Despre ce este vorba?

Întrebarea, dacă un credincios se poate pierde, a preocupat desigur pe fiecare creştin adevărat. Unii au ajuns prin aceasta în nevoi mari. Unii au ajuns să se îndoiască de sinceritatea întoarcerii lor la Dumnezeu, alţii s-au prăbuşit în îndoieli, atunci când, după întoarcerea lor la Dumnezeu, au făcut anumite păcate, iar alţii au început să se clatine după ce au citit anumite locuri din Biblie.

Există o învăţătură care spune că siguranţa mântuirii nu trebuie vestită, pentru că atunci cei credincioşi devin uşuratici faţă de păcat. De aceea trebuie spus cu insistenţă, că un credincios se poate pierde, dacă nu trăieşte în sfinţenie. Ca să se susţină această învăţătură, se citează diverse locuri din Biblie. Prin aceasta, mulţi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt cuprinşi de frică şi groază, şi trăiesc permanent cu teama că se vor pierde.

De aceea dorim să ne ocupăm cu această temă, având ca bază Sfânta Scriptură. Numai ea poate da răspuns, pentru că numai ea arată calea spre mântuire prin credinţa în Mântuitorul Isus Hristos. În privinţa aceasta vrem să numim chiar de la început două principii, care sunt absolut necesare pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu şi care ne pot păzi de concluzii false cu privire la tema noastră.

Primul principiu are caracter general pentru orice interpretare: o afirmaţie poate fi numai atunci corect interpretată, dacă se ţine seama de contextul în care stă. Cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă: trebuie să diferenţiem, de exemplu, dacă ceva este spus în Vechiul Testament sau în Noul Testament, dacă este spus iudeilor sau este spus creştinilor, dacă este spus celor necredincioşi sau este spus celor credincioşi, şi aşa mai departe. Multe contradicţii aparente din Biblie se clarifică de la sine, dacă versetul respectiv este citit şi interpretat în contextul lui.

Al doilea principiu, care este specific Bibliei, şi pe care, ce-i drept, Petru îl formulează cu privire la prorociile Vechiului Testament, dar are valabilitate generală pentru înţelegerea Sfintei Scripturi în întregime: „ştiind întâi aceasta, că nicio profeţie a Scripturii nu se interpretează singură“ (2. Petru 1:20 ). Petru porneşte de la premisa că toate profeţiile – şi în sens larg, întreg Cuvântul lui Dumnezeu – este un tot unitar. De aceea un loc biblic nu trebuie interpretat fără să se ţină seama de alte locuri din Biblie, care se ocupă cu aceeaşi temă. Dacă nu se face aşa, atunci se ajunge la probleme mari.

Aceste două principii nu vrem să le pierdem din vedere în tratarea temei noastre. Dumnezeu Duhul Sfânt, care este „Autorul“ propriu-zis al Cuvântului lui Dumnezeu, nu se contrazice (a se vedea 1. Corinteni 2:13 ; 2. Timotei 3:16 ). Aceasta ne conduce la concluzia că un adevăr prezentat foarte clar în Biblie nu poate fi contrazis printr-un alt loc din Biblie, care probabil nu este uşor de explicat. Înainte de a răspunde la întrebarea dacă un creştin se poate pierde, este absolut necesar să ştim ce este un creştin adevărat.

Cine este creştin?

Aproape o treime din populaţia lumii mărturiseşte că aparţine creştinismului. Cei mai mulţi sunt membri ai bisericilor mari (acestea fiind biserica ortodoxă, biserica catolică şi biserica protestantă, cu diversele lor ramuri). Mulţi se consideră creştini, pentru că au fost botezaţi şi au crescut în biserică. Merg des, neregulat sau rar la biserică şi cred mai mult sau mai puţin ce li se vesteşte acolo. Sunt ei însă prin aceasta creştini adevăraţi, în sensul Bibliei? Răspunsul la această întrebare trebuie să fie un „Nu!“ categoric. Nu este suficient să fii membru al unei biserici sau al unei comunităţi de credinţă. Nu este suficient să crezi în existenţa unei „Fiinţe superioare“ sau în Dumnezeu. Pentru a fi mântuit pentru veşnicie este nevoie de mai mult.

Iacov spune clar şi fără echivoc, că pentru a fi mântuit nu este suficientă o credinţă oarecare: „Tu crezi că Dumnezeu este Unul singur. Bine faci; şi demonii cred, şi tremură!“ (Iacov 2:19 ). Demonii nu vor fi însă niciodată mântuiţi, aşa cum arată întrebarea demonizaţilor din Evanghelia după Matei 8:29 : „Ce avem noi a face cu Tine, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici ca să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (a se compara cu Luca 8 .31). Demonii cred în existenţa lui Dumnezeu şi a Fiului Său, dar ei ştiu că vor merge în condamnarea veşnică. În afară de aceasta citim în Faptele Apostolilor 8 despre un om cu numele Simon, care de asemenea „a crezut şi, fiind botezat, stăruia să fie alături de Filip“; dar, mai târziu, când a venit Petru, acesta a trebuit să constate: „Argintul tău să fie împreună cu tine spre pieire… Tu n-ai parte, nici sorţi în lucrul acesta, pentru că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu.“ O simplă aprobare a adevărului biblic nu este suficientă pentru mântuirea sufletului.

Numai acela este un creştin adevărat, care crede că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că Domnul Isus este Mântuitorul lui care a murit pe cruce pentru el, şi prin aceasta a primit iertarea păcatelor şi viaţa veşnică (a se vedea Ioan 1:12, 13 ; Fapte 16:31 ; 1. Corinteni 15:1-4 ). Viaţa dăruită de Dumnezeu se va arăta printr-o umblare nouă, orientată după Cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru a fi mântuit nu depinde de tăria sau intensitatea credinţei. Dacă ar depinde de aceasta, unii copii ai lui Dumnezeu ar putea să descurajeze, ceea ce din păcate nu rareori se întâmplă. Priveşti la tine însuţi şi te preocupi de propria ta credinţă, în loc să te încrezi în Domnul Isus şi în lucrarea pe care a făcut-o. Aceia care se preocupă prea mult cu ei înşişi nu vor fi copii ai lui Dumnezeu fericiţi. Siguranţa mântuirii noastre nu se bazează pe tăria credinţei noastre, ci pe valabilitatea totală a lucrării Domnului Isus în ochii lui Dumnezeu. Pentru aceasta avem un tablou clar în Vechiul Testament.

Când Dumnezeu a anunţat ultima din cele zece plăgi care au venit peste Egipt, moartea tuturor celor întâi-născuţi, El a rânduit mielul de paşte ca mijloc de salvare pentru poporul Său Israel. Fiecare familie trebuia să taie un miel şi cu sângele lui să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor. S-ar putea ca unii israeliţi să fi tremurat de frică în locuinţa lor şi să se fi îndoit că sângele va apăra cu adevărat familia lor. Însă Nimicitorul a trecut pe lângă toate casele, ale căror uşi au fost unse cu sângele mielului de paşte, căci Dumnezeu a zis: „Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi“ (Exod 12:13 ). Nu părerea oamenilor despre sânge şi eficacitatea acestuia a fost decisivă, ci sentinţa lui Dumnezeu. Din Noul Testament ştim că mielul de paşte indică spre Domnul Isus: „Pentru că şi paştele nostru, Hristos a fost jertfit“ (1. Corinteni 5:7 ). Toţi cei care prin credinţă se adăpostesc la Hristos, stau totdeauna sub apărarea sângelui Său. Credinţa noastră ar putea să fie slabă, însă Dumnezeu vede lucrarea înfăptuită de Fiul Său, iar pe noi făcuţi una cu El. Cine se simte slab în credinţă, se poate mângâia şi îmbărbăta prin Cuvânt: „nu va rupe o trestie frântă şi nu va stinge un fitil care fumegă“ (Matei 12:20 ). Tot aşa a fost şi cu tatăl fiului stăpânit de un duh mut, care a strigat la Domnul Isus: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“ (Marcu 9:24 ).

Vrem să ne ocupăm mai întâi cu subiectul cel mai important al mântuirii desăvârşite şi cu siguranţa mântuirii. Vom vedea cum îl judecă Cuvântul lui Dumnezeu pe om şi ce a făcut Dumnezeu, ca să-i dăruiască mântuirea veşnică. În ultima parte vom studia diverse locuri din Scriptură, care conduc prin neînţelegerea textului la nesiguranţă şi îndoială cu privire la mântuire.

Omul – un păcătos pierdut

Biblia ne arată că religiozitatea nu duce la ţintă. Epistola către Romani ne arată în mod deosebit aceasta. Aici ne este arătat (Romani 1:18-32 ), că Dumnezeu poate fi recunoscut în creaţie (versetul 20) ca fiind Creatorul, dar şi că mulţi oameni nu acceptă această cunoaştere. În loc să-L onoreze pe Dumnezeu-Creatorul, s-au îndepărtat de El, şi în felul acesta au devenit nebuni. Şi-au făcut idolii lor cu înfăţişare de oameni sau de animale şi se închină acestora, în loc să adore pe Dumnezeul adevărat (versetele 21-23). Din cauza aceasta, Dumnezeu i-a lăsat „pradă unei minţi nechibzuite“ şi în voia lor, ca astfel starea lor de păcătoşenie să devină mult mai vizibilă. Idolatria, care se întâlneşte foarte des la multe popoare chiar şi în zilele noastre, este potrivit afirmaţiilor Bibliei din 1. Corinteni 10:20 venerarea demonilor, adică a duhurilor satanice.

Nici aceia care sunt adepţii religiilor orientate spre filozofie nu sunt mai buni (Romani 2:1-16 ). Şi ei sunt de la natură păcătoşi pierduţi, care nu pot fi salvaţi prin religia lor. Conştiinţa lor îi acuză, ce-i drept, dar ea nu le poate arăta drumul spre mântuire.

Cel mai clar se vede aceasta la singura „religie“ instaurată de Dumnezeu, prezentată prin Legea dată pe muntele Sinai. Şi aici, ca şi la celelalte religii, este vorba de atingerea ţintei prin facerea sau renunţarea la anumite lucruri, adică respectarea poruncilor – aceasta, spre deosebire de celelalte religii, a fost dată de Dumnezeu Însuşi. În Levitic 18:5 se spune că împlinirea Legii înseamnă „viaţă“, iar în Deuteronom 6:25 că aduce „dreptate“ cu sine. Dar nici măcar prin Lege, aşa cum spune în Romani 2:17 până la capitolul 3:20, niciun om nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Nimeni nu este în stare să respecte toate poruncile lui Dumnezeu. Aşa cum scrie Iacov, este suficientă călcarea unei singure porunci, ca să devii vinovat (Iacov 2:10 ), şi Domnul Isus a spus că simpla respectare de formă a poruncilor nu foloseşte la nimic, ci importantă este starea inimii (Matei 5:2 şi versetele următoare). Concluzia evidentă este: „Din faptele Legii, nicio făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui (adică: înaintea lui Dumnezeu)“ (Romani 3:20 ).

Cum poate atunci un om să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu? Această întrebare a pus-o Iov acum aproape 4000 de ani (Iov 9:2 ). Pentru om nu există nicio posibilitate ca prin propria putere să vină la Dumnezeu şi să obţină pace cu El. Potrivit cu Sfânta Scriptură există o singură cale care duce la Dumnezeu, şi anume să crezi în Domnul Isus şi în lucrarea Lui de pe crucea de la Golgota. Dumnezeu L-a trimis pe pământ, ca prin El să putem primi împăcarea, iertarea, mântuirea, îndreptăţirea, viaţa veşnică şi un viitor minunat.

În opoziţie cu religia, Noul Testament ne arată că omul nu poate contribui cu nimic la mântuirea lui, ci că Dumnezeu a făcut totul pentru noi. De noi depinde să primim prin credinţă acest har.

Împăcarea

Toţi oamenii sunt de la natură păcătoşi, aşa cum ne învaţă Biblia. Ei urăsc gândul cu privire la un Dumnezeu sfânt, Căruia vor trebui să-i dea socoteală, şi în felul acesta au devenit duşmanii Lui (Romani 5:10 ). Asta nu înseamnă însă că Dumnezeu este duşmanul nostru. Nu, El ne-a iubit, cu toate că noi nu-L iubeam, şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre (Romani 5:8 ; 1. Ioan 4:10 ). Aşa cum duşmănia nu a plecat de la Dumnezeu, ci de la oameni, tot aşa rezultatul lucrării lui Hristos nu este o pace a lui Dumnezeu cu oamenii, ci „pace cu Dumnezeu“ pentru oameni, care se vesteşte acum tuturor prin Evanghelie (Efeseni 2:17 ). Şi prin ce primeşte omul pace cu Dumnezeu? Prin credinţa în lucrarea înfăptuită de Hristos la cruce. Numai prin aceasta, oamenii, care odinioară au fost duşmanii lui Dumnezeu, vor fi împăcaţi cu El (Coloseni 1:22 ). Totul a pornit de la Dumnezeu, „care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a dat slujba împăcării“ (2. Corinteni 5:18 ). Prin venirea lui Hristos, Dumnezeu S-a descoperit că este gata să împace pe oameni cu Sine, şi la cruce Hristos a împlinit pe deplin toate cerinţele sfinte şi drepte ale lui Dumnezeu cu privire la oamenii păcătoşi. De aceea există acum o „slujbă a împăcării“, prin care se vesteşte că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor“ (2. Corinteni 5:19 ).

Din aceasta nu trebuie să tragem concluzia că Dumnezeu va împăca pe toţi oamenii cu Sine cândva. Dacă ar fi aşa, atunci următoarele cuvinte ale apostolului Pavel ar fi de prisos: „Vă rugăm, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!“ Acelaşi lucru se spune colosenilor: „Pentru că întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El şi, prin El, să împace totul cu Sine“ (Coloseni 1:19, 20 ). Nu se spune „pe toţi oamenii“, ci „totul“ (adică: toate lucrurile). Prin aceasta se referă la creaţia nouă, în care vor fi ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea (2. Petru 3:13 ; Evrei 9:23 ). Faptul că substantivul „lucruri“ lipseşte în textul original nu schimbă cu nimic sensul, pentru că cuvântul „totul“ este de gen neutru şi de aceea nu se poate referi la persoane. „Totul“ este accentuat prin faptul că apostolul Pavel adaugă: „Şi pe voi … El v-a împăcat acum.“ În timp ce împăcarea tuturor lucrurilor urmează să aibă loc, toţi cei care stau pe fundamentul tare al credinţei în Domnul Isus pot să ştie că au fost deja împăcaţi cu Dumnezeu, deoarece Hristos a făcut „pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1:20-22 ). Această împăcare lucrată de Dumnezeu este sigură pe veci şi de nezdruncinat.

Iertarea

O altă consecinţă a lucrării lui Hristos este iertarea deplină a păcatelor celor ce cred în El. Prin comportarea noastră, noi toţi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi nu ne putem elibera din această implicare în vinovăţie. Numai Dumnezeu ne poate împlini dorinţa după iertarea veşnică a vinei păcatelor noastre, şi El o face cu plăcere. Fiecare, care se recunoaşte vinovat şi crede în lucrarea Domnului Isus la crucea de pe Golgota, poate şti că Dumnezeu, pe baza acestei lucrări, i-a iertat toate păcatele (Coloseni 1:14 ; 2:13 ; 1. Ioan 2:12 ; a se compara cu Luca 5:21 ).

Iertarea, pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu, este desăvârşită, irevocabilă şi eternă. Ea este arătată simbolic deja în Vechiul Testament. Claritatea acestor versete este impresionantă.

În Psalmul 103:9 şi 12, David spune despre Dumnezeu: „El nu va mustra fără încetare, nici nu-Şi va ţine mânia pentru totdeauna. …cât este de departe răsăritul de apus, atât a îndepărtat El nelegiuirile noastre de la noi.“ Ceea ce David nu a putut să ştie: în timp ce distanţa dintre polul nord şi polul sud al pământului este cunoscută, nu există nicio posibilitate să stabileşti distanţa dintre punctele cardinale răsărit şi apus! Este, ca să spunem aşa, infinită.

Împăratul Ezechia spune în cântarea sa de laudă din Isaia 38:17 : „ …ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele“, de unde niciodată nu vor mai apărea la orizont, iar prorocul Mica putea să exclame: „ …vei arunca toate păcatele lor în adâncurile mării“ (Mica 7:19 ).

În Isaia 1:18 se foloseşte un alt tablou: „Dacă vor fi păcatele voastre cum este cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; dacă vor fi roşii ca stacojiul, se vor face ca lâna.“

Ieremia vestea poporului Israel, că Domnul le va ierta vina şi nu-Şi va mai aminti de păcatele lor (Ieremia 31:34 ; a se compara cu capitolul 50:20).

S-ar putea ca cineva să obiecteze, că aceste locuri sunt din Vechiul Testament şi se referă la poporul Israel. Este adevărat, dar are oare Dumnezeu două feluri de măsuri pentru iertarea pe care o oferă? Sau altfel spus, este iertarea păcatelor la Israel în trecut, sau în viitor, mai desăvârşită decât a acelora care acum cred în lucrarea de mântuire a Domnului Isus? În privinţa aceasta nu este nici cel mai mic punct de referinţă în Biblie. Dimpotrivă, în Evrei 9:12 se spune că Hristos „a intrat odată pentru totdeauna“ în Locul prea sfânt ceresc, după ce a obţinut o răscumpărare eternă, iar în capitolul 10.14-18 se adaugă: jertfa Sa „desăvârşeşte pentru totdeauna“, şi: „unde este iertare de acestea (adică, de păcate), nu mai este jertfă pentru păcat“. Aceasta nu înseamnă altceva, decât că pentru păcatele care au fost odată iertate nu mai este necesară o altă jertfă. Afară de aceasta, în versetul 17 sunt folosite pentru timpul actual cuvintele deja citate din Ieremia 31:34 : „Nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor.“ Toţi pot crede Cuvântul lui Dumnezeu care nu poate greşi şi se pot baza că păcatele lor sunt pe deplin şi pentru totdeauna iertate, dacă acestea sunt mărturisite cu sinceritate şi cu pocăinţă reală înaintea Sa.

Ce este cu păcatele care nu au fost mărturisite?

Cu certitudine, nu există niciun om care, atunci când s-a întors la Dumnezeu, a mărturisit toate păcatele pe care le-a făcut. Acest fapt a făcut ca unii credincioşi să aibă probleme lăuntrice, căci prin aceasta s-au îndoit de faptul că Dumnezeu a acceptat mărturisirea lor cu privire la păcatele lor. Dar oare nu cunoaşte Dumnezeu slăbiciunea memoriei noastre şi nu ţine El seama de ea? De aceea nu este vorba de o mărturisire a păcatelor fără lacune, deplină, ci de sinceritatea ei. Un vameş, care s-a rugat odată lui Dumnezeu în templu, a rostit numai o propoziţie: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!“ (Luca 18:13 ). El a putut pleca fiind socotit drept, căci Domnul Isus, care a privit în inima lui, a văzut că aceste cuvinte au fost rostite cu sinceritate. Aceasta are valabilitate înaintea lui Dumnezeu. Când cineva mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu păcatele şi conştient ascunde anumite păcate, acela nu este sincer (a se compara cu Fapte 8:21 ). Cu siguranţă, nu există iertare pentru o astfel de mărturisire de formă a păcatelor. Dar dacă conştienţa că eşti un păcătos pierdut conduce la o mărturisire sinceră, atunci s-ar putea ca conştiinţa să nu-şi amintească toate nelegiuirile. Dar Dumnezeu iartă potrivit principiului Lui, prezentat în 1. Ioan 1:9 : „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate“ (a se compara şi cu Coloseni 2:13 ).

Păcate înfăptuite înainte şi după întoarcerea la Dumnezeu

Desăvârşirea iertării din partea lui Dumnezeu se dovedeşte atât în valabilitatea ei eternă, cât şi în caracterul ei complet. Nu numai păcatele care au fost înfăptuite înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu au fost iertate, ci şi acelea pe care le vom face în viitor. Atunci când Domnul Isus a murit pentru noi, asupra Lui stătea nu numai momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, ci toată viaţa noastră, cu toate păcatele ei, până în viitorul îndepărtat. Dacă El „a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn“ (1. Petru 2:24 ), atunci nu se poate înţelege altceva, decât numai toate păcatele noastre, şi nu numai acelea pe care le-am făcut înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu. Oricine crede în El, se poate baza pe faptul că sângele lui Hristos curăţă orice păcat (1. Ioan 1:7 ).

De aceea „curăţirea de vechile păcate“ (2. Petru 1:9 ) nu se poate limita la păcatele dinaintea întoarcerii la Dumnezeu. Petru vorbeşte aici despre credincioşi care s-au întors la viaţa lor de odinioară şi prin aceasta arată că ei au uitat ce preţ a trebuit să plătească Hristos pentru curăţirea păcatelor lor şi cât de îngrozitoare sunt păcatele în ochii lui Dumnezeu, pe care ei înşişi le-au înfăptuit odinioară. În privinţa aceasta, a se compara cu „purtarea de mai înainte“ din Efeseni 4:22 . Un tânăr creştin sincer şi credincios se ruşinează de lucrurile pe care le-a făcut pe când era necredincios şi se va teme să cadă din nou în ele (Romani 6:21 ).

Aceste locuri din Biblie ne arată însă că nu este indiferent cum trăim după ce ne-am întors la Dumnezeu. Prin naşterea din nou am primit viaţa nouă, eternă şi o „natură nouă“, care cunoaşte numai o dorinţă: să facă voia lui Dumnezeu. În opoziţie cu aceasta este şi rămâne carnea, „natura veche“, incorigibil de rea. Din păcate, păcătuim prea deseori şi ca credincioşi, pentru că nu suntem suficient de vigilenţi, ca să condamnăm pornirile firii noastre.

Dacă am păcătuit în gândire, în vorbire sau prin fapte, mântuirea noastră eternă nu este pusă sub semnul întrebării, dar bucuria, binecuvântarea şi puterea părtăşiei noastre cu Domnul nostru şi cu Tatăl nostru sunt tulburate şi slăbite (a se compara cu Psalmul 32:3, 4 ). Dacă însă mărturisim aceste păcate, Dumnezeu este credincios faţă de Hristos şi drept faţă de noi, copiii Lui, atunci când ne iartă păcatele (1. Ioan 1:9 ). Prin această iertare se restabileşte bucuria pierdută şi savurarea părtăşiei cu Tatăl. Această iertare repetată a Tatălui faţă de copiii Săi trebuie să o diferenţiem de iertarea unică, eternă, pe care o primeşte de la Dumnezeu cel care s-a recunoscut ca păcătos pierdut şi a venit cu căinţă la Domnul Isus.

Dacă noi, ca creştini, nu ne mărturisim păcatele, atunci ajungem în starea tristă, descrisă de Petru, de orbire spirituală, cu vederea scurtă şi uituci (2. Petru 1:9 ). Dacă cineva spune cu indiferenţă: „Eu sunt mântuit şi nu mai pot merge în pierzare, de aceea nu este rău dacă păcătuiesc“, atunci există cu adevărat un motiv să te îndoieşti de sinceritatea unei astfel de „întoarceri la Dumnezeu“.

„Mântuit ca prin foc“

Pe de altă parte există o realitate de netăgăduit, că şi credincioşii adevăraţi pot cădea în păcate îngrozitoare. Un astfel de caz vedem în 1. Corinteni 5 . Adunarea din Corint a trebuit să excludă pe acest om din mijlocul ei, pe care Pavel nu îl mai numeşte „frate“, ci îl desemnează ca pe unul „numit frate“. Însă este evident că era vorba de un creştin adevărat! Pentru că altfel Pavel nu putea să scrie: „spre nimicirea cărnii, pentru ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului Isus“. Persoana respectivă s-a pocăit de fapta sa, şi de aceea adunarea trebuia să-i arate dragoste şi să o ierte (2. Corinteni 2:6-10 ).

Ce se întâmplă însă când un creştin trăieşte în păcat şi moare în păcat, fără să se reabiliteze? Un astfel de caz avem în 1. Corinteni 11:29-32 . În adunarea din Corint s-au comportat mulţi în chip nevrednic la Masa Domnului, pentru că nu s-au gândit că pâinea şi vinul sunt simboluri ale morţii Domnului. Mulţi dintre ei au atras judecata lui Dumnezeu asupra lor, din cauză că au mâncat şi au băut în chip nevrednic, şi s-au îmbolnăvit. Unii au murit chiar, deoarece ei L-au dezonorat pe Domnul aşa de mult, încât Domnul nu a mai vrut să-i lase pe pământ. Moartea lor însă nu are nimic a face cu condamnarea veşnică, aşa cum rezultă clar din partea a doua a versetului 32: „ …ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea.“ Oamenii lumii acesteia, care L-au respins pe Domnul Isus, merg în întâmpinarea unei judecăţi eterne, ei vor fi condamnaţi. Dar cine a fost mântuit, prin credinţa în Mântuitorul, nu va merge la judecată. Dar el trebuie să ştie că Domnul pedepseşte pe ai Săi, dacă ei nesocotesc voia Lui (a se compara cu 1. Petru 1:15 şi versetele următoare). Această pedeapsă poate merge până la moarte. Tot aşa este cu „păcatul spre moarte“ din 1. Ioan 5:16, 17 şi cazul cu Anania şi Safira în Fapte 5 . În toate aceste cazuri este vorba de o pedeapsă aspră a lui Dumnezeu pentru păcate care Îl dezonorează, fără ca prin aceasta mântuirea eternă să fie pusă la îndoială. Într-un astfel de caz, Dumnezeu spune totodată: „Nu vreau ca tu să Mă dezonorezi în continuare, de aceea te iau de pe pământ la Mine!“

Şi cuvintele din 1. Corinteni 3:15 : „va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc“ nu doresc să semene îndoială, ca şi cum ar fi credincioşi care nu vor trece cu succes această „probă de foc“. Se spune chiar, că acela, a cărui lucrare va fi arsă, va fi mântuit! În această parte a epistolei este vorba de slujbă şi de construirea Casei lui Dumnezeu, a Adunării. Ca oameni, deseori nu putem să apreciem corect caracterul adevărat al unui slujitor al lui Hristos. Dar înaintea scaunului de judecată al lui Hristos vor fi aduse la lumină chiar şi lucrurile ascunse şi vor fi verificate şi apreciate în focul sfinţeniei lui Dumnezeu. „Dacă lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc.“ Pavel se bucura de această zi, pentru că ştia că Domnul, Judecătorul cel drept, îi va da cununa dreptăţii (2. Timotei 4:8 ). Dar s-ar putea să fie şi aşa, că lucrarea cuiva nu are valabilitate înaintea ochilor Domnului. Acela va suferi pagubă, neprimind nicio plată din partea Domnului său. Nu este vorba de a fi sau a nu fi mântuit, ci de plata lui, ca slujitor al lui Hristos. Aceasta rezultă clar din cuvintele: „Însă el va fi mântuit.“

Răscumpărarea

Un creştin se poate bucura nu numai de împăcarea şi iertarea primită, ci şi de răscumpărarea prin care el este eliberat nu numai de judecata lui Dumnezeu, adică de condamnarea eternă, ci şi de purtarea lui păcătoasă de odinioară şi de toate fărădelegile (Tit 2:14 ; 1. Petru 1:18 ). Preţul răscumpărării l-a plătit Domnul Isus pentru noi, dându-Şi sângele şi prin aceasta viaţa Sa pentru mântuirea noastră. Nimeni nu se poate răscumpăra pe sine însuşi, şi nici pe un alt om. „Un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său, nici să-i dea lui Dumnezeu un preţ de răscumpărare pentru el, pentru că răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că trebuie să renunţe la ea pentru totdeauna“ (Psalmul 49:7, 8 )

Deja în Vechiul Testament citim despre preţul răscumpărării sau ispăşire pentru cineva, care era sub judecata lui Dumnezeu sau era tras la răspundere de către Dumnezeu. Astfel, „întâi-născuţi“ din Israel – ca suplinitori pentru toţi – trebuiau să fie „răscumpăraţi“; cineva care merita moartea, putea să plătească „preţul răscumpărării“ ca „ispăşire“ pentru viaţa sa, şi când se făcea numărătoarea poporului, fiecare israelit trebuia să dea Domnului o jumătate de siclu ca „preţ de răscumpărare pentru sufletul său“ (Exod 13:13 ; 21:30 ; 30:12 ). Când însă este vorba de eternitate, niciun om nu se poate mântui şi nici nu poate mântui pe un altul.

Numai Unul a fost în stare să facă aceasta: „Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare pentru toţi“ (1. Timotei 2:5, 6 ). Aşa cum în modelele Vechiului Testament Dumnezeu primea preţul răscumpărării, tot aşa Domnul Isus Şi-a jertfit lui Dumnezeu viaţa (Evrei 9:14 ), aşa cum a spus El mai dinainte în Evanghelia după Matei 20:28 : „După cum Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“ (a se compara şi cu Marcu 10:45 ). „Primitorul“ preţului răscumpărării este Dumnezeu. Din 1. Timotei 2 rezultă că preţul a fost aşa de mare, că este suficient pentru mântuirea tuturor oamenilor, iar din Matei 20 , dimpotrivă, că numai pentru aceia este valabil, care prin credinţă primesc mântuirea lucrată prin acest preţ.

Potrivit cu Evrei 9:12 , aceasta este „o răscumpărare eternă“. Ea nu poate fi revocată de nimeni şi prin nimic. Într-adevăr, noi aşteptăm „răscumpărarea trupului nostru“ şi „răscumpărarea posesiunii dobândite“, dar şi acestea nu depind de noi şi de credinţa noastră, ci sunt lucrarea lui Dumnezeu şi se vor împlini când va veni Domnul pentru răpire (Romani 8:23 ; Efeseni 1:14 ).

Îndreptăţirea

Un alt aspect al mântuirii este îndreptăţirea. Niciunde în Noul Testament ea nu este aşa de sistematic şi logic prezentată ca în Epistola către Romani. Aşa cum am văzut, această epistolă ne arată nu numai starea demnă de condamnare a omului, ci şi intervenţia de har a lui Dumnezeu în concordanţă cu Fiinţa Sa, care este dragoste, dar şi lumină. Dragostea Lui se descoperă păcătoşilor prin har nemeritat, dar lumina Sa se descoperă în dreptatea Sa incoruptibilă. Ochii lui Dumnezeu sunt prea curaţi, ca să privească răul (Habacuc 1:13 ). Dacă Dumnezeu ar arăta numai har, atunci dreptatea Lui ar avea de suferit, dacă ar fi numai drept, atunci toţi am pieri. În ambele cazuri Şi-ar nega Fiinţa Sa.

Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său pe pământ (Galateni 4:4 ). Expresia „împlinirea timpului“ înseamnă că Dumnezeu a epuizat tot timpul şi toate mijloacele, pentru a arăta omului că nu există nicio posibilitate a unei îndreptăţiri de sine şi a mântuirii de păcatul în care a căzut prima pereche de oameni şi omenirea care a venit după ei. Dacă El ar fi venit mai devreme, cineva ar fi putut spune: „Nu am avut posibilitatea să arătăm că putem să facem mai bine!“ Acum nimeni nu mai poate îndrăzni să afirme aşa ceva. Istoria omenirii a dovedit contrariul.

Hristos în toată viaţa Sa a slujit lui Dumnezeu în chip desăvârşit şi fără păcat şi a făcut numai bine oamenilor. Şi cu toate acestea, El a fost urât de ei. Starea lor complet stricată s-a arătat prin aceea că ei au condamnat la moarte pe singurul Om fără păcat.

Momentul acesta al repudierii din partea păcătoşilor a fost prilejul pentru Dumnezeu, ca să-Şi descopere dreptatea. Hristos a purtat în cele trei ore de întuneric păcatele noastre în trupul Său pe lemn şi a luat asupra Sa pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu pentru păcate (1. Petru 2:24 ; a se vedea Isaia 53:5 ). De aceea El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ (Matei 27:46 ) Când după aceste trei ore a murit, toate cerinţele pe care Dumnezeu le avea cu privire la oameni au fost împlinite pe deplin. Domnul Isus a plătit toată vina noastră prin faptul că Şi-a dat sângele Său şi viaţa Sa, mai mult chiar: prin aceasta a proslăvit pe Dumnezeu şi a putut exclama: „S-a sfârşit!“ (Ioan 17:4 ; 19:30 ).

Dumnezeu avea ca o obligaţie faţă de Fiul Său. De aceea El L-a înviat şi L-a ascuns de privirile oamenilor, înălţându-L la dreapta Sa şi glorificându-L acolo. Glorificarea lui Hristos a fost consecinţa îndreptăţită a faptului că El L-a proslăvit pe Dumnezeu şi Tatăl Său. De aceea Domnul Isus putea să spună că Duhul Sfânt va convinge lumea de dreptate, „pentru că Mă duc la Tatăl şi nu Mă mai vedeţi“ (Ioan 16:10 ).

Când un om este conştient de vinovăţia sa şi recunoaşte că merită să fie condamnat, îşi caută prin credinţă refugiul la Domnul Isus şi lucrarea Sa, atunci dreptatea lui Dumnezeu se arată faţă de cel păcătos (Romani 3:22, 26 ). El, Cel care în dreptatea Sa a judecat păcatele în Fiul Său şi în dreptatea Sa L-a înviat şi glorificat, lucrează şi acum cu dreptate, când nu respinge pe cel ce crede în Hristos, ci îl îndreptăţeşte (a se compara şi cu 1. Ioan 1:9 ).

Deci pentru acţiunile Sale, Dumnezeu are un fundament legitim. Este lucrarea lui Hristos prin care toate cerinţele Sale legitime au fost împlinite pe deplin. El acţionează totdeauna legitim – chiar şi faţă de păcătosul pierdut, care este îndreptăţit prin El. Această îndreptăţire nu înseamnă altceva decât a socoti drept, a achita. Hristos a purtat păcatele şi pedeapsa legitimă a lui Dumnezeu pentru păcate, şi Dumnezeul cel drept nu pedepseşte de două ori.

Toţi cei care au fost îndreptăţiţi prin credinţă au pace cu Dumnezeu (Romani 5:1 ). Această pace minunată nu este un sentiment trecător, ci se bazează pe valabilitatea eternă a lucrării lui Hristos şi pe îndreptăţirea păcătosului de către Dumnezeu, în baza acestei lucrări.

De aceea partea de învăţătură a Epistolei către Romani se încheie cu confirmarea siguranţei eterne şi a certitudinii celui mântuit. Pavel aminteşte în Romani 8:28-30 de sfatul etern al lui Dumnezeu (a se vedea secţiunea „Alegerea“) şi apoi pune diverse întrebări, al căror răspuns îl încununează cu: „Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nicio altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru“ (Romani 8:38, 39 ). Nu confirmă în mod impresionant aceste cuvinte inspirate de Duhul Sfânt că cel mântuit este sigur pentru eternitate în mâna lui Dumnezeu? Numai o putere care este mai tare decât Dumnezeu ar putea să ne ia această siguranţă şi certitudine. Dar o astfel de putere nu există!

Alegerea

Ajungem la un alt punct important cu privire la tema „siguranţa mântuirii“. Lucrarea de mântuire a Domnului Isus de la crucea de pe Golgota nu este „reacţia“ lui Dumnezeu la păcat, ci îşi are originea într-un plan etern. În această hotărâre a lui Dumnezeu nu se exprimă numai atotştiinţa Aceluia care spune sfârşitul de la început (Isaia 46:10 ), ci şi voinţa Sa hotărâtă, de nezdruncinat (Fapte 2:23 ; Efeseni 1:11 ) şi după planul Său etern (Efeseni 3:11 ).

Hotărârea Sa este tot aşa de eternă ca şi El Însuşi, aşa cum putem deduce în acest context din felul de exprimare al Duhului Sfânt: „planul etern“ (Efeseni 3:11 ), „mai înainte de a fi lumea“ (Ioan 17:5 ), „mai înainte de veacuri“ (1. Corinteni 2:7 ), „mai înainte de timpurile veacurilor“ (2. Timotei 1:9 ), „mai înainte de timpurile eterne“ (Tit 1:2 ) şi „mai înainte de întemeierea lumii“ (Ioan 17:24 ; Efeseni 1:4 ; 1. Petru 1:20 ).

În eternitate, înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a cunoscut pe fiecare în parte care va crede cândva în Fiul Său. În atotştiinţa Sa a cunoscut şi pe ceilalţi oameni, dar cunoaşterea mai dinainte despre care vorbeşte Biblia se referă la cei credincioşi. Potrivit cu Romani 8:29 , noi nu suntem numai „cunoscuţi mai dinainte“, ci am fost şi „rânduiţi mai dinainte să fim asemenea chipului Fiului Său“.

El a ştiut când ne vom naşte, ce fel de oameni născuţi în păcat vom fi, dar El a ştiut şi că noi ne vom pocăi şi vom crede în Fiul Său! Această cunoaştere mai dinainte a lui Dumnezeu a avut un scop precis, minunat, care corespundea hotărârii Sale şi intenţiei Sale.

Ales în Hristos

Cu această cunoaştere mai dinainte a lui Dumnezeu este legată alegerea tuturor acelora care cândva, uniţi cu Domnul Isus, Domnul şi Mântuitorul lor, în glorie vor savura o bucurie eternă în părtăşia cu Dumnezeu, Tatăl. Căci, aşa cum scrie Petru chiar de la începutul epistolei sale, alegerea noastră a avut loc după „preştiinţa lui Dumnezeu“ (1. Petru 1:2 ).

În epistola către Efeseni, în care sunt descrise binecuvântările personale şi comune ale celor ce cred în Domnul Isus, ni se spune că înainte de întemeierea lumii, noi am fost aleşi în Hristos, pe care Tatăl L-a iubit înainte de întemeierea lumii şi L-a cunoscut mai dinainte ca Miel de jertfă (Efeseni 1:4 ). Deci, binecuvântările noastre nu sunt numai rezultatul îndurării lui Dumnezeu faţă de păcătoşii pierduţi, ci se bazează pe o hotărâre pe care El a luat-o înainte de a exista lumea şi înainte să se fi născut vreunul din noi, sau să fi făcut un singur păcat. Originea şi ţinta acestei alegeri divine sunt deci în afara creaţiei.

Hotărârea eternă a lui Dumnezeu nu constă numai în cunoaşterea Sa mai dinainte şi în alegerea acelora care vor crede în Fiul Său, ci ea cuprinde şi rânduirea mai dinainte a lor, ca să aibă parte de o stare minunată, eternă. Dumnezeu a stabilit mai dinainte, în cel mai mic detaliu, tot ce depindea de acest lucru. Domnul Isus nu a fost numai crucificat, pentru că poporul Lui L-a respins şi pentru că Pilat, guvernatorul roman, L-a condamnat la moarte, ci pentru că mâna lui Dumnezeu şi hotărârea Lui a decis mai dinainte să fie aşa (Fapte 4:28 ).

Şi binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pregătit din veşnicie în Hristos pentru ai Săi, dar care nu au fost cunoscute în timpurile dinainte de cruce, apostolul Pavel le numeşte în 1. Corinteni 2:7 „înţelepciunea lui Dumnezeu care este în taină, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veacuri spre gloria noastră“. Şi dacă ne gândim la noi, citim în Efeseni 1:11 , că am fost „rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale“.

Să nu trecem peste ce este scris în Cuvântul lui Dumnezeu

Prin faptul că se merge mai departe decât permite Cuvântul lui Dumnezeu, uneori cunoaşterea mai dinainte, alegerea şi hotărârea mai dinainte sunt puse într-un context greşit. Noi nu avem voie să mergem mai departe decât ne descoperă Cuvântul lui Dumnezeu. În el găsim afirmaţii minunate despre gândurile eterne ale lui Dumnezeu cu privire la aceia care vor fi cândva la El în glorie, dar niciun loc despre hotărârea mai dinainte spre condamnare a unor oameni! Toţi care merg în pierzare vor primi pedeapsa dreaptă pentru păcatele lor, dar nu pe baza unei hotărâri mai dinainte a lui Dumnezeu, ci „după faptele lor“ (Apocalipsa 20:11-15 ; a se compara şi cu Romani 9:22-24 ).

Pentru mintea omului natural pare să fie o contradicţie în aceasta, cu care nu se poate mulţumi. Dar pentru cei credincioşi, Cuvântul lui Dumnezeu dă în Isaia 55:8, 9 un răspuns simplu: „Pentru că gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, nici căile voastre, căile Mele, zice Domnul. Pentru că aşa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, tot aşa căile Mele sunt mai înalte decât căile voastre, şi gândurile Mele decât gândurile voastre.“ Înţelepciunea lui Dumnezeu este mult mai înaltă decât cunoştinţa noastră slabă. Însă în Cuvântul Său, El ne lasă să privim în hotărârea Sa pe care a luat-o în eternitate înainte de crearea lumii cu privire la cei pe care El îi va mântui cândva. Dacă rămânem la aceasta, vom fi păziţi de acuzarea: „Cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?“, adresată în Romani 9:20 acelora care nu acceptă suveranitatea lui Dumnezeu.

Siguranţă şi certitudine

Din tot ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre mântuire, rezultă siguranţa acelora care cred în Domnul Isus şi în lucrarea Sa. Dacă nu ar exista această siguranţă, nu am putea avea încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci afirmaţiile clare ale lui Dumnezeu cu privire la acţiunile Sale ar trebui puse la îndoială. Dar Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul descoperit, despre care Domnul Isus spune: „Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17:17 ).

Pentru consolidarea celor spuse până acum, vrem să studiem unele versete, care confirmă siguranţa eternă şi desăvârşită a celor mântuiţi.

Păstorul şi oile

În Ioan 10 , Fiul lui Dumnezeu Se prezintă ca Păstorul cel bun, care Îşi dă viaţa pentru oi, adică pentru oamenii care cred în El. În verstele 27-29, El spune despre ele: „Oile Mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc şi ele Mă urmează. Şi Eu le dau viaţă eternă; şi nicidecum nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.“ Să observăm că aceste cuvinte ale Domnului Isus nu conţin nicio condiţie, cerinţă sau atenţionare, ci constată simplu şapte lucruri de nezdruncinat:

• Ele aud glasul Păstorului cel bun, pentru că ele sunt proprietatea Lui.

• Păstorul cel bun cunoaşte oile Sale, care cred în El.

• Oile Îl urmează pe Păstorul cel bun, căci aceasta este potrivit cu natura lor nouă.

• El le dă viaţă eternă.

• Ele nu vor pieri niciodată, pentru că El nu le lasă.

• Nimeni nu le va smulge din mâna Sa. Nimeni nu le va putea smulge din mâna Tatălui.

Ultimele două puncte sunt uneori astfel explicate: nicio putere nu va putea să smulgă oile din mâna Păstorului cel bun şi din mâna Tatălui, dar ele însele pot să se „desprindă“. Nu ar fi aceasta mult mai rău decât unul care a fost salvat dintr-o casă în flăcări şi care se desprinde din mâinile salvatorului lui şi se aruncă din nou în flăcările nimicitoare? Mult mai interesant este că acela care „se desprinde“ din mâna Tatălui trebuie să aibă o putere mai mare decât El, aşa cum arată Romani 8:38, 39 . Acolo ni se spune că nicio creatură nu va putea să ne despartă vreodată de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus.

Hristos, viaţa noastră

În Coloseni 3:3 şi 4 se spune: „Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi, împreună cu El, în glorie.“ Aşa cum arată acest verset, noi am fost nu numai făcuţi vii împreună cu Hristos, ci El Însuşi este viaţa noastră, şi El este inatacabil la dreapta lui Dumnezeu în cer. Viaţa noastră este ascunsă împreună cu El în Dumnezeu. În felul acesta, şi viaţa noastră în Hristos este inatacabilă. Dacă am pierde această viaţă, atunci şi El ar trebui să o piardă! Dacă noi ne vom pierde, atunci şi El ar trebui să Se piardă – ceea ce este de neimaginat!

Nicio condamnare

Pavel scrie în Romani 8:1 : „Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus.“ Prin credinţă, Hristos nu este numai în noi, ci şi noi suntem în El, adică de nedespărţit legaţi, totodată învăluiţi în desăvârşirea şi gloria Sa. Dacă pentru noi ar mai fi acum o condamnare, atunci ea ar trebui să-L lovească şi pe Hristos! Dar aceasta este imposibil. De aceea Pavel încheie capitolul prin cuvintele: „Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru“ (Romani 8:38-39 ).

„Noi ştim“

În multe locuri din Noul Testament este vorba de o „cunoaştere“ prin credinţă. Cităm aici numai câteva din ele:

• Romani 8:28 : „Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său.“

• 2. Corinteni 4:14 : „Ştiind că Cel care L-a înviat pe Domnul Isus ne va învia şi pe noi cu Isus şi ne va înfăţişa împreună cu voi.“

• 2. Corinteni 5:1 : „Pentru că ştim că, dacă ar fi desfăcută casa noastră pământească a cortului acestuia, avem o clădire de la Dumnezeu, o casă nefăcută de mâini, eternă, în ceruri.“

• 1. Ioan 3:2 : „Ştim că, dacă Se va arăta El, vom fi asemenea Lui, pentru că-L vom vedea cum este.“

• 1. Ioan 5:19 : „Ştim că suntem din Dumnezeu.“

• 1. Ioan 5:20 : „Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere, ca să Îl cunoaştem pe Cel adevărat.“

În mod clar nu se spune aici „credem“, ci „ştim“. La nivelul oamenilor este o diferenţă între „a crede“ şi „a şti“: „Credinţă nu înseamnă a şti“, se spune într-un proverb. Astăzi poţi crede ceva, iar mâine nu mai poţi crede, căci nu mai eşti aşa de convins de acel fapt. A şti înseamnă mai mult: se bazează pe fapte sau pe experienţă. În relaţia noastră cu Dumnezeu, „credinţa“ este o convingere de nezdruncinat, lucrată de Duhul lui Dumnezeu cu privire la realitatea mântuirii că în Cuvântul lui Dumnezeu ea este aşezată pe aceeaşi treaptă cu „a şti“. Aici totul este în siguranţă nu numai din partea lui Dumnezeu, ci şi noi, care credem, suntem ca cei ce ştiu şi de aceea trăim având siguranţă şi certitudine deplină.

Har şi responsabilitate

Când am vorbit despre mântuirea veşnic valabilă a celor pierduţi, ne-am ocupat cu harul lui Dumnezeu. Toţi cei ce cred în Domnul Isus, şi prin aceasta sunt îndreptăţiţi (Romani 5:1-2 ), stau în acest har etern al lui Dumnezeu şi nu se pot pierde. Cu această stare este în legătură o responsabilitate căreia niciunul, care se declară de partea lui Hristos, nu se poate sustrage. Toţi cei care Îl numesc Domnul lor au responsabilitatea să trăiască potrivit Cuvântului Său. Pentru viaţa nouă, divină, această responsabilitate nu este o povară, ci o bucurie.

Toţi cunoaştem din experienţă principiul general că orice relaţie, în care este pus un om, poartă cu sine o anumită responsabilitate. Ne putem gândi de exemplu la soţ şi soţie în căsnicie, părinţi şi copii în familie, şef şi angajaţi în viaţa profesională. Fiecare om, ca şi creatură, stă într-o anumită relaţie cu Dumnezeu, Creatorul, şi poartă în mod corespunzător o responsabilitate. Cea mai înaltă relaţie care există pentru un om, relaţia cu Dumnezeu a celor mântuiţi, este într-adevăr rezultatul harului lui Dumnezeu, dar ea poartă cu sine responsabilitatea de a te comporta aşa cum Dumnezeu aşteaptă de la aceia care se declară că sunt ai Lui. Aceasta este responsabilitatea creştină. Ea nu este un jug greu, care ne-a fost pus de Domnul nostru, ci un jug uşor de purtat şi sarcina este uşoară (a se vedea Matei 11:30 ). Gândul la dragostea Lui pentru noi ne va face uşor să-L iubim şi să ascultăm de Cuvântul Său: „Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte“ (Ioan 14:21 ). Dragostea faţă de El ne poate păzi de superficialitate şi indiferenţă faţă de păcat.

Două laturi

Cele două laturi ale creştinismului ne sunt prezentate clar şi precis în 2. Timotei 2:19 : „Temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: «Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi» şi: «Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!»“

Prin „temelia tare a lui Dumnezeu“ nu se înţelege Hristos sau Adunarea (a se compara cu Matei 16:18 ; 1. Timotei 3:15 ), ci un principiu invariabil, care constituie baza relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii. Această „temelie a lui Dumnezeu“ stă neclintită, este de nezdruncinat, chiar dacă toate celelalte se prăbuşesc sau se destramă. „Temelia tare a lui Dumnezeu“ poartă o „pecete“, confirmarea irevocabilă, definitivă din partea Lui.

O latură – am putea spune, cea din partea Lui Dumnezeu – a pecetei conţine cuvintele: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi.“ Aşa cum am văzut, toţi cei care cred în Fiul lui Dumnezeu au fost cunoscuţi de Dumnezeu mai dinainte, din eternitate, şi Fiul Său, Domnul Isus, cunoaşte toate oile Sale pe nume (Ioan 10:14, 27 ). În privinţa aceasta nu există loc pentru îndoială! Pentru oameni s-ar putea câteodată să fie greu, sau chiar imposibil, să aprecieze dacă cineva este cu adevărat un copil al lui Dumnezeu. Este o mângâiere să ştii că Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi. Pe aceasta se poate baza oricine şi-a mărturisit cu sinceritate păcatele şi prin credinţă L-a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său.

Chiar dacă în viaţa practică de credinţă se simte adeseori ca un „ratat“ – şi care creştin nu cunoaşte acest sentiment? -, rămâne realitatea valabilă, de neclintit: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“. Iacov scrie în epistola lui: „Toţi greşim deseori“ (Iacov 3:2 ). S-a îndoit el din pricina aceasta de mântuirea lui? Absolut, nu. El ştia că aparţine acelora care după voia lui Dumnezeu au fost „născuţi prin Cuvântul adevărului“, el făcea parte din „cele dintâi roade ale făpturilor Sale“ şi Duhul Sfânt locuia în el (Iacov 1:18 ; 4:5 ).

Pecetea divină mai are şi o altă inscripţie, şi anume: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!“ Aici este evident vorba de mărturisirea că Hristos este Domnul, care trebuie să se vadă prin cuvânt şi prin faptă. Pe lângă toată siguranţa pe care o are cel ce crede, el nu trebuie să uite că de mărturisirea apartenenţei lui la Hristos este legată o responsabilitate. Dumnezeu aşteaptă de la fiecare, care se declară pentru El şi pentru Fiul Său, o conduită de viaţă în ascultare de Cuvântul Său. Fiecare creştin are datoria sfântă să se depărteze de nedreptate. „Nedreptate“ înseamnă aici orice comportare care este în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu. Un îndemn asemănător au primit şi credincioşii din Tesalonic: „Feriţi-vă de orice formă a răului!“

Niciun creştin nu-şi poate permite să trăiască în păcat şi să stea în leagănul unei pretinse siguranţe! Sfânta Scriptură ne învaţă pe de o parte despre roadele pozitive ale vieţii de credinţă, iar pe de altă parte atenţionează pe fiecare creştin cu privire la păcat. Prin aceasta este combătut reproşul, că cei credincioşi sunt tentaţi la indiferenţă cu privire la păcat, dacă li se vesteşte garanţia siguranţei mântuirii care nu se poate pierde.

Ne vom referi la câteva locuri din Scriptură. Iacov spune că credinţa şi faptele sunt strâns legate împreună: „Fraţii mei, ce folos dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte? … Aşa şi credinţa: dacă nu va avea fapte, este moartă în sine“ (Iacov 2:14-17 ). Deci, dacă cineva spune că crede în Domnul Isus, atunci trebuie să dovedească aceasta prin viaţa lui. Şi Pavel arată legătura de nedespărţit dintre credinţă şi mărturisire: „Cu inima se crede spre dreptate şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10:10 ) (o mărturisire de apartenenţă la Hristos fără credinţa premergătoare nu are nicio valoare – a se vedea în acest sens următorul capitol „Dacă…“). Şi de ce este aşa? Deoarece creştinul a primit prin credinţă viaţa nouă, divină, care nu poate rămâne ascunsă. Pavel concluzionează aceasta prin cuvintele: „Pentru că suntem lucrarea Sa (adică: a lui Dumnezeu), creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele“ (Efeseni 2:10 ). Potrivit Bibliei, nu există credinţă adevărată, care să nu se poată recunoaşte din fapte şi din cuvinte.

Încă o dată: cine spune că vestirea siguranţei mântuirii conduce la indiferenţă faţă de păcat, acela nu stă pe temelia Cuvântului lui Dumnezeu! Noul Testament oferă siguranţă deplină fiecăruia care crede, totodată îl atenţionează cu privire la orice indiferenţă în gândire şi fapte. Nu vom găsi niciun singur loc din care să rezulte că un mântuit se poate pierde, dar nici unul care spune că un drum al păcatului conduce în cele din urmă la glorie!

Dacă credincioşii din Filipi erau îndemnaţi să ducă la bun sfârşit prin lucrare cu teamă şi tremur mântuirea lor (Filipeni 2:12 ), aceasta nu înseamnă că ei puteau contribui cu ceva la mântuirea sufletului lor. Am văzut că este imposibil, şi nici nu este necesar, pentru că Dumnezeu a făcut în chip desăvârşit totul în Hristos Isus pentru noi. Prin „mântuire“ se înţelege aici eliberarea şi salvarea din toate greutăţile şi ispitele la sfârşitul drumului nostru la venirea Domnului. Această ţintă trebuiau să o aibă filipenii înaintea ochilor. Acum, când Pavel nu mai era la ei şi într-un anumit sens trebuiau să se îngrijească singuri, li s-a amintit că erau permanent în pericol să cadă în păcat. Dar să nu se teamă că se vor pierde, nici de carnea care mai locuia în ei şi de activităţile ei. Pe de altă parte puteau şti: „Pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere“ (Filipeni 2:13 ). Sunt cuvinte care dau curaj. Fiecare mântuit poate avea siguranţa: sunt posesiunea Domnului, păcatele mele au fost iertate, am viaţa eternă şi am primit Duhul Sfânt, iar Dumnezeu Se ocupă de mine. El este Izvorul de putere care mă face apt să corespund responsabilităţii mele de creştin şi să mă depărtez de nedreptate.

„Dacă…“

Prin aceasta am ajuns la punctul în care este necesar să studiem mai detaliat anumite locuri din Scriptură, care deseori sunt folosite ca „dovezi“ că un credincios se poate totuşi pierde, dacă nu stăruie în credinţă şi nu trăieşte aşa cum trebuie. Sunt acele propoziţii care conţin cuvântul „dacă“ din Noul Testament. Dar să ne amintim de cele spuse. Creştinul este privit în Noul Testament din două părţi: din punctul de vedere etern al lui Dumnezeu, mântuirea este sigură, dar autenticitatea mărturisirii că aparţii lui Hristos este verificată şi recunoscută prin felul de viaţă în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Vom explica numai unele fraze în care apare cuvântul „dacă“, ele fiind mai multe decât cele amintite.

Romani 8:13 : „Pentru că, dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri; dar, dacă trăiţi prin Duh, omorâţi faptele trupului şi veţi trăi.“ În epistola către Romani găsim desăvârşirea îndreptăţirii prin credinţă şi consecinţele ei minunate, veşnice şi sigure (a se vedea capitolul Îndreptăţirea). Cum putea atunci apostolul Pavel să scrie credincioşilor din Roma astfel de cuvinte? Tocmai pentru a le arăta că mântuirea depinde de umblarea noastră! Dar această concluzie este greşită. Un om mântuit a primit viaţa nouă, care este numită aici „Duh“, şi în afară de aceasta Duhul Sfânt ca Persoană locuieşte în el (versetele 9 şi 10). Aceasta îl face apt să aibă o umblare în viaţă plăcută lui Dumnezeu. Aceasta este partea divină. Nu lipseşte nimic în privinţa aceasta.

Dar acum urmează partea omenească a responsabilităţii. Dacă cineva, care mărturiseşte că este creştin, „trăieşte potrivit cărnii“, adică se văd la el semnele caracteristice ale unui om care nu a fost născut din nou, Dumnezeu nu îi spune: „Nicio grijă! Tu vei ajunge la ţintă.“ Dimpotrivă, se spune: „Dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri!“ Sfârşitul unui drum potrivit cărnii nu este numai moartea trupului, ci „moartea a doua“, condamnarea eternă (a se vedea Apocalipsa 20:14 ). Niciunde nu găsim în Sfânta Scriptură că o viaţă în păcat sfârşeşte în glorie. Dumnezeu nu ne oferă numai har, ci El ne pune şi sub responsabilitate. Următorul exemplu ne va clarifica aceasta: un tată observă cum copilul lui se joacă neatent pe malul unui râu şi îl atenţionează: „Dacă vei cădea în apă, te vei îneca!“ Dar el nu-i spune că dacă va cădea în apă, va face totul ca să-l salveze!

Romani 8:17 : „ …moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El.“ Nu este în versetul acesta glorificarea împreună cu Hristos în cer dependentă de suferinţele noastre pe pământ? Nu, ci aici ni se aduce aminte de principiul biblic, că prin suferinţe se merge la glorie (versetul 18; Fapte 14:22 ; 1. Petru 5:10 ). Nu numai unii, ci toţi cei mântuiţi vor fi glorificaţi odată cu Hristos în cer, dar drumul într-acolo duce prin suferinţe. Glorificarea viitoare a tuturor credincioşilor este aşa de sigură pentru Dumnezeu, încât Pavel putea să scrie mai târziu: „ …pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat“ (versetul 30).

Coloseni 1:21-23 : „Şi pe voi, …acum dar v-a împăcat…, ca să vă prezinte sfinţi şi fără pată şi de neînvinuit înaintea Lui, dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi tari şi fără să vă lăsaţi abătuţi de la speranţa Evangheliei.“ Nu am putut contribui cu nimic pentru împăcare şi consecinţele ei, căci ea este lucrarea lui Dumnezeu (a se vedea capitolul Împăcarea). Dar în ultima parte a frazei suntem văzuţi ca oameni responsabili înaintea lui Dumnezeu, şi aşa să rămânem şi să nu ne lăsăm abătuţi de la speranţa Evangheliei. „Credinţa“ este aici adevărul mântuirii, cu alte cuvinte, ceea ce credem. Aceasta trebuie să ţinem strâns. Aici nu suntem somaţi cu privire la „căderea credincioşilor“, ci suntem îndemnaţi ca prin umblarea noastră să confirmăm că aparţinem lui Hristos (a se compara cu 1. Corinteni 15:2 ; Evrei 3:6, 14 ).

2. Timotei 2 .11-13: „Vrednic de încredere este cuvântul: pentru că, dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună; dacă Îl tăgăduim, şi El ne va tăgădui; dacă suntem necredincioşi, El rămâne credincios, pentru că nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi.“ În mai multe propoziţii care conţin cuvântul „dacă“ sunt spuse aici diferite lucruri. Primul „dacă“ se referă la două realităţi ale mântuirii, care nu au nimic a face cu umblarea noastră practică ca creştini. Oricine a murit prin credinţă împreună cu Hristos va trăi etern împreună cu El (a se compara cu Romani 6:5, 8 ). Al doilea „dacă“ arată (asemenea locului tratat anterior din Romani 8:17 ) perseverenţa inevitabilă cu privire la domnia noastră viitoare împreună cu Hristos. A treia propoziţie „dacă Îl tăgăduim“ este de fapt o atenţionare. Prin „a tăgădui“ nu se referă la o faptă unică, de care apoi te-ai căit cu sinceritate, ca de exemplu la Petru, care în rest a fost foarte credincios. Cine însă prin cuvintele şi purtarea lui lasă să se recunoască că nu mai are deloc a face cu Hristos, acela să ştie că şi Hristos îl va tăgădui. Aici este vorba de oameni necredincioşi, care niciodată nu au avut o legătură vie cu Domnul. Ultima propoziţie în care apare „dacă“ spune, dimpotrivă, că necredincioşia noastră nu-L va împiedica să ducă la bun sfârşit toate gândurile Lui de dragoste cu noi. Noi suntem într-adevăr dependenţi de El, dar El nu este dependent de noi!

Condiţia prezentată prin „dacă“ nu se referă la mântuire, ci totdeauna la comportarea noastră pe drumul spre glorie. Numai unul care este cu adevărat mântuit poate îndeplini condiţia, un necredincios, dimpotrivă, nu va putea, chiar dacă în exterior mărturiseşte că aparţine creştinismului. Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă pe de altă parte multe exemple, că un credincios care cade în păcat şi se căieşte, va fi reabilitat.

Mai există şi o altă grupă de propoziţii în care apare cuvântul „dacă“, care conţin mărturisirea pentru credinţă, fără ca la persoanele acelea să se poată recunoaşte viaţa divină. Prima epistolă a lui Ioan conţine mai multe constatări ca aceasta: „Dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul“ (1. Ioan 1:6 ; a se compara cu versetele 8, 10; capitolul 4:20). În acelaşi sens este şi întrebarea pusă de Iacov: „Fraţii mei, ce folos dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte?“ (Iacov 2:14 ). Cei ce vorbesc astfel au numai o mărturisire de formă, care este în contradicţie cu felul lor de viaţă. O mărturisire evlavioasă de felul acesta nu are nicio valoare, ci conduce la pierzarea eternă.

„Păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă“

La citirea pasajului anterior s-ar putea ca un copil fricos al lui Dumnezeu să ajungă la concluzia: „Foarte des dau greş în viaţa mea de credinţă, cad mereu în aceleaşi păcate şi ispite, aşa că mă întreb dacă sunt cu adevărat mântuit.“

Am citat deja pe Iacov, care nu se îndoia de sinceritatea credinţei lui, cu toate că a trebuit să mărturisească: „Toţi greşim deseori.“ El a cunoscut mărturisirea păcatelor ca şi copil al lui Dumnezeu, iertarea Tatălui, şi a ştiut şi de harul Lui care vine în ajutor. Cu privire la această temă vrem să adăugăm şi alte locuri din Noul Testament care dau curaj.

Pavel le-a scris corintenilor: „ …aşteptând descoperirea Domnului nostru Isus Hristos, care vă va şi întări până la sfârşit, ca să fiţi de neînvinuit în ziua Domnului nostru Isus Hristos“ (1. Corinteni 1:7, 8 ). Domnul nu vrea să ne facă fricoşi. Dimpotrivă: El, Cel care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi, ne va întări până la sfârşit. El nu cere nimic de la noi, pentru care El nu ne dă totodată aptitudinea şi puterea, şi anume până la sfârşit. Fără El nu putem face nimic, dar El ne vine în ajutor în slăbiciunile noastre şi ne păzeşte, ca să fim fără vină în ziua când va veni în glorie pe pământ şi noi ne vom arăta împreună cu El (şi, desigur, şi la venirea Lui anterioară pentru răpire; 1. Tesaloniceni 5:24 ).

În mod asemănător se spune în Filipeni 1:6 : „fiind încredinţat chiar de aceasta, că Cel care a început în voi o lucrare bună o va sfârşi până în ziua lui Isus Hristos.“ Şi aici nu este vorba de statornicia noastră, ci de lucrarea lui Dumnezeu în sufletele noastre. El a început această lucrare prin naşterea din nou, şi tot El o va încheia. Chiar dacă în viaţa noastră de credinţă sunt slăbiciuni sau chiar păcate, El va sfârşi lucrarea Lui bună în noi!

Şi în 2. Tesaloniceni 3:3 suntem încurajaţi cu privire la Domnul nostru: „Dar credincios este Domnul, care vă va întări şi vă va păzi de rău.“ Domnul Isus este vrednic de încredere şi statornic faţă de Tatăl Său, faţă de El Însuşi şi faţă de noi. Deseori, noi ne clătinăm şi suntem instabili, dar El ne va întări şi ne va păzi ca răul să nu ne biruiască (a se compara în privinţa aceasta şi cu Ioan 17:15 : „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău“; a se vedea şi 1. Petru 5:10 ).

Un alt loc din Scriptură care ne dă curaj este în 1. Petru 1:5 : „ …pentru voi, care sunteţi păziţi prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă.“ În versetul anterior este vorba de „o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru noi“. Nu numai moştenirea noastră cerească viitoare este inatacabilă, ci şi noi înşine suntem păziţi prin puterea lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu nu se descoperă vizibil, ci în credinţa noastră. Dumnezeu nu dă la o parte toate greutăţile de pe drum, dar El ne dă putere, ca prin credinţă să le biruim, şi poartă de grijă, ca credinţa noastră să nu înceteze. Domnul Isus a zis lui Petru: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta“ (Luca 22:32 ). El nu va permite, ca ispitele să fie mai mari decât puterea noastră spirituală, ci va purta de grijă, ca prin credinţă să le putem suporta (1. Corinteni 10:13 ). Pentru a fi complet trebuie să mai adăugăm că „mântuirea“ din 1. Petru 1:5 nu este acelaşi lucru cu mântuirea sufletului din versetul 9, pe care o posedăm deja acum, ci mântuirea definitivă şi deplină a trupului, sufletului şi duhului la răpirea credincioşilor (a se vedea Filipeni 3:20 şi următoarele versete; 1. Tesaloniceni 5:23 ).

În încheiere să amintim cuvintele din epistola lui Iuda (versetele 24 şi 25): „Iar Aceluia care poate să vă păzească fără poticnire şi să vă aşeze înaintea gloriei Sale fără vină, cu mare bucurie, singurului Dumnezeu, Mântuitor al nostru prin Isus Hristos, Domnul nostru, fie glorie, măreţie, putere şi autoritate, mai înainte de orice veac, şi acum şi în toate veacurile! Amin.“ Iuda scrie în scrisoarea sa despre atacurile îngrozitoare ale duşmanului îndreptate asupra credincioşilor. Cu toate acestea, el nu se îndoieşte câtuşi de puţin de siguranţa lor eternă. Chiar din primul verset, el le aduce aminte că ei sunt iubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi în Isus Hristos. El încheie cu adorarea Aceluia care este apt şi gata să ne păzească în timpul vieţii noastre pământeşti de poticnire în credinţă şi să ne aşeze înaintea Sa în glorie cu mare bucurie în desăvârşirea eternă.

Nu ne arată aceste locuri, că cu toată slăbiciunea noastră, cu toată eşuarea noastră în viaţa de credinţă, nu trebuie să avem nicio îndoială cu privire la ajungerea la ţintă? Harul Dumnezeului nostru este aşa de mare, încât El ne-a dăruit nu numai mântuirea eternă, ci El ne întăreşte şi ne păzeşte pe drumul deseori greu spre ţinta cerească!

Concluzie

Din tot ce am constatat până acum cu privire la tema „siguranţa mântuirii“, rezultă două lucruri:

• În primul rând: Nu numai lucrarea de răscumpărare a lui Hristos, ci şi mântuirea păcătosului bazată pe această lucrare este absolut desăvârşită. Nimic şi nimeni nu poate să smulgă din mâna Sa pe cei ce sunt mântuiţi prin sângele lui Hristos.

• În al doilea rând: Oricine se declară că aparţine lui Hristos, adică oricine se numeşte creştin, stă sub responsabilitatea de a trăi corespunzător cu mărturisirea lui.

Un creştin credincios poate deci să se bazeze pe deplin pe faptul că prin credinţa lui în Hristos şi lucrarea Sa este în siguranţă eternă, dar Domnul Isus aşteaptă de la el o viaţă în concordanţă cu aceasta. Cuvântul lui Dumnezeu nu spune niciunde că un creştin este liber să păcătuiască – dimpotrivă: dacă cineva afirmă aşa ceva, atunci trebuie să te îndoieşti de întoarcerea lui la Dumnezeu. După Sfânta Scriptură, drumul lui sfârşeşte în distrugerea eternă.

Ambele aspecte ale harului desăvârşit al lui Dumnezeu în mântuirea de păcate şi responsabilitatea personală în viaţa fiecăruia care se numeşte creştin nu trebuie niciodată să le despărţim unul de altul, dar trebuie să le diferenţiem. Le putem compara cu cele două şine paralele ale căii ferate: numai atunci când ambele sunt bine fixate, trenul poate să circule pe ele. Tot aşa, şi noi trebuie să lăsăm la locul lor cele două laturi ale harului şi responsabilităţii, dacă vrem să stăm pe fundamentul sigur al Sfintei Scripturi. Din păcate, mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu nu văd lucrurile în felul acesta. Într-o oarecare măsură, ei despart „şina responsabilităţii“ de „şina harului“ şi ajung prin aceasta la concluzia că un mântuit s-ar putea să nu ajungă la ţintă şi să se piardă pentru totdeauna. Dar aceasta este imposibil.

Dar celelalte locuri din Biblie…?

După ce în prima parte am studiat mai întâi „linia harului“ şi apoi „linia responsabilităţii“, trecem acum la alte locuri din Biblie care creează multor copii ai lui Dumnezeu probleme mari şi chiar frică. Toate se referă la cea de-a doua „linie“ a responsabilităţii, adică la mărturisirea noastră. Vom studia aceste locuri pe rând, aşa cum se întâlnesc ele în Noul Testament.

„Dar dacă sarea îşi pierde gustul“ (Matei 5:13 )

„Voi sunteţi sarea pământului; dar, dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce va fi sărată? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi să fie călcată în picioare de oameni“ (a se compara cu Marcu 9:50 ; Luca 14:34 ).

Aceste cuvinte fac parte din predica de pe munte, în care Domnul Isus ca Împăratul făgăduit al lui Israel prezintă principiile Împărăţiei Sale. Cuvintele Sale au şi pentru noi mesaje importante, dar nu avem voie să le scoatem din contextul în care stau. În Matei 5:13 , Domnul Isus îi numeşte pe ucenicii Săi „sarea pământului“. Sarea este aici un tablou al influenţei sfinte şi de păstrare, care ar trebui să vină de la cei care mărturisesc că Îi aparţin şi Îl au ca Domn. Domnul Isus continuă: „Dar, dacă sarea îşi pierde gustul (sau: devine fără putere), nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi să fie călcată în picioare de oameni.“ În Antichitate, sarea nu a fost aşa de curată ca astăzi. Dacă era depozitată mult timp în condiţii nepotrivite, sarea de bucătărie putea să fie spălată, aşa că rămâneau numai părţile componente fără valoare, care erau aruncate afară şi călcate în picioare fără nicio atenţie. Aşa a fost călcat în picioare Ierusalimul de naţiuni, cetatea care a respins pe Împăratul ei (Luca 21:24 ), iar creştinătatea, care multe secole a posedat vestea bună a Evangheliei, va decădea de la Dumnezeu şi va fi judecată (2. Tesaloniceni 2:3 ; Apocalipsa 18:4-8 ).

Aşa cum arată contextul, aici nu este vorba dacă unul născut din nou poate sau nu poate să meargă în pierzare. Este vorba de responsabilitatea celor care se numesc ucenici ai lui Isus. Când Petru s-a lepădat de Domnul său, nu a fost o mărturie pentru El. S-a pierdut el din cauza aceasta? Despre creştinii cu numele din ultimele zile se spune însă că au „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea“ (2. Timotei 3:5 ). Despre acest fel de oameni este vorba aici.

„Niciodată nu v-am cunoscut“ (Matei 7:23 )

„Nu oricine Îmi zice «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne! nu în Numele Tău am profeţit şi nu în Numele Tău am scos demoni şi nu în Numele Tău am făcut multe lucrări de putere?» Şi atunci le voi spune deschis: «Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii.»“

Şi Matei 7:21-23 face parte din predica de pe munte. Aici este vorba de oameni care mărturisesc pe Isus ca Domn al lor, dar care nu fac voia Tatălui care este în ceruri. Ei cunosc şi numesc Numele Domnului Isus, ei duc o viaţă religioasă şi sunt totuşi înşelaţi, sau chiar înşelători, care vor merge în pierzarea eternă. Dar, vor întreba probabil unii cititori ai Bibliei, pot astfel de oameni necredincioşi să profeţească, să alunge demoni şi să facă minuni în Numele Domnului Isus? Sau: pot oamenii, care în Numele lui Hristos fac lucruri mari, să meargă în pierzarea eternă?

Domnul Isus atenţionează deja în paragraful anterior cu privire la profeţii mincinoşi (Matei 7:15-20 ). Printre ucenicii Lui, cărora El le-a dat putere să alunge duhurile necurate, se afla şi trădătorul Iuda! Pavel atenţionează cu privire la „apostolii falşi, lucrători vicleni, prefăcându-se în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, pentru că însuşi satan se preface în înger al luminii. Nu este deci mare lucru dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi potrivit lucrărilor lor“ (2. Corinteni 11:13-15 ). Puteri demonice sub mantaua creştină se găsesc şi astăzi (a se compara cu Matei 12:27 ; Fapte 19:13 şi versetele următoare).

Astfel de oameni vor auzi cândva la judecata finală înaintea marelui Tron alb cuvintele Domnului: „Niciodată nu v-am cunoscut; plecaţi de la Mine, lucrători ai fărădelegii!“ Printr-o mărturie falsă au simulat în viaţa lor o apropiere de Hristos, cu toate că lăuntric au stat departe de El. Atunci îşi vor primi pedeapsa dreaptă şi vor fi veşnic depărtaţi de El. Este foarte clar că nu este vorba de credincioşi care „au căzut“, ci numai de necredincioşi poate fi vorba. Căci altfel Domnul Isus ar fi trebuit să le spună: „V-am cunoscut cândva, dar acum nu vă mai cunosc!“ Dar nu, în opoziţie cu oile Sale, cu oamenii care Îi aparţin, El nu i-a cunoscut niciodată pe aceştia (a se compara cu Ioan 10:14 ). Sunt mărturisitori spiritual morţi, care nu posedă viaţa eternă.

Hula împotriva Duhului (Matei 12:31 )

„De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului nu va fi iertată oamenilor“ (a se compara cu Marcu 3:29 ; Luca 12:10 ).

Mulţi credincioşi ajung la frământări lăuntrice mari, pentru că ei cred că „au păcătuit împotriva Duhului Sfânt“. Dar nu este orice păcat împotriva lui Dumnezeu de asemenea un păcat împotriva Duhului Sfânt, împotriva Fiului şi a Tatălui? Anania şi Safira au minţit pe Duhul Sfânt şi pe Dumnezeu, dar au pierit ei din cauza aceasta (Fapte 5:3, 4 )? Aceasta ne arată cât este de important să rămâi exact la modul de exprimare a Sfintei Scripturi. În Matei 12:31 nu este vorba de un păcat împotriva Duhului Sfânt, ci de „hula împotriva Duhului“ (a se compara cu Marcu 3:29 ; Luca 12:10 ).

Acest păcat putea fi făcut numai în timpul când a fost Domnul Isus pe pământ. Fariseii Îl învinuiau pe El, Cel care scotea demonii prin Duhul lui Dumnezeu: „Acesta nu scoate demonii decât prin Beelzebul, căpetenia demonilor“ (Matei 12:24 ). Despre El, Cel pe care „Dumnezeu L-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere; pe El, care umbla din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El“ (Fapte 12:38 ), ziceau aceşti dispreţuitori că este în legământ cu diavolul! Era o hulă directă a Duhului Sfânt, care lucra în Fiul Omului. Era cea mai înaltă treaptă a repudierii Lui ca Mesia al lui Israel şi ducea la condamnarea eternă.

Hula împotriva Duhului nu poate fi extinsă la zilele noastre, căci niciun creştin nu este aşa de desăvârşit, încât stă totdeauna sub călăuzirea Duhului Sfânt. Chiar şi creştinii adevăraţi pot prin comportarea lor să dea prilejul de a huli, atunci când cad în păcat şi prin aceasta Numele lui Dumnezeu este dezonorat (a se vedea 2. Corinteni 6:3 ; 1. Timotei 6:1 ). Afirmaţii negative cu privire la unii creştini sau slujitori ai lui Hristos nu pot fi niciodată denumite ca hulă împotriva Duhului. Domnul Isus a fost, dimpotrivă, fără păcat. A-L învinui că are legătură cu diavolul a fost un păcat deosebit, care nu se poate extinde la alte cazuri, şi anume acela al „hulii împotriva Duhului“.

Aici nu este vorba de un păcat al unui credincios adevărat, ci de duşmani evidenţi ai lui Hristos, care nu voiau nicidecum să creadă în El. Aşa cum am văzut la omul din 1. Corinteni 5 , Dumnezeu poate ierta, şi va ierta chiar şi cel mai îngrozitor păcat al copiilor Săi, dacă ei se pocăiesc cu sinceritate de acel păcat. Din cauza păcatului, ei pot fi aspru pedepsiţi de El şi pot sta sub disciplinarea Adunării, dar şi în privinţa aceasta există făgăduinţa: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1. Ioan 1:9 ).

A răbda până la sfârşit (Matei 10:22 ; 24 .13)

În Evanghelia după Matei 10:22 şi 24:13, Domnul Isus spune ucenicilor Săi: „Dar cine va răbda până la sfârşit, acela va fi mântuit.“ Din aceste cuvinte se trage concluzia: cine nu va stărui în credinţă până la sfârşitul vieţii sale, va merge în pierzarea eternă. Dar aici nu este vorba de aceasta. Să ne aducem aminte de principiile pe care le-am numit la început cu privire la interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu: orice loc din Scriptură poate fi corect înţeles numai în contextul în care se află. Capitolele 24 şi 25 din Evanghelia după Matei conţin aşa-numita „predică cu privire la sfârşitul timpului“ a Domnului, în care El vorbeşte despre nimicirea Templului de la Ierusalim, care urma să aibă loc în curând (anul 70 după Hristos), despre viitorul poporului iudeu (capitolul 24:4-44), despre creştinătate (capitolul 24:45 – 25:30) şi despre naţiuni (capitolul 25:31-46).

Versetul de mai sus se referă la poporul iudeu în timpul necazului cel mare după răpirea credincioşilor. Deci, aici nu este vorba de creştini. În acele zile vor veni nu numai încercări generale, ci şi prigoniri directe ale iudeilor din afară şi ură între ei înşişi (versetele 9 şi 10). Vor veni profeţi falşi şi vor înşela pe mulţi, iar nelegiuirea se va răspândi aşa de mult, încât dragostea multora din popor se va răci (versetele 11-13). Domnul vorbeşte aici în mod evident – chiar dacă la modul cel mai general – de timpul lui antihrist, care va fi în ultimii trei ani şi jumătate ai acelei perioade. Dar acei iudei, care nu se vor lăsa influenţaţi de aceste grozăvii, ci în acest necaz vor fi credincioşi până la sfârşit, vor fi recunoscuţi la venirea Domnului ca popor al Lui (a se compara cu Romani 11:16 ; Apocalipsa 14:1-5 ). Cei care perseverează sunt deci iudeii credincioşi, în opoziţie cu cei „mulţi“, aceştia fiind iudeii necredincioşi, a căror dragoste este dictată de sentimente şi în cele din urmă se va răci, pentru că ei nici măcar nu au fost născuţi din nou. Mântuirea celor care rabdă va avea loc prin eliberarea lor la apariţia lui Hristos pe pământ. Asemănător este şi contextul din capitolul 10.22. Ambele locuri nu trebuie generalizate şi extinse la creştini.

Ucenici adevăraţi şi ucenici falşi (Ioan 6:66 ; 8:31 ; 15:2, 6 )

În Evanghelia după Ioan 6:66 se spune: „De atunci, mulţi dintre ucenicii Săi s-au întors şi nu mai umblau cu El.“ Aici trebuie să cunoaştem mai întâi ce se înţelege în limbaj biblic prin ucenici. „Ucenic“ nu înseamnă acelaşi lucru cu „copil al lui Dumnezeu“. Cuvântul grecesc mathetes înseamnă „elev, ucenic, discipol“. Prin sine însuşi nu spune nimic despre mântuirea sufletului, ci se referă la o umblare potrivită, care se recunoaşte în exterior. Ca urmare, pretutindeni în Noul Testament unde este vorba de ucenicie, stă în prim-plan umblarea practică, deci partea responsabilităţii noastre. „Astfel deci oricine dintre voi care nu renunţă la tot ce are, nu poate fi ucenic al Meu“ (Luca 14:33 ). Un ucenic adevărat este apt şi gata să facă aceasta, pentru că el posedă viaţa nouă; un ucenic fals, dimpotrivă, nu poate face aceasta pe o durată mai lungă.

De mai multe ori am văzut diferenţa dintre mărturisirea falsă şi cea adevărată. Un ucenic este unul care se declară urmaş al lui Hristos. După felul lui de viaţă se poate recunoaşte dacă el este un ucenic adevărat sau unul fals. În versetul amintit mai sus au fost aceia care nu mai voiau să umble împreună cu Domnul Isus şi s-au întors, ei erau ucenici falşi (a se vedea Ioan 6:64 ). Ei L-au urmat un timp, dar, când cerinţele Lui au devenit prea mari pentru ei, L-au părăsit. El a spus că numai cei care mănâncă carnea Lui şi beau sângele Lui, aceasta înseamnă că ei cred în lucrarea Lui de răscumpărare, au viaţa eternă (Ioan 6:54 ). Tocmai pe aceasta nu o aveau ei, şi în mod evident nici nu o voiau!

Astfel de situaţii sunt şi astăzi. Oamenii vin la orele de adunare şi un timp se conformă celor credincioşi, deoarece se simt într-un fel oarecare atraşi de aceştia. După un timp se retrag şi trebuie să te îndoieşti că „ucenicia“ lor a fost adevărată.

Când Domnul Isus a întrebat pe cei doisprezece apostoli: „Voi nu vreţi să vă duceţi?“, Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii eterne şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu“ (Ioan 6:67-69 ). Unsprezece dintre ei erau ucenici adevăraţi, căci ei credeau cu adevărat în El şi iubeau Cuvântul Lui. În Ioan 8:31 , Domnul Isus spune semnul caracteristic al unui ucenic adevărat: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei.“ O adevărată urmare a Domnului se arată în respectarea Cuvântului Său.

Şi mlădiţele din viţă în Evanghelia după Ioan 15 vorbesc despre ucenici, şi nu despre copiii lui Dumnezeu. Tema nu este viaţa eternă, invizibilă ca de exemplu în capitolul 10, la Păstor şi oi, ci rodul vizibil. De aceea în versetul 2 nu se spune: „orice mlădiţă în Mine care nu mai aduce rod“, ci: „ …nu aduce rod“, adică ea nu a adus niciodată rod şi de aceea este un tablou al unui ucenic fals, tot aşa ca şi persoana din versetul 6, care nu rămâne în Hristos. „Rămâne“ este aici expresia perceptibilă a unei legături de viaţă lăuntrică cu Fiul lui Dumnezeu. Când Ioan vorbeşte de legăturile noastre cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, el nu cunoaşte ceva trecător, ci o rămânere permanentă (a se compara cu Ioan 5:38 ; 6:56 ; 14:10,17 ; 1. Ioan 2:27 ; 3:15 etc.).

A fi tăiat (Romani 11:22 )

Cuvintele „nu te va cruţa nici pe tine“ şi „altfel, şi tu vei fi tăiat“ din Romani 11:20-22 au adus pe mulţi copii ai lui Dumnezeu în nesiguranţă. „Voi fi şi eu rupt din măslin, dacă nu stărui în credinţă?“, aşa s-au întrebat unii, fiind cuprinşi de frică. Dar şi la aceste cuvinte trebuie neapărat să se ţină seama de context. În Romani 9 – 11 , Dumnezeu ne oferă o privire în istoria şi viitorul poporului Israel în relaţiile lui cu creştinismul. În capitolul 11 este vorba, dacă Israel este lepădat de Dumnezeu pentru totdeauna sau nu, din cauză că L-a respins pe Hristos. Măslinul din versetele 16-24 este un tablou al purtătorului binecuvântărilor pe pământ, dat de Dumnezeu, şi care era răspunzător înaintea lui Dumnezeu, ale cărui rădăcini îşi au originea în Avraam (versetul 16; a se compara cu Geneza 12:2, 3 ). Avraam a primit de la Dumnezeu binecuvântări cu consecinţe mari şi este nu numai părintele trupesc al lui Israel, ci şi tatăl spiritual al tuturor credincioşilor din timpul nostru (a se compara cu capitolul 4.16). Ramurile de început ale acestui măslin au fost deci urmaşii lui Avraam, copiii lui Israel, însă numai până în momentul când L-au respins pe Domnul Isus ca Mesia al lor. Atunci au fost rupte şi în locul lor au fost altoite naţiunile convertite („măslinul sălbatic“) la creştinism. De aceea creştinismul este în timpul actual purtătorul binecuvântării.

Când însă după răpirea credincioşilor creştinătatea, care nu rămâne în bunătatea lui Dumnezeu, va cădea de la El (2. Tesaloniceni 2:3 ), El Îşi va relua relaţiile cu Israel. Atunci, ramurile sălbatice (creştinii cu numele) vor fi tăiate din cauza necredinţei lor, şi ramurile naturale (credincioşii iudei) vor fi altoite iarăşi în propriul măslin. Pronumele „tu“ şi „ei“ de aici nu sunt individuale, ci trebuie înţelese colectiv. Prin „ei“ se înţelege poporul Israel şi prin „tu“ se înţelege întreaga creştinătate. Nu fiecare om stă aici în prim-plan, ci istoria şi viitorul creştinismului şi al poporului Israel, dar ambii văzuţi în totalitatea lor. Creştinii de nume, care vor cădea de la Dumnezeu, sunt tot aşa de puţin credincioşi, ca şi iudeii care L-au repudiat pe Domnul Isus. Tăiaţi vor fi deci numai cei necredincioşi, niciodată cei credincioşi.

Pieirea celor slabi (1. Corinteni 8:11 )

„Şi cel slab, fratele pentru care a murit Hristos, va pieri prin cunoştinţa ta.“ Copiii lui Dumnezeu trebuie să trateze cu atenţie pe alţii şi să nu fie un prilej de poticnire pentru ei. Credincioşii din Corint nu au făcut aşa. Unii dintre ei au mers aşa de departe în libertatea lor închipuită, încât au luat parte la masa jertfelor oferite în templul idolilor. Nu au făcut-o din motive religioase, ci ca să mănânce o mâncare bună de carne. Un frate mai slab, în ochii căruia era păcat să intri într-un templu al idolilor, oricare ar fi fost motivul pentru a intra acolo, putea să fie influenţat prin aceasta să imite şi să se lase sedus de lucruri care erau împotriva conştiinţei lui, căci prin aceasta vedea o legătură cu slujba idolatră. Astfel, cunoştinţa fără dragoste duce la acţiuni lipsite de conştienţa responsabilităţii faţă de alţii, în mod deosebit faţă de credincioşii slabi. Aceştia sunt tentaţi să facă ceea ce ei consideră că este păcat.

Cu toate că formularea este aspră, aici nu este vorba dacă un copil al lui Dumnezeu se poate pierde, ci de seriozitatea responsabilităţii pe care o are cineva care face ca un credincios slab din punct de vedere spiritual să păcătuiască. Cine pune otravă în mâncarea altuia este un ucigaş, chiar dacă acela nu moare! Acesta este înţelesul cuvintelor: „Şi cel slab, fratele pentru care a murit Hristos, va pieri prin cunoştinţa ta“ (1. Corinteni 8:11 ). Aici nu se spune dacă Domnul va reabilita pe un astfel de credincios, pentru ca să nu slăbească responsabilitatea celuilalt.

Să fii dezaprobat (1. Corinteni 9:27 )

Cuvintele „ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu dezaprobat“ stau, ca şi punctul tratat anterior, într-un context (1. Corinteni 8:1 – 11:1 ) în care este vorba de folosirea corectă şi incorectă a privilegiilor pe care Dumnezeu le-a dat alor Săi. În loc să adreseze o mustrare directă corintenilor, Pavel se dă pe sine ca exemplu – aşa cum o face de multe ori. În opoziţie cu ei, care nu vor să vadă seriozitatea responsabilităţii lor, el a trăit în permanentă lepădare de sine, pentru ca să-şi menţină puterea spirituală şi s-o mărească. Nu s-a temut nicidecum că va merge în pierzare, ci a fost foarte sigur de mântuirea sa eternă, aşa cum dovedesc multe locuri din scrisorile sale (de exemplu Filipeni 1:21, 23 ; 2. Timotei 1:12 ).

Pe de altă parte ne putem gândi că cineva predică toată viaţa lui, dar cu toate acestea se va pierde pentru eternitate. Ceea ce Pavel prezintă aici în persoana sa este unitatea dintre har şi responsabilitate. Cine mărturiseşte că este mântuit prin har, are responsabilitatea să trăiască în mod corespunzător. Simpla mărturisire nu este suficientă; duce la pierzare eternă.

A crede în zadar (1. Corinteni 15:2, 14, 17 )

În adunarea din Corint s-au strecurat învăţători falşi, care negau cu hotărâre posibilitatea învierii. În 1. Corinteni 15 , Pavel tratează această învăţătură greşită. Credinţa creştină stă nu numai pe fundamentul morţii, ci şi pe al învierii lui Hristos. Cine neagă aceasta, nu poate fi un creştin în sensul Sfintei Scripturi. De aceea Pavel îi prezintă mai întâi pe martorii învierii Domnului (versetele 5-11). Începând cu versetul 12, el prezintă şapte consecinţe ale negării învierii. Aici se încadrează şi faptul că credinţa noastră este zadarnică sau fără valoare (versetele 14 şi 17). Aceasta înseamnă că numai sub premisa falsă că nu există înviere, şi prin aceasta nici învierea lui Hristos, credinţa noastră este zadarnică! Vedem că aici nu este vorba de o zadarnică luptă permanentă în credinţă, ci de consecinţele unei învăţături false.

Dacă nu există o înviere a morţilor, atunci, în primul rând, nici Hristos nu a înviat (versetul 13)! Dacă Hristos nu a înviat, atunci, în al doilea rând, predica este lipsită de conţinut şi, în mod corespunzător, în al treilea rând, şi credinţa acelora care au acceptat-o (versetul 14). Corintenii puteau constata în inimile lor şi în propria lor viaţă dacă au crezut într-o vestire fără valoare sau dacă prin aceasta au cunoscut puterea lui Dumnezeu (a se compara cu capitolul 2.5). În al patrulea rând, apostolii ar fi fost martori mincinoşi, dacă ar fi vestit învierea Domnului, cu toate că nu există înviere (versetul 15). În acest loc, Pavel repetă prima sa concluzie la afirmaţia celor care se îndoiesc că există o înviere a morţilor: atunci nu există nici învierea lui Hristos (versetul 16)! Dacă Hristos nu a înviat, atunci, în al cincilea rând, credinţa corintenilor era lipsită de sens şi fără niciun scop, şi ei nu aveau iertarea păcatelor (versetul 17). Dacă, cu toată credinţa în Domnul, nu există iertarea păcatelor, atunci, în al şaselea rând, toţi cei care au adormit, sunt pierduţi pentru eternitate (versetul 18)! A şaptea concluzie a lui Pavel este: „Dacă numai în viaţa aceasta avem speranţă în Hristos, suntem mai nenorociţi decât toţi oamenii“ (versetul 19).

Deci, dacă nu ar fi o înviere a morţilor, atunci creştinismul s-ar limita la viaţa înainte de moarte. Nu ar fi nicio iertare de păcat, nicio pace cu Dumnezeu şi nicio speranţă pentru eternitate – nu am avea nimic! Mergând după o iluzie deşartă, ne vom îndepărta de lume, iar la sfârşit nu vom avea nimic. Credinţa biblică în Domnul Isus ar fi cea mai mare înşelătorie. Ar fi cu adevărat o credinţă „zadarnică“, un nimic.

A cădea din har (Galateni 5:4 )

Expresia „aţi căzut din har“, care se întâlneşte numai în acest loc în Noul Testament, se foloseşte deseori ca dovadă că un creştin adevărat se poate pierde. Însă nu spune nicidecum că un credincios, prin înfăptuirea diverselor păcate, îşi poate pierde mântuirea eternă. Căderea din har înseamnă să treci din domeniul harului lui Dumnezeu în domeniul unde are valabilitate Legea (a se compara cu Romani 5:2 ; 1. Petru 5:12 ). Cine alege Legea de pe Sinai şi respectarea prescripţiilor ei ca fir călăuzitor pentru viaţa lui de credinţă, aşa cum au făcut destinatarii Epistolei către Galateni, acela părăseşte harul ca bază a relaţiilor sale cu Dumnezeu şi în felul acesta „a căzut din har“.

Şi aici vedem cât de important este pentru o înţelegere clară să se ţină seama de context. Credincioşii din Galatia stăteau în pericolul cel mai mare să se supună Legii iudaice, luând-o ca fir călăuzitor, după ce au fost mântuiţi prin credinţa în lucrarea lui Hristos. Pavel îi atenţionează foarte sever, dar cu puţin succes, pentru că cea mai mare parte a creştinătăţii consideră cele zece porunci firul călăuzitor ideal.

Apostazia (lepădarea de credinţă) (2. Tesaloniceni 2:3 ; 1. Timotei 4:1 )

Apostolul Pavel aminteşte în 2. Tesaloniceni 2:3 şi 4 că „această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare, încât el însuşi se aşază în templul lui Dumnezeu, prezentându-se pe sine că este Dumnezeu.“ Despre ce este vorba în aceste cuvinte care par foarte întunecate? Suntem aşezaţi în timpul de după răpirea credincioşilor. Tesalonicenii au fost puşi în încurcătură prin ştiri şi învăţături false. Li s-a spus că necazurile prin care treceau erau un semn că ziua îngrozitoare a Domnului a sosit (a se vedea Ioel 1:15 ). Pavel contrazice aceasta aici.

El le aminteşte tesalonicenilor că evenimentul pe care ei (şi totodată şi noi) trebuiau să-l aştepte era venirea Domnului Isus pentru răpirea credincioşilor („venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră împreună cu El“; a se vedea versetul 1). Pentru împlinirea acestui eveniment nu trebuie să se împlinească mai înainte vreo profeţie. Domnul a spus: „Eu vin curând!“ (Apocalipsa 22:20 ). Ziua Domnului, care începe cu apariţia publică a lui Hristos în putere şi în glorie pentru judecată şi instaurarea Împărăţiei Sale de o mie de ani, va avea loc după aceea. Ea este precedată de un timp de necaz şi strâmtorare şi multe alte evenimente asemănătoare.

Când toţi credincioşii adevăraţi vor fi răpiţi de Domnul în Casa Tatălui, atunci va veni „lepădarea de credinţă“. Creştinătatea de nume rămasă pe pământ se va lepăda pe deplin de învăţătura Bibliei şi de Dumnezeu. Orice urmă de creştinism – în mod deosebit în Europa, ţinutul împărăţiei romane care va veni – se va şterge. Aceasta este lepădarea de credinţă despre care se aminteşte aici. Nu este nicidecum vorba de lepădarea de credinţă a credincioşilor, ci a oamenilor care au numai o formă de evlavie, dar nu sunt născuţi din nou. La iudei va fi asemănător, căci din mijlocul lor se va ridica omul păcatului, fiul pieirii, adică antihristul, care se va glorifica pe sine ca Dumnezeu şi va încheia o alianţă strânsă cu căpetenia imperiului roman, potrivit cu Apocalipsa 13:11-17 .

Lepădarea de credinţă, despre care este vorba în 1. Timotei 4:1 , va avea loc înainte de răpirea credincioşilor. Aici nu este vorba de o lepădare de credinţă generală, ci ea se referă numai la „unii“. Dar şi aceştia, care renunţă la credinţa lor, nu sunt copii ai lui Dumnezeu, ci oameni care „vor cădea de la credinţă“, adică se vor depărta de adevărul creştin, de credinţa creştină. În capitolul care urmează ne vom ocupa mai detaliat de această temă.

Naufragiere, lepădare de credinţă, abatere (1. Timotei 1:19 ; 4:1 ; 6:21 )

Diversele formulări din prima Epistolă către Timotei sunt citate ca dovezi pentru o posibilă lepădare de credinţă a credincioşilor. În capitolul 1 versetul 19 este vorba de „o credinţă şi o conştiinţă bună, pe care unii, lepădând-o, au naufragiat în ceea ce priveşte credinţa“, în capitolul 4 versetul 1 se spune că „în timpurile din urmă, unii se vor depărta de credinţă“, şi în capitolul 6 versetul 21 Pavel constată că „unii s-au abătut în ceea ce priveşte credinţa“.

Aici este important să se ştie ce înseamnă cuvântul „credinţă“. În privinţa aceasta trebuie să diferenţiem două înţelesuri principale, care au o importanţă deosebită în Noul Testament. Credinţa este în primul rând convingerea de credinţă, încrederea personală în Dumnezeu. Exemple pentru aceasta găsim în mod deosebit în capitolul 11 din Epistola către Evrei, unde eroii credinţei din Vechiul Testament sunt caracterizaţi cu cuvintele: „prin credinţă“. În al doilea rând, credinţa este ceea ce noi credem, adevărul cu privire la mântuire, credinţa creştină. În limba greacă stă în aceste cazuri de cele mai multe ori articolul hotărât (credinţa), ca de exemplu în Iuda 20 : „zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă“ (a se compara şi cu Galateni 1:23 ; Coloseni 2:7 ).

În cele trei locuri citate din Epistola către Timotei este totdeauna vorba de al doilea înţeles. Oamenii despre care vorbeşte Pavel nu au aruncat peste bord credinţa lor personală, ci au renunţat parţial sau total la adevărul creştin. Dacă aceşti oameni sunt mântuiţi sau pierduţi, este o altă întrebare. „A naufragia“ nu este acelaşi lucru cu a pieri. Este rezultatul vizibil al unui stil de viaţă fără busolă. La fel este şi cu „depărtarea de credinţă“. Şi aici este vorba de ratare în ceea ce priveşte responsabilitatea practică, la care deseori se ridică întrebarea dacă o asemenea persoană este sau nu mântuită. Nu mântuirea, ci umblarea este aici tema. Responsabilitatea şi harul nu sunt niciodată amestecate în Sfânta Scriptură, aşa cum o facem noi deseori, spre paguba noastră.

„A cădea de la credinţă“ înseamnă, dimpotrivă, să te depărtezi de la tot adevărul creştin. Sunt oameni care au primit creştinismul ca pe o filozofie sau o ideologie, fără ca conştiinţa lor să fi venit în lumina lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte mărturisirea şi stilul lor de viaţă au ţinut în exterior la adevărul creştin, fără însă să se fi pocăit şi să fi crezut în lucrarea de mântuire a lui Hristos. Într-o zi se vor întoarce şi vor nega totul. Ei nu au fost niciodată copii ai lui Dumnezeu născuţi din nou, „pentru că, dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu toţi sunt dintre noi“. Aşa socoteşte Ioan pe oamenii pe care el îi numeşte „antihrişti“ (1. Ioan 2:19 ). Deci, şi în acest caz, este vorba de cei care mărturisesc, dar sunt necredincioşi, care se depărtează de adevărul biblic, şi nu este vorba de copiii lui Dumnezeu.

Epistola către Evrei

Mulţi au probleme deosebite cu Epistola către Evrei. În mod deosebit, adepţii învăţăturii despre căderea credincioşilor de la credinţă se sprijină pe diferite versete din această epistolă. Ei nu ţin seama nici de caracterul acestei epistole, nici nu citesc exact textul şi nu-l interpretează corect. De aceea trebuie să ne ocupăm în mod deosebit cu aceste locuri. Pentru aceasta este necesară o scurtă prezentare a gândurilor acestei epistole.

Evreii erau, aşa cum spune şi numele lor, iudei din Palestina, care la început s-au întors cu miile la creştinism (Fapte 2:41 ; 4:4 ; 5:14 ; 21:20 ). La început, ei nu au rupt-o complet cu Legea şi templul din Ierusalim, aşa cum putem deduce în mod deosebit din Faptele Apostolilor. Printre aceştia erau şi mulţi participanţi inactivi, care erau foarte impresionaţi de noua învăţătură, dar care nu erau cu adevărat întorşi la Dumnezeu. Curând au început prigonirile din partea compatrioţilor lor necredincioşi (Fapte 8:1-3 ; 11:19 ; 12:1-3 ; 1. Tesaloniceni 2:14 ; Evrei 10:32-34 ; 12:4-11 ). Aceste prigoniri au fost unul din motivele principale pentru care evreii au devenit descurajaţi şi slabi (Evrei 5:11 ; 6:12 ). Unii dintre ei se gândeau să se întoarcă la iudaism, pentru că acum le mergea mai rău decât înainte!

De aceea, în această epistolă găsim aşa multe îndemnuri de a răbda şi de a păstra credinţa (Evrei 2:1 ; 3:6, 14 ; 6:11 ; 10:23, 35, 36 ; 13:7 ). Scriitorul le prezintă în repetate rânduri ce înseamnă dacă un iudeu mărturiseşte credinţa în Evanghelia lui Hristos şi cade de la această credinţă şi se întoarce la iudaism.

Pe de altă parte, credincioşii sunt de mai multe ori îmbărbătaţi (Evrei 6:9 ; 10:32-39 ). Faptul că aceste încurajări urmează după atenţionări arată că scriitorul nu se gândeşte la pierzarea celor credincioşi, ci apelează cu atenţionări şi îndemnuri la responsabilitatea celor care mărturisesc credinţa.

Evrei 2:1 : Alunecarea

„De aceea, trebuie să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca să nu alunecăm alături.“ Mai întâi este important să observăm că aici nu se adresează unei singure persoane (aşa cum este cazul celor mai multe locuri care se ocupă cu această temă), ci unei grupe de persoane („noi“, respectiv „voi“). Nu este vorba acum despre ceea ce este în inima fiecărui om în parte, ci numai că toţi „au auzit“ ceva, la care trebuie „să ia seama“, pentru „a nu aluneca“. Să ne amintim că printre iudeii care s-au întors sincer la Dumnezeu erau şi din aceia care nu erau mântuiţi. Dar aici nu se face nicio diferenţiere între ei, ci se adresează tuturor, pentru că prin mărturisirea lor toţi au aceeaşi responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Cine ţine seama de cele auzite, acela va fi păzit de alunecarea alături. Dar cine nu are viaţă din Dumnezeu, poate să alunece atunci când vine împotrivirea sau prigoana. Asupra acestor lucruri atenţionează acest verset. Faptul că aici se adresează credincioşilor adevăraţi este o simplă presupunere, pentru care textul nu oferă nicio bază de confirmare.

Evrei 3:12 ; 6:4-8 : Căderea

Nici locurile din Evrei 3:12 şi 6:4-8, care au creat greutăţi multor credincioşi, nu se referă la adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, ci la iudeii care mergeau împreună cu cei credincioşi, despre care am amintit deja. „Luaţi seama, fraţilor, ca nu cumva să fie în cineva dintre voi o inimă rea de necredinţă, ca să se depărteze de la Dumnezeul cel viu“ (Evrei 3:12 ).

Cei necredincioşi care mergeau împreună cu adevăraţii credincioşi sunt comparaţi aici cu partea necredincioasă şi răzvrătită din poporul Israel în pustiu. Dacă sub presiunea prigoanei au renunţat la mărturisirea lor cu privire la apartenenţa lor la Isus, atunci ei s-au îndepărtat şi de Dumnezeu, căci prin faptele Legii nimeni nu poate fi îndreptăţit înaintea Lui (Romani 3:20 ). Numai la astfel de oameni se poate vorbi despre „o inimă rea de necredinţă“. Inima unui născut din nou, dimpotrivă, a fost curăţită de Dumnezeu prin credinţă (capitolul 3:12; a se vedea şi Fapte 15:9 ). „Depărtarea de la Dumnezeul cel viu“ este o întoarcere totală de la singurul Dumnezeu adevărat.

Tot aşa este în capitolul 6. Întoarcerea la religia iudaică, pentru a scăpa de greutăţi, este un drum rătăcit. Legea ca „îndrumător spre Hristos“ (Galateni 3:24 ) şi o parte din învăţăturile Domnului Isus din timpul vieţii Sale pe pământ, înainte de înfăptuirea lucrării de răscumpărare, sunt numite aici „Cuvântul începutului lui Hristos“. Ca bază a credinţei, ambele aparţin trecutului şi de aceea trebuie „lăsate“, adică lăsate în urmă. Lucrurile cunoscute iudeilor, cum ar fi pocăinţa de faptele moarte, credinţa în Dumnezeu, învăţătura despre spălări şi despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata eternă, îşi au într-adevăr locul lor în Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu constituie baza credinţei creştine, care ne prezintă pe Hristos şi lucrarea Sa desăvârşită de mântuire (versetele 1 şi 2). Primirea acestor lucruri prin credinţă este „spre maturitate“, şi a fost dorinţa scriitorului ca să continue să vorbească despre acestea (versetul 3).

În versetele 4 până la 6 sunt descrişi oamenii care au avut parte de toate binecuvântările creştinismului, dar care nu au fost născuţi din nou şi nu au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt. „Pentru că este imposibil ca cei odată luminaţi, şi care au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor, şi au căzut, să fie reînnoiţi, spre pocăinţă, răstignindu-L pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu şi dându-L batjocurii“ (Evrei 6:4-6 ).

Aceşti oameni au fost „luminaţi“, dar nu au devenit prin credinţă „lumină în Domnul“ şi „copii ai luminii“ (a se vedea Ioan 1:9 ; Efeseni 5:8 ). Au gustat pe Hristos cel proslăvit ca pe „darul ceresc“, dar n-au crezut în El şi în lucrarea Lui de mântuire şi totodată nu au mâncat carnea Lui şi nu au băut sângele Lui, ca să primească viaţa eternă (a se vedea Ioan 6:53 ). Ei „s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt“, adică au fost martori oculari la lucrările Lui, fără ca personal să fie „născuţi din Duhul“ sau să-L fi primit ca pecete sau arvună (Ioan 3:6, 8 ; Efeseni 1:13 ). În sfârşit, „au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor“, dar nu citim nimic despre faptul că au luat în serios aceasta şi că au crezut Evanghelia (Matei 7:22 ; Marcu 4:14-20 )! Dacă, cu toate aceste experienţe bogate, care însă nu se pot pune pe aceeaşi treaptă cu naşterea din nou şi roadele ei, au renunţat la mărturisirea lui Hristos, ca să revină la iudaism, aceasta este întoarcere de la Dumnezeu. Pentru aceia care din religia iudaică a Legii au venit la creştinism şi au avut parte de binecuvântările Lui, fără ca să se pocăiască, şi apoi au căzut, pentru ei nu a mai fost nicio pocăinţă, niciun har. Împreună cu creştinismul au lepădat şi pe Hristos, şi, într-un anumit sens, L-au răstignit a doua oară. Avem aici de a face cu o situaţie istorică unică. Pentru aceşti oameni, care au considerat iudaismul bun şi pentru el au renunţat la creştinism, nu a mai existat un al „treilea“ drum spre mântuire.

Aceşti iudei care au căzut nu trebuie puşi pe aceeaşi treaptă cu creştinii care cad în păcat sau trăiesc în păcat, oricât de gravă ar fi această situaţie. Dacă un copil al lui Dumnezeu cade într-o greşeală sau se rătăceşte de la adevăr, atunci Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte cu totul altfel: „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii“ (Galateni 6:1 ) şi: „Fraţii mei, dacă cineva dintre voi se va rătăci de la adevăr, şi cineva îl va întoarce, să ştie că cel care-l întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet din moarte şi va acoperi o mulţime de păcate“ (Iacov 5:19-20 ).

Evrei 10:26-31 : Păcătuirea voită

Şi versetele din Evrei 10:26-31 , aduse ca argumente pentru posibilitatea ca credincioşii să-şi piardă mântuirea, au acelaşi plan secund. În această epistolă, scriitorul atrage mereu atenţia asupra aceluiaşi pericol şi a consecinţelor lui eterne.

În capitolul 10 este vorba mai întâi de absentarea de la orele de strângere laolaltă a credincioşilor, deseori primul pas spre renunţarea completă la mărturisirea creştină (versetul 25). După aceea autorul continuă: „Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori. Cine a dispreţuit legea lui Moise moare fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori; de cât mai rea pedeapsă gândiţi că va fi socotit vrednic cel care L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit necurat sângele legământului prin care a fost sfinţit şi L-a insultat pe Duhul harului?“

Aşa cum rezultă din menţionarea Legii de pe Sinai, şi aici se referă la iudeii care au mărturisit credinţa creştină. Un iudeu care a mărturisit că cunoaşte valoarea jertfei lui Hristos şi care apoi a renunţat la această mărturisire, nu putea să-şi mai găsească refugiul la nicio altă jertfă, iar jertfa lui Hristos nu se mai putea repeta. Pentru un astfel de om nu mai exista nicio altă jertfă, ci numai aşteptarea îngrozitoare a condamnării eterne. Un astfel de mărturisitor, care a cunoscut adevărul şi care apoi l-a părăsit, a preluat caracterul unui împotrivitor al lui Dumnezeu.

Dacă deja cel care încălca Legea lui Moise trebuia să moară fără milă, ce putea atunci să aştepte un iudeu, care a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a socotit necurat sângele legământului, prin care a fost sfinţit la exterior, adică a fost pus deoparte pentru Dumnezeu, şi a insultat pe Duhul harului? Aceasta era nu numai neascultare, oricât de rea ar fi ea, ci dispreţuirea harului lui Dumnezeu, care s-a arătat în Hristos, ca să mântuiască pe cei pierduţi. Respingerea jertfei lui Hristos era cădere de la creştinism şi aici este numită „păcătuire cu voia“. În Legea de pe Sinai stă pe aceeaşi treaptă cu păcătuirea „cu mână înălţată“. Pentru acest păcat nu exista, în opoziţie cu păcatul „din greşeală“, nicio jertfă şi nicio iertare (Levitic 5:15 ; Numeri 15:30 ).

Greutăţi deosebite oferă unor cititori ai Bibliei cuvintele: „Sângele legământului prin care a fost sfinţit“. Se argumentează că aici este totuşi vorba de credincioşi. Dar „sfinţit“ înseamnă totdeauna aceasta? „A sfinţi“ înseamnă în Biblie, în general, „a pune deoparte pentru Dumnezeu“. Sunt într-adevăr locuri în Scriptură în care „a sfinţi“ se referă la credincioşii adevăraţi, ca în 1. Corinteni 6:11 : „Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru“ sau în 1. Petru 1:2 : „Aleşi după ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, în sfinţirea Duhului…“

Deseori însă „a sfinţi“ înseamnă şi că cineva se pune deoparte pentru Dumnezeu numai în exterior. Cel mai bun exemplu în acest sens este 1. Corinteni 7:14 , unde un bărbat necredincios „este sfinţit“ prin soţia sa, care s-a pocăit. Prin aceasta, el nu este nicidecum mântuit, dar el a fost adus într-o relaţie şi într-un domeniu în care el la exterior este despărţit de lume şi unde poate să afle despre Cuvântul lui Dumnezeu dătător de viaţă. Copiii care se nasc într-o astfel de căsnicie sunt sfinţi de la naştere, cu toate că fiecare personal trebuie să se pocăiască.

Despre o astfel de sfinţire exterioară prin sângele legământului este vorba aici. Cine s-a adăpostit prin credinţă sub sângele lui Hristos, acela va fi sfinţit pentru eternitate pentru Dumnezeu, dar nu despre aceasta este vorba aici. Este vorba despre sânge ca pecete şi fundament al legământului celui nou cu poporul iudeu. Cine nesocoteşte acest sânge, adică îl dispreţuieşte, şi în afară de aceasta calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi insultă pe Duhul Sfânt („Duhul harului“), acela nu poate fi decât un necredincios.

Evrei 12:14 : Urmărirea sfinţeniei

„Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.“ Unii creştini deduc din acest verset solicitarea de a atinge o anumită treaptă, sau un anumit nivel de sfinţenie, pe care trebuie s-o atingi, pentru a ajunge la ţintă. Cu fiecare păcat înfăptuit se pierde sfinţenia şi trebuie mereu să o iei de la început. Aici nu este vorba de o stare de sfinţenie, ca în versetul 10, unde este vorba de natura lui Dumnezeu, ci de sfinţire sau actul de a fi sfinţit, adică de dăruirea practică lui Dumnezeu. Nici cel mai slab şi mai fricos copil al lui Dumnezeu nu trebuie să se lase cuprins de frică prin aceste atenţionări. Solicitarea la sfinţirea practică în viaţa de credinţă o găsim şi în alte locuri (1. Tesaloniceni 4:3 ; 1. Petru 1:15 ). Cine însă mărturiseşte că aparţine Domnului Isus, dar nu năzuieşte să se despartă de rău şi să se dăruiască lui Dumnezeu, acela trăieşte în contradicţie cu mărturisirea sa. De aceea atenţionarea: „ …fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.“

„Mântuit cu greu“ (1. Petru 4:18 )

„Şi, dacă cel drept este mântuit cu greu, unde se va arăta cel neevlavios şi păcătos?“ Greutatea acestui verset este mărită de faptul că unele traduceri redau cuvintele „cu greu“ prin „deabia“ sau „numai cu o anumită greutate“. Cuvântul grecesc molis, tradus în felul acesta, derivă din cuvântul molos care înseamnă „muncă, osteneală, luptă“. Unele traduceri ale Bibliei dau impresia că mântuirea este pe muchie de cuţit şi nu lipseşte mult ca un credincios să se poată pierde. Dar nu acesta este înţelesul acestei expresii. Ea vrea să ne spună că Dumnezeu Se osteneşte mult să ne ducă la ţintă pe noi, cei credincioşi. Dar El ne va aduce acolo, căci El nu-i părăseşte pe ai Săi. Mântuirea aici – ca de cele mai multe ori la Petru – nu este mântuirea sufletului, ci mântuirea desăvârşită a duhului, a sufletului şi a trupului, la venirea Domnului Isus.

Satan se foloseşte de toate puterile care-i stau la dispoziţie, ca să-i atace pe credincioşi, să le răpească puterea mărturiei şi bucuria mântuirii. Numai un lucru nu poate face: să-i smulgă din mâna lui Dumnezeu (Ioan 10:29 ; Romani 8:39 ). Dar cât de des reuşeşte să-i ducă la cădere pe copiii lui Dumnezeu! Atunci poate ca „acuzator al fraţilor“ să-i acuze înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:10 ; Zaharia 3:1-5 ). Dar Domnul Isus ca „Apărător al nostru la Tatăl“ intervine pentru noi şi ne reabilitează, atunci când am păcătuit (1. Ioan 2:1 ). Desigur, Tatăl trebuie deseori să ne pedepsească, dar toate slujesc spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Cât de mult Se osteneşte Dumnezeu cu ai Săi, până când îi duce sigur la ţintă! Aceasta se înţelege din cuvintele: „Dacă cel greu este mântuit cu greu (sau: cu osteneală)…“ Ele nu vor să semene îndoială, ci dimpotrivă scot în evidenţă siguranţa celor mântuiţi, cu toate greutăţile de pe cale!

Tăgăduind pe Stăpânul ( 2. Petru 2:1 )

„Dar au fost şi falşi profeţi în popor, după cum şi între voi vor fi falşi învăţători, care vor strecura erezii distrugătoare, tăgăduindu-L şi pe Stăpânul care i-a cumpărat, aducând asupra lor o grabnică pierzare.“ Pe baza acestui verset se afirmă că cineva, care a fost cumpărat prin Hristos, se poate pierde. Dar Sfânta Scriptură nu se contrazice! „Cumpărarea“, care în alte locuri se foloseşte absolut pentru mântuirea păcătoşilor pierduţi (1. Corinteni 6:20 ; Apocalipsa 5:9 ), se referă aici la ispăşirea înfăptuită de Domnul Isus. Prin aceasta, El Şi-a cumpărat dreptul asupra întregii creaţii, inclusiv asupra oamenilor, dar aceasta nu înseamnă că toţi vor fi mântuiţi. Ce înseamnă „a cumpăra“ ne arată pilda comorii ascunse în ogor din Evanghelia după Matei 13:44 . Pentru a poseda „comoara“, care reprezintă pe toţi cei cu adevărat mântuiţi, negustorul cumpără „ogorul“, un tablou al lumii întregi. Dar aceasta nu înseamnă nicidecum că întreaga lume va fi mântuită!

De aceea Domnul Isus, în raport cu învăţătorii falşi amintiţi aici, nu este numit Domnul, ci „Stăpânul“, ceea ce face aluzie la autoritatea Sa absolută, şi nu la o relaţie de credinţă personală. În afară de aceasta vom căuta în zadar pronumele posesiv „lor“, aceasta înseamnă că ei nu au nicio relaţie personală cu El. El nu este „Domnul lor“ şi Mântuitorul, ci numai „Stăpânul“, şi în principiu El este aceasta pentru toţi oamenii.

Învăţătorii falşi, care sunt comparaţi cu profeţii falşi din poporul Israel, sunt fără nicio îndoială necredincioşii, care nu au nicio relaţie vie cu Hristos, dar care se numesc creştini şi se prezintă chiar ca învăţători. Dar în învăţătura lor Îl tăgăduiesc pe Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii şi prin aceasta arată că stau departe de El.

„Câinele s-a întors la vărsătura lui“ (2. Petru 2:20-22 )

„Pentru că, dacă, după ce au scăpat de necurăţiile lumii, prin cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos, încurcându-se din nou, sunt învinşi de acestea, starea lor din urmă este mai rea decât cea dintâi. Pentru că ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor. Dar li s-a întâmplat după proverbul adevărat: «Câinele s-a întors la vărsătura lui, iar scroafa spălată, la tăvălirea în noroi.»“ Aceste versete constituie sfârşitul unei secţiuni, anume a aceleia care începe cu atenţionarea cu privire la învăţătorii falşi. În versetele intermediare se vorbeşte despre lucruri îngrozitoare cu privire la comportarea lor. Este foarte clar că trebuie să fie vorba de necredincioşi, mai ales că se spune textual, că „Domnul ştie să-i salveze din încercare pe cei evlavioşi“ (versetul 9).

Şi în versetele din Epistola către Evrei, pe care le-am studiat deja, am văzut că este vorba de „cei care mărturisesc“ sau „participanţi“, care au avut într-adevăr parte de unele lucruri, dar care nu au fost pătrunşi de credinţa adevărată. Aici nu este altfel. Citim despre cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos şi cunoaşterea căii dreptăţii, dar niciun cuvânt că aceşti oameni s-au pocăit cu adevărat şi au crezut în Domnul Isus.

În afară de aceasta, în încheiere se folosesc două tablouri, ca să descrie întoarcerea la păcat, care au fost preluate din proverbele uzuale, dar care în contextul Cuvântului lui Dumnezeu conţin lucruri foarte importante. Petru nu vorbeşte aici despre „oi“, ca Domnul Isus în Evanghelia după Ioan 10 , ci despre „câine“ şi „scroafă“. Din Vechiul Testament şi din Noul Testament ştim că aceste animale erau necurate pentru Israel, şi în sens spiritual figurat au un înţeles negativ clar (a se vedea Levitic 11:7 ; Deuteronom 23:18 ; Matei 7:6 ; Filipeni 3:2 ; Apocalipsa 22:15 ). Ele sunt tablouri ale oamenilor necredincioşi. Aceştia au fost probabil un timp impresionaţi de practica şi învăţătura creştină, dar s-au întors de la ele. Cu toate că au văzut şi probabil au înţeles cât de îngrozitor este păcatul în ochii lui Dumnezeu, nu s-au pocăit, ci după un timp s-au dus înapoi, ca să fie pierduţi pentru totdeauna! De aceea cuvintele sunt severe, dar ele nu sunt valabile pentru copiii lui Dumnezeu care greşesc, ci sunt valabile pentru cei care participă împreună cu creştinii, dar care nu au credinţă adevărată.

„Păcat spre moarte“ (1. Ioan 5:16 )

„Dacă îl vede cineva pe fratele său făptuind un păcat care nu este spre moarte, să ceară, iar El îi va da viaţă, pentru cei care nu păcătuiesc spre moarte. Este un păcat spre moarte: despre acela nu spun să se roage.“ Deoarece în multe traduceri se spune: „Există un păcat spre moarte“, se crede că aici este vorba de un anumit păcat, care nu poate fi iertat, ci duce la pierzarea eternă. Aşa cum arată contextul, este vorba de rugăciunea frăţească de cerere pentru un creştin care a păcătuit şi din cauza aceasta este pedepsit de Dumnezeu (a se compara cu Iacov 5:15-16 ). Moartea despre care este vorba aici nu este condamnarea eternă, ci moartea trupului. Am văzut că mântuirea credincioşilor este sigură. Dar dacă un credincios păcătuieşte, Dumnezeu în sfinţenia şi dreptatea Sa poate să-l pedepsească, fără ca prin aceasta mântuirea lui eternă să fie câtuşi de puţin pusă la îndoială.

Două exemple din Noul Testament ne vor clarifica aceasta. În Corint erau mulţi „slabi şi bolnavi, şi mulţi au adormit“, adică au murit (1. Corinteni 11:30 ). Ei au dezonorat pe Dumnezeu atât de mult la Masa Domnului, încât El i-a chemat de pe pământ. În mod asemănător pare să se fi petrecut cu Anania şi Safira, care în timpul înfloritor de la început al Adunării au minţit public pe Dumnezeu şi pe Duhul Său Sfânt şi din cauza aceasta au murit pe loc (Fapte 5:1-11 ). În cazul credincioşilor din Corint se spune textual că în cazul bolilor şi cazurilor de moarte este vorba de o pedeapsă, pentru că nu s-au judecat pe ei înşişi. Au fost pedepsiţi de Dumnezeu, ca să nu fie condamnaţi odată cu lumea (1. Corinteni 11:32 ). Prin aceasta este foarte clar că este vorba de credincioşi adevăraţi. La Anania şi Safira, aceasta nu se spune aşa de clar, dar nu există niciun motiv să ne îndoim că şi ei au fost credincioşi.

Prin „păcatul spre moarte“ nu se înţelege un anumit păcat care nu poate fi iertat şi care duce la condamnarea eternă. În Corint era vorba de o atitudine de dezonorare la Masa Domnului, iar la Anania şi Safira de minciună. Dacă Ioan scrie că „există păcat spre moarte“, atunci în principiu poate fi vorba de orice păcat, care în anumite împrejurări, în care Dumnezeu este foarte mult dezonorat, poate să ducă la moartea trupului. Duhul Sfânt poate să-l ajute pe un creştin spiritual şi vigilent să recunoască un astfel de caz, în care nu trebuie să se facă rugăciune de cerere.

Faptul că Dumnezeu, Tatăl nostru, nu iartă copiilor Lui preaiubiţi anumite păcate, chiar şi atunci când au fost sincer mărturisite, este un gând pe care învăţătura Sfintei Scripturi îl contrazice total. Hula împotriva Duhului, care nu poate fi iertată, era un păcat al duşmanilor necredincioşi ai Domnului Isus (a se vedea Hula împotriva Duhului). Orice păcătos, care vine cu pocăinţă şi credinţă la Domnul Isus, primeşte iertarea eternă a tuturor păcatelor sale, şi fiecărui copil al lui Dumnezeu, care a păcătuit şi mărturiseşte aceasta, va primi deplină iertare din partea lui Dumnezeu Tatăl: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nedreptate“ (1. Ioan 1:9 ; a se vedea şi secţiunea Iertarea).

„Fii credincios până la moarte … Ţine cu tărie ceea ce ai“ (Apocalipsa 2:10 ; 3:11 )

Prin cuvintele din Apocalipsa 2:10 : „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii“ şi din capitolul 3:11: „Ţine cu tărie ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa“ s-au neliniştit multe suflete fricoase, căci din acestea au dedus că un creştin ar putea să-şi piardă mântuirea în Hristos. Dar se spune aceasta aici? O cunună este o răsplată, aşa cum arată şi alte locuri (2. Timotei 4:8 ; Iacov 1:12 ; 1. Petru 5:4 ). Ea arată recunoaşterea din partea Domnului pentru credincioşia în viaţa de credinţă şi în lucrarea pentru El. Este deci posibil ca să pierzi răsplata, dacă nu eşti credincios, dar aceasta este cu totul altceva decât pierderea vieţii eterne! Un credincios adevărat va fi mântuit, chiar dacă va fi „ca prin foc“ (a se vedea 1. Corinteni 3:15 ). Îndemnurile de a fi credincios şi de a ţine cu tărie nu sunt atenţionări cu privire la pierderea vieţii eterne, ci apeluri la responsabilitatea creştinilor, şi cununa este răsplata pe care o va primi acela care a ţinut seama de ele.

La studiul scrisorilor adresate celor şapte biserici nu trebuie să uităm că acestea nu se adresează fiecărui credincios în parte, ci se adresează întregii Adunări, care este reprezentată prin „îngerul Adunării“.

Cartea vieţii (Apocalipsa 3:5 )

„Învingătorul va fi îmbrăcat în veşminte albe şi nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea vieţii…“ În acest verset din scrisoarea adresată Adunării din Sardes nu se face apel la întreaga Adunare, ci numai la „învingători“. Ei au parte de făgăduinţa, că numele lor nu va fi şters din cartea vieţii. Este corect ca din aceasta să tragi concluzia că un copil al lui Dumnezeu care nu învinge ar putea fi şters din cartea vieţii şi prin aceasta se poate pierde?

„Cartea vieţii“ se întâlneşte în Apocalipsa nu numai aici, ci şi în capitolul 13:8; 18:8; 20:12, 15 şi 21:27. Nu există niciun motiv să vedem în acestea mai multe cărţi diferite. În toate cazurile este vorba de unul şi acelaşi „registru“ divin, desăvârşit, în care nu sunt schimbări*. În ea sunt înregistraţi aleşii Domnului, care cred în El ca Mielul care a fost sacrificat, fie acum, fie în perioada de mântuire viitoare. Niciunde nu este vorba că cineva este efectiv şters din această carte. De aceea, concluzia scoasă din versetul de mai sus, că cineva ar putea fi totuşi şters, este falsă. Cine a fost odată înscris în această carte, acela rămâne pentru totdeauna înscris (a se compara cu Luca 10:20 ; Filipeni 4:3 ). Făgăduinţa Domnului Isus dată învingătorilor este o încurajare pentru toţi ai Săi, care ar putea fi „uitaţi“ de lume, niciodată însă nu vor putea fi şterşi din cartea vieţii!

*Este desigur clar că prin expresia „cartea vieţii“ este vorba de un mod de exprimare figurat, căci atotştiutorul Dumnezeu nu are nevoie de „cărţi“.

Dar sunt şi oameni care nu sunt înscrişi în cartea vieţii. Aceştia sunt aceia „care locuiesc pe pământ“ (Apocalipsa 3:10 ; 6:10 ; 8:13 ; 11:10 de două ori; 13:8, 14 de două ori; 17:2, 8), şi prin aceasta, în Apocalipsa, se referă totdeauna la cei necredincioşi, care în opoziţie cu cei credincioşi, care „îşi au cortul în cer“ (Apocalipsa 13:6 ), nu posedă o patrie cerească şi vor fi condamnaţi pentru totdeauna (Apocalipsa 13:8 ; 17:8 ; 10:15 ).

„Cartea vieţii“ din Noul Testament nu trebuie confundată cu diversele cărţi amintite în Vechiul Testament, ca de exemplu Cartea lui Dumnezeu (Exod 32:32-33 ; Psalmul 139:16 ) şi cartea vieţii (Psalmul 69:29 ). Aceste cărţi au a face cu Israel, poporul pământesc al lui Dumnezeu, şi gândurile în legătură cu acestea nu pot fi transpuse la timpul din Noul Testament (a se vedea şi Isaia 4:3 ; Daniel 12:1 ). Evident, în această carte, sau în aceste cărţi, au fost înscrişi toţi aparţinătorii poporului pământesc al lui Dumnezeu, însă numai aceia vor rămâne înscrişi acolo, care au crezut realmente în Dumnezeul lui Israel. Aici a existat o „ştergere“. Dar în versetul citat din Apocalipsa 3:5 , Domnul Isus spune exact contrariul: „Nicidecum nu-i voi şterge numele din cartea vieţii“, tot aşa în Ioan 10:28 : „Şi nicidecum nu vor pieri niciodată.“

„Te voi vărsa din gura Mea“ (Apocalipsa 3:16 )

„Astfel, pentru că eşti căldicel – şi nici rece, nici în clocot – te voi vărsa din gura Mea.“ Şi aici nu este vorba de o atenţionare din partea Domnului Isus adresată unui credincios, ci îngerului adunării din Laodiceea, care stă înaintea Lui ca reprezentant al întregii Adunării. Cele şapte adunări, ca „şapte sfeşnice“, reprezintă profetic diferite stări ale mărturiei creştinismului pe pământ, la sfârşitul cărora stă Laodiceea. Ele sunt apreciate în mod corespunzător ca „sfeşnic“ pentru Domnul Isus.

Fără a intra prea mult în detalii se poate spune că adunarea din Laodiceea dovedeşte o stare cunoscută din scrisoarea adresată adunării din Filadelfia, şi care acolo a fost lăudată, dar care aici este dispreţuită şi batjocorită. Acolo au păzit Cuvântul Domnului, nu au tăgăduit Numele Lui şi aşteptau venirea Lui. Acolo unde lipsesc aceste lucruri şi se preocupă numai cu sine însuşi şi cu bogăţia sa închipuită, în loc să se preocupe cu Domnul, există pericolul să cadă în starea îngrozitoare pe care ne-o prezintă aici Scriptura. Aici nu mai este mărturia adevărată pentru Domnul Isus şi de aceea El îi va vărsa din gura Lui ca pe ceva de care ai numai oroare şi scârbă.

Deci, aici nu este vorba de o judecată temporară (şi cu atât mai puţin de una eternă) a credincioşilor în particular, ci de condamnarea unei stări a mărturiei creştine colective pentru Domnul. Domnul nu varsă din gura Lui persoane, ci în felul acesta se desparte de mărturie ca atare. Credincioşii adevăraţi („învingătorii“), care se află în ea, primesc o făgăduinţă binecuvântată: „Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său“ (versetul 21).