Publicat la:
Noiembrie 16, 2022
Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități secular…Poeţi Străini; Top 50 filme de animatie- Cele mai bune filme de vazut cu familia; Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile; Scriitori români și străini | Lista celor mai captivante lecturi…CONFUZIA (porno) MORALĂ este UN SEMN AL ZILELOR DIN URMĂ… DESCOPERIRILE ȘTIINȚIFICE SUSȚIN CREAȚIA… O adunatura globala a RELIGIILOR DUC LA ACELAŞI DUMNEZEU? CE SPUNE BIBLIA DESPRE PROSPERITATEA ZILELOR DIN URMĂ? JIHADUL ISLAMIC, CALIFATUL ȘI ZILELE DIN URMĂ… BISERICA ANGLICANĂ PLANTEAZĂ SEMINȚELE PROPRIEI DISTRUGERI…
Cand preotul Stalin si-a dat inima satanei- sa-si faca un cuib, s-a ouat si a nascut… Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou… (Cateva invataturi ale diavolului date lui Ion Iliescu si neamului prost de social democrati…Manual: cum se destructurează un stat. Promovarea incompetenților, birocratizarea, salariile mici pentru intelectuali, fabricile de diplome, corupția, ineficiența – toate au fost coordonate de NKVD prin directivele secrete pentru țările ocupate în Europa de Est. Efectele se văd și azi; Ca si orto-Putin-Kyrilistii de azi, popimea care slugareste Statul si exploateaza,manipuleaza,idolatrizeaza poporul ratacit, prostit, se raspopeste, precum antiunionistul Ion Creanga, care a imbract in femeie pe pucistul mitropolit si l-a ascuns intr-un butoi cu haznalele povesti… Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc; Parintele globalismului multilateral de… nu se dezminte !Cel mai mare criminal din istorie. Peste 65 de milioane de oameni au fost ucişi la ordinul său; Si arta (cu stele) a fost creata pentru degradare… Putin, nici nu știi cât de mic începi să fii! Alerta Rosie. Cum Am Devenit Inamicul Numarul Unu Al Lui Putin; Rușii pe teritoriul românesc în primul război mondial; Rusia, inamicul numărul unu al Republicii Moldova;
Cum vede (orbul)Putin evoluția lumii în următorul deceniu? „Tezele” de la Valdai; Top 10 cărți de autori români contemporani; Care sunt cele mai bune cărţi şi cel mai buni autori din toate timpurile. 125 de scriitori celebri au decis; James Joyce: biografie, stil, moștenire, lucrări, fraze; Autorul Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singuratate; Supremul preşedinte patriarh: despre sfîrşitul lumii şi începutul textului; „Frumusețea literaturii mondiale stă în puterea ei de a deschide mințile“;CORESPONDENŢĂ DE LA PARIS. 50 de mari gînditori care au marcat ştiinţele umane-Sciences Humaines, nr. 20 hors-série (iunie-iulie); Un episod nedemn și trist pentru Europa; Ruben Östlund și critica slăbiciunii umane; 7 scriitori care au ajuns celebri la vârste înaintate; 5 cărți pentru toamna asta; Top 10 cele mai populare cărți din toate timpurile; Cărți celebre criticate de autori faimoși; 5 cărți de Salman Rushdie pe care e bine să le citești în curând; Versetele satanice – The Satanic Verses; Controversa despre versurile satanice – The Satanic Verses controversy; După agresarea lui Salman Rushdie, cartea „Versetele satanice” este vândută „ca pâinea caldă” în Franța;
Interpretarea Bibliei… Răstignit pentru tine,inseamna imbunătăţire, sau răscumpărare? „Creștinismul” s-a reinventat continuu, adaugand straturi succesive de „învățături” acoperitoare, prin care au modificat și au completat învățăturile lui Isus (Iisus)… Bisericile instituţionale au cam uitat ca sunt nişte verigi intermediare, între noi şi Dumnezeu… Instituţiile bisericeşti au cam dobandit o imagine deformată şi, prin urmare, înşelătoare a Împărăţiei lui Dumnezeu… Cele şapte fraze spuse de Iisus pe cruce, înainte ca moartea lui să cutremure tot cosmosul…Nasterea din nou… Instituţiile bisericeşti,din pacate, adopta lumea;Deja s-a adaptat şi se adaptează la lume,in loc sa adapteze lumea pentru CER … Daca nu devenim si nu ramanem una cu Iisus, degeaba ne numim crestini… Ca sa-l intâlneşte pe Isus (Iisus),nu trebuie să mergi la Ierusalim, sau in Catedrala ,ori Biserica Mantuirii Neamului…
Dacă fiecăruia i s-ar spune că este plin cu munţi de răutăţi, minciuni, urâţenii, şmecherii, şi cu alţi vulcani cu nelegiuiri, puşi de gunoierul cosmic, nu i-ar mai plăti (cu propria viaţă) chiria nici o clipă, şi nu ar mai amâna naşterea din nou (Ioan, cap. 3)! Pentru că nimic bun(Rom. cap.7) nu locuieşte în omul nenăscut din Sămânţa Duhovnicească, oricând pot răbufni toate mizeriile naziste, staliniste, feseniste, leniniste-anticriste la un loc – din omul “pădureţ”, firesc… De aceea a venit Iisus, ca să absoarbă în Sine pe orice om şi tot universul otrăvit şi spurcat de cel rău, ca să răstignească, să îngroape odată pentru totdeauna orice păcat…ca sa ne invie! Să nu-i mai dezgropăm (pupăm) mortăciunile (descrise în Gal.5/20); Să nu le mai savurăm… Să ne facem una cu moartea Lui, ca să devenim una şi cu învierea, trăirea, rodirea şi înălţarea- biruirea Lui, căci NUMAI El ne goleşte de sine şi ne umple cu Plinătatea Lui, care nu mai moare niciodată şi înfăptuieşte totul foarte bine- pentru veşnicie…
Nici un loc în casa de poposire… şi materialismul în timpul crăciunului, de Stephan Isenberg; Învăţături practice din cartea Iov si …(2)Căile de guvernare ale lui Dumnezeu , de William Kelly; Dumnezeu în timpuri de criză- 1 Împăraţi 17- de Ron Reid; Comunismul (satanismul)mondial; Religiile lumii, de prof. dr. Peter Beyerhaus, DD; Cure miraculoase ,de dr Kurt Koch; Revolutia Sexuala; Revoluţia sexuală şi creştinismul; Editura „Sapientia”: Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii; Ierusalimul păcătos; CETATEA IERUSALIMULUI…
PLANUL LUI JUNKER PENTRU VIITORUL EUROPEIA inaugureaza domnia Imperiul Roman reînviat din profețiile biblice și sistemul politico-economic -666 (Daniel 7, Apocalipsa 13 & 17)… CHINA, ÎMPĂRAȚII RĂSĂRITULUI ȘI SEMNUL FIAREI……………….1916: rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră… „Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“
Rusofobia la români. De ce nu-i suportă poporul român pe ruși: jaloanele unei ostilități seculare
By
Matei Udrea
În spațiul Europei de Est, simțămintele popoarelor față de “marele vecin de la Răsărit” sunt împărțite. În ciuda unor momente și chiar confruntări tensionate, cehii n-au o părere chiar așa rea despre ruși. Polonezii, în schimb, îi privesc ca pe niște inamici seculari.
În Balcani, situația este la fel de confuză. Sârbii și bulgarii au avut chiar, de-a lungul timpului, planuri de unire cu “maica Rusie”, pe care o cred ocrotitoarea lor dintotdeauna. Nu la fel stau lucrurile cu românii care, din generație în generație, au privit cu ostilitate și teamă spre Est.
De unde această antipatie ?
1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna”. Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei” voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.
Dar, de fapt, momentul zero al sentimentului durabil de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre armatele țarului şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. – jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci”, după cum scria Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii” ruşi. Neagu Djuvara relata în cartea „Între Orient şi Occident”: „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră demult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. – voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000″, ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească a Principatelor se înrolase la ruşi.
Un sat întreg, alungat pe câmp în toiul iernii
Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii” ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului”, povesteşte acelaşi Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile” sale un episod petrecut în Moldova, în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor”, scria generalul francez. Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame.
În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau camarazii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita” să mai plece.
Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia (n.r. – românii), bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.
„Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.
Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă
Invazia lui Napoleon ne-a salvat în 1812
Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor. Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii.
Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la Ministerul de Externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă.
Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia.
S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir – destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi – decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv, actele fuseseră semnate în numele Sultanului și căpătaseră forță juridică în dreptul internațional.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră”.
Mai corupți decât turcii
În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident”: „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă”.
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele (n.r. – rusești) care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte”.
La 1830, românii deja se săturaseră de „fraţii creştini” de la Răsărit. Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei”.
Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!”.
„Războiul” aliaților ruso-români de la 1878
Consolidarea „simpatiei” pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângerea în fața turcilor de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.
Buni în fața Plevnei, „uitați” la tratativele de pace
A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României.
Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. – Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.
Ce a urmat după victoria din Războiul de Independență: rușii n-au mai vrut să plece și au asediat Bucureștiul
Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. – cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.
România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(…) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din Capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române – Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.
„Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârșită. În țară naște, deodată, simțirea antirusă”
Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă inamicul public numărul unu. Din acel moment, iar și iar, indiferent de guvernare, rușii au ținut să le aducă aminte permanent românilor, prin actele de ostilitate comise, de ce e bine să fie ținuți cât mai departe.
Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona după tratatul prin care România a fost obligată să cedeze Sudul Basarabiei: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877, revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
“Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, au provocat o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit”
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (…) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.
Atentatele împotriva Brăienilor și instigarea răscoalelor din 1888 și 1907 au prefațat problemele din timpul Primului Război Mondial
Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor de arhivă studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă. Cifra de 11.000 de țărani uciși, una falsă (documentar nu sunt atestate mai mult de 1.000 de victime), a fost impusă, dealtfel, fără nicio dovadă de ziarul Adevărul, condus în acel moment de socialiști cu simpatii rusești.
Primul Război Mondial a fost un alt moment care a consolidat lipsa de încredere dintre români și ruși.
După episodul 1878, convingându-se personal cu cine are de-a face, Regele Carol I a îndreptat țara către singura putere militară continentală care putea conferi României o protecție în fața agresivului său vecin: Germania. Așa că, în 1883, regatul a semnat în secret tratatul de aderare la Tripla Alianță. Timp de câteva decenii, actul a fost reînnoit periodic, România făcând parte din această alianță defensivă, alături de Germania, Austro-Ungaria și Italia. A fost un compromis necesar, Carol înțelegând că pentru a obține protecția Germaniei trebuie să accepte și alianța cu o mare putere ostilă României – Austro-Ungaria.
Circumstanțele geostrategice s-au schimbat însă în apropierea Primului Război Mondial și România, după ce inițial a rămas neutră doi ani, a intrat în luptă alături de Antanta: Franța, Imperiul Britanic, Rusia. Premierul Ionel I. C. Brătianu, fiul lui Ion C. Brătianu, a fost foarte greu convins de aliați să facă acest pas tocmai pentru că știa prea bine ce pățise tatăl său în 1877-1878 și cât de toxică poate fi prietenia cu rușii.
1916: rușii au cerut ultimativ intrarea României în război, apoi au transmis că nu pot furniza ajutorul la care se angajaseră
Neîncrederea față de noii aliați (avea să se dovească ulterior, bine întemeiată) a influențat masiv strategia și comportamentul României. În primul rând, direcția atacului – Transilvania în loc de Bulgaria – a fost stabilită nu doar pentru că soldații ar fi înțeles greu cum pot să-și elibereze frații de peste munți atacând spre Sud, ci și pentru că Brătianu și toți românii se temeau că, dacă rușii vor apuca să intre primii în Transilvania, nu vor mai pleca de-acolo.
În al doilea rând, Rusia s-a angajat să trimită în Dobrogea, pentru a acoperi “spatele” trupelor române în ofensivă peste munți, un corp expediționar de 50.000 de oameni. Dar n-a trimis decât 30.000: o divizie nou-formată de voluntari sârbi, una de infanterie de asemenea nou-formată din miliții și una de cazaci. Această forță a fost insuficientă pentru a stăvili ofensiva bulgară, iar România a pierdut Dobrogea.
În final, s-a constatat că în Rusia exista o tabără care avea propriile planuri în legătură cu România. Dacă țarul Nicolae al II-lea părea sincer în această alianță, premierul Boris Stürmer și înaltul comandament rus (STAVKA) sperau ca înfrângerea României să ducă la o pace separată ruso-germană în care cele două puteri să-și împartă țara: Rusia să ia Moldova, iar Germania – Țara Românească.
Henri Berthelot, după discuția cu șeful STAVKA: “Am impresia că misiunea mea în România nu-i este deloc pe plac. Ce jocuri joacă acești oameni?”
De acest lucru și-au dat seama francezii veniți să sprijine România. În drumul său spre București, generalul Henri Berthelot a ajuns pe 12 octombrie la Moghilev, la cartierul general al armatei ruse. Întâlnirea cu Mihail Alekseev, șeful Marelui Stat Major al trupelor țariste, l-a dezgustat pe francez, care și-a dat seama că e ceva în neregulă: “Sunt prezentat șefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercită efectiv prerogativele de comandant suprem. (…) Mă primește – nu aș putea spune amabil, dar într-un mod strict politicos. Mă întreabă ce urmează să fac în România, care va fi rolul meu acolo, câți ofițeri mă însoțesc etc. N-am motive să-i ascund nimic. (…) Am impresia că misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui să lucrăm de comun acord?
Apoi, Aleckseev îmi rezumă situația de pe frontul românesc. Consideră exagerată lungimea granițelor ce trebuie apărate și îmi spune că armata română nu trebuie să conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toată această distanță. A trimis deja câteva divizii care să-i ajute pe români împotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Românii s-au angajat în război pe negândite și prea târziu. Ar fi trebuit să intre în luptă în luna iulie. Acum nu au decât să se apere, iar, cu efectivele și cu valoarea lor militară, nu există decât o singură linie de apărare posibilă: linia Siretului. Spunând acestea, Alekseev trasează pe hartă o linie groasă albastră, de la Galați la Carpați, apoi până la limita Bucovinei!
Sunt ușor stupefiat de această declarație și nu mă pot abține să nu spun că nu era cazul să insistăm ca România să vină alături de noi, dacă de la bun început o sfătuim să abandoneze Valahia, adică mai mult de jumătate din teritoriul ei. Adaug că, după opinia mea, cea mai bună metodă de a ieși dintr-o situație defensivă mediocră ar fi să atacăm cu maximum de forțe disponibil, fie în Bulgaria, fie în Transilvania.
(…) Am impresia că am fost atras într-un viespar. Ce jocuri joacă acești oameni?“.
Episodul Hârșova: populația terorizată zile în șir de aliații ruși care descoperiseră un depozit de alcool în timp ce se retrăgeau
Suspiciunile lui Berthelot se confirmă mai rapid decât s-ar fi crezut, iar rușii, deși ajunși în zonă, refuză să intre în Bătălia pentru București de la sfârșitul lunii noiembrie 1916, pecetluind o înfrângere dezastruoasă pentru armatele române. Urmează pierderea completă a Dobrogei și Țării Românești și retragerea în Moldova.
În iarna și primăvara lui 1917, asupra guvernului român s-au exercitat presiuni fantastice ca administrația, familia regală și armata să fie scoase din Moldova și trimise fie în Cauzaz, fie în zona Donețk, foarte departe de țară.
Scopul ascuns: dezmembrarea României. Istoricul Petre Otu notează în lucrarea “România în Primul Război Mondial”: “(…) Presiunile Rusiei asupra României se explică prin scopurile sale de mare putere și prin înțelegerile pe care le negocia cu Germania în vederea unei păci separate, România urmând să fie sacrificată. (…)”.
Dar, dincolo de aceste evoluții înțelese poate de militari și politicieni, comportamentul soldaților ruși în România pe care veniseră s-o apere n-a făcut decât să adâncească ura și teama deja transmise din generație în generație.
În Dobrogea, rușii jefuiau localitățile prin care treceau în același mod în care o făceau și bulgarii. Episodul de la Hârșova a rămas de pomină. „Trupele ruse care se retrăgeau de-a lungul Dunării au dat peste niște depozite de alcool și disciplina s-a prăbușit. Soldații beți au jefuit și au răscolit orașul Hârșova, chinuind locuitorii și provocând furia guvernului român. (…) Zaioncikovski (n.r. – comandantul armatelor româno-ruse din Dobrogea) a avut nevoie de o zi pentru a recâștiga controlul asupra armatei sale“, descrie istoricul militar american Michael B. Barrett episodul de la Hârșova, din 24 octombrie 2016, în cartea “Preludiu la Blitzkrieg – Campania austro-germană din România în 1916”.
„Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia?“
Situația era aceeași oriunde ajungeau rușii. În Muntenia și Moldova, jafurile, violurile și crimele asupra localnicilor au luat o asemenea amploare, încât sătenii ajunseseră să întâmpine cu bucurie trupele invadatoare germane, fericiți să scape de “aliatul” rus.
La sfârșitul lui decembrie 1916, atunci când trupele ruso-române se aflau deja aproape de linia Siretului, „cavaleria cazacă, dacă este să dăm crezare relatărilor contemporane, a profitat de retragere ca să comită acte de jaf și de violență prin satele pe unde a trecut”, scrie istoricul American Glenn E. Torrey în cartea „România în Primul Război Mondial”.
Memoriile locotenentului Alexandru D. Madgearu, comandant de companie în Regimentul 10 din Divizia 6, cu care a participat la toată campania din 1916, sunt mult mai grăitoare decât orice ar putea scrie un istoric.
Iată câteva fragmente din jurnalul ofițerului român, consemnări zilnice din timpul retragerii către Moldova:
– „Vineri, 9 decembrie: (…) Contramandarea ordinului de plecare. Recunoaștere la Mărgăritești. Cazaci și cerkezi cutreieră între acele sate luând tot de la gospodari (…)”.
– „Joi, 15 decembrie: Noaptea o facem prin pădure pe Dealul Babei. Compania mea formează ariergarda batalionului. Drumul e greu prin noroaie și văi. Trupe răzlețe de cazaci apar în fuga calului prin colnicele. La Băbeni-Dediulești, obosiți, ne plimbăm de colo până colo pentru ocuparea unei poziții. (…) Școala și casele sunt devastate de ruși“.
– „Joi, 22 decembrie: azi s-a înseninat în Odobești. Inspectez lucrările. Către 12, bombardamentul artileriei inamice, lumea fuge îngrozită la beciuri. Câinii urlă, vitele mugest tânguitor, păsările fug spărioase. Cartușe rătăcite țiuie șuierător pe deasupra noastră. (…) Printre altele, mai asistăm și la scena făcută de un cazac beat, care intră călare în curtea noastră, pune arma la ochiu și împrăștie dintr’un glonț cocoșul femeiei. Ordonanța d-lui Căpitan Vasiliu îl înșfacă de gât și-l trage în jos, ridicând o lopată ca să dea în el. Mare tărăboiu (…)”.
– „Vineri, 23 decembrie: (…) Către ziuă, străbat străzile pustii și pe la bariera gării iau drumul Odobeștilor. Rușii își fac de cap pe la crămile cu vin, spărgând butoaie și împrăștiind avutul oamenilor. Îi vezi răzleți, umblând beți în puterea dimineței cu 2-3 gamele în mână după vin. Ce vor face mizerabilii ăștia? Mai sunt ei capabili de luptă?”.
„Rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie“
Anul 1917, cu un milion de soldați ruși în Moldova, a fost unul foarte greu pentru români. Doar câteva frânturi din notările generalului Henri Berthelot ar trebui să fie suficiente pentru a zugrăvi situația:
– 27 iunie 1917: “Un rus și-a făcut ieri apariția la o baterie de artilerie grea română în curs de instalare și i-a apostrofat pe lucrători: «Dar nu e posibil să trăim în pace? O să ne ocupăm noi să-i avertizăm pe ăștia din față de tot ce veți face!». Drăguț din partea lor! Este posibil deci ca trădarea rusească se se bucure de sprijinul mai mult sau mai puțin conștient al întregii nații?“.
– 31 iulie 2017: „Ieri, vreo 400 de ruși s-au dus pe un câmp pentru a-i alunga pe cultivatori de la seceriș, spunându-le că lucrează pentru boieri; țăranii le-au răspuns că ei lucrează în primul rând pentru a nu muri de foame: rușii n-au înțeles și au spus că e de datoria guvernului să-i hrănească. Ce idioți! Și șefii lor îi lasă să facă ce vor, fără să le zică nimic!!!“.
– 20 august 1917: “Dragul meu Georges, (…) nu pomenesc nimic de ruși, din motive bine întemeiate. Sunt, desigur, printre ei și oameni de ispravă, dar ce de pleavă în rest! Iată o nouă întâmplare. Direcția serviciului român de sănătate și-a împachetat toate materialele de laborator și vagonul se afla în gara Iași, încărcat cu flacoane diverse, culturi microbiene, borcane cu alcool, conținând tot soiul de monstruozități chirurgicale etc. O bandă de ruși trece, câțiva simt mirosul de alcool, așa cum muștele simt parfumul de trandafir; pradă vagonul, smulg capacele cutiilor, beau tot ce găsesc. Cei mai matoliți adorm pe loc, așteptând să se risipească aburii beției; un fumător dă foc vagonului și toată lumea se prăjește precum cotletele.
Trecând prin Ivești, prin proprietatea Economos, mi s-a mai povestit de asemenea că, iarna trecută, rușii au intrat în crame, au spart butoaiele, au băut direct de la sursă și a doua zi s-au găsit cinci dintre ei înecați în vin. Ca discurs funebru, un ofițer rus a spus: «Ce moarte frumoasă!». Ticăloșii! Nici nu-i de mirare că între români și ruși există atât de puțină simpatie”.
– 8 decembrie 1917: “(…) trebuie ținut cont de situația tragică a României, al cărei principal dușman nu este cel știut (n.r. – Germania), ci tocmai poporul aliat (n.r. – Rusia) care o trădează pe front, o jefuiește în interior și îi oprește alimentarea cu provizii în spatele liniilor. Această trădare datează de multă vreme: de acum 15 luni am văzut-o și am semnalat dezvoltarea ei progresivă“.
Coloana infinită a unor motive de resentimente care continuă și azi
Șirul mărturiilor de acest fel, din toate părțile, este interminabil.
Iar povestea a continuat și după 1918. Tezaurul României, trimis “spre păstrare”, la presiunile rușilor, n-a mai fost returnat de Moscova.
A urmat lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, apoi ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina. A venit Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul, impunerea cu forţa a comunismului, exterminarea elitelor și încercarea de rusificare a istoriei și limbii române.
După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi azi. Kremlinul oscilează între amenințări și un război hibrid în care coordonează, folosind agenți de influență și oligarhi, un puternic atac subversiv care vizează subminarea și distrugerea instituțiilor statului.
Atacul a fost recunoscut oficial de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, care a inclus Rusia printre principalele amenințări la adresa României.
NOTĂ: o parte din acest text am publicat-o, pe 4 noiembrie 2012, în “Adevărul”, articolul fiind preluat ulterior pe site-ul Historia.ro, dar și de alte site-uri.
CITIȚI ȘI:
https://colectionaruldeistorie.ro/rusofobia-la-romani-de-ce-nu-i-suporta-poporul-roman-pe-rusi-jaloanele-unei-ostilitati-seculare/
Scriitori români și străini | Lista celor mai captivante lecturi
Lectura este foarte importantă în viața oricărui om. Cărțile sunt adevărate oglinzi ale sufletului uman, fructul imaginației scriitorului, acele obiecte care luminează viața, îmbogățind bagajul de cunoștințe și dezvoltând gândirea. Nicolae Manolescu spunea atât de frumos că a citi înseamnă a învăța, că este o formă de experiență, un multiplicator pentru experiențele omului.
Într-adevăr, însă, contează foarte mult ceea ce citești, așa că înainte de a porni în această frumoasă aventură, ar trebui să cunoști care sunt cele mai bune recomandări pentru a petrece într-un mod plăcut timpul liber, pentru a te detensiona, dar și pentru educarea și dezvoltarea mentală.
În articolul de mai jos vei descoperi câteva nume de scriitori români și francezi, precum și operele lor de căpătâi, lecturi captivante, care te vor ține cu inima la gură de emoție. De asemenea, cei care de abia acum au descoperit lectura vor înțelege care sunt motivele pentru care ar trebui să transforme cititul într-o activitate permanentă.
Cuprins:
1. Lista numelor de scriitori români ale căror opere trebuie citite
1.1. Scriitori români contemporani
1.2. Scriitori români din perioada interbelică
1.3. Scriitori români clasici
1.4. Scriitori români celebri
2. Lista numelor de scriitori francezi preferați de cititorii români
2.1. Scriitori francezi contemporani
2.2. Scriitori francezi clasici și celebri
3. De ce să citești lucrările unui scriitor din zilele noastre
1. Lista numelor de scriitori români ale căror opere trebuie citite
Literatura românească are o gamă vastă de scriitori ale căror opere suscită interesul cititorilor de orice vârstă. Deși lectura în ultima vreme are tot mai puțini adepți, totuși, există încă oameni dornici de cultură, care încearcă din răsputeri să deschidă noi orizonturi în acest sens tinerilor și adolescenților printr-o mulțime de activități interesante desfășurate la școală, la bibliotecă, în librării sau în diferite târguri.
Cineva care tocmai a descoperit lumea minunată a cărților poate fi curios în legătură cu scriitorii pe care ar putea să-i abordeze pentru început, așa că este important ca fiecare cititor amator să descopere o listă în acest sens. România a oferit în decursul anilor scriitori de valoare inestimabilă, care au reușit să hrănească intelectul oamenilor și să le îmbogățească bagajul de cunoștințe.
Cititul reprezintă un mod plăcut de relaxare, un mijloc de îmbogățire a cunoștințelor, o modalitate prin care se dezvoltă imaginația și creativitatea. Cărțile au devenit și o sursă de inspirație pentru filme, mulți cititori observând faptul că, de cele mai multe ori, acestea au “bătut” filmul detașat.
1.1. Scriitori români contemporani
Scriitorii români contemporani, în viață, sunt cunoscuți de publicul care citește sau pentru că apar tot timpul la televizor, în emisiuni de profil.
- Un exemplu clar în acest sens poate fi considerat scriitorul Stelian Tănase, cel care a debutat cu romanul Luxul melancoliei, dar și cu alte două titluri respinse de cenzura regimului comunist, ultima sa carte fiind Marele Incendiator. Cronica unui fapt divers, un roman cu suspans, fraze scurte, sacadate, cu nerv;
- Neagu Djuvara, trecut recent în neființă, a fost un istoric, diplomat, filozof, jurnalist și romancier, cu un talent de povestitor înnăscut. Des citită este lucrarea sa Amintirile din pribegie, împărțită în patru mari capitole. Era foarte cunoscut și prin emisiunile despre cultură la care participa ori de câte ori era invitat;
- Vasile Ernu vine în fața cititorilor săi cu Jurnal la sfîrșitul lumii și cu Mica trilogie a marginalilor și îi place nespus să povestească. Un scriitor în viață, basarabean de origine, Vasile Ernu are subiecte de mare actualitate și este un bun observator al lumii din preajmă;
- Mara Wagner este un alt scriitor român contemporan, care a debutat spectaculos cu romanul În spatele blocului și a continuat cu volumul Renovări. Amenajări interioare;
- Mircea Pora este un scriitor contemporan consacrat, care scoate volume de proză în mod regulat sub genericul Ce mai faceți, maestre?. Povestirile sale sunt lungi și pline de amintiri, nostalgiile copilăriei fiind presărate cu amintirile anilor 50.
1.2. Scriitori români din perioada interbelică
Perioada interbelică, cuprinsă între cele două războaie mondiale, este una destul de prolifică în ceea ce privește literatura românească, atunci impunându-se personalități, precum:
- Mihail Sadoveanu – Baltagul, Creanga de aur, Domnul Trandafir;
- Liviu Rebreanu – Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraților;
- Camil Petrescu – Jocul Ielelor, Act venețian, Patul lui Procust;
- Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche;
- Tudor Arghezi – Adam și Eva, Cenușa visărilor, Creion, Cuiul, Flori de mucigai;
- Lucian Blaga – Poemele luminii, Amurg de toamnă;
- Eugen Lovinescu – Istoria civilizației române moderne, Memorii;
- Ion Barbu – După melci, Riga Crypto și Lapona Enigel;
- Tudor Vianu – Studii de literatură română.
Scriitorii români interbelici au fost prolifici și pot fi citite lucrări diverse, ample, captivante, pline de învățăminte. O scriitoare care a luat parte la viața literară în această perioadă este Jeni Acterian, de origine armeană, care a scris Jurnalul unei fete greu de mulțumit, publicat la mulți ani după moarte de către fratele acesteia. În acest jurnal își spune părerea cu admirație sau cu sarcasm despre nume mari ale literaturii: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, Alice Botez, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea și nu numai.
1.3. Scriitori români clasici
S-a observat că mulți români preferă să citească operele scriitorilor români clasici, în topul preferințelor acestora situându-se:
- Mihai Eminescu încântă prin operele sale: Luceafărul, Scrisoarea I, Floare Albastră, Glossă, Epigonii, Odă în metru antic, Sărmanul Dionis;
- Ion Luca Caragiale, scriitor care atrage prin operele dramatice și prin teatru (cele mai interesante, spun cititorii de azi, sunt: O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Năpasta, Un pedagog de școală nouă);
- Ioan Slavici este foarte citit încă de români de toate vârstele, în topul lucrărilor sale fiind Moara cu noroc, Popa Tanda, Mara, Budulea Taichii, Păduranca, Comoara;
- Ion Creangă a fascinat orice generație cu ajutorul Amintirilor din copilărie sau a diferitelor povești și povestirii fascinante: Povestea lui Harap Alb, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă.
Scriitorii români clasici au un stil extraordinar de complex, bine conturat, având darul de a surprinde foarte bine spațiul și timpul în care trăiesc, fiind extrem de bine documentați. Operele lor au darul să determine cititorii să-și pună întrebări, să descopere mesajele ascunse. Deși s-a creat o tendință în rândul generației tinere de a nu citi operele acestora pe motiv că nu mai sunt actuale, că sunt extrem de plictisitoare, totuși, valoarea lor a crescut cu timpul, iar frumusețea lor dăinuie peste veacuri.
1.4. Scriitori români celebri
Românii se mândresc cu diferiți scriitori care au ajuns să devină un nume pe plan internațional, fiind cunoscuți de multă lume. Literatura este extrem de importantă pentru a înțelege o țară și un popor, ceea ce le definește, modul cum gândesc sau cum trăiesc locuitorii. Scriitorii români sunt cei care reușesc cu brio să transmită și altora informații esențiale despre realitatea din zona carpato-danubiano-pontică, conturând o întreagă imagine a țării în lume.
Mulți dintre scriitorii români celebri din secolul al XX-lea, care și-au făcut un nume în literatura universală, nu au rămas neapărat în țară, dar asta nu a însemnat că nu au păstrat în suflet tot ce înseamnă a fi român.
- Mircea Eliade este cunoscut peste tot datorită nuvelelor fantastice, a prozei despre dragoste și ținuturi exotice și a cărților despre religie și spiritualitate, dar și pentru că un mare regizor al lumii, Francis Ford Coppola, a ales una dintre nuvelele scriitorului român pentru a face un film. Se spune că Eliade era atât de dornic să aibă timp suficient să scrie tot ceea ce își dorea, încât a început să se priveze de somn pentru a-și duce la îndeplinire proiectele literare. O carte foarte interesantă este Jurnalul adolescentului miop, dar nu pot fi uitate alte capodopere, precum Maitreyi sau Memoriile;
- Emil Cioran a fost un scriitor și un filosof român devenit apatrid. El a trăit în Franța până la sfârșitul vieții sale, fără să ceară cetățenia acestui stat. Prima lui cartea a fost Pe culmile disperării și a primit un prestigios premiu. Foarte interesante de citit sunt și operele Cartea amăgirilor, Schimbarea la față a României, Lacrimi și sfinți. În 1941 părăsește definitiv România și începe să scrie doar în limba franceză, devenind un scriitor francez;
- Eugen Ionescu este un scriitor român celebru în străinătate și care a influențat cultura europeană. A militat împotriva comunismului lui Nicolae Ceaușescu și după 1989 a văzut salvarea în revenirea regelui Mihai la cârma țării. Piesele sale de teatru sunt adorate de mulți, jucându-se peste tot în lume;
- Gellu Naum poate fi numit cel mai cunoscut poet român din Franța, reprezentant al curentului suprarealist. Opera sa a fost tradusă în principalele limbi de circulație internațională și a fost încununată de premii importante;
- Panait Istrati va începe să scrie la îndemnul lui Romain Rolland, încercările sale literare dând naștere unor opere celebre: Chira Chiralina, Spovedanie pentru învinși, Cruciada mea sau a noastră, Ciulinii Bărăganului.
2. Lista numelor de scriitori francezi preferați de cititorii români
Limba și cultura franceză au avut o strânsă legătură cu spațiul românesc de-a lungul istoriei, iar acest lucru se observă cu ochiul liber prin modalitatea de creare a României moderne. Mulți români au ales să studieze la universități de prestigiu din Franța, dar și mari oameni de cultură francezi au ales țara noastră ca loc de manifestare a activităților culturale:
- Michel Sanjouand, arhitect francez care a profesat la București;
- Henri Jacquier, profesor de franceză stabilit în Capitală;
- poeta Anna Brâncoveanu de Noailles;
- Elena Văcărescu, scriitoare franceză de origine română, a primit Legiunea de Onoare din partea președintelui Franței;
- Martha Bibescu, scriitoare franceză de origine română, a scris zeci de volume interesante (Papagalul verde, La bal cu Marcel Proust).
2.1. Scriitori francezi contemporani
Operele unor scriitori francezi contemporani celebri sunt gustate de o parte a cititorilor români, putând fi amintite:
- Sărută-mă, un roman scris de Katherine Pancol, născută în 1979 în Morocco;
- Domnul Ibrahim și florile din Coran, scris de Eric- Emmanuel Schmitt, unul dintre cei mai citiți scriitori francezi moderni de literatură contemporană (a mai scris și Milarepa, Vizitatorul, Oscar și tanti Roz, Viața mea cu Mozart, Copilul lui Noe, Secta egoiștilor);
- Michel Houellebecq este fără îndoială unul dintre cei mai importanți scriitori francezi contemporani, iar romanul său Particulele elementare a trezit o polemică publică de proporție, poate și din acest motiv fiind citit foarte mult și de către publicul român;
- Orizontul de Patrick Modiano, laureat al Premiul Nobel;
- Femeia cu carnetul roșu, roman scris de Antoine Laurent;
- Trei femei puternice, opera scriitoarei Marie NDiaye.
2.2. Scriitori francezi clasici și celebri
Cine dorește să facă o călătorie adevărată în lumea literaturii franceze, nu poate să nu citească următorii scriitori francezi:
- Moliere, unul dintre maeștrii satirei comice (Prețioasele ridicule, Tartuffe, Avarul, Bolnavul imaginar, Don Juan, Amfitrionul, Școala de femei);
- Albert Camus, romancier și dramaturg francez (Ciuma, Străinul, Căderea, Mitul lui Sisif, Nunta, Exilul și împărăția, Fața și reversul);
- Jean-Paul Sartre, romancier, eseist, dramaturg și fondatorul Școlii de idei Existențialism (Cuvintele, Idiotul Familiei, Singur pe lume, Pentru un fluture, Nostalgia);
- Victor Hugo, o figură de vază a secolului al XIX-lea în literatura franceză (Mizerabilii, Cromwell, Regele petrece, Omul care râde);
- Stendhal (Roșu și Negru, Mănăstirea din Parma, Viața lui Napoleon, Amintirile unui egoist);
- Alexandre Dumas impresionează și astăzi cititorii români datorită operelor sale celebre: Cei trei muschetari, Contele de Monte-Cristo, Laleaua Neagră.
3. De ce să citești lucrările unui scriitor din zilele noastre
După această introspecție prin listele lungi ale scriitorilor români și francezi clasici sau contemporani, un cititor amator ar trebui să înțeleagă de ce este util pentru el să fie interesat și de lucrările unui scriitor de astăzi.
- lecturarea lor poate fi un mod foarte bun de a petrece timpul liber;
- pentru că educă și dezvoltă mental către înțelegerea societății de astăzi, iar lucrările scriitorilor în viață pot fi mentori în dezvoltarea psihologică, emoțională și intelectuală a tinerei generații;
- unele dintre ele pot fi citite în perioada adolescenței și pot interveni pozitiv în formarea personalității, a modului de gândire și de a acționa a tânărului;
- generația nouă își îmbogățește vocabularul, învață multe cuvinte și expresii noi.
Dintre scriitorii români contemporani celebri pot fi amintiți și Mircea Cărtărescu (lucrările Orbitor și Solenoid), Dan Lungu (Cum să uiți o femeie, Raiul găinilor), Gabriela Adameșteanu (Dimineața pierdută, Anii romantici), Florin Lăzărescu (Lampa cu căciulă) și Doina Rusti (Manuscrisul Fanariot).
În concluzie, lectura este o modalitate plăcută de a petrece timpul, așa că înainte de a intra în lumea minunată a cărților ar fi bine dacă ai răsfoi puțin lista cu nume de scriitori români și străini clasici, din perioada interbelică sau contemporani și să alegi cărțile în cunoștință de cauză.
Surse foto:
shutterstock.com
bookzone.ro
ro.pinterest.com
https://bookzone.ro/blog/scriitori-romani-si-straini-lista-celor-mai-captivante-lecturi
Top 50 filme de animatie- Cele mai bune filme de vazut cu familia
Originile minunilor animate de whiz-bang pe care le vedem astazi in Toy Story, Spider-Man: Into the Spider-Verse si How to Train Your Dragon dateaza de mai bine de o suta de ani. Flip cartile si zootropele au dezvaluit puterea fascinanta a animatiei pentru oameni inainte ca filmele sa fie chiar inventate la sfarsitul secolului al XIX-lea. Si daca ti-ai dorit cu adevarat sa calatoresti inapoi in timp, priveste arta rupestra preistorica in care animalele erau trase de picioare pentru a crea iluzia miscarii atunci cand erau iluminate de foc- aceasta ar putea fi considerata prima animatie.
Cresterea animatiei mainstream a schimbat peisajul divertismentului. Cu o noua tehnologie, studiourile de animatie pot produce din ce in ce mai multe optiuni digitale de inalta calitate. De la filme pentru copii precum ,,Frozen” la mai multe filme pentru adulti, precum ,,Avatar”, animatia ofera ceva pentru toata lumea. Filmele animate nu sunt doar pentru copii – chiar opusul. Nimeni nu are nevoie de o pauza de la realitate mai mult decat adultii.
Deci iata cele mai bune filme de animatie din toate timpurile pe care sa le vizionezi impreuna cu familia sau prietenii.
1. Big Hero 6- Cei 6 super eroi
Big Hero 6 este primul film de animatie care infatiseaza personajele din cadrul benzilor desenate Marvel Comics, a carei companie parinte a fost achizitionata de Walt Disney in 2009. Walt Disney Animation Studios a creat special o noua tehnologie software pentru a putea reda efectele vizuale dorite. Filmul a castigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film de animatie.
Stiinta robotilor nu are niciun secret pentru micul geniu Hiro Hamada, prin urmare nimeni nu este mai potrivit ca el sa dezlege itele unui complot criminal ce ameninta cu distrugerea dinamicului si tehnicizatului oras San Fransokyo. Acesta invata sa-si exploateze geniul multumita stralucitului sau frate Tadashi si prietenilor lor: dependentul de adrenalina Go Go Tomago, ordonatul Wasabi, expertul in chimie Honey Lemon si pasionatul de tehnologie Fred. Cand o intorsatura de situatie ii arunca in mijlocul unor evenimente periculoase, care se desfasoara pe strazile din San Fransokyo, Hiro apeleaza la ajutorul prietenului sau apropiat – un robot pe nume Baymax – si transforma intregul grup intr-o echipa de eroi high-tech, hotarati sa desluseasca misterul. Big Hero 6- IMDb
2. Klaus
Klaus este un film animat de Craciun din 2019 in limba engleza si regizat de Sergio Pablos in debutul sau de regie, produs de compania sa Sergio Pablos Animation Studios si distribuit de Netflix.
Jesper Johansson este fiul lenes si rasfatat al generalului postal regal, care l-a inscris pe Jesper in academia sa de formare a postasilor, sperand ca il va reforma. Jesper nu reuseste in mod deliberat, fortandu-l pe tatal sau sa-l trimita in cele din urma in indepartatul oras insular Smeerensburg cu sarcina de a posta sase mii de scrisori intr-un an. Daca Jesper nu reuseste, va fi separat de averea familiei. La sosire, lui Jesper i se explica de sarcasticul Mogens si de profesoara Alva, ca cele doua clanuri familiale ale orasului – Ellingboes si Krums – cuprind aproape toata populatia si sunt mereu in razboi, petrecand mai mult timp luptandu-se intre ei decat scriind scrisori.
3. Beauty and the Beast – Frumoasa si Bestia
Beauty and the Beast este un film de animatie americana din 1991, produs de Walt Disney Feature Animation, lansat de Walt Disney Pictures, produs de Don Hahn si regizat de Gary Trousdale si Kirk Wise.
O vrajitoare deghizata in femeie cersetoare ofera un trandafir unui print crud si egoist in schimbul adapostului impotriva unei furtuni. Cand acesta refuza, ea isi dezvaluie identitatea si, pentru aroganta printului, il transforma intr-o fiara oribila si pe servitorii sai in obiecte de uz casnic. Ea arunca o vraja pe trandafir si il avertizeaza pe print ca vraja va fi sparta numai daca va invata sa iubeasca pe altul si sa fie iubit in schimb inainte ca ultima petala sa cada, sau va ramane o bestie pentru totdeauna. Beauty and the Beast (2017) – IMDb
Vezi trailer Beauty and the Beast
4. The Willoughbys – Familia Willoughby
The Willoughbys este un film de comedie canadian-american din 2020 , animat de computer, regizat de Kris Pearn si codirigit de Rob Lodermeier.
O pisica tabby albastra povesteste povestea Familiei Willoughbys,care au fost candva considerati o familie mandra si creativa, plina de cei mai mari barbati si femei de generatii. Cu toate acestea, domnul actual (Walter) si doamna (Helga) Willoughby sunt prea indragostiti unul de celalalt pentru a-si ingriji cei patru copii, neglijandu-i si abuzandu-i emotional. Tim, cel mai in varsta dintre cei patru, se creste pe sine si pe fratii sai, dar sufera greul pedepselor pentru actiunile lor, in principal fiind aruncat intr-un cos de carbune ca pedeapsa pentru infractiuni minore. Jane, copilul mijlociu, este cea mai sincera din grup si este adesea redusa la tacere de parintii ei. Ambii gemeni numiti Barnaby, sunt cei mai tineri si cei mai inteligenti.
5. Up – Deasupra tuturor
Up este un film american de comedie-drama si aventura din 2009, produs de Pixar Animation Studios si lansat de Walt Disney Pictures.
Tanarul Carl Fredricksen il idolatreaza pe celebrul explorator Charles F. Muntz. Cand este acuzat ca a fabricat scheletul unei pasari uriase pe care l-a adus inapoi de la Paradise Falls din America de Sud, Muntz pleaca si jura sa nu se intoarca pana nu-l va captura pe unul viu. Carl intalneste o fata pe nume Ellie, de asemenea un fan Muntz, care ii marturiseste dorinta de a-si muta ,,clubul” – o casa abandonata din cartier – pe o stanca cu vedere la Paradise Falls. Cei doi se casatoresc mai tarziu si locuiesc in casa restaurata, iar Carl lucreaza ca vanzator de baloane. Suferind un avort spontan si incapabili sa aiba copii, ei decid sa economiseasca pentru a merge la Paradise Falls, dar sunt constransi sa-si cheltuiasca economiile pentru nevoi mai urgente. Acum in varsta, Carl aranjeaza in cele din urma calatoria, dar Ellie se imbolnaveste si moare.
6. Hercules- Hercule
Hercules este un film de animatie din 1997, produs de Walt Disney Feature Animation si lansat initial de Walt Disney Pictures. Premiera romaneasca a filmului a avut loc in decembrie 1997 in varianta subtitrata.
Hercule, fiul lui Zeus, este transformat intr-un semi-zeu de catre Hades, stapanul Infernului, cel care planuieste sa-l detroneze pe Zeus. Acum, tanarul jumatate om-jumatate zeu, va trebui sa demonstreze ca merita sa fie zeu si sa se intoarca pe Muntele Olimp. Pentru asta trebuie sa dovedeasca ca este un adevarat erou. Hercule este ajutat in peripetiile sale de calul sau Pegasus si de antrenorul sau personal Philoctet.
7. How to Train Your Dragon – Cum sa iti dresezi dragonul
How to Train Your Dragon este un film animat de actiune din 2010 bazat pe cartea 2003 cu acelasi nume de Cressida Cowell, produs de DreamWorks Animation si distribuit de Paramount Pictures.
Satul viking Clan Berk, situat pe o insula indepartata, este atacat frecvent de dragoni, care iau din animale, provoaca daune de proprietate si pun in pericol viata oamenilor. Hiccup, fiul sefului satului, Stoick the Vast, este considerat prea slab pentru a lupta cu dragonii, asa ca creeaza dispozitive mecanice sub ucenicia sa cu Gobber, fierarul satului, desi inventiile lui Hiccup deseori ajung sa fie un esec. In timpul unui atac, Hiccup foloseste un lansator de bolas pentru a dobori un Night Fury, un dragon periculos si rar despre care se stie putin, dar nimeni nu il crede, asa ca el cauta singur dragonul cazut. El gaseste balaurul in padure, incurcat in plasa, dar nu se poate aduce singur sa-l omoare si, in schimb, il elibereaza.
Vezi trailer How to Train Your Dragon
8. Sing – Hai sa cantam!
Sing este un film american de comedie muzicala animat de computer in 2016 produs de Illumination Entertainment si lansat de Universal Pictures.
Intr-un oras cu animale antropomorfe numit Calatonia, proprietarul teatrului koala Buster Moon gazduieste un concurs de cantat pentru a-si promova teatrul in dificultate, in urma unor probleme financiare aduse de reprezentantul bancii lama Judith. O nefericire care implica ochiul de sticla al asistentei lui Buster, iguana in varsta, domnisoara Crawly, aplica doua zerouri suplimentare pentru premiul in bani, iar pliantele tiparite gresit sunt aruncate pe fereastra in strada.
9. The Mitchells vs. the Machines- Familia Mitchell impotriva robotilor
The Mitchells vs. the Machines este un film american de comedie stiintifico-fantastic, animat de computer, din 2021, produs de Sony Pictures Animation.
Katie Mitchell este o cineasta ciudata si aspiranta din Kentwood, Michigan, care se confrunta adesea cu tatal ei obsedat de natura si tehnofob, Rick, si a fost recent acceptata la scoala de film din California. In seara dinaintea plecarii lui Katie, Rick ii rupe accidental laptopul dupa o lupta intre ei doi pentru unul dintre scurtmetrajele anterioare ale lui Katie, facand familia sa creada ca relatia lor va fi tensionata pentru totdeauna. Pentru a incerca sa previna acest lucru, Rick decide sa anuleze zborul lui Katie si, in schimb, sa o ia pe ea, pe mama ei Linda, pe fratele mai mic Aaron si pe cainele de familie Monchi intr-o excursie rutiera la colegiu ca o ultima experienta de familie.
Vezi trailer The Mitchells vs. the Machines
10. The Princess and the Frog – Printesa si Broscoiul
The Princess and the Frog este un film animat american din 2009 produs de Walt Disney Animation Studios si lansat de Walt Disney Pictures.
In 1912, New Orleans, o fata pe nume Tiana si prietena ei Charlotte La Bouff asculta cum mama Tianei povesteste povestea printului broasca. Charlotte, o credincioasa in dragostea adevarata, gaseste povestea romantica, insa Tiana declara ca nu va saruta niciodata o broasca. In 1926, Tiana este acum o aspiranta la bucatar, care lucreaza ca femeie de serviciu si chelnerita intr-un restaurant local, pentru a economisi suficienti bani pentru a-si deschide propriul restaurant, vis pe care l-a impartasit cu tatal ei, care se presupune ca a murit in World Primul Razboi Mondial.
Vezi trailer The Princess and the Frog
11. Ice Age – Epoca de gheata
Ice Age este un film de comedie american din 2002, animat de computer, regizat de Chris Wedge si codirectionat de Carlos Saldanha dintr-o poveste de Michael J. Wilson.
Scrat, o veverita cu dinti de sabie, incearca sa gaseasca un loc unde sa-si pastreze ghinda pentru iarna. In cele din urma, in timp ce incearca sa o ascunda in pamant, el face din greseala sa se formeze o fisura mare in gheata care se intinde pe kilometri inainte de a declansa o avalansa mare care aproape il zdrobeste. Abia scapa, dar se trezeste calcat de o turma de animale preistorice care migreaza spre sud, pentru a scapa de perioada glaciara care urmeaza sa se intample. Sid, un lenes neindemanatic, este lasat in urma de familia sa si decide sa mearga singur, dar este atacat de doi brontoteri dupa ce le-a distrus masa si i-a enervat. Sid este in scurt timp salvat de Manny, un mamut lanos.
12. The Nightmare Before Christmas – Cosmar inainte de Craciun
The Nightmare Before Christmas este un film american de animare stop-motion, din 1993, cu fantezie muzicala, intunecat, de Halloween-Craciun, in regia lui Henry Selick (in debutul sau in lung metraj) si produs si conceput de Tim Burton.
Halloween Town este o lume fantezista plina de diversi monstri si fiinte supranaturale asociate sarbatorii. Jack Skellington, respectat de cetateni drept ,,Regele dovleacului”, ii conduce in organizarea sarbatorilor anuale de Halloween. Cu toate acestea, Jack s-a saturat de aceeasi rutina an de an si isi doreste ceva nou. The Nightmare Before Christmas- Recenzie film
Vezi trailer The Nightmare Before Christmas
13. Brave – Neinfricata
Brave este un film american din 2012, animat de computer, produs de Pixar Animation Studios si lansat de Walt Disney Pictures.
In Scotia Medievala, printesei Merida a clanului Dunbroch i se da arc si sageata de tatal ei, regele Fergus, pentru a sasea aniversare, spre disperarea mamei sale, regina Elinor. In timp ce se aventureaza in padure sa aduca o sageata ratacita, Merida intalneste o vointa. Curand dupa aceea, Mor’du, un urs urias demon, ataca familia. Merida fuge calare cu Elinor, in timp ce Fergus si oamenii sai se lupta cu Mor’du, desi lupta ii costa unul dintre picioare.
14. South Park: Bigger Longer & Uncut- South Park: mai mare, mai lung și necenzurat
South Park: Bigger Longer & Uncut este un film american din 1999 animat- film de comedie bazat pe sitcom animat South Park.
Intr-o dimineata in South Park, Colorado, Stan Marsh, Kyle Broflovski si fratele sau mic adoptiv, Ike, Eric Cartman si Kenny McCormick se indreapta spre cinematograful local pentru a vedea un film cu idolii lor, Terrance si Phillip . Cu toate acestea, nu li se permite sa vada filmul, deoarece acesta este strict evaluat de R de MPAA pentru profanare puternica, asa ca baietii platesc un om fara adapost pentru a fi tutorele lor legal. Imediat dupa vizionarea filmului, baietii incep sa injure oriunde merg.
Vezi trailer South Park: Bigger Longer & Uncut
15. Despicable Me – Sunt un mic ticalos
Despicable Me este o franciza americana de media animata de computer, centrata pe Gru, un super-ticalos reformat (care mai tarziu devine tata, sot si agent secret) si minionii sai de culoare galbena. Este produs de Illumination si distribuit de compania Universal Pictures.
In film joaca Steve Carell ca vocea lui Gru, un supervilin care adopta trei fete dintr-un orfelinat, in timp ce rivalul lui Gru fura Marea Piramida din Giza. Atunci cand Gru afla ca e intepenit de Vector, el intentioneaza sa-l intreaca la rautati pe rivalul sau si mai mult: sa micsoreze si sa fure luna Pamantului. Cu toate acestea, in ciuda intentiilor ticaloase ale lui Gru, el devine din ce in ce mai atins de dragostea crescanda a fetelor pentru el si se gaseste schimbandu-se in bine din cauza la asta.
16. Cloudy with a Chance of Meatballs- Sta sa ploua cu chiftele………………………………………………………………………………….Cont aici
https://vulping.ro/top-filme-de-animatie.html
Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile
Booklist Ana
Ce contine acest articol:
Stiloul este cu adevarat mai puternic decat sabia, iar daca esti pasionat de carte stii ca asta trebuie sa fie adevarat. Unii dintre cei mai influenti oameni ai istoriei au fost autorii, scriind cele mai importante literaturi si lucrari politice din toate timpurile.
Scriitorii au modelat istoria umana, surprinzand unele dintre cele mai importante evenimente istorice si reflectand cultura unei lumi in continua schimbare din jurul nostru, intr-un mod profund. Cine sunt cei mai buni scriitori din toate timpurile? In cele ce urmeaza va fi prezentata o lista cu cei mai importanti 100 de scriitori din toate timpurile.
Scriitorii celebri de pe aceasta lista sunt cei mai buni din istorie, scriind carti, piese de teatru, eseuri si poezii care au trecut testul timpului si care alcatuiesc canonul literaturii, in toata lumea. Indiferent ce gen literar iti place sa citesti, nu poti gresi cu o carte a unuia dintre acesti cei mai buni scriitori din toate timpurile. Mai simplu spus, sunt cu siguranta recunoscuti ca fiind unii dintre cei mai celebri autori din toate timpurile.
Autori si scrieri celebre din toate timpurile
Aceasta lista de autori prezinta cei mai buni scriitori de pana acum, printre care William Shakespeare, Jane Austen, Emily Bronte, Geoffrey Chaucer, Homer, Joseph Conrad, Charles Dickens, Herman Melleville, William Faulkner si Edgar Allan Poe. Votati cei mai buni autori din toate timpurile de mai jos sau adaugati scriitorul pe care il considerati cel mai bun care nu este deja pe lista.
William Shakespeare – Regele Lear, Romeo si Julieta, Hamlet
Lev Tolstoi – Razboi si pace, Anna Karenina, O marturisire
Homer – Iliada, Odiseea
ODISEEA – HOMER
Feodor Dostoievski – Crima si pedeapsa, Demonii, Idiotul
Demonii – Feodor M. Dostoievski
Miguel de Cervantes – Don Quijote de la Manchea, Entremese, La Galatea
Ernest Hemingway – Batranul si marea, Adio, arme, Pentru cine bat clopotele
Batranul si marea – Ernest Hemingway
Jane Austen – Mandrie si prejudecata, Ratiune si simtire, Emma
Emma – Jane Austen
John Steinbeck – La rasarit de Eden, Fructele maniei
La rasarit de Eden – John Steinbeck
Anton Chekhov – Unchiul Vanya, Trei Surori, Livada Cireselor
Livada de visini- Anton Pavlovich Chekhov
Scott Fitzgerald – Straniul caz al lui Benjamin Button, Dincoace de Paradis, Blandetea noptii
Prabusirea – F. Scott Fitzgerald
Victor Hugo – Mizerabilii, Cocosatul de la Notre-Dame
Charles Dickens – Colind de Craciun, Oliver Twist, Marile sperante
David Copperfield – Charles Dickens
James Joyce – Corespondenta, Exilati
C.S. Lewis – Leul, vrajitoarea si dulapul, Crestinism, pur si simplu, Seria Cronicile din Narnia
Cronicile din Narnia II. Leul, Vrajitoarea si dulapul – C. S. Lewis
Fratii Grimm – Alba ca Zapada si cei sapte pitici, Rumpelstiltskin, Rapunzel
Citeste mai mult pe: https://buybooks.ro/articol/scriitori-celebri
https://buybooks.ro/articol/scriitori-celebri
Poeţi Străini
Cele mai frumoase poezii ale marilor poeţi străini Serghei Esenin, Heinrich Heine, Paul Verlaine, Johann Wolfgang Goethe, Pablo Naruda şi mulţi alţii. Opera lor a făcut înconjurul lumii şi a îmbogăţit literatura universală.
PLANUL LUI JUNKER PENTRU VIITORUL EUROPEIA inaugureaza domnia Imperiul Roman reînviat din profețiile biblice și sistemul politico-economic -666 (Daniel 7, Apocalipsa 13 & 17)
Președintele Comisiei Europene Jean-Claude Junker a criticat marea Britanie pentru părăsirea UE, referindu-se la un misterios “scenariu 6” pe care îl avea în minte pentru viitorul Europei. Aceasta era o aluzie la un raport precedent, lansat în martie, care trata 5 opțiuni posibile pentru UE după Brexit-ul total din 2019. Acestea variau de la o Uniune Europeană devenită ceva mai mult decât o zonă comercială, până la o adevărată federație.
La 13 septembrie Junker a sugerat „al 6-lea scenariu”, într-un discurs în fața Parlamentului European, cu patentul de proiect al „Statelor Unite ale Europei”. A făcut apel la crearea unui nou bloc mai puternic, sub conducerea unui nou președinte ales al UE. Declara că „Orizontul europen ar fi mult mai liniștit și mult mai rezonabil dacă vasul european ar fi condus de un singur căpitan .”
El urmărește ca toate națiunile balcanice să se alăture blocului prin extinderea zonei Schengen care să includă Bulgaria, România și Croația. Astfel, s-ar crea un singur stat european de la Marea Neagră la Atlantic. În ciuda crizei imigranților care aduce haos peste tot continentul, a spus că este „necesară” deschiderea mai multor rute pentru persoanele ce vor să se mute în Europa. A cerut ca fiecare țară să adopte moneda euro și fiecare stat să se supună supervizărilor bancare controlate de un ministru de finanțe din zona euro. A afirmat că până în anul 2025 „ne trebuie o Uniune Europenă de Apărare” (cu alte cuvinte armată europeană).
Propunerea domnului Junker arată ca un adevărat Stat European impus de o elită nealeasă de popor, care în marșul său, își distruge complet opoziția. Curios, The Daily Telegraph a tipărit ziua următoare o caricatură ce îl prezenta pe Junker spunând: „Am o viziune pentru UE”. Era portretizat ca un împărat roman înconjurat de soldații imperiului roman fluturând steagul european.
Așadar, al “6-lea scenariu“ al lui Junker va instaura Imperiul Roman reînviat din profețiile biblice și sistemul politico-economic 666?(Daniel 7, Apocalipsa 13 & 17)
Cand preotul Stalin si-a dat inima satanei- sa-si faca un cuib, s-a ouat si a nascut… Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou… (Cateva invataturi ale diavolului date lui Ion Iliescu si neamului prost de social democrati…Manual: cum se destructurează un stat. Promovarea incompetenților, birocratizarea, salariile mici pentru intelectuali, fabricile de diplome, corupția, ineficiența – toate au fost coordonate de NKVD prin directivele secrete pentru țările ocupate în Europa de Est. Efectele se văd și azi; Ca si orto-Putin-Kyrilistii de azi, popimea care slugareste Statul si exploateaza,manipuleaza,idolatrizeaza poporul ratacit, prostit, se raspopeste, precum antiunionistul Ion Creanga, care a imbract in femeie pe pucistul mitropolit si l-a ascuns intr-un butoi cu haznalele povesti… Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc; Parintele globalismului multilateral de… nu se dezminte !Cel mai mare criminal din istorie. Peste 65 de milioane de oameni au fost ucişi la ordinul său; Si arta (cu stele) a fost creata pentru degradare… Putin, nici nu știi cât de mic începi să fii! Alerta Rosie. Cum Am Devenit Inamicul Numarul Unu Al Lui Putin; Rușii pe teritoriul românesc în primul război mondial; Rusia, inamicul numărul unu al Republicii Moldova; Cum vede (orbul)Putin evoluția lumii în următorul deceniu? „Tezele” de la Valdai; Top 10 cărți de autori români contemporani; Care sunt cele mai bune cărţi şi cel mai buni autori din toate timpurile. 125 de scriitori celebri au decis; James Joyce: biografie, stil, moștenire, lucrări, fraze; Autorul Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singuratate; Supremul preşedinte patriarh: despre sfîrşitul lumii şi începutul textului; „Frumusețea literaturii mondiale stă în puterea ei de a deschide mințile“;CORESPONDENŢĂ DE LA PARIS. 50 de mari gînditori care au marcat ştiinţele umane-Sciences Humaines, nr. 20 hors-série (iunie-iulie); Un episod nedemn și trist pentru Europa; Ruben Östlund și critica slăbiciunii umane; 7 scriitori care au ajuns celebri la vârste înaintate; 5 cărți pentru toamna asta; Top 10 cele mai populare cărți din toate timpurile; Cărți celebre criticate de autori faimoși; 5 cărți de Salman Rushdie pe care e bine să le citești în curând; Versetele satanice – The Satanic Verses; Controversa despre versurile satanice – The Satanic Verses controversy; După agresarea lui Salman Rushdie, cartea „Versetele satanice” este vândută „ca pâinea caldă” în Franța;
///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
După agresarea lui Salman Rushdie, cartea „Versetele satanice” este vândută „ca pâinea caldă” în Franța
Maria Capitaine
https://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.0, via Wikimedia Commons
Opera autorului britanic „Versetele satanice”, publicată în 1988, a fost duminică cea mai vândută carte în Franța, a anunțat canalul de televiziune BFMTV. La 34 de ani de la publicarea ei, cartea respectivă reaprinde interesul cititorilor, imediat după ce autorul ei, Salman Rushdie, a fost agresat. Date statistice de ultimă oră arată că, duminică dimineață, „Versetele satanice” era prima carte în clasamentul vânzărilor versiunii papier și a celei digitalizate prin societatea Amazon. Asta, după ce vineri seară se aflase pe poziția 40. În ce privește versiunea internațională, „Versetele satanice” a urcat pe poziția a 10-a la versiunea papier și pe poziția 21 la versiunea digitalizată. Cartea respectivă se vinde foarte bine în aceste zile și în librării. Pe situl firmei FNAC, romanul a dispărut rapid în aproape toate magazinele.
Un milion de exemplare
Contactate de BFM Business, multe librării pariziene au confirmat că cea mai mare parte a exemplarelor „Versetele satanice” fuseseră vândute încă de sâmbătă dimineață. Reamintim că, publicată în 1988, această carte a provocat o reacție dură în lumea musulmană din cauza unui capitol controversat. Polemica a început în India – țara de origine a autorului – înainte de a se răspândi în lumea musulmană. În 1989, Ayatollahul Khomeini a lansat anatema contra lui. Consecința: zeci de ani a trebuit să fie protejat de pedeapsa musulmanilor care-l acuză pe Rushdi că le-a insultat profetul. Cartea, însă, a fost un best-seller, vândută după apariție în aproape un milion de exemplare. Tentativa de asasinare a lui Rushdie a relansat din nou vânzările. Stocurile din librăriile franceze se golesc în aceste zile și noi stocuri au fost comandate pentru a reveni de săptămâna viitoare la dispoziția celor interesați, deveniți tot mai numeroși.
https://curierulnational.ro/dupa-agresarea-lui-salman-rushdie-cartea-versetele-satanice-este-vanduta-ca-painea-calda-in-franta/
//////////////////////////////////////////
Controversa despre versurile satanice – The Satanic Verses controversy
Pentru cartea Daniel Pipes din 1990, vezi Afacerea Rushdie: Romanul, Ayatollah și Occident.
Acest articol este despre controversa din jurul romanului Salman Rushdie. Pentru controversa din jurul versetelor religioase, vezi Versuri satanice.
Salman Rushdie, autorul romanului Versetele satanice
Ayatollah Khomeini, atunci Lider suprem al Iranului care a emis fatwa
Versetele satanice controversă, cunoscut și sub numele de Rushdie Affair, a fost reacția încălzită a Musulmani la publicarea Salman Rushdie romanul lui Versetele satanice, care a fost publicat pentru prima dată în Regatul Unit în 1988 și inspirat parțial de viața lui Mahomed. Mulți musulmani l-au acuzat pe Rushdie blasfemie sau necredință și în 1989 Ayatollah Ruhollah Khomeini din Iran a emis un fatwa ordonând musulmanilor să-l omoare pe Rushdie. Numeroase crime, tentative de ucidere și bombardamente au dus la răspunsul la roman.[1]
Guvernul iranian a susținut fatwa împotriva lui Rushdie până în 1998, când guvernul următor al președintelui iranian Mohammad Khatami a spus că nu mai susține uciderea lui Rushdie.[2] Cu toate acestea, fatwa rămâne la locul său.[3]
S-a spus că problema a împărțit „musulmanii de occidentali de-a lungul liniei greșite a culturii”.[4][5] și să fi adus o valoare occidentală de bază a libertate de exprimare – ca nimeni „să nu fie ucis sau să se confrunte cu o amenințare serioasă de a fi ucis, pentru ceea ce spune sau scrie”[6]- împotriva părerii multor musulmani că nimeni nu ar trebui să fie liber să „jignească și să-i jignească pe musulmani”, disprețuind „onoarea profetului”.[7] Scriitor englez Hanif Kureishi numit fatwa „unul dintre cele mai semnificative evenimente din istoria literară postbelică”.[8]
Cuprins
1 fundal
2 Elemente controversate ale Versetele satanice
3 Reacție timpurie
3.1 Răspunsul musulman și interzicerea cărților
3.1.1 Atacuri
4 Fatwa de Ayatollah Khomeini
4.1 Scuzele și reacția lui Rushdie
4.1.1 Scuzele lui Rushdie
4.1.2 Respingerea scuzelor lui Rushdie
4.2 Sprijin pentru fatwa lui Khomeini
4.3 Critica față de fatwa lui Khomeini
4.3.1 Din motive islamice
4.3.2 Întrebări de motivație politică
4.3.3 Întrebări de motivație personală
4.4 Încercări de a revoca fatwa
5 Cadere socială și politică
5.1 Tensiune sporită
5.2 Vânzări de cărți
5.3 Rushdie
5.4 Explicarea diferitelor reacții
5.4.1 Musulman
5.4.2 Mainstream occidental
5.4.3 Figurile religioase occidentale
6 Cronologia recepției
6.1 1988
6.2 1989
6.3 1990
6.4 1991
6.5 1993–1994
6.6 1995–1996
6.7 1997–1998
6.8 1999
6.9 2000–2004
6.10 2005–2007
6.11 2008–2012
6.12 2016
7 Vezi si
8 Note
9 Referințe
10 linkuri externe
fundal
Chiar înainte de publicarea Versetele satanice, cărțile lui Salman Rushdie stârniseră controverse. Rushdie a văzut rolul său de scriitor „ca incluzând funcția de antagonist față de stat”.[9] A doua sa carte Copiii de la miezul nopții supărat Indira Gandhi deoarece părea să sugereze „că doamna Gandhi a fost responsabilă de moartea lui sotul ei prin neglijare „.[10] Al lui 1983 roman à clef Rușine „a vizat Pakistanul, personajele sale politice, cultura și religia sa … [A acoperit] un episod central din viața internă a Pakistanului, care descrie ca o ceartă de familie între Iskander Harappa (Zulfikar Ali Bhutto ) și succesorul și călăul său Raza Hyder (Zia ul-Haq ) … „Pantalonii de fier fecioare” … a fost identificat ca Benazir Bhutto, un prim ministru al Pakistanului „.[10]
Pozițiile pe care Rushdie le-a luat ca stânga angajat înainte de publicarea cărții sale au fost sursa unor controverse. El i-a apărat pe mulți dintre cei care îl vor ataca mai târziu în timpul controversei. Rushdie a denunțat cu forță Șah guvernului și a sprijinit Revoluția Islamică a Iranului, cel puțin în stadiile incipiente. El a condamnat Bombardament american de la Tripoli în 1986 dar s-a trezit amenințat de Libia liderul lui Muammar al-Gaddafi trei ani mai tarziu.[11] A scris o carte critică cu amărăciune Politica externă a SUA în general și a acestuia război în Nicaragua în special, de exemplu, apelarea la Guvernul Statelor Unite, „banditul dându-se drept șerif”.[12] Cu toate acestea, după fatwa ayatollahului, el a fost acuzat de guvernul iranian că este „un inferior CIA agent”.[13] Cu câțiva ani mai devreme, un juriu oficial numit de un minister al guvernului islamic iranian acordase un premiu pentru persană traducerea cărții lui Rushdie Rușine, care până atunci a fost singura dată când un guvern a acordat operei lui Rushdie un premiu.[este necesară citarea ]
Elemente controversate ale Versetele satanice
Informatii suplimentare: Versuri satanice
Titlul Versetele satanice a declanșat imediat „[V] protestul împotriva cărții lui Rushdie”. Titlul se referă la o legendă a profetului islamic Mohammad, când câteva versete ar fi fost rostite de el ca parte a Coranul, și apoi retras pe motiv că diavolul îi trimisese să-l înșele pe Mohammad crezând că provin Dumnezeu. Acestea „Versuri satanice „se spune că au fost dezvăluite între versetele douăzeci și unu în sura An-Najim din Coran,[14] și prin relatări din Tabari, dar sunt rareori menționate în prima biografie a lui Mohammad de către Ibn Ishaq. Versetele apar și în alte relatări ale vieții profetului. Au permis rugăciunea către trei pre-islamici Meccan zeițe: Toți la, Uzza, și Manāt —O încălcare a monoteism.[15] Rostirea și retragerea așa-numitelor versuri satanice formează un subintrig important în roman, care relatează mai multe episoade din viața lui Mahomed. Expresia istoricilor arabi și mai târziu musulmani folosită pentru a descrie incidentul versetelor retrase nu a fost „versuri satanice”, ci gharaniq versuri; sintagma „versuri satanice” era necunoscută musulmanilor și a fost inventată de academicieni occidentali specializați în studiul culturii din Orientul Mijlociu. Povestea în sine nu se găsește în cele șase Sahih ale sunnitelor sau surselor șiite, atât de mult încât Muraghi, în comentariul său, spune: „Aceste tradiții sunt, fără îndoială, o fabricație a ereticilor și a mâinilor străine și nu au fost găsite în oricare dintre cărțile autentice „.[16][17] Potrivit lui Daniel Pipes,[18] când a fost atrasă atenția asupra unei cărți cu acest titlu, „musulmanii l-au găsit [incredibil de sacrilegiu” și l-au dus la sugerarea faptului că autorul cărții a susținut că versetele Coranului erau „opera Diavolului”.[15]
Potrivit lui McRoy (2007), alte elemente controversate includeau utilizarea numelui Mahound, considerat a fi un termen derogatoriu pentru Muhammad folosit de englezi în timpul Cruciade; folosirea termenului Jahilia, care denotă „timpul ignoranței” înaintea Islamului, pentru orașul sfânt din Mecca; utilizarea denumirii Înger Gibreel (Gabriel) pentru o stea de film, cu numele Saladin, marele erou musulman al cruciadelor, pentru un diavol, și numele de Ayesha soția lui Muhammad pentru o fată indiană fanatică care își conduce satul într-un pelerinaj fatal. Mai mult, bordelul orașului Jahilia era ocupat de prostituate cu aceleași nume ca Soțiile lui Muhammad,[19] care sunt priviți de musulmani ca „mamele tuturor credincioșilor ‘.[20]
Cont. aici…..
https://upwikiro.top/wiki/The_Satanic_Verses_controversy
///////////////////////////////////////////
Versetele satanice – The Satanic Verses
Acest articol este despre roman. Pentru versetele cunoscute sub numele de „Versuri satanice”, vezi Versuri satanice. Pentru controversa despre roman, vezi Controversa despre versurile satanice. Pentru alte utilizări, a se vedea Versuri satanice (dezambiguizare).
Versetele satanice
Coperta primei ediții, care arată un detaliu din Rustam uciderea demonului alb dintr-un album Clive din Muzeul Victoria și Albert
Autor Salman Rushdie
Țară Regatul Unit
Limba Engleză
Gen Realismul magic
Publicat 1988
Tipul suportului Imprimare (Hardcover și Volum broșat )
Pagini 546 (prima ediție)
ISBN 0-670-82537-9
OCLC 18558869
Dewey Decimal 823/.914
Clasa LC PR6068.U757 S27 1988
Salman Rushdie, 2008
Versetele satanice este Salman Rushdie al patrulea roman, publicat pentru prima dată în 1988 și inspirat în parte din viața lui Mahomed. Ca și în cărțile sale anterioare, Rushdie a folosit-o realism magic și s-a bazat pe evenimente și oameni contemporani pentru a-și crea personajele. Titlul se referă la versuri satanice, un grup de Coranică versuri care se referă la trei pagan Meccan zeițe: Toți la, Uzza, și Manāt.[1] Partea din poveste care tratează „versurile satanice” s-a bazat pe relatări ale istoricilor al-Waqidi și al-Tabari.[1]
În Regatul Unit, Versetele satanice a primit recenzii pozitive, a fost un 1988 Premiul Booker finalist (pierzând în Peter Carey ‘s Oscar și Lucinda ) și a câștigat Premiul Whitbread 1988 pentru romanul anului.[2] In orice caz, controversă majoră a urmat în timp ce musulmanii l-au acuzat hulă și batjocorindu-și credința. Revolta dintre musulmani a dus la o fatwā cerând moartea lui Rushdie emisă de Ayatollah Ruhollah Khomeini, atunci Liderul Suprem al Iranului, la 14 februarie 1989. Rezultatul a fost câteva tentative de asasinat eșuate asupra lui Rushdie, care a fost plasat sub protecția poliției de către guvernul britanic, și atacuri asupra mai multor persoane conectate, inclusiv asasinarea traducătorului Hitoshi Igarashi.
Cartea a fost interzisă în India la fel de discurs de ură îndreptată spre musulmani.[3][4]
Cuprins
1 Complot
1.1 Secvențe de vis
2 Critică și analiză literară
3 Controversă
3.1 Fatwa
3.2 Violență, asasinate și tentative de crimă
4 Vezi si
5 Referințe
6 Lecturi suplimentare
7 linkuri externe
Complot
Versetele satanice constă dintr-o narațiune cadru, folosind elemente de realism magic, împletit cu o serie de subtrame care sunt povestite ca viziuni de vis experimentate de unul dintre protagoniști. Narațiunea cadru, la fel ca multe alte povești ale lui Rushdie, implică expatriați indieni în Anglia contemporană. Cei doi protagoniști, Gibreel Farishta și Saladin Chamcha, sunt ambii actori de origine musulmană indiană. Farishta este un Bollywood superstar specializat în joc hindus zeități. (Personajul se bazează parțial pe vedete de film indiene Amitabh Bachchan și N. T. Rama Rao.)[5] Chamcha este un emigrant care și-a rupt identitatea indiană și lucrează ca voiceover artist în Anglia.
La începutul romanului, ambii sunt prinși într-un avion deturnat care zboară din India spre Marea Britanie.[6] Avionul explodează peste Canalul Mânecii, dar cele două sunt salvate magic. Într-o transformare miraculoasă, Farishta capătă personalitatea arhanghelului Gabriel iar Chamcha cel al unui diavol. Chamcha este arestat și trece printr-o încercare de abuz polițienesc ca suspect de imigrant ilegal. Transformarea lui Farishta poate fi citită parțial la un nivel realist ca simptom al dezvoltării protagonistului schizofrenie.
Ambele personaje se luptă să-și împacă viața. Farishta caută și își găsește dragostea pierdută, alpinistul englez Allie Cone, dar relația lor este umbrită de boala sa mintală. Chamcha, după ce și-a recăpătat în mod miraculos forma umană, vrea să se răzbune pe Farishta pentru că l-a părăsit după căderea lor comună din avionul deturnat. El face acest lucru prin încurajarea lui Farishta gelozie patologică și astfel distrugerea relației sale cu Allie. Într-un alt moment de criză, Farishta își dă seama ce a făcut Chamcha, dar îl iartă și chiar îi salvează viața.
Ambii se întorc în India. Farishta îl aruncă pe Allie într-un alt caz de gelozie și apoi se sinucide. Chamcha, care a găsit nu numai iertarea de la Farishta, ci și reconcilierea cu tatăl său înstrăinat și propria identitate indiană, decide să rămână în India.
Secvențe de vis
În această poveste este încorporată o serie de narațiuni de viziune de vis pe jumătate magică, atribuite minții lui Farishta. Ele sunt legate între ele prin multe detalii tematice, precum și prin motivele comune ale revelației divine, credinței religioase și fanatismului și îndoielii.
Una dintre aceste secvențe conține majoritatea elementelor care au fost criticate ca fiind ofensive pentru musulmani. Este o re-narațiune transformată a vieții lui Mahomed (numit „Mahound „sau” Mesagerul „din roman) în Mecca („Jahiliyyah „). În centrul său se află episodul așa-numitelor versete satanice, în care profetul proclamă mai întâi o revelație în favoarea celor vechi politeist zeități, dar mai târziu renunță la aceasta ca o eroare indusă de diavolul. Există, de asemenea, doi adversari ai „Mesagerului”: un demonic păgân preoteasă, Hind bint Utbah, și un poet sceptic și satiric ireverențial, Baal. Când profetul se întoarce la Mecca triumfător, Baal se ascunde într-un bordel subteran, unde prostituatele își asumă identitatea soțiilor profetului. De asemenea, unul dintre tovarășii profetului susține că el, îndoiindu-se de autenticitatea „Mesagerului”, a modificat subtil porțiuni din Coranul pe măsură ce i-au fost dictate.
A doua secvență spune povestea lui Ayesha, o fată țărănească indiană care pretinde că primește revelații de la Arhanghelul Gibreel. Ea atrage toată comunitatea satului său să se angajeze într-un pelerinaj la Mecca, susținând că vor putea merge peste Marea Arabiei. Pelerinajul se încheie într-un punct culminant catastrofal, pe măsură ce credincioșii intră cu toții în apă și dispar, pe fondul unor mărturii tulburătoare de contradictorii ale observatorilor despre faptul că tocmai s-au înecat sau au fost de fapt în mod miraculos să traverseze marea.
O a treia secvență de vis prezintă figura unui lider religios expatriat fanatic, „Imamul”, într-un cadru de la sfârșitul secolului al XX-lea. Această cifră este o aluzie transparentă la viața lui Ruhollah Khomeini în exilul său parizian, dar este legat și prin diverse motive narative recurente de figura „Mesagerului”.
Critică și analiză literară
În ansamblu, cartea a primit recenzii favorabile din partea criticilor literari. Într-un volum de critici din 2003 despre cariera lui Rushdie, criticul influent Harold Bloom numit Versetele satanice „Cea mai mare realizare estetică a lui Rushdie”.[7]
Timothy Brennan a numit lucrarea „cel mai ambițios roman publicat încă pentru a face față experienței imigranților din Marea Britanie” care surprinde dezorientarea visată a imigranților și procesul lor de „unire-prin-hibridizare”. Cartea este văzută ca „fundamental un studiu al înstrăinării”.[2]
Muhammd Mashuq ibn Ally a scris că „Versetele satanice este despre identitate, alienare, lipsire de rădăcini, brutalitate, compromis și conformitate. Aceste concepte se confruntă cu toți migranții, dezamăgiți de ambele culturi: cea în care se află și cea în care se alătură. Știind însă că nu pot trăi o viață de anonimat, ei mediază între amândoi. Versetele satanice este o reflectare a dilemelor autorului. „Lucrarea este o” înregistrare, deși suprarealistă, a crizei de identitate continuă a propriului autor „.[2] Ally a spus că cartea îl dezvăluie pe autor în cele din urmă drept „victima britanicilor din secolul al XIX-lea colonialism.”[2] Rushdie însuși a vorbit confirmând această interpretare a cărții sale, spunând că nu este vorba despre Islam, „ci despre migrație, metamorfoză, euri împărțite, dragoste, moarte, Londra și Bombay.”[2] El a mai spus: „Este un roman care se întâmplă să conțină un castig al occidentalului materialism. Tonul este comic. „[2]
După Versuri satanice controversă dezvoltat, unii cercetători familiarizați cu cartea și întreaga operă a lui Rushdie, precum M. D. Fletcher, au văzut reacția ca fiind ironică. Fletcher a scris „Este probabil o ironie relevantă faptul că unele dintre expresiile majore de ostilitate față de Rushdie provin de la cei despre care și (într-un anumit sens) pentru care a scris”.[8] El a spus că manifestările controversei din Marea Britanie „întruchipează o furie care apare în parte din frustrările experienței migranților și reflectă în general eșecurile integrării multiculturale, ambele teme semnificative ale Rushdie. În mod clar, interesele lui Rushdie includ în mod central explorări ale modului în care migrația sporește conștientizarea cuiva că percepțiile despre realitate sunt relative și fragile și despre natura credinței și revelației religioase, ca să nu mai vorbim de manipularea politică a religiei. Asumpțiile proprii ale lui Rushdie despre importanța literaturii paralele în valoarea literală au acordat într-o oarecare măsură cuvântul scris în tradiția islamică. Dar Rushdie pare să fi presupus că diverse comunități și culturi împărtășesc un anumit grad de temelie morală comună pe baza căruia dialogul poate fi asamblat și poate din acest motiv a subestimat natura implacabilă a ostilității evocate de Versetele satanice, chiar dacă o temă majoră a romanului este natura periculoasă a sistemelor de credință închise, absolutiste. „[8]
Influențele lui Rushdie au reprezentat mult timp un punct de interes pentru savanții care îi examinează opera. Potrivit lui W. J. Weatherby, influențele asupra Versetele satanice au fost enumerate ca James Joyce, Italo Calvino, Franz Kafka, Frank Herbert, Thomas Pynchon, Mervyn Peake, Gabriel García Márquez, Jean-Luc Godard, J. G. Ballard și William S. Burroughs.[9] Angela Carter scrie că romanul conține „invenții precum orașul Jahilia,„ construit în întregime din nisip ”, care îi dă din cap lui Calvino și îi face cu ochiul lui Frank Herbert”.[10]
Srinivas Aravamudan analiza lui Versetele satanice a subliniat natura satirică a operei și a susținut că în timp ce ea și Copiii de la miezul nopții pot părea a fi mai „epice comice”, „în mod clar acele lucrări sunt extrem de satirice” într-o linie similară a satirei postmoderne pionierate de Joseph Heller în Prinde 22.[8]
Versetele satanice a continuat să expună înclinația lui Rushdie pentru organizarea lucrării sale în termeni de povești paralele. În cadrul cărții „există povești paralele majore, alternând secvențe de vis și realitate, legate între ele de numele recurente ale personajelor din fiecare; aceasta oferă intertexte în fiecare roman care comentează celelalte povești.” Versetele satanice prezintă, de asemenea, practica obișnuită a lui Rushdie de a folosi aluzii pentru a invoca legături connotative. În cadrul cărții, el a făcut referire la orice, de la mitologie la „invizorii unici care invocă cultura populară recentă”.[8]
Controversă
Articolul principal: Controversa despre versurile satanice
Romanul a provocat mari controverse în Musulman comunitate pentru ceea ce unii musulmani credeau că sunt referințe blasfeme. L-au acuzat de abuz libertate de exprimare.[11] Pakistanul a interzis cartea în noiembrie 1988. La 12 februarie 1989, un protest de 10.000 de oameni împotriva lui Rushdie și a avut loc cartea la Islamabad, Pakistan. Șase protestatari au fost uciși într-un atac asupra Centrului Cultural American, iar un birou American Express a fost jefuit. Pe măsură ce s-a răspândit controversa, importul cărții a fost interzis în India[12] si a fost ars în demonstrații din Regatul Unit.
Între timp, Comisia pentru egalitatea rasială și un grup de gândire liberal, Institutul de studii politice, a ținut seminarii despre afacerea Rushdie. Nu l-au invitat pe autor Fay Weldon, care a vorbit împotriva arderii cărților, dar a invitat Shabbir Akhtar, absolvent de filosofie Cambridge, care a cerut „un compromis negociat” care „ar proteja sensibilitățile musulmanilor împotriva provocării gratuite”. Jurnalistul și autorul Andy McSmith a scris la vremea respectivă „Suntem martori, mă tem, la nașterea unei noi și periculoase iliberale ortodoxii„ liberale ”menite să-i găzduiască pe doctorul Akhtar și prietenii săi fundamentalisti”.[13]
Fatwa
La mijlocul lunii februarie 1989, în urma unei revolte violente împotriva cărții din Pakistan, Ayatollah Ruhollah Khomeini, atunci Liderul Suprem al Iranului și a Shi’a Cărturar musulman, a emis un fatwa solicitând moartea lui Rushdie și a editorilor săi,[14] și a cerut musulmanilor să-l arate celor care îl pot ucide dacă nu pot ei înșiși. Deși guvernul conservator britanic sub Margaret Thatcher i-a oferit lui Rushdie protecție non-stop a poliției, mulți politicieni de ambele părți erau ostili autorului. britanic Muncă MP Keith Vaz a condus un marș prin Leicester la scurt timp după ce a fost ales în 1989, cerând interzicerea cărții, în timp ce Conservator politician Norman Tebbit, fostul președinte al partidului, l-a numit pe Rushdie un „ticălos remarcabil” a cărui „viață publică a fost o evidență a faptelor disprețuitoare de trădare a educației sale, a religiei, a casei adoptate și a naționalității”.[15]
Jurnalist Christopher Hitchens l-a apărat cu fermitate pe Rushdie și i-a îndemnat pe critici să condamne violența fatwa în loc să dea vina pe roman sau pe autor. Hitchens a considerat fatwa a fi primul pas într-un război cultural împotriva libertății.[16]
În ciuda unei declarații conciliante a Iranului în 1998 și a declarației lui Rushdie că ar înceta să mai trăiască ascuns, agenția de știri a statului iranian a raportat în 2006 că fatwa va rămâne în loc permanent de când fatawa poate fi anulat doar de către persoana care le-a emis pentru prima dată, iar Khomeini murise de atunci.[17]
Violență, asasinate și tentative de crimă
Cu protecția poliției, Rushdie a scăpat până acum de vătămarea fizică directă, dar alții asociați cărții sale nu au fost atât de norocoși. Hitoshi Igarashi, traducătorul său japonez, a fost găsit de o doamnă de curățenie, înjunghiată la moarte în 13 iulie 1991 în campusul colegiului unde a predat lângă Tokyo. Cu zece zile înainte de uciderea lui Igarashi pe traducătorul italian al lui Rushdie Ettore Capriolo a fost grav rănit de un atacator la domiciliul său din Milano fiind înjunghiat de mai multe ori la 3 iulie 1991.[18] William Nygaard, editorul norvegian al Versetele satanice, a fost rănit critic fiind împușcat de trei ori în spate de un asasin la 11 octombrie 1993 la Oslo. Nygaard a supraviețuit, dar a petrecut luni de zile în spital recuperându-se. Traducătorul turc al cărții Aziz Nesin a fost ținta intenționată a unei mulțimi de piromani care au dat foc hotelului Madimak după rugăciunile de vineri din 2 iulie 1993 în Sivas, Turcia, ucigând 37 de oameni. Nesin a scăpat de moarte când mulțimea fundamentalistă nu a reușit să-l recunoască la începutul atacului. Cunoscut ca Masacrul lui Sivas, este amintit de turcii care se adună anual la Sivas și organizează marșuri tăcute, comemorări și privegheri pentru cei uciși. [19]
În septembrie 2012, Rushdie și-a exprimat îndoiala Versetele satanice ar fi publicat astăzi din cauza unui climat de „frică și nervozitate”.[20]
În martie 2016, PEN America a raportat că recompensa pentru fatwa Rushdie a fost majorată cu 600.000 de dolari (430.000 de lire sterline). Mass-media iraniene de top au contribuit la această sumă, adăugându-se la suma de 2,8 milioane de dolari deja oferită deja.[21] Ca răspuns, Academia suedeză, care acordă premiul Nobel pentru literatură, a denunțat sentința cu moartea și a numit-o „o încălcare gravă a libertății de exprimare”. Aceasta a fost prima dată când au comentat problema de la publicare.[22]
https://wikicro.icu/wiki/The_Satanic_Verses
//////////////////////////////
5 cărți de Salman Rushdie pe care e bine să le citești în curând
Salman Rushdie e un magician al cuvintelor. Toate controversele, jocurile de cuvinte, metaforele și realismul magic care iese la suprafață din paginile lui îl fac pe autorul de descendență indiană să fie unul dintre cei mai apreciați din lume. Mai jos găsești o listă cu cărți de Salman Rushdie din care nu are cum să lipsească și cel mai discutat roman al lui.
Salman Rushdie s-a născut în Mumbai, India, dar s-a mutat la 18 ani în Marea Britanie, ca student la Cambridge. După absolvire, pentru că familia lui se mutase în Pakistan, se duce și el acolo, dar revine în scurt timp în Anglia.
Începe să publice de la 28 de ani, dar cel de-al patrulea roman al lui, scris la 41 de ani, îi schimbă viața definitiv. După acest moment, pe capul lui Rushdie a fost aruncată o fatwa, adică o condamnarea la moarte din partea unui lider islamic, iar autorul a fost nevoit să se ascundă ani de zile, de teamă ca vreun fanatic religios să nu-l ucidă. De mai mulți ani, Rushdie locuiește în Statele Unite și ajunsese să creadă că trăiește din nou o viață normală, până când, săptămâna trecută, a fost înjunghiat de mai multe ori la un eveniment cultural de un tânăr american de origine libaneză. Autorul, acum în vârstă de 75 de ani, a supraviețuit.
Captivante și provocatoare, cărțile lui Salman Rushdie scot la lumină felul în care se intersectează cultura orientală cu cea occidentală, precum și probleme legate de religie, viață și moarte. Explorăm și noi aici câteva dintre cărțile pe care credem că e bine ca oricine să le citească.
5 cărți de Salman Rushdie
- Copiii din miez de noapte (1981)
Copiii din miez de noapte e cel de-al doilea roman al lui Rushdie și spune povestea fascinantă a câștigării independenței de către India față de Imperiul Britanic. Protagonistul romanului, Saleem Sinai, s-a născut exact la miezul nopții dintre 14 și 15 august 1947, adică în momentul în care India își proclama independența. Pe parcursul romanului, el descoperă că toți copiii născuți la acel miez de noapte au fost binecuvântați cu puteri speciale, inclusiv el, așa că își propune să-i adune pe toți – 1001 – laolaltă.
Romanul este o alegorie a primilor ani ai Indiei în încercarea de a-și crea o singură identitate națională și a fost distins cu Booker Prize în 1981.
- Versetele satanice (1988)
Versetele satanice este considerată una dintre cele mai controversate și, în același timp, printre cele mai căutate cărți scrise vreodată. Aceasta este cartea care, deși i-a adus mult succes lui Rushdie, i-a adus și celebra fatwa – condamnarea la moarte de către Ayatollah Khomeini, liderul suprem al Iranului.
Povestea începe cu o explozie care are loc într-un avion deasupra Canalului Mânecii, după ce acesta a fost deturnat de teroriști sikh. Doi actori musulmani de origine indiană supraviețuiesc, dar, după accident, se transformă miraculos în reprezentanți ai binelui și răului – unul capătă personalitatea arhanghelului Gabriel, iar celălalt pe cea a unui diavol. Amândoi luptă să își refacă viețile.
Romanul lui Rushdie are un fir epic complicat, iar povestea este extrem de complexă și de plină de semnificații, în timp ce el împletește cu pricepere personaje, intrigă și alegorii.
- Ultimul suspin al Maurului (1995)
Șase romane mai târziu, în 1995, Salman Rushdie publica o altă capodoperă – Ultimul suspin al Maurului. Moraes Zogoiby, protagonistul cunoscut drept Maurul de-a lungul poveștii, își povestește existența, relatând modul în care toate evenimentele au condus până în prezent.
Cele două planuri pe care merge povestea se referă, pe de o parte, la mama Maurului, Aurora Zogoiby, una dintre cele mai de seamă artiste ale Indiei, dar o mamă extrem de sufocantă, și, pe de altă parte, la India secolului XX, o Indie ale cărei legi îl înving neîncetat pe protagonist.
La fel ca multe dintre romanele lui Rushdie, și acesta are la bază referințe istorice și culturale, inclusiv viața ultimului rege maur din Granada și evenimente din India contemporană.
- Pămîntul de sub tălpile ei (1999)
Inspirat de cultura muzicii rock și de mitul grecesc al lui Orfeu și Euridice, de această dată Salman Rushdie a creat o poveste epică de dragoste a doi tineri care urmăresc aceeași fată. Întreaga intrigă are loc în contextul în care muzica rock era în perioada de expansiune.
În realitate, ceea ce captivează cititorul în Pămîntul de sub tălpile ei este rețeaua incredibil de bogată de referințe culturale și povești care se împletesc în poveste. Rushdie preia tot felul de influențe din culturile orientale și occidentale, antice și contemporane și creează o poveste de neuitat care transcende timpul și spațiul. Practic, cartea e un amalgam între lumea ultramodernă a muzicii și cultura hindusă, cu zeii și miturile ei.
- Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți (2015)
Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți e un roman fantasy aproape ca un basm. Dacă stai să socotești, titlul cărții înseamnă 1001 de nopți, adică timpul petrecut de Șeherezada spunând povești ca să-și salveze viața.
Acțiunea e plasată în New York, undeva într-un viitor apropiat și se referă la o perioadă care durează doi ani, opt luni și 28 de nopți, timp în care are loc un război al lumilor. Totul începe după o furtună cataclismică care face ca granițele dintre lumea oamenilor și cea a zânelor – cea din urmă fiind tărâmul djinnilor, care sunt creaturi bizare, capricioase și dezordonate – să dispară.
https://blog.printrecarti.ro/5-carti-de-salman-rushdie/
////////////////////////////////////////
Cărți celebre criticate de autori faimoși
Nu se poate să îți placă tot ce citești. Dar, dacă ești pus în fața unor cărți celebre, considerate adevărate capodopere literare, e greu să recunoști că nu îți plac. Eventual ajungi să te consideri pe tine un cititor nepotrivit, în orice caz nu o să critici autorul. Nu la fel au stat lucrurile cu unii autori faimoși, care și-au exprimat nemulțumirile.
Lumea literară poate fi dificilă. Autorii noi pot fi priviți cu ochi buni de către cei deja consacrați, dacă au același stil sau aceleași convingeri, dar pot fi respinși în cazul în care au idei revoluționare sau cel puțin diferite decât cele deja cunoscute. Atunci când destul de multă lume cunoscută în viața literară spune despre o carte că e bună, de obicei, cartea devine, oficial, bună. O carte poate căpăta reputația de a fi bună sau proastă chiar dacă încă nu a citit-o aproape nimeni. Uneori, e suficient ca scriitorii să vorbească între ei despre o apariție recentă ca fiind grozavă.
Există însă și situații în care lumea literară e entuziasmată de o carte și par cu toții de acord că opera e extraordinară, dar apar și păreri opuse, izolate. De obicei, persoanele care au opinii contra curentului, nu se exprimă. Însă unii, faimoși și curajoși, nu s-au ferit să critice tot felul de cărți celebre pe care mulți alții le lăudaseră anterior.
Iată, de exemplu, părerile a patru scriitori faimoși despre câteva cărți celebre extrem de lăudate, dar care pe ei nu i-au impresionat deloc.
4 autori consacrați care au criticat cărți celebre
Virginia Woolf despre Ulise, al lui James Joyce
Din jurnalul Virginiei Woolf, din data de 16 august 1922, reiese că romanul Ulise, al lui James Joyce, nu i-a atras deloc interesul.
“Ar trebui să citesc Ulise și să îmi construiesc argumentele pro și contra acestei cărți. Până acum, am citit 200 de pagini, nici măcar o treime. Primele două sau trei capitole m-au amuzat, stimulat, fermecat, interesat. Până la finalul scenei cu cimitirul. Apoi, am devenit nedumerită, m-am plictisit, enervat și am fost deziluzionată de liceanul care își stoarce coșurile. Tom, marele Tom (T.S. Elliot), crede că această carte e pe același loc cu Război și Pace! Iar mie mi se pare o carte analfabetă și insuficientă. E o carte despre un bărbat autodidact și știm cu toții cât sunt acești oameni de îndurerați, egoiști, insistenți, cruzi și chiar grețoși. Dacă poți să mănânci carne gătită, de ce să mănânci carne crudă? Dacă ești anemic, cum este Tom, atunci poți să găsești glorie și în sânge. Eu una, fiind destul de normală, sunt pregătită să citesc din nou clasici. E posibil să revin asupra acestei idei mai târziu, doar las un semn ca să marchez pagina 200”.
La 6 septembrie 1922, Virginia Woolf nota, din nou: “Am terminat Ulise și cred că e un eșec. Cartea e difuză, e sălcie, e pretențioasă. E vulgară, nu numai în sensul evident, dar și în sens literar”.
Charlotte Brontë despre Mândrie și prejudecată, a lui Jane Austen
Într-o scrisoare adresată filosofului și criticului literar G.H. Lewes, din 12 ianuarie 1848, Charlotte Brontë își exprima nelămurirea legată de faptul că acesta aprecia cărțile lui Jane Austen.
“De ce îți place domnișoara Austen atât de mult? Sunt nedumerită. Ce te-a făcut să spui că ai fi preferat să scrii Mândrie și prejudecată sau Tom Jones în locul oricăruia dintre romanele Waverley? N-am citit Mândrie și prejudecată până când nu am citit ce ai scris despre ea, apoi am luat cartea și am studiat-o. Și ce-am găsit? O dagherotipie-portret a unui chip banal. O grădină atent îngrădită, cultivată cu flori delicate, dar nicio fizionomie strălucitoare, niciun strop de aer proaspăt. N-aș putea să trăiesc cu doamnele și domnii aceia în casele lor elegante, dar izolate. Observațiile mele probabil că te vor deranja, dar îmi asum riscul”, spunea Charlotte Brontë, căreia nu i-a plăcut nici romanul Emma.
Aldous Huxley despre Pe drum, de Jack Kerouac
În volumul Aldous Huxley: o biografie, Nicholas Murray îl cita pe acesta, vorbind despre cartea Pe drum, a lui Jack Kerouac: „M-am plictisit la scurt timp după ce m-am apucat de ea. Adică, drumul părea groaznic de lung”.
Vladimir Nabokov despre Frații Karamazov și Crimă și pedeapsă, de Feodor Dostoievski
Într-un interviu publicat la 23 octombrie 1969, Vladimir Nabokov își spunea părerile despre două cărți celebre care au fost și sunt apreciate până în ziua de azi ca fiind capodopere literare.
“Dacă ne referim la cele mai proaste romane ale lui Dostoievski, atunci, într-adevăr, îmi displac puternic Frații Karamazov și Crimă și pedeapsă. Nu contest căutarea sufletească și revelația sinelui, dar, în aceste cărți, sufletul, păcatele, sentimentalitatea și jargonul nu garantează căutarea obositoare și confuză”, spunea Nabokov.
Și în zilele noastre cititorii se bazează mult pe recomandările venite din partea autorilor lor preferați, dar puțini sunt cei care au curajul de a fi critici la adresa unor opere mult lăudate.
Ție ce romane consacrate ți-au displăcut?
https://blog.printrecarti.ro/carti-celebre-criticate-de-autori-faimosi/
//////////////////////////////////////
Top 10 cele mai populare cărți din toate timpurile
Dacă vă plac topurile, avem unul bun pentru voi. Un top cu cele mai populare cărți din toate timpurile. Clasamentul a fost realizat în funcție de numărul de exemplare vândute.
Astăzi vorbim despre cele mai populare cărți din toate timpurile. Dacă, atunci când vorbim despre o carte ca fiind bună sau mai puțin bună, lucrurile sunt subiective, aici nu e loc de discuții. Numerele sunt cele care stabilesc topul. În cazul acesta, numărul de exemplare vândute din fiecare carte stabilește ce carte a fost cea mai cumpărată și, deci, populară, de-a lungul timpului. Clasamentul a fost realizat inițial în 2017, dar suntem aproape siguri că se menține, chiar dacă cifrele au mai crescut.
Cele mai populare cărți din toate timpurile
- Don Quijote de la Mancha, de Miguel de Cervantes: 500 de milioane de exemplare
Supranumit Primul roman sau Un roman infinit, romanul Don Quijote de la Mancha este despre un bătrân nobil care delirează, mori de vânt monstruoase și scutieri. Considerat a fi primul roman modern, Don Quijote și-a dovedit popularitatea prin faptul că e cea mai vândută carte din toate timpurile. Romanul lui Cervantes a fost vândut în 500 de milioane de copii, în timp ce al doilea clasat a înregistrat 200 de milioane de copii vândute.
- Poveste despre două orașe, de Charles Dickens: 200 de milioane de exemplare
Indiferent că-ți place sau nu cartea, Poveste despre două orașe a lui Charles Dickens a fost vândută în 200 de milioane de copii, ceea ce o plasează pe locul al doilea în topul cu cele mai populare cărți din întreaga lume și din toate timpurile. Poate că unele exemplare au fost cumpărate de elevi obligați să citească acest volum, dar nu contează, romanul este plin de umor viclen, descrieri interesante și caractere desprinse direct din Parisul din perioada Revoluției Franceze.
- Stăpânul Inelelor, de J.R.R. Tolkien: 150 de milioane de exemplare
Chiar dacă are trei părți, romanul lui J.R.R. Tolkien a fost vândut în 150 de milioane de exemplare. Inițial, cartea – definitorie pentru genul fantasy modern – a fost editată într-un singur volum.
Acțiunea cărții Stăpânul inelelor, care include volumele Frăția Inelului, Cele două turnuri și Întoarcerea regelui, se petrece într-o preistorie imaginară, cel de-al treilea Ev al Pământului de Mijloc. Ținuturile din Pământul de Mijloc sunt populate de oameni și de alte specii umanoide – printre care hobbiți, elfi, gnomi și orci – , dar și de multe alte creaturi reale sau imaginare. Totul se petrece în jurul Inelului Puterii, făurit de lordul întunecat Sauron. În cele trei volume vei găsi descrieri de basm ale atmosferei liniștite din Comitat, dar și detalii care țin de Războiul Inelului, multe dintre ele văzute prin ochii personajelor romanului, în special ai protagonistului Frodo Baggins.
- Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupery: 142 de milioane de exemplare
Astronomii chiar au numit un asteroid după personajul principal din această carte. La cât e de îndrăgită, cartea Micul prinț nu avea cum să nu se afle pe o listă cu cele mai populare cărți de până astăzi. Cartea lui Antoine de Saint-Exupery a fost tradusă în 300 de limbi și dialecte, iar povestea de prietenie, singurătate, dragoste și pierdere își merită locul de emblemă culturală globală.
- Harry Potter și Piatra Filosofală, de J.K. Rowling: 107 de milioane de exemplare
Chiar și cei care nu prea citesc ar putea să intuiască faptul că Harry Potter și Piatra Filosofală n-ar avea cum să lipsească din acest clasament. Romanul lui J.K. Rowling e pe locul al cincilea.
Primul roman din seria de opt volume Harry Potter introduce personajul principal. Harry este un băiat aparent obișnuit, crescut de unchii lui, pentru că părinții îi muriseră într-un accident de mașină. La 11 ani află că are puteri vrăjitorești de care unchii lui încercau să-l țină departe și că, de fapt, părinții lui au avut un sfârșit mult mai neobișnuit. Astfel începe aventura.
- Zece negri mititei, de Agatha Christie: 100 de milioane de exemplare
Nici aici nu e vreo surpriză. Regina literaturii de suspans nu prea avea cum să lipsească din acest top. Capodopera Zece negri mititei a fost vândută în peste 100 de milioane de exemplare. Nu numai că este cea mai bine vândută carte a Agathei Christie, dar e și cea mai vândută carte polițistă din lume de până acum. Acțiunea are loc pe o insulă izolată aflată în zona coastei comitatului Devon din Anglia. Zece oameni sunt ademeniți să vină pe această insulă sub diferite pretexte, fiecare dintre ei fiind, în trecut, făptaș al unei crime, dar fie a scăpat de justiție, fie a comis un act care nu poate fi sancționat legal.
- Visul din pavilionul roșu, de Cao Xueqin: 100 de milioane de exemplare
Visul din pavilionul roșu poate fi mai necunoscut în Europa, dar este un roman clasic chinezesc, numit deseori „cartea mileniului”. Cartea lui Cao Xueqin fost vândută în 100 de milioane de exemplare. Este o saga din secolul al 18-lea, despre o familie nobilă care cade în dizgrație. Romanul abundă în detalii uimitoare despre obiceiurile sociale, culturale și spirituale ale vremii. Dacă o citești – și îți recomandăm să o faci – ia în considerare că e și foarte lungă, de două ori cât Război și pace.
- Hobbitul, de J.R.R Tolkien: 100 de milioane de exemplare
Cu aproximativ același număr de exemplare vândute ca Visul din pavilionul roșu, Hobbitul se plasează pe locul al nouălea în clasament.
Bilbo Baggins e un hobbit mic și cu picioare mari care se bucură de o viață tihnită. Fără mari ambiții, Baggins rareori se duce mai departe de propria cămară, iar asta nu îl nemulțumește deloc. Dar viața lui calmă este dezechilibrată de apariția vrăjitorului Gandalf și a treisprezece gnomi care vor să-l ia într-o aventură despre care nimeni nu-și imaginează unde poate să ducă, în încercarea de a fura comoara lui Smaug, un dragon extrem de periculos.
- Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea, de C.S. Lewis: 85 de milioane de exemplare
Seria Cronicile din Narnia este compusă din şapte cărţi: Nepotul magicianului, Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea, Calul și băiatul, Prințul Caspian, Călătorie cu Zori de zi, Jilțul de argint și Ultima bătălie. Cartea a doua, Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea, este cea care intră în topul cu cele mai populare cărți, având peste 85 de milioane de exemplare vândute. Volumul a fost tradus în 47 de limbi și adaptat pentru televiziune, teatru, radio și film.
- Codul lui Da Vinci, de Dan Brown: 80 de milioane de exemplare
Blockbusterul lui Dan Brown este pe locul zece. Mai mult decât misterul unei crime, Codul lui Da Vinci explorează secrete istorice controversate. Cartea începe cu uciderea misterioasă a unui custode de la Luvru chiar în interiorul muzeului. Acesta fusese ultimul mare maestru al unei confrății secrete – Stareția Sionului – care păstrează un secret care ar duce la distrugerea bisericii creștine. Ca să dezlege misterul, Robert Langdon, un profesor de simbolistică de la Harvard, colaborează cu nepoata victimei, criptografa Sophie Neveu.
Biserica Catolică a denunțat public romanul, ceea ce l-a făcut și mai popular.
https://blog.printrecarti.ro/top-10-cele-mai-populare-carti-din-toate-timpurile/
//////////////////////////////////////////
7 scriitori care au ajuns celebri la vârste înaintate
Poți să privești doar ca pe o curiozitate această listă de scriitori care au ajuns celebri la vârste înaintate, dar poți să o folosești și ca să te motivezi în a te apuca de unul dintre lucrurile acelea pentru care ți se pare că ești „prea bătrân”.
Nu toți scriitorii au devenit celebri din prima. Unii au scris mult înainte să fie remarcați în lumea literară, în timp ce, pentru alții, a durat mult până când au considerat că opera lor e destul de bună încât să fie scoasă în lume.
Indiferent că te tentează ideea de a scrie sau ai vreo pasiune care mocnește ascuns pentru un alt domeniu, nu lăsa vârsta să te împiedice să încerci! Niciodată nu e prea târziu să faci un pas către vechea ta pasiune pe care ai ignorat-o până acum, iar lista de mai jos, cu scriitori care au ajuns celebri la vârste înaintate, poate fi o încurajare pentru oricine.
7 scriitori care au ajuns celebri la vârste înaintate
- Toni Morrison, 40 de ani
Toni Morrison avea 40 de ani când prima ei carte – Cei mai albaștri ochi (The Bluest Eye) – a fost publicată, în 1970. În cele din urmă, a câștigat și un Premiu Pulitzer, în 1988, pentru cartea Preaiubita. Avea, deci 58 de ani. Acum, Toni Morrison e profesor la Universitatea Princeton și, în 1993, a câștigat Nobelul pentru Literatură. Poate părea că 40 de ani e prea târziu ca să te apuci de orice lucru, dar nu e deloc așa!
Click aici pentru a cumpăra cărţi la cel mai mic preţ
- Mark Twain, 41 de ani
Unul dintre cei mai celebri scriitori din America, Mark Twain, a publicat prima lui carte, Inocenții în străinătate (The Innocents Abroad) în 1869, când avea 41 de ani. Romanul a devenit instant bestseller, ceea ce l-a determinat pe Twain să scrie Aventurile lui Tom Sawyer și Aventurile lui Huckleberry Finn în 1876.
Mark Twain e numit deseori părintele literaturii americane, pentru descrierile lui oneste și capacitatea de înțelegere a culturii americane de la sfârșitul anilor 1800. Până la urmă, a scris 28 de cărți care sunt extrem de căutate și în ziua de azi.
- Marcel Proust, 43 de ani
Deși a scris și a publicat din tinetețe, scriitorul francez Marcel Proust devenit faimos când a scris În căutarea timpului pierdut, operă în șapte părți. Primul volum, publicat în 1913, când Proust avea 42 de ani, nici nu a atras prea mult atenția asupra sa.
Cinci ani mai târziu, cea de-a doua parte a avut un mare succes și a câștigat prestigiosul Premiu Goncourt. Părțile a treia și a patra au fost publicate în 1920-21 și respectiv 1921-22 și au fost, de asemenea, bine primite.
Proust a murit în 1922, iar ultimele trei părți, lăsate în manuscris la moartea sa, au fost publicate postum în 1923, 1925 și 1927.
Munca lui merge în profunzimea psihologiei și a problemelor sociale și tratează felul în care copilăria se reflectă în viața de adult.
- Henry Miller, 44 de ani
Prima carte a lui Henry Miller, Tropicul Cancerului, a fost publicată în Franța în 1934, când Miller avea 44 de ani. Tot atunci, cartea a fost interzisă în SUA din cauza legilor americane referitoare la pornografie. Interdicția a fost anulată în 1961, în mijlocul revoluției sexuale din anii ’60.
Tropicul cancerului este prima carte din trilogia semibiografică a lui Henry Miller despre experiențele lui în Paris și New York.
- J.R.R. Tolkien, 45 de ani
J.R.R. Tolkien a publicat Hobbitul în 1937, adică la 45 de ani. Este cunoscut mai ales pentru trilogia Stăpânul Inelelor, apărută după Hobbitul și care a vândut peste 150 de milioane de copii în întreaga lume.
Tolkien e considerat părintele literaturii moderne fantasy.
- Raymond Chandler, 51 de ani
La 48 de ani, Raymond Chandler își pierde locul de muncă și începe o perioadă foarte dificilă pentru el. Ca să-și câștige existența, începe să scrie pentru publicații de senzație, ieftine, care tipăresc literatură polițistă.
Prima lui carte, Somnul de veci, a fost publicată în 1939, când el avea 51 de ani. Romanul e ecranizat în 1946, filmul fiind regizat de Howard Hawks și avându-i în rolurile principale pe Humphrey Bogart și Lauren Bacall. Filmul îl face celebru și pe Chandler.
- Frank McCourt, 66 de ani
Frank McCourt e câștigător de Pulitzer (secțiunea Biografie sau Autobiografie, în 1997) pentru cartea Cenușa Angelei, publicată în 1996, pornind de la copilăria lui dominată de sărăcie și împărțită între Brooklyn și Irlanda.
„Cu o scriitură plastică și tactilă, poetică, dar sensibilă la limbajul străzii, McCourt face pentru orașul Limerick ce-a făcut tânărul Joyce pentru Dublin: ne evocă locul cu o asemenea intimitate, încât ni se pare că i-am cutreierat și noi drumurile și i-am bătut cârciumile“, nota New York Times.
După ce ai parcurs această listă de scriitori care au ajuns celebri la astfel de vârste, ce părere ai, ți se mai pare „prea târziu” să te apuci de ceva?
5 cărți pentru toamna asta, care să completeze atmosfera
S-a schimbat anotimpul, lumina devine mai blândă, zilele nu mai sunt fierbinți, dar sunt din ce în ce mai scurte. Dacă nu ți-ai făcut o listă de cărți pentru toamna asta, ți-am făcut noi!
Nu știu cum e pentru tine, dar, când vine toamna și zilele încep să se scurteze subtil, parcă nimic nu e mai reconfortant decât să citești o carte bună. Fie, uneori, o lumânare parfumată și o pătură călduroasă, în serile mai răcoroase, completează atmosfera. Așadar, când culorile blânde de toamnă încep să-și facă apariția, îmi schimb lista de lecturi. Toamna citesc romane nici prea vesele, de vară, dar nici prea complexe sau grele, ca iarna. De aceea, am făcut o listă de cărți pentru toamna asta, ca să completeze atmosfera.
5 cărți pentru toamna asta
- Toamna, de Ali Smith
Toamna este primul roman din Cvartetul anotimpurilor al lui Ali Smith, o serie de romane plasate în diferite perioade ale anului. Deși acțiunea din această carte este plasată toamna, romanul este primul din serie.
Daniel, care are peste 100 de ani, și Elisabeth, născută în 1984, au o prietenie mai neobișnuită, începută în copilăria fetei. Relația celor doi este bazată pe fascinație. Ea e fascinată de cât de multe știe Daniel despre muzică, artă și oameni; el e fascinat de curiozitatea lui Elisabeth.
În spatele prieteniei celor doi, cartea este una aproape lirică, o poveste de despre înaintarea în vârstă, artă, timp, visare și iubire, viață și moarte. Și o să adori s-o citești chiar toamna!
- Istoria secretă, de Donna Tartt
Istoria Secretă a Donnei Tartt este un roman captivant despre un grup de studenți extrem de zeloși de la o mică universitate de arte liberale, Colegiul Hampden din New England. La începutul unui nou an universitar – vedeți de ce e pe lista de cărți pentru toamna asta? – se leagă un nou grup, extrem de efervescent. Richard Papen, protagonistul, are 28 de ani, dar își amintește cum, la 19 ani, când își petrecea anii de facultate cu acest grup de studenți, a ajuns să fie implicat într-o serie de crime pentru care grupul respectiv era, aproape în totalitate, responsabil.
- Micuțele doamne, de Louisa May Alcott
Micuţele doamne este pe lista de cărți pentru toamnă pentru că e mai plăcut să te delectezi citind povestea celor patru surori în anotimpul în care se lasă liniștea. Cele patru fete, Meg, Jo, Beth și Amy March sunt surori, dar sunt extrem de diferite ca personalitate. Cele patru fac parte dintr-o familie pe cât de săracă, pe atât de caldă. În timp ce tatăl e plecat la război, fetele cu vârste între 12 și 16 ani, o au alături pe mama lor, care le încurajează să fie bune și iubitoare. În scenă intră și Laurie, un băiat care este primit în clubul celor patru fete. Micuțele doamne este o carte bine conturată tocmai prin personajele sale, cărora Louisa May Alcott le-a creat personalități complexe, descrise pe tot parcursul romanului. Citește cartea chiar dacă ai văzut filmul! Vei descoperi noi nuanțe care în film trec neobservate!
- Podurile din Madison County, de Robert James Waller
Aceeași recomandare și pentru Podurile din Madison County, de Robert James Waller. Citește cartea, chiar dacă ai văzut filmul cu Meryl Streep și Clint Eastwood.
E o carte perfectă pentru toamnă. Nu doar că îți transmite sentimentul de anotimp blând, ci și cei doi protagoniști se află la vârsta toamnei. Fotograful Robert Kincaid e neîmblânzit, mereu în căutare de aventură, de data aceasta în căutarea podurilor acoperite din ținutul Madison. Francesca Johnson e casnică, soție de fermier, dar, în ciuda acestui clișeu care îi poleiește imaginea, în sinea ei și ea este o femeie neîmblânzită care așteaptă împlinirea dragostei pe care nu a trăit-o alături de soțul ei.
- Hobbitul, de J.R.R. Tolkien
Și, dacă ai chef de o carte-poveste, citește Hobbitul, de Tolkien. Dacă încă nu ai auzit de Bilbo Baggins, dar și dacă l-ai văzut în ecranizarea Stăpânul Inelelor, află că e un hobbit mic și cu picioare mari care se bucură de o viață tihnită. Fără mari ambiții, Baggins rareori se duce mai departe de propria cămară, iar asta nu îl nemulțumește deloc. Dar viața lui calmă este dezechilibrată de apariția vrăjitorului Gandalf și a treisprezece gnomi care vor să-l ia într-o aventură despre care nimeni nu-și imaginează unde poate să ducă, în încercarea de a fura comoara lui Smaug, un dragon extrem de periculos. E o poveste magică în care vei întâlni și elfi, și vrăjitori, și gnomi, și oameni, și orci, și troli.
https://blog.printrecarti.ro/7-scriitori-care-au-ajuns-celebri-la-varste-inaintate/?gclid=EAIaIQobChMI0tOc-MCw-wIVOIODBx37pgGcEAMYASAAEgL07PD_BwE
/////////////////////////////////////////
Ruben Östlund și critica slăbiciunii umane
Silvia DUMITRACHE
Deși era deja un nume care intrase în circuitul de top al festivalurilor internaționale de film încă de la primele sale lungmetraje și scurtmetraje, cîștigînd inclusiv la Berlin, suedezul Ruben Östlund a căpătat cu adevărat faima internațională odată cu Force Majeure, în 2014, recompensat cu Premiul Juriului la secțiunea „Un Certain Regard”, la Festivalul de la Cannes. În 2017, The Square îi aducea Palme d’Or -ul și includerea pe lista scurtă la Oscar. Anul acesta, cu Triangle of Sadness a obținut un al doilea Palme d’Or. E clar că putem vorbi despre o rețetă de succes, care nu îl scutește însă de numeroase critici și reacții vehemente. Indiferent nu te lasă filmele sale, te revoltă ori îți deschid ochii. În orice caz, nu te plictisesc. Curaj, insolență, ironie acidă, umor fără menajamente – acesta aș spune că este mixul de ingrediente care stau la baza filmelor sale. Toate legate printr-o extrem de fină și inteligentă deconstrucție a clișeelor și prejudecăților.
În Force Majeure, se aventura pe tărîmul înșelător al subconștientului, de unde mai răsar din cînd în cînd, fără o explicație rațională, impulsuri ce nu au reușit să fie filtrate de normele sociale. Rolurile de gen și stereotipurile înrădăcinate sînt zguduite în această comedie neagră deloc ușoară, incomodă prin felul în care pune oglinda în fața întunericului din noi înșine. În The Square, ironiza superficialitatea din lumea artei, ce mai înseamnă crieterii de evaluare, valoare, canon (un termen deja controversat azi). Dincolo de acest prim nivel, era un nou pretext pentru a sonda în straturile complexe ale interacțiunii umane ce se bazează pe instinctele elementare, fie că vorbim despre elită, fie că ne referim la oamenii din mediile simple. În Triangle of Sadness, Östlund pare că și-a propus să aducă împreună toate temele pe care le-a abordat în alte contexte și să pulverizeze toate convențiile.
Regizorul mărturisește că a dorit în primul rînd să ofere un roller coaster halucinant, în același timp distractiv, pornind de la ideea de frumusețe ca monedă de schimb în societatea actuală. Căci, în afară de bani și de educație, frumusețea este, consideră el, elementul care îți poate schimba statutul social. Aduce împreună trei subiecte de impact – lumea celor care trăiesc în lux, lumea fashionului și ideea, de multe ori nejustificat de romanțată, a insulei părăsite. Ciocnirea acestor topos-uri creează o realitate dizarmonică, incapabilă să-și mai găsească resorturile pentru a îmblînzi cruzimea adevărurilor simple.
În Triangle of Sadness, film care a putut fi văzut în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest (21-30 octombrie) și care va fi distribuit în România de Independența Film, Östlund aruncă în aceeași barcă (de lux) personaje dintre cele mai colorate, ridicole, șarjate, care provoacă în același timp tristețe și amuzament. Este o panoplie umană grotescă și tragică prin limitarea de care dau dovadă toți, indiferent de statut, de ocupație sau de istoric. Avem un cuplu – Yaya (Charlbi Dean), influencer, și Carl (Harris Dickinson), model, cu povestea cărora debutează filmul. Yaya face reclamă la diferite produse și se străduiește să cîștige cît mai mulți followers pe Instagram, iar Carl participă la castinguri, ocazie pentru regizor de a creiona superficialitatea și ipocrizia acestui domeniu. Yaya cîștigă o croazieră pe un vas de lux, unde întîlnim diferite tipuri de superficialități. Milionari, oligarhi, afaceriști, toți de acolo se bucură, cinic, de poziția pe care le-o oferă banii. Nu este scutit de o ironie mușcătoare nici căpitanul declarat marxist și mereu beat, interpretat de Woody Harrelson. Scena antologică a filmului, Cina Căpitanului, pe lîngă dezastrul ce cuprinde întreg vaporul din cauza unei furtuni, îi găsește pe căpitan și pe oligarhul rus într-o dialectică comunism vs. capitalism, care nu face decît să scoată la iveală toate clișeele discursurilor tipice, în timp ce lumea din jur se destramă, Östlund subliniind astfel absurdul oricărui tip de extremism, pericolul separării teoriei de realitate. În gestul muzicienilor de pe Titanic, care continuau să cînte în timp ce vasul se scufunda, exista o poezie înduioșătoare, aproape o victorie a spiritului asupra trupului. Aici, nu mai avem nici poezie, nici măreție. Totul este magistral construit, de la excelentul comic de limbaj pînă la felul minuțios de a destrăma aparenta perfecțiune a acelei lumi și a o aduce într-un decor parcă scos din Împăratul muștelor. Femeia de serviciu, Abigail (Dolly De Leon), devine, în acest scenariu coșmaresc, liderul. Puterea asupra celorlalți nu o deții doar prin bani, ci prin orice soi de avantaj pe care îi ai asupra altora, într-un context dat. Inegalitatea este un dat al orînduirii umane, pare a sugera Östlund.
Amintind de glamourul lui Paolo Sorrentino și de visceralitatea unui Peter Strickland, Ruben Östlund folosește cu abilitate de maestru tehnica pastișei și a parodiei postmoderne, pe care și-a rafinat-o cu fiecare film al său. Nu este însă formă fără fond. În spatele imaginilor adesea șocante și al dialogului de un comic șarjat se află acea critică inteligentă și necruțătoare a unor aspecte din societate. Tulburarea apelor stabile ale unui eșafodaj social au provocat întotdeauna reacții ostile, violente, vehemente. Dacă este interpretat doar la un prim nivel, iar riscul este destul de ridicat, căci ceea ce oferă este atît de strident și revoltător, încît poate să împiedice accesul la un alt strat de înțelegere, Östlund poate să fie judecat drept un socialist de caviar. El însuși declară că face parte din procentul acela de oameni înstăriți, deci nu își dorește să fie un ipocrit care îi ridiculizează pe bogați și îi deplînge pe săraci. Ceea ce poate scăpa la prima vedere este că Östlund ironizează absolut toate personajele create – de la oligarhi și afaceriști pînă la femeia de serviciu.
Triangle of Sadness nu este o analiză sau o critică a ierarhiei sociale – sau nu doar atît, în orice caz –, ci o analiză extrem de fină a psihicului uman, dincolo de statutul social. Evident că lui Östlund nu îi scapă sarcasmul la adresa acelor privilegiați ai sorții, care trăiesc într-un lux aproape indecent și ajung să fie rupți de alte realități. Din nou, nu ratează ocazia să lovească într-una dintre tarele societății actuale – obsesia pentru imagine, pentru ceea ce convențional se numește frumusețe, pentru idealul tinereții. Mai mult decît oricînd în istorie, carcasa atrăgătoare a unei persoane poate să genereze profituri imense. Social media a creat loc pentru noi tipuri de activități, iar cea de influencer se aseamănă cu cea a unui investitor la bursă. Intri în fiecare zi pe piață, arunci în joc încă o imagine bine lucrată (de pildă, fotomodelul super skinny, care arată că se înfruptă dintr-o porție generoasă de paste, cînd în realitate nu se atinge de mîncare), iar banii încep să curgă. Este un teren chiar mai sigur decît cel mișcător al bursei. Și mai bifează și stereotipurile de gen – ce se așteaptă de la un bărbat, respectiv de la o femeie într-un cuplu. Nu dezvoltă detaliat această direcție, dar e clar că este important pentru regizor să arunce în schemă și acest clișeu, pentru a arăta că, în esență, orice dinamică umană, orice comportament înrădăcinat este un construct social – facem ceea ce ne dictează structura societală în care ne-am dezvoltat, și nu ghidați (doar) de anumite tendințe înnăscute. Această teorie a lui Östlund este susținută de felul în care creează un inverso mundus, în a doua jumătate a filmului, cînd cei bogați, conjunctural, își pierd puterea, iar cei care înainte nu aveau voce dețin acum controlul. Sînt ei oare mai buni, mai generoși, mai umani? Ar putea reuși ei să clădească o societate mai corectă, în care să nu profite de cel slab? Această meditație asupra naturii umane este esența filmului lui Östlund.
Ruben Östlund și critica slăbiciunii umane
//////////////////////////////////////////////
Un episod nedemn și trist pentru Europa
Editorial din Nr. 1134
14-11-2022Nr. 1134
Matei MARTIN
Peste 1.300 de oameni au murit anul acesta înecați, încercînd să traverseze Marea Mediterană. Oameni disperați care fug împinși de războaie ori de regimuri nemiloase sau care încearcă să scape de foamete, îngrămădiți în ambarcațiuni improvizate ori avariate. E o criză care durează deja de zece ani. Și căreia Europa nu reușește să-i pună capăt.
Săptămîna trecută, un nou episod ne-a amintit de situația precară a acestor oameni loviți de soartă și de fragilitatea mecanismelor europene menite să îi protejeze. Zile întregi, o navă specializată în misiuni de salvare a așteptat aprobarea autorităților italiene să intre în port. Vreme de trei săptămîni, nava aflată în apele teritoriale ale Italiei a lansat peste patruzeci de apeluri prin care solicita o soluție pentru debarcarea oamenilor aflați la bord într-un port italian. Pînă la urmă, Ocean Viking a obținut permisiunea să acosteze în zona militară a portului francez Toulon. O rezolvare disperată pentru o situație critică. Franța și Germania vor primi, fiecare, cîte o treime din cei 230 de migranți. Ceilalți vor putea fi admiși în alte țări precum Luxemburg, Norvegia, Croația, Bulgaria ori Lituania.
Nava organizației umanitare SOS Méditerranée avea la bord 234 de oameni salvați de pe mare, în cursul mai multor intervenții. Migranți epuizați de traversarea aventuroasă, provenind în special din Siria și din Eritreea. Aproape 50 dintre aceștia erau minori neînsoțiți de adulți. Cu o zi înainte, patru persoane fuseseră evacuate de urgență de la bordul navei și transportate cu elicopterul pe insula franceză Corsica, pentru a primi îngrijiri medicale. În Italia, noul guvern, condus de Giorgia Meloni (extrema dreaptă), anunțase deja că va opri noi valuri de refugiați. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta. Și în 2018 Italia i-a refuzat accesul în porturile sale unei nave de salvare a SOS Méditerranée. Șeful statului însuși a dat tonul și a intervenit public, pentru a întări și justifica refuzul. Atunci, Spania a permis accesul a peste 600 de refugiați.
De data asta, Franța a anunțat preluarea refugiaților, condamnînd atitudinea „inadmisibilă“ a Italiei. În plus, guvernul de la Paris a anunțat o ruptură „extrem de puternică“ în relațiile bilaterale și a amenințat că Italia ar putea suferi consecințe juridice. La Roma, guvernul a denunțat reacția „disproporționată“ și „extrem de virulentă“ a Franței. Un schimb de replici tăios, care nu a adus nici clarificări și nici (cu atît mai puțin) soluții pentru bieții refugiați…
Pînă una-alta, Franța și-a suspendat participarea la mecanismul de relocare a solicitanților de azil instituit în această vară la nivel european. Sistemul prevedea ca sarcina primirii refugiaților sosiți via Mediterana să fie împărțită. Franța, Germania și Italia se angajaseră să preia voluntar 8.000 de imigranți. Însă, după incidentul de la sfîrșitul săptămînii trecute, Franța a anunțat, prin vocea ministrului de Interne, că încetează să mai participe la acest sistem: „Relocarea planificată în beneficiul Italiei a 3.500 de persoane în Franța între vara lui 2022 și vara lui 2023 este complet suspendată“. Oricum, pînă în acest moment, doar cîteva zeci de solicitanți de azil beneficiaseră de acest mecanism. În plus, Franța a anunțat întețirea controalelor la frontiera cu Italia. Știut fiind că, cu cît verificările sînt mai dese și mai amănunțite, cu atît mai lesne refugiații pot fi respinși și retrimiși către Italia, Franța folosește controalele Poliției de Frontieră ca formă de represalii. Intenția e clară, explicită, a spus-o chiar ministrul Gérald Darmanin: „guvernul italian este cel care iese în pierdere“. Un răspuns pe măsura politicii radical anti-imigrație a guvernului de la Roma. Dar încărcat de cinism.
Săptămîna trecută, două țări europene au arătat un spectacol grotesc: Italia, care refuză să respecte tratate convenite la nivel internațional; și Franța, care își asumă o misiune umanitară printr-un gest de fațadă, menit să disimuleze intenția de a renunța la alte obligații la care se angajase. Apoi, escaladarea discursului public al liderilor celor două țări. Un episod nedemn și trist pentru Europa. Și semnul unei derive periculoase.
Pentru că, dincolo de retorica populistă, rămîne mizeria migrației: foametea, frica, disperarea celor care pleacă din țările lor. Și miile de oameni care mor, înecați, în încercarea de a ajunge într-un loc sigur. Această criză a migrației e un simptom. Dacă Europa nu găsește soluții nici măcar pentru tratarea efectelor, oare cum va putea rezolva cauza bolii?
Un episod nedemn și trist pentru Europa
////////////////////////////////////////////
CORESPONDENŢĂ DE LA PARIS. 50 de mari gînditori care au marcat ştiinţele umane
Sciences Humaines, nr. 20 hors-série (iunie-iulie)
Adina DINIŢOIU
Numărul 20 hors-série (iunie-iulie) al revistei Sciences Humaines propune un dosar incitant, Les grands penseurs des sciences humaines. 50 auteurs-clés. Printre ei: Tocqueville, Michelet, Darwin, Marx, Freud, Saussure, Wittgenstein, Popper, Keynes, Arendt, Goffman, Bourdieu, Foucault, Chomsky, Habermas, Ricoeur. De la stînga la dreapta şi invers, sînt prezentaţi aşadar – în texte preluate din dosare mai vechi Sciences Humaines sau din alte surse, dar şi în texte inedite – 50 de gînditori de diferite orientări, şcoli, curente care au marcat dezvoltarea ştiinţelor umane în decurs de două secole: „Ştiinţele umane sînt cele mai tinere dintre toate ştiinţele – scrie în editorial Nicolas Journet (redactor şi deţinător de rubrică Lire) –: ele nu au decît două secole, vreme în care colectarea de fapte, observaţia directă, experimentul şi laboratorul devin marca lor specifică, iar ştiinţele naturale – busola lor. Divorţul lor de filozofie nu le împiedică totuşi să se reîntîlnească cu aceasta din urmă de fiecare dată cînd spiritul ştiinţific se loveşte de complexitatea faptului uman“. Dacă secolul al XIX-lea este „cel al istoriei şi al evoluţiei“, continuă Nicolas Journet, secolul al XX-lea este secolul a diverse şcoli şi curente de gîndire: pozitivism, behaviorism, liberalism, marxism, structuralism, neoevoluţionism, cognitivism etc. Numărul din Sciences Humaines prezintă, la modul instructiv şi util (deşi nu lipsit de lacune: lipsesc Jung, Barthes, chiar Eliade), un peisaj divers al autorilor influenţi care au marcat cunoaşterea despre om, de-a lungul a două secole, în sociologie, lingvistică, psihologie, antropologie, istorie, economie ş.a.m.d. Prezentările autorilor sînt, de regulă, însoţite de indicarea cărţilor lor importante, dar şi de scurte note care vorbesc despre posteritatea şi actualitatea teoriilor respective.
De la Adam Smith, la Şcoala de la Frankfurt
Dosarul debutează cu un autor de sfîrşit de secol XVIII, scoţianul Adam Smith, revendicat ca precursor de către economiştii liberali (ca teoretician al pieţei libere), urmat de autori de secol XIX: Jules Michelet, creatorul unui „gen inedit“, „istoria naţională“ – de altfel, foarte criticat pentru lipsa de rigoare, stilul liric, literar şi căderea în morală –, Alexis de Tocqueville cu a sa Despre democraţie în America, Charles Darwin, a cărui antropologie evoluţionistă, un secol după moartea autorului, rămîne încă o „schiţă“, Karl Marx, care, aflat iniţial într-un cerc de „tineri hegelieni“, „chiar reconvertit într-un filozof materialist“, păstrează un fond hegelian (ideea unei „raţiuni“ în istorie şi aceea de dialectică şi de luptă a contrariilor). La început de secol XX, se detaşează puternic influenţa lui Sigmund Freud, inventator al psihanalizei, care, după moartea lui Freud, devine „un curent internaţional proteiform“. Aflăm, de pildă, că „la confiniile secolului al XIX -lea cu secolul al XX -lea, ideea de inconştient nu este atît de originală pe cît poate părea“ (introdusă în psihologie de Theodor Lipps). Dacă practica psihanalitică de diferite orientări a luat avînt după moartea lui Freud, în 1939, în schimb, după 1960, ea a fost devansată de terapiile cognitivo-comportamentale: „Ea suferă, într-adevăr, de două handicapuri: pe de o parte, e dificil să măsori rezultatele curei psihanalitice, iar pe de alta, ea nu vizează suprimarea simptomelor, ci o transformare generală a personalităţii, scop greu de atins. Cu toate acestea, începînd cu anii ’90, unii analişti (Bernard Golse, Gérard Pommier) susţin existenţa unor punţi între psihanaliză şi neuroştiinţe via «neuropsihanaliz㻓 (Nicolas Journet).
Pe de altă parte, chiar şi sub forma contestării, teoria (iar nu practica) freudiană a cunoscut un imens succes de-a lungul secolului al XX-lea, ca instrument de reflecţie şi de interpretare în sociologie, etnologie, filozofie, critică de artă şi literară: „Apelul la Freud în critica politică, mai ales în cadrul Şcolii de la Frankfurt (Theodor Adorno, Herbert Marcuse), a făcut ca psihanaliza să pară o filozofie antiburgheză, chiar libertară (Wilhelm Reich). Poststructuralismul (Gilles Deleuze), sprijinit de antipsihiatrie (Félix Guattari, Ronald Laing), a respins în bloc, în ce-l priveşte, ortodoxia freudiană, nu înainte de a o fi frecventat“ (N.J.). Desprins tot din Şcoala de la Frankfurt (ai cărei reprezentanţi, deşi citaţi, nu figurează, totuşi, în lista de nume propusă aici de Sciences Humaines), influenţat aşadar de marxism şi de „teoria critică“ a celei dintîi, Jürgen Habermas – unul dintre cei mai renumiţi gînditori ai epocii noastre – se îndepărtează de Şcoala de la Frankfurt odată cu publicarea cărţii sale Teoria activităţii comunicative (în franceză Théorie de l’agir communicationnel), în 1981, prin care se apropie de spiritul Luminilor şi de procedurile democratice. Cartea, masivă, propune o nouă teorie a societăţii, bazată pe comunicare: „În acest sens, filozoful german se situează în descendenţa gînditorilor modernităţii – de la Max Weber la Max Horkheimer şi Theodor Adorno, trecînd prin George H. Mead, Émile Durkheim şi achiziţiile pragmaticii lingvistice datorate lui John L. Austin şi John Searle“ (Catherine Halpern). Dacă, în anii ’40, Şcoala de la Frankfurt (şi în special Max Horkheimer) propunea o filozofie socială inseparabilă de o miză emancipatoare (critica alienării, a injustiţiei într-o societate dominată de „tehnoştiinţă“/„technoscience“), în anii ’80, Habermas se dovedeşte un continuator al lui Max Horkheimer, căutînd să „regîndească cu precizie legătura dintre teorie şi practică, recuperînd, graţie resurselor comunicării lingvistice, puterea de care pot dispune actorii sociali în societăţile moderne şi laice pentru a accede la autonomie şi a se elibera de dominaţia impersonală a sistemului economic şi administrativ. În acest cadru, recunoaşterea intersubiectivă devine condiţia inconturnabilă a unui stat social emancipat, care alege să se exprime numai prin intermediul spaţiilor publice deliberative ale statelor de drept democratice. Teoria critică a societăţii devine astfel teorie normativă a dezbaterii“ (Yves Cusset, „L’École de Francfort: quatre générations de penseurs“).
Un dosar util, dar incomplet
Pe de altă parte, un gînditor ca Michel Foucault – propus şi el în selecţia realizată de Sciences Humaines – repune în discuţie promisiunile filozofiei Luminilor, invitînd la examinarea cadrelor normative ale societăţilor aşa-zis democratice şi liberale. Punînd le savoir (cunoaşterea) în legătură cu le pouvoir (puterea), Foucault e interesat de modul în care societatea disciplinează şi controlează indivizii: „Michel Foucault propune o lectură a puterii în termeni de raporturi de forţe multiple, de amploare microsociologică şi structurînd activităţile oamenilor în societate. Puterea este un fel de flux care traversează şi conectează ansamblul de elemente ale corpului social“ (Clément Lefranc). Reîntorcîndu-se la uneltele istoriei (dar cu alte scopuri decît ale istoricului), Foucault depăşeşte însă statutul unui istoric, realizînd un tip de reflecţie „împotriva timpului, şi astfel asupra timpului, în favoarea, sper, a unui timp al viitorului (à venir)“ (Gilles Deleuze). Sau, altfel, spus, dă dovadă de un simţ istoric care le lipseşte în genere filozofilor: „Lipsa de simţ istoric este păcatul originar al tuturor filozofilor“, scria Nietzsche, citat de Catherine Halpern în textul dedicat lui Foucault.
Mă opresc, în final, asupra unui alt gînditor „consensual“, un „filozof al tuturor dialogurilor“, cum scrie François Dosse în textul de prezentare. E vorba de Paul Ricoeur, cel care „a redeschis calea dialogului ideilor într-un cîmp al cunoaşterii unde concurenţa «marilor naraţiuni» tinde întotdeauna să facă ravagii“ (François Dosse). Poziţia gînditorului francez este una constantă pe tot parcursul activităţii sale, şi ea se traduce în atitudinea de tipul: „vreau să explic mai mult pentru a putea înţelege mai bine“/„je veux expliquer plus pour comprendre mieux“. Pentru aceasta, Ricoeur refuză statutul de preeminenţă oricăreia dintre ştiinţele umane. Apropo, de pildă, de domeniul istoriei, „Ricoeur arată, în fiecare dintre intervenţiile sale, în ce măsură istoria ţine de o epistemologie mixtă, care se situează între explicaţia cauzală şi comprehensiune, între naraţiune şi real. Odată cu Temps et Récit (1983- 1985), el critică iluzia şcolii istorice franceze a Analelor de a putea trata naraţiunea istorică/le récit historique ca fiind lipsită de importanţă“ (François Dosse). Această exigenţă interpretativă a metodei lui Ricoeur, spune François Dosse, nu a fost înţeleasă în perioada în care configurarea ştiinţelor umane îşi găseşte expresia filozofică în „les pensées du soupçon“ şi în strategiile devoalării. Însă, începînd cu anii ’80 – şi este valabil şi astăzi (vezi şi cazul Habermas) –, se prefigurează o altă orientare intelectuală care „se distinge printr-o atenţie nouă către partea explicită şi reflexivă a acţiunii“, şi în care Ricoeur se integrează mult mai bine. Mă opresc aici cu spicuirile. Dosarul – de vară – propus de Sciences Humaines este interesant şi util (textele sînt accesibile, dar informate şi cu contextualizări excelente), dar nu infailibil; lipsesc destule nume de gînditori, iar în ceea ce priveşte prezenţele feminine în lista celor 50 de nume, ele nu sînt decît două: Hannah Arendt şi antropologul Margaret Mead.
CORESPONDENŢĂ DE LA PARIS. 50 de mari gînditori care au marcat ştiinţele umane
/////////////////////////////////////////
„Frumusețea literaturii mondiale stă în puterea ei de a deschide mințile“
Interviu cu David DAMROSCH, director Harvard Institute for World Literature
Cezar GHEORGHE
©Stephanie Mitchell
În perioada 4-28 iulie, am avut posibilitatea de a reprezenta revista Observator cultural și Universitatea din București la cea de-a 12-a ediție a Harvard Institute for World Literature (IWL), eveniment desfășurat anul acesta la Universitatea din Mainz. În cadrul școlii de vară, am avut privilegiul de a conduce colocviul dedicat temei „World Literature and Cinema“ și, poate mai important, am avut posibilitatea de a-l întîlni pe profesorul David Damrosch.
David Damrosch este Ernest Bernbaum Professor of Comparative Literature la Universitatea Harvard și director IWL. Este autorul mai multor studii seminale în domeniul literaturii mondiale (World Literature Studies), printre care se numără What is World Literature? (2003), The Buried Book: The Loss and Rediscovery of the Great Epic of Gilgamesh (2007), How to Read World Literature (2009), Comparing the Literatures: Literary Studies in a Global Age (2020), și editorul unor antologii extrem de influente în studiile de literatură mondială, precum The Longman Anthology of World Literature (2004), Teaching World Literature (2009), The Routledge Companion to World Literature (2011, editată împreună cu Theo D’haen și Djelal Kadir), World Literature in Theory (2014), Recent, David Damrosch a publicat Around the world în 80 books (Ocolul lumii în 80 de cărţi, 2021), un exerciţiu inovator, o carte scrisă iniţial zilnic, sub formă de blog, și publicată online, care este adresată unui public larg, nespecializat în studiile literare. Am discutat cu David Damrosch despre provocările scrierii unei cărţi adresate unui public larg, despre obstacolele pe care studiul literaturii mondiale le întîmpină în epoca globalizării accelerate și despre modul în care, în cadrul IWL, a reușit să creeze, împreună cu Delia Ungureanu (Associate Director IWL), o atmosferă cosmopolită și extraordinar de diversă, favorabilă atît schimbului creativ de idei pentru cercetare, cît și unei critici lucide a teoriilor și pedagogiilor literaturii mondiale (Cezar Gheorghe).
Podcastul cu David Damrosch, varianta integrală, în limba engleză, a interviului poate fi accesată mai jos:
Stimate domnule profesor Damrosch, în luna iulie a avut loc cea de-a XII-a ediție a Harvard Institute for World Literature. Am regăsit în cadrul programului o atmosferă cosmopolită efervescentă, potrivită cercetării și discuțiilor din domeniul World Literature Studies. Vă amintiți prima sesiune a programului din 2011? Cum ați avut ideea de a înființa un astfel de program?
Am publicat, la începutul anilor 2000, o carte intitulată What is World Literature?. Călătoream mult, susținînd conferințe despre acest volum în foarte multe universități din lume, și am realizat că mulți oameni erau interesați, dar nu aveau o pregătire în acest domeniu – World Literature Studies (studiile de literatură mondială). M-am gîndit că, dacă am avea o școală de vară cu un program care să se întindă pe mai multe săptămîni, pentru a da o șansă celor interesați să citească, să se gîndească în mod serios și să lucreze împreună asupra teoriei și pedagogiei literaturii mondiale, aceasta ar fi o inițiativă bună. Am ajuns la Harvard în 2009 și am început să mă gîndesc la această idee. Iar atunci cînd am pregătit și am lansat acest proiect, în 2011, am decis nu doar să vorbim despre literatura mondială, despre această perspectivă globală asupra literaturii, ci și să fim în lume. Așa că ne-am imaginat un program care se desfășura prin rotație la Harvard, apoi la o universitate europeană și apoi la o altă universitate din lume, de obicei în Asia. Și s-a întîmplat că prima ediție, despre care m-ai întrebat, a avut loc la Universitatea din Peking.
Sînteți printre puținii oameni care pot spune că au inaugurat o disciplină de studiu. Cartea pe care ați menționat-o, What is World Literature?, publicată în 2003, este, împreună cu Republica mondială a literelor de Pascale Casanova și, poate, și „Conjectures on World Literature“ al lui Franco Moretti, unul dintre studiile seminale ale domeniului. Ce sfat ați da unui cercetător tînăr care devine interesat de studiul literaturii mondiale?
Ceea ce pe mine mă frapează la multe tipuri de studii literare este că încă se bazează pe un model de secolul al XIX-lea, în care statul-națiune și limba în care e scrisă literatura reprezintă centrul de interes esențial, dar odată ce depășim relațiile imediate, directe ale unei țări cu vecinii săi sau cu modelul pe care îl emulează literar, există foarte multe tipuri de studii care pot fi făcute și care sînt mai variate și acoperă o tematică mai largă decît cele din propriul spațiu sau din spațiile învecinate. Așa că multe dintre studiile comparative care mă interesează pe mine presupun să analizezi fie cum o operă călătorește în alte circumstanțe și contexte, devenind cu totul altceva, prin traducere sau diferite tipuri de cercetare, fie cum diferiți scriitori se pot raporta unul la celălalt sau la operele lor chiar dacă nu s-au cunoscut personal.
Ați dat un exemplu foarte puternic despre articolul inițial publicat de Franco Moretti în New Left Review în anul 2000, „Conjectures on World Literature“. Mi-ați spus: „Vezi? Nu trebuie neapărat să vii cu o carte, trebuie să ai o idee extraordinară ca aceasta, să o publici chiar și în această formă comprimată, de articol. Și aceasta poate genera multe polemici și discuții interesante sau poate revigora un întreg domeniu de studiu, poate deschide noi moduri de cercetare“. Credeți că acest model, reprezentat de articolul publicat de Moretti, mai este potrivit astăzi?
Aș spune că, într-un anumit sens, astăzi, mai mult ca oricînd, în spațiul online, se poate experimenta cu diferite tipuri de scriitură, adresată multor tipuri de cititori. Ideea că monografia este publicația-fetiș în studiile literare nu mai este actuală. Există multe tipuri de publicații și multe cărți foarte influente sînt, la bază, colecții de articole care apoi sînt reunite în jurul unei teme comune. Se pot spune multe despre ce înseamnă să lucrezi raportîndu-te la unități de măsură diferite și contează foarte mult să te gîndești la ceea ce este important și să lucrezi asupra acelui aspect. Există un comentariu interesant al lui George Bernard Shaw în una din prefețele la una dintre piesele sale de teatru, în care, în modul său comic, spune de ce el este cel mai important scriitor în viață din Anglia în acel moment. Respinge două posibile răspunsuri, pe care nu le-ar respinge dacă ar fi cu adevărat narcisist. Spune: „nu e vorba doar despre faptul că sînt atît de deștept și atît de prolific“. Și bineînțeles că știm că e foarte deștept și foarte prolific. Shaw spune: „Există foarte mulți oameni care sînt foarte deștepți și care nu produc nimic, există foarte mulți oameni prolifici a căror muncă nu înseamnă nimic. Un scriitor bun este cel care poate vedea importanța anumitor lucruri“. Întotdeauna am crezut că ăsta e un bun scop pentru orice cercetător. Vezi ceea ce este important, de ce este important și pentru cine este important și concentrează-te asupra acelui lucru!
Cea mai recentă carte pe care ați publicat-o, Around the world in 80 books, se adresează unui public larg, nu doar cercetătorilor din studiile literare. A fost o provocare să scrieți pentru un public general? Ce se pierde și ce se poate cîștiga într-o carte care se adresează unui public nespecializat?
Vorbim despre o experiență foarte diferită, care trebuie înțeleasă într-un mod foarte diferit. Îmi amintesc că vorbeam cu un coleg medievist, care a scris o carte adresată unui public larg despre Tapiseria de la Bayeux, și acesta se plîngea că editorul l-a obligat să facă această carte mult mai accesibilă și să elimine toate notele de subsol. Asta mi-a sugerat că începuse cu o abordare greșită. Pentru un public general trebuie să deschizi un subiect. Și există o adevărată plăcere și provocare să te gîndești cum să scrii despre un subiect pe care îl îndrăgești și care nu e foarte bine cunoscut publicului. Și asta este cea mai mare diferență față de scrisul academic, unde presupui că cititorul cunoaște deja materialul și problematicile despre care vorbești, pe cînd, în cazul unui public general, trebuie să creezi interesul pentru lucruri despre care acești cititori nici nu știu că ar trebui să îi intereseze.
Topografia acestei cărți este și ea interesantă. Începeți cu „Londra: inventarea unui oraș“ și cu Virginia Woolf. Care a fost principiul de structurare? Cartea nu pare să aibă o logică liniară. Aproape că ai impresia că ai putea începe să citești cartea cu orice capitol. A fost aceasta o modalitate de a sugera un model de lectură precum cel propus de Cortázar în Șotron, unde poți sări de la un capitol la altul nu neapărat într-o ordine cronologică sau printr-o geografie clasică?
Cortázar este chiar unul dintre cei 80 de autori și discut despre el în partea dedicată Parisului, unde sărise deja ca la jocul de șotron, scriind acolo mare parte din opera sa. Atunci cînd mă gîndeam la carte, aveam nevoie de o linie narativă pentru un cititor general. Aceasta este cea de-a doua carte a mea scrisă pentru un public general. Prima a fost o carte despre Epopeea lui Ghilgameș, și acolo a trebuit să creez un interes pentru oameni care poate că nu aveau o idee despre Mesopotamia antică. În acel caz m-am gîndit la problema timpului. Am făcut analogia cu săpăturile arheologice, în care începi în prezent și cobori din ce în ce mai mult în trecut. În acest caz, m-am gîndit la spațiu și l-am organizat pornind de la o analogie literară, faimoasa carte de călătorie a lui Jules Verne. În mare, încep de la Londra și mă întorc la Londra, așa cum o face eroul său, Phileas Fogg. Evident că merg mai departe, deoarece astăzi lumea este mai largă, nu se întinde doar pînă la limitele Imperiul Britanic. Dar a fost vorba despre a sări de la un loc la altul și mă gîndeam cum să creez un interes pentru un cititor general față de opere pe care poate că nu le-ar fi cunoscut sau chiar să îl determin să recitească opere foarte cunoscute. M-am gîndit că orașele sînt interesante și că e interesant cum operele creează lumi sau lumea creează opere. Și mai ales în timpul pandemiei, mi s-a părut folositor să urmăresc cum reacționează scriitorii la traumă, la catastrofe globale, și asta a devenit un fir ce trece prin întreaga carte. Am ales 16 orașe, 5 opere pentru fiecare oraș, pentru ca apoi să ai 80 de opere în 80 de zile, pentru a avea 16 săptămîni, 5 opere pe săptămînă. Am scris întîi sub formă de blog și apoi proiectul a devenit o carte.
În „Prefață“ ați scris că statul pe loc al lumii în pandemie a creat această reacție a metaforei călătoriei dintr-un oraș în altul, dar ați spus și că revirimentul discursului populist în Europa și în SUA a influențat parcursul scrierii. În ce sens s-a manifestat această influență asupra cărții? Cum poate fi un astfel de proiect un răspuns dat discursului populist?
O mare parte a discursului lui Trump în SUA era naționalist într-un mod rudimentar și era împotriva emigrației sau despre puritatea etnică. Așa cum a spus Oscar Wilde despre literatura modernă, aceasta nu e niciodată pură și este foarte rar simplă, și cred că frumusețea literaturii mondiale stă în puterea ei de a deschide mințile celor care închid cărțile în interiorul granițelor unui stat-națiune sau care sînt captivi ideii de puritate a națiunii. Una dintre temele mele este că nici o națiune nu și-a creat propria sa literatură de una singură, ci întotdeauna a fost conectată cu alte literaturi, cu alte tradiții literare care circulau în jurul său.
Selecția în sine este foarte interesantă. Aveți autori canonici precum Cortázar, Borges, Virginia Woolf, dar aveți și autori precum Olga Tokarczuk și alți scriitori foarte recenți. Care a fost principiul de selecție?
În mare parte a fost vorba despre principiul plăcerii. Am vrut să comunic senzația generată de plăcere a lecturii unor opere distribuite pe o întindere geografică mare. Apoi a fost și un interes strategic de a readuce în prim-plan opere clasice la care aveam niște sugestii noi de lectură, fie că vorbim despre Biblie, despre Dante sau despre Boccaccio, Decameronul era aproape o alegere inevitabilă, sau Povestea lui Genji, dar și despre autoare precum Tokarczuk sau scriitori mai puțin cunoscuți legați de un anumit loc. Am vrut de asemenea să am și mai multe legături între literatura populară și literatura înaltă. Ca rezultat, avem tema policierului cu Donna Leon la Veneția sau cu Dror Mishani în Israel, deci este foarte interesant să vezi cum călătorește lumea prin intermediul acestui gen.
Există o prejudecată potrivit căreia studiile literare ar trebui să se ocupe numai de acele opere cu o anumită valoare estetică, deși cum definim acest concept de valoare estetică este problematic. De multe ori, pare să fie o mișcare sigură să lucrezi cu operele care fac parte din canon. Dar ați menționat că includeți și literatura polițistă sau literatura de gen. Este aceasta o modalitate de a înțelege literatura ca sistem?
Personal, nu voi lucra niciodată cu o operă care nu îmi place. Există multe tipuri de plăcere pe care o operă o poate genera. Așa că putem vorbi despre literatura înaltă, despre canon, dar o operă de literatură populară care este convingătoare poate avea și ea o valoare literară. Există literatură populară care nu are o valoare literară, dar există și opere care aparțin canonului care nu mai sînt interesante astăzi. De exemplu, un clasicist din mijlocul secolului al XIX-lea nu ar fi crezut vreodată că Statius nu va mai fi citit. Ei bine, nimeni nu îl mai citește astăzi pe Statius. Și vorbim despre o operă foarte prestigioasă și cu valoare literară, dar lucrurile acestea vin și trec. Deci cred că literatura ca sistem ar trebui să includă atît opere de literatură populară, cît și acele opere care aparțin literaturii înalte, dar operele despre care merită să vorbești sînt cele care conving, care au ceva de spus.
Jules Verne, la care trimiteți în titlul cărții, este un bun exemplu în acest sens.
Da, este o operă care a călătorit bine. Dar, în același timp, nu e una dintre cele 80 de cărți despre care vorbesc, deoarece cartea lui Jules Verne nu este o mare operă literară din punctul meu de vedere. Probabil că este mult mai cunoscută astăzi prin intermediul adaptării cinematografice decît prin romanul inițial.
Cartea publicată înainte de Around the world in 80 books este intitulată Comparing the Literatures. Aceasta se adresează specialiștilor în literatura comparată, dar, așa cum spuneți, și altor cercetători interesați de metoda comparativă. La ce alți cercetători v-ați mai gîndit?
Atunci cînd eram student, în anii ’70 ai secolului trecut, exista asumpția că literatura comparată este o disciplină foarte specializată și elitistă, opusă literaturilor naționale și separată de acestea, dar vedem din ce în ce mai mult o conexiune între tradițiile naționale și studiile comparative, în parte datorată globalizării și internaționalizării. Din punctul meu de vedere, cineva care lucrează asupra literaturii române va avea de cîștigat dacă va ști mai multe nu numai despre literatura franceză, dar și despre alte literaturi est-europene, alte literaturi din spații care au făcut parte din imperii. Se pot învăța multe de la autori care au întîmpinat aceleași obstacole, dar care au trăit în alte zone ale lumii.
În Comparing the Literatures, vorbiți și despre un joc video, Dante’s Inferno, produs pe baza Infernului lui Dante. Credeți că o astfel de „adaptare“ este folositoare receptării literaturii? Ce se poate cîștiga din studiul unei adaptări de acest tip?
Jocul poate fi o alegere strategică necesară pentru a ajunge la studenți care petrec mult timp cu jocurile pe computer și puțin timp citind poezia Renașterii, poate fi un mod de a-i atrage de partea studiilor literare. Mi s-a părut interesant că cel care a creat jocul era cu adevărat interesat de tradiția asupra căreia lucra și a gîndit într-un mod extraordinar de creativ cum să adapteze opera la lumea sa (lumea gaming-ului). Nu m-a interesat atît de mult gameplay-ul, care presupunea uciderea de creaturi cu ajutorul armelor, dar creatorul a subliniat faptul că și-a dorit un personaj feminin puternic. În Infernul nu ai un astfel de personaj, fiindcă pe Beatrice o întîlnim abia la sfîrșitul Purgatoriului, așa că a suprapus mitul Persefonei peste opera lui Dante pentru a o transforma pe Beatrice într-un personaj mai apropiat de Persefona lui Ovidiu. Deci a lucrat într-un mod creativ cu mitul, pentru a ne ajuta să înțelegem textul, pentru a-i ajuta pe studenți să înțeleagă textul și, în mod ideal, să îi determine pe studenți să îi citească pe Dante și pe Ovidiu.
În cadrul ediției IWL de anul acesta, au fost multe discuții despre relațiile dintre limbile și culturile dominante cu limbi și culturi mai puțin dominante. Una dintre criticile aduse perspectivei de cercetare impuse de World Literature Studies vine dinspre teoriile postcoloniale, care argumentează că există o poziție hegemonică a englezei globale, care generează efecte de putere asupra configurației și macrostructurilor impuse în studiile de literatură mondială. Mă gîndesc acum la studii de tipul celor conduse de Franco Moretti, dar și la ideea de a gîndi global în interiorul unui sistem care impune o anumită configurație de putere. Cum răspundeți unor astfel de critici? Cum poate fi depășită această hegemonie a englezei?
Engleza globală devine un fel de mediu de tranziție pentru scriitorii foarte creativi care o folosesc, dar și pentru traducători. Este cazul lui Orhan Pamuk, care scrie numai în limba turcă, dar care a fost tradus în peste 60 de limbi. El a spus că cel puțin jumătate dintre aceste traduceri nu vor fi făcute pe baza originalului scris în limba turcă, ci cu ajutorul traducerii existente în limba engleză. Preferă să aibă o traducere bună făcută de un traducător bun care știe engleză și vietnameză, în loc să nu aibă o traducere în limba vietnameză sau să aibă o traducere proastă făcută de cineva care nu cunoaște îndeajuns de mult limba turcă sau care nu are o minte literară foarte sclipitoare în limba sa maternă. Și atunci el redactează împreună cu traducătorul său în limba engleză traducerile cărților sale. În acest caz și în multe alte cazuri, engleza devine un fel de stimulent pentru circularea unor opere din alte limbi nu doar pentru cititorii anglofoni, ci și pentru traducerile care vor fi făcute în alte limbi mai puțin cunoscute. Un astfel de caz inclus în cartea mea, Around the world in 80 books, a fost Penelopiada de Margaret Atwood, o mare autoare canadiană care rescrie povestea Odiseei lui Homer din punctul de vedere al Penelopei sau, mai degrabă, din perspectiva Penelopei și a servitorilor ei, care sînt omorîți la finalul cărții, o turnură satirică extrem de interesantă și un mare roman. Acest roman a fost publicat de o mică editură scoțiană, Canongate, într-o serie dedicată rescrierii miturilor. Ei au invitat mai mulți scriitori să rescrie anumite mituri. Este o serie în care au inclus-o și pe Olga Tokarczuk, care a rescris o versiune feministă a mitului sumerian al zeiței Inanna. Printre cei care urmăreau cartea mea Around the world in 80 books în versiunea inițială de blog era o editoare chineză care a început să se intereseze de cartea scrisă de Margaret Atwood. După care a cumpărat drepturile de traducere pentru toate cărțile din serie, pentru a fi traduse în chineză, iar asta s-a întîmplat cu ajutorul acestui mediu de tranziție care este engleza.
Fiindcă ați menționat problema traducerilor, vreau să deschid această discuție a traductibilității/intraductibilității unor opere, deoarece am vorbit înainte de interviu despre cartea scrisă de Emily Apter, The Translation Zone. Vreau să încep de la această afirmație făcută de ea: „Nimic nu se poate traduce, orice se poate traduce“. Există opere imposibil de tradus?
Una dintre temele mele legate de literatura mondială ca un corpus variat de texte care iau diferite forme în diferite locuri este că există opere excelente care călătoresc bine în traducere. Și, de asemenea, există alte opere care nu călătoresc foarte bine în traducere și, deci, nu figurează în literatura mondială, chiar dacă sînt foarte importante în țara lor de origine. Așa că nu este doar o chestiune legată de valoarea literară universală a operelor, ci și o chestiune legată de posibilitatea traducerii fără prea multe pierderi și schimbări. Unele texte pur și simplu nu se traduc foarte bine nu neapărat din motive lingvistice, ci mai degrabă din motive culturale. Un astfel de exemplu vine din literatura medievală islandeză. Edda în proză a lui Snorri Sturluson este foarte cunoscută și tradusă peste tot în lume, dar Istoria regilor Suediei (Heimskringla) de același autor este necunoscută în afara Islandei. Este o operă de mare calitate literară, o operă importantă, dar trebuie să fii foarte interesat de istoria Suediei medievale ca să îți pese de acea carte. Deci acea operă nu se traduce foarte bine fiindcă avem un cadru cultural foarte diferit. Există și tradiții poetice care sînt foarte greu de tradus, dar cred că acum există foarte mulți traducători extraordinar de creativi, care traduc opere ce păreau imposibil de tradus acum cîteva generații. Eu tind să cred că orice operă se poate traduce în mai multe moduri, și nu neapărat printr-o singură traducere.
Vreau să abordăm și problema circulației literaturii. În cartea dumneavoastră din 2003, What is World Literature?, vorbiți despre acele opere ale literaturii mondiale care „călătoresc“ dincolo de punctul lor de origine fie prin intermediul traducerii sau prin intermediul altor forme. Am văzut că vă interesează și cinemaul. Credeți că literaritatea unor opere poate fi „tradusă“, poate „călători“ în alte medii de expresie artistică, fie că vorbim despre film sau despre noile media? Ce a stat la baza acestui nou interes de cercetare?
Din păcate, unii profesori de literatură află ultimii unde se îndreaptă o cultură. Și cred că mulți dintre profesorii de literatură modernă de azi se aseamănă cu profesorii de limbi și literaturi clasice din secolul al XIX-lea, care credeau că e de ajuns să studiem la școală doar latina și greaca veche și operele literare scrise în aceste limbi vechi. Și le spuneau studenților că pot să citească Balzac pe cont propriu, fiindcă ei considerau că nu e nevoie să studiem romanele acestea la clasă. Aceștia ar fi surprinși să afle că literatura antică clasică reprezintă un procent foarte redus din materia studiată astăzi, pe cînd literatura modernă reprezintă un procent mult mai mare. Dar același lucru se poate spune și despre literatură în general. Profesorii de literatură ar fi surprinși să vadă cum narațiunea și narativitatea pot circula prin intermediul cinemaului sau cum poezia poate circula prin intermediul cîntecelor populare. Faptul că Bob Dylan a cîștigat Premiul Nobel pentru Literatură este o recunoaștere tîrzie a acestui fapt, care era o realitate de mai multe secole. În ceea ce privește literaritatea, cînd vorbim despre o adaptare cinematografică care pornește de la o operă literară, mă interesează cum „traduc“ cineaștii elementele literare în propriul lor mediu și cum au ales ce anume să „traducă“. De exemplu, mă interesează adaptarea romanului Amantul de Marguerite Duras, și provocarea pentru cineastul care face acest film la 20 de ani după roman este că Duras se bazează, în construcția narațiunii, pe niște fotografii pe care nu ți le arată, în timp ce regizorul nu se poate baza decît pe imagini și nu se poate baza foarte mult pe text. Este foarte interesant să vezi cum un cineast va „traduce“ o pagină sau două de proză într-un plan cinematografic care ne arată, spre exemplu, un pantof și cum acel plan poate sugera relații și stări economice și raporturi de clasă. Sau avem exemplul lui Ang Lee, care reușește să traducă pagini întregi de dialog și narațiune neutră dintr-o nuvelă de Eileen Chang în priviri mute pe care un personaj le aruncă în direcția altui personaj.
Fiindcă ați spus că unii profesori de literatură află ultimii unde se îndreaptă cultura, există o anumită anxietate de secolul al XIX-lea, legată de identitatea națională, atunci cînd anumiți profesori de literatură se confruntă cu perspectiva literaturii mondiale pe care ați impus-o. Aceștia cred că, dacă extindem domeniul de studiu și spațiul cultural la care acesta se referă, ceea ce se va pierde prin această trecere dincolo de spațiul lingvistic național va fi specificitatea literaturii naționale și a limbii naționale. Acea limbă literară va pierde din puterea acumulată. Mărturisesc că eu întîlnesc această prejudecată în spațiul cultural românesc. Există această anxietate, transmisă chiar de instituții precum Academia Română sau de alte forumuri mai tradiționale care se ocupă de cercetare. Cum putem răspunde acestei anxietăți?
Eu cred că e o problemă la care se poate răspunde printr-o construcție de tipul și-și, în loc de sau-sau. Pentru mine ceea ce este interesant în studiile de literatură mondială este să vezi forța pe care o națiune și naționalul o pot avea cît timp înțelegem națiunea și naționalul ca fiind în același timp infuzate de aspectele internaționale. Dacă în cartea din 2003 mă refeream la circulația în străinătate a operelor, acum sînt din ce în ce mai interesat de modul în care scriitorii dintr-un anumit spațiu, dintr-un anumit loc pot scrie literatură mondială acasă, în țara lor. Am scris un articol despre Mircea Cărtărescu, care mi se pare un scriitor mondial și care era deja un astfel de scriitor sub regimul lui Ceaușescu, înainte de a fi călătorit în afara țării, cînd nu putea fi citit în străinătate. Așadar, putem vedea cum un scriitor poate fi, în același timp, un scriitor român și un scriitor mondial, această intersecție fiind interesantă. Și cred că există un interes din ce în ce mai mare să se facă legături între două tradiții literare locale și între două limbi locale prin intermediul unei perspective globale.
Interviu realizat de Cezar GHEORGHE
„Frumusețea literaturii mondiale stă în puterea ei de a deschide mințile“
///////////////////////////////////////
Supremul preşedinte patriarh: despre sfîrşitul lumii şi începutul textului
Rodica GRIGORE
Scriitorul columbian, laureatul premiului Nobel pentru literatură din 1982, a murit la vîrsta de 87 de ani. Cel mai popular roman al său este Un veac de singurătate (1967), vîndut în peste 30 de milioane de exemplare şi tradus în peste 25 de limbi străine, dar foarte cunoscute sînt şi Toamna patriarhului (1975), Cronica unei morţi anunţate (1981), Dragostea în vremea holerei (1985), Generalul în labirintul său (1989) şi Povestea tîrfelor mele triste (2004). Gabriel Garcia Marquez primea Premiul Nobel la împlinirea vîrstei 55 de ani, iar capodopera Un veac de singuratate a publicat-o la 40 de ani. Toamna patriarhului este un roman despre putere, dictatură şi semnificaţiile textului în raport cu lumea guvernată de politic.
Numărul de romane dedicate de scriitorii latino-americani temei dictaturii este foarte mare, crescînd mai ales după publicarea, în 1946, a cărţii lui Miguel Ángel Asturias, Domnul Preşedinte. Şi chiar dacă astăzi unele dintre ele sînt, poate, dificil de citit din cauza abundenţei detaliilor istorice sau a aluziilor la evenimente politice greu de înţeles pentru lectorul contemporan, aceste creaţii au impus nu doar un subiect, ci şi un personaj de care literatura europeană se apropiase mai degrabă sporadic. Însă, printre numeroasele titluri – cercetători ai fenomenului au înregistrat peste douăzeci de astfel de romane apărute în doar cîteva decenii – există şi capodopere. Desigur, cea dintîi este chiar Domnul Preşedinte. La rîndul său, Alejo Carpentier abordează, fie şi pasager, tema dictaturii încă din Împărăţia acestei lumi (1949), pentru a o duce la desăvîrşire în Recursul la metodă, iar Augusto Roa Bastos scrie Eu, Supremul. Interesant este că romanele lui Carpentier şi Roa Bastos apar la un interval foarte scurt de timp (între 1974 şi 1975), această perioadă fiind marcată şi de publicarea cărţii lui Gabriel García Márquez, Toamna patriarhului (1975).
Cei trei aduc o nouă perspectivă asupra tiranului şi asupra lumii sale, în sensul că fiecare scriitor se situează cumva în interiorul universului dominat de obsesia pentru putere; eliberată de cauzalitatea istorică concretă, se impune o nouă ordine, care va fi guvernată de cerinţele esteticii, nu de ideologie. Întîmplările relatate primesc valoare simbolică, se transformă în alegorii, istoria devine doar punctul de plecare, un pretext narativ, fiecare autor căutîndu-şi propriile constante. Limitele realismului sînt, deci, depăşite, istoria e ficţionalizată, literaturizată; dar nicidecum înfrumuseţată. Iar dacă Alejo Carpentier sublinia importanţa dimensiunii picareşti a romanului său axat pe tema oprimării, García Márquez elaborează o extraordinară meditaţie cu privire la puterea absolută şi la singurătatea pe care o determină, dar şi la consecinţele acesteia asupra celui care o exercită.
Fiecare dintre cele şase capitole ce compun Toamna patriarhului constă într-o singură idee ordonatoare, o unică frază (de foarte largă respiraţie) cu variaţiuni, din ce în ce mai bine organizate. Pe măsură ce textul înaintează, stilul devine tot mai elaborat, pentru a se ajunge la extraordinarul exemplu de virtuozitate artistică din ultimul capitol. Procedînd astfel, García Márquez se raportează la tradiţia literară a Secolului de Aur, reprezentată mai ales de Cervantes sau Garcilaso de la Vega, epocă ce prefera exprimarea parantetică şi enumerativă. Dar romancierul stabileşte şi legătura cu opera lui Proust, cel care demonstrase implicit cum o frază bine scrisă se poate dilata ad infinitum. Numai că pentru García Márquez acest gen de organizare a materialului nu exprimă nevoia de racordare la ritmurile modernităţii, ci subliniază propriul său proiect vizînd „naraţiunea poematică“.
Lois Parkinson Zamora observa prezenţa, în Toamna patriarhului, a unei „structuri apocaliptice“, cu imaginarul de rigoare – care ar afecta mai ales nivelul politic. Acest lucru nu poate fi negat, numai că, dincolo de elementele ce pot determina o astfel de lectură, există şi altele, poate mai puţin evidente, însă care scot la lumină preocuparea scriitorului pentru mecanismele care pun în relaţie puterea cu logosul întemeietor. Cert este, în orice caz, că opera márqueziană reprezintă şi o meditaţie asupra naturii temporalităţii, autorul adoptînd perspectiva mitică. Cartea începe cu descrierea unei lumi „pre-apocaliptice“, dar căreia, tocmai de aceea, îi este negată coerenţa temporală, aceasta fiind înlocuită de modul în care funcţionează mecanismului tiraniei. Veritabil „waste land“ latino-american, realitatea poate fi, aici, în orice clipă confundată cu aparenţa, dictatorul pare mort, dar nimeni nu e sigur de asta, deoarece nimeni nu-l poate identifica cu certitudine, haosul domneşte pretutindeni, palatul prezidenţial e invadat de vaci, iar vocile narative alcătuiesc un cor dizarmonic, dînd seamă despre fapte inimaginabile: „Abia cînd l-am întors cu faţa în sus pentru a-l privi, ne-am dat seama că era cu neputinţă să-l recunoaştem, chiar dacă nu ar fi fost ciuruit de vulturi, pentru că nici unul dintre noi nu-l văzuse vreodată, iar în profilul lui, bătut pe ambele feţe ale monezilor, precum şi în fotografia unde apărea în întregime, expusă pretutindeni şi la orice oră, nu puteai avea nici o încredere, căci ştiam că toate acestea nu erau decît nişte còpii după alte còpii, făcute şi ele după potrete socotite neadevărate“. (ediţia folosită pentru citate: Gabriel García Márquez, Toamna patriarhului, traducere şi prefaţă de Darie Novăceanu, Editura Univers,Bucureşti, 1979)
Estetica ce domină Toamna patriarhului pare, poate şi de aceea, mai apropiată de cea expresionistă, decît de exuberanţa real-miraculoasă din romanul Un veac de singurătate. Iar luciditatea implicată de redactarea manuscrisului misterios de către Melchiade e înlocuită acum de panica unei lumi aflate sub semnul analfabetismului, nu doar al incapacităţii de interpretare a unui pergament. De aici asociaţiile poetice şi gesturile groteşti sau metonimia care domină fiecare descriere a generalului, întrezărit doar ca mînă purtînd mînuşa sau ghicit datorită sunetului făcut de pintenul său de aur. Protagonistul e prezentat prin intermediul unor schiţe incomplete, devenind simbolul represiunii şi reprezentantul forţei coercitive exercitate asupra populaţiei. Dar patriarhul e şi stăpînul timpului deoarece, cînd întreabă cît e ceasul, răspunsul e invariabil: „Cît doriţi dumneavoastră, domnule general…” Atitudinea aceasta îi este necesară, căci de o vreme dictatorul intuieşte că pentru el timpul nu e o forţă înnoitoare, ci una distructivă. De aceea, îl tratează ca şi cum ar fi o fiinţă vie, duşmanul său personal, unica opoziţie pe care a resimţit-o vreodată faţă de puterea sa absolută. Şi, deşi neagă toate aceste lucruri, el le cunoaşte, încercînd să schimbe curgerea temporală, să facă din noapte zi (şi invers), aspirînd să poată nega nu doar prezentul, ci şi trecutul sau viitorul. Deci, va rescrie de la început şi pînă la sfîrşit întreaga istorie, astfel încît discursul istoric să-i apere interesele şi să-i consolideze puterea.
Numai că finalul romanului, cu moartea patriarhului, dar cu prefigurarea, oricît de fragilă, a unei posibile speranţe pentru cei de-acum eliberaţi, sugerează şi că o nouă lume se poate ridica pe ruinele celei vechi: „dangătul clopotelor triumfătoare care anunţau întregii lumi ştirea binefăcătoare că în sfîrşit timpul de nemăsurat al eternităţii se terminase“. Sfîrşitul dictatorului nu coincide cu sfîrşitul universului pe care-l oprimase, timpul nu se anulează pentru supravieţuitorii regimului tiranului a cărui moarte fusese de atîtea ori pusă la îndoială chiar şi de către cei care o văzuseră cu ochii lor, dar nu o puteau crede.
Şi, deşi aparent scrisul şi cititul (deci, elaborarea manuscrisului şi descifrarea lui) nu mai sînt acum atît de importante ca în Veacul de singurătate, totuşi Toamna patriarhului evidenţiază o înţelegere înrudită a realităţilor ce definesc nu doar din punct de vedere tematic preocupările scriitorului, evidenţiind noile sensuri către care evoluează estetica márqueziană. Aşa cum pergamentele lui Melchiade, înainte de a fi fost descifrate, fuseseră greşit sau parţial citite de către unii membri ai familiei Buendía, şi în Toamna patriarhului, cuvîntul prin intermediul căruia preşedintele vrea să se facă respectat şi iubit funcţionează în sens invers, efectul propagandei fiind că el va deveni temut, apoi urît de oameni. Prizonier ca într-o oglindă borgesiană, patriarhul îşi pierde capacitatea de orientare în planul realităţii, scriitorul transformîndu-l într-un rătăcitor fără ţintă prin labirintul trecutului şi prin cel al literaturii latino-americane anterioare.
García Márquez orchestrează perfect o naraţiune desăvîrşită, al cărei caracter repetitiv şi a cărei circularitate subliniază importanţa structurii textuale. Este esenţial ca romanul să înceapă cu moartea preşedintelui şi să o descrie, nuanţînd-o, în fiecare din cele şase capitole. La a doua lectură este clar că personajul definit de titlu drept patriarh este o „prezenţă absentă“, iar elaborarea romanului demonstrează procesul din cauza căruia scrisul nu poate fi considerat întotdeauna de încredere, aşa cum nici o istorie nu poate fi considerată astfel, tocmai deoarece mitifică realitatea, nu o dată mistificînd-o. Distanţa dintre realitate şi textul scris, care pretinde a o înregistra îi subminează autoritatea, fapt subliniat prin punctele de vedere diferite utilizate pe parcursul romanului, dar şi de naraţiunea corală, excelent dozată. Cititorul are doar pentru scurt timp impresia că citeşte o relatare a unui narator omniscient, pentru a realiza apoi prezenţa mai multor voci narative necreditabile, dar cu atît mai convingătoare. Ambiguitatea nu lipseşte, nefiind mereu clar cine vorbeşte sau dacă pe parcursul unui singur capitol se aude o singură voce ori există mai multe perspective la fel de îndreptăţite, muzicalitatea textului, comparată cu cea a operei lui Béla Bartók, mizînd pe tehnica polifonică ce funcţionează prin însumarea opoziţiilor dintre dictator şi popor. Cititorul devine conştient de faptul că textul pe care-l are în faţă se bazează, ca un desen al lui Escher, pe o perspectivă aflată mereu în schimbare. Ca în faţa unei iluzii optice, lectorul trebuie să-şi reconsidere mereu propriul punct de vedere în evaluarea semnificaţiilor faptelor relatate, ca şi cum ar deveni el însuşi un nou Aureliano Babilonia în faţa manuscrisului lui Melchiade.
Dar singurătatea despre care a vorbit adesea autorul în legătură cu acest roman are legătură nu doar cu singurătatea dictatorului, ci şi cu aceea a scriitorului în general. Puterea cuvîntului scris, care îl fascinează pe patriarh, este exact ceea ce-l fascinează pe oricare scriitor – pus, indirect, în gardă de García Márquez să nu cedeze ispitei de a se considera Dumnezeu nici măcar la nivelul textului pe care îl redactează. Căci fiinţa umană e supusă erorii, iar tentaţia demiurgică sfîşeşte, de cele mai multe ori, în eşec – iar dacă nu, atunci cu siguranţă prefigurează un eşec ori un sfîrşit, aşa cum se întîmpla în Veacul de singurătate, cînd opera (istorică, literară şi revelatorie) a lui Melchaide nu făcea altceva decît să anunţe, cu o sută de ani înainte, distrugerea aşezării Macondo şi a neamului Buendía – ironia constînd în aceea că nici măcar pergamentele elaborate cu atîta grijă nu vor rezista pentru eternitate, fiind înghiţite şi ele de vîntul apocaliptic ce spulberă totul.
Supremul preşedinte patriarh: despre sfîrşitul lumii şi începutul textului
////////////////////////////////////
Autorul Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singuratate
(n 1928)
Autorul si opera sa
Gabriel Garcia Marquez se naste in 1928 la Aracataca (Columbia) . La 17 ani isi face ucenicia de ziarist la Barranquilla , unde participa la furtunoasele intalniri ale grupului „La Cueva„ („Pestera„) . Intra apoi in redactia ziarului „El Espectador „ din Bogota . Din aceasta perioada dateaza primele povestiri , care vor alcatui , in 1962 , volumul Funeraliile Mamei Mari („ Los Funerales de la Mama Grande „) . Studiaza dreptul , iar la Roma urmeaza cursuri de arta cinematografica. Profeseaza jurnalismul in Venezuela , Franta , Mexic , Spania .
Romanele lui , in ordinea aparitiei sunt : Pleava (1955) , Colonelului nu are cine sa-i scrie (1961) , Ceasul rau (1962) , Un veac de singuratate (1967) , Toamna patriarhului (1974) , Cronica unei morti anuntate (1981) , Dragostea in vremea holerei (1985) , Generalul in labirintul sau (1989) , Despre dragoste si alti demoni (1994) .
In 1982 primeste Premiul Nobel pentru literatura .
Un veac de singuratate
Prezentare generala
Detasat din acest traiect al prozei lui Gabriel Garcia Marquez , romanul Un veac de singuratate este , indiscutabil , o capodopera a scrisului autorului in cauza , o carte despre care ziarul Le Monde scria ca ,, a atins expresia perfecta , cea mai patetica a singuratatii omului sud-american „ . Aceasta scriere imbogateste literatura universala cu o viziune moderna asupra lumii , mediata printr-o constructie epica baroca , fuziune de real si fantastic , ce vizeaza deopotriva realitati sociale , politice , istorice si spirituale ale unui spatiu de cultura hispanica . Critica literara a situat formula epica a romanului in categoria ,,suprarealismului folcloric si a realismului magic„ , tocmai datorita acestei coexistente de elemente care asigura si originalitatea cartii .
Substanta textului o formeaza prezenta a doua planuri de facturi diferite : un prim-plan care surprinde povestea familiei Buendia si a satului pe care acesta il intemeiaza si un al doilea , dezvoltat ca o permanenta anexa la cel dintai , planul semnificatiilor care proiecteaza evenimentele intr-o parabola a reeditarii experientei omenirii , de la prima revelatie pana la apocalipsa .
Actiunea cunoaste , in roman , o localizare mitica , satul Macondo , inconjurat de ape , si o datare temporara similara .
Cautand o iesire la mare , in drum spre tara pe care nu le-o fagaduise nimeni , cateva familii , intre care si cea a lui Jose Arcadio Buendia , scruteaza un orizont necunoscut si , renuntand , intemeiaza satul Macondo .Acesta este pretextul istoriei.
Scene de razboi (razboiul civil , rascoalele conduse de generalul Aureliano Buendia) , de dragoste , de viata si de moarte , de cunoastere si de dezalcatuire formeaza cuprinsul ei . Cele sapte generatii ale neamului Buendia nu prezinta tipuri umane sau psihologii precizate , ci evidentiaza prezente epice care traiesc sub semnul neobisnuitului . Cu o singura exceptie , Ursula , care incearca sa tempereze , prin prudenta sa , actiunile excentricului sau sot , toate personajele romanului ofera o nota de pitoresc ansamblului si un argument suprarealist in analiza lui . Jose Arcandio Buendia experimenteaza toata viata alchimia aurului si moare legat de un copac , tiganul Melchiade se intoarce din moarte nemaiputand suporta atata singuratate , tanara Rebeca mananca de disperare bulgari de pamant si tencuiala , Pietro Crespi trimite iubitei lui fluturi impaiati , colonelul Aureliano Buendia organizeaza treizeci si doua de rescoale armate , fiind invins de tot atatea ori , si are saptesprezece fii de la femei diferite , Armaranta Ursula se intoarce de la Bruxelles cu un sot legat cu o panglica de matase – si acestea sunt doar cateva evenimente legate de existenta eroilor .
Pe masura ce naratiunea inainteaza, durata cunoaste si sufera diferite avaturi : personajele incearca imoralitatea prin boala insomniei, urmata de amnezie ; apoi, aceasi eroi asista la deteriorarea progresiva a timpului sau incearca sa-si supuna temporalitatea, coreland principalele acte de vointa cu momentele esentiale ale existentei ; finalul romanului integreaza timpul individual cu varianta lui colectiva, in durata eterna.
Dragostea, asa cum apare ea in roman, ar putea fi singura cale de salvare a umanitarii, daca ea n-ar fi sfida orice norme morale si n-ar fi redusa la aspectul sau instinctual. Ridicula sau incestuoasa, iubirea este in versiunea lui Garcia Marquez, un factor distructiv al cetatii simbolice, construite de curand si din renuntare.
Singuratatea defineste cel mai bine romanul in discutie, prin cele doua acceptii pe care le comporta : ea poate functiona ca privilegiu , cand este convertita in intelepciune sau abilitate, dar cel mai adesea dezumanizeaza, pentru ca este – cum spune autorul -„opusul solidaritatii„.
Stilul in care este redactat romanul oscileaza permanent intre realism descrierilor secventelor razboinice ( campaniile militare ), lirismul derivat din sentimentul naturii ( veranda cu begonii a Ursulei ) si notatiile despre spectacolul grotesc al erotismului ( viata lui Pilar Ternera ). Aspectele acestea nu exista decat alternandu-se reciproc, subminand ideea de frumos si candoare.
https://www.referatele.com/referate/romana/online20/Autorul-Gabriel-Garcia-Marquez—Un-veac-de-singuratate-referatele-com.php
//////////////////////////////////////
James Joyce: biografie, stil, moștenire, lucrări, fraze
Autor: Monica Porter
Conţinut
Biografie
Nașterea și familia
Copilăria lui Joyce
Studii
Formare academică continuă
studii universitare
Un moment dificil
Eșecul primei dvs. încercări de publicare
Între dragoste și alcoolism
Viața dintre Pula și Trieste
Nașterea copiilor tăi și alte experiențe
Înapoi la Dublin
Unele circumstanțe nefaste
Publicarea Dublinezii
Scenă la Zurich, Elveția
Joyce între teatru și Exilați
Viața la Paris
Concepția de Finnegans se trezește
Mizerie și fericire
Catolicismul în timpul vieții sale
Ultimii ani și moarte
Stil
Moştenire
Analiza specialiștilor
Amprenta ta în alte domenii
Custodele operelor sale
Joacă
Publicații postume
Scurtă descriere a unora dintre lucrările sale
Muzică de cameră (1907)
Fragment
Dublineri (1914)
Fragment
Portret de artist adolescent (1916)
Structura
Fragment
Ulises (1922)
Compoziţie
Fragment
Finnegans se trezește (1939)
Structura
Fragment
Expresii
Referințe
James Agustine Aloysius Joyce (1882-1941) a fost un scriitor de origine irlandeză, considerat unul dintre cei mai importanți literati din toate timpurile. Calitatea operei sale a fost decisivă și influentă pentru mulți autori din întreaga lume, marcând astfel un catalog larg de publicații.
Principalele caracteristici ale literaturii lui Joyce au fost să aibă Dublinul ca mediu principal și o prezență marcată a aspectelor religioase și, mai ales, înainte de credință. Textele sale au fost încărcate de modernism și inovație, afișând un limbaj strălucitor și expresiv.
Toate scrierile acestui autor irlandez s-au bucurat de renume și faimă, au fost printre ele: Dubliners, Portretul artistului adolescent, Exilați Da Ulises. Multe lucrări de James Joyce au fost publicate după moartea sa, precum: Stephen, eroul.
A început Black Friday cu până la -90% la ochelarii de soare!
Lensa
Și cu rame de vedere vupoint, și cu bani economisiți!
Lensa
Cea mai mare selecție de geci într-un singur loc
GLAMI
Biografie
Nașterea și familia
James s-a născut la 2 februarie 1882 în Rathgar, Dublin, într-o familie de clasă mijlocie de credință catolică. Tatăl său era John Stanislaus Joyce, iar mama sa se numea May; căsătoria a conceput cincisprezece copii în total, dintre care zece au supraviețuit. James a fost cel mai mare dintre frați.
Din partea familiei sale paterne, James a fost legat de antreprenori dedicați exploatării minelor de sare și calcar. În plus, tatăl său a servit ca ofițer fiscal, în timp ce mama lui provenea dintr-o familie înstărită la acea vreme.
Copilăria lui Joyce
Când avea cinci ani, James Joyce și familia sa s-au mutat în Bray, un oraș distins la sud de Dublin. Acolo a petrecut cei mai buni ani din viață și a fost locul unde s-a îndrăgostit pentru prima dată. Mai exact de la Eileen Vance, o fiică adolescentă a unei familii aparținând religiei protestante.
Și cu rame de vedere vupoint, și cu bani economisiți!
Lensa
Medicii din Bucuresti sunt stupefiați! Omoară ciuperca în 5 zile
Exofeet Oil
O anecdotă cunoscută din copilăria lui Joyce a fost aceea a fricii sale față de câini, o fobie cauzată de faptul că a fost atacat de unul. De asemenea, el era îngrozit de tunete, deoarece, conform istoriei sale catolice, erau o expresie a mâniei lui Dumnezeu. La vârsta de nouă ani, a arătat abilități de scriere cu poemul său: „Et Tu, Healy”.
Studii
Joyce a început școala primară la vârsta de șase ani la prestigiosul colegiu iezuit numit Clongowes Wood College. Deși matematica nu era costumul său puternic, el a fost un elev remarcabil la toate celelalte discipline. A slujit și ca băiat de altar.
După patru ani, a trebuit să părăsească instituția din cauza problemelor financiare care l-au afectat pe tatăl său. Așadar, în 1892 a intrat într-un centru de predare al fraților creștini; iar pentru notele sale remarcabile a fost invitat mai târziu să se alăture Colegiului Belvedere al Companiei lui Iisus.
Formare academică continuă
Intenția Colegiului Belvedere era să o convingă pe Joyce să intre în Ordin ca preot; cu toate acestea, el a respins-o. Decizia a fost luată în mare parte din cauza educației stricte pe care a primit-o în copilărie și a pedepsei constante a iezuiților.
Elevul supradotat și-a continuat pregătirea în mod persistent, performanța sa academică fiind recunoscută cu diverse premii. În plus, și-a completat pregătirea cu lectura unor mari clasici precum: Charles Dickens, Walter Scott, William Yeats, Lord Byron și George Meredith, pentru a numi doar câțiva.
studii universitare
În 1898, James a intrat la University College, situat la Dublin, pentru a studia limbi străine. Scriitorul era înclinat să învețe filosofia și, de asemenea, despre literatura europeană. În plus, a fost un elev remarcabil și a participat la evenimente de artă și literatură. În acea perioadă a scris câteva eseuri pentru revista engleză: Revista de două săptămâni.
Au existat mai multe experiențe universitare care au îmbogățit viața lui Joyce. În 1900 a făcut parte din Dublin Literary and Historical Society. De asemenea, a fost legat de intelectuali de talie: Lady Gregory și William Yeats; iar în 1903 a absolvit și a plecat la Paris.
Un moment dificil
Când și-a terminat studiile universitare la Dublin, Joyce a plecat la Paris cu ideea de a studia medicina; dar din cauza mizeriei în care a căzut familia lui, a trebuit să renunțe. Șederea sa în capitala Franței a fost grea, deși a obținut un loc de muncă ca profesor și jurnalist, au fost zile în care nu trebuia să mănânce.
La scurt timp după aceea, a decis să se întoarcă în patria sa din cauza situației grave de sănătate a mamei sale, care a murit în 1903. Pierderea l-a scufundat pe James într-o profundă tristețe și asta l-a determinat să se plimbe prin Dublin și să se asocieze cu oameni de încredere.
Eșecul primei dvs. încercări de publicare
După ce a rătăcit aproape un an și a trăit din caritatea unor cunoscuți, în 1904 James Joyce a încercat să publice o lucrare pe care a scris-o deja. Cu toate acestea, revista Dana nu a acceptat-o, așa că noul scriitor a decis să o revizuiască și a schimbat numele în: Stephen, eroul.
Chiar și cu corecțiile pe care le-a făcut, romanul nu a fost lansat în anii de viață. Cu toate acestea, lucrarea a servit ca un impuls pentru concepția despre Portret de artist adolescent, o operă literară în care scriitorul reflecta unele experiențe personale.
Între dragoste și alcoolism
În 1904 scriitorul l-a cunoscut pe cel care avea să fie tovarășul vieții sale: Nora Barnacle, o fată care era angajată la hotelul Finn. Joyce, care se pare că a moștenit gustul pentru băutură de la tatăl ei, a petrecut timp în capitală îmbătându-se și intrând în necazuri.
Unii biografi au susținut că atât data primei întâlniri cu Nora, 16 iunie 1904, cât și omul care a luat-o după una dintre disputele lor, au fost elemente ale Ulises, capodopera sa. După toate aceste neînțelegeri, James a plecat cu iubitul său în alte țări europene.
Viața dintre Pula și Trieste
Începând din 1904, James Joyce a plecat cu Nora către alte destinații în căutarea unei vieți mai bune. El a venit mai întâi la Zurich pentru a lucra ca profesor de engleză la un institut de prestigiu, dar, deoarece nu a avut noroc, a fost trimis la Trieste, un oraș care în acel moment aparținea Imperiului Austro-Ungar.
De asemenea, la Trieste nu a obținut un loc de muncă și, cu ajutorul directorului institutului Berlitz, Almidano Artifoni, a reușit în cele din urmă să lucreze în Pula (acum teritoriul croat). Din motive politice, s-a întors la Trieste în 1905, unde a locuit aproximativ zece ani.
Nașterea copiilor tăi și alte experiențe
În 1905 James și Nora au avut bucuria de a avea primul lor copil, pe care l-au numit Giorgio. Cu toate acestea, pentru scriitor bucuria nu era deplină și avea nevoie de mai multe venituri. De aceea, l-a invitat pe fratele său Stanislau să locuiască cu el, să-l ajute cu cheltuielile.
Un an mai târziu a plecat la Roma, atât pentru plăcerea de a călători, cât și pentru a obține un loc de muncă mai bun. Nu a mers așa cum era de așteptat, așa că s-a întors la Trieste. În 1907, Lucia, a doua sa fiică, a intrat în viața sa și a avut și satisfacția de a publica în același an colecția de poezii Muzică de cameră.
Înapoi la Dublin
Joyce s-a întors la Dublin în 1909 după o absență de cinci ani cu compania fiului ei. El și-a vizitat atât familia, cât și soția, pentru prima dată, deși principalul său motiv a fost publicarea operei saleDublinezii. Cu toate acestea, el nu a reușit decât cinci ani mai târziu.
S-a întors la Trieste luând-o pe sora lui Eva cu el pentru a-și ajuta soția cu copiii. Într-o lună s-a întors acasă pentru a desfășura afaceri, inclusiv înființarea unui cinematograf. Din păcate, partenerii săi l-au păcălit și nu au văzut niciun profit.
De asemenea, a încercat să comercializeze țesături irlandeze în Italia, fără succes. S-a întors în cele din urmă la familia sa în 1910, suportând greul acestor eșecuri financiare, deși de data aceasta și-a luat-o cu sora Eileen cu el pentru a ajuta și familia.
Unele circumstanțe nefaste
Situația economică a Joyce și a familiei sale a fost precară în jurul anului 1912, deoarece, deși a susținut câteva prelegeri și a lucrat pentru unele tipărite, banii erau puțini. Deși cunoștințele sale l-au făcut demn de o funcție didactică, înaltele elite l-au denaturat pentru că era din altă țară.
A călătorit cu întreaga sa familie la Dublin în căutarea unei uși care să fie deschisă pentru publicare Dublineri, dar din nou nu a putut. S-a întors la Trieste și de ani de zile au locuit într-un mic apartament, deoarece fuseseră evacuați din precedent din cauza datoriei pe care o aveau.
Publicarea Dublinezii
În ciuda dezacordurilor financiare, Joyce a continuat să scrie. În 1913 a început să lucreze în reviste Poezie Da Egoistul cu recomandarea pe care i-a dat-o prietenul său William Yeats scriitorului american Ezra Pound despre el.
În sfârșit, în 1914 a realizat mult așteptata publicație a Dublineri, datorită sprijinului oferit de editorul englez Grant Richards. Experiența a fost satisfăcătoare pentru James, chiar dacă unele povești au fost lăsate în afara conținutului și vânzările au scăzut din cauza începutului primului război mondial.
Scenă la Zurich, Elveția
În 1915, ca urmare a Primului Război Mondial, Joyce și familia ei au plecat să locuiască la Zurich. A fost o perioadă de creativitate prolifică pentru scriitor, dar economia sa a continuat la fel. A trăit predând cursuri, ajutorul prietenilor săi și protectorilor anonimi care i-au admirat lucrările.
Una dintre cele mai mari satisfacții ale lui James în acea etapă a fost publicarea: Portret de artist adolescent și ediția SUA a Dublinezii. De asemenea, în acel moment afecțiunile sale vizuale s-au înrăutățit și mai mult, dar a continuat să scrie.
Joyce între teatru și Exilați
Încă în Elveția, Joyce a reușit în 1918 să creeze o companie de teatru numită The English Player, împreună cu un actor englez pe nume Claud Sykes. Până la acea dată alcoolismul său era la suprafață, din cauza întâlnirilor sale sociale cu prietenii săi.
În acel an scriitorul irlandez a publicat Exilați, care a văzut lumina în același timp în Statele Unite și Anglia. Apoi Ulises, proiectul său maxim, a apărut în episoade de pe paginile Mică recenzie. La nivel personal, James Joyce era etern îndrăgostit, iar femeile erau slăbiciunea lui.
Viața la Paris
James a sosit la Paris în 1920 cu scopul de a realiza ambele Dublineri la fel de Portret de artist adolescent au fost traduse în franceză, astfel încât vizita de șapte zile s-a transformat într-o ședere de douăzeci de ani. În primul an s-a dedicat lustruirii Ulises și să creeze noi prietenii literare.
În 1922 a ieșit în sfârșit la lumină Ulises, care a sfârșit prin a-i catapulta cariera literară și a devenit cea mai importantă operă a sa. A fost o perioadă de lumină și umbră, deoarece a menținut contactul cu renumitul romancier francez Marcel Proust, dar a trebuit să călătorească frecvent în Elveția pentru a-și vizita fiica, Lucia, care suferea de schizofrenie.
Concepția de Finnegans se trezește
O oprire în Anglia în 1922 a fost inspirația definitivă pentru scriitorul irlandez să decidă să se apuce de treabă Finnegans se trezește, ultima sa lucrare publicată în viață. Prietenii săi apropiați au susținut chiar că Joyce a devenit „obsedat” de acea publicație viitoare.
Soția și fratele său Stanislau l-au criticat mult despre această lucrare și, deși s-a gândit să renunțe, în cele din urmă a continuat să o dezvolte. În jurul acelor ani, Samuel Beckett a publicat o serie de eseuri despre progresele textului menționat. Abia în 1932 Joyce s-a căsătorit cu partenerul său de viață și cu mama copiilor săi: Nora Barnacle.
Mizerie și fericire
La sfârșitul anului 1931, tatăl lui James a încetat din viață, știri care l-au devastat pe scriitor, deoarece a lipsit mult timp și nu a putut fi concediat. Anul următor, odată cu nașterea nepotului ei Stephen, fiul lui Giorgio, Joyce a reușit să-și ușureze durerea și să-și reia viața.
Din acel moment a avut o prietenie cu arhitectul elvețian-francez Le Corbusier, care a urmărit îndeaproape traducerea operelor sale. În 1939 a fost eliberat Finnegans se trezește, un text care datorită limbajului folosit, a sintacticii și a tehnicilor de avangardă nu a avut o recepție cu totul pozitivă din partea publicului.
Catolicismul în timpul vieții sale
Deși Joyce provenea dintr-o familie catolică și a fost educat conform normelor iezuiților, de-a lungul anilor a stabilit opoziție față de religie după experiențele sale din copilărie. Unii cărturari din viața sa diferă prin faptul că a renunțat total la credința catolică.
În unele dintre lucrările sale, el și-a reflectat poziția, așa a fost cazul personajului Stephen Dedalus, care era psihologic „sinele său superior”. Scriitorul englez Anthony Burgess a afirmat că poate aversiunea sa era față de dogmele bisericii, dar nu față de credință.
Ultimii ani și moarte
Starea de spirit a lui James a căzut aproape în totalitate cu recenzii negative la ultima sa lucrare, o tristețe agravată de boala fiicei sale și de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În 1940 s-a întors la Zurich, trist și abătut și lipit de alcool.
La începutul anului 1941, a fost supus unei intervenții chirurgicale la stomac și mai târziu a căzut în comă. A rămas în transă timp de două zile și, deși a depășit-o, din păcate a murit pe 13 ianuarie din același an. El nu a putut fi repatriat deoarece guvernul irlandez a negat permisele soției și fiului său.
Stil
Stilul literar al lui James Joyce s-a caracterizat prin faptul că este modern și avangardist. De asemenea, a folosit un limbaj expresiv, folosind o sintaxă adesea complexă care uneori a îngreunat înțelegerea textului, a existat și prezența multor simboluri.
Stilul său era versatil și monologurile lui erau proprii, precum și incursiunea modurilor jurnalistice și teatrale. În lucrările sale a inclus experiențe personale și anecdote cu personaje unice. Joyce a realizat un anumit management al timpului în care cititorul a fost scufundat în labirinte.
Moştenire
Cea mai mare moștenire a lui Joyce a fost în literatură, fiind unul dintre cei mai influenți scriitori ai secolului XX. În plus, modul în care și-a structurat lucrările la un nivel gramatical, sintactic și de conținut l-a făcut un geniu al literelor, până la punctul că și astăzi scrierile sale fac obiectul studiului.
Pe de altă parte, scriitorul irlandez a avut capacitatea de a crea personaje similare cu cele ale marilor clasici, dar fără să cadă în copie. Joyce a folosit tehnici lingvistice și estetice inovatoare și unice, fără a neglija aspectele psihologice ale protagoniștilor săi.
Analiza specialiștilor
Unii cercetători ai lui Joyce și ai operei sale au analizat aspecte care au accentuat și mai mult amprentele scriitorului în lume. Americanul Herbert Gorman s-a referit la anchetele exhaustive și la dinamismul conținutului său. La rândul său, Samuel Beckett a spus că James a scris pentru toate simțurile.
Scriitorul și filosoful italian Umberto Eco a afirmat că irlandezul a manifestat în operele sale o viziune științifică, reflectând și cunoștințele sale în toate formele de artă. În cele din urmă, Joyce a fost unic în toate sensurile cuvântului.
Amprenta ta în alte domenii
Moștenirea acestui scriitor se întinde pe domeniile științei, psihologiei, fizicii și filozofiei. Psihanalistul Jacques Lacan și-a referit opera pentru a descompune semnificația sinthome sau excizie; în fizică se folosește cuvântul „quark” derivat din lucrare Finnegans se trezesc.
Pe de altă parte, în diferite părți ale lumii, inclusiv în Dublin, în fiecare 16 iunie se sărbătorește „Bloomsday” pentru a comemora ziua pe care trece. Ulises.Au existat nenumărate instituții, organizații, artiști și intelectuali care au adus tribut lui James Joyce de-a lungul istoriei.
Custodele operelor sale
Nepotul său Stephen, fiul lui Giorgio, a fost protectorul tuturor proprietăților și operelor lăsate de scriitor. La un moment dat a scăpat de câteva scrisori, în special de cele pe care le avea cu el fiica lui Joyce, Lucia; au limitat, de asemenea, utilizarea textelor lor în evenimente publice fără autorizație prealabilă.
Joacă
– Muzică de cameră sau Muzică de cameră (1907).
– Dublinezii sau Dublinezii (1914).
– Portretul artistului adolescent sau Portret al artistului ca tânăr (1916).
– Exilați sau Exilați (1918).
– Ulises sau Ulise (1922).
– Poeme mere sau Poezii Penyeach (1927).
– Culegere de poezii sau Poezii culese (1936).
– Finnegans se trezește (1939).
Publicații postume
– Ștefan eroul (1944).
– Scrisori de la James Joyce. Volumul 1 (1957).
– Scrieri critice ale lui James Joyce (1959).
– Pisica și tipul rău (1964).
– Scrisori de la James Joyce. Volumul 2 (1966).
– Scrisori de la James Joyce. Volumul 3 (1966).
– Giacomo Joyce (1968).
– Scrisori selectate de la James Joyce (1975).
– Pisicile din Copenhaga (2012).
– Hotelul lui Finn (2013).
Scurtă descriere a unora dintre lucrările sale
Muzică de cameră (1907)
A fost una dintre cele două cărți de poezie publicate de Joyce, cealaltă a fost intitulată Poeme mere. Această lucrare nu a fost la fel de semnificativă, chiar dacă scriitorul a început să scrie versuri din copilărie, conținutul nu a fost la fel de mare, creativ și strălucitor ca proza sa. Era destul de convențional și comun.
Tema principală a fost tinerețea și dragostea acelor ani. Savanții operei lui Joyce sunt de acord că, mai mult decât versuri, au fost scrise pentru ritm și melodie prin cântec; rima și metrul au fost persistente, precum și resursele fonice.
Fragment
„La ora când toate lucrurile se odihnesc
oh, pazitor singur al cerului,
Auzi vântul nopții și oftatul
a harpelor care joacă dragoste ieșind
porțile palide ale zorilor?
Dublineri (1914)
Această lucrare a fost alcătuită din povești, fiind singura de acest gen scrisă de Joyce. Scriitorul a conceput-o în 1904 și a finalizat-o în 1914, anul publicării sale. Cele cincisprezece povești care alcătuiesc cartea au fost aliniate cu realismul literar.
După cum indică titlul lucrării, ea se baza pe viața din Dublin și modul în care societatea nu a evoluat odată cu schimbările pe care le-a adus secolul al XX-lea. La momentul publicării textului, unele aspecte au fost cenzurate pentru că erau bruște; Nu tuturor le-a plăcut, dar lucrarea a deschis porțile pentru Joyce.
Fragment
„Domnișoara Mary Sinico a spus că mama ei devenise recent obiceiul de a ieși noaptea să cumpere băuturi alcoolice. În timp ce depunea mărturie, încercase să o facă pe mama sa să vadă motivul, sfătuind-o să se alăture asociației anti-alcoolice.
A ajuns acasă la o oră după producerea accidentului. Verdictul juriului s-a îndoit la dovezile medicale și l-a exonerat pe Lennon de orice responsabilitate … ”.
Portret de artist adolescent (1916)
A fost un roman autobiografic în care a reflectat unele aspecte ale vieții sale. La început scriitorul a publicat sub formă de rate în Egoistul, timp de un an, între 1914 și 1915. Opera a fost situată în cadrul genului „roman de învățare”, cunoscut prin cuvântul german bildungsroman.
Personajul principal din poveste a fost Stephen Dedalus, psihologic „super eu” sau „alter ego” al lui Joyce. Existența unor limbaje conservatoare și religioase ale înaltei societăți din Dublin a fost evidențiată în lucrare, împotriva căreia protagonistul a trebuit să lupte.
Structura
James Joyce a structurat opera în cinci capitole lungi, unde Stephen este naratorul principal în funcție de viziunea, convingerile și gândurile sale. Dezvoltarea lucrării a inclus monologurile și de-a lungul capitolelor a existat o evoluție fluidă și bine gestionată a personajelor.
Det. aici……………… https://ro.warbletoncouncil.org/james-joyce-4591
/////////////////////////////////////
Care sunt cele mai bune cărţi şi cel mai buni autori din toate timpurile. 125 de scriitori celebri au decis
Tolstoi este mai bine cotat în top decât Shakespeare. Cei care au votat sunt 125 de autori celebri, iar listele lor figurează în cartea „The Top Ten: Writers Pick Their Favorite Books”, potrivit brainpickings.com.
În cartea menţionată anterior 125 dintre cei mai mari scriitori britanici şi americani moderni, printre care Norman Mailer, Ann Patchett, Jonathan Franzen, Claire Messud şi Joyce Carol Oates sunt rugaţi să ofere un clasament al cărţilor pe care le consideră cele mai bune opere de ficţiune ale tuturor timpurilor, romane, colecţii de poveşti, piese de teatru sau poezii, scrie Business Magazin.
Top 10 Cărţi ale Secolului 20
„Lolita” de Vladimir Nabokov
„Marele Gatsby” de F. Scott Fitzgerald
„În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust
„Ulise” de James Joyce
„Oamenii din Dublin” de James Joyce
„Un veac de singurătate” de Gabriel Garcia Marquez
„Zgomotul şi furia” de William Faulkner
„Spre far” de Virginia Woolf
„Integrala prozei scurte” de Flannery O’Connor
„Foc palid” de Vladimir Nabokov
Top 10 cărţi Secolul 19
„Anna Karenina” de Lev Tolstoi
„Madame Bovary” de Gustave Flaubert
„Război şi pace” de Lev Tolstoi
„Aventurile lui Huckleberry Finn” de Mark Twain
„Povestiri” de Anton Cehov
„Middlemarch” de George Eliot
„Moby Dick” de Herman Melville
Citeşte continuarea în Business Magazin
/////////////////////////////////////////
Top 10 cărți de autori români contemporani
Despre cartile pe care le-am citit
Întreb (și răspund) din start: de ce să citim autori români contemporani? Pentru că 1. sunt unii foarte buni, deci scriitura lor ne aduce plus-valoare în viață 2. așa îi încurajăm să se țină de treabă și să scoată și alte cărți bune 3. poate așa îi inspirăm și pe alții să se apuce de scris.
Cel puțin așa este la mine. Acestea sunt motivele pentru care, de ani buni de zile, în ”șaormica” livrescă pe care o consum de deosebit sârg și elan, cel puțin un sfert din cărțile pe care le citesc sunt scrise de autori români contemporani. Ceea ce nu făceam înainte. Căci consideram, atât de greșit (că acuma și știu), că îmi pierd vremea cu astfel de scriituri. În loc să citesc cărți de alea ca lumea (ce or fi fiind și alea…).
Și ce surprize plăcute am avut! Ce condeie… Ce învârtoșare a frazelor (pardon my French)… Ce bucurie, pe scurt, să descopăr că avem astfel de scriitori atât de buni printre noi…
Dar să nu exagerăm…
Desigur, nu e cazul să o dăm într-o Lambada aspirațională sau ceva. Deloc, chiar. Adică am citit și cărți scrise de autori români contemporani care erau slabe. Spre foarte slabe. Unele enervant de irositoare de timp. Pe care nu ți-l mai recuperezi în veci pururi, amin.
Doar că, desigur, îți dai seama de asta doar după ce – furculition – ai citit cartea. Înainte nu ai cum. Căci nu m-aș duce deloc în direcția și pe linia criticilor literari (sau cum li se mai zice). Adică să îi aleg ca faruri călăuzitoare în furtuna auctorială din jurul nostru. Căci oameni sunt și ei. Și, recte, supuși subiectivității. Deci greșelilor. Cu voie sau fără de voie. După caz. Așa că nu m-aș lua după ei.
De altfel, îți recomand cu o căldură invers proporțională cu temperatura ideală la care se bea o bere la halbă să privești cu circumspecție și ce zic eu aici. Nu doar pentru că – tă dăm! – sunt și eu subiectiv (altă formă de a exista oricum nu există; dar ăsta-i alt subiect).
Dar în special din acest motiv: cărțile pe care ți le zic eu aici sunt cele pe care le-am citit în loc să citesc alte cărți. Că nu știu cum să o zic mai direct. Ceea ce înseamnă, oricum ne uităm, o masivă limitare. Căci cărțile de autori români contemporani pe care le-am citit sunt doar o mică parte din ce există pe piață. Iar faptul că eu am ales să le citesc pe unele și nu pe altele… Ai înțeles ideea.
Mari minusuri la acest top
Încă o necesară mențiune. Toate cărțile de mai jos le-am citit în ultimii 3 ani. Cam de când fac topurile mele trimestriale cu cărți. Ceea ce este, apropo de ce ziceam mai sus despre circumspecția cu care ar trebui să iei ce zic eu aici, altă limitare majoră.
Căci – și asta-i mare păcat, din multe puncte de vedere… – cărțile pe care le-am citit înainte de această perioadă de când îmi organizez lecturile sub formă de topuri nu am cum să le iau în calcul. Pentru că aș uita și omite mult prea multe care ar merita amintite. Îmi asum acest minus și ți-l aduc în vedere cu toată seriozitatea.
De aceea lipsesc (nemeritat, dar explicabil, cum ziceam) din acest top scriitori români contemporani foarte buni precum Simona Antonescu, Cristina Nemerovschi, Liviu Surugiu, Flavius Ardelean, Adrian Mihălțianu, Andrei Ruse, Alexandru Lamba, Ioana Chicet Macoveiciuc, Tony Mott, Lucian Dan Teodorovici, Teodora Matei, Lucian Dragoș Bogdan și atâția alții. Am scris și/sau am vorbit despre cărțile lor în secțiunea specială de pe blog, la vremea când le-am citit.
Apropo, s-au strâns peste 150 de cărți de autori români contemporani la provocarea mea de pe Facebook, așa că, dacă ai scris și tu o carte, poți să o pui acolo, nu se știe niciodată 🙂
Cât despre anumite supărări pe care o să le stârnesc în rândul tagmei scriitorilor, mi le asum și pe astea. Așa cum am făcut și o să tot fac multă vreme cam cu tot ce fac prin viața asta. Și așa cum mă știu mulți: direct și uitându-mă în ochii tăi. Cea mai bună formă de a-i arăta celuilalt că îl respecți, de altfel.
Top 10 cărți scrise de autori români contemporani
Octavian Soviany – Seria Lelian: Micul Saturnian, Îmbarcarea către Cythera
Ok, aici trișez un pic. Căci pun două cărți din această trilogie, nu doar una. Căci io-s fan de Soviany. Are omul ăsta acel ceva care mă atrage teribil la scriitura lui. Iar acest al doilea volum din seria Lelian mi-a picat la fel de bine. Apropo, în caz că nu știi despre ce este vorba în trilogie, Soviany s-a apucat să scrie biografia lui Paul Verlain. La persoana I. Aia zic 😀
Radu Găvan – Isus din întuneric
Extraordinar ce m-a lovit cartea asta. Știam că Radu este un mare scriitor, doar am citit tot ce a scris. Dar niciodată nu m-a impresionat atât de tare cum a făcut-o cu cartea asta. Excelentă, pur și simplu excelentă…
Tudor Runcanu – Cuibul bufniței
M-a luat prin surprindere cartea asta. Pe care am luat-o doar că să o răsfoiesc. Adică pe sistem ia să vedem care-i faza. Și m-a prins teribil. Mi se pare că Tudor are cel mai sud-american stil de a scrie dintre toți autorii români contemporani pe care i-am citit în ultima vreme.
Camelia Cavadia – Măștile fricii
Pfoai, cum îți întoarce un pic sufletul pe dos cartea asta. Este, ca să îi zic așa, un fel de carte-terapie. În mai multe sensuri. Adică ori te regăsești din când în când în personajele de acolo, prăjite în draci de părinți, ori te sperii când vezi că așa ceva se întâmplă în lume, bucurându-te în același timp că tu nu ai pățit de astea…
Viorel Ilișoi – Strălucitor
Nu prea mai există jurnaliști. Din păcate. Și nici școlile de jurnalism nu mai sunt ce au fost. Eu aș introduce cartea asta a lui Viorel în programa obligatorie la școlile astea, atâtea cât mai sunt. Ca să aibă cei tineri un reper. Ba nu, mai multe repere. Despre ce înseamnă să fii jurnalist pur-sânge. Și despre cum se făcea jurnalism la începuturile democrației noastre. Și despre mai multe.
Doina Ruști – Paturi oculte
Una din scriitoarele deja consacrate. Cu un stil consacrat. Recognoscibil din primele paragrafe. Și această carte este fix la ce te așteptai de la Doina. Adică să te țină strâns de balamalele alea speciale aflate fix la marginea aproape de nedibuit a două lumi excelent construite.
Allex Trușcă – I put a spell on you
Citisem până acum fantasiurile scrise de Alex. Și mi-au fost simpatice. Dar nu mai mult. Ei bine, cu cartea asta mie mi se pare că și-a dat examenul final. Cel puțin în ochii mei. Examenul acela de scriitor pe care o să stau cu ochiul la modul corespunzător. Căci a ieșit din zona fantasy clasic (sau cum să îi zic) și, fără să decoleze de tot din perimetru, a sărit într-o cu totul și cu totul altă clasă.
Dănuț Ungureanu – Experimentul Păpușa
Nu am mai râs atât de mult citind o carte de nici nu știu io când! Subiectul este în sine o paranghelie: viața politică dintr-o Românie imaginară (bine, nu e că nu poți face o paralelă de un perpendicularism desăvârșit cu anumite personaje politice de pe la noi). Dar combinația dintre răhățișurile politicie și experimentul ăsta (despre care nu vă zic nimic, aș strica toată paranghelia) este excelentă.
Raluca Feher – Te iubesc dar nu pe tine
Raluca este o nebună. Clar. Nenegociabil. Și așa este și scrisul ei. Care te enervează de îți vine să dai cu cartea de pământ. Dar care te și atrage în moduri pe care nu ți le poți explica (și care, dacă ești ca mine, așa rămân, neexplicate…). Dacă îți place un stil dur, direct, care îți intră în suflet și îți rămâne acolo sub formă de întrebări agățate de tine pentru tine, asta-i una din cărțile pe care ar fi cât de cât ideal să le citești.
Teodor Hossu-Longin – Mortua Est
Ce gust amar mi-a lăsat cartea lui Teo… Dar așa și trebuie să rămâi după o astfel de carte. Despre dezamăgirile post-revoluționare. Despre visuri spulberate. Despre amăgiri și auto-amăgiri. Despre o Românie care ar fi putut fi altfel, mult mai bună. O carte tratament. De ăla de e bine să ni-l administrăm singuri din când în când.
https://cristianchinabirta.ro/2021/12/22/autori-romani-contemporani/
//////////////////////////////
Cum vede (orbul)Putin evoluția lumii în următorul deceniu? „Tezele” de la Valdai
Gabriel Niţulescu
Era dominației occidentale în lume se estompează în trecut – înaintea celui mai important și periculos deceniu de la cel de-al Doilea Război Mondial, a declarat joi președintele rus Vladimir Putin la o ședință plenară a clubului internațional de discuții „Valdai”.
Răspunzând la întrebările participanților la discuție, Putin a glumit despre războiul nuclear și a povestit o anecdotă despre cum vor îngheța germanii în casă, în lipsa gazului rusesc.
TASS a alcătuit un rezumat al principalelor teze exprimate în discursul președintelui rus, precum și răspunsurile sale la întrebări cheie.
Despre politica Occidentului
Occidentul revendică toate resursele umanității, iar „ ordinea bazată pe reguli ” pe care o propune este concepută pentru a-i permite să trăiască fără niciun fel de reguli. El este incapabil să gestioneze de unul singur umanitatea, dar încearcă în prezent cu disperare să facă acest lucru, în condițiile în care „majoritatea popoarelor lumii nu mai vor<…> să suporte asta”.
Occidentul a pus în joc puterea asupra lumii, dar „acest joc este cu siguranță periculos, sângeros și <…> murdar”: „Neagă suveranitatea țărilor și popoarelor, identitatea și unicitatea lor și nu pune în prim plan și interesele altora”.
În Occident, ei trebuie să-și amintească proverbul care spune că- „acel care seamănă vânt <…> va culege furtună”. El și noile centre ale lumii multipolare vor trebui să înceapă o conversație de la egal la egal despre un viitor comun și „cu cât mai devreme, cu atât mai bine”.
Despre criza liberalismului
Liberalismul modern s-a schimbat dincolo de orice limite astfel încât e greu a-l mai recunoaște, mergând până la absurd, când punctele de vedere alternative sunt declarate subversive, iar orice critică este percepută ca „mașinațiuni ale Kremlinului”: „Un fel de prostii, în ce s-au scufundat”.
Modelul neoliberal al lumii în „stil american” se confruntă nu cu „o criză sistemică, ci chiar cu o criză doctrinară”: „Pur și simplu nu au nimic de oferit lumii, decât să-și mențină dominația”.
Încrederea Occidentului în infailibilitatea sa este periculoasă, deoarece este la un pas de „dorința celor infailibili de a-i distruge pur și simplu pe cei pe care nu îi plac, sau astfel spus de a-i „anula”. Dar istoria îi „anulează” pe cei care, dintr-un motiv oarecare, au decis că au dreptul de a dispune de cultura mondială la propria discreție.
La baza civilizației mondiale se află societățile tradiționale cu valorile lor tradiționale, care, spre deosebire de cele neoliberale, sunt unice în fiecare țară. Occidentul are dreptul la „zeci de genuri și parade gay”, dar „nu ar trebui să încerce să le insufle altora”.
Despre Rusia și Occident
Rusia nu s-a considerat și nu se consideră un dușman al Occidentului , la un moment dat i-a oferit „să trăiască în armonie”, dar a primit un „nu” ca răspuns. Americanofobia, anglofobia și francofobia sunt aceleași manifestări de rasism ca și rusofobia. Dar există „cel puțin două Occidenturi” – tradiționale, cu cea mai bogată cultură, și agresive și neocoloniale, al căror dictat Moscova nu îl va accepta niciodată.
Nu a fost și nu va fi niciodată posibilă „spălarea hărții geopolitice”, distrugerea Rusiei , așa cum nimeni nu va putea să-i dicteze vreodată ce fel de societate și pe ce principii să construiască.
„Rusia nu contestă elitele Occidentului. Rusia pur și simplu își apără dreptul de a exista și de a se dezvolta liber. În același timp, noi înșine nu vom deveni un fel de nou hegemon”.
Nici Moscova nu își va impune valorile: „Spre deosebire de Occident, nu ne urcăm în curtea altcuiva ”.
Despre sensul momentului prezent
Lumea se află într-un punct de cotitură istoric, înaintea „celui mai periculos și important deceniu de la cel de-al Doilea Război Mondial”. Semnificația momentului prezent este că toate țările au posibilitatea de a-și alege propria lor cale originală de dezvoltare.
Noua ordine trebuie să se bazeze pe lege și drept, să fie liberă și corectă. De comerțul mondial ar trebui să beneficieze majoritatea, nu corporațiile individuale, dezvoltarea tehnologică ar trebui să reducă inegalitatea, nu să o crească.
Sunt necesare și noi platforme financiare internaționale independente, care să le înlocuiască pe cele care, la fel ca rezervele internaționale, au fost discreditate de Occident: „Mai întâi, au fost devalorizate din cauza inflației înregistrate pentru dolar și din zona euro, iar apoi complet au fost confiscate rezervele noastre de aur și de valute”.
Multipolaritatea este o șansă reală și, de fapt, singura „pentru aceeași Europă” de a-și restabili subiectivitatea politică și economică , care este „foarte limitată” astăzi.
Despre amenințarea nucleară
„Cât timp există arme nucleare, există întotdeauna pericolul folosirii lor”. Situațiile în care Rusia consideră că este posibil să-l folosească sunt precizate în doctrina sa.
Moscova nu a fost niciodată prima care a vorbit despre posibilitatea utilizării armelor nucleare, ci doar „a făcut aluzii” în urma declarațiilor liderilor occidentali. Rusia crede că Occidentul o șantajează în mod deliberat – de exemplu, nimeni nu a reacționat la declarațiile „unei fetițe nebune ”, Liz Truss, deja fost prim-ministru britanic.
Nu are sens militar sau politic ca Rusia să lanseze o lovitură nucleară asupra Ucrainei, iar scopul „gălăgiei din prezent despre amenințările nucleare” este de a pune presiune asupra aliaților Moscovei, țărilor prietene și neutre.
Rusia sprijină planurile AIEA de a trimite o misiune pentru a verifica rapoartele despre o „bombă murdară” și „ar trebui să o facă cât mai curând posibil și cât mai în amănunt posibil”, deoarece Kievul face tot posibilul pentru a-și acoperi urmele.
Despre operațiunea din Ucraina
Dacă Moscova nu ar fi lansat o operațiune militară specială, situația s-ar fi înrăutățit pentru ea, iar pierderile viitoare ar fi fost mai mari. Nu merită să vorbim despre subestimarea inamicului din Ucraina.
Sarcina principală a operațiunii rămâne să-i ajute pe cei Donbass. Rusia nu putea să recunoască pur și simplu independența republicilor sale: „Nu vor supraviețui singure, acesta este un fapt evident”.
Evenimentele din Ucraina pot fi parțial interpretate ca un război civil, deoarece rușii și ucrainenii sunt un singur popor, dintre care părți au ajuns în state diferite. „Singurul garant real, <…> serios al statului, suveranității și integrității teritoriale ucrainene ar putea fi doar Rusia, care a creat Ucraina de astăzi”.
Moscova este încă pregătită pentru negocieri cu Kievul, el a fost cel care a decis să nu le continue. Washingtonul ar trebui să-i dea un semnal despre necesitatea de a rezolva problemele în mod pașnic.
Despre situația din Rusia
Evenimentele din Ucraina au arătat că Rusia este o țară mare, care, sub sancțiuni, s-a dovedit a fi mai puternică decât credea oricine, inclusiv ea însăși. Apogeul dificultăților cauzate de sancțiunile din economie este deja în urmă, iar niciunul dintre oficialii din ultimul an nu a dezamăgit prin acțiunile lor.
Din cauza operațiunii militare speciale, Moscova suferă pierderi, în primul rând umane, dar există și „câștiguri uriașe”: „Ceea ce se întâmplă, fără nicio îndoială, aduce în cele din urmă beneficii Rusiei și viitorului ei”.
În Rusia, s-a dezvoltat un consens aproape complet asupra necesității de a lupta împotriva amenințărilor externe, „oamenii cu o orientare absolut pro-occidentală” alcătuind o mică parte a societății.
Relațiile cu India și China
Rusia tratează China ca pe un prieten apropiat și s-a dezvoltat aceeași prietenie între liderii lor. Cu toate acestea, în februarie, Putin nu l-a avertizat pe președintele chinez Xi Jinping cu privire la viitoarea operațiune militară.
În relațiile cu India, Rusia nu a avut niciodată „probleme dificile”: „Întotdeauna ne-am susținut doar reciproc”. Când New Delhi a cerut o creștere a livrărilor de îngrășăminte, acestea au crescut de peste șapte ori.
Despre apelul la omul simplu european
„Luptă pentru salarii mai mari. <…> Să nu crezi că Rusia este inamicul tău sau chiar adversarul tău. Rusia este prietenul tău”.
Discursul președintelui rus Vladimir Putin la actuala sesiune plenară de la Valdai va fi inclus în „zecele de aur” al discursurilor sale, consideră secretarul de presă al șefului statului, Dmitri Peskov.
„El nu este doar o programatic, o astfel de viziune asupra lumii, un discurs foarte profund, filozofic și aplicat. Chiar merită să îl analizăm. Cred că va intra în primele zece discursuri ale lui Putin în 22 de ani”, a spus Peskov.
Purtătorul de cuvânt al Kremlinului a menționat că acest discurs ar trebui studiat în întregime. „Discursul conturează pe deplin înțelegerea de către președinte a precursorului acelei situații de instabilitate, deceniul de instabilitate în care ne aflăm acum. Înțelegerea de către președinte a ceea ce ar trebui să apară ca urmare a acestui deceniu și înțelegerea modului în care țara noastră poate trece peste această perioadă dificilă”, a spus Peskov.
Citește și: Noua tactică a lui Putin, odată cu apropierea iernii. Pe ce ar trebui să se concentreze Occidentul
Citește și: Putin, noi amenințări: Lumea a intrat în „cel mai periculos” deceniu după al Doilea Război Mondial
Citește și: Vladimir Putin, afirmații delirante: ar ști unde pregătește Ucraina o „bombă murdară”
https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/cum-vede-putin-evolutia-lumii-in-urmatorul-2215927.html
//////////////////////////////////////////////
Rusia, inamicul numărul unu al Republicii Moldova
(BOGDAN FLORESCU / The Epoch Times)
‘Rusia, inamicul numărul unu al Republicii Moldova’, titrează Timpul. Ziarul menţionează că Rusia continuă să-şi exercite influenţa şi presiunea în Republica Moldova, în timp ce aceasta înaintează pe drumul său european.
‘Deşi anul trecut Rusia a lovit tare în Republica Moldova, impunând sancţiuni la exporturile de vin şi produse alimentare, anul acesta va fi mult mai rău’, scrie Timpul. Potrivit experţilor, după evenimentele din Ucraina, Kremlinul va dori să submineze şi cea din urmă ‘poveste de succes’ a Parteneriatului Estic.
Regimul din stânga Nistrului este o unealtă docilă a Rusiei, susţine în Jurnal de Chişinău analistul politic Oazu Nantoi. ‘Fenomenul cunoscut sub denumirea de conflict transnistrean este un conflict între Republica Moldova şi Federaţia Rusă. În prezent, Federaţia Rusă, pas cu pas, lansează provocări în scopul destabilizării situaţiei politice în Republica Moldova. Aşa-zisul referendum din 2 februarie 2014 a fost o testare’, a opinat expertul.
‘Transnistria – coşmarul de lângă noi’, titrează Adevărul. ‘Imaginaţia criminală a separatiştilor, cruzimea lor faţă de copiii nu are limite. Astăzi este imposibil ca Ministerul Educaţiei de la Chişinău să vireze, în mod normal, banii pe contul liceului din Tiraspol. Directorul Ion Iovcev e nevoit să îi treacă lunar cu desaga peste Nistru, asumându-şi toate riscurile. Asta e viaţa pentru cei care nu se aliniază la standardele ruso-sovietice de la Tiraspol’, menţionează ziarul.
Adevărul susţine că, în această situaţie, negocierile în formatul 5+2 sunt zadarnice, atâta timp cât Rusia are şi statutul de negociator şi de provocator al conflictului. ‘Transnistria este un teritoriu ocupat de Federaţia Rusă. Acest adevăr trebuie spus răspicat, subliniază autorul. Întregul episod în jurul şcolilor româneşti din Transnistria reprezintă un semnal de escaladare a conflictului de la Nistru, pe care Moscova ar fi în stare să-l repornească pentru a împiedica Republica Moldova să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană’, atenţionează ziarul, care mai consideră că Jocurile Olimpice, care se deschid azi, reprezintă începutul unei numărători inverse.
Senatorul Viorel Badea susţine că oferta politică a României pentru Republica Moldova despre care vorbea recent preşedintele României Traian Băsescu se referă la reunificarea celor două state româneşti. Viorel Badea a declarat pentru Unidemia că, potrivit unor calcule, ar fi necesare 20 de miliarde de euro pentru înfăptuirea unirii. ‘Este un economist la Bucureşti care a făcut un calcul cât ar costa reunificarea. Într-o primă fază, cheltuielile pe care România le-ar avea într-o asemenea situaţie vor fi foarte mari şi vor afecta PIB-ul, însă după o perioadă cuprinsă între 7-10 ani, PIB-ul celor două state reunificate va creşte spectaculos. Ar fi vorba de 20 de miliarde de euro. Dar nu este un efort care ar putea să dezechilibreze România’, a punctat Viorel Badea.
Totodată, senatorul a explicat ce presupune oferta politică a României pentru R. Moldova. ‘Pentru a putea să faci o ofertă politică trebuie să găseşti momentul potrivit pentru a face acest lucru. Oferta politică a României pentru Republica Moldova despre care vorbea recent preşedintele României Traian Băsescu se referă la reunificarea celor două state. Cetăţenii trebuie informaţi. Trebuie crescut volumul investiţiilor române în Republica Moldova. Mulţi oameni se sperie, alţii zic că vin jandarmii. Lipseşte informarea’, a conchis parlamentarul, citat de Unimedia.
https://epochtimes-romania.com/news/rusia-inamicul-numarul-unu-al-republicii-moldova-presa—211863
//////////////////////////////////////////////
Rușii pe teritoriul românesc în primul război mondial
Steliu Lambru
În primul război mondial, România a fost aliata Franței, Angliei și Rusiei.
1
În primul război mondial, România a fost aliata Franței, Angliei și Rusiei. Înfrântă în campania din 1916 în sud, armata română se retrăgea în est, în Moldova, unde un milion de militari ruși erau mobilizați pentru a rezista atacurilor germano-austro-ungare. Însă în decurs de un an și câteva luni, militarii ruși staționați în România treceau de la ordine la anarhie.
Istoricul Șerban Pavelescu de la Institutul de Studii Politice Apărare și Istorie Militară a editat volumul „Aliatul inamic”. Cartea cuprinde memoriile inedite în limba română scrise de doi generali ruși, Nikolai A. Monkevitz și Aleksandr N. Vinogradski, care s-au aflat pe frontul românesc în anii 1917-1918. Cei doi generali ruși descriu starea de lucruri din război, relații interumane, fragmente de realitate cotidiană.
Șerban Pavelescu a explicat alegerile făcute de România în anii Marelui Război, aflată între Germania și Rusia, care a intrat în luptă alături de Antanta, deși era parte a Triplei Alianțe. „România nu voia să se alieze cu Rusia, România avea o istorie de mefiență față de Rusia. România chiar aderase la Tripla Alianță pentru a găsi o soluție de balansare față de amenințarea și riscul de securitate militar pe care îl reprezenta Rusia. Pe de altă parte însă România voia să se alieze cu Franța, după cum România voise să se alieze cu Germania în 1883 și trebuise să înghită pilula amară austro-ungară. Dar România voia să se alieze cu Franța și Marea Britanie și așa a trebuit să înghită pilula rusă.”
Așa începea o aventură româno-rusă pe muchie de cuțit, o alianță ținută în viață de francezi.
Șerban Pavelescu: „Relațiile de comandament au fost cât de cât corecte, în anumite situații dar nu întotdeauna, și aceste situații au fost destul de sinuoase, cu multe suișuri și coborâșuri. Ceea ce a făcut ca alianța să meargă totuși fără defecțiuni majore până la revoluția din februarie 1917 au fost prezența și diligențele necontenite ale misiunii militare franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot. Ea a făcut, pe lângă opera de înzestrare și instruire a armatei române, de recuperare și refacere a armatei române în anii 1916-1917, și opera de bune oficii cu marele aliat rus.
Aceste bune oficii au fost supravegherea transporturilor de echipamente, muniții și alte furnituri de război care veneau pe o cale ocolită la Murmask și străbăteau întregul teritoriu rus până în România. Erau membri ai misiunii militare franceze prezenți în fiecare nod de cale ferată făcând posibile acele transporturi în condițiile în care prioritare erau nevoile frontului rus.”
Însă alianța româno-rusă se formase pe suspiciune din partea română și pe aroganță din partea rusă.
Șerban Pavelescu cu detalii: „Rușii, atunci când au intrat în război, le-au comunicat francezilor că pentru ei frontul românesc era un non-sens și că era imposibil să fie apărat. După opinia lor, ceea ce solicitaseră românii și se angajaseră aliații, și anume menținerea frontului din sud, era imposibil de făcut. Rușii și-au fixat linia frontului ideală pentru ei pe râul Siret. A mai fost lentoarea cu care trupele ruse au intervenit în luptă în condițiile în care armata română se lupta să facă față și să țină trecătorile Carpaților și după aceea să țină aliniamentele de pe râurile Jiu și Olt. Rușii au venit mult prea târziu pentru bătălia Bucureștiului. Iar pe frontul de sud din Dobrogea au trimis câteva trupe de sacrificiu, între care s-a evidențiat eroica divizie sârbă care și-a pierdut aproape jumătate din efective în lupte care nu au schimbat soarta războiului.”
Alianța româno-rusă funcționa cu sincope, însă cei doi generali ruși arată că militarii lor din România erau bine pregătiți, bine hrăniți și îngrijiți, aveau armament și muniții suficiente și nu căzuseră victime epidemiilor de febră recurentă și tifos exantematic. Însă revoluția din februarie 1917 avea să schimbe totul. Ea aducea dezintegrarea armatei ruse din cauza propagandei bolșevice și a abolirii de către guvernul provizoriu rus a disciplinei și ierarhiei militare. Ofensiva germano-austro-ungară din vara anului 1917 era oprită prin eforturile supraomenești ale armatei române, în timp ce în nord, în Ucraina, unități întregi ruse dezertau din fața armatelor Puterilor Centrale.
Șerban Pavelescu arată că, în scurt timp, fragila alianță româno-rusă se va transforma într-o dușmănie feroce:
„Armata rusă, de la aliat, devine o chestiune imponderabilă nesigură, iar în toamna anului 1917 va deveni de-a dreptul un inamic. Mare parte din aceste trupe ruse se regăsesc în spatele frontului, o mare concentrare de trupe ruse se găsea în zona Nicolina, deasupra Iașiului. Agitația bolșevică formată acolo, comitetele revoluționare create după octombrie 1917, amenințau structurile politice și administrative ale statului român.
De aici și până la conflict era doar un pas care se va face în iarna anului 1917-1918 când trupele române vor fi nevoite să intervină, în cele din urmă, împotriva fostului aliat pentru a-l evacua de pe teritoriul României. Așa se va ajunge în 1918 la adevărate bătălii între trupele române și ruse, trupele române încercând să împiedice trupele ruse să părăsească frontul cu echipamentele și armamentul și muniția. În spatele frontului, lipsa de disciplină, dezorganizarea, agitația revoluționară transformau acele trupe ruse în bande de jefuitori care distrugeau totul în cale.”
La sfârșitul primului război mondial, istovite, Rusia și România vor merge în direcții opuse și vor rămâne neprietene: Rusia va alege regimul comunist, iar România democrația liberală.
https://www.rri.ro/ro_ro/rusii_pe_teritoriul_romanesc_in_primul_razboi_mondial-2626694
//////////////////////////////////////////////
Alerta Rosie. Cum Am Devenit Inamicul Numarul Unu Al Lui Putin
by Bill Browder (Author)
Traducere de Dana Georgescu…
„O lectura obligatorie pentru oricine vrea sa inteleaga cultura coruptiei si impunitatii in Rusia lui Putin.” sJohn McCain”O poveste fata de care combinatiile murdare din House of Cards suna ca Alba ca Zapada.” sToronto Star”Bill Browder a devenit unul dintre oamenii cel mai sincer detestati de Kremlin de-a lungul anilor siar asta e ceva de care poti fi din cale-afara de mandru… Aceasta carte arata ce impact poate avea un singur om atunci cand refuza sa dea inapoi, o poveste spusa de unul dintre cei care lupta pentru a-l face pe Putin sa dea socoteala.” sTolokonnikova si Masa Alehina (Pussy Riot)”Cartea se citeste ca un thriller clasic despre eroismul unui om obisnuit care infrunta de unul singur primejdia, intr-un oras strain si ostil… Numai ca aici totul este adevarat, si e o poveste care trebuie spusa.” sLee ChildLa sfarsitul anilor 1990, Bill Browder e cel mai mare investitor de portofoliu in Rusia. In paralel, porneste o campanie impotriva marii coruptii si a oligarhilor. Initial folosita de Putin pentru a-si consolida puterea, campania il aduce pe initiator in conflict cu Kremlinul. Izgonit din Rusia, Browder va fi condamnat in lipsa la inchisoare pentru o pretinsa evaziune fiscala.In 2008, Serghei Magnitki, unul dintre avocatii sai, descopera o vasta retea de coruptie la cel mai inalt nivel, care dovedeste caracterul de intreprindere criminala al statului rus; va fi arestat, torturat si ucis in inchisoare.Promovat de Bill Browder, asa-numitul Magnitsky Act, adoptat de Congresul SUA in 2012 si extins in 2016, ii sanctioneaza pe oficialii rusi implicati in dosar si fixeaza cadrul masurilor impotriva celor care incalca drepturile omului. Fapt graitor, dorinta ca autoritatile ruse sa-l „audieze” pe Browder va fi exprimata de Putin la intalnirea cu Donald Trump din iulie 2018. Alerta rosie, exacta ca un rechizitoriu si palpitanta ca un roman politist, este o marturie esentiala pentru epoca noastra.
////////////////////////////////////////////
Putin, nici nu știi cât de mic începi să fii!
emilian.isaila
EMILIAN ISAILĂ
SUA și aliații săi trimit armament tot mai sofisticat în Ucraina, iar primele semne încep să se vadă. Trupele ruse au fost determinate să părăsească Insula Șerpilor, în urma unor bombardamente intense. De asemenea, extinderea NATO și noul concept strategic întăresc flancul estic, lăsând Moscovei puțin spațiu de manevră diplomatică și militară. Toate acestea au izolat și diminuat semnificativ influența globală a Rusiei în cele patru luni de război.
Putin, nici nu știi cât de mic începi să fii! În prima călătorie în afara Rusiei de la începutul războiului, Putin s-a întâlnit cu jurnaliștii, spunându-le că totul e sub control, dar numai în aparență
Ben Wallace, ministrul Apărării din Regatul Unit, a declarat că liderul rus nu e în toate mințile.
Uniunea Europeană a modificat legislația comunitară, realizând un sistem obligatoriu de depozitare a gazelor.
Conform noii strategii de apărare, NATO a decis să ia toate măsurile necesare pentru a păstra actuala ordine mondială.
Cel mai mare eșec diplomatic al lui Putin, provocat de invadarea Ucrainei, este, de departe, aderarea la NATO a Suediei și Finlandei.
În ciuda unui avans mic, dar constant, pe frontul de est al Ucrainei, ultimele zile din luna iunie i-au adus liderului de la Kremlin o serie de vești proaste.
Rusia e mai izolată ca niciodată, iar la summit-ul de la Madrid cele 30 de state membre au adoptat un nou concept strategic care va diminua influența politică și militară a Rusiei.
Începerea oficială a procesului de aderare la NATO pentru Suedia și Finlanda va aduce Rusiei o nouă graniță cu alianța, de 1.300 de kilometri, pe lângă cele ale Poloniei (Kaliningrad), Lituaniei (Kaliningrad), Letoniei și Estoniei.
Vladimir Putin, în timpul summit-ului de la Madrid, a lovit cu rachete un mall și un bloc în Ucraina, provocând victime civile și a călătorit în Turkmenistan și Tadjikistan, două state asiatice, foste republici sovietice, aflate sub influența Moscovei.
A fost prima călătorie în afara buncărului din Kremlin de la începutul războiului.
Mesajul lui Putin a vrut să fie unul cât se poate de clar: “voi faceți ce vreți cu NATO, eu îmi urmez politica, iar războiul va continua atâta timp cât cred că e necesar”.
Ca o reacție la această atitudine, discursul diplomatic britanic a devenit tot mai aspru în ultimele zile. Ben Wallace, ministrul Apărării din Regatul Unit, a declarat într-un interviu că “…auzi rar expresia sindromul femeii mici, auzi mereu de sindromul bărbatului mic de statură. Cred că în Rusia avem exemple masculine și exemple feminine. Maria Zaharova (purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe – n.red.) e un personaj dintr-o comedie de situații. Ea face declarații în fiecare săptămână, amenințând că va trimite bombe nucleare la toată lumea… E o nebună așa cum e și Putin…”
Liderul rus, prin călătoriile în afara Moscovei, vrea să arate că e stăpân pe situație, controlează desfășurarea războiului, iar conflictul merge conform planului său.
Reducerea dependenței de gazul rusesc, în ritm accelerat
Dar comportamentul său e numai o aparență. Deși în Occident nu se face prea mult tam-tam, sancțiunile au adus falimentul economiei ruse. Mai mult, se caută rapid soluții pentru renunțarea la petrolul și gazul rusești.
Uniunea Europeană a modificat legislația comunitară, realizând un sistem obligatoriu de depozitare a gazelor.
“Noua legislație privind stocarea adoptată va consolida securitatea UE a aprovizionării cu gaze în vederea iernilor viitoare”, a anunțat Comisia Europeană în urmă cu două zile.
“Confruntată cu amenințarea întreruperii aprovizionării din partea Rusiei, UE a adoptat legea privind stocarea gazelor care prevede ca rezervele de gaze ale Europei să fie refăcute înainte de începerea iernii, iar gestionarea acestora să fie protejată de interferențele externe.
În special, noile reguli vor impune statelor membre ale UE să umple instalațiile de depozitare la 80% din capacitate până în noiembrie anul acesta – și la 90% în anii următori”, se mai arată în comunicatul care anunță adoptarea noii legislații.
Cu fiecare zi care trece, industriile statelor UE se reduc și renunță la materiile prime extrase din Rusia. Astfel, pe termen mediu, fluxurile financiare ale Moscovei sunt amenințate serios. Începând cu data de 1 ianuarie 2023, nicio țară membră a Uniunii nu mai are voie să folosească petrol rusesc.
Rusia, inamicul numărul 1 al Alianței Nord-Atlantice
Din perspectivă militară, noul concept strategic al NATO stabilește că Rusia este cea mai mare amenințare la adresa securității Alianței.
“Rusia folosește mijloace convenționale, cibernetice și hibride împotriva noastră și a partenerilor noștri. Rusia folosește puterea militară, retorica și dorința dovedită de a utiliza forța pentru a-și urmări politica, obiectivele, subminând ordinea internațională bazată pe reguli”, se arată în noul concept strategic, adoptat de statele membre în summitul de la Madrid.
Mai sus, sunt listate modurile de agresiune ale Moscovei, dar și faptul că, prin invadarea Ucrainei, Vladimir Putin a contestat actuala ordine internațională.
Conform noii strategii, NATO a decis să ia toate măsurile necesare pentru a păstra actuala ordine mondială.
“Federația Rusă, prin modernizarea forțelor nucleare și extinderea acestora, prin noua și perturbatoarea capacitate duală a sistemelor de livrare a încărcăturilor nucleare, utilizând în același timp amenințarea nucleară, are scopul de a destabiliza țările din estul și sudul alianței”, se arată în documentul oficial.
Prin enumerarea modurilor prin care Vladimir Putin încearcă să-și folosească armele atomice, alianța anunță că va descuraja și limita aceste practici.
“În nord, Rusia are capacitatea de a perturba statele aliate și libertatea de navigație pe Atlanticul de Nord, fiind o strategie provocatoare la adresa NATO. Consolidarea militară a Moscovei, inclusiv în Marea Baltică, Marea Neagră și regiunile Mării Mediterane, împreună cu integrarea militară a Belarus, amenință securitatea și interesele membrilor Alianței Nord-Atlantice”, se mai precizează în documentul citat.
Noua strategie militară antiRusia își propune să găsească soluții la presiunea pusă de Moscova pe întregul flanc nord-estic al aAlianței.
Eșec diplomatic major al Rusiei, NATO se extinde mai rapid ca înainte de invazie
Dar cel mai mare eșec diplomatic al lui Putin, provocat de invadarea Ucrainei, este, de departe, aderarea la NATO a Suediei și Finlandei, două state neafiliate, situate în vecinătatea Rusiei, care ofereau Moscovei o marjă de manevră în afara politicii nord-atlantice.
Războiul a modificat rapid poziția moderată a populației celor două state, iar cetățenii, în marea lor majoritate, au cerut guvernelor să asigure protecție în fața Rusiei.
Turcia s-a opus prin veto aderării Finlandei și Suediei, dar în urma unor negocieri dure, arbitrate de Jens Stoltenberg, secretarul general NATO, și influențate din umbră de Joe Biden, președintele SUA, Recep Erdogan și-a schimbat votul.
“Au fost negocieri dure”, a declarat Magdalena Andersson, prim-ministrul Suediei, “și am ajuns la semnarea unei înțelegeri în ce privește terorismul”.
Andersson a fost acuzată de opoziția din Suedia că a făcut compromisuri prea mari, “fugind de un dictator s-a aruncat în brațele altuia”, a comentat un politician de la Stockholm.
Erdogan și-a justificat votul împotriva aderării celor două țări nordice la NATO prin politica relaxată pe care o au față de liderii kurzi, considerați teroriști în Turcia.
Problema a fost că unele miliții kurde, vizate de președintele Turciei, au fost aliatele Occidentului în luptele care au avut loc pentru eliminarea Statului Islamic.
“Din postura de stat NATO vom continua să luptăm împotriva terorismului alături de Turcia și aliații noștri”, a declarat Magdalena Andersson, premierul Suediei.
„Am făcut încă un pas către aderarea deplină la NATO, pas, desigur, important pentru Suedia și Finlanda. Dar, în același timp, este și un pas foarte important pentru NATO, deoarece țările noastre vor fi furnizoare de securitate în cadrul Alianței”, a mai declarat Andersson.
Vladimir Putin a reacționat ponderat la extinderea NATO, deși subiectul a fost folosit ca argument pentru invadarea Ucrainei, Kremlinul susținând în mai multe rânduri că orice expansiune a alianței e o amenințare la adresa independenței Rusiei.
„Am spus în repetate rânduri că extinderea NATO și apropierea infrastructurii militare a alianței de granițele noastre nu fac lumea și, cel mai important, continentul nostru eurasiatic, mai stabil și mai sigur”, anunța Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului.
Neputința diplomatică a lui Putin la extinderea NATO e justificată de acesta prin inexistența unor diferende teritoriale ale Rusiei cu Suedia și Finlanda.
„În ceea ce privește extinderea [NATO], inclusiv prin noi membri ai alianței – Finlanda și Suedia, Rusia nu are probleme cu aceste state. Prin urmare, în acest sens, extinderea [alianței] cu aceste țări nu reprezintă o amenințare imediată pentru Rusia”, a declarat Vladimir Putin în urmă cu o lună, la o conferință.
Expansiunea NATO, dezvoltarea unui nou concept strategic în care inamicul numărul unu e Rusia și consolidarea militară a flancului nord-estic al Alianței vor eroda influența Moscovei atât din punct de vedere militar, cât și economic. Putin nu are tehnologia, resursele umane și puterea armată pentru a intra în conflict cu cea mai dezvoltată parte a lumii.
https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/putin-nici-nu-stii-cat-de-mic-incepi-sa-fii
/////////////////////////////////////////\\
Si arta (cu stele) a fost creata pentru degradare…
Freier Fall (2013)
Cădere liberă
Detalii
Wiki
Poster Freier Fall
Regia
Stephan Lacant
Cu
Hanno Koffler, Katharina Schüttler, Max Riemelt
Premiera internațională
Perspective de carieră în poliție, soția însărcinată, vila plătită cu împrumut de părinți: viața lui Marc e bine aranjată. Însă la o instruire îl întâlnește pe colegul său Kay. Și în timpul antrenamentelor de alergare, Marc dobândește o nouă senzație de ușurință – aflând ce înseamnă să ai sentimente pentru un bărbat.
„Cădere liberă” reprezintă tânăra și puternica cinematografie germană. Fără a judeca sau a condamna propriile personaje, Stephan Lacant descrie la debutul său drama unui bărbat căzut în afara lumii sale gestionabile. După ce filmul a fost prezentat în deschiderea celei de-a 63-a Berlinale, la categoria „Perspectivele filmului german”, a primit critici excepționale și calificativul „foarte valoros”. Stephan Lacant s-a născut în 1972 la Essen, a studiat regie la Stella Adler Acting Conservatory și la New York Film Academy. Trăiește și activează ca scenarist și regizor la Berlin. Pentru „Cădere liberă” lui Lacant i-a fost decernat premiul de regie al Festivalului de Film Artistic Mecklenburg-Vorpommern.
https://www.cinemagia.ro/filme/freier-fall-581327/
https://www.cinemagia.ro/liste/incearca-si-9893/
//////////////////////////////////////
Parintele globalismului multilateral de… nu se dezminte !Cel mai mare criminal din istorie. Peste 65 de milioane de oameni au fost ucişi la ordinul său
Autorul celui mai mare genocid din secolul XX nu a fost Hitler şi nici Stalin, ci Mao Zedong, un revoluţionar chinez şi lider al Partidului Comunist Chinez, scrie Heritage.
Conform “Cărţii negre a Comunismului”, 65 de milioane de chinezi au murit în urma ordinelor date de Mao Zedong cu scopul de a crea o nouă Chină “socialistă”. Cine se împotrivea planurilor sale era executat, încarcerat sau înfometat. Pentru Mao, duşmanii său supremi erau intelectualii. Aşa numitul Mare Cârmaci se desfăta în băi de sânge şi se lăuda: “Ce este aşa neobişnuit la împăratul Shih Huang a dinastiei din China? El a ars de vii 460 de oameni de ştiinţă, dar noi am ars 46.000 de cercetători.” Mao se referea la “realizările” Marii Revoluţii Culturale, care în perioada 1966-1976 a transformat China într-o Casă a Groazei.
Cel mai “bun” exemplu al dispreţului lui Mao pentru viaţa celor pe care îi conducea a ieşit la iveală în momentul în care a ordonat colectivizarea agriculturii chinze sub sloganul ironic, “Marele Salt Înainte”. O combinaţie de minciuni despre producţia de cereale, metodele agricole dezastruoase (de exemplu, plantaţiile profitabile de ceai s-au transformat în câmpuri de orez) şi distribuirea defectuasă a alimentelor au dat naştere la cea mai mare foamete din istorie.
Foametea a omorât mai mult de jumătate din locuitorii din satele chineze. Numărul total al deceselor din perioada 1959 şi 1961 a fost între 30 de milioane şi 40 de milioane – populaţia Californiei.
Cinci ani mai târziu, când Mao a văzut că înflăcărarea revoluţionară din China este în descreştere, a început Revoluţia Culturală. Gărzile Roşii – tinerii bărbaţi şi femei cu vârste cuprinse între 14 şi 21 de ani – cutreierau oraşele pentru a depista revizioniştii şi alţi duşmani ai statului, în special profesori.
Profesorii erau îmbrăcaţi în haine groteşti şi aveau coifuri, iar feţele lor erau unse cu cerneală. Ei erau forţaţi să meargă în patru labe şi să latre precum câinii. Extrem de mulţi oamnei au fost omorâţi sau torturaţi – toate acestea pentru promulgarea Maoismului. După un proces îndelung de decizie, Mao a hotărât să cheme Armata Roşie pentru a pune punct masacrelor comise de Gărzile Roşii, după ce au început să atace membri ai Partidului Comunist. Întârzierea lui Mao în luarea unei decizii a dus la moartea a un million de chinezi.
Mao a continuat expansiunea laogai, un sistem de 1.000 de lagăre de muncă în China. Harry Wu, care a petrecut 19 ani în lagăre de muncă a estimate că între 1950 şi 1980, peste 50 de milioane de chinezi au trecut de la versiunea chinezească a lagărelor la gulagul sovietic. Peste 20 de milioane de persoane au murit ca rezultat al condiţiilor primitive de trai şi a zilelor cu 14 ore de muncă.
Mao Zedong a rămas cea mai marcantă figură din Partidul Comunist Chinez. La un capăt al Pieţei Tiananmen este Mausoleumul lui Mao şi este vizitat zilnic de numeroşi oameni. La celălalt capăt al Pieţei este un portret gigantic al lui Mao la intrarea în Oraşul Uitat, un loc preferat de vizitatorii chinezi şi străini.
////////////////////////////////////////
Ca si orto-Putin-Kyrilistii de azi, popimea care slugareste Statul si exploateaza,manipuleaza,idolatrizeaza poporul ratacit, prostit, se raspopeste, precum antiunionistul Ion Creanga, care a imbract in femeie pe pucistul mitropolit si l-a ascuns intr-un butoi cu haznalele povesti… Lovitura de stat de la Iași: încercarea Rusiei și a preoțimii ortodoxe de a rupe Mica Unire. Bătălia din 3 aprilie 1866 s-a încheiat cu sute de morți, iar Mitropolitul pucist a fugit îmbrăcat în haine femeiești. Ion Creangă l-a ascuns într-un poloboc
ByMatei Udrea
Lovitura de stat încercată la Iași de Rusia și de preoțimea ortodoxă din Moldova în 3 aprilie 1866, la doar 7 ani după Mica Unire, este unul din momentele de cumpănă însângerate pe care România a trebuit să le treacă înainte de a se consolida ca națiune. Evenimentul, pus la cale de agenții Rusiei cu ajutorul unor bogătași și al clerului, în frunte cu Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, Mitropolitul Moldovei, a urmărit ruperea Micii Uniri și revenirea la situația de dinainte de 1859, prin divizarea celor două provincii românești în state separate. Situația a fost salvată de intervenția armatei pe străzile Iașiului, sub comanda fermă a boierului moldovean pro-unionist Lascăr Catargiu – un adevărat erou care, în momentul decisiv, a avut tăria de caracter să ordone deschiderea focului când gloatele, asmuțite de agenții ruși și de preoți, puseseră stăpânire pe oraș.
Luptele date la Iași în 3 aprilie 1866 reprezintă printre cele mai grave tulburări armate pe care le-a traversat statul român de-a lungul existenței sale. În orașul moldovean a fost o bătălie în sensul propriu al cuvântului: mulțimi înarmate, baricade în mijlocul străzilor, schimburi înverșunate de focuri, lupte de stradă, cu forțele guvernamentale prinse în ambuscade de pe acoperișuri și din balcoane, șarje de cavalerie pe ulițele pietruite din centrul Iașiului, sute de morți și alte sute de răniți.
Deși importante, evenimentele tragice petrecute pe 3 aprilie 1866 la Iași sunt eludate – din motive evidente – de istoriografia română. Cazul le este bine-cunoscut istoricilor, dar aceste întâmplări nu răzbat către publicul larg. Episodul ar demitiza un trecut mai tulbure decât sunt dispuși oamenii să accepte privind împrejurările în care s-a făcut fuziunea Moldovei cu Țara Românească.
Adevărul este că Mica Unire din 1859 n-a încântat, în realitate, chiar pe toată lumea din cele două provincii românești. Unele categorii de populație au ieșit atunci în pierdere, clerul ortodox a fost foarte departe de rolul liantului care leagă poporul, propagând mai degrabă resentimente, xenofobie și învrăjbire între munteni și moldoveni. Oportuniștii abundau atunci, la fel ca și acum, în timp ce conștiința națională lipsea cu desăvârșire în cazul multor locuitori.
Supraviețuirea României a depins atunci de existența, la vârful statului, a unor elite ferme, competente și inteligente, cu viziune asupra viitorului și care n-au dat înapoi în fața amenințării rusești și a violențelor puse la cale în stradă. Relevant este, în context, amănuntul că înăbușirea insurgenței de la Iași a fost ordonată și condusă fără ezitare, de la fața locului, chiar de un boier moldovean: Lascăr Catargiu, liderul Partidului Conservator și priceputul premier de mai târziu.
Contextul: cum s-a ajuns, după 7 ani de la unirea Munteniei cu Moldova,ca soarta noului stat românescsă atârne de un fir de ață
Principatele Unite la 1859. Rusia a încercat permanent să destrame noul stat. Mai întâi a organizat o lovitură de stat dejucată în ultima clipă la Iași, în ianuarie 1859, apoi mai multe tentative de asasinat asupra lui Cuza, răscoale, greve și agitații. În primăvara lui 1866, cu sprijinul unor boieri trădători și al clerului ortodox din Moldova, Imperiul Țarist a pus la cale mișcarea secesionistă soldată cu carnagiul de la Iași
Lovitura de stat din 3 aprilie 1866 a fost pusă la cale „cu bani rusești” într-un moment-cheie, de maximă slăbiciune a nou-creatului stat de la gurile Dunării. După 7 ani tulburi, marcați de instabilitate internă, lovituri de stat, asasinate și atentate, corupție, reforme extraordinare, dar haotice și clar nepotrivite cu nivelul de dezvoltare a națiunii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza fusese silit să abdice pe 11 februarie 1866 de o largă coaliție a forțelor politice (cunoscută, din acest motiv, sub numele de „Monstruoasa coaliție”).
Cuza, care în momentul alegerii sale ca domnitor, în ianuarie 1859, acceptase ideea că va rămâne în funcție doar până se va ivi posibilitatea de a aduce pe tron un domnitor străin, și-a schimbat punctul de vedere pe parcurs și, pe 2 mai 1864, dăduse o lovitură de stat prin care instituise un regim personal. Liberalii radicali (“roșiii” – cum erau cunoscuți în epocă) și conservatorii au făcut atunci o alianță bizară și contra naturii, silindu-l pe domnitor să renunțe la tron.
În locul lui Cuza – care a semnat actul abdicării în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 și plecat din țară două zile mai târziu – a fost instituită o Locotenență Domnească formată din Lascăr Catargiu (boier moldovean conservator), Nicolae Golescu (boier muntean liberal mason) și colonelul Nicolae Haralambie, ca reprezentant al Armatei.
Noua conducere a făcut demersuri pentru aducerea pe tron a unui domnitor străin. O altă soluție era imposibil de găsit din cauza rivalităților interne și a complotului puterilor vecine – în special Rusia.
În final, după o epopee incredibil de lungă, tensionată și cu răsturnări de situație uneori tragicomice (care l-au și inspirat pe Caragiale, dealtfel, în piesele sale de teatru), s-a ajuns la soluția principelui german Carol de Hohenzollern.
Puterile Garante au cerut ca, în locul lui Cuza, să fie pus un domnitor român, menționând că, dacă moldovenii doresc acest lucru, se pot separa. Rusia a intrepretat mesajul ca pe o slăbiciune a Occidentului și a acționat imediat
Locotenența Domnească aflată la conducerea Principatelor Unite în intervalul februarie – mai 1866: colonelul Nicolae Haralambie (reprezentând Armata), boierul moldovean Lascăr Catargiu (din partea conservatorilor) și revoluționarul mason muntean Nicolae Golescu (din partea liberalilor). Lascăr Catargiu, care conducea Locotenența, a avut tăria de a înfrunta amenințarea rusescă și de a ordona, pe 3 aprilie 1866, ca armata să deschidă focul împotriva conaționalilor săi moldoveni. Ulterior, Catargiu va fi un excelent premier, care în timpul marii guvernări conservatoare (1871-1876) va reuși să stabilizeze țara pusă pe un butoi cu pulbere de liberali
Nominalizarea lui Carol vine pe 30 martie 1866, într-un moment deosebit de delicat pentru labilul stat român aflat, de aproape două luni, cu o conducere interimară nelegitimă. Locotenența Domnească dă o proclamație în care anunță că prințul Carol de Hohenzollern este noul candidat la tronul Principatelor Unite și recomandă populației alegerea sa. Totul urmează a se decide printr-un plebiscit.
Anunțul este îndrăzneț și sfidează ordinul Puterilor Garante, care pe 23 martie trimiseseră la București un comunicat dur: „Adunarea, care are să se întrunească la București, este chemată a proceda la alegerea gospodarului. Alegerea nu va putea cădea decât pe un pământean (…). Dacă majoritatea deputaților moldoveni din Adunare ar cere, ei vor avea facultatea să voteze separat de munteni. În cazul când majoritatea moldovenească se va pronunța în contra Unirii, acest vot ar avea de consecință separațiunea ambelor Principate”.
Pericolul este, așadar, maxim. Rusia, care încercase și în 1859 să submineze unirea principatelor prin organizarea unei lovituri de stat în Moldova, iar apoi stătuse în spatele unor greve, răscoale și atentate asupra lui Cuza, a perceput comunicatul Puterilor Garante ca pe un moment de slăbiciune și o undă verde pentru destrămarea noului stat.
Surprinzător, președinția Conferinței Marilor Puteri care oferă această oportunitate de rupere a unirii este deținută chiar de Franța, până acum principala susținătoare a actului din ianuarie 1859! Explicația acestei întorsături diplomatice este oferită de istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa, „Istoria loviturilor de stat din România”: „Ieșeau la iveală adevăratele interese strategice europene ale împăratului Napoleon al III-lea, care încercase să creeze un stat tampon între Rusia și Turcia, în beneficiul acesteia din urmă. Instabilitatea internă a României îl făcuse să renunțe la proiect, considerându-l, alături de alte planuri revoluționare – cum era insurecția emigrației ungare –, un eșec ce nu mai putea fi evitat (…)”.
Marele noroc al României este însă apariția pe firmamentul european a noii puteri în fulminantă ascensiune, Germania. Cancelarul acesteia, Otto von Bismarck, oferă involuntar o nouă șansă țării românești create în 1859, în timp ce-și urmărește propriul interes, extinderea sferei de influență în „problema orientală”. Bismarck susține venirea incognito a prințului Carol în România (împotriva voinței Imperiului Austriac) și manevrarea evenimentelor de așa natură încât Marile Puteri să fie puse în fața unui fapt împlinit prin alegerea domnitorului străin.
Dar Germania nu e singurul actor străin implicat pe scena românească. Rusia, credincioasă lungii sale tradiții de a-și exporta influența prin exploatarea disensiunilor existente în celelalte state, consideră că acesta e momentul prielnic să rupă unirea Țării Românești cu Moldova, pe care n-o putuse bloca în 1859. Pentru asta, rușii pun la lucru agentura din țară, pregătesc un scenariu separatist în Moldova și finanțează agitatori, activând inclusiv preoțimea ortodoxă.
Mișcarea separatistă brusc revigorată cu ajutor rusesc mizează, așadar, pe „conștiința îngustă a acestor clerici fără orizont politic”, după cum descrie Alex Mihai Stoenescu situația la momentul aprilie 1866, și pe acele categorii sociale dezavantajate în urma unirii. Soarta țării urmează să se decidă în doar câteva zeci de ore.
Insurecția de la Iași a venit într-un moment de maximă tensiune între moldoveni și munteni, care încă nu se obișnuiseră unii cu ceilalți. Unele categorii sociale ieșiseră în pierdere după Unire, iar agenții Rusiei au profitat ca să amplifice tensiunile
În țară, Locotenența Domnească fixează blebiscitul de alegere a lui Carol de Hohenzollern pentru 2-8 aprilie, prin metoda deschiderii unor liste de semnături la sediile prefecturilor și ale primăriilor.
Simultan, însă, la Iași se declanșează insurecția antiunionistă. În acest caz, trebuie spus că Rusia nu face decât să exploateze o serie de nemulțumiri și fricțiuni care apăruseră deja între munteni și moldoveni, în cei 7 ani de domnie a lui Cuza.
Mulți dintre locuitorii Iașiului sunt profund nemulțumiți de faptul că, odată mutată capitala la București, orașul lor pierde din influență și perspectivă. Tensiunile sunt mari, iar memoria unei alte răscoale antiunioniste, care avusese loc în 1862, e încă proaspătă printre ieșeni. Nici la București lucrurile nu stau cu mult mai bine. În orașul valah, funcționarii pe care Cuza i-a adus din Moldova și cu care acesta a umplut funcțiile de conducere sunt întâmpinați cu ostilitate.
- D. Xenopol relatează aceste tensiuni citând un articol din presa străină: „«Le Memorial diplomatique» din Viena reproduce o corespondență din București în care se spune că «Cuza a venit în Muntenia înconjurat de moldoveni care au năvălit în toate funcțiile și care tratează pe munteni ca biruitori, adăogând că dacă ar fi să reînceapă chestia Unirei, aceștia nu ar mai vota niciodată cu dânsa». Muntenii, pentru a lovi în domnitor, dădeau în moldoveni, neamul domnitorului”.
Pe acest fundal, folosindu-se de agenții săi, de trădători din rândurile bogătașilor și de numeroși „idioți utili” din pătura de mijloc și din preoțime, Rusia pregătește terenul, în Moldova, pentru ruperea unirii.
Alesul rușilor pentru a deveni domnitorul Moldovei secesioniste: Nanuță. „Nicolae Roznovanu avea la acea dată 24 de ani, era cunoscut mai mult cu numele Nanuță și lua lecții de învățare a limbii române. Acest Guliță al Iașilor era agent țarist“
Maria Roznovanu (fostă Sturza, fostă Ghica), mama lui Nanuță, cunoscută poporului drept Marghiolița, are o biografie incredibilă. După nenumărate aventuri, căsătorii, divorțuri, fugi cu amanții, peripeții la Constantinopole și alte asemenea, a încercat să facă politica în Moldova și să-și pună fiul domnitor cu ajutorul rușilor. Tentativa a eșuat și Marghiolița a sfârșit aproape săracă, încercând să-și răscumpere greșelile prin mese gratuite oferite săracilor din Iași
Începând cu ultimele zile din martie, evenimentele se precipită la Iași, pe măsură ce momentul plebiscitului din 2-8 aprilie se apropie:
– în oraș au loc acțiuni de stradă separatiste, la care vin persoane cu pancarte purtând mesaje antimuntenești: „Valahi, duceți-vă de unde ați venit!” sau „Vrem să ne conducem singuri!”. Oamenilor li se vorbește despre „libertate”, “dictatura de la București”, faptul că moldovenii ar fi devenit o colonie a Munteniei etc.
– Guvernul interimar de la București încearcă să contracareze agitația separatistă, dar o face în stilul cunoscut al autorităților centrale românești, incompetent și superficial, astfel că acțiunea eșuează lamentabil. La Iași sosesc în grabă Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu, avertizați că se pregătește o lovitură în forță regizată de Rusia. Esta adus un regiment de infanterie muntean, iar prefect de Iași este numit tot un muntean: Ștefan Golescu. Se organizează un comitet de criză numit „Clubul național”, care ar urma să facă lobby în favoarea menținerii unirii și a alegerii domnului străin. Dar impactul acestui „Club național” e zero, iar numărul aderenților – infim.
– cu doar 3 zile înainte de începerea plebiscitului, partida separatistă este stăpâna Iașiului. În fruntea mișcării sunt boierii rusofili din familia Roznovanu, care speră ca domnitor al Moldovei să fie pus, în urma plebiscitului, vlăstarul familiei, tânărul Nicolae Roznovanu.
– personajul ales de ruși să devină conducătorul Moldovei este de-a dreptul caricatural, parcă rupt din „Coana Chirița”, piesa de teatru a lui Vasile Alecsandri. „Nicolae Roznovanu avea la acea dată 24 de ani, era cunoscut mai mult cu numele Nanuță și lua lecții de învățare a limbii române. Acest Guliță al Iașilor era agent țarist. Apariția sa episodică pare mai degrabă o soluție pasageră pentru aducerea lui Serghie de Leuchtenberg pe tronul țării”, îl descrie istoricul Alex Mihai Stoenescu pe „catindatul” împins în față.
– 29 martie 1866: în ziua stabilirii listelor electorale, separatiștii dau năvală și inundă, într-o acțiune bine organizată, sala de ședințe a Primăriei. Colegiul electoral din Iași numără doar 800 de locuri, dar pe lista separatiștilor se strâng 2.000 de semnături. Este respins proiectul taberei unioniste: cei prezenți la adunare se pronunță contra alegerii unui prinț străin, iar pe listele electorale se formează o majoritate secesionistă.
– victoria antiunioniștilor pare aproape, iar aceștia nu se mai feresc, ba chiar fac caz de sprijinul Rusiei. Seara, familia Roznovanu dă un bal unde invitat de onoare este consului Imperiului Țarist, baronul Offenberg.
– 30 martie 1866: unioniștii organizează o adunare în fața Universității. Se scandează „Unire!, Unire!, Prinț străin de origine latină! Unire”. Fără efect, însă, la nivelul opiniei publice.
– 31 martie 1866: Guvernul României, conștient de implicarea unei puteri străine în agitația de la Iași și de pericolul iminent, contraatacă diplomatic. Rusia este notificată să returneze moșiile din Basarabia către prințul Moruzi. Este doar o manevră de ordin politic, prin care Bucureștiul atrage astfel atenția Rusiei, în mod subtil, că n-a uitat de anexarea samavolnică a Basarabiei în 1812 și că n-a renunțat la acest teritoriu. Culmea e că prințul Moruzi, de care se folosește acum Guvernul interimar de la București, este el însuși agent al Rusiei!
– 2 aprilie 1866: rușii își urmează neabătut planul și pun în scenă o așa-zisă mișcare „spontană” la Iași. O delegație cu pretenții de „reprezentativitate“ merge la palatul familiei boierești Roznovanu și cere ca tânărul Nicolae-Rosetti Roznovanu „să accepte” tronul Moldovei. Marghiolița Roznovanu (fostă Ghica, fostă Sturza), mama lui “Guliță”, mimează uimirea, se declară onorată, dar le cere „delegaților poporului” să aștepte pentru a-și întreba fiul dacă acceptă. Doamna dispare în apartamentele odraslei, lăsându-i în anticameră pe musafiri. Sceneta, de un comic de situație fabulos, are chiar și happy-end. Marghiolița Roznovanu revine după „o așteptare tensionată” și-i anunță solemn pe delegați, în limba franceză: „Messieurs, Nicolas accepte!” (“Domnilor, Nicolas acceptă!”).
A doua zi, evenimentele vor părăsi însă această notă tragi-comică pentru a degenera într-un adevărat război civil, cu mulțimi scoase în stradă, salve de puști, șarje de cavalerie, baricade pe străzile Iașiului, sute de morți și răniți.
„Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”
Ziua de 3 aprilie 1866 era una de mare sărbătoare: Duminica Tomii, a doua după Paște – prilej ideal pentru ruși să pună la cale o diversiune. Istoricul Alex Mihai Stoenescu descrie situația: „Agentura rusească face să se difuzeze în oraș știrea că la ceremoniile de la Mitropolie se vor distribui cantități mari de pomană. Anunțul adună în curtea Mitropoliei și în spațiile înconjurătoare o mulțime credincioasă și doritoare de milostenie, între care majoritatea era reprezentată de țărani din satele învecinate”.
Separatiștii obțin astfel masa de oameni pe care s-o manipuleze pentru a-și atinge scopurile. În joc intră și preoțimea ortodoxă. Mitropolitul Moldovei, Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, îl lasă pe „noul domnitor” Nicolae Roznovanu să vorbească miilor de oameni care se îmbulzesc neștiind manipularea pusă la cale. Roznovanu își ține însă discursul în limba franceză, pentru că n-o cunoaște încă pe cea a țării unde i s-a pregătit înscăunarea. Tânărul vrea să-i însuflețească pe țărani strigându-le „A bas l’Union! Vive la revolution moldave! Le Russes seront la dans quelques heures pour nous aider!” („Jos Unirea! Trăiască revoluția moldovenească! Rușii vor fi aici în câteva ore să ne ajute!”).
Poporul nu înțelege, bineînțeles, nimic, dar în acest moment intervine Mitropolitul Calinic, care dă ordin să bată clopotele a primejdie. Dangătele de la Mitropolie activează clerul din Iași, și în scurt timp toate bisericile încep să tragă clopotele, vestind pericolul care, în acea vreme, anunța de obicei un incendiu sau o mare nenorocire abătută asupra comunității. Episodul agită în plus spiritele, populația iese în stradă îngrijorată și surescitată, ceea ce face ca masa de manevră a separatiștilor să crească și mai mult.
Mitropolitul Calinic Miclescu a chemat poporul la luptă, proclamând într-un discurs incendiar că Dumnezeu nu vrea Unirea cu veneticii de la București. Apoi, prelatul s-a pus în fruntea mulțimii și, fluturând crucea, a pornit asupra Palatului administrativ
Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, a jucat un rol central în tentativa Rusiei de a rupe Unirea. Prelatul poartă principala responsabilitate pentru înfierbântarea spiritelor și declanșarea violențelor. Cu toate că avea pe conștiință sute de morți, Mitropolitul Calinic n-a ezitat, imediat după înfrângere, să schimbe taberele
Mitropolitul Calinic Miclescu, văzând că „domnitorul” nu are priză la popor, decide să ia în mâinile sale situația. De la tribuna improvizată, prelatul ține un discurs incendiar, în care amestecă religia cu politica, spunându-le miilor de credincioși din fața sa că Dumnezeu nu vrea această unire care e contra firii, că veneticii de la București, străini de neamul și țara moldovenească, n-au ce să caute să conducă la Iași etc.
După predica violent antiunionistă, Mitropolitul Calinic și numeroșii săi preoți, urmați de mulțimea ațâțată, ies în stradă și, fluturând deasupra capului crucile, îi îndeamnă pe oameni să ia cu asalt Palatul administrației centrale. Adus într-o stare de transă, puhoiul se năpustește asupra clădirii strigând „Jos Unirea!”, sub motiv că vrea să oprească înregistrările pentru plebiscit.
O relatare chiar de la fața locului ne-a rămas și de la corespondentul ziarului „Vocea Națională”, care în articolul din 5 aprilie 1866 descrie cu lux de amănunte evoluția ostilităților: „Eri Duminică la eșirea din Biserică o mulțime de oameni umpluse Curtea Mitropoliei și loculu denaintea casei Roznovanu. Pe la 10 și jumătate eși P. S.S. Mitropolitulu Calinicu Miclescu din biserică. Îndată îlu încungiurară o mulțime de oameni, Teodor Lățescu în capu, și’lu provocară, să meargă împreună cu denșii la Palatu să gonească pe Locotenenți. «Josu Unirea!» strigau unii. «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai câte-va ceasuri, vină Rușii în ajutorul nostru» strigau alții. Și așa Mitropolitulu cu cârja în mână și cu manta pe umere se puse în fruntea lor și gloata de oameni se îndrumă spre Palatu, strigând: «Josu Unirea! Vină Rușii în ajutoru».
„În mers, răzvrătiții scoteau pietrele din pavaj și loveau în oamenii poliției. În dreptul stradei Baston s-a înălțat o baricadă compusă din grilaje de fer rupte de la grădina Mitropoliei. Loviturile cădeau ploae din toate părțile, așa încât caii și soldații erau plini de sânge, unii chiar au căzut jos împușcați“
În fruntea acestei armate improvizate stau Constantin Moruzi, Teodor Lățescu, Neculai Ceaur Aslan și arnăutul Inge Robert. Nucleul dur din jurul lor e alcătuit, scrie istoricul A. D. Xenopol (Istoria partidelor politice în România, vol. I, 1910), din mercenari străini, evrei și slugi ale boierului Nicolae Roznovanu. În sfârșit, masa de manevră de mii de oameni care-i urmează pe aceștia provine din rândurile țărănimii care asistase la discursul Mitropolitului Calinic, dar și numeroși mahalagii alăturați pe parcurs, inclusiv „destul de mulți îmbătați încă de dimineață în curțile familiei Roznovanu” (Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat…”, Vol. I).
Mulțimea ajunge în fața Palatului Administrativ, unde dă peste cordonul de militari care asigură paza. Prima victimă a asaltului antiunionist e însă una neașteptată. Împins de mulțimea scăpată de sub control, Mitropolitul Calinic e prins între cei care vor să înainteze și militarii din față. Înaltul ierarh se împiedică în veșmintele preoțești și se prăvălește la pământ, fiind călcat în picioare de cei care vin din urmă. Scapă totuși doar cu o sperietură și câteva contuzii și se ascunde într-un șanț care fusese săpat, conform unei versiuni, de soldații din dispozitiv înainte să înceapă nebunia.
Jurnalistul de la „Vocea Națională” avea să scrie: „Mitropolitul se duse în Casinul din colțu al hanului Turcescu, însă plebea plătită nu se potoli, ea voea cu ori ce prețu scandalu. Luă earăși pe Mitropolitulu în frunte și năvăli din nou spre Palatu. Atunci soldații, parte cu baioneta parte cu patului puscei, goniră plebea înapoi. Mitropolitulu, tremurând de frică, fugi și se ascunse într-o pivniță vecină“.
Clădirea publică e luată cu asalt de mulțimea antiunionistă, în timp ce soldații încearcă s-o oprească. Încep altercațiile, care imediat se transformă într-o bătălie crâncenă. Se dovedește acum că manifestația nu e deloc spontană, modul în care se organizează riposta împotriva militarilor români arătând clar premeditarea.
O descriere sugestivă și amănunțită a evenimentelor ne-a rămas de la sergentul major brăilean Grigore N. Ionașcu, chiar comandantul escadronului de jandarmi călări ai Palatului, prima unitate care a intervenit: „În mers, răzvrătiții scoteau pietrele din pavaj și loveau în oamenii poliției care încercau să-i oprească. În dreptul stradei Baston s-a înălțat o baricadă compusă din grilaje de fer rupte de la grădina Mitropoliei și sprijinite cu pietre smulse din trotuare. În dosul baricadei se înșirase (ră – n. red.) pușcași cu diferite arme de foc printre care și cu puști arnăuțești”. (…) „Bravul escadron, compus numai din 60 de soldați, a străbătut din mijlocul acelei mulțimi compuse din câteva mii de oameni înarmați cu puști, cu diferite unelte de fier și cu picioare de scaune, cu care loveau în noi și în cai. Loviturile cădeau ploae din toate părțile, așa încât caii și soldații erau plini de sânge, unii chiar au căzut jos împușcați“.
Sergentul Ionașcu ajunsese la comanda unității după ce căpitanul fusese trimis în zilele precedente, cu o jumătate din escadron, într-o misiune spre Botoșani, iar locotenentul fusese rănit încă din primele clipe de către insurgenți.
„De pe acoperișurile caselor curgeau cu ploaea cărămizile în soldați și în oamenii poliției, de pe ferestre se azvârlea cu apă fierbinte. Acum intrase în acțiune un anume Inge Robert, tutungiu îmbogățit de boerii greci, împreună cu pădurarii Stancăi Roznovanu și cu grecii îmbrăcați în fustanele“
Scenele descrise pot părea românilor de azi de-a dreptul neverosimile. Și totuși, ele au existat aievea pe străzile Iașiului, unde pe 3 aprilie 1866 s-a jucat soarta Unirii.
Sergentul Grigore N. Ionașcu povestește că, inițial, militarii și polițiștii au primit ordin să nu deschidă focul: „(…) Plebea răzvrătită se înmulțea mereu. Numeroși oameni de strânsură ieșeau din curtea lui Roznovanu, cheflii și îndrăzneți, și veneau și îngroșau rândurile tulburătorilor, așa încât noi n-am putut înainta decât până la Petrea Bacalu (cam în dreptul școalei publice No. 1 Trei Erarhi). De pe acoperișurile caselor curgeau cu ploaea cărămizile în soldați și în oamenii poliției, de pe ferestre se azvârlea cu apă fierbinte. Noi, călăreții, eram în centrul străzii, iar pe trotuare venise o companie din Regimentul 5 de linie. Neavând ordin să scoatem armele de foc, înduram toate loviturile și încercam să ajungem spre baricadă, unde lumea înarmată prindea pe soldați și îi sfâșia în fața noastră. Acum intrase în acțiune un anume Inge Robert (fost arnăut – n. r.), tutungiu îmbogățit de boerii greci, împreună cu pădurarii Stancăi Roznovanu și cu grecii îmbrăcați în fustanele. Mai târziu, ne-a venit în ajutor o companie de jandarmi pedeștri. Cu toate astea, soldații cădeau mereu împușcați și neputându-i scoate din picioarele cailor, treceam peste ei strivindu-i”.
Sergentul Ionașcu, aflat la comanda escadronului care a înfruntat mulțimea insurgenților pe străzile Iașiului la 3 aprilie 1866, relatează că nucleele dure ale acestora erau compuse din străini. El îi menționează pe arnăutul Inge Robert și „grecii cu fustanele”, dar e posibil ca aici militarul să-i fi inclus și pe albanezi. Portul acestora era asemănător cu al grecilor. În plus, din rândurile albanezilor se recrutaseră, vreme de secole, arnăuții cu care fanarioții controlaseră țările române
Informația e confirmată de corespondentul „Vocii Naționale”, care scrie în corespondența sa: „Pe când mulțimea occupa astfelu strada mare până la Palatu, scriitorulu acestoru renduri se dusese la D. Carp, unde se află Locotenenții Domnesci în gazdă. Locotenenții erau liniștiți căci sciau de cu sară că banii rusesci aveau să facă scandaluri. Atunci întră majorul Grammont și le descrie tumultul de la Palatu. Îndată D. D. Lascăr Catargiu și Generalu Golescu invită la cea mai mare moderațiune și ordonă a se lăsa liberu poporul întru cât își esprimă cu cuviință dorințele sale. (…) Ancă nu se întâmplase nimica mai gravu. Soldații se reîntoarseră la Palatu, Locotenența ordonase să nu se dea focu cu nici unu prețiu în contra plebei, decât după o comandă espresă“.
În acest punct al luptelor de stradă, boierul moldovean Lascăr Catargiu înțelege însă că situația a scăpat de sub control și transmite către trupe un nou ordin, acela de a restaura ordinea chiar cu folosirea forței, dacă e necesar. Curieri pleacă imediat către unități. Mesajul ajunge la escadronul de cavalerie condus de sergentul Grigore N. Ionașcu atunci când unitarea reușise să răzbată în fața barajului ridicat de-a latul străzii de răsculați. „Aici (în fața baricadei – n. r.) ni s-a adus ordinul de la Locotenența Domnească, Lascăr Catargiu și generalul Golescu, ca să (se) facă formalitățile prescrise de lege. Locotenent-colonelul Gherghel a comandat încărcarea armelor, fără gloanțe, și am tras o salvă. Mulțimea, văzând că n-a căzut nimenea, s-a repezit cu mai multă furie spre noi. D-nul procuror general a ordonat să (se) dea trei semnale cu goarna și a făcut somațiile regulamentare. Am încărcat armele cu gloanțe și la comandă am tras. Toți cei care făceau paravan baricadei au căzut. După a doua salvă, infanteriștii s-au repezit la atac cu baionetele la arme și abia cu mare greutate am izbutit să desființăm baricada”.
Relatarea bătăliei a fost făcută de Grigore N. Ionașcu în cartea pe care a scris-o în 1910, „După 45 de ani. Mișcarea separatistă din Iași”.
„Străzile erau înțesate de numeroase bande mai mari sau mai mici, compuse din greci înarmați cu iatagane, din pădurarii lui Roznovanu și din derbedeii orașului, care se împotriveau apărându-se cu cuțite lungi și arme de foc“
Palatul Roznovanu a fost construit de Iordache Neculai Roznovanu după planurile arhitectului Gustav Freiwald și inaugurat, cu mare fast, în 1832. Multe decenii după aceea a fost considerat cea mai frumoasă clădire din Iași, cu un interior fabulos și o sală a balului unde se spune că puteau dansa 500 de perechi. În 1866, clădirea a fost sediul conspirației antiunioniste pusă la cale de Rusia
Lupta nu se oprește însă după ocuparea baricadei. După ce străpung linia defensivă a separatiștilor, soldații iau cu asalt casele familiei Roznovanu, unde slujbașii acestora și o parte din mercenari se baricadaseră. Urmează o nouă luptă crâncenă, cu morți și răniți de ambele părți.
Pe stăzi, cavaleria urmată de infanterie dă un ultim asalt, distrugând complet punctele de rezistență. Anastasie Iordache scrie în „Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României” (1979): „Șarja avu loc și rezultatul fu un deplorabil măcel, o nemaipomenită goană peste garduri și prin ulițe lăturalnice – precum și desăvârșita restabilire a ordinei”.
Insurgenții se risipesc, dar nu încetează să lupte, așa că subunități ale forțelor armate pornesc în urmărirea lor. „Întregul centru al Iașilor este dominat de trupele militare care execută acum misiuni combinate, infanteria trăgând din genunchi în orice grup de oameni, în timp ce cavaleria îi vânează cu lovituri de sabie din mișcare”, scrie Alex Stoenescu.
Răsculații înarmați ripostează pretutindeni: „Străzile erau înțesate de numeroase bande mai mari sau mai mici, compuse din greci înarmați cu iatagane, din pădurarii lui Roznovanu și din derbedeii orașului, care se împotriveau apărându-se cu cuțite lungi și arme de foc.“ (Grigore N. Ionașcu, „După 45 de ani…”).
În această situație, cavaleria primește ordinul să atace cu lăncile, iar infanteria să împuște trăgătorii inamici aflați pe acoperișuri.
Jurnalistul de la „Vocea Națională” avea să relateze, la rându-i, în corespondența din 5 aprilie: „(…) Se dete soldaților ordinul de a se appăra cu focul pusciloru. Prima descărcătură se făcu în aeru, plebea tot nu se linisci, atunci câteva pusci fură slobozite în mizlocul ei și vr’o cinci individi (indivizi – n. r.) picară îndată josu. Lupta era angagiată. Un omu pusu de preoți rusofili trăgea totu mereu clopotul celu mare a Mitropoliei ca de focu. De doue ori cavaleria mătură strada cea mare până la colțul caselor lui Neuschotz, arestând pe ori cine se împotrivea și ducendu’l la gardă, de doue ori plebea se readună din casele lui Roznovanu și din Mitropoliă. A treia oară în fine în urma cavaleriei se aședă și infanteria de stradă, unu peletonu străbătu în casa lui Roznovanu, în capul loru Vasiliu Pilatu, și arestă acolo pe D. Nicolae Roznovanu, Ceaur Aslan, pe Teodor Lățescu și pe advocatul Panaite Christea. (…)“.
Insurecția este astfel înfrântă, dar după o bătălie sângeroasă, care a durat ore în șir.
Autoritățile române au minimalizat din prima clipă tragedia de la Iași. Sursele diferă, dar numărul morților a fost, cu siguranță, foarte mare
Încă din prima clipă, autoritățile au minimalizat pe cât posibil tragedia care avusese loc la Iași. Nu exista niciun motiv pentru care România să dorească să se afle, nici pe plan intern, nici pe plan extern, că la Iași avusese loc o răscoală antiunionistă (fie ea și organizată de Rusia) înăbușită în sânge.
- D. Xenopol scrie despre 2 morți în rândurile militarilor și 15 printre secesioniști, precum și zeci de răniți. Bilanțul este însă, fără niciun dubiu, cu mult mai mare. Grigore N. Ionașcu scrie, în „După 45 de ani…”, epilogul războiului de pe ulițele Iașiului: „Bucătăriile militare erau pline de morți. Străzile erau pline de sânge, de cai împușcați și de corpuri omenești”. Mihai Dimitri Sturdza, reconstituind numărul victimelor, ajunge la concluzia că au fost 6 morți printre militari și peste 100 printre insurgenți. Dar documentele militare consultate de istoricul Alex Stoenescu (care are și gradul de colonel) indică peste 300 de morți!
După eșecul insurgenței, Mitropolitul Calinic a fugit deghizat în femeie și a fost ascuns de Ion Creangă într-un butoi, în pivnița unui beci. Acolo l-a găsit Titu Maiorescu
Ion Creangă, la acea oră membru al clerului ortodox, era în 1866 un vehement antiunionist. A participat la insurgența separatistă din 3 aprilie și apoi l-a salvat de la moarte pe Mitropolitul Calinic. Mai târziu, Creangă a fost recuperat și făcut celebru de Titu Maiorescu și Mihai Eminescu, aceștia sesizând în „răspopit” sclipirea de geniu a povestitorului
Marii vinovați pentru acest carnagiu, cozile de topor ale Rusiei, vor scăpa însă cu toții de pedepse. Prințul Moruzi fuge din oraș deghizat în birjar. Nicolae Roznovanu și familia sa, împreună cu numeroși agenți ruși, sunt arestați. Ei nu vor înfunda însă pușcăria, beneficiind ulterior de o amnistie pe care o va da prințul Carol I după ce a ajuns pe tron.
Un caz aparte este cel al Mitropolitului antiunionist al Moldovei, Calinic Miclescu. După ce s-a salvat în primele clipe de la pericolul de a fi călcat în picioare de mulțimea întărâtată chiar de el, prelatul fuge din fața cavaleriei și se ascunde în apropiere, unde se travestește în haine femeiești (după unele surse) sau în caftan evreiesc (după altele). Calinic, tremurând de frică, e recuperat de pe străzi de un alt participant la puci, nimeni altul decât Ion Creangă (la acea oră diacon), și ascuns într-un poloboc, în pivnița cârciumii din strada Sfânta Vineri.
Criticul și scriitorul George Călinescu relatează episodul cu lux de amănunte: „Răscoala izbucni la 3 aprilie și fu înnăbușită numaidecât de Lascăr Catargiu. La această răscoală se pare a fi luat parte și Creangă și Gheorghe Ienăchescu. Oricât s-ar părea de curios, participarea diaconului (Ion Creangă – n. r.) la răscoala separatistă e foarte probabilă, întâi prin contagiunea de la mitropolit la clerul subordonat, al doilea, prin conștiința îngustă a acestor clerici fără orizont politic. O proastă opinie despre munteni era vădită în corespondența lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc și iubire de regiune, deci fără îndoială că în schimbarea de regim a văzut o nouă pricină de înstrăinare a țării. De altfel, ieșenii de atunci aveau încă proaspătă rana mutării Capitalei. Mitropolitul Calinic, urmărit de stăpânire, e scăpat de la moarte de cei doi diaconi, care îl ascund în chip grotesc sub un poloboc din pivnița crâșmei lui Stihi de la Sf. Vineri, dovadă că revoluția o făceau mai mult bând”.
Epilogul peripețiilor Înaltpreasfințitului Calinic va intra în folclor.
Una din variante spune că Locotenența Domnească trimite un profesor universitar (se avansează chiar numele lui Titu Maiorescu) să-l caute și să-l recupereze pe prelat. Profesorul îl găsește, spune această versiune, în pivnița cârciumii și îngenunchează în fața mitropolitului îmbrăcat în haine femeiești, implorându-l să se predea.
O altă variantă spune că Maiorescu ar fi purtat dialogul cu Preasfinția Sa prin gaura cepului de la butoi.
Mitropolitul pucist Calinic Miclescu a fost iertat de Carol I, cel pe care-l afurisise în predicile sale antiunioniste. În 1875 avea să fie numit Mitropolit Primat al României
Prințul Carol de Hohenzollern, viitorul rege al României, a avut abilitatea de a-i manevra pe inamicii săi astfel încât aceștia să-i devină aliați. Pe Mitropolitul pucist l-a iertat, acesta ajungând în final să țină un discurs entuziast la proclamarea Regatului României, în 1881
Cert este că și Mitropolitul Calinic Miclescu va scăpa, până la urmă, de pedeapsă și va fi chiar avansat. Acest înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe provenea dintr-o veche familie boierească, iar în fruntea Mitropoliei i-a urmat unchiului său, Sofronie Miclescu, el însuși Mitropolit în perioada 1851-1861.
Pe numele real Constantin, nepotul lui Sofronie a fost călugărit la Huși în 1842, apoi a ars etapele, fiind promovat diacon, ierodiacon (1842), ieromonah (1848), protosinghel și arhimandrit. În 1855 era deja hirotonit arhiereu cu titlul „Hariupoleos” și în 1857 a fost băgat membru în Divanul Ad-hoc din Moldova, unde unchiul Sofronie era președinte.
În 1863 este numit locțiitor de Mitropolit al Moldovei, iar pe 10 mai 1865 este propulsat Mitropolit plin printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
După participarea sa la puciul pus la cale de ruși în aprilie 1866, la nici măcar un an după ce fusese numit Mitropolit, Calinic este suspendat din funcție și dus la Mănăstirea Sf. Spiridon. Apartamentele de la Mitropolie îi sunt sigilate. Prelatul este pus inițial sub acuzare, dar salvarea îi vine tocmai de la cel pe care-l afurisise și-l numise „venetic” în predicile sale, prințul Carol I de Hohenzollern. Noul domnitor semnează la Golești un decret prin care îi amnistiază pe puciști, inclusiv pe Mitropolitul Calinic. Ierarhul scapă astfel de pedeapsă după nici două luni, pe 2 iunie 1866 fiind pus deja să gireze Episcopiile de Roman, Huși și Dunărea de Jos.
Mitropolitul Calinic Miclescu a uitat repede sutele de morți căzuți din vina sa la puciul din 1866. În aprilie 1868, când prințul Carol I face o vizită în Moldova, prelatul se grăbește să-l găzduiască pe domnitor la Palatul Mitropoliei. Și „Guliță” Nicolae Roznovanu, cel care se visase domnitorul Moldovei secesioniste în 1866, e la fel de slugarnic, invitându-l pe Carol I la căsătoria sa.
Finalul acestei povești nu necesită comentarii suplimentare.
Pe 31 mai 1875, după moartea lui Nifon Rusailă, Mitropolitul Calinic este înscăunat Mitropolit Primat al României. De la violenta răscoală antiunionistă pe care o instigase la Iași în 1866 trecuseră 9 ani.
În 1876, Calinic Miclescu – acum Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române – ajunge senator de drept și e ales președinte al Senatului României.
Pe 14 martie 1881, când Senatul vota legea prin care România era proclamată regat, iar Carol I – regele său, Mitropolitul Primat Calinic Miclescu declara emoționat, de la tribuna ședinței solemne: „Clerul român se asociază din tot sufletul la acest mare act național și, împărtășind simțămintele de bucurie ale întregii națiuni române, roagă pe cel Atotputernic să binecuvânteze acest mare act și să facă ca scumpa noastră Patrie să prospere înmiit sub scutul Regalității și sub conducerea Augustului și prea iubitului nostru Suveran Carol I.
Să trăiască Majestatea-Sa, Carol I, Regele României!
Să trăiască Majestatea-Sa Doamna, Regina României!
Să trăiască Națiunea română și Guvernul care a condus până aci destinele ei!“.
Corespondența din „Vocea Națională”: „Pe la 10 și jumătate eși Mitropolitulu Calinicu Miclescu din biserică. Îndată îlu încungiurară o mulțime de oameni și’lu provocară, să meargă împreună cu denșii la Palatu să gonească pe Locotenenți. «Josu Unirea!» strigau unii. «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai câte-va ceasuri, vină Rușii în ajutorul nostru» strigau alții“
Ediția din 5 aprilie 1866 a ziarului ieșean „Vocea Națională” a publicat un amplu reportaj de la insurecția antiunionistă din 3 aprilie. FOTO: tiparituriromanesti.wordpress.com
Corespondența apărută în numărul din 5 aprilie 1866 a publicației „Vocea Națională”, din Iași, și în care sunt relatate dramaticele evenimente care au răvășit orașul în Duminica Tomii. Am păstrat întocmai scrierea și expresiile autorului acestui articol.
„Ce s’a întemplat în Iassi?
Eri Duminică la eșirea din Biserică o mulțime de oameni umpluse Curtea Mitropoliei și loculu denaintea casei Roznovanu. Pe la 10 și jumătate eși P. S.S. Mitropolitulu Calinicu Miclescu din biserică. Îndată îlu încungiurară o mulțime de oameni, Teodor Lățescu în capu, și’lu provocară, să meargă împreună cu denșii la Palatu să gonească pe Locotenenți. «Josu Unirea!» strigau unii. «Revoluție! Nu vă temeți, țineți-vă numai câte-va ceasuri, vină Rușii în ajutorul nostru» strigau alții. Și așa Mitropolitulu cu cârja în mână și cu manta pe umere se puse în fruntea lor și gloata de oameni se îndrumă spre Palatu, strigând: «Josu Unirea! Vină Rușii în ajutoru».
La Palată era garda militară obicinuită. Vedend această mulțime tumultuară, soldații îi strigară să se împrăștie. Cetățenii cuminte asemenea îi sfătuiră să se ducă pe acasă și dacă au dorințe pentru binele țerei, să le spună cu bună cuviință, că atunci toată lumea îi va asculta. Dar unde se mai gândeau acești oameni la bună cuviință? Majoritatea loru, străini plătiți și îmbătați, nici nu înțelegea pe cei ce vorbeau, și așa tumultulu mergea crescend.
Sergeanții, mai alesu Comisariul despărțirei D. Mighiu, își deteră toate ostenelele pentru a restabili ordinea, o parte din oameni se și retrase, Mitropolitul se duse în Casinul din colțu al hanului Turcescu, însă plebea plătită nu se potoli, ea voea cu ori ce prețu scandalu. Luă earăși pe Mitropolitulu în frunte și năvăli din nou spre Palatu. Atunci soldații, parte cu baioneta parte cu patului puscei, goniră plebea înapoi. Mitropolitulu, tremurând de frică, fugi și se ascunse într-o pivniță vecină. (Ce se aude despre rănirea P. S. Sale, sunt esagerări, și dacă în acea îmbulzală de oameni îlu va fi atinsu vre’o lovitură, aceasta nu a avutu nici o gravitate. Eu am vedutu pe Eminența Sa la 6 ore după ameadi și de și era foarte mișcată moralicesce, aflându-se înaintea Locotenentului Lascăru Catargiu, dar fisicesce era ca tot-deauna.)
Pe când mulțimea occupa astfelu strada mare până la Palatu, scriitorulu acestoru renduri se dusese la D. Carp, unde se află Locotenenții Domnesci în gazdă. Locotenenții erau liniștiți căci sciau de cu sară că banii rusesci aveau să facă scandaluri. Atunci întră majorul Grammont și le descrie tumultul de la Palatu. Îndată D. D. Lascăr Catargiu și Generalu Golescu invită la cea mai mare moderațiune și ordonă a se lăsa liberu poporul întru cât își esprimă cu cuviință dorințele sale. Apoi amendoi cu secretarul în urmă porniră îndată spre Palatu unde îi chema datoria. Acolo se mai afla și Ministrul Dimitrie Sturdza și Prefectul, în urmă veni și parchetul Procuroriloru, pentru a hotărî cu moderațiune și în legalitate mesurele necessare.
Me coborîiu și eu pe josu spre Palatu. Era la 11 și un sfert. Toate prăvăliile se închideau, oamenii speriați pretutindinea, toți cetățenii români se retrăgeau fugă de la Palatu spre casele loru. Din ce me apropiamu mai multu spre Palatu, nu mai găsiamu decât figuri străine și amenințetoare, postate cu ciomegele pe stradă, printre denșii mulți Polonesi, mulți Lipoveni și cu părere de reu o spunemu, mulți Jidovi. Josu Unirea! Strigau mulți cu unu accentu străinu.
Atunci unu pelotonu (pluton – n. r.) de militari în bună ordine se puse în marșu de la palatu în susu spre Mitropoliă, plebea se retrase înaintea loru, eu însu’mi trecuiu liberu printre denșii până la Palatu. Ancă nu se întâmplase nimica mai gravu. Soldații se reîntoarseră la Palatu, Locotenența ordonase să nu se dea focu cu nici unu prețiu în contra plebei, decât după o comandă espresă.
La 11 și jumătate cavaleria trecu în goană strada cea mare și se aședă și ea la Palatu. Înaintea ei nimine nu s’a împotrivitu, dar după dânsa îndată s’a attrupat (întrupat – n. r.) plebea din nou, loculu dinaintea Roznovanului se umplu de tumultuanți cari deodată scoaseră ca din păment pari, ciomege ferate, căteva pusci și pistoale, stricară pavagiul și se armară cu bolovanii stradei. Dinaintea casei lui Roznovanu se striga: doi galbeni de omu pentru ori cine ne ajută! Vedre de vinu se împărțiau pintre oameni, D. Teodor Lățescu era înțeleptul cu gura cea mai mare, și deodată, când un peleton (pluton – n. r.) de vr’o 25 soldați pedeștri se înainta spre ei ca să’i împrăștiă, începură a da cu bolovani, de josu și de prin ferestre, pistoale fură descărcate asupra miliției, doi soldați căzură josu loviți de moarte, plebea înfuriată prin bani și beutură alungă pe cei 23 rămași până la poarta Treisfetitelară.
Acum nu mai era chipu de întărșiere (întoarcere – n. r.). Onoarea Națiunei și a miliției, siguranța cetățienilor era pusă în jocu; se dete soldaților ordinul de a se appăra cu focul pusciloru. Prima descărcătură se făcu în aeru, plebea tot nu se linisci, atunci câteva pusci fură slobozite în mizlocul ei și vr’o cinci individi (indivizi – n. r.) picară îndată josu. Lupta era angagiată. Un omu pusu de preoți rusofili trăgea totu mereu clopotul celu mare a Mitropoliei ca de focu.
De doue ori cavaleria mătură strada cea mare până la colțul caselor lui Neuschotz, arestând pe ori cine se împotrivea și ducendu’l la gardă, de doue ori plebea se readună din casele lui Roznovanu și din Mitropoliă. A treia oară în fine în urma cavaleriei se aședă și infanteria de stradă, unu peletonu străbătu în casa lui Roznovanu, în capul loru Vasiliu Pilatu, și arestă acolo pe D. Nicolae Roznovanu, Ceaur Aslan, pe Teodor Lățescu și pe advocatul Panaite Christea. Teodor Lățescu era legat la capu, cămeșa îi era pătată de sânge, daru suntemu datori a constata că’și păstrase tot curagiul. Dar Roznovanu și Aslanu erau desfigurați, îngălbiniți, ca nisce oameni lași de desprețuitu și strângeau brațul femeilor pe care le aduseseră cu denșii, sciind că sub acestu scutu femeescu vor afla o garanțiă în contra indignațiunei publice. (…)”.
CITIȚI ȘI:
Moartea lui Hitler: ultimele zile ale fortăreței Berlin și zbaterile finale din buncăr relatate de comandantul trupelor germane. „Trebuia să fac un efort să nu privesc figura lui Hitler, prăbușit în scaun, ale cărui brațe și picioare se mișcau mereu. Omul era terminat fizic și mental“
Complotul papistașilor – prima teorie a conspirației din istorie. Cum a speculat un mitoman notoriu prejudecățile oamenilor ca să isterizeze o țară întreagă
Stenograma discuției Churchill – Stalin, din 9 octombrie 1944: „Cu România nu-mi fac prea multe probleme, aceasta este în foarte mare măsură o chestiune rusească. Să nu folosim expresia «împărțirea de sfere», americanii ar putea fi șocați“
Chipurile diavolului. “Am păcătuit groaznic și nu știu ce pedeapsă mă așteaptă!” Aurangzeb, mogulul habotnic a cărui cruzime a început cu propria familie și a continuat, în numele Islamului, cu milioane de indieni
Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: mărturia lui Pacepa. Primul lider comunist al României ar fi fost iradiat de ruși pentru că i-a evacuat pe „consilierii” sovietici din țară. Furia KGB-ului: „Semiceastnîi a făcut spume la gură. Omul de Fier e și mai furios“
Cum au condus politicienii și generalii România în Primul Război Mondial. „Reprezentanții la vârf ai românilor sunt insuportabili. Indivizi fără caracter. Nu-i unul într-adevăr demn să comande. Guvernul – deplorabil, sentimentul datoriei – o necunoscută“
Bătălia de la Sibiu: prima înfrângere a României pe frontul din Transilvania. Cum pot duce la pieire niște generali slabi o armată vitează
Chipurile diavolului: „El e Beria. Himmler al meu”. Geniul malefic din spatele lui Stalin a rafinat teroarea în URSS, a gândit exportul modelului sovietic și a făcut spionajul politică de stat
Ziua în care BOR și-a trădat poporul. Cum le-a cerut Biserica Ortodoxă românilor să se predea în bătălia de la Mărășești: “Fraților, a venit sfârșitul! Puterile noastre s-au surpat!”
Cum a ajuns România să intre în Primul Război Mondial alături de Antantă, deși era cu Puterile Centrale. Premierul Brătianu și delegații Aliaților au venit pe furiș într-o casă, au scris tratatul de mână și au plecat câte unul, pe jos
8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
Bătălia de la Turtucaia: povestea “capului de pod fără pod”, examenul de Bacalaureat al prostiei și incompetenței din armata română
De ce n-au învățat românii nimic din administrația nemților în cei doi ani de ocupație a țării, în Primul Război Mondial
Chipurile diavolului: Regele Leopold al II-lea al Belgiei, călăul pervers și ipocrit care a ucis 10 milioane de congolezi în numele civilizației
Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
Chipurile diavolului: Ivan cel Groaznic. Primul dintre tiranii monstruoși ai Rusiei a devenit, peste secole, „învățătorul” lui Stalin în politici de teroare, iar opricinikii – modelul pentru NKVD
Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
Cum au apărut banii în istoria omenirii: de la sila de orz la monedele virtuale. Castelul de nisip al încrederii într-o ficțiune
Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
22 iunie 1941. Cursa contracronometru: a devansat Operaţiunea Barbarossa atacarea Europei de către Armata Roşie?
Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea I (1918-1930): cum să stârnești un monstru
De ce a ajuns Hiter la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea II (1931-1935): furtunoasa ascensiune a „Călugărului războinic“
De ce a ajuns Hitler la putere – drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial. Partea a III-a (1935-1937): sfidarea mondială. Cum au asistat Anglia, Franța și SUA la răspândirea războiului pe trei continente
Drumul Europei spre Al Doilea Război Mondial (1937-1938): München, „Pacea timpurilor noastre”. Înghițirea Austriei și Cehoslovaciei. De ce o dictatură nu poate fi oprită niciodată cu compromisuri și negocieri
https://colectionaruldeistorie.ro/lovitura-de-stat-de-la-iasi-incercarea-rusiei-si-a-preotimii-ortodoxe-de-a-rupe-mica-unire-batalia-din-3-aprilie-1866-s-a-incheiat-cu-sute-de-morti-iar-mitropolitul-pucist-a-fugit-imbracat-in-haine/
//////////////////////////////////////
(Cateva invataturi ale diavolului date lui Ion Iliescu si neamului prost de social democrati…Manual: cum se destructurează un stat. Promovarea incompetenților, birocratizarea, salariile mici pentru intelectuali, fabricile de diplome, corupția, ineficiența – toate au fost coordonate de NKVD prin directivele secrete pentru țările ocupate în Europa de Est. Efectele se văd și azi
https://colectionaruldeistorie.ro/manual-cum-se-destructureaza-un-stat-promovarea-incompetentilor-birocratizarea-salariile-mici-pentru-intelectuali-fabricile-de-diplome-coruptia-ineficienta-toate-au-fost-coordonate-de/
By
Matei Udrea
Lavrenti Beria, psihopatul genial al lui Stalin care a elaborat Directivele NKVD pentru Europa de Est. Distrugerea societății din țările ocupate a urmat modelul aplicat în URSS și a fost atât de temeinică, încăt foarte multe dintre „măsurile” implementate acum 70 de ani se regăsesc și acum în caracteristicile acestor state.
Simpla lectură a celor 45 de puncte reprezintă un șoc în sine. Documentul s-a găsit mai întâi în Polonia, apoi în Cehoslovacia, Republica Democrată Germană și Bulgaria – în mod oarecum ciudat, nu și în arhivele Securității din România, deși prevederile lui s-au aplicat, fără îndoială, și aici. Este datat 2 iunie 1947, are ștampila “strict secret”, a fost emis la Moscova de NKVD și reprezintă instrucțiunile după care s-au destructurat sistematic societățile țărilor ocupate în Europa de Est.
În primul rând, descoperim că absolut nimic din neajunsurile actuale ale societăților ex-comuniste, atât de asemănătoare între ele, nu a fost întâmplător.
Dezorganizarea societății, blocarea economiei, compromiterea tuturor reperelor morale și a valorilor tradiționale au fost programate și prevăzute meticulos
De la promovarea incompetenților în funcții cheie până la perturbarea orarului pentru transportul în comun,
de la compromiterea oamenilor de valoare care refuză să devină agenți ai serviciilor secrete până la salariile de mizerie pentru funcționari,
de la eliminarea profesorilor buni până la subminarea micilor întreprinzători,
de la ruinarea țăranilor până la birocratizarea excesivă,
de la campaniile de denigrare a Bisericii până la lichidarea politicienilor din opoziție,
de la falsificarea istoriei până la înscenarea unor procese pentru delicte de drept comun liderilor incomozi,
de la ineficientizarea activității până la criza artificială în aprovizionarea cu alimente – totul a fost programat meticulos, scris și executat în baza unui manual.
Fiecare directivă are scopul ei, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Toate împreună urmăresc un singur scop: îngreunarea vieții oamenilor și preluarea controlului total asupra lor
Textul este realmente un tratat cutremurător despre cum se subjugă o țară și un popor prin nimicirea nucleului de valori morale și umane care-l reprezință și îi dau consistență. Citindu-l, ne dăm seama că bunicii și străbunicii noștri n-au avut, de fapt, nicio șansă sub această pânză de păianjen aruncată peste ei.
Așa cum puteți vedea mai jos, directiva NKVD abordează toate domeniile importante. Fiecare rând, fiecare cuvânt are sensul și scopul lui.
Administrația, armata, educația, justiția, sănătatea, producția din fabrici, comerțul, agricultura, activitatea politică, sindicatele, transporturile, sistemul de canalizare, rezervele de apă ale orașelor – toate sunt piesele unui puzzle gigantic. Nicăieri nu se regăsește preocuparea spre a organiza viața astfel încât să le fie mai bine oamenilor. Din contră, unicul scop este acela de a îngreuna traiul populației, de a-l face mai nesigur, mai frustrant, mai ușor de controlat.
În administrație, criteriile de promovare erau apartenența la serviciile secrete, incompetența, lipsa de inițiativă – pentru ca instituțiile să devină ineficiente și să intre sub controlul ocult al Securității.
Gh. Gh.-Dej rostindu-şi cuvântarea la mitingul din Piaţa Victoriei, organizat în 8 martie 1950. În tribună se mai află: C.I. Parhon, Ana Pauker, Chivu Stoica, Vasile Luca, Alex. Drăghici, Lothar Rădăceanu, Al. Moghioroş. Conform directivelor NKVD, în funcțiile de conducere nu puteau ajunge decât agenții sovietici, persoane cât mai slab calificate și intelectuali recrutați de serviciile secrete. Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc
Funcționarii, medicii, judecătorii erau prost plătiți pentru a fi demotivați, coruptibili și dependenți de autorități.
La facultate erau favorizați inculții și impostorii vânători de diplome, și nu cei cu adevărat interesați să învețe – se realiza astfel distrugerea ierarhiei firești a valorilor, scăderea nivelului de competență al elitelor și bulversarea întregii societăți.
S-a urmărit eliminarea sistematică a tuturor reperelor valorice și morale: profesorii buni au fost eliminați din școli și înlocuiți cu cadre slab pregătite; oamenii de valoare compromiși; cei cu potențialul de a deveni lideri reperați și eliminați din timp, înainte să devină populari; organizațiile necontrolate de serviciile secrete – acuzate de extremism etc.
Activitatea în fabrici și uzine era deliberat ineficientă, iar orice îmbunătățire a producției era blocată. Invențiile menite să reducă volumul de muncă și consumul de materii prime nu erau puse în practică. Se avea grijă ca discuțiile și ședințele să fie întotdeauna inutile și să nu ajungă la nicio concluzie concretă.
Traiul de zi cu zi al oamenilor trebuia să fie cât mai nesigur și se ajungea la indicații de finețe care afectau psihicul întregii populații: se creau deliberat sincope în aprovizionarea cu alimente, iar transporturile nu trebuiau să fie punctuale. Poporul trăia astfel cu grija zilei de mâine. Un om obișnuit nu știa niciodată dacă mâine apucă o bucată de pâine, când vine autobuzul sau când ajunge cu trenul la destinație.
La punctul 24 al Directivelor se prevedea explicit ca transporturile să fie perturbate și nepunctuale. Oamenii nu știau niciodată când vine următorul tramvai și dacă vor avea loc în el. Scene precum cea de sus erau obișnuite în România comunistă. Punctul 24 al directivei s-a aplicat cu strictețe, în regimul comunist, de la emiterea ordinului și până la căderea regimului
Exemplele pot continua multă vreme.
Relativ la acest document, istoricul Marius Oprea scria într-un editorial apărut pe mediafax.ro, în 23 iunie 2020: „Destinate liderilor comuniști și elaborate de Lavrenti Beria, șeful poliției secrete sovietice și cel mai cunoscut călău comunist, al cărui nume e strâns legat de sovietizarea țărilor intrate în sfera de influență a Moscovei după cel de-Al Doilea Război Mondial, Directivele amintite au dus într-un ritm accelerat în aceste țări la distrugerea elitelor tradiționale, la dizolvarea valorilor naționale și destructurarea vieții economice, în final la instalarea regimului comunist al lui Stalin“.
România și Ungaria sunt singurele țări din Estul Europei unde aceste Directive emise de NKVD n-au fost încă scoase din arhivele serviciilor secrete comuniste
Citiți mai jos Directivele găsite prima oară în arhivele lui Boleslaw Bierut, agent NKVD și președinte al Poloniei după ocuparea țării de către Uniunea Sovietică. Actul poartă mențiunea “strict secret”, indicativul K-AA/CC113, indicatia NK/003/47, data 2 iunie 1947 și a fost redactat la Moscova de Lavrenti Beria, șeful NKVD (precursorul KGB).
Ulterior, actul a fost găsit și în arhivele altor servicii secrete din fostul lagăr comunist. Nu și în România, unde Securitatea a ars după Revoluție camioane de documente secrete la Berevoiești, iar lupta pentru desecretizarea tuturor arhivelor se mai dă încă și astăzi.
Documentul a fost reprodus de Liviu Vălenaș în volumul “Cartea neagră a României 1940-1948”, Editura Vestala, 2006, pag. 467-472, dar poate fi găsit și în „Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste” – Comunicări prezentate la Simpozionul „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură„, Editia a II-a, Sectiunea a II-a, Pitesti, 4-6 octombrie 2002, Fundația Culturală Memoria, filiala Argeș, Pitești, 2003; pag. 18-29.
NOTĂ: sublinierile din text îmi aparțin.
„Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicatia NK/003/47
- Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactați de noi ca informatori. Întâlnirea cu acești oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informațiile sunt preluate de către ambasadă prin organele serviciilor speciale, în speță cu predarea lor ofițerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă.
- Se va umări ca între soldații noștri și populația civilă să nu se producă legături de niciun fel. Este inadmisibil ca ofițerii noștri să viziteze autohtoni la locuințele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simpli soldați să stabilească relații cu femei din rândul băștinașelor. Nu se admite stabilirea de relații între soldații noștri şi populația civilă, respectiv soldații autohtoni.
- Se va accelera lichidarea cetățenilor care întrețin legături neinițiate de către noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiștii, cu Organizația Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă și alte asociații. În acest scop, trebuie folosite elementele opoziției militare.
- La acțiunile militare vor lua parte acei soldați care au stat pe teritoriul ţării noastre (n.r. – Uniunea Sovietică) înainte de a intra în Armata Kosciuzsko (n.r. – Armata poloneză care lupta de partea Uniunii Sovietice). Se va ajunge la distrugerea ei totală.
- Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparțin serviciilor noastre secrete.
- Unificarea organizațiilor de tineret trebuie făcută rapid. De la conducători de organizații locale în sus, în poziții de conducere se vor repartiza oameni desemnați de serviciile noastre speciale.
- Se organizează și se urmărește ca funcționarii aleși ca deputați la congrese să nu-și poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în față. Deputații nu pot convoca în niciun caz ședințe între intreprinderi. Dacă nu există altă soluție și o asemenea ședință trebuie convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate în legătură cu proiectarea concepțiilor și avansarea revendicărilor. Inițiativele particulare trebuie eliminate cu desăvârșire. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi și doar cei vizați de serviciile noastre secrete.
- Se va acorda o atenție deosebită persoanelor cu capacități organizatorice și cu șanse sigure de popularitate. Acești oameni trebuie cooptați, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.
- Se va urmări ca funcționarii de stat (exclusiv organele de securitate și din industria minelor) să aibă retribuții mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera Sănătăţii, Justiției, Culturii, respectiv la cei care dețin funcții de conducere (n.r. – documentul găsit în Cehoslovacia adaugă: „mai puțin cadrele de conducere alese pe baza loialității față de regimul socialist“).
- În toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără știrea organelor administrative locale.
- Se va urmări cu strictețe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatatea și sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se numească „comerț“. Trebuie neapărat menționat faptul că e vorba de „schimburi de mărfuri“.
- Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul ca acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietății asupra pământului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosință, dar niciodată pe aceea de proprietate a deținătorului.
- Politica față de mica gospodărie țărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistență mai mare din partea țăranilor, trebuie redusă împărțirea mijloacelor de producție repartizate lor, concomitent cu creșterea obligațiilor de predare a cotelor. Dacă nici așa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a țării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import.
Activitatea în agricultură trebuia dirijată în așa fel încât oamenii să nu-și poată lucra eficient pământul și să fie împinși să și-l dea la Cooperativele Agricole de Producție (CAP-uri). Autoritățile erau instruite să nu le elibereze oamenilor acte de proprietate
- Trebuie făcut totul ca hotărârile și ordinele – fie acelea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale.
- Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii și instituții, însă niciuna dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepție cazurile ce vizează industria minelor).
- Sindicatele din uzină nu pot exercita nicio influență asupra activității din uzină. Ele pot lucra doar la punerea în practici a hotărârilor și atât.
- Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nicio problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii și împrumuturi, programe culturale și distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere și decizii ale conduceriipolitice.
- Trebuie organizat ca să fie avansați numai acei conducători care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinați și care nu le analizează depășind cadrul activității lor.
- În legătură cu activitatea băștinașilor care sunt purtători ai unor funcții de partid, de stat sau administrative, trebuie create asemenea condiții, ca aceștia să fie compromiși în fața angajaților, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor în anturajul inițial.
- Cadrelor militare autohtone li se pot încredința poziții de răspundere în locuri unde deja sunt plasați oarmenii serviciului special.
- În cazul fiecărei acțiuni armate și cu ocazia tragerilor, cantitatea muniției va fi controlată permanent și cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.
- Trebuie ținut sub observație fiecare institut de cercetare și laborator, consemnându-se orice cercetare valoroasă.
- Trebuie acordată o mare atenție inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată și sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenție trebuie înregistrată cu consecvență la centru. Este permisă doar realizarea acelor investiții care au aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicațiile noastre speciale. Nu este permisă realizarea acelor invenții care ar asigura cresterea producției de produse finite și, în paralel cu aceasta, scăderea producției și a extragerii de materii prime, sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenție a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate pe valută Vest, pe motiv că e prea costisitoare în țară.Documentele cuprinzând datele cu privire la valoarea și descrierea invenției nu se publică. Toate datele și documentele privitoare la valoarea și descrierea amănunțită a invenției vor intra în posesia noastră.
- Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată (mai puțin cele cuprinse în îndrumările din N.K. – 552-46).
- În uzine trebuie inițiate diferite ședinte și conferințe profesionale, trebuie notate propunerile, observațiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.
- Trebuie popularizate discuțiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producție, respectiv cele care critică trecutul și problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuție.
- Luările de poziție ale conducerilor băștinașe pot avea coloratura națională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitatea națională.
- Trebuie acordată o mare atenție ca nu cumva în orașe să existe rețele de apă nelegate la rețeaua principală în cartierele în curs de reconstrucție sau nou construite. Canalizările vechi neracordate și fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.
- Reconstrucția obiectivelor industriale și construcția celor noi se va face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.
- În orașele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuințe spații excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.
- Intreprinderile proprietate personală, micii meseriași și micii industriași să primească doar astfel de materii prime și utilaje inferioare care să împiedice producția de calitate. Prețul acestor mărfuri să fie mai mare decât prețul produselor similare ale intreprinderilor de stat.
- Trebuie extinsă birocrația statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activității organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului și nici funcționarea normală a aparatului birocratic.
- Trebuie avută o mare grijă de toate proiectele de fabricație în industria minieră, respectiv în intreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieței interne.
Criza de alimente și perturbarea transporturilor, astfel încât oamenii să nu aibă siguranța zilei de mâine, au fost instrumente foarte puternice pentru a supune populația. Directivele NKVD le-au prevăzut explicit. Regimul comunist le-a aplicat, cu o mică pauză în anii ’60-’70, pe toată perioada existenței sale
- Trebuie acordată o atenție deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observație tipografiile bisericești, arhivele, conținutul predicilor, cântecelor, al educației religioase, dar și cel al ceremoniilor de înmormântare.
- Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee și facultăți trebuie să fie înlăturați profesorii de valoare care se bucură de popularitate.Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiți de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferențele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se opească predarea limbilor latină și greaca veche, a filozofiei generale, a logicii și geneticii. În manualele de istorie nu trebuie amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele țării. Se va insista pe lăcomia și răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei și pe lupta poporului asuprit. În școlile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.
- Trebuie să fie inițiată organizarea unor acțiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta băștinașilor împotriva cotropitorilor (exclusiv rușii, îndeosebi nemții) și care să popularizeze lupta pentru socialism.
- Pe plan local este interzisă apariția unor opere despre acei băștinași care înainte de revoluție și în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial au trăit la noi (n.r. – în Uniunea Sovietică) sau au luptat alături de noi în timpul războiului.
- Dacă se constituie o organizație care ar sprijini alianța cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activității economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naționalismului și șovinismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor: profanarea monumentelor ce ne aparțin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea națiunii și culturii noastre și îndoiala față de înțelesul contractelor încheiate cu noi.În munca de propagandă trebuie implicați și băștinașii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizații.
- Se va da o atenție deosebită construcției și reconstrucției drumurilor, podurilor, a căilor și rețelelor de legătură, indiferent cât de îndepărtate sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în care este nevoie pe o intervenție armată, locul rezistenței sau al concentrării forțelor reacționare să fie accesibil din toate părțile.
Directiva NKVD prevedea ca toți politicienii din opoziție să fie închiși. Pentru aceasta, se recomanda evitarea proceselor politice și inventarea unor acuzații care să vizeze diverse fapte, inclusiv infracțiuni de drept comun. Iuliu Maniu a fost condamnat, în România, pentru trădare
- Trebuie ca reprezentanții opoziției politice să fie închiși. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanți care se bucură de stima populației băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromiși prin campanie de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conștiința maselor, trebuie lichidați prin așa-numite „întâmplări neprevăzute” sau închiși sub acuzația de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ținute sub acuzația de „înaltă trădare”.
- Trebuie împiedicată cu orice preț reabilitarea celor condamnați în procese politice. Dacă această reabilitare devine inevitabilă, se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o greșeală judecătorească, condamnatul nu va fi judecat, ci doar grațiat; nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecății greșite nu vor fi convocați.
- Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiți de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulțumirea angajaților. În cazuri drastice se recheamă din funcție, fiind numiți în poziții similare sau superioare. La sfârșit, trebuie puși în funcții de conducere și ținuți în evidență drept cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.
- Se aduc la cunoștința publicului procesele acelor persoane cu poziție de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acțiune ce atrage atenția maselor populare.
- Se va căuta ca aceia care lucrează în diferite funcții, indiferent cât de mici, să fie schimbați și înlocuiți cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificați.
- Trebuie ca la facultăți să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesați să se perfecționeze la nivel înalt, ci doar să obțină o diplomă“.
CITIȚI ȘI:
Chipurile diavolului: Ginghis Han a venit pe lume strângând în mână un cheag de sânge. Nașterea lui avea să aducă moartea a peste 40 de milioane și distrugerea unor civilizații milenare
Cumplitul sfârșit al lui Ambrozie, Arhiepiscopul Moscovei acuzat de conspirație și linșat de popor pentru că a interzis pelerinajul religios în timpul marii epidemii de ciumă
Șarja cavaleriei poloneze împotriva tancurilor germane: geneza unuia dintre cele mai mari fake-uri din istoriografia celui de-Al Doilea Război Mondial
Mărturiile secretarei lui Hitler. Ce gândea Führerul despre aliații săi: la Antonescu „admira caracterul corect care contrasta cu cel al compatrioților săi“. Pentru Mussolini manifesta „simpatie”, iar față de Franco – „dezamăgire și dispreț“
Primul genocid din istorie: cum a fost șters de pe fața pământului cel mai bogat oraș din lume
„Când colo, cine să nu vreie a fi injectat? Medicul șef! I-am spus că pun să-l lege în fața tuturor și să i se facă injecția.“ Cum au luptat românii, nemții și francezii cu epidemiile din țară în Primul Război Mondial: vaccinare, baie și despăduchere cu forța
Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei
Chipurile diavolului: Hitler, “geniul feroce” cu “cele mai virulente sentimente de ură care au ros vreodată pieptul omenirii”
„Colonel Averescu, ați avut dreptate: au învins japonezii!”
8 motive pentru care România a pierdut Primul Război Mondial. Cauzele înfrângerilor dezastruoase din 1916
Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
Cum l-au furat bulgarii pe Sfântul Dumitru din Dealul Mitropoliei în 1918
Doctori fugiți din spitale, bolnavi abandonați în gări, antivacciniști avant la lettre. Cum a înfruntat România tifosul în 1917
Bătălia de la Kursk. Prohorovka, 12 iulie 1943 – cine a câștigat, de fapt, „cea mai mare luptă cu tancuri din istorie”
Istoria pe care nu o știm: povestea omenirii scrisă de epidemii
Mărirea și decăderea primului mare partid anticorupție din România. Cum au îngropat jocurile de culise lupta pentru justiție
Arme de infanterie. Germania: pușca de asalt Sturmgewehr 44 – STG44/MP43/MP44
https://colectionaruldeistorie.ro/manual-cum-se-destructureaza-un-stat-promovarea-incompetentilor-birocratizarea-salariile-mici-pentru-intelectuali-fabricile-de-diplome-coruptia-ineficienta-toate-au-fost-coordonate-de/
////////////////////////////////////////
Cand preotul Stalin si-a dat inima satanei sa-si faca un cuib,s-a ouat si a nascut… Chipurile Diavolului: Stalin, cumplitul creator al lui “homo sovieticus”, omul nou
By Matei Udrea
Iosif Vissarionovici Djugașvili, alias Stalin (1878-1953), criminalul sadic și amoral care a transformat teroarea și îndoctrinarea maselor în religie, candidează la titlul de cel mai mare ucigaș din istoria umanității, la concurență cu alți “maeștri” ai genului – Vladimir Lenin, Mao Tze Dung și Adolf Hitler.
Dictatorul sovietic, care și-a început cariera jefuind bănci și a cunoscut puterea maximă între 1924 și 1953 – interval în care a condus Uniunea Sovietică –, a masacrat minimum 25 de milioane de oameni nevinovați. Alți cel puțin 18 milioane, toți cetățeni ai propriului imperiu, au luat drumul gulagului.
A lăsat în urmă o moștenire cumplită, cu care omenirea se luptă și azi: stalinismul, teroarea ca politică de stat, așa-numitul “homo sovieticus” – atât de des întâlnit și în România, pentru că Stalin și-a exportat doctrina în toate colțurile lumii.
În Europa de Est a aplicat, după 1944, aceeași politică pe care o folosise în propria țară, popoarele din această zonă fiind radical transformate de trauma bolșevismului.
Copilul sărac și complexat, incapabil de sentimente, dar foarte inteligent
Stalin s-a născut în orașul georgian Gori, în Munții Caucaz. A fost fiul unui cizmar bețiv, Beso, mama sa, pe nume Keke, fiind în schimb o femeie isteață și puternică.
Sărac, cu fața ciupită de vărsat și cu un braț mai scurt, copilul Soso (așa cum era alintat) nu era capabil de empatie și prea multă emoție. Era ros de complexe de inferioritate ascunse în aroganță, dar și foarte inteligent și ultrasensibil.
Mama sa a insistat ca micuțul Iosif să ia calea preoției. L-a trimis la un Seminar din Tbilisi unde învăța rusa, studia literatura clasică și scria chiar poezie romantică.
Totul s-a schimbat când, la Tbilisi, Stalin a intrat în contact cu propagandiștii comuniști. S-a convertit la marxism, doctrină care a venit în întâmpinarea adevăratei sale firi: s-a transformat într-un revoluționar fanatic, neîndurător, și a aderat la partidul lui Vladimir Ilici Lenin – facțiunea bolșevică a comuniștilor.
Inteligent, nestingherit de morală și cu un talent înnăscut de complotist, Stalin s-a impus rapid în ierarhie. Era brutal, dominându-și colegii de partid. Și-a “lucrat” magistral rivalii, a omorât rapid orice tovarăș sau subaltern bănuit că trăda cauza.
Și-a început cariera de revoluționar marxist în fruntea unei bande de criminali, comițând asasinate, jafuri armate și piraterii
Stalin în 1901, la 23 de ani
Autoritățile țariste din Rusia începutului de Secol XX l-au arestat în repetate rânduri și chiar l-au exilat, dar Stalin a fugit din Siberia pentru a se întoarce ca să participe la prima revoluție împotriva țarului, din 1905-1906.
Stalin era încă din acel moment o figură care inspira frică până și prietenilor și tovarășilor de luptă. N-a ezitat să dea jafuri armate în bănci și să practice șantajul și taxele de protecție, pentru a face rost de bani.
După ce Revoluția din 1905 a eșuat, Stalin a făcut din atacurile banditești principala sa ocupație. Conducea o bandă de criminali care asasina deopotrivă oameni nevinovați și polițiști, jefuia bănci, șantaja, percepea taxe de protecție, ataca trenuri și comitea acte de piraterie pe Marea Neagră și Marea Caspică.
O parte însemnată din rodul acestor acte criminale ajungea în posesia lui Lenin, banii fiind folosiți la acțiunile subversive ale bolșevicilor. Șeful său știa foarte clar proveniența banilor și nu avea nimic împotriva metodelor lui Stalin.
Dintre ticăloșiile acestui monstru în devenire s-a evidențiat cumplitul jaf al unei bănci din Tbilisi, în 1907, când banda lui Stalin a ucis 50 de oameni înainte de a fugi cu 300.000 de ruble. Urmăriți de autorități, Stalin și criminalii săi s-au refugiat în Baku doar pentru a-și continua seria crimelor și a tâlhăriilor.
“Omul de oțel” Stalin transforma în moarte și nenorocire tot ce atingea: și-a distrus inclusiv familia și apropiații
Gravul său deficit de inteligență emoțională l-a transformat într-un diavol pe Stalin și în viața personală. S-a căsătorit cu Kato Svanidze, cu care a avut un fiu, Iakov. Prima sa soție a murit în 1907.
Stalin a avut nenumărate aventuri, nu ezita să se logodească, pentru a-și abandona apoi iubitele după ce le lăsa însărcinate.
S-a căsătorit din nou mai târziu, în 1918, dar Nadia Allilueva, noua soție, n-a avut un destin mai fericit lângă criminal: femeia s-a sinucis în 1932, lăsând în urmă doi copii, Vasili și Svetlana.
Iosif Stalin și cea de-a doua sa soție, Nadejda (Nadia) Allilueva. Femeia s-a sinucis în 1932, nemaisuportând traiul alături de liderul psihopat al URSS
Iosif Djugașvili a ajuns târziu la porecla Stalin. A avut numeroase nume false până să recurgă la acest pseudonim care înseamnă “Omul de oțel”.
Ierarhia inversată a valorilor inventată de Lenin i s-a potrivit mănușă lui Stalin
Lenin, un alt psihopat amoral, fără scrupule și stăpânit de o ură față de ceilalți pe care adesea nu și-o putea înfrâna, a fost încântat să descopere în Stalin un cirac atât de eficient. Cariera de criminal a lui Stalin l-a propulsat pe acesta în Comitetul Central al Partidului Bolșevic.
Aceasta a fost una dintre numeroasele moșteniri pe care comunismul lui Lenin le-a lăsat omenirii: inversarea scării valorilor. Cu cât erai mai crud, mai lipsit de scrupule, mai sadic și mai rupt de valorile moralei creștine, cu atât erai mai apreciat și mai promovat în ierarhie. Aceste trăsături sunt ușor de recunoscut și azi în zonele unde comunismul de tip stalinist a ajuns, la un moment dat, la putere – inclusiv în România.
Revenind la Stalin și ascensiunea sa în partidul bolșevic, aceasta s-a datorat tocmai violenței și neîndurării de care dădea dovadă.
Lenin l-a promovat pe Stalin pentru că a sesizat la el spiritul practic, capacitatea de a organiza și sistematiza violența, precum și o anumită aptitudine de a produce și teorie.
În preajma Primului Război Mondial, Stalin părea terminat – odată cu întreaga mișcare criminală a lui Lenin. Liderii bolșevicilor fuseseră fie prinși și închiși sau exilați, fie fugiseră în străinătate.
Stalin a fost capturat în 1912 și trimis în Siberia, la Cercul Polar, unde a stat în primii 3 ani de război.
Dar, după ce, în martie 1917, țarul Nicolae al II-lea a fost răsturnat pe neașteptate de la putere într-o revoluție plecată, la Sankt Petersburg, de la o mulțime de femei nemulțumite că nu apucaseră pâine, Stalin s-a întors în oraș. La scurt timp, la Sankt Petersburg a apărut și șeful său, Lenin, pe care nemții îl luaseră din Elveția și-l trimiseseră să arunce Rusia în aer.
Locotenentul brutal al lui Lenin în banda de tâlhari și asasini care a preluat puterea în 1917
Lenin și locotenentul său, Stalin, poate cei mai mari monștri care au existat în istoria umanității. Împreună, cei doi au schimbat definitiv cursul omenirii, fiind responsabili direct de moartea a zeci de milioane de oameni și, indirect, de moartea altor zeci de milioane
Primăvara, vara și toamna lui 1917 au fost foarte dense și zbuciumate, cu dese răsturnări de situație, dar în final bolșevicii au dat lovitura de stat din 24-25 octombrie/6-7 noiembrie (diferența de două săptămâni o reprezintă vechiul și noul calendar) care i-a adus la putere.
În acel moment, Lenin avea doi locotenenți, fiecare cu calitățile lui incontestabile în ierarhia bandei de tâlhari care preluase conducerea celui mai mare stat din lume: Lev Troțki și Iosif Stalin.
Troțki reprezenta aripa internaționalistă a bolșevismului. Agitator genial, cultivat, vorbitor de mai multe limbi străine, bun teoretician, acesta era un intelectual care vedea comunismul nu lipsit de un anumit rafinament, chiar și în natura sa sălbatică.
Stalin reprezenta forța telurică, națională, a acestui partid criminal. Nu ezita să le reamintească tovarășilor săi că, dacă ei își petrecuseră anii în exil la Paris, New York sau Geneva, în cafenele unde țineau discursuri despre proletariat în timp ce-și beau cafelele și savurau trabucuri capitaliste de lux, el rămăsese în țară, înfruntând opresiunea țaristă și aducând bani la bugetul partidului. “Este exact ce-mi trebuie”, spunea Lenin atunci când cei din jur îi atrăgeau atenția asupra brutalității și sadismului lui Stalin.
Troțki și Stalin au fost promovați de Lenin în Politburo, Comitetul Executiv al Partidului.
Stalin și Troțki au devenit bâtele lui Lenin în timpul războiului civil izbucnit în Rusia după ce bolșevicii au preluat puterea (1918-1922). Georgianul a încercat permanent să-l “sape” pe Troțki, dar rezultatele obținute de el în plan militar nu l-au ajutat pe parcursul războiului cu “Albii”.
Greșeala fatală a lui Lenin: pentru a-l controla pe Troțki, l-a promovat pe Stalin. Acesta i-a manipulat pe ceilalți până a rămas singur la putere
În 1922, Lenin a făcut ultima sa mare greșeală: dornic să-i taie din elan sclipitorului Troțki, cel care se vedea deja moștenitorul “coroanei”, l-a promovat pe rivalul Stalin secretar general al Partidului Comunist.
În scurt timp, Lenin a înțeles că făcuse o eroare gravă: Stalin își luase “viteză”, devenind arogant și folosindu-și noua poziție pentru a unelti și împotriva mentorului și stăpânului său. Lenin a vrut să-l destituie, dar era deja prea târziu – pierduse controlul. Bolnav, în scurt timp a suferit un atac cerebral, devenind incapabil să mai exercite vreun control. În 1924 a murit.
Devenit numărul 1 în partid prin forța împrejurărilor, Stalin nu avea încă suficientă putere și autoritate ca să-și lichideze rivalii. Așa că, profitând de jocurile de culise de la vârful partidului bolșevic, s-a aliat cu Lev Kamenev și Grigori Zinoviev împotriva principalului său inamic, Lev Troțki.
Destinul lui Troțki a fost, din acel moment, previzibil: scos din circuitul de putere în 1925, el a fost exilat în 1929, iar în 1940 – asasinat de un ucigaș trimis de Stalin.
După ce a scăpat de Troțki, Stalin i-a luat la mână pe foștii săi aliați. S-a aliat cu Nikolai Buharin împotriva lui Kamenev și Zinoviev. Cei doi foști fruntași bolșevici, tovarăși de revoluție, au fost trași pe linie moartă.
Apoi, în 1929, când s-a încoronat drept succesor al lui Lenin și Vojd (Conducător), Stalin l-a scos în decor și pe Buharin.
Cultul personalității, industrializarea și războiul împotriva țăranilor
Din acel moment, după 5 ani intenși, trăiți pe muchie de cuțit, cu comploturi, periculoase jocuri de culise și răfuieli interne, Stalin a rămas unicul stăpân la Uniunii Sovietice. Nu mai exista nimeni care să poată emite vreo pretenție la sceptrul său.
Cultul personalității a început cu adevărat, în istoria omenirii, în regimul lui Stalin
În URSS s-a pornit un frenetic cult al personalității lui Stalin. Din vârful acestui imperiu care scăpase de țar, în 1917, doar pentru a intra pe mâna unui psihopat bolnav de putere, Stalin a început să se gândească la revanșa față de restul lumii. Planul revoluției mondiale era încă pe masa sa, dar înainte de toate avea nevoie de o armată gigantică, fără egal în lume, pentru a obține victoria asupra Occidentului.
Armata nu se putea construi fără o industrie puternică, așa că Stalin a demarat un program faraonic de industrializare masivă și accelerată a Uniunii Sovietice, simultan cu colectivizarea proprietăților private ale țăranilor.
Represiunea a depășit cu mult orice și-ar fi putut imagina cineva chiar în timpul autoritarului regim țarist. În mod evident, țăranii – care abia își câștigaseră dreptul la proprietate după uciderea moșierilor – s-au opus să-și cedeze pământurile statului, deși în Rusia tradiția unui fel de colectiv (deținerea terenurilor arabile la grămadă) exista de multă vreme.
Ce a urmat, la sfârșitul anilor 1920, are toate șansele să fie cel mai mare genocid din istoria omenirii. Stalin a trimis trupele Securității și apoi Armata peste săteni. Porecliți kulaci (ulterior, în România, chiaburi), țăranii care aveau cât de cât o stare materială bună au fost împușcați sau deportați în Siberia.
Pentru că Rusia sovietică nu avea ce produse finite să exporte pentru a face rost de valuta cu care să importe tehnologie industrială, a trebuit să vândă produse agricole și materie primă. Pe lângă lemn, petrol, aur, cărbune, s-au exportat masiv grâne, lapte, carne.
1929-1933: Stalin ordonă Holodomorul. Între 7 și 14 milioane de țărani au fost uciși prin înfometare
Dar Stalin era în continuare nemulțumit. A ajuns la concluzia că erau prea mulți țărani care consumau resurse, așa că a înconjurat cu armata regiuni întregi din Ucraina, bazinul Donului și actualul Kazahstan. Le-a rechiziționat țăranilor absolut tot, inclusiv cartofii și grâul de sămânță.
Apoi le-a luat chiar și murăturile și afumătura din cămări. A urmat o tragedie inimaginabilă. Milioane de oameni au murit la propriu de foame – cea mai mare exterminare în masă cunoscută până atunci de umanitate.
Cifrele reale ale tragediei au fost ascunse și nici azi regimul Putin nu dorește să se facă o cercetare amănunțită a arhivelor. Se discută de circa 7-14 milioane de țărani ucraineni, cazaci, calmuci și alte naționalități morți de foame.
Imagine cu familie de țărani ucraineni în 1932, în timpul Holodomorului. Stalin a ordonat ca oamenilor să li se ia absolut orice aliment, a înconjurat regiunile cu armata și a așteptat ca aceștia să moară de foame. Au fost vizate mai ales Ucraina, regiuni locuite de cazaci și cele din actualul Kazahstan
Au fost scene absolut înfiorătoare, descrise de diplomați străini aflați în unele orașe din Ucraina și de diverși oameni care au scăpat. Canibalismul devenise ceva obișnuit. Pe străzi se vindeau plăcințele cu ficat de copil. Oamenii mâncau rădăcini și scoarță de copac.
Toate acestea, în timp ce Stalin continua să exporte masiv lapte, cartofi, cereale și carne.
Această crimă înfiorătoare în masă, cunoscută sub numele de Holodomor, a durat din 1929 până în 1933.
Lichidarea foștilor tovarăși. Zinoviev, Kamenev și Buharin au fost arestați, torturați, obligați să recunoască fapte inexistente și împușcați
În 1934, după un alt congres triumfător, opozanți ai lui Stalin au plănuit uciderea acestuia și înlocuirea sa cu Serghei Kirov. Cel din urmă a fost găsit însă ucis la Leningrad (fostul Sankt Petersburg). Nu se știe nici azi dacă a fost o crimă plănuită de Stalin sau Kirov a căzut victima unei răzbunări din dragoste.
Dar după acest asasinat, dictatorul a delcanșat o nouă teroare, de data aceasta împotriva întregii populații a Uniunii Sovietice, dar mai ales a cadrelor de conducere din Partid, din administrație și din Armată.
Au urmat scenele care l-au inspirat pe George Orwell în celebrele sale cărți “1984” și “Ferma animalelor”. Oricine putea fi desemnat dușman al poporului. NKVD, poliția secretă, aresta tot ce mișca.
S-au organizat parodii de procese publice, toți cei considerați de Stalin ca fiind potențiale pericole pentru puterea sa au fost torturați și obligați să recunoască fapte și crime inexistente. Foștii tovarăși din ilegalitate și colegi din conducerea URSS în primii ani după luarea puterii – Zinoviev, Kamenev și Buharin – au fost condamnați pentru infracțiuni pe care nu le comiseseră și împușcați.
Stalin nu avea încredere în nimeni și obișnuia să-i ucidă pe colaboratorii apropiați după o perioadă, pentru ca aceștia să nu prindă prea multă putere. Doi comandanți succesivi ai NKVD, psihopații Iagoda și Ejov, au fost la rândul lor împușcați, după ce i-au îndeplinit cu sârguință și plăcere ordinele criminale.
Marea Teroare: Stalin a stabilit în 1937 plan minim de crime pe regiuni. În doar doi ani au fost împușcați 1.000.000 de oameni
În 1937, Stalin (centru) l-a pus pe piticul criminal Nikolai Ejov (dreapta) să pornească Marea Teroare, în cadrul căreia NKVD-ul a primit plan de crime pe orașe și raioane. Au fost uciși 1.000.000 de oameni din totalul populației sovietice de circa 160.000.000. Apoi, Stalin l-a ucis și pe Ejov și a poruncit să fie șters din toate pozele (vezi jos)
Între 1937-1938, crimele au căpătat amploare de masă și aspect industrial programatic. Stalin a dat ordine secrete prin care trebuiau arestați, deportați în lagăre de muncă din Siberia sau împușcați mii de “trădători”, stabilind inclusiv cote – număr minim de victime pe orașe și regiuni. În această frenezie a crimei și violenței, la suprafață au ieșit cele mai îngrozitoare trăsături umane: se forja omul nou, homo sovieticus. Criminalii, psihopații, indivizii fără scrupule și fără Dumnezeu erau favorizați pentru a ajunge în vârf. Biroul Politic și Comitetul Central, șefii de raioane și de de filiale ale partidului, directori și activiști vechi au intrat în malaxor. Stalin a împușcat 40.000 de ofițeri din Armata Roșie, inclusiv 3 din cei 5 mareșali ai Uniunii Sovietice. Și-a luat la mână și prietenii apropiați și anturajul. A semnat personal condamnări la moarte pentru 40.000 de oameni.
În doar doi ani (1937-1938), în Uniunea Sovietică au fost uciși prin împușcare, sub acuzația de trădare sau spionaj, aproape 1.000.000 de oameni. Alte multe milioane – nu se știe nici azi cu precizie câte – au fost deportate în Siberia, torturate și internate în tabere de muncă echivalente cu lagărele de exterminare.
Stalin privea acest genocid odios împotriva propriului popor cu cinism și nepăsare. “Moartea unui om e o tragedie. Moartea unui million e statistică”, a spus dictatorul sovietic la un moment dat. Cu o altă ocazie a comentat: “Nu poți să faci omletă fără să spargi ouă”.
În nici două decenii, popoarele care avuseseră ghinionul să intre în componența Uniunii Sovietice trecuseră prin mai multe tragedii și genociduri decât au trecut alții în milenii: războiul mondial, războiul civil, nimicirea vechii clase conducătoare și a elitelor intelectuale burgheze și pro-occidentale, exterminarea tuturor țăranilor care se remarcaseră prin hărnicie și pricepere, apoi masacrarea primei generații de lideri sovietici.
Ofensiva spre Vest: invazia Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Finlandei și României. Alianța cu Hitler și crimele de la Katyn
În aprilie 1940, poliția secretă NKVD (precursoarea KGB), la ordinul direct al lui Stalin, a executat peste 20.000 de ofițeri polonezi, prizonieri de război din 1939, în pădurea de la Katyn. Până după 1990, rușii au pretins că nemții comiseseră acest asasinat. Iar lumea i-a crezut
În 1939, Stalin se apropia de ceea ce își dorea să obțină de la popoarele Uniunii Sovietice. Industria duduia, producând pe bandă rulantă tancuri, avioane, tunuri. Exista o muncă febrilă în cercetarea militară, pentru a se descoperi noi arme. Milioane de oameni erau antrenați în așa-zise cluburi de parașutism sau de aviație, pregătind rezerva trupelor aeropurtate și resursele de piloți pentru miile de bombardiere și avioane de vânătoare construite.
Dar exista o problemă: Polonia. Statul reapărut după Primul Război Mondial făcea parte din cordonul sanitar al țărilor vehement anticomuniste care separau restul Europei de Uniunea Sovietică. Un atac asupra Poloniei presupunea conflict cu Franța și Marea Britanie, ceea ce, pentru moment, nu era de dorit.
Așa că, în august 1939, Stalin a încheiat o alianță cu Hitler, cei doi împărțindu-și sferele de influență și Polonia la propriu. Germania și URSS au atacat statul polonez dinspre Vest și Est în septembrie, fiecare ocupând câte o jumătate din Polonia. La ordinul lui Stalin, 28.000 de ofițeri polonezi luați prizonieri au fost împușcați, într-un masacru gigantic, în Pădurea Katyn. A urmat ocuparea statelor baltice și, în vara lui 1940, invazia României, cu anexarea Basarabiei și a unei părți din Bucovina. Atât în Polonia, cât și în teritoriile românești ocupate au urmat represiuni sângeroase organizate de NKVD. Zeci de mii de oameni au fost împușcați, arestați sau deportați în Siberia în condiții mizerabile, iar bunurile acestora confiscate.
În toamna lui 1939, Stalin a cerut Finlandei să-i cedeze mai multe teritorii pe care le considera zone de importanță strategică. Finlandezii au refuzat, așa că sovieticii i-au atacat. A urmat Războiul de Iarnă, în care imensa armată sovietică a dat primele semne de slăbiciune.
Numărul foarte mare de trupe și tehnica de luptă net superioară n-au fost de folos pentru că structurile de comandă, compuse din analfabeți, bețivi și politruci ajunși în funcții pe criteriul fidelității față de Partid nu se pricepeau să conducă lupta, iar soldații nu păreau convinși să moară pentru conducător și revoluția mondială a proletariatului.
Sovieticii au obținut victoria abia în primăvară, după 6 luni rușinoase.
Dezastrul din 1941. Nimeni în URSS n-avea chef să moară pentru Stalin și regimul criminal
În vara lui 1941, Hitler a reușit să-și termine pregătirile de luptă mai repede decât Stalin și a invadat Uniunea Sovietică înainte ca dictatorul sovietic să poată face același lucru cu Germania.
Atacul nemților l-a paralizat pe Stalin. Trei săptămâni, acesta n-a fost de găsit, în timp ce soldații armatelor sale se predau sau dezertau cu milioanele, abandonându-și miile de tancuri și tunuri. După ce și-a revenit din șoc, Stalin a chemat popoarele imperiului sovietic, pe care le terorizase atât de cumplit, să apere marile cuceriri ale revoluției. A început să se amestece în problemele militare, agravând criza.
În primele 6 luni de război, circa 5 din cele 7 milioane de soldați pierduți de URSS au dezertat ori s-au predat. Inițial, germanii au fost întâmpinați cu entuziasm de populația care credea că nimic nu poate fi mai rău decât regimul bolșevic
Până la sfârșitul lui 1941, URSS a pierdut circa 7 milioane de soldați, din care circa 5 milioane se estimează că s-au predat sau au dezertat.
O serie de factori importanți au schimbat însă soarta războiului în 1942. Germanii își epuizaseră suflul și aveau, în fruntea statului, un alt incompetent militar căruia îi plăcea să se amestece unde nu se pricepea – Hitler.
În decembrie 1941, în luptă a intrat Statele Unite, care au început să pompeze cantități industriale de bunuri în Uniunea Sovietică, de la alimente până la haine pentru soldați și chiar petrol, când rușii au pierdut, temporar, Caucazul. Faptul că URSS avea un număr dublu de locuitori și o suprafață uriașă, practic imposibil de cucerit, a cântărit de asemenea enorm.
Masacrele de după masacru. Popoare întregi deportate sau exterminate, fiind considerate “nesigure” pentru regim
Soarta războiului s-a schimbat și, în 1945, Uniunea Sovietică a ocupat Berlinul, capturând toată partea estică a Europei. A fost un moment de un tragism nemaipomenit, pentru că Stalin a exportat în țările europene cucerite modelul pe care-l aplicase în anii 1920-1930 în propriul imperiu. Elitele locale au fost exterminate, industria naționalizată, pământurile colectivizate. Epurări masive și brutale au distrus țesătura societății din țările est-europene, care nici azi, în Secolul XXI, nu și-au revenit.
În mai 1944, după reocuparea Crimeei, Stalin a ordonat deportarea întregii populații de tătari în Siberia.
Stalin a folosit până și războiul pentru a continua procesul de remodelare a societății sovietice așa cum voia el. În timpul retragerii din fața nemților, i-a abandonat pe evrei, deși se știa de ce tratament vor avea parte. Se estimează că, în zonele ocupate de trupele germane, au pierit între 1 și 3 milioane de cetățeni sovietici evrei. Ucrainenii, tătarii, cecenii, cazacii – considerați colaboraționiști ai nemților – au suferit represiuni barbare după recucerirea acestor regiuni de către Armata Roșie.
Tătarii din Crimeea au fost deportați în Siberia în condiții îngrozitoare, puțini supraviețuind drumului. Sute de mii de români basarabeni și bucovineni au pățit același lucru. 1.000.000 de ceceni au fost deportați și ei tot în Siberia. Jumătate au murit pe drum.
În total, Uniunea Sovietică a pierdut, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atât în rândurile soldaților, cât și civili, circa 27 de milioane de oameni.
Arma nucleară a americanilor a pus capăt visului lui Stalin de a ocupa întreaga Europă
Aceste atrocități erau puțin sau deloc cunoscute în Occident. Liderii SUA și ai Marii Britanii, aliații URSS, aveau doar o imagine aproximativă asupra a ceea ce se întâmpla cu adevărat în acest spațiu blestemat de soartă. Stalin, un bun cunoscător al oamenilor și diplomat abil, a reușit să stabilească relații de amiciție atât cu Churchill, cât și cu Roosevelt. La Teheran și Ialta i-a manipulat pe amândoi, astfel încât să își atingă scopurile.
La Potsdam, în iulie 1945, dintre cei trei lideri aliați care au înfruntat Germania, doar unul a mai venit la întrunire: dictatorul sovietic Iosif Stalin (dreapta). În Marea Britanie, Winston Churchill pierduse alegerile în fața laburistului Clement Attlee (stânga), iar în SUA, președintele Franklin Roosevelt murise, locul fiindu-i luat de Harry Truman (centru)
La conferința de la Potsdam, însă, după încheierea războiului în Europa, Harry Truman, noul președinte american, care-i urmase lui Franklin Roosevelt, a anunțat pe neașteptate că America are bomba atomică.
Pentru Stalin, vestea a fost un șoc nemaipomenit, care i-a dat peste cap toate planurile. În primul rând, asta însemna că gigantica sa armată nu mai putea continua ofensiva spre Vest, împotriva Aliaților din timpul războiului. În al doilea rând, el a înțeles că nu mai era suficient să construiască mai multe tancuri și avioane decât adversarii, iar URSS era într-o situație de inferioritate față de SUA.
Soluția găsită: demararea urgentă a unui plan secret de a obține, pe orice cale, bomba atomică și pentru Uniunea Sovietică. Obiectivul a fost atins în 1949.
Finalul domniei lui Stalin a fost în ton cu întreaga sa viață. A reînceput teroarea pe plan intern. În 1949, doi dintre cei pe care îi desemnase drept succesori au fost judecați în Procesul Leningrad și împușcați, alături de numeroase alte persoane considerate trădătoare.
În 1952, Stalin a ajuns la concluzia că exista un complot al evreilor care, până atunci, alcătuiseră o parte însemnată a aparatului de partid, dar și a ofițerilor din NKVD. Așa că dictatorul sovietic a pus la cale execuția tovarășilor săi din vechea gardă, sub acuzația că medicii evrei conspirau pentru a asasina conducerea țării. N-a apucat să-și ducă planul la sfârșit pentru că a decedat în martie 1953, din cauza unui atac cerebral.
Moartea unui monstru și moștenirea sa cumplită
Până la urmă, Stalin a murit – se pare – pentru că apropiații și servitorii săi n-au îndrăznit, ore în șir, să intre în camera sa, de frică să nu fie pedepsiți că îl deranjau. A suferit accidentul vascular, dar când oamenii și-au făcut în sfârșit curaj să intre în cameră, trecuse mult timp de la atac. La rândul lor, doctorilor chemați degrabă le-a fost frică să intervină, de teamă să nu fie condamnați și executați sub acuzația că au încercat să-l omoare.
Născut pe 18 decembrie 1878 și decedat pe 5 martie 1953, la 74 de ani, Stalin a lăsat în urmă una dintre cele mai negre pagini din istoria umanității. Geniu al răului, maestru al manipulării, personaj complet amoral, fără nicio urmă de empatie, Stalin a fost de o paranoia care a atins nebunia.
Marxist fanatic, de o cruzime inimaginabilă, dictatorul care a remodelat decisiv popoarele imperiului sovietic și pe cele cotropite după 1945, creând “homo sovieticus”, pleca de la premisa că viața umană nu contează și că, pentru a reuși în plan politic, trebuie să-ți lichidezi fizic adversarii. “Avantajul modelului sovietic este că rezolvă problemele rapid, prin vărsare de sânge”, aprecia el.
Cu toate acestea, Stalin a rămas pentru mulți, chiar și decenii după moartea sa, un model. Chinezii au construit comunismul folosind metodele lui Stalin – lucru pe care puterea de la Beijing îl face și azi. Dictatori mai mici, precum Ceaușescu și Pol Pot, au aplicat modelul stalinist în România și Cambogia.
În 2008, Vladimir Putin, dictatorul Rusiei, s-a arătat și el încântat de predecesorul său, caracterizându-l, într-un manual, drept “cel mai încununat de succes lider rus al secolului XX”.
Nici un loc în casa de poposire… şi materialismul în timpul crăciunului, de Stephan Isenberg; Învăţături practice din cartea Iov si …(2)Căile de guvernare ale lui Dumnezeu , de William Kelly; Dumnezeu în timpuri de criză- 1 Împăraţi 17- de Ron Reid; Comunismul (satanismul)mondial; Religiile lumii, de prof. dr. Peter Beyerhaus, DD; Cure miraculoase ,de dr Kurt Koch; Revolutia Sexuala; Revoluţia sexuală şi creştinismul; Editura „Sapientia”: Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii; Ierusalimul păcătos; CETATEA IERUSALIMULUI…
///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////// CETATEA IERUSALIMULUI
Autor: Anonim
Cron. 11:7-8 „David s-a aşezat în cetăţuie; de aceea au numit-o cetatea lui David. A făcut zid împrejurul cetăţii, de la Milo de jur
împrejur; şi loab a dres cealaltă parte a cetăţii „
ISTORIA CETăŢII IERUSALIMULUI. Prima referire demnă de crezare asupra cetăţii Ierusalimului se găseşte în Gen. 14:18, unde Melhisedec este menţionat ca împărat al Salemului (adică al Ierusalimului; vezi Gen. 14:18, ). Pe vremea când Israeliţii erau gata să treacă peste Iordan ca să intre în Ţara făgăduită, localitatea se numea (cetatea) Iebusită (Ios. 15:8) sau „Iebus” (I Cron. 11:4). Ea n-a fost niciodată capturată în perioada cuceririi Canaanului de către Iosua şi a rămas în mâinile Canaaniţilor până când David a devenit împărat. Oştirea lui David a asediat Iebusul, l-a luat m stăpânire şi David a făcut din cetate capitala sa (II Sam. 5:5-7; I Cron. 11:4-7). Ierusalimul a servit drept capitală politică a Israelului atât în perioada cât acesta a fost un regat unitar, cât şi mai târziu, în timpul regatului din sud, al lui Iuda. Solomon, succesorul lui David, a zidit Domnului Dumnezeu Templul din Ierusalim (I Împ. 5:8; II Cron. 2:5, vezi articolul TEMPLUL, ), Astfel încât cetatea a devenit, de asemenea, centrul religios al închinării aduse Domnului legământului. Din cauza păcatului lui Israel, în anul 586 în. Hr., Nebucadneţar al Babilonului a asediat cetatea şi în cele din urmă a distrus-o împreună cu Templul din ea (II Împ. 25:1-11; II Cron. 36:17-19). Ierusalimul a rămas o grămadă de moloz până la reîntoarcerea Israeliţilor din Persia, în anul 536 în. Hr., când ei au rezidit atât Templul cât şi cetatea (Ezra 3:8-13; 5:1-6; Neem. 3-4). în vremea N.T., Ierusalimul a devenit din nou centrul politic şi religios al vieţii israelite, în anul 70 d. Hr., după ce David a făcut din cetatea Ierusalimului capitala sa, aceasta a început să capete diverse alte nume, în concordanţă cu caracterul ei: „Sion” (II Sam. 5:7), „cetatea lui David” (I Împ. 2:10), „cetatea sfântă” (Neem. 11:1), „cetatea lui Dumnezeu” (Ps. 46:4), „cetatea Marelui împărat” (Ps. 48:2), „cetatea neprihănită, cetatea credincioasă” (Is. 1:26), „cetatea Domnului” (Is. 60:14), „Domnul este aici” (Ez. 48:35) şi „cetatea cea credincioasă” (Zah. 8:3). Unele din aceste nume sunt nume profetice pentru viitoarea cetate a Ierusalimului.
ÎNSEMNăTATEA IERUSALIMULUI PENTRU ISRAELIŢI. Cetatea Ierusalimului a avut o semnificaţie deosebită pentru poporul lui Dumnezeu în vremea V.T.
(1)Când Dumnezeu a amintit Legea Sa Israeliţilor la hotarele Canaanului, El a arătat, prin Moise, că, în viitor, El va alege un loc în care „să-l aşeze numele Lui” (Deut. 12:5, 11, 21;14:23-24). Acest loc trebuia să fie cetatea Ierusalimului (I Împ. 11:13; 14:21) unde Templul Dumnezeului celui viu a fost înălţat; astfel Ierusalimul a primit numele „cetatea sfântă”, „cetatea lui Dumnezeu” şi „cetatea Domnului”. De trei ori pe an bărbaţii Israeliţi trebuiau să călătorească la Ierusalim, să „se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El; la sărbătoarea azimilor, la sărbătoarea săptămânilor şi la sărbătoarea corturilor” (Deut. 16:16; compară cu 16:2,611,15).
(2)Ierusalimul a fost cetatea unde Dumnezeu a revelat Cuvântul Lui poporului Său (Is. 2:3); adică a fost „valea vedeniilor” (Is. 22:1). Mai mult, cetatea a fost locul unde Dumnezeu a împărăţit peste poporul Său Israel (Ps. 99:1-2; compară cu 48:1-3, 12-14). Astfel, când Israeliţii se rugau, ei erau învăţaţi să se roage „cu privirile întoarse spre cetate” (I Împ. 8:44; compară cu Dan. 6:10). Munţii care înconjurau Ierusalimul simbolizau modul cum înconjoară Domnul pe poporul Său în tăria Sa veşnică (Ps. 125:1-2). În esenţă, deci, Ierusalimul a fost un simbol a tot ceea ce Dumnezeu a dorit pentru poporul Său. Cât timp poporul lui Dumnezeu se afla în Ierusalim, ei trebuiau să-şi amintească de puterea suverană a lui Dumnezeu, de sfinţenia Sa, de credincioşia Sa faţă de ei şi de hotărârea Sa veşnică de a fi Dumnezeul lor.
(3)Când poporul lui Dumnezeu a rupt părtăşia cu El, prin idolatria lor continuă şi prin refuzul de a asculta de poruncile Sale (vezi articolul NATURA IDOLATRIEI, ), Domnul a îngăduit poporului babilonian să distrugă Ierusalimul, împreună cu Templul, Îngăduind ca acest vechi simbol al prezenţei Sale printre ei să fie distrus, Dumnezeu făcea cunoscut faptul că El însuşi se îndepărta din mijlocul poporului Său. Să observăm că făgăduirea de către Dumnezeu a unui „legământ veşnic” cu poporul Său a fost totdeauna condiţionată de ascultarea de voia Sa revelată (vezi articolul LEGăMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU ISRAELIŢII, ). Astfel, Dumnezeu a prevenit pe poporul Său, din când în când, că ei trebuie să-l rămână credincioşi şi să fie ascultători de Legea Sa dacă doresc să primească în continuare binecuvântările şi promisiunile Sale.
SEMNIFICAŢIA IERUSALIMULUI PENTRU BISERICA CREŞTINă. Cetatea Ierusalimului a fost, de asemenea, importantă pentru Biserica creştină.
(1) Ierusalimul a fost locul de naştere al creştinătăţii. Acolo Isus Hristos a fost răstignit şi a înviat din morţi. Tot în Ierusalim Hristos cel înălţat a revărsat Duhul Sfânt peste ucenicii Săi la Cincizecime (Fapte 2). Din această cetate mesajul Evangheliei lui Isus Hristos s-a răspândit „până la marginile pământului” (Fapte 1:8; compară cu Luca 24:47). Biserica din Ierusalim a fost Biserica mamă a tuturor bisericilor şi Biserica de-acasă a apostolilor (Fapte 1:12-26; 8:1). Când a izbucnit controversa în jurul nedumeririi dacă aceia proveniţi dintre Neamuri, care au crezut în Isus, trebuie să fie tăiaţi împrejur, Ierusalimul a fost cetatea unde a fost convocat primul conciliu important al Bisericii, pentru a decide în această chestiune (Fapte 15:1-31; Gal. 2:1-10).
(2)Scriitorii N.T. au acceptat o bună parte din semnificaţia vechi-testamentală a Ierusalimului, dar au schimbat aplicarea ei de la cetatea pământească la cea
cerească. Cu alte cuvinte, pentru ei Ierusalimul-cetatea sfântă, nu mai există aici pe pământ ci în ceruri, unde locuieşte Dumnezeu şi Hristos cârmuieşte la dreapta Sa; de acolo, trimite El binecuvântările Sale şi de acolo va reveni Isus. Pavel spune despre „Ierusalimul cel de sus” că este mama noastră, a tuturor (Gal. 4:26). Autorul epistolei către Evrei arată că, venind la Isus Hristos pentru mântuire, credincioşii se apropie nu de un munte pământesc, ci „de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” (Evr. 12:22). În loc să pregătească pe pământ o cetate pentru cei credincioşi, Dumnezeu pregăteşte Noul Ierusalim, care are să se coboare într-o zi „din cer de la Dumnezeu… gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apoc. 21:2; compară cu 3:12). în această măreaţă zi, făgăduinţele legământului lui Dumnezeu vor fi pe deplin împlinite: „Iată, cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeullor” (Apoc.21:3). Dumnezeu şi Mielul vor domni pentru totdeauna pe tronul lor în această cetate sfântă (Apoc. 22:3).
(3) Va mai avea cetatea pământească a Ierusalimului un viitor rol în împărăţia de o mie de ani a lui Dumnezeu? Isaia 65:18 arată spre „ceruri noi şi un pământ nou” (Is. 65:17) iar apoi scrie apăsat „ci…” (sublinierea noastră) Ierusalimul actual îşi va cunoaşte împlinirea lui; restul textului din Isaia 65 vorbeşte despre condiţiile
mileniului. Mulţi cred că atunci când Hristos va reveni ca să întemeieze împărăţia Sa de o mie de ani (Apoc. 20:1-6), El Îşi va aşeza tronul în cetatea Ierusalimului. După judecata de la scaunul de domnie mare şi alb (Apoc. 20:11-15), Ierusalimul ceresc se va coborî pe pământul cel nou şi va deveni centrul împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu (vezi Apoc. 21:2, ).
https://www.resursecrestine.ro/eseuri/10397/cetatea-ierusalimului
//////////////////////////////////////////
Ierusalimul păcătos
Francisca BĂLTĂCEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 702 din 3-9 august 2017
Alături de imaginile feerice, de făgăduințele pentru un viitor, fie și îndepărtat, dar plin de glorie, apare în Biblie și un cu totul alt chip al Ierusalimului: invective puternice, amenințări, prevestirea unor nenorociri care par decise definitiv. Și nu prezentate ca din partea unor oameni, ci chiar din gura lui Dumnezeu.
Ce se întîmplă? Dumnezeu își schimbă gîndul sau, cum susțin unii, El ar fi și bun și rău? Pentru a încerca să înțelegem, pasajele trebuie citite, așa cum e întotdeauna necesar pentru a înțelege ceva cu adevărat, în contextul lor – apropiat și îndepărtat. Aceste pasaje sînt numeroase; aici vom privi doar cîteva exemple.
Uneori se spune „Ierusalimul“, dar și, pur și simplu, „Cetatea“; alteori e metaforizat într-un personaj feminin, de pildă: „Fiica Sionului“. Evident, nu e vorba de o determinare geografică, arhitectonică etc. Ierusalimul este simbolul unității poporului și este mai ales locul Prezenței divine, pentru că acolo e Templul. În același timp, este „capitala“, locul autorităților și locul ce reprezintă întregul popor.
Și totuși, ce invective își aude din partea lui Dumnezeu… „Vai, Cetatea cea credincioasă, cum a ajuns o desfrînată! Era plină de judecată, dreptatea locuia în ea, și acum e plină de ucigași!“ (Isaia 1:21)
„Fiu de om, arată-i Ierusalimului urîciunile lui și spune-i: «Așa vorbește Domnul Dumnezeu către cetatea Ierusalimului: (urmează o imagine alegorică a unei copile lepădate, pe care Dumnezeu a salvat-o, a crescut-o, a înfrumusețat-o)… Ți s-a dus vestea printre neamuri pentru frumusețea ta, căci era cu totul desăvîrșită, datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul Dumnezeu. Dar te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit la adăpostul numelui tău celui mare; ți-ai revărsat curviile înaintea tuturor trecătorilor și te-ai dat lor»“ (Iezechiel 16: 3, 15-16).
Străbătînd Biblia, vedem că imaginea nu ține în primul rînd de sexualitate. Relația între Dumnezeu și popor e metaforizată frecvent în relația de iubire dintre bărbat și femeie, și mai ales în relația conjugală: pentru a face înțeleasă gravitatea idolatriei, ea e metaforizată în imaginea adulterului. Dumnezeu este Mirele, poporul este soția infidelă. Omul mînios pentru infidelitatea soției intuiește mult mai bine supărarea lui Dumnezeu pentru cultul adus idolilor, pericol mereu amenințător, de vreme ce toate popoarele din jur erau idolatre.
Pînă la urmă, de ce e așa de mare lupta lui Dumnezeu și, de aici, a trimișilor săi, pentru monoteismul pur? Mai întîi este vorba despre adevăr; despre a trăi în adevăr și nu în minciună. Nu doar ontologic, ci și factual. E cum ai spune tot ce ai pe suflet și ai implora ajutor, dar la capătul celălalt al firului nu e nimeni! Iar politeismul e însoțit și de un cu totul alt mod de comportare a omului, cu mult mai puțin respect pentru om.
Motivația invectivelor constă în decăderea spirituală a poporului, păcatele exprimate variază după epocă și după personalitatea profetului. Isaia continuă: „Mai-marii tăi sînt răzvrătiți părtași cu hoții, toți iubesc mita și aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate și pricina văduvei nu ajunge pînă la ei“ (Isaia 1: 23). Sau, în Iezechiel: „În tine, tatăl şi mama sînt dispreţuiţi, străinul este chinuit, orfanul şi văduva sînt asupriţi… În tine se ia mită pentru vărsare de sînge. Tu iei dobîndă şi camătă, jefuieşti cu sila pe aproapele tău, şi pe Mine Mă uiţi, zice Domnul Dumnezeu.“ (22: 7, 12)
Alte păcate am spune azi că sînt „politice“, de fapt referindu-se tot la relația omului cu Dumnezeu: prea marea încredere a Ierusalimului în alianțe, într-un sprijin din partea marilor puteri din zonă, imitîndu-le păcatele și disprețuind ocrotirea divină: „Ea [Oholiba, un personaj feminin care reprezintă Ierusalimul] s-a aprins de dragoste după fiii Asiriei, după dregători și căpetenii, vecinii ei îmbrăcați în chip strălucit, călăreți călări pe cai, toți tineri și plăcuți“. „A zărit pe ziduri niște zugrăveli de bărbați… toți avînd înfățișarea unor viteji după felul babilonienilor, a căror țară de naștere este Chaldeea, și s-a aprins după ei la cea dintîi privire și le-a trimis soli în Chaldeea. Și fiii Babilonului au venit la ea…“ (Iezechiel 23: 12, 14-17).
Invectivele sînt urmate de amenințări. E important de văzut în ce constă pedeapsa. Să nu ne închipuim un Dumnezeu cu carnețelul în mînă, inventînd, cu sadism, chinuri speciale. Sînt pedepse ce țin de fenomenele naturii – perioade de secetă, o invazie de lăcuste –, mai mult pentru luare aminte; dar, esențialmente, atunci cînd omul e avertizat insistent și respinge avertismentul, Dumnezeu îl lasă să tragă consecințele. De pildă, atunci cînd, în ciuda avertismentelor repetate ale profetului Ieremia, care vedea că nu e momentul unei revolte, regele Țedekia se alătură unei coaliții împotriva Babilonului, e firesc ca acesta, stîrnit, să năvălească asupra Ierusalimului, în 587-586: orașul și Templul vor fi jefuite și distruse, o parte importantă a locuitorilor va fi dusă în exil în Babilon.
Trebuie observat că descrierea pedepselor e de multe ori condițională: e vorba în primul rînd de o chemare la convertire. Chiar cînd sînt decise definitiv, de exemplu cucerirea babiloniană, la capătul istoriei se află o lumină: exilații se vor putea întoarce, iar diaspora rămasă în Babilon a dezvoltat o cultură iudaică remarcabilă secole de-a rîndul.
Descrierea dezastrului e făcută în imagini voit terifiante, într-o revărsare poetică impresionantă, pentru a arăta gravitatea relelor săvîrșite de Ierusalim – de mai-marii poporului, de majoritatea locuitorilor. Dar niciodată Dumnezeu nu apare bucurîndu-se de dezastru: niciodată nu zice ceva de tipul „Ți-am spus eu! Așa-ți trebuie!“, dimpotrivă…
O convertire a poporului ar aduce salvarea; dar chiar și altfel, pînă la urmă Dumnezeu va interveni și va aduce salvarea: „Întoarceți-vă, fiilor care v-ați îndepărtat de mine, spune Domnul, căci Eu sînt stăpînul vostru și vă voi lua pe cîte unul dintr-o cetate și pe cîte doi dintr-o familie și vă voi aduce în Sion. Și vă voi da păstori după inima mea, care că vor hrăni cu știință și pricepere… În vremea aceea Ierusalimul va fi numit «tronul Domnului» și se vor aduna toate neamurile, pentru numele Domnului, la Ierusalim și nu vor mai umbla cu încăpățînare, în voia inimilor lor rele“ (Ieremia 3: 14-15, 17).
În momentul istoric în care se desfășoară acțiunea Noului Testament, distrugerea Templului și a cetății Ierusalimului este foarte aproape, chiar dacă nu era prevăzută și cu atît mai puțin dorită… Iisus o prevede, profetic, așa cum își prevede și moartea. Zice cu o oarecare ironie: „Trebuie să merg, fiindcă nu este cu putință să piară un profet afară din Ierusalim“ (Luca 13:\ 33-34). Dar spune cu nemărginită amărăciune cum Cetatea, care a respins de atîtea ori mîntuirea făgăduită de împlinirea cuvîntului lui Dumnezeu, l-a respins acum pe însuși Cuvîntul întrupat: „Ierusalime, Ierusalime, care îi ucizi pe profeți și îi omori cu pietre pe cei trimiși la tine, de cîte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi cum își adună găina puii sub aripi, și n-ați vrut! Iată, casa voastră va fi lăsată, căci vă spun: nu mă veți mai vedea pînă cînd nu veți zice: «Binecuvîntat cel care vine în numele Domnului!»“ E mai îndurerat de dezastrul care se va abate și asupra celor nevinovați decît de propria suferință; o spune urcînd pe Golgota: „Iar în urma lui venea mare mulțime de popor și de femei care-l plîngeau și-l jeleau. Dar Iisus, întorcîndu-se spre ele, le-a zis: «Fiice ale Ierusalimului, nu mă plîngeți pe mine, ci plîngeți-vă pe voi și pe copiii voștri! Căci iată, vin zile în care se va spune: Fericite cele sterpe și pîntecele care n-au născut și sînii care n-au alăptat! Atunci vor începe a zice munților: cădeți peste noi! Și dealurilor: Acoperiți-ne!»“ (Luca 23: 27-30).
Dar la capăt este speranța: ucenicilor descumpăniți, El avea să le explice apoi: „Așa este scris: Christos trebuie să pătimească și să învie din morți a treia zi și să se vestească în numele lui convertirea spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începînd din Ierusalim“ (Luca 24: 46 47).
Biblia e un text format în trecut, dar menit a fi contemporan cu fiecare generație. În acest sens, are ceva de spus și azi. Atunci ce ar spune acum prin această imagine a Ierusalimului – și istoric, dar și dezvoltat în spiritual, simbolic? Poate că, pentru acela care vrea să schimbe lumea în bine, prima urgență este convertirea. Adică schimbarea gîndului și trăirea după cuvîntul divin.
Francisca Băltăceanu este specialistă în filologie clasică şi ebraică, profesor invitat la Universitatea din Bucureşti.
https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/ierusalimul-pacatos-622278.html
//////////////////////////////////////////////
Editura „Sapientia”: Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii
Editura „Sapientia” anunţă apariţia cărţii Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii, scrisă de Gabriele Kuby. Cartea apare în colecţia „Creştinism în contemporaneitate”, formatul 14×20, are 484 pagini şi poate fi procurată de la orice librărie catolică din ţară la preţul de 45 lei.
„Atunci când eraţi sclavii păcatului, eraţi liberi în ceea ce priveşte dreptatea. Dar ce rod aveaţi atunci? Acum vă ruşinaţi de acele lucruri, de vreme ce sfârşitul lor este moartea. Acum însă, după ce aţi fost eliberaţi de păcat şi aţi devenit sclavi ai lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţire, iar scopul este viaţa veşnică”, ne spune sfântul apostol Paul în Scrisoarea adresată Romanilor (Rom 6,20-22). Iar Cristos precizează celor care cred în el: „Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In 8,31-32).
Această libertate cu care a fost înzestrat fiecare om în momentul conceperii sale şi despre care vorbeşte Cristos, greşit înţeleasă de unii, poate produce efecte dezastruoase în societate. În lumea contemporană, de departe cel mai afectat domeniu în care, în numele libertăţii se fac abuzuri halucinante, este cel al sexualităţii. Asistăm la o răsturnare tulburătoare a normalităţii în acest domeniu, normalitate care a fost obligatorie de-a lungul secolelor. Acest lucru se petrece tocmai din simpla motivaţie că omul este liber să facă tot ce îl taie capul, tot ceea ce îi face plăcere: aceste atitudini sunt catalogate, din ce în ce mai des, ca fiind drumul ideal spre deplina libertate a individului.
În acest sens, Gabriele Kuby, catolică de origine germană, sociolog, mamă a trei copii, în lucrarea Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii, are curajul să nominalizeze această ameninţare a libertăţii noastre de către o ideologie antiumanistă. Această ideologie despre care vorbeşte autoarea constă într-un program de reeducare al indivizilor propus de către guverne, de autorităţile europene şi o parte a mass-media. Ceea ce trebuie eliminat din mentalitatea indivizilor prin acest program este un obicei vechi de milenii al omenirii: obiceiul de a diferenţia bărbaţi şi femei; să distingă puterea de atracţie sexuală reciprocă, pe care se bazează existenţa şi persistenţa omenirii, de toate celelalte forme de satisfacere a instinctului, să-l privilegieze prin instituţionalizare şi să-l supună unor anumite reguli umanizatoare. Reeducarea priveşte în ultimă instanţă înlăturarea frumoasei obişnuinţe imemoriale pe care o numim condiţie umană şi natură umană.
Cartea apare în limba română graţie traducerii realizate de dl. dr. biol. Alexandru Ş. Bologa după originalul german Die globale sexuelle Revolution, Zerstörung der Freiheit im Namen der Freiheit (2012).
Autoarea, în cele 15 capitole expuse detaliat, încearcă să tragă nişte semnale urgente de alarmă cu privire la ceea ce se întâmplă cu noi în prezent şi la modul în care fiecare individ, bărbat şi femeie, trebuie să reacţioneze.
Lucrarea, având un stil sobru, precis, concis, se prezintă ca un obiect de iluminare cât priveşte întreaga chestiune a Revoluţiei sexuale globale. Gabriele Kuby descrie această revoluţie ca fiind un mod prin care se ajunge la distrugerea sistemelor de valori ale tuturor culturilor şi religiilor. De asemenea, opera autoarei germane examinează, printre altele, poziţia creştină faţă de homosexualitate şi relaţia Bisericilor cu pretenţiile revoluţiei; apoi, prin exemple concrete, demonstrează că revoluţia sexuală decurge politic ca un atac asupra libertăţilor fundamentale democratice şi care este îndreptat îndeosebi împotriva creştinilor. Toate acestea conduc, în ultimul capitol, la chestiunea de interes a cărţii: avertizarea asupra unui nou totalitarism, care „distruge libertatea în numele libertăţii”.
Mesajul fundamental al lucrării este, finalmente, apelul la „salvarea identităţii de gen ca bărbat sau femeie, a moralei, a familiei, a Bisericii şi a sfinţeniei vieţii”.
Cartea se adresează tuturor, întrucât Revoluţia sexuală globală atinge în primul rând fiecare categorie de persoane, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, dar, în aceeaşi măsură, atinge însăşi existenţa noastră şi viitorul societăţii. Fiecare dintre noi este invitat, în epilogul lucrării, la acţiune şi atitudine în faţa unei astfel de mişcări care are potenţialul de a schimba radical cursul societăţii. În acest sens, ne sunt de un real folos celebrele cuvinte ale sfântului Maximilian Maria Kolbe: „Nimeni din lume nu poate schimba adevărul. Putem doar să-l căutăm, să-l găsim şi să-i slujim”.
Laurenţiu Turbuc
* * *
Revoluţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii,
Gabriele Kuby, Ed. „Sapientia”, 2014, ISBN 978-606-578-160-3, 14×20 cm, 484 p., 45 lei
* * *
Această carte, în limita stocului disponibil, poate fi procurată prin comandă (cu plata taxelor poştale aferente expedierii):
Din Librăria „Presa Bună”:
prin poştă: Librăria „Presa Bună”, Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, 26; 700064-Iaşi;
prin telefon şi WhatsApp: 0770.477.565: de luni până vineri, între orele 9.00 şi 19.00; duminica, între orele 10.00 şi 18.00
prin e-mail: libraria@ercis.ro
prin Internet: www.ercis.ro/libraria; www.catholica.ro
http://ercis.ro/actualitate/viata201410.asp?id=20141036
/////////////////////////////////////////////
Revoluţia sexuală şi creştinismul
Horia Vincențiu Pătrașcu
profesor, scriitor
„Revoluţiile sexuale“ nu sunt niciodată numai despre sex. Sexualitatea este partea cea mai evidentă pentru că este ultimul – şi poate cel mai neimportant – aspect pe care-l vizează o schimbare de paradigmă, de model cultural sau, dacă vreţi, de mod de a gândi.
Este şi partea cea mai „scandaloasă“ şi „senzaţională“ a unei mişcări profund filosofice, a unei tectonici a ideilor sau a gândirii. „Revoluţia sexuală“ apare întotdeauna când este „prea târziu“, când nu se mai poate face nimic – presupunând că s-ar fi putut face ceva înainte; ea are forţa unui tsunami, mătură vechile mentalităţi din cale, iar cei care încearcă să i se opună sunt striviţi de forţa ei, dar mai ales de propria lor uimire în faţa a ceea ce părea a fi doar un simplu val. Amintiţi-vă imaginile unei plaje înainte de a fi lovită de tsunami: oamenii rămân încremeniţi în uluire – privind fără să poată crede că există o asemenea putere nimicitoare în apa înspumată în care se jucau, fericiţi, cu câteva clipe în urmă. Mintea noastră nu este atât de ştiinţifică şi analitică – în afara laboratorului sau a cabinetului de lectură: ne e greu, chiar dacă ştim teoria, să punem în legătură în practică un cutremur petrecut în largul şi adâncul mării, la sute de kilometri distanţă, cu transformarea „spumei mării“ în val ucigător.
„Revoluţia sexuală“ actuală este urmarea unei mişcări tectonice petrecute în adâncul minţii noastre, în urmă cu câteva sute, dacă nu chiar mii de ani. În istoria ideilor se întâmplă însă un lucru diferit de cutremurele naturale. Seismele spirituale produc „încreţiri“ ale scoarţei cerebrale care, la rândul lor, „nasc“ munţi – culturali, sociali, instituţionali – care ni se par perfect „naturali“, integraţi în peisaj, prezenţi „de când lumea“. Mişcarea apelor sexuale – deşi provocate de acelaşi seism – ne surprinde, ne irită şi ne „ucide“.
Desfiinţarea „sexelor“ – în înţelesul clasic, „natural“ al termenului sex – este consecinţa „acvatică“ a aceluiaşi seism care a produs munţii creştinismului, iluminismului, drepturilor omului şi democraţiei moderne. Cu aceşti munţi ne-am obişnuit atât de tare încât cel puţin pe primul dintre ei îl invocăm ca argument principal împotriva „desfiinţării sexelor“, a identităţii sexuale – uitând că primul care a vorbit despre această desfiinţare a fost însuşi Sf. Apostol Pavel, unul dintre întemeietorii creştinismului. („Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.“ Epistola către Galateni 3:28). Înaintea lui, însuşi Iisus vorbeşte despre inexistenţa diferenţierii sexuale în ordinea esenţială, autentică – singura care contează – instaurată după înviere: „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.“ (Matei 22:30)
Uităm şi faptul că universalismul iubirii / erotic, propagat prin creştinism, consistă în negarea identităţii „naturale“ şi prefigurează întru totul ideea absenţei unei predeterminări sexuale naturale. Prima revoluţie „sexuală“ sau, dacă se preferă, erotică, îi aparţine lui Iisus – cel care neagă pe de o parte existenţa unor graniţe „naturale“ ale iubirii („Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc…“ Matei 5:44) şi cel care afirmă existenţa dualităţii sau alterităţii în interiorul aceluiaşi subiect („să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ Matei 19:19). Ne-am obişnuit atât de tare şi cu muntele egalităţii şi al libertăţii încât ni se pare total bizar să ni se spună că aceşti munţi au aceeaşi origine cu tsunami-ul desfiinţării identităţii sexuale şi că a vorbi despre „bărbat“ şi „femeie“ ca despre „determinări naturale“ ţin de o altă logică, cea care întemeiază drepturile naturale ale „sângelui“ aristocratic, nobil, „albastru“ etc.
De fapt, în mintea noastră, „bărbatul“ şi „femeia“ nu mai există de foarte mult timp, cel puţin de când am renunţat la a mai vorbi despre inferioritatea unui sex faţă de altul, de când am acceptat egalitatea totală, indiscutabilă, a celor două „genuri“. Dacă înţelegem prin homo exact ceea ce acest prefix ne spune: „acelaşi“, „egal“, putem să constatăm că instituţia căsătoriei homosexuale are deja o îndelungată istorie. Bărbatul şi femeia au de foarte mult timp, din punct de vedere legal, juridic, acelaşi „sex“.
Ca să fie confuzia încă şi mai mare, ce ar mai avea de spus cei care invocă argumentul religios, Cartea Sfântă, dacă i-am trimite chiar la versetul invocat de ei din Facerea, unde se vorbeşte despre crearea unei singure fiinţe originare bisexuale: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.“ (Facerea 1:27). Înainte de a face „bărbat şi femeie“ ca genuri actuale sau factuale – Dumnezeu le înscrie în primul om doar ca potenţialităţi, după care le separă, le diferenţiază într-un mod, am zice, convenţional. (Facerea 2: 21-23). În capitolul 5 din Facerea primele două versete, deşi ambigue, par că vorbesc tot despre o singură fiinţă originară bisexuală: „Iată acum cartea neamului lui Adam. Când a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu. Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut.“
„Natura“ umană, conform Facerii, este bisexuală, hermafrodită: înainte să se despartă în „bărbat“ şi „femeie“, Primul Om, Adam este atât bărbat, cât şi femeie. Facerea anticipează ceea ce va încerca să „dovedească“ şi ştiinţa: diferenţierea sexuală are loc în evoluţia embrionară, este un „eveniment“, un „fapt“ care se întâmplă la un moment dat în istoria noastră genetică. Că acest fapt este configurat de prezenţa unui anume cromozom sau de alte conjuncturi la rândul lor „temporale“ contează mai puţin decât această imagine – acceptată de noi toţi, una care ni se pare firească, normală astăzi: aceea că la un moment dat, în istoria noastră embrionară, cu toţii am avut un sex indeterminat, am fost, potenţial, atât fiinţe de sex masculin, cât şi fiinţe de sex feminin. Foarte interesant este că, din nou, din punct de vedere psihologic, ambivalenţa de gen, ca să zicem aşa, este deja un loc comun, un „munte“ indiscutabil. Acceptăm cu toţii că deţinem o dimensiune psihologică „feminină“ şi una „masculină“, că suntem „anima“ şi „animus“, că sexele pure sunt simple „tipologii“ – inexistente ca atare în fapt. Altfel spus, indeterminarea sexuală sau ambivalenţa sexuală sunt de mult locuri comune ale gândirii noastre obişnuite, sunt deja munţii prin care am construit drumuri şi tuneluri, astfel încât îi traversăm sau cel puţin îi privim în fiecare zi de mai bine de două secole. Şi mai venerabilă este istoria ambivalenţei noastre metafizico-teologice: pretindem că suntem şi suflet şi corp, şi pământeşti şi cereşti etc., şi conştient şi inconştient. Mai trebuie precizat că însăşi taina căsătoriei creştine înseamnă literalmente desfiinţarea sexelor: prin această taină cei doi, renunţă la a mai fi bărbat, respectiv femeie, ci devin o unitate, o singură fiinţă, replicând astfel unitatea fiinţei primordiale: „Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă.“ (Marcu 10, 6-9)
Apoi, ar mai trebui să ne gândim la felul în care apreciem astăzi, în lumea de azi „adevărul“ lucrurilor. Mai raportăm noi vreo judecată la o stare de lucruri, la o stare de fapt – considerate ca existente în mod obiectiv, date în mod „natural“?! O asemenea perspectivă asupra adevărului este depăşită de multă vreme. Astăzi, oamenii apreciază adevărul în funcţie de criterii mult mai „practice“ şi mai „relative“. Suntem mereu atenţi la felul în care se „produce“ adevărul în judecăţile noastre, adevărul însuşi a devenit un „eveniment“ al judecăţilor noastre – valoarea de adevăr a unei judecăţi depinde de acceptarea ei de către o comunitate, e drept specializată (dar acceptarea trimite tot la principiul democratic al majorităţii). Depinde de asemenea de efectele pe care un acea judecată le produce. Ne-am obişnuit deja de foarte mult timp să renunţăm la „raţiunea“ corespondentă adevărurilor noastre şi să le judecăm după beneficiile şi utilitatea lor. Este oare democraţia mai „raţională“ decât aristocraţia? Nu ştim. Poate chiar dimpotrivă. Ce ştim este că produce mai multe efecte bune pentru mai mulţi oameni. Şi se pare că acest „principiu“ este cel care întemeiază lumea de astăzi, principiu – nepus în discuţie la modul serios de nimeni astăzi. Pe scurt, am renunţat să mai judecăm adevărurile în funcţie de o „natură“ pre-existentă la care să ne raportăm judecăţile, afirmaţiile. Cu toate acestea, aceiaşi oameni care spun mai des decât „bună ziua“ că „adevărul este relativ“ sau „la mijloc“, ori că „depinde din ce punct de vedere priveşti“ vorbesc cu convingere nedisimulată despre „natura“ sexelor, despre preexistenţa şi predeterminarea sexuală a omului. A rămas sexualitatea singurul fapt natural, singura „natură“ indiscutabilă, singurul adevăr absolut de care omul „relativ“ al zilelor noastre se agaţă cu disperare în contra tuturor celorlalte idei şi principii de-ale sale?
O lume istorică, o epocă trebuie judecată după coerenţa cu propriile sale principii. Or, principiul actual al lumii noastre, singura valoare universal acceptată care ne întemeiază lumea este libertatea. Omul acestei lumi a pus de multă vreme libertatea chiar deasupra adevărului. Omul de astăzi nu mai poate accepta nici măcar constrângerea „adevărului“, a „raţiunii“, a lui „Dumnezeu“. Totul a fost reinterpretat, slăbit pentru a concorda cu principiul libertăţii. Şi este iarăşi de mirare cum oameni care cred cu tărie că nu există o identitate a persoanei, un sine, un „eu“ central şi unitar care dă miez, sens şi unitate vieţii fiecărei persoane, oameni care vorbesc foarte frumos despre ideea că omul este doar o configuraţie contextuală, o constelaţie de posibilităţi, o multiplicitate indefinită, care pot ţine cursuri despre moartea subiectului şi ies la pensie după ce au predat o viaţă întreagă cursuri de filozofie sau literatură postmodernă – pot vorbi – cu neaşteptată brutalitate – despre pre-existenţa „naturală“ a sexelor.
Mă reîntorc puţin la argumentul religios, căci pare să fie cel mai des invocat în disputa redefinirii sexualităţii – ca fiind una convenţională şi dependentă de alegerea şi libertatea individuală. Argumentul de tip religios este ceea ce se cheamă „argumentul autorităţii“. Cu alte cuvinte, unii dintre creştini neagă libertatea de alegere a sexualităţii pe fundamentul „poruncii“ divine, a faptului că Dumnezeu a lăsat, a spus, a făcut, a revelat. Acestora însă le scapă vulnerabilitatea teribilă a acestui tip de argumentare: fundamentul ei este de tip factual, istoric, decizional şi nu natural sau raţional. Adică ei se plasează în acelaşi mod de a gândi cu cei cărora le declară război. Căci atât pentru omul „religios“ cât şi pentru cel care susţine desfiinţarea sexelor, sexualitatea ţine de o decizie luată la un moment dat de către o fiinţă (divină sau umană), este altfel spus un fapt determinat istoric, temporal şi nu ţine de o raţiune esenţială, ontologică. Altfel spus, dacă Dumnezeu şi-ar schimba „porunca“ – şi după cum însăşi Cartea Sfântă ne-o arată de mai multe ori, Dumnezeu se mai răzgândeşte din când în când, deseori în probleme foarte importante – creştinii ar trebui să accepte noua decizie, noua revelaţie a lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că atât „creştinii fundamentalişti“ gândesc într-un mod „istoric“, temporal, decizional chestiunea sexualităţii – la fel ca şi adepţii desfiinţării sexelor – şi nu într-un mod metafizic esenţialist. „Raţiunile“ lui Dumnezeu – concede acelaşi om „creştin“ – nu le putem cunoaşte (ceea ce echivalează, din punctul de vedere al efectelor acestei ignoranţe, cu a spune că ele nu există), nouă ne este „dezvăluită“ doar voinţa lui Dumnezeu manifestă prin poruncile sale. Iar voinţa ţine de libertate, nu de „raţiune“. Dar voinţă, libertate, decizie – sunt exact termenii în care gândeşte problema sexualităţii şi adeptul desfiinţării sexelor. Este frapantă această identitate a modului de a gândi în cazul celor doi „combatanţi“. Dumnezeu poate schimba porunca privitoare la sexualitatea omului (el poate spune la un moment dat că nu mai suntem nici bărbaţi nici femei, că suntem cu toţii bărbaţi sau cu toţii femei sau şi una şi alta). Adeptul desfiinţării sexuale afirmă că omul însuşi poate decide această schimbare a sexualităţii, a „identităţii“ sexuale. Şi pentru unul şi pentru celălalt, sexul este o convenţie, este o decizie „istorică“.
Tot argumentul religios mizează pe păcatul mortal reprezentat de inversiune sau invertire, de transgresarea graniţelor date, prestabilite, „naturale“. Ce poate fi însă mai ne-natural, mai „invers“ decât învierea, decât desfiinţarea morţii? Cel care a crezut că acest lucru este posibil – şi anume să nu mai moară, să învieze – a fost privit la vremea lui, când această idee era încă proaspătă, ca un „invertit“, ca un „transgender“ la nivel ontologic, ca unul care răstoarnă ordinea naturii şi a raţiunii, ca unul care susţine cea mai scandaloasă dintre idei. Creştinul este literalmente muritorul care şi-a preschimbat „sexul“ mortalităţii sale în nemurire, este muritorul transformat în nemuritor, este omul-Dumnezeu. Nu doar lui Dumnezeu îi stă în putere să transgreseze genurile fiinţei şi să zămislească cu o fecioară muritoare propriul său fiu, pe Dumnezeu-Omul, pe Dumnezeu-întrupat, dar, iată, şi omului însuşi această „invertire“, această transgresare a regnurilor ontologice îi este – conform credinţei creştine – în puterile sale.
https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/revolutia-sexuala-si-crestinismul-1896742.html
///////////////////////////////////////////
Revolutia Sexuala
Conceptia noastra asupra locului si scopului sexualitatii s-a schimbat atat de mult in ultimele decenii, incat ne-ar fi de folos o evocare, pentru inceput a „atmosferei sexuale” pe care o intalnim in societatea americana in pragul acestui mileniu. Daca experienta sexuala printre adolescenti nu mai este ceva nou, numarul tinerilor care sunt „activi sexual” a crescut dramatic in ultimele trei decenii. Homosexualitatea, candva un subiect tabu ce provoca reactii de la proasta dispozitie la revolta, este acum un subiect obisnuit de discutie in media si in programele de invatamant privind educatia sexuala. In parte datorita crizei SIDA, dar si din cauza dorintei de afirmare a „mandriei” de a fi homosexual si a „drepturilor” acestora, s-a inceput un serios studiu stiintific asupra originii homosexualitatii, pentru a determina relatia dintre „natura” si „educatie” in cadrul acestui fenomen. Este orientarea sexuala conditionata, deci modificabila? Sau isi are originea in genele noastre si atunci nu se poate schimba nimic. Oricum, homosexualitatea „a iesit la lumina”, iar unii preoti si teologi se numara printre cei care o apara ca fiind de la Dumnezeu si voita de Dumnezeu si de aceea trebuie protejata prin drepturi si privilegii speciale aprobate prin lege.
Pentru foarte multi oameni, printre ei chiar crestini, aceasta transformare in ethosul tarii noastre este de apreciat. Ei considera libertatea sexuala ca fiind un item vital pe agenda noastra culturala, asemenea miscarii pentru drepturile civile din anii ’60. Asa cum Bisericile acelor ani s-au pus in fruntea marsurilor interrasiale si a altor demonstratii, unele Biserici de azi joaca un rol hotarator in cadrul miscarii spre emanciparea sexuala prin raspandirea de afise si alte declaratii care considera activitatile sexuale extraconjugale (indeosebi cele pre-conjugale), alaturi de relatiile homosexuale, drept normale si chiar de dorit. Multe initiative de acest gen, luate de diversi lideri din cadrul Bisericilor protestante (mai ales), exprima totusi o opinie minoritara. Acest lucru este evident din ostilitatea generala ce a insotit declaratiile recente ale luteranilor si prezbiterienilor asupra sexualitatii umane, ambele fiind retrase in urma unor critici mai putin vehemente.
Care este pozitia ortodoxa in aceasta problema? Evident, nu fara o urma de indoiala/circumspectie, vom incerca in continuare o expunere a punctului de vedere ortodox.
Inca de la inceputul anilor ’70, Statele Unite s-au declarat o societate „eliberata sexual”. Sunt de acum trecute constangerile victoriene care, pentru dupa parerea multora, au adus represiune sexuala si sexism patriarhal. Lucrurile s-au schimbat in mod hotarator, adesea in bine: femeile beneficiaza de un tratament mai bun la locurile de munca, abuzurile sexuale sunt recunoscute si condamnate, iar sotii se simt mai putin obligati sa ramana in cadrul unei casatorii compromise. Totusi, de-a lungul anilor, atat experienta pastorala cat si mass-media au aratat ca revolutia sexuala a adus in societatea americana mai mult confuzie decat libertate, mai mult libertinaj decat eliberare. Odata ce televiziunea si-a intrat in rol, iar producatorii au iceput sa realizeze puterea sexualitatii in vanzarea produselor, a inceput reeducarea sociala in masa privind valorile sexuale, aceasta ducand la o importanta restructurare a rolurilor sexuale traditionale. O consecinta majora a fost daramarea vechilor tabuuri legate de pornografie, sex extraconjugal, si copii „ilegitimi”. De la jocurile inocente ce caracterizau relatiile (publice) dintre barbat si femeie din prima jumatate a secolului, s-a trecut la comportamentul dezinvolt si la epidemia sarcinilor la adolescente.
Punand lucrurile in balanta, se pare ca aceasta „revolutie” nu a adus nimic deosebit in progresul societatii. S-a creat in schimb o atmosfera de fixatie si exploatare sexuala ce impune o imoralitate indispensabila -o ieftina si seducatoare trivialitate -in toate domeniile. Filmele „R” sau chiar unele „PG-B” prezinta acum actul sexual atat de explicit incat ele ar fi fost evaluate drept pelicule „X” in urma cu cativa ani. Limbajul explicit sexual si scatologic a devenit obligatoriu, chiar si in prime time. Prezervativele sunt mai la indemana pentru adolescentii de azi decat tigarile, iar educatorii, psihologii si pastorii sfatuiesc pe tinerii nostri, baieti si fete, sa nu plece de acasa fara a avea unul asupra lor. Mare parte din aceasta indoctrinare perversa (numita in scolile noastre eufemistic: „educatie sexuala”) este justificata cu referire la SIDA -fara a constientiza faptul ca aceasta boala nu ar exista daca societatea noastra nu ar scuza ceea ce in generatiile anterioare era socotit drept comportament imoral.
Cu alte cuvinte, pragul nostru de toleranta a explicitatii si exploatarii sexuale s-a micsorat in mod dramatic. Ironic este faptul ca, desi incurajam saturarea sexuala a mediei si a culturii in general, totusi recunoastem si condamnam abuzurile abominabile suferite de atatea femei si copii, de la hartuirea sexuala la locul de munca si viol, la pedofilie. Pe de o parte, condamnam forme comportamentale ce violeaza drepturile omului, pe de alta parte, incurajam o atmosfera de abuz si exploatare pentru ca ea serveste linia economica de baza. Dar o societate care traieste o astfel de ambivalenta, frizand schizofrenia, nu poate dainui. Peste un milion si un sfert de avorturi in fiecare an, frecventa inspaimantatoare de abuzuri la copii, o rata a divortului de aproape 50% impreuna cu practica general acceptata a concubinajului, „casatoriile” homosexuale si dezmembrarea excesiva dar nu mai putin reala a familiei moderne ca unitate sociala de baza -acestea sunt consecintele unei revolutii sexuale deviate, al caror impact asupra calitatii vietii americane este cel putin la fel de puternic si defavorabil precum raspandirea continua a SIDA.
Pretul spiritual si psihologic al acestei situatii este incalculabil. Tinerii adolescenti experimenteaza sexul de multe ori nu dintr-o dorinta personala si fara o judecata prealabila, ci doar pentru a fi la moda, pentru a fi priviti de prieteni cu alti ochi. Daca ne gandim la filmele care descriu cupluri diverse care ajungand in dormitor de la prima intalnire, daca ne uitam la aluziile facute la organele genitale si la sexul oral, daca homosexualitatea activa se ascunde sub eticheta aprobata de „gay” si e acceptata ca un „stil alternativ de viata viabil”, atunci nu e de mirare ca a aparut o prapastie de netrecut intre morala biblica si etica individualista -libertina a vremurilor de azi. Ca o consecinta, tinerii crestini par la fel de vulnerabili ca oricine la confuzie, disperare si suicid. Educatorii lor -parinti, preoti, profesori -intampina de multe ori problemele sexuale fie cu indiferenta, fie cu manie. Nici una din aceste atitudini nu ajuta, intrucat nici una nu vindeca, nu ofera o solutie. Ambele reactii tind sa-i impinga pe tinerii nostri chiar mai departe pe drumul spre un comportament destructiv, pentru ei insisi -promiscuitate, iar pentru ceilalti -avorturi.
Datorita mediului in care au crescut, acesti tineri sunt pe cale sa renunte la morala biblica, mai ales in ce priveste sexualitatea, considerand-o demodata si constrangatoare. Madison Avenue ne-a invatat ca acesta este generatia „sa ne simtim bine”; juristii ne-au convins de primatul drepturilor asupra responsabilittilor; iar terapia pop ne-a condus intr-o calatorie implacabila spre sine avand ca destinatie „autorealizarea”, adica implinirea dorintelor noastre fundamentale. Dumnezeul nostru este Mamona, scopul nostru „viata buna”, iar modul de a o obtine este competitia agresiva. Suntem mai degraba intr-un picnic, decat intr-un pelerinaj, tanjind dupa satisfactia imediata, in loc de consolarea eterna. Intr-o asemenea atmosfera, imperativele biblice ale fidelitatii, sacrificiului de sine si luptei impotriva pacatului nu pot aparea altfel decat demodate, irelevante si inoportune -mai ales pe taramul sexualitatii, de vreme ce „sexul” este una din putinele placeri de care oamenii se pot bucura in lumea turbulenta si aparent lipsita de sens a zilelor noastre.
Daca cei mai multi crestini ortodocsi nu s-ar exprima atat de vehement/categoric, acesta este totusi modul in care ei experimenteaza ethosul cultural, al lor si al copiilor lor. Este vorba de o analiza dublata de un sentiment de frustrare si neputinta. „Majoritatea morala”, daca ea a existat vreodata, pare sa fi devenit o minoritate redusa la tacere, ale carei valori traditionale au fost calcate in picioare de formula: „Daca iti face placere, fa-o” (etica satisfactiei personale si imediate). Desi fara prea multe sanse de a fi luata in seama, Biserica Ortodoxa continua sa afirme invatatura traditionala asupra sexualitatii, invatatura ce reflecta valorile conservatoare ale majoritatii credinciosilor „traditionalisti”, indiferent de apartenenta confesionala. Totusi, Ortodoxia isi fundamenteaza invatatura despre sexualitate pe viziunea ei teologica specifica, si nu pe moralismul puritan. Acest lucru esential trebuie bine inteles, daca vrem sa patrundem unicitatea punctului de vedere ortodox.
In experienta noastra, sexualitatea nu este o optiune. Ea este un „imbold” esential, care exprima o nevoie elementara a fiecarui om: nevoia de afectiune, intelegere, compasiune, tandrete si dragoste. Sexualitatea inseamna mult mai mult decat simpla activitate genitala. Ea priveste intreaga persoana umana: minte, trup si suflet. Daruita de Dumnezeu ca nota definitorie a umanitatii noastre (vom reveni asupra acestui subiect), distinctia sexelor si expresia ei sexuala ne ofera posibilitatea de a experimenta cele mai adanci si intime relatii pe care le putem cunoaste.
Daca sexualitatea este ieftina si denaturata, la fel se va intampla cu relatiile pe care le implica. Atunci cand satisfacerea de sine devine mai importanta decat sacrificiul de sine facut din dragoste si respect pentru altul, chiar notiunea de „relatie” -care implica reciprocitate -este adanc compromisa. Ca o consecinta a revolutiei sexuale, traim urmarile acestui compromis la o scara fara precedent in istorie. De aceea, este mai important ca niciodata sa auzim si sa proclamam „vocea Bisericii”: intelepciunea revelata privind adevarata noastra fiinta si relatiile noastre cu ceilalti.
https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/darul-sacru-vietii/revolutia-sexuala-79873.html
//////////////////////////////////////////////
Cristian & Cristiana Vaduva Feb 2017 Raul Sfant London part 3
https://www.youtube.com/watch?v=Oy_5wGwIwf4
///////////////////////////////////////////
Cure miraculoase ,de dr Kurt Koch
MIRACUL VINDECA AZI
Metode de vindecare non-medicale din punct de vedere al pastoritei
- Vindecările biblice
Darul Duhului de vindecare
Rugăciunea folosind promisiunile lui Dumnezeu Impunerea
mâinilor și rugăciunea de către bătrânii Bisericii
Efectul Cuvântului lui Dumnezeu.
- Arta medială
a vindecării vrăjă vindecarea
vindecătorilor vindecătorilor
spirituali
vindecarea mentală (vindecarea minții) vindecarea în
transă vindecătorii prin
credință
fenomene pseudoharismatice și vindecarea
semnelor și miracolelor demonice
- Discernământul spiritelor
- Vindecările biblice
Problema vindecării prin credință este respinsă astăzi nu numai de oamenii lumești, ci și de mulți creștini. Prin urmare, ei anulează toate promisiunile Bibliei în detrimentul lor. Ei trăiesc într-o ariditate spirituală și deșert.
Oricine aduce acum problema vindecării prin credință și rugăciune la Cuvântul lui Dumnezeu va primi de acolo răspunsul fundamental că nu este preocuparea principală a îngrijirii pastorale. Mai important și mai central decât vindecarea este mesajul mântuirii umane. Mântuirea sufletului trece dincolo de vindecarea trupului. Prima problemă a vieții noastre este că Isus este Domnul nostru. Împlinirea voinței sale este mai dominantă decât împlinirea dorințelor noastre.
Vindecarea non-medicală este o problemă complexă. Pentru a evita neînțelegerile, vreau să spun că apreciez pe deplin știința medicală, dar în același timp cred în posibilitatea vindecării prin credință și rugăciune. Resping extremismul conform căruia un creștin credincios nu ar trebui să folosească un medic sau un medicament. Dumnezeu ne-a dat mintea să-l folosim.
Există un haos mare în domeniul vindecării non-medicale. Vindecările demonice sunt adesea trecute drept vindecări divine. Diavolul vindecă uneori daune fizice cu prețul sufletului.
Există și vindecări la nivel uman, de ex. B. vindecări sugestive, sugestii religioase, care nu sunt vindecări biblice în ciuda accesoriilor religioase.
În Biblie avem diferite forme de vindecare divină:
– Darul spiritual al vindecării (1 Cor. 12:9).
– punerea mâinilor, ungerea și rugăciunea de către bătrânii bisericii (Iacov 5:14).
– Rugăciunea folosind promisiunile lui Dumnezeu.
– Efectul Cuvântului lui Dumnezeu.
Din punct de vedere teologic , problema vindecării prin credință este flancată de două vederi extreme opuse. Dispensaționaliștii stricti susțin că unele daruri spirituale sunt doar temporare și au încetat la sfârșitul timpurilor apostolice.
Extremiștii cu sânge fierbinte de cealaltă parte declară că trebuie să avem toate darurile spirituale din zilele noastre la aceeași putere și intensitate ca și în primul secol.
Ceea ce trebuie să dea de gândit ambelor tabere opuse este experiența marilor treziri. Aici se repetă la scară mică ceea ce s-a întâmplat la cea mai mare dintre toate trezirile de la prima Rusalii din Ierusalim.
În zonele de trezire se întâmplă uneori ca Dumnezeu să dăruiască toate formele de vindecare. Am fost expus la toate marile renașteri ale acestui secol. Renașterea galeză (1906-1910) a luat viață pentru mine prin vechii veterani precum Dr. Evans și Lindsey Glegg, care au fost martori în Țara Galilor și mi-au raportat personal. Prin vizite repetate și șederi de câteva săptămâni am cunoscut renașterile din Indonezia, Coreea, Uganda, Etiopia, nordul Thailandei, Taiwan, sudul Indiei și trezirea în rândul poporului zulu din Africa de Sud. În toate călătoriile mele în zonele de trezire, am văzut reapărând acolo binecuvântările și darurile originale consemnate în Biblie. Trezirea indoneziană în special a fost însoțită de miracole extraordinare.
Trezirile în rândul popoarelor civilizate care au Biblia nu sunt de obicei însoțite de marile minuni. Ei au Cuvântul lui Dumnezeu și au doctori pentru bolnavi. Desigur, există și răspunsuri la rugăciune aici, ca peste tot la creștinii credincioși.
Trezirile în rândul popoarelor primitive care nu au nici Biblia, nici capacitatea de a citi sunt de obicei însoțite de mari acte de putere din partea Domnului. Un bun exemplu în acest sens este trezirea Timorului. Este un exemplu de manual al planului lui Dumnezeu. Locuitorii junglei nu au școli decât în așezările mai mari. Există sute de mii de timoreni care nu știu să citească sau să scrie. În marea trezire indoneziană care a început în 1965, Dumnezeu s-a revelat acestor oameni analfabeti prin miracole extraordinare. Dar când analfabeții au învățat să citească și apoi au primit mii de testamente și Biblii, miracolele au scăzut rapid.
Deci avem aceeași problemă aici ca în perioada apostolică. Isus a făcut multe minuni ca semn al calității sale de Mesia. Apostolii aveau puteri miraculoase și daruri ale Duhului Sfânt ca dovadă a misiunii lor apostolice. Și nu doar ca o dovadă divină, ci și pentru că mizeria oamenilor din jur le-a atins inimile.
Din momentul în care Noul Testament a fost complet, puterile miraculoase au făcut loc Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Această scădere a darurilor spirituale poate fi observată deja în vremurile apostolice. Ultima dată când auzim despre darul limbilor este în scrisoarea către corinteni. Nu mai auzim nimic despre asta în scrisorile ulterioare ale lui Pavel și Ioan. Este asemănător cu darul vindecării. În Fapte 19 se spune: „Și Dumnezeu a făcut minuni neobișnuite prin mâinile lui Pavel.” 14 ani mai târziu, însă, Pavel nu și-a mai putut vindeca colegul. Auzim că în Filipeni 2:27, „Și Epafrodit era pe moarte”. Iar în 2 Tim. 4:20: „Dar pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet.”
Miracolele ca un premergător până când Cuvântul lui Dumnezeu inspirat, scris, tipărit este acolo. Aceasta este o dezvoltare sănătoasă ori de câte ori credincioșii învață să se bazeze mai degrabă pe Cuvântul lui Dumnezeu decât pe experiența lor.
Spiritul vindecării bolnavilor
Noul Testament ne vorbește mai întâi despre acest dar în 1 Corinteni 12. Este carisma iamatou pe care o găsim cu putere în Isus și ucenicii săi. Acest dar este destul de rar în istoria bisericii. Le observăm, de exemplu, la Samuel Zeller, la Jungfer Trudel, la Johannes Seitz și alții, și mai ales la pastorul Johann Christoph Blumhardt. Am avut norocul să întâlnesc unii dintre acești purtători de cadouri.
Printre întâlnirile binecuvântate cu oamenii lui Dumnezeu se numără întâlnirea mea cu baronul Üxküll. Viața lui este împlinirea promisiunii lui Isus: „Oricine crede în Mine, după cum spun Scripturile, din trupul lui vor curge șiroaie de apă vie” (Ioan 7:38). Acolo unde baronul Üxkull a proclamat cuvântul lui Dumnezeu, spiritul lui Dumnezeu și-a autentificat mesajul cu următoarele semne. Ascultătorii au fost mișcați de Hristos și au experimentat miracolul regenerării. Orbii au văzut, șchioii au umblat, cei morți spiritual au înviat și s-au născut din nou. Puterile lumii eterne au fost revelate. Următoarele sunt date ca exemplu:
b 1O fată tânără cu cel mai sever stadiu de tuberculoză pulmonară a venit la el. Ea a vrut să se căsătorească. Doctorul îi interzisese și îi spusese: „Asta nu se pune în discuție pentru tine”. Fata era foarte disperată. Ea a vrut cu disperare să se facă bine, dar să nu-și predea viața lui Hristos. În aceste circumstanțe, Üxküll a refuzat punerea mâinilor practicată conform Marcu 16:18. Pacientul a plecat dezamăgit. S-a rugat multă rugăciune în lipsa ei. Apoi a revenit la întâlnirile de evanghelizare. Era mânată în interior de durerile ei de conștiință și de boala ei. Într-o seară, ea a rămas în urmă pentru consiliere și s-a predat lui Hristos. Apoi s-a întâmplat neașteptat. Chiar înainte ca Üxküll să fie rugat să se roage cu punerea mâinilor, fata s-a ridicat și a spus: „Sunt vindecat”. Nu a fost imaginație. Ea a permis medicului ei să o examineze, care s-a supărat foarte tare și a întrebat: „Ce s-a întâmplat cu tine? Ești sănătos!” Fata s-a căsătorit și este și astăzi sănătoasă.
Problema autorității îmi devine clară în viața acestui baron Üxküll. Noul Testament dă mărturie lui Isus că El a predicat și a vindecat ca unul care are autoritate (Matei 7:29; Marcu 1:41). Isus le-a dat discipolilor săi acest dar de predicare puternică din punct de vedere spiritual și de vindecare puternică. În discursurile de rămas bun, Domnul le-a promis urmașilor Săi: „Cine va crede în Mine, va face și aceste fapte” (Ioan 14:12). Astfel de promisiuni pur și simplu nu au fost luate în serios în creștinismul sărac în credință. Din când în când Domnul ridica martori în care puterea Sa vie de a răscumpăra devenea din nou vizibilă.
Printre Martorii cu autoritate apostolică a fost părintele Daniel din Madras. Întâlnirea cu el a fost o mare binecuvântare pentru mine. Era un om al rugăciunii. Chiar și ca student de șaisprezece ani, el se retragea adesea o noapte întreagă pentru a se ruga. Această locuință în prezența lui Dumnezeu a dat autoritate mărturiei sale.
B 1a Într-o zi, soția directorului s-a îmbolnăvit. Era inconștientă în spital. Moartea ei era așteptată. Atunci Daniel a auzit glasul Domnului: „Du-te în spital și roagă-te cu ea!” Directorul, aşezat lângă patul soţiei, l-a admis pe tânărul student. Daniel a îngenuncheat lângă pat și a luptat pentru viața inconștientului. Domnul l-a auzit. Pacientului i s-a permis să-și revină. Cuvântul despre această vindecare s-a răspândit la școală. Inimile erau acum larg deschise la mesajul lui Isus.
Chiar și în propriile lor familii s-a văzut că Domnul l-a autentificat pe tânărul Daniel. Odată, când mama lui a căzut și și-a rupt o coastă, l-a întrebat pe fiul ei: „Roagă-te cu mine!” Băiatul a rămas în rugăciune în noaptea aceea și Domnul a atins-o pe pacientă și a vindecat-o.
Daniel a devenit directorul unei școli din orașul său natal, Kakinada, pe coasta de est a Indiei. La mijlocul carierei, chemarea Domnului l-a lovit: „Du-te la Madras!” Daniel a urmat chemarea care l-a dus în dificultăți, încercări și dezamăgiri. Aici, în Madras, Daniel era un om necunoscut, neapreciat. Acesta a fost un mod de a muri pentru el. Daniel s-a rugat mult pentru această nevoie. Domnul i-a dat acest răspuns: „Dacă bobul de grâu nu cade în pământ și nu moare, rămâne singur; dar când moare, aduce multe roade”.
Războinicul testat al lui Dumnezeu ar trebui să aibă voie să experimenteze asta. După patru ani de muncă credincioasă, nedesfiată, ușile s-au deschis. Domnul a dat o trezire spirituală care s-a răspândit în orașele și satele vecine. S-a împlinit ceea ce era scris în Matei. 11:5 spune: „Orbii văd și șchioii umblă, leproșii sunt curățiți și surzii aud, morții înviază și săracilor li se propovăduiește Evanghelia. Și fericit este cel care nu se supără de mine.”
Au răsărit zile ca în biserica primară. A fost o primăvară spirituală pe care doar cei care cunosc Faptele Apostolilor și lucrarea Duhului Sfânt o văd în realitate. Părintele Daniel și asociații săi nu au luat nicio decizie fără a cere voia Domnului. Fiecare avans al mișcării era dus înainte pe genunchi. Trezirea a ajuns atât la cei educați, cât și la cei needucați, la cei religioși, precum și la criminali.
b 2 Munca printre tâlhari a început cu un bărbat pe nume Stuart Purem dintr-un sat criminal din sudul Indiei. A venit la Madras pentru a fi tratat pentru o boală periculoasă a ochilor. În acea vizită, un medic l-a târât în congregația părintelui Daniel. Auzind mesajul pentru prima dată în viața sa, acest bărbat a fost atât de cuprins încât nu a putut dormi în noaptea următoare. Și-a strâns mâinile și s-a rugat pentru a-i satisface nevoia. Atunci Hristos i s-a descoperit și i-a arătat clar că va pune capăt păcatului său. Acel luptător singuratic pe timp de noapte, care fusese atât de des bandit și bandit, s-a convertit și a devenit o armă specială a stăpânului său printre tâlhari. Boala lui oculară s-a vindecat în scurt timp. S-a întors în satul său și a început să propovăduiască numele Domnului.
Un timp de renaștere a răsărit în satul demonizat al crimei. Sub proclamarea lui Ioan – acesta este numele de botez al omului convertit – tâlharii s-au prăbușit. Mulți dintre ei au căzut la pământ în timpul predicării Evangheliei. Alții au fost orbi trei zile, ca Pavel la Damasc. Bolnavii erau vindecați și fețele întunecate au fost luminate de lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Oamenii care nu știau să citească L-au întrebat pe Domnul: „Ajută-ne să citim cuvântul tău”. Și Domnul a făcut asupra lor o minune, că în foarte scurt timp au putut să citească. O serie de convertiți au fost atacați direct din partea demonilor care stăpâniseră satul de secole. În mod neobișnuit, au murit copii mici. Puterea întunericului ajunge la tot ceea ce ne este drag atunci când am luat o decizie pentru Domnul Isus.
Mulți au fost vindecați în timpul predicării, fără ca slujitorul să știe. Cei vindecați au cerut apoi o discuție pastorală și și-au pus ordine în viață. Aici se împlinește Psalmul 107:20: „El a trimis cuvântul Său și i-a vindecat.” Cuvântul lui Dumnezeu și vindecarea sunt juxtapuse aici.
În timp ce darul spiritual de a vindeca bolnavii este rar, mulți oameni de credință se găsesc rugându-se împreună cu bolnavii folosind promisiunile lui Dumnezeu. Eu însumi am fost condus la acest lucru în slujirea mea pastorală diversă.
b 3Am avut o cruciadă în Panambi, Brazilia. O femeie bolnavă a venit la mine pentru îngrijire pastorală. Ea și-a mărturisit și și-a predat viața lui Isus. Deodată am avut impresia că Domnul vrea să facă mai mult pentru ea. Am vorbit cu ea despre asta și apoi am chemat un al doilea frate să se roage. Preotul Karl Gustav Braun a fost cel care m-a invitat în parohia lui. Ne-am rugat cu femeia care punea mâinile. S-a întors a doua zi și și-a adus fiica, care avea „genunchiul tremurat” și se prăbuși în continuare în timp ce mergea. După o discuție pastorală, m-am rugat cu fata, dar fără punerea mâinilor. Tot nu a fost de ajuns. Mama a cerut o vizită la casa ei, ca să pot vorbi și să mă rog și eu cu cealaltă fiică.
După plecarea mea din Brazilia, am pierdut toate acestea din memorie pentru că urmau noi cruciade. După câțiva ani am venit pentru a treia oară la Panambi. Chiar la începutul săptămânii de curs, această femeie a apărut din nou și a întrebat: „Îți amintești de mine? Te-ai rugat cu mine și cu fiicele mele la ultima ta vizită.” Incidentul mi-a revenit rapid în minte. Apoi am auzit un reportaj minunat. Această doamnă Bender, de origine germană, a povestit: „Sunt sănătos de la mărturisirea și predarea vieții mele lui Isus. Fiica mea cu un genunchi a găsit un chirurg priceput care i-a operat genunchiul pentru a-l stabiliza. Rinichiul supurat al celei de-a doua fiice și-a revenit.”
b 4Mi s-a raportat urmatoarea vindecare: Un medic legist era in spital cu tuberculoza osoasa (osteomielita). Jumătate din piciorul drept era în ghips. Pentru pacient, această perioadă de boală a fost o școală de credință și rugăciune. Ca creștin devotat, el a discutat cu Domnul său despre toate greutățile suferinței sale. Și-a făcut drum spre o atitudine de afirmare a călăuzirii lui Dumnezeu. În patul său de bolnav, care a durat câteva săptămâni, a primit tot felul de vizite. Printre diverșii vizitatori, o femeie simplă, credincioasă a fost o experiență specială pentru el. Ea l-a încurajat cu promisiunile Scripturii și a subliniat că Hristos poate să facă minuni și astăzi. Vizita acestui creștin i-a întărit credința. După o noapte neliniştită în care s-a zbătut ore întregi în rugăciune, dimineaţa era sigur că că Hristos voia să se slăvească în el. Când a venit runda doctorului în cursul dimineții, el i-a explicat medicului principal: „Hristos m-a făcut sănătos”. Medicul senior a fost complet supărat. Credea că are de-a face cu un nebun religios și cu greu se putea liniști în legătură cu declarația făcută de colegul său bolnav. Pacientul nu mai s-a mai clătinat în credința sa. El a fost de fapt vindecat din acea zi și ar putea fi eliberat. Osteomielita nu a mai recidivat de la această vindecare prin credință. Pacientul nu mai s-a mai clătinat în credința sa. El a fost de fapt vindecat din acea zi și ar putea fi eliberat. Osteomielita nu a mai recidivat de la această vindecare prin credință. Pacientul nu mai s-a mai clătinat în credința sa. El a fost de fapt vindecat din acea zi și ar putea fi eliberat. Osteomielita nu a mai recidivat de la această vindecare prin credință.
După această experiență, medicul instanței este un martor viu pentru Hristos și nu ezită să raporteze colegilor săi această minunată vindecare a bolnavilor. De atunci, el a devenit o binecuvântare pentru mulți oameni prin încrederea sa vie în Dumnezeu.
Noul Testament asociază o a patra formă de vindecare cu punerea mâinilor, ungerea și rugăciunea de către bătrânii bisericii. Această promisiune este independentă de trezirile cu semnele și minunile lor extraordinare. Este un cuvânt de la Domnul înălțat către biserica Sa în orice timp și în toate locurile. Isus menţionează acest ajutor al credinţei în Marcu 16:17f. Apostolul Iacov povestește despre punerea mâinilor în legătură cu ungerea cu ulei în Iacov 5:14-16:
„Dacă este cineva bolnav, chemați pe bătrânii bisericii să se roage pentru el și să-l ungeți cu untdelemn în numele lui. Domnul .
Și rugăciunea credinței va mântui pe bolnav și Domnul îl va învia; iar dacă a săvârșit păcate, i se vor ierta.
Mărturisiți-vă păcatele unii altora și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați.”
B 5 Un pastor protestant mi-a spus că într-o zi un bolnav din parohia sa l-a întrebat dacă el și un prezbiter din biserică ar dori să pună mâna pe el și să se roage cu el. Pastorul s-a apropiat de diverși bătrâni și a primit respingeri de la toți. Nimeni nu mai făcuse așa ceva înainte. Nimeni nu a îndrăznit să facă asta. Această acțiune era străină tuturor.
De ce este această punere biblică a mâinilor atât de puțin cunoscută în creștinismul occidental? De ce creștinii dintre noi, care cunosc pasajele despre vindecarea prin credință, de obicei nu au curajul să le aplice? De ce creștinismul lasă aceste pasaje sectelor, profesorilor falși și grupurilor fanatice? Sunt aceste promisiuni ale Scripturii numai pentru direcțiile extreme? Vrea oare biserica lui Hristos să-și dea dovada sărăciei că nu mai trăiește în promisiunile Bibliei? Toate acestea sunt întrebări care sunt foarte actuale în prezent. Să ne uităm la această problemă folosind pasajul din Iacov.
Pentru a nu ne rătăci de la bun început ca atâtea grupuri sectare, trebuie să examinăm mai întâi rădăcinile religios-istorice ale pasajului Jak. 5:14 examinează. În comunitatea evreiască era obiceiul ca bolnavii să cheme bătrânii. Se aștepta ajutor special de la rugăciunea lor. Acest frumos obicei a fost adoptat de comunitatea creștină. În fundalul obiceiului evreiesc există încă credința că bolnavul este un păcătos deosebit, o persoană vizitată de Dumnezeu. Din fericire, în punerea creștină a mâinilor nu mai există nicio urmă a acestei atitudini negative. Ungerea uleiului are nevoie de o explicație. Vechiul Testament cunoaște ungerea preotului și a regelui. Ungerea a fost și o expresie a bucuriei festive. Gândește-te doar la Psalmul 23: „Îmi ungi capul cu ulei și mă turni plin”. De mare importanță în contextul nostru textual este afirmația că uleiul a fost considerat cel mai bun remediu medicinal din arta medicală. Cu aceasta avem indicația că, în ciuda mijlocirii bătrânilor, ajutorul artei medicale a vindecării nu este refuzat. Pe vremea Vechiului Legământ, uleiul nu era doar un remediu liturgic, ci și un medicament medicinal. Trebuie să înregistrăm toate aceste fapte. Fanaticii care cred că trebuie să-l respingă pe doctor din cauza pasajului din James pot fi contracarați prin faptul că referirea la ajutorul medical nu lipsește din acest pasaj. Desigur, în acest moment este vorba în primul rând de vindecare prin credință și rugăciune. Nici nu trebuie spus nimic împotriva unui credincios în Hristos care crede să se poată descurca fără doctor pentru a aştepta doar ajutorul Domnului. Dar o astfel de credință nu trebuie făcută lege pentru alții. Am avut multe experiențe proaste în acest domeniu. Cu toate acestea, utilizarea greșită nu anulează utilizarea corectă.
Cel mai serios punct religios-istoric, pe care interpreții Scripturii îl menționează în general, este contrastul dintre pasajul lui Iacov și vindecările magice practicate în antichitate. În lumea antică, se credea că boala era cauzată de demoni. Vindecarea era deci echivalent cu alungarea spiritelor rele. Vindecarea bolnavilor consta in exorcistul, magicianul, numirea spiritului in cauza sau invocarea numelui unui zeu mai puternic. Cunoaștem un astfel de act de exorcizare în Fapte. 19:13-16. Evreii itineranți au încercat să fie expulzați în numele lui Isus fără a-L urma pe Isus însuși. Această expulzare nereușită, totuși, le-a luat rău. Acum am putea respinge aceste vindecări magice ca fiind un fapt învechit al istoriei religioase, dacă aceste vindecări magice nu ar avea loc încă la o scară extraordinară astăzi. Acest lucru ne duce la a doua parte a subiectului nostru.
- Arta mediumistă a vindecării
Vindecătorii de vrăji
Vindecătorii
spirituali
Vindecarea mentală (vindecarea minții) Vindecarea în
transă Vindecătorii
filipinezi
Chirurgul Trance Vindecătorii de
credință
Fenomene și vindecări
pseudoharismatice Semne și miracole demonice
Aproape toți bolnavii sunt mișcați de întrebarea: Cum mă fac bine? Această întrebare este valabilă. În primul rând, este consultat medicul. Dacă arta medicală nu aduce ajutorul sperat, atunci unii oameni folosesc metode de vindecare ocultă. Ei caută oameni care au puteri psihice la dispoziție, care pot „discuta”, „binecuvânta”, „face penitență”, „face ceva în privința asta”. Aceste vindecări magice au loc în secolul al XX-lea, în același mod în care timpurile străvechi au făcut-o de mii de ani. Vindecătorul magic, stindardul bolii, naratorul invocă numele unui spirit puternic pentru a-l trezi să ajute. Am ajuns să cunosc o mulțime de astfel de vindecări de tot felul în pastorală. Vreau să subliniez câteva dintre cele mai importante aici:
Vindecările cu vrăji
Cel mai ușor de judecat sunt vindecările din domeniul magiei negre. Aici știi imediat ce și cu cine ai de-a face. Un exemplu din această metodă de vindecare.
B 6 O femeie cu tulburări mintale a venit la o discuție pastorală. În timpul interviului a fost descoperită o amuletă. Femeia a refuzat inițial să renunțe la amuleta, altfel ar muri în trei zile. Așa îi spusese vorbitorul magic. Până la urmă l-a dat afară și a fost îngrozită când, după ce a deschis-o, a găsit o bucată de hârtie pe care scria: „Sufletul meu aparține diavolului.” S-a dovedit că femeia avusese anterior o boală pulmonară și era invocată de un consilierul magic fusese vindecat în trei nume de diavol. După livrarea amuletei, s-a îmbolnăvit din nou de plămâni. Dar ea a găsit calea către Hristos și și-a pus cu încredere soarta în mâinile Domnului ei.
Evaluarea magiei albe nu este la fel de usoara ca magia neagra. Formele magiei albe se găsesc printre oameni aproape mai mult decât cele ale magiei negre. Acest lucru are de-a face cu faptul că magia albă este camuflata de religie. Nu se înțelege imediat fundalul ca în cazul artei negre. Acompaniamentul religios este înșelător. Un exemplu ar trebui să arate asta.
B 7 Medicii de la o secție de chirurgie i-au spus unei femei că trebuie să-i amputeze piciorul rău. Pacienta tulburată a vrut să încerce totul înainte de a-i fi îndepărtat piciorul și a trimis după un consilier fără știrea medicilor. Vindecătorul magic i-a explicat pacientului: „Trebuie să crezi în mine!” Apoi a folosit o vrajă magică și a spus trei Rugăciunile Domnului. Imediat după discuție, durerea a dispărut. Piciorul nu a trebuit să fie îndepărtat. Această întorsătură a evenimentelor a fost un mister pentru medici. Cu toate acestea, femeia vindecată a fost afectată de tulburări psihice severe din momentul discuției magice. Familia ei a fost, de asemenea, afectată de multe nenorociri după aceea.
Vindecările magiei albe au loc sub simboluri religioase precum: Cele trei nume cele mai înalte, trei Rugăciunea Domnului, trei cuvinte biblice, trei psalmi, trei cruci și altele asemenea. Acest lucru îl înșeală pe cel naiv – uneori și pe cel educat teologic. O astfel de metodă de vindecare este considerată a fi creștină. De fapt, o astfel de vindecare se încadrează în a doua poruncă: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe nimeni care ia numele în zadar.” Dumnezeul nostru nu este silit de om. El nu este acolitul nostru pe care să-l ascultăm atunci când vorbește magic. Biblia relevă toate incantațiile și Scripturile puse în formule goale în tărâmul vrăjitoriei (Deuteronom 18:10-12). Magia albă este adesea doar magie neagră deghizată în creștin. Aici 2 Cor. 11:14: „Satana se deghizează în înger de lumină”. Constrângerea magică la rugăciune a magiei albe este ceva total diferit de atitudinea de credință și rugăciune a creștinului: Doamne, face-se voia Ta.
Rugăciunile vindecătoare Rugăciunile
vindecătoare comerciale aparțin aceleiași linii de magie albă camuflata religios. Un exemplu în acest sens.
b 8 Un om de afaceri cu o afecțiune organică a mers să vadă un vindecător și i-a plătit o taxă decentă pentru lucrarea sa de rugăciune comercială. Câteva zile mai târziu, bolnavul a vizitat un prieten de familie și s-a plâns: „Nu mai pot să mă rog. Simt că forțele întunecate mă învăluie.” Încerca cu disperare să citească Noul Testament în fiecare zi. Nu a mai vrut să reușească. În necazul lui s-a întors din nou către prietenii săi și i-a întrebat: „Ajută-mă! Sunt afectat de forțe întunecate pe care nu le-am cunoscut în viața mea.” Această luptă a continuat încă câteva luni. Suferința organică dispăruse complet, dar în schimb era cuprins de suferință și suferință emoțională. În cele din urmă, această luptă ciudată s-a încheiat într-un act de disperare. Omul de afaceri, tată a patru copii, și-a luat viața. Dacă acesta ar fi doar un caz izolat, nu ar avea valoare probantă. Am o colecție de peste o mie de astfel de cazuri pastorale, care permit o evaluare a metodelor de vindecare psihică.
Vindecătorii spirituali
Cei patru vindecători spirituali pe care îi cunosc cel mai bine sunt Harry Edwards, Bruno Gröning, Dr. Trampler și Johannes Bolte. Am întâlnit în mod repetat efectele lucrării ei de vindecare în îngrijirea pastorală.
În timpul turneelor mele de prelegeri în Anglia, am avut multe de-a face cu Harry Edwards, care este unul dintre cei mai periculoși vindecători din lumea occidentală. Două mici incidente îmi erau revelatoare.
B 9 Harry Edwards a explicat că el se poate vindeca numai atunci când ajutoarele lui spirituale erau prezenți. Se referea la ființe extra-umane. Din când în când îi spunea și îngerii lui.
B 10 Harry a făcut mulți bani cu vindecările sale. Și-a vândut casa inițială unui cuplu creștin devotat. Această familie nu a rezistat mult în această casă. Soțul și soția au venit la mine pentru îngrijire pastorală și mi-au spus că această casă era bântuită. Nu ai avea o noapte de odihnă. Zvonul era atât de puternic încât au decis să vândă din nou casa. Un potențial cumpărător a venit pentru achiziția casei, care a trecut prin casă și a exclamat încântat: „Oh, ce minunat. Cei cerești locuiesc aici.” Cumpărătorul, un duhovnic, a observat imediat că în casă sunt prezenți oameni de altă lume, în a căror comunitate se simțea confortabil.
Edwards este cel mai bine cunoscut pentru cartea sa Spiritual Healing. Acolo, el ne oferă, de asemenea, perspective asupra carierei sale de vindecător și asupra practicii sale de vindecare. La vârsta de 41 de ani, el și soția sa au participat la o slujbă spiritualistă, dintre care sunt multe în Anglia. La ședințele de spiritism i s-a spus de către un medium că niște ghizi spirituali din altă lume doreau să ia legătura cu el. La început a fost pasiv. Într-una dintre sesiuni, însă, a fost plin de o putere interioară. Conform cuvintelor cărții, mediumitatea sa a fost dezvoltată în timpul acestui proces și a fost realizată o „posedare spirituală”.
Din acel moment, acest om a fost sub controlul spiritelor. El a dat o serie de mesaje de transă în slujbele spiritualiste. În acest timp, a intrat brusc în joc capacitatea de a vindeca bolnavii absenți. Când i s-a spus numele sau locul unde se află o persoană bolnavă, el a văzut brusc camera în care se afla pacientul și a reușit să-l vindece prin influență mentală.
Cartea spune următoarele despre procesul de vindecare în sine: „El căuta transa care era o condiție prealabilă pentru stabilirea unei legături cu prietenul spiritual. Apoi focarul bolii a fost localizat prin palparea pacientului. După aceea, prin mâinile mediului de vindecare, forțele s-au scurs asupra pacientului, ceea ce a fost resimțit ca o senzație de căldură.”
Toți oamenii care au fost vindecați în acest fel sunt sub o vrajă spiritistă. Harry Edwards a făcut poporului englez un serviciu groaznic: mii și mii de oameni au fost incriminați de acest profet al spiritelor spiritualiste. Și creștinii Angliei tac despre asta.
dr călcătordin Munchen, a cărui metodă de vindecare este similară cu practica lui Bruno Groening, a experimentat vindecări uimitoare la pacienții săi aproape în fiecare zi. Chiar și bolile cronice, organice, erau adesea vindecate incredibil de repede. Care au fost forțele și principiile acestui vindecător? Numai cuvintele cheie ar trebui date aici. dr Trampler vorbește despre o forță cu sufletul planului care curge prin el și apoi se revarsă asupra pacienților săi. Pentru a primi mai bine aceste forțe cosmice din spațiu, vârfurile degetelor pot fi ridicate sau se poate folosi folie de aluminiu. De asemenea, este recomandat să puneți folia sub pernă sau să o porți pe corp. Din punct de vedere religios, multe fluxuri converg în acest vindecător. El vorbește despre Dumnezeu și Hristos, dar recunoaște și alte religii culturale ca sursă de revelație. Învățătura acestui vindecător este un amestec de elemente panteiste, mistice, religioase naturale și creștine. Un amestec periculos, înșelător. În îngrijirea pastorală mi s-a spus despre natura lucrării sale de vindecare. El stă în fața pacienților săi și se concentrează asupra suferinței acestora timp de câteva secunde și apoi poate da diagnostice precise. Apoi își folosește puterile mentale și influențează pacienții. Apoi o întreabă: „Simți ceva căldură?” În acest proces avem diagnosticul clarvăzător pe de o parte și influența spiritual-medială pe de altă parte. Următorul exemplu arată că nu este vorba de puteri divine, ci de puteri mediumnice. confuzie înșelătoare. În îngrijirea pastorală mi s-a spus despre natura lucrării sale de vindecare. El stă în fața pacienților săi și se concentrează asupra suferinței acestora timp de câteva secunde și apoi poate da diagnostice precise. Apoi își folosește puterile mentale și influențează pacienții. Apoi o întreabă: „Simți ceva căldură?” În acest proces avem diagnosticul clarvăzător pe de o parte și influența spiritual-medială pe de altă parte. Următorul exemplu arată că nu este vorba de puteri divine, ci de puteri mediumnice. confuzie înșelătoare. În îngrijirea pastorală mi s-a spus despre natura lucrării sale de vindecare. El stă în fața pacienților săi și se concentrează asupra suferinței acestora timp de câteva secunde și apoi poate da diagnostice precise. Apoi își folosește puterile mentale și influențează pacienții. Apoi o întreabă: „Simți ceva căldură?” În acest proces avem diagnosticul clarvăzător pe de o parte și influența spiritual-medială pe de altă parte. Următorul exemplu arată că nu este vorba de puteri divine, ci de puteri mediumnice. Apoi își folosește puterile mentale și influențează pacienții. Apoi o întreabă: „Simți ceva căldură?” În acest proces avem diagnosticul clarvăzător pe de o parte și influența spiritual-medială pe de altă parte. Următorul exemplu arată că nu este vorba de puteri divine, ci de puteri mediumnice. Apoi își folosește puterile mentale și influențează pacienții. Apoi o întreabă: „Simți ceva căldură?” În acest proces avem diagnosticul clarvăzător pe de o parte și influența spiritual-medială pe de altă parte. Următorul exemplu arată că nu este vorba de puteri divine, ci de puteri mediumnice.
B 11 O femeie dintr-o comunitate pietistă a călătorit la Dr. Trampler pentru a găsi ajutor pentru o boală organică. Ea stătea rugându-se cu ardoare în sala de așteptare cu mulți alți pacienți. Vindecătorul a venit, a pășit printre rânduri și s-a ocupat de fiecare dintre cei care au căutat ajutor. În timp ce stătea în fața femeii care se ruga, el a explicat pe scurt: „Nu pot să te ajut. Du-te din nou acasă.” Apoi a continuat. Am câteva astfel de exemple în dosarul meu.
Am auzit despre o întâlnire cu Bruno Gröning de la un membru al grupului misionar al lui Wolfgang Heiner „Vești bune”. Am primit ulterior certificatul în scris.
b 12„Ca o fată tânără, am fost bolnavă ani de zile. Am trecut de la un medic la altul, dar nimeni nu m-a putut ajuta. Într-o zi, tatăl meu a auzit despre binecunoscutul doctor de minuni Bruno Gröning. Tatăl meu și-a pus toate speranțele în acest om. Erau mulți oameni în anticamera camerei de tratament. Toți îl așteptau pe Gröning. Eu și tatăl meu am stat printre ei. M-am rugat în liniște. Nu-mi amintesc ce l-am rugat pe Dumnezeu în acel moment, dar gândurile mele erau la Isus. Deodată ușa s-a deschis și un bărbat cu fruntea înaltă a intrat în cameră. Era Bruno Groening. Cu cât se apropia mai mult de mine, cu atât simțeam mai mult o anxietate interioară. Am devenit neliniştit. A vorbit cu toată lumea. M-a întrebat și dacă cred că mă poate face sănătos. Am spus: „Dacă Dumnezeu îți dă putere, da!”. as sti, că Gröning a spus despre sine că va vindeca în autoritatea lui Dumnezeu. Dar deodată am observat o contradicție. Gröning a spus: „Există în tine o putere care rezistă puterii mele”. Nu am spus nimic pentru că știam că este puterea lui Isus.
Dar Gröning nu a renunțat la mine. M-a asigurat că voi mai crede în el. Mi-a dat o minge de staniol pe care să o țin în mână și o cearșaf de staniol pe care să o pun noaptea sub pernă. În plus, tatăl meu a cumpărat de la el o carte care conținea o fotografie a lui Gröning. Ar trebui să pun mâna pe această poză și să mă gândesc la Gröning. Dacă aș face toate acestea și aș crede în ele, m-aș face bine.
Dar nu m-am făcut bine. Dimpotrivă, de atunci a crescut în mine o teamă teribilă. am fost chinuit. Într-o zi nu am mai suportat și am ars staniola. După aceea am devenit mai tăcută în inima mea. Când am fost la grupul misionar „Veștile bune”, puțin mai târziu, în timpul vacanței mele, i-am spus unui pastor despre Gröning. Ei s-au rugat cu mine, și-au pus mâinile peste mine și am renunțat la această putere întunecată prin rugăciunea detașării. De atunci toată presiunea a dispărut de la mine, toată frica a dispărut. Isus Hristos m-a eliberat, vreau să-i mulțumesc pentru asta.”
Pastorul Johannes Bolte este unul dintre vindecătorii spirituali care mi-a provocat cea mai mare suferință în îngrijirea pastorală. Posedă abilități psihice înalte și este considerat un navetist priceput. În Germania Centrală a avut mari succese de vindecare. Într-o zi, mi-a trimis pamfletul său De la cercetarea pendulului la vindecarea miraculoasă. Această scriere conține declarații perspicace din mulți ani de practică cu pendul și este punctul de plecare pentru următoarele explicații.
Conexiunile încrucișate, cărora le este dedicat un întreg capitol, sunt revelatoare pentru caracterul cercetării pendulului. Zonele mediale toate „metastazează” una la alta ca un cancer avansat. Bolte scrie la pagina 9: „În era spirituală viitoare va exista și un nou medicament! Un medicament care se naște din această experiență spirituală. Cercetarea pendulului și magnetismul de vindecare vor avea atunci o mare importanță în cercul medicilor.” La pagina 11 autorul afirmă: „Știința pendulului este cheia homeopatiei extrem de complicate în primul rând.” – Cercetare cu pendul – Magnetism de vindecare – Homeopatia este conexiunea încrucișată pe o bază media.
Punctul de plecare al practicii pendulului lui Bolte este presupunerea radiațiilor emanate din substanțe organice și anorganice. Această radiație fictivă, care este dincolo de măsurabilitatea fizică, a fost numită Od de către Freiherr von Reichenbach. Chinezii l-au numit Chi, care joacă un rol în acupunctură. În aproape toate religiile orientale, radiația unei energii elementare este reprezentată ca un concept de bază. Practica radiesteziei s-a dezvoltat din această emanare asumată a tuturor substanțelor.
Bolte scrie despre asta la p. 27: „Știința pendulului este în primul rând o explorare a razelor secrete, necunoscute. Acestea sunt în primul rând raze OD, raze biologice, care, din păcate, nu sunt încă cunoscute fizicii și medicinei de astăzi, deși joacă un rol absolut decisiv în întreaga natură, poate chiar mai mult decât electricitatea. – Pendulul vă arată natura bolii, de unde a venit: a venit din condițiile de radiații perturbate.”
De fapt, ar trebui să-i fii recunoscător pastorului Bolte pentru că a vorbit pe larg despre cercetarea sa cu pendul. În acest fel, el îi ajută evaluatorului să recunoască natura reacțiilor pendulului.
La pagina 29, Bolte scrie: „Un al doilea fapt este existența unei lumi de dincolo. Cele din altă lume pot influența și pendulul. Pentru că Od este o materie intermediară între lumea materială și lumea astrală, în care trăiește cel de altă lume a stadiilor intermediare. Toate fenomenele spiritismului au loc și cu od, bătaie de masă, scriere mediumistă, materializare și altele. Deci, într-un fel, pendulul este și un instrument periculos. Navetitorul trebuie deci să cunoască legile și pericolele mediumismului. Altfel s-ar putea chiar să înnebunească.”
Îi sunt recunoscător lui Bolte pentru acest limbaj deschis. Mă scutește de munca de a aduce astfel de dovezi atunci când, în calitate de navetist și vindecător înalt calificat, el însuși arată legăturile cu spiritismul.
De fapt, ai putea încheia acest capitol aici. Dar este important să analizăm și practica navetiștilor.
Bolte spune la pagina 7: „Cu pendulul, am putut citi literalmente depozitele de cupru de pe hartă în funcție de locație, adâncime și grosime”. De asemenea, personajul, chiar și toate datele biografice ale persoanei descrise pot fi determinate pe o fotografie. Pendulul poate fi folosit pentru a identifica bolile unui pacient pe un atlas anatomic prin ghidarea pendulului cu mâna dreaptă și plasarea mâinii stângi pe pacient. În acest fel, navetiștii cu experiență nu numai că pot simți, verifica, măsura și interpreta raze, ci și emite raze și astfel să se vindece. – Aceasta este problema vindecării spirituale. Există ghicirea de la distanță și vindecarea de la distanță, adică procesul activ și pasiv la distanță.
Din nou și din nou am întâlnit declarații din cartea lui Bolte pe care le cunosc din pastoral. El scrie la pagina 38: „Nu trebuie să folosim pendulul pentru a întreba despre lucruri cu care mintea noastră nu poate avea niciun contact. Care este consecinta? Inferioarele de acum înainte intervin imediat, înconjurându-ne constant în această lume a seducțiilor și încercărilor. Dacă văd că cineva este mediumist și vrea să-și folosească mediumitatea, atunci sunt acolo și încearcă să-și facă mediumul din persoana în cauză, adică să abuzeze de această persoană.” – În afară de faptul că resping total toată practica pendulului , există propoziții aici , care corespund propriei mele observații. Oricine își recunoaște mediumitatea și dorește să o folosească devine baza operațiunilor pentru spiritele rele. Deci acest lucru nu este spus de un pietist sau evanghelic, ci de un navetist cu experiență.
Vindecarea minții
O altă mișcare de vindecare este, într-un fel, Știința Creștină. Nu pot oferi o descriere detaliată a acestei mișcări aici. Kurt Hutten a făcut asta în cartea sa de cult Seer, Grübler, Enthusiasten.
Pentru informațiile mele despre vindecarea minții, practica vindecătoare a Științei Creștine, îmi sunt disponibile următoarele surse. Cele două lucrări principale ale americancei Mary Baker Eddy, fondatoarea acestei mișcări. Titlurile sunt „Știință și sănătate” și „Scrieri diverse”, acoperind anii 1883-1896. Am avut ocazia să vizitez sediul mișcării din Boston (SUA). Este o clădire înaltă cu 27 de etaje. Cea mai mare parte a materialului l-am primit din îngrijirea pastorală și din întâlnirile și discuțiile cu adepții acestei mișcări oculte.
Apariția și efectele metodei de vindecare, vindecarea minții arată clar că acesta nu este un eveniment biblic. Începutul este marcat de o vindecare oculta. Chiar și în copilărie, Mary era foarte bolnavă. Pe măsură ce sănătatea ei continua să se deterioreze, ea l-a căutat pe naturistul PP Quimby ca ultimă soluție în suferința ei disperată. Aceasta a venit din mesmerism și a folosit puteri de vindecare de natură sugestivă și magnetică.În opt zile ea a fost vindecată. De acum înainte, ea l-a închinat, iar învățarea și practicarea științei vindecării spirituale a devenit acum esența vieții ei.
Quimby însuși învățase puterea sugestiei de la un hipnotizator itinerant, care a pus un tânăr într-un somn profund și l-a înțepenit ca o placă. Quimby a fost impresionat și a confundat puterile hipnotice mediumistice cu puterile sufletești. Apoi a experimentat cu „puterile sufletului” lui timp de șapte ani și a dezvoltat o nouă metodă de vindecare. El a bazat acest lucru pe ideea că boala este în primul rând rezultatul unui mod greșit de gândire bazat pe frică, îngrijorare și alte emoții negative, care trebuie depășite mental. Modul greșit de a gândi ar trebui contracarat cu o gândire corectă, iar emoțiile negative cu puterea sentimentelor pozitive. Pe măsură ce curenții magnetici invizibili trec de la suflet la suflet, vindecatorul îşi poate transfera propria credinţă pacientului. Această credință face minuni. Depinde și de el dacă un medicament ar ajuta sau rămâne ineficient. De aceea pacientul are nevoie, mai ales, de un „nou mod de a gândi” care exclude orice teamă și descurajare. MB Eddy a preluat această idee de bază de la Quimby și a dezvoltat-o în continuare.
Sistemul de predare al lui MB Eddy este destul de complicat. Pe fiecare pagină din cărțile lor este clar că această structură doctrinară nu corespunde modului de gândire din Biblie, deși sunt citate multe pasaje din Biblie. Așa că ea a scris în lucrarea sa principală „Știință și sănătate” că nu trebuie decât să avem atitudinea potrivită în minte, atunci am fi sănătoși. Aceasta înseamnă că gândirea și ideile noastre sunt realizate. Aceasta este autosugestie și nu are nimic în comun cu un eveniment biblic. Aici MB Eddy este aproape de psihoterapeutul Coué (1857-1926). El a dezvoltat un proces de vindecare bazat pe autosugestie. Coué a explicat că imaginația este motorul acțiunii umane. Această putere de imaginație trebuie crescută în așa fel încât ce ceea ce își imaginează oamenii. Din păcate, astfel de gânduri nebiblice pot fi găsite și în cercurile creștine, de ex. B. cu coreeanul Dr. Yonggi Cho.
Termenul englezesc mind-healing, folosit de o sută de ori de MB Eddy, are nevoie de o scurtă explicație. Mintea este tradusă ca minte, spirit, putere de gândire, intelect. Astfel, vindecarea minții înseamnă vindecarea prin minte, precum și vindecarea prin puterea gândului sau a spiritului. Uneori MB Eddy folosește și termenul de tratament mental.
Ucenicii ei practicanți, care se numesc Practicanți, vindecă astăzi în toate părțile lumii direct sau la distanțe mari cu puterea „minții” lor, cu „puterea gândirii”. Ei o numesc „a ruga” sau „a lucra” pentru cineva. Rolătorii non-psihici nu au vindecări la distanță. Practica vindecării minții se încadrează în sfera sugestiei, autosugestiei, sugestiei religioase și mai ales sugestiei mentale (influență mediestă la distanță).
Majoritatea informațiilor despre această mișcare de vindecare ocultă le-am primit de la îngrijirea pastorală. Cuvântul cheie „ocult” mi-a adus atacuri severe.
B 13 În timpul unei prelegeri la o conferință internațională a misiunilor din Haiti, am menționat lucrarea de vindecare ocultă a Științei Creștine. Un participant furios a sărit în sus și m-a întrerupt, explicând că el și sora lui au fost vindecați de practicanții Științei Creștine. În prezența lui nimeni nu putea devaloriza această biserică. După discuție, un pastor din California a venit la mine și mi-a spus: „Nu o lua așa de tragic. Omul ăsta e un făcător de probleme oriunde ar merge. Și totuși el este un predicator într-o biserică”. I-am răspuns: „Nu sunt surprins. Din experiența mea, toți cei care au fost vindecați prin Știința Creștină au experimentat o oarecare suferință sau daune emoționale.”
B 14Am experimentat un alt atac în Germania. Într-una dintre cărțile mele remarcasem că uneori făptuitorii își inversează puterile mentale și fac rău oamenilor pe care doresc să-i persecute. Însăși Mary Baker Eddy a menționat acest lucru în scrierile ei. Ea numește această inversare a puterilor de vindecare în exerciții de pictură cu puteri dăunătoare. Atacatorul meu a susținut acum că nu a găsit nici acest gând, nici acest cuvânt în cărțile lui MB Eddy. Sunt uimit și din nou nu. Sunt creștini care nu își citesc Bibliile și sunt și oameni de știință care nu citesc cărțile șefului lor și nici nu le cunosc. Practica picturii am găsit-o menționată de vreo 15 ori în cărțile doamnei Eddy. În Scrieri diverse, în capitolul III (articolul 31), ea scrie: „Practica picturii mentale este chiar opusul Științei Creștine. Înseamnă să lucrezi mental în așa fel încât fericirea unui semen să poată fi atacată fatal, încât să poată fi afectat moral, fizic sau psihic. Aceasta nu este utilizarea, ci abuzul de tratament al gândirii, este o practică de pictură mentală.” Desigur, doamna Eddy nu aprobă practica de pictură, dar o renunță. Dar am destule exemple în fața mea că aceste limite sunt depășite de către practicanți. Desigur, doamna Eddy nu aprobă practica de pictură, dar o respinge. Dar am destule exemple în fața mea că aceste limite sunt depășite de către practicanți. Desigur, doamna Eddy nu aprobă practica de pictură, dar o respinge. Dar am destule exemple în fața mea că aceste limite sunt depășite de către practicanți.
În pastoral, a trebuit mereu să acord o atenție deosebită celor care au efectuat lucrarea. Printre ei trebuie să fie muncitori oculti, judecând după efecte. Cât de des mi s-a mărturisit că oamenii de știință care au plecat au fost persecutați de practicanții lor.
b 15Un practicant al Științei Creștine și-a recunoscut greșeala și și-a anunțat demisia. I s-a scris de la sediul din Boston că va regreta. La scurt timp după aceea, a contractat o boală inexplicabilă a pielii căreia niciun dermatolog (specialist în piele) nu i-a putut face față. Pacientul și-a vărsat pielea ca un șarpe. Acest proces a fost repetat de mai multe ori. A treia oară a murit. Nu se poate dovedi că această boală gravă a fost practica de pictură combinată a șase sau doisprezece practicieni înalt psihici. Nu pot decât să raportez sincer că acest lucru mi-a fost mărturisit și în îngrijirea pastorală pentru alte mișcări oculte. În SUA există o tendință care aplică „Soul Force” = putere sufletească în aceleași cazuri de a aduce înapoi o „oaie rătăcită”. – Sunt familiarizat și cu astfel de procese din magie.
B 16 Un academic este membru al Științei Creștine de mult timp. Treptat a recunoscut spiritul rău al acestei mișcări și a decis să plece. Executorul l-a amenințat apoi: „Va trebui să regretați asta.” Cu toate acestea, academicianul a încheiat despărțirea. Cu toate acestea, au fost multe tulburări după aceea. Suferea de dureri de cap îngrozitoare, insomnie, avea adesea pâlpâire în fața ochilor și conștiința tulbure. De asemenea, a trăit multe nenorociri în afaceri. Deci amenințarea se adeverise.
Vindecările oamenilor de știință nu au nimic în comun cu vindecările din Biblie. Când un creștin se roagă pentru un bolnav, atitudinea este: Doamne, fă-se voia Ta. În vindecarea biblică, puterea vindecătoare vine de la Hristos. În vindecarea minții, cauza este practicantul care lucrează mental. Versetele Bibliei folosite frecvent, toate accesoriile evlavie sunt doar camuflaj.
În Știința Creștină ne confruntăm cu o mișcare ocultă, împotriva căreia creștinii trebuie avertizați, mai ales că Cuvântul lui Dumnezeu este folosit de o mie de ori în mod abuziv ca suport de etrier. Uneori, oamenii de știință scot rapoarte atât de frumos împodobite cu gândirea creștină, încât creștinul umil este cuprins de ele. Pot să menționez doar cartea „Lumina vindecătoare” de Agnes Sanford. Frumos scris, dar încă nu în totalitate în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Vindecarea în transă
În numeroasele mele călătorii misionare, nu am descoperit încă o țară care să nu aibă vindecători mediumiști. În țările necreștine, vindecarea media a fost oricum forma obișnuită de mii de ani. Forma diagnosticului de transă și vindecării transei este larg răspândită.
B 17 În sudul Badenului se aflau cei doi frați Seiler, cunoscuți în popor drept „cei care dorm”. Când un pacient a intrat în cabinetul de consultație, vindecatorul s-a retras pentru o clipă într-un cabinet întunecat. Acolo a intrat în transă pentru câteva secunde. După aceea, diagnosticul a fost perfect. Cei doi frați au dat drept remedii medicamente homeopate. Dacă un creștin devotat se ruga printre cei care așteptau în sala de așteptare, ambii vindecători în transă erau deranjați. Astfel de rugăciuni au fost apoi trimise cu cuvinte aspre. În dosarul meu este o scrisoare de la frații Seiler. Este cea mai veche scrisoare de la recenzori care mi-a ajuns vreodată.
Frații Seiler Ottenheim, 5 martie 1933
Vindecătorii
Ottenheim – Baden
„Stimate domnule!
Cu referire la scrisoarea dumneavoastră valoroasă, aș dori să vă dau un răspuns scurt la întrebările dumneavoastră. Mă gândesc mereu la Dumnezeu cu o inimă recunoscătoare pentru că mi-a dat acest dar pentru a ajuta omenirea. Nu pot să cred că activitatea noastră ar trebui să fie împotriva voinței lui Dumnezeu când ne putem uita înapoi la atâtea succese. Dacă vizitați programul nostru de lucru, vă voi putea spune mai multe.
Cu stimă, Seiler”
Am putut observa efectele diagnosticelor de transă a lui Seiler, deoarece mulți oameni din satul meu natal Berghausen, la 110 km de Ottenheim, mergeau la orele de consultație ale acestor „dormiți”. Odată, în miezul nopții, am fost dus să văd o femeie care era tratată. Era o femeie cu o atitudine bună la biserică. Nu s-a vindecat, dar a suferit un atac teribil în noaptea de după ziua tratamentului. Avea chef să se sufoce și să moară. Tot corpul ei a ars. Apoi și-a dat seama că a folosit puteri greșite.
În timpul turneelor mele de prelegeri prin SUA am dat peste cartea „Edgar Cayce, profetul adormit”, este o carte broșată care s-a vândut în milioane de exemplare și a devenit un bestseller. În plus, am avut consiliere și discuții legate de acest om.
B 18 Edgar Cayce este cel mai cunoscut vindecător american în transă, dotat cu puteri mediumnice de vindecare și profeții divinatorii. Bunicul său era un fermier care poseda deja puteri mediumice. Putea să caute apă cu o tijă. Edgar, nepotul său, a avut probabil o mediumitate treptată de la acest bunic, pe care a descoperit-o când avea șapte sau opt ani. Părinții lui Cayce erau membri ai unei biserici prezbiteriane. Edgar a urmat școala duminicală la biserica sa de acasă. Mai târziu a devenit chiar unul dintre profesorii școlii duminicale.
Descoperirea mediumnității sale se bazează pe o experiență interesantă de tineret. Într-o noapte, tatăl lui Cayce i-a spus fiului său: „Stai treaz diseară până când îți înveți lecția pentru școală.” Până la ora 23:00, micuțul era teribil de obosit și și-a pus capul pe carte. Apoi a auzit o voce: „Dormi în pace, te vom ajuta.” A adormit, s-a trezit din nou după zece minute și a știut lecția cărții cuvânt cu cuvânt. Am întâlnit această abilitate clarvăzătoare de mai multe ori în munca pastorală.
De la vârsta de 24 de ani, Cayce a făcut prima pagină a ziarelor. Dacă o persoană bolnavă îi cere sfaturi și ajutor, Cayce intra în transă pentru câteva secunde. După patru sau cinci secunde, a putut să-i spună vizitatorului despre boala lui. Apoi i-a prescris un medicament pe care pacientul l-a luat de la farmacie. În unele cazuri, nu numai că a pus un diagnostic de transă, dar a dat și un impuls de vindecare prin sugestie mentală. În acest caz, nu a fost necesar niciun medicament. Când Cayce a intrat în transă spiritistă, a putut găsi orice cauză a bolii unei persoane. Când era treaz, Cayce nu știa ce spusese. Adesea nici măcar nu putea pronunța corect termenii medicali pe care îi folosise profesional în transă. Odată, un italian i-a cerut lui Cayce un diagnostic. În transă, Cayce a răspuns apoi în italiană fluentă. De asemenea, a răspuns în franceză, spaniolă, germană și alte limbi pe care nu le-a învățat, dar care au fost notate. Ceea ce a diagnosticat Cayce în transă se numește citiri.
Când un american avea nevoie de vindecare sau ajutor, îi scria „Profetului” o scrisoare. Cayce sa concentrat asupra scrisorii și a intrat în transă. În această stare el a recunoscut atunci exact boala celui care imploră și a putut să-l influențeze să se vindece în același timp. În același mod, ar putea găsi în acest fel obiecte pierdute sau, de asemenea, să dea predicții pentru viitor care s-a adeverit.
Pentru că și-a desfășurat toate lucrările de ajutorare în transă, a fost numit „profetul adormit”. Practic, există două greșeli în această denumire. Nu este o chestiune de somn, ci de transă. Diferența se explică rapid. Când era în transă, îl puteai înțepa cu un ac. Nu a simțit asta. Un adormit ar fi fost trezit de acele înțepături. În plus, el nu este un profet, ci un magician. Simon Magul și Elimas din Fapte erau vrăjitori și nu oameni ai lui Dumnezeu. Dar astăzi trăim într-un timp atât de haotic încât toate conceptele sunt confuze și diavolul este încă onorat. Argumentul că Cayce i-a ajutat pe mulți este adevărat doar în aparență. I-a incriminat pe mulți și a făcut un deserviciu poporului american. Desigur, succesele de vindecare nu sunt negate. Biblia știe și despre miracolele demonice (Matei 24:24; 2 Tes. 2:9).
Pe lângă activitățile sale oculte, Cayce a fost și un membru activ al unei biserici creștine. Avea obiceiul lăudabil de a citi întreaga Biblie în fiecare an. El credea că puterile sale psihice sunt daruri ale Duhului Sfânt. El a dezvoltat învățături biblice speciale. Așa că a predat reîncarnarea, punctul de vedere conform căruia omul se naște de mai multe ori pentru a se dezvolta mai sus. Cayce a susținut în cele din urmă că a trăit încă de acum 1.900 de ani în vremurile biblice și că era nepotul medicului Luke. Ne confruntăm cu un amestec ciudat de studiu biblic și vrăjitorie. Aceasta este o specialitate a Satanei, de a se deghiza cu evlavie. Din nefericire, mulți creștini sunt și ei înșelați de astfel de succese pentru că nu pot face distincția între forțele carismatice și mediumnice.
Vindecătorii filipinezi
În timpul turneelor mele de prelegeri în Filipine, am intrat în contact cu oameni din îngrijirea pastorală care fuseseră ajutați de astfel de vindecători spiritiști. Acești vindecători s-au vorbit în oraș de ani de zile. Au provocat mari pelerinaje în locurile în care lucrau, precum Baguio, așa-zisul oraș al vindecătorilor. Grupuri de medici și alți academicieni vin la acești vindecători din Europa și SUA. Unii cred că este vindecare divină, deoarece vindecătorii au Biblia, rozariul, crucifixele și altarele mici în casele lor și se prefac a fi catolici devotați. Aproape toți vindecătorii filipinezi aparțin Union Espiritista Christiana de Filipinas = Spiritualist Christian Association of the Philippines. Cu toate acestea, această combinație nu este posibilă. Ori suntem creștini, ori suntem spiritiști. O amestecare a celor două câmpuri opuse de forță nu este posibilă fără a suferi daune spirituale severe.
b 19În Filipine am preluat rapoartele unui chirurg astral. Conform credinței spiritiștilor, omul are nu numai un corp fizic, ci și un corp astral. Filipinezul efectuează operații simulate pe acest corp astral la pacienții săi, dar toate fără instrumente. Se pune în semitransă și își mișcă mâna peste pacient de parcă ar fi efectuat o operație obișnuită. Pacienții vindecați susțin că poate îndepărta un apendice sau vezica biliară în acest fel fără a tăia peretele abdominal. O femeie ai cărei calculi biliari fuseseră detectați prin raze X a fost tratată de acest chirurg astral. Ulterior, radiografia a arătat că pietrele au dispărut. În acest caz, am avea în fața noastră un fel de apport spiritist. Apports înseamnă apariția și dispariția în încăperi închise. Ar putea fi și un proces de dematerializare. Materia este descompusă și dizolvată.
Am avut două discuții confesionale despre activitățile acestui filipinez. Un student care a suferit o astfel de „operație fantomă” s-a întors cu depresie severă. Suferea de gânduri sinucigașe, era complet apatic și nu-și mai putea continua studiile. Mai întâi s-a dus la un psihoterapeut care nu s-a înțeles cu el. Terapeutul mi-a trimis studentul. Am încercat să-i arăt calea către Isus și eliberare. Nu a mers. Sufletul îi era împietrit.
Al doilea pacient al acestui filipinez care a venit la mine a fost un elvețian devotat. Era bolnavă de ani de zile și a fost tentată de minunatele rapoarte de vindecare să călătorească în Filipine. Atât ea, cât și cei dragi s-au rugat mult pentru această călătorie și pentru tratament. Vindecătorul filipinez nu a putut face nimic în privința ei. Rugăciunea îl blocase.
The Trance Surgeon
Din Filipine mergem în Brazilia, o țară pe care am vizitat-o de nouă ori. Câteva dintre turneele mele de prelegeri au fost pregătite de pastorul districtual Braun. Cel mai mult m-a condus la locurile de desfășurare cu mașina. În aceste călătorii am trecut și prin Belo Horizonte, locul de muncă al lui Arigo, geniul chirurgic spiritist. Ceea ce a realizat Arigo este un lanț de miracole – deși miracole demonice. Însăși Biserica Catolică s-a referit la el ca un vindecător spiritualist, deși Arigo aparține Bisericii Catolice.
B 20 În orașul menționat mai sus Belo Horizonte, a avut loc un miracol chirurgical incredibil de către Arigos. Senatorul Lucio Bittencourt a ținut o ședință electorală, la care s-au deplasat și Arigo și prietenii săi din Cogonhas. Bittencourt avea cancer pulmonar și plănuia să se opereze în Statele Unite după mitingul electoral.
Senatorul și Arigo au stat la același hotel. În acea noapte, Bittencourt îl vede brusc pe Arigo în camera lui cu un brici în mână. Aude cuvintele lui Arigo: „Ești în mare pericol.” Apoi își pierde cunoștința. Când vine, simte că i s-a schimbat starea. Aprinde lumina și descoperă cheaguri de sânge pe geaca lui de pijama. Își scoate jacheta și se uită la partea superioară a corpului în oglindă. El observă o tăietură fină pe piept. Întrucât știe despre artele vindecătoare ale lui Arigo, se repezi în camera lui Arigo și îl întreabă: „M-ai operat?” – „Nu, probabil ai băut prea mult”. Voi lua următorul avion și voi merge la doctorul meu din Rio.” Bittencourt îi spune doctorului doar că a fost operat. Specialistul face radiografii și confirmă: „Da, ați fost operat după regulile chirurgiei americane. Nu am ajuns atât de departe aici, în Brazilia.” Abia atunci senatorul a explicat ce sa întâmplat. Această poveste a făcut o senzație uriașă în ziare și a provocat un potop de vizitatori la „clinica” lui Arigo.
Au venit medici americani, jurnalisti, cameramani care au facut tot felul de teste fara sa descopere vreodata o escrocherie. Arigo era pregătit pentru orice test. El a „operat” și sub camera de film care rulează. Un medic american, Dr. Puharich a avut chiar și un lipom îndepărtat. Operația a fost efectuată cu un cuțit ruginit, fără anestezie locală, fără dezinfectant. dr Nici Puharich nu a simțit nicio durere. Această intervenție a fost efectuată și în timp ce camera de film funcționa.
Care este caracterul acestor intervenții chirurgicale ciudate? Arigo, un muncitor fără nicio pregătire medicală, efectuează toate aceste operații în transă. El susține fantoma unui medic german, Dr. Adolph Fritz, l-ar face „posedat”. Această informație este înșelătoare pentru că niciun medic german nu ar efectua astfel de operații fără anestezie, fără dezinfecție cu un cuțit ruginit și ar putea, de exemplu, să facă o operație pulmonară cu acesta. Inciziile chirurgicale ale lui Arigo se vindecă foarte repede, chiar și fără suturi. Pe de altă parte, niciun medic din lume nu poate pune un diagnostic exact de la distanță fără nicio examinare. Când Arigo este în transă, dă imediat diagnosticul exact fiecărui vizitator. Acesta este așa-numitul diagnostic clarvăzător,
Arigo nu este altceva decât posesie demonică. Nici evlavia nu ne poate ajuta aici. Arigo are un semn deasupra ușii din față: „Aici în această casă suntem cu toții catolici.” În timpul operației din casa lui, el plasează pacienții sub o poză cu Isus și zicala „Pense em Jesus” = Gândește-te la Isus. Înainte de a-și începe munca dimineața, se roagă un Tatăl nostru. Această încadrare pioasă înșală vizitatorii. Efectele secundare devastatoare sunt cele care mă determină să emit cel mai puternic avertisment. Aceste vindecări miraculoase sunt plătite diavolului cu pierderea mântuirii.
De altfel, senatorul a fost ucis ulterior într-un accident de avion, iar Arigo într-un accident de mașină. De asemenea, este o întâmplare obișnuită ca oamenii împovărați în mod ocult sau chiar demonizati ajung adesea într-un accident mortal. Am multe astfel de exemple în dosarul meu. – Nu vrem să fim avertizați în sfârșit?
Vindecătorii credinței
Mișcările de vindecare spirituală sunt una dintre cele mai mari nevoi ale comunităților creștine din prezent. Este vorba despre charismata și pseudocharismata. Ambele sunt incompatibile. Cu toate acestea, distincția dintre miracolele psihice și cele divine este adesea posibilă numai atunci când există un dar al discernământului spiritual. Practic, este important să recunoaștem caracterul efectelor puterii media. Înainte de asta, termenul „medial” are nevoie de o explicație.
Din punct de vedere filologic, expresia medial provine din latină: medium = mijlocul, mijlocul, rolul mijlociu. Această denumire este folosită și pentru persoanele de contact spiritiste. Un medium stabilește legătura dintre forțe, tărâmuri, spirite necunoscute și noi înșine. Energia care se desfășoară se numește medială. Cunoașterea mediumnității, care face parte din ABC-ul înțelegerii în lumea răsăriteană, este pusă la îndoială în lumea occidentală. Acest lucru are de-a face și cu faptul că în lumea de est peste 90% dintre oameni sunt psihici, în lumea occidentală poate 10%.
Mediumnia poate apărea în trei moduri:
prin transmitere, prin experimente magice sau spiritiste, prin ereditate.
B 21 Un exemplu faimos de transmitere mediumistă este predicatorul de vindecare Oral Roberts. Este foarte psihic și a spus în prezența mea la Berlin în 1966: „Am fost bolnav când eram băiat și am fost vindecat de un bătrân indian. De atunci am avut și eu un dar de vindecare.” Transmiterea și experimentarea ocultă sunt atât vinovăție, cât și povară, chiar dacă uneori sunt făcute din ignoranță.
Mediumnia moștenită, pe de altă parte, este un efect tardiv al păcatelor vrăjitorii ancestrale. Purtatorul nu este adesea constient de aceasta forma de predispozitie psihica. De asemenea, nu reprezintă inițial vinovăție, deoarece, de exemplu, un nepot nu poate fi tras la răspundere pentru ceea ce a făcut bunicul său. De fapt, moștenirea medială merge adesea până la a patra verigă și, prin urmare, este o împlinire a primei porunci. Deși nu sunt vinovații directe, sunt o răspundere. Cine practică această mediumitate moștenită devine din nou vinovat de ea. Mediumnia moștenită nu este nici demonică, ci înseamnă o ușă deschisă pentru influențele demonice. Dar devine o povară demonică atunci când este practicată. Din acest motiv creștinul care descoperă o astfel de moștenire ar trebui să-l ceară lui Dumnezeu că le ia și dă în schimb puterea Duhului Sfânt. Este rău, totuși, când discipolii lui Isus își descoperă într-o zi mediumitatea și apoi presupun că sunt puteri carismatice date de Duhul Sfânt.
Judecarea unor astfel de vindecători de credință face parte din supravegherea bisericii lui Isus Hristos. Sunt trei bărbați în special a căror cale am putut să-l urmăresc personal: Branham, Hicks, Zaiss . Comun tuturor celor trei este organizarea de adunări religioase mari, urmate de întâlniri de vindecare. Ceea ce am de spus despre acești trei bărbați nu este o judecată frivolă de critică plină de răutate. De ani de zile am adunat cu atenție tot materialul disponibil despre acești trei predicatori vindecători, citind toate publicațiile pro și împotriva lor, ascultându-le eu însumi, verificându-le vindecările și comparând totul cu Scripturile. Mă preocupă doar să țin cuvântul biblic: „Terceți spiritele pentru a vedea dacă sunt de la Dumnezeu”.Este imposibil să desfășor aici tot materialul care îmi este la dispoziție. Prin urmare, sunt date doar câteva indicii.
William Branham este, fără îndoială, cel mai problematic dintre acești trei bărbați. Arată proprietăți ghicitoare, magnetice vindecătoare, magnetopatice, magice dar și biblice. Totul este acoperit cu cuvinte creștine. A adus cu el anumite tulpini oculte de la părinții săi ghicitori. La Karlsruhe a explicat: „Am fost vizionar de la naștere”. Eu sunt martor la această declarație. Un fapt biblic este ignorat aici. Darurile spirituale (charismata) nu sunt date prin naștere naturală, ci prin renaștere. Următorul caz tipic a avut loc în Zurich.
B 22 Branham a chemat un tânăr pe estradă. S-a dezvoltat următoarea conversație: „Nu ne cunoaștem încă”. — Nu, răspunse tânărul. — Ai scrisoarea unei domnișoare în buzunarul hainei. „Da.” „În scrisoare este o fotografie cu mine”. „Este corect.” — Arată poza. Tânărul l-a scos. Branham a ridicat apoi fotografia și s-a adresat audienței, întrebând: „Nu sunt eu un profet al lui Dumnezeu?” O furtună de aleluia a fost răspunsul. Întrebăm: „Ar trebui o ispravă de divinație să fie o dovadă a profeției?”
Aici divinația este confundată cu profeția.Divinația vine din forțele de jos (Fapte 16:16). Profeția vine dintr-o inspirație a Duhului Sfânt (Fapte 21:11). De asemenea, de ce este Branham mereu atât de nerăbdător să-și dovedească profeția? În plus, care este obiceiul fetișist (păgân, fizic, magic) de a binecuvânta o cutie de șervețele de hârtie și de a le distribui bolnavilor? Asta chiar nu are nimic de-a face cu Faptele Apostolilor. 19, 12 de făcut. După prelegerile sale, de ce este Branham la fel de epuizat ca un magnetizator epuizat? Isus și ucenicii Săi nu au fost duși clatinați și complet epuizați după ce i-au vindecat pe bolnavi în autoritatea lui Dumnezeu. De ce este tulburată lucrarea de vindecare a lui Branham de frații care se roagă în audiență? În astfel de cazuri a declarat de două ori: „Sunt contracurenți. Branham nu știa că am amestecat un cerc de rugăciune printre cei care căutau vindecare care Îl chemau pe Domnul pentru claritate. Branham a fost imediat reticent să facă ceva. Așa că a reacționat exact ca practicanții alternativi oculti care au o persoană care se roagă așezată în cabinet. Există atât de multe dovezi – nu pot fi toate citate aici – încât se ajunge la următoarea concluzie:Branham posedă abilități de mediu.
B 23 La Karlsruhe, un fost medium spiritist a venit de mai multe ori pentru discuții pastorale. Ea vrea să-L urmeze pe Hristos și s-a detașat de toate activitățile spiritiste anterioare. Din păcate, ea încă se luptă cu fosta ei dispoziție mediumistă. În pronunție, ea mi-a explicat: „I-am auzit pe toți cei trei vindecători de credință: Branham, Hicks și Zaiss. Am avut contact imediat cu mass-media cu toți trei, cel mai repede cu Branham.” Ea a adăugat: „Nu am niciun contact media cu tine”. I-am răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu că nu iei legătura cu mine psihic”. – Exact aceeași experiență s-a repetat la München. Cu ocazia unei prelegeri lămuritoare, o femeie a venit la consiliere și mi-a raportat că a stabilit imediat contact psihic cu cei trei mari vindecători.
Branham a venit la Hristos în tinerețe și, fără să știe, a târât cu el aceste abilități întunecate și mediumnice în ucenicia lui Isus. Astăzi, ca adepții săi, el confundă aceste abilități cu darurile spirituale. Slujirea lui este dezbinătoare, confuză și fanatică în cercurile creștine. El este tipul deschis de fanatic asupra căruia creștinul scriptural trebuie să-l avertizeze. Entuziasmul are multe în comun cu mișcările oculte. Acest lucru se reflectă în efecte. Impunerea mâinilor cu stupi are adesea aceleași produse secundare ca și briefing-ul ocult. Este semnificativ faptul că oameni ai lui Dumnezeu americani, cum ar fi Billy Graham, se distanțează și de Branham și de mișcarea sa.
B 24 O femeie a fost la întâlnirea de vindecare Branham din Zurich. Branham i-a explicat: „Văd o lumină deasupra ta. Un înger vine spre tine. Vei fi vindecat.” Femeia s-a rugat prin Branham la acest act de vindecare. După aceea, sănătatea ei nu a fost mai bună, ci mai proastă. Timp de săptămâni a avut suferințe severe cu îndoieli. În cele din urmă, a fost determinată să-mi vorbească de o disperare severă.
B 25 Branham a dat provocarea într-o întâlnire de vindecare: „Oricine crede că eu sunt un profet al lui Dumnezeu ar trebui să răspundă da.” Un pastor care a fost prezent a urmat această cerere. După aceea, în drum spre casă, acest pastor a suferit un leșin. A vărsat și a suferit o hemoragie. Cauza acestui comportament ciudat nu a fost găsită în spital. Pastorul a devenit deprimat și a fost sfâșiat înăuntru timp de câteva săptămâni. Necazurile și necazurile lui au continuat câteva luni.
William Branham s-a dezvoltat în cele din urmă într-un puternic medium spiritualist.
B 26Branham i-a spus cu ani în urmă interpretului său, pastorul Ruff: „Dacă îngerul meu nu dă semnul, nu mă pot vindeca”. Deoarece Ruff a observat în mod repetat lucruri spiritiste în slujba lui Branham, l-a părăsit. Acest așa-numit „înger” al lui Branham este un spirit rău sub formă de lumină. Ne confruntăm aici cu faptul că diavolul apare sub formă de lumină (2 Cor. 11:14).
În timp ce Branham a lucrat foarte puternic pe o bază mediumistă în ținuta creștină, Tommy Hicks are și abilități sugestive puternice pe lângă elementele creștine. Un număr de efectele sale vindecătoare apar la nivelul efectelor șocului mental.
B 27 Un academic educat psihologic suferea de paralizie cronică. După tratamentul de către Hicks, paralizia s-a rezolvat. Pe parcursul a trei săptămâni, vechea boală a revenit progresiv. Pacientul însuși a descris îmbunătățirea temporară ca efect al terapiei de șoc sugestive. Confundă sugestiile (influențele mentale) lui Hicks cu darurile spirituale, deoarece sunt folosite sub cuvinte și rugăciuni creștine, la fel ca și ale lui Branham. În general, totuși, mulți frați îl consideră pe Hicks că nu este la fel de sinistru ca Branham. Cu toate acestea, el aparține grupului de spirite de stup.
B 28 Un ministru elvețian a participat la o întâlnire de vindecare a lui Hicks. El le-a instruit pacienților care așteptau: Cine crede acum că Hristos îi poate atinge, pune mâna pe partea bolnavă a trupului. Un curent de vindecare ar curge apoi prin toate. Pastorul a dat curs cererii. Trei săptămâni mai târziu a venit la mine pentru o discuție și mi-a spus că în acele trei săptămâni a avut ispite severe și și-a pierdut temporar siguranța credinței. I-ar fi devenit clar că acesta nu ar fi fost un eveniment biblic. Efectele pe care ar fi trebuit să le suporte el însuși l-ar fi făcut să se suspecteze de aceste stranii puteri de vindecare.
B 29 Vindecătorul Hicks și-a pus mâinile pe un copil cu ochii încrucișați. După acest tratament de vindecare, părinții au venit la o discuție pastorală și i-au explicat că de atunci copilul nu a mai putut să doarmă. Stătea în pat cu ochii deschiși toată noaptea. Părinții leagă aceste fenomene ciudate cu punerea mâinilor lui Hiccup.
B 30 O femeie cu dureri severe a participat la o întâlnire cu Hicks. Ea a rămas în urmă pentru tratament medical. Hicks le-a cerut bolnavilor să formeze un lanț cu mâinile lor. Femeia bolnavă, reporterul meu, a urmat cererea. De asemenea, ea a primit o punere a mâinilor de către unul dintre asociații lui Hicks. Drept urmare, a trebuit să stea în pat trei săptămâni și suferă de o neliniște ciudată și depresie. Vechea certitudine a credinței a dispărut complet.
Evaluarea mișcării de vindecare a lui Hermann Zaiss ne provoacă, de asemenea, multe necazuri. Pentru evidență, Zaiss nu este nicidecum la egalitate cu Branham și Hicks. Zaiss însuși își exprimă îngrijorarea cu privire la modul în care acești bărbați lucrează. Vindecările lui nu sunt, de asemenea, la nivel mediatic, ci la nivel religios-sugestiv . De asemenea, Zaiss nu este pe deplin de acord cu mișcarea penticostală. Cu toate acestea, în principal oamenii din aceste cercuri aparțin adepților săi. Evaluarea operei sale oscilează între două extreme. Adepții săi îl consideră cel mai mare evanghelist german și unii dintre ei luptă fanatic cu toate mijloacele pentru cauza lui. Ceilalți vor să recunoască evenimentele nebiblice din această mișcare.
În acest potop de aprobare și respingere, trebuie găsită o poziție biblică faptică. Următoarele materiale sunt disponibile pentru evaluare: prelegeri în stenografie, o prelegere pe care am ascultat-o și întâlniri de vindecare la care am asistat, două conversații cu H. Zaiss care au avut loc într-un spirit frățesc binevoitor, precum și îngrijirea pastorală în multe orașe pentru oameni. a cărui vindecare prin Zaiss nu a durat. La aceasta se adaugă și materialul adunat de prieteni.
B 31 Un doctor mi-a explicat: „Am primit impulsul de a-L urma pe Hristos prin fratele Zaiss”. – Un profesor a raportat că a primit impulsul pentru convertirea sa într-o întâlnire Zaiss.
Aceste mărturii sunt luate în serios și arată că și Dumnezeu poate salva oamenii de mișcări greșite. Aceasta corespunde măreției și puterii harului său, care nu are limite. În pastoral, însă, am observat, din păcate, că acei oameni care au primit un real impuls din partea mișcării Zaiss au o puternică legătură personală cu Zaiss. Cu greu poți asculta un alt lucrător al regatului. Mai presus de toate, ei nu tolerează nici cea mai mică critică. Există o anumită tentă fanatică în a fi creștină. Profesorului despre care am relatat mai sus i s-a permis să recunoască acest lucru prin harul lui Dumnezeu. Pentru a ieși din această îngustime fanatică și pentru a găsi trenul către întinderea biblică, a renunțat la Zaiss.
Există elemente biblice și nebiblice în mișcarea Zaiss.Proclamația ajunge la cei care sunt îndepărtați și la cei din afară care sunt greu sau imposibil de atins pentru biserică și comunități. Mai mult, chemarea pentru vindecarea întregii persoane poate zdruncina comunitatea creștină. S-a uitat în mare măsură că euangelizesthai = a evangheliza în Noul Testament include dubla sarcină „a salva și a vindeca”. Există o adevărată îngrijorare aici. Cu toate acestea, modul în care această preocupare este reprezentată în mișcarea Zaiss nu mai poate fi privit ca fiind biblic. Câte lucruri senzaționale, sugestive și pe termen scurt a trebuit să aflu singur, astfel încât aici trebuie să vorbim clar despre vindecarea sugestivă. Cu toate acestea, Duhul Sfânt nu permite ca un foc ciudat să fie adăugat lucrării divine. Dacă Hristos vrea să reușească,
Fenomene pseudoharismatice și vindecări
Biblia vorbește clar despre vremea viitoare a înșelăciunii. Aceasta corespunde situației noastre mondiale actuale. Direcționarea greșită și auto-amăgirea sunt o caracteristică a timpurilor noastre. Puterea înșelăciunii este îndreptată împotriva omului ca făptură cu duh, suflet și trup (1 Tes. 5:23).
Omul inteligent cedează în fața seducției în domeniul intelectual. El devine victima filozofiilor contemporane ale zilei și a curentelor eronate. Teologia neuraționalistă se încadrează și ea în această rubrică. Ea neagă tot ceea ce nu este adaptat rațiunii umane.
Omul materialist cedează în fața seducției pe tărâmul bucurării vieții. Sexul este cuvântul lui magic.
Omul evlavios cedează seducției în domeniul religios. Însuși Isus prezice că vor apărea hristoși falși care vor face semne și minuni demonice și astfel vor înșela pe mulți (Mt. 24:4; 11; 24). Există astăzi grupuri creștine care răspund dorinței autentice pentru noi binecuvântări vorbind mult despre darurile Duhului. Daruri spirituale da – absolut da – dar ele trebuie să fie adevărate daruri spirituale (1 Cor. 12:7-11) și nu imitații psihice sau chiar demonice.
Tulburarea psihicului nu este puterea și darul Duhului Sfânt.Din păcate, așa-zisa mișcare carismatică care mătură astăzi pământul nu are caracterul unei veritabile renașteri carismatice, ci mai degrabă o epidemie psihologică, construită pe subconștientul unui religios sau chiar credincios. De asemenea, trebuie spus clar că, alături de toate curentele nebiblice, se găsesc în ea mulți copii credincioși ai lui Dumnezeu, cărora le lipsește, din păcate, darul discernământului spiritual, altfel ar părăsi această tabără. Punctul de plecare este că susținătorii Mișcării Carismatice pot fi înțeleși bine. Comunitățile bisericești reci cu afacerile lor tradiționale și lipsite de spirit nu pot satisface foamea spirituală a multor creștini. Dacă această foame și această căutare ar fi rămas în Scripturi, această mișcare ar fi adus binecuvântări creștinismului. Așa cum a fost, totuși, acest așa-zis curent carismatic s-a revărsat într-un bazin larg de practici și aberații religios-sugestive, isterice, hipnotice și oculte. Această trezire pseudo-harismatică a devenit o amenințare și o confuzie la nivel mondial pentru adevărații creștini. Pseudo-carismaticii sunt elita, avangarda lui Satana, care vrea să-i folosească pentru a ataca cel mai bun nucleu al bisericii lui Isus. – În acest timp haotic nu avem doar dreptul, ci și obligația de a controla toate mișcările împotriva Sfintei Scripturi: „Nu credeți orice duh, ci încercați duhurile pentru a vedea dacă sunt de la Dumnezeu” (1 In. 4,1). Această trezire pseudo-harismatică a devenit o amenințare și o confuzie la nivel mondial pentru adevărații creștini. Pseudo-carismaticii sunt elita, avangarda lui Satana, care vrea să-i folosească pentru a ataca cel mai bun nucleu al bisericii lui Isus. – În acest timp haotic nu avem doar dreptul, ci și obligația de a controla toate mișcările împotriva Sfintei Scripturi: „Nu credeți orice duh, ci încercați duhurile pentru a vedea dacă sunt de la Dumnezeu” (1 In. 4,1). Această trezire pseudo-harismatică a devenit o amenințare și o confuzie la nivel mondial pentru adevărații creștini. Pseudo-carismaticii sunt elita, avangarda lui Satana, care vrea să-i folosească pentru a ataca cel mai bun nucleu al bisericii lui Isus. – În acest timp haotic nu avem doar dreptul, ci și obligația de a controla toate mișcările împotriva Sfintei Scripturi: „Nu credeți orice duh, ci încercați duhurile pentru a vedea dacă sunt de la Dumnezeu” (1 In. 4,1).
Dependența de miracole este periculoasă pentru viața de credință. Dacă vrei doar să mergi sus, într-o zi vei ajunge să cazi. În natură, diamantele s-au format doar sub o căldură și presiune extraordinară. Creștinul are nevoie de presiunea vieții de zi cu zi, de presiunea ispitei, de presiunea împrejurărilor grele, altfel își pierde profunzimea.
Miracolele sunt ambigue. Se pot tricota de sus și de jos. Nu numai Duhul Sfânt, ci și Satana pune semne și face minuni. Puterile miraculoase ale Satanei și ale profeților falși sunt menționate în Matei 24:24; Marcu 13:22; a II-a tes. 2:8-9; Rev. 13:13; Rev. 16:14.
Moise a avut un dar miraculos de sus. Adversarii săi, vrăjitorii egipteni, aveau o putere miraculoasă de jos (Exodul 7-8). Petru și Ioan aveau autoritate de sus. Vrăjitorii Simon Magus și Elymas, vrăjitoarea din Endor și ghicitorul din Philippi aveau aptitudini și echipament de jos. Pentru a ne găsi drumul în jungla minunilor false, avem nevoie de următoarele echipamente:
– Nașterea din nou prin Duhul Sfânt,
– darul spiritelor discernătoare, mulți ani de experiență și
o bună educație științifică.
– Dar există și credincioși fără pregătire științifică care au totuși un simț acut pentru evenimentele biblice și nebiblice.
Fenomene pseudoharismatice.
Am atât de mult material pe acest subiect încât nu îl pot încadra într-un singur capitol. Nu trebuie decât să mă limitez la un punct, „răsturnarea înapoi” în așa-numitul botez cu Duhul. Există o serie de evangheliști extremi în care punerea mâinilor îi face pe oameni să cadă pe spate și să-și piardă cunoștința pentru câteva secunde. Unii vorbesc și în limbi străine sau cu alte sunete de neînțeles.
Evenimente asemănătoare transă în păgânism
În timpul călătoriilor mele de misiune, am avut un contact prietenesc cu Misiunea internă a Chinei. Am vorbit uneori cu misionarii despre Rebeliunea Boxerului și masacrul creștinilor din China din 1900. Am aflat că tinerii aspiranți la acești insurgenți revoluționari trebuiau să urmeze studii de transă în timpul pregătirii lor. Au fost nevoiți să repete continuu o formulă scurtă de câteva sute de ori, asemănătoare cu koanul tibetan sau cu exercițiile de meditație transcendentală, până când „zeii” au luat stăpânire pe ei, au căzut pe spate și apoi au rămas în transă câteva minute. minute. Acest lucru ar trebui să aducă o încărcare psihică cu puteri mentale și fizice, astfel încât ei să poată lupta. – Acest antrenament a dus la umplerea de spirite rele, care a poruncit apoi sacrificarea crestinilor. Deci a fost un botez duh.
În cartea „Moartea unui Guru”, fostul guru hindus Rabindranath R. Maharaj povestește despre călătoria sa de la hinduism la Hristos. Acolo scrie: „Aveam doar treisprezece ani și deja administram Shakti Pat, celebru printre guru, semn al autenticității vocației mele. Shakti este numele lui Kali, soția ucigașă băutoare de sânge a lui Shiva. Ea este zeița-mamă a puterii. Am fost încântat să fiu un canal al puterii ei.” Există o explicație a terminologiei la sfârșitul cărții. Acolo se spune despre expresia Shakti Pat, palma ușoară: „Aceasta înseamnă atingerea Guruului, de obicei mâna sa dreaptă, pe fruntea închinătorului, care are efecte supranaturale. Shakti (un cuvânt sanscrit) înseamnă literalmente putere, putere. Prin administrarea Shakti Pat, Guru devine canalul forței primare, forța cosmică care stă la baza întregului univers. Ea este reprezentată de Kali, soția lui Shiva. Efectul supranatural al Shakti-ului la atingerea Guru-ului îl poate arunca pe adorator la pământ sau poate percepe o lumină strălucitoare și poate avea o iluminare interioară sau o altă experiență mistică sau psihică.” – Experiența fenomenului Shakti Pat este asemănător cu cel al „Backward tipping” al pseudo-carismaticilor. Aici avem un proces psihic și pătrunderea religiilor păgâne răsăritene în creștinism. sau el poate percepe o lumină strălucitoare și să aibă o iluminare interioară sau o altă experiență mistică sau psihică.” – Experiența fenomenului Shakti Pat este similară cu „înclinarea înapoi” a pseudoharismaticilor. Aici avem un proces psihic și pătrunderea religiilor păgâne răsăritene în creștinism. sau el poate percepe o lumină strălucitoare și să aibă o iluminare interioară sau o altă experiență mistică sau psihică.” – Experiența fenomenului Shakti Pat este similară cu „înclinarea înapoi” a pseudoharismaticilor. Aici avem un proces psihic și pătrunderea religiilor păgâne răsăritene în creștinism.
B 32 Rabi Maharaj este acum evanghelizator și locuiește în Elveția. În 1983 l-am întâlnit și am avut ocazia să ne împărtășim experiențele despre botezul Duhului. L-am întrebat pe Rabi, cum îl numesc prietenii săi, dacă a asociat Shakti Pat cu procesul de ucidere în spirit. El a răspuns da la această întrebare, fără să se gândească niciodată la răsturnarea înapoi ca un efect al Duhului Sfânt.
B Cu 33 de ani în urmă m-am împrietenit cu un tânăr șef al tribului Wongai din Australia de Vest. Mi-a spus că tribul lui are șase vraci care pot intra în transă în orice moment și apoi vorbesc în limbi de neînțeles și pot pregăti decizii tribale. Când acest șef Puwantjara a devenit creștin și i-a auzit pentru prima dată pe penticostali vorbind în limbi, el a comparat-o imediat cu transa care vorbeau despre medicii.
Experiențele de transă există în tot păgânismul. Există sute de exemple în cărțile mele. Starea de transă înseamnă pasivitate totală în care pot curge puterile întunecate. Cu toate acestea, Biblia cere sobrietate totală și vigilență ca o condiție prealabilă pentru lucrarea divină în viața noastră.
Apariții asemănătoare transei în creștinism
Am mai multe exemple disponibile pe acest subiect decât pot fi aduse aici.
B 34 Am participat la un serviciu de vindecare de patru ore cu predicatorul de vindecare Kathryn Kuhlman în Pittsburgh (SUA) în 1970. Am văzut vreo 50-60 de oameni răsturnându-se. Toate au căzut cu spatele și nu am văzut niciun semn de pocăință de la niciunul dintre ei. Kathryn Kuhlman vrea să explice înclinarea înapoi cu procesul biblic pe muntele transfigurării Mt. 17. Dar acolo spune: „Când ucenicii au auzit glasul, s-au speriat și au căzut cu fața la pământ”. Oricine este lovit de Duhul lui Dumnezeu cade cu fața la pământ cu frică și pocăință.
B 35O experiență a fost foarte revelatoare pentru mine. În timpul unei conversații personale cu Kathryn Kuhlman în Pittsburgh, ea s-a rugat brusc cu mine. Și-a ținut mâinile la aproximativ șase centimetri deasupra capului meu. Imediat m-am rugat în inima mea: „Doamne Isuse, dacă această femeie are puterile ei de la tine, atunci binecuvântează-mă pe ea și pe mine. Dacă ea nu are darurile și puterile de la tine, atunci protejează-mă de ele. Nu vreau să intru sub influența altora”. În timp ce Kathryn se ruga, doi lucrători ai bisericii s-au mutat în spatele meu pentru a mă intercepta. Dar nu am simțit nimic și am stat ca o stâncă fără să-mi pierd deloc cunoștința. – De ani de zile de la această experiență mi-am ținut ochii și urechile deschise pentru a descoperi adevărul acestor demonstrații uriașe de vindecare. Dacă doriți informații detaliate, veți găsi mai multe despre aceasta în cartea „Okkultes ABC”.
B 36 Evanghelistul Rabindranath Maharaj mi-a dat relatarea unei experiențe pe care a avut-o la Londra. În metropola engleză a participat la întâlnirea unui carismatic american. Au fost prezenți aproximativ 2000 de oameni. După prelegere, americanul i-a invitat pe cei care doreau să primească Duhul Sfânt să vină în față. Aproximativ 200 de oameni s-au prezentat, inclusiv Rabi, pentru că a vrut să examineze acest proces. S-au rugat rugăciuni asupra acestor vizitatori. Toți au căzut cu spatele, doar Rabi a rămas în picioare. A avut aceeași experiență pe care am avut-o cu K. Kuhlman în Pittsburgh.
B 37 Un profesor de teologie care se îndoia de procesul de bacșiș a vizitat-o pe Kathryn Kuhlman în Pittsburgh. El și-a exprimat îngrijorarea cu privire la această operațiune „Ucis în Domnul”. În timpul acestei conversații, profesorul se afla în biroul doamnei Kuhlman. Înainte să plece, el a întrebat-o: „Nu ai putea să te rogi cu mine mai mult?” Doamna Kuhlman făcu un pas spre profesor și își puse mâinile pe umerii lui. Înainte să se poată ruga, profesorul a început să se clătinească și a căzut la pământ.
B 38Într-o întâlnire de vindecare cu Kathryn Kuhlman a fost un bărbat care dorea să fie vindecat. S-a apropiat de ea. Începu să se clătinească de la distanță, până când căzu cu spatele în prezența lui Kathryn. Doamna Kuhlman numește acest proces „a trece sub putere” = intrarea în câmpul de forță. Această „problemă de forță” joacă un rol major în toți susținătorii „declinului”.
B 39 O femeie a venit la predicatorul Kenneth Hagins vrând să se vindece. Nimic nu s-a întâmplat ca răspuns la rugăciunea vindecătorului. Apoi Hagins i-a spus: „Am un cerc de putere în jurul meu. Ești prea departe de mine. Vino mai aproape!” Pacientul s-a apropiat, apoi a primit punerea mâinilor, a căzut pe spate și s-a vindecat.
În primăvara anului 1974 a avut loc la Ierusalim un așa-zis congres carismatic cu tema „Duhul Sfânt”. Au participat și Kathryn Kuhlman și Corrie ten Boom. Luni mai târziu am primit o scrisoare de la un membru al Misiunii Finlandeze din Ierusalim.
B 40 Ierusalim, 17.09.74.
Dragă Dr Koch, îți scriu pentru că nu cunosc pe nimeni altcineva care să-mi poată răspunde la întrebări. Am citit cartea lui K. Kuhlman God Can Do It Again. M-a impresionat. Când K. Kuhlman a venit la Ierusalim în 1974, am participat cu mare nerăbdare la întâlnirea ei de vindecare. La început m-am bucurat de asta. Dar apoi au apărut îndoielile și am început să întreb:
Cum a putut ea să spună de la distanță că o persoană a fost vindecată?
Ce putere se află în spatele acestor vindecări?
De ce cad oamenii cu spatele când ea se roagă pentru ei?
Apoi am participat la a doua întâlnire și m-am rugat tot timpul. În același timp, am observat cu atenție ce se întâmplă. După întâlnirea de vindecare, Kathryn a părăsit platforma și a trecut prin rânduri. Deodată am simțit o presiune interioară și mi-a fost teamă că s-ar putea atinge de mine. Mi-am închis ochii, mi-am ridicat brațele și m-am rugat în numele lui Isus ca Dumnezeu să mă ajute. Kathryn a trecut pe unde stăteam eu. Pentru o scurtă clipă, ea mi-a prins ferm brațul drept. Nu s-a intamplat nimic. Dar după un timp am simțit o forță puternică precum electricitatea asupra mea și am simțit că o să mor. Brațele mele erau paralizate și nu le-am putut da jos imediat. De atunci am avut probleme în a crede că puterea lor este de la Dumnezeu. Totuși, am citit cealaltă carte a doamnei Kuhlman, Cred în miracole. Mi se pare bine. Pur și simplu nu pot înțelege de ce persoana ei dă o altă impresie decât cărțile ei. Nu pot face față îndoielilor mele și nu au încetat să mă încurce spiritual. Dacă înțelegi acest lucru și îmi poți răspunde în ciuda muncii tale, îți voi fi extrem de recunoscător,
A ei . . . Misionara finlandeză
nu este singură în experiența ei. Eu și alții am văzut diferența dintre cărți și persoană. De asemenea, am avut multe mărturii ale atmosferei nebiblice trăite de cei care se roagă continuu.
B 41 Am un raport lung despre spectacolele lui Kathryn Kuhlman din Vancouver și Seattle. Din lipsă de spațiu, poate fi indicat doar cu câteva cuvinte cheie. Acest observator a scris: „Kathryn Kuhlman se numește un instrument al Domnului. În realitate, ea este un medium al Domnului acestei lumi. Un om nu poate fi născut din nou prin Duhul Sfânt dacă altcineva îi atinge fața și spune câteva cuvinte despre asta. Mărturisesc darurile spirituale, carismatele. Dar ceea ce se etalează Kathryn Kuhlman nu este o înzestrare cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ci cu spiritele care stăpânesc aerul. Aceste spirite le folosesc, ele însele induse în eroare și induse în eroare din nou. Ea este un medium al lui Satan”.
B 42 Scrisoarea unui cunoscut profesor de teologie la Universitatea din Tübingen urmează aceeași linie. Acest creștin născut din nou, un prieten de-al meu cu prenume, mi-a scris: „Kathryn Kuhlman este o spiritualistă”.
Fără îndoială că niciunul dintre noi nu ar face judecăți atât de dure fără o analiză atentă. Trebuie să ne gândim și să vorbim bine despre un om atâta timp cât nu s-a dovedit rău. – Nu trebuie să ne menționăm că există și experiențe copleșitoare ale Domnului și ale Duhului Sfânt care pot fi oferite creștinilor smeriți. Sunt conștient de asemenea experiențe pozitive lucrate de Spiritul meu și din biografiile multor oameni ai lui Dumnezeu. Cu recunoștință spun da la asta, dar nu și fenomenelor paralele psihologice sau chiar serviciilor demonice substitutive ale arheinamicului.
B 43 Părintele dominican Mac Nutt relatează în cartea sa „Commissioned to Heal” despre experiențele sale cu starea de transă a inconștienței. Când Mac Nutt se roagă cu cei bolnavi pentru vindecare interioară și exterioară, ei cad cu spatele la pământ. Unii sunt inconștienți, alții sunt conștienți, dar paralizați. Când Tatăl se roagă cu un bolnav așezat pe un scaun, cel vindecat de pe scaun este paralizat și nu se poate ridica. Această stare, pe care Tatăl o numește „odihna în duh” , durează de la câteva secunde până la șase ore. Mac Nutt a avut această abilitate de a-i determina pe alții să se „odihnească în spirit” numai după ce el însuși a căzut cu spatele la „rugăciunea” unui vorbitor.
Aici avem din nou procesul de transmitere a forțelor mediumice. Oricine a fost capturat de această putere mediumistă o poate transmite altora. Prin practica constantă cu mediumnitatea, se pot dezvolta mediumi spirituali, care transmit mesaje creștine în slujbe, dar au și capacitatea de a-i lăsa pe ceilalți participanți să cadă în transă.
Din punct de vedere religios-istoric, răsturnarea înapoi cauzată de mass-media este spiritismul ambalat religios. Este echivalentul satanic al umplerii cu Duhul Sfânt. Forțele mediumnice sunt omologul diabolic al darurilor spirituale ale lui Dumnezeu. Această concluzie este justificată pentru că forțele mediumnice pot fi oprite și depășite prin rugăciune.
În timpul unui turneu de discursuri în Africa de Sud, am auzit următoarea poveste de la un frate credincios.
B 44 Kenneth Hagins, care se consideră un „profet”, a spus public la un eveniment din Pretoria că spiritul său a părăsit trupul său și a fost prins pe tronul lui Dumnezeu. Isus S-a ridicat și i-a zis: „Voi lua un cărbune de pe altar și am să-ți ating mâinile. Veți putea vindeca oamenii prin ea. De asemenea, puteți transfera darul de vindecare altora. În plus, vei putea apoi să oferi daruri spirituale cu aceste mâini.”
După această poveste, Hagins a strigat apoi mulțimea: „Cine vrea mâinile vindecătoare? Intrați în legătură!” Mulți s-au ridicat în picioare. Apoi și-a ridicat mâna dreaptă și a fluturat-o în aer deasupra mulțimii, declarând: „Aici ai acest dar”. Majoritatea au căzut apoi cu spatele, dar nu toți. Cei care au căzut cu spatele ar putea atunci să-i facă și pe alții să cadă și să se vindece.
Ceea ce sa întâmplat aici la Hagins nu este biblic.Hagins descrie răpirea lui la altarul lui Dumnezeu. Aceasta este ca excursia spiritistă a sufletului. Presupusa distribuire a darurilor spirituale de către mâinile împuternicite ale lui Hagin sunt practici mediumnice și mimetism demonic. Apostolul Pavel spune cu privire la darurile Duhului în 1 Cor. 12:11: „Toate acestea lucrează unul și același Duh, care în mod personal dă fiecăruia cum vrea”. Duhul lui Dumnezeu alocă, și nu voința și mâinile lui Hagins. Am raportat deja în alte cărți
problema mediumistică și parapsihologică a mâinilor fierbinți .
B 217 Nu pot decât să vă amintesc de un vorbitor magic din Schleswig-Holstein care avea mâini fierbinți și vindecătoare. Era bătrân într-o congregație luterană.
B 45 Îmi amintesc și de Chief-Datu din Filipine, care putea fierbe ouă cu mâinile goale. Când a devenit credincios, mâinile lui nu mai erau fierbinți. O recunoscuse ca pe un dar demonic.
Aceasta este amăgirea teribilă dintre mulți creștini că demonstrațiile mediumiste și oculte de putere sunt considerate daruri ale Duhului Sfânt. Este, de asemenea, un fapt de experiență că mediumnitatea nu dispare întotdeauna simultan cu convertirea. Sunt mulți creștini care sunt psihici inconștient. Apoi, uneori au evoluții spirituale ciudate. Căderea cu spatele inconștientului este un astfel de semn al mediumnității.
Experiența Mișcării Carismatice ne învață mai mult ca oricând să cerem darul discernământului și să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt să ne conducă în credință și ascultare în tot adevărul.
De asemenea, capitolul despre fenomenele pseudo-harismatice nu trebuie niciodată închis fără să ne batem propriile sâni și să facem penitență. Este o mare nevoie în bisericile și comunitățile noastre creștine ca adesea să fie atât de puține forțe spirituale reale de găsit. Mișcările extreme sunt adesea rezultatul unei deficiențe în biserica creștină. Cea mai eficientă apărare împotriva fanatismului ar fi o mișcare de pocăință în rândurile creștinilor și o cerere unanimă ca Domnul să ne dea o adevărată mișcare de trezire. Biserica lui Isus trebuie, de asemenea, să privească și mai intens decât înainte spre Domnul care va veni, care într-o zi va pune capăt acestui teribil conflict și confuzie interioară în biserica sa.
Semne și minuni demonice
Valea mișcărilor ciudate de vindecare se umflă din ce în ce mai mult. Trăim în perioada istoriei omenirii când forțele incontrolabile și puterile demonice, în ciuda demitologizării, continuă să prevaleze. O senzație o urmărește pe cealaltă. Din Siracuza se relatează că o imagine de lemn plânge lacrimi care au puteri vindecătoare.
B 46 Când am fost în Sicilia, am văzut-o pe Fecioara plângătoare și tămăduitoare în Siracuza. Din tabloul de lemn ies lacrimi la fiecare trei luni. În aceste zile, în jur de 50 de persoane se vor face bine în fiecare zi. Acum sunt deja peste 600 de vindecați.
În America, există o poveste despre un lider de cult, Tatăl Divin, care se preface a fi Dumnezeu și Fiul său Hristos. Se spune că ambii bărbați posedă darul vindecării și uciderii la distanță.
B 47Un evanghelist străin care a rămas cu mine mi-a explicat că mama lui a fost ucisă de acest lider de cult al magiei negre.
Din Orientul Apropiat vine vorba că un prinț Abdul, o rudă a fostului rege Farouk, ar face minuni puternice. El ar face să cadă foc din cer ca Ilie și ar imita miracolele lui Isus din Noul Testament. El va stăpâni, de asemenea, vindecarea bolnavilor și învierea morților ca Hristos.
În sudul Franței, Georges de Montfavet se preface și el a fi Hristos care se întoarce. Câteva sute de minuni, care i se spun, ar trebui să dovedească justificarea pretenției sale.
Semne ciudate s-au întâmplat și în alaiul predicatorului R. Paulaseer Lawrie. În anii 1950 a predicat în diferite biserici din America. El a vindecat bolnavi și demoniaci și mulți s-au convertit. Când Lawrie a participat la o întâlnire a lui William Branham, Branham a profețit despre el: „Fiul meu, te trimit ca pe un om extraordinar. Mulți vor veni la picioarele lui Isus prin tine! Du-te în India! Semne și minuni grozave vă vor urma! Așa vorbește Domnul!” În iulie 1960, Lawrie a plecat în India. El a vindecat lepră, cancer, paralizie și a alungat demonii din mii de oameni posedați. Sute de mii au fost prinși în „focul renașterii”.
În 1969, în timp ce Lawrie predica la biserica Branham din Tuscon, un tunet a izbucnit brusc și un fulger de lumină a lovit locul în care stătea el. De atunci, tunetele și fulgerele s-au repetat oriunde au apărut. Când era în mișcare, era însoțit de o coloană înaltă de 200 de metri de praf învolburat. Nori negri l-au urmat pe Lawrie peste tot, iar acolo unde s-a oprit, au scăpat ploaia până a mers din nou. Tot în Roma, Grecia, Tel Aviv și Madras norul era peste Lawrie. Fenomenele naturii au continuat: un nor în colțul apartamentului său, fulgere fără tunete, tunet fără nori, o minge mare de lumină deasupra capului lui Lawrie la o adunare. În 1971 a fondat un ashram care sa umplut rapid. Mulți nici măcar nu-l cunoșteau pe Lawrie, au văzut doar viziuni ale lui „Isus” sub forma lui Lawrie. Apoi i se adresează „Fiul Omului” și el însuși este poreclit „Muthu Krishna” (zeul perle). Ashram-ul a fost numit „Noul Ierusalim”, iar mileniul urma să înceapă în 1977. Când niciuna dintre multele profeții nu s-a împlinit, secta s-a dezintegrat.
Sute de mii au intrat sub vraja puterilor întunecate prin acești falși profeți și fluxul acestor seducători nu se oprește. Omenirea de astăzi se clătina de la o știre interesantă la alta. O gamă colorată de făcători de minuni, vindecători, salvatori și ajutoare dansează în fața ochilor noștri. Cine ar trebui să vadă clar?
- Discernământul spiritelor
Am făcut acum un mic tur prin diverse mișcări de vindecare ale prezentului, începând cu vindecările prin arta neagră și terminând cu mișcările de vindecare de la marginea spațiului creștin. Ce se poate spune din Cuvântul lui Dumnezeu despre aceste mișcări? Aceste mișcări de vindecare sunt un simptom biblic în mai multe moduri.
- a) Trăim într-un timp în care misterul răutăţii se mişcă (2 Tesaloniceni 2:7). Isus prezice că vor apărea Hristos falși, făcând semne și minuni demonice (Marcu 13:22) și, prin aceasta, înșelând pe mulți. Efectul acestei seducție este înspăimântător de clar din faptul că mulți din cercurile noastre creștine nu văd prin metodele oculte de vindecare și nici pe falșii profeți. Ei se îndrăgostesc de orice proces camuflat religios.
- b) Aceste mișcări de vindecare sunt, de asemenea, un semn că comunitatea creștină a eșuat într-un domeniu. Problema din lume este că a existat o schimbare de perspectivă de la îngrijirea pastorală la îngrijirea fizică materială. Situația greșită a bisericii creștine este că nu îndrăznește să ia promisiunile Sfintei Scripturi reale și serioase. Îngrijirea pastorală a devenit unilaterală într-un mod nesănătos. Cuvântul lui Dumnezeu oferă un ajutor puternic celor care îndrăznesc să stea prin credință în promisiuni.
- c) James are un cuvânt decisiv de spus în tratarea chestiunii vindecării. Vindecarea este în legătură sănătoasă cu mărturisirea și iertarea vinovăției. În Noul Testament, vindecarea și iertarea nu pot fi separate. Ierarhia este astfel încât iertarea, vindecarea omului interior, este superioară vindecării din afară. Povestea paraliticului ne arată cel mai bine acest lucru (Luca 5:20). Apar căi greșite în care ambele procese de vindecare sunt separate sau atribuite incorect. Vindecarea magică este totul despre vindecarea exterioară. Motto-ul aici este: „Dacă doar ajută, indiferent cum!” În domeniul Sfintei Scripturi este vorba în primul rând de vindecarea interioară, care poate, dar nu trebuie, să fie urmată de vindecarea exterioară. Uneori, Domnul lasă suferința ucenicului Său ca o școală a credinței,
Pentru clarificare, trebuie raportată o vindecare care a avut loc în cadrul ordinii biblice.
B 48 O tânără suferea de o durere în gât asociată cu un nod de mărimea unui ou. Tratamentul medicului generalist si al neurologului nu a dus la vindecare. Apoi a venit la discuția pastorală și a mărturisit greșelile grave în timpul absenței soțului ei. Ea a crezut în iertare și a găsit pacea cu Dumnezeu. După câteva săptămâni, bărbatul s-a întors din prizonier de război. Fără nicio îndemnizare, s-a întors să vorbească cu soțul ei și și-a repetat mărturisirea de la sine. – Nu i s-a dat un astfel de sfat. – Bărbatul a iertat-o. După trei zile, durerea în gât și umflarea au dispărut. Vindecarea interioară a fost urmată de vindecarea exterioară.
Pentru Isus și ucenici, acest proces natural de vindecare biblică a fost unul dintre elementele de bază ale Împărăției lui Dumnezeu care a început cu Isus. Prin urmare, conform cuvântului Jak. 5.14 f. și Mc. 16.17 f.: „Semnele care urmează pe cei care cred sunt acestea: în numele Meu își vor pune mâinile peste bolnavi și se vor însănătoși. Miile și miile de abuzuri ale vindecării oculte nu trebuie să întunece sau să ne răpească ordinea pastorală din Noul Testament și punerea biblică a mâinilor în credință. Acolo unde păcatul proceselor întunecate oculte a crescut, harul prin Hristos a crescut și mai mult.
In cele din urmacele două forme de bază de vindecare ar trebui din nou comparate. Biblia știe că există ajutor demonic. Gândiți-vă doar la magicienii egipteni, la prestidul canaaniți sau la Simon Magul. Ajutorul magic sau spiritistic aduce alinare în domeniul organic. Totuși, aici există un scurtcircuit: trebuie adus ajutor corpului și nu se acordă atenție conexiunilor mentale și tulburărilor ulterioare. Această metodă este în mod evident o abatere de la ordinea originală a Scripturii. Relația personală dintre om și Dumnezeu este mai importantă decât orice relație corporală. În magie și spiritism întrebarea este: ce ajută? În Noul Testament este vorba despre afirmația: Cine ajută? Practicantul ocult spune: Ajută! Creștinul mărturisește: El ajută! În spatele „ce” și „acesta” a ocultismului se află amurgul și amurgul slab al puterilor și forțelor incontrolabile. Cineva se ascunde aici! În spatele „cine” și „el” credinței creștine stă Domnul viu. „Domnul îl va învia”, mărturisește Iacov cu recunoștință și bucurie în credință. Acest Domnul lucrează ieri, astăzi și în veci. Întreaga noastră viață nu ar trebui să aparțină acestui Domn, Isus Hristos, din recunoştinţă?
Preluat din cartea HRISTOS SAU SATAN
Horst Koch Herborn, aprilie 2006
www.horst-koch.de
https://horst-koch.de/wunderheilungen/
////////////////////////////////////////
Religiile lumii, de prof. dr. Peter Beyerhaus, DD
Îl cunosc religiile pe adevăratul Dumnezeu?
– Mărturia lui Hristos în întâlnirea interreligioasă –
– Lectura –
Apariția universală a religiei în umanitate nu poate fi explicată pur psihologic cu Feuerbach și Freud ca o simplă proiecție a proceselor mentale conștiente sau inconștiente într-o lume mitică. Mai degrabă, religiile de cele mai diverse forme se datorează unui imbold copleșitor dintr-o superioritate misterioasă, la care persoana afectată sau comunitatea socială reacționează doar într-un al doilea pas. Tot așa o vede Biblia: credința lui Israel și-a găsit justificarea într-un act istoric de mântuire de revelație de sus, și anume întâlnirea lui Dumnezeu cu Avraam și Moise. În corespondență negativă, Biblia vede și cultele păgâne ca rezultat al influenței transcendentale. Pentru că până și zeilor lor li se acordă foarte bine o realitate supraomenească,
Convingerea comună a aproape tuturor teologilor religioși este că religiile își datorează cauzalitate supranaturală cel puțin parțial sau – aici judecățile diferă – chiar complet manifestării de sine a singurului Dumnezeu. În cele din urmă, la nivelul ființei, este același Dumnezeu pe care Biblia îl mărturisește ca Creator și Domn al cerului și al pământului și căruia Biserica îi mărturisește Treimea.
Aici, însă, există o diferență considerabilă de opinie și aici diverg școlile de gândire, adică teologia (dialectic) exclusivistă, incluzivă și pluralistă a religiilor. Întrebarea decisivă este: identitatea divinității supreme, care trebuie dedusă din convingerea tocmai amintită, care este venerată în multe religii sub diferite nume și idei, poate fi explicată direct sau indirect cu unicul Dumnezeu? Deci se face o ecuație completă? Sau ne gândim mai mult la o transparență a anumitor imagini necreștine ale lui Dumnezeu pentru Dumnezeul biblic, prin care se recunoaște, în același timp, că imaginile concrete ale lui Dumnezeu ale religiilor individuale pot fi, de asemenea, determinate de influențe foarte diferite și se pot ascunde în spatele păgânului. imagini ale zeilor (gr.
Acesta din urmă este punctul de vedere pe care se bazează următoarele observații. Așadar, la fel ca teologii care îmi sunt apropiați – dogmatici și misiologi – presupun că Dumnezeul în trei se folosește și de religiile precreștine pentru lucrarea sa universală, orientată spre țel asupra umanității și că manifestările sale pot fi urmărite diacritic în ele. Cu toate acestea, trebuie – și aceasta este preocuparea mea specială – în conceptele religioase-istorice specifice ale lui Dumnezeu, să facem distincție între trei cauze sau poli care stau într-o relație tensionată unul cu celălalt: Acestea sunt 1. theonom, adică divin, 2. cea antropologică adică umană și 3. factorul demonologic. Mă refer la această analiză drept „Viziunea tripolară a religiilor”. Această perspectivă a pătruns în toate declarațiile mele pe această temă din 1967. O împărtășesc și fraților și surorilor mele din Prezidiul Convenției Teologice; pentru că este bine întemeiată în termeni biblici, patristici și reformatori. Se reflectă și în proiectul unei declarații teologice la care aveți la dispoziție pentru evaluarea religiilor în lumina Evangheliei: „Nici un alt nume!”
- Factorul teonomic: grija lui Dumnezeu pentru omul căzut.
- a) Apariția universală a ideii de divinitate supremă, care poate fi demonstrată și în etnologie – (Părintele Wilhelm Schmidt l-a numit Hochgott, Nathan Söderblom Urhebergott) – poate fi cel mai plauzibil, în contradicție cu toate ipotezele evoluționiste, din Unitatea originară a istoriei omenirii (cf. Fapte 17, 26) explică. La început sunt acele evenimente relatate în preistoria Vechiului Testament (Geneza 1-11). Aici rasa umană și-a făcut experiențele fundamentale de binecuvântare, judecată și mântuire cu Dumnezeu, care sunt spuse și în numeroase mituri antice ale popoarelor larg împrăștiate. La începutul istoriei religioase, care ulterior s-a despărțit, a existat o religie originară monoteistă.
O revelație primordială pentru strămoșii tuturor raselor umane, care determină cursul ulterioar al istoriei omenirii, este legământul lui Dumnezeu cu Noe și fiii săi, raportat în Geneza 8:21-9:17. În acest act, Dumnezeu se angajează solemn să protejeze creația de o a doua catastrofă cosmică în viitor. El face asta cu uimitoarea, aproape paradoxală justificare: „Căci gândurile și dorințele inimii omenești sunt rele din tinerețe” (Geneza 8:21b). Păcatul adânc înrădăcinat al tuturor ființelor umane este, așadar, tocmai cauza unui devotament divin continuu față de ei, în care El le dă hrană, binecuvântări, protecție și ordinea de bază a menținerii relațiilor sociale (Fapte 14.16f; de asemenea Mt 5.45). . Aparenta ilogicitate a acestui „pentru că” își găsește rezoluția inițial ascunsă în planul lui Dumnezeu de istoria mântuirii. El ar dori să păstreze omenirea păcătoasă în răbdarea Sa (anoche Rom 3:26; macrothymei în 2Pt 3:9) pentru mântuirea lor viitoare prin Isus Hristos. Deci, sacrificiul de mulțumire al lui Noe este arhetipul unui cult monoteist care a fost practicat înainte și în afara istoriei biblice a mântuirii care a început cu Avraam. Aceasta a fost dedicată mulțumirii și laudei pentru salvarea vieții experimentate de Dumnezeu, Creatorul și Susținătorul, și bunăvoința Sa. În Romani 1:21, Pavel dezvăluie că acesta este exact felul de închinare și mulțumire pe care Dumnezeu le așteaptă datorită puterii și măreției Sale veșnice, care au fost perceptibile de toți oamenii de la crearea lumii. Este adevărat că apostolul face această afirmație în sensul unui reproș față de degenerarea propriu-zisă a cultului în istoria empirică religioasă păgână. Cu toate acestea, nu se poate exclude faptul că religia originală documentată ca exemplu în Legământul lui Noe a fost de fapt practicată în multe generații ulterioare. Melchisedec, misteriosul rege al Salemului – mai târziu Ierusalim – poate fi numit ca model pentru aceasta. El este numit „preot al Dumnezeului Prea Înalt” (Geneza 14:18) și exercită autoritatea de a-l binecuvânta pe Avram de la „El, Făcătorul cerului și al pământului”. că religia originală documentată ca exemplu în Legământul Noahit a fost de fapt încă practicată în multe generații ulterioare. Melchisedec, misteriosul rege al Salemului – mai târziu Ierusalim – poate fi numit ca model pentru aceasta. El este numit „preot al Dumnezeului Prea Înalt” (Geneza 14:18) și exercită autoritatea de a-l binecuvânta pe Avram de la „El, Făcătorul cerului și al pământului”. că religia originală documentată ca exemplu în Legământul Noahit a fost de fapt încă practicată în multe generații ulterioare. Melchisedec, misteriosul rege al Salemului – mai târziu Ierusalim – poate fi numit ca model pentru aceasta. El este numit „preot al Dumnezeului Prea Înalt” (Geneza 14:18) și exercită autoritatea de a-l binecuvânta pe Avram de la „El, Făcătorul cerului și al pământului”.
În ciuda stării sale de cădere, Dumnezeu îi lasă omului posibilitatea de a-L vedea în trăsături esențiale – și într-adevăr înainte sau în afara revelației speciale a istoriei mântuirii! – să fie recunoscut prin rațiunea lui, adică aici organele sale vizuale interioare. Din această cauză, Dumnezeu se aștepta la un serviciu divin în conformitate cu natura Sa sublimă printre toți oamenii din toate națiunile. Această vedere nu este proprietatea specială a lui Paul. Mai degrabă, el exprimă aici o convingere a iudaismului elenistic, pe care o găsim și în Cartea Înțelepciunii (cap. 13-15): „Căci din măreția și frumusețea faptelor create se percepe și creatorul lor prin comparație” (13,5). ). Este adevărat că acest serviciu divin care i se datorează nu se mai desfășoară nicăieri în sensul religiei originare curate, așa cum se plânge Pavel în Romani 1:21 și urm.
Un alt mod prin care Dumnezeu continuă să se facă cunoscut neamurilor este prin implantarea în inima omului a cerinței legii Sale morale universale (Romani 2:15). Confirmată de conștiință, această lege nescrisă pune și neamurile direct răspunzătoare în fața lui Dumnezeu, prin care El îi va judeca în ziua de pe urmă (versetul 16). Deci, neamurile Îl cunosc pe Dumnezeu în ceea ce privește cerințele Lui etice. O formă în care acestea și-au găsit expresia obligatorie din punct de vedere social sunt diferitele religii; Instrucțiunile lor morale sunt adesea surprinzător de apropiate de poruncile revelate în Biblie (Ro 2:14). Da, experiența zdrobitoare se reflectă în miturile popoarelor,
În această măsură, religiile pot fi înțelese ca instrumente ale acțiunii mondiale a lui Dumnezeu, deoarece ele acordă sancțiunea metafizică cerințelor morale. Prin ele El păstrează de la distrugere ordinea Sa, care este fundamentală pentru existența întregii vieți omenești și făpturi. În religii, Dumnezeul triun se manifestă în primul rând în prima sa persoană ca creator și susținător. Această acțiune a sa de binecuvântare, dătătoare de viață, dătătoare de sens, de protecție și de judecată este reflectată în consecință în numeroase rugăciuni și imnuri într-un mod uneori emoționant. Unele ar putea fi, de asemenea, incluse în colecțiile creștine de texte fără ca originea lor necreștină să fie deranjant de observată.
- b) Este și teologic legitim să vorbim despre o activitate în religiile necreștine cu privire la Dumnezeu, Fiul, a doua persoană a Treimii? Aceasta s-ar putea concluziona dogmatic cu Augustin din unitatea indivizibilă a operei Trinitatis ad extra (opera celor trei Persoane divine în exterior, adică spre creație). În teologia incluzivă contemporană a religiilor, mai ales în modelul hristocentric, lucrarea lui Hristos în religii și prin ele este chiar cerința de bază atât pe latura ecumenic, cât și pe cea romano-catolică. Justificările pentru aceasta sunt diferite: ele pot fi deduse fie din mijlocirea Fiului în creație („Hristos cosmic” din New Delhi 1961), din acțiunea istorică universală a lui Dumnezeu, fie din doctrina harului (Karl Rahner).
O bază biblică pentru o tratare amănunțită a întrebării puse poate fi găsită cel mai bine în prologul la Evanghelia după Ioan (Ioan 1:1-10). Aici se spune că logosul antic, întrupat istoric în Isus Hristos, este „adevărata lumină care luminează pe toți oamenii care vin în această lume” (v. 9). Orice înțelegere a naturii lui Dumnezeu pe care oamenii – inclusiv cei din afara revelației biblice – o pot dobândi, într-adevăr, toată cunoașterea profundă a adevărului în general, este realizată.
prin Logosul etern, Cuvântul creator, care a fost cu Dumnezeu și este Dumnezeu însuși. Aceasta înseamnă că adevărurile parțiale care există în religii în termeni dogmatici și etici se datorează și luminii pe care Logosul prezent în ele o aprinde și care aduce iluminarea.
Totuși, pentru a nu folosi greșit mărturia biblică din Ioan 1.8 pentru afirmații false, adică universaliste din punct de vedere religios, nu trebuie trecut cu vederea contextul textual direct în care apare această afirmație din prologul lui Ioan. Este precedată de o altă afirmație contrastantă din v. 5 că lumina strălucește în întuneric, „și lumea nu a înțeles-o” sau „nu a înțeles-o”. Mărturia interioară a Logosului fie nu este deloc înțeleasă, fie greșit înțeleasă de masa umanității înstrăinată de Dumnezeu și aflată sub stăpânirea răului. Ea nu dobândește o cunoaștere generală a lui Dumnezeu din această lumină interioară a Logosului, care ar fi transmisă și prin religii. A fortiori nu trebuie să tragem concluzia din Ioan 1 că religiile au puterea de a salva. Căci pentru a aduce răscumpărarea omenirii, Logosul veșnic trebuia să devină om în Isus din Nazaret și, sub Pontiu Pilat, trebuia să-și dea viața ca ispășire. Prezența Logos spermatikos în religii, chiar și acolo unde poate fi acceptat, nu le face căile ordonate ale mântuirii pentru popoarele necreștine. Dar îi poate pregăti pe cei care sunt luminați în interior de El să primească mesajul mântuirii de la Isus Hristos. Aceasta înseamnă că influența hristologică a religiilor trezește în adepții lor dorul de restabilire a părtășiei pierdute cu Dumnezeu și îi face să caute un Răscumpărător. Prezența Logos spermatikos în religii, chiar și acolo unde poate fi acceptat, nu le face căile ordonate ale mântuirii pentru popoarele necreștine. Dar îi poate pregăti pe cei care sunt luminați în interior de El să primească mesajul mântuirii de la Isus Hristos. Aceasta înseamnă că influența hristologică a religiilor trezește în adepții lor dorul de restabilire a părtășiei pierdute cu Dumnezeu și îi face să caute un Răscumpărător. Prezența Logos spermatikos în religii, chiar și acolo unde poate fi acceptat, nu le face căile ordonate ale mântuirii pentru popoarele necreștine. Dar îi poate pregăti pe cei care sunt luminați în interior de El să primească mesajul mântuirii de la Isus Hristos. Aceasta înseamnă că influența hristologică a religiilor trezește în adepții lor dorul de restabilire a părtășiei pierdute cu Dumnezeu și îi face să caute un Răscumpărător.
În acest sens există într-adevăr în rândul păgânilor presimțiri care corespund în mod uimitor împlinirii autentice în evenimentul Hristos. Astfel de concepții pot lua forma fie unui mit, fie al visului, al rugăciunii sau al viziunii. Există, de asemenea, paralele între unele ritualuri necreștine și sacramentele creștine. Chiar și Pavel a devenit conștient de asemenea analogii, după care le folosește în slujirea instruirii sale pastorale pentru tinerii creștini neamuri (de ex. 1Cor 10:20-21).
- c) În proiectele mai recente pentru o teologie ecumenica a religiilor, care sunt prezentate ca parte a lucrării Consiliului Mondial al Bisericilor, de la controversata Adunare Generală de la Canberra din 1991 a apărut o tendință puternică, principiul medierii între creștinism. și alte „credințe vii” (religii străine) de la a doua până la a treia persoană a Treimii, Duhul Sfânt. O viziune pneumatologică ia locul viziunii hristologice tradiționale. Având în vedere consecințele sincretice masive care au avut loc în Canberra și după aceea, se pune întrebarea dacă și în ce măsură este justificat teologic să vorbim despre lucrarea Duhului Sfânt și în religiile necreștine.
Când abordăm această problemă, trebuie plecat de la inseparabilitatea acțiunii mondiale a celor trei Persoane divine, la fel ca și cu componenta hristologică a religiilor, la fel și cu cea pneumatologică. Legat de aceasta este cunoașterea Părinților Bisericii grecești, în special în Biserica Răsăriteană, că Biblia însăși vorbește despre o activitate universală a Duhului. Aceasta precede venirea timpului sfârşitului a Duhului Sfânt la Rusalii.
Dacă acum cineva poate înțelege religiile în principiu ca instrumente care servesc relațiilor lui Dumnezeu în lume, atunci Duhul Sfânt are și un rol esențial în ea – în îndeplinirea propriilor sarcini. Putem recunoaște cinci efecte ale spiritului asupra umanității necreștine, pe care trebuie să le înțelegem în contextul pregătitor al misiunii Sale speciale în istoria mântuirii:
- Duhul este mijlocitorul vieții făpturii dăruite de Tatăl și le permite oamenilor să aibă experiențe prin care devin conștienți de ei înșiși ca obiecte ale grijii Sale iubitoare. În acest context, se poate vorbi și despre toate alocările de binecuvântări divine în tărâmul creat. De regulă, aceasta trebuie să fie distinsă de mântuire ca restaurare finală a relației personale dintre Dumnezeu și om; dar el este deja înrudit cu el în anticipare.
- Spiritul îi ține pe oameni conștienți de propria lor spiritualitate. În acest fel, El îi dă posibilitatea să interpreteze spiritual experiențele despre bogățiile creatoare ale lui Dumnezeu și să le răspundă în mod creativ. Religiile, în bogăția înțelepciunii și a artei lor, mărturisesc și ele impresionant despre această capacitate formativă spirituală. Asemenea percepții și opere de artă au apărut adesea în conștientizarea inspirației necesare de la o putere spirituală superioară. Prin urmare, ei pot și ar trebui să impună respectul observatorului creștin.
- Întrebarea despre adevăr, adică corespondența dintre imaginație și realitate, este, de asemenea, o parte esențială a spiritualității umane. Acest lucru este deranjat radical la omul căzut, pe de o parte pentru că nu vrea să-și recunoască înstrăinarea păcătoasă de Dumnezeu, pe de altă parte pentru că este expus manevrelor înșelătoare ale Satanei și ale demonilor. În mod remarcabil, îmbrățișarea ignoranței (avidya) formează punctul de plecare pentru diagnosticarea mizeriei în religiile mistice, în timp ce recunoașterea adevărului reprezintă cel mai important scop al lor de mântuire. Trezirea dorinței nesățioase de iluminare poate fi un efect al atingerii acelei puteri divine numită „Duhul Adevărului” din Ioan (14:17). Cu siguranță este doar Isus Hristos care se numește pe sine adevărul (Ioan 14:6), care aduce o eliberare reală oamenilor din religii (Ioan 8:31sf.). Dar el îi spune neamului Pilat că glasul lui va fi auzit de cel care este din adevăr (Ioan 18:37).
- Legea morală sădită în inima omului după Romani 2:15 (cf. 1:32) și conștiința își datorează existența mijlocirii lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Acest lucru se aplică și fricii de mânie divine care se naște din sentimentul de vinovăție, sau și sentimentul de vinovăție care se exprimă în acuzații reciproce (Ro 2:15b).
- Duhul îl face pe om să audă în interior vocea lui Dumnezeu, precum și să-l stimuleze să „căute și să-L simtă pe Dumnezeu” (literal), făcându-i conștienți de prezența Lui nevăzută și chiar de rudenia lor cu El (Fapte 17:27f).
Având în vedere conexiunile interioare dintre universal și opera istorică de mântuire a Duhului care sunt revelate aici, nu dorim să tăgăduim o justificare fundamentală pentru o interpretare teologică a religiilor bazată pe al treilea articol de credință. Totuși, trebuie să ne ferim de afirmațiile prea directe și cuprinzătoare aici, de parcă fiecare religie individuală s-ar datora inspirației depline a fondatorului ei – Zarathustra, Lao Tse, Gautama Buddha sau Mohamed. Mai degrabă, având în vedere pericolul enorm de a confunda Duhul Sfânt cu ideile spirituale și experiențele spirituale cu un caracter ciudat, trebuie să exercităm o vigilență diacritică în acest moment. Acest lucru este valabil mai ales în ceea ce privește Duhul Sfânt în religii, Ce trebuie luat în considerare cu privire la lucrarea pregătitoare a Dumnezeului în treimi în religiile în general: Această lucrare este una ascunsă, nici vizibilă, nici verificabilă când este privită direct. Numai în retrospectivă, în lumina împlinirii religiilor prin Evanghelie, elementele de adevăr conținute în ele vor deveni recunoscute în funcția lor pregătitoare. Asemenea elemente ar trebui deja abordate și luate ca trepte în întâlnirea misionară. Dar astfel de propuneri trebuie mai întâi examinate cu atenție în lumina Evangheliei. elementele de adevăr cuprinse în ele vor fi recunoscute în funcţia lor pregătitoare. Asemenea elemente ar trebui deja abordate și luate ca trepte în întâlnirea misionară. Dar astfel de propuneri trebuie mai întâi examinate cu atenție în lumina Evangheliei. elementele de adevăr cuprinse în ele vor fi recunoscute în funcţia lor pregătitoare. Asemenea elemente ar trebui deja abordate și luate ca trepte în întâlnirea misionară. Dar astfel de propuneri trebuie mai întâi examinate cu atenție în lumina Evangheliei.
Pe scurt, trei perspective pot fi remarcate cu privire la factorul teonomic din religiile necreștine:
- Faptul că revelația generală a lui Dumnezeu strălucește și în religii îi face pe adepții lor răspunzători în fața judecății Dumnezeului în trei, și accesibili prin aceasta pentru proclamarea misionară.
- Nicăieri experiențele despre relațiile lumii lui Dumnezeu în trei nu sunt atât de clare încât să nu necesite examinare și interpretare atentă în lumina Evangheliei lui Isus Hristos.
- Având în vedere efectul simultan al factorului demonic în religii, este interzisă echivalarea tuturor puterilor spirituale percepute în experiența religioasă, de exemplu în extaz, cu Dumnezeul biblic, trinitar.
- Dimensiunea antropologică a religiei:
Căutarea ambiguă a omului căzut pentru Dumnezeu
O analiză coerentă din punct de vedere biblic a religiilor trebuie, împreună cu componentele lor lucrate de Dumnezeu, să includă pe deplin și imaginea omului în Sfânta Scriptură.Concentrându-mă pe problema religios-teologică, aș dori mai întâi să rezumă ceea ce este decisiv pentru aceasta în trei elemente de bază. afirmatii:
- Ca chip al lui Dumnezeu, ființelor umane li se implantează o referire esențială la Dumnezeu, un sentiment pentru divin (sensus divinitatis). Acest lucru îl face, chiar și în starea sa căzută, să caute neîncetat pe Creatorul său.
- Ca mișcare ascendentă a omului căzut, religiile sunt limitate în capacitatea lor de a înțelege. Din această cauză, ei ajung doar la o percepție imperfectă și tulbure a lui Dumnezeu.
- Datorită faptului că direcția voinței omului căzut a fost inversată de păcat, toate eforturile sale religioase se caracterizează și prin răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și fuga de el.
Voi dezvălui acum aceste teze în detaliu:
Faptul că omul, chiar și în înstrăinarea sa de Dumnezeu, este o ființă profund religioasă este văzut de reprezentanții tuturor celor trei direcții principale religios-teologice contemporane – exclusivistă, incluzivă și pluralistă. Acest lucru poate fi descris cu o varietate de expresii, de exemplu: „sentiment de dependență absolută” (Schleiermacher), „religios a priori” (Troeltsch), „simț al numinosului” (Otto), existențial transcendental” (Rahner), „conștientizare”. a realității supreme” (Hick). Dietrich Bonhoeffer are dreptate când a observat că religia cu greu joacă un rol în înțelegerea omului modern despre sine și despre lume. Ancorarea religioasă permanentă a păcătosului (Eclesiastul 3:11) este corespondența umană cu acea declarație generală de sine a lui Dumnezeu pe care o numim „theonomen (sau divin) factor al religiilor”. Prin această corespondență, adică acomodarea reciprocă a lui Dumnezeu și a omului în religia naturală, Dumnezeu dă căutării omenești a Lui aprobarea și sensul său, care precede istoria mântuirii. Dumnezeu dorește, le spune Pavel neamurilor ateniene, ca oamenii „să-L caute, dacă pot să-L vadă și să-l găsească” (Fapte 17:27a). Cu siguranță că această căutare ca atare nu este promisă găsirea mântuirii nici înaintea lui Hristos și în afara lui Hristos. Dar prin exercitarea evlavioasă a dispoziției sale religioase sub influența bunătății anticipatoare a lui Dumnezeu (Fapte 14.17; Ro 2.4) și harul (Ioan 6.44; 12.32) persoana care caută este pregătită pentru întâlnirea cu el în istoria Evangheliei mântuirii. De aceea misionarul găsește Duhul Sfânt care își are reședința în noi și vrea să dăruiască cu totul. Doar în Isus, Dumnezeu vrea să ne dea nouă și tuturor oamenilor cunoașterea adevărată și deplină despre Sine.
Aceasta nu înseamnă că acum revocăm ceea ce am spus mai devreme despre cunoașterea naturală a lui Dumnezeu și în religii. Există, susținem, chiar și în acestea o anumită cantitate de cunoaștere a lui Dumnezeu. „Căci ceea ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu este evident printre ei [neamuri]; căci Dumnezeu le-a descoperit lor” (Romani 1:19). Dar această „cunoaștere”, așa cum spune Pavel în VV. 19 + 20 descrie este unul incomplet. De asemenea, este rupt și pervertit din cauza nerecunoștinței umane față de Dumnezeu și a apostaziei față de El (v. 21-25). În cel mai bun caz, este încă rudimentar.
Teologii neo-reformei precum tânărul Karl Barth și, de asemenea, unii hiperbarthiani evanghelici – reprezentanți ai unei teorii radical exclusiviste a religiei – tind să conteste cunoștințele de bază ale păgânilor despre Dumnezeu. Dar nici în acest moment nu trebuie să dorim să fim mai biblici decât Biblia. Sfânta Scriptură, în special Apostolul Pavel, nu numai că recunoaște cu râvnă faptul cunoașterii naturale a lui Dumnezeu; mai degrabă, este dornic să o expună. De ce este, de asemenea, indispensabil pentru noi să ne ținem ferm de doctrina revelației generale a lui Dumnezeu? Din trei motive misionare esențiale:
În primul rând , este important să-i facem pe oameni conștienți că și ei sunt determinați de Dumnezeu, cel puțin subconștient, și că nu pot trăi fără El, nici ca indivizi, nici ca comunitate.
În al doilea rând , faptul că până și păgânii îl cunosc pe Dumnezeu îi ține socotitori în fața lui Dumnezeu în viața lor morală și, de asemenea, în închinarea lor, astfel încât, dacă îi rămân neascultători, ei vor rămâne inescuzabili la Judecata de Apoi (Romani 3:19).
În al treilea rând , cunoașterea lui Dumnezeu – oricât de rudimentară ar fi ea – oferă predicii misionare șansa de a-i ridica pe adepții religiilor necreștine din propriile premise și de a-i conduce pedagogic de la stadiul preliminar imperfect la stadiul de deplin. cunoașterea în Isus Hristos, așa cum a făcut Pavel în Atena.
Cu astfel de argumente se întâlnește ocazional obiecția: dacă este adevărat că există deja o cunoaștere a lui Dumnezeu în religiile necreștine, de ce ar trebui să mai facem misiuni printre ele?
Dar această concluzie este superficială. Ideea nu este că oamenii au crezut vag în existența lui Dumnezeu – sau a unei „ființe superioare”; căci o astfel de așa-zisă credință, așa cum o au chiar și demonii conform Iacov 2:19, tot nu ne-ar salva de a fi pierduți sub mânia lui Dumnezeu pentru toată vina omenească. Întrebarea decisivă nu este încă: există un Dumnezeu?, ci mai degrabă așa cum a spus Luther: „Cum pot obține un Dumnezeu milostiv?” Omul nu o poate câștiga de la sine, nici măcar prin lucrări etice și religioase. Dumnezeu însuși a trebuit să ne întâmpine, și a făcut-o și încă o face: în Isus Hristos, singurul Său Fiu, în El singur și în El întreg. Isus a pus puntea peste abisul care ne desparte de Dumnezeu. El a biruit înstrăinarea dintre omenirea apostată și Creator, care s-a îndepărtat de el în mânie, prin jertfa Sa de pe cruce, pentru ca noi să avem pace cu Tatăl, îndreptățiți prin credința în El (Romani 5:1). Fără această revelație a iubirii în fiul său Iisus Hristos, însă, Dumnezeu rămâne un Dumnezeu deus absconditus), adică un Dumnezeu ascuns, îndepărtat, a cărui stăpânire ni se pare adesea nedumerită și înfricoșătoare.
O astfel de experiență înspăimântătoare a lui Dumnezeu se reflectă și în conceptele lui Dumnezeu din religiile necreștine, în tensiunea paradoxală dintre experiențele lor eudemoniste (simțind demonii ca fiind binevoitori) pe de o parte și oroarea lor față de frica lor, pe de altă parte. Pe de o parte, zeița din nordul Indiei Kali sau Durga este dătătoarea de fertilitate, iubită de femei; dar ca răzbunătoare a răului, ea degajă și teroare. Acest lucru, la rândul său, îi face inconsecvent de atractivi pentru hoți și tâlhari, iar statuile din tâmplele lor îi înfățișează cu ochi îngrozitor de deschiși, limbi flămânzi de sânge și capete umane tăiate în labe.
În mod similar, pentru musulmani, zeul lor Allah – în ciuda supunerii lor ascultătoare față de voința sa – rămâne un zeu arbitrar care, în decretul său inscrutabil, i-a destinat pe unii paradisului, iar pe alții iadului. De aceea, Islamul nu cunoaște certitudinea mântuirii.
O voi spune din nou: mijlocirea dintre Dumnezeul de temut, care este în cele din urmă ascuns, pe de o parte, și Tatăl, al cărui chip strălucește puternic către noi, pe de altă parte, este dată numai în revelația Sa a mântuirii. prin fiul său Iisus Hristos. Isus este împlinirea promisiunilor mesianice din Vechiul Testament. Este, de asemenea, răspunsul la dorul de mântuire în religiile necreștine. El ne deschide inima tatălui iubitor. El răspunde și inimii omenești care bate neliniștit în noi până când își găsește odihna în Dumnezeu (Augustin).
Dar Isus nu este numai împlinirea religiilor; el este în acelaşi timp judecata şi sfârşitul lor. Potrivit învățăturii biblice, timpul în care popoarele non-israeliene slujesc zei străini în propriile lor religii – conform Deuteronomului 4:19 sunt puteri cerești – este un timp temporar. Este un timp al ignoranței și, ca atare, este supus mântuirii lui Dumnezeu-răbdare istorică (Romani 3:26; Fapte 14:16; 17:30). De dragul lor, credincios legământului său universal cu Noe, el nu s-a lăsat neobservat de oameni. Mai degrabă, el le-a oferit dovezi constante ale bunăvoinței sale. Cu toate acestea, popoarele neamuri îl au pe Dumnezeu
Proclamația aici este punctul de plecare esențial.
Căutarea omului după Dumnezeu este, în general, declanșată de realizarea de către omul căzut a stării sale pierdute în experiența palpitantă a mizeriei sale. Recunoașterea acestei pierderi ca fiind ruptă de sursa dătătoare de viață, cerească, reconectarea la ea devine laitmotivul efortului nostru. Căutarea este stimulată de speranța că eforturile lor nu vor fi zadarnice, dar că mântuirea le va veni în sfârșit în cale.
Este izbitor la compararea religiilor că exercițiul îndemnului uman de a relua legătura ruptă cu divinitatea este exprimat în forme foarte asemănătoare în religiile existente: Omul are nevoia să se roage, să facă sacrificii, să mediteze, să se curețe ritualic. , să se supună disciplinelor ascetice și să întreprindă pelerinaje la sanctuare. Prin toate aceste exerciții dorește să facă plăcută divinitatea. În același timp, el este adesea conștient de faptul că ea caută o atitudine interioară, evlavia, care autentifică riturile exterioare. Exemple în acest sens, care pot fi exprimate chiar în dragoste fierbinte pentru Dumnezeu, se găsesc în multe religii.
La fel, toate religiile știu, cel puțin într-o oarecare măsură, că întoarcerea la Dumnezeu trebuie combinată și cu comportamentul moral față de semeni și comunitatea lor. În consecință, nu există religie umană fără porunci etice, al căror conținut poate fi foarte asemănător cu cerințele celui de-al doilea tabel al legii. De asemenea, Pavel (ca și Romani 2:14 și 26) recunoaște în mod pozitiv că printre neamuri există cel puțin o împlinire parțială a legii naturale date de Dumnezeu – în ciuda acuzației sale anterioare de păgânism din Romani 1, care descrie sumbru întreaga poza .18 – 2.32.
Pe scurt, se poate spune că realitatea unei religiozități exprimată în toate religiile poate fi recunoscută în umanitate, care – cel puțin parțial – răspunde pozitiv îndrumărilor date de Dumnezeu în revelația generală. Acest punct de vedere se bazează în mod evident pe declarația lui Dumnezeu din Maleahi 1:11, care este uimitoare prin unicitatea ei biblică: „Căci de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui numele meu este mare între neamuri și pretutindeni tămâie și tămâie. jertfe sunt aduse numelui meu daruri curate; căci numele Meu este mare între neamuri”.
- Totuși, aceasta nu trebuie înțeleasă ca o descriere generală a stării religiilor existente. În celebra sa predică misionară despre Areopagul din Atena (Fapte 17:16-34), Pavel arată clar că cunoașterea lui Dumnezeu demonstrată de păgâni în cultul lor a rămas foarte limitată și fracturată. În ciuda conexiunii sale pozitive cu altarul dedicat unui zeu necunoscut, scopul real al predicii nu este să arate cât de mult este de acord religia sau filosofia ateniană cu credința biblică. Dimpotrivă, Pavel vrea să le descopere grecilor, „că, în ciuda anumitor elemente de adevăr în credința lor, tot ceea ce esențial le este „necunoscut” și se rătăcesc. Căutarea religioasă a păgânilor, care este demnă de laudă în sine, nu a dus încă la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. În cel mai bun caz, ei au ajuns la un Dumnezeu necunoscut de ei, în spatele și deasupra căruia, totuși, stă în cele din urmă Dumnezeul unic și viu al cerului și al pământului: „Ceea ce vă închinați fără să știți, să vă vestim vouă” (Fapte 17, 23b). ).
- Eșecul eforturilor religioase ale omului căzut nu se arată doar prin cunoașterea imperfectă a lui Dumnezeu pe care a dobândit-o cu capacitatea lui naturală de a percepe. Are. Tragedia religiei necreștine se bazează mai degrabă pe faptul că străduința umană de a trece de la închiderea interioară a lumii până la adevărata realitate cerească a fost inclusă în direcția de voință a păcătosului anti-Dumnezeu. Persoana religioasă nu „căută cu adevărat din toată inima, din tot sufletul și din toată mintea” (Deut. 6:5; 10:12; Mt. 10:12) pe Dumnezeul sfânt să-L iubească și să-L onoreze. Mai degrabă, în răsturnarea sa păcătoasă, el se uită la Dumnezeu sau chiar îl ocolește pentru ceea ce i se pare valoros, ființa umană păcătoasă, pentru a-și îmbogăți bucuria de viață, fără a-i arăta Creatorului respectul cuvenit și mulțumiri filiale. Căci adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu este inseparabilă de respectul drept pentru El. Așadar, chiar în momentul în care omul se îndepărtează de Dumnezeu Dătătorul în favoarea darurilor Sale, sau când se prăbușește egocentric în sine (Luther), are loc deja amintita întunecare a inimii sale: Dumnezeu îi lasă pe cei care se despart de El pentru ei înșiși și efectele păcatului său (Romani 1:18 și urm.). După cum spune Paul Althaus, religia păgânilor a apărut prin apostazie față de Dumnezeul cel viu, din adevărul că El este în realitatea sa primordială, revelată. Un „cult al naturii” respingător și superstițios înlocuiește închinarea pură a lui Dumnezeu. În magie și spiritism, omul ia în stăpânire obiectul dorinței sale prin rituri de incantație. În acest fel, idolarul cade în robia forțelor naturale și a instinctelor care sunt izolate de scopul lor în creație, așa cum este deosebit de nerușinat în forma practicilor homosexuale (Romani 1:26 și mai departe).
Pentru că omul căzut uită că este dependent de Dumnezeu în tot ceea ce face, el caută să scape de consecințele mizerabile ale păcatului său, găzduind căi și mijloace de a se mântui. Eforturile rituale, legale sau ascetice variate caracterizează caracterul arbitrar al religiilor necreștine ale mântuirii. Binecuvântările și mântuirea – chiar dacă încă le așteaptă în principiu de la Dumnezeu – sunt astfel înțelese greșit ca meritul eforturilor evlavioase ale omului. În fiecare act religios din partea omului păcătos există întotdeauna un element de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, precum și o mișcare de a fugi; căci cel care s-a făcut vinovat nu îndrăzneşte să-l înfrunte pe sfânt cu responsabilitate.
Bunurile pe care omul păcătos speră să le obțină în religiile sale pot varia foarte mult. Spectrul variază de la asigurarea condițiilor elementare de viață în religiile tribale până la depășirea morții într-o viață eternă recâștigată, de exemplu în cazul egiptenilor antici. Viața, cunoașterea și puterea sunt obiectele dorinței, de dragul cărora primul cuplu de părinți au călcat de bunăvoie poruncile lui Dumnezeu și, prin urmare, au încetat părtășia cu El. Aceste obiecte sunt chiar depășite de dorința hulitoare asociată cu dorința lor de a fi asemenea lui Dumnezeu, adică de a se îndumnezeire, în loc să aștepte cu ascultare desăvârșirea copilăriei dumnezeiești de la Dumnezeu (cf. In 10,34-36; 1In 3: 1-3; 2 Petru 1:4b). Cu această dorință arogantă se realizează emanciparea totală a omului de Creatorul său. Eva și Adam au lăsat deoparte interdicția expresă a lui Dumnezeu și s-au îndoit de adevărul cuvintelor Sale pentru a lua în propriile mâini realizarea sensului existenței lor umane.
Această prezumție, însă, nu a venit inițial din propria ei inimă. Mai degrabă, conform raportului original din Geneza 3, le-a fost șoptit de o putere superioară extra-umană, anti-Dumnezeu. Acest lucru ne conduce la al treilea punct de referință esențial al înțelegerii noastre tripolare a religiei:
III. Dimensiunea demonică:
Religia păgână sub vraja diavolului
Dacă se include istoria ispitei în diagnosticul teologic al religiilor, chiar făcând-o punctul de plecare, devine evident că perspectiva demonică joacă un rol co-determinant în viziunea biblică a păgânismului de la Geneza la Apocalipsa lui Ioan. Dacă cineva recunoaște un act de creare a cultului în ispita importantă a femeii de către șarpe, atunci devine clar din punct de vedere istoric că puterile oculte sunt diagnosticate ca fiind cu adevărat prezente și active în motivele religiilor păgâne, în performanța sacrificii păgâne și în experiențele păgâne de extaz . Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament întâlnim o ecuație a zeilor păgâni cu demonii (Deuteronom 32:17; Ps 106:37; 1Cor 10:20), iar religia păgână ca atare este atribuită tărâmului întunericului sau stăpânirii diavolului (Fapte 26:18; 2Cor 6:14-18; Ef 2:2; Col 1:13). Componenta demonică trebuie reținută având în vedere importanța sa co-determinatoare. Cu toate acestea, conform concepției noastre tripolare, trebuie să facem acest lucru într-un rezumat interesant al celor două dimensiuni discutate mai sus, cea divină și cea umană.
Faptul că religia, pe lângă tot ceea ce face o impresie pozitivă sau ne trezește simpatia, are și o latură întunecată care i-a înspăimântat deja pe misionarii apostolici (Fapte 17:16) este și experiența istoriei misionare moderne. Nu numai misionarii raportează despre experiențele lor înfricoșătoare de manifestări ale realității oculte în religiile „animiste”, precum și în religiile superioare. Și mai de nerefuzat sunt mărturiile creștinilor proaspăt convertiți, care au experimentat violența înrobitoare a forțelor oculte la lucru tocmai în lupta cu legăturile lor religioase străine până acum.
Viziunea biblică asupra originii demonice și a naturii închinării zeilor străini a fost pe deplin adoptată și actualizată de către părinții bisericii timpurii. Potrivit lui Justinus și Clement, zeii păgâni sunt demoni răi care urăsc oamenii. Ei îi fac să creadă miturile înșelătoare și să practice cultele nerușinate corespunzătoare. Augustin a condamnat de asemenea, citând Ps 56.5, Ps 115.5 și 1Cor 10.19f. caracterul sacrileg, demonic al riturilor păgâne. El îi explică pe zeii politeismului ca fiind „idoli inutili, spirite impure și demoni pernicioși, sau cu siguranță creaturi și nu Dumnezeu”. Această viziune s-a păstrat în mare măsură de-a lungul istoriei bisericii, misiunii și teologiei până în prima treime a acestui secol.
În contrast, diagnosticul demonologic sa retras în mare măsură în teologia religioasă contemporană; da, chiar a fost complet ignorată de demitologizarea raționalistă și, de asemenea, teologică. Chiar și în teologia oficială romano-catolică a misiunilor și religiilor, de la Conciliul Vatican II am întâlnit doar referiri prudente la trăsăturile sumbre ale religiilor necreștine, care au fost subliniate atât de accentuat în tradiția de predare anterioară.
Walter Freytag a avut dreptate când a descris „demonicul din religii” drept „un factor uitat în discuția despre religii”.
Chiar de la început, religia umană are două cauze transcendentale opuse, ambele se referă la „pomul cunoașterii” (Exodul 2:9) ca simbolul religios arhetipal: una este interzicerea lui Dumnezeu împotriva savurării neautorizate a roadelor sale, pe care. omul ar trebui să se maturizeze în relația sa cu Dumnezeu; celălalt motiv este momeala șarpelui, care îl îndreaptă pe căutătorul religios în direcția opusă: obținerea mântuirii din propriile puteri sau chiar din sursele oculte ale Satanei.
Pentru a rezuma: Religiile extra-biblice au de la început trei cauze distincte: o motivație umană (autocontradictorie) și două origini transcendentale opuse, și anume una divină și una demonică. Având în vedere această ambivalență, este inadmisibil din punct de vedere teologic să atribuim religiilor necreștine o orientare generală către Evanghelie.
IV.Iisus Hristos – singura cale de a-L cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu
Investigația noastră religios-teologică a arătat că trebuie să răspundem la întrebarea: „Îl cunosc religiile pe adevăratul Dumnezeu?” – dacă este pus atât de clar – trebuie să răspunzi cu „Nu”. Scriptura ne arată în mod clar că popoarele non-israeliene slujesc zei străini în cultele lor păgâne și că o fac în ignoranță gravă și în amăgire cu privire la adevăratul Dumnezeu viu al cerului și al pământului. Rezultatele istoriei empirice a religiei sunt de asemenea de acord cu această constatare biblică.
Acum, pe de altă parte, în multe religii – chiar și în rândul triburilor primitive – există anumite concepții despre Dumnezeire care, deși rupte și înstrăinate, corespund cu ceea ce spun autorii biblici despre autoexprimarea lui Dumnezeu în creație, istorie și conștiința umană. (Rom 1, 19-23). De aceea am face bine să surprindem acest fapt dialectic, care reiese din două perspective, într-o „teologie naturală”.
În plus, există religii ulterioare care au ajuns la afirmații despre Dumnezeu care ne sună și mai familiare. Au preluat-o din istoria impactului creștinismului – în special predica misionară – dar apoi au falsificat-o și sincretic. Aceasta este esența unei „religii post-creștine” care, prin această combinație de similitudine și inversare, devine o „religie anti-creștină”.
Acest lucru este valabil mai ales în cazul islamului. Fondatorul său, Mohammed, auzise, de asemenea, proclamațiile bântuitoare ale călugărilor sirieni în călătoriile sale comerciale și fusese profund impresionat de seriozitatea judiciară escatologică subliniată în numele unicului Dumnezeu. Acest lucru se reflectă și în primele sure scrise în vremurile Meccane. În Coran, Allah – numele arab al lui Dumnezeu – este descris ca un creator atotputernic și omniscient care ține în mâinile sale soarta ființelor umane și le va răsplăti în ultima zi pentru faptele lor bune și rele. Aceste afirmații, mai ales atunci când toate surele îl descriu la început drept „milostiv și milostiv”, nu sunt greșite în sine. Dar ele nu transmit suficientă cunoaștere a lui Dumnezeu din două motive:
Pe de o parte, imaginea islamică a lui Dumnezeu îi lipsește trăsăturile esențiale ale revelației autentice a lui Dumnezeu în Vechiul și Noul Testament: musulmanii nu experimentează că – așa cum se spune în 1 Ioan (4, 8) – Dumnezeu este iubire. Lipsește, de asemenea, din numeroasele porecle pe care le dau lui Allah – unul numără 99 astfel – este tocmai cea care este cea mai importantă pentru noi, creștinii, pentru că Isus ne-a învățat și prin actul său de ispășire ne-a dat posibilitatea să-L numim astfel: Tată! (Matei 6:9) Avva, tată drag! (Romani 8:15)
Pe de altă parte, Coranul contestă cu vehemență unele afirmații despre Dumnezeu care sunt fundamentale pentru credința creștină în Dumnezeu, și anume Trinitatea sa , divinitatea asociată a lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu Tatăl și, în sfârșit, divinitatea personală a Duhului Sfânt. Chemarea lui Dumnezeu în trei persoane ar fi chiar păcatul de neiertat (shirk = asociație) și este condamnat cu tărie ca blasfemie.
Din această cauză, imaginea islamică a lui Dumnezeu capătă trăsăturile unui potentat arbitrar, departe de ființele umane, care în cele din urmă este doar un alt cuvânt pentru soarta oarbă. Totuși, dacă musulmanii cred că nu numai că au recunoscut voința lui Allah, ci că trebuie să o îndeplinească fără milă, în supunere ascultătoare, cele mai oribile crime pot fi comise în numele lui Allah. Teroarea islamistă din multe țări oferă exemple oribile în acest sens.
În forma Coranului Allah, cea a Dumnezeului biblic este astfel distorsionată. Pe de o parte, acest lucru se datorează faptului că în Islam speculația umană a înlocuit auto-revelația personală a lui Dumnezeu cu un monoteism rațional. Pe de altă parte – și mai rău! – îngerul revelației Gibrel (=Gabriel) care l-a inspirat pe Mahomed trebuie deja identificat ca un spirit mincinos. Acest lucru ar fi contrazis în numele lui Allah afirmațiile biblice diametral centrale despre calitatea de fiu al lui Isus (Sura 9.3o; 19.91-93) și moartea sa ispășitoare pe cruce (Sura 4.156). În lumina 1 Ioan 4, 2f trebuie să demascăm în mod diacritic acest spirit ca un demon, chiar și ca duhul lui Antihrist; căci el este cel care contestă întruparea lui Dumnezeu în Isus Hristos. .Dar asta înseamnă
Dar cum s-a putut produce această teribilă deraiere a credinței coranice într-un singur Dumnezeu? Motivul este acesta: nici chiar Mahomed însuși nu a reușit să recunoască că Dumnezeul etern, viu, unic, a cărui stăpânire atotputernică o întâlnise de fapt, s-a revelat în mod autentic, adevăr și concludent în Isus din Nazaret. Acesta nu a fost doar un profet, așa cum credea Mohammed însuși că este. Mai degrabă, Dumnezeu însuși a venit la noi în formă umană (Matei 11, 27), într-o unire nedespărțită a ambelor naturi, pentru a ni se dezvălui pe Tatăl, pentru a ne împăca cu El și pentru a ne face copiii Lui. Isus spune despre Sine: „Cine Mă vede pe Mine, vede pe Tatăl” (Ioan 14:9). Deja în prologul lui Ioan (1, 18) se spune: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul născut care este Dumnezeu și este în sânul Tatălui,
Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, care depășește cu mult presimțirea vagă a lui Dumnezeu în religii, a devenit posibilă pentru că Dumnezeu însuși a venit la noi ca un mântuitor în copilul din Betleem și, mediat de mânia reținută, se provoacă constant în noi în acest timp. – și asta în special și prin trăsăturile respingătoare ale religiilor lor: în imoralitatea acoperită de ei – gândiți-vă la arderea văduvei hinduse – în mândria autojustificării și în cele din urmă chiar în străduința de a se idolatriza.
În revelația Sa deplină prin Isus Hristos, Dumnezeu spune un NU răsunător tuturor acestor trăsături anti-Dumnezeu, mai ales că oamenii intră în contradicție cu propria lor cunoaștere mai bună a Lui (Romani 1:21,28; Fapte 17:29). . Prin urmare, odată cu proclamarea Evangheliei către păgâni, există și o judecată asupra religiilor lor. Timpul lor a ajuns în sfârșit;
https://horst-koch.de/gott-in-den-religionen/
/////////////////////////////////////////
Comunismul mondial
– Preluat din cartea OCCULT ABC, paginile 679-689, de Horst Koch, Herborn, 2009 –
Trei bărbați sunt considerați în principal responsabili pentru ascensiunea comunismului mondial: Karl Marx (mort la Londra 1883) – Ulyanov Lenin (mort în 1923 la Gorki, lângă Moscova) – Iosif Stalin (mort în 1953).
Acești trei oameni au transformat o mare parte din lume într-o mare de sânge și lacrimi. Doar anii în care aceste trei dimensiuni ale abisului s-au îndepărtat de scena pământului sunt dați intenționat. Profetul Ieremia spune în 17:13: „Numele celor răi trebuie să fie scris în nisip”. Adică, prima rafală de vânt sau val de apă șterge numele. Numele și memoria îți dispar.
Din păcate, ceea ce au semănat acești trei bărbați nu a trecut. Sămânța ei de dragon a încolțit nu de o sută, ci de o mie de ori.
Karl Marx era fiul unui avocat evreu. Povestea lui de viață arată dezvoltarea ideilor revoluționare, atee. După studii a lucrat ca jurnalist. Din cauza opiniilor sale radicale, a trebuit să renunțe la funcția de redactor-șef al Rheinische Zeitung. A cauzat atât de multe probleme încât guvernul prusac a cerut ca Marx să fie expulzat din Paris. S-a mutat apoi la Londra, unde s-a alăturat unei loji satanice . Despre afilierea lui cu Illuminati este în capitolul relevant. Mă refer la cartea lui Wurmbrand Karl Marx și Satan.
Opoziția față de orice formă de religie este deja evidentă în scrisul său timpuriu: „Critica religiei ca o condiție prealabilă pentru toate criticile”. În această lucrare, Marx exprimă câteva dintre ideile sale revoluţionare. Critica oricărei religii trebuie să se încheie cu faptul că omul este cea mai înaltă ființă pentru om. Religia este doar soarele iluzoriu care se învârte în jurul omului atâta timp cât el nu se învârte în jurul său. În acest context există o zicală: „Religia este opiaceul poporului”. Sociologul francez Raymond Aron, el însuși marxist în tinerețe, a urmat această afirmație a lui Marx cu declarația: „Marxismul este opiul intelectualilor”.
Acum câțiva ani am adunat materiale despre persoana și politica lui Marx. Tipic ideologiei sale inumane este mărturisirea lui: „Datoria mea este să trag omenirea în iad. Acolo voi râde de ei”. (Citat de Richard Wurmbrand în „Was Marx a Satanist?”)
Am găsit o declarație similară în pamfletul „O ideologie pentru Africa de Sud” de Francis Grim . La pagina 10 scrie:
„Ce provocare mai mare ar putea fi pentru creștini decât să se opună direct planului lui Karl Marx, scriitorul Manifestului Comunist și părintele comunismului, care a spus: „Singurul scop al vieții mele este să-l distrug pe Dumnezeu și să-L detronez pentru totdeauna. .” În engleză, aceasta înseamnă: „Ce provocare mai mare poate fi pentru un creștin decât să reziste direct intenției lui Karl Marx. El este scriitorul „Manifestului comunist” și părintele comunismului, care a declarat: „Singurul scop al vieții mele este să-l distrug pe Dumnezeu și să-l detronez pentru totdeauna”. „
La fel ca Karl Marx, Lenin a fost membru al unui club satanic. Cartea lui L. Trotsky Tânărul Lenin (Fischer Verlag) afirmă: „Lenin, fondatorul comunismului modern, a fost acceptat într-o sectă satanică scuipat și călcând pe cruce”. – Multe culte satanice practică aceeași ceremonie la admiterea membrilor.
Nu este sarcina acestei cărți să descrie viața acestui politician revoluționar. Ar trebui date doar câteva sugestii scurte. Din 1912, în calitate de abil organizator, a adunat și unit grupurile revoluționare ruse. El se afla în Elveția din 1914 și a fost dus în Rusia cu un vagon de cale ferată închis în aprilie 1917 pentru a submina puterea de luptă a Rusiei. A fost o mișcare fatală a comandamentului armatei germane. S-a făcut pace cu Rusia, dar în curând a urmat o revoluție oribilă. Lenin a făcut curățenie fără milă de toți adversarii. În 1922 a fondat Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).Atitudinea sa politică este o dezvoltare ulterioară a marxismului și, în același timp, o dezvoltare a unei lăcomii enorme de putere și eliminarea radicală fără scrupule a oponenților. Nu există alt sistem politic care să înrobească atât de brutal oamenii.
Cum se va realiza această înrobire a popoarelor este consemnat în Cartea nr. 3926 din Muzeul Britanic din Londra . Câteva principii directoare și instrucțiuni sunt citate din aceasta:
- Coruperea tinerilor cu principii false.
- Distrugeți viața de familie.
- Dominarea oamenilor prin propriile vicii.
- Profanează arta și murdărește literatura.
- Distruge respectul pentru religie.
- Implicați preoții în povești scandaloase.
- Introduceți lux nelimitat și mode nebune.
- Semănați neîncredere între clasele sociale.
- Otrăvește relațiile dintre angajator și angajați.
- Incitarea oamenilor împotriva „bogaților”.
- Distrugerea agriculturii prin industrie.
- Creșteți salariile fără beneficii pentru lucrători.
- Provoca ostilitate între popoare.
- Lasă-i pe „needucați” să domnească. (vot de vot liber).
- Șantajarea oficialilor guvernamentali eșuați.
- Creați monopoluri care mănâncă bogăția.
- Pregătiți-vă pentru falimentul mondial prin crize economice.
- Concentrați mulțimile pe distracția populară.
- Dăunarea sănătății oamenilor prin toxinele vaccinului.
- Ocupați moșii cu cavalerii „Vițelului de Aur”.
- Pregătiți chinurile de moarte ale popoarelor care epuizează oamenii cu suferință, frică și lipsuri. . . apoi . . . Foamea creează sclavi.
Realizarea acestor principii a transformat ţările comuniste în închisori.Un creștin din închisorile sovietice ar putea introduce o scrisoare în vest. El a scris: „Pentru noi, Uniunea Sovietică este un imens lagăr de concentrare, în care există temnițe suplimentare și locuri de pedeapsă. Am fost condamnați pentru că suntem credincioși și pentru că ne-am crescut copiii în credință. . . După relele tratamente din lagăre, nu mai suntem locuitori viabili ai acestui pământ, ci doar biete creaturi. . . Au fost fabricate calomnii și minciuni flagrante, iar populația s-a întors împotriva noastră acuzându-ne de crime rituale. Ne doare femeile când copiii sunt forțați să se alăture Ocobryata sau Pioneers (Comm. Organizații de Tineret). Este înfricoșător la ce înseamnă nebunesc, extorsionat, recurg profesorii, când copiii noștri refuză să poarte însemnele nelegiuirii (stea și batista roșie). . .”
Prin crimă și teroare, Lenin a reușit să-și realizeze planurile. S-a ajuns la un sfârșit teribil. Îmi amintesc bine când a murit Lenin. Pe vremea aceea eram încă student. Într-o zi, onoratul nostru profesor de religie a venit în clasă și ne-a povestit despre evenimentele morții lui Lenin. Lenin a murit într-o tulburare mentală. S-a târât pe jos ca un animal și a implorat mese și scaune pentru iertare pentru atrocitățile sale. Așa că acest idol al milioanelor de oameni induși în eroare a fost răsturnat înainte de a muri ca hulitorul Irod (Fapte 12:23).
Trebuie menționat al treilea din această serie înfiorătoare: Iosif Stalin. Ceea ce Karl Marx a semănat filozofic și jurnalistic și Lenin a organizat cu tehnică perfectă, Stalin a ajuns la maturitate criminală . Un contemporan a spus despre el: „Nu era un om, ci un diavol”. Tatăl său era un cizmar bețiv, mama sa o femeie religioasă care dorea să facă preot din fiul ei. De fapt, ea a reușit să-și facă fiul admis la seminarul din Tiflis. După patru ani de seminar a fost trimis din cauza ideilor revoluționare.
Stalin a câștigat mai întâi încrederea celei mai sărace clase a poporului, muncitorii agricoli fără proprietăți, expropriând țăranii bogați, kulaki, și lichidându-i. Până la mijlocul anilor 1930, el a ucis șase milioane de kulaci.
Armata l-a supus pe Stalin prin arestarea celor mai abili comandanți și executându-i după un proces spectacol.
Nu s-a oprit nici la propria petrecere. În epurări pe scară largă, el a redus partidul la aproape jumătate.
Comentând aceste masacre, câștigătorul Premiului Nobel Alexander Saharov a scris în 1968: „Numai în 1936-1939, peste 1,2 milioane de membri ai partidului au fost arestați. Doar 500.000 au fost eliberați în cele din urmă. Ceilalți au fost torturați până la moarte în timpul interogatoriului, împușcați sau au pierit în lagăre de muncă.
Care a fost sfârșitul lui Stalin, călcând cu fidelitate pe urmele predecesorului său Lenin? Din „Arche Blatt” din mai 1977 adun următoarele: „La 21 decembrie 1952, cu jumătate de an înainte de moartea sa, Stalin a chemat pe 12 dintre cei mai loiali camarazi ai săi din Sovietul Suprem și le-a anunțat testamentul său politic și ideologic. ” Pot fi oferite doar câteva detalii, deoarece această ultimă moștenire depășește sfera acestui capitol. Se spune:
„Tovarăși, niciodată în istoria omenirii nu s-a luptat o doctrină a mântuirii pentru un imperiu atât de gigantic într-un timp atât de scurt precum comunismul… De la marele ocean până la Elba, totul este în mâinile noastre, pentru că nu mai suntem. renuntarea la asa-numitele state satelit. Numai Uniunea Sovietică măsoară peste 22 de milioane de kilometri pătrați. Mai sunt apoi țările care ne-au căzut în poale ca urmare a nebuniei lui Hitler și a naivității americanilor: Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, România și Bulgaria. Nici măcar nu se numără Estonia, Letonia și Lituania. Apoi sunt partidele comuniste puternice din Italia și Franța și mulți dintre prietenii noștri din Asia, Africa și America de Sud. Tovarăși, în lupta pentru dominația mondială a Rusiei avem un slogan minunat de rapid, cu totul diferit de Hitler, care spunea lumea se poate vindeca numai prin spiritul german. Noi, rușii, vorbim înapoi. . . Ideea de comunism captivează pe săracii din întreaga lume. Acestor săraci le vestim vestea bună a împărțirii tuturor bunurilor pământești. . . Doctrina comunismului împinge oile întregii lumi la stâna rusească… În curând toate popoarele vor face pelerinaje la Moscova.Moscova va fi noul Ierusalim . . .
Bătrânul nostru Marx a inventat sloganul: Religia este opiul poporului. A tăiat conștiința oamenilor. Iar un om fără conștiință nu cunoaște nicio responsabilitate în fața unui zeu. Și eu am avut conștiința tăiată de Marx și Lenin. Norma mea morală acum este: ce este bine pentru noi, rușii, ce ne aduce la dominația lumii. Rău este ceea ce vrea să ne împiedice. Vă spun sincer: punem violența și minciunile în slujba noastră. Da, trebuie să promiți totul și să nu-l ții… Momeala comunismului este mușcată de tineri și bătrâni imaturi și neexperimentați deopotrivă, chiar și de mulți intelectuali…
Comunismul este un drog dulce pentru proști… Oricine strica va fi băgat în congelatorul siberian. Să rezumam pe scurt: comunismul este opiaceul nostru pentru oameni. Politica noastră externă este vicleană și intriga, politica noastră internă se bazează pe teroare! Scopul nostru este: dominarea lumii.” . . .
Cei doisprezece discipoli aleși ai lui Stalin au aplaudat timp de 10 minute. În zgomotul din palme, nimeni nu a auzit murmurul lui Hrușciov: „Dar Liebknecht a spus deja: „Dacă există Dumnezeu, atunci noi comuniștii suntem cei lipiți!””. După ce aplauzele se potoliră, Stalin ridică din nou pumnul și toți tăcu pe moment. „Tovarăși”, a spus el cu voce tare, „nu uitați un lucru: vorbiți mereu despre pace, dar pregătiți-vă întotdeauna pentru război! Acasă, în Rusia, aveți voie să vă plimbați în pantofi aspri. În vest, totuși, furișează-te pe picioare liniștite până când vestul este și al nostru!”
Astăzi, la 20 de ani de la moartea sa, Stalin ar trebui să completeze lista țărilor încasate. S-a adăugat Vietnam, Cambodgia, Afganistan, plus țările cucerite din interior de revoluțiile comuniste. Ar putea fi menționate Mozambic, Angola, Etiopia, Zimbabwe etc. În total, peste 20 de țări sunt sub influență comunistă doar pe continentul african. Nu e de mirare că mulți cred că Antihrist vine din imperiul comunist mondial. Nu sunt de acord cu această părere, dar totuși cred că acest om puternic al ultimelor zile s-a ridicat din retrezitul imperiu mondial roman. Dar nu este un punct de disputa pentru mine.
Lumini laterale din „paradisul” comunist.
Există atât de mult material îngrozitor încât este imposibil să raportezi totul. Asta nu ar însemna doar multe volume, ci o întreagă bibliotecă. Majoritatea materialului este preluat din revista foarte recomandată a lui Wurmbrand, Vocea Martirilor (mai 1983). Am și rapoarte originale din Coreea de Nord, Cambodgia, Rhodesia (Zimbabwe) și alte țări conduse de comuniști. Câteva rapoarte.
Misionarul James Stuart a relatat recent din Mozambic (Africa) despre arestarea unui creștin împreună cu soția și cei patru copii ai acestuia. Copiii erau legați împreună. Comuniștii i-au pus un topor în mâna femeii și i-au spus: „Dacă îi tai capul soțului tău, te eliberăm pe tine și pe copiii tăi”. Dacă refuzați, o vom face și vom tăia și capetele copiilor.” Creștinul i-a cerut soției sale să se supună dorințelor ucigașilor. Ezitant, ea a lovit, dar i-a provocat doar o rănire, ale cărei consecințe a murit ulterior. Femeia a înnebunit. Ce s-a întâmplat cu copiii nu se știe.
Comuniștilor nu se deranjează să comită asemenea atrocități. Cu cât răul este mai mare, cu atât pare mai puțin credibil. Ani de zile lumea a refuzat să creadă atrocitățile de care era capabil Stalin. Președintele Roosevelt îl numise „bunul unchi Joe”. Comuniștii se bazează pe această viclenie psihologică și comit cu voință atrocități pe care alți oameni cu greu și le pot imagina. –
Comuniștii și bisericile (iunie 1983)
Comuniștii ucid oameni nu doar individual, ci și în grupuri. Lenin a învățat: „Practic, nu am renunțat niciodată la folosirea forței și nu vom putea niciodată să renunțăm la ea”.
În Nicaragua , comuniștii în uniformă au pătruns într-o biserică și au violat și apoi ucis cinci indiene Musawa, inclusiv două fete de 12 ani. În continuare, șase credincioși care au protestat împotriva violului au fost împușcați pe loc. Nenumărați alții și-au pierdut ulterior viața. 40 de sate ale indienilor Musawa au fost victimele freneziei distrugerii, vitele au fost sacrificate, iar recolta distrusă. La Tulinbila, comuniștii au transferat 13 bolnavi la biserica catolică și apoi au dat foc clădirii. Pastorul evanghelic Abel Flores și 13 angajați ai bisericii au fost arestați în urmă cu un an. De atunci nu s-a mai auzit nimic de la ei. („Deutsche Tagespost”, 18 decembrie 1982.)
În Mozambicul comunist (Africa), preotul catolic Estevao Mirassi a murit după trei ani de captivitate. Alții sunt încă încarcerați. Multe biserici au fost închise. Acei pastori care i-au susținut pe comuniști înainte de a veni la putere vor fi văzut până acum adevărata natură a noilor lor conducători. Înainte de asta, se pozaseră în luptători pentru libertate.
În Cambodgiacomuniștii au ucis trei milioane de nevinovați și au căutat să elimine toate formele de religie. Din cei 5.000 de creștini care au existat în această țară înainte de preluarea puterii de către comuniști, cei mai mulți nu mai sunt în viață astăzi. Episcopi, preoți, călugări, călugărițe și clerul evanghelic au fost uciși sau pieri ca urmare a suferinței pe care le-au suferit. În momentul de față există un singur pastor protestant care trăiește în toată țara.
În Vietnam , toți cei care au putut, îngroziți, au fugit de comuniști. Așa a fost că jumătate de milion de vietnamezi, inclusiv mulți creștini, au fost înecați pe mare sau uciși de pirați.
În China , 100.000 de lideri religioși ispășesc pedepse cu închisoarea. Mii de oameni și-au pierdut viața în mod violent.
Tortura în Cuba (iulie 1983)
În Cuba, Christian Valladares este liber de ceva timp după ce a fost închis timp de 22 de ani. El a povestit Comisiei ONU pentru Drepturile Omului modul în care comuniștii fără inimă și atât de precisi și-au tratat prizonierii: „Peste prizonieri au fost turnate butoaie de excremente și urină. Eloj Menojo a fost bătut în așa fel încât și-a pierdut auzul și un ochi. Pe moarte Roberto Chavez i-a fost sete și a cerut apă. Un gardian ia promis: „Îți voi da ceva de băut” și i-a urinat în gură.
Medicii ruși, cehi, est-germani și cubanezi i-au îmbolnăvit deliberat pe prizonieri; apoi i-au folosit drept „cobai”. Predicatorul evanghelic Gerardo Gonzales Alvarez a fost împușcat. Ultimele sale cuvinte au fost: „Tată, iartă-i; pentru că ei nu știu ce fac.” Enrique Correa, încercând să-l ajute pe predicatorul rănit de moarte, a fost el însuși împușcat de nouă gloanțe; dar a supraviețuit.
Sute de prizonieri încă lâncezesc în celule subterane, la îndemâna soarelui. Au fost împușcați și Gonzalez, Reloba și Rodolfo Alonso. Alonso avea 21 de ani.”
Personalități creștine din Europa de Vest vizitau Cuba când aveau loc aceste atrocități. S-au întors în țările lor și au anunțat că nu sunt creștini în închisorile cubaneze. Nu auziseră țipetele celor torturați. Când am publicat aceste fapte, unul dintre liderii creștini m-a atacat și m-a acuzat că inventez lucrurile. Acum eroul creștin Valladares confirmă fiecare cuvânt pe care l-am spus. Comunismul este un monstru, iar cei care îl descriu în termeni mai blânzi fie îi înșală pe alții, fie au fost înșelați ei înșiși.
Un raport de idee despre Afganistan (1983) de Rudolf Pfisterer
La mai bine de trei ani de la invadarea Afganistanului, forțele sovietice de ocupație recurg la mijloace din ce în ce mai crude pentru a ține țara sub control. Motiv: Activitatea grupurilor de rezistență islamică – populația este în proporție de 99 la sută musulmană – este neîntreruptă, iar armata afgană devine din ce în ce mai slabă. Potrivit unui general care a fugit în Pakistan, ea a pierdut peste 65.000 de soldați. Mulți dintre ei au trecut la grupurile de rezistență. În acest moment, probabil că există doar în jur de 15.000 de oameni sub arme în forțele armate afgane.
Cu cât regimul dependent de Moscova din capitala Kabul își dezvăluie slăbiciunile, cu atât măsurile de teroare ale forțelor de ocupație sovietice devin mai intense. Populația civilă are de suferit. Recent, în toată țara au apărut mici dispozitive explozive: vopsite viu precum jucării, ceasuri și stilouri. Actorul american Kirk Douglas,vizitarea unei tabere de refugiați de la granița afgano-pakistană a fost îngrozită: copiii cărora li s-au rupt picioarele tocmai învățau să meargă pe cioturi. Orașe întregi au fost bombardate de sovietici cu napalm și fosfor, iar moscheile și spitalele nu au fost cruțate. Închisorile speciale în care sunt torturați suspecți simpatizanți se umplu. Se spune că 5.200 de persoane au fost închise anul trecut într-un penitenciar de lângă Kabul. Un liber liber și-a rezumat impresiile într-o singură propoziție: „Totul este groaznic acolo”.
Un student la medicină a raportat despre metode brutale de interogare. După ce Maw a găsit un pliant de rezistență în apartamentul ei, a fost supusă unui „tratament” intens de către șase ofițeri la sediul poliției: a trebuit să stea în picioare paisprezece zile și nopți, a fost torturată cu șocuri electrice și amenințată în mod repetat cu viol. Pentru a o intimida, a fost dusă prin camere de groază unde a fost forțată să privească părți ale corpului uman – brațe și degete. Au fost forțați să asista la emascularea unui prizonier. Muribundul i-a șoptit: „Sora mea, nu mărturisi niciodată, ține-te bine”. În acea închisoare mai erau patruzeci de femei. Unul dintre ei aproape a înnebunit după ce a fost lovit în mod repetat cu un braț uman tăiat. – Nu-i de mirare,
Nicio revoluție fără o baie de sânge
Acesta este un cuvânt al lui Lenin care trebuie susținut cu o statistică îngrozitoare. Revista franceză „Figaro” din noiembrie 1978 a publicat un reportaj despre sacrificiile de sânge cu care comuniștii au plătit și continuă să finanțeze revoluția lor mondială. Cât a costat comunismul în vieți omenești de la Revoluția Rusă din 1917? „statistica Figaro” afirmă următoarele:
- Sacrificiile umane ale comunismului în URSS între 1917-1959 66.700.000
- Sacrificiile umane în URSS din 1959 până în 1978 (după estimări minime) 3.000.000
- Sacrificiile umane ale comunismului în China 63.000.000
- Baia de sânge Katyn 10.000
- Civili germani uciși în timpul expulzărilor din 1945-1946 2.923.700
- Cambodgia din aprilie 1975-aprilie 1978 2.500.000
- Represia în Berlinul de Est, Praga, Budapesta și în Țările Baltice 500.000
- Atacurile comuniste asupra Greciei, Malayziei Peninsulare, Birmania, Filipine, Coreea, Vietnam, Cuba, Africa Subsahariană și America Latină 3.500.000
total: 142.133.700
Nu numai pentru că printre aceste milioane sunt nenumărați creștini, ci și pentru că comunismul fără Dumnezeu este însetat de sânge în căutarea unor noi victime, este de datoria noastră să-i avertizăm pe semenii noștri împotriva acestei ideologii.
Aceste statistici ar trebui actualizate pentru că în cei cinci ani de când a fost publicat Figaro au mai fost adăugate câteva milioane de victime.
Există creștini greșiți sau prost informați care se îndoiesc de o astfel de înregistrare îngrozitoare . Dar apoi li se cere să caute în Biblie că astfel de abominații au fost deja comise împotriva creștinilor. La scară globală, însă, atrocitățile comuniste au depășit victimele persecuției creștinilor din vechea biserică. Întrucât mulți pretinși creștini nu citesc Biblia – ca să nu mai vorbim de necredincioși – ar trebui citat cel mai frapant pasaj despre persecuția creștinilor. În Evrei 11:36-38scrie: „Unii au suferit batjocuri și flageluri, împreună cu legături și închisoare. Au fost uciși cu pietre, sparți – înjunghiați, puși în sabie. Mergeau în piei de oaie și de capră, în lipsă, în necazuri, în necazuri. A căror lume nu a meritat și au rătăcit în mizerie în pustii, pe munți și în crăpăturile și gropile pământului.”
În lumina acestei mizerii, suntem chemați să ne rugăm pentru frații și surorile noștri necăjiți. Dar noi, în Occidentul săturat, avem nevoie și mai mult de mijlocire, pentru a ne deschide ochii asupra mizeriei noastre spirituale și asupra caracterului prezentului din timpul sfârșitului.
>Doamne Iisuse, vino curând și pune capăt acestei terorii diavolești și obrăzniciei și orbirii noastre. Da, vino curând, Doamne Isuse. <
Preluat din cartea OCCULT ABC, 1984. – Cum au fost confirmate toate acestea în ultimii 25 de ani și va exista un val islamic similar de persecuție împotriva Bisericii lui Isus? – Horst Koch, Herborn, 2009.
info@horst-koch.de
www.horst-koch.de
https://horst-koch.de/weltkommunismus-k-koch/
//////////////////////////////////////////
Ce am semanat,recoltam si mancam,daca nu ne pocaim …pofta vesnica pentru Moartea a 2 a, Ap.cap. 20
Sodoma și Gomora
Kurt Quadflieg
SODOM SI GOMORRA AZI
– Înaintea Apocalipsei –
CUPRINS
Lumea fără Dumnezeu
Falsificarea Evangheliei
În urma prostituției spirituale
Căsătoria cu zeitgeist
Sub blestemul lui Dumnezeu
Puterea întunericului
Întruparea lumii
Quo vadis Germania?
În „Țara lui Dumnezeu”
Ca înainte de Potop,
îndemnul de a se întoarce
Va fi ca în zilele lui Lot: au mâncat și au băut, au cumpărat și au vândut, au sădit și au zidit, până în ziua în care Lot a părăsit cetatea Sodomei. Din cer a plouat foc și pucioasă și toți au pierit. Exact așa va fi în ziua în care Fiul Omului se va arăta. (Luca 17:28 30)
Dumnezeu a condamnat cetățile Sodoma și Gomora și le-a redus în moloz și cenuşă. El a arătat prin acest exemplu cum se vor descurca cei nelegiuiți.
(2 Petru 2:6)
CUVÂNT ÎNAINTE
Această carte îi provoacă pe toți creștinii născuți din nou să prezinte Evanghelia mai agresiv și mai consecvent într-o perioadă de declin social tot mai mare. Nu trebuie să cedem în fața zeitgeist-ului și să aducem un omagiu unei toleranțe neînțelese.
Acolo unde legea și legea statului sunt în contradicție cu Sfintele Scripturi și cu poruncile lui Dumnezeu, trebuie să ne ridicăm vocea și negarea este la ordinea zilei. Noi creștinii vrem „ceea ce este mai bun pentru oraș” (Ier. 29:7) și același lucru pentru țara și poporul nostru. De aceea ne rugăm pentru toți oamenii, mai ales pentru toți conducătorii, așa cum ne poruncește Scripturile. Dar asta nu înseamnă că ei nu trebuie să le fie măsurate și judecate acțiunile după cuvântul adevărului, Sfintele Scripturi.
În această carte, sunt avertizate fapte care cu siguranță nu vor găsi aprobarea tuturor. Cu toate acestea, cel care nu se teme de moarte când ridică privirea către Domnul său întărit în credință este greu de înspăimântat. „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de disciplinare” (2 Tim. 1:7).
Gottlob Ling, Pforzheim, editor
LA ESCORT
Ezechiel, al treilea mare profet al Vechiului Testament, a fost chemat de Dumnezeu să avertizeze poporul lui Israel. „Sunt un popor încăpățânat care se răzvrătește împotriva mea… îndrăzneț și sfidător… Transmite solia mea, ca să știe ce le este pregătit”, citim în capitolul 3 al cărții lui Ezechiel. Și în versetul 18 Dumnezeu îi pune din nou în mod clar responsabilitatea personală pentru soarta poporului Său asupra profetului: „Dacă spun celor nelegiuiți: trebuie să mori! și nu-l avertizați, ca să trăiască și cel rău va muri în păcatul lui; ci sângele lui îl voi cere din mâna ta”.
Fundalul acestei avertismente urgente din partea lui Dumnezeu este catastrofa care urma să se afle asupra Ierusalimului la scurt timp după aceea, ca urmare a lipsei de Dumnezeu a omului. Și în zilele noastre, Biblia ne poruncește să acționăm ca un paznic, ceea ce ar trebui să ne determine să descoperim abuzurile și nedreptatea din lume și să protejăm oamenii de căderea iminentă în catastrofă. Astăzi trăim în condiții similare cu cele ale israeliților înainte ca Dumnezeu să-și pronunțe judecata asupra acestui popor și să-i fi dus în robie în Babilon. Paralelismul cu lumea noastră modernă este evident.
Neglijarea morală aproape de nedescris a zilelor noastre corespunde din ce în ce mai mult condițiilor îngrozitoare din Ierusalim din acea vreme, pe care Ezechiel 16 le compară cu o femeie necredincioasă. Ca urmare a apostaziei rușinoase de la Dumnezeu, condițiile erau mai rele decât în Sodoma. În Biblie, alegoria este realizată cu o deschidere uluitoare, deoarece condițiile din acea vreme, întreaga decadență a societății, nu puteau fi descrise, probabil, decât printr-o descriere parțial șocantă. Ca și cum ar fi fost transportat de la Ierusalim acum două mii și jumătate de ani într-un oraș modern, citim în Cartea Profetului: „Ți-ai așezat taberele de curvie la fiecare colț de stradă și ți-ai mânjit frumusețea. Erai nesățios și… ți-ai înșelat soțul cu oameni străini și, în timp ce plătești o curvă, ți-ai ademenit iubiții cu cadouri… Mă voi comporta cu tine așa cum prevede legea pentru o adulteră și ucigașă. Pentru că mi-ai stârnit mânia și mi-ai stârnit gelozia, te condamn la moarte”.
Judecata amenințată s-a abătut apoi fără încetare pe această generație degenerată. Chiar și astăzi, în zilele noastre, dezmembrarea totală a valorilor morale a atins deja proporții care amintesc de condițiile din vremea lui Ezechiel și dinaintea potopului, când Dumnezeu trebuia să spună din cauza faptelor nerușinate ale oamenilor: „Le voi șterge. de pe pământ…” (Geneza 6:7).
Răutatea oamenilor este aceeași astăzi ca și în vremurile biblice și, evident, este în creștere. Din punct de vedere politic, moral și, de asemenea, religios, această lume, care se apropie de sfârșit cu o viteză uluitoare, se află în ghearele mașinațiunilor anti-creștine. E de mult trecut de miezul nopții la ceasul mondial.
Când ucenicii lui Isus L-au întrebat pe Domnul lor de pe Muntele Măslinilor din Ierusalim care va fi semnul venirii sale și al sfârșitului acestui veac, el a arătat o serie de necazuri care vor veni peste toți cei care l-au respins pe Fiul lui Doamne . Și pentru că neevlavia va abunde și iubirea se va ofili printre oameni, va fi un timp de depravare morală ca niciodată înainte. Traim deja in aceste zile. Acest lucru se reflectă și în imaginile și evenimentele din următoarele capitole ale acestei cărți.
Isus ne-a îndemnat să ținem seama de semnele vremurilor și, în pilda smochinului, el rezumă îndemnul său de a fi vigilenți: „Căci precum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și venirea Fiului Omului” ( Matei 24, 36-40). Pavel și alți apostoli au denunțat, de asemenea, abuzurile și apostazia care vor predomina la sfârșitul timpurilor la o scară fără precedent. Ei au predicat continuu împotriva descompunerii și dizolvării poruncilor lui Dumnezeu. Acest lucru ne obligă de asemenea să avertizăm în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu și să evidențiem condițiile care caracterizează deja afirmațiile profetice ale Scripturii prea clar.
Numai cei care cunosc Sfânta Scriptură pot recunoaște corect caracterul timpului nostru. Omul natural nu înțelege nimic despre Duhul lui Dumnezeu, ne spune Biblia. El nu poate vedea prin evoluțiile ciudate din fundal din spatele întâmplărilor superficiale. Numai Duhul Sfânt conduce în tot adevărul.
Creștinii știu că scena este pregătită pentru ultimul mare scenariu apocaliptic și toată distribuția este deja așezată. Ceea ce asistăm astăzi este cea mai mare manifestare de lipsă de Dumnezeu, nedreptate, licențiere și depravare morală pe care a văzut-o lumea vreodată. Scriitorul Wolfgang Borchert a spus odată pe scurt: „Suntem generația fără granițe, fără inhibiții și protecție. Suntem generația fără Dumnezeu.”
Din abundența subiectelor actuale, în raport cu starea de degenerare completă a societății noastre, în această carte ar putea fi desigur citate doar fragmente pentru ilustrare. În cel mai bun caz, se poate ghici amploarea reală a păcătoșeniei și a întoarcerii de la Dumnezeu. – Autorul
lume fără Dumnezeu
Cu ceva timp în urmă s-a citit titluri în reviste creștine precum: „Dumnezeu a pierdut majoritatea în Germania”. Sau: „Doar un mic procent mai crede în Dumnezeu.” Nelegiuirea este răspândită în țara noastră. Omul s-a emancipat de Dumnezeu. Pur și simplu L-a anulat pe Dumnezeu și nu mai vrea nimic de-a face cu el. El l-a înlocuit pe Dumnezeul cel viu cu idolii zilelor noastre. Astăzi se venerează doar nivelul de trai.
Ateismul nici măcar nu se oprește la biserici. În timp ce doar 26% dintre germani cred în Isus Hristos, doar puțin mai mult de jumătate dintre membrii bisericii îl recunosc încă ca Fiul lui Dumnezeu. Majoritatea oamenilor nu sunt în stare să numească nici măcar jumătate din cele Zece Porunci sau să numească cele patru Evanghelii. Șapte din zece germani nu știu cine a ținut Predica de pe Munte. Valorile și sistemele de credințe tradiționale creștine sunt din ce în ce mai mult pe marginea drumului.
Fostul misionar britanic din India, Leslie Newbigin, vede misiunea din țările occidentale ca fiind cea mai dificilă sarcină misionară a timpului nostru. El scrie: „Majoritatea Europei de Vest este sub vraja unui păgânism născut dintr-o respingere a creștinismului. Acest păgânism post-creștin este, prin urmare, mult mai greu de pătruns și mai rezistent la Evanghelie decât păgânismul pre-creștin cu care au trebuit să se confrunte misionarii din străinătate în ultimii 200 de ani.”
Pe lângă acest fapt cutremurător, clerul s-a lăsat tot mai mult de creștinism. Umanismul și critica biblică distructivă subminează credința părinților noștri. Învățătura Noului Testament este respinsă de teologia liberală și face loc din ce în ce mai mult unui pluralism în biserica populară. Din ce în ce mai mulți lideri autoritari ai bisericii au negat recent chiar pretenția lui Hristos de absolutitate. De exemplu, secretarul general al Grupului de Lucru al Bisericilor Creștine (ACK), care a cerut, printre altele, ridicarea condamnărilor doctrinare între religii și „educația pentru toleranță să se desfășoare în propriile lor rânduri”. Pentru ACKinclude toate bisericile evanghelice regionale și aproape toate bisericile libere precum și biserica catolică și ortodoxă.
Un alt reprezentant proeminent al ierarhiei bisericești care are dificultăți cu pretenția lui Hristos de absolutitate este fostul președinte de consiliu al EKD, Klaus Engelhardt. Când a fost întrebat într-un interviu ce înseamnă de fapt pretenția creștinismului de absolutitate, așa cum este exprimată în Noul Testament, în dialogul interior-religios, liderul bisericii a spus că în niciun caz aceasta nu ar însemna „preluarea celuilalt”. O astfel de declarație sabotează deschis porunca misionară a lui Isus, pe care Biblia o consideră a fi deosebit de urgentă.
În eforturile de unitate ecumenica pentru o religie mondială anti-creștină, Iisus Hristos, care a spus despre Sine că numai el este adevărul, devine în mod natural tot mai mult un factor perturbator, Biserica este inevitabil în pericol de a deveni o instituție a lui Satana.
Engelhardt, care s-a descris pe sine ca un „om modern”, a continuat în interviu: „Eu însumi sunt recunoscător că am cunoscut interpretarea istorico-critică a Bibliei în studiile mele. ..” Prin urmare, nu este deloc surprinzător faptul că consensul creștin de bază pe care se construise societatea noastră timp de secole s-a prăbușit din ce în ce mai mult în timpul mandatului său.
Ca răspuns la următoarea întrebare: „Dacă acum îl întrebi pe un musulman dacă el poate fi mântuit și în credința lui sau dacă trebuie să devină creștin, cum i-ai răspunde?” Engelhardt s-a zvârcolit cu cuvintele caracteristice: „Nu voi răspunde aici pur și simplu cu da sau nu…” Ei bine, cu siguranță nu un da, care, desigur, este și un răspuns inconfundabil. Este pertinent să ne amintim aici că Isus a spus odată: „Oricine nu este cu Mine este împotriva Mea . ..”
De altfel, acest lucru este valabil și pentru episcopul din Hamburg, Maria Jepsen, care nu este cunoscută doar ca o feministă care disprețuiește Scriptura și pentru angajamentul ei față de „grupurile marginale” de gay și lesbiene. În plus, ea respinge pretenția absolută a creștinismului cu remarca că aceasta este „aroganță religioasă”.
Unul dintre pastorii și sinoadele Bisericii Elbian de Nord care a simpatizat cu ea a scris o carte în care îi cheamă și pe creștini să renunțe la pretenția lor de absolut. Isus Hristos este doar „unul dintre mulți. … În contextul unui supermarket spiritual, Hristos este pus pe picior de egalitate cu fondatorii de religii și idoli precum Buddha, Mahomed, Dalai Lama și Prințesa Diana.
Citeam zilele acestea într-o revistă creștină despre un om care nu a putut să împace pretenția tot mai mare că toate religiile sunt căi legitime de mântuire și revelație divină. Pentru a sublinia această eroare fundamentală în declarațiile Islamului, de exemplu, el a plasat o reclamă în ziarul său de acasă în care a citat doar două sure din Coran: „De aceea, tăiați-le capetele și tăiați-le toate capetele. degete (8, 13)” și „Omorâți-i (evreii și creștinii), Sura 2.187”. Și-a dat în mod conștient numărul de telefon.
„Ecouul a fost uriaș”, scrie el mai târziu. „Telefonul încă suna zece zile mai târziu. Am fost certat în mare parte. Când am încercat să plasez din nou reclame similare, editorii ziarelor mi-au spus că nu vor mai accepta reclame religioase cu efect imediat… În august, a avut loc în primăria Lennestadt o misiune islamică deghizată în expoziție islamică, pe care am a participat de asemenea. Când reprezentanții bisericilor catolice și protestante au lăudat islamul până în cer, l-am atacat pe Mahomed, pe Allah și pe Coran, care a fost întâmpinat cu critici severe. Când moderatorul a încheiat discuția cu o rugăciune către Allah, am întrebat dacă pot să mă rog și lui Iisus Hristos. Faptul că nu am fost lapidat s-a datorat probabil lipsei de pietre în primărie…”
Și asta în mijlocul țării Reformei. Și aici avem o reflectare tipică a peisajului nostru spiritual și a modului în care se fac încercări de a submina învățătura biblică. „Închinați-vă Domnului Dumnezeului vostru și slujiți-I numai Lui”, ne îndeamnă Isus în Matei 4:10, iar în Cartea Apocalipsei citim: „Religiile străine sunt „locuințe ale demonilor, gropi de duhuri necurate” (18:2).
Evangelische Familienhilfe din Bremen , care la 26 noiembrie 1996 a șters numele lui Isus Hristos din statutele sale, s-a opus, de asemenea, lui Isus și autorității sale divine . Acest lucru a fost justificat prin faptul că „un concept masculin de conducere poate fi derivat din numele lui Hristos”. Un ziar a numit acest rămas bun de la Fiul lui Dumnezeu de către o comunitate care se numește creștini „Judecata Bremer asupra lui Isus Hristos”.
Poruncile lui Dumnezeu nu sunt valabile astăzi în Occidentul creștin și nu mai merită un ban. Omul le-a abolit de mult și le-a înlocuit cu ale sale. Pastorul A. Dächsel a profețit cu aproape exact o sută de ani în urmă: „Hristos va fi izgonit din stat, din casă, din școală și chiar din biserică ca o furtună, astfel încât spiritul materialist al vremurilor, care s-a lepădat de Dumnezeu, poate invada toate aceste zone. Prea stăpânire.” Doar un orb de astăzi nu reușește să perceapă aceste semne.
Biblia spune că fără Dumnezeu un popor se rătăcește. Christian Morgenstern a scris odată: „Există un singur remediu pentru nenumărați oameni – catastrofa”. Oamenii își fac propriul iad. Dostoievski a fost cel care a spus: „Iadul este acolo unde Dumnezeu nu mai privește…” Adevărata criză are o dimensiune mentală și spirituală. Este secularismul și permisivitatea societății. Biblia subliniază acest lucru și în cartea profetului Ieremia, în capitolul 2, despre poporul necredincios, unde Dumnezeu spune:„Este răutatea ta că ești atât de bătut și neascultarea ta că ești atât de pedepsit. Și vei cunoaște și vei cunoaște durerea și durerea de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău și de a nu te teme de El.”
O avalanșă puternică de fărădelege și imoralitate mătură țara noastră cu o forță extraordinară, târând oamenii din ce în ce mai mult în abisul ruinei. Blasfemia a fost lansată prima. Reprezentare picturală ulterioară a curviei. În curând avortul ca crimă în uter. A fost urmată de sexualitatea perversă, cum ar fi homosexualitatea și lesbianismul. Iar actul sexual cu animale și rude necesită legalitate. Această serie este obligatorie. Când va veni acel moment, lumea va fi în aceeași stare în care era omenirea înainte de Potop și orașele Sodoma și Gomora înainte de căderea lor. Există doar un pas în jos în închinarea deschisă a lui Satana și a lui Antihrist.
Este un șoc aproape insuportabil pentru cetățeanul obișnuit din țara noastră atunci când în mass-media, precum televiziunea, din ce în ce mai evident și într-o măsură din ce în ce mai mare, modurile de viață lesbiene și homosexuale sunt portretizate ca fiind complet normale și acceptabile social, și cu o implicititate uluitoare, care în același timp demonstrează fără rușine și fără rușine supremația în detalii hidoase și dezgustătoare ale perversiunii fizice.
În urmă cu mai bine de 20 de ani, sub ministrul federal al justiției Gustav Heinemann (SPD) de atunci, au fost deschise porțile pentru „eliminarea dreptului penal sexual”. El credea că nu se mai poate aștepta la norme creștine de viață într-o societate modernă. Și apoi, treptat, multe alte norme creștine și-au pierdut sensul.
Unul dintre cei mai înalți teologi catolici, Joseph Cardinal Ratzinger, a fost cel care a inventat fraza: „Un stat care nu mai vrea să știe nimic despre Dumnezeu și se bazează doar pe opiniile majoritare se scufundă într-o bandă de tâlhari”.
O poți simți peste tot astăzi, cum respirația iadului atinge deja acest pământ, cum lumea demonică se pregătește pentru sprintul final. Suntem în „război”. Toate domeniile vieții umane sunt incluse. Pământul este câmpul vast de operațiuni al acestei bătălii finale dintre Satana, pe de o parte, și Nazarineanul și sfinții, pe de altă parte.
Aproape că au rămas tabuuri în ultima vreme. Întrebarea dacă menționarea lui Dumnezeu în Legea fundamentală a Republicii Federale Germania este încă justificată deloc este ridicată cu o persistență tot mai mare. Trebuie să te gândești serios la asta. Preambulul Legii fundamentale germane din 1949 precizează, printre altele, că poporul german a adoptat această lege „în conștientizarea răspunderii sale în fața lui Dumnezeu”. Având în vedere înlăturarea izbitor de tot mai mare de la Dumnezeu din partea politicienilor responsabili, trebuie să ne întrebăm serios astăzi: Cum ar fi formulat astăzi preambulul Legii fundamentale? Cu mai bine de patru decenii în urmă, germanii și-au amintit originile creștine și au început constituția cu „responsabilitate în fața lui Dumnezeu”.
Fostul secretar general al FDP, Günter Verheugen, scrie: „Pentru mine este foarte clar că nu trebuie să existe nicio referire la Dumnezeu în constituție”. De aceeași părere sunt și Verzii, care doresc să desființeze paragraful 166 din Codul penal pe lângă eliminarea trimiterii la Dumnezeu din Legea fundamentală. Potrivit acestei prevederi statutare, oricine insultă convingerile religioase sau ideologice ale altora într-un mod care ar putea perturba liniștea publică este pasibil de urmărire penală. Se spune astăzi că § 166 restrânge „libertatea opiniei și libertatea artei”. El a stat de mult în cutia cu molii. În mod evident, intenția acestor oameni este de a submina în mod sistematic valorile creștine occidentale.
- Ravenshill scrie despre dezvoltarea devastatoare din societatea noastră și consecințele sale fatale în „Sodoma nu avea Biblie”: „Ce obligații ar trebui să aibă Dumnezeu față de un popor ale cărui păcate multiple într-o singură zi sunt mai mari decât toate cele comise în Sodoma și Gomora într-un an? Atunci când luăm în considerare privilegiul pe care îl avem de a predica Evanghelia lui Isus Hristos timp de secole pe care Sodoma nu a auzit-o niciodată. Sodoma nu avea comunități și biserici creștine. Avem multe mii. Sodoma nu avea Biblii. Avem milioane de ei. Sodoma nu a avut pastori și predicatori ai Evangheliei. Avem zeci de mii. Sodoma nu avea universități cu facultăți teologice, nici seminarii teologice și colegii biblice. Avem un număr destul de mare. Sodoma nu avea cum primiți mesajul creștin în tipărit sau la radio sau la televizor. Cu toții avem aceste opțiuni. Sodoma nu a putut extrage din experiența a mii de ani de istorie care ne arăta mânia și judecata, dar și harul și mila lui Dumnezeu. Deși era atât de dezavantajată, Sodoma a trebuit să piară”.
Și atunci autorul întreabă pe bună dreptate:„Care este obligația lui Dumnezeu față de un popor din care un procent minim frecventează o oră duminică la biserică, dar marea majoritate, în aceeași zi, nu pune absolut nicio întrebare despre Dumnezeu, ci dezonorează numele sfânt al lui Dumnezeu? Ce obligații are Dumnezeu față de un popor ale cărui chioșcuri de ziare nu au aproape niciodată un ziar creștin, dar suficiente reviste cu expoziții frivole din punct de vedere sexual de trupuri goale? Ce obligații are Dumnezeu față de un popor care devine din ce în ce mai ostil copiilor, dar cheltuiește milioane de dolari în asigurări publice de sănătate pentru a plăti pentru avorturi? Ce obligații are Dumnezeu față de un popor pe care l-a ajutat cu bunăvoință să devină una dintre cele mai bogate țări de pe pământ? dar care mai are doar o mică parte din această bogăție pentru lucrarea misionară în țările lumii a treia? De fapt, popoarele aflate într-o astfel de condiție nu merită nimic mai mult decât că Dumnezeu a lăsat asupra lor judecățile pe care le amenința în Vechiul Testament pentru încălcarea legilor sale.”
falsificarea Evangheliei
Timpul nostru este marcat de o abundență de evenimente anti-Dumnezeu. Suntem deja în mijlocul marii apostazii de la Dumnezeu. O serie de instituții bisericești au fost de mult afectate de această scădere a valorilor. Păgânismul a pătruns mult în bisericile din Germania. Sinoadele de stat votează pentru avort; Episcopul tolerează homosexualitatea; Cursuri de horoscop în Württemberg; fraternizarea cu islamul; servicii pentru animale; distribuirea prezervativelor la convențiile bisericești; Serile de yoga ca „rugăciuni de pasiune”; Cultul homosexual în Ulm Minster (se spune că există 300 de clerici homosexuali în cadrul EKD); femei lesbiene conduc centrul de formare EKD. S-ar putea continua seria acestor scandaluri în cadrul bisericii evanghelice după bunul plac. Nu lipsesc titlurile de tipul celor menționate mai sus.
Serviciul de informare al Alianței Evanghelice l-a citat recent pe teologul Ernst Panzer, care și-a justificat părăsirea bisericii cu următoarea afirmație: „A fost cu mare șoc că recent a trebuit să aflăm că Episcopul Dr. Klaus Engelhardt a găsit acum în mod public că păcatul Sodomei și Gomora este acceptabil din punct de vedere social. De asemenea, Engelhardt a deschis Centrul de Studiu și Educație pentru Femei din Gelnhausen pe 9 iulie 1994, ca parte a unei slujbe bisericești și a inaugurat pe cele două feministe Herta Leistner și Renate Jost.
Ambii directori de studiu se opun în mod conștient lui Dumnezeu revelat în Isus Hristos. Vorbesc cu blasfemie despre sângele ispășitor al lui Hristos, se întorc împotriva normelor și valorilor Bibliei, da, susțin recunoașterea relațiilor lesbiene și homosexuale în biserică și în stat și, în unele cazuri, trăiesc deja în astfel de relații nefirești. Cu aceasta, ușile și porțile au fost acum deschise fundamental pentru o astfel de învățătură anticreștină în Biserica Evanghelică din Germania.”
„Declarația Hirzenhainer” a conferinței comunităților profesoare, semnată de numeroși teologi protestanți care cred în Biblie, spune despre evenimentul scandalos menționat mai sus de la Gelnhausen: „H. Leistner și R. Jost reprezintă un feminism radical. Pentru ei, Dumnezeul în treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu este o realitate revelată, ci o expresie a unui mod de gândire patriarhal a oamenilor condiționat istoric. Ele schimbă, completează sau înlocuiesc conținutul revelației din Biblie cu idei feministe. Ei folosesc termenul de „zeiță” în mod firesc, chiar și în liturghie.
Pentru aceste feministe, moartea ispășitoare a lui Isus Hristos pe cruce nu este actul de mântuire al lui Dumnezeu, ci o „interpretare sado-masochistă” a morții lui Isus. Ei își îndreaptă atacul împotriva inimii revelației lui Dumnezeu, împotriva reconcilierii și mântuirii omenirii cu Dumnezeu și împotriva lipsirii puterii lui Satana. Așa că nu recunosc importanța sângelui lui Hristos în celebrarea Sfintei Împărtășanii pentru ei ca femei. Ei întreabă hulitor: „De ce au nevoie bărbații de sânge de la o rană, inclusiv de sângele de la rana de pe cruce, și nu de sângele pe care femeia îl vărsă în mod constant…?””
În capitolul al treilea din Apocalipsa, Domnul înălțat avertizează biserica din Tiatira. Femeia Izabela, o autoproclamată „proorocită”, a fost tolerată acolo, astfel încât curvia și idolatria au fost admise în comunitate și chiar și slujitorii lui Dumnezeu au fost ispitiți să păcătuiască. Din versetul 20, Isus amenință cu judecata tuturor celor care aderă la curvia Izabelei: „Dar eu am împotriva ta că o suferi pe Izabela, această femeie, care se spune că este o proorocită și care învață și ademenește pe robii Mei să curvie și să mănânce. sacrificat idolilor. Și i-am dat timp să se pocăiască și nu se va pocăi de curvia ei. Iată, o voi arunca pe pat, și pe cei ce comit adulter cu ea în mare necaz, dacă nu se întorc de la faptele lor.”
Când auzim astfel de cuvinte din gura lui Isus, atunci, în general, aceasta corespunde și cu ceea ce vedem și trăim în jurul nostru astăzi în domeniul religios. Este adevărat că în țara noastră fiecare peisaj urban este încă modelat de turnurile acelor clădiri vechi care se numesc biserici, dar sunt doar monumente fantomatice ale unei epoci demult apuse a vieții religioase. Acolo unde Evanghelia completă este încă predicată astăzi, acestea sunt doar oaze în mijlocul unei lumi fără Dumnezeu.
Conform celor mai recente studii demoscopice, marea majoritate a pastorilor bisericii de stat nu mai predică și nu mai predau conform Scripturilor. Ei provin în mare parte dintr-o pregătire critică pentru Biblie și astfel aduc autodistrugerea spirituală în biserică. Infiltrarea ereziilor crește rapid. Afirmația biblică „Va veni Judecata de Apoi” este acceptată doar de 34% dintre pastori. Convingerea că oamenii au nevoie de izbăvire de păcat este similară, la 52 la sută. În general, creștinismul este încă înțeles ca un standard etic, dar nu ar trebui să restrângă libertatea personală. Doar 42% dintre pastori spun că Dumnezeu este atotputernic.
În plus, dacă doar fiecare al cincilea pastor îl consideră pe Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca model al său, atunci nu este de mirare că tot mai mulți teologi afirmă deschis că Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu. Mai degrabă, este „rezultatul luptei pentru putere în comunitățile creștine timpurii”, potrivit unuia dintre reprezentanții de frunte ai teologiei liberale, profesorul Gerd Lüdemann de la Universitatea din Göttingen. După ce adevăruri biblice fundamentale, precum învierea și înălțarea la cer, au căzut din ce în ce mai discreditate în ultimii ani (Lüdemann a scris că trupul lui Isus s-a descompus), apostolul Pavel intră acum din ce în ce mai mult în linia de foc. Se spune că majoritatea scrisorilor sale sunt fictive sau falsificate. Teologul berlinez Hermann Detering a scris o carte despre aceasta, al cărei titlu este „The Fake Paul”. Pentru autor, Paul este doar o „invenție literară”. El vorbește despre o „Legendă a lui Pavel”. Pentru a-l caracteriza pe Hermann Detering, mai trebuie spus că și-a făcut doctoratul la Church College din Berlin sub Walter Schmithals, care este un student ferm al lui Rudolf Bultmann.
Mulți teologi care stau astăzi la amvon au mers la școala discreditată a lui Rudolf Bultmann în timpul studiilor. Cine a fost acest om este cel mai bine demonstrat printr-un comunicat de presă din ceea ce era atunci Leningrad. În anii 1980, Muzeul Ateismului de acolo a vrut să „demonstreze că Biblia este greșită”. Deschise în locurile potrivite, cărțile lui Bultmann au fost apoi disponibile pentru inspecție. Nu e de mirare că comuniștii au putut atunci să declare fericiți: „Acest savant german este de aceeași părere ca și noi: Biblia este o carte de basme”.
Se poate spune că critica biblică modernă își găsește punctul culminant cel mai radical în procesul de demitologizare al lui Bultmann și al discipolilor săi. Ea duce la concluzia că o mare parte din rapoartele Noului Testament nu sunt o redare de încredere a cuvintelor lui Isus și a miracolelor săvârșite de el, ci se întorc la „ficțiunile literare ale editorilor de mai târziu”. Învierea trupească a Domnului este descrisă și ca un „mit”: „…pentru că întoarcerea unui mort la viața acestei lumi este de necrezut”.
Întoarcerea lui Isus nu este nicio problemă serioasă pentru Bultmann. În plus, Bultmann neagă în mod expres că vinovăția omului „poate fi răscumpărată prin moartea unui om fără păcat”, adică actul de ispășire pe Golgota, plus nașterea din fecioară, și astfel continuă punct cu punct până când Evanghelia este total sfărâmată și fără glorie. îngropat este.
Acum trebuie să știi că, dacă ai profesori de teologie precum Bultmann, nu trebuie să fii surprins dacă și el se demodează. Biblia spune: „Cine se asociază cu înțelepții devine înțelept; dar cel ce este tovarăș cu nebunii va avea ghinion” (Proverbe 13:20).
În urma prostituției spirituale
Au trecut acum câteva decenii de când biserica s-a trezit într-o dizolvare rapidă a valorilor biblice. Diavolul încearcă în multe feluri să submineze credința creștină, etica și ordinea. Și sămânța de buruieni pe care a semănat-o a încolțit de mult. Acest lucru este arătat, de exemplu, de diferitele tipuri de „noi forme de închinare”, unele dintre ele atât de dezgustătoare încât până și celui mai întărit observator îi stă părul pe cap.
În februarie 1996, de exemplu, în Biserica Katharinen din Hamburg a avut loc o așa-numită petrecere techno, la care „scroafa a fost lăsată afară” în cel mai adevărat sens al cuvântului. Un ziar creștin a descris spectacolul: „Biserica a fost transformată într-o sală de dans. au ieșit băncile. În acest scop au fost montate o scenă și calculatoare muzicale. Aproximativ 2.000 de oameni au dansat timp de până la două ore pe muzică techno asurzitoare (muzică monotonă pe computer). Sticle de rachiu, vin și bere erau acum disponibile acolo unde se servește de obicei vinul de Împărtășanie și se consuma din belșug.
Cea mai înfricoșătoare parte a acestui spectacol infernal (la 100 de decibeli de putere a telefonului), care a costat chiar și 60 de mărci pentru a intra, a fost reprezentația Pyro Space Ballet, un grup care a dansat aproape gol (numai îmbrăcat ca pielea, subțire ca napolitana). țesătură). Biserica cu sală gotică din Hamburg a devenit astfel un templu de dans și o îngenunchere adâncă în fața Satanei. În felul acesta ei vor să-i cucerească pe tineri la Biserică. Sinodul nord-elbian O. Löwa a apărat Teufelsfest așa: Prindeți șoareci cu techno.”
Pentru a fi complet, ar trebui adăugat încă un lucru la acest raport: în timp ce barul era decorat cu pietre funerare (!), un disc-jocheu din Frankfurt i-a încălzit pe vizitatorii speriați cu un ritm puternic. Revista săptămânală „Der Spiegel” l-a numit „prinț barbar” și biroul său cu plăcile turnante în mod ironic „altar”.
Managerul partidului, pastorul Stefan Wolfschütz, a fost foarte încântat de acest banal cult de masă, care a fost co-organizat de Biserica Evanghelică Luterană Northelbiană, și a descris cu entuziasm acest „serviciu” ca fiind „unic în lume”. Pastorul principal al Sf. Katharinen a apărat evenimentul și în ziarul săptămânal EKD „Das Sonntagsblatt”, pe care l-a lăudat drept „întâlnire muzicală între vechea cântare gregoriană bisericească și cultura tehno seculară”.
Cotidianul „Die Welt” (Hamburg) a scris: „Poți să-l răsuci și să-l răsuci cum vrei: ceea ce moștenitorii lui Luther au făcut în orașul hanseatic nu are nimic de-a face cu învățătura Evangheliei și cu dragostea lui Hristos. Dar este consistent. Se încadrează perfect în numeroasele încercări cu care unii pastori încearcă de 30 de ani să construiască o biserică „contemporană”. Pentru că s-au abătut de la calea lui Luther, bisericile s-au golit”.
Nu în ultimul rând, Biserica Sf. Ecaterina din Hamburg este cunoscută în mod necinstit pentru faptul că în zidurile ei continuă să se întâmple lucruri care nu sunt tocmai spre slava lui Dumnezeu. Recent, fostul cancelar federal Helmut Schmidt a avut ocazia să declanșeze o tiradă cu totul specială, proclamând public că nu poate accepta învierea lui Isus Hristos. Literal a spus: „Nu cred în minuni și în mormântul gol… Am și mari dificultăți cu doctrina Treimii”. În plus, și acest lucru se potrivește exact cu opiniile sale vagi religios-umaniste, el a susținut o cooperare mai intensă între religiile lumii.
O biserică din Köln a fost, de asemenea, abuzată într-un mod unic de blasfemie. La 1 februarie 1997 a avut loc o prezentare de modă în Biserica Luther de acolo, în care lenjeria intimă pentru femei a fost prezentată și pe podiumul care străbate mijlocul naosului. Preotul paroh Hans Mörtler a justificat petrecerea de modă revelatoare spunând că parohia era stricata și avea nevoie urgentă de bani. De altfel, Mörtler a căzut deja în amurg în 1994, când a binecuvântat doi homosexuali într-o ceremonie asemănătoare unei nunți.
Din „Diakrisis” (sept./96) se desprinde că la 1 iunie 1996 în Biserica Petri din Braunschweig, cu bannere pe culoarele laterale, a avut loc un congres pentru curve. În timpul slujbei, aproximativ 70 de curve și băieți de chirie au fost primiți cu căldură de o diaconiță evanghelică. Păstorul Bisericii Petri a spus atunci într-o predică că curvele și prostituatele închiriate trebuie „iertate”. Apoi a luat chitara și a cântat balade medievale despre călugări necinsti și o călugăriță „căreia nu-i place să doarmă singură”…
Seria neglijenței morale este nesfârșită. În fața bisericii protestante Nikolai din Potsdam, un obelisc înalt de 13 metri a fost acoperit cu un prezervativ de pânză roz, ca parte a unei campanii de publicitate pentru o expoziție de SIDA în capitala statului Brandenburg. Dacă toate acestea continuă, într-o zi ar putea exista chiar și o plajă naturistă „creștină”.
Într-un proiect de rezoluție pentru parlamentul bisericii, comitetul parohial al Bisericii Evanghelice Luterane din Braunschweig a propus ca homosexualitatea să nu mai fie descrisă drept „păcat”. Lucrarea afirmă, printre altele, că homosexualitatea este doar „o expresie înnăscută a sexualității umane” și „o variantă a naturii”.
În 1995, în Biserica Reformată din Wuppertal a fost programată o „zi de închinare pentru curve”. La acea vreme, ziarul bisericesc renan „Der Weg” (26/95) relata că această ilustră adunare cerea ca prostituția să fie recunoscută social ca profesie normală a femeilor. Pastorul predicator a primit multe aplauze.
Căsătoria cu zeitgeist
Căsătoria cu zeitgeist din partea bisericilor nu se oprește la nicio ocazie dată. Fiecare oportunitate, oricât de succintă și de nivel scăzut, este profitată cu nerăbdare. La Campionatul European de Fotbal, competiția continentală a milionarilor de lovituri, în Anglia, în vara anului 1996, jocurile au fost difuzate pe marele ecran în sălile unui total de 250 de comunități din toată Germania. Printre aceștia s-au numărat și congregații cunoscute ca evanghelici conservatori, care au încercat să atragă oamenii care nu erau bisericești în sălile parohiale. Această petrecere de fotbal din biserică a fost numită greșit și „Oportunitatea misionară pentru Biserică”. Când au fost difuzate jocurile, spectatorii erau într-o adevărată febră fotbalistică, unii dintre ei atârnând cu steaguri și în tricourile unor cluburi cunoscute din Bundesliga.
„idee” a relatat și despre acest spectacol la acea vreme: „Jubilație nelimitată… în toată Germania de la Dresda la Mönchen Gladbach și de la Cuxhaven la Freiburg im Breisgau… Fanii au dansat prin sală cu o poloneză și au început după ce cupa a fost prezentată prin Regina Elisabeta. la o paradă de mașini prin centrul orașului Wetzlar”.
S-a mai aflat că după încheierea finalei de pe stadionul Wembley din Londra, pe lângă grătar și discotecă, s-au purtat discuții ample despre „Dumnezeu și fotbal”. „Fotbalul ca o introducere în a fi creștin”.
În timp ce „Mannheimer Morgen” a relatat despre „fotbalul rege pe altar”, „Reutlinger Generalanzeiger” a scris: „Festival de fotbal în biserică și Sierra Madre în loc de Ave Maria. 300 de ucenici au făcut un pelerinaj în sala de rugăciune a comunității creștine… În loc de psalmi, a fost pizza și în loc de textul obișnuit al predicii, a fost diversitatea adunată a corurilor stadionului – un decor lumesc imaginabil. Devotul promotor Johannes Kadel a reușit să suplimenteze colecția pentru Mozambic prin licitația unei mingi de fotbal semnată de naționala Germaniei. Valul La Ola sa răsturnat în stânga și în dreapta. Sucul de orz curgea liber, iar sala parohiei era ca un club.” …
La Congresul creștin din toamna anului 1996 de la Dresda, peste ruinele Bisericii Trinitatis atârna un banner cu inscripția „Dumnezeu este minunat”, iar revista festivalului scria, printre altele: „Isus nu te va lăsa în rahat. Nu are chef să te tachineze.” Un misionar român care a participat la congres, la care au participat 30.000, a remarcat după aceea: „În loc să te închini în duh și în adevăr, închinarea devine din ce în ce mai mult în simțire și evlavie. Aceasta este stimularea psihicului și auto-gratificarea spirituală. Este forma de exprimare a unei generații pentru care adevărul biblic a devenit secundar, în timp ce atmosfera religioasă de bine și unitatea manipulată psihologic au devenit prioritatea principală… Unele lucruri ne amintesc de carnaval și asta este deplorabil.
Vorbind despre carnaval și angajamentul bisericesc. În publicația creștină „Wort zur Zeit” (2/95) se cuvine să se citească: „Cluburile de carnaval din Unterland s-au înghesuit, ca sardinele într-o cutie, într-o mascarada colorată ca la balul de Luni Grațiale din catedrala Sf. Biserica lui Augustin la slujba nebunului. Pastorul congregației luterane Wartberg a rostit apoi o predică gata făcută în forma sa cea mai pură. Tema: Iisus Nebunul. În ea l-a răstignit din nou pe Fiul lui Dumnezeu cu unghii roșii de batjocură și l-a descris ca pe o figură împărătească, slăbit, urât și bătrân. I s-a dat sărutul obligatoriu de către prințesa carnavalului care a fost prezentă. Cei prezenți în persoană au fost la fel de încântați de ceea ce a fost prezentat ca iadul invizibil.”
Ziarul local din Pinneberg din Schleswig Holstein a relatat pe 28 februarie 1990 despre un bal de carnaval în sala parohială a Bisericii Duhul Sfânt: „Sahira, floarea deșertului, a trebuit să dea mai multe bisuri artei ei dansului din buric. Oaspeții i-au mulțumit cu aplauze frenetice… Pastorul Matthias Burmann a fost unul dintre cei mai entuziaști dansatori de la balul de carnaval… Nu doar moscheile decupate din hârtie colorată pe pereții sălii comunității au transmis o impresie orientală… „
Fostul superintendent și pastor evanghelic Manfred Kock din Köln vede „ceva minunat de ireverențios în carnaval. Este o onoare când proștii îți ridică o oglindă. Asta nu poate face decât bine bisericii noastre. Găsind puțină distanță față de tine cu o clipă cu ochiul și Alaaf și sub bătăile de tobe ale lui „Jecken”. Când pastorii invită în curând oamenii la întâlniri din nou în sălile parohiale ale bisericii, este garantat că ochii lor vor fi udați de râs și nu de lacrimi peste cuferele goale. Carnavalul poate elibera multe în inimi și în minte.”
Ceea ce carnavalul, care este de origine păgână, eliberează considerabil, însă, nu este libertatea, ci înrobirea lui Satana. Acest lucru este cel mai evident în centrele episcopale și cardinale germane, cum ar fi Munchen, Mainz și Köln. Fostul preot al catedralei, prelatul Ketzer din Köln, care a primit și notoriul „Ordin de carnaval împotriva seriozității animalelor”, și-a descris atitudinea față de fenomenele marginale îndoielnice ale Carnavalului renan în cuvintele caracteristice: „Oamenii cu mici vicii sunt favoriții mei. Dacă nimeni nu mai păcătuiește, îmi pierd dreptul de a exista… Apa sfințită și berea de Köln sunt la fel de inspiratoare.” În plus, prevostul catedralei „jecke” a ținut o liturghie festivă în Catedrala din Köln în onoarea tuturor participanților la carnaval în viață și decedați. Cu parfum de tămâie și lumânări, i-a primit pe aproape toți proștii din Köln la portalul principal și i-a escortat la altar. Acolo a dat noului standard binecuvântarea bisericii.
Cu ceva timp în urmă, „Express” din Köln a raportat că la carnavalul de la Köln „Hristos a atârnat pe cruce ca Tünnes, cu o călugăriță uitându-se lasciv în pânză”. Nerușinarea de acest fel cu greu poate fi depășită.
Pastorul din Essen H. Engel a predicat într-o slujbă de dimineață difuzată de Westdeutscher Rundfunk: „Îmi place carnavalul. Prințul Carnaval este un copil legitim al Mamei Bisericii. Există o relație de sânge între Helau și Alaaf ale proștilor și Aleluia și Osana a creștinilor. ..”
Biblia ne spune: „Nebunii își bat joc de păcat” (Prov. 14:9) și „. . . vor muri din nebunia lor” (Prov. 10:21). Isus subliniază seriozitatea acestor afirmații cu cuvintele: „Dar eu vă spun că, în ziua judecății, oamenii trebuie să dea socoteală pentru fiecare cuvânt deșert pe care l-au rostit” (Matei 12:36).
Părți mari ale clerului au devenit între timp preoți Baal moderni, iar biserica, în mare parte, Biserica Babiloniană a sfârșitului timpurilor descrisă în Biblie. Numele Babilon a devenit cunoscut în principal în legătură cu construirea Turnului Babel (Geneza 11:19). Cuvântul Babilon înseamnă „a încurca” sau „a împrăștia”. Biblia ne spune că oamenii s-au hotărât să nu asculte de porunca lui Dumnezeu și de poruncile Lui și a spus: „Hai, să construim un oraș și un turn, al căror vârf să ajungă până la cer, ca să ne facem un nume. .. ” Judecata lui Dumnezeu asupra actelor neascultătoare ale apostatului a avut consecințe grave. De atunci, numele Babel a fost folosit în toată Biblia până în cartea Apocalipsa.
„Termenul curvă este folosit într-un sens spiritual”, scrie Heinrich Müller în scrierea sa „A doua venire a lui Isus” și continuă: „Vrea să ne spună că aceștia sunt oameni care s-au consacrat cândva lui Dumnezeu. Isaia spune: „Cum se face că cetatea sfântă a devenit o curvă?” iar Iacov spune: „Voi adulteri, nu știți că prietenia lumii este vrăjmășia lui Dumnezeu?” Marea curvă este biserica apostată care a jurat că va fi proprietatea lui Isus și acum comite adulter cu lumea. Este simbolul religiei secularizate.”
Respirația Iadului
Satana se grăbește astăzi în jurul lumii pentru că știe că nu are mult timp (Apoc. 12:12). Vrea să câștige rapid o victorie după alta înainte de a veni ceasul lui. Omenirea este supusă diavolului ca niciodată în istoria sa. Prin profetul Isaia, Dumnezeu spune cu mânie împotriva oamenilor: „Răul este ceea ce ei caută, iar puterea lor este greșită. Toți sunt egali cu mine ca Sodoma și Gomora”. S-a făcut întuneric pe acest pământ. Păcatul nu a fost niciodată atât de răspândit ca astăzi. Ea domină oamenii din ce în ce mai mult. „Pământul zace profanat sub locuitorii săi, căci ei au călcat poruncile…” spune Biblia.
Pe lângă o serie de alte perversități, emanciparea totală a sexului a depășit între timp toate pragurile de inhibiție. Rezultatul este prăbușirea tuturor moralelor, pierderea tuturor valorilor etice. Profesorul Wilder Smith a comentat despre această evoluție: „Limitările sexuale religioase sunt acum considerate direct înapoi. În schimb, emanciparea sexuală este considerată progresivă și o realizare a ideologiilor actuale. O viață promiscuă, este predată în anumite cercuri „progresiste”, este normală și fiziologică și nu are nicio legătură cu religia. Așa cum trebuie să mănânci și să bei, la fel și instinctele sexuale trebuie să fie trăite la maxim, dacă vrei să fii auto-împlinit… Astăzi, promiscuitatea este exclusă, iar religia este irelevantă. Homosexualitate,
Profetul Isaia a spus deja acum 2800 de ani: „Ei vorbesc deschis despre păcatele lor ca Sodoma, nu le ascund. Vai de sufletul ei! Căci ei pregătesc răul pentru ei înșiși”. Ceea ce a spus Isaia atunci despre contemporanii săi a devenit o practică comună astăzi. Nimic nu este prea pervertit și nimic prea rău pentru a nu fi mediatizat. Faptul că oamenii din Sodoma vorbeau deschis despre păcatele lor a fost dovada că Dumnezeu nu mai avea loc în gândirea lor. Din păcate, publicul a adoptat de mult această atitudine și s-a împăcat cu situația actuală ca pe ceva cu totul normal. Dar nu Dumnezeu.
William McDonald scrie în Romani 1:18, care vorbește despre mânia lui Dumnezeu dezvăluită din cer împotriva întregii nelegiuiri și nedreptate a omului: „Noi, oamenii păcătoși, nu trebuie să ne mulțumim cu faptul că Dumnezeu pare să tacă în privința comportamentului nostru și nimic nu se întreprinde. . Dacă nu pedepsește întotdeauna păcatul imediat, asta nu înseamnă că nu îl pedepsește niciodată… Evident, el nu ucide imediat oamenii ca răspuns la păcatele lor. Pentru că dacă ar fi făcut asta, populația lumii ar fi scăzut drastic. Cu toate acestea, el și-a spus clar gândurile în ocazii izolate pentru a avertiza omenirea: nelegiuirea lor nu va rămâne nepedepsită.”
De asemenea, este de remarcat ceea ce, de exemplu, oamenii de știință și medicii japonezi au observat când examinează critic televiziunea: „Televiziunea ca atare are un efect hipnotic direct. Odată cu televizorul, un nou mediumism, o putere spirituală, a venit peste lumea care stă deasupra realității vieții și astfel provoacă nebunie depresivă. Se construiește un mod de a gândi și de a acționa care vine în contradicție cu ființa reală a omului, prin care i se impune ceea ce nu își dorește cu adevărat. Individualitatea omului devine o masă frământabilă. Anormalul și nenaturalul le par normal. Prin urmare, sub influența presei, ei discută și se comportă ca niște somnambuli.”
Dacă știți, de asemenea, că mulți tineri au acces la rețelele internaționale de date precum „Internet” sau „Compuserve” prin intermediul computerului lor și, prin urmare, sunt necontrolați la toate tipurile de sex și pornografie, atunci imaginea de ansamblu este înfricoșător de rotunjită.
Cunoscutul pastor evanghelic de tineret Wilhelm Busch din Essen a afirmat încă de la începutul anilor 1960 cu privire la standardele morale ale timpului nostru, care au atins un nivel scăzut fără precedent: „Oamenii de astăzi sunt convinși că sexualitatea nu are nimic de-a face cu binele și cu răul. să facă pentru că de mult au respins poruncile lui Dumnezeu din viețile lor. Dacă omor pe cineva, spun ei, e rău, dar dacă „iubesc” nu are nicio legătură cu binele sau cu răul. Și cine se asigură că așa ceva este crezut? Diavolul este cel care folosește televiziunea, printre altele, unde filmele erotice arată cât de interesant este adulterul. „Bărbatul neînțeles” este în sfârșit fericit cu altcineva pentru că ea îl „înțelege”. Psihiatrii ne-au spus și ei de ani de zile
În urmă cu ceva timp, „Süddeutsche Zeitung” relata despre apariția grupului britanic de scandal „Rockbitsch”, în care au avut loc „contract sexual pe scenă deschisă”. Această orgie de sex rock este descrisă ca un „pep show, ale cărui elemente sunt reduse la zonele genitale”, și mai precis: „Grupul (șase femei și un bărbat), care tind să cânte în mare parte nud, arată aproape totul. ți-ai dorit vreodată să știi despre sex, dar nu ai îndrăznit să îți imaginezi. Fetele și-au atins fiecare parte imaginabilă a corpului lor, au arătat ce poți face cu o sticlă de cola și chiar au urinat în public.”
Dacă ziarul de la München, care este de fapt serios în sine, folosește o prezentare nevernisată care exprimă mentalitatea fecală a „Rockbitsch-ului”, asta arată cât de drastice au devenit condițiile peste tot și că aproape nicio instituție rămâne cu atracția vremurilor. poate fi ignorat.
Reprezentarea operei „Moise și Aaron” la teatrul din Bremen s-a dovedit a fi una dintre cele mai proaste orgii de artă din ultima vreme. Fecioarele goale au mâncat un falus, o blondă a mâncat intestinele unui tânăr măcelărit. Aaron își face nevoile pe Thunderbolt când îl depășește chemarea de a întemeia o religie, un spion gras, pe jumătate gol al faraonului, este dezmembrat cu un satar și pregătit pentru ospăț, iar pe fundal neon scrie: „Petrecerea este în plin. leagăn.”
Astăzi, niciun judecător din Germania nu mai intervine împotriva acestor insulte satanice, care sunt revărsate din ce în ce mai drastic în Occidentul nostru acum demonizat. Pe de altă parte, este diferit când, de exemplu, religiile păgâne sunt caricaturate. Cu ani în urmă, când prezentatorul emisiunii TV Rudi Carell și-a făcut mișto de musulmani, a existat imediat un scandal, iar chiar guvernul federal a văzut asta ca pe o datorie și și-a cerut scuze oficial teocrației islamice din Teheran.
Tot felul de jocuri vesele sălbatice și jocuri de distracție pervertite sunt în plină desfășurare astăzi. Cu greu poți deschide un ziar azi fără a întâlni nenumărate anunțuri personale de la prostituate, bărbați și femei. Veniturile tuturor editorilor germani din afacerea de a vinde dragoste se ridică la aproximativ un miliard pe an. Cu toate acestea, ofițerii noștri de aplicare a legii închid ochii când cluburile sexuale, fotomodelele și prostituatele, adică curvele profesioniste, își oferă „serviciile” dând numărul lor de telefon. De altfel, aceste rapoarte de mediere sexuală, care sunt tolerate cu generozitate de către stat, îndeplinesc criteriile secțiunii 18 la, paragraful 3 din Codul penal (proxenetism). A fost o vreme, cu doar câteva decenii în urmă,
„Un strigăt de indignare trece prin țara noastră”, scrie președintele European Doctors’ Action, dr. Siegfried Ernst, „în vederea dezvoltării spre dezinhibarea totală și nerușinarea radicală. Tot ce lipsește este cererea: „Vrei sex total?” Deși poți distruge un popor cu dezinhibarea sexuală totală la fel de mult ca și cu războiul total. Incapacitatea totală de a înțelege legătura logică dintre pornografia în masă și cel mai recent mod al acesteia, pornografia infantilă și violul și uciderea copiilor, arată o mare tocire. Prin urmare, nu este surprinzător dacă și politicienii refuză să restabilească cel puțin vechile legi penale împotriva pornografiei și blasfemiei (§ 184 și 166 StGB) pentru a încetini această distrugere a demnității umane.
Recent, în capitala Keniană, Nairobi, a avut loc o mare demonstrație împotriva degenerescenței albe cauzate de supraîncărcarea sexuală. Literatura sexuală și filmele din Europa au fost arse public. Mass-media, desigur, a rămas în mare tăcere în legătură cu acest eveniment.
Distrugerea sistematică a tuturor normelor și tabuurilor comportamentale vitale și mai ales sentimentul de rușine între sexe și în zona sexuală înseamnă în ultimă instanță eliminarea conștiinței dintr-un popor în toate celelalte domenii ale vieții. Dar asta duce la haos, anarhie, crimă și prăbușirea unei astfel de societăți care a devenit lipsită de scrupule”. – În ceea ce privește Dr. Serios.
Chiar trebuie să ne întrebăm despre normele morale ale unei societăți care, așa cum gestionează guvernul din Renania de Nord-Westfalia, blochează pe de o parte fonduri pentru grădinițe, dar pe de altă parte fonduri pentru înființarea unui departament pentru homosexuali și lesbiene cu șapte. angajaţii din cadrul să fie aprobate de Ministerul Afacerilor Sociale. Sau un pacient cu SIDA care recunoaște public că este gay își atârnă Crucea Federală a Meritului de gât. Sunt gropari ai moralității care fac înțelegeri cu diavolul (Ioan 10:10).
Există un membru al Bundestag-ului în Bonn pe nume Volker Beck. Are 36 de ani și aparține Grupului Verde. Nu cu mult timp în urmă, el a declarat public ca homosexual, declarând: „Sunt într-o relație serioasă cu un partener. Soțul meu este francez. Îl iubesc și vreau să mă căsătoresc cu el.” El ordonase contingentului la oficiul de stat din Köln. „Clopotele de nuntă ar trebui să sune și pentru cuplurile gay și lesbiene”, este dorința lui cea mai dragă. În Germania există aproximativ 3,2 milioane de homosexuali care mărturisesc public. Numărul cazurilor neraportate este de cel puțin două ori mai mare.
Oameni precum Beck sunt implicați în politică în Bonn (azi Berlin) și într-o oarecare măsură și în statele federale. Ei vor decide, eventual, în coaliție, introducerea unor legi care sunt deosebit de convenabile pentru ei. Verzii din Bonn au înaintat deja un proiect a ceea ce este cunoscut sub numele de lege anti-discriminare. După aceea, discriminarea z. B. homosexualilor sunt interzise conform legii civile. Se spune că „fie scump”. Asta arată ce ne mai este rezervat în viitor, în timp ce domnii Beck, braț la braț cu partenerii lor perversi și cu o floare în butoniere, mărșăluiesc fericiți la biroul de stat pentru a se căsători acolo, conform dreptului civil. Cu constelația politică actuală, vom fi pregătiți cel mai târziu până la începutul noului mileniu.
După cum am menționat deja, neglijarea moravurilor nu se oprește la porțile bisericii. Stilurile de viață lesbiene și homosexuale sunt tolerate deschis de sus. Nu e de mirare, din moment ce episcopiile sunt ocupate aproape exclusiv de candidați liberali, critici din punct de vedere biblic și de stânga, care reinterpretează poruncile lui Dumnezeu. Episcopul Zeitgeist al Elbiei de Nord, Maria Jepsen, pledează pentru recunoașterea parteneriatelor între persoane de același sex. Oamenii din astfel de parteneriate ar trebui să fie, de asemenea, binecuvântați, deoarece ar fi „responsabili” în sexualitatea lor. Ar trebui să privim acest tip de sexualitate ca pe un dar de la Dumnezeu.
Teologul Hans Georg Wiedemann scrie într-un comentariu la ghidul de orientare al EKD „A trăi cu tensiuni”: „Modelul nu poate fi deloc un mod de viață, adică instituția căsătoriei, ci doar viața în el. A trecut de mult timp, în special, biserica evanghelică s-a separat de căsătorie cu căsătoria. Această căsătorie a împiedicat Biserica să vadă deloc diversitatea formelor de viață umane.”
Această „diversitate” se extinde în mod natural, în opinia scriitorului, la toate formele de coexistență umană în afara poruncilor lui Dumnezeu. Astfel de oameni văd doar afirmații în textele biblice relevante care sunt „temporare” și nu mai sunt relevante pentru astăzi. Ele trebuie adaptate la sensibilitățile de astăzi, la sensibilitățile omului modern și la viziunile lui schimbate. Ca să spunem direct: Cuvântul lui Dumnezeu este acum depășit pe alocuri, nu mai este de actualitate, de care trebuie să se distanțeze măcar ici-colo dacă se dorește să țină pasul cu societatea modernă.
La sfârșitul Bibliei, Dumnezeu se referă din nou cu tărie la imuabilitatea Scripturii când spune: „Dacă ia cineva din cuvintele cărții, Dumnezeu îi va lua partea lui din pomul vieții…” ( Apoc. 22:19).
Sub blestemul lui Dumnezeu
Este bine cunoscut faptul că homosexualitatea este menționată în același suflu cu sadismul, voyeurismul, masochismul, incestul și sodomia, ceva condamnabil și deviant de care omul normal și decent se simte dezgustat. Nu numai că pare cel puțin ciudat când, în fața a doi homosexuali care se comportă deschis în public, un copil își întreabă părinții fără idee: „De ce se sărută unchii?” Practicile hidoase și foarte specifice ale acestui act sexual nenatural (anal) între bărbați pot fi considerate doar mizerie de-a dreptul. Este de neînțeles pentru o ființă umană normală cum se poate produce pe sine însuși animalistic în comportamentul său sexual la nivelul primitiv al animalelor. Dumnezeu numește asta o rușine, despre care spune: „Dacă se culcă cineva cu un bărbat ca cu o femeie, a făcut o urâciune și amândoi vor muri” (Levitic 20:13). Psalmistul spune: „Căci iată, cei ce se depărtează de Dumnezeu vor pieri” (73:27).
La fel vor fi toți cei care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu și se complace în păcatele evidențiate în paginile precedente. Ceea ce Domnul a spus apoi prin slujitorul său Moise poporului lui Israel, care a căzut în repetate rânduri în neascultare, se aplică și oamenilor din zilele noastre.
Citim în Deuteronom capitolul 28: „Dar dacă nu asculti de glasul Domnului Dumnezeului tău și nu păzești și nu împlinești toate poruncile și legile Lui pe care ți le poruncesc astăzi, toate aceste blesteme vor trece și vor veni și te vor întâlni. … Domnul te va lovi cu rătăcire, durere și febră mare până vei pieri… Domnul te va lovi cu furuncule egiptene, cu variolă, cu cruste și cu raie, ca să nu te poți vindeca. Domnul te va lovi cu nebunie, orbire și confuzie de duh… Toate aceste blesteme vor veni peste tine și te vor persecuta… așa că Domnul te va trata îngrozitor și te va lovi pe tine și pe urmașii tăi cu urgii mari și veșnice. , cu boli rele și trainice…”
Plăgile includ și ciuma poftei SIDA, în care avem de-a face cu un ostatic al lui Dumnezeu. SIDA, patru scrisori mortale care bântuie lumea, cu urma acestei boli devastatoare deja marcată de milioane de morți. Potopul se apropie și nu se vede nici un chivot. Călăreții apocalipsei sunt pe drum. Bannerul lor scrie numărul 666 sex, sex, sex! (Apoc. 13:18). Nicio terapie nu poate ține niciodată sub control această ciuma apocalipsei. Este o pedeapsă de la Dumnezeu asupra celor „care nu ascultă de glasul Domnului și nu păzesc poruncile Lui” (Levitic 26:25).
Păcatul homosexualității este cel care a deschis calea pentru această boală teribilă și este o suferință la egalitate cu cel mai rău chin care se poate întâmpla asupra ființelor umane. Sunt îngrozitor marcați de dureri care îi înnebunesc: ulcere maligne, glandele limfatice umflate, dificultăți de respirație, febră, erupții cutanate, sângerări intestinale, combinate cu dezintegrarea creierului și chiar orbire. Trupurile lor vor putrezi încet și blestemul păcatelor lor îi va mistui. Nici măcar nu sunt îngrijiți ca niște morți normali. Corpurile lor vin într-o pungă de plastic din material greu, rezistent la rupere. Apoi fermoarul larg este închis și geanta este sigilată etanș. În partea de sus primește o notă clară: „Foarte contagioasă! Nu-l mai deschide!” Abia atunci acest pachet legat este pus în sicriu.
Biblia spune că moartea este plata păcatului. Și așa vor muri toți, toți cei care nesocotesc poruncile lui Dumnezeu, care au crezut că nu le pasă deloc ce spun Scripturile. Dumnezeu i-a avertizat pe oameni în această carte și ne-a dat o serie de exemple care arată consecințele inevitabile ale depravării morale. Una dintre acestea o găsim în Geneza 19.
„De aceea, Domnul a spus: „Mi-au venit plângeri severe cu privire la oamenii din Sodoma și Gomora. Vina ta strigă la cer. Așa că acum vreau să mă duc să văd singur dacă o fac chiar așa de rău.” Cei doi tovarăși ai lui erau îngeri. „Era deja seară când au venit la Sodoma”, spune Scriptura. Lot, nepotul lui Avraam, i-a invitat să stea la el acasă, iar după câteva ezitări au fost de acord. „Cei doi erau gata să se culce”, citim mai departe, „deci toți bărbații din Sodoma, bătrâni și tineri, au alergat împreună și au înconjurat casa. „Lot, Lot”, au strigat ei, „unde sunt oamenii care au venit la tine în seara asta? Renunță la ei, vrem să avem relații sexuale cu ei. Lot ieși afară din casă și închise ușa în urma lui. „Nu comite o astfel de crimă” el a strigat. „Am două fiice pe care niciun bărbat nu le-a atins încă, vi le voi scoate; fă cu ei ce vrei. Dar cei doi bărbați nu mă deranjează. Sunteți oaspeții mei și sunteți sub protecția mea.
Dar ei au strigat: „Fă-te departe! Ești un străin și vrei să faci reguli pentru noi? Ne vom juca împreună cu tine într-un mod complet diferit decât ei. Au căzut peste Lot și au încercat să spargă ușa. Deci cei doi bărbați l-au atras pe Lot în casă și au încuiat ușa. Au orbit oamenii din Sodoma să nu găsească ușa”.
După cum vedem, bărbații din Sodoma erau complet corupți. De asemenea, Biblia vorbește în mod specific despre toți oamenii care îl amenință pe Lot și pe îngeri. Cu siguranță locuitorii acestui oraș au avut o serie de alte păcate. Dar Dumnezeu a găsit păcatul homosexualității atât de respingător și detestabil încât l-a numit, și numai pe acesta, literal în Biblie.
Nici cum au mers lucrurile cu Sodoma nu a fost ținut secret pentru noi. Când soarele a răsărit în dimineața următoare, Dumnezeu a făcut să cadă din cer pucioasă și foc peste toate orașele din regiunea Iordanului. Au fost complet distruși, locuitorii lor uciși și pământul devastat, astfel încât să nu crească nimic pe el. Lot, singurul bărbat care a scăpat de dezastru împreună cu cele două fiice ale sale, mai târziu, privind în jos, spre zona Iordanului, a văzut un singur val de fum ridicându-se din ea, „ca dintr-un cuptor”, spune Biblia.
Acest lucru s-a întâmplat în jurul anului 1800 î.Hr. Cele două orașe Sodoma și Gomora nu au fost localizate până în ziua de azi. Se crede că sunt îngropați sub Marea Moartă. Ei au fost distruși din cauza păcatelor locuitorilor lor.
Biblia ne spune o poveste foarte asemănătoare în cartea Judecătorilor, și anume în capitolele 19-21. Evenimentul central al acestor trei capitole este crima lui Ghibea din Beniamin. Este, de asemenea, un punct culminant al nelegiuirii și fărădelegii acelor zile, una dintre cele mai grave crime menționate vreodată în Biblie. Ce s-a întâmplat?
Un levit a venit din Betleem cu soția și slujitorul lui să petreacă noaptea la Ghibea. După unele greutăți a găsit un cămin cu un bătrân care a dus-o la el acasă și a avut grijă de ea și de măgarul ei. Literal, se spune din versetul 22: „Și când inima ei a fost plină de suflet, iată, oamenii cetății au venit, oameni răi, au înconjurat casa și au bătut la ușă și au zis bătrânului care era proprietarul: Renunta la omul care a venit in casa ta ca sa-l putem ataca. Dar omul, moșierul, a ieșit la ei și le-a zis: „Nu, fraților mei, nu faceți un asemenea ultraj! Iată, am o fiică, încă fecioară, iar aceasta are o concubină; Vreau să ți-o aduc la iveală. Poți să le profanezi și să faci cu ei ce vrei,
Dar oamenii nu voiau să-l asculte. Atunci bărbatul și-a prins concubina și a adus-o afară la ei. Au atacat-o și au făcut mișto de ea toată noaptea până dimineața. Iar când a răsărit zorii i-au dat drumul. Și femeia a venit în zori și a căzut la ușa casei unde era stăpânul ei și a rămas întins acolo până s-a luminat.”
Când levitul a găsit-o pe femeie moartă, i-a pus trupul pe măgar și s-a dus acasă la muntele Efraim. Era hotărât să se răzbune într-un mod îngrozitor. Pentru a face acest lucru, a tăiat cadavrul în 12 bucăți și le-a trimis celor 12 seminții ale lui Israel, instigând astfel la ura întregului popor împotriva benjamiților și a avut succes. „Toți bărbații lui Israel s-au adunat împotriva cetății ca una singură.”
În capitolele 20 și 21 din Judecătorii citim despre exterminarea aproape totală a tribului lui Beniamin. Deși doar aproximativ 700 de oameni locuiau în orașul care „a fost lovit cu tăișul sabiei”, aproape întregul trib este distrus. 25.000 de bărbați și-au pierdut viața. Cetatea Ghibea a fost arsă și toate celelalte cetăți din țara lui Beniamin au fost, de asemenea, arse cu foc. Cauza tragediei de la Ghibea a fost homosexualitatea locuitorilor săi.
Pentru a asigura exhaustivitatea acestui subiect, acest capitol nu trebuie închis fără a întâlni obiecția ridicată din nou și din nou, de ce, de exemplu, copiii nevinovați sau soții trădați devin și ei victime ale epidemiei mortale a poftei SIDA, deși nu au avut niciodată. o relație cu orice sursă de risc. Contagiune în aceste cazuri se produce nu numai prin actul sexual, ci și în principal prin transfuzie de sânge. Copiii infectați se nasc de obicei cu virusul mortal de la mama infectată. Chiar și nevinovați, ei plătesc pentru păcatele tatălui sau ale mamei lor și, abia după ce au venit pe lume, în curând trebuie să o părăsească din nou.
La fel ca în atâtea cazuri de acest gen, întrebarea veche este pusă din nou și din nou de observatorii miopi: „De ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple asta?” Este cea mai veche întrebare din lume. A fost deja cerută de primii oameni – cu prudență după ce au comis primul păcat. Dumnezeu nu i-a încurajat să facă acest lucru, dimpotrivă, El i-a avertizat în mod expres.
După cum am stabilit deja suficient, Dumnezeu a dat omului poruncile Sale care, dacă sunt respectate, exclud toate consecințele rele, inclusiv un flagel precum SIDA. Dacă, de exemplu, o femeie însărcinată este infectată de soțul ei, care între timp a fost la o curvă care are SIDA, sau dacă mama a fost infectată printr-un ac hipodermic necurat, atunci nu se poate fi atât de naiv încât să-l învinovățim pe Dumnezeu când copiii se infectează. Ce legătură are aparenta călcare a părinților cu Dumnezeu? Este o lege biologică că anumite lucruri sunt moștenite de la părinți la copii. Sau vrei să ceri de la Dumnezeu, de care altfel nu ai nevoie în astfel de cazuri speciale, să se supună legilor biologice care sunt ancorate în planul său de creație, rasturnat temporar? Cine este de fapt drept și cine este nedrept? La urma urmei, Dumnezeu nu l-a trimis pe tatăl la curvie. S-a dus acolo de la sine.
Un alt exemplu: o femeie care fumează, devine dependentă de alcool sau este dependentă de droguri în timp ce este însărcinată cu un copil trebuie să știe că deseori îi provoacă un rău devastator nou-născutului. În ciuda acestui fapt, multe viitoare mame continuă să fumeze și să bea iresponsabil. Atunci nu este vina lui Dumnezeu dacă copilul a devenit o victimă jalnică a dependenței mamei, ci consecințele păcatelor ei.
Cum ne descurcăm astăzi? Bărbații dorm cu bărbați, femeile cu femei și orice altceva există. Credem că totul este bine. Vai de oricine îndrăznește să spună: „Pocăiți-vă și pocăiți-vă!”, așa cum a spus Ioan Botezătorul. Deși omul este gloria încoronată a creației, din vina lui a căzut la pământ.
Să aruncăm o privire asupra lumii noastre animale. Animalele urmează ordinea dată de Dumnezeu. Doar omul crede că își poate permite orice. Apoi, când apare o boală precum SIDA, nu ar trebui să vorbim în niciun caz despre pocăință și înțelegere a modului de viață, ci trebuie să găsești rapid niște mijloace care să permită să continui exact ca înainte.
Să ne amintim: când viitoarele mămici au luat medicamentul Contergan la acea vreme, au născut copii deformați. La acea vreme, industria farmaceutică responsabilă a rezistat acuzației că medicamentul pe care îl producea era în mod evident dăunător. Apoi a trebuit să plătească miliarde de compensații. Cu toate acestea, niciunul dintre copii nu și-a mai îndreptat din nou membrele. Au rămas marcați, iar mulți contemporani miop s-au uitat la cer cu reproș când a văzut un copil atât de handicapat: „Cum poate Dumnezeu să îngăduie așa ceva…?” Dar nu Dumnezeu a fost cel care a amestecat preparatul fatidic în bucătăria otrăvitoare a companiei farmaceutice.
Rezervele americane de sânge au fost folosite în Germania până la mijlocul anului 1986. Cu ani în urmă, au fost emise avertismente după ce alte țări au interzis deja categoric derivatul din plasmă din SUA, care a fost folosit pentru a trata hemofilii. Dar Ministerul Sănătății din Bonn dormea de mult. Ca urmare, mai mult de jumătate dintre pacienții hemofili îngrijiți și tratați de Clinica Universității din Bonn au fost infectați prin transmiterea preparatelor de coagulare contaminate cu SIDA.
Sau, în ceea ce privește suferința copiilor în special, să luăm cel mai clasic dintre toate exemplele, războiul. Câți copii nevinovați mor. Părinții lor sunt de vină pentru că nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu prin ură, foame de putere, poftă de cucerire și ucidere în general. Dumnezeu i-a îndemnat în mod repetat pe oameni să se iubească unii pe alții, chiar să-și iubească dușmanii. Dar când oamenii au primit factura pentru greșeala lor, l-au învinuit pe Dumnezeu. La aceasta se adaugă și faptul că oamenii care rostesc astfel de discursuri acuzatoare, de obicei, nu cred deloc în Dumnezeu. Ei trăiesc în mare parte la distanță totală de Dumnezeu. Cum îl pot critica pe Dumnezeu a cărui existență îl neagă în mod conștient? Aici devine evidentă întreaga absurditate a unei astfel de acțiuni.
De exemplu, dacă există peste 20 de milioane de bolnavi de SIDA doar în Africa neagră, atunci acest lucru se datorează nu numai homosexualității și prostituției pe scară largă, ci și condițiilor haotice ale actului sexual nediscriminatoriu între bărbați, care trăiesc complet neîngrădit și primitiv doar pentru ei. pofta animală și astfel virusul SIDA a răspândit epidemia pe tot continentul.
Biblia ne-a spus de mult ce este bine și ce este greșit. Dar omul spune: „Voi face ce vreau…” Și legislativul îl susține în acest sens făcând legi pentru homosexuali care să justifice, să facă acceptabile și să legalizeze activitățile dezgustătoare ale homosexualilor. Atunci toată lumea se întreabă când Dumnezeu impune asupra oamenilor consecințele acțiunilor lor păcătoase.
Puterea Întunericului
Știm din discursurile lui Isus din timpul sfârșitului că în ultimele zile puterile întunericului vor apărea peste tot și vor crește enorm. Munca lor între oameni va fi imensă și se va extinde în toate tărâmurile, naturale și supranaturale. Situația actuală a vieții noastre sociale se oferă pentru această dezvoltare dezastruoasă. Dacă, așa cum se întâmplă în mod evident în zilele noastre, ultima rămășiță a credinței în Dumnezeu este alungată din inimile majorității oamenilor, atunci se creează un vid aici. Iar puterile întunericului împing intenționat în acest vid. Ei umplu acel gol cu toate formele imaginabile de ocultism și superstiție. În măsura în care oamenii se îndepărtează de închinarea lui Dumnezeu, ei se deschid cu ușurință la lucruri supranaturale și curente de tot felul. Un val de răutate se rostogolește peste țara noastră, iar preocuparea pentru supranatural înflorește peste tot. Este mai rău astăzi decât în Evul Mediu. Invazia ocultă a căpătat deja proporții în lumea noastră occidentală care trebuie privite ca fiind alarmante.
Cui încă îi pasă astăzi că Dumnezeu a spus cândva: „Să nu ai alți dumnezei înaintea Mea”?
Recent, 700 de astrologi s-au întâlnit la un congres la Berlin. Numărul de cititoare de linii de mână, cititoare de carduri și dispozitive de mutare a mesei este estimat la peste 100.000. Este o industrie de servicii înfloritoare. Cifra de afaceri anuală estimată este de miliarde… Literatura ezoterică reprezintă în prezent mai mult de 10 la sută din întreaga gamă de cărți. Printre acestea se numără publicații în special despre astrologie, magnetism, hipnotism, spiritualism și clarviziune…
Toate acestea sunt lucruri din iad. Evanghelistul Walter Wilms, care a murit între timp, a scris odată despre asta: „Cine nu se refugiază în suferința lui în Dumnezeul cel viu și în cuvântul său, ci în astfel de mijloace și învățături false, intră într-o relație de încredere cu diavolul. . Fie că știe și vrea sau nu, legătura se face. Desigur, nu se crede că această acțiune ar putea avea consecințe nefaste. Acceptăm cu plăcere acest ajutor. Unii gândesc: Nu contează dacă Dumnezeu ajută sau Satana. Dar ei nu știu că Satana ia o mulțime de bani pentru acest ajutor. Dar cel mai rău lucru este că astfel de suflete nu mai pot crede în Dumnezeul iubitor și ajutator care a creat răscumpărarea pentru toți oamenii în Isus Hristos.”
Iar reverendul J. Chr. Blumhardt, cunoscutul combatant împotriva superstiției și vrăjitoriei, a afirmat într-una dintre cărțile sale: „Cea mai tristă consecință a eșecului omului de a mărturisi și de a se pocăi de idolatria lui vine după moarte…”
Dumnezeu ne avertizează: „Orice seamănă omul, acela va secera” (Gal. 6:7), iar Pavel ne spune în 1 Corinteni: „Idolarii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. În ultima carte a Bibliei este scris că vrăjitorii și idolatrii vor fi pierduți pentru totdeauna dacă persistă în păcatul lor (Apoc. 21:8 și 22:15).
Acum e miezul nopții peste tot. Centrele de educație a adulților din toată Germania oferă oferte dubioase în acest sens, în special în domeniul ezoterismului și al New Age. Dar există și un boom în domeniul „educației pentru sănătate” cu yoga, antrenament autogen și bioenergetică. Psiho-cultele de tot felul se răspândesc ca focul. Acolo înfloresc ocultismul, ezoterismul, magia, credința în vrăjitoare, New Age, vindecarea spirituală, reîncarnarea, șamanismul, satanismul etc.. După cum spuneam, trăim într-o lume în care mișcările demonice de tot felul sunt pe vârf, unde au devin acceptabile din punct de vedere social și se răspândesc bucurându-se de o popularitate tot mai mare.
Trăim în apostazia prezisă de Biblie, când substanța credinței este respinsă și când Dumnezeu a fost de mult retras. Nu se mai încadrează în imaginația majorității oamenilor. Unul ignoră Cuvântul Său, Scripturile, oriunde se poate. Combate orice ordine morală în legătură cu liniile directoare ale Bibliei. Oamenii încearcă să se ajute singuri, fără Dumnezeu, fără Biblie, fără rugăciune. Ei spun: ajută-te. Au încredere doar în inteligența lor, în banii lor etc.
Este deosebit de rău în zona sănătății, principala problemă, numărul unu. Din ce în ce mai mulți oameni caută ajutor în zona ocultă, cu remedii paramedicale. Consecințele sunt adesea teribile, devastatoare. Metodele de vindecare ocultă sunt despre așa-numita magie albă. Aceasta include toate practicile de vindecare din Orientul Îndepărtat, dintre care majoritatea pot fi atribuite unor practici extrem de neștiințifice și au un fundal mediatic. Ele provin în mare parte din filozofia chineză cu tot conținutul ei ocult. Este izbitor, printre altele, că oamenii psihici sunt mult mai probabil să răspundă la aceste metode de vindecare decât, de exemplu, credincioșii. Există medici chinezi care refuză, așadar, să trateze pacienții care provin din culturi creștine.
Ei bine, știm că și vindecătorii prin credință au succese. Dar asta nu vorbește despre corectitudinea metodelor lor. Vindecări de acest fel se întâmplă și cu magicienii, cu vracii din tufiș și cu doctorii magicieni și religiile naturale din Africa, Asia și America de Sud. Unele dintre ele sunt chiar succese uluitoare. Chiar și cei care vindecă în numele lui Isus, cum ar fi Știința Creștină, se pot lăuda cu rezultate remarcabile de vindecare.
Dar asta nu înseamnă în niciun caz că ei acționează și în numele lui Dumnezeu sau sunt sub ungerea divină. Un credincios în Hristos nu ar trebui să se aventureze niciodată în aceste zone. Forțele psihice sunt întotdeauna periculoase. Un creștin ar trebui să se pună întotdeauna sub protecția lui Isus în toate lucrurile. În niciun caz nu trebuie să acționăm după motto-ul: sănătate cu orice preț.
Un tânăr a venit la practica unuia dintre acești vindecători de rău augur, cu o boală care pune viața în pericol. Medicii îi dăduseră anterior puține speranțe de îmbunătățire a stării sale. Vindecătorul și-a folosit aparatul în timpul examinării și a făcut un diagnostic sută la sută precis. Tratamentul ulterior a avut succes și el, iar tânărul și-a revenit. Cu toate acestea, nu știa că se pusese în mâinile unui vindecător mediumist, așa că a trebuit să plătească scump pentru sănătatea sa. Drept urmare, a suferit schimbări fizice serioase. Când mergea la biserică sau dorea să citească Biblia acasă, simțea brusc durere fizică. Nici nu i-a mai plăcut să se roage. Ori de câte ori încerca să cânte cântece creștine, vocea i-a eșuat. În același timp, au existat și schimbări de caracter. A devenit alcoolic și fumător în lanț, fumând până la 80 de țigări pe zi. În plus, au fost depresii și, în sfârșit, un faliment mental complet. Deși inițial s-a vindecat fizic, în cele din urmă a fost ruinat psihic.
Practicile oculte nu eliberează, ci înrobesc. Biblia spune în Galateni 5:1: „Pentru libertate, Hristos ne-a eliberat. Așa că acum rămâneți tari și nu vă lăsați prinși din nou în jugul robiei.” Din păcate, puterile întunecate și-au găsit acum drumul în cercurile creștine. Cu ceva timp în urmă, la Stuttgart a luat ființă un „grup de lucru pentru meditație creștină și yoga”. Acolo au fost căutate noi căi de experiență religioasă și experiențe spirituale. Sunt solicitate exerciții din alte religii. Liderii acestui grup sunt pastori evanghelici.
Meditația discutată aici este un fel de autohipnoză prin autosugestie, o tehnică de auto-manipulare psihică. Când omul își sugerează ceva, este întotdeauna un act nelegiuit. Meditația aparține domeniului psihanalizei și își are originea în hipnoză. Accentul este întotdeauna pus pe ființa umană. O introspecție, o contemplare, o stare de răpire, o lume de vis a imaginației. Omul se concentrează doar pe sine, nu pe Dumnezeu.
Este similar cu yoga. Yoga este răspândită astăzi și provine din budism și taoism. Aceasta din urmă este o religie populară chineză și are de-a face cu superstiție și magie. Este o ramură a spiritismului și total incompatibilă cu credința creștină. Dacă scopul meditației și al yoga este de a obține un fel de auto-mântuire, atunci, desigur, Isus Hristos a devenit de prisos.
Practic, ar trebui să ținem cont: Există două surse în această lume din care omul poate trage. O sursă este Dumnezeu, iar cealaltă este puterea întunericului cu prințul său conducător, Satana. Putem primi ajutor dintr-o parte, dar ne putem întoarce și pe cealaltă și alege calea forțelor întunecate. Dar aceasta din urmă duce inevitabil la robie, deznădejde și noapte veșnică. Mai mult, Scriptura ne interzice în mod expres să căutăm ajutor de la alte surse decât Dumnezeu, pentru că asta ar însemna invocarea unor zei și idoli străini. Dumnezeu, Domnul nostru, ne avertizează în Exodul 20:3 6: „Să nu ai alți dumnezei înaintea Mea. Să nu-ți faci chip cioplit sau vreo asemănare de niciun fel. ce este sus în cer, nici ce este pe pământ dedesubt, nici ce ce este în apa sub pământ. Nu le venerați și nu le slujiți! Căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirile părinţilor până la al treilea şi al patrulea neam asupra copiilor celor ce Mă urăsc, dar am milă faţă de multe mii de oameni care Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe nimeni care ia numele în zadar.” În scrisoarea sa către biserica din Galatia, apostolul Pavel, de asemenea, avertizează urgent împotriva idolatriei și vrăjitoriei și spune că cei care fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. care cercetează nelegiuirea părinţilor până la al treilea şi al patrulea neam asupra copiilor celor ce Mă urăsc, dar are milă faţă de multe mii de oameni care mă iubesc şi păzesc poruncile mele. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe nimeni care ia numele în zadar.” În scrisoarea sa către biserica din Galatia, apostolul Pavel, de asemenea, avertizează urgent împotriva idolatriei și vrăjitoriei și spune că cei care fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. care cercetează nelegiuirea părinţilor până la al treilea şi al patrulea neam asupra copiilor celor ce Mă urăsc, dar are milă faţă de multe mii de oameni care mă iubesc şi păzesc poruncile mele. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe nimeni care ia numele în zadar.” În scrisoarea sa către biserica din Galatia, apostolul Pavel, de asemenea, avertizează urgent împotriva idolatriei și vrăjitoriei și spune că cei care fac astfel de lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu.
Acestea sunt cuvinte aspre de judecată de la Dumnezeu. Ele trebuie luate cu atât mai în serios pentru că, după cum ne spune Biblia, universul nostru este plin de puteri oculte. Este exact ceea ce spune Pavel în altă parte:
„Căci nu trebuie să ne luptăm cu carnea și sângele, ci cu cei puternici și puternici, și anume cu stăpânii lumii care stăpânesc în întuneric, cu duhurile rele de sub cer”.
„Zeul acestei lumi” își orbește victimele cu cunoștințe secrete din tot felul de surse întunecate. Un păcat abominabil răspândit, așa cum am spus, este superstiția.
Ce este superstiția? În cuvântul superstiție găsim mai întâi cuvântul credință. Dar nu este singur, pentru că este însoțit de cuvântul „dar”. Deci superstiția nu este același lucru cu credința. Mai degrabă, este o concepție greșită. Pentru creștinii adevărați și convinși, credința este exclusiv credință în Dumnezeul cel viu și puterea Lui supranaturală. În ceea ce privește superstiția, în schimb, nu se referă la Dumnezeu, ci la altul, „Prințul lumii”.
Aceasta înseamnă că Dumnezeu este de o parte și Satana de cealaltă parte. Între mijloc se află ființa umană. Această constelație este mai pronunțată astăzi decât oricând. Dacă omul crede în Dumnezeu, atunci intră și sub influența divină. Pe de altă parte, dacă el crede în diavol și puterea lui, el intră sub influența lui. Există o vorbă care spune: „Dacă arăți credința ușa, superstiția vine pe fereastră”.
„Dacă Isus te eliberează, atunci ești cu adevărat liber” (Ioan 8:36). Și în altă parte scrie: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat în acest scop, pentru a nimici lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8).
Quo vadis Germania?
Biblia descrie o imagine foarte drastică a neglijării morale a oamenilor din sfârșitul timpurilor, care și-au lăsat impulsurile să se elibereze într-un mod necontrolat și în mod deliberat egoist, indiferent de poruncile lui Dumnezeu. În efortul de a trăi complet nevoile păcătoase, cererea pentru abolirea generală a paragrafului 218 privind avortul joacă, de asemenea, un rol aici, în Germania.
Dezbaterea despre liberalizarea acestei prevederi legale începuse deja în 1976. La acea vreme, pe vremea coaliției social-liberale de la Bonn, numărul pruncuciderilor era în jur de 8.000 pe an. Astăzi cifrele sunt deja de sute de mii. Când guvernul C a revenit la putere, lucrurile nu s-au mai bine. Între timp, milioane de copii au fost uciși ca urmare a inconsecvenței așa-zișilor politicieni creștini, care gestionau doar paragrafele dacă și dar. Uciderea continuă necontrolată, iar cea de-a 5-a poruncă a lui Dumnezeu, „Să nu ucizi”, este anulată oficial. A făcut uciderea legală.
În crimele împotriva vieții nenăscute care merg mână în mână cu toleranța de stat, există o legătură vizibilă cu atașamentul în scădere față de credința creștină. Aproape niciun alt eveniment caracterizează dizolvarea permanentă a conștientizării juridice la fel de mult ca holocaustul copiilor din Germania, care se soldează cu 300.000 de victime ale avorturilor în fiecare an. Este de trei ori numărul de oameni uciși în atentatul de la Hiroshima. Într-o singură săptămână, 2.500 de copii sunt uciși în pântece în țara noastră. Este echivalentul a aproximativ 15 clase de școală în fiecare zi, fiecare cu 23 de elevi. Pentru ei nu există nici măcar mormânt, nici flori, nici lacrimi…
Într-o societate în care pedeapsa cu moartea este abolită chiar și pentru cele mai grave crime, fiecare mamă are dreptul să-și condamne copilul la moarte. Ce ironie. Un astfel de copil nu a greșit cu nimic, în afară de a fi nedorit. A legaliza uciderea unor oameni nevinovați, adică a-i putea șterge după bunul plac, înainte era posibil doar în sistemele de nedreptate.
Aceasta este o catastrofă unică în domeniul sistemului juridic al țării noastre și o decizie conștientă de a merge pe calea fără lege. Astfel, Republica Federală Germania nu mai poate fi privită ca stat constituțional. Având în vedere erodarea sentimentului de nedreptate, nu se poate scrie suficient despre avort și problemele asociate cu acesta. Un teolog a spus odată foarte corect: „Dacă îi dai mamei dreptul de a-și ucide fiica nenăscută pentru că este o povară pentru ea, îi dai fiicei același drept de a-și ucide mama din același motiv. Avortul gratuit mai devreme sau mai târziu înseamnă eutanasie gratuită, deoarece în ambele cazuri același drept de a ucide este acordat anumitor grupuri de oameni în circumstanțe speciale. Modelul de gândire de bază este exact același.
Între timp avem o pivniță plină de schelete în Republica Federală și trebuie să ne întrebăm cum pot trăi politicienii noștri responsabili, în special cei cu „C”, cu o astfel de ipotecă. Un jurnalist a întrebat odată un politician din Bonn: „Domnule, vă rugați?” Răspunsul a fost scurt și fără echivoc: „Nu vorbesc cu mine însumi.” Dumnezeu este mort pentru astfel de oameni. Dar ei sunt parțial răspunzători pentru faptul că lumea noastră ajunge într-un haos din ce în ce mai mare pentru că sunt ghidați doar de zeitgeist și nu prin ceea ce Biblia prescrie oamenilor să-l folosească ca standard pentru acțiunile lor.
Un medic responsabil i-a scris odată cancelarului Republicii Federale Germania o scrisoare în care spunea, printre altele: „Nu ați depus următorul jurământ, domnule cancelar: jur că îmi voi dedica puterea bunăstării. a poporului german… evită-i răul, susțin și apără Legea fundamentală și legile Federației… și fă dreptate tuturor? Eu și prietenii mei vă rugăm să puneți în practică acest jurământ, care înseamnă, printre altele, să apărăți dreptul la viață garantat de Legea fundamentală, să faceți dreptate împotriva tuturor, inclusiv a copilului nenăscut lipsit de apărare, pentru a preveni prejudiciul adus oamenii noștri…
Și tu, domnule cancelar, va trebui într-o zi să stai în fața tronului judecătorului mondial, adevăratul stăpân al vieții și al morții. Acolo, la ultimul vot, care va fi decisiv pentru fiecare dintre noi, vor avea dreptul la vot și cei ale căror voci au fost prematur reduse la tăcere aici pe pământ, din lipsă de voință de a face sacrificii, lașitate sau orbire ideologică… Pentru că sângele acestor copii nevinovați, creați după chipul lui Dumnezeu, strigă către cer. Și cum vrei să-i răspunzi creatorului când te întreabă despre copiii cărora nu li s-a permis să se nască sub cancelarul tău, deși el îi intenționa în planul său de creație?”
O publicație de informare creștină afirma cândva, jumătate ironic și jumătate „profetic”, în ceea ce privește frivolitatea în deciziile politice ale conducătorilor țării noastre: „Dacă Helmut Kohl, de exemplu, ar fi fost astăzi un copil nenăscut, foarte probabil ar fi fost avortat. Potrivit unui sondaj comandat de Bundestag, aproape 55 la sută dintre femeile chestionate văd predispoziția de a fi supraponderali ca un motiv suficient pentru a ucide un copil mic din motive eugenice. Atât de mult a lucrat deja cabinetul greoi împotriva sa”.
Teologul luteran Dr. Johannes Lerle din Erlangen, subliniind mai întâi cuvintele evlavioase ale Cancelarului Federal, pe care le-a rostit cu voce tare la Sinodul EKD din Wetzlar, la începutul lunii noiembrie 1997. dr Lerle a continuat apoi: „Dar în 1995, Kohl a votat în favoarea unei legi care impune statelor să asigure „o ofertă adecvată de avorturi”. Asta înseamnă că, cu aprobarea sa, Kohl a însărcinat și pe alții să furnizeze capacități de ucidere. Ucigașii de copii pot invoca acest ordin.
Politologul profesor Günter Rohrmoser scrie despre boicotul statului de drept german și despre conceptul moral al poporului nostru, care a fost decuplat de toate imperativele etice.în „Urgența – Criza politicii noastre liberale”: „Dacă, de exemplu, uciderea unei vieți nevinovate, lipsite de apărare este considerată legală și declarată nepedepsită, așa cum s-a făcut în rezoluția Bundestag-ului privind soluția în termen, atunci fundamentele de statul nostru constituțional se zguduie. Pe de o parte, constituția Republicii Federale Germania este dată înaintea lui Dumnezeu. Ea a declarat că demnitatea umană și, prin urmare, viața umană este legea supremă a statului și a recunoscut legea morală naturală. Dezbaterea despre paragraful avortului a arătat că simțul moralității s-a evaporat aproape. Dacă totuși înțelegerea naturii morale se dizolvă, atunci statul constituțional nu mai poate exista pe termen lung. un stat de drept,
Cu toții știm povestea din Geneza în care Domnul a spus: „Este un mare strigăt asupra Sodomei și Gomora, că păcatele lor sunt grele… și soarele a răsărit pe pământ când Lot a venit la Țoar. Atunci Domnul a plouat foc și pucioasă din cer peste Sodoma și a nimicit cetățile și toată regiunea și pe toți locuitorii orașelor și tot ce creștea pe pământ.” Sodoma a fost atât de complet redusă la moloz, încât nici cei mai pricepuți arheologi nu au reușit ulterior să găsească nici cea mai mică urmă a acelui oraș. În Biblie, Sodoma înseamnă nelegiuire, pentru că în acest oraș cele mai odioase păcate erau acasă. Perversia sexuală din acest oraș a devenit acum proverbială. Există homosexualitate,
Cât de aproape suntem astăzi de Sodoma? Autorul american care crede în Biblie, Dr. M. Panton scrie: „Sodoma este un exemplu al judecății viitoare. Domnul nostru spune în mod specific că condițiile de la sfârșitul zilelor vor fi ca Sodoma în principiu. În Cuvântul lui Dumnezeu găsim paralele frecvente în relație cu lumea, precum și cu istoria mântuirii. Dumnezeu acționează întotdeauna în același mod în aceleași sau aproape aceleași circumstanțe. Deci se poate echivala căderea Sodomei și scăparea lui Lot cu căderea lumii și răpirea bisericii lui Isus.
Există o limită a păcatului. Dacă această limită este depășită, atunci judecata este inevitabilă și hotărâtă. Răutatea excesivă este întotdeauna dovada judecății iminente, pentru că celor care de bunăvoie au întors spatele lui Dumnezeu se spune: „De aceea și Dumnezeu i-a dat” (Romani 1:24).”
Pe urmele lui Irod
Fiecare cititor al Bibliei cunoaște povestea copiilor nevinovați. Este strâns asociat cu numele lui Irod. Citim despre pruncuciderea regelui Iudeii în Evanghelia după Matei în capitolul 2. Acolo se spune că regele s-a supărat foarte mult pe nașterea lui Iisus și i-a ucis pe toți copiii „în Betleem și în toată regiunea, care aveau doi ani și mai puțin”. Irod este încă în viață astăzi, de o mie de ori, în toți ucigașii lași de copii din întreaga lume, unde ființe umane nevinovate sunt ucise fără milă și brutal. Pe atunci, acum 2000 de ani, era lăcomia de putere și teama de „concurent”. Astăzi, egoismul este cel care îi face pe oameni să distrugă cu cruzime viața nedorită. Vremurile s-au schimbat doar printr-o nuanță minoră. Pe atunci erau soldați aspri cu săbii care tăiau capetele bebelușilor, astazi este medicul in halat alb cel care, cu ajutorul celei mai moderne tehnologii medicale, dezmembra si suge corpul viitorului copil. Medicii lucrează peste tot în lume, efectuând acest măcel crud pentru o mână de argint.
Acești academicieni foarte educați și învățați au depus toți odată un jurământ numit Jurământul Hipocratic, care de secole a considerat medicii drept un principiu moral după care munca lor față de om ar trebui să fie ghidată. Acest jurământ, care atârnă frumos încadrat pe pereții multor cabinete de medici, spune: „Nu voi administra o otravă mortală, nici nu voi da niciun astfel de sfat, chiar dacă i se va cere, nici nu voi da nici unei femei un avortiv”. Prin urmare, pare schizofrenic să știm că mai puțin de 1% dintre medici pun capăt mai multor vieți umane prin avort decât ceilalți 99% pot salva prin munca lor în fiecare an.
În urmă cu câțiva ani, asistenta Anne-Katrin Asmussen a vorbit în „Idea-Spektrum” despre pregătirea ei într-un mic spital districtual de lângă Hamburg. Acolo era angajată în sala de operație și era sarcina ei obișnuită să clătească „materialul” aspirat al unui „avort” sub jet de apă într-o sită, să pună particulele în soluție de formol cu o pensetă și să le trimită la un institut pentru analiza țesuturilor. . „Adesea am pescuit brațe și picioare mici”, scrie ea. „Întotdeauna mi-a făcut greață… Odată am asistat la sfârșitul sarcinii la șase luni. Femeia era pe picurare intravenoasă, ceea ce înseamnă că travaliul a fost indus artificial cu un medicament. Contractiile au inceput. L-am sunat pe doctor. O patul a fost împinsă sub femeia întinsă în pat, iar copilul a căzut în ea. A scâncit. Femeia a întrebat neîncrezătoare: „Este în viață? țipă? Copilul a fost tăiat de doctor și capacul pus pe patul. Am dus ligheanul la toaleta din secția noastră, unde regulamentul spunea că trebuie să stea două ore. Apoi copilul a murit în sfârșit. A urmat gunoiul clinic.
Într-un alt caz, copilul care urma să fie avortat se afla într-o așa-zisă poziție transversală în luna a cincea și nu putea fi întors în uter. Mama a fost dusă la sediu pentru că moașele au refuzat să facă această „naștere”. Doctorul care a făcut operația mi-a spus după procedură că trebuie să taie copilul din uter și să scoată bucățile una câte una pentru a preveni o cezariană.”
Melody Green relatează în articolul ei „Lucruri pentru copii de aruncat?” de un medic care, după ce a făcut primul avort, s-a îmbolnăvit atât de mult încât a crezut că va muri. De săptămâni, a fost deprimat și a gândit să se sinucidă. El a spus: „Prima dată m-am simțit ca un ucigaș, dar am continuat să o fac… și acum, 20 de ani mai târziu, trebuie să recunosc ce am devenit ca medic și ca persoană. Bineînțeles că am fost întărit. Bineînțeles că banii erau importanți. Și a fost atât de ușor odată ce am făcut pasul de a privi aceste femei ca pe animale și pe acești bebeluși ca pe un simplu țesut.”
Melody Green descrie apoi cele mai frecvent utilizate metode de avort. Mai întâi așa-numitul chiuretaj. Făcând acest lucru, „deschiderea colului uterin este dilatată cu o serie de instrumente pentru a permite introducerea cuțitului de arc sau a unui instrument de răzuit ascuțit în uter. Adesea, aceasta implică tăierea fătului în bucăți și apoi răzuirea lui din uter.”
Prin aspirare, colul uterin este mai întâi dilatat și prin el este introdus un tub de plastic flexibil. Copilul este apoi rupt și aspirat ca pulpă de țesut prin aspirație de aproximativ zece ori mai puternică decât cea a unui aspirator.”
Intoxicația cu sare este utilizată de obicei începând cu a 16-a săptămână de sarcină „când s-a acumulat suficient lichid în sacul amniotic din jurul bebelușului. O parte din lichidul amniotic este îndepărtat și o soluție salină puternică este injectată în locul său. Bebelușul neajutorat înghite această otravă și suferă foarte mult. Se bate și se zvâcnește violent, deoarece este literalmente ars de viu de această soluție. Cu această metodă, este nevoie de peste o oră pentru ca bebelușul să moară. Stratul exterior al pielii este complet ars. Travaliul începe de obicei în 24 de ore și mama dă naștere unui copil mort.”
Apoi există avortul chimic (prostaglandine). Această ultimă formă de avort „folosește substanțe chimice care provoacă contractarea violentă a uterului, împingând copilul afară. Contracțiile sunt atât de extraordinar de puternice încât unii bebeluși au fost decapitați. Efectele secundare pentru mamă sunt numeroase. Unii chiar au murit de atacuri de cord atunci când au fost injectați cu substanțele chimice.”
Nu în ultimul rând, un cuvânt despre avortul prin cezariană. Bebelușul este eliberat, aruncat într-un recipient și, de asemenea, predat morții. Bebelușii de o anumită vârstă încă se mișcă, respiră și plâng înainte de a muri tremurând în coșul de gunoi. În loc de un leagăn cald, ei găsesc un mormânt rece.
Evreul Dr. Bernhard Nathanson a fost șeful celei mai mari clinici de avort din Statele Unite și a fost responsabil pentru 75.000 de avorturi. Într-o zi, simțind în conștiință povara morală grea a uciderii copiilor nevinovați, a făcut o schimbare radicală. De atunci a condus o campanie hotărâtă împotriva avortului și a susținut serii de prelegeri în întreaga lume. În acest scop, a creat un film „The Dumb Scream”, care este unul dintre cele mai șocante documente despre pruncucid. Un purtător de cuvânt al Aktion SOS Leben, care a văzut filmul, a scris despre film, care arată reacțiile copilului nenăscut în timpul avortului: „Ar fi trebuit să fii acolo pentru a vedea rezistența copilului. Se crede că recunoaștem o ființă umană matură în momentul torturii.
O deputată a Verzilor, Jutta Oesterle Schwerin, a spus odată cu ani în urmă: „Tăiarea castanelor vechi mă doare mult, mult mai mult decât să sug țesutul celular pe care o femeie nu-l dorește în corpul ei… Este mucusul primar de la pe care femeia le poate separa de dragul autodeterminării.”
Acum este un fapt, iar medicii nu o neagă, că viața umană s-a dezvoltat deja din momentul în care ovulul și spermatozoidul fuzionează și se implantează în uter. Ambele devin o unitate genetică completă programată să se dezvolte într-un om adult. S-a dovedit medical că inima bebelușului începe să bată încă de la 18 zile după concepție. Până în a 30-a zi aproape toate organele au început deja să se formeze. După șase săptămâni își mișcă brațele și picioarele, iar după 43 de zile este chiar posibil să citească undele cerebrale ale bebelușului. Poate simți stimul și durere. Nu este o parte a mamei, ci o persoană complet diferită. După opt săptămâni, are deja propriile amprente. Nu va mai exista niciodată un alt exemplar din această creatură minusculă în istoria omenirii. Copilul este deja unic în uter.
Și Biblia ne spune că numai Dumnezeu are dreptul să deschidă și să închidă pântecele. Dacă omul ia aceste lucruri în propriile sale mâini, atunci el încalcă legile lui Dumnezeu și acest lucru nu va fi fără consecințe pentru el. Ne amăgim dacă credem că Dumnezeu nu vede ce se întâmplă în clinicile de avort zi de zi. În Proverbele 15:3 citim: „Ochii Domnului sunt în orice loc, privind la cei răi și la cei buni”.
Pentru majoritatea femeilor, un avort înseamnă „nu vă agățați în haine”, așa cum se spune. S-a dovedit acum că aproape fiecare a doua femeie care a făcut un avort regretă această decizie mai devreme sau mai târziu și ar prefera să inverseze avortul. Potrivit Medical Tribune, două din trei femei experimentează „regret și vinovăție pe termen lung, anxietate sau depresie severă” după un avort. În plus, există adesea afecțiuni fizice precum migrene, aritmii cardiace sau tulburări gastro-intestinale. Probleme precum sentimente de ură, răceală emoțională sau dispoziții până la frigiditate inclusiv ar apărea și în relația cu partenerul.
O tânără care făcuse un avort a relatat experiența ei în ziarul școlar „Scheibenkleister” din Bad Neustadt, Bavaria, pentru a-i avertiza pe tineri că o acțiune greșită le-ar putea distruge întreaga viață viitoare. Era doar în primul an când a rămas însărcinată. Împreună cu iubitul ei, a mers la centrul de consiliere după ce „dragi prieteni” o sfătuiseră anterior să nu dea naștere copilului. La centrul de consiliere, funcționarul i-a scris o indicație. Acesta este un certificat care ar trebui să justifice o presupusă urgență și cu care poți apoi să mergi la medic pentru „să-l scoată”.
„M-a trimis apoi doctorul la o clinică privată”, spune femeia. „Ziua în care a fost efectuat avortul este ca o marcă pe care nu o voi pierde niciodată. La fel cum a murit acest copil, a murit în mine ceva care nu poate fi readus la viață niciodată. Nu aș mai face-o niciodată astăzi, indiferent de modul în care mediul meu reacționează la asta. Tot ce trăiesc este frica și nu pot face față. În coșmarurile mele, văd o fetiță alergând spre mine cu brațele întinse și mă întreabă mereu: „De ce mami, de ce”? Apoi mă trezesc udă în sudoare. Și acel vis și aspectul acelei fete m-au bântuit de când am avut procedura.”
În cele din urmă, tânăra adaugă obișnuitul: „Astăzi sunt singură pentru că iubitul meu m-a părăsit între timp. Și-a vrut libertatea înapoi…”
„Arbeitskreis Leben” din Emden a declarat odată într-o lucrare educațională: „Singura modalitate de a proteja copilul nenăscut este printr-o lege care interzice cu strictețe avortul, fără adăugarea unui paragraf dacă și dar. Concepția conform căreia un copil este uman doar la naștere este un lucru din trecut. Perioada de 12 săptămâni în care este permis un avort este, prin urmare, pură ironie. Fiecare femeie este responsabilă de propria sarcină… Nu se poate nega că pot apărea probleme atunci când apare o sarcină, dar atunci trebuie eliminate problemele și nu copilul… Consultații forțate de către stat, unde biletul de călătorie gratuit. trebuie eliberate pentru un avort sunt inutile, deoarece femeia mai are atunci decizia finală
Acum, când Bundestagul a adoptat o lege care lasă copilul nenăscut la cheremul mamelor, taților, familiilor și medicilor, pântecele altfel protector a devenit acum cel mai amenințător loc din Germania, după cum se arată într-un important cotidian german. Statul permite uciderea copiilor nenăscuți. Făptuitorii nu sunt trași la răspundere atâta timp cât respectă prevederile prevăzute de legiuitor la articolul 218. Poate fi ucis fără a fi aduse acuzații, fără interogatoriu sau judecată.
Deoarece toate partidele, inclusiv cele care se numesc „creștini” la începutul numelui lor, au legalizat holocaustul copiilor, majoritatea oamenilor noștri sunt cei care permit uciderea copiilor. La urma urmei, guvernul este ales de popor, la fel ca și membrii parlamentului. Cu aceasta, poporul a dat frâu liber nesocotirii poruncilor lui Dumnezeu. Vocea oamenilor este apreciată mai mult decât glasul lui Dumnezeu. Astfel, opinia majorității devine etalonul pentru bine și rău. Jurisprudența se dezvoltă în nedreptate. Rezultatul este devastator atunci când opinia publică se bazează doar pe baze subiective și puncte de vedere egoiste, fiecare având grijă de ei înșiși. Atunci omul și nu mai Dumnezeu este măsura tuturor lucrurilor. A devenit propriul lui zeu, propriul său legiuitor. este corect,
Odată ce Antihristul vine pe scenă pentru a-și îndeplini planurile pernicioase, el va găsi un teren pregătit pentru ca orice exces satanic să înflorească. „Infrastructura” de stat îi este atunci perfect disponibilă. Statul și autoritățile fac deja tot ce le stă în putință pentru a rupe din răsputeri normele tradiționale creștine de viață și eforturile susținătorilor lor de a le proteja și de a le păstra.
Există un spital în Nümberg numit Klinikum Nord. În sediul clinicii, un medic ginecolog conduce o practică în care avorturile sunt efectuate în ambulatoriu. Medicul pe nume Andreas Freudemann este plătit chiar și pentru meșteșugul său special de către casa de asigurări de sănătate. Johannes Lerle, în vârstă de 45 de ani, din Erlangen a distribuit apoi pliante sub titlul „Omor de copii în Clinica de Nord”, apoi s-a citit: „Victimele sunt torturate până la moarte și sfâșiate de vii…”.
Desigur, medicului nu i-a plăcut deloc acest lucru, deși nu a putut demonstra contrariul. Dar să fii acuzat că este numit ucigaș nu ajută tocmai reputația unui medic. Așa că a depus o plângere la autoritățile statului pentru „insultă și prejudiciu adus reputației”. Ceea ce poate fi prejudiciat într-o astfel de situație este cu siguranță doar copilul nenăscut. Medicul care avort face doar profit. Un observator dintr-o revistă creștină a declarat, printre altele: „Dacă înmulți numărul declarat de 2.500 de nașteri cu prețul individual de aproximativ 350 de mărci, îți vei face o idee despre puterea financiară pe care medicul care nu este medic. are.
Într-un astfel de caz, ar trebui să fie de fapt un lucru firesc ca toate congregațiile care cred în Biblie din Germania să se deschidă și să stea în spatele lui Johannes Lerle ca un singur om. Dar chiar și mulți creștini s-au obișnuit în ultimii ani să închidă pur și simplu ochii în timp ce își croiesc drum pe lângă o unitate medicală despre care se știe că ucide ființe umane nenăscute acolo. Și mulți dintre ei se referă în mod greșit la Romani 13:1 în legătură cu avortul legal de stat și cu atitudinea lor pasivă față de acesta, unde Pavel vorbește despre ascultarea față de autorități. Cu toate acestea, ei trec cu vederea faptul că, în cazul nostru special, această declarație trebuie citită împreună cu Fapte 5:29,
Nici autoritățile și nici un medic care ucide vieți nu ar trebui să fie surprinși când cetățenii iau inițiativa și ripostează. Pe de altă parte, bineînțeles că nu este de mirare dacă slujitorii justiției au pornit imediat, ca în cazul Lerle, să confiște „material incriminator” în apartamentul adversarului vicios al avortului. Dar pliantele pe care le-au găsit acolo nu spuneau altceva decât ceea ce știe deja întreaga lume și ceea ce, în plus, au decis onorabilii politicieni din Bonn cu ani în urmă. Nimic din toate acestea nu a împiedicat procuratura din Nürnberg să demareze o anchetă. În acest caz, justiția nu urmărește crima, așa cum ar trebui să fie de fapt treaba lor, ci pe oricine raportează crima. Un cabinet medical,
Această nebunie divizată, o condiție psihopatologică, așa cum o numește știința, este de asemenea recunoscută în cadrul justiției federale germane, în măsura în care a fost sancționat judiciar că soldații pot fi descriși ca potențiali criminali, dar avortul nu ca crimă. Secretarul general al Alianței Evanghelice Germane, Hartmut Steeb, a abordat și el într-un comentariu această absurditate. Tatăl a zece copii a declarat, printre altele, că uciderea copiilor nenăscuți este crimă. Iar crima, avocații ar trebui să fie de fapt de acord în acest sens, „este forma deosebit de gravă a omuciderii, și anume atunci când, de exemplu, caracterul insidios al actului de ucidere nu lasă persoanei ucise nicio șansă de rezistență (§ 211 StGB). Și dacă avortul este crimă, o clinică de avort este un „centru al crimei”. Dacă un avort este o crimă, atunci cineva care îl face este un…” – Nu este de mirare că persoanei în cauză nu îi place această afirmație. La fel, că unui oraș nu-i place când spitalul lor este numit „centrul crimei”. Dar nu a fost diferit cu medicii de eutanasie ai celui de-al Treilea Reich și autoritățile care erau responsabile în comun pentru ei…
Unde am ajuns când acuzatorul este redus la tăcere în loc ca făptuitorul să fie tras la răspundere? Încotro se îndreaptă un stat constituțional, a cărui constituție afirmă că demnitatea umană este inviolabilă, dar permite nu numai să fie încălcată de sute de ori pe zi prin uciderea copiilor, ci și stersă?
Intruziunea radicală și decisivă în sistemul nostru juridic s-a petrecut cu ani în urmă, când Curtea Constituțională Federală a deschis calea pentru avort, deoarece din punct de vedere juridic era imposibil să spunem cu certitudine dacă viața umană era implicată în primele zile ale unei noi vieți. O „mare coaliție” a CDU/CSU, SPD și FDP și-au dat deja acordul la avort și, astfel, și-a luat în sfârșit rămas bun de la dreptul la viață al copilului nenăscut. De atunci trăim pe un munte de cadavre de copii și, în plus, nu este un gând plăcut să știi că se trăiește printre atâția criminali.
Între timp, instanța districtuală din Nümberg a insistat, de asemenea, să demonstreze ceea ce acum este „lege” în Germania și l-a amenințat pe oponentul anti-avort Johannes Lerle cu pedepse grele dacă va continua să-și susțină afirmația că în clinică are loc o crimă de copii. mentionat . Instanța a cerut o amendă de până la 500.000 de mărci sau închisoare de până la șase luni… – La momentul în care această carte a fost publicată, rezultatul acestui proces nedemn în fața autorităților juridice germane era cunoscut doar în măsura în care Johannes Lerle a fost iniţial condamnat la amendă.
În „Țara lui Dumnezeu”
După cum am spus, despre avort nu se poate scrie suficient. Numai pentru că publicul larg a trecut acum în mare măsură pe ordinea de zi. În mintea majorității oamenilor, uciderea zilnică a sugarilor în pântec a fost din ce în ce mai reprimată în ultimii ani. O indiferență periculoasă și paralizantă a făcut loc, chiar și în cercurile creștine, ultrajului inițial. Și din nou, deoarece totul este susținut în mod corespunzător de lege, majoritatea oamenilor nu au niciun motiv să se pronunțe împotriva măsurilor sancționate de guvern. Vrei doar să fii lăsat în pace. La urma urmei, există suficiente alte probleme care nu pot fi evitate.
Așa sunt oamenii, peste tot în lume, și de aceea problema avortului este și la nivel mondial. Se strigă la cer, fie în Germania, fie în America. Astăzi există un avort la fiecare trei nașteri în Statele Unite. Se vorbește de două milioane de avorturi pe an.
Asistenta americană Brenda Shafer a descris recent un caz de avort despre care spunea că i-a făcut să se răcească sângele. Acest lucru s-a întâmplat la Centrul Medical pentru Femei din Dayton, Ohio: „Apoi doctorul a cuplat aparatul cu ultrasunete și am văzut copilul mișcându-se. Doctorul a folosit un clește pentru a scoate mai întâi picioarele mici, apoi partea superioară a corpului, dar a avut grijă ca capul mic să fie în canalul de naștere. Dacă scapă și el ucide copilul, este crimă conform legii americane. Dar dacă rămâne înăuntru, la mai puțin de patru centimetri de la naștere, este „doar” un avort. Picioarele au dat cu piciorul, apoi doctorul a luat o foarfecă, le-a înfipt în gâtul copilului, a făcut o gaură și a aspirat creierul. Corpul bebelușului a rămas moale.
Cadavrele dezmembrate a 17.000 de copii au fost găsite într-un container la un laborator de patologie din Los Angeles, care s-a ocupat și de constatările de avort. Unii dintre copiii morți aveau șapte luni. Ca urmare, a apărut o dispută juridică cu privire la înmormântarea embrionilor, care a mers chiar până la Curtea Supremă a SUA. Un grup de femei feministe a susținut incinerarea pe motiv că o înmormântare „ar încălca intimitatea femeilor care au suferit avort”. Cu toate acestea, instanța a decis în favoarea avocaților anti-avort, iar părțile corpului au fost îngropate în șase containere asemănătoare sicriului, în trei morminte nemarcate într-un cimitir neoficial.
Mama copilului ucis din Dayton, care era însărcinată în șapte luni, era atât de tulburată încât a strigat către Dumnezeu să o ierte. Învățăm din numeroasele afirmații din Biblie ce valoare are deja viața nenăscută la Dumnezeu. Pavel mărturisește: „Dumnezeu m-a chemat din pântecele mamei mele” (Gal. 1:15). Din aceasta vedem că Dumnezeu consideră deja embrionul neformat, copilul nenăscut, ca pe o ființă umană. David mărturisește: „Tu mi-ai pregătit mijlocul vieții și m-ai țesut în pântece. Îți mulțumesc că sunt minunat făcută. Minunate sunt lucrările Tale, sufletul meu știe asta” (Ps. 139:13-14). Așa că Dumnezeu a avut grijă de David chiar înainte de a se naște. Profetul Isaia a fost format de Dumnezeu încă în pântece. Citim asta în Isaia 49:5.
Pentru a pune capăt oribilelor fapte sângeroase asociate cu avorturile, Congresul SUA a decis la sfârșitul anului 1995 să interzică această măcelărie. Cu toate acestea, nu a intrat în vigoare dintr-un motiv notabil. Președintele Bill Clinton a pus veto. Cu această ocazie trebuie să ne întrebăm, ce fel de persoană este aceasta care, deși ar putea să o facă, nu împiedică nedreptatea care acum strigă la cer.
Chirurgul estetician american Thomas Molnar i s-a interzis să profeseze în SUA din cauza unui număr mare de smut medical. Apoi a mers la Moscova pentru a conduce un comerț profitabil cu embrioni avortați. Cu aprobarea președintelui Asociației Medicale din Rusia și a vicepreședintelui Academiei Ruse de Științe, a înființat un stoc de piese de schimb pentru pacienții bogați care utilizează părți ale corpului copiilor nenăscuți (organe complet dezvoltate ale fătului).
Acest medic fără scrupule a descris ce se întâmplă cu copiii care sunt încă în viață în timpul avortului: „Tăiem părțile corpului fătului ca o ceapă”. Apoi, celulele proaspete ale organelor individuale, care au fost zdrobite până la o pulpă, sunt păstrate artificial în viață și conservate. Aceasta se referă în mod specific la creier, ficat, splină, stomac, plămâni și inimă. Aceste celule sunt apoi injectate în pacient. Un tratament costă în medie 16.000 de mărci.
Și în SUA, ideea de a înființa magazine de piese de schimb medicale de tipul menționat anterior a devenit între timp familiară. De asemenea, a devenit cunoscut faptul că părți de țesut de la copiii avortați au fost deja injectate în creierul pacienților care suferă de boala Parkinson, de exemplu. În plus, oamenii de știință americani au decapitat literalmente bebeluși avortați și apoi au ținut artificial capetele în viață pentru perioade lungi de timp. Deși în Statele Unite a fost interzisă până în 1989 sprijinirea experimentelor cu țesut embrionar cu fonduri de stat, la doar trei zile după preluarea mandatului, președintele Clinton a dat o lovitură de stat și a ridicat fără ceremonie această interdicție. Acum predomină și acolo condițiile rusești.
Ce s-a întâmplat cu această Americă, această cândva „țara lui Dumnezeu” pe coasta căreia evlavioșii Părinți Pelerini s-au îngenuncheat pentru prima dată înainte de a pune picioarele pe pământ și a dedica țara lui Dumnezeu, țară pe care se spune că există o biserică? fiecare colt.
Tot mai multe tradiții care mărturisesc credința sunt puse în discuție acolo. După ce Curtea Supremă a desființat rugăciunea școlară în urmă cu mai bine de 30 de ani, a fost documentat că Dumnezeu nu mai joacă un rol. În 1980, filmul Cele zece porunci a fost interzis în licee. În 1987 au fost interzise „minutele de tăcere”, iar în 1987 rugăciunile la ceremoniile de absolvire. O lege din statul Louisiana le interzicea profesorilor să prezinte în școli doctrina creației divine. Șaptezeci și doi de câștigători americani ai Premiului Nobel au etichetat viziunea biblică despre creație drept „doctrină pseudoștiințifică”. Nu mai este permis să fie plasate cruci pe proprietatea statului din California. Nici pătuțurile inofensive din parcurile publice nu sunt de Crăciun.
Fostul președinte american George Bush nu s-a sfiit să invite oficial gay și lesbiene la Casa Albă pentru a participa la o ceremonie în care a fost semnată legislația împotriva „discriminării” împotriva lor. În același sens, instanțele din America permit femeilor să circule cu metroul „topless”. Mai mult, în urma unei decizii judecătorești, adepții întemnițați ai cultului satanic pot sărbători acum și mase diavolești în închisori. Judecătorii au justificat aprobarea cu dreptul fundamental garantat la libertatea de religie.
Faptul că Statele Unite se află din ce în ce mai mult pe un curs de coliziune cu Dumnezeu este posibil și aplicabil, nu în ultimul rând pentru că cei care ar trebui să știe mai bine nu mai iau poruncile lui Dumnezeu atât de în serios. Dacă considerați că cea mai mare biserică protestantă din SUA, „Baptiștii din Sud”, nu mai are niciun scrupul cu privire la apartenența la o loja masonică, atunci știți destul de exact unde ne aflăm în acest moment. De altfel, actualul președinte Bill Clinton aparține și el acestei biserici. La fel și vice-ul său Al Gore.
În timpul campaniei pentru președinție, organizațiile gay din Statele Unite au făcut lobby pentru Clinton ca niciodată înainte pentru un candidat. Și când Clinton a făcut-o, America homosexuală era plină de spirit. Clinton le promisese anterior de mai multe ori că va lucra pentru a se asigura că nu vor mai fi discriminați. La urma urmei, orientarea sexuală a individului este problema lui privată. După alegeri, bineînțeles, „homosexualii” l-au crezut pe cuvânt, iar Clinton nu a fost rătăcit. Nu numai că a fost primul președinte al Statelor Unite care a participat la o gală pentru drepturile homosexualilor, dar a votat imediat împotriva interzicerii homosexualității în forțele armate americane și cu succes.
Sub președintele Clinton, țara cu stelele și dungile cade din ce în ce mai mult în amurgul „roz”. Analog cu simpatia sa manifestată în mod demonstrativ pentru homosexuali, el l-a numit abia recent pe James Hormel, care mărturisește în mod deschis homosexualitatea, în serviciul diplomatic al Statelor Unite. El ar trebui să reprezinte Statele Unite în Marele Ducat al Luxemburgului în calitate de ambasador, deși încă nu este clar dacă partenerul său de viață va avea voie să apară ca soț oficial al ambasadei.
Cu toate acestea, politica de relaxare a lui Clinton a vizat în principal restricțiile privind avortul impuse de predecesorii săi, astfel încât să se poată da din nou undă verde pentru crime în masă. Cel de-al treilea război mondial nu trebuie să izbucnească în primul rând. Are loc deja în abatoarele clinicilor de avort, unde milioane de copii nenăscuți sunt uciși cu brutalitate fără a se putea apăra. Numărul lor este estimat la 60 de milioane anual în întreaga lume.
Acestea sunt imagini morale ale unei societăți care nu pot fi desenate mai drastic și mai terifiant. Și asta se întâmplă, după cum spuneam, sub responsabilitatea unor oameni care merg duminica la biserică cu cântări sub braț și deschid ochii cu evlavie, proclamând nimic altceva decât ipocrizie. Printre altele, se spune că Clinton a fost atât de mișcat în timpul slujbei, încât imnurile i-au adus lacrimi în ochi. Acest om care a spus odată: „Nu cred că Biblia spune că avortul este crimă” și care credea că poruncile lui Dumnezeu nu spun nimic despre homosexualitate, a devenit acum cunoscut pe scară largă, chiar și pentru principii morale destul de libere…
Un proces sexual este pe rol împotriva lui. Se referă la vremea când Clinton era încă guvernator al statului Arkansas. În acel moment, el „ordonase unei doamne Jones să intre în camera lui de hotel, s-a expus în fața ei și i-a cerut sex oral”, potrivit rapoartelor de presă. De altfel, acesta nu ar fi trebuit să fie primul caz de acest fel. Dacă ne dăm seama în acest context că oameni precum oamenii de stat și politicienii au o influență decisivă asupra soartei omenirii, atunci nu este cu adevărat dificil să recunoaștem că suntem deja în mijlocul vremurilor de sfârșit Sodoma și Gomora.
Lucrurile merg la vale în „țara lui Dumnezeu”. Soția Președintelui, Hillary Clinton, care aparține Bisericii Metodiste, nu numai că are o relație binevoitoare cu Islamul și Coranul, la fel ca și soțul ei, Prima Doamnă stabilește cu sârguință contacte cu viața de apoi cu ajutorul unui „spiritual”. consilier”. Se spune că ar fi avut conversații imaginare cu Eleanor Roosevelt, care a murit în 1963, și cu Mahatma Gandhi decedat. Recent, ea a fost chiar „binecuvântată” de un vindecător spiritual indian.
Politica Curvei
Printre puterile prin care Satan controlează astăzi omenirea necredincioasă, cea a mașinațiunilor politice de tot felul este una proeminentă. Devine din ce în ce mai clar că până și ultimele bastioane izolate ale influenței creștine în politica țării noastre sunt măturate de Zeitgeist anti-Dumnezeu. Politicienii sunt parțial răspunzători pentru faptul că lumea noastră ajunge în haos, deoarece ei sunt ghidați doar de curentele vremii și nu de ceea ce poruncile lui Dumnezeu prescriu oamenilor ca standard al acțiunilor lor. Ei nu mai sunt dispuși să recunoască și să susțină valorile morale și etice creștine.
Nu cu mult timp în urmă, filme dăunătoare tinerilor, precum „Tăcerea” de Ingmar Bergmann, erau pe index. Infanticidul în pântece a fost interzis, la fel ca homosexualitatea și pornografia. Căsătoria și familia erau protejate, iar divorțul se baza pe principiul vinovăției. Păcatul era încă numit după numele său. Dar apoi politicienii au deschis porțile conștiinței juridice schimbate care se dezvolta sub influența satanică. Aproape peste noapte, pornografia a fost legalizată, a fost cerută libertate sexuală pentru toți, avortul a fost legalizat și educația sexuală a fost introdusă în școli. Aceasta a inaugurat Sodoma modernă. Nu există astăzi un oraș în țara noastră în care păcatele acelui site biblic rău să nu fie practicate în mod deschis.
Dacă puneți la îndoială acțiunile celor responsabili, ei spun fără griji și cu convingerea că au totul sub control. Dar asta e o minciună. Nu ai absolut niciun control asupra nimicului. Ei nici măcar nu au control asupra vieții lor personale. Un jurnalist a pus recent întrebarea legitimă: „Se poate atașa un popor de 82 de milioane de bărbați care nu ar putea să-și atașeze trei sau două femei? Ei locuiesc deja împreună cu al patrulea sau al treilea. Liderii cu relații maritale și extraconjugale în schimbare ridică îndoieli cu privire la competența lor profesională, deoarece abilitățile lor de viață aparent nu sunt deosebit de dezvoltate.” Aceasta înseamnă primii miniștri din Saxonia Inferioară și Saarland.
În programul ZDF „Frontal” din 14 octombrie 1997, moderatorul Hauser a spus: „Dacă îți încalci cuvântul de da de trei ori, nu-l vei crede”. Și colegul său Kienzle a spus: „Schröder își încalcă cuvântul de da, în medie, la fiecare doisprezece ani. La urma urmei, sunt trei mandate pentru un cancelar.” Apoi, vorbitorul precedent din nou: „Un bărbat care abandonează trei femei va abandona la un moment dat și o întreagă națiune…”
Într-o scrisoare adresată redactorului unui cunoscut cotidian german, o femeie scrie: „Sunt de modă veche pentru că nu mi-a plăcut domnul Schröder din cauza relațiilor sale cu femeile? Sunt de modă veche pentru că cred că asta indică imaturitatea umană și, prin urmare, nu-mi pot imagina că acest om este calificat pentru a ocupa funcții de conducere? Nu știu, dar pentru mine acest comportament de a pune capăt căsătoriilor în mod repetat atunci când pare că a găsit ceva mai bun este un semn al lipsei de rezolvare a conflictului, al dorinței de a învăța și al lipsei de respect față de persoana cu care s-a format. un parteneriat… Un politician nu este o vedetă de spectacol. El ar trebui să fie, de asemenea, un model de urmat în viața lui personală”.
Profesorul menționat mai sus de la Universitatea din Hohenheim/Stuttgart, Günter Rohrmoser, a explicat într-un interviu cu Helmut Matthies cu privire la întrebarea dacă reînnoirea în Germania ar putea veni de la SPD și liderii săi: „Președintele SPD Oskar Lafontaine a răspuns la întrebarea despre maximele sale de viață, care ar trebui să-l protejeze de abuzul de putere, au răspuns: mâncarea, băutura și F. . .’ Din aceasta puteți vedea că nici de la acest partid nu este de așteptat nicio reînnoire.”
Este o urâciune să fii guvernat de oameni care, din cauza modului lor de viață, cu greu pot reprezenta valorile etice creștine. În plus, înainte era de neconceput ca titularii unor înalte funcții de stat al căror adulter a devenit cunoscut public să poată rămâne în funcție. Astăzi, nimeni nu are voie să judece aceste „probleme private”, care sunt considerate doar infracțiuni banale.
„În urmă cu mai bine de 60 de ani, regele Angliei încă mai trebuia să renunțe la cel mai frumos tron din lume pentru a se putea căsători cu o femeie divorțată”, scria publicistul Claus Jacobi: „Astăzi prințul moștenitor britanic însuși este divorțat. Odată cu Ronald Reagan, primul președinte american divorțat s-a mutat la Casa Albă… În secolul al XX-lea al îndoielii, mulți oameni au început să nu aibă încredere în valoarea căsătoriei tradiționale (la fel ca mulți alții). De ce să aștepți până când moartea se va despărți când instanța districtuală poate. De ce nu bucurii neînlănțuite, de ce să nu schimbi tineri cu bătrâni?”
Acum un deceniu, când candidatul american la președinție Gary Hart se pregătea să cucerească Casa Albă, s-a împiedicat de viața sa imorală și cariera sa s-a încheiat foarte repede. Unele ziare au publicat poze cu amanta căsătoritei Hart. În SUA, șeful statului trebuie să aibă încă o listă rezonabil curată, cel puțin față de lumea exterioară. Candidații cu trei căsătorii eșuate precum Gerhard Schröder nu ar avea nicio șansă acolo.
Dar oricine crede că relațiile amoroase extraconjugale ale politicienilor de vârf (ai SPD) le-ar dăuna carierei politice în Germania se înșală. Nu există nicio discuție publică în Germania despre dacă, de exemplu, Schröder este potrivit pentru cancelarie, având în vedere problemele sale în relațiile private. Suntem departe de asta. Aceasta ar fi, așa cum scrie un ziar, „o întoarcere la morala mucegăită a anilor ’50”. Astăzi, cetățenii ar putea foarte bine să distingă între „dreptul individual la înclinații private și gestionarea instituției căsătoriei”.
Nici fostul cancelar Willy Brandt, care, așa cum a spus cândva cu îndrăzneală, „nu a lăsat nimic să meargă rău” în viața sa, nici președintele CSU Theo Waigel, care și-au părăsit soțiile pentru o femeie mai tânără, „nu au putut fi numiti. nesănătoase din cauza escapadelor lor amoroase”. , potrivit presei liberale.
În ceea ce îl privește pe Waigel, cardinalul de la München Georg Wetter a spus atunci, nu fără motiv, dacă se mai poate transfera responsabilitatea unui astfel de om care duce un asemenea mod de viață. După ce a fost căsătorit cu soția sa timp de 27 de ani, a părăsit-o în cele mai nedemne circumstanțe și s-a îndreptat către o femeie cu aproape 20 de ani mai mică decât el. Pentru un om de tipul lui care, potrivit Bibliei, trăiește deschis în adulter, poruncile divine nu au decât statutul de pălărie tiroleză, așa cum a spus cineva cândva.
Pentru a reveni la „înclinațiile” lui Gerhard Schröder, el nu a ascuns faptul că dorea în mod conștient să guverneze statul Saxonia Inferioară fără Dumnezeu. Șase miniștri din cabinetul său au renunțat la adăugarea jurământului la preluarea funcției: „Așa că ajută-mă Doamne…” Ei doreau ca Dumnezeu să fie exclus din toate eforturile lor politice încă de la început. Chiar și atunci, când era încă președinte federal al Tinerilor Socialiști, Schröder a conturat liniile directoare pentru politica sa viitoare într-o manieră dură: „Sarcina noastră nu este să luptăm împotriva bisericilor, ci să creăm condiții sociale în care bisericile sunt de prisos”.
Este întotdeauna greu de înțeles că astfel de oameni nu numai că ocupă funcții responsabile în stat, ci sunt și implicați semnificativ în legislație. Biblia spune despre ei: „Vai de cei care fac lumină din întuneric și întunericul din lumină…” (Isaia 5:20). În ceea ce privește relația dintre un bărbat și o femeie, Dumnezeu ne-a dat un manual minunat, Biblia, Cuvântul Său. Nu există un cuvânt prea mult în această carte, dar nici un cuvânt prea puțin. Căsătoria a fost instituită de Însuși Dumnezeu. Nu este o invenție umană și nici o realizare științifică. Prin urmare, nu poate fi manipulat în mod arbitrar. Căsătoria este cu adevărat fericită și binecuvântată numai sub îndrumarea lui Dumnezeu și în conformitate cu standardele divine.
Cei mai mulți dintre politicienii noștri sunt total incapabili să ia vreo acțiune sănătoasă. Acțiunile lor constau în mare parte în minciuni, fraude, corupție, îmbogățire și promisiuni goale. Unul dintre cancelarii noștri a spus odată laconic: „Ce-mi pasă de bârfa mea proastă de ieri…” Există un singur cuvânt potrivit pentru actuala conducere a statului la noi: afaceri neglijente! „Dragii” noștri reprezentanți ai poporului jefuiesc din ce în ce mai mult oamenii în timp ce se îngrașă cu diete crescute, pensii pentru grăsimi și plăți de tranziție pentru grăsimi.
De altfel, totul este atât de încurcat astăzi încât nimeni nu poate rezolva problemele politice și economice ale acestei lumi. Și nici nu va mai fi pace pe acest pământ, nici în Israel și nici în altă parte. Creștinii știu asta. Biblia le spune așa.
Nu au existat niciodată atât de multe reuniuni la nivel înalt ca astăzi și niciodată până acum un acord atât de mic cu privire la modul de rezolvare a problemelor. Cei mari ai acestei lumi sunt în pierdere. Nu știi nici pornit, nici oprit. Ei au abandonat de mult sursa din care puteau extrage înțelepciunea și pe care Dumnezeu o numește izvorul vieții și s-au îndreptat în schimb către fântâni care curg.
Un pastor german sigur a venit odată în America. La New York a vizitat și uriașul Palat al Națiunilor Unite de pe East River. Acolo, unde conducătorii de frunte ai poporului se reunesc pentru a conduce soarta omenirii, pentru a căuta căi de ieșire din crize, pentru a atenua mizeria și pentru a evita războaiele.
Pastorul povestește apoi: „Am rugat un ispravnic să-mi arate capela. Mi-a aruncat o privire ciudată la început, apoi mi-a spus: „O, te referi la camera de meditație”?”
Dacă nu se mai roagă, ci doar meditează, se pornește pe o cale greșită și periculoasă. Meditația este un sistem religios oriental care vine din budism, pentru a deschide subconștientul la oameni, pentru a se scufunda în sine, prin care apare apoi o pasivitate în care pot curge puteri străine (oculte).
Speranțele bazate pe instituții precum organizația mondială coruptă din New York și numeroasele sale organizații subsidiare ineficiente, despre NATO, UE și Parlamentul European, că un sistem de securitate colectivă ar trebui să mențină pacea mondială sunt la fel de sortite eșecului ca și cele similare. la vremea încercare mizerabilă a Societății Națiunilor ca o prostie monstruoasă.
La 10 decembrie 1948, Națiunile Unite au promulgat „Declarația Universală a Drepturilor Omului”. De atunci au fost mai multe războaie ca niciodată. Nu a existat nicio zi de pace reală de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Au existat aproximativ 140 de războaie care s-au soldat cu 37 de milioane de vieți. Adică mai mult de jumătate din victimele celor două războaie mondiale, care au totalizat 65 de milioane. Nu există pace reală între oameni. Din momentul în care Cain și-a ucis fratele Abel, de la prima crimă din istoria lumii, oamenii nu au încetat niciodată să ucidă și de atunci pământul a băut uriașe râuri de sânge. Până astăzi, pacea a rămas o iluzie pentru că, după cum spune Biblia, inima omului este rea.
Deja profetul Isaia a spus: „Ei nu cunosc calea păcii și nedreptatea este în cărările lor…”
Oamenii tânjesc după dreptate, dar nedreptatea crește în lume. Nu e de mirare, pentru că comportamentul greșit al oamenilor este cauzat de relația lor tulburată cu Dumnezeu. Cineva a spus odată: „Făptura este în curând epuizată fără Creator”.
Trăim într-o lume care s-a lepădat de mult de Dumnezeu. Poruncile Lui nu mai sunt valabile pentru oameni. Ei vor ca Dumnezeu să rămână afară. Prin urmare, cineva ar dori să fie și în forurile națiunilor lumii. precum ONU, creează singuri ceea ce Dumnezeu a rezervat pentru o lume a păcii. Dar acest proiect nu va reuși, pentru că este un proiect fără Făcătorul de pace Isus. Mai degrabă, duce la cea mai mare catastrofă umană din istoria lumii.
De la început, Dumnezeu ne-a dat regulile după care funcționează viața în creația Sa. Instrucțiunile de utilizare sunt în Sfintele Scripturi. Și de aceea Biblia ar trebui să fie și cartea noastră de curs. De aceea, Evanghelia este singura cale viabilă către pace. Dacă nu îi permitem lui Dumnezeu să creeze pacea adevărată în noi, nu ne putem aștepta ca oamenii să trăiască în armonie. Valorile creștine pe care oamenii le-au îngropat între timp trebuie să fie reînnoite. Apostolul Pavel o spune succint: „Dacă am fost îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu…”
Ca înainte de potop
„Când va veni Fiul omului”, spune Isus, „va fi ca în zilele lui Noe. Pe atunci, înainte de marele potop, oamenii mâncau, beau și s-au căsătorit așa cum s-au făcut până în ziua în care Noe a intrat în corabie. Nu știau ei ce le pregătea până când a venit valul și i-a măturat pe toți. Așa va fi când va veni Fiul Omului.” Există o paralelă evidentă aici cu oamenii de astăzi. Cu lucrurile menționate mai sus, oamenii sunt și ei foarte ocupați astăzi. De aceea nu au timp pentru Dumnezeu. „Nu au fost atenți. . .” spune o altă traducere. Nu i-au dat nicio atenție lui Dumnezeu, nu l-au luat în serios. În schimb, ei s-au răsfățat doar cu lucrurile plăcute din viață: „Au mâncat, au băut, s-au căsătorit și au fost căsătoriți . ..”
Este bine cunoscut faptul că mâncatul, băutul și căsătoria sunt lucruri foarte plăcute și, desigur, necesare. De altfel, ei sunt voiți și de Dumnezeu, a exprimat odată Theo Lehmann și a adăugat: „Dar dacă despre cineva nu este nimic mai mult de spus decât mănâncă, el bea și are relații sexuale, atunci nici măcar nu știi dacă este o ființă umană sau un câine. Pentru că mâncatul, băutul și sexul, aceste trei lucruri, oamenii le au în comun cu vitele lor iubite. Dar până la urmă trebuie să existe o diferență. Și asta nu exista pe atunci…”
Nici astazi nu exista. Chiar și astăzi, totul se rezumă la mâncare, băutură și sex. Nu mai este nimic. Fiecare se gândește doar la plăcerea lui. Gândul la Dumnezeu nu-și are locul acolo. Oamenii sunt preocupați doar de lucrurile materiale. Isus a știut acest lucru atunci și de aceea a spus că așa cum erau oamenii înainte de a veni potopul, ei vor fi înainte ca Eu să vin din nou. Ei nesocotesc poruncile lui Dumnezeu, le călcă în picioare. Trăim astăzi într-o societate în care omul încearcă să fie fericit fără Dumnezeu și în care numele lui Hristos nu este binevenit. Este o epocă pe care Isus a numit-o ultima. Răutatea oamenilor este atât de mare astăzi, încât Dumnezeu nu poate decât să-i pedepsească.
Nimeni să nu-și imagineze că toate acestea vor continua pentru totdeauna și că Dumnezeu va continua să privească în tăcere. Atunci nu ar fi trebuit să ne dea cuvântul. Când Isus ne avertizează, cu referire explicită la Noe și timpul său, atunci ar trebui să ascultăm cu atenție. Isus ne spune că atunci va veni sfârşitul. În general, Isus a vorbit pe larg despre acest subiect. Doar în Evanghelia după Matei găsim două capitole despre ea, capitolele 24 și 25. Acest lucru ne arată importanța extraordinară a acestor afirmații.
Înainte de potop, Dumnezeu a privit în jos din cer și a văzut nelegiuirea de pe pământ. Nimic nu i-a scăpat și nu a închis ochii. Geneza 6:6 spune: „Dumnezeu a regretat că a făcut pe om”. Nu a fost niciodată atât de multă fărădelege ca astăzi. S-ar putea spune împreună cu Isaia: „Întunericul acoperă pământul și întunericul peste popoare” (60:2). Fiecare program de știri de astăzi confirmă ceea ce spune Biblia, prevestirile sfârșitului lumii așa cum le-a prezis Isus. Dar oamenii nu ascultă cuvintele lui Isus. Sunt la fel de încăpățânați ca pe vremea lui Noe. „… și n-au dat nicio atenție”.
Dar Noe nu a fost descurajat. El a construit chivotul așa cum i-a poruncit Dumnezeu să facă. Și ce fel de navă era aceea. O putem citi în Biblie: 145 de metri lungime, trei punți cu o suprafață a punții de 89.000 de metri pătrați. Adică aproximativ 18 terenuri de fotbal. Volumul navei era de 39.500 de metri cubi. Era un zumzet de mărimea unui transatlantic modern. Și toate acestea în mijlocul deșertului. Fără apă în jur. În departe, nici râu, nici mare, doar uscat.
Nu e de mirare că toată lumea râdea de el. L-au batjocorit, l-au batjocorit si l-au batjocorit peste tot. Mai presus de toate, au râs de mărturia lui Noe când a spus că Dumnezeu i-a poruncit să construiască această corabie. La fel cum astăzi ei batjocoresc avertismentele Bibliei când li se spune că judecata va veni în curând.
Construcția chivotului a făcut furori la acea vreme. Iar vestea bătrânului „nebun” s-a răspândit ca focul în toată țara. Cu siguranță, mulți dintre batjocori și-au spus: „Că Noe trebuie să fi avut insolație. Nu e de mirare că construiești o navă în mijlocul deșertului!” Îmi imaginez bine că în toată țara s-au organizat un fel de excursii cu cafea pentru a prezenta această senzație contemporanilor curioși. Și apoi au venit în mulțime și s-au uitat la Noah ca pe o creatură exotică, ca o persoană bolnavă mintal, care este și decrepită și senilă, și deja poți auzi varul prelingându-se pe el. Un bărbat care are halucinații. Și și-au spus: „Cum ne putem bucura că suntem normali”.
Dar Biblia ne spune: Potopul i-a luat pe toți, pe toți batjocoritorii și necredincioșii. Este bine cunoscut faptul că oamenilor le place să se bazeze pe rațiunea lor și pe ceea ce pot vedea și explica. În Proverbele 3:5, înțeleptul Solomon ne-a avertizat să nu ne bazăm pe inteligența noastră. Mai degrabă, trebuie să ne încredem numai în Domnul și în ceea ce El ne spune. Noe a ascultat doar de Dumnezeu și i-a dat instrucțiuni precise despre cum să construiască chivotul, iar Noe i-a urmat pentru că a crezut și a avut încredere în Dumnezeu.
Nici nu și-ar fi putut imagina că va ploua timp de 40 de zile. De asemenea, nu a spus: „Doamne, nu există absolut nicio cunoaștere științifică sau observație care să indice un mare potop. Noe nu văzuse niciodată un potop în toată viața sa și până atunci avea 600 de ani. Nici Noah nu avea o hartă meteo. Nu a auzit niciun raport meteorologic și nu erau fotografii din satelit atunci și nici meteorologi care să-i spună că se dezvoltă o furtună majoră. Noe nu putea depinde decât de Cuvântul lui Dumnezeu. Nici nu s-a certat cu Dumnezeu, a crezut în Dumnezeu. La urma urmei, Dumnezeu i-a spus asta.
Și apoi a venit furtuna, apoi a venit apa și s-a ridicat și s-a ridicat și a inundat totul. Potopul i-a luat pe toți. Toate! Nu doar unii. Cei bătrâni și tineri. Fie că erau abia în floare sau aveau deja părul gri. Cei bogați și săraci, cerșetorii și prinții, desfrânatele și evlavioșii, batjocoritorii și teologii, desfrânii și preoții. Potopul a acoperit totul: colibele de noroi ale săracilor și palatele regilor, curveile rele și templele religioșilor. Toți erau în afara arca de securitate. Așa va fi la sfârșitul timpului.
Charles H. Spurgeon, marele predicator al trezirii din secolul trecut, a scris odată în registrul batjocoritorilor, îndoielilor și cunoscătorilor: „Potopul i-a mistuit pe toți. Doctorii în drept și teologie au fost uciși fără milă. Nimeni nu a putut scăpa de val prin tot ce învățaseră vreodată. Cunoașterea nu este un colac de salvare. Logica nu este o centură de salvare, iar retorica nu este o barcă de salvare. Cu toată știința lor s-au scufundat, au pierit… Și astfel toți vor fi măturați de potopul judecății dacă se îndepărtează de oferta de mântuire a lui Dumnezeu în Fiul Său Isus Hristos”.
Data viitoare, spune Dumnezeu, nu va fi apă, ci foc. Asta va fi la sfârșitul regatului de 1000 de ani. Atunci judecata va avea loc și în fața marelui tron alb. În a doua scrisoare a lui Petru se spune: „Ei nu vor să admită că au fost cândva un cer și un pământ. Dumnezeu i-a creat prin Cuvântul Său. Pământul se ridicase din apă și se odihnise pe apă. Și a fost și el distrus de apă: de marele potop. La fel este și cu lumea actuală. Ea durează atâta timp cât a rânduit Dumnezeu. Când va veni ziua judecății, ea va fi nimicită de foc și împreună cu ea toți cei ce nu au ascultat de Dumnezeu” (4:5 7).
O zi este ultima zi. Într-o zi s-a terminat. Într-o zi lumea se va sfârși. De la Geneza la Cartea Apocalipsei, citim că va veni ziua când Dumnezeu va ține judecata. Și ziua aceea a fost stabilită de mult. Este ziua a X-a din istoria omenirii. Atunci, într-o zi, toți oamenii vor trebui să dea socoteală despre ceea ce au făcut sau nu au făcut pe acest pământ. „Vor trebui atunci să înfrunte faptul la care până acum au închis ochii. Și anume că Isus este în viață, că creștinii nu s-au tors și că Biblia nu este o carte de basme. Atunci nimeni nu poate scăpa, nici măcar prin moarte. Căci morții vor învia. Indiferent dacă oamenii au murit deja în ultima zi sau sunt încă în viață, ei sunt prezenți la această întâlnire cu Isus, in orice caz . ..” Așa a exprimat odată un pastor credincios într-o predică foarte vie.
Timp de 120 de ani Noe a predicat și a avertizat. Și apoi Dumnezeu a dat încă șapte zile, chiar la sfârșit. Putem citi despre asta în Geneza 7:4. Câți oameni a mai putut salva Noe în acele șapte zile? Nici unul, nici unul, în ciuda acestei explozivi. Cineva a spus odată: „Oricine a devenit plictisitor timp de 120 de ani nu va putea fi mântuit nici în ultimele șapte zile…” Cu Noe, numai membrii proprii ai familiei l-au ascultat pe Dumnezeu și îndemnul lui. Problema noastră astăzi este că nici măcar membrii familiei noastre nu ne mai ascultă.
Este o întârziere! Când omul călcă în picioare dragostea lui Dumnezeu, când nu dorește iubirea lui Dumnezeu din pură mândrie și încredere în sine, atunci vine ceasul când și Dumnezeu spune că nu. Atunci vor chema, vor striga, vor implora, își vor rupe hainele, dar Dumnezeu nu va răspunde. Șansa a dispărut și nu va mai fi oferită niciodată celor nepocăiți. Valul îi va lua pe toți. Va fi și de data asta ca și vremea lui Noah. Unii sunt înăuntru, alții sunt afară…
Oamenii nu s-au schimbat de atunci. Ei continuă să bată joc și să bată joc de tot ce este divin. Ei trăiesc și acționează în spiritul timpului lor. Împreună cu Noe au spus: „Uită-te la această cutie ridicolă . ..” Dar cutia a plutit, iar cei opt oameni dinăuntru au supraviețuit. Secundele și batjocoritorii au ridiculizat întotdeauna ideea judecății divine și pierderea lor. Nu numai că au râs de Noe, ci au râs și de Ieremia când a prezis distrugerea Ierusalimului. Ei au râs și de Lot care avertizează Sodoma și au râs de Amos și de judecata lui. Dar judecățile lui Dumnezeu au venit întotdeauna, precise și inexorabile. Distrugerea a fost totală de fiecare dată.
Chiar și astăzi totul depinde dacă ne aflăm în interiorul sau în afara chivotului. Oamenii trebuie să aleagă. Există o perioadă când probațiunea s-a încheiat. Și așa cum Dumnezeu însuși a încuiat ușa în urma lui Noe și a familiei sale, așa cum ușa a fost încuiată în spatele celor cinci fecioare și Isus le-a spus celor cinci nebuni că nu le cunoaște, tot așa există mântuire numai pentru cei care caută siguranța. arca în timp . Dar asta trebuie să fie înainte de potop. Întinderea păcatelor noastre nu contează dacă am păcătuit mult sau puțin. Dumnezeu nu ne întreabă dacă am comis adulter, am furat sau chiar am ucis. Ne întreabă doar, și exclusiv, despre relația noastră cu fiul său. Și cei care L-au primit pe Domnul Isus prin credință vor fi mântuiți, dar restul care l-au respins sunt pierduți. În ochii lui Dumnezeu există doar două căi, cea largă și cea îngustă. Există doar două destine eterne, bucuria veșnică sau durerea veșnică. Biblia ne spune: „Și să știți că ați fost răscumpărați din căile voastre deșarte, după felul părinților, nu cu argint și aur pieritor, ci cu sângele prețios al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat și fără pată” (1 Pet. 1:18).
Fără convertirea conștientă la Isus Hristos suntem cu toții pierduți și valul ne va duce departe. Nici Dumnezeu nu îi oferă păcătosului nepocăit o a doua șansă. Judecata este o finalitate îngrozitoare. Numai cei care erau în corabie cu Noe erau în siguranță. Au fost adusi prin cataclismul teribil. Și astfel Iisus Hristos îi va primi și pe toți cei care se ascund în El. „Pe cine vine la Mine, nu-l voi izgoni”, spune el și ne invită să trecem pe poarta îngustă.
Arca lui Noe avea o singură uşă. Chiar și astăzi există o singură ușă către mântuire, iar acea ușă este Isus, care a spus despre Sine: „Eu sunt ușa; oricine va intra prin Mine va fi mântuit” (Ioan 10:9). Pe lângă uşă, arca avea şi o fereastră la etaj. Astăzi nu este diferit. Nu putem decât să privim în sus. Găsim protecție doar în chivotul legământului harului, lucrarea și persoana lui Hristos. Isus spune urgent și nu fără motiv iar și iar: „Vegheați!” Această poruncă apare de zece ori în Noul Testament în legătură cu întoarcerea Domnului; de nouă ori singur din gura Domnului.Niciodată vigilenta nu a fost atât de urgentă ca în zilele noastre. Am ajuns la un moment în care totul se va termina. Și ne descurcăm bine să asculte mai puţin pe ştiri şi mai mult cuvântul biblic. În curând cărțile vor fi închise, iar când ultimul om va desăvârși trupul lui Hristos, atunci poarta harului se va închide și nimeni nu poate intra. Asta s-ar putea întâmpla astăzi. Cineva a spus odată: „Trupul lui Hristos nu va fi deformat. Nu va avea șase degete pe o mână. Va fi un corp perfect. Fiecare parte a ei este spălată și născută din nou în sângele lui Isus.” Nu va avea șase degete pe o mână. Va fi un corp perfect. Fiecare parte a ei este spălată și născută din nou în sângele lui Isus.” Nu va avea șase degete pe o mână. Va fi un corp perfect. Fiecare parte a ei este spălată și născută din nou în sângele lui Isus.”
memento să vă întoarceți
În această carte s-au adunat din nou o mulțime de fapte, care mărturisesc într-o formă parțial înfricoșătoare că nu numai în poporul nostru are loc o imensă schimbare morală, morală și etică a conștiinței, care dizolvă toate valorile umane de bază. „Ei se laudă cu păcatele lor ca oamenii din Sodoma și nu le ascund. vai de ei!” (Isaia 3:9). În mulțimi amenințătoare, oamenii „devin din ce în ce mai pervertiți, curviți, fără Dumnezeu, satanici, abominabili, ucigași, păcătoși și anticreștini. Fără Dumnezeu strigă către cer…” așa cum a formulat „Misiunea Evangheliei”. Avalanșa nerușinării și a curviei se rostogolește peste țara noastră cu o forță extraordinară și trage oamenii din ce în ce mai mult în abisul ruinei.
Cu siguranță păcate de genul de mai sus au fost săvârșite în orice moment, dar astăzi sunt tolerate public. Țara noastră a devenit un loc de joacă pentru cele mai odioase forme de imoralitate. Anti-divinul și nenaturalul este acum norma. Copiii nu își mai ascultă părinții. Părinții nu mai ascultă de Dumnezeu. Nici măcar guvernul nu mai ascultă de Dumnezeu. Acest lucru are de-a face cu faptul că în ultimii 50 de ani generații de nelegiuiți au crescut ca niciodată. A început cu abandonarea temeliei întregii credințe, Scriptura. Acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu este abandonat, nu trebuie să ne întrebăm de consecințe. Ordinea noastră socială face posibil ca oamenii fără Dumnezeu să aleagă oameni fără Dumnezeu în parlament, care, la rândul lor, adoptă legi fără Dumnezeu, pentru ca cei nelegiuiți să trăiască cuvenit în tot felul de păcate. O serie de legi morale au fost de atunci „reformate”. Alții au fost desființați cu totul. Cu acest tip de libertate nestăpânită, politicienii liberali au transformat Germania într-o coșă de porci. O societate care tolerează, sau chiar încurajează public, acte precum homosexualitatea, pornografia, abuzul de droguri, avortul și altele, chiar dacă sunt păcate și abominații în ochii lui Dumnezeu, își sapă propriul mormânt. Biblia ne spune: „Neprihănirea înalță un popor, dar păcatul distruge un popor” (Prov. 14:34). „Când oamenii trăiesc nelegiuiți, atunci manierele sunt înflăcărate, modele sunt nerușinate, minciunile sunt nemărginite, crimele sunt răspândite, popoarele sunt fără pace, datoriile sunt nenumărate, guvernele sunt în pierdere, politica este fără caracter, deliberările sunt inutile, conferinţele nesfârşite şi perspectivele sumbre . . .” Un slogan mult citat care descrie pe bună dreptate situația poporului nostru.
Cunoscutele versuri ale poetului Heinrich Heine, pe care le-a scris în timp ce suferea pentru patria sa în exil în Franța, sunt încă de o actualitate arzătoare: „Dacă mă gândesc noaptea la Germania, sunt lipsit de somn. Nu pot să închid ochii și să-mi las lacrimile să curgă.”
Într-adevăr, când auzim știrile sau deschidem ziarele, s-ar putea să disperăm. Nimic în afară de crimă și omor, războaie, catastrofe, teroare, foamete și neglijarea moravurilor. Așa cum arată profețiile Bibliei despre vremea sfârșitului. Cultura occidentală în declin este doar o civilizație putredă. Este o adevărată Sodoma și Gomora, care se adună ca o grămadă de gunoi urât mirositoare chiar în pragul ușii noastre. Oamenii trec din ce în ce mai mult de frică și deznădejde într-o situație fără ieșire și nimeni nu este capabil să rezolve problemele omenirii, care devin din ce în ce mai confuze. Ca creștini, știm că pentru oameni urmează să vină cel mai rău. Biblia ne spune.
Într-o carte devoțională am citit recent cuvintele solemne ale lui Fritz Berger, un om drept al lui Dumnezeu și predicator din Elveția: „Ne apropiem sau suntem deja în mijlocul unui timp în care mânia lui Dumnezeu împotriva popoarelor va fi descoperită. . Judecata peste judecată va veni. Dumnezeu va veni peste toate ființele nelegiuite cu mânia Sa înverșunată și va batjocori pe batjocori și va chinui îngrozitor pe cei care ocărănesc și hulitori, iar toți oamenii idolatri trebuie să fie rușiniți care cred că se pot descurca fără Dumnezeu în această lume. Vor fi ca Sodoma și Gomora. Da, ceea ce s-a anunțat, totul va veni, că El va pune în gura lor limbile vrăjmașilor Săi și ochii în gropi, limbile cu care l-au hulit pe Dumnezeu și ochii cu care căutau să-i nimicească. oameni.”
Ceea ce este adresat bisericii din Laodiceea în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, poate fi transferat în timpul și situația noastră prezentă într-o pildă: „Știu faptele tale, că nu ești nici rece, nici cald. Ah, că ai fost rece sau cald! Dar pentru că ești călduț și nici cald, nici rece, te voi scuipa din gura mea. Tu zici: Eu sunt bogat, am săturat și nu am nevoie de nimic și nu știu că ești nenorocit și nenorocit, sărac, orb și gol” (3:15 17).
Mânia lui Dumnezeu va fi nemăsurată când timpul prezent al harului se va sfârși și el va revărsa judecățile teribile pe care le-a anunțat în cuvântul său asupra acestei omeniri fără Dumnezeu, părăsit de Dumnezeu și blestemat. În Biblie citim: „Și Domnul va răcni din Sion și va face să se audă glasul Lui din Ierusalim, și cerul și pământul se vor cutremura” (Ioel 4:16). De asemenea, l-a pus pe profetul Ieremia să proclame cu privire la vremea noastră: „Domnul va răcni de sus și va face să se audă tunetul Lui din locașul Lui sfânt. El va răcni peste câmpurile lui ca cel ce calcă teascul, își va face strigătul să răsună și peste locuitorii pământului și sunetul lui va pătrunde până la marginile pământului. Domnul va judeca popoarele și va judeca orice făptură;
În Cuvântul lui Dumnezeu, însă, nu este desenată doar imaginea apocalipsei. De asemenea, arată posibilitatea unei ieșiri din acest haos pernicios. Dumnezeu promite milă și iertare celor care caută cu sinceritate pocăința și un nou început. „Iată, când închid cerul, ca să nu plouă, sau când lăcustele să înghită țara sau să aducă ciuma asupra poporului meu, și atunci poporul Meu, asupra căruia este chemat Numele Meu, se smerește să se roage și să-mi caute fața și să se întoarcă. de la căile lor rele, voi asculta din ceruri, le voi ierta păcatele și le voi străluci pământul” (2 Cronici 7:13 14).
Dumnezeu încă le dă oamenilor timp să se pocăiască. El a avertizat despre potop prin Noe și l-a pus să construiască chivotul pentru ca credincioșii să poată fi mântuiți. Înainte de distrugerea Sodomei prin foc și sabie, el a trimis îngeri să-l salveze pe Lot și familia lui din orașul blestemat. Înainte de a fi pe punctul de a judeca Ninive, l-a trimis pe Iona să avertizeze orașul înfundat în răutatea ei.
Mai există încă speranță pentru omenirea care se clatine deja din abis: Iisus Hristos, care spune despre Sine: „Eu sunt lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8:12). Când Dumnezeu și-a trimis Fiul în această lume întunecată și coruptă în urmă cu 2000 de ani, a făcut-o cu intenția, născută din iubirea sa infinită, de a restabili legătura ruptă dintre el și om, dintre creatură și Creator. Când Isus a murit, El a purtat întreaga noastră vină și povara păcatului, întunericul și distanța noastră de Dumnezeu până la cruce în numele nostru. „Pedepsa este asupra lui pentru ca noi să avem pace. ..” (Isaia 53:4). Această pace și ocazia de a trăi din nou după legile lui Dumnezeu, Ni se oferă tuturor să-i conducem plăcerea și simțul dreptății. Oamenii trebuie doar să-și dorească și să se întoarcă înapoi.
Noi, care cunoaștem Cuvântul lui Dumnezeu și suntem profund convinși de veridicitatea lui, trebuie să-i avertizăm în mod constant pe oameni și să le arătăm calea de ieșire din întuneric, în mijlocul tufăturii spinoase a pluralismului, a confuziei spirituale și a multor șocuri. Doar calea ascultării față de Cuvântul lui Dumnezeu și în evlavie și respect față de poruncile și legile Lui duce la fericire. Calea îngustă, nu cea largă, este cea care salvează. Creștinii sunt călăuze într-o lume fără direcție, faruri care străpung întunericul cu mesajul răscumpărător al Evangheliei, păstrând cuvântul fără greșeală și adevărat al Scripturii.
Conținutul acestei cărți nu ar trebui să ne facă să ne resemnăm, în ciuda numeroaselor întâmplări teribile și a materialului negativ care a fost adunat aici.
Unul dintre editorii mei, autor și conducător al unei binecuvântate misiuni de teren, pastorul Peter Assmus, a declarat odată într-o publicație similară: „Cei care citesc această carte și nu cunosc planul de mântuire al lui Dumnezeu, așa cum este consemnat în Biblie, vor fi îngroziți . Ar putea spune: cum poți să crezi așa ceva și chiar să-l publici într-o carte? Va spune: Nu este lumea suficient de groaznică cu tot ce citești în ziar, auzi la radio și vezi la televizor în fiecare zi? Sau, este necesar să sperii oamenii și mai mult cu poveștile de groază din Biblie? Ei bine, pot înțelege foarte bine acea reacție. Perspectiva pentru viitorul apropiat nu este roz în Biblie. ce se spune sună îngrozitor și poate fi chiar mai îngrozitor decât pare. Într-adevăr, aveți doar două opțiuni pentru a lua o poziție în acest sens: fie respingeți afirmațiile Bibliei, fie le credeți. În niciun caz nu ar fi permis să acceptăm ceea ce este plăcut și să respingem ceea ce este neplăcut. Din păcate, în zilele noastre am ajuns la punctul în care exact asta se face.”
Deși vorbirea despre haosul din ultimele zile nu luminează inimile, Biblia ne încurajează să ținem seama de semnele vremurilor și să le arătăm oamenilor calea de ieșire din pierzare. Dar, cu toate acestea, putem ști că Domnul nostru este încă în regiment și are totul în mâinile lui. Ca copii ai lui Dumnezeu suntem de partea învingătorilor. Oamenii nu știu la ce să se aștepte, creștinii știu: Isus vine din nou. Acesta este viitorul nostru. Este cel mai mare dar pe care Dumnezeu ni-l poate da, în afară de mântuire. Nu știm când va fi exact asta, dar credem că va fi în curând.
Publicistul american Joseph W. Thach explică: „Atunci fiecare popor de pe pământ va începe să învețe un nou mod de viață. Regele regilor și stăpânul lorzilor va prelua stăpânirea asupra tuturor structurilor de putere umană și va iniția măsuri care vor aduce în sfârșit pace de durată lumii. O nouă societate de la bază, bazată pe legea iubirii și păcii a lui Dumnezeu, va fi înființată pentru toți oamenii. Iar autoritatea supremă a acestui guvern perfect și drept va avea puterea de a impune ceea ce este corect. Și va judeca printre neamuri și va îndrepta multe popoare. Apoi își vor bate săbiile în pluguri și sulițele în seceri. Căci națiunea nu va ridica sabia împotriva națiunii și nu vor mai învăța războiul” (Isa. 2.4). Ne așteaptă vremuri periculoase și grele. Vestea bună, însă, este că cea mai glorioasă epocă a păcii pe care omenirea nu a cunoscut-o niciodată va începe imediat după.
Când va veni Isus, El va veni ca Rege al regilor, Domn al întregii lumi (Apoc. 19:11 12), iar împărăția Sa va înlocui toate împărățiile lumești. În Apocalipsa 11:15 este scris: Împărăţiile lumii au devenit Domnul nostru şi Hristosul Său, şi El va împărăţi în vecii vecilor. Împărăția lui Dumnezeu pune capăt odată pentru totdeauna tuturor formelor existente de guvernare. Va fi eliminarea puterii de la toate guvernele care există pe pământ. Țările lumii vor deveni atunci împărățiile lui Hristos, iar Hristos, Regele regilor, va fi suprem. Toată autoritatea îi va fi dată și împărăția lui nu va avea sfârșit, așa spune Scriptura.”
A venit vremea când Domnul Își pregătește poporul pentru a doua Sa venire. Există două puteri spirituale în lume; unul este de la Dumnezeu, celălalt de la Satana. Pe acesta din urmă am ajuns să-l cunoaștem suficient de bine în paginile precedente. Diavolul, în felul său, își pregătește slujitorii la fel cum Dumnezeu își pregătește copiii. Domnul a dat fiecărui om dreptul de a-i sluji pe cine alege să-i slujească. Am ajuns la punctul în care istoria epocii noastre se apropie de sfârșit și în care trebuie să facem o alegere.
Relatările din această carte nu au fost scrise pentru a satisface curiozitatea sau de dragul senzaționalismului, ci pentru a familiariza oamenii cu semnele sfârșitului timpurilor și pentru a le arăta cât este ceasul deja pe ceasul mondial. Nici nu s-a raportat nimic ieșit din comun, pentru că despre cele mai importante și actualizate informații din această carte puteți citi chiar în Biblie și restul în ziarul cotidian. Era doar să le punem pe amândouă împreună, să le conectăm și să explicăm, în timp ce ne aderăm la datoria pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne-a pus-o de a-i avertiza urgent pe semenii noștri despre ceea ce va urma.
Corrie ten Boom a spus odată: „Mi se pare că știrile de zi cu zi sunt atât de groaznice, încât să citesc ziare și să ascult știrile uneori mă pot face aproape descurajat și descurajat. Un capăt nu este prevăzut. Începi să te sperii și să te întrebi la ce vor duce toate acestea. Cât de reconfortant, deci, să citești Biblia și să vezi că Dumnezeu știa cu mult înainte de tot ce se întâmplă acum și că El ne promite un viitor glorios prin toate evenimentele îngrozitoare. Domnul Isus descrie în cuvintele sale de despărțire, în Luca 21, ceea ce putem citi acum în ziare. De aceea este bine să citim Biblia împreună cu ziarele din zilele noastre. Apoi aflăm că Isus poate veni curând. Acum știm mult mai multe despre semnele vremurilor decât înainte, pentru că le găsim în ziare. Este o poruncă a Domnului să ținem seama de semne. Eu cred ceea ce este scris în Biblie despre întoarcerea lui Isus. Tot ce este în Biblie despre timpul înainte de venirea lui Isus s-a întâmplat. Așa se va întâmpla și ceea ce citim despre întoarcerea lui Isus. Nu spun că înțeleg toate acestea, nu avem nevoie de asta… Dar chiar și cartea Apocalipsa, care este adesea greu de înțeles, este mult mai ușor de înțeles astăzi decât era acum zece sau douăzeci de ani. „
Biblia ne spune că dacă rămânem tăcuți, este vina noastră. „Isus a plâns peste Ierusalim” (Luca 19:41). Cât timp a trecut de când am vărsat o lacrimă pentru orașul rău în care trăim?”, a întrebat odată publicistul creștin WC Moore, continuând: „Cei mai mari criminali, cei mai răi trădători nu sunt politicienii dezonorabili, deși sunt răi, ci creștinii. care văd o mare calamitate apropiindu-se de țara noastră și nici nu se roagă și nici nu acţionează pentru a preveni ruina. Dumnezeu ne-a dat tuturor mesajul biruitor al mântuirii, ca să ne bucurăm, dar și să împărtășim cu alții, așa cum ne-a poruncit Domnul” (Marcu 16:15 și Mat. 28:18-20).
Ca parte a misiunii pe care Isus și-a impus-o singur, este cea mai importantă lucrare și datoria noastră sfântă să admonestăm și să luminăm, astfel încât cât mai multe suflete prețioase posibil să poată fi încă mântuite. Dacă rămânem tăcuți, vina va cădea asupra noastră (2 Regi 7:9). Este o chestiune de viață și de moarte și timpul este scurt. Și astfel Dumnezeu să dea har ca această scrisoare de avertizare să aducă și binecuvântări cititorilor și să le lase să vadă că toate întrebările care mișcă lumea nu pot fi răspunse decât printr-o singură carte, adică Biblia, Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu.
Înainte ca o navă să înceapă să se scufunde, se aude apelul SOS. Este cunoscută la nivel internațional și înseamnă: „Salvează-ne sufletele”. Pentru marea catastrofă iminentă a vieții, moartea iminentă a unei mari părți a umanității, chemarea lui Dumnezeu răsună cu invitația de a veni în barca de salvare a lui Isus Hristos, care poate lua pe toți cei care vor să fie mântuiți. Mâna lui salvatoare este încă întinsă, dar în curând poate fi prea târziu. De aceea Biblia ne spune că astăzi este ziua mântuirii și „când veți auzi glasul Lui, nu vă împietriți inimile” (Evrei 4:7). Cei care urmează glasul lui nu vor regreta niciodată, dar cei care refuză mâna Mântuitorului o vor regreta pentru totdeauna. El singur este lumina lumii și singura cale către un viitor fericit.
Pentru a descrie imaginea acelui viitor cu imaginația umană, un evanghelist a spus-o odată: „Unde este țara în care fiecare dintre noi ar dori să locuiască pentru totdeauna? Unde este un pământ fără păcat, fără crimă, fără lege și vărsare de sânge, fără boală, moarte, durere și durere de inimă? „Raiul” este numele pământului care nu mai prezintă nimic atât de caracteristic fiecărui pământ pământesc. În Împărăţia lui Dumnezeu nu există graniţe, nici ziduri sau perdele care se despart, nici bariere rasiale, nici soldaţi, căci nu sunt războaie purtate; nu există poliție, căci păcatul sau crima sunt concepte necunoscute. Nu veți găsi pompe funebre, că acolo nu sunt morminte; fara medici, deoarece bacteriile, febra, ciumele si bolile sunt absente; nici acolo nu sunt hoți căci acolo nu este întuneric. Cine nu tânjește după acel pământ glorios și dezirabil în care nu există diviziuni, case sparte, fără alcoolici, dependenți de droguri, fără închisori, fără spitale, fără cerșetori, fără orbi, surzi, muți sau șchiopi? Ce tara!
Nu îți este dor de rai?”
Alte articole despre situația socială actuală:
- Distrugerea Persoanei – Dr. George Huntemann
- Lupta de clasă între bărbat și femeie – Dr. George Huntemann
- Revoluția sexuală – Dr. George Huntemann
- SIDA – pedeapsa lui Dumnezeu pentru o societate afectată de pofte? – dr George Huntemann
- Bătălia pentru familie – Dr. A. Haeussler
www.horst-koch.de
info@horst-koch.de
https://horst-koch.de/sodom-und-gomorrah-heute/
Dumnezeu în timpuri de criză
1 Împăraţi 17- de Ron Reid
© SoundWords, Online începând de la: 23.03.2020, Actualizat
Cuprins
Gânduri introductive
Ilie şi seceta
De ce Dumnezeu lasă să sece „pâraiele”?
- Credinţa noastră creşte
- Noi suntem pregătiţi pentru căi noi în slujire
- Crizele ne aduc în legătură cu suferinţele
- Noi învăţăm încrederea
Versete călăuzitoare: 1. Împăraţi 17
Gânduri introductive
În timp ce coronavirus imobilizează practic lumea, mulţi creştini credincioşi se încurajează reciproc conştienţi fiind că Dumnezeu vrea să ne treacă prin aceste timpuri înfricoşătoare şi nesigure. Dar dacă citim relatările biblice despre plăgi, catastrofe şi alte crize, constatăm că în mod obişnuit ele sunt legate cu un fel de pedeapsă sau judecată a lui Dumnezeu. Este aceasta ceea ce tocmai are loc acum în lumea noastră? Probabil. Şi dacă da, pentru ce sunt atinşi creştinii credincioşi de boli şi greutăţi economice? Să privim cum această situaţie ar putea să se răsfrângă asupra noastră pe un nivel personal, în timp ce studiem o situaţie asemănătoare din viaţa lui Ilie.
Ilie şi seceta
Când împăratul rău Ahab a îndepărtat pe Israel de Domnul, a venit Ilie cu un mesaj înfricoşător de la Dumnezeu, ca să le trezească atenţia: ei vor avea parte de o secetă pustiitoare, care va dura mai mulţi ani. Asemenea actualei pandemii coronavirus, primejdia a paralizat societatea şi situaţia era deosebit de gravă.
Ce a făcut Ilie în aceşti ani de criză? Este interesant că Domnul i-a cerut să înceapă cu un timp de izolare personală! Dumnezeu i-a poruncit lui Ilie să stea singur la pârâul Cherit (1. Împăraţi 17.3). Nu ştim dacă în acest timp de singurătate Ilie era frustrat, gândind că în slujba lui „normală” ar fi mult mai folositor – sau dacă el a folosit „timpul de singurătate” ca să adâncească relaţia lui cu Domnul. Ştim că el s-a încrezut în Dumnezeu şi a urmat indicaţiile Lui. Ilie a fost hrănit în chip minunat şi el a băut din pârâu, o rezervă naturală de apă.
Părea că totul decurge bine pentru Ilie, dar pârâul a secat curând, deoarece nu a plouat (1. Împăraţi 17.7). Domnul a oprit ploaia, atunci când El S-a preocupat cu păcatele lui Israel, dar primejdia l-a lovit şi pe Ilie. De ce trebuia Domnul să permită ca aceasta să i se întâmple slujitorului Lui credincios?
De ce Dumnezeu lasă să sece „pâraiele”?
Când Dumnezeu se ocupă cu alţi oameni, uneori şi viaţa noastră personală este lovită. Dumnezeu permite probabil timpuri grele şi boli, ca să trezească atenţia acelora care s-au abătut de la El, dar creştinii credincioşi pot avea parte împreună cu ei de suferinţe. Exact aşa cum aprovizionarea cu apă a lui Ilie a secat, şi mijloacele noastre naturale de aprovizionare – „pâraiele” noastre – pot seca. Locurile noastre de muncă, sănătatea noastră, bucuria noastră, activităţile noastre în aer liber, toate sunt „pâraie”, care tocmai acum sunt lovite de corona-pandemie. De ce permite Dumnezeu să ni se întâmple aşa ceva? Aici sunt unele motive:
- Credinţa noastră creşte
Fie că tu crezi sau nu, pâraiele secate pot fi un răspuns la rugăciuni. Un răspuns la rugăciune?! Da!
Iacov 5.17 ne spune, că Ilie „s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă”, ca prin aceasta naţiunea Israel să se întoarcă la Domnul. Şi Dumnezeu a împlinit rugăciunea lui Ilie. Dar când ploaia a încetat, pentru Ilie a secat o sursă de ajutor importantă. În mod asemănător cei mai mulţi dintre noi s-au rugat deseori, ca ochii necredincioşilor să se deschidă, pentru ca ei să vadă pe Dumnezeu. Probabil că pandemia actuală este un răspuns la aceste rugăciuni – dar totodată şi noi suntem puşi la probă.
Timpurile grele pot părea a fi ca un punct de maximă adâncime în viaţă, dar Dumnezeu va folosi aceste timpuri ca să mărească încrederea noastră în El. Încercările întăresc credinţa noastră. Iacov exprimă aceasta în felul următor: „Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite încercări, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare” (Iacov 1.2,3).
- Noi suntem pregătiţi pentru căi noi în slujire
Dumnezeu foloseşte probabil pâraiele secate ca să ne pregătească pentru o schimbare, pentru o umblare. Ilie a trebuit să se mute, ca să găsească apă. Planul lui Dumnezeu pentru Ilie era o mutare, o schimbare a domiciliului: el a fost mutat în cetatea păgână Sarepta. Acest loc nou era o provocare mare. Ilie a locuit în casa modestă a unei văduve păgâne, sărace. După câte ştim în apropiere nu erau alţi credincioşi cu care el putea să aibă părtăşie. El a rămas acolo „multe zile” (1. Împăraţi 18.1).
Desigur această „schimbarea a adresei” nu era ceva pe care Ilie însuşi ar fi căutat-o. Însă Dumnezeu a folosit un pârâu secat ca să-l determine pe Ilie pentru un nou domeniu de slujire, şi prezenţa lui Ilie a slujit văduvei şi familiei ei (1. Împăraţi 17.14-24).
Dumnezeu poate face acelaşi lucru cu viaţa noastră. Chiar dacă avem sentimentul că noi „ducem o viaţă creştină sinceră”, s-ar putea ca Dumnezeu să Se aştepte la mai mult de la noi – sau de la Adunarea (Biserica) noastră. Se poate spune cu siguranţă că cei mai mulţi dintre noi nu năzuiesc după schimbări, dar probabil situaţia coronavirus ne deschide ochii să vedem ocazii noi de contribuţii personale în părtăşia noastră. Sau poate o pauză în activităţile noastre normale în adunarea noastră dă celor care poartă răspunderea în Adunare un cu totul alt unghi de vedere al felului în care ei pot sluji cel mai bine în adunarea din care fac parte. Deja astăzi multe biserici din lumea întreagă sunt „constrânse” să intensifice serviciile lor online. Această schimbare va conduce în cele din urmă la o prezenţă „cyber-bisericească” mult mai mare în societatea noastră cârmuită WiFi.
Dacă Domnul permite ca anumite lucrări, activităţi sau relaţii din viaţa noastră să sece, ne putem încrede că toate acestea sunt părţi ale planului Său.
- Crizele ne aduc în legătură cu suferinţele
Probabil că Dumnezeu permite pâraie secate în viaţa noastră ca să ne lege cu suferinţele altora. Poporul Israel a fost învins prin seceta de durată. De ce ar fi trebuit Ilie să scape total de această criză naţională? Cu toate că el nu a avut nici o vină personală, Dumnezeu l-a făcut să aibă parte de o parte a suferinţei.
În acelaşi fel Dumnezeu permite probabil ca noi să avem parte de aceleaşi strâmtorări ca şi ceilalţi, pentru ca noi să putem simţi împreună cu oamenii suferinzi ai lumii acesteia. Noi vom fi mai degrabă motivaţi să încercăm să-i întâmpinăm cu înţelegere, cu purtare de grijă şi cu dragostea lui Hristos.
- Noi învăţăm încrederea
Chiar şi atunci când Ilie a fost confruntat cu o secetă şi era izolat de alimentarea cu apă, noi nu citim că el era neliniştit, îngrijorat sau înfricoşat. El s-a dus acolo unde Domnul l-a călăuzit. Dumnezeu cunoaşte toate nevoile noastre şi toate limitele noastre. Pe drumul nostru prin pandemia aceasta actuală, printr-o situaţie economică grea şi prin tot ce ar mai putea veni, noi vrem să ne încredem în Dumnezeu şi să fim deschişi pentru schimbările pe care El le pregăteşte probabil pentru noi.
„Multe sunt necazurile celui drept, dar Domnul îl scapă din toate” (Psalmul 34.19).
Tradus de la: Gott inmitten der Krise
Titlul original: „God amidst the crisis“
Sursa: www.growingchristians.org
Traducere: Ion Simionescu
https://www.soundwords.de/ro/dumnezeu-in-timpuri-de-criza-a12278.html
/////////////////////////////////////////
Învăţături practice din cartea Iov (2)
Căile de guvernare ale lui Dumnezeu
William Kelly
© CSV, Online începând de la: 13.12.2018, Actualizat
Prietenii lui Iov puteau să-şi imagineze suferinţa numai ca răsplată. Ei puteau vedea pe Dumnezeu, care a trimis suferinţa, numai ca Judecător. Am remarcat aceasta deja altădată. Vrem acum să privim această greşeală sub un alt aspect. Şi atunci putem spune: ei credeau că lumea, aşa cum ea se prezenta privirii lor, ar trebui să dea o imagine a gândurilor lui Dumnezeu despre om. Sentinţa lui Dumnezeu cu privire la căile unui om era după părerea lor clar dedusă din situaţiile pământeşti ale acestuia. Tot ce era permis pe pământ, trebuie să fie o imagine fidelă în oglindă a gândurilor lui Dumnezeu în cer despre această chestiune. Aşa s-a ajuns că ei au bănuit pe Iov de mare făţărnicie, acum când asupra lui a venit o „judecată” aşa de îngrozitoare – tocmai în contrast cu viaţa lui de odinioară.
Însă adevărul, pe care ni-l oferă privirii viaţa trăită sub permisiunea lui Dumnezeu, este cu totul altul. Nu au suferit întotdeauna cei drepţi în lumea aceasta? Nu au fost duşmanii lor întotdeauna mai tari decât ei? Ştim bine că lucrurile au stat aşa. Ar trebui noi să fim înclinaţi să face
https://poetii-nostri.ro/poeti-straini/