ISIS şi-a declarat intenţia de a-şi muta operaţiunile în Iordania, restul Siriei, Liban şi sudul Turciei. Gruparea are o unitate creată în mod special pentru „eliberarea Palestinei ocupate” (ex. eliminarea Israelului) în termen de 6 ani. Raportul susţine că ISIS are acces la armament nuclear pe care intenţionează să-l folosească împotriva Israelului. S-a raportat că unul dintre combatanţii lor a afirmat: „După ce nu vor mai exista sioniştii, Palestina va trebui să fie decontaminată şi reconstruită asemenea zonelor iradiate.”
Expresia ebraică be yom ha hu (în ziua aceea) apare de 14 ori în capitolele 12-14 din Zaharia şi se referă la Ziua Domnului, ziua în care Domnul va interveni în salvarea poporului Lui Israel şi la stabilirea Împărăţiei Lui Mesianice. Aşadar, această parte a profeţiei ne spune ce va fi ,,în ziua aceea” şi aduce speranţa cu privire la viitorul lui Israel şi domnia lui Mesia pe pământ. Ne mai avertizează cu privire la vremea de necaz care va precede venirea lui Mesia şi arată ce trebuie să facem să ne pregătim pentru venirea lui Mesia. Pasajul din Zaharia începe cu vorbele Domnului: Aşa vorbeşte Domnul care a întins cerurile şi a întemeiat pământul, şi a întocmit duhul omului din el. Zaharia ne aminteşte că Dumnezeu este Creatorul şi El poate şi va interveni în afacerile acestei lumi. El a creat fiinţele umane cu trup, suflet şi duh, după chipul lui Dumnezeu, capabile să intre în relaţie cu Dumnezeu şi să-L cunoască prin Duhul Sfânt care e în noi şi despre care Zaharia va mai vorbi în proorocia Lui. Zaharia descrie o vreme când atenţia lumii întregi se va concentra pe Ierusalim: Iată, voi preface Ierusalimul într-un potir de ameţire pentru toate popoarele dimprejur şi chiar pentru Iuda, la împresurarea Ierusalimului. În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica, vor fi vătămaţi, şi toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui.(Zaharia 12:2-3) Aceasta înseamnă că va veni o vreme în care statutul Ierusalimului va preocupa toate ţările iar cei care se vor ridica împotriva lui, vor avea de suferit. Astăzi statutul Ierusalimului este un punct de maxim interes pe agenda naţiunilor lumii, ONU, SUA, UE, Rusia, a lumii arabe şi musulmane şi a Israelului însuşi. Pentru a înţelege de ce este aşa, trebuie să facem o scurtă incursiune în istoria Ierusalimului, de pe vremea lui Zaharia, până acum. Această profeţie se referă la o perioadă de timp mult mai îndepărtată decât cea în care a trăit şi a scris Zaharia (487îHr). La acea vreme, după întoarcerea poporului evreu din robia babiloniană şi reclădirea celui de-al doilea Templu, Ierusalimul fusese reconstruit. Potrivit profeţiei din Daniel 9.26, în timpul celui de-al doiea Templu, Meshiach (Mesia) va veni şi „va fi stârpit” după care Templul şi Ierusalimul vor fi dărâmate. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea (Ierusalim) şi Sfântul Locaş (Templul), şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile”. Isus a împlinit această profeţie la prima Sa venire, în vremea celui de-al doilea Templu, ca Mesia – rob al durerii obişnuit cu suferinţa din Isaia 5, ca să-şi dea viaţa ca jertfă de ispăşire pentru păcatele lumii. 40 de ani mai târziu Templul şi Ierusalimul au fost dărâmate de romani, exact cum proorocise Isus pe când intra în Ierusalim, cu puţin înainte de răstignire. Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.” (Luca 19:41-44) Lucrul care poate să-ţi dea pacea este cunoaşterea lui Dumnezeu prin Mesia care a venit să ne răscumpere şi curând va reveni pentru salvarea Israelului şi a lumii. Pasajul din Daniel şi Luca face legătura între căderea Ieruslimului de la 70 dHr şi nerecunoaşterea lui Isus ca Mesia în timpul vieţii lui. Eliberarea Ierusalimului va veni în urma recunoaşterii lui Isus ca Mesia – potrivit pasajului din Zaharia 12.10. După dărâmarea Ierusalimului va urma o lungă perioadă în care oraşul va fi stăpânit (condus) de neamuri iar poporul evreu va fi împrăştiat în toată lumea: Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Pentru că va fi o strâmtorare mare în ţară şi mânie împotriva norodului acestuia. Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri, până se vor împlini vremurile Neamurilor. (Luca 21:20-24). Prin expresia până se vor împlini vremurile Neamurilor, Isus arată că stăpânitorii care conduc Ierusalimul dintre neamuri nu vor fi permanenţi, ci va exista o vreme în care poporul evreu se va întoarce în ţara lui Israel. La o anume vreme nespecificată din viitor, conducerea Ierusalimului va reveni poporului evreu.În timpul domniei neamurilor o putere mai presus de toate va pune stăpânire pe Ierusalim. În 638 dHr, califul Omar a cucerit Ierusalimul pentru islam, confiscând zona Muntelui Templului şi transformând locul cel mai sfânt pentru poporul evreu în altar musulman în Domul (Moscheea) Stâncii, construit în 691 şi Moscheea Al Aqsa construită în 701. Islamul consideră că a înlocuit ambele religii, iudaismul şi creştinismul şi că, în această eră islamul trebuie să fie religia dominantă. De asemenea, potrivit cu gândirea islamică – dacă musulmanii au cucerit o dată un teritoriu, atunci locul acela este veşnic al lor. Semnificativ, clădirea Domului Stâncii are de jur împrejurul cupolei inscripţii care afirmă: „Mesia, Isus fiul Mariei, a fost doar un mesager al lui Dumnezeu” şi neagă pe Domnul Isus ca Mesia, Mântuitorul şi Fiul lui Dumnezeu. Se spune că cei care cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este o trinitate Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ar „trebui să înceteze”. Din perspectiva creştinismului, aceasta este de fapt un text antihrist (vezi 1 Ioan 2.22-3). Interesant că Isus a vorbit despre „urâciunea pustiirii” stând în locul sfânt (adică în zona Templului). Musulmanii mai sunt convinşi, pe baza unor versete din Coran, că Mohamed a făcut o călătorie fantastică la cer pornind de la moscheea Al Aqsa din Ierusalim pe calul alb numit al Baraq. Acest fapt este problematic deoarece moscheea Al Aqsa nu a fost construit până în 701 şi Mohammed a murit în 632. Din aceasta cauză, Ierusalimul a devenit pentru islam al treilea oraş sfânt, după Mecca şi Medina. Isus a spus că la a doua Lui venire, statutul Ierusalimului se va schimba, nu va mai fi călcat în picioare de neamuri (adică condus de ne-evrei). Zaharia ne spune că Ierusalimul, în ultimele zile, va fi în centrul atenţiei lumii şi controversele vor conduce la un mare conflict care va avea loc „în ziua aceea” (în ultimele zile ale acestui veac). Astfel, evenimentele din ultimii 100 de ani devin semnificative. În primul rând, în 1917 britanicii au luat de la turci Ierusalimul, punând capăt numeroaselor secole de dominaţie musulmană. Declaraţia Balfour din 1917 afirma că „Majestatea Sa consideră favorabilă stabilirea unei patrii a evreilor în Palestina”. Britanicii şi-au călcat promisiunea de a susţine o patrie evreiască în Palestina. A fost nevoie de ororile îngrozitoare ale Holocaustului pentru a determina Declaraţia ONU de împărţire a Palestinei în 1947 şi înfiinţarea statului evreu Israel în 1948. După primul război arabo-israelian, Ierusalimul a fost împărţit, cu jumătatea de vest în Israel şi jumătatea de est în Cisiordania, administrată de iordanieni. Oraşul Vechi din Ierusalim, unde sunt locurile sfinte biblice, cădea în jumătatea arabă a oraşului unde era interzis accesul poporului evreu. Ca urmare a Războiului de Şase Zile din 1967, Israelul a ocupat tot Ierusalimul şi zona din Cisiordania, zona biblică din Iudeea şi Samaria. Aflat la Zidul de Vest, generalul israelian Dayan a declarat: „Ne-am recăpătat locurile noastre sfinte, ca niciodată să nu mai plecăm de aici.” Cu toate acestea, Israel a plasat zona Muntele Templului, unde sunt moscheile Domului Stâncii şi Al Aqsa sub jurisdicţie islamică (autoritate) Wakf. În 1980 Israelul a emis Legea Ierusalimului, afirmând că Ierusalimul este capitala Israelului. În 1993 a fost semnat Acordul de la Oslo prin care s-a convenit să se depună eforturi în vederea încheierii unui acord de pace, care până în prezent a devenit propunerea „soluţiei a două state”. Aceasta înseamnă crearea unui stat palestinian în Cisiordania şi Gaza, care teoretic, ar recunoaşte şi ar trăi în pace cu Israel. Acest lucru a ridicat problema statutului Ierusalimului. Aşadar, Ierusalimul trebuie să fie capitala nedivizată a Israelului, potrivit prim ministrului israelian Netanyahu sau trebuie să fie reîmpărţit, iar Oraşul Vechi al Ierusalimului şi partea de est a oraşului să fie capitala Palestinei? În ciuda angajamentului ONU şi a marilor puteri ale lumii (în special ONU, SUA, UE şi Rusia) până în prezent nu s-a ajuns la nici un acord şi nu s-a găsit nici o soluţie. Ierusalimul este ,,o piatră de poticnire” pentru toate naţiunile, exact aşa cum a profeţit Zaharia că va fi în ultimele zile ale acestui veac. Zaharia continuă să descrie cum ţările lumii se adună împotriva lui Israel, o temă care se mai găseşte în altă parte în Scriptură cu privire la ultimele zile, de exemplu Ioel 3.9-12 şi Apocalipsa 16.14 (Armaghedon). În acest moment extrem de critic Israel va chema pe Domnul, o altă temă prezentă în mai multe locuri ale profeţiei. Teroarea şi confuzia vor lovi pe duşmanii Israelului, pentrucă slava Domnului va coborî asupra poporului Lui şi îi va întări în marele conflict în şi în jurul Ierusalimului (Zaharia 12.4-9). În acest moment poporul lui Israel va alerga la Domnul ca să-i salveze iar El le va revela cine este adevăratul Mântuitor: Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut. (Zaharia 12:10) Deci, cine este Cel pironit şi jelit ca un fiu întâi născut? Învăţăturile rabinice evreieşti resping orice asociere cu Isus ca fiind Mesia cel „străpuns” care vine la un moment dat pentru a-şi salva poporul. The Jewish Publication Society traduce versetul: „Şi ei (adică Israel) să se uite la Mine (de ex. Dumnezeu), deoarece (neamuri) el (poporul evreu) au străpuns.” Comentatorul evreu Rashi interpretează acest text: „Ei (poporul evreu) să se uite înapoi pentru a jeli, deoarece neamurile au străpuns pe unii dintre ei şi au ucis pe unele din ele”. Textul ebraic spune: V’hibitu (şi vor privi) elai (la mine) şi Aşer daqaru (au străpuns), şi îl vor jeli. Traducerea literală a textului arată că cei care caută, străpung şi apoi jelesc sunt aceeaşi oameni. Cel pe care îl caută este unic – Singurul. Deşi cuvântul „Fiul” nu este în ebraică, fiind menţionat ca primul născut, de aici deducţia că este fiu. Rezultă că poporul care îl caută este poporul evreu la vremea sfârşitului (în acea zi) şi Cel la care se uită este Yeshua Messiah, care a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru nelegiuirile noastre şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi (Isaia 53.4-6). Ei se vor pocăi şi vor crede şi astfel se deschide un izvor de binecuvântare, care va duce la cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat şi eliberarea de duşmani . Există comentatori evrei care leagă acest verset de Mesia. Rashi scrie: „Cuvinte de jelire se găsesc în profeţia lui Zaharia unde el prooroceşte despre viitor, că ei vor jeli pe Mesia, fiul lui Iosif, ce va fi junghiat în lupta de la Gog şi Magog” (Sukkah fol.52 col 1). Rabinul Alshech, care a trăit în Safed în a doua jumătate a secolului 16, leagă acest pasaj de Mesia, care moare pentru păcat: „Voi face un al treilea lucru şi acesta e că ei vor privi înspre Mine, îşi vor ridica ochii înspre Mine cu deplină pocăinţă cînd îl vor vedea pe Cel pe care l-au străpuns care este Mesia, Fiul lui Iosif, pentru …El va lua asupra Lui vina lui Israel, şi va fi mai apoi ucis în luptă ca jertfă de ispăşire de parcă Israel l-ar fi străpuns în contul păcatelor lor şi pentru păcatul lor El a murit, deaceea vor recunoaşte aceasta ca Jertfa desăvârşită de ispăşire, ei se vor pocăi şi vor privi la cel Binecuvintat zicând: Nu mai este nimeni ca El care să ierte pe cei care jelesc pe El, Cel care a murit pentru păcatele lor, acesta este înţelesul cuvintelor „îşi vor întoarce privirile spre Mine”. Un Mesia care va lua asupra lui toată vina lui Israel şi care va muri pentru păcatele poporului Lui – cine poate fi acesta? În vremea aceea, Dumnezeu spune „voi turna un duh de har şi îndurare”. În profeţii, în zilele din urmă, poporul evreu va reveni în ţara lui Israel, va fi o vreme de necaz şi o revărsare a Duhului Sfânt. Vezi Ioel 2.28-29, Isaia 32.15, 44.3, Ezechiel 39.29, 36.26-7. În Zaharia, revărsarea Duhului Sfânt va revela pe Cel care a fost străpuns. Această revărsare a Duhului va convinge oamenii de păcatul respingerii lui Isus ca Mesia, va duce la pocăinţă şi credinţă şi vor înţelege cine este Isus şi valoarea primei Lui veniri când s-a dat ca jertfă pentru păcatele lumii. Zaharia continuă să arate că această revărsare de har îi va pregăti pentru iminenta şi glorioasa Lui revenire cu mare putere şi slavă. Pe măsură ce oamenii îşi vor întoarce privirile spre Domnul Isus, Duhul Sfânt va da înţelepciune şi pricepere. Cuvântul „îşi vor întoarce privirile” în ebraică este „v’hibitu” deci nu e vorba de o privire fugitivă, ci o întoarcere plină de încredere şi contemplare. Termenul a mai fost folosit în contextul din Numeri 21.9 unde oamenii îşi aţinteau privirile la şarpele de aramă după ce au fost muşcaţi de şerpii veninoşi – Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină; şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă, trăia. (Numeri 21:9) Isus foloseşte acestă imagine a şarpelui în pustie ca o paralelă cu răstignirea Sa, în Ioan 3.14-17: Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:14-17) Pe măsură ce-şi vor întoarce privirile spre Domnul, vor fi cuprinşi de o jelire de pocăinţă (elai). CEL la care se vor întoarce este identificat ca Iehova, Domnul. Ei îşi plâng şi îşi mărturisesc păcatul şi sunt împăcaţi cu El. Ca urmare, un izvor va fi deschis: În ziua aceea un izvor se deschide pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului, pentru păcat şi necurăţie. De fapt acest izvor a fost deschis cu secole în urmă, când Yeshua Mesia s-a dat ca jerftfă unică pentru păcatele omenirii. Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii şi-a dat sângele pentru păcatele noastre în vremea Paştelui evreiesc (Passover). De atunci, oricine vine la Domnul cu pocăinţă şi credinţă şi crede în Isus ca Mântuitor, poate afla iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu. Sângele lui Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu ne curăţeşte de orişice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. (1Ioan 1:8-9) Atunci Israel va proclama cuvintele din Isaia 53, nu doar ca o proorocie despre Mesia, ci ca pe o rugăciune de pocăinţă şi credinţă în Cel care a venit deja să ne răscumpere: Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. (Isaia 53:3-6) Acest context va conduce la întoarcerea fizică a Domnului pe pământ. Chiar înainte de răstignire, Isus a deplâns viitoarea distrugerea a Ierusalimului: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie; căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Matei 23:37-39) În ebraică, expresia Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului! este „Baruch ba ha fi Sem Adonai” – formula de salut pentru întâmpinarea lui Mesia. Când Duhul Sfânt va fi revărsat aşa cum am citit aici, în Zaharia, Israel va spune aceste cuvinte în momentul în care Isus se va întoarce cu mare putere şi slavă. El va pune capăt luptei pentru Ierusalim, va judeca lumea cu dreptate şi va stabili Împărăţia Lui mesianică milenară. În ediţia următoare ne vom uita la capitolele 13 şi 14 din Zaharia pentru a vedea ce spune profetul cu privire la acest eveniment. Subiectul detailat poate fi citit în în broşura noastră în limba engleză „Mesia, Israel şi sfârşitul lumii”, disponibilă la cerere sau pe site-ul nostru http://www.messiahfactor.
CONFUZIA (porno) MORALĂ este UN SEMN AL ZILELOR DIN URMĂ
Cu privire la moţiunea care pune în discuţie căsă
toriile homosexuale, David Cameron (prim-ministru al Regatului Unit și președinte al Partidului Conservator) îşi declara susţinerea deoarece „este un pasionat susţinător al căsătoriilor” şi nu vrea să vadă homosexualii lipsiţi de această instituţie. Însă, prin definiţie, căsătoria este relaţia dintre un bărbat şi o femeie.
Isus a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască şi a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup”? Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” (Matei 19:4-6)
De aceea, indiferent ce lege omenească impune guvernul, din perspectivă biblică, căsătoria va fi întotdeauna negată homosexualilor. Guvernul susținea că va proteja bisericile care nu doresc să oficieze căsătorii homosexuale şi va declara ilegale căsătoriile oficiate în Biserica Anglicană. Cu toate acestea, Coalition for Marriage (abreviat C4M – Coaliţia pentru Căsătorie – grupare creştină) a declarat că ar putea contesta moţiunea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Legile actuale impun şcolilor să predea copiilor lecţii despre importanţa căsătoriei. Dacă noţiunea de „căsătorie” primeşte o nouă definiţie, aceasta trebuie implementată în şcoli. Potrivit experţiilor juridici din ministerul educaţiei, orice profesor care ar refuza să susţină noul punct de vedere cu privire la căsătoriile celor de acelaşi sex, poate fi concediat. Deja susţinătorii căsătoriilor homosexuale au început să recomande cărţi ce discreditează căsătoria tradiţională şi fac apel către şcoli să determine copiii să pună în scenă căsătorii homosexuale, adică să se joace de-a ,,căsătoria homo” ca fiind ceva normal.(scenetele, jocurile de rol sunt parte procesului educațional, unde copilul învață prin joacă).
Copiii sunt deja bulversaţi de ceea ce li se predă şi de exemplele pe care le primesc în şcoli. Ultimul act de nebunie vine de la o şcoală primară a Bisericii Anglicane din Lacanshire unde învăţătorul a anunţat că va suferi o operaţie de schimbare de sex şi de aceea doreşte ca elevii să i se adreseze cu formula „domnişoara Meadows” şi nu cu „domnul Upton”. Buletinul înformativ al şcolii anunţa că din următorul semenstru învăţătorul „va face tranziţia către o viaţă de femeie” şi copiii au fost atenţionaţi că vor fi pedepsiţi dacă folosesc vechea formulă de adresare, adică „domnul Upton”.
Serialul „Generation Sex” difuzat de canalul de televiziune Channel 4, dezvăluie până unde unde s-a ajuns în sexualizarea copiilor. Elevi cu vârste cuprinse între 13 şi 16 ani au recunoscut că fotografiile intime i-au ajutat să se hotărască cu privire la persoana cu care îşi vor da întâlnire. Fete şi băieţi încep de la 13 ani să schimbe între ei fotografii însoţite de mesaje explicite prin reţeaua de telefonie mobilă.
Criticului de film Christopher Tookey i s‑a cerut să facă o analiza a problemelor ridicate de scenele respingătoare de sadism sexual din cinematografie.
El declara că recent, British Board of Film Classification – Comisia Britanică pentru Clasificarea Filmelor- a eliberat licenţe de difuzare pentru 18 filme care se bălăcesc în degradare sexuală, viol şi tortură.
Un nou gen, în mare vogă, îl formează filmele „torture porn”. Comisia de cenzură a anunţat măsuri drastice împotriva acestui gen de film tocmai pentru că distorsionează modul în care adolescenţii privesc femeile.
În America s-au lansat serii de dezbateri cu privire la prezenţa violenţei din jocurile video, după ce s-a descoperit că Adam Lanza, ucigaşul de la şcoala din Connecticut, era un consumator fervent de jocuri video cu violenţă extremă. Multe din aceste jocuri includ scene în care jucătorii ciuruiesc oameni cu arme automate.
Atunci, de ce să ne mire atât de mult că o persoană dezechilibrată, care petrece ore în şir jucând în acele scene din lumea imaginară a computerului, nu va ezita să imite jocul în viaţa reală?
Isus a spus că unul dintre semnele revenirii sale va fi înmulţirea nelegiuirilor: Şi din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mulţi se va răci. (Matei 24:12) El a mai spus că înainte de revenirea Lui „va fi ca în zilele lui Noe” şi „ca în zilele lui Lot”. Despre zilele lui Noe citim că pământul era plin de violenţă, răutatea omului era mare pe pământ şi toate „întocmirile gândurilor din inima lui” erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Geneza 6).
Despre Lot citim că locuia în Sodoma, o localitate în care predomina depravarea sexuală şi homosexualitatea. Lot era „ foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi; (căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite) (2Petru 2:7-8)
Astăzi, un astfel de comportament este prezent peste tot în lume.
ÎNCĂLZIRE GLOBALĂ, JUDECATA DOMNULUI SAU UN SEMN AL ZILELOR DIN URMĂ?
Iarna aceasta, Marea Britanies‑a confruntat cu cea mai ploioasă perioadă din ultimii 248 de ani. Totul a început cu furtuna din 4-5 decembrie care a continuat până la sfârşitul lui februarie, suprafeţe mari din zonele de coastă fiind inundate, conducînd la daune severe.Valuri uriaşe au lovit ţărmurile şi mii de case au ajuns sub ape, ceea ce a făcut ca oamenii să declare reporterilor de ştiri: „Nu am mai văzut niciodată aşa ceva”. Mai mult de 130000 de cămine au fost afectate, 2000 mile din zona de coastă s‑au aflat sub bătaia vânturilor extem de puternice şi valurilor uriaşe, mii de hectare de teren agricol au fost acoperite de ape. Costul estimat pentru înlăturarea pagubelor inundaţiilor se ridică la 1,3 miliarde de lire sterline.
Condiţiile meteorologice extreme au provocat peste ocean, de‑a lungul coastei de est a Americii de Nord până în sud, în Texas, temperaturi neobişnuit de scăzute. Primele estimări sugerează că numai în USA peste 200 de milioane de oameni au fost afectaţi suferind pierderi ce au depăşit $5 miliarde. În aceeaşi perioadă de timp, coasta de vest a Americii suferea de cea mai mare secetă din ultimii ani. Ambele evenimentemeteorologice extremeau fost legate de vortexul polar care se întâlneşte în zonele arctice. Vînturile superioare care îl formează, datorită iniţial temperaturilor ridicate din Oceanul Pacific au dus vremea rece spre sud.Migrând spre sud, curentul de aer rece s-a ciocnitcu aerul umed şi caldde la tropice, producînd astfel furtuni ce au ajuns până însudul Angliei. Datorită procesului de evaporare din zonele calde ale oceanului, furtunile au adus precipitaţii mult mai abundende.
Biroul pentru Meteorologie din Marea Britanie a declarat că o cauză a acestei vremi extreme ar putea fi şi încălzirea globală. Doamna Julia Slingo, unul dintre cei mai respectaţi oamenii de ştiinţă din departament, a declarat că nu există „un răspuns definitiv” cu privire la cauza furtunilor, însă „dovezile sugerează o anumită legătură cu schimbările climatice”. Această legătură a fost făcută prin conexiunea încălzirii oceanelor cu blocare vortexului polar de aer undeva mai la sud decât de obicei. Problema a făcut ca atâtDavidCameron cât şiliderul opoziţiei,Ed Miliband, să ia atitudine.
Dl. Cameron a avertizat că Marea Britanie trebuie să fie pregătită pentru a întâmpina şi alte asemenea evenimente climatice extreme.Dl. Miliband a declarat că „schimbările climatice înseamnă mai multe inundaţii şi mai multe uragane, prin urmare, trebuie tratate ca orice alt pericol care ameninţă securitatea naţională”. El a susţinut necesitatea „de a convinge alte ţări să se alieze la lupta împotriva schimbărilor climatice”.
Ed Davey, Secretarul de stat pentru Energie şi Schimbări Climatice, afirma că inundaţiile trebuie să însemne „un catalizator pentru un nou tratat internaţional de combatere a încălzirii globale”.
LordStern, economist de vărf în probleme de mediu, declara căultimele furtuni din Marea Britanie sunt doar un preludiu a ceea ce urmează cu adevărat, avertizând căincapacitatea de acombateîncălzirea globalăar pune în scenă sute de milioane deoameniforţaţi sămigrezedepartedezonele cele mai afectate. El a precizat mai departe că pericolul a crescut acum în comparaţie cu anul 2006 şi asta datorat creşterii bruşte a emisiilor de carbon ce amplifică efectul de seră care are ca rezultat, de exemplu, topirea gheţii din Marea Arctică.
Contrazicând această părere, profesorul MatCollins, unul dintre cei mai respectaţi experţi seniori de la Biroul pentru Meteorologie, a insistatcănu există vreolegăturăîntrefurtunilecares-au abătut peste Marea Britanieşi încălzirea globală. El declara pentru editorialul The Mail: „Nu există nici o dovadă în sprijinul ideii că încălzirea globală poate duce la blocarea fluxului de aer rece în modul în care s-a petrecut iarna aceasta. Acest fapt este în afara expertizei noastre.”
Website-ul „Weather Watch” pune sub semnul întrebării ideea că „schimbările climatice produse de om ar fi generat vremea extremă care a lovit mare parte din Marea Britanie în lunile recente”. Nu există dovezi clare care să ateste că schimbările în emisiile de dioxid de carbon afectează starea vremii, ci mai degrabă activitatea solară (petele solare) – fluctuaţiile produse în câmpul electromagnetic al soarelui. Predicţiile cu privire la vreme bazate pe încălzirea globală s-au dovedit false din nou şi din nou, în timp ce predicţiile bazate pe analiza soarelui şi a altor factori naturali de legătură, s-au dovedit a fi corecte. http://www.weatheraction.com .Ca urmare a evenimentelor extreme din starea vremii, Piers Corbyn declara:„Supraîncălzirea şiinundaţiiledin emisfera nordicăşivalul extrem de recedinemisfera sudicăsuntparteasistemuluiglobal influenţat de activitatea magnetică a soarelui şi poziţia lunii faţă de pământ. Schimbările climatice nu aunimic de-afacecuCO2”.
Dacă uraganele şi vremea extremă sunt produse de fenomene exterioare, omul nu poate face nimic. Perspectiva politică comună a liderilor lumii este aceea că schimbările climatice se datorează încălzirii globale produse de om, motiv pentru care trebuie adoptate unele măsuri.
Astfel, Naţiunile Unite sponsorizează IPCC – Intergovernmental Panel on Climate Change (română – Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei) care susţine că încălzirea climei este un fapt dovedit şi că schimbările climatice se datorează în proporţie de 90% activităţilor umane. Ca urmare, acest proces necontrolat va duce la topirea gheţarilor, creşterea nivelului mărilor, inundarea zonelor de coastă şi a insulelor, incluzând oraşe mari precum Londra, New York şi Shanghai. În unele zone va fi secetă şi în alte locuri, inundaţii. Pentru a preveni aceste ameninţări, ţările industrializate ar trebui să opereze o reducere a emisiilor de carbon de 20% până în 2020 şi 80% până în 2050.
Pentru rezolvarea acestei probleme generate de schimbările climatice unii lideri mondiali fac apel la adoptarea unor măsuri comune.
Secretarul de stat american John Kerry a comparat schimbările climatice „probabil, schimbarea climatică poate fi considerată ca o altă armă de distrugere în masă, poate arma cea mai terifiantă”. Soluţia, a continuat Kerry, ar fi „o nouă politică energetică globală, ce face tranziţia de la combustibili fosili la tehnologii mai curate”.
Preşedintele Barack Obama promovează această trecere şi face apel şi la alţi lideri să i se alăture. Statele Unite şi China au anunţat un acord de cooperare mai strîns pentru combaterea schimbărilor climatice. Oficialii americani speră că vor încuraja şi alte ţări, inclusiv cele în curs de dezvoltare, cum ar fi Indonezia şi India, să le urmeze exemplul. Preşedintele Obama şi preşedintele francez Francois Hollande au propus un acord global cu caracter obligatoriu în ceea ce priveşte emisiile de carbon şi a îndemnat ca şi restul lumii să se alăture cauzei până în 2015, când va avea loc Conferinţa de la Paris privind schimbările climatice.
Conferinţa de la Varşovia privind schimbările climatice din 2013, a avut ca scop încheierea unui acord global privind limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce trebuie semnat în decembrie 2015, la Paris.
Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, declara că se fac paşi importanţi pentru „încheierea unui acord legal, obligatoriu, până în 2015”.
Christiana Figueres, secretar executiv al Convenţiei – cadru privind Schimbări Climatice (UNFCCC) declara: „Trebuie să se înţeleagă că ce se petrece aici, în întregul proces al schimbărilor climatice este o transformare completă a structurii economice a lumii” (conf. de presă, Doha, 2012)
Potrivit unui raport furnizat de organizaţia Rema Marketing (sceptică în privinţa încălzirii globală) – „Chestiunea încălzirii globale a devenit pentru diferite guverne o scuză bună pentru creşterea taxelor, o şansă pentru politicienii cu afinităţi socialiste de a institui politici de redistribuire şi o momealătentantă a Naţiunilor Unite cu scopul de aimpune respectarealegilor şi politicilorinternaţionale,care să conducă launguvernmondialsub controlulNaţiunilorUnite”. (Rema Marketing (http://www.globalreport2010.com.)
Un asemenea guvern este proorocit în Biblie, pentru zilele din urmă, în Apocalipsa 13, când ţările lumii vor ajunge sub conducerea Fiarei/Anticrist.
Judecata lui Dumnezeu?
Unii creştini cred că fenomenele extreme climatice sunt o judecată a lui Dumnezeu.
David Silvester, membru in consiliul local al orasului Henley-on-Thames,din partea partidului UKIP, a stârnit un val de controverse când, într‑un interviu dat ziarului local, a declarat că l‑a avertizat pe David Cameron că noua lege privind căsătoria între persoanele e acelaşi sex va aduce astfel de dezastre. El a subliniat că ţara a fost „asaltată de furtuni” după legiferarea căsătoriilor între homosexuali şi dl Cameron a acţionat „cu aroganţă împotriva Evangheliei”, iar „Scripturile arată foarte clar că o naţiune creştină, care îşi abandonează propria credinţă şi acţionează împotriva Evangheliei va fi asaltată de dezastre naturale, furtuni, boală, ciumă şi război.”
Reverendul Dr. Clifford Hill a legat inundaţiile de păgânismul care pune stăpânire pe Marea Britanie şi răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu care este prezentat de Biblie.
Analizând ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice din 2012, Londra, el afirmă că a existat „o incantaţie demonică care chema duhurile apelor să inunde Marea Britanie” – „Chem spiritul Toamnei. Spiritul apei, fluxul şi refluxuldeemoţie; a mărilordeschise şi apelor curgătoare, spiritul ploii purificatoare; spiritul soarelui de seară, de amurg şidetoamnă. Chemspiritul deiarnă. Spiritulpământului, dinpântecelecreaţiei; spiritul denoapteşi al zăpeziloriernii, rădăcinile adâncişipietre străvechi”.
Ceremonia de închidere a Olimpiadei din 2012 a fost o ruşine şi o insultă deliberată adusă Dumnezeului părinţilor noştri. El este deplin justificat să spună că ne‑am invocat spiritele de pe Pământ să ne inunde ţara şi acum suferim consecinţele… Furtunile care au lovit recent Marea Britanie sunt doar debutul adevăratului tsunami de haos economic şi social care se va abate peste noiîn viitorul apropiat,dacă nu va existaoschimbarespirituală înviaţa naţiunii”.
Un semn al Celei de-a Doua Veniri?
Deci furtunile sunt un semn al încălzirii globale, a judecăţii lui Dumnezeu sau reprezintă un semn al revenirii Domnului? Sau toate trei posibilităţile!
În zilele noastre, oamenii se întreabă dacă schimbările climatice produse de om sunt responsabile de fenomenele extreme de pe tot cuprinsul globului. Indiferent de răspunsul la această întrebare, Biblia prooroceşte că, în zilele din urmă, pământul va fi zguduit de dezastre care vor afecta mediul.
Profeţiile biblice arată că într-un anumit grad, omenirea răzvrătită împotriva lui Dumnezeu este responsabilă de ceea ce se întâmplă: Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apocalipsa 11:18)
În Isaia 24, o profeţie despre zilele din urmă ale acestui veac, citim: Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei. (Isaia 24:4-6)
În acelaşi timp se pare că există o legătură între semnele din ceruri şi ceea ce se întîmplă.
Domnul Isus a spus: Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare. Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie. (Luca 21:25-28)
Acum două mii cinci sute de ani, profetul Hagai a prezis un timp când Dumnezeu va zgudui din temelii mediul natural, politic, economic şi social al ţărilor lumii. El a spus: Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Încă puţină vreme, şi voi clătina încă o dată cerurile şi pământul, marea şi uscatul;voi clătina toate neamurile”.(Hagai 2:6,citat în Evrei 12.27 )
Ca urmare a acestei zguduiri din temelii a pământului un număr mare de dezastre va lovi lumea, conducând evenimentele înspre perioada Necazului cel Mare. În citatul din Luca, Isus vorbea de „mare şi urletul valurilor” în vremurile ce vor preceda venirea Lui, când oamenilor le va fi groază de ceea ce se va abate peste pământ (Luca 21:25-26).
Isaia 19:5 aminteşte de un râu (Nil) care va fi secat şi uscat, iar Apocalipsa 8:11 vorbeşte de „oamenii care au murit din cauza apelor amare”. Pe tot cuprinsul globului va fi foamete. Ca urmare, salariul pentru munca de o zi va acoperi preţul unei mici cantităţi de hrană. (Apocalipsa 6.5-6). Copacii vor fi pârjoliţi şi apele nu vor mai fi potabile. Îngerul dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi a venit grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: şi a treia parte a pământului a fost ars, şi a treia parte din copaci au fost arşi, şi toată iarba verde a fost arsă…Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare: şi a treia parte din mare s-a făcut sânge, şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă au murit, şi a treia parte din corăbii au pierit. Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin”; şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare. (Apocalipsa 8:7-11)
Apocalipsa 16 descrie o vreme în care oamenii vor fi dogoriţi de o arşiţă mare, când Râul Eufrat va seca, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.(Apocalipsa 16:8,12,18).
Imaginea femeii aflate în durerile naşterii este deseori utilizată în Scriptură pentru a descrie criza ce va surveni în zilelor din urmă, care va precede cea de a doua venire a Domnului. Descoperirea fiilor lui Dumnezeu de care aminteşte Pavel, va fi revenirea Domnului Isus cu sfinţii răscumpăraţi pe pământ în domnia Lui milenară.
Biblia notifică schimbarea totală în guvernarea lumii odată cu ziua în care va veni Domnul Isus. În ziua aceea, este proorocit că: Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor. (Apocalipsa 11:15) Când se va întâmpla aceasta, nu se va face niciun rău şi nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă. (Isaia 11:9)
Tony Pearce a ţinut un seminar despre evenimentele profetice reflectate în lume astăzi la The Bridge Christian Fellowship în London, disponibil la cerere.
CE SPUNE BIBLIA DESPRE PROSPERITATEA ZILELOR DIN URMĂ?
Ziarele abundă în articole despre un iminent dezastru financiar. David Cameron – prim‑ministru al Regatului Unit, a declarat: Lumea stă pe marginea prăpastiei unui nou dezastru economic. Un punct de vedere asemănător l-a avut și Christine Lagarde, director general al FMI: Lumea se confruntă cu o provocare ce necesită o soluţie urgentă. Norii negri care plutesc deasupra Europei împreună cu incertitudinile ce vin din SUA, conduc spre prăbuşirea cererii la nivel mondial. Europa este prinsă într-o criză a datoriilor fără precedent. Există posibilitatea ca moneda euro să nu supravieţuiască. Ce anume declanşează aceste mecanisme?
Pe parcursul ultimelor decenii un imens balon de datorii a indus o falsă prosperitate în Occident. Cum acest balon este întreţinut de cei care se îndatorează, totalul sumelor care îl alimentează trebuie să crească exponenţial. Din nefericire pentru economia globală, sursele de credit rămân şi ele fără finanţare. De aceea auzim deseori vorbindu-se de criza creditelor sau credite instabile. Fără suficient credit necesar supravieţuirii imensului monstru extrem de fragil, balonul se va sparge. Şi cum aproape întreaga economie globală se bazeaza pe credite, acest fapt ar declanşa un dezastru în tot sistemul economic global.Problemele referitoare la moneda euro sunt generate în mod special nu numai de deficitul bugetar al Greciei, dar şi de cele apărute în Irlanda, Spania, Portugalia, Spania şi Italia. Cu alte cuvinte, deficitul bugetar apare atunci când cheltuielile depăşesc încasările, situaţie greu de suportat de un individ, darămite de o ţară. Ca să poţi acoperi deficitul, trebuie să împrumuţi bani. Pe măsură ce creşte datoria, finanţatorii trebuie să fie convinşi că banii pot fi returnaţi, altfel rata dobânzii va creşte, împrumutul devenind imposibil de acordat. În această situaţie se află Grecia, care are o datorie totală de 340 miliarde euro, echivalentul a unei sume de 31.000 euro/persoană. Salariul mediu în Grecia este de 25.915 euro/an. Acum, toţi îşi dau seama că datoria nu poate fi plătită.Cum datoria nu poate fi plătită, băncile care vor acorda împrumuturi, printre care se numără şi cele din Franţa şi Germania, îşi vor pierde banii. Grecii, ca şi cetăţenii celorlalte ţări care se confruntă cu acestă criză, şi‑au pierdut locurile de muncă, standardul lor de viaţă a scăzut şi acestă situaţie afectează în special tineretul. În consecinţă, vor exista revolte, instabiliate socială şi teamă la gândul unui colaps social.
Guvernele sunt îngrijorate de faptul că acesta criză va forţa Grecia să renunţe la euro, însă fenomenul s-ar putea răspândi în Portugalia, Spania, Irlanda, chiar şi în Franta şi Belgia. Aceasta va conduce la prăbuşirea monedei euro. Cancelarul german Angela Merkel a declarat: Dacă se prăbuşeşte euro se prăbuşeşte şi UE. Astfel, ea şi preşedintele Franţei, Sarkozy, au susţinut că această criză ar trebui folosită pentru a prezenta planuri îndrăzneţe şi ambiţioase care vor declanşa un salt monumental în zona de guvernare euro prin înfiinţarea Trezoreriei UE şi a unui Fond Monetar European.
Preşedintele UE, Herman van Rompuy, a declarat că trebuie făcuţi paşi pentru a înfiinţa un nucleu al Statelor Unite ale Europei şi aceasta fără semnarea unui viitor tratat, ceea ce înseamnă că guvernele naţionale vor ceda Consiliului European dreptul de a‑şi conduce propriile activităţi economice. Astfel, acest consiliu va dobândi structura unui guvern economic al UE. Din moment ce zona euro reprezintă o parte esenţială a sistemului comercial al lumii, ceea ce se întâmplă în această zonă afectează şi restul omenirii. Americanii fac presiuni asupra UE să rezolve problemele monedei euro, susţinând că vinovatul pentru declanşarea unei noi recesiuni sau prelungirea stagnării economice este moneda euro. China şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la stabilitatea băncilor europene.
Acest fapt vine să completeze declaraţia ultimei conferinţe a G20: Economia globală este prea bine întreţesută ca să putem fi independenţi unii de alţii. O naţiune sau chiar o regiune nu îşi poate rezolva singură problemele. De aceea, cooperarea internaţională a devenit indispensabilă şi rolul lui G20, ca prim forum global pentru discuţiile economice a crescut semnificativ în importanţă.
G20 se va reuni pe data de 3-4 noiembrie la Cannes, Franţa, şi va încerca să oprească răspândirea crizei din zona euro. G20 este alcătuit din miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale a 19 ţări industriale alături de reprezentanţi ai UE, FMI şi Banca Mondială. Ţările G20 reprezintă două treimi din populaţia planetei şi aproape 90% din Produsul Intern Brut al acesteia. Din moment ce zona euro reprezintă o parte esenţială a sistemului comercial al lumii, ceea ce se întâmplă în această zonă afectează şi restul omenirii.
Vor putea deci cei mai puternici oameni ai lumii să salveze sistemul economic de la colaps? Sau acesta se va prăbuşi, băncile vor da faliment şi milioane de oameni îşi vor pierde economiile, slujbele şi casele?
BBC a transmis recent un interviu cu Alessio Rastani – administrator de fonduri speculative din New York – care a declarat sec: Sistemul se va prăbuşi şi căderea lui va fi mare. Marii investitori şi proprietarii de fonduri speculative nu cred că mai există un plan de rezervă, pentru că piaţa e în cădere liberă şi moneda euro e în declin. Întrebat cum îşi poate reveni sistemul, Rastani a răspuns: Nu mă interesează cum îşi poate reveni. Treaba noastră e să scoatem bani de pe urma lui. Am visat la zile ca acestea. În 1930, când a fost Marea Criză economică, unii oameni au fost pregătiţi şi au făcut bani de pe urma acelei situaţii. Dacă ştii ce e de făcut atunci când se prăbuşeşte piaţa, poţi să faci mulţi bani.
Un articol din Daily Mail, scris de Robert Harris şi intitulat Finanţele Frankenstein, punctează pericolul ce îl reprezintă speculatorii financiari pentru economia lumii, înarmaţi cu supercomputere şi sume enorme de bani. El concluzionează: Sistemul financiar a scăpat cumva total de sub controlul omnului… a devenit apanajul unei elite profund anti-democratice şi putred de bogate, care manevrează şi constrânge planeta asemenea unei fiinţe extraterestre dintr‑un roman de ficţiune. Acest angrenaj financiar digital nu lucrează pentru noi; noi lucrăm pentru el. Cred că liderii noştrii politici nu au nici cea mai vagă idee despre cum ar putea să îl readucă sub control.
Indică oare Biblia o explozie sau un colaps economic în zilele din urmă?
Trebuie spus că nu putem şti fiecare aspect al pieţii bursiere din sistemul economic profeţit în Biblie. Totuşi Biblia indică într‑adevăr că în zilele din urmă ale acestui veac va exista un sistem global de comerţ care va produce din abundenţă bunuri ce vor fi cumpărate şi vândute. Acest sistem va fi în acelaşi timp instabil, va determina mari discrepanţe între bogaţi şi săraci. Numeroase zone ale lumii vor fi afectate de sărăcie şi de necazuri. Drept urmare, oamenilor le va fi teamă de ceea ce se întâmplă. Starea finală a lumii va fi una de necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.(Matei 24.21)
Profeţiile Bibliei indică o perioadă de şapte ani de mare necaz înaintea întoarcerii Domnului Isus Cristos pe pământ. În timpul acesta, sistemul lumii va cădea sub controlul Fiarei/ Anticristului. La mijlocul acestei perioade el va instaura un sistem economic centralizat, controlat, în care oamenii nu vor putea vinde sau cumpăra fără semnul Fiarei, reprezentat de un anume număr.
Conform perspectivei pre‑tribulaţioniste, Isus va veni înainte de începutul necazului cel mare să îi ia din lume pe creştinii adevăraţi. Acest eveniment, cunoscut sub numele de Răpirea Bisericii, este descris în Luca 17.20-37 şi în 1Tesaloniceni 4.13-5.11. Isus a spus, referindu-se la acest eveniment că unul va fi luat şi altul va fi lăsat (îl va lua pe creştin din lume la timpul potrivit); va fi ca în zilele lui Noe când mâncau, beau, se însurau şi se măritau.. cumpărau, vindeau, sădeau, zideau. (Luca 17.27-28)
Procurarea hranei şi comerţul sunt activităţi umane obişnuite. Deci, aşa cum viaţa decurgea firesc înainte de Potop şi de distrugerea Sodomei, tot aşa îşi va urma cursul şi la sfârşitul timpurilor. Viaţa se va desfăşura normal, până când, dintr-o dată, Domnul îi va lua pe cei care cred în El. De aceea trebuie să fim gata, pentru că Domnul poate veni oricând. Pe de altă parte, dacă viaţa se rezumă doar la mâncare şi băutură, la cumpărare şi vânzare (cu alte cuvinte, dacă viaţa înseamnă numai achiziţionare de bunuri materiale şi satisfacere a propriilor plăceri) atunci ceva nu este în regulă.
Scriptura descrie societatea din vremea lui Noe şi a lui Lot, dominată de o imoralitate sexuală agresivă, violenţă şi închinare la idoli, dar prosperă din punct de vedere material. Ezechiel 16.49 ne spune că păcatul Sodomeni a constat în faptul că aceasta era îngâmfată, trăia în belşug şi într-o linişte nepăsătoare, ea şi fiicele ei, şi nu sprijinea mâna celui nenorocit şi celui lipsit. Biblia relatează în capitolul 4 din Geneza că în vremurile dinaintea Potopului a existat nu numai o creştere a populaţiei dar şi o dezvoltare tehnologică (în domeniul agriculturii, metalurgiei şi al muzicii – divertismentului). În Iov, carte considerată a fi cea mai veche din Biblie, scrisă cu puţin timp după Potop, există un pasaj interesant. Putem citi în Iov 22.15-18 despre oameni nelegiuiţi care au fost luaţi înainte de vreme şi au ţinut cât ţine un pârâu care se scurge; ei ziceau lui Dumnezeu: Pleacă de la noi! Ce ne poate face Cel Atotputernic? Şi totuşi Dumnezeu le umpluse casele de bunătăţi.
La fel este şi acum, în zilele noastre. În ciuda tuturor problemelor lumii, numeroşi oameni de pe întreg cuprinsul globului au casele pline de bunătăţi, la care strămoşii nici măcar nu au îndrăznit să viseze. Dacă am citi biografia vieţii unei persoane obişnuite care a trăit cu 200 de ani în urmă, am constata că nu există grad de comparaţie cu modul în care majoritatea oamenilor trăiesc azi în lumea modernă. În profeţia din cartea Daniel ni se precizează că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte (Daniel 12.4). Ca rezultat al exploziei dezvoltării tehnologice avem acum din abundenţă bunuri electrice, dispozitive care economisesc timp şi muncă, televizoare, calculatoare, telefoane mobile şi aparate pentru divertisment, obiecte care pentru majoritatea oamenilor nu constituie un motiv de mulţumire la adresa lui Dumnezeu, ci mai degrabă îi îndepărtează şi mai mult de El, spunând: Pleacă de la noi.
În Luca 21.34-36 citim că Isus îi avertizează pe creştinii din zilele dinaintea Răpirii Bisericii: Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.” El vorbeşte aici despre „îmbuibare de mâncare, băutură şi grijile acestei vieţi”, descriind cu alte cuvinte o viaţă materialistă, plină de plăceri, ca fiind un „laţ” care îi va duce pe oameni la orbire faţă de Domnul şi faţă de Împărăţia Lui. Rezultatul va fi că nu vor scăpa de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla (Necazul cel Mare).
Vremea Necazului este descrisă în Apocalipsa 6-19. Aceste capitole descriu un sistem comercial şi politic global, care va fi implementat în timpul Necazului şi îşi va cunoaşte sfârşitul ce este descris în Apocalipsa 18. Citim aici despre Babilon, care va fi distrus într-o clipă la întoarcerea lui Isus pe pământ. Babilonul este înfăţişat ca un locaş al dracilor: pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei. (Apocalipsa 18.2). În versetele 11-19 citim despre tot felul de mărfuri prin care negustorii se vor îmbogăţi şi despre faptul că aceştia vor deplânge prosperitatea dobândită, căci nu va avea valoare în momentul întoarcerii lui Cristos.Aceste versete descriu abundenţa materială fără precedent ce va exista în lume atunci când va veni El.
În Iacov 5.1-6, oamenii sunt avertizaţi să nu‑şi mai adune comori în zilele din urmă. Acest pasaj sugerează faptul că în zilele din urmă vor exista oameni foarte bogaţi care vor profita peste măsură de munca altora pentru a trăi în plăceri şi lux. Creştinii sunt avertizaţi să nu urmeze această cale: Fiţi, dar, îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. (Iacov 5.7)
Toate aceste pasaje semnalează că în zilele din urmă sistemul comercial al lumii va fi scuturat de o criză enormă, însă nu se va prăbuşi decât atunci când Domnul Isus va reveni pe pământ.
Profeţiile Scripturilor menţionează apariţia unui sistem politic unic, condus de un guvern mondial, rod al procesului de globalizare. Profeţiile din Apocalipsa 13 descriu un sistem global de guvernare, implementat în timpul perioadei Necazului cel Mare. Acest sistem va fi condus pentru o vreme de Fiara sau Anticrist, care va provoca un război cu sfinţii. Toţi cei care vor dori să se întoarcă la Cristos după ce va avea loc Răpirea, vor fi persecutaţi. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. (Apocalipsa 13.16-18)
Şi în Daniel 2 avem indicii despre fragilitatea sistemului social din zilele din urmă. Imaginea din visul lui Nebucadneţar pe care Dumnezeu i l‑a descoperit lui Daniel într‑o viziune, anticipează evenimentele ce vor preceda prăbuşirea acestui sistem şi revenirea lui Cristos pe pământ – piatra dezlipită fără ajutorul vreunei mâini… care.. va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic (Daniel 2.3‑45).
Totul culminează cu versetul din Apocalipsa11.15 …Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.
Ca să putem fi pregătiţi pentru venirea Domnului, trebuie să ne pocăim şi să credem că Isus Cristos a murit pentru păcatele noastre şi că a înviat din morţi. Atunci când Îl primim pe El ca Domn şi Mântuitor, păcatele noastre sunt iertate şi în dar primim viaţa veşnică.
O adunatura globala a RELIGIILOR DUC LA ACELAŞI DUMNEZEU?
Într-un nou videoclip, Papa Francisc îşi exprimă foarte clar convingerea că toate marile religii sunt căi diferite către acelaşi Dumnezeu. El afirmă că, în timp ce oameni de credinţe diferite „îl caută pe Dumnezeu ori se întâlnesc cu Dumnezeu în moduri diferite”, este important să nu uităm că „toţi suntem copiii lui Dumnezeu”
„Mulţi gândesc diferit, simt deosebit şi caută în diverse moduri pe Dumnezeu sau întâlnirea cu Dumnezeu. În această mulţime, în această gamă variată de religii, există doar o singură certitudine: toţi suntem copiii lui Dumnezeu”, afirma Papa Francisc în mesajul de la sărbătoarea Epifaniei Domnului, din 6 ianuarie. În acestă filmare nu vorbeşte doar Papa Francisc. De fapt, în film apar lideri de religii diferite care îşi declară credinţa în zeităţile lor:
„Am încredere în Buddha.”,anunţă o venerată călugăriţă budistă, învăţătoare a budismului tibetan.
„Eu cred în Dumnezeu”, precizează un rabin.
„Eu cred în Isus Hristos.”, afirmă un preot.
„Eu cred în Allah.”, declară un lider islamic.
Papa încheie discursul cu un apel adresat oamenilor de orice religie, pentru a comunica unii cu alţii şi să lucreze împreună. Mai apoi, după aceste afirmaţii şi îndemnuri, Papa declară că toţi, indiferent de religie, sunt copiii lui Dumnezeu, totodată, lideii religioşi afirmă credinţa lor comună în dragoste.
Filmarea se încheie cu Papa care îşi exprimă încrederea că privitorii „vor împărăşi altora rugăciunea că dialogul sincer între bărbaţii şi femeile de credinţe diferite va aduce roadele păcii şi dreptăţii. „Am încredere în rugăciunile voastre”.
Din aceste declaraţii se pare că Papa Francisc consideră că toate religiile sunt căi diferite către acelaşi Dumnezeu, iar el munceşte din greu pentru a le uni într-o religie mondială care acceptă unitatea în diversitate. Cei care lucrează la agenda globalizării consideră unirea religiilor o piatră de temelie importantă a procesului. Aşa cum am prezentat în ediţia de toamnă 2015, el a cerut Bisericii Catolice „care conlucrează cu liderii altor religii” să conducă „o acţiune îndrăzneaţă şi umanitară ca religiile lumii să acţionează la unison” în sprijinul obiectivelor de dezvoltare durabilă a Naţiunilor Unite”, căi de dezvoltare economică durabilă pentru secolul 21.
Papa a fost o voce importantă pe ordinea de zi a sesiunilor „Agenda 2030” din septembrie 2015, care a propus un gen de guvern mondial, care ar rezolva toate relele de pe planetă.
În timp ce ne spune că toţi „oamenii credinţei” sunt „copiii lui Dumnezeu”, el vorbeşte împotriva celor care cred într-o interpretare literală a Scripturii (fundamentalişti) şi a celor care vor să predice Evanghelia oamenilor de alte credinţe. El numeşte „prozelitism” (conotaţie negativă pentru evanghelizare) „un nonsens solemn”, afirmând că trebuie să „ne cunoaştem reciproc şi să ne ascultăm reciproc”. Cu alte cuvinte, trebuie să ne angajăm într-un dialog, dar să nu predicăm Evanghelia oamenilor de alte credinţe.
Aici avem parte de un atac direct împotriva celor care cred că există doar o singură cale spre Dumnezeu, prin pocăinţă şi credinţa în Domnul Isus Hristos, care a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”Ioan 14:6.
Noul Testament arată clar că Papa greşeşte atunci când declară că toţi suntem „copiii lui Dumnezeu”.
În Efeseni 2.1-3 Pavel scrie: Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.
Pavel se include pe el însuşi între cei care au fost „morţi în greşeli şi păcate şi din fire copii ai mâniei”, descriind starea în care era înainte de convertirea sa la credinţa în Isus Hristos ca Mântuitor şi Domn. În Filipeni 3.3-6 el vorbeşte despre zelul său pentru Lege înainte să vină la credinţă când, potrivit cu neprihănirea pe care o dă Legea, este fără prihană. Cu toate acestea, el recunoaşte că, prin natura sa, prin fire, el era „copil al mâniei”, nu un copil al lui Dumnezeu şi astfel recunoaşte că nu apartenenţa la o religie ne face „copiii lui Dumnezeu”, ci pocăinţa şi credinţa în Isus ca Domn şi Mântuitor.
Înainte de convertire, Pavel era un fariseu religios care a persecutat şi s-a opus celor care primeau mântuirea prin credinţa în Isus Hristos. După ce a ajuns să Îl cunoască pe Isus ca Mântuitor, Pavel a devenit un adevărat copil al lui Dumnezeu, şi-a dedicat viaţa răspândirii Evangheliei: Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; (Romani 1:16).
Pentru acest motiv el însuşi a fost persecutat, în special de oamenii religioşi care urau mesajul Evangheliei mântuirii prin credinţa în Hristos.
Nu apartenenţa la o religie ne face copii ai lui Dumnezeu. Numai atunci cînd acceptăm harul şi iubirea lui Dumnezeu prin Isus Hristos devenim copiii lui Dumnezeu, după cum arată Pavel în Efeseni 2.4-10: Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efeseni 2.4-10).
Astăzi, mare parte a persecuţiei creştinilor credincioşi din întreaga lume vine din partea oamenilor religioşi, care se opun răspândirii Evangheliei.
Apocalipsa 17 descrie Babilonul cel Mare, care este sistemul religios al ultimelor zile „îmbătat de sângele sfinţilor şi de sângele martirilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.”
Acest sistem religios apare ca o uniune a religiilor lumii, care se opune şi persecută adevărata Biserică. În urmă cu aproape 2000 de ani, apostolul Ioan ne-a avertizat cu privire la apariţia aceastei religii unice şi acum vedem că, în curând, şi această profeţie se va împlini
CE A SPUS PAVEL TESALONICENILOR? PARTEA 1
Cartea Faptele Apostolilor, capitolul 17, descrie scurta vizită a lui Pavel în Tesalonic, localitate din nordul Greciei, unde mărturisește Evanghelia unui grup de evrei și greci pe care îi convinge că Isus este Mesia, ce a murit pentru păcatele lor și a înviat din morți ca să le aducă viața veșnică. Persecutat de unii din cei care nu crezuseră, Pavel este nevoit să fugă ca să-și scape viața (Fapte 17:5-9), dar lasă în urmă o biserică care a păzit credința și a trecut testul împotrivirii celor din jur. După un timp, Pavel l-a trimis pe Timotei din nou în Tesalonic, tocmai pentru a afla starea spirituală a tesalonicenilor. Grupul restrâns de creștini a îndurat persecuția și chiar dacă au fost lipsiți prea repede de învățătorul lor au rămas neclintiți în credință. Mai mult de atât, au răspândit în toată regiunea mesajul Evangheliei prin cuvânt și viață. (1Tesaloniceni 1:2-7, 3:6-10). Pavel a scris tesalonicenilor două scrisori (epistole) prezente în Noul Testament, prin care i-a încurajat și sfătuit cum să-și trăiască credința. Este evident că în scurta perioadă petrecută cu ei, Pavel i-a învățat printre multe altele, mesajul Evangheliei și făgăduința întoarcerii lui Hristos Mesia.
Referitor la subiectul întoarcerii Domnului Isus, prima scrisoare către Tesaloniceni este impregnată de această făgăduință, pe care o subliniază în fiecare capitol. El le reamintește cum s-au întors la Dumnezeu de la idoli, pentru a sluji Dumnezeului celui viu și adevărat…ca să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi, pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare (1Tesaloniceni 1:9-10). Pavel îi descrie ca fiind nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? (2:19) El îi îndeamnă să se iubească cu o dragoste frățească ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi ( 3:13). În această scrisoare, Pavel pune accentul pe întoarcerea fizică, în mod literal a Domnului, făgăduință deosebit de prețioasă pentru cei care suferă, și că sfinții – credincioșii adevărați în Isus, născuți din nou, din Duhul Sfânt – ar trebui să fie pregătiți și să o aștepte cu nerăbdare.
Pasajul principal se află între versetele 4:13 și 5:11. Aici, Pavel vorbește mai clar ca oriunde despre Răpire, învățătura care descrie ceea ce se va întâmpla cu creștinii credincioși în momentul revenirii Domnului. Se pare că tesalonicenii se întrebau ce se va întâmpla cu credincioșii care au murit (adormit). Răspunsul lui Pavel este lămuritor pentru cei care aveau nădejdea revederii cu cei dragi care au murit credincioși în Isus: Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, dar, unii pe alţii cu aceste cuvinte. (1 Tesaloniceni 4:13-18) Trebuie subliniat că Pavel nu expune un punct de vedere personal; el face apel la autoritatea aflată în „Cuvântul Domnului”. El subliniază că cei morți în Hristos vor fi înviați și împreună cu cei vii, credincioși Lui, îl vor întâmpina pe Domnul pe norii cerului, în văzduh. 1 Tesaloniceni 4 descrie venirea Domnului din al treilea cer, unde se află Tronul lui Dumnezeu, ca să ia la sine Biserica. Vine cu un strigăt puternic, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu. Domnul poruncește cu putere, iar la sunetul vocii Lui, morții vor învia. El strânge
laolaltă pe cei adormiți în Domnul și pe sfinții aflați în viață. Împreună, vor întâmpina pe Domnul pe norii cerului, în văzduh. Evident, va exista și o transformare a trupului omenesc muritor. Pavel face această afirmație în Prima Epistolă către Corinteni: Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. (1 Corinteni 15:50-54)
Este vorba despre același eveniment descris în 1 Tesaloniceni 4. Cei luați la Răpirea Bisericii, la sunetul trâmbiței, vor trece printr-o schimbare subită – vor avea un trup nou, neafectat de boală sau îmbătrânire, nemuritor. Această schimbare va fi eternă și ireversibilă. Există în mod clar o diferență între evenimentul descris mai sus, în care Domnul vine să-și ia Biserica și evenimentul descris în Apocalipsa 19. Epistola 1 Tesaloniceni 4 vorbește despre întâlnirea care va avea loc în
norii cerului, în văzduh, când Domnul vine să ia la El Biserica. Apocalipsa 19 descrie evenimentul în care Domnul vine cu sfinții pe pământ. Dacă vom lua în considerare atât 1 Tesaloniceni 4 cât și Ioan 14:1-3, putem spune că revenirea Domnului va fi însoțită de următoarele evenimente: Domnul își ia sfinții în cer, apoi aceștia sunt duși la scaunul de judecată al lui Hristos: Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup. (2 Corinteni 5:10). Această judecată este doar pentru credincioși, nu pentru necredincioși. Nu este o judecată pentru rai sau iad, ci răsplata pentru slujire. Judecata celor necredincioși va urma, este judecata de la Marele Tron Alb (Apocalipsa 20:11-15), când cei necredincioși vor fi aruncați în iazul de foc. Cei luați la Răpire vor participa cu Domnul la masa de nuntă a Mielului (Apocalipsa 19:6-10) împreună cu toți cei răscumpărați prin credința în Isus ca Domn și Mântuitor. Timpul și spațiul sunt vremelnice, toate acestea au loc în afara timpului petrecut pe pământ, în veșnicie. Apoi se vor întoarce cu Hristos pe pământ pentru lupta finală (Armaghedon), parte din „armatele cerești, îmbrăcați în in alb, fin și curat“ (Apocalipsa 19:14).
1 Tesaloniceni 5 relatează că Răpirea se va întâmpla pe neașteptate, ca un hoț noaptea: Cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.
Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji. Căci, cei ce dorm, dorm noaptea; şi, cei ce se îmbată, se îmbată noaptea. Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei şi să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El. (1 Tesaloniceni 5:110) Domnul nu-și va anunța ora exactă când va veni să-și ia la Sine poporul. De aceea, credincioșii sunt sfătuiți să vegheze și să fie treji, pregătiți în orice moment de venirea Domnului Isus. Nu vor exista semne de avertizare, totul se va petrece într-o clipă. Matei 24:36-44 face o paralelă, vorbind de o dată necunoscută (versetul 36), când Domnul va veni pe neașteptate, ca un hoț noaptea, în timp ce viața își urmează cursul firesc (…când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau…) și dintr-o dată… unul va fi luat și altul va fi lăsat. Pasajul conchide: De aceea și voi fiți gata pentru că Fiul omului va veni în ceasul la care nu vă așteptați. Pentru mai multe detalii despre acest subiect, vezi articolul „Matei 24 și Răpirea Bisericii“ din ediția 2013.
16
(Vezi online: Lumina Ultimelor Zile Arhiva 2013) Evenimentul din 1 Tesaloniceni 45 poate interveni oricând, fără nici un avertisment prealabil. De aceea, trebuie să fim gata în orice moment de Răpirea bisericii sau moartea în care ne ia Domnul. Dimpotrivă, a doua venire a lui Hristos pe pământ va avea loc numai după anumite evenimente. Matei 24:29-31 ne spune: Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă. (Matei 24:29-31) Acest eveniment poate apărea numai după Necazul cel Mare. Deci, toate evenimentele descrise între capitolele 6 și 18 din cartea Apocalipsa s-au desfășurat deja. Aceste capitole descriu ascensiunea lui Anticrist, cele trei judecăți succesive din partea lui Dumnezeu (cele șapte peceți, cele șapte trâmbițe, cele șapte potire), semnul fiarei, despre care se vorbește în capitolul 13 și implicarea națiunilor în lupta finală de la Armaghedon. Potrivit lui Matei 24:29-31… Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe
norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă. Toți cei aflați în viață atunci vor fi martorii acestor desfășu au rări supranaturale: Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin. (Apocalipsa 1:7) Dacă te-ai afla printre cei care vor supraviețui Necazului cel Mare, fiind martorul unor astfel de timpuri, vei fi surprins de venirea lui Isus? În acel momente nimeni nu va putea spune Pace și liniște! Chiar și cei răi vor ști că vremea li s-a terminat și Isus vine: Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:15-17) Evenimentele descrise în Matei 24:31 (El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă) diferă de cele descrise în 1Tesaloniceni 4 (Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos). Deși sunetul trâmbiței apare în ambele versete,nu strigătul Domnului adună poporul, ci îngerii trimiși de El vor face acest lucru.
Atunci va trimite pe îngerii Săi şi va aduna pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. (Marcu 13:27). Întrebare: Unde vor fi adunați? Există două posibilități. În Ezechiel 20:33-44 citim că Domnul va aduna pe Israel (toți evreii rămași pe pământ în acel moment) și după ce îi va trece pe sub toiagul de judecată, răzvrătiții vor fi alungați, iar cei aleși vor intra în Țara Promisă din Împărăţia Mesianică, unde vor sluji Domnului. În Matei 25:31-34 citim: Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Oile – cei aleși dintre neamuri – vor intra în Împărăția Mesianică. Această adunare a celor aleși va fi un eveniment supranatural însoțit de acțiunea îngerilor, când oameni de pe tot cuprinsul pământului vor fi duși dintr-un loc în altul. Acest lucru nu va implica moartea lor sau orice fel de transformare trupească. Cartea Faptele apostolilor 8:39-40 arată că Domnul este capabil să transporte o persoană în mod supranatural dintr-un loc în altul, cu acest trup, fără a implica moartea ei. Aleșii sunt evreii și neevreii mântuiți în timpul Necazului cel Mare.
Dacă evenimentul din Matei 24:31 coincide cu cel din 1 Tesaloniceni 4, apare o problemă. În Matei 24:31 nu se precizează unde vor merge cei adunați laolaltă. 1 Tesaloniceni 4: Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Deci ieșirea din mediul prezent, cu trupuri noi,de slavă promise credincioșilor în 1 Corinteni 15.50-56. Prin definiție, acest trup nou, de slavă nu mai este supus putrezirii sau morții. Apocalipsa 19,14, Iuda 14-15 și Zaharia 14.5 arată că Domnul se va întoarce împreună cu sfinții având trupuri noi, de slavă, ca să domnească în Împărăția Mesianică milenară. Dacă Matei 24:31 descrie același eveniment ca în 1 Tesaloniceni 4 și 1 Corinteni 15:50-56, atunci toți credincioșii sunt luați pentru a-l întâlni pe Domnul în văzduh și apoi revin înapoi cu El pe pământ. Acest lucru înseamnă că la revenirea Domnului pe pământ nu vor mai exista oameni mântuiți și nici o oaie (credincioșii în Isus) nu va mai sta înaintea Domnului, potrivit pasajului din Matei 25. Prin urmare, nu mai rămâne nimeni cu trupuri muritoare care să intre în era mesianică milenistă. Soluția la această problemă ar putea fi perspectiva pre-tribulaționistă, cu Răpirea înainte de Necazul cel Mare, iar credincioșii mântuiți vor fi luați din lume înainte de debutul perioadei tribulaționiste. Dovadă, Domnul înștiințează biserica credincioasă din Filadelfia: Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste
18
lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. (Apocalipsa 3:10) Sfinții luați la răpire împreună cu „cei morți în Hristos“ (adică cei care au murit ca si creștini mântuiți din Biserica universală) se reîntorc cu Hristos în trupuri glorificate, la a doua Lui venire. Ei vor domni cu El în timpul împărăției mesianice. În acest moment mântuiții lui Israel vor fi înviați pentru a lua parte la domnia lui Mesia peste Israel, așa cum citim în Daniel 12. Sfinții care au murit în timpul Necazului vor fi, de asemenea înviați, după cum citim în Apocalipsa 20.5. După Răpirea Bisericii, în timpul Necazului cel Mare vor mai fi oameni mântuți. Apocalipsa 7 vorbește despre 144000 aleși din semințiile lui Israel care vor predica Evanghelia și o marea mulțime va veni la credință „în Marele Necaz“ (Apocalipsa 7:14). Mulți dintre acești sfinți din perioada Necazului vor fi martirizați. Supraviețuitorii credincioșii vor intra în Împărăția Mesianică milenară a lui Hristos cu trupuri muritoare pentru a repopula pământul. În timpul domniei lui Mesia pe pământ (Isaia 65:20-23) din copiii care se vor naște, nu toți vor accepta legea Lui: Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos. Acest pasaj, corelat cu Zaharia 14, indică faptul că neascultare față de Domnul va fi posibilă în Împărăția mesianică, deși mult limitată de domnia Regelui Isus și legarea lui Satan în adânc (Apocalipsa 20:1-3).
Apocalipsa 20 indică faptul că, atunci când Satan este dezlegat din abis, el va găsi inimi nesupuse Regelui Isus, dispuse să i se alăture în revolta finală împotriva Domnului de la sfârșitul domniei de 1000 ani. Satan și cei răzvrătiți împotriva Domnului vor fi învinși, Dumnezeu va arunca foc din cer, care va aduce sfârșitul lumii,cu un cer nou și un pământ nou pentru răscumpărații din toate epocile. Oamenii nemântuiți vor experimenta a „doua înviere“, adică învierea în vederea judecății cu iazul de foc. (Apocalipsa 20.7-15). Pe baza mărturiei lui Pavel din 1 Tesaloniceni 4 și în 1 Corinteni 15, ar trebui să așteptăm cu nerăbdare venirea Domnului, când își va lua la Sine poporul: Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi cureţe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune. (Tit 2:11-14) Cu voia Domnului, vom continua studiul pasajului 2 Tesaloniceni în următoarea ediție.
MARANATA! VINO, DOAMNE ISUSE!
https://poetii-nostri.ro/poeti-straini/