Deşertăciune şi goană după vânt devin toate realizările voastre, făcute fără de Dumnezeu! Pregătiţi-vă pentru răpirea Bisericii şi pentru întronarea Apocalipsei, căci pulbere devin şi tehnicile de vârf şi robotizările… Praful se alege şi de inteligenţa artificială, dar şi de celelalte supertehnologii! Deşi nu vreţi să ştiţi, ascultaţi: Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatra pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Mat.24/2) De ce nu învăţaţi din păţania şefului vostru, căci voi aveţi că tată pe diavol (Ioan 8/44)…” Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazanoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.”Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: „Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustiu, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?”… (Is.cap.14)

”Copacul morţii”, una dintre cele mai toxice plante din lume. Se spune că a fost folosit ca instrument de tortură- Pomul vieţii-Apocalipsa 2.7; Stephan Isenberg… A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor? Aspecte ale ispăşirii-Roy A. Huebner…Totul sub control- Filipeni 1.12-14- David R. Reid… „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre” Deuteronomul 3.23-27; 1 Împăraţi 19.1-4; 2 Corinteni 12.1-10- Walter Thomas Turpin… Tu nu te vei scufunda
Marcu 4.35-41, Charles Henry Mackintosh… Ape adânci- Când lumea ta începe să se clatine- Philip Nunn… Cei cu inima zdrobită- Hamilton Smith… Cele şapte încercări ale lui Iov, Iacov 5.11- Roger Liebi… Cum putem avea bucurie spirituală? Ioan 15.11   Timothy Hadley Sr.   Cum reuşeşti să te laşi de păcat, 1 Petru 4.1,2  James Butler Stoney… De partea celor care pierd- Sydney Long Jacob… Înainte de iarnă… 2 Timotei 4.13,21- George André… Inima unui cercetaş… Rainer Imming… Poate un credincios păcătui cu voia? Evrei 10.26; 1 Ioan 2.1; 1 Ioan 5.16,17- Albert von der Kammer… Semne şi minuni – vindecări… Hendrik Leendert Heijkoop… Starea sufletului după moarte…John Nelson Darby…Va auzi lumea trâmbiţa la răpire? 1 Tesaloniceni 4.16- William John Hocking… Ce este hula împotriva Duhului Sfânt? (diverşi comentatori: Hole; MacDonald; Darby; etc.) Darul Duhului şi darurile, Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19- William Kelly

Rugăciunea: Barometru pentru punerea deoparte pentru Dumnezeu
Crezi tu, că tu eşti pe drumul punerii deoparte pentru Dumnezeu?

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2018, Actualizat: 14.09.2018

Verset călăuzitor: Proverbe 23.26a

Proverbe 23.26a: Fiul meu, dă-mi inima ta.

Doresc să-ţi pun o întrebare practică: cât de mult te-ai rugat tu astăzi pentru Biserica (Adunarea) lui Dumnezeu; cât de mult te-ai rugat pentru credincioşi şi cât de mult te rogi tu zilnic pentru propria ta viaţă? Sunt lucrurile referitoare la interesele lui Hristos şi la glorificarea lui Hristos o povară a rugăciunii, o sarcină grea pentru tine? Cât de des cauţi tu prezenţa lui Dumnezeu şi liniştea în prezenţa Sa, despărţit de lume, ca să vorbeşti cu El despre interesele lui Hristos, deoarece tu ai părtăşie cu gândurile Lui referitoare la ce este aşa de scump şi de preţios pentru El pe pământ? Dacă avem o lipsă în privinţa aceasta, atunci aceasta este urmarea lipsei despărţirii şi punerii deoparte pentru Dumnezeu. Însă această despărţire nu trebuie să fie numai în exterior. Cu regret unii credincioşi sunt mulţumiţi să fie despărţiţi în exterior de răul şi stricăciunea din jurul lor, şi spun: „Am fugit de stricăciunea de afară; în ceea ce priveşte trupul, eu nu mai sunt acolo.” Însă întrebarea este: sunt inima mea şi duhul meu tot aşa de despărţite de rău şi stricăciune, cum este trupul meu?

Dumnezeu nu are interes de faptul că un anumit număr de persoane se strâng înaintea Lui într-un anumit loc, dar a căror inimă este însă într-un cu totul alt loc. Pe El nu-L interesează aspectul exterior. Nu, Dumnezeu Se uită la sentimentele unei inimi şi la seriozitatea unui suflet, care şi-au găsit totul în Fiul Său în cer! Suntem noi prezenţi numai cu trupul, în timp ce inima şi sentimentele noastre sunt afară? Dumnezeu spune: „Fiul Meu, dă-Mi inima ta” (Proverbe 23.26).

Această lipsă în despărţirea lăuntrică şi punerea deoparte pentru Dumnezeu este cauza slăbiciunii noastre. Despărţirea lăuntrică conduce şi la despărţire exterioară, dar despărţirea exterioară niciodată nu conduce la despărţire lăuntrică. Dacă inima noastră, sentimentele noastre, mintea noastră, omul nostru lăuntric sunt puse deoparte pentru Dumnezeu, atunci şi trupul nostru, ca un vas, va urma curând.


Tradus de la: Das Gebet Barometer für die Absonderung

Extras din prelegerea „Separation. Dependence. Suffering“
partea a treia a seriei de prelegeri Remnant Times: As Illustrated in the History of Enoch, David, and Daniel, 1876;
apărut în germană sub titlul „Wahre Absonderung“ în Halte fest, 1973, pag. 81

Traducere: Ion Simionescu

Starea sufletului după moarte

John Nelson Darby

Online începând de la: 18.05.2019, Actualizat: 18.05.2019

Destinarea propriu-zisă

Starea sufletului după moarte este cel mai mare interes pentru fiecare dintre noi. Creştinătatea de nume a respins marele adevăr referitor la revenirea lui Hristos ca să-i răpească pe sfinţi şi ca să judece pământul înainte de sfârşitul acestei lumi. Ea a pierdut din vedere importanţa învierii, atribuită ei de Noul Testament, şi prin urmare a acordat închipuirii confuze, că după moarte se merge în cer, un caracter absolut, care exclude orice altă noţiune de fericire şi glorie – o închipuire care domină chiar şi în partea evanghelică sănătoasă a creştinismului. Scriptura vorbeşte însă prea accentuat despre revenirea Domnului, pentru ca gândul că prin moarte se merge în cer să domine duhul credinciosului. Gândul acesta se găseşte în Scriptură numai la tâlharul de pe cruce, căruia i s-a promis că va fi cu Hristos în Paradis. Nu se contestă faptul că şi noi vom merge acolo; dar gândul conform Scripturii este întotdeauna acela, că noi vom merge la Hristos. Din momentul în care El este în cer, fără îndoială şi noi ajungem acolo; însă Scriptura niciodată nu inversează realitatea, spunând că noi vom fi în cer, ci că noi vom fi la Hristos, şi aceasta este deosebit de important pentru înclinaţiile noastre spirituale. Scriptura Îl pune pe Hristos înaintea sufletelor noastre, şi nu cerul, cu toate că noi vom merge desigur acolo şi vom fi fericiţi.

Amintesc aceasta numai pentru a caracteriza obiceiurile gândurilor noastre. Sărmana noastră natură umană reuşeşte uşor să ajungă pe colţuri de stâncă, pentru a evita abisul. Ea urmează cu plăcere propriile gânduri, în loc să primească simplu Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea redescoperirea adevărul despre revenirea Domnului şi al primei învieri a înviorat pe mulţi credincioşi şi a înlăturat închipuirea că prin moarte se ajunge în cer – o închipuire mult prea vagă şi mult prea puţin în concordanţă cu Scriptura, ca să-i poată satisface pe cei care cercetează Scriptura. Unii creştini, de altfel sănătoşi în credinţă, au afirmat că sufletul ar dormi şi că până la înviere ar fi într-o stare de inconștienţă, în timp ce alţii, duşi în rătăcire prin această falsă noţiune, pun la îndoială nu numai fericirea imediată a celor adormiţi, care sunt la Hristos, ci şi speranţa credinciosului însuşi. Cât de repede se măreşte numărul celor duşi în rătăcire, care tăgăduiesc învăţătura fundamentală a Evangheliei!

Nu este intenţia mea să înfrunt aici pe aceia care neagă nemurirea sufletului; căci aceasta au făcut-o alţii în mod convingător. Intenţionez numai să dovedesc simplu și pe baza Scripturii că cel credincios după moartea lui va avea parte la Hristos de o fericire directă într-o stare intermediară, în care Se află şi Hristos în poziţia Lui de Om, cu toate că El este în glorie. De asemenea, creştinul, care a murit, aşteaptă învierea trupului; deoarece numai atunci ea îl va introduce în starea sa finală, în glorie. Oamenii vorbesc despre duhuri glorificate; Scriptura nu spune aşa ceva. Planul lui Dumnezeu cu privire la noi este să ne facă asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. „Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta EI, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este“ – „După cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc“ (Romani 8.291 Ioan 3.21 Corinteni 15.49).

Aceasta s-a revelat la transfigurare, când Moise şi Ilie au apărut în glorie (Luca 9.28-36). Starea noastră veşnică de bucurie şi glorie constă în faptul că noi vom fi totdeauna la Domnul şi că El Însuşi ne va lua în casa Tatălui. Această ultimă parte se regăseşte în istorisirea momentului transfigurării, când Moise şi Ilie au intrat în norul de unde a venit glasul Tatălui (compară cu 1 Tesaloniceni 4.17). Hristos va veni şi ne va primi la Sine, după ce noi vom fi înviaţi sau schimbaţi după chipul Său; atunci trupul nostru pământesc sărman va fi făcut asemeni trupului gloriei Sale (Filipeni 3.21). Aceasta este starea noastră veşnică. Dumnezeu ne-a pregătit deja pentru aceasta şi ne-a dat arvuna Duhului (2 Corinteni 5.5). La Domnul şi să fim la fel ca El pentru totdeauna, aceasta este bucuria noastră veşnică şi rodul dragostei lui Dumnezeu, care ne-a făcut copii ai Săi şi ne va duce în locuinţele pregătite în Casa Tatălui pentru noi.

Partea noastră este dublă: vom fi ca Hristos şi împreună cu El, şi vom fi binecuvântaţi în El cu orice fel de binecuvântări spirituale în locurile cereşti. Aceste privilegii le-am dobândit prin răscumpărare; însă noi nu le posedăm încă. Cu toate că ele sunt pregătite de Dumnezeu, acum posedăm numai arvuna Duhului. Punctul de vedere referitor la asemănarea noastră cu Hristos l-am prezentat deja. Pasajul citat: „noi vom fi totdeauna cu Domnul“ ne conduce cu autoritatea Scripturii la cel de-al doilea punct al studiului nostru, şi anume la partea noastră cu Hristos în locurile cereşti. În privinţa aceasta ne vom referi la unele locuri din Scriptură care dau informaţii despre ceea ce caracterizează pe creştinii care au crezut şi au suferit împreună cu Hristos. S-a spus că Dumnezeu va reuni în Hristos toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1.10), că toate lucrurile au fost create prin Hristos şi pentru Hristos (Coloseni 1.16-20) şi că toate lucrurile vor fi puse sub picioarele Sale (Evrei 21 Corinteni 15.27-28Efeseni 1.22). Dar se remarcă de asemenea, că nu toate lucrurile Îi sunt încă supuse (Evrei 2). El şede acum pe tronul Tatălui şi nu pe tronul Său propriu (Apocalipsa 3.21). Dumnezeu a zis: „Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut al picioarelor Tale“. El aşteaptă deci până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi aşternut al picioarelor Sale (Evrei 10). Va veni timpul când nu numai toate lucrurile din ceruri și de pe pământ vor fi împăcate (Coloseni 1.20), ci chiar şi lucrurile de sub pământ – lucrurile demonice – vor trebui să recunoască prezenţa şi autoritatea Sa. Orice genunchi va trebui să se plece înaintea Lui şi orice limbă va trebui să mărturisească, că Isus Hristos Cel dispreţuit şi respins de oameni este Domnul, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2.10-11). Toate acestea le aşteptăm noi încă.

În această unire a tuturor lucrurilor din ceruri şi de pe pământ sub Hristos ca şi Cap avem partea noastră în locurile cereşti – acum în duh şi mai târziu în glorie; ambele fapte nu pot fi despărţite în realitate unele de altele. Fără îndoială, acum nu suntem în glorie; însă ea este chemarea noastră actuală – ceea ce noi aşteptăm şi pentru care am fost răscumpăraţi şi formați. Acum purtăm această comoară în nişte vase de lut şi gemem apăsaţi. Când nu vom mai fi în trupul acesta vor înceta aceste suspine şi vom fi în bucurie la Hristos. La revenirea Lui vom primi un trup potrivit pentru această poziţie cerească şi astfel vom fi în glorie. „El ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti în Hristos“ (Efeseni 1.3). „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă“ (2 Corinteni 5.1). „Pentru că umblarea noastră [cetăţenia noastră sau relaţiile noastre în viaţa creştină] este în ceruri” (Filipeni 3.20). În acelaşi capitol este vorba şi de „chemarea în sus a lui Dumnezeu” (Filipeni 3:14); pentru că adevărata putere a expresiei „chemarea cerească“ este „chemarea spre în sus”. Acelaşi lucru este mărturisit și în epistola către Evrei, şi anume că Hristos ca înainte-mergător al nostru a intrat dincolo de perdea, adică în cerul însuşi, şi că noi suntem părtaşi ai chemării cereşti (Evrei 6.18-20; 9.24; 3.1). Ca aceia care prin Duhul Sfânt sunt uniţi cu Hristos, şedem în Hristos în locurile cereşti – nu cu El, ci în El. Acesta este locul nostru. Când va veni Domnul, El, ca Fiu al Omului, va înlătura toate prilejurile de poticnire şi pe toţi cei păcătoşi şi atunci cei drepţi vor străluci în Împărăţia Tatălui lor (Matei 13.41,43). Din acest motiv Moise şi Ilie, revelaţi în glorie pe pământ, au arătat nu numai starea sfinţilor în Împărăţia cerurilor, ci ei au intrat şi în norul în care locuieşte Dumnezeu şi de unde s-a auzit vocea Tatălui.

Partea noastră constă deci evident în aceea că atunci când Dumnezeu va aduce toate lucrurile în cer şi pe pământ sub un singur Cap, noi vom fi ca Hristos în glorie şi vom fi pentru totdeauna la El, şi anume în cerul însuşi, binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cereşti, în contrast cu binecuvântările temporare ale lui Israel pe pământ. Dacă suntem comoştenitorii Lui, trebuie să locuim, ceea ce este mult mai bine, în Casa Tatălui, unde S-a dus El. De aceea ni se spune clar şi precis că speranţa noastră este păstrată în ceruri (Coloseni 1.5), şi anume „o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, care nu se poate veșteji“ (1 Petru 1.4). Toate acestea ne dovedesc că binecuvântările noastre sunt în acel domeniu în care pătrunde speranţa noastră şi unde a intrat deja Înainte-mergătorul nostru. Noi vom purta chipul Celui ceresc şi vom fi totdeauna la Domnul. El a intrat ca să ne pregătească un loc în Casa Tatălui şi va veni să ne ia la El. El a zis: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu.” Ar mai fii unele de adăugat cu privire la această binecuvântare şi poziţie, care ne-a fost dată, „pentru ca să se arate în vremurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus“. Scopul amintit ar trebui să fie atins după această expunere de dovezi şi prezentarea binecuvântărilor noastre. Expunerile arată clar, că începând de la întoarcerea noastră la Dumnezeu şi până în glorie, chemarea noastră este aceeaşi în toate timpurile şi că este numai o singură speranţă a chemării noastre. Dumnezeu ne-a chemat la Împărăţia Sa proprie şi la propria Sa glorie şi noi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu. Casa Tatălui este locuința copiilor Săi.

Starea intermediară a sufletului

Mai trebuie detaliată întrebarea referitoare la starea intermediară. S-a clarificat unde se găsesc toate binecuvântările noastre şi ce a dobândit răscumpărarea pentru noi. Dumnezeul oricărui har ne-a chemat la gloria Sa eternă prin Isus Hristos, pentru ca prin aceasta să constituim o parte completă a propriei glorii a lui Hristos; căci ce ar fi un Răscumpărător fără aceia pe care i-a răscumpărat? Din moment ce eu cred că Fiul preaiubit al lui Dumnezeu a murit ca Om pentru mine, învăţ să înţeleg valoarea nepreţuit de mare a tot ce eu am primit ca urmare morţii acesteia. Epistola către Evrei dă dovada – şi acesta este singurul scop al acestei epistole -, că noi avem o parte cerească, în contrast cu iudaismul, a cărui parte era pământească şi se întemeiază pe restaurarea lui Israelul. Ei aveau un mare preot pe pământ, deoarece Dumnezeu Îşi avea tronul Său aici pe pământ între heruvimi; dar pentru noi se cuvenea un Altul – un Mare Preot „sfânt, nevinovat, despărţit de păcătoşi, ridicat mai sus de ceruri”, deoarece locul nostru şi partea noastră sunt la Dumnezeu. Locul nostru şi chemarea noastră sunt în locurile cereşti. Totul trebuie să fie în armonie, caracterul ales al jertfei și al serviciului preoţesc. Dar ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre starea noastră intermediară începând din momentul în care noi părăsim acest cort, în care gemem, şi până în momentul când trupul neputinţei noastre va fi făcut la revenirea Domnului Isus asemenea trupului gloriei Sale?

Dacă am înțeles această asemănare viitoare a noastră cu El (Filipeni 3.21) precum şi adevărul că partea noastră şi chemarea noastră sunt cerești, şi dacă ne gândim că totul este dreptul nostru de cetăţeni acum şi pentru totdeauna în cer, întrebarea se limitează numai la: În ce măsură savurăm aceasta când murim? Va fi atunci savurarea mai mare sau mai mică decât acum? „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toți sunt vii” (Luca 20.38 ). Prin moartea lor credincioşii sunt desigur deplin morţi pentru această lume, însă pentru El ei trăiesc ca prin credinţă. Se afirmă că ei dorm; însă această idee este neîntemeiată. Că Ştefan a adormit, înseamnă numai că el a murit, că sufletul lui a adormit după moarte. Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus (1 Tesaloniceni 4.14); numai ei sigurii sunt „morţii în Hristos” (1 Tesaloniceni 4.16). Aceasta rezultă şi din epistola către Corinteni. „Unii au adormit“ (1 Corinteni 15.6) înseamnă, au murit; aici stă acelaşi cuvânt ca şi în 1 Tesaloniceni 4.14, şi anume în contrast cu expresia din acelaşi capitol „noi, cei vii” şi cu cuvântul din 2 Corinteni 5: „a fi în trup“. „A adormi“ înseamnă deci, „a muri”, şi aceasta este o denumire potrivită pentru faptul că cei care au murit nu sunt ca şi cum au încetat să existe, ci că ei la înviere vor fi treziţi din nou, aşa cum un om se trezeşte din somn. Cazul morţii lui Lazăr ne dă o dovadă clară pentru aceasta (Ioan 11). Domnul spune: „Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc Să-l trezesc din somn“. Ucenicii credeau că El le vorbea despre odihna primită prin somn. Isus le-a spus deschis: „Lazăr a murit“. – „Somnul” înseamnă aici moartea şi „trezirea” înseamnă aducerea înapoi din starea de moarte prin înviere; prin urmare nu este vorba de trezirea sufletului, ca şi cum acesta ar dormi, pentru ca apoi să fie lăsat acolo unde se află. Adormirea şi murirea înseamnă acelaşi lucru pentru creştinul credincios; somnul sufletului nu este altceva decât o invenţie.

Apostolul Pavel ştia că Dumnezeu l-a pregătit pentru glorie, și vorbea despre aceasta ca despre un bun de credinţă aparţinând tuturor credincioşilor. El nu dorea, ca şi cum ar fi obosit de luptă, să fie dezbrăcat, adică să moară; dorinţa lui era, ca ceea ce era muritor în el să fie înghiţit de viaţă. Cei credincioşi Îl au pe Hristos atât ca viaţă a lor, cât şi ca îndreptăţire a lor. De aceea chiar şi cu privire la moarte ei au o încredere permanentă, prin aceea că ei ştiu, că „fiind acasă în acest trup, suntem departe de Domnul“ (2 Corinteni 5.6). Ei au viaţa – o viaţă eternă în Hristos; dar ei o poartă aici în vase pământeşti, departe de Domnul. De îndată ce vor părăsi aceste sărmane vase, în care suspină şi sunt împovăraţi, vor fi împreună cu Domnul. Este aceasta mai bine sau mai rău? Şi unde este Domnul? Vrea aceasta să spună, că Duhul Sfânt, Duhul de viaţă în Hristos Isus, pe care cei care cred Îl posedă deja ca putere a vieţii, Se va afla atunci dormind într-o stare de inconştienţă? Era aceasta speranţa apostolului, care în viaţa aceasta privea în Hristos o aşa putere, că el nu se aştepta la moarte ci mai degrabă la momentul când ce este muritor va fi înghiţit de viaţă? Să ne aducem aminte că Hristos este viaţa noastră; fiindcă El trăieşte, şi noi trăim. Sau pierdem legătura cu El, dacă vom muri?

Pavel era constrâns şi nu ştia ce să aleagă (Filipeni 1); avea dorinţa să se mute, ca să fie cu Hristos, pentru că era mult mai bine. Cu toate că viaţa pentru el era Hristos, totuşi moartea era un câştig. Dar era bucuria şi fericirea lui să trăiască cu totul pentru Hristos, aşa că rămânerea în cort se merita pentru el. Ar fi preferat el moartea şi ar fi putut el s-o privească ca un câştig, dacă ea l-ar fi aşezat într-o stare de inconştienţă şi l-ar fi lipsit de gândul la Hristos şi la lucrarea Lui? Era dorinţa lui şi bucuria lui deosebită să se culce şi să nu mai audă nimic despre Hristos? Nu, el considera că este mai bine să fie la Hristos, decât – cu toate că aceasta era de valoare pentru el – să slujească aici pe pământ. Ar fi totuşi comparabil absurd să presupun că descrierea foloaselor şi savurării, pe care eu sper să le găsesc la un prieten, exprimă dorinţa ca la intervenţia mea verbală să cad curând într-un somn adânc, pentru ca să nu mai simt nimic din ceea ce se petrece în jur. Să ne amintim că Domnul l-a mângâiat pe tâlharul de pe cruce, singurul om care L-a mărturisit în acea oră memorabilă, cu cuvintele: „Astăzi vei fi cu Mine în Paradis“. Nu era acest „cu Mine” şi „în Paradis” o fericire, pe care El i-a făgăduit-o pentru atunci? Consta această fericire într-un somn adânc şi într-o stare de inconştienţă? O astfel de afirmaţie ar fi foarte nebunească şi ar fi totodată în contradicţie evidentă cu sensul cuvintelor lui Hristos. Aceste cuvinte le scrie Luca, care prin toată evanghelia sa mărturiseşte harul divin în Fiul Omului şi prezintă clar starea actuală de lucruri.

Primele două capitole ale acestei evanghelii sunt consacrate total rămăşitei sărmane, temătoare de Dumnezeu, care-L aşteaptă pe Hristos; ele oferă un tablou preţios despre acei săraci în duh, care aparţin lui Dumnezeu în mijlocul poporului Israel rebel şi necredincios. După aceea Luca prezintă genealogia lui Hristos, ajungând până la Adam şi până la sfârşitul evangheliei sale prezintă harul care s-a arătat în Fiul Omului, ca să-l binecuvânteze pe om, care îl binecuvântează începând de atunci, și anume într-un fel ceresc. Această Evanghelie nu se ocupă de dispensaţii, ca Evanghelia după Matei, ci prezintă harul, şi anume harul actual, harul ceresc prin Evanghelie, în starea actuală a lucrurilor. Ea corespunde în măsura ei mărturiei apostolului Pavel şi a celei din Faptele apostolilor. Cu toate că sărmanul tâlhar a demonstrat în chip strălucitor puterea harului şi a credinţei şi L-a mărturisit pe Hristos ca Domn tocmai atunci când totul în jur contrazicea această demnitate, cunoaşterea lui nu depăşea pe aceea pe care o aveau credincioşii din poporul său. El nu ştia nimic despre o Împărăţie cerească, dar se aştepta desigur ca Acela, care atârna pe cruce, să vină în Împărăţia Sa pământească şi, plin de o fericită încredere în Hristos, Îl roagă să-Şi amintească de el. Răspunsul Domnului este în armonie cu principiile Evangheliei şi spune: „Nu trebuie să aştepţi până atunci; Eu îţi aduc mântuirea prin har; astăzi, chiar în această zi, vei fi cu Mine în Paradis şi însoţitorul Meu potrivit în binecuvântare.”

Aceasta este partea sfinţilor care au adormit; ei sunt la Hristos în posesia binecuvântărilor, fără trup, dar acasă la Domnul. Cunosc jalnicul subterfugiu la care se recurge la citirea acestui pasaj: „Adevărat, îţi spun astăzi, că tu vei fi cu Mine în Paradis“. Prin felul acesta de citire nu numai că se distruge armonia cu conţinutul evangheliei după Luca, ci şi întreaga ordine a versetului este răsturnată, şi locul acesta este jefuit de sensul lui. Cuvântul „astăzi“ este aşezat la începutul frazei, ca să accentueze categoric replica la cuvântul tâlharului „când vei veni“. Este copilăresc să vrei să legi acel cuvânt cu asigurarea solemnă „Adevărat îţi spun“, şi distruge aluzia la rugăciunea tâlharului, care spera ca Hristos, când va veni în Împărăţia Sa, să-Şi aducă aminte de el. „Nu“, spune Domnul cu solemnul cuvânt „adevărat”, de care El Se foloseşte, „tu nu trebuie să aştepţi până atunci, ci chiar astăzi vei fi cu Mine în Paradis“, depăşind cu mult speranţa tâlharului şi descoperindu-ne alte bucurii decât cele pământeşti, care ne aşteaptă atunci când ne vom despărţi de lumea aceasta, ca să fim la Domnul.

Prin răutatea iudeilor s-a împlinit făgăduinţa dată tâlharului, prin aceea că ei i-au zdrobit picioarele; răutatea lor a fost şi mijlocul prin care s-a împlinit lucrarea de mântuire, care a dat tâlharului dreptul să fie cu Hristos în Paradis. Aceasta era şi așteptarea lui Ştefan, atunci când moartea a oprit alergarea lui pe pământ. El L-a văzut pe Hristos şi L-a rugat să primească duhul său. L-a primit Hristos? Sau El a pus numai capăt slujbei şi bucuriei lui Ştefan şi l-a pus să doarmă?

Deci starea intermediară nu este gloria; căci acesteia îi aparţine „învierea trupului de glorie”. „El va schimba trupul stării noastre smerite în acelaşi fel cu trupul gloriei Sale“. Dar starea intermediară este binecuvântarea de a fi acolo unde nu este nici necurăţie, nici păcat. Eşti la Hristos Însuşi, Izvorul bucuriei de nespus. Pavel şi Ştefan nu au fost dezamăgiţi în speranţa lor şi în încrederea lor de nezguduit, iar promisiunea dată tâlharului de Domnul nu a rămas neîmplinită. Eu întreb pe orice suflet fără prejudecăţi, dacă speranţa prezentată în 2 Corinteni 5, în Filipeni 1 şi Faptele apostolilor 7, precum şi cuvintele Domnului adresate tâlharului înseamnă numai un somn profund, o stare de inconştienţă? Descrierea stării bogatului și a săracului Lazăr, făcută de Domnul, ne face să înţelegem că cel păcătos şi cel drept se află în somn şi în stare de inconştienţă? Se reproşează, că aceasta ar fi numai o prezentare simbolică. Sunt de acord; dar nu poate să fie o prezentare falsă, care ne înfăţişează oameni care dorm şi sunt inconştienţi.

În afară de aceasta, 2 Corinteni 5.6-8 pune înaintea ochilor noştri o stare fericită la Hristos, care are loc de îndată ce am murit: pasajul acesta se referă evident la moarte; căci apostolul pierduse speranţa de viaţă (2 Corinteni 1). A fi „afară din trup şi împreună cu Domnul“ nu înseamnă învierea; aici este vorba mai degrabă de părăsirea trupului; devii dezbrăcat. Şi în pasajul în care apostolul vorbeşte despre plecare, pentru a fi la Hristos, nu este vorba de înviere sau de transformare, ci de moarte; căci el spune: „a muri este câştig“ (Filipeni 1.21 ).

Noi nu putem spune în ce fel un duh se bucură de Hristos; dar acest lucru nu constituie o dificultate. Duhul meu se bucură de Hristos, cu toate obstacolele pe care i le pune în cale sărmanul vas de lut, în care se găseşte: noi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită, chiar dacă nu-L vedem. Sufletul meu, nu trupul meu, Îl savurează acum pe Hristos în sens spiritual în mijlocul obstacolelor vasului pământesc şi departe de Domnul; atunci însă se va bucura de El fără a mai fi împiedicat de acest vas pământesc şi va fi împreună cu El. Credinciosul poate să fie absolut sigur că, părăsind trupul, el va fi la Domnul și, că atunci bucuria prezenţei Domnului va fi partea lui. Nimeni nu poate mai mult decât mine să insiste asupra revenirii şi aşteptării Domnului, precum şi asupra importanţei învierii, şi eu revin mereu la aceasta, ori de câte ori mi se oferă o astfel de ocazie la cei credincioşi. Însă prin aceasta cu nici un preţ nu trebuie prejudiciat adevărul, că toţi trăiesc pentru Dumnezeu – chiar şi duhurile din închisoare -, şi nici nu trebuie minimalizată bucuria minunată, binecuvântarea şi „câştigul” de a fi la Domnul, când murim. Căci gândul acesta a fost permanent bucuria sfinţilor şi a răspândit o lumină cerească asupra multor paturi de moarte şi o va mai face încă, dacă Domnul va mai zăbovi.

Scriptura vorbeşte clar şi categoric despre fericirea credinciosului la moartea sa, despre privilegiul lui de a fi la Hristos; ea vede în aceasta o bucurie mai mare decât bucuria pe care o oferă cea mai fericită slujbă pe pământ. Ea vorbeşte la fel de categoric despre această fericire şi despre acest privilegiu, şi atunci când este vorba de venirea lui Hristos spre a-i lua pe sfinţii Săi cu scopul ca ei să fie ca El şi pentru totdeauna la El în gloria Sa. Aceasta va fi starea desăvârşită şi definitivă a binecuvântării veşnice, după ce va fi avut loc nunta Mielului şi noi vom fi pentru totdeauna la Domnul.

Semne şi minuni – vindecări

Hendrik Leendert Heijkoop

© EPV, Online începând de la: 16.05.2019, Actualizat: 16.05.2019

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor

Semne şi minuni

Semnele şi minunile nu sunt identice. Un semn este totdeauna o minune, dar nu orice minune este un semn. Naşterea unui om nu este oare o minune? Trupul omului, cu toate organele sale, nu este o minune? Întreaga natură, cu tot ce se găseşte în ea, nu este oare o minune? Apoi, naşterea din nou a unui om nu este o minune şi mai mare?

Însă toate aceste minuni se întâlnesc atât de des, încât noi ne-am obişnuit cu ele şi nu ne mai gândim că sunt într-adevăr minuni. De obicei, considerăm minuni numai ceea ce se întâmplă rar şi se abate de la normă, tocmai ca să arate felul de a lucra al lui Dumnezeu.

De când a fost creat, omului i-a fost dat să vadă minuni şi va putea să le vadă până în veşnicie. Într-adevăr, Dumnezeu este suveran şi de aceea când vrea, Se abate de la ceea ce a rânduit El ca ceva obişnuit sau de la legile naturii.

Semnele sunt urmarea faptului că oamenii nu cred în Dumnezeu. Un semn este o minune, pe care o face Dumnezeu, pentru ca oamenii să ajungă să recunoască adevărul că El există şi că El este mai presus de toate. Negreşit, în veşnicie nu vor mai fi semne, deoarece acolo nu va mai fi necredinţă.

În acest capitol vrem să ne oprim la semnele şi minunile pe care Dumnezeu le-a făcut prin oameni.

În primii 2.500 de ani, după crearea omului, nu găsim nici un semn care să fi fost făcut prin oameni. În timpul acela n-au existat oare oameni credincioşi sau slujitori ai lui Dumnezeu? Au existat negreşit! Să ne gândim numai la Enoh, despre care Biblia spune că a umblat cu Dumnezeu şi că a fost luat de El. Să ne gândim la Noe, care a umblat cu Dumnezeu şi pe care Sfânta Scriptură îl numeşte „propovăduitor al dreptăţii“. Să ne gândim la Avraam, „tatăl celor credincioşi“. Există oare în Vechiul Testament un om mai mare şi mai credincios ca Avraam? Şi putem să mai numim şi pe alţi credincioşi. Dar toţi aceştia nu au făcut nici un semn.

Primele semne le găsim pe vremea lui Moise, la începutul cărţii Exodului. Când Dumnezeu a trimis pe Moise să elibereze pe Israel, ştia că Faraon nu va asculta şi de aceea îi spune: „… voi lovi Egiptul cu toate minunile Mele pe care le voi face în mijlocul lui. După aceea, vă va lăsa să plecaţi“ (Exodul 3.20). Şi când Moise se temea că nici bătrânii poporului Israel nu-1 vor crede, Dumnezeu a dat semne şi pentru ei, pentru ca prin ele să se convingă că Moise era într-adevăr trimis de El (Exodul 4.1-9).

Observăm că semnele erau date:

  1. Ca o sancţionare a necredinţei;
  2. Ca un semn că acela care face semnul a primit o sarcină specială din partea lui Dumnezeu.

Ce-l deosebeşte pe Moise de Avraam, de Noe şi de ceilalţi? Că el a făcut semne şi aceia nu? Avea el mai multă credinţă decât ceilalţi doi? Dacă citim capitolul 4 din Exod, vedem că lucrurile stau altfel. Avraam şi Noe aveau o credinţă mai mare decât Moise. Şi nu numai Moise, ci şi Noe a vestit mai dinainte judecata şi a arătat calea salvării. Şi nu numai la Moise, ci şi la Avraam găsim începutul unei noi perioade în privinţa căilor lui Dumnezeu pe pământ.

Care este lucrul acela special care deosebeşte pe Moise de ceilalţi? Moise nu numai că a primit lumină asupra noilor stări de lucruri, şi a fost ales de Dumnezeu ca iniţiator al acestei noi orânduieli. Aceasta s-a întâmplat şi cu Noe şi cu Avraam. Dar Moise a primit o însărcinare specială de la Dumnezeu: să vestească acest lucru nou acelora care nu ştiau că această mărturie era de la Dumnezeu.

De asemenea vedem că aceste semne au fost făcute într-un timp foarte scurt, la început. Unde

mai găsim noi semne pe care să le fi făcut Moise după primele săptămâni de la ieşirea din Egipt, afară probabil de faptul că a lovit stânca? Minuni s-au întâmplat destule! Nu a fost oare o minune că Moise a stat pe munte 40 de zile fără să mănânce şi să bea? (Exodul 34). Am putea arăta şi alte minuni. Acestea însă nu erau semne pe care să le fi făcut Moise.

Apoi găsim semnul din Iosua 10.12-14, când Iosua conducea poporul în ţara Canaanului. Însă după aceasta, timp de 700 de ani, nu au mai fost semne până la Ilie şi Elisei. Aceştia au făcut şi ei din nou semne şi minuni, însă nu în Iuda, unde se afla Templul şi unde se găsea Legea, ci numai în Israel, care prin despărţirea de Iuda lepădase în mod oficial închinarea adusă Domnului şi a introdus cultul idolilor. Atunci Domnul a dat un semn deosebit poporului Său căzut, prin doi slujitori ai Săi aleşi special pentru această lucrare, aşa cum El va face şi în zilele din urmă (Apocalipsa 11.3-6).

După ce Israel a lepădat şi acest semn, nu mai găsim nici un alt semn de acelaşi fel cu cele făcute de Moise şi Ilie. A trebuit să mai treacă iarăşi 700 de ani, până când Domnul Isus a umblat prin ţară.

Este remarcabil faptul că Ioan Botezătorul nu a făcut semne deloc (Ioan 10.41), cu toate că Domnul Isus a spus că Moise şi Ilie n-au fost mai mari decât el şi cu toate că el a fost umplut de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale (Luca 1.15). Şi tot aşa de remarcabil este că Domnul Isus nu a făcut nici un semn înainte de a păşi în public ca să-Şi îndeplinească slujba care-I fusese dată (Matei 4.23-24). În Matei 11.3-5 se spune care era scopul acestor semne: să dovedească faptul că Domnul Isus era trimis de Dumnezeu. A se vedea şi Ioan 2.23; 4.48; 5.36; 6.2,30Faptele apostolilor 2.22 etc.

Domnul alege doisprezece apostoli şi-i trimite, cu misiunea explicită de a vesti Evanghelia Împărăţiei şi de a face semne (Matei 10). După aceasta a trimis pe cei şaptezeci cu aceeaşi însărcinare, însă puţin mai limitată. Trebuie să reţinem că misiunea ambelor grupe era limitată în mod categoric doar la poporul Israel. Ei nu puteau trece peste graniţele lui Israel. Vremea îndurării faţă de neamuri nu sosise încă.

Când însă Domnul Isus a fost respins de Israel şi lucrarea mântuirii a fost săvârşită, El, ca Domnul cel înviat, care sta gata să Se înalţe la cer, îi trimite pe apostoli cu o misiune nouă (Marcu 16.14-20). Însă acum nu mai este Evanghelia Împărăţiei. Este o nouă perioadă a harului lui Dumnezeu şi de aceea Evanghelia trebuia vestită în toată lumea, deci şi neamurilor care, în perioada Legii, au fost lăsate afară (Efeseni 2). De această mărturie Domnul leagă din nou semne şi anume, ca la Moise, semne care aveau caracterul a ceea ce Dumnezeu oferea în vestea adusă. Marcu 16.20 ne spune că apostolii au plecat potrivit însărcinării primite şi că Dumnezeu şi-a împlinit făgăduinţa făcută în privinţa semnelor care au însoţit propovăduirea lor, întărind astfel Cuvântul. În Evrei 2.3-4 se adevereşte lucrul acesta.

În Faptele apostolilor ne este descris cum au împlinit apostolii însărcinarea Domnului. Ei au predicat Evanghelia şi au făcut semne, ca o adeverire a cuvântului ei. Este vrednic de luat în seamă faptul că despre cei unsprezece apostoli (şi dacă citim locurile în legătură unele cu altele, vedem că în mod practic era Petru) se spune de şapte ori că au făcut semne (Faptele apostolilor 2.43; 3.7; 5.5-10,12,15-16; 9.33, 42). Apoi găsim de şapte ori lucrul acesta spus despre Pavel (Faptele apostolilor 13.11; 14.10; 16.18; 19.12; 20.10; 28.3-6 şi 28.8-10) şi de trei ori despre Ştefan şi Filip (Faptele apostolilor 6.8; 8.6,13).

Dacă citim cu atenţie Faptele Apostolilor, facem o descoperire vrednică de luat în seamă, în legătură cu acest subiect:

  • Afară de apostoli, numai Ştefan şi Filip, aceşti slujitori deosebiţi chemaţi de Dumnezeu, fac semne şi anume: numai o dată şi respectiv de două ori. Pe aceasta se pune de mai multe ori accentul; vezi de exemplu Faptele apostolilor 2.43; 5.12; 5.15; 13.7-9, etc. Despre nici unul dintre ceilalţi slujitori, numiţi în Faptele apostolilor, ca Barnaba, Sila, Iacov şi alţii nu citim că au făcut semne.
  • Primele şapte semne arătate în Faptele apostolilor au fost făcute în Ierusalim. Apoi, Filip a făcut semne în Samaria, apoi Petru a făcut două semne în ţara Iudeilor, în afara Ierusalimului. Şi apoi Pavel a făcut semne de şapte ori printre neamuri.
  • Semnele din afara Ierusalimului s-au petrecut în diferite locuri. Nicăieri nu se spune că s-ar fi făcut de două semne în acelaşi loc. Şi aproape totdeauna au avut loc semne acolo unde cineva predica Evanghelia pentru prima dată; singurele excepţii de la aceasta sunt:
    Efes.
    Conform cu Faptele apostolilor 18.19-20, Pavel a fost aici, dar foarte puţin, căci nu avusese timp.
    Troa.
    Conform cu Faptele apostolilor 16.8-11 şi 2 Corinteni 2.12, Pavel a fost acolo de două ori, însă probabil fără sau aproape fără să predice Evanghelia.
  • La începutul Faptelor apostolilor găsim foarte multe semne. Cu cât mărturia se cunoştea şi se întindea, cu atât mai lungi erau pauzele dintre semne.
  • Cei care au fost vindecaţi în urma semnelor erau necredincioşi. Numai credincioasa Dorea a fost înviată dintre cei morţi. Uneori bolnavii aveau credinţă în puterea de vindecare. În alte cazuri, de exemplu în Faptele apostolilor 3, cu siguranţă nu era aşa. Omul nu ştia pe cine are în faţa sa şi nu se aştepta decât la milostenie. În alte cazuri, semnul era o judecată a lui Dumnezeu.

În epistole se vorbeşte numai la 1 Corinteni 12 despre puterea de a face minuni şi despre daruri ale vindecărilor. Dumnezeu a dat unora aceste daruri. Nu se spune însă cine sunt aceşti „unii“; de asemenea nu se spune nimic despre practicarea darului (1 Corinteni 12.28-31). Întâia epistolă către Corinteni a fost scrisă în timpul evenimentelor din Faptele apostolilor 19 (vezi şi 1 Corinteni 15.32; 16.5-9). În nici o epistolă, care a fost scrisă după Faptele apostolilor 28.29, nu găsim semne sau vorbire în limbi.

Este demn de reţinut faptul că despre vorbirea în limbi şi despre darul vindecărilor nu se vorbeşte decât la Corint, unde exista o slabă stare duhovnicească: erau profani, aveau procese unul cu altul şi atacau autoritatea apostolilor. Era curvie îngrozitoare, nejudecată în mijlocul lor, şi, după cât se pare, nu-i neliniştea deloc. Unii se îmbătau la Cină, şi în mijlocul lor era învăţătură falsă. În alte epistole, adresate adunărilor, unde starea duhovnicească era mult mai bună, acele daruri nu sunt pomenite şi aceasta mai ales în epistolele care au fost scrise după sfârşitul cărţii Faptelor apostolilor.

Într-adevăr în 2 Tesaloniceni 2.9, se vorbeşte despre „tot felul de minuni, de semne şi de puteri“, dar acestea sunt semnele lui Antihrist, pe care el le va face prin puterea diavolului (vezi şi Apocalipsa 13).

În Matei 7.22 găsim oameni care au prorocit prin Numele Domnului Isus, au scos demoni şi au făcut multe minuni şi cărora Domnul Isus le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege!“. Nu a făcut şi Iuda Iscarioteanul semne? El era unul care făcea parte dintre cei doisprezece apostoli trimişi!

Mai găsim de asemenea că la credincioşi pot fi influenţe demonice, chiar dacă sunt legate cu lucruri care se săvârşesc prin Duhul Sfânt. Vezi Petru în Matei 16 şi aceia care predicau Evanghelia din invidie şi din duh de ceartă (Filipeni 1.15-17).

Rezumat

Putem spune că în Vechiul Testament se făceau semne numai prin unii robi ai lui Dumnezeu, care au primit de la El o însărcinare deosebită, să vestească necredincioşilor o nouă mărturie. Alături de aceştia, au trăit în acelaşi timp alţii, mii la număr, care nu au făcut nici un semn. În evanghelii am găsit că afară de Domnul Isus, numai cei doisprezece şi cei şaptezeci au făcut semne; şi mai departe în Noul Testament numai apostolii, apoi o singură dată Ştefan şi de două ori Filip.

În afară de aceasta am găsit că, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, aceste semne au fost date ca adeverire a propovăduirii acestor robi cu misiuni deosebite. De aceea semnele s-au împuţinat cu timpul şi chiar au încetat cu totul, când mărturia s-a întărit.

Am văzut de asemenea că şi necredincioşii pot face semne prin Numele Domnului Isus şi se pare că aceştia pe pământ, nu totdeauna au fost daţi pe faţă; tot aşa şi credincioşii pot face unele lucruri sub influenţă diavolească, lucruri care în exterior par foarte frumoase, fiindcă sunt în legătură cu lucruri bune.

Vindecarea bolnavilor

Duhul lui Dumnezeu a fost trimis în lumea aceasta pentru a „călăuzi în tot adevărul“ pe credincioşi (Ioan 16.13) şi pentru a-i face să se preocupe cu Acela care, după ce a împlinit lucrarea mântuirii, S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi de acolo va veni iarăşi, spre a lua la Sine pe ai Săi, pentru ca ei să fie totdeauna cu El.

Vrăjmaşul, care se vede lipsit de putere pentru a răpi mântuirea acelora care o posedă în Hristos, este preocupat să-i facă cel puţin să nu privească la Hristos şi astfel să-i jefuiască de singurul izvor al fericirii lor, al creşterii şi înaintării lor şi al unei binecuvântate mărturii. Ca să ajungă la acest scop, el se serveşte mai cu seamă de următorul mijloc: caută să-i determine pe credincioşi să se preocupe cu ei înşişi şi cu împrejurările lor pământeşti. El pune înaintea privirii lor tot felul de lucruri, din care unele probabil ar putea fi bune în sine, dar care totuşi sunt de aşa natură încât cugetarea la ele şi practicarea lor sunt spre paguba glorificării Domnului. Se pretinde că aceste lucruri ar sluji mai bine Domnului şi ar procura o mai mare fericire creştinului decât ar aduce simpla ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. În realitate, acesta este tocmai contrariul a ceea ce se întâmplă.

Înainte de toate, în acest domeniu un mare rol îl joacă în ultimul timp o temă: şi anume, suferinţele, prin care Dumnezeu lasă pe ai Săi să treacă. Deoarece suferinţele naturii noastre omeneşti, care odinioară a fost creată ca să trăiască pe pământul acesta şi să-l savureze, sunt contrare fericirii originare a omului, este uşor de înţeles de ce oamenii îşi apleacă cu plăcere urechea la tot ce li se prezintă că-i eliberează de aceste suferinţe. Din acest motiv se accentuează locurile din Sfânta Scriptură care se referă la rugăciune, în care Dumnezeu făgăduieşte să răspundă acelora care se apropie de El cu credinţă.

Dacă ne întrebăm acum, înainte de toate, ce spune Scriptura cu privire la suferinţe, vom afla că fiecare încercare a noastră este în mâna lui Dumnezeu un mijloc de binecuvântare, ale cărei urmări sunt de durată veşnică pentru suflet. Şi boala, cu toate că şi ea este ca şi moartea o consecinţă a păcatului, face parte din încercările pe care Domnul le trimite, ca să ajungem la acest scop. În Romani 8, unde este vorba despre suferinţele care stau în legătură cu această creaţie decăzută, o creaţie care suspină şi în mijlocul căreia şi noi suspinăm, şi în care aşteptăm mântuirea trupului nostru, nu se spune nimic că Dumnezeu ar cruţa de suferinţe pe copiii Săi. Se spune însă că „toate lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu“ (Romani 8.28). Iar la 2 Corinteni 4.17-18 citim: „Căci întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice“. Aceste „întristări ale noastre uşoare şi de o clipă“, care au un rezultat glorios, durează uneori toată viaţa, căci lucrarea lui Dumnezeu faţă de noi are ca ţintă nu acest pământ, ci cerul. Iacov spune chiar: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1.2-4).

Scopul pentru care Dumnezeu trimite încercările credinţei, cu rezultatele lor slăvite, nu poate fi atins dacă noi încercăm să le înlăturăm. Dimpotrivă, ni se recomandă ca în credinţă să cerem înţelepciunea, care este în stare să ne facă să trecem prin încercări potrivit gândurilor lui Dumnezeu, ca să se ajungă la rezultatele lor desăvârşite (compară cu Iacov 1.5-8). Astfel, încercarea nu este câtuşi de puţin ceva neobişnuit (compară şi cu 1 Petru 4.12), de care trebuie să cauţi să scapi cât mai curând posibil. Orice ar fi: prigonire, boală sau altă încercare, copiii lui Dumnezeu au nevoie de toate acestea în vremea de acum, ca şi odinioară, dar astăzi cu atât mai mult cu cât Dumnezeu aduce judecata asupra casei Sale înainte de a o face asupra lumii (1 Petru 4.17). El curăţă şi sfinţeşte pe ai Săi, ca să-i facă să umble cu credinţă şi să se bucure de părtăşia cu El. Încercările sunt deci dovezi ale lucrării harului lui Dumnezeu, ale iubirii şi ale înţelepciunii Sale faţă de iubiţii Lui, şi anume în vederea slavei, unde vor ieşi la iveală toate rezultatele lucrării Sale faţă de noi. Trebuie să spunem că este la mijloc o mare necunoaştere a căilor lui Dumnezeu, când vrem să ne lipsim de mijloacele de creştere întrebuinţate de Dumnezeu pentru ai Săi.

Ţinând seama de aceste lucruri, nu este greu să ne dăm seama cât de mult s-au îndepărtat vindecătorii din timpurile noastre de gândurile lui Dumnezeu, când ne spun: „Voi nu trebuie să fiţi bolnavi. Voi puteţi deveni sănătoşi dacă aveţi credinţă pentru aceasta“. Nu înseamnă aceasta cu alte cuvinte: Dumnezeu Se poartă cu voi aspru. El Se înşeală cu privire la voi; noi vrem să vă redăm sănătatea!? Această orientare tăgăduieşte căile de cârmuire ale Tatălui faţă de copiii Săi, sau cel puţin le trece sub tăcere. Dar ce fac oamenii despre care vorbim cu învăţătura din Evrei 12.4-17? Unde se găseşte voinţa de a fi vindecat loc în acest capitol, dacă Dumnezeu ne spune: „«Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul disciplinează pe cine-1 iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-1 primeşte.» Suferiţi disciplinarea! Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-1 disciplinează tatăl?“? Cum aşa, vrea cineva cu adevărat să ia de la credincioşi rezultatul disciplinării, singura care este în stare „să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui“ şi să aducă „roada dătătoare de pace a dreptăţii“ celor care au trecut prin şcoala pedepsei, adică a disciplinării care vine din partea lui Dumnezeu (Evrei 12.10,11)?

Repetăm: voinţa hotărâtă de a vindeca pe cineva este o nesocotire a disciplinării; ea nu ţine seama de nimic din felul de a lucra al lui Dumnezeu. Cei care dau sfaturi în direcţia aceasta descurajează pe cei întristaţi, prin aceea că-i învinuiesc de necredinţă sau fac să se nască în ei gândul că suferinţele lor nu sunt de nici un folos. Astfel de sfaturi stau în mod vădit în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu şi răpesc sufletelor binecuvântările care izvorăsc din căile desăvârşite ale lui Dumnezeu faţă de ele. Afară de aceasta este un semn al lipsei de respect faţă de Dumnezeu, dacă cauţi să prescrii lui Dumnezeu, da, chiar să-L constrângi să facă sau să nu facă un lucru sau altul.

Vindecătorii din zilele noastre ar fi îndemnat fără îndoială pe apostolul Pavel să îndepărteze de la sine „ţepuşul“ pe care-1 avea în trup. Chiar apostolul se rugase de trei ori fierbinte Domnului, înainte de a fi cunoscut gândurile Sale cu privire la acest lucru, să îndepărteze ţepuşul de la el, socotind că ţepuşul era pentru el o piedică în lucrul lui pentru Domnul, care i-a fost încredinţat. Dar pentru el, ca şi pentru noi toţi din ziua de astăzi, răspunsul desăvârşit al Domnului sună aşa: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte“ (2 Corinteni 12.9). Acum Pavel ştia că dorinţa care-l făcuse să se roage pentru îndepărtarea ţepuşului i s-ar fi îndeplinit mult mai sigur dacă ţepuşul i-ar fi rămas. Pavel putea deci să se laude cu ţepuşul său. Sau cineva gândeşte că nu i s-a luat ţepuşul, pentru că nu avea destulă credinţă, aşa cum se spune acelora asupra cărora sugestia de felul acesta nu are nici o putere, nici o influenţă?

Nu au remarcat niciodată aceşti vindecători faptul că între multele vindecări minunate, care ne sunt arătate în Noul Testament, nu este măcar un singur caz în care să fi fost vindecat un credincios? Şi aceasta nu pentru că nu ar fi fost nici un credincios bolnav. Dumnezeu S-a îngrijit ca noi să aflăm că şi copiii Lui au parte de boală, atâta timp cât ei se află pe acest pământ blestemat.

În Matei 25.36 Domnul Isus spune: „am fost bolnav …” Epafrodit a fost bolnav aproape de moarte (Filipeni 2.25-30). Şi aceasta nu din pricina vreunui păcat, cum se arată în 1 Corinteni 11, ci chiar din pricina lucrării făcute de el pentru Domnul. Şi cu toate acestea Pavel nu l-a vindecat printr-o minune.

Timotei avea dureri de stomac şi deseori era bolnav (1 Timotei 5.23). Din pricina păcatului? Din tot ce ştim, se vede că nici vorbă nu era de aşa ceva. Cu toate acestea, Pavel nu-1 vindecă pe Timotei, ci îi dă sfatul de a nu mai bea mereu apă ci şi câte puţin vin, căci acesta era mai bun pentru stomacul său. Pentru ce Pavel îl lasă pe Trofim bolnav în Milet şi nu-1 vindecă? Nu rezultă din 3 Ioan 2 că Gaius era uneori bolnav? Pentru ce apostolul Ioan îi doreşte sănătate trupului aşa cum dorea să sporească şi sufletul său?

Apostolii nu făceau nimic care ar fi însemnat un amestec al lor în căile lui Dumnezeu faţă de copiii Săi! Nu cumva aveau ei mai puţină lumină în privinţa gândurilor lui Dumnezeu decât aceşti vindecători? O! Nu, ei ştiau că Tatăl lor, când îi lăsa să treacă prin boală, avea în vedere lucruri mai înalte decât sănătatea trupească.

Vindecări de necredincioşi

Dar, dacă nu este după gândul lui Dumnezeu ca cei credincioşi să fie vindecaţi astfel, nu rămâne oare vindecarea pentru necredincioşi ca un semn din partea lui Dumnezeu? Într-adevăr, nu se poate tăgădui că atât Domnul Isus cât şi apostolii au vindecat pe mulţi necredincioşi de bolile lor. Vindecătorii din timpul nostru se întemeiază pe gândul acesta, şi anume că Dumnezeu este acelaşi, neschimbat şi că după cum a făcut vindecări mai înainte, El face vindecări şi în prezent.

Este adevărat că Dumnezeu este neschimbat: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb“ (Maleahi 3.6); „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci“ (Evrei 13.8). Aceasta nu înseamnă însă că Dumnezeu Se manifestă totdeauna în acelaşi fel! Evrei 13.8 nu spune că: „Isus Hristos face acelaşi lucru ieri şi azi şi în veci“. (În greceşte este scris de fapt numai aşa: „Isus Hristos ieri şi azi şi în veci acelaşi“. Aici se scoate în evidenţă neschimbarea Persoanei Lui şi nicidecum neschimbarea felului Său de a lucra.)

Dumnezeu S-a revelat în fiecare perioadă a istoriei omenirii în moduri diferite.

Lui Adam i S-a arătat ca Creator. Faţă de Noe S-a manifestat ca Acela care a încheiat un legământ cu pământul. Faţă de Avraam S-a arătat ca Cel Atotputernic. Faţă de Israel S-a arătat ca Domnul, Cel care este veşnic. Credincioşilor de astăzi li Se arată ca Tată. Apoi, în Împărăţia păcii, care va veni, Se va arăta ca „Dumnezeu care stăpâneşte peste cer şi peste pământ“. Felul Său de revelare stă întotdeauna în concordanţă cu caracterul epocii respective.

Chiar dacă Dumnezeu este Cel care nu se schimbă, totuşi din cauza aceasta nu Se poartă totdeauna în acelaşi fel. El Se descoperă şi Se poartă potrivit cu împrejurările. Acest lucru îl vedem bine, de exemplu, în judecăţile Lui. Există o mare deosebire între potop, încurcarea limbilor la Babei, cele zece plăgi, pe care le-a adus asupra Egiptului, pieirea lui Faraon în Marea Roşie, judecata asupra lui Core, Datan şi Abiram, cum şi asupra lui Nadab şi Abihu, ca şi împotriva Măriei.

După ce Dumnezeu, aşa cum se vede în Geneza 7, a nimicit prin potop tot ce exista pe suprafaţa pământului, afară de ceea ce se găsea în corabia lui Noe, spune în capitolul 8: „Nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut“.

Păcatele lui Anania şi Safira se întâlnesc azi principial foarte des (omul vrea să pară mai mult decât este el în realitate), şi totuşi Dumnezeu nu-1 mai pedepseşte astăzi ca altădată (Faptele apostolilor 5). Apostolul Iacov a fost arestat de Irod şi ucis, pe când Petru a fost scos din temniţă în chip minunat.

Ceea ce am văzut în capitolul „Semne şi minuni“ găsim confirmat şi în vindecările unor necredincioşi. Acestea sunt semne, căci noi acum nu vorbim despre ascultări de rugăciuni. Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Săi şi uneori El ascultă chiar rugăciunile necredincioşilor. „Dar ÎI înşelau cu gura şi-L minţeau cu limba. Inima nu le era statornică faţă de El şi nu erau credincioşi în legământul Său. Totuşi, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea şi nu nimiceşte“ (Psalmul 78.36-38). „El le-a dat ce cereau, dar a trimis uscăciune în sufletele lor“ (Psalmul 106.15). Personal cunosc un caz când Dumnezeu a ascultat rugăciunea unei mame necredincioase pentru copilul ei, care era pe moarte şi despre care doctorul a spus: „Aici s-a întâmplat o minune!“ şi această lucrare a fost prilejul ca atât ea, cât şi soţul ei să se întoarcă la Dumnezeu. Că Dumnezeu ascultă rugăciunea copiilor Săi, cine nu o ştie din proprie experienţă, chiar şi în cazuri de boală! Însă aici nu este vorba de o ascultare miraculoasă a rugăciunii, ci de un lucru vădit, de un semn.

„Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele şi punând în noi cuvântul acestei împăcări“ (2 Corinteni 5.19). Ca dovadă, Domnul Isus a venit pe pământ, în minunata Sa îndurare, ca unul dintre oameni. Şi El şi-a arătat bunătatea Sa prin aceea că a vindecat pe bolnavi, a curăţit pe leproşi, a dat hrană celor flămânzi. Da, El a lăsat să se cunoască faptul că a vrut să îndepărteze toate urmările păcatelor, prin aceea că a înviat pe morţii lor.

Lumea a lepădat harul lui Dumnezeu: ea a răstignit pe Domnul slavei, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa, după cum a spus: „Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale“ (Evrei 1.13). În curând va veni timpul când Dumnezeu va reuni totul sub Domnul Isus, atât ce se află în ceruri, cât şi ce se află pe pământ (Efeseni 1.10). Şi Dumnezeu poate să facă aceasta pe temeiul lucrării Domnului Isus de la cruce, prin care El a pus temelia împăcării tuturor lucrurilor cu Dumnezeu (Coloseni 1.20). Chiar de acum noi suntem împăcaţi. Dar toate lucrurile (nu toţi oamenii), în curând vor ajunge şi ele la starea de împăcare cu Dumnezeu.

Când Domnul Isus va veni pe pământ, ca să ia totul în stăpânirea Sa (Matei 24.30-31Apocalipsa 1.7), va îndepărta blestemul de pe pământ. Atunci creaţia va fi eliberată (Romani 8.21). „Deşertul şi ţara fără apă se vor bucura“ (Isaia 35.1). „Nici un locuitor nu va zice: «Sunt bolnav!» Poporul care locuieşte în el va fi iertat de nelegiuirea lui“ (Isaia 33.24). Boala şi moartea nu vor mai fi (Isaia 25.8; 65.20-22), afară de cazul în care oamenii vor arăta împotrivire publică faţă de Domnul Isus (Isaia 66.24Psalmul 101.6-8).

Acestea sunt încă lucruri de viitor. Domnul Isus este încă lepădat şi, şezând pe tronul Tatălui, ascuns de privirile oamenilor. Dar El a fost înfăţişat Iudeilor de către apostoli (şi mai târziu şi neamurilor) ca Acela prin care vor veni vremuri de înviorare, dacă L-ar primi (Faptele apostolilor 3.19-21). Şi, ca adeverire a cuvintelor lor, Dumnezeu a lucrat împreună cu ei prin semne şi minuni, lucrările minunate ale veacului viitor (Evrei 6.5). Aşa a confirmat Dumnezeu noul ca venind de la El şi a arătat prin aceasta că deplina binecuvântare este gata să vină, dacă poporul L-ar primi pe Domnul Isus.

Israel însă a lepădat şi mărturia Duhului Sfânt şi astfel a fost îndepărtat (Faptele apostolilor 7.51-60; 28.28). Apoi Dumnezeu a dat Cuvântul Său scris, Noul Testament, aşa că nu mai era nevoie de semne pentru adeverire că mărturia era de la El. Aşadar, Dumnezeu nu putea să Se facă mai departe una cu aceia care s-au abătut de la El şi care şi-au urmat drumul lor în neascultare. […]

Putere de a face minuni sau ascultare?

Trăim în zilele de decădere. Un semn al vremii din urmă, al acestor timpuri grele în care trăim este acesta: se vorbeşte mult despre putere şi prea puţin despre ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Cunoştinţa care se dobândeşte prin încrederea simplă acordată cuvintelor Scripturii este lepădată. În schimb, oamenii sunt înclinaţi să creadă o putere sau alta, care n-au nimic comun cu Duhul Sfânt, dar care sunt admirate de oameni şi care mai târziu, concentrate în „omul păcatului“, se vor arăta în toată plinătatea lor. Satan se substituie Duhului Sfânt şi dă cu plăcere forţa sa, celor care, cu lăcomie, râvnesc la una ori alta dintre puterile supranaturale. Nu este nevoie de o privire extraordinar de pătrunzătoare ca să recunoaştem în zilele noastre predecesorii „puterii mincinoase“ sau ai „puterii rătăcirii“, despre care vorbeşte apostolul în 2 Tesaloniceni 2. Îndată ce Biserica va fi luată de pe pământ, această putere se vor arăta în toată plinătatea ei, care se anunţă deja astăzi şi îi prinde pe oamenii în plasa ei.

Mulţi creştini sunt stăpâniţi de o dorinţă mare şi o nemulţumire în domeniul duhovnicesc. Ei simt că viaţa lor este lipsită de roade şi doresc mult să ajungă la un nivel mai înalt al experienţelor. De multe ori ei cunosc mult prea puţin Biblia şi binecuvântările lor minunatele, pe care le au în Hristos, şi de aceea în ei ia naştere o dorinţă nesănătoasă după ceva tot mai nou, după experienţe palpabile şi după emoţii sufleteşti puternice. Din lipsa unui discernământ duhovnicesc se pune pe seama lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt ceva care în realitate este un rezultat al închipuirii, sau are obârşie sufletească, da, satanică (spiritism, ocultism).

Mulţi pot fi sinceri, dar sinceritatea nu este adevăr; sinceritatea singură nu este o pavăză faţă de tot felul de ademeniri. Numai dragostea pentru adevăr şi supunerea faţă de adevăr ne păzesc de confuzia religioasă din vremea noastră. Când viaţa unui credincios este lipsită de roade, atunci diagnosticul este de cele mai multe ori foarte simplu: lipsa de cunoaştere şi de devotament.

Credincioşii care văd adevărata stare a Bisericii se îngrijesc înainte de toate de sănătatea ei duhovnicească, pentru ca sfinţii să umble în adevăr, într-o despărţire reală de lume şi de tot ce nu este după voia Domnului. Ei doresc ca Duhului Sfânt şi slujbei Lui de glorificare a Domnului Isus Hristos să le fie acordat locul întreg, ca legăturile dintre Hristos şi Biserică să fie cunoscute şi pe deplin trăite, ca mădularele trupului lui Hristos să recunoască interdependenţa lor reciprocă şi la locul dat de Dumnezeu înfăptuiesc că „încheieturile şi legăturile“ stau într-o astfel de legătură de viaţă cu Capul, încât plinătatea Lui umple permanent fără piedică întregul Trup, pentru ca trupul, primind ceea ce se dă şi strâns unit creşte cu creşterea de la Dumnezeu (Efeseni 4.16Coloseni 2.19), pentru ca sfinţii, care ţin cu tărie adevărul în dragoste, să crească în toate privinţele spre a ajunge la statura plinătăţii lui Hristos, care este Capul.

Cine vrea să-şi urmeze drumul într-o ascultare simplă, primeşte de la Dumnezeu răspuns la acea rugăciune sublimă, pe care I-a adresat-o Fiul în noaptea în care avea să fie dat prins: „Sfmţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17.17).

Se caută păstori

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 07.09.2018

Verset călăuzitor: Fap. 20.20

Fap. 20.20: Nu am ascuns nimic din ceea ce este de folos, ca să vă vestesc şi să vă învăţ în public şi prin case.

Expresia „în public şi prin case” se găseşte în vorbirea de despărţire a lui Pavel adresată bătrânilor din Efes, aşa cum ea este scrisă în Fap. capitolul 20. Ea este o expresie care spune mult. Ea accentuează categoric legătura strânsă între lucrarea învăţătorului şi a păstorului: „Nu am ascuns nimic din ceea ce este de folos”, spune apostolul, „ca să vă vestesc şi să vă învăţ în public şi prin case” (Fap. 20.20).

Pavel însuşi nu era numai un apostol. În el se uneau în mod unic evanghelistul, păstorul şi învăţătorul. Ultimi doi numiţi sunt foarte strâns legaţi unul de altul, aşa cum vedem în Efeseni 4.11. Este important să se înţeleagă această legătură şi să se ţină seama de ea. Învăţătorul prezintă adevărul; păstorul îl aplică. Învăţătorul luminează înţelegerea, păstorul se ocupă de starea inimii. Învăţătorul poartă grijă pentru hrana spirituală; păstorul ia seama, să se tragă foloase din ea. Învăţătorul se preocupă mai mult cu Cuvântul; păstorul se preocupă cu sufletele. Lucrarea învăţătorului este în cea mai mare parte publică, cea a păstorului are în principal natură personală. Când ambele se unesc într-o persoană, capacitatea deosebită de a da învăţătură a păstorului îi oferă o putere morală mărită, şi elementul păstorului dă învăţătorului o gingăşie plăcută.

Noi nu ar trebui să confundăm păstorul cu un bătrân sau supraveghetor. Între cei doi este o diferenţă mare. Bătrânii şi supraveghetorii sunt deseori aceiaşi, dar păstorul nu trebuie confundat cu niciunul dintre ei. Slujba bătrânului are o misiune locală; să fii păstor, aceasta este un dar al harului. Noi nu găsim nimic despre bătrâni sau supraveghetori în 1 Corinteni 12 şi 14 sau în Efeseni 4, în timp ce în aceste locuri din Scriptură avem o descriere detaliată a darurilor. Noi trebuie să diferenţiem cu grijă între daruri şi misiunile locale. Slujba bătrânilor sau supraveghetorilor este să dea călăuzire şi să supravegheze. Învăţătorii şi păstorii hrănesc şi zidesc spiritual. Un bătrân poate fi un învăţător sau păstor, dar el trebuie să despartă cele două activităţi. Ambele părţi se întemeiază pe baze total diferite şi nu trebuie combinate între ele.

Subiectul acestei expuneri scurte nu este însă un studiu al slujbei sau o prezentare detaliată a diferenţei între darurile de har spirituale şi misiunile locale. Este vorba de importanţa deosebit de mare a darului de păstor în Adunarea lui Dumnezeu, pentru ca noi să rugăm serios pe Domnul, marele Cap al Adunării, ca El să dăruiască din nou mai mult acest dar preţios în mijlocul nostru. Din partea Lui nu este nici o îngrădire faţă de noi. Bogăţia vieţii spirituale este inepuizabilă, şi Hristos, Domnul nostru, iubeşte Adunarea/Biserica Lui şi Se bucură să hrănească trupul Său şi să-l îngrijească şi să satisfacă orice nevoie din plinătatea Lui nemărginită.

Cine ştie cu adevărat ce este slujba de păstor şi cine este conştient de adevărata stare a Adunării/Bisericii, nu poate tăgădui că în întreaga Adunare a lui Dumnezeu este nevoie urgentă de purtarea de grijă a păstorului. Cât de rar este adevăratul păstor spiritual! Este uşor ca „pastor” (adică, „păstor”) să porţi un astfel de titlu şi să-ţi revendici funcţia. În realitate însă slujba de păstor nu este nici titlu şi nici funcţie, ci este o realitate vie, un dar de la Dumnezeu, care este dat prin Capul Adunării spre creşterea şi binecuvântarea mădularelor Sale. Un păstor adevărat nu este numai un dar spiritual veritabil, ci el este mânat de sentimentele inimii lui Hristos Însuşi la fiecare miel şi oaie a turmei, care a fost răscumpărat / răscumpărată cu sângele Său.

Încă o dată: fiecare miel şi oaie este pe inima lui. Păstorul adevărat este păstor în toată lumea. El are o inimă, un mesaj, o slujbă pentru fiecare mădular al trupului lui Hristos. Altfel stau lucrurile cu bătrânul sau supraveghetorul. Misiunea lui este limitată local, în locul unde Domnul l-a pus. Câmpul de lucru al păstorului însă este întreaga Adunare/Biserică a lui Dumnezeu, aşa cum câmpul evanghelistului este lumea largă. Fie că este vorba de New York, de Paris sau Berlin – un păstor este păstor, şi pretutindeni el are lucrarea lui binecuvântată. Un păstor, care este obligat faţă de o anumită grupare, în care el trebuie să preia totodată activităţile unui evanghelist şi ale unui învăţător şi bătrân sau supraveghetor, este ceva pe care învăţătura Noului Testament nicidecum nu îl cunoaşte.

Dar cât de puţini păstori adevăraţi sunt în mijlocul nostru! Cât de rar este darul păstorului, inima de păstor. Unde găsim din aceia care unesc cele două elemente mari şi importante, pe care le conţine versetul din titlu – „public şi în case”? Cineva poate ţine într-o duminică o prelegere scurtă sau o prelegere în cursul săptămânii; dar unde rămâne partea a doua a chestiunii, slujba „în case”? Unde este purtarea de grijă atentă, serioasă, plină de dragoste pentru fiecare suflet – zi de zi? Deseori se întâmplă ca învăţătura publică să treacă peste capete. Însă învăţătura „în case” va ajunge cu siguranţă la inimă. Aşa cum cele spuse public sunt uneori total fals înţelese şi aplicate greşit până când vizita păstorului plină de dragoste în timpul săptămânii aduce înţelesul adevărat şi aplicarea corectă.

Însă aceasta nu este totul. Sunt multe în raza de acţiune a păstorului, pe care învăţătorul public niciodată nu le poate sesiza. Fără îndoială învăţătura publică este deosebit de importantă. Doresc să avem cât mai mult din aceasta. Lucrarea învăţătorului este de o valoare nespus de mare şi dacă ea este făcută cu sentimentul profund şi gingaş al inimii unui păstor, ea poate realmente să satisfacă nevoile sufletelor. Dar păstorul plin de dragoste, care cu băgare de seamă, cu rugăciune şi credincioşie merge de la casă la casă, poate lua parte la exerciţiile adânci ale sufletului, la îngrijorările inimii, la întrebările apăsătoare, la povara conştiinţei. În compasiunea adâncă a inimii lui se poate ocupa cu nenumărate împrejurări şi îngrijorări mici. El poate îngenunchea înaintea tronului de har împreună cu cei încercaţi, cu cei care sunt în ispite, cu cei zdrobiţi şi întristaţi, şi împreună îşi pot vărsa inimile şi avea parte de mângâiere de la Dumnezeul oricărui har şi Tatăl îndurărilor.

Învăţătorul public nu poate face aceasta. Dacă în el este ceva dintr-un păstor, aşa cum am spus deja, atunci fără îndoială în vorbirea lui publică poate anticipa multe din exerciţiile, îngrijorările şi greutăţile personale. Dar cu toate acestea el nu poate să se ocupe cu nevoile deosebite ale fiecăruia. Aceasta este lucrarea sfântă a păstorului. S-ar putea spune, că păstorul este pentru suflete ce este medicul pentru trupuri. El trebuie să cunoască atât boala cât şi medicamentul. El trebuie să fie în stare să identifice problema. El trebuie să poată evalua starea spirituală, ca să aplice medicamentul potrivit.

Cât de puţini sunt astfel de păstori! Una este să porţi acest titlu, şi alta este să faci lucrarea. Haideţi să rugăm serios şi cu credinţă pe Dumnezeu să trezească astfel de păstori în mijlocul nostru. Cât de mare nevoie avem de ei! Oile lui Hristos duc lipsă de hrană şi purtare de grijă. Noi suntem preocupaţi aşa de mult cu ale noastre, că nu avem timp să ne ocupăm cu turma iubită a lui Hristos. Cât de puţine sunt vizitele pline de dragoste ale păstorilor, cât de rare sunt informaţiile purtătoare de grijă referitoare la bunăstarea lăuntrică şi trupească din timpul săptămânii. Se pare că nu este timp pentru aceasta. Tot timpul este înghiţit de preocupările noastre pentru noi înşine şi familiile noastre. Este vechea istorie tristă: „Toţi caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos”.

Cât de cu totul altfel era la apostolul binecuvântat! El a avut timp să construiască corturi, dar şi pentru a „învăţa public şi în case”. El nu era numai evanghelistul important, care străbătea continente şi conducea oameni la Hristos, aşa că au luat fiinţă multe adunări, ci el era şi păstorul plin de dragoste, „doica” plină de gingăşie, „medicul” spiritual iscusit. El avea o inimă pentru Hristos şi pentru trupul Lui, Adunarea, şi pentru fiecare mădular al acestui trup. În aceasta constă marea taină! Este minunat ce poate lucra o inimă iubitoare. Dacă eu iubesc cu adevărat Adunarea, voi avea dorinţa pentru binecuvântarea şi creşterea ei. Şi eu voi folosi aptitudinile mele ca s-o ajut.

Domnul să dea în mijlocul poporului Său mai mulţi păstori şi învăţători după inima Sa – oameni, care sunt umpluţi cu Duhul Sfânt şi sunt mânaţi de dragostea reală pentru Adunarea Sa; oameni, care sunt capabili şi gata să înveţe „public şi în case”.

Probleme intenţionate
Iacov 1.2-8

David R. Reid

© CSV, Online începând de la: 28.03.2019, Actualizat: 28.03.2019

Versete călăuzitoare: Iacov 1.2-8

 Iacov 1.2-8: Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic. Iar dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciune, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează, şi i se va da; dar să ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc. Pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, dus de vânt şi aruncat încoace şi încolo; pentru că, să nu gândească omul acela că va primi ceva de la Domnul: este un om nehotărât în gândurile sale, nestatornic în toate căile lui.

Probleme şi dezamăgiri se întâlnesc sub multe forme. Sunt probleme mari, cum este moartea dureroasă a unui prieten sau destrămarea nefericită a unei relaţii de dragoste. Sunt probleme mijlocii, cum este anularea unei călătorii în concediu în timpul primăverii. Şi sunt probleme mici cum ar fi aşezarea la o „coadă” lungă sau pierderea legăturii cu chei sau „starea morală” într-o zi ploioasă.

Are Biblia să spună ceva cu privire la aceste încercări sau vicisitudini (neplăceri)? O, da! Unul din locurile referitoare la acestea este capitolul 1 din epistola lui Iacov. Vrem să vedem ce spune pasajul acesta despre probleme.

Primul lucru, pe care îl învăţăm din pasajul acesta este acesta: un creştin trebuie în orice caz să se aştepte la astfel de probleme. În versetul 2 se spune: „… când cădeţi în felurite încercări.” Un creştin credincios este confruntat cu dezamăgirile vieţii la fel ca ceilalţi oameni.

Este însă o diferenţă între problemele şi dezamăgirile unui credincios şi frustrările şi temerile unui necredincios. Un credincios poate întâmpina cu bucurie încercările vieţii – tocmai acestea! Şi în versetul 2 se spune că noi putem „socoti ca o mare bucurie”, când lumea din jurul nostru este ameninţată să se prăbuşească. Dumnezeu nu aşteaptă de la noi, ca noi să strigăm plini de bucurie „Lăudaţi pe Domnul”, când în cazul unui accident de maşină suntem duşi la spital sau primim răspuns negativ la cererea de ocupare a unui loc de muncă. Nu, noi putem „socoti ca o mare bucurie”, deoarece ştim (Iacov 1.3) că Dumnezeu are un anumit scop cu orice problemă pe care El o lasă să ne întâmpine. Nimic nu are loc la voia întâmplării sau este o surprindere pentru Dumnezeu. El este întotdeauna Stăpânul situaţiei noastre. Prin interferenţa multor factori diferiţi El permite însă să apară anumite probleme în viaţa noastră – probleme intenţionate!

În Biblie sunt numite o serie întreagă de intenţii ale lui Dumnezeu în legătură cu încercările şi strâmtorările vieţii. Versetele 3 şi 4 ale pasajului nostru din Scriptură conţin două din aceste intenţii.

Mai întâi este intenţia Lui să pună la probă credinţa noastră. Dumnezeu verifică credinţa noastră! Cât de curată şi reală este credinţa mea? Dispare ea sub presiunea evenimentelor? Rămân eu liniştit la vestea şocantă venită pe neaşteptate, că am cancer în ultimul stadiu, şi mă plec eu sub mâna suverană a lui Dumnezeu, sau ridic pumnul revoltat împotriva Creatorului meu? Din 1 Petru 1.7 ştim că încercarea credinţei noastre este mai de preţ decât a aurului, care este încercat prin foc. Dumnezeu foloseşte „arşiţa”, ca să cureţe credinţa noastră, asemenea unui material de preţ, care este curăţit în creuzet. Când lucrează arşiţa, necurăţiile ard, şi în urmă rămâne metalul curat. Abia atunci faţa topitorului se poate reflecta pe suprafaţa metalului. Se poate vedea chipul Topitorului în viaţa ta (vezi şi Psalmul 66.10 şi 2 Corinteni 4.11)?

O altă intenţie cu privire la problemele şi dezamăgirile vieţii este numită în Iacov 1.3,4. Credinţa noastră este nu numai încercată şi curăţită – ea este şi întărită. Acesta este înţelesul expresiei „lucrează răbdare” şi „ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic”. Dumnezeu nu vrea să aibă în familia Lui copii „de natura plastilinei”. El doreşte ca noi să fim fii şi fiice tari şi maturizate, care pot fi împovăraţi şi care sunt echilibraţi şi şlefuiţi. Fără problemele vieţii nu ar lua naştere la noi nici o răbdare. Boala, suferinţa şi nevoile pot întări încrederea noastră în Domnul. Norii întunecaţi aduc ploaia necesară pentru a deveni mai tare. Ploaia de aprilie face florile de mai să înflorească. Principiul acesta îl foloseşte Dumnezeu atât în viaţa spirituală a copiilor Săi cât şi în viaţa fizică a creaţiei Sale.

Expresia „dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită” înseamnă că noi nu trebuie să ne răzvrătim împotriva intenţiilor lui Dumnezeu referitoare la viaţa noastră. Cum am spus, o experienţă grea poate da naştere în tine la critică supărătoare şi amară la adresa lui Dumnezeu. Însă ea poate face din tine şi un credincios tare şi maturizat, care se încrede în Dumnezeu. Toate acestea depind dacă tu cedezi şi te supui şi laşi sau nu intenţia Lui să facă o „lucrare desăvârşită”.

Versetul 5 conţine atât o făgăduinţă cât şi o încurajare. În contextul pasajului din locul acesta înseamnă aici că tu, dacă ai nevoie de înţelepciune cu privire la întrebarea de ce Dumnezeu permite anumite probleme în viaţa ta, poţi să-L rogi şi El îţi va răspunde. Doreşti să înţelegi o situaţie tragică deosebită sau o dezamăgire din viaţa ta? Nu te îngrijora din cauza aceasta. Dacă te rogi cu credinţă (Iacov 1.6), Dumnezeu îţi va arăta partea ascunsă a chestiunii. Este posibil ca El să nu dea motive concrete pentru cele petrecute (deseori ele sunt prea grele, ca să le putem înţelege – vezi Isaia 55.9), însă El vrea să ne dea înţelegere spirituală şi înţelepciune cu privire la ceea ce are loc. Şi Tatăl nostru ceresc niciodată nu ne va da o mustrare, dacă Îl rugăm pentru această înţelepciune. El dă de bună voie şi nu reproşează nimic. Ce făgăduinţă încurajatoare!

Cu regret ne asemănăm prea des cu omul descris în versetele 6-8. Nu suntem gata să aşteptăm răbdători şi cu deplină încredere a credinţei după răspunsul Domnului. Ne clătinăm şi ne răsucim şi acuzăm şi ne plângem şi cerem asemenea copiilor neascultători şi nu ca fiii şi fiicele aflate în maturizare. Atunci nu este de mirare că nu trebuie să ne aşteptăm să primim înţelepciunea Domnului.

Problemele şi dezamăgirile în viaţa unui creştin credincios nu apar la întâmplare. Cu toate că proverbul „strâmtorările noastre sunt ocazii pentru Dumnezeu” pare să fie depăşit, totuşi el atinge nucleul chestiunii. El este o altă exprimare pentru titlul nostru: Probleme intenţionate.

Poate un credincios păcătui cu voia?
Evrei 10.26; 1 Ioan 2.1; 1 Ioan 5.16,17

Albert von der Kammer

© A. v.d. Kammer, Online începând de la: 14.01.2019, Actualizat: 14.01.2019

Versete călăuzitoare: Evrei 10.261 Ioan 2.1

Evrei 10.26: Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate.

1 Ioan 2.1: Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi; şi, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept.

Întrebare

Pot copiii lui Dumnezeu „păcătui voit” (Evrei 10.26)? Şi ce este „păcatul spre moarte” (1 Ioan 5.16,17)?

Răspuns

Un copil al lui Dumnezeu poate păcătui. De aceea multele atenţionări şi îndemnuri ale Scripturii, să nu păcătuim. Noi nu mai suntem sub domnia păcatului. Pentru căderea în păcat a unui credincios Dumnezeu în harul Său a purtat de grijă (1 Ioan 2.1). Într-un anumit sens şi un copil al lui Dumnezeu poate păcătui voit. Însă nu va fi nici un copil al lui Dumnezeu care să fi păcătuit cu voia în sensul că a făcut ceva, despre care el ştia că nu ar fi plăcut lui Dumnezeu: dacă în pasajul nostru „a-păcătui-voit” ar avea sensul acesta, atunci nici un copil al lui Dumnezeu nu ar putea fi mântuit.

Ca să înţelegem „păcătuirea-voită” din pasajul acesta, trebuie să ţinem seama că această epistolă a fost scrisă la iudeii care au devenit credincioşi, şi care din cauza prigoanelor erau în pericol să se reîntoarcă la iudaism. Însă întoarcerea la iudaism includea în sine lepădarea Fiului lui Dumnezeu (compară cu pasajul întreg!). Cine făcea aceasta, acela purta caracterul „împotrivitorului”.

Astfel de persoane trebuie să fi fost cunoscute iudeilor credincioşi. Nu că aceştia ar fi fost vreodată mântuiţi, însă ei au fost prezenţi în strângerile laolaltă ale credincioşilor; au primit cunoaşterea adevărului (Evrei 10.26), prin sângele legământului au fost sfinţiţi în sensul că prin aceasta s-au despărţit de mulţimea oarbă a iudeilor, aşa cum se spune şi despre bărbatul necredincios, că el este sfinţit prin soţie (1 Corinteni 7.14), dar nu este salvat (mântuit). Cu toate acestea şi împotriva unei cunoaşteri mai bune ei au respins pe Fiul şi prin aceasta au respins singura jertfă dată pentru păcat, aşa că nu mai rămânea altceva, decât aşteptarea judecăţii. La întrebarea, dacă un copil al lui Dumnezeu poate păcătui voit în sensul din locul acesta, trebuie răspuns cu nu.

Copiii lui Dumnezeu neconsolidaţi au ajuns uneori în necazuri mari prin locul acesta. Ei au văzut lipsa lor de atenţie şi necredincioşia lor. Cu simţul înnoit al inimii lor urau păcatul. După aceea a venit ispita. Ajutorul venit de la tronul harului a fost neglijat, au acordat atenţie, chiar dacă numai pentru un moment, vrăjmaşului şi astfel au fost biruiţi. Cu groază şi deznădejde, dar şi cu fidelitate, au gândit să aplice pasajul acesta la ei înşişi. Dar va respinge harul un astfel de suflet înfricoşat? Nu, el strigă după har. Va călca el în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va desconsidera sângele? Nu, nicidecum! Deci pasajul acesta nu este valabil pentru el!

În ceea ce priveşte partea a doua a întrebării trebuie să ţinem seama că ea stă în legătură cu versetele 14 şi 15, încrederea în rugăciuni. Aici este vorba de un frate, şi expresia fraţi în această epistolă înseamnă credincioşi. Orice nelegiuire este păcat, şi păcatul trebuie judecat, dacă se vrea să fi curăţit; dar sunt păcate, care nu sunt spre moarte. În adunarea din Corint era un credincios, care a trebuit dat afară ca frate, însă nu era un păcat spre moarte. Acolo erau unii, care din cauza păcatelor lor au fost scoşi afară prin moarte (1 Corinteni 11.30). [Nu este deplin clar, dacă aceia care au fost scoşi afară au păcătuit cu adevărat sau dacă a fost o judecată generală pentru adunarea din Corint; remarca redacţiei.] Compară şi cu Faptele apostolilor 5.1-10Leviticul 10.1,2Psalmul 106.32!

Dumnezeu nu a făcut cunoscut ce este păcat spre moarte; de aceea nici noi nu putem spune. Însă din căile lui Dumnezeu putem învăţa că acelaşi păcat a fost tratat în mod diferit pentru fiecare persoană în parte. Aici nu este dată nici o interdicţie de a se ruga. Un copil al lui Dumnezeu, care umblă în lumină, călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, va avea simţământul cum trebuie să se roage potrivit cu voia lui Dumnezeu, chiar şi la acelaşi păcat al diverselor persoane. Dacă Dumnezeu dă viaţa, – şi eu cred că aici este vorba de viaţa temporală în lucrarea pentru Domnul -, El va da răspunsul la rugăciunea fiecăruia.


Tradus de la: Kann ein Gläubiger mit Willen sündigen?
Din Gegenseitige Handreichung aus dem Worte Gottes, Anul 1, 1913.

Pelerinaj şi odihnă (2)
Ioan 14 – Un şnur întreit

Walter Thomas Turpin

© SoundWotd, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 17.10.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 14

Prefaţa autorului

Această predică a fost scrisă pe scurt de un ascultător. La dorinţa acestuia, vorbitorul a prelucrat-o, în măsura în care i-a fost posibil. El a considerat că este bine să nu schimbe nici stilul şi nici felul de exprimare al acestei predici puţin structurate, care în mod cunoscut este diferit de un text redactat. Fără îndoială mulţi cititori se vor întreba, dacă predica va apare vreodată în formă tipărită. Autorul poate spune conform cu adevărul, că nimeni nu poate şti aşa de bine ca el cât de lipsite de putere sunt cuvintele mesajului său. Dar adevărurile, pe care el a încercat să le prezinte şi să le explice, acoperă, aşa speră el, instrumentul modest, care a ţinut prelegerea. Dacă Îi va plăcea Domnului să ajute alor Săi prin autor şi să-i încurajeze şi să ne facă din nou clar, ce poate El face cu cei nechibzuiţi, slabi, nenorociţi şi cei vrednic de dispreţ, atunci a Lui să fie toată lauda şi onoarea.

W. T. T., Malvern 1875

Capitolul 14 din evanghelia după Ioan ne este bine cunoscut. Noi toţi l-am citit de mai multe ori. Însă conţinutul lui este mereu nou şi preţios pentru noi, căci Cuvântul lui Dumnezeu are totdeauna aceeaşi prospeţime. Nu voi trata întreg capitolul, ci doresc să scot în evidenţă numai trei puncte – bogate în binecuvântare –, pe care Domnul le pune înaintea ochilor ucenicilor Săi spre mângâierea lor.

1. Locul cel mai bun

Primul punct, care se găseşte deja la începutul capitolului, este acela, că pământul nu mai oferă nici un loc de odihnă ucenicului lui Isus – nouă, celor care suntem ai Săi. Acest adevăr nu ne este aşa de familiar cum ar trebui să fie, cel puţin acelora dintre noi care prin harul lui Dumnezeu şi puterea Duhului Sfânt înţeleg ceva din ceea ce Dumnezeu a adus la lumină în ultimul timp.

Cred că îndreptăţit pot spune, că noi în general înţelegem mult mai uşor cealaltă latură a adevărului, şi anume aceea că omul carnal nu are nici un loc înaintea lui Dumnezeu; că istoria primului om s-a încheiat cu crucea lui Hristos. Voi explica aceasta, căci probabil nu este bine să se folosească expresii, pe care nu le înţelege fiecare. Probabil sunt unii cărora adevărul de mai sus li se pare nou şi străin. Vreau să spun următoarele: omul, privit în starea lui naturală înaintea lui Dumnezeu, a fost pus la încercare de Dumnezeu sub diverse forme. Rezultatul acestor probe era, că el – în ceea ce priveşte poziţia lui ca urmaş al lui Adam – a fost total dat la o parte. Şi ca urmare el, ca urmaş al lui Adam, nu mai are nici un loc înaintea lui Dumnezeu. Începând din momentul în care un om crede în Domnul Isus Hristos, Dumnezeu nu-l mai priveşte ca pe un om care stă în legătură cu primul om, ci ca pe o creatură care ocupă o poziţie cu totul nouă în Hristos înviat din morţi.

Prin harul lui Dumnezeu acest adevăr este acum cunoscut în general, oricât de slab şi de puţin vizibil în noi toţi ar fi lucrarea lui. Este o realitate minunată, că omul carnal nu poate sta înaintea lui Dumnezeu, ci că noi avem înaintea Lui o poziţie desăvârşit de nouă! „Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17). Da, facă Domnul ca noi să fim tot mai mult cuceriţi de acest adevăr! Dacă el a fost cu adevărat luat în posesiune de suflet, atunci nu te mai poţi întoarce înapoi la ceea ce este carne, fără să lezezi conştiinţa şi fără să falsifici adevărul. În măsura în care cu o conştiinţă bună se trăieşte înaintea lui Dumnezeu, ea rămâne la lucru şi la momentul oportun ne face atenţi unde şi cum ne-am abătut de pe drum.

În privinţa aceasta se face deseori o mare greşeală. Se fac eforturi mari pentru înţelegerea unui adevăr sau altul, dar nu se odihneşte în prezenţa lui Dumnezeu în aşa fel încât adevărul să poată pune stăpânire pe noi. Adevărul trebuie să lucreze, nu noi trebuie să lucrăm. Desigur aceasta nu este plăcut pentru carne; este umilitor pentru ea, deoarece noi am dori mai degrabă să facem ceva. Vrem să facem din adevărul respectiv un subiect de care să ne ocupăm intens. Dar Dumnezeu ne ia şi ne aşează în odihna prezenţei Sale, pentru ca aici adevărul să exercite prin Duhul toată activitatea Sa asupra conştiinţei noastre. Vreau să explic mai îndeaproape aceasta printr-un exemplu. Când Moise s-a suit pe munte, pentru ca acolo să primească pentru a doua oară tablele Legii, s-a ostenit el să aducă pe faţa lui strălucirea gloriei? Nu, el a stat liniştit înaintea Domnului şi gloria lui Dumnezeu l-a iluminat şi ea şi-a lăsat amprenta reflecţiei ei pe faţa lui Moise. Când apoi el a coborât de pe munte, el era singurul care nu a sesizat cum strălucea faţa lui. Toţi ceilalţi au văzut – toţi au văzut că Moise a fost în prezenţa lui Dumnezeu, căci ei vedeau efectul acesteia. Eu cred că tocmai în timpul de astăzi odihnirea înaintea lui Dumnezeu este deosebit de necesară, pentru ca adevărul să ne poată forma şi alcătui după chipul Său. Începând din momentul în care duhul nostru se preocupă cu adevărul ca subiect pe care noi să-l obţinem prin propria osteneală şi lucrare, punem în calea obţinerii acestui ţel unul din cele mai mari obstacole. În loc să permitem Duhului Sfânt să aplice adevărul respectiv la conştiinţa noastră, noi suntem preocupaţi să ni-l însuşim cu mintea. În acest timp vrăjmaşul are ocazia să ne înşele în mod neaşteptat.

Dacă eu recunosc locul meu adevărat – şi anume, că eu nu mai am nimic a face cu poziţia primului om, Adam, şi că locul meu este în Hristos înviat dintre morţi – şi dacă gândul acesta este ancorat în conştiinţa mea, atunci tot ce fac, ce gândesc şi ce simt trebuie să fie în concordanţă cu această poziţie. Este altceva să adaptezi adevărul la situaţiile noastre, decât să fi transformat de Dumnezeu prin adevăr şi să fii potrivit pentru El. Este bucuria lui Dumnezeu să ne facă potriviţi pentru locul unde El ne duce. Aceasta nu este sarcina noastră; El ne duce în această poziţie minunată în prezenţa Sa, o poziţie pe care inima omenească nu şi-o poate imagina! Dumnezeu spune: Eu te voi pregăti pentru aceasta şi de aceea Eu trebuie să îndepărtez tot [ce nu este potrivit acestei poziţii]. Cu cât inima mea savurează mai mult sentimentele lui Dumnezeu, cu atât mai mult voi fi gata să renunţ la toate celelalte.

2. Societatea cea mai bună

Punctul al doilea nu este aşa bine cunoscut şi de asemenea nici iubit, nici de conştiinţă şi nici de suflet. Este realitatea că cel credincios nu numai că nu mai are nici o legătură cu primul om, ci şi că el nu mai aparţine pământului. Ştiu că sunt mulţi care nu aud cu plăcere aceasta. Fiecare spune: mulţumesc lui Dumnezeu că nu aparţin primului om; eu am acum un loc nou în Domnul înviat; eu aparţin gloriei, aparţin lui Hristos; eu sunt în Cel înviat – însă marea întrebare este: eşti tu gata să spui: eu nu mai aparţin acestui pământ? Eu nu spun că pământul nu-ţi aparţine, nu gândesc aşa. Dumnezeu ţi l-a dat; însă aici se cuprinde un adevăr mai profund – credinciosul nu este din lumea aceasta. Găsim aceste două adevăruri, că un credincios nu este nici în Adam şi nici de pe pământul acesta, în epistola către Efeseni capitolele 1 şi 2; le poţi citi în linişte. Desigur noi suntem încă în trup, nu tăgăduiesc aceasta, dar este ceva măreţ să şti că noi nu avem nici un domiciliu pe pământ. Pământul este încuiat pentru noi. Dacă Hristos n-a avut nici un domiciliu aici pe pământ, atunci nici noi nu avem. Ce realitate preţioasă şi totodată serioasă! Ea exercită o influenţă mare asupra unei inimi, care suspinând întreabă: Unde aparţin eu de fapt? Unde este locul meu, patria mea? Unde pot eu intra şi ieşi în voie?

Începutul capitolului nostru 14 dă răspunsul preţios la această întrebare. Isus spune aici celor ce sunt ai Săi: Eu am un loc pentru voi în afara acestei scene de păcat şi de suferinţă. „În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă nu ar fi aşa, v-aş fi spus; pentru că Mă duc să vă pregătesc un loc; și, dacă Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, vin din nou și vă voi primi la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” (Ioan 14.2,3). În cuvintele „la Mine” este inclus ceva foarte precis. Tot aşa este în capitolul al treilea al epistolei către Coloseni, unde citim: „Deci, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3.1). Dumnezeu precizează credinciosului un domiciliu foarte precis, pentru ca el să ştie că îl găseşte acolo la El – în afara lumii stricate din jurul nostru. Acesta este primul adevăr, despre care este vorba în Ioan 14: un domiciliu precis, o locuinţă.

Observţi cum se aseamănă cele două adevăruri din Coloseni 3 şi Ioan 14. Dacă apostolul spune: „căutaţi cele de sus, unde Hristos este”, ultimele trei cuvinte corespund în putere şi însemnătate exact acelor preţioase cuvinte „unde sunt Eu” din Ioan 14. Ele oferă totul unei inimi care se preocupă numai cu Isus. Nu doresc să mă alătur descrieri poetice a cerului, pe care am auzit-o. Eu nu cred în ea; dimpotrivă, mă mir că Scriptura vorbeşte aşa de puţin despre această temă, ea aminteşte foarte puţin despre ea – în timp ce fantezia omenească se preocupă mult cu cerul. Însă Cuvântul ne asigură, că noi vom fi acolo unde este Isus. Locul îşi primeşte importanţa prin Persoană. Realitatea preţioasă este aceea, că Domnul vrea să ne aibă la Sine, acolo unde este El. Este suficient pentru inima care are ca subiect de preocupare pe Hristos, să ştie că El este acolo. Prezenţa Lui oferă locului tot ce îl face important şi atrăgător pentru noi. Prezenţa Lui satisface orice dorinţă şi orice nevoie. Cu El, căci El este acolo! Pretutindeni cu El!

Acum vreau să îndrept atenţia spre o altă realitate importantă. Acolo unde este Hristos, acolo este şi locul nostru. Poziţia lui Hristos determină deci şi poziţia noastră. El vrea ca noi să fim totdeauna acolo unde este El. Ah, cât de minunat este aceasta! Noi nu putem înţelege dragostea inimii lui Hristos, El, Cel care Se bucură să aibă pe ai Săi veşnic la Sine. De aceea se poate spune cu deplină încredere: inima Lui nu s-ar bucura, dacă ar fi altfel. De aceea, dacă am găsit locul unde este Hristos, atunci am găsit şi pe al nostru. „… ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.

În epistola către Evrei 13 găsim un alt aspect al aceluiaşi adevăr. El clarifică principiul. „De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă. Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui” (Evrei 13.12,13). Aşa cum tocmai am văzut, Domnul a pregătit pentru noi un domiciliu, o locuinţă, acolo sus în cer, locul cel mai bun care se poate imagina sau dori. Prezenţa Lui oferă acestui loc caracter şi distincţie. El vrea să ne aibă acolo. Cât de mult ne bucură această perspectivă! Dar ce gândiţi voi despre reversul din Evrei 13? „Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui.” Vedeţi înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu! Dacă rămânem în tabără, nu vom avea parte de ocară, dar dacă ieşim afară la Isus, atunci cu siguranţă vom avea parte de ea. Ce ne poate deci determina să ieşim afară? Răspunsul este: numai starea, că noi ieşim afară la El! Nu este vorba de faptul că eu părăsesc tabăra şi astfel protestez contra tot ce este în tabără. Ci eu ies afară – şi aceasta este deosebit de important – din dragoste pentru Hristos. Desigur eu ies din tabără şi din cauză că conştiinţa mea încercată înaintea lui Dumnezeu nu-mi permite să rămân în tabără. Dar eu părăsesc tabăra înainte de toate, deoarece sunt atras de o Persoană vie, care Se află în afara taberei! Privesc în sus spre cer şi întreb: Unde este Domnul Isus? Răspunsul este: El este acolo sus! – Acolo am şi eu acces. – Şi unde pe pământ? – Aici pe pământ El este în afara taberei! – Domnul Isus a suferit în afara porţii, şi tot aşa şi eu nu am altă alegere, decât să ies afară şi anume la El.

Aceasta este istoria credinciosului: El intră, ca să savureze bucuria casei Tatălui; el iese „purtând ocara Lui”, ca să fie împreună cu Acela care i-a pregătit o locuinţă acolo sus în cer. Preaiubiţilor, vorbeşte adevărul acesta conştiinţei voastre? Este el plăcut? Ah, prieteni dragi, el este un cuţit ascuţit, care taie adânc în carne şi ne loveşte în locul cel mai sensibil al nostru. Sunt convins de aceasta. Unii dintre noi ar putea povesti cum, când şi unde a simţit tăietura tăioasă. Dar unde rămâne toată durerea, când Duhul Sfânt ne arată pe Isus în locuinţele unde locul nostru este deja pregătit – dacă inima noastră o ia în serios. Dacă Duhul Sfânt ne arată pe Isus în locuinţele aflate în afara pământului stricat, atunci inima noastră duce dorul după ele, căci ele stau acolo pregătite pentru noi. Atunci noi suntem capabili să renunţăm la bunurile pământeşti. Chiar dacă vântul dogoritor al suferinţelor bate asupra noastră, chiar dacă valurile de nestăvilit al încercărilor lovesc în noi, nimic nu va fi în stare să zguduie pacea noastră, nici măcar înaintea morţii, care nu cruţă pe nimeni. Nu este nici un loc pe pământ, pe care să nu-l ajungă săgeţile morţii. Arcaşul nesătul aruncă săgeţile lui pretutindeni în lumea aceasta sărmană. Nimic nu ne poate proteja de el. Chiar şi ţinutul cel mai însorit este pustiit prin săgeţile morţii. Dar Isus S-a suit în cer cu cuvintele: „Mă duc să vă pregătesc un loc; şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, vin din nou” (Ioan 14.2,3). El nu numai păstrează locul pentru noi, nu, prezenţa Lui Însuşi îl pregăteşte pentru noi (în aceasta constă puterea locului acesta); şi mai mult chiar: El va reveni, ca să ne ducă acolo şi să ne primească.

Nu cred că Isus este la lucru acolo sus, ca să pregătească locul pentru noi; prezenţa Lui acolo sus le pregăteşte pentru noi, cei care acum ne aflăm încă aici pe pământ. Nu este vorba în primul rând de loc, ci de oameni, de ai Săi din lume. El vrea să ne păstreze potriviţi pentru prezenţa Sa, după ce noi am fost pregătiţi pentru aceasta prin sângele Său. Pe baza sângelui Său stăm înaintea Lui, şi harul Său este mijlocul care ne menţine potriviţi pentru aceasta. Este prezenţa Sa, cea care pregăteşte locul pentru noi. Acum mai rămâne un singur lucru. Cine ne va introduce în locurile deja pregătite? Acelaşi Domn, care S-a dus acolo să ne pregătească un loc, care în timpul absenţei Lui [în trup] ne menţine şi păzeşte, va reveni. Şi El va fi primul care ne va saluta acolo. „Şi, dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi.” „La Mine Însumi”, aceasta nu este cerul, şi nici gloria, este Persoana Sa. „… ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” Ce bucurie!

Înainte să continui, prieteni preaiubiţi, doresc să vă întreb cu dragoste: Ce influenţă au toate acestea asupra inimii voastre? Eu cred că noi toţi ne lăsăm prea mult influenţaţi de duhul timpului. Prin aceasta vreau să spun că noi scoatem cât de mult posibil foloase de la Hristos şi apoi Îl uităm! Nu se comportă mulţi ca acel bărbat egiptean, care era în temniţă împreună cu Iosif? El era bucuros să-l aibă pe Iosif, deoarece prin Iosif el a primit perspectiva unei fericiri şi bunăstări viitoare. Însă el l-a uitat pe Iosif, de îndată ce a primit eliberarea mult dorită. Da, tot aşa procedăm şi noi. Vă voi arăta aceasta. Fiecare îşi doreşte mult uşurarea – odihna conştiinţei, a inimii, căci noi suntem creaturi complicate. Avem o conştiinţă, care trebuie curăţită, şi o inimă, care caută satisfacere. Sângele lui Hristos ne eliberează conştiinţa, Persoana Lui ne satisface inima. Aceasta vreau să spun, când zic că noi ne adresăm lui Hristos numai când avem nevoie de El şi după aceea Îl uităm. Cât de des, de exemplu, abuzăm de faptul preţios, că Hristos pregăteşte un loc pentru noi în afara pământului, unde ne putem refugia, când suflul morţii vine peste lucrurile de aici de pe pământ! Abuzare? Cum este aceasta posibil? Ce facem noi după ce furtuna s-a liniştit? Vai! Foarte des acest loc nu a fost altceva pentru noi decât un loc de refugiu pentru scurt timp, cât a durat furtuna. După aceea îl părăsim din nou, când a trecut vijelia.

Hristos vorbeşte despre o locuinţă, despre un cămin. Fără îndoială locul acesta este un loc de refugiu, un adăpost, singura umbră împotriva jăraticului pârjolitor al arşiţei pustiei din jurul nostru. Însă dacă nu am găsit pe Domnul nostru în ea, aceasta înseamnă bucuria, binecuvântările casei Tatălui în părtăşie cu Acela care poate da inimilor îndestulare deplină, atunci noi vom părăsi din nou acest loc, de îndată ce a trecut furtuna. Lumea din jurul nostru nicidecum nu gândeşte la o locuire împreună cu Hristos în afara acestei scene pământeşti; pământul îi pare să fie un loc de şedere deosebit de plăcut. În cel mai bun caz Îl lasă pe Hristos să coboare pe pământ, ca astfel să poată savura fără griji harul Său şi dragostea Sa, ajutorul Său şi mântuirea Sa. Prieteni dragi, acesta este duhul predominant al timpului. Dumnezeu aşteaptă cu totul altceva. Voia Lui este ca mântuirea prin Hristos, prin sângele şi harul Său, care am primit-o de la El, să lucreze desprinderea de pământul acesta, pentru ca noi să ne instalăm stabil şi sigur acolo sus. Dacă facem locul acela, în care a intrat Hristos, ca locuinţă a noastră, atunci nu ne vom mai gândi la nici un loc de odihnă pe pământ.

Voi încerca să explic aceasta printr-un exemplu pentru aceia, pentru care aceste lucruri sunt noi. Să ne imaginăm că un om ar fi mutat deodată într-un ţinut foarte depărtat. Are el nevoie să se facă aici străin, să primească gândirea şi simţămintele că este străin? Nu, el este străin. Faptul că el a părăsit căminul lui, îl face un străin. Acasă la el nu este un străin, căci inima lui a rămas acolo, interesele lui şi toată averea lui sunt acolo. Dacă el vine deodată într-un alt loc, atunci desigur el este un străin acolo. Dacă aplicăm aceasta la noi, atunci putem spune: caracteristica cea mai sigură că cineva nu este un străin, este străduinţa de a deveni străin. Mereu sunt oameni care se străduiesc să fie ce nu sunt. Dar dacă cineva este cu adevărat un străin, acela nu are nevoie de astfel de străduinţă. El se recunoaşte că este străin prin comportarea lui naturală. O plantă nu are nevoie să facă eforturi să arate că este plantă. Tot ce ea are nevoie, este căldura şi lumina, lumina şi căldura soarelui; dacă primeşte acestea, ea creşte şi se dezvoltă conform specificului ei. Tot aşa şi noi nu vom putea niciodată dobândi particularitatea caracteristică de a fi străini pe pământul acesta.

Prieteni preaiubiţi, sunt două lucruri care ne sunt imposibile. Niciodată noi nu putem dobândi caracterul de străin, tot aşa cum noi, care suntem păcătoşi, nu ne putem face potriviţi pentru prezenţa lui Dumnezeu. Atât una cât şi cealaltă sunt total imposibile. Dar începând din momentul în care am ajuns să ne odihnim la Hristos, acolo unde este El, noi stăm în afara veacului pământesc. Lucrurile pământului acesta ne devin străine şi ele încetează să mai fie subiectul intereselor şi năzuinţelor noastre.

Însă nu este nici unul între noi, care nu ar trebui să mărturisească lui Dumnezeu – dacă El ne-ar întreba -, că el se simte incomod în această lume! Noi nu simţim viaţa ca fiind incomodă aici jos, ca să zicem aşa – noi nu ne simţim că nu suntem la locul nostru. Cât de puţin ne întristează starea lucrurilor din jurul nostru! Dacă am trăi acolo sus, am simţi asemenea unei plante care a fost adusă într-un mediu climatic străin, am simţi că atmosfera pământească nu corespunde naturii noastre. Dar noi ne-am aclimatizat într-o oarecare măsură. Am trăit aşa de mult timp în duhul lucrurilor care ne înconjoară, că ne-am obişnuit cu clima pământească. Nu este aceasta realitatea? Noi putem supravieţui în lume, deoarece noi ne-am acomodat treptat la răceala şi întunericul ei şi ne simţim bine în ele. Vrem mai bine să fim stabiliţi aici jos, decât să ne simţim străini. Ah, Domnul să ne facă vizitatori pe pământ, prin aceea că ne face locuitori ai cerului. Dacă ne-am stabilit în cer, atunci suntem numai vizitatori pe pământ, dar dacă avem locuinţa pe pământ, atunci în cel mai bun caz suntem vizitatori acolo sus. Mă tem că aşa este la cei mai mulţi dintre noi.

Dar, prieteni preaiubiţi, nu este intenţia lui Dumnezeu, ca noi să fim înrădăcinaţi acolo sus,  că noi găsim acest cămin aşa de atrăgător pentru inimile noastre sărmane în părtăşia cu Persoana preaiubită? Dacă ar fi aşa, atunci ne-am simţi numai ca vizitatori pe pământ şi am aduce cu noi în ţara pribegiei harul, desăvârşirea, blândeţea şi puterea Domnului Isus.

Se regăseşte acelaşi duh în care lucrurile de aici de pe pământ sunt căutate. Se vede mai dinainte greutatea, este verificată, evaluată şi după posibilităţi se caută să se facă pregătiri pentru întâmpinarea ei. După aceea vine momentul de care s-a avut teamă, se are parte de o dezamăgire amară. De ce? Deoarece Dumnezeu dă putere nouă – potrivit bogăţiei şi gloriei Sale – abia atunci când se simte nevoia de ea. Noi nu primim această putere ca provizie. Noi nu o putem înmagazina. El ne dă tot ce ne trebuie. El ştie foarte bine că noi am folosi proviziile date numai pentru a deveni independenţi. Prin harul Său El păstrează hăţurile în mâna Sa. Noi trebuie să venim zilnic la El pentru toate nevoile noastre. Cu cât suntem mai aproape de Hristos în locul unde se află El, cu atât mai mult vom savura bucuria casei Tatălui şi cu atât mai uşor vom învinge greutăţile zilnice, fără să ne întărim mai dinainte. Fie ca noi să mergem aşa pe drumul nostru, cu răbdare, linişte şi bucurie de la Hristos! Când vor veni strâmtorările, noi le vom învinge prin harul Său şi puterea Sa. În măsura în care savurăm locul unde se află El, noi vom deveni capabili să suportăm necazurile şi să le învingem. Noi ne vom putea împotrivi greutăţilor numai atunci când suntem acasă în locul acela şi aici jos suntem numai vizitatori. Fie ca noi să ne aflăm mai mult în patria noastră de sus, ca să fim în stare prin harul lui Hristos să învingem greutăţile care se năpustesc asupra noastră şi în felul acesta să-L glorificăm!

Doresc acum să îndrept atenţia asupra unui alt punct din Ioan 14. Domnul spune în versetul 23: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” Pun întrebarea fiecăruia dintre noi: Suntem noi gata să dovedim dragostea noastră pentru Hristos în felul acesta? Domnul nu vorbeşte despre fapte, pe care noi trebuie să le facem. El nu spune: „Dacă Mă iubeşte cineva, va face fapte.” În zilele noastre de activitate intensă, în care chiar şi lucrarea de evanghelizare poartă deseori acest caracter, fără îndoială ar fi mai bine văzut dacă Isus S-ar fi exprimat aşa. Departe de mine să vorbesc rău de uneltele pe care Dumnezeu în suveranitatea şi îndurarea Sa nesfârşită le foloseşte pentru împlinirea planurilor Sale. Dar să depui mărturie nu este totul: noi trebuie să împlinim cuvântul lui Isus. Facem noi aceasta? „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” Domnul să graveze aceste cuvinte pe inima noastră!

Este un gând serios, că râvna şi activitatea neîntreruptă, lucrul şi osteneala până la jertfire de sine pot fi prezente fără ca în toate acestea să se găsească vreo urmă despre dragostea pentru Hristos. Unii vor gândi că eu exagerez. Dar voi dovedi că aşa este. Să nu mă credeţi, dacă nu vă pot dovedi. Să citim încă o dată versetele de la începutul capitolului al doilea din cartea Apocalipsa. Acolo vedem pe Isus mergând în mijlocul celor şapte sfeşnice, având ochii ca o flacără de foc. El aude totul, vede totul, cercetează totul şi evaluează totul. Îl auzim spunând: „Îngerului adunării din Efes scrie-i: … Ştiu lucrările tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi că nu-i poţi suporta pe cei răi; şi i-ai pus la încercare pe cei care îşi zic ei înşişi apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi; şi ai răbdare şi ai suferit pentru Numele Meu şi n-ai obosit” [Apocalipsa 2.2,3). Unde s-ar putea găsi astăzi sub ochii pătrunzători ai Domnului o stare mai bună? Căutaţi în creştinătate, dacă găsiţi aşa ceva! Nu, prieteni dragi, niciunde nu se găseşte aşa ceva.

Domnul aminteşte toată această lucrare şi o recunoaşte, aşa cum obişnuieşte El să facă. Dar apoi – şi acum vine marele „dar” – El adaugă: „dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.” Nu ştiu dacă noi putem lua suficient în consideraţie posibilitatea nespus de serioasă de a face fapte, chiar dacă dragostea pentru Hristos lipseşte. V-aţi gândit vreodată la aceasta? Se recunoaşte clar că Domnul recunoaşte mult mai mult dragostea decât faptele. Este însă posibil să se facă o lucrare, da, chiar o lucrare recunoscută de Domnul, fără ca inima să fie în adevăr şi sinceritate în această lucrare. Să ne ferim să facem lucrări, dacă lipseşte forţa motrice a dragostei!

Etalonul pentru toate care se petrec în jurul nostru este cuvântul simplu al Domnului: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” [Ioan 14.23]. Iubeşti tu pe Hristos? Te întreb în Numele Domnului; este inima ta cu El? Ai dovedit dragostea ta pentru El? Poţi tu spune: da, Îl iubesc? Trăim într-un timp în care fiecare arată sentimentele sale liber şi deschis. Deci, „dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu.” Dacă nu împlineşti cuvântul Său, dacă nu urmezi sfatul Său, voia Sa revelată, nu este atunci fals să spui că Îl iubeşti? Să ne gândim la Dalila. Cu toată josnicia ei şi starea ei stricată, această femeie ştia totuşi ce este dragostea sinceră. Ea a zis lui Samson: „Cum poţi să spui: »Te iubesc!«” [Judecători 16.15]. „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu. …”

Să studiem pe scurt cuvintele Domnului adresate adunării din Filadelfia, din Apocalipsa 3. El spune mai întâi, că El cunoaşte lucrările ei, însă nu spune nici un cuvânt despre aceste lucrări. Motivul pentru aceasta este fără îndoială acela, că nimeni altcineva nu le va lua în considerare. Lucrările adunării din Filadelfia erau de aşa natură, că era nevoie de ochii lui Isus, ca ele să fie descoperite sau cel puţin să fie onorate. „Ştiu lucrările tale.” Ele erau prea neînsemnate, prea ascunse pentru ochii lumii; ele erau prea particulare în ceea ce priveşte executarea lor, felul şi motivele lor, ca ele să poată fi preţuite de altcineva, decât numai de Isus. „Ştiu lucrările tale.” Ce mai spune El în afară de aceasta? „Ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu.” Aceasta este acelaşi lucru cu „sfatul Meu”, este identic cu Ioan 14. „Ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu.” Diferenţa între adunarea din Filadelfia şi adunarea următoare (de care nu mă voi ocupa acum) este următoarea: în una este puterea divină care însufleţeşte slăbiciunea omenească, în timp ce în cealaltă era satan, care a impulsionat pe oameni. Ce gând ciudat: puterea divină însufleţeşte slăbiciunea omenească – dar cât de grav este să gândeşti că satan este la lucru în om! Însă este liniştitor să constaţi că ambele adunări primesc o răsplată.

Doresc să vorbesc pe scurt despre răsplata din Ioan 14.23: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi; şi noi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el.” Fiul lui Dumnezeu are acolo sus o locuinţă pentru Mine; aceasta este cu adevărat nespus de minunat. Însă mult mai minunat este gândul, că El – până când El mă va introduce acolo sus în glorie – vrea să coboare şi împreună cu Tatăl vrea să facă locuinţă în inima mea! În harul Său nesfârşit El vrea să Se coboare atât de mult şi să locuiască în inima noastră. Cât de puţin ne gândim la aceasta! Unde sunt inimile care doresc prezenţa Sa, a căror cea mai profundă bucurie este să fie locuinţa lui Isus? Tatăl şi Fiul vin pe pământ, ca să locuiască în ele! Cine ar crede o astfel de realitate minunată, dacă Hristos nu ar fi spus – inima noastră sărmană şi nestatornică trebuie să fie locuinţa Tatălui şi a Fiului!

Dragi prieteni, ce atitudine aveţi voi faţă de acest fapt? După ce noi am găsit locurile cele mai bune, aici ne este arătată – spun aceasta cu toată reverenţa – cea mai bună societate! Tatăl şi Fiul! Ne putem gândi, că ne-am putea simţi singuri, dacă suntem conştienţi de o astfel de legătură? Tatăl şi Fiul coboară, nu numai ca să ne viziteze în trecere, ci ca să locuiască în inimi, în care odinioară a domnit lumea, carnea şi diavolul! Facă Domnul, dragi prieteni, să ne verificăm prin Duhul Său, dacă avem cu adevărat dorinţa ca Ei să-Şi facă locuinţă în inimile noastre.

Ne-am gândit noi cu seriozitate, poate într-o noapte fără somn, că pretutindeni Cuvântul lui Isus este dat la o parte? Vorbim mult despre dragostea noastră pentru Hristos şi Cuvântul Său, dar am stat noi măcar o singură dată cu faţa la pământ având simţământul că sunt aşa de mulţi care conştienţi şi intenţionat caută propriile interese şi nu interesele lui Hristos?

Noi vorbim, aşa cum am spus, cu plăcere despre dragoste, despre sentimente, dar cât de sărăcăcioasă, jalnică şi egoistă este aceasta! Dacă inimile noastre ar fi mai mult ocupate cu sentimentele pentru Hristos, atunci probabil nu ne vom afla aşa de uşor în rândurile acelora care arată indiferenţă totală faţă de dorinţele Sale. Nu ne-ar umili profund, să vedem cât de puţin este preţuită dorinţa inimii lui Isus, pentru care El Şi-a dat viaţa? El a rugat odinioară pe Tatăl, să adune într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi [Ioan 11.52], şi El doreşte ca ei „toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi” [Ioan 17.21]. Se preocupă biserica mărturisitoare în vreun fel de această intenţie, de această rugăminte a lui Isus? „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvântul Meu.”

3. Cele mai bune împrejurări

Al treilea punct, asupra căruia doresc să mă refer, îl găsim în versetele 26-28 ale capitolului nostru: cele mai bune împrejurări. Am vorbit despre locul cel mai bun şi apoi despre societatea cea mai bună. Să vorbim acum pe scurt despre cele mai bune împrejurări. Locul cel mai bun este în cer, la Hristos; societatea cea mai bună  este „în afara taberei”, prin aceea că Hristos şi Tatăl sunt cunoscuţi ca Aceia care fac locuinţă la noi. Dar care sunt cele mai bune împrejurări? În primul rând este o pace dublă. Prima pace este aceea, pe care Hristos a făcut-o prin sângele crucii Sale, şi apoi pacea de care El S-a bucurat ca Om ascultător şi dependent, ca Fiu al Tatălui Său. Nu mă refer la Isus ca Fiu din veşnicie. Vorbesc despre Fiul Omului, care a venit în lumea aceasta.

Prima pace, pe care El ne-o lasă, aşa cum am spus, este pacea, pe care El a făcut-o prin sângele crucii Sale. Pacea a doua, El ne-o . Aceasta este pacea, pe care El Însuşi o avea, pacea care provine din dependenţă, din subordonare şi ascultare. Posedăm noi această pace dublă? Nu este o realitate apăsătoare, că între aceia care mărturisesc că sunt poporul lui Dumnezeu, se găsesc din aceia care nu posedă nici măcar prima pace? Ei nu ştiu că pentru credincios nu mai este nici un vrăjmaş. Numai cine a înţeles cu adevărat că toţi vrăjmaşii au fost biruiţi, că niciunul nu mai poate să-şi ridice capul, posedă pacea, pe care Isus a făcut-o prin sângele crucii Lui. Căci, mai există vreun vrăjmaş, pe care Isus să nu-l fi biruit? Unde este păcatul? „… dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” [Evrei 9.26]. Unde este satan? „… ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul” [Evrei 2.14]. Unde este moartea? „Unde îţi este boldul, moarte? Unde îţi este victoria, moarte?” [1 Corinteni 15.55]. Nu mai este nici un vrăjmaş! Deci dacă inimile noastre se supun Aceluia care la cruce a întreprins totul, dacă ne punem încrederea în El, atunci posedăm această pace. Nici un vrăjmaş nu ne mai poate face ceva!

Pacea a doua este consecinţa subordonării noastre lui Hristos. Ea rezultă din dependenţă şi ascultare. Eu am parte de această pace atunci când iau jugul Lui asupra mea şi învăţ de la El. În general despre jug se vorbeşte în legătură cu lucrul; jugul lui Isus dimpotrivă se ia pentru a găsi odihnă. „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, … şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” [Matei 11.29]. Pacea a doua înseamnă: să ocup în toată simplitatea locul meu înaintea lui Dumnezeu, să cunosc că eu nu mai trăiesc în carne înaintea lui Dumnezeu, ci că eu am murit şi nu mai am voinţă proprie şi prin puterea vieţii în Hristos mă ţin mort. Ceea ce deseori nelinişteşte inimile este situaţia că nu s-au încheiat propriile socoteli cu Dumnezeu. Nu s-a realizat prin credinţă ceea ce Dumnezeu ne-a dat în Hristos. Dacă nu ne menţinem morţi, atunci vom fi dominaţi de voinţa proprie. Atâta timp cât această voinţă nu vine sub domnia lui Dumnezeu, nu vom putea poseda acea a doua pace. Dar dacă ne-am supus lui Dumnezeu, voinţa proprie este răstignită. Atunci savurăm pacea a doua, pacea unui om dependent de Dumnezeu şi dedicat Lui. Voinţa noastră este obstacolul care ne împiedică să fim dependenţi şi supuşi. Această voinţă – accentuez aceasta în mod deosebit – nu o putem frânge prin propria putere de voinţă. Poţi tu să frângi voinţa ta prin propriile eforturi? Uneori căpeteniile demisionează de bună voie; voinţa nu a demisionat niciodată şi nici nu va demisiona. Niciodată şi nicidecum! Numai crucea poate da la o parte voinţa noastră! Eu trebuie să aduc în ordine cu Dumnezeu socotelile mele; Dumnezeu a răstignit omul meu vechi împreună cu Hristos. Dumnezeu a pus capăt în moarte a tot ce eram eu. Eu am numai un lucru de făcut, şi acesta este: „să mă ţin mort faţă de păcat”.

Încă ceva, ceva foarte preţios, mai este în acest capitol al evangheliei după Ioan în legătură cu împrejurările cele mai bune, pe care le-am amintit deja. „Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl” [Ioan 14.28]. Eu cred că noi în general nu am înţeles corect acest adevăr. Este ca şi cum Domnul ar spune: Eu v-am unit aşa de strâns cu mine, v-am aşezat în Mine Însumi într-o poziţie deosebit de binecuvântată, aşa că Eu am încredere că voi vă veţi bucura împreună cu Mine. Voi veţi avea parte cu Mine de această bucurie. Ce înseamnă aceasta? Să uitaţi întristarea proprie din pricina bucuriei Mele. „Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl”. Vai, cât de puţin sunt capabile inimile noastre sărmane, egoiste, să intre în bucuria Lui, aceste inimi care totdeauna se mişcă în cercul strâmt al eului propriu! Cât de puţin trăim noi această bucurie! Cât de puţin suntem noi preocupaţi exclusiv cu Hristos, cât de puţin ne bucurăm de bucuria Lui! „Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl; pentru că Tatăl este mai mare decât Mine.”

Acestea sunt adevăruri de bază importante, prieteni dragi, pe care eu le-am explicat numai în slăbiciune. Dumnezeu le pune înaintea ochilor noştri pentru timpul pribegiei noastre. Ştiu bine, că între copiii lui Dumnezeu este suficientă energie pentru slujire, dar – se găseşte la ei destulă odihnă, ca să aibă părtăşie? Sunt convins, că nimeni nu poate ocupa locul în mărturia, pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru aceste ultime zile, dacă el nu cunoaşte odihna inimii, ca să practice părtăşia cu Domnul. Dacă eu n-am odihnă, nici a inimii, nici a conştiinţei, atunci eu nu sunt eliberat. Eu cred de asemenea că starea de astăzi a multor copii ai lui Dumnezeu îi determină să se preocupe cu mii de lucruri de tot felul, care îi înconjoară. În felul acesta vor, dacă ar fi posibil, să umple golul care rezultă din lipsa de odihnă înaintea lui Dumnezeu.

Facă Domnul ca în timpul de slăbiciune lăuntrică şi stricăciune în afară să cunoaştem tot mai mult locul minunat, în care El a intrat pentru noi, ca sufletele noastre să locuiască deja acum acolo! Fie ca noi să savurăm pe pământul acesta prezenţa Sa şi legătura cu El în împrejurările prin care avem de trecut, potrivit voii Sale, pacea şi bucuria, pe care El le dă până în clipa când vom auzi glasul Lui şi vom merge în întâmpinarea Lui, ca să fim pentru totdeauna la El!

Pelerinaj şi odihnă (1)
Ioan 13: Curăţire şi părtăşie

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 13

Prefaţa autorului

Această predică a fost scrisă pe scurt de un ascultător. La dorinţa acestuia, vorbitorul a prelucrat-o, în măsura în care i-a fost posibil. El a considerat că este bine să nu schimbe nici stilul şi nici felul de exprimare al acestei predici puţin structurate, care în mod cunoscut este diferit de un text redactat. Fără îndoială mulţi cititori se vor întreba, dacă predica va apare vreodată în formă tipărită. Autorul poate spune conform cu adevărul, că nimeni nu poate şti aşa de bine ca el cât de lipsite de putere sunt cuvintele mesajului său. Dar adevărurile, pe care el a încercat să le prezinte şi să le explice, acoperă, aşa speră el, instrumentul modest, care a ţinut prelegerea. Dacă Îi va plăcea Domnului să ajute alor Săi prin autor şi să-i încurajeze şi să ne facă din nou clar, ce poate El face cu cei nechibzuiţi, slabi, nenorociţi şi cei vrednic de dispreţ, atunci a Lui să fie toată lauda şi onoarea.

W. T. T., Malvern 1875

Introducere

Două teme îmi sunt importante, despre care doresc să vorbesc în seara aceasta, şi anume în aceeaşi ordine în care ele sunt tratate în Ioan 13, nu numai în ceea ce priveşte ordinea morală, ci şi în ceea ce priveşte ordinea literală. În primul rând este vorba de curăţirea practică, de care avem nevoie, ca să avem parte cu Hristos, şi în al doilea rând, de odihna care rezultă din aceasta.

Oricine priveşte starea poporului lui Dumnezeu din zilele noastre va observa fără discuţii cât de puţină odihnă adevărată este între credincioşi. Nicidecum nu contest că seriozitatea, râvna şi dăruirea, cunoaşterea şi înţelegerea sunt prezente. Însă se pot avea toate aceste însuşiri (sau numai o parte din ele) şi cu toate acestea să nu ai o pace reală, o odihnă adevărată. Astăzi este deosebit de greu să găseşti pe cineva care se bucură de o pace permanentă. De ce este aşa? Te-ai întrebat vreodată, cum se face că în privinţa aceasta se observă o aşa mică diferenţă între sfinţi şi mediul înconjurător al lor? Intenţia mea este, dacă este posibil, să răspund corect la această întrebare.

În mod deosebit sunt două lucruri prin care cei care mărturisesc că sunt creştini încearcă să aibă linişte, şi ambele se iau la întrecere unul cu altul:

  1. Pe de o parte este activitatea permanentă, o activitate fără pauză, preocuparea inimii cu lucruri care în sine însuşi sunt bune şi corecte, dar care nu dau odihnă şi nici nu pot da, ci dimpotrivă produc nelinişte. Dragi prieteni, veţi vedea că măsura activităţilor desfăşurate este în raport cu lipsa liniştii lăuntrice. Deseori este aşa, că cineva care nu are odihna inimii şi a duhului, este constrâns la activitate susţinută, ca să se elibereze de sine însuşi.
  2. Pe de altă parte sunt eforturile de a îmbunătăţii carnea, pentru ca pe această cale să se ajungă la linişte. Exprimat simplu, aceasta înseamnă: se afirmă, şi se consideră de mulţi adevărat – chiar şi de creştinii serioşi, adevăraţi copii ai lui Dumnezeu -, că renunţarea la voinţa proprie prin puterea proprie a voinţei ar duce la linişte. În momentul când s-ar renunţa la propria voinţă (privit corect, aceasta este absurd!), când voinţa ar capitula, ca să zicem aşa s-ar da în moarte, prin această atitudine de voinţă s-ar ajunge la linişte.

Marea mea dorinţă este să prezint, după cât înţeleg Scriptura, ce stă împotriva sufletului, ca să obţină liniştea desăvârşită, care se vede aici în Ioan 13 – un om se reazemă de pieptul lui Isus -, şi să arăt în ce constă această linişte şi care sunt urmările ei.

Curăţirea practică

Eu cred că primul şi cel mai simplu motiv pentru lipsa de pace constă în faptul că picioarele credincioşilor nu sunt spălate. Prin aceasta ei devin practic incapabili să aibă părtăşie cu Hristos acolo unde este El. Acesta este, aşa cum cred eu, marele adevăr, care ne este prezentat în Ioan 13. Nu este vorba în primul rând (cu toate că şi aceasta este adevărat), că Domnul nostru preaiubit îndepărtează murdăria care se depune pe picioarele noastre în umblarea noastră zilnică. Eu cred că aici este vorba de ceva mult mai profund, şi anume de o aptitudine a inimii de a fi acolo unde este El  – o curăţire, pentru a avea parte împreună cu El în glorie. Repet: nu este faptul că El ne spală picioarele din cauza murdăririi zilnice. Nu neg aceasta, însă aici este vorba de ceva mult mai profund: de o anumită aptitudine, de a te identifica cu Hristos, pentru a putea avea parte cu Hristos acolo unde este El. Aceasta este părerea mea conform temei din Ioan 13.

„În timpul cinei”, aceasta înseamnă, în timpul în care Domnul era încă unit cu ai Săi aici în lumea aceasta, „S-a ridicat de la cină” [Ioan 13.2-4]. Isus întrerupe această părtăşie pământească şi le arată cum El îi poate face potriviţi pentru o altă relaţie mai preţioasă cu El. Se pare că prin aceasta El voia să le spună: Până acum Eu am fost unit cu voi la nivelul vostru, dar acum vreau să vă arăt cum Eu pot să vă fac capabili şi potriviţi pentru părtăşia pe locul Meu, în sfera nouă şi în noul domiciliu, unde Eu mă duc.

El ia deci ligheanul, apa şi ştergarul de in, şi deplin conştient „că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu Se duce” [Ioan 13.3] – aceasta era partea lui Dumnezeu şi de asemenea şi partea Lui -, Se pleacă, ca să facă această slujbă preaiubiţilor Lui. În aceasta se arată sursa şi imboldul întregii Sale slujiri pentru ei: „Deoarece El iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” [Ioan 13.1]. Ah, Doamne Isuse, ce dragoste, ce har minunat! Simpatia şi dragostea Domnului faţă de ai Săi rămân pentru toate timpurile şi sunt aceleaşi în toate împrejurările. Cât de preţios este totuşi, să pătrunzi până la originea acţiunilor Domnului Isus Hristos! Dar cât de puţin înţelegem noi de fapt, că motivaţiile a tot ce face El sunt numai în El Însuşi! Această realitate simplă iese clar în evidenţă. Tot ce Îl determină să ne dovedească har porneşte direct din inima Lui.

De aceea El a întreprins totul, ca să facă capabili pe ai Săi pentru prezenţa Sa şi pentru strângerea laolaltă cu El în noul mediu viitor. Nimic mai puţin nu putea fi suficient pentru inima lui Hristos. Eşti tu şi sunt eu conştient de dimensiunea acestei realităţi? Că toate ostenelile Domnului nostru scump slujesc – atât cât depinde de El – să ne facă potriviţi pentru viaţa cu El şi la El? Eşti tu conştient în adâncul fiinţei tale, că dorinţa Lui cea mai profundă era să facă – atât cât depinde de El – un om nenorocit ca mine şi ca tine capabil pentru părtăşia cu El în noua localitate de domiciliu, în care El a intrat? Nu este numai o chestiune a necesităţilor mele şi a insuficienţelor mele; ci sentimentul Lui Îl determină să mă facă potrivit pentru El acolo sus. De aceea El ia ligheanul, apa şi ştergarul de in şi începe „să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul de in cu care era încins” [Ioan 13.5].

Înţelegeţi voi însemnătatea acestei acţiuni a lui Hristos pentru voi? În seara aceasta vorbesc intenţionat despre noţiuni simple, care sunt probabil cunoscute multor ascultători. Însă adevărurile cele mai vechi, cu toate că ne sunt familiare, au cel mai mult nevoie să fie reîmprospătate în noi. Ele ajung repede să fie uitate, în mod deosebit prin preocuparea cu lucrurile din jur. Te întreb în seara aceasta: Eşti tu conştient că Domnul Isus ţine picioarele tale în mâinile Sale? Eşti tu conştient, ce înseamnă să fi subiectul unei astfel de acţiuni a Domnului Isus, o acţiune care trebuie să îndepărteze şi cea mai mică murdărie, care ar putea deranja relaţia cu El? Domnul va avea atunci o bucurie mai profundă de părtăşia cu tine, decât o ai tu faţă de părtăşia cu El. Eşti tu conştient de aceasta? Te supui tu de bună voie faptei Lui? Îl laşi să-ţi cureţe picioarele? Îi permiţi să-ţi cureţe picioarele? Îi permiţi să se încingă pentru tine? Îi permiţi ca prin această acţiune să îndepărteze tot ce te face inapt pentru El şi pentru părtăşia cu El?

De ce pun aceste întrebări? Deoarece eu cred că această acţiune a lui Hristos nu cruţă absolut nimic. La o privire atentă veţi observa că aceasta este o chestiune nespus de mare; că tocmai aici este situaţia dezagreabilă a inimilor din zilele de astăzi. Eu nu cred – spun cu îndrăzneală – că de regulă noi ne supunem puterii străpungătoare, despicătoare, pătrunzătoare a Cuvântului, aşa fel că cel mai neînsemnat lucru, care nu-I place lui Hristos, este judecat şi îndepărtat.

Doresc să vorbesc scurt despre Evrei 4.12,13. Aceste versete vă vor arăta clar ce vreau să vă întipăresc: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii. Şi nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” Aici Dumnezeu a lăsat să se scrie felul în care Domnul Isus îndepărtează tot ce stă în cale, împiedicând părtăşia noastră cu El: şi anume prin Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este apa; Îl găsim aproape pretutindeni în Scriptură sub această imagine. Această apă este puterea curăţitoare, care înlătură tot ce nu este potrivit. Când Cuvântul viu pătrunde în conştiinţă şi în suflet, atunci El ne conduce în prezenţa lui Dumnezeu. Aici are loc judecata lui Dumnezeu a tot ce se află în noi.

Amintesc acest loc din Scriptură şi dintr-un alt motiv, şi anume, pentru ca să vedeţi legătura strânsă din aceste două versete între Cuvântul devenit carne şi Cuvântul scris. Să le mai studiem odată: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri … Şi nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” Înaintea căror ochi? Înaintea ochilor lui Dumnezeu! Ceea ce este valabil pentru Dumnezeu este valabil şi pentru Cuvântul Său. Ceea ce numai Dumnezeu posedă, ceea ce este privilegiul Lui, puterea activă şi pătrunzătoare a lui Dumnezeu, care citeşte gândurile şi intenţiile inimii – aceasta este specific şi Cuvântului Său.

Doresc să accentuez aceasta în mod deosebit în seara aceasta, căci mă tem, că noi nu cunoaştem nici importanţa deosebit de mare a Cuvântului Său şi nici felul în care El ar lucra la conştiinţa noastră  – dacă I-am permite să lucreze. Mă îndoiesc mult (şi spun aceasta cu tot respectul şi cu toată dragostea), că Cuvântul lui Dumnezeu ocupă cu adevărat locul în viaţa noastră, pe care l-a ocupat la sfinţii din zilele trecute. S-ar putea ca cunoaşterea şi seriozitatea să fi crescut remarcabil. Însă eu mă întreb dacă Cuvântul lui Dumnezeu ocupă astăzi locul plin de putere – pe care l-a avut cu decenii în urmă – în aceia care astăzi recoltează ce au semănat alţii. Nu cred că noi înţelegem ce experienţă bogată este să supunem puterii pătrunzătoare a Cuvântului viu orice gând şi orice motiv şi orice activitate din viaţa noastră. Dacă nu înţelegem aceasta, atunci să nu ne mirăm de lipsa de linişte lăuntrică. Dacă nu este folosită apa, care curăţă de tot ce nu se potriveşte prezenţei Domnului, atunci înţeleg lipsa de linişte. Eu cred de asemenea, că Dumnezeu în bunătatea Sa ne opreşte liniştea, atâta timp cât noi nu suntem pregătiţi pentru El, căci numai după aceea putem savura liniştea (odihna).

Doresc să mai adaug ceva la cele spuse cu privire la spălarea picioarelor. Gândesc că noi nu pătrundem suficient de adânc în însemnătatea a ceea ce face Domnul. Căci este vorba nu numai de îndepărtarea de lucruri, care nu se potrivesc cu El, ci Domnul nostru scump preîntâmpină multe ispite, care ar trebui să tulbure relaţia noastră cu El, dacă ele ar pătrunde şi ar fi tolerate.

Am remarcat acest fapt atunci când am meditat la un loc din Scriptură asemănător. Considerăm valabil, că Domnul în harul Său ne restabileşte, că El ne spală picioarele. Sunt însă numeroase cazuri în viaţa noastră ca sfinţi ai lui Dumnezeu, pe care le-am privi sub o altă lumină, dacă am fi suficient de pricepuţi să vedem cum Domnul preîntâmpină anumite predispoziţii de a intra în acţiune, care ar da naştere la o distanţă între El şi noi. El previne şi El îndepărtează. Deschide-ţi, vă rog, locul din Scriptură la care mă refer, 2 Corinteni 12.7: „Şi, ca să nu mă înalţ prin măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ţepuş pentru carne, un sol al lui satan, ca să mă bată cu pumnii.” Aici părtăşia între Pavel şi Domnul nu era întreruptă. Carnea nu luase supremaţia în Pavel. Însă ea era acolo şi era gata să intre în acţiune; baza pentru întreruperea părtăşiei cu Hristos era prezentă. Elementele care puteau oferi cărnii prilej să devină activă, erau prezente în Pavel, şi aceasta cu toate că el fusese răpit până în al treilea cer. Cum se spune? „Şi, ca să nu mă înalţ … mi s-a dat un ţepuş pentru carne.”

Nu cred că de noi se apropie aşa ceva [o ispită] cu puterea pe care ea ar avea-o în mod normal. Gândesc că noi ne limităm dorinţa la dispariţia prăpastiei, atunci când carnea a produs deja o astfel de prăpastie. Cu siguranţă nu suntem destul de conştienţi de faptul că El deseori a prevenit să se producă o prăpastie. Cu siguranţă am înţelege mai bine unele evenimente din viaţa noastră, unele situaţii, temeri, greutăţi, probleme, îngrijorări, unele suferinţe, unele relaţii, – pe care ni le-am dorit să fie alt fel -, dacă am avea cunoaşterea lucrată divin, că Cel care S-a suit la cer ne iubeşte veşnic. El Se gândeşte la noi şi ştie ce natură avem noi, care ar putea să capituleze ispitei de a ne îndepărta de El, şi El ştie să intervină la momentul potrivit. Cât de luminoasă ar fi o astfel de zi, care altfel este nebuloasă! Ah, cât de minunată este această dragoste, care nu numai se coboară să îndepărteze petele de murdărie existente! Ci ea preîntâmpină chiar şi activitatea naturii mele stricate, care doreşte să dea naştere la înstrăinare. El îmi pune obstacole în cale şi îmi oferă privilegiul ca împreună cu Dumnezeu să învăţ ce este carnea, în loc să fac această experienţă în societatea diavolului – căci într-un fel sau altul trebuie să învăţ. Dacă nu înveţi, aşa cum a învăţat Pavel, ce creatură nenorocită eşti, atunci trebuie să înveţi aceasta în societatea diavolului, aşa cum a învăţat Petru! Cât de serios este aceasta! Apostolul a învăţat în apropierea lui Dumnezeu să se cunoască pe sine însuşi, aşa cum descrie 2 Corinteni 12. Vedem acolo dragostea Domnului scump, care împiedică [răul]. „…mi s-a dat un ţepuş pentru carne …” Scump Mântuitor şi Păstor, care veghezi asupra noastră! Prieten de încredere al oamenilor săraci, fără valoare, aşa cum suntem noi! Şi cu toate acestea suntem un dar preţios al Tatălui Tău pentru Tine şi suntem un rod al dragostei Tale perfecte.

Pun din nou întrebarea: şti tu acum ce înseamnă să fi adecvat? Ce am înţeles noi din ce înseamnă să ai părtăşie cu Dumnezeu? Mă tem că înţelegem foarte puţin din însemnătatea adevăratei părtăşii – şi este ciudat, că aceasta se pare că nu ne afectează. Dacă te-aş întreba ce ai înţeles tu, potrivit Scripturii, din interesele comune, gândurile comune cu Hristos în glorie, am putea noi atunci răspunde cu bucurie, că noi am făcut această experienţă? Probabil cineva va reproşa: „Dar, eu sunt totdeauna fericit.” S-ar putea să fie aşa, dar nu despre aceasta este vorba în Ioan 13. Este vorba despre a fi pe deplin potrivit pentru prezenţa Sa, că toate obstacolele au fost îndepărtate şi nu a rămas nici cel mai neînsemnat obstacol. Totul a fost înlăturat, deoarece Domnul nostru minunat ne-a spălat picioarele. Nu mai este nici un obstacol în calea părtăşiei desăvârşite cu El acolo unde este El. Noi savurăm atunci odihna (liniştea) care rezultă din aceasta.

Eu cred deci, că aceasta este cauza directă pentru lipsa de linişte a sfinţilor: ei nu sunt curăţiţi, ca să poată avea parte cu Hristos. Picioarele lor nu sunt spălate; este o înstrăinare între ei şi El. Este în seara aceasta aşa în cazul tăi? Întreb pe fiecare în parte: este vreun obstacol între tine şi Hristos? Ai tu impresia, că există ceva care tulbură relaţia ta cu El? Dragă prietene, un lucru este sigur: este suficient ceva foarte puţin, ca să dea naştere la tulburare; cel mai mic motiv este de ajuns să provoace îndepărtare între noi şi El!

Foarte serios este faptul că eu pot refuza să dau picioarele mele mâinilor scumpe ale Domnului. Probabil eu împiedic un timp, ca El să ia picioarele mele, să le spele şi astfel să folosească Cuvântul Său [curăţitor]. Aici este vorba numai de partea lui Hristos în această chestiune, şi nu de partea noastră. Însă prin aceasta eu nu contest responsabilitatea noastră. Vorbesc în seara aceasta despre partea lui Hristos. Desigur noi înşine trebuie să ne judecăm şi să facem tot ce este în legătură cu aceasta, dar acum mă refer la ceea ce face Domnul. Se poate deci întâmpla ca tu să refuzi să dai picioarele tale mâinilor Lui binecuvântate şi astfel zădărniceşti şi împiedici această dovadă de dragoste a Sa. Atunci depărtarea între tine şi El rămâne, şi El trebuie să permită ca tu să fi învăţat în alt fel.

Şi totuşi, cât de minunat lucrează Domnul spre binele suprem al acestor creaturi sărmane, aşa cum suntem noi! Ce har din partea Domnului, să Se coboare, ca să ne cureţe picioarele de tot ce este nedemn pentru El! Ce experienţă minunată, prieteni preaiubiţi! Nu rămâne nimic, absolut nimic, pe care El să nu-l înlăture. Desăvârşirea dragostei Sale se arată tocmai în aceea că El nu trece nimic cu vederea. Amorul nostru propriu trece uşor cu vederea, dar dragostea Lui nu trece nimic cu vederea. Amorul propriu se mişcă în cercul propriu; dragostea [dimpotrivă] este afară din cercul propriu, ca să facă bine altora. Ea caută numai ce este cel mai bine pentru alţii şi nu tolerează nimic, nu, nici cel mai mic lucru care ar putea dăuna dragostei dintre El şi subiectul dragostei Lui. De ce? Din pricina bucuriei de a vedea pe celălalt aşa cum ea [această dragoste] vrea să-l aibă! Ah, cine poate exprima bucuria lui Isus – cât de puţin o înţelegem noi cu adevărat! -, când El ne vede aşa acolo unde şi cum vrea El să ne aibă, în părtăşia cu El. Bucuria Lui este mult mai mare decât ar putea fi vreodată bucuria noastră. Eşti tu conştient de aceasta? Că inimii lui Isus Îi produce bucurie mai mare să te aibă acolo unde El poate avea părtăşie cu tine, decât tu te-ai putea bucura vreodată să fi la El? Aceasta stă la baza acţiunii simple din Ioan 13 şi este motivul pentru curăţire şi îndepărtare a oricărei murdăriri, care nu-i plac şi nu se potrivesc prezenţei Sale. Accentuez aceasta, deoarece eu cred că în timpul actual cu multe activităţi în jurul nostru există pericolul mare să uităm să dăm Domnului nostru Isus Hristos ceea ce I se cuvine. Gândeşte-te la faptul că inima Lui Îşi doreşte aceasta!

În ceea ce priveşte mărturia alor Săi în zilele noastre sunt ferm convins că Hristos nu Îşi doreşte un popor care se remarcă pe pământ prin realizări deosebite şi face fapte de eroism. Ci El doreşte un popor la care Dumnezeu şi Tatăl Său Se poate referi şi despre care poate spune: „Aceşti oameni sunt o dovadă a faptului că ei au găsit îndestulare în Fiul Meu, care este puternic să compenseze toate lipsurile lor.” Dumnezeu caută martori ai puterii şi harului lui Isus, ca să-i arate celorlalţi oameni sărmani, obosiţi şi deznădăjduiţi şi să le spună: „Fiul Meu poate face pentru voi ce El a făcut pentru aceştia.” Ai tu un simţământ lucrat divin pentru faptul că Dumnezeu te-a lăsat în lumea aceasta, ca să fi un exemplu pentru ceea ce poate face Hristos în creaturi sărmane, aşa cum suntem noi? Că El vrea să ia în posesiune inimile noastre, să le umple până la revărsare şi să le poată pregăti aşa fel ca El să Se poată bucura de ele în glorie, acolo unde este El? Acolo El Însuşi va fi bucuria şi odihna lor veşnică.

Domnul să ne păzească, să nu ne sustragem mâinii Sale! El să ne dea har, să fim permanent curaţi înaintea Lui prin Cuvântul Său preţios şi să verificăm orice pornire a inimii noastre, ca să ajungem la savurarea odihnei desăvârşite. Nu-ţi sustrage conştiinţa de la caracterul tăios al Cuvântului Său! Nu te teme să supui orice gând şi orice pornire lăuntrică acestei puteri străpungătoare a toate! Dar înainte de toate fereşte-te de tot ce ar putea să te ţină departe de acest Cuvânt – de tot ce ar putea să te împiedice să permiţi cercetarea profundă prin acest Cuvânt. Însă niciodată să nu te temi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de dragostea lui Isus, care nu urmăresc nimic altceva decât binele tău suprem. Aşa este dragostea lui Isus. Toată gândirea Lui este orientată să ne binecuvânteze, pe noi, subiectul dragostei Sale, să ne formeze aşa cum vrea El să ne aibă, pentru ca bucuria Lui să rămână în noi şi bucuria noastră să fie deplină.

Odihna care rezultă din curăţire

Vei vedea apoi, că prin aceasta ajungi la odihnă (linişte), căci acum nimic nu mai deranjează. Obstacolul a fost înlăturat şi a venit odihna. Acest fapt îl deduc din întâmplarea [din Ioan 13]. Ioan stătea cu capul pe pieptul lui Isus. Te-ai rezemat tu vreodată de Isus? Ai fost vreodată conştient, că El ţi-a luat picioarele şi le-a spălat, pentru ca să te poţi odihni la pieptul Lui? Fără curăţirea picioarelor tale aceasta nu este posibil. Însă după ce ele au fost curăţite, te poţi odihni nestingherit la pieptul Lui! Ce loc minunat pentru un suflet obosit! Preaiubiţilor, vă spun: în Hristos este o aşa mărime şi o aşa bogăţie, că la El este loc destul pentru fiecare cap al sfinţilor Săi.

Nu doresc să ilustrez exagerat aceasta. Ştiu, este un simbol, pe care eu îl preiau din relatarea faptelor şi pe care îl folosesc pentru o înţelegere mai bună. Prin punerea capului tău pe pieptul lui Isus vreau să spun următoarele: să fii aşa de aproape de El, să fii aşa de strâns unit cu El, că El devine odihna desăvârşită a inimii tale, că tu găseşti odihnă în apropierea Sa. Nu ceea ce eu primesc de la El, ci El Însuşi este odihna mea. Dacă ar fi ceva între tine şi El, nu ai putea ajunge la odihnă. Dacă ar fi ceva între tine şi Hristos, atunci te-ai teme să vii la El, căci atunci în mod necesar ţi s-ar cere socoteală. De aceea, iubiţi prieteni, sunt puţini cei care suportă să fie singuri cu Hristos şi Dumnezeu. Nu vei putea suporta să fii singur cu El, atâta timp cât între tine şi El nu este totul în ordine. De aceea unii se tem să fie singuri cu El. Când Iacov a fost singur la vadul Iabocului, un om s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor. Când Iosif a fost singur cu fraţii lui, când nimeni nu mai era de faţă, el s-a făcut cunoscut lor.

Nu mă îndoiesc că de aceea mulţi oameni caută distrageri în ofertele multiple din jurul lor. Ei vor să fugă de a fi numai cu Hristos sau cu Dumnezeu. Dar dacă nu ne desparte nimic de El, noi putem fi singuri [cu El], şi găsim odihnă în părtăşia cu El. Prezenţa Lui Însuşi este atunci odihna inimii noastre. Aceasta vreau să spun prin cuvintele: „să ne punem capul pe pieptul Lui”. Ai făcut tu această experienţă? Câţi dintre noi, care suntem adunaţi aici în seara aceasta, putem spune: „Ştiu ce înseamnă să fii aproape de El”?

O inimă sinceră se recunoaşte prin două însuşiri, pe care le găsim, ambele, în Luca 7. Una este: eu trebuie să mă apropii de El, cealaltă este: El trebuie să fie totul pentru mine. Dacă în seara aceasta vorbesc despre a fi aproape de El, atunci aceasta înseamnă să fi acolo unde este El. Aceasta nu are nimic a face cu lumea aceasta. Nu înseamnă, să-L coborâm jos la noi, pentru ca noi să ne simţim bine în lumea aceasta. Însă aceasta o vedem pretutindeni în jurul nostru. Conştiinţa sfinţilor precum şi conştiinţa păcătoşilor caută scoatere de sub acuzare, pentru a continua cu viaţa lumească. Nu, nu este vorba de a coborî pe Hristos la noi, în situaţiile noastre, pentru ca noi să ne simţim fericiţi în ele. Este mai degrabă vorba, ca Hristos să spele picioarele mele de orice este nepotrivit prezenţei lui Dumnezeu, care ar putea să fie un obstacol pentru înfăţişarea mea în prezenţa lui Hristos. Dacă ai gustat vreodată binecuvântarea părtăşiei cu Hristos, acolo unde este El, în acele împrejurări minunate, unde trăieşte El – atunci privind în urmă ai putea spune: „Sunt liber de tot ce este pământesc.” Dacă ai poseda adevărata avere, inima ta ar fi păzită de toate imitaţiile şi falsificările acesteia din jurul tău. Oamenii se lasă înşelaţi deoarece ei nu cunosc mai bine ce este cel mai bun. Dacă ai poseda ce este cel mai bun, atunci ai avea etalonul corect pentru evaluarea celor ce sunt în contradicţie cu acesta, şi nu ai dori după ele. Nimeni nu poate să-şi dea seama de ceea ce este fals, oricât de dotat ar fi, dacă nu cunoaşte ce este veritabil. Trebuie să ai un model, un etalon, după care se evaluează totul, căci fără aceasta nu este posibilă o evaluare. Fără cunoaşterea adevărului nu se poate şti ce se abate de la adevăr; de aceea nu eşti pregătit împotriva rătăcirii. Dar dacă posezi ce este mai de preţ, atunci vei recunoaşte ce este rău şi nu vei vrea să ai nimic a face cu ce este rău.

Dacă am parte de Hristos, atunci ajung la o legătură intimă cu El. El Însuşi este odihna sufletului meu, şi inima mea ştie ce înseamnă să fii la El, aşa cum descrie Psalmul 23. Acest Psalm nu se referă la vreun oarecare loc pământesc; căci în lumea aceasta nu sunt „păşuni verzi”. Ele se por găsi numai în cer. Şi în ce priveşte „apele liniştite”, nici ele nu se găsesc pe pământ. Ah, nu, în furtunile înverşunate ale lumii nu este odihnă. Aici nu sunt nici verdeaţă nici linişte – nimic altceva decât zarvă şi himere. Dar din momentul în care eu savurez neîngrădit părtăşia cu Isus, pot [eu însumi] să întorc spatele celor mai bune lucruri ale pământului. Tot ce poate oferi această lume sărmană, amăgirile lui satan şi toate intrigile lui îmi sunt deodată clare. Cum este posibil aceasta? Deoarece eu posed ce este cel mai bun şi această posesiune fortifică inima mea împotriva a tot ce este incompatibil cu această posesiune. Nimic altceva nu mă poate mulţumi.

Vreau să prezint şi altceva. Dacă tu stai la Hristos, îţi pui capul pe pieptul Lui şi savurezi această odihnă, atunci te afli la locul veritabil, şi El poate să ţi Se destăinuie. Şti tu ce înseamnă să primeşti comunicări de la Domnul nostru scump? Şti tu ce înseamnă să fi eliberat de tine însuţi şi de mediul tău înconjurător, de lume şi de agitaţia ei continuă? Să stai în prezenţa lui Isus, aşa fel ca El să-ţi poată comunica gândurile Sale? Să citim Ioan 13.21-25: „După ce a spus acestea, Isus S-a tulburat în duh şi a mărturisit şi a spus: »Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde«. Ucenicii se uitau unii la alţii, neînţelegând despre cine vorbea. Şi la masă era culcat la sânul lui Isus unul dintre ucenicii Săi, pe care-l iubea Isus. Simon Petru deci i-a făcut semn să întrebe cine este acela despre care vorbeşte. Iar el, plecându-se pe pieptul lui Isus, I-a spus: »Doamne, cine este?«”

Aici domnea încrederea şi odihna în aşteptarea răspunsului la această încredere. Ce ar putea fi mai simplu şi totodată mai fericit? Ceilalţi au recunoscut celui care era cel mai aproape de Hristos dreptul de relaţii de încredere cu El ca şi cu un prieten. Petru, din depărtare, se foloseşte de această împrejurare, nu numai ca să-şi potolească propria îndoială şi pe cea a celorlalţi ucenici, ci şi ca să afle taine ale inimii lui Hristos. Petru ştia foarte bine: cine stătea la pieptul lui Isus, acela a aflat şi tainele cele mai intime – Hristos i Se va destăinui.

Aici este cuprins un adevăr deosebit de important. Domnul nu ne vorbeşte din depărtare. Dacă trăieşti departe de Hristos, atunci nu poţi afla nici tainele Sale şi nici nu cunoşti dorinţa Sa. Nu spun că atunci El nu te iubeşte. Însă este dorinţa inimii Lui – dacă tu eşti departe de El -, să te readucă înapoi în părtăşia cu El, aşa fel ca El să Se poată bucura de relaţii [intime] cu tine. Aşa acţionează El. Dacă eşti aproape de El, atunci El poate să ţi Se destăinuie. Aceasta este bucuria Lui cea mai mare. Ceilalţi ucenici nu erau destul de aproape de Isus, ca să afle tainele Lui. Ioan era aproape de El şi în afară de aceasta avea o încredere aşa de mare în Isus, că putea să întrebe: „Doamne, cine este?”, şi el a aşteptat în linişte răspunsul lui Isus.

Aici se vede apropiere, încredere, linişte. Ai tu parte de acestea? Ştiu cum este la mine însumi: vorbim Domnului, dar cât de rar suntem liniştiţi, aşa de aproape de El şi calmi, ca El să ni Se poată destăinui! Vai! Cât de rar este aşa! Cât pe puţin pare să înţelegem cât de mult doreşte El şi cât de fericit este El să ne aibă aproape de El, căci El doreşte să ni se reveleze fără rezerve. Domnul să ne dăruiască pacea sufletului, liniştea inimii, ureche deschisă, ca să primim comunicările, pe care El doreşte atât de mult să le facă acelora care sunt aproape de El!

Vă rog, ca în final să studiem Ioan 21.7: „Ucenicul acela, pe care-l iubea Isus, i-a spus lui Petru: »Este Domnul!«” Aceste cuvinte ne arată un alt rezultat al trăirii în apropierea Domnului – în afară de ceea ce am amintit deja: devii capabil să înţelegi orice acţiune a Sa, căci cunoşti Persoana care o face. Cunoşti pe Domnul atât de bine, că Îl recunoşti după acţiunea Lui.

Permiteţi-mi să spun deschis cu privire la aceste două lucruri. Noi nu ar trebui să căutăm prezenţa Domnului urmărind acest scop şi nici din acest motiv. Noi nu ar trebui să fim aproape de Hristos, ca să primim comunicări de la El sau ca să putem spune: „Acesta este Hristos”, sau: „Este Domnul”. Noi ar trebui să fim la El din pricina Lui Însuşi, fără vreun alt motiv. Noi ar trebui să ne odihnim la pieptul Lui numai din motive care rezultă din inima lui Isus. Atunci El are cea mai mare bucurie.

Îmi dau seama că cuvintele mele sunt fără putere, chiar mai fără putere decât eu simt. Domnul să ne dăruiască deplină eliberare de toate. Facă El să ne predăm cu totul Lui, să-I permitem să ia în mâinile Sale pline de bunătate picioarele murdărite şi să le curețe cu Cuvântul Său de tot ce este nepotrivit pentru prezenţa Sa în glorie, pentru ca noi să putem avea părtăşie cu El în lumina în carte El a intrat; pentru ca astfel nimic să nu stea între noi şi El, aşa ca noi să avem voie să venim şi să ne punem capul acolo unde El vrea cu plăcere să ne aibă. Gândeşte-te: în familia lui Dumnezeu nu sunt copii privilegiaţi; niciunul nu ocupă o poziţie mai înaltă decât celălalt. Locul stă deschis pentru toţi, şi este loc suficient pentru toţi. Pieptul lui Isus, inima şi sentimentele lui Hristos sunt pentru fiecare din ai Săi, fără excepţie. Fiecare poate să-şi pună capul acolo unde l-a pus Ioan.

Astăzi, în timpul activităţilor intense, duhul omului este stăpânit de cantitate în loc de calitate. Domnul să ne facă să căutăm ce este plăcut Lui şi ce corespunde dragostei Lui. El să ne facă capabili să trăim demn de chemarea de care avem parte şi să aflăm cât de bine face să putem sluji oamenilor cu puterea noastră mică. El să întărească înlăuntrul nostru, noi, cei care probabil stăm neobservaţi şi singuratici, ca să fim călăuziţi de un singur gând: bucuria mea este să slujesc dorinţelor celor mai profunde şi cererilor Aceluia care S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine!

Dumnezeu să binecuvânteze Cuvântul Său, să completeze ce lipseşte şi să ierte ce probabil era  greşit în ochii Săi, din pricina Fiului Său.

Nori înaintea sufletului tău?
2 Corinteni 3.18

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 21.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Verset călăuzitor: 2 Corinteni 3.18

2 Corinteni 3.18: Dar noi toţi, privind cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

Vaporul nostru urma să ajungă în zorii zilei în unul din oraşele mici de pe ţărmul Indiei de vest, spre care ne îndreptam pentru a debarca acolo poşta şi pe unii călători. Ştiam că prin această ocazie se oferea privirii noastre una din cele mai frumoase privelişti ale pământului acesta. Un lanţ de munţi se înălţau spre cer, al căror picior se rezema pe verdele suculent şi al căror vârf era înconjurat de un violet închis, în timp ce de-a lungul coastei palmieri zvelţi îşi legănau coroanele arcuind. Vom avea înaintea noastră o ţară de basm şi un port cu apă azurie şi împrejurimile lui pitoreşti. Aceasta era ceea ce noi am savurat deja mai dinainte şi despre care am discutat. Ne-am sculat dis-de-dimineaţă şi am aşteptat dimineaţa ai cărei zori se vedeau peste lac în răsărit. Însă, când în cele din urmă a venit, nu am văzut peisajul aşteptat cu atâta ardoare, căci nori grei acopereau înaintea privirii noastre acei munţi minunaţi cu culorile lor sclipitoare. Am putut vedea numai dealurile care înconjurau ţărmul. Aceia, care nu cunoşteau lanţul de munţi, nu le venea să creadă că aşa ceva există aici, şi dacă noi ceilalţi nu am fi avut o amintire de neşters, am fi pus la îndoială cele văzute.

Dezamăgirea noastră din dimineaţa aceea a devenit pentru mine o pildă, care mi-a vorbit aşa de tare, că am fost constrâns să o aud şi să meditez la ea. Cât de des s-au ridicat nori în viaţa mea şi mi-au acoperit privirea şi mi-au ascuns „ceea ce nu se vede”! Ştiu că tot aşa este şi în viaţa fraţilor mei. Ce dezamăgire este în viaţa unui creştin, când în jurul sufletului se îngrămădesc nori, şi ochii, pe care i-a creat Dumnezeu şi i-a aşezat în inimă, nu pot vedea pe Isus, care a fost încununat cu cinste şi slavă.

Ceea ce este aproape de noi poate să rămână în câmpul nostru vizual – probabil o părtăşie formală cu creştini, sau o slujire, făcută în zilele mai bune –, dar bucuria, încântarea, experienţa spirituală a unei priviri neîmpiedicate a credinţei au dispărut. Ele rămân o simplă amintire, o amintire care măreşte numai nefericirea noastră şi suspinul iese din pieptul nostru, din care de fapt ar trebui să iese cântarea.

Sunt diferite feluri de nori şi aceştia au luat naştere prin împrejurări diverse. În principal sunt ori amestecul de curenţi de aer cu temperatură diferită, ori răcirea aerului prin presiune redusă. Răcirea sentimentelor faţă de Domnul dă naştere în mod necesar la nori peste  sufletul nostru, şi cât de uşor poate avea loc aceasta prin curenţii diferiţi din lume. Însă chiar şi despărţiţi de aceasta pentru suflet este înclinarea de a devia. Un credincios în vârstă a fost întrebat despre starea spirituală a unei adunări, cu care el era legat. Răspunsul lui a fost: „Totul a îngheţat de frig”. „Dar care este cauza încremenirii?”, a fost întrebarea următoare. „Nu este o cauză deosebită”, a spus el, „este o răcire foarte naturală”. Eu cred că aceasta este adevărat în zeci de mii de cazuri. Nori iau naştere nu numai prin abatere intenţionată; nu!, şi atunci când sufletul devine trândav şi se dedă somnului. Când cineva devine conştient de această stare de încremenire şi de norii care s-au îngrămădit peste sufletul lui, atunci este nevoie de o zguduire, căci altfel bunăstarea spirituală dispare tot mai mult. Atunci sufletul devine uşor pradă lumii, cărnii şi diavolului. „Deşteaptă-te, tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine.” (Efeseni 5.14).

A fost ceva măreţ, ceea ce în acea dimineaţă a făcut o impresie aşa de profundă asupra mea, şi s-ar putea ca ea să aducă mângâiere celor care simt că între sufletul lor şi Dumnezeu s-au interpus nori. A fost aşa: când soarele s-a ridicat pe cer în puterea lui, am devenit foarte conştient de ceva pe care îl ştiam deja de mult timp: norii sunt temporali, însă munţii rămân permanent; nori trec, dar munţii rămân. Cât de mult L-am lăudat pe Dumnezeu pentru gândul acesta, şi o fac din nou, în timp cer îl scriu. Chiar şi atunci când lumea a intrat în inima ta şi un nor negru îţi acoperă priveliştea, aşa fel, prietenul meu, pentru care scriu cu toată seriozitatea şi rugăciunea, că vara fericirii tale s-a transformat într-o adevărată iarnă de nemulţumire, să şti totuşi: „Lumea şi pofta ei trece.” Ea va trece de la tine şi ochii tăi Îl vor vedea pe Acela, pe care tu nu L-ai văzut, decât numai prin credinţă, şi pe care Îl iubeşti, cu toate că acum spre nefericirea ta şi necazul tău ai părăsit dragostea ta dintâi. Însă Dumnezeu rămâne în tot ce a revelat Hristos despre El, şi de asemenea şi Hristos rămâne. El este Acelaşi ieri, azi şi în veşnicie. Norii trec. Ei nu acoperă faţa Lui, ci numai inima ta; ei nu au schimbat dragostea Lui, ci numai dragostea ta, care s-a răcit. Însă norii nu rămân pentru totdeauna, Dumnezeu şi Hristos şi lucrurile, pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc, acestea rămân pentru totdeauna, căci ele sunt veşnice.

Cât de minunată este restaurarea unui suflet şi cât de binecuvântat este să simţi cum ceaţa deasă este alungată de razele puternice ale dragostei Mântuitorului. Cât de preţios este când lumina şi căldura ajung la suflet cu înviorarea lor. Aceasta este o experienţă care nu se poate uita. Însă ea poate fi făcută numai de aceia care sunt sinceri şi cu dorinţa mare a inimii caută prezenţa Domnului; de către cei care se supun privirii Lui cercetătoare. „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă este vreo cale rea în mine şi du-mă pe calea cea veşnică.” (Psalmul 139.23.24).

Acolo vor dispare toţi norii,
acolo nu mai este nici o pustie;
a, acolo va fi odihnă şi pace
în prezenţa Ta, Doamne!

Însă El doreşte să ne aibă acum eliberaţi de nori, ca să vedem slava Sa şi ca să fim transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2 Corinteni 3.18).

Inima unui cercetaş

Rainer Imming

© SoundWords, Online începând de la: 06.02.2019, Actualizat: 06.02.2019

Introducere

Să cunoşti semnul timpului, să interpretezi corect „norii şi vântul”, să găseşti pentru tine şi pentru alţii un drum spre un ţel bun – pentru aceasta sunt folosiţi cercetaşi. Cine cunoaşte pe Karl May ştie cât de importanţi sunt cercetaşii. Dar nu numai la Karl May, ci şi în Cuvântul lui Dumnezeu misiunea lor este tratată ca temă. Domnul Isus Hristos spune în Matei 16.2,3: „Când se face seară, voi spuneţi: «Timp bun, pentru că cerul este roşu»; şi dimineaţa: «Furtună astăzi, pentru că cerul este roşu-întunecat»; înfăţişarea cerului ştiţi să o deosebiţi, dar semnele timpurilor nu le puteţi deosebi?” Şi în Vechiul Testament este vorba despre oameni, „care ştiau să deosebească timpurile, ca să ştie ce trebuia să facă Israel” (1 Cronici 12.32).

Certitudine

Cercetaşii sunt trimişi, deoarece o situaţie nu poate fi evaluată corect şi este nevoie de mai multă informaţie. În locul incertitudinii trebuie să aibă loc certitudinea. În acest sens David a trimis cercetaşi, ca să primească certitudine despre comportarea şi planurile lui Saul şi a soldaţilor lui (1 Samuel 26.4).

Responsabilitate – nechibzuinţă

Este clar, că prin aceasta cercetaşii au o mare responsabilitate. Aceia, care i-au trimis, vor lua o hotărâre pe baza relatării lor. Dacă cercetaşii evaluează fals ceea ce ei văd şi află, aceasta poate avea urmări fatale pentru mulţi alţii. Cercetaşii, pe care Iosua i-a trimis la cetatea Ai gândeau că misiunea care stătea înaintea lor era simplă şi uşor de biruit (Iosua 7.3). Rezultatul acestei atitudini uşuratice a fost o înfrângere grea.

Responsabilitate – încredere în Dumnezeu

Nu cu mult timp înainte, aşa cum este cunoscut, Iosua a trimis doi cercetaşi la Ierihon. La îndeplinirea misiunii lor şi ei au ajuns în mare pericol (despre care în cazul cercetaşilor din Ai nu se relatează, indiferent din ce motive). Relatarea lor în urma cercetării nu este marcată de uşurătate, ci de încredere în Dumnezeu: „Domnul a dat în mâinile noastre toată ţara” (Iosua 2.24). Şi, cu încredere în acest Dumnezeu, Iosua a luat o hotărâre şi ei au biruit zidurile Ierihonului.

Perspective

Aceşti doi cercetaşi au fost una în relatarea lor despre Ierihon. Desigur aceasta a fost bine pentru Iosua, care i-a trimis. Că nu întotdeauna trebuie să fie aşa, Iosua însuşi a trăit odată aşa ceva. El făcea parte din cei doisprezece cercetaşi, pe care Moise i-a trimis din pustie în ţara făgăduită, conform misiunii date de Dumnezeu (Numeri 13 şi 14). Toţi cei doisprezece cercetaşi au văzut aceleaşi lucruri, atât bogăţia cât şi pericolele ţării. Zece dintre ei au pus pe prim plan în relatarea lor pericolele , doi – Iosua şi Caleb – au pus pe prim plan bogăţia şi încrederea în făgăduinţa dată de Dumnezeu. Destinatarii acestor relatări au reacţionat – exprimat foarte modern – cu „bad news” [„veşti proaste”]. Ei au vrut chiar să omoare cu pietre pe ceilalţi doi cercetaşi ai „good news” [„veşti bune”] (Numeri 14.10).

Inima unui cercetaş

Privind în urmă la aceste zile, Iosua spune mai târziu: „Am adus informaţii aşa cum erau în inima mea” (Iosua 14.7). – Mă întreb: Cum stau lucrurile cu inima mea, dacă mă gândesc în ce lume trăim? Din ce perspectivă relatez eu ceea ce văd? Este nechibzuinţă sau încredere în Dumnezeu? Pun pe prim plan pericolele sau făgăduinţele lui Dumnezeu? Mă gândesc ce efect vor avea cuvintele mele asupra celorlalţi, dacă ele produc încredere sau deznădejde?

„Voi sta de strajă şi mă voi aşeza în turn şi voi căuta să văd ce-mi va zice [Domnul] … Şi Domnul mi-a răspuns şi a zis: … cel drept va trăi prin credinţa lui” (Habacuc 2.1-4).

Îngrijorări şi temeri
Luca 12.22-36

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 12.22-36

În acest pasaj este vorba de două principii, pe care Domnul le prezintă în două feluri. Va face bine sufletului nostru să le studiem puţin. Este vorba de ceva, pe care cu siguranţă cei mai mulţi îl cunosc, şi anume îngrijorările şi temerile, două din cele mai răspândite influenţe care apasă pe oameni. Vom vedea că ambele sunt strâns legate între ele; aceasta înseamnă că ceea ce ne nelinişteşte este lucrul de care probabil noi ne temem cel mai mult. Ceea ce avem pe inimă şi ne este o povară provocă teamă. Nu mă refer la grija de a face ceva greşit, ci la griji în sensul cel mai larg al cuvântului. Sunt îngrijorări justificate, bune, îngrijorări care ne mână la rugăciune; dacă nu am avea aceste îngrijorări, atunci am fi din lemn sau piatră.

Vorbesc însă despre lucruri care se cuibăresc în sufletul nostru aşa fel, că ele devin un obstacol între Dumnezeu şi noi. Este o diferenţă imensă, dacă între mine şi îngrijorările mele justificate eu am pe Dumnezeu şi purtarea de grijă a Tatălui meu ceresc, sau dacă aceste îngrijorări stau între mine şi El.

Eu nu cunosc nimic care să deranjeze mai mult creşterea spirituală a sufletului, ca îngrijorările care apasă asupra lui. Dacă Dumnezeu stă între mine şi îngrijorări, atunci ele vor deveni un izvor care împrospătează legătura dintre mine şi Dumnezeu; ele devin un prilej nou, ca eu să mă leg de El, o ocazie ca să mă adresez Lui. Cam în sensul acesta spune Domnul: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.”

Noi toţi va trebui mai devreme sau mai târziu să rezistăm ispitelor. Într-un anumit sens noi suntem cu adevărat încercaţi, când suntem atacaţi. Domnul a spus insistent ucenicilor Săi: „Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.” Prin aceasta El voia să spună, că, atunci când vine încercarea, ea ar trebui să fie o ocazie ca ei să se adreseze lui Dumnezeu, în loc să se îndepărteze de El.

Luca 12.30: Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de ele.

Gândeşte, ce înseamnă aceasta! El spune: Nu te îngrijora, nu permite ca aceste lucruri să-ţi împovăreze inima. – O, ce izvor de putere: „Tatăl vostru ştie”! El ştie totul de la început şi până la sfârşit. Şi dacă cu bucurie recunosc faptul că El ştie despre toate, că El are nevoia copiilor Săi înaintea ochilor Lui, totuşi doresc să atrag atenţia cu privire la un pericol. Gândesc uneori, că atunci când noi gândim să ne lăsăm ajutaţi de El, atunci facem îngrijorarea noastră să fie o măsură – nu doresc să afirm, o măsură a ceea ce El pune la dispoziţia noastră, ci o măsură a sentimentelor Sale (faţă de noi). Avem înclinarea aceasta în noi. Să nu uităm niciodată că Dumnezeu are o inimă de Tată, că El are sentimente specifice Lui ca Tată. El nu voia slujitori, El voia fii, aceasta era dorinţa Lui.

Dar eu vorbesc acum despre o legătură care este mai intimă decât aceea faţă de fii, şi anume aceea faţă de copii. Este o diferenţă în ceea ce priveşte relaţia faţă de fii şi cea faţă de copii. Doresc să clarific aceasta prin exemplul următor: toţi am auzit despre binefaceri şi despre binefăcători: cum un om bogat plin de milă a luat la el acasă o creatură mică, săracă, părăsită, un copil orfan, l-a educat şi i-a dat ce a putut să-i dea. Dar toată puterea şi dragostea, pe care acest bărbat le avea, nu puteau să facă din acest copil propriul lui copil. El ar putea fi adoptat ca fiu, căci pentru aceasta nu sunt necesare legăturile naturale prin naştere. Când însă vorbim de copii, atunci este vorba de realitatea naşterii. De aceea starea de copil înseamnă o legătură mult mai strânsă decât starea de fiu. Eu sunt ambele, fiu şi copil – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Şi de aceea pot spune: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3.1), şi de asemenea: „Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8.14).

Credem noi că Dumnezeu ne tratează ca un binefăcător? Niciodată! Aceasta am putea-o face noi, dar El niciodată n-o va face. Dumnezeu acţionează în felul următor: El are copii, care prin El au fost născuţi în familia Sa, cu natura pe care ei au primit-o la naştere; şi pentru aceşti copii Dumnezeu preia cu plăcere responsabilitatea Sa ca Tată. Recunosc pe deplin, că El ştie ce îmi trebuie, şi că El prin har îngrijeşte de mine. Însă eu mai ştiu, că El are cauze şi motive ca să intervină, care de fapt nu au nimic a face cu nevoile mele actuale. Astfel de motive ale Sale se văd în astfel de ocazii.

În mod uimitor, sunt puţini cei care profită de această relaţie. Consider că sunt relativ puţini cei care trăiesc în bucuria acestei poziţii, în care Dumnezeu i-a aşezat. Ea este totuşi o poziţie aşa de minunată! Şi totuşi privim pe aceia care au fost aduşi în toate acestea – şi teama stă scrisă pe feţele lor. S-ar putea crede că au pierdut totul, că înapoia norilor întunecaţi n-ar fi nici o patrie şi nici un Tată iubitor, care îngrijeşte de ei. Ştiu că nu este o chestiune de felul intervenţiei Sale, oricare ar fi problema; aceasta nu este măsura care arată ce se petrece în inima Sa. Şi totuşi mulţi oameni gândesc că este minunat să poţi spune: „O, eu pot să mă încred în Domnul şi ştiu că nu-mi va lipsi nimic.” Fără îndoială este un har să şti că nouă nu ne va lipsi nimic – dar este aceasta supremul, pe care Dumnezeu îl are pentru mine? Ce este lucrul cel mai bine, pe care Dumnezeu îl poate face pentru mine? Problemele şi nevoile mele nu pot fi măsura puterii Sale; noi nu putem măsura puterea Sa; inima lui Dumnezeu este măsura propriu-zisă. Când vin la El, eu găsesc plinătatea Lui. Este minunat să spui, că noi suntem născuţi din Dumnezeu şi că El în harul Său este de partea noastră, deoarece El este Tatăl nostru, cu toate sentimentele Sale şi cu dragostea inimii Lui de Tată. Ce trebuie eu să fac atunci? Să pun mâna mea în mâna Sa şi cu încredere în El să merg mai departe (pe drumul meu).

Ce sunt îngrijorările? Îngrijorările ne înfăşoară gâtul şi sugrumă viaţa spirituală a sufletului. Am eu voie să mă predau îngrijorărilor, în timp ce toată această dragoste pentru mine stă la dispoziţie? Intenţia Domnului este să mă ţină în picioare – îngrijorările mă trag la pământ. Şi ce mă ţine în picioare? Nu este o chestiune legată de ajutorul Lui, şi nici o chestiune de timp, care se scurge între apariţia nevoii şi venirea ajutorului; şi nici nu este o întrebare, când va interveni El – ci este vorba de faptul minunat că El ştie de ea; de aceea noi putem lăsa simplu totul în seama Lui când, cum şi prin ce El va interveni.

Luca 12.32: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea Împărăţia.

Să privim pe scurt următorul punct. Vedem aici că răspunsul la îngrijorările noastre constă în faptul că Tatăl ne cunoaşte (versetul 32); versetul dă răspuns la problemele legate de teamă: „Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea Împărăţia.” Este o turmă mică, căci copiii lui Dumnezeu nu sunt mulţi în comparaţie cu restul oamenilor de afară. „Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea Împărăţia”, aceasta înseamnă că Tatălui ceresc Îi face plăcere să Se achite de responsabilitatea Sa părintească. Nu este acesta un cuvânt minunat? Este acelaşi cuvânt care se spune despre Hristos, când glasul a venit din cer: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” (Matei 3.17). Dumnezeu are plăcere să ne întâmpine ca Tată şi să ne dea Împărăţia. Cunoaşterea acestui fapt alungă teama.

Până acum ne-am preocupat cu partea negativă, dar este şi o parte pozitivă a acestui adevăr. Isus spune în versetul 33:

Luca 12.33: Vindeţi tot ce aveţi.

Aceasta înseamnă: abandonaţi lucrurile pământeşti! Preaiubiţi prieteni, suntem noi gata să facem aşa? Mulţi ar răspunde într-adevăr cu bucurie: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, mie nu trebuie să-mi fie frică”, dar suntem noi dispuşi să renunţăm la lucruri? Prin aceasta vreau aici să spun următoarele: dacă eu înţeleg sensul profund al naturii Lui plină de bunătate şi că El se comportă conform însuşirilor Lui de caracter, ca să satisfacă propria Lui inimă, atunci eu am totul destul şi sunt gata să renunţ la lucruri.

Dar noi spunem: Ce s-ar întâmpla, dacă pierd totul? – Cu atât mai mult atunci vei avea mai puţine de dus! Nu este nimic pe acest pământ care să nu fie legat cu complicaţii. Chiar şi posedarea de lucruri legitime, simplu, totul aduce greutăţi cu sine; aceasta este în natura lucrurilor. Nu mă refer la lucrurile care sunt greşite în ele însele, ci la lucruri absolut legitime. Să luăm de exemplu legătura dată de Dumnezeu în viaţă, aşa cum este ea între tată, mamă, soţ, soţie, soră, frate, copil. Tot ce vreau să spun în privinţa aceasta este, că ele au fost rânduite de Dumnezeu. Cine dispreţuieşte aceste relaţii, acela dispreţuieşte ce Dumnezeu a dat.

Să luăm de exemplu o mamă şi copilul ei. Ea îl iubeşte, îl creşte, are grijă de el – dar nu are ea în inima ei o anumită teamă pentru copilul ei? Nu îi este ei teamă, că ar putea să piardă copilul, că el ar putea muri? Aici pe pământ sunt cel puţin moliile şi hoţul, care vor să pună stăpânire. Este moartea, hoţul, care intră în orice casă; nici un zăvor nu-l poate ţine afară. Dacă la mine nu ar fi aşa, aş avea puţine motive să vorbesc despre teamă şi îngrijorări.

Vin însă acum la ceva care este mult mai legat de pământ: posesiunea pământească; aici este valabil acelaşi lucru. Să presupunem că mulţimea binecuvântărilor noastre ar fi mai mare şi domeniul mai extins. Atunci şi ţinta pentru moarte, pentru molii şi hoţi ar fi mai mare.

Ce minunat, că avem ceva pe care moartea nu-l poate atinge, ceva care atrage inima noastră şi o ţine tare! Întreabă-te: Care este comoara ta? Eu cred că noi toţi avem înclinarea mult prea marea de a-L privi pe Hristos ca slujitor al intereselor noastre. Ştiu că El este aşa. Ştiu că El este Slujitorul de bună voie pentru nevoile mele, dar sunt prea mulţi oameni care se mulţumesc cu aceasta; El nu este comoara sufletului lor. Întrebarea care se pune este: Unde este comoara ta? Căci acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Inima trebuie să ţină în hăţuri toate sentimentele.

Eu cred că noi toţi suntem bucuroşi să avem cerul ca un loc de refugiu dinaintea furtunii şi a strâmtorărilor vieţii. Dar cu regret nu-l vedem ca patrie a noastră, ca şi cămin al inimii noastre. Ştim că cerul este un loc de refugiu din necazurile pământului, şi dacă nu mai avem nimic altceva, atunci ne îndreptăm gândurile într-acolo. Şi Dumnezeu este gata să ne primească, cu toate că noi Îl privim numai ca protecţie înaintea furtunii. Ce-i drept, El nu respinge pe nimeni care vine la El. Însă El doreşte ca sentimentele inimii noastre să-I aparţină.

El nu ne va respinge, chiar dacă noi venim numai atunci când toate celelalte au eşuat. Dar este cu totul altceva, când noi spunem ca şi Rut: „Încotro vei merge tu, voi merge şi eu; … unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi îngropată. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar numai moartea mă va despărţi de tine.” Persoana lui Hristos ar trebui să fie aşa de aproape de inima noastră, că El înseamnă mai mult decât toate celelalte. Chiar şi atunci când totul în jurul nostru decurge pozitiv, noi ar trebui să putem spune că există ceva mult mai minunat, căruia inima noastră Îi aparţine. Rezultatul ar fi că noi în loc să fim acolo vizitatori şi aici locuitori, am fi aici vizitatori şi acolo am fi locuitori.

Luca 12.36: Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă.

Aici este al doilea aspect al unei inimi pregătite; el se referă la revenirea lui Hristos. În acest verset se simte absenţa Sa. Nu cred că vreunul dintre noi simte absenţa lui Hristos ca o povară pe sufletul său. Probabil simt starea îngrozitoare a lumii prin care mergem, dar simt eu că El este absent? Ştiu că într-un anumit sens El este aici, da, dar nu la aceasta mă refer acum. Eu vorbesc de sentimentul, că El nu este aici; că numai prezenţa Sa poate umple golul care a luat naştere prin lipsa Sa. Aceasta ne va face să veghem şi să aşteptăm – să aşteptăm în orice moment venirea Sa. Nu avem noi în privinţa aceasta un deficit regretabil?

„Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor …” Aceasta este atitudinea corectă a credinciosului, pentru ca lumea să poată recunoaşte în comportarea noastră că aici noi suntem străini care aşteaptă pe Domnul lor să vină. Lumea nu înţelege aceasta – ea nu ştie nimic despre învăţătura biblică -, dar lumea poate înţelege dacă oamenii care cred această învăţătură o practică sau nu. A văzut lumea la noi aceasta? Mă tem că noi am dat o mărturie jalnică despre aceasta. Mă tem că sfinţii lui Dumnezeu n-au fost o mărturie bună pentru Evanghelie, aşa cum se cuvenea să fie. Evanghelia este aşa de clară şi precisă, cum nu se poate mai bine. Sunt oameni care spun că ei cred în aceasta şi o recunosc. Şi cu toate acestea lipseşte mărturia practică, care ar trebui să rezulte din aceasta. Este o chestiune serioasă să-ţi imaginezi că lumea sărmană, care zace în braţele răului, se poate întoarce şi spune: „Ascult tot ce-mi spui, dar nu văd în practică. Cu alte cuvinte: nu văd pe aceia care arată aşa ca şi cum ei ar aştepta pe Domnul lor.”

Domnul să ne dea o conştiinţă încercată şi o inimă încercată; fie ca Cuvântul Său să ne umple sufletul aşa fel, că noi ne sculăm şi scuturăm praful şi influenţele murdărite ale veacului acesta, ca să ieşim în întâmpinarea Lui şi să-I spunem Bun venit, să aşteptăm pe Acela care spune: „Iată, Eu vin curând.”

Înainte de iarnă
2 Timotei 4.13,21

George André

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat: 24.09.2018

Versete călăuzitoare: 2 Timotei 4.13,21

2 Timotei 4.13,21: Când vii, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp … Străduieşte-te să vii înainte de iarnă.

Acela, care a vestit Evanghelia în tot imperiul şi a străbătut căi, pustiuri şi râuri, era la sfârşitul vieţii sale. Închis ca un infractor notoriu în închisoarea romană, aşa ne spune tradiţia, umedă şi întunecată, unde nu se putea nici măcar sta, spune: „timpul plecării mele a venit” (2 Timotei 4.6). Unul după altul, tovarăşii de luptă de odinioară, cu excepţia lui Luca, l-au părăsit; unii, adevărat, pentru slujba Evangheliei, alţii, cum a fost Dima, „iubind veacul de acum” (2 Timotei 4.10). La apărarea sa nu era nimeni alături de el, toţi l-au părăsit. Predicatorul şi apostolul şi medicul păgânilor – nu şi-a îndeplinit el perfect slujba, prin aceea că „a luptat lupta cea bună şi a apărat credinţa”?

Nimeni nu se îngrijea de acest sărman bătrân întemniţat şi nimeni nu i-a dat ceva cu care să se încălzească la venirea iernii, nimeni din această Biserică din Roma de care s-a bucurat aşa de mult s-o vadă şi ai cărei fraţi cu ani în urmă l-au încurajat. El trebuie să ceară să i se aducă mantaua lui veche din îndepărtata Troa. Cu adevărat, „iarna” a început. Şi această rugăminte este repetată: „Străduieşte-te să vii repede la mine” (2 Timotei 4.9), „străduieşte-te să vii înainte de iarnă” (2 Timotei 4.21). Curând călăii vor duce pe cel condamnat pe străzile Ostias (în Roma), ca să-l decapiteze. Va mai avea el ocazia şi mângâierea ca înainte de aceasta să-l mai vadă o dată pe „fiul” lui Timotei?

Mulţi slujitori ai Domnului şi multe slujitoare ale Domnului dintre noi au vârsta înaintată. Pentru ei a venit „iarna”; puterile au slăbit, ei nu mai au putere de împotrivire, uneori gândurile se voalează. Dar nu îşi doresc ei ca cei tineri să-i viziteze, ca ei să aibă bucuria, fără a uita nevoile materiale, să se gândească la lucrurile care ar putea bucura inima lor? Nu ar putea ei să fie ca o rază de lumină în relaţiile deseori întunecate?

Chiar dacă apostolul era conştient de singurătatea şi pustietatea în care se afla, totuşi o prezenţă predomina inima lui. Chiar dacă Alexandru i-a făcut mult rău, totuşi „Domnul îi va răsplăti după faptele lui” (2 Timotei 4.14). În timpul procesului lui, toţi l-au părăsit, „dar Domnul a stat lângă mine … Domnul mă va scăpa” (2 Timotei 4.17,18). „Am terminat alergarea … acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii” (2 Timotei 4.7-8). De la drumul spre Damasc şi până în închisoarea din Roma Domnul era pentru El Prietenul credincios, care l-a încurajat aşa de des: în Corint, unde el a mers cu teamă şi tremur; în noaptea în care a fost luat în captivitate; în timpul furtunii pe mare, când la pasageri dispăruse orice speranţă de salvare.

„Iarna” venise, urmare suferinţelor şi singurătăţii lui, dar Domnul a rămas de partea lui. Ce amintire va lăsa el prietenului lui tânăr, pe care cu siguranţă el nu-l va mai vedea? Un ultim cuvânt, o ultimă dorinţă: „Domnul Isus Hristos fie cu duhul tău!” (2 Timotei 4.22). Şi Timotei la rândul lui trebuia să sufere, să-şi îndeplinească pe deplin slujba, şi unde va găsi el puterile, dacă nu în Acela care a împlinit viziunea tatălui lui spiritual? Nu numai „cu tine”, ci „cu duhul tău”, care aşa de uşor ar putea să obosească şi să cedeze.

Nu avem parte şi noi astăzi de aceleaşi lucruri? Când aceia care ne-au călăuzit în timpul copilăriei şi tinereţii noastre, unul după altul pleacă; când apar misiunile deosebite, nevoile numeroase, greutăţile reale în tot locul, atunci aceeaşi făgăduinţă rămâne valabilă pentru totdeauna: „Domnul Isus Hristos fie cu duhul tău!” (2 Timotei 4.22).

Fântâni crăpate
Ieremia 2.13

David R. Reid

© SoundWords, Online începând de la: 17.11.2018, Actualizat: 17.11.2018

Verset călăuzitor: Ieremia 2.13

Ieremia 2.13: Poporul Meu a făcut două rele: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, ca să-şi sape fântâni [textual=cisterne], fântâni crăpate, care nu ţin apa.

Introducere

O cisternă era în ţările Bibliei un rezervor de apă artificial, care era săpat în pământ sau cioplit în stâncă, ca în el să adune apă şi s-o păstreze. Cisternele erau foarte importante în Israel, din cauza timpului foarte lung de secetă şi a relativ puţinelor izvoare naturale. Însă o cisternă găurită era practic fără valoare. Stâncile poroase sau construcţiile sfărâmicioase puteau să ţină numai puţină apă murdară, dacă chiar puteau. Să aduni şi să păstrezi apa în cisterne găurite era la fel de înţelept ca şi cum ai folosi sita ca vas de fiert!

Nebunie în poporul lui Dumnezeu

Ieremia a folosit imaginea unei cisterne găurite, ca să arate spre nebunia nemărginită a lui Israel, poporul lui Dumnezeu. El nu şi-a ales acest tablou ca „umplutură de predică”. Dumnezeu Însuşi foloseşte această ilustraţie în mesajul pe care El l-a transmis poporului Său prin profetul Ieremia (Ieremia 2.1,2,4,5). Mesajul era o mustrare pentru poporul care nu s-a mai dedicat deplin Dumnezeului Său. Predica despre cisterne găurite o putem aplica şi astăzi la poporul lui Dumnezeu.

Să studiem mai îndeaproape contextul istoric din Ieremia 2.13, ca să înţelegem ce înseamnă de fapt mesajul despre cisternele găurite. Ieremia a predicat şi a trăit într-un timp în care poporul Iuda, deci partea sudică a naţiunii Israel, s-a îndepărtat de la Dumnezeul viu şi nu s-au mai bazat ca El să le satisfacă nevoile spirituale. În Ieremia 2 citim cum ei se depărtează de Izvorul apelor vii şi pretutindeni caută ceva care ar trebui să le astâmpere setea spirituală. Ei şi-au săpat cisterne ale idolatriei şi imoralităţii, în speranţa că bucuria pământească a acestor păcate va satisface nevoile lor.

Cisternele noastre găurite

Însă poporul Iuda a recunoscut că cisternele făcute de ei erau cisterne găurite, care nu puteau ţine apă înviorătoare – nici măcar cea mai mică cantitate de apă! Cisternele nu au devenit găurite, după ce un timp au ţinut apă. Nu, ele au fost găurite începând din ziua în care au fost construite. Niciodată ele nu au ţinut apă. Aceasta este valabil pentru toate cisternele construite de noi. Planurile şi eforturile, pe care le „construim” prin propria putere, ca să găsim împlinire spirituală în afara Domnului, vor sfârşi inevitabil în insucces – ele sunt de la început condamnate la eşec. Numai Dumnezeu poate astâmpăra setea noastră spirituală (Isaia 55.1,2Ioan 4.10-14; 7.37,38).

Nu te îndepărta de izvor

Când poporul nebun Iuda s-a îndepărtat de Dumnezeu, care a făcut aşa de multe pentru popor, s-a făcut vinovat de un rău dublu: încercarea de a face un rezervor artificial, ca să aduni apă spirituală, era destul de gravă, dar să te îndepărtezi şi să refuzi apa Izvorului dătător de viaţă era tragic! Cum poate cineva cu mintea clară să facă aşa ceva? Să ne imaginăm, noi ne aflăm într-o ţară secată şi suntem însetaţi şi ne îndepărtăm de izvorul artezian al apei proaspete, ca sub arşiţa soarelui să săpăm o cisternă în speranţa de a aduna puţină apă de ploaie! Dacă în apropiere nu se află nici un izvor, este lucrul cel mai bun pe care îl putem face, să săpăm o cisternă. Dacă în apropiere ar fi un izvor şi nu am şti, atunci ne-am afla într-o situaţie de compătimit, dar s-ar putea cel puţin să ne compătimească pentru încercările noastre pline de râvnă pentru a aduna apă. Dar dacă am şti că în apropiere este un izvor cu apă curgătoare, proaspătă, şi noi ne îndepărtăm de acest izvor dătător de viaţă, ca să construim o cisternă, am fi proşti, cum nu se poate spune. Nimeni nu ne va compătimi, dacă încercările noastre de a săpa se termină cu o cisternă găurită goală.

Exact acesta este tabloul, pe care Dumnezeu l-a pictat în cuvinte, ca să arate poporului Său, cât de deosebit de nebun şi vinovat era atunci când s-au întors de la El. Popoarele păgâne din jur puteau cel puţin fi compătimite, dacă neştiind urmau idolii lipsiţi de viaţă, care nu puteau astâmpăra setea lor spirituală. În afară de aceasta aceste popoare păgâne, altfel decât Iuda, erau dedicate cu fidelitate idolilor lor (Ieremia 2.10,11)! Însă poporul Iuda a părăsit intenţionat Izvorul lui al apei vieţii, ca să bea din cisternele găurite, construite de ei. Nu este de mirare că cerurile au fost chemate să se mire şi să se înfioare din cauza unei astfel de nebunii, prostii şi a unui astfel de rău (Ieremia 2.12)!

Este posibil ca astăzi unii din oamenii lui Dumnezeu să fie vinovaţi de acelaşi rău dublu, ca poporul Iuda din zilele lui Ieremia? Este posibil ca noi să fim aşa de obişnuiţi cu apele vii, că ne îndepărtăm de Izvor, ca să vedem dacă în alt loc este apă? Suntem noi preocupaţi în chip nechibzuit să ne construim propriile cisterne? Ce este cu alergarea noastră după o carieră de succes? Desigur noi trebuie să avem o profesie, dar dacă creştinii năzuiesc după împlinire deplină în profesie (şi sunt creştini numai „duminica dimineaţa”), aceasta ar putea fi un fel de construire de cisterne. Ce citim noi cu plăcere? Unii creştin petrec mult timp cu cititul revistelor, ziarelor şi a literaturii lumeşti, însă petrec puţin timp (dacă chiar petrec) cu cititul Bibliei. De ce? Probabil aceasta este un fel de construire de cisterne. Chiar dacă în sine însuşi nu este fals să citeşti ziare şi reviste – dar a devenit această literatură mai interesantă şi mai captivantă decât Cuvântul lui Dumnezeu?

Dacă ne abatem de la Cuvântul viu şi petrecem peste măsură de mult timp să încercăm să ne stingem setea în alt mod, am putea fi vinovaţi de acelaşi păcat ca poporul Iuda. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaxare şi discuţii. Lucrul, cititul, recreerea – toate aceste lucruri nu sunt rele în ele însele, ci sunt bune şi ajutătoare, dacă sunt menţinute în echilibru. Dar dacă constatăm, că noi ne preocupăm cu aceste lucruri ca să găsim în viaţă satisfacere şi împlinire, atunci probabil construim într-un mod rafinat cisterne. Noi trebuie să ne reîntoarcem la Izvorul apei vieţii, înainte de a remarca prea târziu, că rezervoarele construite de noi sunt cisterne găurite.

În afara Izvorului apei vieţi niciodată nu vom putea găsi împlinire deplină şi satisfacere. Să limpăieşti apa murdară, stătută, a acestor cisterne, aceasta nu poate potoli setea spirituală, ci în cele din urmă conduce la otrava dezumanizării. Comparate cu învăţătura biblică despre originea sublimă a omului, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu, cisternele evoluţiei create de om sunt ape tulburi! Să ne gândim şi la durerile din căsniciile şi familiile destrămate; dezamăgirea şi suferinţele vin din cauză că se bea din cisternele umaniste ale libertăţii sexuale.

Revenirea este întotdeauna posibilă

Dumnezeu a dat poporului Iuda mereu ocazii să se reîntoarcă la El, dar poporul s-a îndepărtat tot mai mult de El. Ca să rămânem la imaginea cisternelor: Ieremia 2.18 arată că ei s-au îndreptat spre apele Nilului şi Eufratului, în loc ca de la cisternele găurite să se întoarcă la Izvorul apei vieţii. Cu alte cuvinte: mai bine au aşteptat protecţie şi aprovizionare de la idolii şi domnia Egiptului şi Asiriei, în loc să se îndrepte spre Dumnezeul credincios al lui Israel. Urmarea a fost că Dumnezeu le-a făcut cunoscut, că poporul va culege ce a semănat (Ieremia 2.19). Şi astfel Iuda a fost cucerit şi dus cu sila la Babilon în sclavie (la râul Eufrat), unde a băut apa amară, pe care a ales-o. În Ieremia 42-44 aflăm că cei care au supravieţuit în ţara Israel, contrar sfatului categoric al lui Ieremia, a fugit în Egipt şi acolo au murit la apa Nilului.

Cât de nebunesc este să te preocupi cu răul construirii de cisterne! Urmările unei astfel de rebeliuni sunt astăzi la fel de serioase şi sigure ca acum două mii cinci sute de ani pentru poporul Iuda. Fie că o naţiune se îndepărtează de Dumnezeu, ca să bea din cisterna goală a umanismului secular, sau fie că un creştin caută satisfacere şi împlinire în afara Domnului – Biblia mărturiseşte că noi culegem ce am semănat (Galateni 6.7). De aceea vrem să fugim de orice osteneală şi orice sete şi pentru totdeauna să bem din Izvorul apei vieţii!

De partea celor care pierd

Sydney Long Jacob

© SoundWords, Online începând de la: 30.10.2018, Actualizat: 30.10.2018

Versete călăuzitoare: Isaia 5.4; 49.4Evrei 11.37-39Filipeni 3.82 Timotei 4.16

Isaia 5.4; 49.4: Ce mai era de făcut … şi nu am făcut? De ce … ? … În zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic.
Evrei 11.37-39: … au pribegit în piei de oaie, în piei de capră, lipsiţi, necăjiţi, chinuiţi … n-au primit promisiunea.
Filipeni 3.8: … am pierdut toate …
2 Timotei 4.16: … toţi m-au părăsit.

Există astăzi o parte, pe care stau cei care pierd; cine vrea să stea de bună voie pe această parte?

Dumnezeul Scripturii este evident de această parte. El a creat îngerii minunaţi, şi unul dintre cei mai mari dintre ei, probabil cel mai mare dintre ei, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a câştigat de partea lui o mare mulţime de îngeri. El a creat şi alte fiinţe inteligente, şi într-un fel oarecare şi necunoscut au devenit demoni, duhuri necurate, care sunt în jurul nostru şi sunt aşa de numeroşi, că o legiune dintre ei a însoţit un singur om [Marcu 5.1-20].

Dumnezeu a creat lumea, în care trăim, şi stele dimineţii cântau împreună şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie [Iov 38.7]; însă cât de curând s-au schimbat toate acestea! Vrăjmaşul a pătruns în această creaţie frumoasă, şi omul s-a împotrivit lui Dumnezeu, şi până în ziua de astăzi omul crede că Dumnezeu este un Dumnezeu aspru [compară cu Matei 25.24] şi că, pentru a deveni fericit, trebuie să trăieşti cum voieşti.

După probabil aproape o mie şapte sute de ani de punere la probă, Dumnezeu a trebuit să nimicească printr-un potop întreaga rasă de oameni, cu excepţia unei singure familii. El a încredinţat acestei familii misiunea să umple pământul; şi răspunsul ei a fost, că ei au construit turnul Babel, ca să nu fie împrăştiaţi.

El a ales o familie şi un popor şi a făcut tot ce putea face El pentru acest popor, şi după aceea Numele Lui a fost batjocorit prin acest popor printre păgâni [vezi Romani 2.24].

El a trimis pe singurul Său Fiu şi a zis: Îl vor respecta; şi ei L-au luat şi L-au omorât şi L-au scos afară din vie [Marcu 12.1-12].

El a înălţat pe Fiul Său la dreapta Sa şi a trimis pe Duhul Său Sfânt pe pământ şi a înfiinţat Biserica, ca să facă vizibil pe Hristos pe pământ, şi ce s-a întâmplat: ceea ce astăzi poartă Numele sfânt al lui Hristos a devenit taina, Babilonul cel mare, mama curvelor şi urâciunilor pământului [Apocalipsa 17.5].

Nimeni nu este calomniat aşa cum este Dumnezeu, însă Dumnezeu este răbdător. El este dispus să aştepte îndreptăţirea Sa, până când întreg planul Lui a fost realizat. Suntem noi astăzi dispuşi să fim împreună cu Dumnezeu de partea celor care pierd şi să aşteptăm timpul Lui?

Hristos stă astăzi afară, de partea celor care pierd. El, Cel care este numit Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii [Isaia 9.6], a venit în lumea aceasta; şi în loc ca lumea să se plece în adorare, L-a urât pe El şi pe Tatăl Său. La început mulţi s-au simţit atraşi la El. Gândeau că prin El puteau obţine ce dorea carnea lor. Însă El nu era viteazul, pe care ei îl căutau; El era blând şi smerit cu inima [Matei 11.29]. El nu li Se potrivea; El nu a vrut să Se aşeze în fruntea poporului iudeu şi nici nu voia să îndepărteze jugul roman şi să se aşeze pe tronul lui David. Mai marii pământului s-au ţinut încă de la început departe de El; săracii, care la început veneau în cete la El, au căzut. El nu avea nimic unde să-Şi pună capul [Luca 9.58]. În final au rămas cu El câţiva puţini adepţi neînsemnaţi, care Îl iubeau şi ţineau la El, cu toate că ei nu-L puteau înţelege. Ei L-au părăsit în ceasul celui mai mare necaz al Lui şi au fugit, şi ca făcător de rele a fost expus dispreţului şi condamnării. Dumnezeul, în care El S-a încrezut, nu a întreprins nimic ca să-L salveze, şi El a scos strigătul de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” [Matei 27.39-46]. Cine s-ar fi putut aştepta ca acesta să fie sfârşitul vieţii Lui pe pământ, că omul va respinge în felul acesta pe Dumnezeul creator, care venise în carne ca să binecuvânteze pe oameni în har şi adevăr?

Începând din acea zi a răstignirii lumea nu L-a mai văzut. Şi cu toate că El a fost înălţat în glorie şi a trimis pe Duhul Sfânt pe pământ, în timp ce El lucrează neîncetat să se manifeste din nou în inimile alor Săi – cât de sărăcăcios este totuşi rezultatul. Abia a fost formată o mărturie a Duhului şi încredinţată omului, că omul a şi stricat-o; şi acum sunt ultimele zile ale Bisericii pe pământ. Ultima activitate deosebită a Duhului a avut loc, şi aceia, care spun despre ei înşişi, că au primit această mărturie, au eşuat mult mai grav decât părinţii lor; acum mai rămâne numai ca Hristos să-Şi ocupe locul ca Martorul credincios şi adevărat şi El stă afară înaintea uşii şi bate, dacă cumva înăuntru este cineva care să-I deschidă.

Da, Hristos stă astăzi de partea celui care pierde. El este răbdător şi poate aştepta după îndreptăţire, până când El a făcut întreaga voie a lui Dumnezeu. Suntem noi dispuşi să avem răbdarea lui Hristos?

Sfinţii adevăraţi şi credincioşi sunt întotdeauna de partea celui care pierde – începând din momentul când Abel cel drept a fost omorât de fratele lui, până în timpul (care este încă în viitor), când sfinţii vor birui prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu-şi vor iubi viaţa până în moarte [Apocalipsa 12.11].

Sfinţii din antichitate erau de partea celui care pierde (cu puţine excepţii de scurtă durată). Ei au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu ferăstrăul, ispitiţi, ucişi de sabie, au pribegit în piei de oaie, în piei de capră, lipsiţi, necăjiţi, chinuiţi (ei, de care lumea nu era vrednică), rătăcind în pustiuri şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului [Evrei 11.37-38]. Ei erau în lumea aceasta evident de partea celui care pierde, cu toate că era timpul chemării pământeşti. Pot atunci aceia, care au chemare cerească, să fie undeva de altă parte decât de partea celui care pierde, dacă ei sunt veritabili? Nu este astăzi aşa, că numai aceia care îşi pierd viaţa din pricina lui Hristos pot s-o salveze [Luca 9.24]?

Omul a ratat permanent; lupi au pătruns în turmă, şi s-au sculat bătrâni şi au învăţat lucruri stricate [Faptele apostolilor 20.29,30]. Puterea şi autoritatea în lumea aceasta au fost dintotdeauna şi sunt încă de partea celor mulţi, şi minoritatea trebuie să sufere. Astăzi nu este mai plăcut decât atunci, să fi respins, dar „fericiţi sunteţi voi când oamenii vă vor urî şi când vă vor alunga dintre ei şi vă vor defăima şi vor lepăda numele vostru ca rău, din cauza Fiului Omului” [Luca 6.22].

Poate fi timpul actual o excepţie? Imposibil. Poate ultima mărturie să se dovedească a fi mai bună decât cea de demult? Imposibil. Adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu trebuie şi astăzi să se dea mulţumiţi să stea de partea celui care pierde. Ei trebuie să fie prigoniţi; ei nu au nici o putere să prigonească, ei sunt cei puţini, cei slabi; ei trebuie să sufere, ei trebuie să fie judecaţi de tribunale omeneşti, ei trebuie să fie socotiţi şi astăzi în rândul făcătorilor de rele. Este ziua răbdării lui Dumnezeu, a îndelungei-răbdări a lui Hristos; cerul deasupra capetelor noastre este mut. Ei trebuie să se dea mulţumiţi să spună: „Suntem săraci, suntem slabi, suntem fără importanţă, însă noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Noi am dori cu plăcere să dovedim tuturor oamenilor dragoste şi amabilitate, dar noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu.”

Astfel de oameni nu pot ameninţa cu toiagul autorităţii; singurul toiag, pe care ei îl cunosc, este toiagul harului preoţesc şi al slujirii plăcute. Ei niciodată nu vor prigoni; ei vor suferi şi vor fi mulţumiţi să stea astăzi de partea celui care pierde, căci ei ştiu că partea celui care pierde astăzi va fi partea celui care câştigă, atunci când Hristos va primi dreptul Său, când primii vor fi ultimii şi ultimii vor fi primii, când fiecare masă se va roti cu 180 de grade şi când aceia care sunt astăzi defăimaţi vor fi în ziua aceea cu Hristos în glorie.

Întrebăm iarăşi: Cine este dispus să stea astăzi împreună cu Dumnezeu şi cu Hristos de partea celui care pierde?

Cum reuşeşti să te laşi de păcat
1 Petru 4.1,2

James Butler Stoney

© SoundWords, Online începând de la: 20.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Petru 4.1,2

1 Petru 4.1,2: Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.

Ce este păcat?

Înainte să putem trata corect subiectul referitor la odihna faţă de păcat, trebuie mai întâi să înţelegem ce este păcat. Păcat este fărădelege. Păcat este acţiunea sau intenţia de a acţiona după voia mea proprie. „Pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului.” Păcatul a pătruns când Eva, contrar cuvântului lui Dumnezeu, a acţionat în concordanţă cu părerea şi voinţa ei proprie. Nu a fost aşa, că ea ar fi făcut ceva josnic din punct de vedere moral; şi aceasta nu diminuează cu nimic faptul că a fost un păcat, căci acţiunea Evei contribuia foarte mult la avantajul ei propriu şi o va înălţa în rangul în creaţie. Este important să se vadă că păcatul nu se limitează la aspectul imoral sau la ceva josnic. Este foarte simplu ceva contrar voii lui Dumnezeu, şi s-ar putea să fie păcate grave care din punctul de vedere omenesc par plăcute şi avantajoase. Saul din Tars a trăit cu conştiinţa foarte bună şi era fără cusur în ceea ce priveşte dreptatea care se primeşte prin Lege, şi cu toate acestea el era cel mai mare păcătos, căci cu tot prestigiul lui moral era contrar lui Dumnezeu în ce priveşte voinţa şi fapta.

Un gând prostesc este păcat. Ce nu este din credinţă, este păcat. Cu un cuvânt: „Fiindcă gândirea firii păcătoase [cărnii] este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate”; „Nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea”; „Gândirea cărnii este moarte”; „Cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.” Deoarece în carne [firea pământească] nu este nimic care să fie bun, dacă i se permite să gândească sau să acţioneze, deja păcatul este prezent. De aceea este tot una, dacă este comportarea cea mai nobilă sau cea mai dăunătoare, ea este simplu independenţă de Dumnezeu şi în fond este o preferare a drumului propriu faţă de calea lui Dumnezeu. Şi realmente, deoarece nu poate exista decât o singură cale corectă, este clar că este păcat, dacă firea pământească [carnea] acţionează sau gândeşte pentru sine.

Delimitarea între păcat şi nevoile naturale

Desigur noi trebuie să diferenţiem între revendicările corpului cum ar fi foamea, frigul, etc. aşa cum Creatorul l-a creat pe om, şi dorinţele cărnii şi ale duhului, care sunt născociri ale omului. Dumnezeu a creat pe om sincer, dar el a căutat multe şiretlicuri. Când voinţa omului urmăreşte vreo idee de felul acesta, aceasta este păcat; căci cu toate că în sine însuşi ea poate să nu fie rea, totuşi faptul că ea este căutată sau savurată independent de Dumnezeu face din ea un păcat.

Nimic bun în carne

Dacă deci vedem că în carne de la cap până la picioare nu este nimic bun, cum vom putea noi atunci reuşi să renunţăm la păcat? Este evident că din carne nimic bun nu poate rezulta, căci în ea nu este nimic bun. Izvorul este stricat şi astfel singura cale de a curma cu păcatul, respectiv de a renunţa la el, este ca noi să supunem morţii păcatul în carne, aceasta înseamnă să lăsăm să devină realitate ceea ce în Scriptură este numit „mort faţă de păcat”. Punctul, la care eu trebuie să ajung mai întâi, este acela, că în carnea mea nu este nimic bun şi dacă ceva bun trebuie să vină din mine – ceva, care este plăcut lui Dumnezeu –, atunci acesta trebuie să vină din afara cărnii, şi anume de la Duhul lui Dumnezeu. Trupul cu o voinţă [proprie, independentă] în el, acesta este carnea; trupul fără o voinţă [proprie, independentă] în el, acesta este slujitorul lui Hristos.

Să ţii carnea în moarte

Cu ajutorul harului eu am primit prin Hristos iertarea păcatelor mele. Dar carnea ca principiu al păcatului este încă în mine, dar în unul căruia i s-a iertat. Primit în Hristos, cu o natură şi o viaţă nouă în El şi ca templu al Duhului Sfânt eu nu pot savura poziţia mea nouă, dacă nu renunţ la păcat. „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri”, şi cu toate acestea nu mă comport potrivit cu starea  în care m-a aşezat harul, dacă nu sunt mort faţă de păcat. Mărimea harului Său mi-a fost arătată, pentru ca să nu păcătuiesc, aşa cum spune Ioan. „Vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi.” Nu este suficient pentru mine că eu doresc după sfinţirea adevărată sau ştiu că am o natură divină. Eu trebuie să ţin carnea în moarte. Eu trebuie să mă înarmez cu „acelaşi fel de gândire” – acesta este moartea –, „căci cel care a suferit în trup, a sfârşit-o cu păcatul” (1 Petru 4).

Nu este nici o cale pentru îmbunătăţirea cărnii, ea trebuie ţinută în moarte. Eu trebuie să învăţ în primul rând, că eu am fost răstignit cu Hristos. Ca să zicem aşa Dumnezeu a terminat prin judecată la cruce cu omul vechi, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui. De aceea eu sunt mort înaintea lui Dumnezeu. „Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3.3), dar eu sunt viu în Hristos, legea Duhului m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Cu toate acestea carnea este în mine şi ea pofteşte împotriva Duhului, şi cu toate acestea Duhul triumfă. Dacă umblu în Duhul, nu voi împlini poftele cărnii. Poftele sunt prezente, dar lor nu le este permis să se manifeste. Dacă ele n-ar fi prezente nu ar fi nici o luptă a poftelor şi nici un succes al Duhului. Cum ar putea fi succes, dacă nu ar fi adversar? Eu am fost acum aşezat în libertate – nu, eu sunt chemat să acţionez ca om liber –, să tratez carnea mea ca pe ceva faţă de care nu sunt dator. Şi nu numai aceasta, ci dacă eu trăiesc potrivit cărnii, eu voi muri, dar dacă prin Duhul omor acţiunile trupului, voi trăi.

Păcate făcute inconştient

Deci primul motiv pentru problema mare a multora este necunoaşterea cu privire la ce este păcat. Ei nu ştiu aceasta, şi astfel ei nu sunt în stare să-l recunoască [în viaţa lor], căci conştiinţa nu poate să se simtă afectată, dacă nu este nici o simţire cu privire la lipsa de sfinţenie. Cu toate acestea pot lua naştere pagube pentru suflet, cu toate că momentan el nu este conştient de motivul pentru aceste pagube. Citim: „Când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de cadavrul unei fiare sălbatice necurate …, el este totuşi necurat şi vinovat” (Leviticul 5.2).

Noi venim în contact cu unele lucruri necurate, şi cu toate că aceasta întristează pe Duhul Sfânt din noi, nu este nici o durere pentru conştiinţa noastră, deoarece noi nu avem nici o lumină în privinţa lor, şi astfel rămâne îndrăzneala noastră înaintea lui Dumnezeu, inima noastră nu ne condamnă (vezi 1 Ioan 3.20,21). Cineva poate suferi de un mare egoism sau să aibă contacte multe cu o persoană „moartă” şi el nu este conştient de aceasta. Dacă ar fi conştient şi cu toate acestea nu condamnă egoismul lui şi nu renunţă la el, aceasta ar însemna o conştiinţă rea şi orice părtăşie va fi întreruptă. Sunt numai păcate conştiente, de care conştiinţa poate lua act, dar ele sunt pagubele inconştiente ale sufletului, şi cu cât eşti mai spiritual cu atât eşti mai vigilent, ca să nu vii în contact cu păcatul.

Să trăieşti în Duhul

Aptitudinea de a vedea ce este păcatul este în funcţie de felul cum eu trăiesc în Duhul, şi la fel cunosc şi opusul. Cât de des s-a constat mai târziu că ceva era păcat, despre care atunci nu se ştia nimic.

Doi paşi importanţi

  1. Primul pas spre adevărata cunoaştere este să te deteşti singur ca fiind total stricat şi incapabil să faci sau să cauţi ceva bun potrivit cu Dumnezeu.
  2. Al doilea pas este apoi, atunci când am descoperit un păcat, să renunţ la el, suferind în carne.

Poftele

Pentru a clarifica puţin mai bine căile false pe care noi încercăm deseori să renunţăm la păcat, voi numi unele păcate speciale. Sunt două grupe de păcate: una, poftele, care trebuie omorâte, cealaltă, felul de comportare, la care trebuie să renunţăm. Lăcomia de exemplu este o poftă, şi anume este păcatul cel mai obişnuit şi deseori cel mai mult scuzat. O dorinţă necontrolată de a obţine ceva este slujire la idoli. Dacă un suflet este în această stare, a primit pofta, şi este păcat, cu toate că probabil dorinţa nici nu a fost împlinită sau a ajuns să fie exercitată.

Deci felul de a se lăsa de ele nu constă numai în a te ruga, chiar dacă o faci cu cea mai mare hotărâre, ca pofta să fie înlăturată. De asemenea nu este suficient să eviţi lucrurile sau situaţia care hrănesc pofta. Cu toate că noi nu putem aduce o astfel de problemă suficient de clar înaintea Domnului şi nu putem evita cu suficientă băgare de seamă orice loc şi orice împrejurare unde pofta este excitată – totuşi aceasta se poate perpetua de la an la an, fără să se renunţe cu adevărat la ea. Dimpotrivă, s-ar putea ca tocmai aceste exerciţii, cu toate că ele sunt destul de reale, ne dau măsura de eliberare, care linişteşte pentru moment conştiinţa, dar cu siguranţă va urma o poftă mult mai profundă. Nu este o renunţare la păcat. De asemenea nu este nicio biruinţă asupra păcatului numai prin credinţă. Dacă ar fi aşa, atunci în mine nu ar fi, aşa cum este îndreptăţirea prin credinţă, nici o experienţă a vieţii prin Duhul, nici o purtare cu noi, în trupul nostru, a omorârii lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru (2 Corinteni 4.10).

Păcatul trebuie declarat ca fiind o chestiune care nu poate fi permisă. Existenţa rădăcinilor lui, carnea, nu trebuie nici tolerată nici unanim recunoscută. Astfel ea nu este numai un păcat special, pe care îl resping, ci insist ca acest teren de cultură al tuturor păcatelor, carnea, trebuie să fie mort, aşa cum ea este moartă înaintea lui Dumnezeu cu privire la mine. Trebuie să fie suferinţe în carne, căci altfel nu va fi renunţare la păcat.

Ce înseamnă suferinţe în carne?

Dacă văd fructe şi mi se trezeşte pofta, dacă constat că aş putea lua din ele fără să fiu descoperit, atunci am păcătuit, chiar dacă nu am luat din ele; pofta a luat naştere. Dar dacă eu am un simţământ de durere în loc de satisfacţie, de îndată ce văd ce aş putea face, atunci eu sufăr în carne: am permis păcatului care este în ea.

Un lucru este de la sine clar: noi vom avea simţământul pentru întunericul sau păcătoşenia unei pofte numai atunci când am văzut ceva din contrastul mare faţă de natura desăvârşită care era în Hristos. [Aceasta înseamnă: dacă nu văd cât de sfânt este Hristos, nu va fi nici o îngrozire cu privire la păcătoşenia faptei mele sau a gândurilor mele. Însă cu cât mă preocup mai mult cu Hristos şi fiinţa Lui, cu atât mai mult îmi dau seama de starea mea de păcătoşenie şi cu atât mai mult mă îngrozesc de mine însumi. – remarca redacţiei] Natura Lui sfântă nu s-a lăsat sedusă nici măcar de oferta cea mai ademenitoare, la care El ca Om nu avea nici un drept; şi noi ştim că El Însuşi, cele la care El avea dreptul nu a vrut să le primească de la cineva, decât numai de la Dumnezeu, singurul care este bun. [Ce ispită mai mare, mai tentantă ar putea fi pentru un om, decât să i se ofere toate împărăţiile lumii? Mai mult nu se poate imagina. Însă această ispită nu a putut să atragă natura Domnului spre rău. Ce este „lucrul cel mai mic”? O bucată de pâine. Nici măcar aceasta nu era o ispitire la rău pentru Domnul, căci El a vrut chiar şi aceasta s-o primească numai de la Dumnezeu (vezi Luca 4). – remarca redacţiei.]

Felurile de comportare ale cărnii (firii pământeşti)

Urmează felurile de comportare ale cărnii. Nu este suficient să le condamnăm, atunci când ele se ridică, ci ele trebuie respinse, şi nu să le îmbunătăţim, pentru ca astfel în locul lor să se vadă harul lui Hristos.

Gândurile rele

În încheiere ceva referitor la gânduri, care fără îndoială sunt cele mai chinuitoare şi mai contagioase, deoarece ele sunt începutul oricărui rău. Căci orice ispită începe cu un gând. Dacă lui satan îi reuşeşte să ne atragă atenţia pentru propunerea lui, atunci terenul este pregătit pentru el ca să ne ajute să facem o acţiune rea. De aceea pofta trebuie mai întâi să se nască, înainte ca ea să devină păcat. Gândul loveşte ca un fulger, dar dacă noi am suferit în carne îl vom alunga, aşa cum alungăm o viespe. Dar dacă mă preocup cu gândul, atunci este păcat. Legăturile, cărţile, istorisirile şi împrejurările sunt înclinate să ofere duhului nostru gânduri specifice lor. De aceea este necesar să fim veghetori cu privire la toate aceste lucruri, căci nu are nici un rost să se spună, carnea trebuie ţinută în moarte, în timp ce noi îi slujim în felul acesta.

Cum putem avea bucurie spirituală?
Ioan 15.11

Timothy Hadley Sr.

© SoundWords, Online începând de la: 20.09.2018, Actualizat: 20.09.2018

Verset călăuzitor: Ioan 15.11

Ioan 15.11: V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.

Ştiai că un creştin fără bucurie este o contradicţie? Dacă eşti total în ordine cu Dumnezeu, atunci tu trebuie să ai bucurie în viaţă! Însă mulţi creştini trăiesc aşa, ca şi cum şi-ar fi pierdut bucuria. Probabil întrebi: „De ce este bucuria aşa de importantă?” Unul din motivele cele mai importante este: pentru a câştiga pe cei pierduţi pentru Isus. Tu nu poţi merge cu Biblia sub un braţ şi cu o piatră de mormânt sub celălalt braţ şi să spui: „Nu ai vrea să fii ca mine?” Reclama noastră cea mai bună este bucuria în Domnul.

Un alt motiv, pentru care noi avem nevoie de bucurie, este: ca să avem putere să trăim viaţa creştină. Când izraeliţii au construit zidul în jurul Ierusalimului şi poporul a obosit, Dumnezeu a zis lui Neemia: „Nu vă întristaţi, pentru că bucuria Domnului este tăria voastră” (Neemia 8.10). Tu nu poţi trăi viaţa creştină fără bucurie. Bucuria este neapărat necesară, pentru ca să putem purta poverile vieţii. Noi toţi avem necazuri şi greutăţi. Cineva a spus: bucuria este „lubrifiantul vieţii”. – Bucuria în Domnul va face poverile vieţii uşoare şi le va îndepărta din inima ta.

O altă întrebare foarte importantă este: „Ce este bucuria?” Cum o defineşti? Bucuria şi veselia nu sunt acelaşi lucru. Veselia depinde deseori de ceea ce tocmai se petrece! Bucuria este ceva, care vine de la Domnul Isus Însuşi! Noi trebuie nu numai să avem o bucurie, aşa cum o are El; noi trebuie să avem bucuria Sa. El are bucurie din belşug. El spune: „pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. Bucuria Sa nu era parţială, ci era o bucurie care se revarsă. Isus avea nu numai o bucurie care se revarsă, ci şi o bucurie suficientă. Expresia „care se revarsă” vorbeşte despre calitatea bucuriei şi expresia „suficientă” vorbeşte despre mărimea bucuriei. Şi El avea o bucurie permanentă. El a spus: „pentru ca bucuria Mea să fie în voi”. Aceasta nu era o bucurie care vine şi pleacă. Şi noi putem avea bucurie, indiferent care sunt împrejurările. Noi trebuie să ne bucurăm totdeauna în DOMNUL.

O altă întrebare, pe care probabil o avem, este: Cum primim bucuria, pe care ne-o dă Domnul Isus? – Domnul Isus Însuşi ne spune, cum primim această bucurie. În versetul nostru El spune: „V-am vorbit aceasta.” Vrem să vedem, despre ce tocmai a vorbit El; acolo vom găsi reţeta pentru bucurie. Isus Însuşi a vorbit despre Sine ca fiind viţa şi că noi suntem mlădiţele. El spune, că mlădiţa trebuie să rămână în viţă, şi atunci va fi bucurie. Dar ce înseamnă „să rămâi”?

Să citim Ioan 15.4: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine.” O mlădiţă se predă total viţei şi trăieşte exclusiv pentru viţă. Ca să avem bucurie, trebuie să rămânem pe deplin şi complet în viţă.

Bucuria ne este dăruită de Isus, dacă suntem dependenţi de El. Isus spune în Ioan 15.5: „Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine [sau: în afara Mea (sau: despărţiţi de Mine)] nu puteţi face nimic.” Ce poate face o mlădiţă fără viţă? Absolut nimic! Dacă mă gândesc, că eu sunt cineva, atunci Dumnezeu nu este totul. Şi Dumnezeu poate fi totul abia atunci când eu devin nimic.

Isus spune în Ioan 15.9: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.” Aceasta înseamnă: noi trebuie să ne odihnim în dragostea Sa. Biblia ne spune în Galateni 5.22, că bucuria este o parte din roada Duhului. Noi nu putem produce bucuria; noi trebuie să rămânem simplu în viţă. Domnul Isus completează în versetul 10: „Dacă ţineţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea” (Ioan 15.10). Isus a împlinit poruncile Tatălui Său. Şi noi trebuie să ascultăm de Tatăl. Noi nu putem obţine bucurie pe alte căi, decât numai prin ascultare.

Fără această bucurie adevărată, viaţa este ca o ambarcaţie cu pânze pe mare fără velă. Nu este nimic care să te pună în mişcare şi este de puţin folos. Această bucurie se găseşte numai în Domnul Isus. Eşti tu umplut cu această bucurie? Rămâi în El.

Cum primesc eu înţelegere spirituală?
Înţelegerea spirituală vine la noi prin conştiinţă …

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2018, Actualizat: 14.09.2018

Duhul lui Dumnezeu nu ne face cunoscută priceperea divină pe o altă cale decât aceea a conştiinţei. Dacă conştiinţa nu a fost atinsă şi dacă ea nici măcar nu a fost impresionată de ceea ce Dumnezeu este gata să-mi facă cunoscut din Cuvântul Său, atunci pot strânge oricât de mult, dar totul nu are nici o valoare. Da, este chiar dăunător, căci nu este nimic mai periculos decât să aprobi adevărul, fără să fi influenţat de el. Orice principiu al lui Dumnezeu este dat la o parte, dacă eu iau o parte a Cuvântului lui Dumnezeu şi o studiez aşa cum studiez istoria sau oricare altă carte interesantă. Eu studiez, vreau să vă spun aceasta insistent, revelarea gândurilor lui Dumnezeu, şi conştiinţa mea trebuie să devină impresionată de ele. Aceasta are cea mai mare importanţă, şi pentru nimeni altcineva nu este mai important decât este pentru credincioşii tineri. De aceea vă rog: străduiţi-vă să aveţi o conştiinţă încercată, gingaşă. Este o chestiune măreaţă, dacă eu citesc această Carte sfântă a lui Dumnezeu şi mă gândesc că acolo găsesc ceva despre Dumnezeu, care vorbeşte conştiinţei mele şi mă duce în prezenţa Sa. Tocmai aceasta este binecuvântarea Cuvântului lui Dumnezeu. Scripturile au fost date, ca ele să lucreze asupra noastră, şi aceasta este foarte serios! Aceasta este total diferit decât dacă intelectul meu sau mintea mea se preocupă cu anumite lucruri. Eu mă pot preocupa cu cel mai măreţ adevăr al lui Dumnezeu şi să las mintea mea să gândească insistent la el, duhul meu să se ostenească cu el – rezultatul va fi zero. Dar dacă eu am înţeles cu adevărat ce este această Carte deosebită, că ea este adevărata, reala, veritabila voce a lui Dumnezeu, scrisă prin Duhul Sfânt, atunci aceasta mă duce direct în prezenţa lui Dumnezeu şi atunci am a face cu Dumnezeu cu privire la ceea ce El doreşte cu plăcere să-mi spună.

Cele şapte încercări ale lui Iov
Iacov 5.11

Roger Liebi

© R. Liebi; SoundWords, Online începând de la: 31.10.2018, Actualizat: 31.10.2018

Verset călăuzitor: Iacov 5.11

Iacov 5.11: Aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul Domnului, pentru că Domnul este plin de milă şi îndurător.

Cu aceste cuvinte în epistola lui Iacov ni se îndreaptă atenţia spre Iov. El a suportat suferinţele lui cu răbdare neobişnuită. Prin aceasta el a devenit un exemplu pentru toţi cei răscumpăraţi, care la fel ca el vor trece prin încercări.

Cartea Iov relatează despre şapte încercări diferite, pe care Iov a trebuit să le îndure:

  1. Pierderea boilor şi măgăriţelor precum şi aproape a tuturor slujitorilor care erau la ele (Iov 1.14,15)
  2. Pierderea animalelor mici şi aproape a tuturor slujitorilor, care le păzeau (Iov 1.16)
  3. Pierderea cămilelor şi aproape a tuturor celor care le păşteau (Iov 1.17)
  4. Pierderea tuturor celor zece copii (Iov 1.18,19)
  5. Boala grea a lui Iov (Iov 2.7,8)
  6. Apelul soţiei de a se dezice de Dumnezeu (Iov 2.9,10)
  7. Tăcerea celor trei prieteni ai lui Iov şi gândurile lor greşite cu privire la Iov (Iov 2.11,13).

Aceste şapte încercări se împart în două grupe: primele patru au venit asupra lui Iov, după ce satan a apărut prima dată înaintea lui Dumnezeu. Grupa a doua l-a lovit pe Iov după ce satan a păşit a doua oară înaintea lui Dumnezeu contra lui Iov.

Reacţiile lui Iov la probele de adeverire nu au fost toate la fel: După primele patru „lovituri ale sorţii” Iov s-a închinat lui Dumnezeu, nu a păcătuit şi nu a făcut nici un reproş lui Dumnezeu. De asemenea şi încercarea a patra şi a cincea le-a suportat într-un mod admirabil. Relatarea inspirată divin însă nu mai spune aici, spre deosebire de Iov 1.22, că Iov nu ar mai fi săvârşit nici un păcat. Se spune simplu, că acest bărbat greu încercat, în toate acestea n-a păcătuit cu buzele lui (Iov 2.10).

Dacă în epistola lui Iacov se spune: „Aţi auzit de răbdarea lui Iov”, trebuie să ne gândim în mod deosebit la răbdarea lui Iov în legătură cu primele şase încercări. În încercarea a şaptea Iov nu a răbdat cu adevărat. În timp ce suferinţele lui Iov în primele şase încercări erau suferinţe spre onoarea lui Dumnezeu, în cazul celei de-a şaptea încercări este vorba de suferinţe pentru educarea acestui om mare al lui Dumnezeu.

Este uimitor: primele şase încercări au adus nenorociri nespus de mari asupra lui Iov – şi cu toate acestea Iov a rămas biruitor. Ultima încercare era cu siguranţă foarte neplăcută, însă cu siguranţă era ceva care trebuia suportat cu un „spate mai lat”. Însă aici Iov ratează! El a blestemat naşterea sa şi a început să facă lui Dumnezeu reproşuri grele şi mari.

Ce înseamnă când prietenii vechi tac şi îşi fac gânduri? Iov avea sensibilitate destulă, ca să simtă că prietenii lui pun la îndoială viaţa şi comportarea sa şi îşi făceau gânduri, dacă nu cumva s-au înşelat cu privire la el. „Cum poate Iov să fie un credincios fidel, dacă el sufere acum aşa de greu?”, aşa gândeau ei despre prietenul lor de odinioară. Discuţiile lor de mai târziu într-un ton duşmănos, lipsit de dragoste, au dat în cele din urmă dreptate simţământului lui.

Oricât de neînţeles pare să sune, această ultimă încercare era pentru Iov cea mai grea încercare, căci ea l-a lovit acolo unde noi toţi suntem deosebit de sensibili: în ceea ce gândeşti despre tine ca credincios. Dumnezeu a permis această încercare, ca să dea pe faţă ceva din inima lui Iov: orgoliul în credincioşia, dreptatea şi devotamentul său faţă de Dumnezeu.

În timp ce îndemnurile celor trei prieteni „înţelepţi” ai lui Iov l-au mânat tot mai mult în direcţia greşită, cuvintele echilibrate ale lui Elihu şi vorbirea lui Dumnezeu l-au condus din furtună la ţel: În Iov 42.1-6 ni se arată cum Iov recunoaşte şi mărturiseşte că mândria lui spirituală este păcat.

Ceea ce Elifaz a spus din motive false, a devenit în cele din urmă realitate: „Din şase necazuri El te va scăpa; şi în şapte nici un rău nu te va atinge” (Iov 5.19). Domnul l-a scos pe Iov afară din necaz şi l-a binecuvântat mult mai mult decât înainte. Fiecare încercare este limitată în timp, şi la sfârşit Domnul ţine pregătită o binecuvântare nouă. La aceasta trebuie să ne gândim, când în epistola lui Iacov se spune: „Sfârşitul Domnului (adică, sfârşitul bun, pe care El l-a dat) l-aţi văzut, pentru că Domnul este plin de milă şi îndurător.”

Cei cu inima zdrobită

Hamilton Smith

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 4,18; Psalmul 147.2-4

Luca 4.18: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberare şi orbilor vedere, să pun pe cei zdrobiţi în libertate.

Psalmul 147.2-4: Domnul zideşte Ierusalimul, adună pe cei risipiţi ai lui Israel; El îi vindecă pe cei cu inima zdrobită şi leagă rănile. El socoteşte numărul stelelor: le dă nume tuturor.

În capitolul patru al evangheliei după Luca avem relatarea plăcută despre intrarea Domnului în slujba Sa publică în această lume a păcatului şi durerilor, şi totodată auzim din gura Sa caracteristica slujbei Sale. El Se referă la prorocia lui Isaia cu privire la El, care spune: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi: El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită.” (Isaia 61.1)

În toată lumea sunt din aceia care au inima zdrobită. S-ar putea ca ei să facă eforturi să ascundă în exterior necazul lor prin voioşie şi râs; „Chiar în mijlocul râsului, inima poate fi mâhnită” (Proverbe 14.13). Înapoia toatei veselii exterioare a lumii sunt necazuri ascunse şi inimi zdrobite.

Dacă ne îndreptăm spre Cuvântul lui Dumnezeu vom descoperi spre mângâierea noastră, că Dumnezeu nu este indiferent faţă de aceste inimi zdrobite. Psalmistul ne spune că Dumnezeu este Unul care „vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile”. În afară de aceasta psalmistul adaugă imediat: „El socoteşte (sau: numără) numărul stelelor şi le dă nume la toate. Mare este Domnul nostru” (Psalmul 147.2-5). Numărul stelelor este prea mare pentru noi, ca să le numărăm; necazul unei inimi zdrobite este prea adânc pentru noi, ca să-l măsurăm; dar Dumnezeu poate număra stelele de pe cer şi poate vindeca inimile zdrobite de pe pământ. În mărimea dragostei Lui El a dat pe singurul Său Fiul, ca El să vină în lumea aceasta şi să vindece pe cei cu inima zdrobită.

Dacă privim la Isus, atunci vedem pe singurul Om desăvârşit, care a venit în lume să caute inimile zdrobite. Diavolul s-a străduit să-L îndepărteze de la lucrarea Lui, prin aceea că I-a arătat toate împărăţiile lumii acesteia şi slăvile ei. Dar El a respins lumea, onoarea şi bogăţiile ei, şi a ales să devină un Om sărac şi să caute inimile zdrobite, ca să le usuce lacrimile şi să le panseze rănile.

Dacă urmărim drumul Lui prin această lume a lacrimilor în căutarea acelora care erau cu inima zdrobită, vedem în evanghelia după Luca cum El vindecă inima unei păcătoase zdrobite, cum pansează rănile inimii zdrobite ale unui sfânt şi usucă lacrimile inimii zdrobite ale unei văduve. În afară de aceasta vedem că păcătoşenia şi împietrirea inimii omeneşti merge aşa de departe, că în cele din urmă şi inima Lui a fost zdrobită. Noi am zdrobit inima Unuia care a venit să vindece inima noastră zdrobită.

Descoperim în felul acesta, că inimile prin păcatele păcătosului, prin lipsa sfinţilor, prin moartea unui drag al nostru şi mai ales prin dragoste neîmpărtăşită devin zdrobite.

1. Inima zdrobită a femeii păcătoase

 Luca 7.36-38: Dar unul dintre farisei Îl ruga să mănânce cu el. Şi, intrând în casa fariseului, a stat la masă. Şi, iată, o femeie din cetate, care era păcătoasă, şi care ştia că El stătea la masă în casa fariseului, luând un vas de alabastru cu mir şi stând la spate, la picioarele Lui, plângând, a început să-I stropească picioarele cu lacrimi, şi I le ştergea cu părul capului ei şi Îi săruta picioarele şi le ungea cu mir.

În scena impresionantă care a avut loc în casa lui Simon, fariseul, ni se oferă o privire în cea  mai minunată întâmplare din câte au avut loc – întâlnirea dintre Mântuitorul şi femeia păcătoasă. O femeie sărmană, cunoscută în cetate ca păcătoasă, a auzit de Isus. Ea a auzit poporul vorbind, că Isus era „un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”. Probabil că ea a auzit din gura Lui acea invitaţie plină de har: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”. Obosită de viaţa ei îngrozitoare, cu o conştiinţă încărcată de păcat, fără nici un prieten în lumea aceasta, ea aude de Isus, de Fiul lui Dumnezeu. Ea aude, că El este prietenul păcătoşilor şi că El o roagă să vină.

Mânată de nevoia ei şi atrasă de harul Său, ea vine la Isus; şi în această scenă frumoasă putem vedea rezultatul când un păcătos vine la Mântuitorul. Ea simţea că ea trebuie să ajungă cu orice preţ în prezenţa acestui Mântuitor minunat. Astfel ea intră în casa fariseului şi se duce direct la picioarele lui Isus. La început nu este rostit nici un cuvânt, au însă loc două lucruri, căci noi citim: „… stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus şi plângea” şi Îi „săruta picioarele”. Acele lacrimi vorbesc despre o inimă, care a fost zdrobită, şi acele sărutări vorbesc despre o inimă care a fost câştigată.

Ce a fost, care i-a zdrobit inima? Şi ce a fost, care i-a câştigat inima? Nu a fost faptul că în prezenţa inimii Sale pline de dragoste şi har ea şi-a văzut viaţa ei cu toate păcatele ei? Ea a descoperit că harul Său era mai mare decât păcatele ei şi că El, cu toate că ştia toate relele ei, totuşi a iubit-o şi nu a respins-o, şi nici măcar nu i-a făcut vre-un reproş. Ea a putut rezista batjocuri oamenilor şi surâsului batjocoritor al fariseilor, dar o dragoste ca aceasta i-a frânt inima. Nu răutatea omului, ci bunătatea lui Dumnezeu conduce la pocăinţă (Romani 2.4).

După ce El i-a zdrobit inima prin harul Său, El îi vindecă inima cu cuvinte de dragoste, căci El spune: „Iertate îţi sunt păcatele … Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace” (Luca 7.48-50).

Drumul acestei femei cu inima zdrobită este totdeauna drumul binecuvântării pentru fiecare păcătos sărman:

  1. Păcatele noastre şi nevoile noastre ne sunt făcute cunoscut.
  2. Dumnezeu în harul Său ne aduce vestea bună despre Unul, singurul care poate să întâmpine nevoile noastre. Noi auzim despre Mântuitorul, care a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi şi S-a jertfit fără cusur lui Dumnezeu, şi astfel a satisfăcut pe Dumnezeu prin lucrarea Sa măreaţă de la Golgota, aşa că Dumnezeu vesteşte unei lumi de păcătoşi iertarea şi invită, ca cine vrea să creadă în Isus.
  3. Vedem, că noi, crezând în El, putem şti pe baza autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu, că păcatele noastre au fost iertate şi sufletele noastre au fost salvate (Faptele apostolilor 11.20-21; 10.43).

Binecuvântat moment, când noi ne-am recunoscut nevoia şi am auzit de Isus, am crezut în El şi ne-am adresat Lui, când ne aflăm singuri în prezenţa Lui conştienţi fiind de păcatele noastre; dar apoi să constatăm că El, cu toată cunoaşterea Sa a tuturor păcatelor noastre, ne iubeşte. O astfel de dragoste va zdrobi inima noastră şi o va câştiga pentru totdeauna.

2. Inima zdrobită a credinciosului

Luca 22.54-62: Şi, apucându-L, L-au luat şi L-au dus în casa marelui preot. Şi Petru Îl urma de departe. Şi, aprinzând un foc în mijlocul curţii şi aşezându-se ei împreună, Petru s-a aşezat între ei. Şi o servitoare, văzându-l stând la foc şi privindu-l ţintă, a spus: „Şi acesta era împreună cu El“. Dar el a tăgăduit, spunând: „Femeie, nu-L cunosc“. Şi, la scurt timp, un altul, văzându-l, a spus: „Şi tu eşti dintre ei“. Dar Petru a spus: „Omule, nu sunt“. Şi, după aproape un ceas, un altul întărea acelaşi lucru, spunând: „În adevăr, şi acesta era cu El, pentru că şi el este galileean“. Şi Petru a spus: „Omule, nu ştiu ce spui“. Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru. Şi Petru şi-a amintit cuvântul Domnului, cum îi spusese: „Mai înainte de a cânta cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori“. Şi Petru, ieşind afară, a plâns cu amar.

Am privit inima zdrobită a unei femei păcătoase în casa lui Simon fariseul, acum avem ocazia să privim inima zdrobită a unui sfânt care s-a abătut, aflat în casa marelui preot. Noi putem avea cu adevărat iertarea păcatelor noastre şi putem să iubim pe Domnul cu toată râvna şi toată sinceritatea apostolului Petru, şi totuşi, dacă harul Domnului nu ne păzeşte, putem eşua ca şi apostolul şi tăgădui pe Domnul. Prin furtună şi cer senin acest slujitor devotat a urmat în de aproape pe Domnul său în timpul anilor slujbei Sale minunate. Dar a venit o zi în care el „L-a urmat de departe”. Deoarece el umbla la o oarecare depărtare de Domnul lui, el ajunge curând în societatea duşmanilor Domnului său. Aşa citim, că atunci când duşmanii Domnului „au aprins un foc şi au stat împreună jos”, „Petru s-a aşezat şi el printre ei.” În timp ce stă printre duşmanii Domnului, nu durează mult până ajunge să fie pus la încercare. Părea într-adevăr să fie numai o încercare mică, căci ea vine de la „o slujnică” oarecare. Vai, departe de Domnul, în tovărăşie dăunătoare, este suficient un lucru mic ca să ne ducă la cădere. Slujnica putea să fie desigur slabă, dar ea foloseşte o ocazie potrivită pentru sărmanul Petru, căci ea „l-a văzut cum şedea la para focului”. Ea spune numai atât: „Şi omul acesta era cu El”. Petru simte pericolul şi fără să tărăgăneze, el, omul care în încrederea în sine însuşi a spus: „Sunt gata să merg cu Tine în închisoare şi în moarte”, tăgăduieşte cu hotărâre pe Domnul, spunând: „Femeie, nu-L cunosc!”

De trei ori tăgăduieşte pe Domnul şi după aceea „a cântat cocoşul”, potrivit cuvintelor Domnului. Petru a tăgăduit pe Domnul, dar S-a schimbat inima Domnului faţă de Petru? Preamărit să-I fie Numele, dragostea Lui este o dragoste care nu se schimbă; „fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt.” Aşa se face că în acelaşi moment în care Petru s-a întors de la Domnul, Domnul S-a întors spre Petru, căci noi citim: „Domnul S-a întors şi a privit la Petru”. Noi Îi putem întrista inima, dar dragostea Lui nu o putem schimba. Putem fi siguri că acea privire a fost o privire a unei dragoste infinite, care trebuia să-i spună lui Petru: „Tu te-ai lepădat de Mine, Petru, tu ai spus că nu Mă cunoşti, dar cu toată minciuna ta, Eu te iubesc.”

Care a fost efectul acelei priviri? Ea a zdrobit inima lui Petru decăzut, căci noi citim: „Petru, ieşind afară, a plâns cu amar.” Tot aşa ca şi femeia păcătoasă decăzută din Luca 7, şi ucenicul decăzut din Luca 22 îşi vede păcatele în lumina dragostei Domnului. Şi dragostea, care este mai presus de păcatele sale, îi zdrobeşte inima.

Noi cunoaştem şi drumul pe care merge dragostea măreaţă în dimineaţa învierii, ca să vindece inima zdrobită a acestui om şi să-i şteargă lacrimile. În felul acesta El restaurează sufletele noastre în toate abaterile noastre, prin aceea că El zdrobeşte inimile noastre şi câştigă inimile noastre cu dragostea Sa nemărginită.

3. Inima zdrobită a văduvei

Luca 7.11-15: Şi a fost că, după aceea, El a mers într-o cetate numită Nain, şi cu El mergeau mulţi ucenici ai Săi şi o mare mulţime. Şi, când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată, duceau afară un mort, singurul fiu al mamei lui, şi ea era văduvă; şi o mulţime foarte mare din cetate era împreună cu ea. Şi, când a văzut-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a spus: „Nu plânge!“ Şi, apropiindu-Se, a atins sicriul şi cei care-l duceau s-au oprit. Şi El a spus: „Tinere, ţie îţi spun: ridică-te!“ Şi mortul s-a ridicat şi a început să vorbească. Şi l-a dat mamei lui.

Istoria inimii zdrobite a văduvei ne atenţionează, că chiar şi peste scena cea mai luminoasă a lumii acesteia stă umbra întunecoasă a morţii. Nain înseamnă „senin” şi aşezarea cetăţii era frumoasă, dar moartea era acolo. Dar spre mângâierea noastră aflăm, că în această lume a morţii era Domnul vieţii şi nu numai cu puterea de a învia morţii, ci şi cu dragostea şi compasiunea care simte împreună cu noi în necazurile noastre, care ne şterge lacrimile şi care poate vindeca pe cei cu inima zdrobită. Aşa se fac că Isus „Se ducea într-o cetate numită Nain” şi „împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi popor mult”. Această societate cu Domnul vieţii în mijlocul ei întâmpină o altă societate cu un mort în mijloc; căci pe când El se apropia de cetate „duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al mamei lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate.” Ce frumos este drumul pe care merge Domnul ca să vindece inima ei zdrobită. Cuprins de milă faţă de ea, mai întâi El îi şterge lacrimile şi apoi înlătură cauza necazului ei. Dacă noi am fi avut putere, probabil noi am fi înviat mai întâi mortul şi apoi am fi spus văduvei: „Nu mai plânge!” Dar Isus merge un alt drum – un drum mai bun – care face relatarea să fie plină de mângâiere pentru noi. El spune mai întâi mamei, care este cu inima zdrobită: „Nu plânge!”, şi apoi înviază mortul. După aceea femeia putea să spună: „În necazul meu mare El a venit aşa de aproape de mine, că El mi-a şters lacrimile. El nu numai m-a scos din starea mea de întristare, ci El a mers alături de mine şi a luat parte la ea.” Aşa arată El prin mila şi compătimirea Lui, că El poate şterge lacrimile noastre, înainte ca El să învieze morţii noştri. Aceasta este valabil şi pentru noi, căci Isus nu este prezent în trup şi încă nu înviază pe cei dragi ai noştri, când sunt luaţi de la noi; dar El mângâie inimile noastre zdrobite şi şterge lacrimile noastre, în timp ce noi aşteptăm ziua în care El va învia pe cei dragi ai noştri care au adormit în El. Compasiunea Lui are ca premisă bunătăţile Lui. Noi posedăm mângâierea dragostei Lui în timp ce aşteptăm desfăşurarea puterii Lui de înviere. Atunci se va împli pe deplin Cuvântul: „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista.” (Apocalipsa 21.4).

4. Inima zdrobită a Mântuitorului

 Luca 19.41-48: Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, spunând: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi. Pentru că vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi vor face întărituri în jurul tău, şi te vor încercui, şi te vor strânge din toate părţile şi te vor face una cu pământul, şi pe copiii tăi care sunt în tine; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut timpul cercetării tale“. Şi, intrând în templu, a început să-i scoată afară pe cei care vindeau în el şi cumpărau, spunându-le: „Este scris: «Casa Mea este casă de rugăciune», dar voi aţi făcut din ea «peşteră de tâlhari»“. Şi El îi învăţa zi de zi în templu. Dar preoţii de seamă şi cărturarii şi cei dintâi ai poporului căutau să-L omoare; şi nu găseau ce să-I facă, pentru că tot poporul se ţinea după El, ascultându-L.

Am văzut că păcatele noastre şi abaterile noastre, văzute în lumina dragostei Sale, pot zdrobi inima noastră şi că moartea îşi aruncă umbrele peste cea mai frumoasă viaţă pe pământ şi de asemenea poate zdrobi inima noastră. Dar în această istorisire emoţionantă de pe Muntele Măslinilor vedem o mâhnire mult mai profundă – mâhnirea pricinuită de lipsa de răspuns la dragoste. Inimile noastre pot fi temporar zdrobite prin lipsa de răspuns la dragoste. Dar aşa cum dragostea Mântuitorului este mai mare decât orice dragoste, tot aşa El simte, când se aduce împotrivire dragostei Lui, într-o măsură mult mai mare decât toţi ceilalţi, mâhnirea dragostei neîmpărtăşite. Adâncimea mâhnirii Sale poate fi măsurată numai prin înălţimea dragostei Sale.

Aşa citim: „când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea.” Dragostea Lui a fost într-o măsură nespus de mare îndreptată spre acest popor sărman, dar ei I-au răsplătit cu rău pentru bine şi cu ură pentru dragostea Sa (Psalmul 109.5). Când El le-a spus că El a venit să panseze pe cei cu inima zdrobită „s-au umplut de mânie şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate” (Luca 4.28,29). Când a iertat păcatele, L-au învinuit de blasfemie (Luca 5.21), Când a vindecat pe un sărman handicapat, s-au umplut de furie (Luca 6.11). Când a primit pe păcătoşii sărmani şi a mâncat împreună cu ei, au zis că El este un mâncăcios şi băutor de vin (Luca 7.34). Când a vrut să învie o fetiţă moartă, au râs de El (Luca 8.53), şi când a eliberat un om de demoni, au zis: „El scoate demoni cu Beelzebul, căpetenia demonilor” (Luca 11.15).

Ei şi-au deschis gura împotriva Lui, au vorbit împotriva Lui cu limbă mincinoasă şi s-au războit fără temei cu El, şi pentru dragostea Lui I-au răsplătit cu ură (Psalmul 109.2-5). Cu toate acestea tratamentul lipsit de inimă al omului nu a dat naştere la nici o expresie de revoltă din partea lui Hristos, nici un cuvânt de răzbunare, de amărăciune, nu a venit de pe buzele Lui. Când a fost insultat, nu a răspuns cu insulte, şi când a suferit nu a ameninţat. Împietrirea inimii noastre a dat naştere numai la mâhnire, care s-a văzut în lacrimile Lui. În final noi I-am zdrobit inima, căci El putea spune: „Sunt sărac şi lipsit şi Îmi este rănită inima înlăuntrul Meu”. Şi în timp ce noi I-am zdrobit inima am căutat „să-L omorâm pe Cel cu inima zdrobită” (Psalmul 109.16-22); aşa citim: „Preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi mai marii poporului căutau să-L piardă.” Vai, ce scenă! În afara cetăţii, Mântuitorul plin de milă plângea pe păcătoşi, în interiorul cetăţii păcătoşii s-au împietrit, căutând să omoare pe Mântuitorul – au căutat să verse sângele Aceluia care vărsa lacrimi pentru ei.

Nu va mai dura mult, şi acele lacrimi vor primi răspuns; căci foarte curând El va fi înconjurat de o mare mulţime de păcătoşi, care au avut inimile zdrobite, dar care prin har au fost salvaţi, şi de sfinţi care s-au abătut, dar care prin har au fost reabilitaţi, pe o scenă unde „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21.4) Atunci „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” (Isaia 53.11).

Cât timp, Doamne?
Când Dumnezeu tace …

Philip Nunn

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2018, Actualizat: 10.10.2018

Versete călăuzitoare: Psalmul 6.2,3

Psalmul 6.2,3: Îndură-Te de mine, Doamne, pentru că sunt fără putere; vindecă-mă, Doamne, pentru că îmi tremură oasele. Sufletul meu este foarte tulburat: şi Tu, Doamne, până când?

Cu patru săptămâni în urmă fiul nostru Edward a fost supus unei operaţii de reabilitare a inimii. El se află acum [mai 2010] încă în sala de reanimare. Vindecarea nu a progresat aşa cum s-a aşteptat. Ultima noastră criză a avut loc [acum] cu cinci zile în urmă. Noaptea la ora două şi un sfert pulsul lui s-a ridicat la 180 bătăi pe minut şi a rămas la acest nivel toată ziua. Este extenuant. El rămâne legat la o instalaţie inimă-plămâni, şi plămânii lui secretă foarte mult mucus şi lichid. Aproape toată ziua am fost alături de el, am auzit respiraţia lui zgomotoasă, tusea şi absorbirea lichidului din plămânii lui – la aproximativ fiecare jumătate de oră. Din când în când m-a rugat să-i ţin mâna. Apoi, către ora opt din seara aceasta, Edward a început să plângă. Am observat cum îi curgeau lacrimile pe obraz. S-a tras aproape de mine şi mi-a şoptit: „Tăticule, nu mai pot. Doresc să mor.” L-am îmbrăţişat, pe cât am putut de bine, şi el s-a ridicat în pat legat cu toate furtunurile şi cablurile. Am plâns împreună. În timp ce eu plângeam, m-am rugat pentru el. „Doamne Isuse, Îţi mulţumesc că Tu eşti aici cu noi. Tu eşti stânca şi tăria noastră. Doamne, tocmai în momentele acestea avem nevoie de Tine. Doamne, Te rog ajută-L pe Edward şi întăreşte-l.” L-am încurajat pe Edward să nu cedeze. „Domnul nostru preaiubit”, am zis eu, „îţi va dărui puterea să continui.” – „Dar eu nu simt nimic din aceasta”, a răspuns el şoptit. Scurt după aceea sora medicală i-a dat morfină şi un alt medicament pentru dormit. El a adormit. Respiraţia lui zgomotoasă a continuat şi la fel şi pulsul ridicat. Total epuizat am plecat de la el. Când am ajuns la casa de oaspeţi, m-am rugat din nou: „Cât timp, Doamne, cât timp?”

Aţi avut parte de această tăcere divină în clipe deznădăjduite de necaz? Îmi pot da seama, că Marta şi Maria au simţit asemănător, atunci când fratele lor Lazăr era pe moarte. „Doamne”, a spus Maria, „dacă ai fi fost aici n-ar fi murit fratele meu” (Ioan 11.32). De ce această întârziere dureroasă?

Aşteptarea după o minune

După săptămâni îndelungate petrecute în spital, relatările biblice despre vindecări miraculoase sunt foarte atrăgătoare. Citim că Isus „străbătea toată Galileea, învăţându-i în sinagogile lor şi predicând Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice slăbiciune trupească din popor” (Matei 4.23). Nici un caz nu era prea greu pentru El. „Mari mulţimi L-au urmat şi i-a vindecat pe toţi” (Matei 12.15). Niciunul, care s-a întâlnit cu El, nu a plecat bolnav înapoi. „Şi, când oamenii din locul acela L-au recunoscut, au trimis în tot ţinutul acela şi au adus la El pe toţi aceia care erau bolnavi; şi Îl rugau ca numai să-I atingă marginea hainei; şi toţi câţi s-au atins au fost vindecaţi deplin” (Matei 14.35,36). Acelaşi lucru se relatează despre apostoli (Faptele apostolilor 5.15,16). Vă puteţi imagina uşurinţa şi bucuria celor vindecaţi şi a familiilor lor? În sens dublu era o binecuvântare: vindecarea însăşi şi repeziciunea acestei vindecări.

O femeie bolnavă s-a apropiat de Isus, ca să fie vindecată de El. Ea, „venind pe dinapoi, a atins marginea hainei Lui; şi îndată s-a oprit hemoragia ei”. Ea nu numai era vindecată, ci ea fusese „vindecată îndată” (Luca 8.44,47). Aceasta este deosebit de atrăgător pentru aceia care imploră o rezolvare urgentă. Însă înainte ca ea să aibă parte de situaţia schimbată, observaţi, au fost ani mulţi de suferinţă şi durere, înainte să aibă loc aceste multe minuni. Această femeie, de exemplu, „de doisprezece ani avea hemoragie” (Luca 8.43). Vă puteţi imagina cum s-a simţit în timpul acestor doisprezece ani? Dacă era necăsătorită, erau periclitate şansele ei pentru o căsătorire; dacă era căsătorită, viaţa ei de dragostea era păgubită. Evanghelistul Marcu adaugă: ea „suferise mult de la mulţi doctori şi cheltuise tot ce avea şi nu-i folosise la nimic” (Marcu 5.26). Cu trecerea timpului trebuie să fi avut un sentiment de deznădejde. Cât timp, Doamne, cât timp? Simţiţi dumneavoastră că singurătatea dumneavoastră, boala sau criza durează prea mult? Devine ea mai gravă?

Suferinţa, care sunt cauzele?

Biblia conţine un număr de relatări despre oameni orbi. În unele cazuri putem descoperi un motiv posibil pentru astfel de încercări. Pavel a fost orbit de Domnul „pentru trei zile”, ca să-l facă să ajungă la linişte şi să-l pregătească după aceea pentru a primi îndrumări noi (Faptele apostolilor 9.8,9). Elima a fost pedepsit cu orbire „pentru un timp”, deoarece el a încercat „să strâmbe căile drepte ale Domnului” (Faptele apostolilor 13.9-11). Ştim că întâlnim unele boli şi încercări, deoarece „Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6.7). Alţi suferă din cauză că ei trăiesc ca creştini (1 Petru 4.16). Aţi suferit vreodată? Este o mulţime de suferinţe în jur. Unele sunt vizibile şi pentru un timp pot trezi compasiunea noastră. Însă alte suferinţe nu sunt observate sau sunt uitate de alţii, deoarece ele durează de mult timp.

Isus a întâmpinat un orb din naştere şi l-a vindecat. Trebuie să fi fost un eveniment extraordinar, să poţi vedea pentru prima dată. Şi pentru părinţii lui trebuie să fi fost un moment foarte emoţionant. Ei trebuie să fi suferit mulţi ani. Mai întâi spaima, când şi-au dat seama că bebeluşul lor era orb. După aceea greutăţile la creşterea unui astfel de copil. Îngrijorările chinuitoare cu privire la viitorul fiului lor. Ucenicii voiau – ca şi dumneavoastră şi mine – să ştie cauzele pentru o încercare aşa de îndelungată. Ei L-au întrebat pe Isus: „Rabi, cine a păcătuit: acesta, sau părinţii lui, că s-a născut orb?” (Ioan 9.2). Domnul a răspuns: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui” (Ioan 9.3). Cauza directă pentru această suferinţă îndelungată şi plină de durere – ca şi în cazul lui Ghehazi (2 Împăraţi 5.24-27) – nu era păcatul. De asemenea nu era nici lucrarea lui satan sau a demonilor, ca în cazul lui Iov şi a tânărului din Marcu 9.17-27, care au suferit zguduituri grele (Iov 2.1-7). Isus a explicat, că aceasta a avut loc „pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9.3). S-au văzut aceste „lucrări ale lui Dumnezeu” numai în ziua în care el a fost vindecat? Cu siguranţă Dumnezeu a lucrat în timpul acestui exerciţiu îndelungat la sufletul celui suferind, la familia lui şi a acelora care îl cunoşteau.

Cine „ţese” un copil în pântecele mamei?

În ultima vineri am mers de la spital la casa de oaspeţi împreună cu un locuitor al casei. El arăta descurajat. „Cum a fost ziua?”, l-am întrebat. „Rea. Cea mai rea ştire, mi s-a spus astăzi, că la fiica mea de şase luni s-a diagnosticat o leucemie de o formă foarte rară. Ei nu o pot ajuta. Vor s-o trimită la un spital din Rotterdam pentru o formă de tratament experimental.” Apoi a murmurat clătinând capul: „Nu este corect!” Este un timp pentru vorbit, şi un timp pentru ascultat. Acestea sunt momente în care noi numai ascultăm. Este o anumită mângâiere să şti că altcineva simte puţin din durerea ta – sau cel puţin încearcă s-o facă. Dar unde este Tatăl nostru drag în toate acestea?

Într-o strofă a unui Psalm al lui David citim: „Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele” (Psalmul 139.13). Dumnezeu „ţese” numai copii sănătoşi? Cine „îi ţese” pe ceilalţi? Când Moise s-a plâns de capacităţile lui limitate în comunicare, Domnul i-a zis: „Cine a făcut omului gura? Sau cine îl face mut, sau surd, sau cu vedere sau orb? Nu Eu, Domnul?” (Exodul 4.11). Dumnezeu joacă un rol activ. Dintr-un motiv bine întemeiat El „ţese” şi orbi, şi surzi, şi handicapaţi, pe unii cu leucemie, cu defecte la inimă înnăscute …

La prima vedere pare aşa, că noi am învinovăţi pe Dumnezeu că face răul. Pot înţelege bine dorinţa de a crede că un Dumnezeu bun şi iubitor este capabil să dea numai copilaşi sănătoşi. Dar să dorim aceasta? Biblia nu o face. Sunt încă multe alte locuri din Scriptură care arată că Dumnezeul nostru bun şi iubitor sprijină activ boli, suferinţe şi – din punctul nostru de vedere – catastrofe. În ultima săptămână am primit un e-mail de la prietenii noştri din Londra, care sunt părinţii unui copil handicapat. Ei mi-au îndreptat atenţia spre Exodul 4.11. Ei au relatat, că textul acesta a fost o îmbărbătare pentru ei, atunci când li s-a născut copilul, şi că după mai mult de douăzeci de ani el mai este încă. Ce putea fi îmbărbătare pentru ei în versetul acesta? Faptul că neputinţa copilului lor nu era o întâmplare nefericită. Şi ea nu era nici lucrarea lui satan. Mai degrabă Tatăl lor înţelept şi iubitor a „ţesut” acest copil în acest mod deosebit. Satan foloseşte durerea şi suferinţa ca să distrugă. Tatăl nostru iubitor foloseşte aceste lucruri pentru obţinerea unui bun mult mai înalt.

Viaţa mea este o parte mică din ceva mult mai mare

Pentru a fi pregătit, Moise a trebuit, un om bine instruit, să petreacă patruzeci de ani în afara oricărei civilizaţii. El a petrecut anii, prin aceea că mult sub pregătirea şi aptitudinile lui a păzit în pustie oile altuia. Îmi pot imagina că frustrarea lui trebuie să fi fost ca a lui Ingrid Betancourt, candidata la preşedinţie de 41 de ani, care la 23 februarie 2002 a fost prinsă şi mai mult de şase ani a fost legată de un copac în jungla Columbiei. Această izolare îndelungată a condus la frustrare, depresie şi dorinţa mare de a se sinucide. Cât de descurajat trebuie să fi fost Moise? Potenţialul lui era inutil. Îmi pot imagina uşor, că de pe buzele lui s-a revărsat un „Cât timp, Doamne, cât timp?” Nu L-a interesat pe Dumnezeu suferinţa unui Moise singuratic?

După patruzeci de ani de aşteptare în pustie, Dumnezeu l-a strigat pe Moise din rugul aprins. Momentul acestei chemări sta în legătură cu evoluţia stării dintr-un alt loc. Moise a trebuit să înveţe, că el, cu toate că din perspectiva lui Dumnezeu era cineva deosebit, era numai un detaliu mic dintr-un tablou mare. Dumnezeu a zis: „Am văzut într-adevăr întristarea poporului Meu care este în Egipt şi le-am auzit strigătul din cauza supraveghetorilor lor; pentru că le cunosc durerile. Şi am coborât ca să-i scap din mâna egiptenilor” (Exodul 3.7,8). Planurile bune şi pline de dragoste ale lui Dumnezeu pentru viaţa lui Moise erau legate cu planurile Sale pentru poporul Israel. Şi planurile lui Dumnezeu pentru Israel stăteau în legătură cu evoluţiile din alte popoare (Geneza 15.16Deuteronomul 9.5). Este interesant că Dumnezeu a făcut deja cunoscut lui Avraam, că ei [egiptenii] „îi vor asupri patru sute de ani” (Geneza 15.13,14). Încercările prin care trecea Moise se potriveau cu un plan dumnezeiesc. Suferinţele lui constituiau o parte a unui tablou mai mare. Probabil aceasta este valabil şi pentru noi.

În necazul actual acut şi în timpul încercărilor de durată Tatăl nostru iubitor „vede” necazul nostru şi suferinţa noastră. El „aude” strigătul inimii noastre. El „ştie”, „simte”, şi El Se poate transpune în suferinţa noastră. Aceste [ultime] săptămâni m-au învăţat din nou, că este dureros să vezi un om preaiubit suferind. Ce „a simţit” Dumnezeu, când El a văzut suferinţa poporului Său preaiubit şi a auzit strigătul lor, când acesta a fost apăsat 400 de ani? El sufere cu noi.

Creştem spiritual, prin aceea că ne încredem în planul de timp al lui Dumnezeu

De aproape patru săptămâni trăim într-o casă de oaspeţi în apropiere de spitalul UMC aici în Olanda. Avem în comun cu alte 24 de familii o bucătărie, o sală de mese şi o sală de întrunire, fiecare cu un copil în stare critică, fiecare cu durerea lui şi fiecare cu istoria lui, pe care o povesteşte. Unii pleacă după câteva zile acasă, alţii rămân săptămâni sau chiar luni. Noi zâmbim cu un sentiment de invidie ascuns, când familii fericite se reîntorc acasă. Când va fi şi pentru noi aşa? Când fiul nostru Edward a fost operat, ne-am aşteptat ca el să trebuiască să rămână o săptămână în staţiunea de tratament intensiv, urmată de două sau trei săptămâni în cardiologie, înainte ca el să poată merge acasă. Însă după patru săptămâni el este încă în staţiunea de tratament intensiv. Se simte, ca şi cum viaţa ar înceta. Să trăieşti în permanentă incertitudine, aceasta oboseşte. Pe parcursul zilei facem puţine lucruri, şi cu toate acestea mergem epuizaţi la culcare. Noi toţi ne dorim să mergem acasă şi să putem „continua viaţa”. Cât timp, Doamne? De ce întârzii Tu?

Faptul că Tatăl nostru ceresc îndeplineşte planurile Lui globale, aceasta nu înseamnă, că El nu Se interesează de fiecare în parte. Ni se spune, că în toate împrejurările El lucrează spre binele alor Săi (Romani 8.28). În timpul acelor ani „pustii” din pustie şi în greutăţile de a conduce poporul lui Dumnezeu, Dumnezeu a transformat pe Moise dintr-un om „Yes-I-can” („da, eu pot”) într-un om smerit, „foarte blând, mai mult decât toţi oamenii care erau pe faţa pământului” (Numeri 12.3). În ce fel se va schimba Edward pe baza stării grele a inimii lui? Vă aşteptaţi să se schimbe ceva? Strigaţi şi dumneavoastră: „Cât timp, Doamne, cât timp?” S-ar putea, ca El să ne pregătească pentru ceva?

Planul timpului Domnului este întotdeauna ales cu chibzuinţă. Uneori aruncăm o privire fugitivă asupra lui, [însă] deseori suntem lăsaţi în întuneric. În timp ce aşteptăm, învăţăm să şedem, atunci când cu plăcere am merge, să mergem, atunci când cu plăcere am alerga, să ne încredem, atunci când cu plăcere am vrea să înţelegem.

Chemaţi să trăim ziua de astăzi

Domnul Isus ştie, că poate fi foarte greu să trăieşti spre plăcerea Tatălui într-o lume decăzută. Uneori tensiunile, încercările, durerile pot fi simţite ca fiind insuportabile. Pe reţeta divină stă cuvântul cheie „astăzi”:

Îngrijorările zilei de astăzi: Domnul Isus a învăţat pe ucenicii Săi, cum ei o pot scoate la capăt cu acestea: „Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine, pentru că ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei” (Matei 6.34). Să acceptăm încercarea de a trăi bine astăzi. Să încredinţăm Domnului ziua de mâine. Observaţi că încercările dumneavoastră momentane sunt gata să vă zdrobească, să vă distrugă sau să vă epuizeze? Amintiţi-vă că „sunt bunătăţile Domnului că nu suntem nimiciţi de tot, pentru că îndurările Lui nu se sfârşesc. Ele sunt noi în fiecare dimineaţă; mare este credincioşia Sa” (Plângerile lui Ieremia 3.22,23). Nu încercaţi să plasaţi povara într-un viitor nedeterminat. O planificare grijulie ar putea să fie foarte bună, dar nu vă decideţi să plasaţi poverile pe aceste planuri. Predaţi conştient viitorul dumneavoastră, planurile dumneavoastră, îngrijorările dumneavoastră în mâinile Sale bune. „… aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi” (1 Petru 5.7). Aceasta este o invitaţie, la care ar trebui să răspundem.

Nevoile zilei de azi: Domnul a învăţat pe ucenicii Lui să se roage: „Pâinea noastră zilnică dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6.11). Preferăm să depozităm acasă alimente pentru o săptămână sau mai mult timp. Preţuim siguranţa. Dumnezeu, Domnul, a zis lui Moise: „Iată, voi face să vă plouă pâine din ceruri; şi poporul să iasă şi să adune porţia unei zile în fiecare zi, ca să-i încerc dacă vor umbla în legea Mea sau nu” (Exodul 16.4). Cereţi şi primiţi de la Domnul hrana şi puterea, de care aveţi nevoie astăzi. Nu vă îngrijoraţi din cauza purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru mâine. Da, El doreşte, ca noi să ne încredem în El.

Misiunile noastre pentru ziua de astăzi: Care este secretul, să fi un creştin folositor? Să ne decidem să lăsăm să moară visurile noastre proprii, ambiţiile şi planurile noastre. Nu este aceasta [exact], ce înseamnă să ne predăm viaţa lui Isus? „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat” (2 Corinteni 5.15). Numai mâinile deschise îndreptate în sus pot primi ceva de la Domnul. Este efectiv „a muri”, care are loc la întoarcerea la Dumnezeu. Noi ne predăm în totul lui Hristos. Dar cât de uşor uităm, cui îi aparţine viaţa noastră. Dacă dorim ca Dumnezeu să lucreze astăzi în noi şi prin noi, atunci trebuie ca această predare să fie realitate. Lepădarea noastră de sine trebuie să fie bine înrădăcinată. Isus a spus: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze” (Luca 9.23). Dacă ne luăm crucea noastră, dacă ţinem moarte toate planurile şi ţelurile noastre omeneşti, atunci se schimbă priorităţile noastre. Noi am fost făcuţi liberi, ca să-L urmăm pe El astăzi.

Numai „pentru scurt timp”

Cât timp, Doamne? În mod normal nu ni se spune cât timp [durează ceva]. Noi învăţăm zilnic să ne încredem. Pentru timpul pe acest pământ, Tatăl nostru iubit ne-a asigurat că ambele, timpurile fericite şi timpurile pline de suferinţe, sunt limitate. Ele sunt temporale. El ne aminteşte că noi ne bucurăm de ele „un timp scurt” sau trebuie să le îndurăm „un timp scurt”. El ne-a dăruit naşterea din nou într-o speranţă vie, El ne-a dat o moştenire, care niciodată nu se poate strica sau dispare. Dar „vă bucuraţi mult, deşi, pentru puţin, acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, mult mai preţioasă decât aurul care piere, deşi încercat prin foc, să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos” (1 Petru 1.3-7). „Pentru puţin” poate fi câteva ore sau chiar câţiva ani (1 Petru 5.10). „Puţin timp” poate însemna restul vieţii noastre pe pământul acesta (Evrei 10.37), însă încercarea se va sfârşi definitiv după „puţin timp”. Domnul ştie când. Să ne încredem în El!

Încheiere

Câteodată este voia Domnului ca noi să trebuiască să suferim. Câteodată această suferinţă este de nesuportat acută sau de durată. Dacă Tatăl nostru ceresc tace, aceasta nu înseamnă că El nu Se îngrijeşte. El vede situaţia noastră şi aude strigătul nostru. Deoarece El ne iubeşte nespus de mult. Îl îndurerează, dacă pe noi ne doare. Dacă El Se decide să întârzie, atunci pentru că aceasta este singura cale să obţinem ţelul Lui bun, marcat de dragoste şi desăvârşit. Şi ce ar trebui noi să facem, în timp ce aşteptăm? „De aceea şi cei care suferă după voia lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Creator, făcând ce este bine” (1 Petru 4.19).

Postscript: Ca şi în articolul anterior „Ape adânci”, scriu şi public aceste gânduri, în timp ce fiul nostru Edward se reface încă în staţiunea de tratament intensiv. Ele reflectă încercările noastre momentane, tot ce noi vedem, simţim, gândim şi credem să le aducem împreună la unison. Este Cuvântul lui Dumnezeu, care ne poate ajuta să interpretăm corect realitatea, să corectăm gândirea noastră şi să liniştim acele furtuni, care vuiesc uneori în emoţiile noastre. Poate ceva din relatarea aceasta va fi spre binecuvântarea şi îmbărbătarea dumneavoastră.

Care sunt primele noastre gânduri când vin probleme?

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2018, Actualizat: 15.09.2018

Când Nebucadneţar a dat porunca să fie omorâtă elita intelectuală a Babilonului (Daniel 2), deoarece ei nu au putut să-i readucă în amintire visul său – care a fost primul lucru pe care Daniel şi prietenii lui l-au făcut? Ei au adus chestiunea înaintea lui Dumnezeu!

Care este primul lucru, pe care l-aţi face voi? Doresc să devin acum foarte practic şi să transpun aceasta în împrejurările noastre zilnice. Care este primul lucru, pe care tu îl faci, atunci când vin greutăţi? Mergi tu cu ele la Dumnezeu? Haideţi să fim foarte sinceri înaintea Domnului. Dacă ai o greutate – nu este atunci primul tău gând, dacă se găseşte cineva care are experienţă în acest domeniu, care are suficientă cunoştinţă şi îţi poate ajuta în această chestiune? Şi dacă ai cunoaşte pe cineva – o persoană capabilă sau un specialist, chiar dacă el ar locui la marginea oraşului –, nu te-ai duce la el şi ai încerca să scoţi de la el tot ce poţi primi? Exact! Şi nu este tocmai aceasta, ce se strecoară acum în Adunarea lui Dumnezeu?

Să luăm un exemplu: ia naştere o problemă între fraţi şi surori. Merg ei acum pe genunchi şi se smeresc înaintea lui Dumnezeu? În primul rând pentru că există această problemă, şi apoi şi pentru că ei nu au suficientă pricepere să rezolve această problemă. Îi împovărează oare această chestiune? Nu este primul gând, care le vine în minte, dacă nu cumva ar putea găsi pe cineva, care să le ajute, poate un frate cu renume, care poate ocoli această problemă? Vorbesc despre lucruri foarte practice. Şi voi şi eu ştim că ceea ce am spus este tocmai ceea ce se petrece mereu.

Să privim pe Daniel. În momentul în care viaţa lui era în pericol, în clipa în care această problemă a devenit cunoscută lui şi tovarăşilor lui, el spune: „Dă-mi timp.” Pentru ce? Pentru ca ei să se poată ruga Dumnezeului cerului! Ei sunt dependenţi, ei merg la Dumnezeu cu problema. […]

La noi este deseori aşa cum a fost la Iacov, care a pregătit şi aranjat totul cu grijă şi apoi s-a dus şi s-a rugat. Ca strateg şi tactician strălucitor a luat toate măsurile de prevedere, a îngrijit de siguranţa lui deplină – cel puţin aşa a gândit el -, şi apoi s-a dus de s-a rugat! Aceasta este tocmai ceea ce facem noi. Cu totul altfel a făcut rămăşiţa mică a poporului lui Dumnezeu în acele zile din timpul lui Daniel: ei vin şi se roagă Dumnezeului cerului; ei se simt total dependenţi şi ştiu ce înseamnă să fi dependent de Dumnezeul lor ca sursă de ajutor al lor  – singurul lor izvor de ajutor, dar în acelaşi timp şi izvorul de ajutor a-tot-suficient pentru ei.

Deseori gândesc – şi eu am spus deja de multe ori aşa şi am auzit şi pe alţii spunând la fel –: „Acum nu ne mai rămâne nimic altceva, decât să mergem la Dumnezeu; numai Domnul ne poate ajuta.” Ca şi cum El nu ar fi de ajuns! Şi tocmai această frază – simt aceasta în inima mea – arată exact unde am ajuns: „Acum nu mai avem pe nimeni, decât numai pe Domnul.” Crezi tu că din cauza aceasta îmi merge mai rău? Nu tocmai de aceea ne merge mai bine? Nu ne merge de zeci de mii de ori mai bine, că nu avem pe nimeni altcineva, decât numai pe Dumnezeu? Mai avem nevoie de altcineva, dacă Dumnezeu este în mijlocul poporului Său? Nu ne este El de ajuns? Nu este El suficient pentru orice nevoie? A uitat Hristos ceea ce Lui Îi este scump şi preţios? Crezi tu că, Capul în cer este indiferent faţă de nevoile mădularelor Sale de pe pământ? Crezi tu că urechea lui Dumnezeu este surdă faţă de strigătul poporului Său? Dar mărturia noastră faţă de binecuvântarea rugăciunii este aşa de sărăcăcioasă, că nu se vrea să se creadă că este o ureche, care se interesează de rugăciunea noastră. Nu se crede că sunt inimi pe pământ, care simt cu adevărat nevoia lucrurilor din jurul nostru. Nu se crede că există un Dumnezeu care face minuni, care Se coboară, ca să asculte şoapta unei inimi sărmane, care nu a fost adusă înaintea Lui ca rugăciune. Şi tocmai aceasta caută El cu privirea şi aşteaptă.

Priviţi cât de frumos este arătat aici în această istorisire, care este rezultatul acestei aşteptări după Dumnezeu! Desigur rezultatul a fost, că lui Daniel i s-a făcut imediat cunoscut visul. Aici a fost imediat o cale de ieşire din problemă. Desigur a fost aşa! Mă gândesc deseori la pasajul din epistola către Evrei referitor la Avraam: „Pentru că Dumnezeu, când i-a dat lui Avraam promisiunea, fiindcă nu avea pe nimeni mai mare pe care să jure, a jurat pe Sine Însuşi.” Şi Duhul Sfânt spune, comentând: „Şi astfel, având îndelungă-răbdare, el a obţinut promisiunea” (Evrei 6.15). Crezi tu, că a fost cineva vreodată, care în simplitate şi cu adevărat a aşteptat pe Dumnezeu, fără să constate că Dumnezeu a intervenit şi a arătat că a luat cunoştinţă de situaţie?

De un lucru putem fi siguri: cu cât avem mai mult simţământul că Dumnezeu Se interesează cu adevărat de noi, cu atât rugăciunea noastră devine mai stăruitoare. Probabil ne interesează numai un singur lucru. Este însă important, dacă noi îl aducem la urechea lui Dumnezeu.

Domnul să ne dea mai multă dependenţă adevărată şi mai multă rugăciune sinceră! Eu cred că noi nu suntem aşa de dependenţi cum am putea să fim, şi că noi nu suntem oameni ai rugăciunii, aşa cum am putea să fim. Şi eu cred că în greutăţile noastre, în exerciţiile noastre şi în problemele noastre alergăm încoace şi încolo după ajutor – dar nu la Dumnezeu.

Ape adânci
Când lumea ta începe să se clatine

Philip Nunn

© SoundWords, Online începând de la: 21.09.2018, Actualizat: 22.09.2018

Prefaţă

Ți se poate întâmpla și ție. Și când ți se întâmplă, amintește-ţi că viaţa şi sănătatea sunt daruri din har. Aceeaşi înţelepciune, dragoste şi bunătate, care le dă, poate tot aşa de bine să le oprească sau să le revoce.

În timp ce scriu aceasta (mai 2010), fiul nostru Edward de 15 ani, este în unitatea de terapie intensivă a spitalului UMC de aici din Olanda. Marţi, cu două săptămâni în urmă a fost operat la inimă. Chirurgul ne-a explicat misiunea lui: (1) să plaseze prin inimă două by-pasuri, pentru ca sângele care intră în camera stângă a inimii să poată ajunge şi în camera din dreapta a inimii şi invers; (2) să monteze o valvulă cardiacă pentru sângele care curge de la inimă spre plămâni; (3) să conducă direct la plămâni sângele care vine de la cap şi de la braţe, însă aproximativ jumătate din sângele său trebuie să ajungă pasiv la plămâni; şi (4) să stabilizeze starea lui momentană. Trei chirurgi au lucrat mai mult de zece ore, mai mult de jumătate din acest timp inima lui a fost by-pasată, şi ca să poată lucra la inimă, inima a fost pentru două ore complet scoasă din funcţiune. Noi l-am văzut imediat după ce a fost adus în unitatea de terapie intensivă. Chirurgii erau mulţumiţi şi optimişti.

Când lumea ta începe să se clatine

În zilele care au urmat după aceea el nu a ajuns la stabilitatea postoperatorie aşteptată. Joi au decis medicii că ceva nu ar fi în ordine. Presupuneau că una din cele două treceri a suferit un colaps. După masa au deschis din nou inima şi au făcut corecturile necesare. Vineri a fost o zi de criză. Se va adapta inima la schimbările făcute? El arăta palid, era rece şi tremura la fiecare bătaie de inimă. În timpul după-amiezii l-au legat la aparatul de dializă, ca să reducă edemul. Era zguduitor să-l vezi cum lupta, în timp ce era legat cu tot felul de furtunuri, cabluri şi monitoare. „Doamne”, am strigat înlăuntrul meu, „trebuie noi să mergem cu adevărat pe acest drum?” Deodată apare în suflet o durere, când simţi că eşti tocmai în momentul să pierzi un copil. Împreună cu soţia mea Anneke am mers într-un parc singuratic din apropiere. Nici măcar nu puteam să mă rog. Nu găseam cuvinte să exprim durerea apăsătoare din sufletul meu. Un şuvoi de gânduri diferite fără continuitate mărea această zăpăceală. Au început să curgă lacrimi, atunci când am început să mă lupt cu „ce va fi dacă” şi „de ce”, când am încercat să aduc la unison intenţiile unui Tată ceresc iubitor cu durerea pe care noi tocmai o vedeam şi o trăiam. Nu sunt un om care ajunge uşor să plângă, dar când lacrimile încep să curgă, este greu să le opreşti.

Putea fi evitat?

Cu trei sau patru săptămâni înainte de operaţia lui Edward, la o şedinţă cu părinţi la şcoala fiicei noastre cea mai tânără, am întâlnit o pereche creştină simpatică. Am vorbit despre copiii noştri, aşa cum se obişnuieşte la astfel de ocazii. Ei au fost surprinşi când au auzit că fiul nostru are o problemă cu inima. „Sunteţi creştini?”, ne-au întrebat. „Nu v-aţi rugat pentru fiul vostru?” Apoi ne-a prezentat convingerea lui: „Nu se poate să fie voia lui Dumnezeu, ca copiii părinţilor creştini să nu fie sănătoşi”. Într-un mod plin de dragostea s-a oferit să ne viziteze acasă şi să se roage pentru fiul nostru Edward. „Vă îndemn”, a adăugat el, „să sunaţi la spital şi să renunţaţi la termenul pentru operaţie.” Ne-am dat reciproc adresele de e-mail şi mai târziu am plecat acasă. Eram îngrijoraţi. Era o pereche creştină demnă de iubit şi sinceră. Ne lipsea nouă credinţa? Trebuia noi să aducem „la cunoştinţa lui Dumnezeu” sub altă formă rugăminţile noastre? (Filipeni 4.6) Să intervenim noi la Dumnezeu pentru el şi să ţinem cu tărie că rugăminţile noastre au condus la vindecare? Trebuiau rugăminţile noastre să fie mai aprinse?

Mă irită concepţia, că Dumnezeu doreşte, ca toţi copiii credincioşilor să fie sănătoşi. Mai mult chiar, eu aş dori mai mult ca toţi copiii, cu adevărat toţi copiii să fie sănătoşi! Dar situaţiile concrete ale vieţii precum şi Sfânta Scriptură nu sprijină această părere. Până la operarea sa, Domnul l-a binecuvântat pe Edward cu un suflet liniştit şi paşnic. Noi nu am invitat la noi acasă pe această pereche creştină. Am considerat că pe Edward l-ar face mai confuz, dacă noi în prezenţa sa ne-am ruga în sensul acestei păreri discutabile. În loc de aceasta i-am invitat să-i însoţească în rugăciune pe mulţii alţi prieteni şi membrii ai familiei, care erau preocupaţi să se roage pentru Edward. Depărtarea nu trebuia să constituie un obstacol (Matei 8.5-10). Dumnezeul nostru a creat natura noastră şi El este credincios faţă de ea. Dar uneori El acţionează împotriva legilor naturii şi intervine într-un mod ciudat. El a acţionat (în trecut) în felul acesta, şi El o face încă. Aceasta este ceea ce în mod obişnuit ne constrânge să ne plecăm în genunchi la rugăciune. Dar din anumite motive durerea, suferinţa şi îngrădirile paralizante rămân parte a acestei lumi decăzute, chiar şi la creştinii supuşi, chiar şi atunci după ce ne-am rugat.

Expresie a dragostei lui Dumnezeu

În timpul ultimei luni am primit multe e-mailuri de la creştini îngrijoraţi şi adânc mişcaţi, cei mai mulţi dintre ei ne erau cunoscuţi, dar unii necunoscuţi, din apropiere şi din depărtare. Până acum am numărat 16 ţări diferite. Prin expresia de participare a poporului Său noi ne-am ştiut iubiţi de Tatăl nostru ceresc. Cele mai multe scrisori şi e-mailuri conţin cuvinte de îmbărbătare. De exemplu din Jemen: „Ne rugăm pentru fiul vostru … nădăjduim că se va însănătoşi complet … Domnul să vă încurajeze şi să vă întărească în acest timp greu.” Din Columbia, unde s-a născut Edward şi unde timp de 15 ani am lucrat ca misionari: „Suntem alături de voi. Cel Atotputernic are totul sub control. Vă iubim”, „Domnul să vă întărească şi să vă mângâie”, „Ne rugăm ca Dumnezeu să fie glorificat în această situaţie.” Din China: „… Domnul foloseşte experienţele voastre ca să-mi ajute în viaţa mea”. Din Germania este citată o cântare: „A fost harul, cel care m-a adus până aici în siguranţă, şi harul mă va duce acasă”. Din Peru: „Toţi fraţii şi toate surorile din adunare se roagă pentru fiul vostru Edward.” Un SMS din Anglia spune: „Staţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalmul 46.10). De la adunarea noastră creştină din localitate de aici din Olanda: „Mulţumim lui Dumnezeu, că putem împărtăşi cu El dorinţa inimii noastre. Dorinţa voastră şi a noastră este ca Edward să devină sănătos”. Şi aşa mai departe. Este un lucru minunat, pe care l-am cunoscut deja de mult timp, că durerea şi suferinţa îmbină împreună pe poporul lui Dumnezeu. Pare aşa, că atunci este ocazia să spui ceva, să faci ceva, să exprimi că dragostea divină ne leagă pe noi creştinii.

Cum se vor sfârşi toate acestea?

Dar noi am primit şi alte mesaje. De la un prieten necreştin: „Vreau să-mi las mâinile împreunate pentru Edward”. Ce ai putea spune altceva, dacă eşti fără Dumnezeu? Un altul a scris prieteneşte: „Familia mea şi eu avem încredere absolută în Dumnezeu, că Edward se va însănătoşi pe deplin”. Aşa cum vă puteţi gândi, o astfel de ştire te face să te opreşti şi să meditezi: Este aceasta o veste de la Domnul pentru noi? Ar putea fi o veste bună. Pavel a spus ceva asemănător echipajului îngrozit şi celor care călătoreau împreună cu el: „Şi acum vă îndemn să fiţi cu voie bună, pentru că nu va fi nici o pierdere a vieţii vreunuia dintre voi, ci numai a corăbiei” (Faptele apostolilor 27.22-25). Asigurarea de încurajare a lui Pavel se baza pe o revelare deosebită: „Pentru că un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc a stat lângă mine în noaptea aceasta, spunând: ‚Nu te teme, Pavele!’” Domnul ar putea şi în zilele noastre să lucreze asemănător. Dar ar fi o inducere în eroare, dacă o astfel de asigurare s-ar da fără o revelare. Cu privire la veşnicie, vindecarea nu este totdeauna calea cea mai bună. În Evrei 11 citim despre bărbaţi şi femei ai credinţei care au suferit şi au murit. În Psalmul 116.15 ni se spune chiar, că „Scumpă este în ochii Domnului moartea sfinţilor Săi”. Este posibil ca fiul meu să moară acum, sau în viitorul apropiat? Se poate întâmpla oricărui dintre noi. Dar acest drum poate şi nu poate fi legat cu vindecarea trupului nostru rănit.

Încredere sau înţelegere

În prima dimineaţă de duminică după operaţie am simţit o dorinţă adâncă să caut prezenţa Domnului. Am vizitat o adunare creştină din apropierea spitalului. Serviciul divin a început cu binecunoscuta cântare pentru copii: „Dumnezeul meu este aşa de mare, aşa de tare şi aşa de puternic, că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeul meu”. Când ei au început să cânte, inima mea s-a umplut de frustrare, poate chiar de mânie. Alături de Edward sunt mulţi alţi copii, din al căror nas, gură, gât, piept şi cap ies furtunuri. Dacă El poate, atunci de ce nu intervine? Pentru toate acestea să faci răspunzător păcatul lui Adam şi al Evei, mi s-a părut ca o explicaţie academică lipsă de sens. Explicaţi aceasta părinţilor, al căror copil s-a născut cu leziuni cerebrale sau numai cu o jumătate de inimă luptă să supravieţuiască! Ce este mai exact această dragoste şi atitudine prietenească, despre care noi cântăm aşa de fericiţi?

În timpul serviciului divin am ajuns să mă liniştesc. Pe parcursul anilor am învăţat că întotdeauna când eu m-am simţit fricos, frustrat şi dezamăgit de Dumnezeu, ceva necesita corectare în înţelegerea mea cu privire la Dumnezeu sau a căilor Sale. Noi dorim imagini simple pentru a explica „cum lucrează Dumnezeu”. Însă uneori imaginile nu corespund realităţii. Ele trezesc uneori aşteptări false. Noi putem ignora sau respinge realitatea. Noi putem inventa explicaţii mici, simple. Sau noi putem învăţa să trăim cu tensiunile şi lucrurile de neînţeles. Este într-adevăr adevărat, că Dumnezeu este pe de o parte înţelept, plin de dragoste şi bun şi că „nu este nimic, pe care El să nu-l poată face”. Dar pe de altă parte este tot aşa de adevărat că în lumea aceasta, aşa cum o vedem şi uneori o trăim, este prea multă suferinţă şi nedreptate. Ar putea ambele să fie adevărate? Suntem noi constrânşi să aprobăm pe unele şi să tăgăduim pe celelalte? Adevărul rămâne adevărat, independent de ceea ce eu văd şi trăiesc. Esenţialul credinţei este încrederea. Dacă noi nu vedem bine, dacă nu înţelegem, vom putea merge mai departe numai dacă avem încredere. Ne putem noi încrede în Dumnezeu şi Cuvântul Său? Isus a spus: „Să nu vi se tulbure inima; voi credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine!” (Ioan 14.1). Noi nu avem altă alegere, decât numai să ne încredem.

Hotărârea de a „renunţa” la cadouri

Două zile înainte de operaţie şedeam împreună cu Edward într-o duminică după masa la o oră de închinare în adunarea noastră creştină din Eindhoven. Ultima cântare mi-a atras atenţia. Era cântarea lui Matt Redman, „Preamărit fie Numele Tău”. Este aproximativ simplu să urmezi 1 Tesaloniceni 5.16-18 şi să te bucuri, să te rogi şi să mulţumeşti Domnului „când soarele mă luminează” şi în lume totul este aşa cum ar trebui să fie. Dar nu este aşa uşor, când drumul nostru este „marcat prin suferinţe”. Cântarea se încheie cu cuvintele: „Tu dai şi iei. Inima mea s-a hotărât să spună: ‚Domne, preamărit fie Numele Tău’”.

Noi iubim pe cei patru copii ai noştri, dar din când în când soţia mea şi cu mine luăm o cameră la un hotel, unde suntem numai noi doi pentru o noapte sau două. Atunci avem timp să ne plimbăm, să discutăm, să ne odihnim şi să ne bucurăm că suntem împreună. Cu o lună în urmă am fost în Gent în Belgia. În timpul serviciului nostru divin de dimineaţă ne-am gândit la posibilitatea că noi am putea „pierde” pe fiul nostru Edward. Insuficienţa cardiacă înnăscută însemna că noi aproape l-am fi pierdut la scurt timp după naştere. Copiii sunt încredinţaţi părinţilor pentru un timp limitat. Noi îl avem de cincisprezece ani. S-ar putea ca acest timp să se apropie de sfârşit? Eram noi pregătiţi să-l lăsăm să plece? Iov era un om drept, care se temea de Dumnezeu. După ce el a pierdut pe toţi copiii lui, „a căzut la pământ şi s-a închinat” şi a zis: „Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1.21). În această dimineaţă ne-am hotărât să dăm înapoi lui Dumnezeu pe fiul nostru. Ne-am rugat cam aşa: „Doamne, este dorinţa inimii noastre să-l mai avem mulţi ani şi să ne bucurăm de el. Tu ni l-ai dăruit. Noi Ţi-l dăm înapoi. Dacă este voia Ta cea bună să ni-l încredinţezi din nou, ne vom bucura! Te rugăm întăreşte-ne şi dă-ne pacea Ta.” În timpul acestor ultime două săptămâni am trăit momente grele. Această rugăciune nu a micşorat durerea. Dar a liniştit dorinţa să ne revendicăm pretenţiile şi să-I prescriem lui Dumnezeu ce trebuie El să facă. Astăzi am petrecut cinci ore lângă el în unitatea de terapie intensivă. Mişcările lui sunt slabe şi el este încă legat la un aparat care preia funcţiile inimii şi plămânilor. Când am plecat de la el, l-am îmbrăţişat cu duioşie şi l-am încredinţat Domnului, adevăratul lui Posesor.

Trebuie să fiţi operat la inimă?

Cu aproximativ treizeci de ani în urmă, când fratele meu mai tânăr era de vârsta lui Edward, stătea paralizat într-un spital în Cali, în Columbia. Timp de trei luni a fost legat la un aparat care a preluat funcţiile inimi şi plămânilor, ca să-l ţină în viaţă. După aceea a urmat procesul treptat şi lung de reabilitare. De câţiva ani soţia lui, în vârstă de patruzeci de ani, sufere de scleroză multiplă înaintată. Ei au experienţă cu „apele adânci”. Săptămâna trecută ne-a scris John un e-mai scurt: „Ne putem imagina cât de greu şi sfâşietor este pentru voi în acest timp. În unele privinţe mi se pare că voi trebuie să vă supuneţi la tot felul de operaţii de inimă … şi probabil felul, pe care voi tocmai îl trăiţi, este mult mai dureros decât acela pe care Eddie tocmai îl are.” Ar putea fi aceasta adevărat? Pare aşa, că unele schimbări se desfăşoară încet şi uniform, altele dimpotrivă au nevoie de un fel de „criză” venită deodată. Scrisoarea continuă: Voi toţi veţi fi schimbaţi lăuntric într-un fel pe care nu-l puteţi descrie, şi în timp ce aceasta are loc voi puteţi fi ori întăriţi ori suprasensibili. Uneori lucrurile pot fi dure, alteori dimpotrivă total şterse. Siguranţa de odinioară poate părea lipsită de încredere, şi îndoiala actuală de nedepăşit. S-ar putea ca voi să balansaţi între sentimentul că totul este neînsemnat şi lipsit de sens, şi extrema cealaltă, să acordaţi valoare celor mai mici lucruri, păreri şi întâmplări, pe care voi în mod normal nici nu le băgaţi în seamă.” Moise a avut parte de „operaţia de inimă” în pustie, Ana, pe când nu avea copii şi îşi dorea un copil, Pavel, când a ajuns orb în Damasc. Nimeni nu se decide de bună voie pentru o „operaţie de inimă”. Însă uneori avem nevoie de ea. Şi Tatăl nostru iubitor ştie aceasta.

Să ne aşteptăm la copaci căzuţi

În apropierea acestui spital este un parc frumos. El are o potecă, care conduce prin pădure, de-a lungul unui lac şi peste o mlaştină. Un copac mare, căzut la pământ ne-a atras atenţia. Constructorii potecii s-au hotărât să construiască câteva trepte suplimentare, ca să permită pelerinilor să se caţere peste acest copac. Din când în când se petrec lucruri nedorite şi cu timpul pot fi refăcute, corectate sau readuse în starea veche. Însă uneori Dumnezeu lucrează sau permite să aibă loc lucruri care nu pot fi revocate. Poate fi vorba de un accident sau de o anumită experienţă traumatică în trecutul nostru, ca urmare a păcatului propriu sau a păcatului altuia, sau de o îngrădire a sănătăţii, sau de pierderea a ceva sau a cuiva, pe care l-am iubit mult. Uneori poate un cutremur de pământ, o furtună sau o rafală puternică de vânt să fie cauza pentru care un copac uriaş este trântit la pământ. Este aşa cum a observat împăratul Solomon: „şi dacă un copac cade spre sud sau spre nord, în locul unde cade copacul, acolo va rămâne” (Eclesiastul 11.3). Noi ne putem petrece viaţa încercând să îndreptăm iarăşi acest copac care nu poate fi mişcat. Noi putem înceta să creştem, să înaintăm, putem înceta să fim o binecuvântare pentru alţii – şi să trăim într-o lume ireală a dorinţelor, viselor şi amintirilor. Sau ne putem decide să acceptăm urmările faptului că trăim într-o lume decăzută: regretăm, când devenim conştienţi de un păcat; iertăm, când cineva a păcătuit împotriva noastră; mulţumim Domnului pentru darurile pe care le-am avut şi pentru acelea pe care mereu le avem; ne încadrăm în noul capitol al istoriei vieţii noastre şi acceptăm viaţa. Noi trebuie să învăţăm să ne bucurăm de viaţă, aşa cum este ea – chiar şi cu multele ei îngrădiri, ea rămâne un dar al lui Dumnezeu.

Încheiere

Astăzi suntem încă solicitaţi să trecem prin „ape adânci”. Probabil ne rugăm, aşa cum s-a rugat împăratul David: „Ascultă, Dumnezeule, strigătul meu, ia aminte la rugăciunea mea … strig către Tine cu inima mâhnită, şi zic: Mă vei conduce pe o stâncă mai înaltă decât mine” (Psalmul 61.1-2). Domnul rămâne aproape de noi. El este stânca. Să ne ţinem de El! „Scapă-mă, Dumnezeule, căci apele mi-au pătruns până la suflet. Mă afund în noroi adânc şi nu mă pot ţine; am intrat în vâltoare, şuvoiul trece peste capul meu” (Psalmul 69.1-2). Promisiunile Domnului sunt sigure şi de nezdruncinat – El ar trebui să ne fie temelia noastră tare. Curând se va termina călătoria noastră. În Casa Tatălui nostru niciodată nu va fi nedreptate, niciodată nu va fi durere, niciodată nu vor fi lacrimi şi nu vor exista despărţiri. Însă noi suntem încă aici!

Postscript: Ne-a hotărât să scriem aceste gânduri şi să le dăm mai departe, în timp ce el este încă în unitatea de terapie intensivă. Ele nu se vor schimba, independent ce se va întâmpla cu fiul nostru. După mulţi ani, soţia mea şi cu mine le vom citi din nou. Ele ne vor aminti de propria noastră „operaţie de inimă” şi ne vor pregăti pentru viitoarele „ape adânci”. Căci noi suntem creaturi care uită. Dacă Edward le va citi vreodată, atunci să-i amintească că viaţa aceasta este un dar foarte deosebit al lui Dumnezeu şi că Domnul a folosit suferinţa şi chinul lui ca să lucreze în viaţa multora dintre noi. Şi dumneavoastră, iubite cititor! … fie ca şi dumneavoastră (prin această relatare) să fiţi provocaţi, să fiţi mai bine pregătiţi şi încurajaţi.

Trebuie cu adevărat să fie probleme în viaţa de toate zilele?
Deuteronomul 8

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Deuteronom 8

Introducere

Creştinismul este caracterizat de o însuşire importantă: pe drumul prin lume creştinul face simultan experienţele pustiei şi experienţele Canaanului. Iudeul dimpotrivă, izraelitul, a făcut aceste experienţe separat, în etape diferite ale istoriei sale. De aceea este deosebit de important ca noi să punem aceste două lucruri la locul lor potrivit, căci noi suntem permanent înclinaţi să îngrădim gândurile lui Dumnezeu şi să luăm cât se poate de puţin din ceea ce Dumnezeu vrea să ne dăruiască. O urmare a acestei înclinaţii este că aproape fiecare credincios are adevărul lui preferat sau învăţătura lui preferată. Dacă am umbla în credincioşie şi real cu Dumnezeu, atunci am savura tot ce a fost plăcut lui Dumnezeu să ne dea. Vom constata nu numai că fiecare adevăr are locul lui şi este potrivit pentru situaţiile noastre, ci şi vom ajunge să evaluăm aceste adevăruri după mărimea importanţei lor, pe care ele le au în gândurile lui Dumnezeu. Este deosebit de mare lucru să posezi adevărul lui Dumnezeu ca întreg şi în felul acesta să-l preţuieşti, prin aceea că în acelaşi timp fiecărei din părţile lui componente i se acordă locul deosebit care i se cuvine în inimă.

Doresc să vorbesc mai întâi despre pelerinajul aici pe pământ, partea cu cea mai mică valoare dar în general cea mai bine înţeleasă şi acceptată a temei noastre. Rog pe cititor, ca în acest scop să-şi deschidă Biblia şi să citească Deuteronom 8.2-6.

Deuteronom 8.2-6: Şi adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în aceşti patruzeci de ani în pustiu, ca să te smerească, să te încerce, ca să cunoască ce era în inima ta, dacă vei păzi poruncile Lui sau nu. Şi te-a smerit şi te-a lăsat să flămânzeşti şi te-a hrănit cu mana pe care n-o cunoscuseşi şi pe care părinţii tăi n-au cunoscut-o, ca să-ţi arate că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu orice iese din gura Domnului. Îmbrăcămintea nu ţi s-a învechit pe tine şi piciorul nu ţi s-a umflat în aceşti patruzeci de ani. Şi recunoaşte în inima ta că, aşa cum ceartă un om pe fiul său, aşa te ceartă pe tine Domnul Dumnezeul tău. Şi să păzeşti poruncile Domnului Dumnezeului tău, ca să umbli pe căile Lui şi să te temi de El.

Aceste versete vorbesc despre ceea ce eu am numit „pelerinaj aici pe pământ”. Ele vorbesc despre drumul prin lume, care pentru creştin a devenit o pustie. Căci începând din momentul în care eu am fost câştigat pentru Dumnezeu  şi adevărul Său, eu mă aflu în pustie, pe care eu trebuie s-o străbat ca pelerin. Aici este scena pe care se desfăşoară istoria mea proprie; aici este drumul care mă conduce prin peripeţiile tulburi ale vieţii.

În principal în capitolul nostru sunt două lucruri de luat în seamă. Mai întâi Dumnezeu ne învaţă două realităţi de importanţă deosebită: mai întâi, că istoria pustiei era necesară pentru noi, şi apoi (spun aceasta cu toată reverenţa), că ea era necesară pentru Dumnezeu, aceasta înseamnă, că ea I-a oferit ocazia să reveleze ce era în inima Lui pentru noi, şi anume, tocmai în mijlocul împrejurărilor, care ne înconjoară în lumea aceasta.

Experienţa pustiei este importantă pentru noi

Să studiem mai întâi prima parte, aceea care se referă la noi. Am spus, că istoria pustiei este importantă pentru noi. De ce? În călătoria noastră prin pustie învăţăm două lucruri, care niciodată nu au fost proprii omului natural, şi anume dependenţa şi supunerea sau ascultarea. Toţi ştim foarte bine că exact contrariul acestora este specific omului natural. El iubeşte independenţa şi neascultarea. Da, acestea sunt cele două trăsături caracteristice mari, care caracterizează pe omul decăzut ca atare, ale căror origini conduc înapoi până în grădina Eden. Însă totul se schimbă atunci când Dumnezeu ne-a adus la Sine şi ne-a făcut părtaşi ai naturii Sale. Trăsăturile de caracter, însuşirile remarcabile ale acestei naturi noi, pe care noi le posedăm ca un dar al harului Său, sunt dependenţa şi supunerea. Şi situaţiile, pe care le avem de străbătut prin lumea aceasta, greutăţile, încercările şi ispitele drumului constituie la fel de multe ocazii să pună în lumină şi să probeze aceste însuşiri.

Străbaterea pustiei cu bucuriile şi suferinţele ei, da, tot ce ne întâmpină, au ca rezultat binecuvântare pentru noi. Dacă inima este cu adevărat exersată înaintea lui Dumnezeu şi noi umblăm în puterea vieţii noi sub călăuzirea puternică a Duhului Sfânt, atunci orice situaţie, orice porţiune a drumului nostru va fi semnificativă pentru noi, prin aceea că încercările, greutăţile şi îngrijorările, cărora suntem expuşi, ne oferă ocazii să dovedim practic dependenţa şi ascultarea noastră. Să observăm în ce mod minunat aceste două trăsături de caracter  s-au văzut în istoria Aceluia care S-a smerit să devină Om, în timp ce El era singurul Om desăvârşit. Dacă ne gândim la ispitirea Domnului în pustie (Luca 4), ştim că primul lucru cu care El S-a împotrivit lui satan era statornicia omului dependent: „Isus i-a răspuns, zicând: ‚Este scris: »Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.«’” Cititorul să ia seama, că Domnul citează aceasta din capitolul cu care noi tocmai ne ocupăm. El face aceasta intenţionat, căci această parte din Scriptură se referă la istoria izraeliţilor, pe care Dumnezeu voia să-i înveţe pe parcursul călătoriei lor prin pustie dependenţa şi supunerea. Dumnezeu ne dă aici modelul acestor lucruri în propriul Său Fiu, în Omul desăvârşit.

Faptul acesta răspândeşte multă lumină asupra unui alt loc din Scriptură, a cărui înţelegere oferă unele greutăţi. Mă refer la acesta: „A rămas acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce a fost spus de Domnul prin profetul care zice: ‚Am chemat pe Fiul Meu din Egipt’” (Matei 2.15). Ce înseamnă aceasta? Nimic altceva, decât că Hristos, Persoana Sa, reia istoria lui Israel. Israel, poporul lui Dumnezeu, nu a rezistat în nici o încercare, în nici o poziţie, în care a fost pus; pretutindeni a eşuat: în pustie, în ţară, precum şi mai târziu, în orice situaţie s-ar fi aflat. Aşa cum am spus, Isus reia în Persoana Sa istoria aceasta, şi în orice poziţie, în care poporul nu a biruit, El este găsit desăvârşit. El a fost desăvârşit în pustie, desăvârşit în dependenţă, desăvârşit în ascultare, cu un cuvânt: desăvârşit în orice privinţă. Constatarea că Dumnezeu prezintă într-un Om, care era în acelaşi timp om şi Dumnezeu, pe Omul desăvârşit, este nespus de mare pentru noi. În felul acesta Dumnezeu ne arată în Persoana lui Hristos însuşirile caracteristice unui om care umblă înaintea lui Dumnezeu. El le arată în Hristos. Niciodată să nu uităm aceasta!

Hristos a arătat în lumea aceasta, ce era Dumnezeu faţă de om, dar totodată El era Omul desăvârşit înaintea lui Dumnezeu. Dependenţa este prima trăsătură de caracter a omului desăvârşit. De aceea poate aduce numai foloase, dacă eşti în nevoi şi greutăţi. Căci din încercare rezultă binecuvântare. Dacă suntem dependenţi, întristarea va fi numai o ocazie pentru exerciţii binecuvântate. Motivul, pentru care aşa de mulţi copii ai lui Dumnezeu nu cunosc această dependenţă, este următorul: ei nu s-au aflat niciodată în greutăţi, în care părea să nu fie nici o ieşire. Eu regret pentru fiecare, care nu a făcut această experienţă. Sunt convins că noi toţi vom merge pe un asemenea drum. Căci Dumnezeu este, potrivit gândurilor inimii Sale, prea credincios faţă de noi, ca să nu ne ofere ocazii să experimentăm ce binecuvântare este să nu mai ai pe nimeni altcineva decât numai pe Dumnezeul viu. Poate fi numai de folos să fi adus într-o situaţie, în care eu nu văd nici un ajutor de la mine însumi, decât numai de la El, Dumnezeul cel viu. Căci atunci Dumnezeu Se face cunoscut inimii mele într-un fel în care eu niciodată mai înainte nu L-am cunoscut, şi aflu ce înseamnă să fi exersat în a fi dependent. Ai văzut tu vreodată un stejar pe panta unui deal mare? Cu cât vântul şi furtuna zgâlţâie copacul zvelt, cu atât mai adânc rădăcinile lui se înfig în pământ, sub premisa că ele sunt libere şi sănătoase. Furtuna este o binecuvântare pentru copac, căci ea este mijlocul prin care el este legat tot mai tare cu pământul.

Nu trebuie să spun, că vorbesc despre o inimă care este cu adevărat exersată înaintea lui Dumnezeu, de un om, care umblă cu Dumnezeu. Căci pentru acela, care nu umblă cu Dumnezeu, efectul dificultăţilor este, că ele se aşează între suflet şi Dumnezeu, şi rezultatul este în mod necesar decăderea spirituală. În capitolul 13 şi 14 al cărţii Numeri, unde copiii lui Israel erau în momentul intrării în ţară, vedem cum greutăţile se interpun între ei şi Dumnezeu. Şi care a fost rezultatul? Au pierdut conştienţa ascultării. „Şi au zis unul către altul: ‚Să punem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt’”. Ei au cârtit, au plâns şi au fost neascultători. Dar dacă inima este cu adevărat exersată, dacă se înaintează având privirea orientată hotărât spre Dumnezeu, atunci vom cunoaşte pe Dumnezeu în mod deosebit în greutăţi. Ia naştere o taină între suflet şi Dumnezeu, o înţelegere ascunsă, despre care o a treia persoană nu ştie nimic.

Cunoşti tu această taină? Eu cred că apostolul la aceasta face aluzie, când în Filipeni 4 spune: „Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă”. El nu spune „Dumnezeul vostru”. De ce nu? Fără îndoială Dumnezeu era la fel Dumnezeul credincioşilor din Filipi, precum era al apostolului, dar Pavel vorbea despre El, ca şi cum el L-ar fi cunoscut în mod deosebit pentru sine. Desigur Isus a zis: „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”; dar când eu vorbesc despre Dumnezeu, aşa cum eu Îl cunosc pentru mine, atunci pot spune: sunt taine între Dumnezeu şi mine: „Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă”. Avem aici deci una din binefacerile preţioase, pe care ne-o dovedeşte pustia. Noi întâmpinăm greutăţi, care ne fac să devenim dependenţi de Dumnezeul viu.

Pustia era o ocazie pentru Dumnezeu

Ajungem acum la a doua învăţătură, pe care ne-o dă pustia: supunerea sau ascultarea. Citim în Matei 11.25: „În timpul acela, Isus, răspunzând, a zis: ‚Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor’”, şi apoi urmează unul din cele mai minunate cuvinte, care ne este relatat în Sfânta Scriptură: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta.” Ce cuvinte extraordinare de pe buzele Fiului veşnic al lui Dumnezeu! În împrejurările exterioare ale lui Hristos totul era orientat spre a întrista la extrem inima Sa. Ioan Botezătorul s-a îndoit de El; cetăţile, care au văzut cele mai mari minuni ale Lui, nu s-au pocăit; Israel era asemenea copiilor, cărora li s-a cântat, dar ei nu au jucat, li s-au cântat cântări de jale, dar nu au plâns. În ce a găsit atunci inima Domnului mângâiere „în zilele acelea”, când nici măcar o singură stea nu străpungea întunericul care Îl înconjura? Nu era ea în supunerea desăvârşită faţă de voia Tatălui? „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta.” El ia totodată scăpare în supunerea desăvârşită a omului desăvârşit, şi aici El găseşte satisfacerea Lui.

Şi toate acestea ni le prezintă Dumnezeu într-un Om: dependenţa desăvârşită, ascultarea desăvârşită! Ce har nespus de mare! Nu numai că aceste două lucruri ne-au fost revelate, aşa cum era potrivit pentru Dumnezeu, ci ele au fost prezentate în Persoana, în căile, în umblarea şi în împrejurările acestui Mântuitor minunat: Dumnezeu, revelat în carne. El a venit în lumea aceasta – să nu uităm! – nu numai să reveleze inimilor noastre sărmane ce era în inima lui Dumnezeu pentru noi, ci şi ca să prezinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor sub aceste două însuşiri de caracter, dependenţa şi ascultarea, ce este un om desăvârşit înaintea lui Dumnezeu.

În Deuteronom 8 citim:

Deuteronom 8.2: Şi adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în aceşti patruzeci de ani în pustiu.

Deci pentru Israel a fost necesar un pelerinaj de patruzeci de ani. Patruzeci de ani ei au rătăcit în pustie, fără să fie dependenţi şi ascultători. Ai înţeles ce vrea să ne spună aceasta? Nu sunt unii printre noi, care probabil au umblat treizeci, patruzeci, cincizeci sau poate chiar optzeci de ani, fără să fi învăţat până astăzi această lecţie. Dimpotrivă vedem în Hristos un Om, care a început istoria Sa în dependenţă şi ascultare ca Om desăvârşit. În aceasta constă diferenţa între El şi noi. Noi avem nevoie de patruzeci, cincizeci, optzeci de ani, depinde la fiecare, şi încă nu am ajuns desăvârşiţi în dependenţă şi ascultare. Pentru Hristos aceasta era punctul de plecare. El a devenit Om printr-o acţiune de ascultare. Aşa a început Omul desăvârşit, Dumnezeu mai presus de toate, preamărit în veşnicie, alergarea Sa. El a venit aici pe pământul acesta, ca să devină Om cu adevărat, tot aşa cum era Dumnezeu cu adevărat, desăvârşit în toate lucrurile, în care noi nu putem face altceva decât să eşuăm. Este o mare binecuvântare să-L avem pe El permanent în felul acesta înaintea privirii noastre. Ce bucurie este pentru inimă să se desprindă de toate celelalte şi să aibă dreptul să-L privească numai pe El!

Fără îndoială aceasta este cu mult mai presus de noi; dar se oferă o uşurare pentru inimă, să vadă cum Dumnezeu a găsit totul într-un Om, în Fiul Său veşnic, şi care a prezentat în chip desăvârşit lucrurile pe care le dorea inima Sa, şi pe care noi am neglijat să le aducem înaintea Lui. Această Persoană, subiectul bucuriei veşnice a Tatălui, ne este prezentat ca model în toată desăvârşirea drumului Lui, în dependenţa desăvârşită, în ascultarea desăvârşită, în care El permanent a făcut ce era plăcut Tatălui, modelul simplu a ceea ce noi ar trebui să fim practic corespunzător voii lui Dumnezeu, prin harul Său şi Duhul Său. Vorbesc despre realitate, nu despre puterea prin care se realizează aceasta. Să dea Domnul, ca pelerinajul prin pustie să ne slujească la acest rezultat! Pustia nu este numai locul unde harul şi puterea Dumnezeului-Mântuitor se desfăşoară şi unde poate satisface toate nevoile noastre în toate greutăţile şi încercările, ci ea este şi şcoala în care Dumnezeu ne formează practic după bogăţiile nespus de mari ale harului Său, prin aceea că El continuă în noi lucrarea Sa şi pentru aceasta Se foloseşte de acele împrejurări vitrege, spini, obstacole, osteneală, greutăţi ale drumului, ca să ducă la desăvârşire intenţiile Sale de har din pricina Numelui Său.

Înainte de a trece la partea a doua a temei noastre, care îmi pare mult mai preţioasă decât prima, doresc să revin la remarca, că pustia a fost o chestiune necesară pentru Dumnezeu cu privire la căile Lui cu noi. Astfel de cuvinte ar putea părea ciudate; dar realitatea este că sentimentele lui Dumnezeu au nevoie de drumul prin pustie, ca să se poată revela în realitatea lor. Pustia este realmente singurul loc care oferă lui Dumnezeu prilejul să exercite dragostea Sa neschimbabilă şi sentimentele fidele ale inimii Sale. În cer nu vom avea nici un fel de griji, de suferinţe şi lacrimi, nici un necaz, nici osteneală şi nici încercări. Toate aceste lucruri aparţin scenei pământeşti, şi Dumnezeu le foloseşte să Se reveleze pe Sine Însuşi în ele. Gânduri minunate: puterea divină în slujba slăbiciunii omeneşti, nenorocirea omenească subiect al compasiunii şi îndurării divine! În adevăr, era necesară o lume ca aceasta, pentru ca Dumnezeu să poată arăta toată dragostea duioasă, care umple inima Sa faţă de sfinţii Săi sărmani, încercaţi. El Se apropie de ei, El poartă grijă de ei, El îi mângâie, El îi îngrijeşte, „aşa cum o doică îşi îngrijeşte cu drag copii” (1 Tesaloniceni 2.7). Nu crezi tu, că în timpul când sufletul lui Pavel a fost întărit, era o bucurie deosebită pentru Dumnezeu şi Hristos să vină la apostol şi să-i spună: „Îndrăzneşte!” Dacă această întâmplare ar fi lipsit în istoria apostolului, afirm cu îndrăzneală, Dumnezeu ar fi creat o altă ocazie. Şi aceasta nu numai din pricina lui Pavel, ci ca să arate cum Hristos voia să fie aproape de slujitorul Lui şi iubea să-i întărească inima, deoarece acesta a fost cu mare credincioşie de partea Lui şi a suferit pentru Numele Lui!

Împrejurările, prin care noi trecem, oferă lui Dumnezeu ocazia să ni Se reveleze, însă ele nu sunt sursa activităţii Sale. În privinţa aceasta nu este nici măcar un singur motiv în inima lui Dumnezeu, care să nu îşi aibă izvorul în El Însuşi. În noi El nu găseşte nici un motiv pentru a acţiona, însă nenorocirea noastră Îi oferă ocazia să arate îndurarea Sa. El găseşte în aceasta momentul favorabil, ca să reveleze dragostea duioasă a inimii Sale. El desfăşoară mângâierile Sale în suferinţele noastre, în dificultăţile noastre puterea şi înţelepciunea Sa de nepătruns. Dar motivaţia pentru toate acestea este numai în inima Sa. Ce realitate binecuvântată! Toate izvoarele sunt în Dumnezeu Însuşi, şi împrejurările noastre constituie pentru El numai ocazii să reveleze ceea ce este deja prezent în inima Sa. Ce nespus de mare este harul care se poate coborî aşa de mult! Au inimile noastre în momentul acesta un simţământ pentru aceasta? Este printre cititori vreunul întristat sau încercat în vreun fel? Fie ca el să poată înţelege realitatea minunată, că Dumnezeu veghează asupra lui, că izvoarele Lui minunate de ajutor sunt prezente pentru toate împrejurările sale! Putem fi convinşi că permanent este o bucurie pentru inima lui Dumnezeu să ne vină în ajutor, şi anume nu potrivit gândurilor noastre, ci potrivit cu înţelepciunea Lui nesfârşit de mare şi dragostea Lui profundă; căci inima Lui este cea care Îi călăuzeşte mâna Sa.

Ştiu că eu nu totdeauna înţeleg căile lui Dumnezeu, aşa cum ar trebui şi aşa cum aş putea, dar văd mereu că nimic nu face pe om necredincios, ca atunci când el încearcă să judece pe Dumnezeu după căile Lui de guvernare. Mulţimi mari de oameni sunt cuprinşi de necredinţă şi înşelaţi în zilele noastre. Acesta este un rău, care creşte mereu. Cunosc pe unii care au eşuat în credinţă, deoarece ei au privit la împrejurările lor, la căile pe care au fost conduşi. Ei au cunoscut pe Dumnezeu suficient, ca să nu-L despartă de împrejurările lor; ei nu au crezut în părerea că totul este călăuzit de întâmplare. Dar ei L-au evaluat după căile Sale cu ei, şi astfel şi-au pierdut echilibrul spiritual şi s-au rătăcit de la Dumnezeu. Nu, în felul acesta Dumnezeu nu lasă să se cunoască taina căilor Sale; dar vreau să vă spun, ce a lăsat El să se cunoască. Nu este nici o singură cămăruţă tainică în inima Lui, pe care El să nu ne-o fi deschis şi revelat. Fiul preaiubit a făcut cunoscut toate sentimentele Tatălui. Noi Îl cunoaştem, cunoaştem inima Lui, şi cât de preţios este să ne putem refugia mereu acolo!

Căile lui Dumnezeu sunt deseori învăluite în nori şi întuneric. Eu nu cunosc de la început sfârşitul drumului, pe care El mă duce; probabil Dumnezeu îmi ascunde intenţionat aceasta. Dar dacă iau ca punct de plecare dragostea, care umple inima Lui, bunătatea Lui nemărginită, atunci ştiu şi cred şi vorbesc fără frică: „Dumnezeu, Cel Preaînalt, Cel Atotputernic, mă iubeşte pentru totdeauna”. Atunci măsor căile Lui după inima Lui şi nu inima Lui după căile Lui. Am auzit odată despre un bărbat care a respins cu hotărâre Evanghelia harului lui Dumnezeu şi singura cale pe care un păcătos poate fi condus la El. El a zis: „Nu pot înţelege predica voastră veşnică. Sângele, sângele, mereu sângele! Ce fel de Dumnezeu este de fapt Dumnezeul vostru? Nu vă aud vorbind altceva, decât numai despre sânge şi moarte.” Răspunsul, pe care el l-a primit, a constat dintr-o întrebare. „Ce legătură este”, aşa a fost întrebat, „între Dumnezeul, despre care dumneavoastră vă exprimaţi în felul acesta, şi jertfa, pe care dumneavoastră o desconsideraţi şi pe care totuşi El a pregătit-o?” Acesta a fost răspunsul corect. Jertfa era Fiul dragostei Sale!

Cunoaşterea dragostei divine dă răspuns la toate întrebările. Pe de o parte ea răspunde la batjocurile necredinciosului, pe de altă parte întăreşte inima slabă, care este înclinată să se lase dusă în rătăcire. Dumnezeu a dat pe Singurul Său Fiu, pe Fiul dragostei Sale, care din veşnicie era la sânul Tatălui, despre care s-a vorbit, atunci când El era aici pe pământ, ca despre „singurul Fiu, care este în sânul Tatălui” (Ioan 1.18). Dumnezeu L-a dat la moarte în nemărginita, necuprinsa, minunata mărime a dragostei Lui, ca să ne dovedească tuturor, că El are o inimă! El a dat la moarte subiectul cel mai preţios al sentimentelor Sale, ca să ne dovedească , că este o minciună, când satan ne şopteşte că Dumnezeu nu Se interesează de creaturile Lui.

Am remarcat deja, că faptul că Dumnezeu ne întâmpină în împrejurările noastre, nu este totul; cu privire la aceasta este un adevăr şi mai binecuvântat, şi pe acesta îl găsim în evanghelia după Luca 12 exprimat în puţine cuvinte: „Dar Tatăl vostru ştie.” Isus nu spune: „Tatăl vostru vă va veni în ajutor, ca să împlinească nevoile voastre” – cu siguranţă El va face aceasta -, ci El îndreaptă inimile alor Săi spre cunoştinţa Tatălui. „El ştie.” Nu îţi este aceasta de ajuns? Nu îţi este de ajuns în orice situaţie, că Tatăl ştie totul, că El are ochiul îndreptat spre tine, că niciodată nu doarme, că El are o ureche, care este permanent deschisă, o dragoste, care niciodată nu se schimbă? „El ştie!” Adevăr preţios! Te bazezi tu pe aceasta?

Facă Domnul să găsim toate mângâierile şi roadele preţioase ale vieţii în pustie! Este necesar să fim exersaţi în dependenţă şi ascultare, şi pe de altă parte Dumnezeu vrea să ne arate, că El are compasiune cu noi în slăbiciunile noastre şi în greutăţile noastre şi că El vrea să ne fie aproape. Şi cine ar putea în astfel de momente să ne fie mai aproape decât Dumnezeu? Compasiunea omului este în cazul cel mai bun nimic mai mult decât expresia propriei slăbiciuni. Dar dacă Dumnezeu Se apropie de noi, ce binecuvântare urmează atunci! „Dar Domnul a stat lângă mine”, spune apostolul, şi într-un alt loc: „Pentru că un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc a stat lângă mine în noaptea aceasta.”

Domnul să ne dăruiască prin Duhul Său, să savurăm tot mai mult frumuseţea acestor lucruri, în timp ce străbatem pustia stearpă a lumii acesteia!

Trebuie să cerem semne?
Explicaţie prin exemplul lui Ghedeon

David R. Reid

© SoundWords, Online începând de la: 07.08.2019, Actualizat: 07.08.2019

Versete călăuzitoare: Judecători 6

Judecători 6.36-40: Şi Ghedeon a spus lui Dumnezeu: „Dacă vrei să salvezi pe Israel prin mâna mea, cum ai zis, iată, voi pune un val de lână în arie; dacă va fi rouă numai pe val şi tot ogorul va fi uscat, atunci voi cunoaşte că vei salva pe Israel prin mâna mea, aşa cum ai zis“. Şi a fost aşa. Şi s-a sculat dis-de-dimineaţă a doua zi şi a strâns valul şi a stors roua din val, un vas plin cu apă. Şi Ghedeon a zis lui Dumnezeu: „Să nu se aprindă mânia Ta împotriva mea şi voi vorbi numai de data aceasta: «Te rog, să mai încerc numai de data aceasta cu valul. Te rog, să fie uscat numai valul şi pe tot ogorul să fie rou㻓. Şi Dumnezeu a făcut aşa în noaptea aceea: şi a fost uscat numai valul şi pe tot ogorul a fost rouă.

Ghedeon era unul din conducătorii pe care Dumnezeu i-a trezit ca să domnească peste poporul Său în timpul judecătorilor în timpurile de demult ale istoriei lui Israel. Într-un timp de invadări ale armatei Madianului, Dumnezeu l-a chemat pe Ghedeon ca să strângă trupele israeliene şi să învingă pe cuceritorii străini. Înainte ca Ghedeon însuşi să se dedice luptei, el voia să fie sigur că Dumnezeu va da victoria lui Israel.

În Judecători 6.36-40 vedem cum Ghedeon L-a rugat pe Dumnezeu ca într-o dimineaţă să ude cu rouă un val de lână şi în dimineaţa următoare să-l lase complet uscat. Valul de lână trebuia să fie un semn că Dumnezeu va salva foarte clar pe Israel de Madian. Dumnezeu i-a dat lui Ghedeon semnul pe care acesta l-a cerut şi după aceea Ghedeon a ieşit şi a bătut oştirea lui Madian.

Ar trebui noi să urmăm acest exemplu al lui Ghedeon şi să punem valuri de lână? Învaţă Judecători 6, că este un gând bun, să rogi pe Dumnezeu pentru semne pentru confirmarea din partea Lui a planurilor noastre sau pentru o decizie, despre care gândim că ea ar corespunde voii Lui? Cât de departe să exercităm această practică a punerii de valuri de lână? Sunt aceste valuri de lână rezervate numai pentru anumite ocazii speciale sau să ne aşteptăm că Dumnezeu ne dă semne în fiecare zi? Punerea de valuri de lână este dovada unei credinţe mature sau a unei credinţe lipsită de maturitate? Se întăreşte credinţa noastră prin valul de lână, sau este mai bine să nu rogi pe Dumnezeu pentru un semn?

Aceste întrebări, şi multe altele, ne vin în minte când citim relatarea despre Ghedeon. Din epistola către Romani 15.4 ştim că acest pasaj din Vechiul Testament a fost scris spre învăţătura noastră şi a fost inclus în Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt multe lecţii mari pentru creştinii credincioşi în relatarea despre Ghedeon, dar care este lecţia pe care noi trebuie s-o învăţăm conform voii lui Dumnezeu din evenimentul cu valul de lână?

Înainte de a lua din Scriptură o dovadă despre calitatea credinţei lui Ghedeon, vrem să ne amintim de unul din cele mai importante principii ale interpretării Scripturii. Narațiunea este întotdeauna supusă didacticii, adică, relatările despre evenimentele istorice, care sunt amintite în Biblie, sunt întotdeauna subordonate pasajelor Bibliei care dau o învăţătură clară. Întotdeauna trebuie să diferenţiem între ceea ce a avut loc, şi ceea ce ar trebui să aibă loc când citim Scriptura.

De exemplu, faptul că Biblia ne spune că Avraam a folosit o minciună cu privire la soţia lui, şi prin aceasta a pus-o în pericol, ca să-şi protejeze viaţa lui (Geneza 12.10-20), nu ar trebui s-o interpretăm în aşa fel, că este în ordine pentru noi să minţim şi să punem în pericol pe membrii familiei noastre, dacă gândim că este vorba de viaţa noastră. În acelaşi fel istoria lui Ghedeon şi istorisirea despre evenimentul cu valul de lână este o relatare despre ceea ce a avut loc, dar nu înseamnă în mod necesar că ea ar trebui să aibă de asemenea loc. Trebuie să ţinem seama de contextul în care stă istoria lui Ghedeon şi să vedem dacă acţiunea lui Ghedeon era urmarea unei credinţe mature tari sau a unei credinţe slabe lipsită de maturitate. Noi trebuie să ne întrebăm pe noi înşine dacă întreg contextul istoriei ne învaţă că noi trebuie să urmăm acţiunile caracterului acestei istorii sau trebuie să evităm această acţiune. De asemenea trebuie să studiem şi restul Bibliei şi să vedem dacă sunt afirmaţii instructive clare, care ating tema interpretării valului de lână şi care confirmă că noi trebuie să rugăm pe Dumnezeu pentru semne.

În evanghelia după Matei citim de două ori că Domnul Isus învaţă că rugăciunea pentru primirea de semne nu era o atitudine recomandabilă faţă de Dumnezeu. În ambele ocazii (Matei 12.39; 16.4) El spune, că o generaţie rea şi adulteră cere un semn. Evident, motivele, pe care le avea această generaţie rea şi adulteră, ca să ceară un semn de la Dumnezeu, erau total diferite de motivele unui credincios, care cere un semn de la Dumnezeu. Desigur, Biblia arată că chiar un credincios dovedeşte o credinţă lipsită de maturitate, dacă el are nevoie de semne. Să ne amintim că Domnul nostru mustră lipsa de credinţă a îndoielnicului Toma cu afirmaţia: „Ferice de cei care n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20.29). Noi putem deci spune, că regula generală a unui creştin în maturizare ar trebui să fie următoarea: Să umbli prin credinţă şi nu prin valul de lână! Sau ca să cităm 2 Corinteni 5.7: „Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. Vedem în felul acesta că pasajele instructive clare ale Scripturii, care au a face cu rugăciunea pentru primirea de semne, au tendinţa să ne arate că punerea valului de lână nu este expresia unei credinţe mature sau ar fi un răspuns al credinţei care onorează pe Dumnezeu.

Dacă privim istoria lui Ghedeon (ceea ce a avut loc) în lumina acestor învăţături (a ceea ce ar trebui să aibă loc), atunci ne devine clar ce ilustrează această întâmplare cu valul de lână. Ghedeon nu a acţionat pe baza unei credinţe puternice şi sigure, ci mai degrabă pe baza unei credinţe slabe şi nesigure. Ghedeon L-a rugat pe Dumnezeu pentru un semn, după ce Dumnezeu a promis solemn că El voia să elibereze pe Israel de madianiţi. Domnul l-a trimis deja pe Ghedeon ca să bată pe madianiţi. „Mergi cu această putere a ta şi vei salva pe Israel din mâna lui Madian. Nu te-am trimis Eu?” (Judecători 6.14). În afară de aceasta Dumnezeu i-a dat un semn permanent: în felul în care El a răspuns la jertfa adusă de Ghedeon. Un foc misterios a arătat că Dumnezeu a primit pe Ghedeon şi jertfa lui. Focul acesta a mistuit jertfa adusă de Ghedeon. Ce altă dovadă mai avea nevoie Ghedeon, ca să ştie că Dumnezeul lui Israel era pe punctul să dea o biruinţă deplină asupra lui Madian? Şi cu toate acestea Ghedeon a avut curajul să spună lui Dumnezeu: „Dacă vrei să salvezi pe Israel prin mâna mea, cum ai zis” (Judecători 6.36). Cât de dezamăgitor şi totuşi cât de cunoscut! La fel este deseori şi cu noi, cum a fost cu Ghedeon. Noi ne îndoim de făgăduinţele directe, pe care Dumnezeu ni le-a dat negru pe alb în Scriptură. De ce, de exemplu, riscăm probleme corporale prin stres, când ni se spune totuşi clar: „Aruncaţi asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi” (1 Petru 5.7)?

Faptul că noi toţi am pus probabil deja valuri de lână şi este posibil să fi văzut răspunsul lui Dumnezeu prin semne minunate, aceasta nici pe departe nu înseamnă că Dumnezeu are plăcere de acest fel de umblare a noastră în credinţă. Aşa cum şi părinţii uneori se coboară să cedeze la întrebările temătoare şi la rugăminţile copiilor lor pentru garantare sau confirmare, la fel şi Dumnezeu uneori linişteşte întrebările credinţei noastre slabe. Însă părinţii doresc ca copiii lor să devină maturi, când nu mai au nevoie permanent de o garantare sau de o demonstrare neobişnuită a confirmării. La fel doreşte Dumnezeu ca copiii Lui să crească în credinţă până la statura când nu mai au nevoie să pună valuri de lână şi să se roage pentru semne. Subiectul nu este, că istoria lui Ghedeon ne învaţă că este greşit să pui valuri de lână, şi că este greşit să ceri semne de la Dumnezeu. Însă relatarea despre Ghedeon şi despre valul de lână este amintită în Scriptură ca să ne arate că este o credinţă nesigură, îndoielnică să doreşti semne, şi că în mod obişnuit punerea de valuri de lână o face o credinţă temătoare, lipsită de maturitate.

O lecţie deosebit de încurajatoare, pe care noi nu vrem s-o pierdem din vedere când studiem istorisirea despre Ghedeon şi valul de lână, este aceasta, că Dumnezeu tolerează lipsa noastră de credinţă şi continuă să facă lucrarea Sa cu noi în ciuda credinţei noastre lipsite de maturitate. El ne poate da chiar şi aceste semne, pentru care ne-am rugat, ca să întărească credinţa noastră slabă.

Cu toate că din Scriptură rezultă clar că Ghedeon nu era un gigant al credinţei, nu ar trebui să pierdem din vedere faptul că el avea o credinţă reală. Probabil el nu a avut o credinţă aşa de îndrăzneaţă cum au avut unii viteji din Vechiul Testament, dar trebuie accentuat că Ghedeon nu era lipsit de credinţă. Când Dumnezeu l-a chemat pe Ghedeon să distrugă altarul păgân al tatălui său (Judecători 6.25-27), el a făcut aceasta noaptea, deoarece era prea fricos s-o facă ziua. Dar a făcut-o!

Credinţa nu trebuie să fie îndrăzneaţă, pentru ca să fie reală. Cât de încurajator este pentru noi, care suntem deseori aşa de lipsiţi de curaj în credinţă. Vedem iarăşi că lui Ghedeon îi era frică de luptă, şi a avut nevoie de un vis, care l-a încurajat să facă pasul prin credinţă (Judecători 7.9-15). Însă Dumnezeu ştia totul despre credinţa slabă a lui Ghedeon, şi după ce El a spus încă o dată clar şi precis că Ghedeon îi va bate pe madianiţi (Judecători 7.9), El a zis lui Ghedeon: „Ridică-te, coboară în tabără, pentru că am dat-o în mâna ta. Şi, dacă te temi să cobori singur, coboară în tabără cu Pura, slujitorul tău. Şi vei auzi ce zic ei şi apoi ţi se vor întări mâinile şi vei coborî în tabără [ataca tabăra]” (Judecători 7.10,11). Cât de îndurător este Dumnezeu! Răbdarea demnă de admirare a lui Dumnezeu şi bunăvoinţa Lui faţă de credinţa slabă a lui Ghedeon (care a acordat mai multă valoare visului madianit decât cuvintelor clare ale Domnului!) ne arată dimensiunea harului Său faţă de credinţa noastră mică. Ce încurajare pentru noi, care la fel ca Ghedeon de multe ori suntem încurajaţi dacă vedem „dovezi”, în loc să avem o credinţă simplă în făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu fie preamărit, „El ştie din ce suntem făcuţi: Îşi aminteşte că suntem ţărână” (Psalmul 103.14).

Faptul că Ghedeon, cu tot eşecul lui, este citat în epistola către Evrei (Evrei 11.32) printre eroii credinţei, ne arată că din perspectiva lui Dumnezeu realitatea credinţei noastre în cele din urmă este mai importantă decât tăria credinţei noastre. Toate acestea sunt încurajatoare pentru noi. De altfel aceasta nu înseamnă că Dumnezeu Îşi pune pecetea confirmării Sale pe punerea noastră de val de lână sau pe o credinţă slabă, temătoare.

Practica punerii valului de lână este nu numai un semn despre o credinţă lipsită de maturitate, ci cu aceasta sunt legate şi unele probleme. Una din probleme este, că tu niciodată nu vei fi cu adevărat sigur cu valul tău de lână. Să presupunem că tu ai rugat pe Dumnezeu să-ţi dea un semn din cer, ca să şti dacă să faci o anumită călătorie sau să închei o anumită relaţie, şi trei zile mai târziu vezi o cometă. „Oooo!”, spui tu. Însă după aceea începi să te întrebi: „A fost acesta un semn de la Dumnezeu sau a fost numai o întâmplare?” Ce vei face atunci? Probabilitatea este mare ca să faci ceea ce a făcut Ghedeon. Vei îngrădi şi mai mult limitele cu privire la semn, ca să fii sigur. „Doamne, fă-mă să văd în următoarele 48 de ore trei comete în partea de nord a cerului, dacă hotărârea mea este conform cu voia Ta.” Însă tu nu vei putea pune destul de multe valuri de lână, ca să fii sută la sută sigur. Şi unde se termină credinţa şi unde începe manipularea lui Dumnezeu?

Să îngrădeşti limitele conduce la o altă problemă. Să pui valuri de lână nu poate fi greşit. Dar devine foarte periculos să ajungi să ispiteşti pe Domnul, şi aceasta este foarte clar greşit. Când fariseii şi saducheii L-au rugat pe Hristos să le dea un semn, Scriptura spune, că ei L-au ispitit, prin aceea că au cerut un semn din cer (Matei 16.1). Biblia învaţă foarte clar, că este păcat să ispiteşti pe Dumnezeu sau să-L pui la probă. „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 6.16). Dacă traversezi autostrada şi te aştepţi să nu fi rănit de un autoturism, deoarece Dumnezeu a făgăduit să ne protejeze, aceasta înseamnă să ispiteşti pe Dumnezeu.

Un creştin credincios care pune un val de lână ca să ceară un semn, într-adevăr nu ispiteşte direct pe Dumnezeu, dar dacă el începe să delimiteze tot mai mult graniţele semnelor cerute, atunci el se deplasează în această direcţie. Dacă Îl rugăm pe Domnul: „Fă ca telefonul să sune mâine la prânz, dacă Tu vrei ca eu să ocup acest loc de muncă nou (sau să merg într-o localitate nouă)”, atunci noi am închis cu adevărat pe Dumnezeu, L-am închis într-o boxă făcută de noi înşine. Noi am stabilit condiţiile noastre, şi noi constrângem pe Dumnezeu să confirme voinţa Lui conform condiţiilor impuse de noi. Nu se apropie aceasta în mod periculos de ispitire a lui Dumnezeu? Cu cât delimităm tot mai mult graniţele, ca să constrângem mâna lui Dumnezeu, cu atât mai mult ne apropiem de ilustraţia de mai sus cu autostrada. Cu cât mai bine este să folosim mijloacele normale, pe care Dumnezeu ni le-a dat, ca să luăm decizii: în primul rând liniile directoare ale Scripturii inclusiv o înţelegere generală sfinţită şi apoi să rugăm pe Dumnezeu să confirme hotărârea noastră sau să ne determine să ne hotărâm altfel pe calea pe care El Însuşi a ales-o.

Să rogi pe Dumnezeu să confirme hotărârile noastre, fără să-L îngrădeşti cu privire la felul în care El face aceasta, nu este acelaşi lucru cu a pune valuri de lână. Să togi pe Domnul să ne arate într-un mod clar, dacă am luat o hotărâre sau suntem pe cale de a lua o hotărâre, care nu este în concordanţă cu voia Lui – nu este acelaşi lucru cu a cere un semn special de la Dumnezeu. Domnul nu Se joacă cu noi, El doreşte ca noi să luăm decizii corecte, şi Îi place să ne confirme aceste decizii. Noi nu trebuie să punem valuri de lână, ca să amintim Tatălui nostru că copiii Lui, pe care El îi cunoaşte deplin, au nevoie de sprijinul Lui desăvârşit în umblarea lor prin credinţă. Noi ne putem încrede în făgăduinţele Lui.

„Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3.6)

Citeşte şi: „Cum cunosc eu voia lui Dumnezeu?” din articolul „Cunoaşterea voii lui Dumnezeu.”

Tu nu te vei scufunda
Marcu 4.35-41

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Marcu 4.35-41

Marcu 4.35-41: Şi, în ziua aceea, când s-a făcut seară, le-a spus: „Să trecem dincolo!” Şi, dând drumul mulţimii, ei L-au luat, aşa cum era, în corabie. Dar erau şi alte corăbii cu El. Şi s-a făcut o furtună puternică de vânt şi valurile loveau în corabie, încât era aproape să se umple. Şi El era la cârmă, dormind pe căpătâi. Şi ei Îl trezesc şi-I spun: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” Şi, trezindu-Se, a mustrat vântul şi a spus mării: „Linişte! Taci!” Şi vântul a stat şi s-a făcut linişte mare. Şi le-a spus: „Pentru ce sunteţi fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?” Şi s-au temut cu mare teamă şi ziceau unii către alţii: „Cine deci este Acesta, că şi marea şi vântul ascultă de El?” (Marcu 4.35-41)

Nevoia omului oferă lui Dumnezeu ocazia de a ajuta. Acesta este un adevăr, de care noi toţi cu siguranţă nu ne îndoim. Şi cu toate acestea deseori, când ajungem în necaz şi nevoi, suntem aşa de puţin pregătiţi să ne bazăm pe ajutorul lui Dumnezeu. A rosti sau a auzi un adevăr este cu totul altceva decât a practica puterea acestui adevăr. Să spui că Dumnezeu este puternic, ca să ne păzească în furtună, atunci când marea este liniştită este cu totul altceva decât să arăţi credinţă faţă de această putere, atunci când în jurul nostru furtuna face ravagii. Şi cu toate acestea Dumnezeu este totdeauna Acelaşi, Acelaşi în furtună şi Acelaşi când vântul este liniştit, Acelaşi în boală şi sănătate, în dificultăţi şi în linişte, în sărăcie şi în belşug – «Acelaşi ieri şi azi şi în veşnicie» – Acelaşi, pe care credinţa în toate împrejurările şi în toate timpurile se poate rezema, de care se poate agăţa şi pe care se poate sprijini.

Dar vai, deseori ne aflăm în necredinţă. În aceasta este cauza slăbiciunii noastre şi a eşecului nostru. Noi suntem consternaţi şi nervoşi, când ar trebui să fim liniştiţi şi plini de încredere; privim la împrejurări, când ar trebui să privim la Dumnezeu; facem semn tovarăşilor noştri, ca să ne ajute (Luca 5.7), când ar trebui «să privim la Isus». În felul acesta pierdem mult şi dezonorăm pe Domnul în căile noastre. Fără îndoială, sunt puţine lucruri de care trebuie să ne smerim mai profund decât de înclinaţia noastră de a nu ne încrede în Domnul, atunci când avem parte de greutăţi şi ispite. Prin această neîncredere în Domnul Isus Îi întristăm inima; căci neîncrederea răneşte totdeauna o inimă iubitoare. Să ne gândim de exemplu la scena dintre Iosif şi fraţii lui din Geneza 50.15-18: «Şi când fraţii lui Iosif au văzut că tatăl lor a murit au zis: „Poate că Iosif ne va urî şi ne va întoarce tot răul pe care i l-am făcut.” Şi au trimis la Iosif, zicând: „Înainte de a muri, tatăl tău a poruncit, zicând: Aşa să-i spuneţi lui Iosif: ,Te rog, iartă acum vina fraţilor tăi şi păcatul lor, pentru că ţi-au făcut rău’. Şi acum, iartă, te rugăm, vina robilor Dumnezeului tatălui tău.” Şi Iosif a plâns când i-au vorbit ei.» – Aceasta era o răsplată tristă pentru toată dragostea şi harul şi grija plină de afecţiune pe care Iosif cel jignit le-a dovedit-o. Cum puteau ei să creadă, că el, cel care de bună voie şi pe deplin i-a iertat şi le-a cruţat viaţa, atunci când ei erau cu totul sub puterea lui, după atâţia ani de bunătate ar putea să se arate că are sentimente de răzbunare faţă de ei? Era o nedreptate dureroasă, şi de aceea nu a fost de mirare, că «Iosif a plâns când i-au vorbit ei». Ce răspuns la teama lor şi la suspiciunea lor nedemnă! Un râu de lacrimi – însă aşa este dragostea. «Şi Iosif le-a zis: „Nu vă temeţi; sunt eu în locul lui Dumnezeu? Voi, în adevăr, aţi gândit rău împotriva mea, dar Dumnezeu a gândit spre bine, ca să facă aşa cum este astăzi, să păstreze viaţa unui mare popor. Şi acum, nu vă temeţi; vă voi hrăni pe voi şi pe copiii voştri.” Şi i-a mângâiat şi le-a vorbit inimii» (Geneza 50.19-21).

Aşa a fost cu ucenicii, după cum vom vedea. Ucenicii sărmani au ajuns într-un necaz foarte mare. Mintea lor nu le mai poate ajuta. O furtună puternică – corabia plină cu apă – Domnul adormise. Acesta era realmente un moment care i-a pus la probă, şi dacă ne uităm la noi înşine nu trebuie să ne mirăm de teama şi neliniştea ucenicilor. Nu se poate presupune că noi în locul lor am fi făcut mai bine. Totuşi putem vedea ce le lipsea. Istorisirea a fost scrisă spre învăţătura noastră, şi noi trebuie s-o studiem, ca să găsim ce se cuprinde în ea pentru noi.

Privit în linişte, nimic nu este mai absurd şi mai neînţelept ca necredinţa. În scena pe care o studiem, această absurditate este evidentă; căci ce era mai lipsit de înţelepciune decât să crezi că ar fi fost posibil ca corabia să se scufunde cu Fiul lui Dumnezeu la bord? Şi tocmai de aceasta se temeau ei. Probabil că în acest moment nu s-au gândit la Fiul lui Dumnezeu. Ei s-au gândit la furtună, la valuri, la corabia plină cu apă, şi după judecata omenească ei erau pierduţi fără speranţă. Aşa este inima necredincioasă, care totdeauna caută deducţii logice. Ea priveşte totdeauna la împrejurări şi exclude pe Dumnezeu. Credinţa dimpotrivă priveşte numai la Dumnezeu şi exclude împrejurările.

Ce diferenţă! Credinţa este fericită şi în nevoia cea mai mare, şi anume de aceea, pentru că ea ştie, că Dumnezeu foloseşte o astfel de ocazie, ca să mângâie şi să ajute. Este bucuria ei să stea liniştită în Dumnezeu şi ea se bucură că Dumnezeu găseşte ocazii ca să-Şi poată desfăşura gloria. Aşa este credinţa. Putem liniştiţi spune, că ea ar fi făcut pe ucenici capabili ca în furtună să se culce alături de Domnul şi să doarmă. Necredinţa dimpotrivă i-a neliniştit; ei nu se puteau odihni şi din cauza temerilor lor lipsite de credinţă au trezit chiar şi pe Domnul binecuvântat din somnul Său! Obosit din cauza lucrării permanente, El avea câteva clipe să Se odihnească în timp ce corabia traversa lacul. El ştia ce era oboseala; El a venit aici jos în toate împrejurările noastre. El a cunoscut sentimentele noastre şi toate slăbiciunile noastre. El, «Cel care a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat», a fost în acele momente ca Om şi ca Om a dormit pe o pernă şi a fost clătinat de valurile lacului. Furtuna a lovit corabia şi valurile se prăvăleau peste ea, cu toate că Creatorul în Persoană era la bord în acel Om obosit şi care dormea.

Taină profundă! El, Cel care a făcut lacul şi putea să ţină vânturile în mâna Sa atotputernică, stătea culcat în partea dinapoi a corăbiei şi a permis lacului şi vântului să-L trateze aşa de brutal, ca şi cum ar fi fost un om obişnuit. Aceasta era prezentarea naturii umane a Domnului nostru. El era obosit. El dormea, şi a fost aruncat încoace şi încolo pe valurile lacului, pe care mâinile Sale l-au făcut. Iubite cititor, opreşte-te şi gândeşte-te la această realitate minunată! Nici o vorbire, nici o peniţă nu poate reda corect o astfel de scenă. Noi nu o putem explica suficient; putem numai să ne uimim şi să adorăm.

Dar aşa cum am spus, necredinţa a trezit pe Domnul din somnul Lui. «Şi ei Îl trezesc şi-I spun: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?» Ce întrebare! «Nu-Ţi pasă?» Cât de mult trebuie să fi rănit aceasta inima plină de sentimente a Domnului Isus! Cum puteau ei să gândească, că El a rămas indiferent în neliniştea şi pericolul lor? Cât de complet au pierdut ei din ochi dragostea Sa – ca să nu mai vorbim de puterea Sa -, dacă au putut spune: «Nu-Ţi pasă că pierim?»

Şi totuşi, nu vedem noi în aceasta oglindit propriul nostru chip? Cât de des oftează inimile noastre în clipe de apăsare şi necaz, chiar dacă buzele noastre nu rostesc: «Nu-Ţi pasă?» Probabil suntem legaţi la pat printr-o boală şi dureri şi ştim că un cuvânt de la Dumnezeul puterii poate să ne facă sănătoşi pe deplin – şi totuşi acest cuvânt nu este rostit. Sau probabil suntem în nevoie din cauza hranei zilnice şi ştim că argintul şi aurul şi toate animalele de pe pământ aparţin lui Dumnezeu – da, că comorile universului sunt în mâna Sa -, şi totuşi zilele trec una după alta, fără ca nevoia noastră să fie înlăturată. Cu alte cuvinte, călătorim aici peste ape adânci, furtuna vuieşte, val după val se ridică peste corăbioara noastră, am ajuns în nevoie stringentă, cunoştinţa noastră nu este suficientă să ne ajute şi inimile noastre sunt deseori pregătite să pună întrebarea îngrozitoare: «Nu-Ţi pasă?» Acest gând este foarte umilitor. Gândul că noi prin necredinţa noastră şi lipsa de încredere deseori rănim inima iubitoare a lui Isus ar trebui să ne umple cu cea mai profundă pocăinţă.

Şi apoi lipsa de înţelepciune a necredinţei! Cum ar putea El, Cel care Şi-a dat viaţa pentru noi, a părăsit gloria Sa şi a venit în lumea aceasta plină de trudă şi suferinţă ca să moară pe cruce moartea ruşinoasă, ca să ne elibereze de mânia veşnică, să omită să îngrijească de noi? Şi totuşi noi înclinăm să ne îndoim şi devenim aşa de uşor nerăbdători în încercări mici, uitând că încercarea adevărată, de care noi ne temem aşa de mult şi sub care suspinăm aşa de mult, este cu mult mai preţioasă decât aurul. Cu cât adevărata credinţă este încercată mai mult, cu atât mai luminoasă străluceşte şi drept urmare încercarea este, chiar dacă este aspră, totuşi foarte potrivită să facă credinţa să se reverse în laudă şi preamărire faţă de Acela care nu numai că a dat credinţa dar care şi o lasă să treacă prin creuzetul încercării, supraveghind-o fără încetare şi neobosit.

Dar sărmanii ucenici au eşuat în acest moment al încercării. Încrederea lor a dispărut, şi au trezit pe Domnul cu întrebarea nedemnă: «Nu-Ţi pasă că pierim?» Ah, ce creaturi suntem noi oamenii! Suntem înclinaţi ca la o singură încercare, care ne iese în cale, să uităm mii de dovezi ale dragostei. – David a spus: «Într-o zi voi muri prin mâna lui Saul», şi totuşi, cât de cu totul altfel au decurs lucrurile! Saul a căzut pe muntele Ghilboa şi David a fost înălţat pe tronul lui Israel. Ilie a fugit de atacurile Izabelei, şi ce s-a întâmplat? Izabela a fost fărâmată în bucăţi pe pardoseala de piatră şi Ilie a fost înălţat la cer într-un car de foc. Tot aşa şi aici: ucenicii credeau că sunt pierduţi cu Fiul lui Dumnezeu la bord, şi care a fost rezultatul? Furtuna a amuţit, şi lacul a devenit liniştit prin glasul care la început a dat naştere la valuri. «Şi, trezindu-Se, a mustrat vântul şi a spus mării: „Linişte! Taci!” Şi vântul a stat şi s-a făcut linişte mare.»

Ce plinătate de har şi maiestate! În loc să ameninţe pe cei care I-au deranjat liniştea, El a mustrat vântul şi lacul, care i-a speriat. Aşa a răspuns El la întrebarea lor: «Nu-Ţi pasă?» Ce Domn binecuvântat! Cine nu ar vrea să se încreadă în Tine? Cine nu ar vrea să se închine Ţie pentru harul Tău îndelung-răbdător şi dragostea Ta care niciodată nu mustră?

Este ceva desăvârşit de frumos în felul cum Domnul nostru trece fără efort din liniştea omenescului desăvârşit în activitatea Dumnezeirii adevărate. Ca Om dormea obosit de lucru pe o pernă, şi ca Dumnezeu Se ridică şi cu vocea Sa atotputernică linişteşte furtuna şi lacul.

Astfel era Isus Dumnezeu adevărat şi om adevărat, şi tot aşa El este încă şi acum gata să aline nevoia poporului Său, să ridice pe cei doborâţi şi să mângâie pe cei fricoşi. Să ne încredem Lui totdeauna în simplitate şi copilăreşte. Noi nu avem nici o idee cât de mult pierdem dacă nu ne rezemăm zilnic pe braţul lui Isus şi nu luăm de la El sfat şi ajutor. – Vom fi foarte uşor speriaţi. Orice adiere de vânt, orice val, orice nor ne nelinişteşte şi ne îngrozeşte. În loc să ne aşezăm liniştiţi şi să ne odihnim lângă Domnul nostru, suntem plini de groază şi consternare. În loc să folosim furtuna ca o ocazie să ne arătăm încrederea noastră în El, o luăm ca prilej să-L întristăm prin îndoiala noastră. De îndată ce se arată o greutate neînsemnată, ne temem că pierim, cu toate că El ne-a asigurat că fără voia Lui nici un păr nu va cădea de pe capul nostru. El ne poate spune şi nouă, aşa cum a spus ucenicilor: «Pentru ce sunteţi fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?»

Uneori pare cu adevărat, ca şi cum noi n-am avea credinţă. Dar cu toate acestea El este totdeauna gata să ne păzească şi să ne ajute, în timp ce noi ne îndoim aşa de uşor. Ce dragoste gingaşă! El nu Se poartă cu noi potrivit cu gândurile noastre joase cu privire la El, ci potrivit cu dragostea Sa desăvârşită faţă de noi. Aceasta este mângâierea şi sprijinul sufletelor noastre pe drumul prin oceanul furtunos spre odihna veşnică. Hristos este în corabie. Fie ca aceasta să ne fie de ajuns! Să ne încredem liniştiţi în El. Fie ca în inimile noastre să existe totdeauna acea linişte profundă care se naşte din adevărata credinţă în Isus. Atunci nu vom fi ispitiţi să întrebăm, «Nu-Ţi pasă că pierim?», chiar dacă furtuna va vui şi apele lacului se vor înălţa cât munţii. Este imposibil să pierim cu Hristos în inima noastră. Fie ca Duhul Sfânt să ne înveţe să ne folosim pe deplin de Hristos. Hristos trebuie primit prin credinţă şi savurat în inimă. Să fie aşa, spre lauda Sa şi pentru pacea şi savurarea care dăinuieşte pentru noi!

„Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre”
Deuteronomul 3.23-27; 1 Împăraţi 19.1-4; 2 Corinteni 12.1-10

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 04.06.2019, Actualizat: 21.06.2019

Versete călăuzitoare: Deuteronomul 3.23-271 Împăraţi 19.1-42 Corinteni 12.1-10

Sunt trei cazuri în Sfânta Scriptură – două în Vechiul Testament şi unul în Noul Testament – unde credincioşii se roagă sincer la Dumnezeu, dar El nu le-a împlinit rugăciunea şi nu le-a răspuns la rugăciunile lor. Dar chiar dacă Dumnezeu nu le-a răspuns în felul în care ei s-au rugat, El le-a dat ceva – aşa cum El întotdeauna face -, care era mult mai bun pentru ei şi totodată L-a glorificat nespus de mult. Şi aceasta este cu mult mai mult decât numai dacă El le-ar fi rezolvat nevoile şi le-ar fi împlinit rugăciunile.

Indiferent dacă noi aducem lui Dumnezeu dorinţele inimilor noastre sau dorul nostru nerostit: El doreşte să ne binecuvânteze, pe noi, copiii dragostei Sale, potrivit cu măsura gloriei Sale şi a dragostei Sale. Şi când El ne binecuvântează după această măsură, nu suntem noi atunci binecuvântaţi? Când Dumnezeu dă, El dă ca Dumnezeu. El este nu numai Unul care aude şi răspunde, ci este şi dorinţa intimă a inimii Lui să ne dea binele; şi izvorul, din care curg toate, este dragostea în care El ni S-a revelat în Hristos Isus.

Moise

Primul loc îl găsim în cartea Deuteronomul 3.23-27:

Deuteronomul 3.23-27: Şi, în timpul acela, m-am rugat Domnului, zicând: «Doamne Dumnezeule, Tu ai început să arăţi robului Tău măreţia Ta şi mâna Ta cea tare. Pentru că ce dumnezeu este în ceruri sau pe pământ care să poată face lucrări ca ale Tale şi asemenea puterii Tale? Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara cea bună care este dincolo de Iordan, acel munte [lanţ de munţi] frumos şi Libanul!» Dar Domnul era mâniat pe mine din cauza voastră şi nu m-a ascultat; şi Domnul mi-a zis: «Ţi-ajunge atât! Nu-Mi mai vorbi despre lucrul acesta! Suie-te pe vârful Pisga şi ridică-ţi ochii spre apus şi spre nord şi spre sud şi spre răsărit şi priveşte-o cu ochii tăi: pentru că tu nu vei trece Iordanul acesta».

Moise a spus: „M-am rugat [am rugat fierbinte] Domnului”. Remarcabil este că apostolul Pavel foloseşte exact aceleaşi cuvinte în epistola către Corinteni. Însă rugăciunea sinceră a lui Moise nu a fost împlinită. Sigurul răspuns era: „Ţi-ajunge atât! Nu-Mi mai vorbi despre lucrul acesta!” Fără îndoială erau două motive, pentru care Moise nu avea voie să treacă Iordanul, ca să intre în ţara Canaan:

  1. Legea, aşa cum era ea, nu putea să ducă poporul lui Dumnezeu în odihna lui Dumnezeu. Aceasta a rămas rezervat lui Iosua, care este un model al lui Hristos în înviere.
  2. Şi motivul moral, pentru care Moise nu avea voie să intre în ţară, era: el „a vorbit nechibzuit cu buzele lui” [Psalmul 106.32Numeri 20.2-12].

Probabil întrebi: în ce măsură Dumnezeu a făcut ceva mai bun pentru Moise, decât să-i împlinească rugăciunea? Faptul că Dumnezeu l-a dus pe vârful muntelui Pisga şi l-a lăsat să vadă ţara, în loc să-l lase să intre în ea, putea numai să-i producă durere lui Moise! – Să observăm, ce citim în Noul Testament: când Domnul Isus stătea pe muntele transfigurării, Moise era la El. El vedea ţara împreună cu Hristos în glorie. Şi nu era aceasta mult mai bun decât dacă în zilele lui Israel el ar fi traversat Iordanul? Moise n-a spus nici un cuvânt despre aceasta pe munte; el putea vorbi numai despre Hristos. În felul acesta el a primit ceva mult mai bun, decât el şi-ar fi putut imagina sau ar fi putut spune. Şi astăzi Dumnezeu lucrează cu poporul Său după acelaşi principiu.

Ilie

1 Împăraţi 19.1-4: Şi Ahab a istorisit Izabelei în amănunte tot ce făcuse Ilie şi cum omorâse cu sabia pe toţi profeţii. Şi Izabela a trimis un sol la Ilie, zicând: „Aşa să-mi facă dumnezeii şi încă mai mult, dacă mâine, pe timpul acesta, nu voi face sufletul tău ca sufletul unuia dintre ei“. Şi, când a văzut el lucrul acesta, s-a ridicat şi a plecat, ca să-şi salveze viaţa; şi a venit la Beer-Şeba, care este a lui Iuda, şi a lăsat acolo pe slujitorul său. Şi a mers în pustiu cale de o zi şi a venit şi s-a aşezat sub un ienupăr şi dorea moartea sufletului său; şi a zis: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, pentru că nu sunt mai bun decât părinţii mei“.

Ilie, slujitorul lui Dumnezeu, şi-a pierdut tot curajul prin greutăţile în care el a ajuns cu poporul lui Dumnezeu. Nu erau greutăţile lui proprii, şi nici încercările în lume – erau încercări în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Nimic nu pune pe credincioşi aşa de mult la probă ca greutăţile poporului lui Dumnezeu. Oamenii care pot birui greutăţile proprii sunt biruiţi deseori de greutăţile în legătură cu mărturia Domnului, şi se prăbuşesc din cauza acestor greutăţi. Tocmai acestea descoperă adevărata putere a inimii. Propriile greutăţi le putem stăpâni prin puterea şi tăria lui Dumnezeu, dar greutăţile venite din partea poporului lui Dumnezeu ne încearcă în mod deosebit.

La Ilie totul merge bine, când o dată poate stăpâni lipsa şi altă dată belşugul; dar când Izabela apare pe scenă şi îl ameninţă cu moartea barbară, el merge la Dumnezeu şi spune, aşa cum şi alţii au făcut începând de atunci: „Ia sufletul meu de la mine, nu mai pot”. Ce diferenţă între Ilie din capitolul 19 şi Ilie din capitolul 18! Într-unul din capitole este în mod deosebit peste împrejurările lui; el nu are nici car triumfal şi nici conducător, dar îl are pe Dumnezeu, şi prin aceasta în puterea lui Dumnezeu are totul sub picioarele lui. Pe de altă parte el este ca un copil dezamăgit: el se aşează sub un ienupăr şi roagă pe Dumnezeu să-l lase să moară. Şi ce se întâmplă? Moare el? Nu, Dumnezeu îl ia la cer într-un vârtej de vânt – într-un car de foc cu cai de foc! […] Şi când Moise stă cu Domnul pe muntele transfigurării, şi Ilie este acolo. Şi el este în ţară, şi aceasta în acea scenă a gloriei lui Hristos, când Hristos ajunge la punctul cel mai înalt pe care un om îl poate ajunge pe pământ.

Rugăciunea lui Moise şi a lui Ilie nu a fost ascultată la timpul ei, însă lor le-a fost dat mult mai mult; rugăciunile lor au primit răspuns conform gândurilor lui Dumnezeu, pe care El le avea cu privire la Moise şi Ilie.

Pavel

2 Corinteni 12.1-10: În adevăr, nu-mi foloseşte să mă laud, pentru că voi veni la viziuni şi la descoperiri ale Domnului. Ştiu un om în Hristos, care acum paisprezece ani (fie în trup, nu ştiu, fie în afara trupului, nu ştiu; Dumnezeu ştie), unul ca acesta a fost răpit chiar până la al treilea cer. Şi ştiu că un asemenea om (fie în trup, fie în afara trupului, nu ştiu; Dumnezeu ştie), a fost răpit în paradis şi a auzit lucruri de nespus, pe care nu-i este îngăduit omului să le vorbească. Cu unul ca acesta mă voi lăuda, dar, cu mine însumi, nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele. Pentru că, dacă aş dori să mă laud, n-aş fi nebun, pentru că voi spune adevărul; dar mă feresc, ca să nu mă socotească cineva mai presus decât ceea ce mă vede a fi sau ceea ce aude de la mine. Şi, ca să nu mă înalţ prin măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ţepuş pentru carne, un sol al lui Satan, ca să mă pălmuiască, pentru ca să nu mă înalţ. Pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul ca să-l depărteze de la mine. Şi El mi-a spus: „Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“. Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos. De aceea, am plăcere în slăbiciuni, în insulte, în nevoi, în persecuţii, în strâmtorări, pentru Hristos; deoarece, când sunt slab, atunci sunt puternic.

Oricât de mult a implorat Pavel, Dumnezeu nu a îndepărtat ţepuşa. Dorim să studiem un moment acest pasaj; el conţine unele puncte foarte importante.

Primul lucru, pe care îl găsim aici, este valabil pentru fiecare creştin credincios: fiecare credincios creştin este „un om în Hristos”. Nu există credincioşi creştini care să nu fie în Hristos. În momentul în care cineva este un creştin în sensul în care se vorbeşte aici, el este şi un om în Hristos, un om care în ceea ce priveşte poziţia lui este total despărţit de omul în carne. Carnea şi duhul sunt contrare: dacă eu sunt în carne, atunci nu sunt în Hristos; dacă sunt în Hristos, atunci nu sunt în carne. Carnea va obţine putere naturală peste mine, dacă nu sunt veghetor şi dacă nu mă judec mereu. Însă este o mare deosebire să fi biruit de carne, aşa cum se spune, şi să fi un om în carne. Ca om în Hristos eu sunt pe un loc cu totul nou.

Deseori este prezentat aşa, ca şi cum crucea lui Hristos face ceva, ca să înalţe pe om. Ce rătăcire! Nu numai că natura veche nu poate fi îmbunătăţită, ci în momentul când un om devine un copil al lui Dumnezeu se arată imediat şi caracterul stricat al naturii lui vechi. Cine este chinuit cel mai mult de satan? Fără îndoială credincioşii, şi anume din cauză că ei se află în afara puterii lui: tot ceea ce satan le poate face, este să-i sperie şi să-i chinuie. Acelora care sunt sub puterea lui, el le slujeşte. După ce un om a devenit un credincios creştin, răutatea acestuia, ce este în el împotriva lui Dumnezeu, nu scade; în loc de aceasta satan încearcă să înfrice şi să chinuie mai mult decât oricând pe credincios, deoarece credinciosul nu mai este sub puterea lui. Noi trebuie să recunoaştem diferenţa între ce înseamnă să stai în fiinţa veche şi ceea ce înseamnă să stai înaintea lui Dumnezeu în Hristos într-o stare nouă. Apostolul se referă la trecut, când spune: „când eram în carne” [Romani 7.5]; însă acum spune: „voi sunteţi în Duh” [Romani 8.9]. Şi aşa este. „Ştiu [cunosc] un om în Hristos” [2 Corinteni 12.2], nu: am cunoscut.

Să observăm că Pavel nu vorbeşte despre sine însuşi ca despre Pavel. Dacă are ceva umilitor de spus despre sine însuşi, atunci el vorbeşte despre Pavel; atunci el spune: „[Eu] am fost coborât, într-un coş, printr-o fereastră, prin zid” [2 Corinteni 11.33]. Aceasta nu era nimic care să înalţe pe un om; era umilitor, şi atunci Pavel spune: „Eu”. Însă în momentul când are de relatat ceea ce este aşa de înălţător, nu se mai spune „eu”, ci: „un om în Hristos” – ceea ce este valabil pentru toţi creştinii credincioşi. „Ştiu [cunosc] un om în Hristos”. […]

Găsim în pasajul acesta şi altceva: purtarea de grijă atentă a lui Dumnezeu pentru slujitorul Său. Dumnezeul îndurător ştie că, carnea în Pavel este aceeaşi ca şi mai înainte. Faptul că Pavel a fost răpit în al treilea cer nu a schimbat câtuşi de puţin carnea; ea era pregătită ca la ocazia următoare să se înalţe. Şi astfel Dumnezeu vine în întâmpinare, şi astfel carnea nu poate lucra. Nu cunosc nici un alt loc din Scriptură, care arată mai clar vegherea preventivă a lui Dumnezeu, ca acesta. Noi toţi ştim că Dumnezeu ne reabilitează, dacă ratăm, dar ne gândim noi şi la toate lucrurile mici, pe care le întâmpinăm în viaţa noastră zilnică şi pe care El le-a pregătit şi planificat, pentru ca noi să nu ratăm? El face aceasta, „pentru ca eu să nu mă înalţ” – nu pentru ca să mă reabiliteze după un pas greşit, ci ca să mă ferească de el. „Ţepuşa pentru carne” era dureroasă pentru Pavel: un sol al lui satan. Cine altcineva ar putea să folosească pe satan împotriva lui satan? Exact această ţepuşă, acest sol al lui satan, a luat puterea lui satan ca să domnească asupra cărnii lui Pavel. Nu este minunat să şti că Dumnezeu face aşa ceva? Suntem uşor înclinaţi să spunem ca cei necredincioşi: „Mi s-a întâmplat aceasta sau aceea.” Nu ar fi o binecuvântare mult mai mare să spunem: Dumnezeu mi-a trimis aceasta şi aceea? – Nu ne odihnim noi atunci mai mult în dragostea lui Dumnezeu, dacă în împrejurările noastre, oricât de dureroase ar putea fi ele, putem spune: „Mâna Tatălui meu mi-a trimis această ţepuşă în dragostea Lui veghetoare”? „De aceea mi s-a dat o ţepuşă pentru carne.” Nu am avut parte de o încercare nimicitoare; Dumnezeu mi-a arătat îndurare.

Deci primul gând al apostolului era: Nu aş putea să ies din această greutate? – Credincioşii gândesc deseori: Dacă aş putea să ies din aceste împrejurări. – Dar dacă aceasta ar avea loc: tu ai natura, care face împrejurările tale actuale să fie o încercare pentru tine, în tine şi o vei lua cu tine. Ceea ce face acum împrejurările tale să fie aşa de grele şi le face să fie o punere la probă a ta, îţi vor pregăti curând în noile împrejurări greutăţi la fel de mari. Apostolul roagă aici pe Dumnezeu să schimbe împrejurările lui; noi le schimbăm deseori singuri pentru noi. Pavel a rugat de trei ori pe Dumnezeu să îndepărteze ţepuşa. Ce contrast cu rugăciunea Fiului adresată Tatălui, pe care El o repetă de trei ori şi o termină cu cuvintele: „Nu voia Mea, ci a Ta să se facă!” [Luca 22.42]. Era desăvârşirea lui Hristos, care L-a făcut să se îngrozească să bea acest pahar. Dimpotrivă Pavel s-a rugat ca om nedesăvârşit şi slab: Doamne, schimbă-mi împrejurările. – Răspunsul lui Dumnezeu la aceasta era: Doreşti tu să te aduc în împrejurări în care tu nu ai nevoie de puterea Mea? „Harul Meu îţi este de ajuns, pentru că puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune.”

Fiecăruia, care este în necaz, doresc să-i spun: Nu vrei tu să dai ocazie lui Dumnezeu să arate puterea Lui în slăbiciunea ta, şi să-ţi dea ocazia să te îndrepţi spre această putere şi să te sprijini pe ea? – Exact acesta este răspunsul lui Dumnezeu aici. El spune: Eu nu voi îndepărta ţepuşa, dar îţi voi da puterea Mea. – Aceasta nu este numai eliberare şi uşurare, ci înseamnă că eu sunt mutat pe locul puterii de partea lui Dumnezeu. „Harul Meu îţi este de ajuns.” Tocmai în greutăţile noaste se poate arăta harul: ţepuşa devine ocazie binecuvântată pentru Hristos, să ne arate cum intervine puterea Lui. Ce minunat, să mergi prin lumea aceasta şi să te sprijini pe puterea lui Hristos!

Când a primit Iacov binecuvântarea? Când a fost paralizat. El s-a pregătit să întâmpine pe Esau; s-a pregătit pentru toate, numai pentru Misterul, pe care avea să-l întâmpine şi care i-a atins coapsa, locul puterii lui naturale, pentru acesta nu s-a pregătit. Şi apoi Iacov nu a vrut să-L lase să plece şi a spus, ca să zicem aşa: mă agăţ de cel care m-a uscat, m-a paralizat, pentru ca El să aibă locul Lui în inima mea. – Apoi se arată că lucrarea lui Dumnezeu a fost făcută. El spune apoi: mă bucur să fiu paralizat; mă bucur să fiu făcut nimic; mă bucur să fiu zdrobit; mă bucur în slăbiciunea mea. – De ce? „Pentru ca puterea lui Hristos să locuiască peste mine.” […]

Este aşa la noi? Sau ne împotrivim călăuzirii lui Dumnezeu? Cât de des rugăm pe Dumnezeu să facă din noi ce vrea El, şi ne dăm înapoi, când El începe să ne răspundă. Eu gândesc deseori că nu este nimic mai nereal decât suntem în rugăciunile noastre. Noi rugăm pe Dumnezeu să ne facă asemenea lui Hristos, şi apoi ne temem de drumul pe care El ne conduce, pentru ca El să obţină acest ţel cu noi. Deseori se spune: Dacă eu m-aş ruga aşa, atunci Dumnezeu mi-ar lua totul. El m-ar tăia ca pe un copac de la coroană şi până la rădăcină. – Gândeşti tu în felul acesta despre Dumnezeu? El nu-ţi va lua nici măcar un lucru, care este bun pentru tine. El doreşte să-ţi dea tot ceea ce El consideră bun. Ştiu că toate motivaţiile mele, izvoarele mele, aptitudinile mele trebuie să fie de la Dumnezeu. Însă El spune: Dacă tu vrei să primeşti de la Mine izvoare, putere, aptitudini, pe scurt, totul, atunci Eu trebuie să dau la o parte ceea ce în inima ta este împotrivă. – Cel mai grav împotriva lui Hristos în noi este voinţa proprie, şi Dumnezeu ne ajută foarte practic să devenim liberi de ea. Ce chestiune minunată că sărmane creaturi ca noi sunt lăsate aici pentru ca harul lui Hristos să fie revelat în noi în viaţa noastră! […]

Facă Domnul ca Fiul Său să devină vizibil în noi potrivit cu puterea Duhului Său, din pricina Numelui Său.

„Pentru că gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, nici căile voastre, căile Mele“, zice Domnul. „Pentru că aşa cum cerurile sunt mai înalte decât pământul, tot aşa căile Mele sunt mai înalte decât căile voastre, şi gândurile Mele decât gândurile voastre” (Isaia 55.8,9)

Totul sub control
Filipeni 1.12-14

David R. Reid

© SoundWords, Online începând de la: 28.03.2019, Actualizat: 28.03.2019

Versete călăuzitoare: Filipeni 1.12-14

Filipeni 1.12-14: Vreau dar să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care sunt s-au întors mai degrabă spre înaintarea Evangheliei; astfel că lanţurile mele s-au arătat ca fiind în Hristos, în tot pretoriul şi tuturor celorlalţi; şi că cei mai mulţi dintre fraţi, încrezându-se în Domnul prin lanţurile mele, îndrăznesc mai mult să vorbească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă în viaţa noastră au loc lucruri, pe care nu le înţelegem, El vrea să ne înveţe să ne încredem în faptul că El are totul în mână şi nu Îi scapă controlul asupra vieţii noastre. (Ger de Koning).

Introducere

Împrejurările în viaţa unui creştin credincios aflat în creştere nu rezultă la întâmplare. Ele sunt conduse. Împrejurările vieţii noastre pot fi, vorbind omeneşte, măreţe sau dezamăgitoare; ele pot fi îmbucurătoare sau tragice; ele pot fi drepte sau nedrepte. Şi ele se pot schimba peste noapte sau pot rămâne mulţi ani neschimbate. Vorbind dumnezeieşte, împrejurările noastre sunt călăuzite în „ce”, „când”, „unde” şi „de ce” au loc. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu împrejurările de viaţă ale noastre nu sunt niciodată în afara controlului. Romani 8.28 spune, că „toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu”. Aceasta înseamnă în cele din urmă că Dumnezeu are controlul asupra tuturor împrejurărilor din viaţa unui creştin credincios aflat în creştere.

„Dar, stai un moment”, spui tu, „dacă Dumnezeu are controlul, ce este atunci cu toate împrejurările de viaţă ale mele care conţin nedreptate, inumanitate, suferinţă sau alte forme ale răului? Ce fel de control este acesta? Şi ce este apoi, când eu păcătuiesc? Dacă Dumnezeu are totul sub control – m-a programat El să păcătuiesc?”

Nicidecum! Biblia învaţă că este exclusiv vina noastră, dacă păcătuim. Şi noi nu putem atribui această vină lui Dumnezeu (vezi Iacov 1.13-15). Dar chiar dacă noi păcătuim, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a pierdut controlul asupra situaţiei. Probabil El foloseşte împrejurările, în care noi am ratat, ca să ne înveţe ceva sau ca să ne aducă înapoi la Sine.

În afară de aceasta, Biblia niciodată nu învaţă că toate împrejurările, pe care le trăieşte un credincios, sunt bune. Romani 8.28 nu spune, că toate lucrurile sunt bune! Versetul spune, că la Dumnezeu toate lucrurile din viaţa unui creştin credincios lucrează împreună spre bine. Multe împrejurări, pe care le trăieşte un creştin credincios, sunt cu totul altceva decât bune. Probabil împrejurările tale de viaţă sunt momentan foarte rele. Biblia ne învaţă realmente, că sunt situaţii în viaţa unui creştin credincios, care sunt foarte rele – şi sunt chiar influenţate de satan!

Exemplul lui Iov

Observă două puncte din viaţa lui Iov. Mai întâi vedem, că Dumnezeu permite să-l lovească împrejurări foarte rele. Însă nu Dumnezeu era cauza. (În acest context vezi Iacov 1.16,17. Observă, că de la Dumnezeu vin exclusiv lucruri bune, şi noi am fost înşelaţi, dacă nu putem crede aceasta.) În al doilea rând vedem că Dumnezeu niciodată nu a pierdut controlul asupra situaţiilor de viaţă ale lui Iov. Mult mai mult, El a folosit împrejurările rele pentru scopurile Sale suverane. El le-a folosit, pentru ca ele „să lucreze împreună pentru bine” în viaţa lui Iov. Citeşte sfârşitul cărţii Iov şi vezi cum Dumnezeu a folosit împrejurările de viaţă ale lui Iov ca test pentru credinţa lui, şi vezi rezultatul final în ultimul capitol.

Dumnezeu are controlul asupra tuturor situaţiilor din viaţa noastră. Cu toate că suntem liberi pentru a păcătui şi cu toată puterea lui satan (o putere îngrădită, ca şi cum el ar fi îndrumat temporal, în timp ce el aşteaptă judecata lui definitivă), Dumnezeu are controlul asupra tuturor împrejurărilor de viaţă ale noastre. Lui nu-I scapă nimic.

Exemplul Domnului

Dacă a fost vreodată un timp în care să pară că împrejurările au fost în afara controlului, atunci acesta a fost în ultima săptămână din viaţa Domnului nostru. Să ne gândim la procesul incorect împotriva Omului care era desăvârşit de nevinovat. Să ne gândim la maltratarea corporală a Unuia care nu l-a făcut pe nimeni să sufere. Să ne amintim de moartea barbară şi timpurie a Persoanei care întotdeauna i-a ajutat pe oameni. Era totul în afara controlului? Nu, totul era sub control, de la început şi până la sfârşit. Din toate profeţiile din Vechiul Testament referitoare la ultima săptămână a Domnului nici măcar o singură profeţie nu a rămas neîmplinită sau lăsată la o parte.

Prin aceste împrejurări „tragice” Dumnezeu ne-a dat dovada cea mai mare a dragostei Sale şi ne-a garantat răscumpărarea noastră veşnică. Dacă Dumnezeu a stăpânit aceste împrejurări aparent haotice, atunci putem fi siguri, că împrejurările din viaţa noastră niciodată nu pot scăpa de sub control. Noi putem „şti, că la Dumnezeu toate lucrurile lucrează împreună spre bine” în viaţa creştinilor credincioşi aflaţi în creştere.

Exemplul lui Pavel

În Filipeni 1.12-17 avem un exemplu impresionant, cum Dumnezeu a lăsat ca împrejurările „nefericite” din viaţa apostolului Pavel să lucreze împreună spre bine. Când Pavel a scris credincioşilor din Filipi, el aştepta în Roma să fie dus înaintea Cezarului. Posibilitatea să moară prin sabia romană era o realitate, înaintea căreia el stătea în fiecare zi. Împrejurări foarte grele! Până acum el a petrecut doi ani „irosiţi” în închisoarea din Palestina, în timp ce se făcea politică cu cazul lui. Părea că împrejurările lui nu mai erau sub control. În cele din urmă Pavel s-a referit la Cezar şi astfel a fost dus la Roma, unde aştepta ca situaţia lui să fie pusă înaintea tribunalului cel mai înalt al Imperiului Roman.

În timp ce Pavel aştepta, el a fost pus sub arest. Aceasta însemna, că nu l-au aruncat în temniţă, ci că el stătea sub arest într-o casă luată de el cu chirie (vezi Faptele apostolilor 28.30,31). Cu toate acestea era captivitate (Filipeni 1.13), căci un soldat roman era întotdeauna de pază acolo. Practic, Pavel şi paza erau legaţi cu lanţul tot timpul unul de altul. Deoarece fuga unui captiv roman îl costa viaţa pe paznic, în timpul acela nu era nici un sistem de cauţiune, prin care puteai să te răscumperi până la proces. Lanţul era întotdeauna acolo! El era într-adevăr suficient de lung, ca cel închis să se poată puţin mişca liber, dar să ne gândim la neplăcerile şi îngrădirile unor astfel de situaţii. Fiecare cuvânt, pe care Pavel îl rostea, era supravegheat. Pavel a trebuit să îndure orice injurie şi orice remarcă necuviincioasă a pazei romane. El nu putea pleca. El nu avea nici o sferă personală pentru nevoile lui proprii. Lanţul era permanent prezent. Cum putea Dumnezeu să permită astfel de împrejurări? Pentru paznici erau numai câteva ore de serviciu, după aceea erau liberi. Însă pentru Pavel erau întotdeauna aceleaşi împrejurări grele, zi după zi. Cum putea veni ceva bun din această situaţie? Mai avea Dumnezeu totul sub control?

În timpul acela mai era şi o altă situaţie grea în viaţa lui Pavel. Probabil era situaţia cea mai grea dintre toate. Din Flipeni 1.15-17 învăţăm că unii creştini din Roma, care nu erau una cu Pavel, au tras unele avantaje din situaţie. Din gelozie pe apostol vorbeau rău despre Pavel şi predicau mesajul creştin ca să obţină o poziţie de conducere în cadrul părtăşiei creştine. Dacă a fost vreodată un creştin, care ar fi avut dreptul să se plângă de împrejurările lui, atunci acesta era Pavel. Smuls dintr-o lucrare de slujire cu succes şi aducătoare de rod, închis într-o casă şi permanent supravegheat, vorbit de rău tocmai de fraţii şi surorile cărora a încercat să le slujească.

Te poţi tu identifica câtuşi de puţin cu Pavel în acest punct? Cu toate acestea Pavel nu s-a plâns de împrejurările lui de viaţă. Mai mult chiar, el a putut să se ridice deasupra lor şi să se bucure de ele (vezi Filipeni 1.8; 3.7). De ce? Deoarece el ştia, că Dumnezeu a folosit aceste împrejurări, pentru ca ele să lucreze împreună spre bine. Pavel aminteşte în Filipeni 1.12-15 unele din aceste rezultate bune ale „împrejurărilor rele” ale sale. În primul rând era un progres mare în vestirea Evangheliei (Filipeni 1.12). Tot personalul de gardă roman a auzit despre Hristos (Filipeni 1.13). Era imposibil să fi legat cu lanţul de Pavel şi să nu auzi vestea bună despre Isus! Îţi poţi imagina cum s-a răspândit în rândul soldaţilor vestea despre întemniţatul lor unic în felul lui şi despre mesajul lui – şi apoi a ajuns la fiecare (Filipeni 1.13). Evident era permis oricui era interesat sau curios, să viziteze pe Pavel (vezi Faptele apostolilor 28.30,31). Curând slujitori (şi probabil şi funcţionari) din curtea Cezarului au auzit şi au crezut vestea bună (Filipeni 4.22).

Dumnezeu a folosit „împrejurările regretabile” ale lui Pavel, ca să îndepărteze obstacole, care până atunci păreau de neînvins. Gândeşte-te: Evanghelia s-a răspândit în centrul Imperiului Roman, deoarece lui Pavel i-au fost luate drepturile şi libertatea. Dumnezeu avea controlul asupra acestor împrejurări vitrege.

Este posibil ca Dumnezeu să permită ca tu să ajungi la şcoală într-o sală de clasă, într-un loc de muncă, într-o vecinătate, într-o relaţie sau într-un pat de spital, care nicidecum nu-ţi place? Probabil acesta este drumul, pe care Dumnezeu l-a ales ca să ajungă la cineva „deosebit” cu dragostea şi vestea bună despre Isus Hristos. Tu ai fost ales, deoarece nimeni altcineva nu putea birui această situaţie deosebită!

Un alt rezultat bun al împrejurărilor vitrege ale lui Pavel era, că a crescut curajul creştinilor să răspândească Cuvântul lui Dumnezeu (versetul 14). Era nevoie de mult curaj să predici pe Isus Hristos în Roma păgână. Era mult mai uşor să fi un „creştin pe ascuns”, decât să-ţi rişti viaţa pentru ceea ce crezi. Însă creştinii din Roma au fost încurajaţi prin împrejurările lui Pavel. Dacă Pavel a putut suporta o maltratare aşa de mare pentru chestiunea lui Hristos, atunci desigur şi ei puteau. De asemenea şi creştinii, care erau geloşi pe Pavel, erau la urma urmei curajoşi, ca să meargă în afară să predice pe Hristos, şi aceasta îl bucura pe Pavel (Filipeni 1.18). Cât de uimitor lucrează toate împrejurările spre bine! Deoarece libertatea lui Pavel era îngrădită şi lui i s-au luat drepturile, creştinii au fost încurajaţi să continue cu îndrăzneală lucrarea.

Gânduri de încheiere

Se poate ca Dumnezeu să permită ca tu să fi îngrădit în libertatea ta şi să îţi fie luate unele drepturi? Probabil prin felul cum tu te comporţi în aceste îngrădiri, alţi creştini credincioşi aflaţi în creştere vor fi impulsionaţi şi încurajaţi în lucrarea pentru Domnul. Dumnezeu te-a ales ca exemplu, prin care El poate înmulţi rezultatele bune.

Dumnezeu a lucrat tot felul de lucruri bune prin împrejurările vitrege ale lui Pavel. În timpul captivităţii sale, Pavel a avut mai mult timp să scrie. Patru cărţi ale Bibliei au fost scrise în timpul acesta: epistolele către Filipeni, Efeseni, Coloseni şi Filimon. În acelaşi fel Dumnezeul nostru foloseşte împrejurările noastre, pentru ca ele să lucreze împreună după intenţiile Lui bune. Nu descuraja! Domnul are controlul deplin!

A purtat Hristos păcatele tuturor oamenilor?
Aspecte ale ispăşirii

Roy A. Huebner…

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14,15

Hristos a murit pentru toţi, sângele Lui a fost vărsat pentru mulţi

Hristos a murit pentru toţi

Că Hristos a murit pentru toţi, aceasta ne-o spune Scriptura:

2 Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.

Totalitatea conţine o submulţime

Înainte să ne preocupăm mai îndeaproape cu pasajul acesta, vrem să ţinem seama de un anumit aspect, care este de foarte mare ajutor şi despre care găsim un exemplu în acest pasaj.

Hristos a murit pentru toţi, deci noi spunem: El a murit pentru noi. „Noi” este o parte dintr-o grupă mai mare, care în pasajul acesta este numită „toţi”. „Noi” este o submulţime din „toţi”. Dacă eu spun: Hristos a murit pentru mine, aceasta însă nu înseamnă neapărat că El nu a murit pentru toţi. În cazul acesta Scriptura învaţă categoric, că El a murit pentru toţi. Moartea lui pentru (din cauza sau în favoarea) toţi stă în legătură cu aspectul ispăşirii făcute pentru lume:

1 Ioan 2.2: Şi El este ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă.

Însă de îndată ce este introdusă noţiunea păcat, trebuie să aibă loc o diferenţiere. În 1 Corinteni 15.3 citim:

1 Corinteni 15.3: Hristos a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] păcatele noastre.

Însă prin aceasta nu vrea să se spună că Hristos a murit pentru păcatele lumii. Scriptura nu învaţă niciunde, că Hristos ar fi murit pentru păcatele fiecărui om sau că El ar fi purtat pe  trupul Său pe cruce păcatele fiecărui Om. Moartea pentru toţi nu este acelaşi lucru cu moartea pentru păcatele tuturor. Moartea lui Hristos pentru păcatele noastre  nu include, că Hristos ar fi murit pentru păcatele tuturor. Multe rătăciri iau naştere când se priveşte ceva ca parte a unui întreg mai mare şi acest întreg nici nu există în realitate. O comparaţie a textului din 1 Corinteni 15.3 cu 1 Ioan 2.2 este falsă, căci într-un loc (1 Corinteni 15.3) se vorbeşte despre o submulţime (cantitate parţială), în celălalt loc se vorbeşte de grupa mai mare (1 Ioan 2.2). Aceasta înseamnă, în Scriptură sunt locuri pentru ambele cazuri şi nu numai pentru unul din ambele cazuri [pentru submulţime (= păcatele noastre) şi pentru grupa mai mare generală (= lumea)].

Hristos a purtat exclusiv păcatele credincioşilor, despre sângele Lui se spune numai că el a fost vărsat pentru mulţi.

 

Lumea Numai credincioşii

Ispăşirea

„Ispăşire … pentru toată lumea” (1 Ioan 2.2)

Aceasta este general valabil, aşa că Dumnezeu poate spune: „Vino!”

Nu se spune că Hristos a făcut ispăşire pentru păcatele lor.

Ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 2.2; 4.10Evrei 2.17)

Ispăşire cu privire la Dumnezeu – Hristos a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre; aceasta este caracteristic.

Suplinirea se referă la om; Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre.

Răscumpărarea[1]

CUMPĂRAREA

„… cumpără ogorul acela” (Matei 13.44)

„… tăgăduiesc pe Stăpânul care i-a cumpărat” (2 Petru 2.1)

Nu se spune că Hristos i-a răscumpărat prin sângele Său.

SUPLINIREA

„Adunarea lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28)

Preţul răscumpărării

CUMPĂRAREA

„Preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (1 Timotei 2.6)

SUPLINIREA

„Ca răscumpărare pentru [άντί = „în loc de”]Matei 20.28; Marcu 10.45)

Dreptatea lui Dumnezeu

„pentru toţi” (Romani 3.22)

Nu se spune că ea este peste toţi.

„… peste toţi cei care cred” (Romani 3.22)

Moartea lui Hristos

CUMPĂRAREA

„El a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”] toţi” (2 Corinteni 5.15).

Nu se spune că El a murit pentru păcatul tuturor.

SUPLINIREA

„… a murit pentru [ύπέρ = „în favoarea”]  păcatele noastre” (1 Corinteni 15.3)

Purtarea păcatelor

Nu se spune că El a purtat păcatele tuturor.

Nu se spune că El a purtat păcatul tuturor.

SUPLINIREA

„… care a purtat El Însuşi păcatele noastre pe trupul Său pe lemn” (1 Petru 2.24)

„… a purtat păcatul multora” (Isaia 53.12)

Sângele lui Hristos

Nu se spune că El Şi-a vărsat sângele pentru toţi.

Nu se spune că El i-a spălat pe toţi în sângele Său.

SUPLINIREA

„… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [πєρί = „cu privire la, din cauză”] mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28).

„… sângele Meu, … cel care se varsă pentru [ύπέρ = „în favoarea”] mulţi” (Marcu 14.24).

„… ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său” (Apocalipsa 1.5).

Răscumpărarea

Nu se spune că toţi au fost răscumpăraţi prin sânge (sau într-un alt fel) SUPLINIREA

„în El avem [noi] răscumpărarea prin sângele Lui” (Efeseni 1.7).

 

Dacă studiem cum vorbeşte Scriptura despre aceste lucruri, constatăm următoarele:

  1. Niciunde nu se spune că Hristos a murit pentru păcatele tuturor. Deoarece Scriptura tace în privinţa aceasta, vrem să învăţăm din aceasta că Hristos nu a purtat păcatele tuturor pe cruce.
  2. Din îngrădirea pe care o face Scriptura putem deduce următoarele: Pasajele care vorbesc despre faptul că Hristos a purtat păcatele, vorbesc numai despre păcatele multora, şi nu despre păcatele tuturor.
  3. Chiar şi Isaia 53, unde este vorba despre iudei, este valabilă această îngrădire. Hristos nu a purtat păcatele tuturor iudeilor.
  4. Din delimitarea făcută de Scriptură putem deduce că pasajele care vorbesc de faptul că Hristos Şi-a vărsat sângele, vorbesc numai despre mulţi şi nu despre toţi.
  5. Foarte remarcabil este şi faptul că Adunarea lui Dumnezeu a fost răscumpărată cu „sângele propriului Său Fiu” (Faptele apostolilor 20.28).
  6. Există apoi diferenţa remarcabilă în ceea ce priveşte „preţ de răscumpărare pentru mulţi”. Această diferenţă confirmă faptul că noi putem vedea realmente suplinirea în noţiunea „în locul [άντί] multora” (Matei 20.28Marcu 10.45), ceea ce nu este în cazul „preţ de răscumpărare pentru [ύπέρ = „în favoarea”; 1 Timotei 2.6] toţi”.
  7. Prin faptul că Hristos a murit pentru toţi, El a murit pentru noi; însă numai despre credincioşi se spune că Hristos a murit pentru păcatele noastre.
  8. Chiar şi cu privire la ispăşire se găseşte această completare: este ispăşire pentru lume şi este ispăşire pentru păcatele noastre.
  9. Dreptatea lui Dumnezeu este „pentru toţi”, deoarece ispăşirea este pentru lume şi Hristos a murit pentru toţi; însă dreptatea lui Dumnezeu este „peste toţi cei care cred” – aceştia sunt numai aceia ale căror păcate Hristos le-a purtat ca Suplinitor, cei mulţi, pentru care a fost vărsat sângele Său (Romani 3.22).

Dacă ar exista un loc în Scriptură care ar spune că Hristos ar fi purtat păcatele tuturor, atunci acesta ar fi fost demult arătat. În Scriptură lipseşte o astfel de afirmaţie. Aceasta înseamnă: în locuri ca cel „preţ de răscumpărare pentru toţi” şi „El a murit pentru toţi” trebuie citit gândul că Hristos a purtat păcatele fiecărui om. Însă gândul acesta a fost numai fals interpretat în aceste texte; însă pentru acest gând fals nu este nici un loc din Scriptură.Romani 5.6,8 vorbeşte despre Hristos, care a murit pentru noi cei fără Dumnezeu (versetul 6), pe când noi eram încă păcătoşi. Desigur toţi oamenii sunt fără Dumnezeu şi păcătoşi; însă în aceste versete este vorba de o parte din oameni: despre noi credincioşii.

Noi trebuie să privim pe fratele nostru ca pe unul pentru care Hristos a murit (Romani 14.15). În 1 Corinteni 8.11 fratele nostru este privit ca unul „pentru care [sau: din pricina căruia] a murit Hristos”.

Alte locuri din Scriptură găsim în:

  • 1 Tesaloniceni 5.10: „care a murit pentru noi”
  • Tit 2.14: „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi”
  • Galateni 2.20: „care … S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”
  • Galateni 3.13: „făcându-Se blestem pentru noi”

Niciunul din aceste locuri nu arată că Hristos ar fi purtat pe trupul Său pe cruce păcatele fiecărui om. În timp ce credinciosul admiră şi preţuieşte tot mai mult faptul că Hristos a murit pentru el, cel necredincios respinge această realitate. Însă cel credincios ştie că Hristos a purtat păcatele lui pe trupul Său pe lemn (1 Petru 2.24), da, chiar că El a fost făcut păcat pentru noi (2 Corinteni 5.21), ceea ce are a face cu păcatul în carne.

2 Corinteni 5.14,15 nu vorbeşte despre suplinire pentru toţi

2 Corinteni 5.14,15: … dacă Unul a murit pentru [ύπέρ = „din cauza”] toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru [ύπέρ] toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru [ύπέρ] ei a murit şi a înviat.

N. Darby s-a preocupat cu unele din aceste păreri false:

Ceea ce noi nu găsim în Scriptură este suplinirea pentru toţi. În marea zi a ispăşirii în jertfa pentru păcat a poporului erau două aspecte: sorţul pentru Domnul şi sorţul pentru popor. Sorţul pentru Domnul era sacrificat, deoarece acesta corespundea Fiinţei desăvârşite a lui Dumnezeu; Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în Hristos şi Evanghelia este vestită în toată lumea. Sorţul pentru popor, ţapul pentru păcat, a purtat apoi pe capul său păcatele poporului. În acest ţap eu văd pe Hristos ca Suplinitor pentru poporul Său, şi în celălalt ţap [animalul sacrificat] văd ispăşire faţă de Dumnezeu. Desigur aceasta era valabil pentru aceia ale căror păcate au fost mărturisite. În Romani 3 citim despre dreptatea lui Dumnezeu „pentru toţi şi peste toţi cei care cred” (Romani 3.22). Ea merge spre toţi şi este peste toţi cei care cred. Unii ar putea spune, că Hristos a purtat păcatele lumii, dar dacă este aşa, cum poate atunci Dumnezeu să învinuiască de acestea [păcatele oamenilor]? Nici El nu ar putea aceasta şi nici Scriptura nu spune niciodată aşa ceva. Calvinistul acceptă numai sângele pe scaunul harului, în realitate el tăgăduieşte ispăşirea. Găsim aici satisfacerea cu privire la glorificarea lui Dumnezeu, şi după aceea Evanghelia este vestită şi spune: „Vă rugăm, pentru Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.20). Dar dacă apoi vine cineva, îi pot eu spune, că am ceva să-i comunic, şi anume că Hristos a purtat toate păcatele sale? Un evanghelist nu poate spune simplu: „Hristos a purtat toate păcatele tale.” Desigur Dumnezeu cunoaşte pe cei aleşi ai Lui, însă noi îi putem cunoaşte numai pe baza lucrărilor lor (Collected Writings 26:337).

Hristos a mărturisit toate păcatele poporului Său ca fiind ale Sale; El a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe cruce (1 Petru 2.24). Sunt doi ţapi, dar este un singur Hristos. Cei doi ţapi reprezintă aspectul dublu al jertfei lui Hristos: aspectul orientat spre Dumnezeu şi aspectul, că Hristos a purtat păcatele noastre. Sângele este martorul că Hristos a înfăptuit totul, şi El nu a intrat fără sânge (Evrei 9.12). El este ispăşire pentru păcatele noastre, însă în acest aspect se adaugă lumea: El este ispăşire pentru lumea întreagă. El a făcut tot ce era necesar. Omul, chiar şi cel mai adânc căzut, îşi poate revendica acest sânge. De aceea Evanghelia vesteşte lumii: „Cine vrea, să vină”. În ceea ce priveşte acest aspect, putem probabil spune, că Hristos a murit pentru toţi şi că El S-a dat ca preţ de răscumpărare pentru toţi. El stă la dispoziţie ca jertfa pentru păcat desăvârşită, şi anume pentru fiecare care vrea să vină la El – El a gustat moartea pentru toţi oamenii (Collected Writings 27:319).

Drept urmare, au fost puse pe Hristos păcatele tuturor oamenilor? Dacă ar fi aşa, atunci toţi ar fi mântuiţi sau lucrarea Sa (că El a purtat mâniaLevitic 16). Deoarece păcatul a pătruns, gloria lui Dumnezeu a fost lezată şi de asemenea şi păcatele noastre. Sângele a fost dus ca ispăşire înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi păcatele oamenilor au fost puse prin suplinitorii lor pe capul ţapului pentru păcat. Ambele ţeluri au fost atinse: Dumnezeu a fost glorificat prin ceea ce era El, şi păcatele oamenilor au fost îndepărtate. Astfel S-a arătat Hristos la împlinirea timpului ca să îndepărteze păcatul prin jertfa Persoanei Sale, însă în afară de aceasta El a fost jertfit o singură dată ca să poarte păcatele multora (Collected Writings 23:265).

De necrezut, câte interpretări absurde ale Scripturi s-au făcut deja – chiar şi aceea, că toţi ar fi murit cu Hristos.Hristos Şi-a vărsat sângele pentru mulţi

Am studiat deci numeroase diferenţe, pe care le face Scriptura, ca de exemplu, Hristos a murit pentru toţi. Însă niciunde nu citim, că El ar fi murit pentru păcatele tuturor; dimpotrivă citim, că El a murit pentru păcatele noastre. Deci ne întrebăm: Unde stă scris că sângele Său a fost vărsat pentru toţi? Desigur Scriptura este mai înţeleaptă decât noi în exprimarea ei. Preţul răscumpărării este pentru toţi şi Hristos a murit pentru toţi. Aceasta ne-o spune Cuvântul lui Dumnezeu. Am văzut că aceasta stă în legătură cu ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învaţă cu privire la cumpărarea prin Fiul Omului. Aceasta la rândul ei stă în legătură cu faptul că Hristos este ispăşire pentru lume (1 Ioan 2.2). Salvarea este însă altceva decât cumpărarea. Suntem conştienţi că numai credincioşii sunt salvaţi. Întrebare: Prin ce au fost ei salvaţi?

1 Petru 1.18,19: 18 … ştiind, că … aţi fost răscumpăraţi 19 … cu sângele preţios al lui Hristos.

Efeseni 1.7: … în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţia harului Său.

În acest context trebuie amintite şi versetele următoare:

Apocalipsa 5.9: … ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie.

Apocalipsa 14.3,4: 3 … cei răscumpăraţi de pe pământ. 4 … Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

[Darby adaugă la locul din Apocalipsa 5.9 o adnotare în versiunea engleză a traducerii Bibliei: „sau răscumpărat, ca în capitolul 14.3,4”.]

Sângele se referă la moarte

În Scriptură găsim unele locuri, în care sângele se referă la moartea unui om, ca de exemplu: Matei 23.30,35; 27.6,25Faptele apostolilor 5.28; 22.20Apocalipsa 6.10; 18.24; 19.13. Când citim despre sângele lui Hristos, ştim că aceasta include gândul referitor la moartea Lui.

Nu se spune că sângele lui Hristos este pentru toţi

Dacă cercetăm folosirea cuvântului „sânge” în Noul Testament, găsim în mod remarcabil că el nu se foloseşte în acelaşi sens ca şi „a murit pentru toţi”. Niciunde în Biblie nu citim ceva de felul: „El Şi-a vărsat sângele pentru toţi”. Dacă nu se înţelege aceasta, nu este nici o bază să se spună că nu este nici o diferenţă. Cu o astfel de concepţie trecem cu vederea că Dumnezeu ne poate explica aceasta. Noi putem, fără a deveni dogmatici, să spunem cel puţin că I-a plăcut Duhului Sfânt, care ne-a dat Cuvântul lui Dumnezeu, să aplice într-un fel moartea lui Hristos şi în alt fel sângele Lui.

Ştim că lucrarea de ispăşire de la cruce a constat din suferinţele ispăşitoare, din moartea Lui şi din vărsarea sângelui Lui.[6] Sângele, despre care vorbeşte Scriptura, este sângele care a curs împreună cu apa din coasta Domnului (Ioan 19.341 Ioan 5.6). Credinţa vine în urma vestirii, vestirea însă este prin Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 10.17). Credinţa cunoaşte deci numai sângele din coasta Domnului. Acesta este sângele ispăşirii, pe care Scriptura îl prezintă credinţei.

Noul legământ pentru Israel, când tot Israelul va fi mântuit (Romani 11.26), se bazează pe sângele lui Hristos (Matei 26.28). Sângele lui Hristos este folosit în sens simbolic ca sângele pe care îl bea credinciosul (Ioan 6.53-56). Înseamnă aplicarea morţii Sale pe cruce; această moarte are întreaga valoare a suferinţelor ispăşitoare.

În Faptele apostolilor 20.28 găsim o expresie remarcabilă:

Faptele apostolilor 20.28: … Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului Său Fiu.

N. Darby s-a preocupat detaliat cu greutatea traducerii locului acesta corect şi cum se cuvine.

În ceea ce mă priveşte cred – şi totdeauna am crezut aşa –, că, corect trebuie să se spună: „Biserica lui Dumnezeu”. Dacă textul original în limba greacă este aici: dia tou idiou haimatos, atunci singura traducere corectă este: „Biserica lui Dumnezeu, pe care El a dobândit-o cu propriu Său sânge”, şi aşa citesc traducătorii englezi locul acesta.Ioan 15.19, care se poate găsi în toate dicţionarele: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei” – to idion ephilei. Aceasta este fără îndoială o expresie greacă. Desigur se poate traduce [în Faptele Apostolilor 20.28] şi: „prin propriul Său sânge”. Însă întrebarea este, ce este corect. To idion înseamnă ceva care ne este foarte aproape; corespunde cuvântului „propriu”. De aceea se spune: „… nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu” (Romani 8.32). Dumnezeu a dobândit Biserica cu ceea ce Îi aparţinea Lui, cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat, cel mai iubit, cel mai de preţ. Acesta este un gând cum aici nu putea să fie mai potrivit şi mai frumos. În privinţa aceasta nu poate fi nici o îndoială. Singularul exprimă acest fapt aici după părerea mea mai mult decât pluralul, pentru care însă nu pot oferi nici o dovadă. În orice caz nu există nici o expresie mai potrivită şi, aşa cum îmi pare mie, nici mai expresivă. Dumnezeu a cumpărat Biserica cu ceea ce Lui Îi era cel mai apropiat şi cel mai de preţ. Eu gândesc că puterea de expresie a acestor cuvinte este enormă, în mod deosebit în locul acesta, şi în afară de aceasta ea pare să fie mai puternică decât expresia care ar fi exprimat relaţia Domnului nostru preaslăvit cu Tatăl Său, oricât de importantă ar fi aceasta aici. Puterea frazei constă în cuvântul idion („propriu”), pentru mine o expresie cu conţinut profund (Collected Writing 34:107).

Gândul central este că Adunarea aparţine lui Dumnezeu prin sânge.

În continuare avem credinţa în sângele lui Hristos:

Romani 3.35: Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui.

Însă aceasta nu este totul. În Romani 5.9 citim:

Romani 5.9: … fiind îndreptăţiţi acum prin sângele Lui.

Locul acesta leagă sângele cu îndreptăţirea, în care învierea este desigur inclusă (Romani 4.25). Să mai observăm şi felul cum îndreptăţirea şi răscumpărarea sunt legate între ele (Romani 3.24). Noi am fost răscumpăraţi cu sângele Său preţios (1 Petru 1.18,19), noi avem răscumpărarea prin sângele Său (Efeseni 1.7).

În afară de aceasta prin sângele lui Hristos am fost apropiaţi (Efeseni 2.13) şi avem pace prin sângele crucii Sale (Coloseni 1.20). Este sângele lui Hristos, care ne curăţă conştiinţa de faptele moarte, ca să slujim Dumnezeului celui viu (Evrei 9.14). Prin sângele lui Isus avem îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt (Evrei 10.19,20).

În Apocalipsa 1.5,6 vedem cum binecuvântările pe baza folosirii valorii morţii lui Hristos sunt legate cu sângele. Dacă odată s-a recunoscut această valoare, atunci eşti în posesia suplinirii.

Apocalipsa 1.5,6: A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său: a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin.

În final ar trebui să ţinem seama şi de următoarele: când Scriptura vorbeşte despre iertarea păcatelor noastre şi numeşte un aspect al lucrării lui Hristos, atunci aceasta stă întotdeauna în legătură cu sângele şi/sau cu răscumpărarea. Versetul din Efeseni 1.17, pe care l-am citat în paragraful anterior, ar trebui să-l legăm cu Coloseni 1.14. În afară de aceasta stă în Evrei 9.22: „… fără vărsare de sânge nu este iertare.” Însă acolo unde lucrarea lui Hristos nu este luată în posesiune, nici sângele lui Hristos nu este amintit.

Sângele – vărsat pentru mulţi

Când a fost instaurată masa Domnului, Domnul Isus spune în legătură cu paharul:

Matei 26.28: pentru că acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.

Marcu 14.24: Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi.

Aceste locuri din Scriptură arată că sângele a fost vărsat şi pentru aceia care nu aparţin noului legământ. Se spune însă: „pentru mulţi”, nu „pentru toţi”. Aici găsim o diferenţă faţă de preţul răscumpărării. Domnul foloseşte cuvintele „preţ de răscumpărare pentru mulţi”; însă la timpul respectiv El va mărturisi că El era „preţul de răscumpărare pentru toţi”. Însă în continuarea acestei afirmaţii nu se spune, că sângele Său S-a vărsat pentru toţi.

Cu privire la masa Domnului şi vărsarea sângelui pentru mulţi sunt probabil ajutătoare următoarele remarci ale lui Darby:

După aceea Domnul introduce Cina. Mai întâi El Se așează pe Sine în locul paştelui iudaic şi al vechiului legământ, şi apoi sângele noului legământ şi apoi sângele Lui vărsat pentru mulţi. De asemenea binecuvântările nu mai trebuiau să rămână limitate la poporul iudeu. Acesta este caracterul tipic al Cinei, care corespunde temei acestei Evanghelii (a lui Matei) [vezi şi Collected Writings 24:66,197]. Prezentarea făcută de Marcu corespunde în principal relatării lui Matei. Relatarea lui Luca dimpotrivă este mult mai personală şi ne arată sentimentele (desigur divine, dar şi) umane, pe care Domnul le avea faţă de ucenici. Însă toate evangheliile relatează despre sângele noului legământ sau despre noul legământ în sângele Său. În evanghelia după Matei găsim Masa Domnului în legătură cu gândul referitor la despărţire: că El va părăsi pe oameni şi chiar şi pe ucenicii Săi pe pământ. Începând de atunci El nu va mai bea din rodul viţei; numai Matei şi Marcu amintesc, că El îl va bea nou cu ei. Această masă era mărturia simplă şi frumoasă, că tot ce a fost înainte cu privire la om şi relaţia lui cu Dumnezeu va trebui să primească o bază absolut nouă.

Într-adevăr noul legământ nu era încă instaurat, însă sângele, pe care se bazează noul legământ, a fost deja vărsat şi putea acum să fie vestit. Prin aceasta s-a terminat cu iudaismul, aceasta înseamnă, relaţia omului conform cărnii cu Dumnezeu a ajuns la sfârşit. Tot ce avea ca bază o dreptate omenească era acum terminat. De asemenea şi orice legătură între Domnul, care a venit în carne, şi om s-a terminat. Trupul Său – însă ca trup mort – a fost dat în loc de aceasta ca şi carne. Aceasta mărturiseşte în două feluri despre faptul că pe de o parte începând de acum nu mai putea fi nici o legătură între omul în carne şi Dumnezeu. [Prin aceasta s-a încheiat termenul de încercare al primului om. După cruce s-a terminat cu faza de încercare a omului.] Pe de altă parte mărturiseşte despre faptul că a avut loc răscumpărarea, adevăratul Miel de paşte a fost jertfit. Mai înainte moartea era pentru om, acum el are viaţă prin moarte, prin moartea lui Hristos. Aici nu este vorba ca în evanghelia după Luca să se facă aceasta spre amintirea Lui, ci aici este scoasă în evidenţă în mod deosebit despărţirea de ucenicii Lui, care urma să aibă loc în curând. Într-adevăr El nu mănâncă şi nu bea împreună cu ei, însă le dă semnul morţii Sale, semnul răscumpărării desăvârşite prin moartea Sa. Moartea Lui, şi nu viaţa Lui, era partea lor cu El. Aceasta însemna o schimbare enormă şi deplină a tuturor  relaţiilor lor cu El. În afară de aceasta aceste relaţii au obţinut un caracter veşnic. Moartea era partea Fiului lui Dumnezeu ca Om pe pământ, şi partea lor cu El şi cu Dumnezeu s-a întemeiat pe această moarte.

Sângele a fost vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor, şi noul legământ este întemeiat pe aceasta. Întreaga epocă s-a schimbat prin aceasta; totul a fost întemeiat pentru veşnicie, şi chiar cu privire şi la om, cu privire la relaţia credinciosului cu Dumnezeu. Legătura, care exista în momentul acesta, a fost total întreruptă, până când ea va fi înnoită sub o formă nouă în Împărăţia Tatălui Său. Această exprimare este specifică evangheliei după Matei, care vorbeşte despre Împărăţia cerească. Această Împărăţie cerească este partea mai sublimă şi cerească a Împărăţiei. [Viitoarea Împărăţie va consta întrucâtva din două sfere: din sfera pământeană, care este Împărăţia Fiului Omului, şi sfera cerească, care este Împărăţia Tatălui.] Găsim aceasta în evanghelia după Matei 13.41-43 în explicarea parabolei despre neghină şi sămânţa bună: „Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire … Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” Împărăţia Tatălui este locul sublim, unde ei vor fi în aceeaşi glorie ca şi Hristos Însuşi, „rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos” (Efeseni 1.5); deci aici este „Tatăl Meu”, acolo „Tatăl lor”. Atunci Hristos va avea într-un mod nou minunat (vezi Collected Writings 25:21; Synopsys 3:139) iarăşi părtăşie cu ucenicii Săi şi ei cu El. Ce loc binecuvântat şi ce legătură binecuvântată! Domnul a renunţat la părtăşia cu ucenicii Săi, ca să înfăptuiască răscumpărarea lor, şi El doreşte cu ardoare, ca şi noi, să reînnoiască această părtăşie într-un loc mai bun şi mai frumos – o părtăşie aşa de reală şi de intimă, aşa cum ucenicii nu ar putea s-o aibă pe pământ. Nu este nimic mai frumos şi mai copleşitor decât această înştiinţare din partea Domnului, scurt înainte când a trebuit să-i părăsească. El a revelat inima Sa, dragostea Lui pentru noi. După aceia ei au cântat o cântare de laudă şi au pornit spre Muntele Măslinilor, unde El mergea de obicei (Collected Writings 24:197-199).

Este noul legământ în sângele Său, care S-a vărsat pentru mulţi. Prin aceasta este exclusiv sângele vărsat, care ne este prezentat la Cină. Sângele este martorul permanent pentru faptul că (în ceea ce priveşte partea lui Dumnezeu în legământ) baza legământului este sângele Mijlocitorului, care s-a vărsat pentru mulţi. În afară de aceasta sângele este un semn al unităţii trupului [Remarca redacţiei: Noi nu putem vedea în sânge un semn al unităţii. El este mai degrabă baza pentru adevărul: „este un singur trup”. Numai despre pâine se spune, că ea simbolizează trupul], aşa că aceia, care iau parte, sunt un singur trup în Hristos, alcătuit din toţi sfinţii adevăraţi (Collected Writings 29:366).

 

Adnotare

[1]Ne amintim că tema „Cumpărare” a fost tratată în unul din capitolele anterioare. Prin moartea lui Hristos totul a fost cumpărat. Aceasta nu este acelaşi lucru cu răscumpărare.

[2]Expresia „pentru” înseamnă „în locul” (άντί) multora. Ea are foarte clar înţelesul de suplinire. Când se vorbeşte despre toţi, ca în 1 Timotei, se spune numai „în favoarea  tuturor” (W. Kelly, Lectures on the Day of Atonement).

[3]Am auzit, că singurul păcat pentru care omul ar fi judecat, ar fi acela că Hristos nu a fost primit ca Salvator. Aceasta ar însemna, că Hristos a purtat fiecare păcat al omului, cu o singură excepţie. Această idee decurge dintr-o gândire carnală. La marele tron alb necredincioşii vor fi judecaţi „fiecare după faptele lui” (Apocalipsa 20.13). De ce să aibă loc această judecată, dacă Hristos ar fi plătit la cruce pedeapsa şi a purtat pe trupul Său aceste păcate?

[4]

Darby scrie:

S-a afirmat deja că nu ar fi nici o potolire a mâniei lui Dumnezeu. Cuvintele ίλάσκεσθαι, ίλάσ τήροιυ, ίλάσμός au toate acelaşi înţeles. Ele descriu caracteristici şi însuşiri în Dumnezeu, care sunt necesare şi trebuie păstrate permanent, căci altfel El nu mai este Dumnezeu, aşa cum este (respectiv, atunci El nu mai este Dumnezeu). Sfinţenia Lui şi dreptatea Lui trebuie păstrate, dragostea Lui însă este nelimitată (Collected Writings 10:349; vezi şi 12:246)

Kelly remarcă:

În ceea ce priveşte litera, Noul Testament nu vorbeşte nici despre exercitarea mâniei la cruce şi nici despre o potolire a lui Dumnezeu. Şi înapoia acestui fapt este aceeaşi înţelepciune care evită aceste două noţiuni. Vrem însă să fim atenţi să nu tăgăduim nici pe una şi nici pe cealaltă, prin faptul că Dumnezeu a purtat grijă să nu se abuzeze de ele (The Bible Treasury 18:97, adnotare).

[5]

În privinţa aceasta J. N. Darby a remarcat:

Dacă oamenii ar înţelege gândurile lui Dumnezeu cu privire la expresia „… dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit”, atunci nu ar afirma astfel de lucruri absurde. Eu resping cu hotărâre ideea, că toţi au murit cu Hristos, şi nici nu trebuie să cunoşti limba greacă, ca să înţelegi gândurile lui Dumnezeu. O astfel de afirmaţie este foarte departe de ceea ce spune apostolul şi este în contradicţie cu versetul care urmează. Este vorba de faptul că oamenii trăiesc şi mor, la care „cei care trăiesc” nu vor rămâne în această stare. Despre aceasta mărturiseşte fraza care urmează: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc”, aceasta nu este totul. Timpul aorist ne dă un eveniment care a avut loc în trecut, însă nu spune că această realitate istorică este urmarea faptului că ai murit cu Hristos. De ce Hristos a coborât? El a făcut aceasta, deoarece noi toţi eram în groapă, şi apoi este vorba că unii trăiesc (nu toţi), şi dacă ei trăiesc, atunci să trăiască pentru Acela care a murit pentru ei şi a înviat (Collected Writings 26:336; vezi şi Notes an Comments 6:60).

[6]Apa, care a curs împreună cu sângele din coasta Domnului, are mare importanţă, însă nu este tema de aici. Păcatul ne face vinovaţi şi ne murdăreşte moral. Prin lucrarea de pe cruce Dumnezeu a putut acţiona cu ambele urmări ale păcatului: pentru vină era sângele şi pentru murdărirea morală era apa.

[7][De exemplu: King James Version, New James Version, Wycliffe New Testament, New International Version, English Standard Version, New American Standard Bible. Şi traduceri în limba germană au tradus asemănător, de exemplu Luther 1984 şi Schlachter 2000.]

Neemia – un rob slujitor credincios al lui Dumnezeu (4)
Neemia 4

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 19.02.2019, Actualizat: 19.02.2019

Versete călăuzitoare: Neemia 4

Conspiraţia şi lupta din afară

Neemia 4.8: Şi au uneltit toţi împreună să vină să se lupte împotriva Ierusalimului şi să-i facă stricăciuni.

Natura împotrivii: Acum vrăjmaşul devine mai impertinent. Vrăjmaşul vine din afară împotriva poporului. El încearcă să împiedice lucrarea printr-un complot. Cu regret mereu sunt din aceia în poporul lui Dumnezeu care se lasă uşor descurajaţi; aşa a fost şi aici.

Neemia 4.10: Şi Iuda zicea: „Puterea purtătorilor de poveri slăbeşte şi este mult moloz, nu putem să reconstruim zidul.”

Ei priveau numai la poveri şi erau preocupaţi cu dărâmăturile din jur. Şi nouă ni se întâmplă foarte repede, să privim numai la împrejurările nefavorabile, aşa cum Petru odinioară a privit la valuri în loc să privească la Domnul, sau aşa cum cei doisprezece cercetaşi din pustie au trebuit să inspecteze ţara şi cei mai mulţi au fost biruiţi de necredinţă. Şi noi putem repede gândi, că având în vedere starea rea din creştinătate nu ar mai trebui să ne preocupăm cu molozul casei lui Dumnezeu, oricum totul ar fi fără speranţă. Important este că noi salvăm pe unii oameni de mânia care va veni. – Neemia nu a avut această atitudine. Credinţa pune întotdeauna pe Dumnezeu între ea şi împrejurări, oricât de potrivnice ar fi ele; necredinţa dimpotrivă nu vede altceva decât împrejurările, ele se aşează între ea şi Dumnezeu.

Remediul: Neemia şi poporul merg la Dumnezeu cu această nevoie.

Neemia 4.9: Dar ne-am rugat Dumnezeului nostru şi am pus strajă împotriva lor, zi şi noapte, din cauza lor.

Rugăciunea este fântâna de putere a noastră ascunsă împotriva oricărui pericol venit din afară, dar şi împotriva oricărei descurajări venite dinăuntru. Rugăciunea şi vegherea sunt cele două puncte finale ale întregii armuri a lui Dumnezeu din Efeseni 6:

  • Efeseni 6.18: Rugaţi-vă în orice timp în Duhul, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii.

Şi apostolul Petru scrie credincioşilor din diaspora:

  • 1 Petru 5.8: Fiţi treji, vegheaţi! Pentru că vrăjmaşul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită.

Şi Domnul Isus leagă rugăciunea şi vegherea una cu alta, când spune:

  • Matei 26.40: Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?

Nu citim pentru ce s-a rugat Neemia, dar dacă ţinem seama de context, atunci desigur s-a rugat pentru ceea ce numai Dumnezeu putea face, căci el era gata să corespundă responsabilităţii lui şi să facă ce stătea în puterea lui.

Neemia nu era naiv, el ştia că El are un Dumnezeu puternic şi suveran. Dar el ştia şi care era răspunderea lui. Ei au pus strajă zi şi noapte. Noi nu ne putem ascunde sub zicale de forma: „Dumnezeule, Tu trebuie să faci totul, noi nu putem face absolut nimic.” Desigur, pe de o parte aceasta este foarte adevărat, căci Domnul spune: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15.5). Şi cu toate acestea Dumnezeu ne cere să facem ce stă în puterea noastră; numai atunci El vrea să facă numai ceea ce stă în puterea Lui. Dumnezeu i-a zis odinioară lui Iosua:

  • Iosua 7.10: Şi Domnul i-a zis lui Iosua: „Ridică-te! Pentru ce stai culcat astfel pe faţa ta?”

Şi cu toate acestea se spune mai înainte:

  • Iosua 7.6: Şi Iosua şi-a sfâşiat hainele şi a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului până seara.

Dumnezeu are nevoie de lucrători, nu de trândavi.

Neemia 4.17: Şi cei care purtau poverile şi cei care încărcau, cu o mână făceau lucrarea şi cu cealaltă ţineau

Neemia 4.21: Şi noi munceam în lucrare; şi jumătate din ei purtau suliţele, din zorii zilei până la ieşirea stelelor.

După ce s-au rugat au trecut la lucru şi stăteau pregătiţi de luptă. Ar trebui să începem fiecare zi cu rugăciune şi asemenea lui Neemia să perseverăm într-o atitudine de rugăciune, dar apoi ar trebui să ne ridicăm şi să ajutăm la zidirea sufletească a trupului lui Hristos. În acelaşi timp suntem echipaţi cu toată armura lui Dumnezeu,

  • Efeseni 6.13: … ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare.

Neemia a îmbrăcat toată armura lui Dumnezeu, şi noi suntem uimiţi cum el a fost în stare

  • Efeseni 6.16… să stingă toate săgeţile arzătoare ale celui rău.

În continuare vom vedea cât de iscusit a putut Neemia să folosească „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6.17). Dumnezeu caută şi astăzi robi slujitori credincioşi, care sunt capabili să folosească sigur sabia Duhului, şi care să nu neglijeze părtăşia cu El în rugăciune.

Pomul vieţii
Apocalipsa 2.7

Stephan Isenberg…

© SoundWords, Online începând de la: 07.10.2018, Actualizat: 07.10.2018

Verset călăuzitor: Apocalipsa 2.7

Apocalipsa 2.7: Învingătorului îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în paradisul lui Dumnezeu.

În articolul acesta va fi vorba de „Pomul vieţii”, din care va mânca învingătorul din biserica din Efes. Aşa cum „Mana ascunsă” arată spre Domnul Isus, aşa arată „Pomul vieţii” spre Domnul Isus. Dar să detaliem.

Scrisorile deschise

Cele şapte scrisori deschise din Apocalipsa 2; 3 redau un tablou impresionant despre istoria Bisericii. Sunt 5040[1] posibilităţi de ordonare a scrisorilor deschise, şi cu toate acestea 5039 de posibilităţi nu redau un tablou potrivit al istoriei Bisericii aşa ca ordonarea, pe care a ales-o Duhul Sfânt. De altfel aceeaşi ordonare a celor şapte biserici din Asia Mică o găsim şi în Apocalipsa 1.11. Aceasta confirmă că scrisorile deschise nu stau „la întâmplare” în această ordine. Însă scrisorile deschise sunt nu numai o imagine a istoriei Bisericii; noi ar trebui să aplicăm fiecare scrisoare deschisă şi la comunitatea locală, din care facem parte, precum şi la noi personal. În aceasta este cuprinsă o binecuvântare mare. Şi nu în cele din urmă făgăduinţele pentru învingător sunt foarte personale.

Părăsirea dragostei dintâi

Fie că este vorba de comunitate, ori de viaţa personală: orice abatere începe cu aceea, că noi renunţăm la dragostea dintâi sau la prospeţimea dintâi şi la entuziasmul cu privire la o anumită chestiune, sau chiar le pierdem. Dacă nu ne pocăim şi nu ne întoarcem mereu înapoi la „ce era de la început” (1 Ioan 1.1), atunci când pentru prima dată am auzit „Cuvântul vieţii”, atunci drumul coboară tot mai mult – atât de mult, până când în cele din urmă Domnul Isus nu mai este centrul vieţii noastre sau al comunităţii noastre, ci stă afară la uşă şi bate şi roagă să I se deschidă uşa (compară Apocalipsa 3.20). Noi stăm în pericolul să ne înşelăm cu privire la starea noastră. Probabil în afară arată foarte bine la noi: citim în fiecare dimineaţă în Biblie, ne rugăm de două ori pe zi, ne angajăm aici şi acolo şi de două ori pe săptămână mergem la biserică.

Aşa sau asemănător era în biserica din Efes. Domnul cunoştea lucrările ei, osteneala ei şi răbdarea ei şi ea era chiar împotriva răului descoperit (Apocalipsa 2.2). Da, ea este chiar lăudată, că în toate acestea ea „nu a obosit” (Apocalipsa 2.3).Domnul Isus putea să fie mulţumit cu această biserică/adunare! Sfeşnicul răspândea lumina – aparent -, în orice caz suficient de luminoasă pentru lumea aceasta. Însă sub suprafaţă era ceva care nimicea toată aparenţa frumoasă. În versetul 4 vine marele „DAR”: „Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 2.4).

Domnul Isus nu este interesat în primul rând de activitatea exterioară, ci ca înlăuntrul nostru, în inima noastră, totul să fie în ordine. S-a spus deseori că şi credincioşii din Tesalonic – asemănător cu credincioşii din Efes – aveau lucrăriosteneală (lucru) şi răbdare. Într-adevăr la ei erau chiar lucrări ale credinţei, osteneli ale dragostei şi răbdare în speranţa revenirii Domnului Isus (1 Tesaloniceni 1.3). Credinţă, dragoste, speranţă – aceştia sunt stâlpii de fundaţie ai credinţei noastre (compară cu 1 Corinteni 13.13). În scrisoarea deschisă adresată bisericii din Efes nu citim nimic despre acestea.

Comentatorul biblic Hamilton Smith scrie pe drept:

Primul pas în biserica din Efes este pierderea dragostei dintâi; rezultatul final în biserica din Laodiceea este părăsirea totală a lui Hristos Însuşi. Hristos stă afară înaintea uşii. Dacă Hristos nu este ţinut strâns în inima adunării, atunci va veni momentul când Hristos Se află în afara adunării.Ce este dragostea dintâi?

Credincioşii din Efes au părăsit „dragostea dintâi”. Prin aceasta nu este vorba de prima dragoste în timp, ci de felul deosebit şi caracterul dragostei. Cuvântul grecesc pentru „dintâi” se întâlneşte şi în Luca 15.22 – în istorisirea despre fiul pierdut -, unde tatăl lasă să se aducă haina „cea mai bună”. La fel şi în Marcu 6.21 şi în Faptele apostolilor 25.2; acolo se referă la oameni „de seamă”. Este deci vorba de dragostea cea mai bunăcea mai de seamă, pe care credincioşii din Efes au părăsit-o, nu de prima dragoste în timp.

Aceasta ne aminteşte, că apostolul Pavel a prezentat tocmai credincioşilor din Efes această dragoste, care întrece cunoştinţa, în planul Lui veşnic (Efeseni 3.19). Planul lui Dumnezeu cu privire la adunare/biserică şi la poziţia distinsă a credinciosului creştin nu se învaţă niciunde aşa de clar ca în epistola către Efeseni. Ce dragoste, care înainte de întemeierea lumii a ales oameni în Hristos, care de fapt nu voiau să ştie nimic de Dumnezeu şi erau chiar vrăjmaşi ai Lui, „înstrăinaţi de cetăţenia ui Israel şi străini de legămintele promisiunii, neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12)! Ce dragoste, care înalţă pe aceşti aleşi pe locul celei mai înalte preţuiri în Hristos, aşa că aceşti credincioşi ca Adunare/Biserică sunt numiţi „plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efeseni 1.23)! Te-ai gândit în linişte la aceasta şi apoi ai mulţumit tu lui Dumnezeu pentru acest privilegiu şi L-ai adorat?

Ce este pomul vieţii?

Ca să înţelegem în ce constă binecuvântarea deosebită a făgăduinţei, că noi putem mânca din pomul vieţii, trebuie să mergem înapoi la Geneza 2.9:

  • Geneza 2.9,16,17: Şi, din pământ, Domnul Dumnezeu a făcut să crească tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. … Şi Domnul Dumnezeu a poruncit omului, zicând: „din orice pom din grădină poţi să mănânci în voie. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci.

Deci în grădina Eden erau două feluri diferite de pomi, însă numai din pomul cunoştinţei binelui şi răului omul nu avea voie să mănânce. Abia după ce omul era căzut în păcat se spune şi despre pomul vieţii:

  • Geneza 3.22: Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Iată, omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul. Şi acum, să nu-şi întindă mâna să ia din pomul vieţii şi să mănânce şi să trăiască pentru totdeauna …!

Ar fi fost fatal dacă omul după căderea în păcat în starea lui păcătoasă ar fi mâncat din pomul vieţii. Aceasta „ar fi însemnat o viaţă prelungită la nesfârşit a omului păcătos, şi aceasta n-ar fi fost binecuvântare, ci o catastrofă”Geneza 3.24: Şi [Dumnezeu] l-a alungat pe om; şi a pus heruvimi şi flacăra sabiei strălucitoare spre răsăritul grădinii Edenului, ca să păzească drumul către pomul vieţii.

După mii de ani de istorie a omenirii, ultima carte a Bibliei ne îndreaptă iarăşi atenţia spre „Pomul vieţii”. De data aceasta omul, învingătorul din Efes, are voie să mănânce din acest pom. De data aceasta el nu va fi alungat din „Paradisul lui Dumnezeu”, ci el va fi invitat la o masă mare, ca să savureze nu numai o singură dată, ci permanent rodul Pomului. De data aceasta nu auzim nimic despre un alt pom, care ar putea să ne pună sub responsabilitate; „pomul cunoştinţei” nu va fi văzut în „Paradisul lui Dumnezeu”. Minunată perspectivă!

Mâncatul din Pomul vieţii

„Învingătorul” în scrisorile deschise este întotdeauna cineva care evită ceea ce este problema principală a bisericii respective. În Efes problema consta în aceea, că biserica a părăsit dragostea dintâi. Dar învingătorul nu s-a lăsat ademenit de ceilalţi credincioşi, ca să dorească după lucrurile pământeşti şi să găsească gust în ele – căci aceasta este deseori primul indiciu că „dragostea celor mai mulţi” se va răci (Matei 24.12). În loc de aceasta, învingătorul va merge mai departe cu statornicie pe drumul chemării cereşti mult mai înalte. El este conştient de dragostea Domnului şi de poziţia lui privilegiată, care i-a fost acordată, şi el nu uită cuvintele Domnului Isus: „Tu … i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17.23). Şi cum a iubit Tatăl pe Fiul Său? „Tu M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17.24).

Exact acesta este mesajul epistolei către Efeseni: „El ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (Efeseni 1.4). Chiar dacă toţi din Efes ar părăsi dragostea lor dintâi şi poate chiar vor iubi veacul de acum (compară cu 2 Timotei 4.10) sau poate îşi „vor permite” lucruri care în ele însele nu sunt păcate, dar care împiedică relaţia cu Domnul – învingătorul va rămâne statornic sau cel puţin mereu se va pocăi în judecare de sine. (Şi cine dintre noi rămâne totdeauna statornic?) Chiar dacă alţii gândesc că în principal depinde de fapte bune sau că se intervine sever împotriva răului – aceasta nu este destul pentru învingător. El îşi doreşte să facă totul având ca sursă dragostea şi cu privire la Hristos. El nu încetează să se adâncească în dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa (Efeseni 3.19). El doreşte „să prisosească întotdeauna în lucrarea Domnului” (1 Corinteni 15.58) şi „să ţină adevărul în dragoste” (Efeseni 4.15). Învingătorul se hrăneşte deja acum din Pomul vieţii, care este o imagine a Domnului Isus.[4]

Care este binecuvântarea deosebită a făgăduinţei viitoare, că noi vom mânca din Pomul vieţii? Probabil aceea că nu va mai fi ceea ce deranjează sau ne lezează şi ne împovărează, şi că bucuria noastră va fi desăvârşită şi permanentă, atunci când vom fi la Domnul. Atâta timp cât suntem pe pământ avem numai un gust anticipat a ceea ce ne aşteaptă la Domnul. Aceasta nu este din cauză că Domnul ne reţine pe drept ceva, ci din cauză că în noi este încă natura veche şi aici pe pământ posedăm o comoară în vase de lut (compară cu 2 Corinteni 4.7). „Binecuvântările spirituale în locurile cereşti” (compară cu Efeseni 1.3) nu vor fi mai mari în cer decât noi le posedăm deja aici pe pământ; probabil ele ne vor apare mai mari, deoarece va fi îndepărtat tot ce aici şi acum doreşte să ne împiedice să cercetăm şi să savurăm această binecuvântare în plinătatea ei.

Învingătorul se bucură să mănânce odată din rodul Pomului vieţii. Şi el va face aceasta nu numai din când în când, ci permanent va mânca din rod: „În mijlocul străzii ei şi a râului, de o parte şi de alta, era pomul vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor” (Apocalipsa 22.2). Acest pom rodeşte în fiecare lună, şi învingătorul are partea lui din acest rod. Şi naţiunile vor fi binecuvântate în Împărăţia de o mie de ani prin acest Pom al vieţii. Orice binecuvântare şi tot ce dă viaţă şi o menţine rezultă din acest pom al vieţii. Cum poate să fie altfel, decât că Hristos stă în mijlocul străzii şi al râului – râuri de apă vie vor fi aduse oamenilor prin puterea Duhului Sfânt. Râul binecuvântării, care a curs cândva din grădina Eden, a încetat să curgă prin căderea în păcat – cel puţin omul a fost îndepărtat de la acest râu al binecuvântării, prin aceea că el a fost alungat din grădina Eden. Însă această binecuvântare va curge din nou în Paradis[5], şi „cei care cântă şi joacă vor spune: Toate izvoarele mele sunt în Tine!” (Psalmul 87.7).

Se merită să fi un învingător – deja acum şi în veşnicie!

 

Adnotare

[1]Pentru strategii în matematică: 1x2x3x4x5x6x7=5040

[2]H. Smith, Die Sendschreiben an die sieben Versammlungen in Offenbarung 2 und 3, Neustadt an der Weinstraße (Editura Ernst-Paulus), 1989, pag. 41.

[4]Am citit deja în articolul despre „Mana ascunsă”, că această mana este într-adevăr o făgăduinţă viitoare, dar că noi ne putem bucura deja acum de această mana. Şi mana ascunsă este o imagine a Domnului Isus.

[5]Acest cuvânt vine din limba persană şi înseamnă „parc de plăceri”.

Darul Duhului şi darurile
Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19

William Kelly

© EPV, Online începând de la: 11.10.2018, Actualizat: 11.10.2018

Versete călăuzitoare: – Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19

Duhul lui Dumnezeu a venit pe pământ

Timpul se împlinise acum. Dumnezeu S-a revelat. Israel ar fi trebuit acum să mărturisească, că Mesia al său era şi Emanuel, Dumnezeu cu noi, şi credinţa ar fi trebuit să recunoască în moartea şi învierea Domnului cum Dumnezeu este pentru noi. Dar Dumnezeu era acum în momentul când să lase să Se reveleze într-un caracter cu totul nou, şi anume ca Dumnezeu în noi – un pas uriaş înainte. Însă aceasta era posibil numai după ce a curs sângele preţios al lui Hristos. Duhul Sfânt putea să locuiască numai acolo unde a fost stropit acest sânge preţios. De aceea ei s-au strâns potrivit cuvintelor Domnului şi au aşteptat ca nu după multe zile să fie botezaţi cu Duhul Sfânt, aşa cum le-a spus El.

Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.

Aşa prezintă Dumnezeu acest nou cu propria Sa înţelepciune. Deodată a venit un sunet de sus, şi Duhul Sfânt S-a coborât din cer. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea un semn vizibil, care însoţea acest eveniment, care niciodată nu a avut loc până atunci – »un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.« Desigur este adevărat că Duhul Sfânt a coborât deja mai înainte, dar ca să locuiască numai într-un singur Om, Omul Hristos Isus. La El nu era necesară nici o pregătire. Tot felul în care Duhul Sfânt a coborât peste El, înfăţişarea exterioară, pe care El a ales-o pentru aceasta, dovedesc diferenţa mare între El, în Cel care nu era păcat, şi noi, oricât de binecuvântaţi şi eliberaţi am fi noi. Este însă realitate, că prin lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu în har, prin faptul că El, Cel care nu a cunoscut nici un păcat, a suferit judecata și moartea și a înviat în putere, noi prin aceasta am fost eliberați atât de vina păcatului nostru cât și de puterea păcatului.

Pentru Domnul Isus Duhul Sfânt a apărut în înfățișarea unui porumbel, un simbol foarte frumos al felului în care Duhul Sfânt S-a conformat Omului acela peste care El putea să vină fără sânge şi în care putea să rămână. Când El S-a coborât peste El, Fiul Omului, El putea să ia înfăţişarea acestui simbol binecunoscut al curăţiei. Însă la oamenii, la credincioşii care erau adunaţi în Ierusalim, ca acolo să aştepte puterea de sus, pe care Domnul le-a făgăduit-o, nu era înfăţişarea unui porumbel, ci erau limbi împărţite, ca de foc, o imagine foarte potrivită. Aceste limbi erau împărţite deoarece Dumnezeu voia să dea acum o mărturie puternică şi vastă. Dacă şi Israel avea o responsabilitate deosebită, în ceea ce priveşte mărturiile pentru ţara aceasta şi poporul acesta, Dumnezeu voia să arate aici prin limbile împărţite că vestea bună va fi adusă naţiunilor aşa cum a fost adusă iudeilor. Aceste limbi erau pe de o parte »împărţite«, iar pe de altă parte erau »ca de foc«. Păcatul a fost deja judecat la cruce. În om era ceva, care trebuia judecat, şi aceasta a avut loc în moartea lui Hristos, jertfa pentru păcat. De aceea limbile ca de foc erau o mărturie pentru faptul că totul era prin har (oricât de mare ar fi fost desfăşurarea de forţă a Duhului Sfânt). Ca întotdeauna, când este vorba de păcat, harul domneşte prin dreptate prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Limbi ca de foc împărţite

Deci Domnul înfăptuieşte ceea ce spusese mai dinainte ucenicilor. În îndurarea Sa El vorbeşte acum oamenilor în diferite dialecte, acelora pe care El în nemulţumirea Sa i-a condamnat [Geneza 11.7]. În felul acesta trebuiau vestite lucrările minunate ale lui Dumnezeu fiecărei naţiuni de sub cer. Acest eveniment a provocat pretutindeni atenţia. Urechile şi sufletele erau pline de tot felul de presupuneri cu privire la aceste apariţii neobişnuite, care niciodată nu au mai fost. Însă Petru explică, că aceasta este ceea ce pe baza cuvintelor profetice demne de încredere trebuia să aibă loc. El nu spune că era împlinirea textuală a profeţiei lui Ioel în toată dimensiunea ei, ci: »aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel« [Faptele apostolilor 2.16]; deci nu era altceva. Împlinirea textuală a acesteia va avea loc într-o zi viitoare. Dar nu era potrivit, că oamenii vorbeau dispreţuitor despre acest eveniment, ci el trebuia primit şi preţuit ca ceva venind de la Dumnezeu. Se spune: »Aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură”.«[Faptele apostolilor 2.16,17] Este vorba numai de principiul general al acestei prorocii. În sens strict, toţi cei prezenţi erau iudei, chiar dacă erau reprezentate toate naţiunile şi dialectele de sub cer. Pentru un ochi deschis, în aceasta era cuprinsă aluzia a ceea ce Dumnezeu voia să împlinească la timpul potrivit.

Efectele Duhului Sfânt

Totdeauna este important să fim foarte atenţi la Cuvântul lui Dumnezeu. În desfăşurarea puterii Duhului Sfânt în aceste zile vedem nu numai un lucru, ci o diversitate de efecte. Noi nu avem voie să limităm acţiunea Duhului Sfânt numai la un anumit domeniu. În primul rând vedem împlinirea făgăduinţei Tatălui, şi anume, realitatea nespus de mare, că Duhul Sfânt Însuşi ca persoană a fost trimis din cer. Vedem apoi, cum se împlineşte asigurarea Domnului Isus, că ucenicii vor fi curând botezaţi cu Duhul Sfânt; prin aceasta a luat naştere »un singur trup«. Cu siguranţă ei nu au ştiut încă ce înseamnă acest un singur trup. Îndrăznesc să spun, că nu a fost nici măcar un credincios care a înţeles aceasta cu adevărat în acea zi. Învăţătura despre un singur trup nu a fost încă revelată până în momentul acela. Pentru aceasta a fost prevăzut un alt vas, un slujitor al lui Dumnezeu potrivit pentru aceasta, care a vorbit despre sine însuşi ca fiind „o stârpitură”. Se poate chiar spune, că acest adevăr nu a putut fi revelat mai înainte, până în momentul când iudeii au respins mărturia harului Său. Abia atunci când naţiunile au fost efectiv chemate sau cel puţin erau pe cale să fie chemate, putea acest un singur trup, constituit din iudei şi naţiuni, să fie format prin Duhul Sfânt trimis din cer şi să devină vizibil în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu. Puterea care forma acest un singur trup, Persoana dumnezeiască, singura care putea să-l formeze, Duhul Sfânt, a fost dată aici: »Dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt.« [Faptele apostolilor 1.5] La aceasta nu sunt încă amintite mai detaliat consecinţele acestui rezultat.

Revărsarea darurilor

Dar prorocul a mai spus, că vor avea loc semne şi minuni, şi aşa a fost. La aceasta s-a mai adăugat, că Domnul a împărţit diferite daruri pentru lucrarea Sa de pe pământ. »Suindu-Se în înălţime … a dat daruri oamenilor«, – »şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători«. Este clar, că aceasta a avut loc prin Duhul Sfânt, sau, aşa cum se spune în 1 Corinteni 12: »Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos«.

Toate aceste lucruri, pe care nu avem voie să le confundăm, au fost date în acelaşi moment în ziua aceea. O altă urmare a acestui adevăr mare era faptul că Duhul Sfânt locuia acum în fiecare credincios în parte. Vedem deci, că în ziua de Rusalii s-a împlinit atât ceea ce era cu privire la fiecare persoană în parte, cât şi ceea ce era comun pentru ele, atât binecuvântări universale cât şi binecuvântări speciale, toate diferite între ele. Epistolele tratează diferitele aspecte ale acestei teme măreţe. În seara aceasta vreau să mă ocup mai îndeaproape cu realitatea mare a darului Duhului Sfânt, spre deosebire de acţiunea Sa în fiecare mădular în parte. Aceste daruri sunt diferite între ele, Darul Însuşi este şi rămâne unul singur, Duhul Sfânt. Cu privire la daruri sunt multe diferenţe mari, cu privire la un singur Duh nu sunt diferenţe. Dacă este înţeles adevărul, că Duhul Sfânt este o Persoană a Dumnezeirii, care a coborât din cer ca să locuiască în fiecare credincios şi în Adunare, atunci aceasta este foarte clar. Este împotriva adevărului să se vorbească de diferenţe cu privire la El. Este posibil ca El să-Şi arate puterea sub forme diferite; bucuria cu privire la prezenţa Sa s-ar putea să nu fie savurată de toţi în aceeaşi măsură; dar rămâne valabilă realitatea (şi există ceva mai preţios decât realitatea?), că El Însuşi, Duhul lui Dumnezeu, locuieşte în aceeaşi măsură în fiecare care crede, în fiecare care se odihneşte în lucrarea de salvare înfăptuită de Domnul Isus.

Duhul Sfânt în noi şi la noi

Noi nu avem voie să trecem cu vederea nici faptul, că El este atât în noi cât şi la noi. Aşa găsim aici chiar de la început, că limbile de foc s-au aşezat pe fiecare în parte, dar şi că toată casa a fost umplută de un sunet din cer, ca vuietul unui vânt puternic. Se poate deci vorbi despre o însuşire dublă a prezenţei Duhului Sfânt, – aceea, că a rămas pe fiecare în parte, şi aceea, cu caracter general, că a umplut toată casa în care şedeau. Acelaşi lucru putem vedea pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor, şi anume, că Duhul Sfânt este de faţă, dar şi că El este în fiecare din ei. Când, de exemplu, casa în care erau ei s-a mişcat, ce are aceasta a face cu faptul că Duhul lui Dumnezeu locuia în una sau alta din persoane? Duhul Sfânt era prezent, şi prezenţa Lui era simţită în mijlocul lor. Când Anania şi Safira au minţit, cum se poate atunci spune că aceasta interesa pe un credincios mai mult decât altul? Se spune explicit, că ei nu au minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu. Însă era Dumnezeu, Cel care era prezent în Adunare. Era Dumnezeu, Cel care coborâse, şi care acum putea să locuiască pe căi drepte şi totuşi potrivit cu harul Său deplin, da, potrivit cu cea mai binecuvântată expresie imaginabilă a harului Său, în aceia care nu numai au fost păcătoşi, ci care tocmai de aceea aveau o oroare profundă faţă de răul pe care l-au moştenit de la Adam. Însă cu toate acestea, în ciuda a ceea ce au fost, în ciuda – aşa cum simţeau foarte bine – că erau încă despărţiţi de Hristos, harul lui Dumnezeu în darul Fiului Său era aşa de preţios, dragostea Sa pentru ei, dovedită în moartea şi învierea Domnului, era aşa de deosebit de bogată, că Duhul Sfânt putea coborî şi locui în ei în mod just şi spre glorificarea Tatălui şi a Fiului.

Din acest motiv găsim de asemenea, că pretutindeni se vorbeşte despre Duhul lui Dumnezeu în acest sens, şi anume, nu numai ca locuind în fiecare credincios în parte, nu, ci şi ca fiind prezent la ei, atunci când erau adunaţi sau erau la lucru pentru El. Aşa citim de exemplu (Faptele apostolilor 8), că Duhul Sfânt spune evanghelistului Filip: »Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!« Mai înainte un înger al Domnului i-a dat direcţia în care să meargă. Dar de îndată ce era vorba să ajute unui suflet, nu era un înger, ci Duhul, Cel care i-a vorbit. Îngerul a fost folosit numai pentru a-i arăta drumul hotărât pentru el în providenţa lui Dumnezeu, ceva care este valabil şi astăzi. Chiar dacă noi nu vedem îngerii şi probabil nu suntem conştienţi de ei, totuşi aceasta este valabil şi astăzi tot aşa cum a fost atunci. Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. S-ar putea să nu-L auzim aşa cum L-a auzit Filip atunci; realitatea însăşi este tot aşa de sigură ca şi în ziua aceea. El, Duhul, este la lucru potrivit cuvintelor Domnului. Desigur El aşteaptă ocazia potrivită, probabil o stare de inimă, pe care numai El o poate produce, însă El lucrează şi astăzi tot aşa de sigur ca şi atunci. Puţin mai târziu, în Faptele apostolilor 13, auzim de exemplu pe Duhul spunând: »Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat«. Aici se vede clar, cum Duhul lui Dumnezeu nu numai lucrează în ei, căci aici nu auzim, că El a lucrat în Saul sau în Barnaba. La citirea acestui loc ai mai mult impresia, că aceasta venea din afară, adică era un cuvânt despre ei, şi nu adresat lor şi cu atât mai puţin o lucrare în ei. După cum ştim toate aceste trei lucruri sunt importante la locul lor. Duhul Sfânt era realmente în ei, şi anume mai dinainte. Însă Duhul Sfânt Se arată aici ca o Persoană a Dumnezeirii, care S-a coborât ca să facă lucrarea harului spre onoarea Domnului. Se poate întâlni aceasta pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor. Cu o altă ocazie (Faptele apostolilor 16) Duhul lui Isus a îndreptat pe apostol în direcţia spre care el trebuia să meargă. Nu este necesar să dăm alte exemple.

Cum a fost revărsat Duhul Sfânt?

Dar mai există un alt punct foarte important, care produce greutăţi unor suflete, şi anume felul diferit cum a fost împărţit Duhul Sfânt. Necredinţa, în mod deosebit aceea care îl face pe om superstițios (face orice ca el să cadă tot mai adânc, respingând tot ce este dumnezeiesc), scoate mereu în evidenţă această problemă. Fie că necredinţa se face remarcată în glorificarea omului sau în totală indiferenţă faţă de Dumnezeu şi de lucrurile referitoare la sufletul omenesc, – în ambele cazuri ea doreşte să folosească comunicările Duhului Sfânt ori pentru a tăgădui că astăzi se poate poseda Duhul Sfânt tot aşa ca atunci, ori să preamărească unele înşelătorii religioase, prin care s-ar putea ajunge sigur la posedarea darului Duhului Sfânt.

Din acest motiv doresc să studiez diferitele ocazii în care ni se face cunoscut darea Duhului Sfânt. Sper ca prin aceasta fiecare, care se supune Cuvântului lui Dumnezeu, să vadă că Duhul Sfânt nu a fost nicidecum dat la voia întâmplării, că omul ca atare în această privinţă nu a avut nici un rol, că în această formă de distribuire a Duhului Sfânt nu a existat nimic prin care încrederea chiar şi a celui mai slab copil al lui Dumnezeu putea fi zdruncinată, – dimpotrivă, că sufletele noastre printr-o bună sau relativ bună cunoaştere a intenţiilor lui Dumnezeu revelate nouă sunt întărite, prin aceea că sentimentul nostru cu privire la harul Său şi înţelepciunea Sa se măreşte. Vom vedea dovezi multiple, cum El ţine seama de diferitele împrejurări posibile. Cât de mult arată aceasta, că simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu este cheia ca noi să înţelegem clar lucrurile acestea! Dacă eu sunt simplu, atunci nu mă voi preocupa cu mine însumi şi cu lucrurile proprii, nu voi fi umplut cu gândurile altora, ci mă încred în Dumnezeu şi ştiu că El are numai o ţintă înaintea ochilor; să onoreze pe Domnul Isus, Cel care L-a glorificat pe Tatăl.

1. Revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii

La prima ocazie, la Rusalii, avem forma cea mai bogată în conţinut a darului Duhului Sfânt venit de sus. De aceea vom face bine să luăm deosebit de exact în seamă relatarea inspirată a acestui eveniment. Petru spune în discursul lui: »Şi acum, fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.« Aceasta vrea să spună, că ei aveau înaintea lor lucruri palpabile, în care ei puteau vedea clar împlinirea acestei făgăduinţe a Tatălui. Duhul Sfânt făgăduit, în Sine Însuşi, nu era perceptibil pentru simţuri, dar El a fost însoţit în afară de o putere vizibilă. Este important să diferenţiem aceasta, căci altfel există pericolul să se treacă cu vederea şi să se tăgăduiască darul nespus de mare al Duhului, care este totdeauna mult mai mare decât toate efectele Lui, dacă lipsesc semne exterioare. Desigur aceste semne au fost importante la locul lor, dar ele nu erau mai mult decât o dovadă a prezenţei şi a darului Duhului Sfânt ca ceva cu totul nou pe pământ.

Răspunsul lui Petru în Ierusalim aruncă multă lumină asupra acestui adevăr. Când iudeii au auzit cum apostolul îi învinovăţeşte aşa de clar că au lepădat pe Mesia al lor şi L-au răstignit, şi pe lângă aceasta văd că Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa, ajung într-o mare nevoie lăuntrică cu privire la starea lor de pierzare. Apostolul le spune: »Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.« Să medităm atenţi la aceste cuvinte! El nu le cere simplu, să creadă. În această solicitare la pocăinţă în loc de credinţă este inclusă o profundă înţelepciune divină. În Scriptură nimic nu este la voia întâmplării. Cu o altă ocazie, în Filipi, a fost exact invers. Acolo Pavel şi Sila îl solicită pe temnicerul zguduit în primul rând să creadă, şi nu atât de mult să se pocăiască.

Desigur, nu vreau să încurc pe nimeni, dimpotrivă, doresc cu plăcere să ajut acelora care văd această diferenţă, dar nu o înţeleg. Nu este un om, cel care a scris aceste cuvinte în felul acesta, ci Dumnezeu, şi în El ar trebui să ne încredem întotdeauna. Niciodată nu ar trebui să vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ceva ca fiind hazard lipsit de importanţă. Un lucru este clar: fără credinţă nu este pocăinţă adevărată, după voia lui Dumnezeu. Poate să fie credinţă neautentică, aşa după cum poate fi şi pocăinţă neautentică. Însă pretutindeni unde una a fost lucrată prin puterea lui Dumnezeu, o găsim şi pe cealaltă lucrată tot aşa. Şi cu toate acestea toţi ştim din experienţă (şi în Cuvântul lui Dumnezeu, cheia pentru toată cunoaşterea noastră şi pentru toate experienţele noastre, găsim confirmat aceasta), că sunt diferenţe în felul cum cineva simte lăuntric şi felul în care aduce aceasta înaintea lui Dumnezeu. La unii este preponderentă acţiunea morală profundă asupra conştiinţei; la alţii pacea şi bucuria în credinţă trec mai mult pe prim plan. Fără credinţă nu are loc nici o lucrare spirituală reală, de valoare, în conştiinţă; tot aşa nu este nici o credinţă autentică potrivită lui Dumnezeu, fără o lucrare autentică a Duhului în conştiinţă. Aşa cum Petru a chemat pe iudeii din Ierusalim la pocăinţă, tot aşa Pavel spune atenienilor, că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. În alte ocazii, atât iudeii cât şi păgânii sunt invitaţi să creadă. Fapt este, că ambii s-au pocăit şi au crezut. Însă acolo unde una este scoasă mai mult în evidenţă decât cealaltă, are importanţa sa.

Ceea ce cu această ocazie în Faptele apostolilor 2 era deosebit de necesar, şi la care s-a ajuns potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, era smerirea acestor iudei mândri. De aceea pocăinţa este scoasă în mod deosebit în evidenţă ca ceva care dă la o parte firea şi priveşte omul ca inutil. »Pocăiţi-vă«, zice Petru, »şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos«, în Numele acestui Om pe care ei L-au răstignit şi L-au lepădat. În aceasta era singurul izvor al binecuvântării pentru fiecare dintre ei. El era singura speranţă pentru sufletele lor. În felul acesta ei au fost umiliţi şi făcuţi ascultători. Ziua harului Său venise, dar ziua puterii Sale, potrivit cu Psalmul 110, încă nu venise. Harul a atins inimile lor şi harul a lucrat ca ei să primească sentinţa lui Dumnezeu cu privire la ei şi I s-au supus. Ei nu au mai avut o părere înaltă despre ei înşişi: au crezut că erau pierduţi – ceea ce îi mai rămâne omului, este să creadă. Ei au ajuns realmente aşa de departe, că au vrut să creadă că ei erau în totalitate răi în ochii lui Dumnezeu. De aceea El pune accent deosebit pe aceasta. El nu are nici o compasiune cu ei, din cauză că aceasta le străpungea inima: El a cerut chiar mai mult de la ei, şi anume ceva, care întrucâtva trebuia să-i umilească şi mai mult înaintea lui Dumnezeu. Petru a putut să insiste aşa de mult la aceasta, deoarece el ştia cât de bogat era harul Domnului Isus. De aceea el spune: »fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos …«.

Cu cât noi vestim mai mult harul, cu atât mai mult avem voie să îndrăznim şi cu atât mai mult pot mai degrabă ceilalţi să suporte faptul că noi insistăm pentru o pocăinţă profundă, pătrunzătoare. Este realmente necesar să se accentueze pocăinţa şi să nu se diminueze şi să se spună numai: „Oamenii trebuie să se pocăiască, dacă vor să vină la credinţă”. Dumnezeu nu Se mulţumeşte cu aceasta. El lucrează în ei, ca ei să recunoască înaintea Lui adevărata lor stare. Aceasta este totdeauna necesar şi pentru fiecare foarte util. Să remarcăm în treacăt – dacă sufletul nu devine suficient de devreme conştient de aceasta, mai târziu va trebui să facă experienţe foarte umilitoare şi dureroase. În loc să învăţăm de la începutul drumului nostru în simplitate ce suntem noi, în loc să avem un sentiment profund al păcătoşeniei noastre – în măsura în care se poate aştepta aceasta de la unul întors de curând la Dumnezeu -, s-ar putea ca după aceea să fie nevoie să învăţăm aceasta printr-o cădere adâncă, printr-un păcat vizibil, printr-o abatere vădită de la Dumnezeu, printr-o întoarcere dureroasă, după ce ne-am îndepărtat aşa de mult de El din cauză că la începutul drumului nostru de credinţă nu am detestat suficient păcatul. Câte suflete nu au trebuit să sufere aceasta! Probabil ar trebui să adaug, că aceia, cu care noi ne întâlnim cel mai des, sunt cel mai mult periclitaţi în privinţa aceasta. Acest pericol este pentru tineret în mod deosebit cu atât mai mare cu cât înţeleg mai mult harul Domnului, dacă cu aceasta nu este legat în acelaşi timp o conştiinţă sensibilă înaintea lui Dumnezeu.

Vrem să vedem ce urmează după solicitarea apostolului de a se pocăi şi a se boteza: »Şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Desigur ei au ajuns să se pocăiască prin influenţa Duhului Sfânt. Dacă ei au primit Numele Domnului Isus Hristos, dacă ei au găsit în El iertarea şi au fost botezaţi în acest Nume, – şi un astfel de botez nu ar fi avut nici o valoare, dacă aceste suflete nu ar fi crezut cu adevărat în Numele Său – atunci nu se poate îndoi de faptul, că Duhul Sfânt a fost Cel care i-a condus la pocăinţă şi credinţă în Numele Său. Din aceasta se vede clar, că primirea Duhului Sfânt, despre care este vorba aici, nu este acelaşi lucru cu acţiunea Duhului Sfânt, care conduce la pocăinţă şi credinţă. Este mai degrabă o acţiune suplimentară care urmează după aceasta; este o binecuvântare suplimentară; este un privilegiu, care se bazează pe credinţa care este deja în inimă şi este activă. Să se spună că cineva primeşte darul Duhului Sfânt în aceeaşi clipă în care el crede, cu siguranţă nu corespunde adevărului. Este foarte greu de presupus că aceasta a avut loc vreodată. Prin aceasta nu vreau să spun că în practică darul Duhului Sfânt nu este dăruit în aceeaşi împrejurare – dar niciodată nu este dăruit în aceeaşi clipă. M-ar mira, dacă cineva mi-ar putea da un exemplu din Cuvântul lui Dumnezeu sau din practică. Despre un astfel de caz nu am auzit niciodată şi un astfel de caz nu am văzut niciodată, şi eu cred – ceea ce este mai important – că Scriptura exclude o astfel de posibilitate.

Motivul pentru aceasta este foarte simplu. Darul Duhului Sfânt se bazează pe faptul că noi prin credinţa în Hristos suntem fii, oameni care cred, care au găsit odihnă în lucrarea Sa de răscumpărare. Aceasta are foarte clar ca premisă, că noi am fost născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu. Cât de important este aceasta vom vedea mai târziu cu o altă ocazie, când vom studia unele locuri din epistole. Am vrut aici numai să amintesc aceasta, căci aceasta se vede foarte clar din versetul nostru. Deci Duhul Sfânt nu ne este dat ca să lucreze în noi pocăinţa şi nici ca noi să primim pe Hristos prin credinţă. În realitate este aşa, că sufletele, după ce s-au pocăit, după ce s-au botezat în Numele Său şi spre iertarea păcatelor, primesc darul Duhului Sfânt ca privilegiu suplimentar.

Mai doresc să atrag atenţia asupra unui alt lucru, care de asemenea este important. »Darul Duhului Sfânt« nu însemnă niciodată acelaşi lucru cu »darurile«. Sunt mulţi care confundă »darul« cu »darurile«. În Cuvântul lui Dumnezeu ele nu sunt niciodată confundate; absolut deloc ele nu înseamnă una şi aceiaşi. Chiar dacă în limba noastră nu este aşa, însă în limba pe care o foloseşte Duhul Sfânt, ele sunt exprimate prin două cuvinte diferite. Fără excepţie aceste două lucruri sunt diferite unul de altul. Desigur se poate ca ambele să fie dăruite cu aceeaşi ocazie. Cineva poate avea un dar sau altul şi de asemenea să savureze prezenţa Duhului Sfânt în sufletul său. Se poate ca el să fie făcut capabil prin puterea Duhului Sfânt să ducă Evanghelia în lume sau să exercite în Adunare o slujbă de învăţător sau de păstor. Şi cu toate acestea darul Duhului Sfânt este un privilegiu total diferit de acestea. Acest dar nu constă în aceea, că El echipează pe cineva cu puterea Sa pentru un anumit scop, ci că El Însuşi este dat. Desigur poate avea loc şi această echipare, dar darul Duhului Sfânt este acea binecuvântare comună care a fost dată acolo fiecărui suflet care s-a pocăit şi a fost botezat.

După aceea a urmat imediat o primire cu bucurie, sau cel puţin o »primire« a Cuvântului lui Dumnezeu, căci cuvântul „cu bucurie” în text este îndoielnic. Ei »au primit Cuvântul«. Aceasta este în orice caz sigur. Probabil a avut loc cu seriozitate, precum şi cu bucurie, cu o senzaţie, care este caracteristică în astfel de situaţii. Ei au fost botezaţi în Numele lui Mesia al lor, pe care mai înainte L-au dispreţuit. »Şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete«. Ele toate erau, aşa cum se descrie la sfârşitul capitolului, pline de har şi de puterea lui Dumnezeu.

Dacă ne îndreptăm spre situaţia următoare, vom găsi acolo cu totul alte împrejurări însoţitoare. Ştefan a depus mărturia sa, şi rezultatul a fost respingere totală din partea iudeilor; – el, plin de Duhul Sfânt, ei, în contradicţie cu el. Aşa cum au făcut părinţii lor, tot aşa făceau ei acum. Ştefan a pecetluit mărturia sa cu sângele său, şi prigoana, a cărei primă jertfă a fost el, a împrăştiat toată Adunarea care era în Ierusalim, în afară de apostoli. Tocmai aceia pe care Domnul Isus i-a trimis să meargă în toată lumea, au constituit o excepţie în această împrăştiere, şi anume singura excepţie. Aceasta arată cât de deosebit de greu este chiar şi pentru oameni în cea mai bună stare să înţeleagă şi să practice planurile harului lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu era hotărât să le împlinească, chiar dacă pentru aceasta El va trebui să folosească o forţă propulsoare dureroasă.

2. Revărsarea Duhului în Samaria

Dacă nu a ajuns ca dragostea, puterea harului, sentimentul pentru nevoia sufletelor şi onoarea lui Hristos, să scuture pe cei cărora li s-a dat porunca, atunci Dumnezeu a purtat de grijă ca unelte mai slabe, dar care erau umplute de mesajul măreţ al harului Său, să împrăştie acest miros plăcut pretutindeni. Ei »străbăteau ţinuturile, vestind Cuvântul Evangheliei«. Printre alţii era Filip, numit de apostoli şi ales de popor să supravegheze împărţirea zilnică, care acum, după ce această slujbă a devenit imposibilă, primeşte curaj şi merge să predice vestea bună. El vizitează cetatea Samaria, vechea rivală a Ierusalimului. Acolo nu le-a reuşit iudeilor să impună Legea, şi astfel au rămas izolaţi şi nu au avut nici o legătură cu samaritenii. Ei nu le-au câştigat încrederea şi nici nu erau o recomandare pentru acele adevăruri ale Legii, care le-au fost încredinţate. Dar tocmai acolo unde Legea s-a dovedit fără rod trebuia acum Evanghelia să arate puterea ei. Filip predică pe Domnul Isus cu o aşa simplitate şi putere şi Dumnezeu a dat binecuvântarea Sa aşa de clar peste aceasta, că toată cetatea s-a umplut de bucurie. Chiar şi un păcătos ca Simon vrăjitorul, de mult bine cunoscut cu căile şi vicleniile lui Satan, a fost influenţat de această influenţă sfântă, cu toate că atât conştiinţa cât şi inima lui nu au fost cu adevărat mişcate. În orice caz schimbarea bruscă generală a fost prea puternică pentru el. Cel puţin Simon vrăjitorul se pleacă cu conştiinţa sa sub Evanghelie şi se botează împreună cu ceilalţi. Să observăm însă, că până acum niciunul de acolo nu primise darul Duhului Sfânt.

Din aceasta putem vedea clar diferenţa dintre darul Duhului Sfânt şi acţiunea Sa, prin care sufletele sunt conduse la pocăinţă şi credinţa în Evanghelie. Nu este nici o îndoială că numărul mare al samaritenilor convertiţi erau credincioşi adevăraţi, cu toate că aceasta nu se poate spune despre Simon. Şi cu toate acestea Duhul Sfânt »nu coborâse încă peste nici unul dintre ei.« Aceasta înseamnă nu numai că ei încă nu au vorbit în alte limbi, şi în afară de semnele făcute de evangheliştii însăşi (Faptele apostolilor 8.6,7,13) nu au fost alte semne între ei. Coborârea Duhului Sfânt este cu totul altceva, cu toate că această coborâre a fost însoţită de aceste semne exterioare ale puterii Sale. Niciodată aceste două semne nu trebuie confundate una cu alta, ca şi cum ar fi una şi acelaşi lucru. Printr-o astfel de încurcătură a fost puternic lezat adevărul fundamental important despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci Duhul Sfânt nu ar mai fi astăzi prezent, căci astfel de desfăşurări de putere nu se mai întâlnesc astăzi. Din aceasta se vede ce pas spre necredinţă este să confunzi astfel de semne şi însuşiri ale Duhului Sfânt cu Duhul Sfânt Însăşi. Repet, – aici în Samaria lipseau nu numai lucrările de putere, nu, Duhul Sfânt Însuşi nu venise încă peste ei. Scriptura accentuează aceasta, când spune: »Şi apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele Domnului Isus.«

Vedem imediat aici o diferenţă clară, da, o diferenţă faţă de cele petrecute la Rusalii în Ierusalim. Acolo a venit Duhul Sfânt peste ei după ce s-au pocăit şi au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Aici în Samaria El nu venise încă peste nici unul din ei, cu toate că ei crezuseră şi au fost botezaţi. Cum se face aceasta? Sunt convins că a avut loc pe o bază întemeiată şi potrivită lui Dumnezeu. Este justificat prin natura omului, că dacă Duhul Sfânt s-ar fi coborât la predica lui Filip imediat peste samariteni, vechea rivalitate dintre Samaria şi Ierusalim ar fi continuat să existe. Samaria şi-ar fi ridicat iarăşi capul, harul Evangheliei i-ar fi consolidat chiar în pretenţiile lor religioase. Cu siguranţă era adevărat, că Ierusalimul a fost primul care a savurat această binecuvântare nouă şi unică în felul ei; dar nu a simţit-o şi Samaria la fel? Rezultatul din aceasta ar fi fost, că Ierusalimul şi »muntele acela« ar fi rămas în continuare în opoziţie şi rezultatul, pe care Dumnezeu voia să-l dea prin prezenţa Duhului Sfânt, nu s-ar fi obţinut. În loc să dea naştere la unitate prin dragoste, în loc să reveleze un singur Cap, o singură putere – un Cap în cer, o putere pe pământ, care lucrează într-un singur trup spre slava lui Hristos, – în afară de noua Biserică creştină din Ierusalim ar fi luat naştere în Samaria încă o nouă instituţie. Dumnezeu a împiedicat aceasta, cel puţin pentru aceia care au fost atenţi la căile Lui. Dumnezeu nu voia să tolereze nici măcar aparenţa unei acţiuni independente. Nimic nu este aşa de dăunător pentru adevărul Bisericii lui Hristos pe pământ, ca independenţa.

Când Adunarea din Ierusalim sau în orice caz apostolii au auzit despre aceasta, (căci Adunarea era acum împrăştiată) au trimis doi din conducătorii lor, doi, care erau »stâlpi« – Petru şi Ioan. Ei s-au rugat; însă Dumnezeu ne dă şi o altă remarcă cu privire la intenţiile Sale prin amânarea darului Duhului Sfânt în Samaria – şi anume în acţiunea de punere a mâinilor. Această punere a mâinilor avea o însemnătate dublă: în primul rând împărţirea binecuvântării prin apostoli, în al doilea rând identificarea cu acţiunea Duhului Sfânt în Ierusalim. Era o mărturie înaintea lumii întregi, că Dumnezeu nu tolerează nici o rivalitate în Biserica Sa, – că aceia care erau conducători şi căpetenii într-un loc, şi în alt loc erau tot aşa de neapărat necesari. Tocmai în această realitate recunoaştem cum lucrează Dumnezeu: cu toate că El dă binecuvântarea Sa în diferite moduri, această diferenţă este însă numai expresia înţelepciunii şi grijii Sale, aşa cum este binecuvântarea însăşi. Evident că darul Duhului Sfânt este partea cea mai excelentă a acestei binecuvântări; dar şi în cele mai mici diferenţe, pe care le conţine Cuvântul Său, putem totdeauna recunoaşte bunătatea şi înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu. Chiar dacă aici vedem o diferenţă foarte clară cu ziua de Rusalii din Ierusalim, aceasta dovedeşte cu atât mai mult cum ne iubeşte Dumnezeu, cum Domnul poartă grijă de Biserica Sa. Chiar şi în felul cum El dăruieşte darul minunat al Duhului Sfânt, El doreşte să arate alor Săi – numai dacă ei vor să fie atenţi la aceasta şi vor să înţeleagă căile Sale – cum El vrea să fie cu noi în pericolele care vin din natura noastră.

3. Revărsarea Duhului la naţiuni

În cazul următor, pe care îl studiem din Faptele apostolilor 10, observăm iarăşi altceva. Apostolul Petru este apelat categoric de Dumnezeu şi trimis. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea o mărturie dublă despre intenţia lui de har. Corneliu, căpetenia păgână din Cezareea, în timp ce se ruga şi postea a primit vizita unui înger, ceea ce l-a determinat să trimită soli la Petru la Iope. Apostolul însuşi a fost cuprins a doua zi de un extaz. El a avut de trei ori o viziune cu privire la această chestiune mare, ca şi cum prin aceasta fiecare cuvânt a fost confirmat prin trei martori clari. Prin Duhul Sfânt Petru este mai mult încurajat pentru acest pas (Faptele apostolilor 10.19-32). El consimte la rugămintea solilor lui Corneliu şi se duce cu ei. Când şi-a deschis gura, a trebuit să le spună despre ceea ce el însuşi în chip copleşitor a avut parte. La început el a avut o mare reţinere, da, a îndrăznit chiar să discute cu Domnul despre viziunea mare cu privire la faţa de masă mare. Când Domnul i-a poruncit să taie şi să mănânce, el a spus că el niciodată nu a mâncat ceva întinat sau necurat. În mod repetat i se spune: »Ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti întinat!« În cele din urmă a înţeles lecţia. »Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El.«

În primul rând este clar, că această strigare nu a fost adresată unui slujitor la idoli păgân. În acest caz Petru vorbeşte unui om, care se temea deja de Dumnezeu şi practica dreptatea. Aşa a fost la Corneliu. Nu era unul neîntors la Dumnezeu, ci unul care se temea cu adevărat de Dumnezeu. El se ruga mult şi făcea multe milostenii. Desigur rugăciunile făcute în convingere de propria dreptate şi milosteniile nu pot să-l facă plăcut înaintea lui Dumnezeu. Dacă se fac astfel de lucruri ca să se obţină ispăşire înaintea lui Dumnezeu pentru suflet, atunci acestea aparţin mijloacelor păcătoase ale necredinţei. Însă Corneliu era un om temător de Dumnezeu – şi aceasta în realitate, nu numai în ceea ce priveşte mărturisirea sa. El era născut din nou. Prin mesajul îngerului Dumnezeu a arătat aceasta şi a recunoscut neprihănirea lui. Este imposibil să înţelegem numai că el nu era nimic mai mult decât un mărturisitor public al lui Dumnezeu, – aceasta fiind chiar şi în ochii oamenilor o stare josnică şi o oroare în ochii lui Dumnezeu. La citirea acestor versete am primit din nou impresia că Corneliu era într-o stare, pe care Domnul Însuşi a creat-o în el, şi de care El cu siguranţă avea plăcere. Era atât înţelept cât şi foarte îndurător din partea Domnului, că El, atunci când S-a îndreptat spre naţiuni, a început cu un om a cărui temere de Dumnezeu nici măcar iudeii nu puteau s-o nege. Fără îndoială nu era altceva decât harul neîngrădit şi nemărginit care trebuia adus păcătosului evident pierdut, da, celui mai mare dintre păcătoşi. Aici însă la Corneliu nu era vorba să trezească pentru prima dată pe un păcătos din somnul păcatului, ci mai degrabă să aducă pe cineva, care era deja trezit, pe fundamentul conştient al relaţiei intime cu Dumnezeu şi în libertatea desăvârşită, aşa că nimeni, care cunoştea şi se temea de Dumnezeu şi Cuvântul Său, să nu poată contrazice pretenţia sa. S-ar putea ca aceste două lucruri în cele mai multe cazuri să se contopească. La Corneliu însă aceasta nu era aşa, dar la timpul potrivit el şi casa sa au auzit prin Petru Cuvântul lui Dumnezeu.

Este de asemenea demn de remarcat, că nu este prima dată că acest Cuvânt a fost auzit în Cezareea. Petru spune: »Cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel … voi Îl ştiţi.« Este deci clar, că această căpetenie nu numai se temea de Dumnezeu şi mai înainte deseori s-a rugat la Dumnezeu, ci şi că el era conştient despre ce s-a predicat în toată Iudeea. Cum se face, că el încă nu a înţeles aceasta pe deplin pentru sine personal? Tocmai de aceea, pentru că el era unul care se temea de Dumnezeu şi tremura înaintea Cuvântului Său. Atitudinea lui era pe deplin potrivită la timpul său. Această temere de Dumnezeu a fost cauza pentru care el nu a îndrăznit să apuce căile de har ale lui Dumnezeu. El putea să-şi spună: „Dacă Dumnezeu a trimis Cuvântul Său lui Israel, atunci ştiu foarte bine că El le aparţine lor şi este sigur. Binecuvântat este poporul care are un astfel de Dumnezeu! Dar cine şi ce sunt eu?” Tocmai din acest motiv el aştepta, până când lui însuşi i-a fost adus acest Cuvânt. Tot aşa este şi astăzi cu Evanghelia. Ea este vestirea harului lui Dumnezeu oricărei făpturi; atunci însă ea era ceva absolut nou. Desigur Corneliu avea cunoştinţă de Scripturile vechi şi nu se îndoia de făgăduinţe. Acestea nu erau pentru el adevăruri abstracte; el nu se îndoia că ele se împliniseră pentru Israel prin Hristos şi în Hristos.

Acum însă, lui, păgânului Corneliu, la porunca lui Dumnezeu i se aduce Cuvântul prin Petru. Noi am citit: »Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea« (în mod deosebit, aşa cum presupun eu, cuvintele: »Toţi profeţii mărturisesc despre El că, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor«), acest adevăr a pătruns în sufletul lui. Această mărturie directă deschide, potrivit cuvântului tuturor profeţilor, uşa pentru fiecare: »Prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor. Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul.« Cum? Fără botez? Fără punerea mâinilor? Fără să se roage pentru ei? Desigur, fără nimic din toate acestea, fără alte circumstanţe. În timp ce apostolul vorbea încă aceste cuvinte, tuturor le este dat Duhul Sfânt.

Aici avem deci o nouă treaptă, ceva, care se deosebeşte nu numai de ceea ce s-a întâmplat în Samaria, ci şi de ceea ce s-a petrecut în Ierusalim în ziua de Rusalii. În Ierusalim iudeii trebuiau să fie botezaţi, şi abia după aceea au primit numai ei Duhul Sfânt. Nu era destul numai faptul că ei au crezut Evanghelia, ei trebuiau să fie botezaţi în Numele lui Isus Hristos (desigur cu apă) spre iertarea păcatelor, »şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Samaritenii au fost botezaţi nu numai cu apă, acolo trebuia să se facă rugăciune, şi apostolii trebuiau să-şi pună mâinile peste ei, altfel Duhul Sfânt nu ar fi venit peste niciunul dintre ei. Aici dimpotrivă, Duhul Sfânt vine peste ei toţi înainte de botez şi fără punerea mâinilor de către apostoli. Cum se explică aceasta? Deci, singurul înţelept şi bun Dumnezeu S-a îndurat de aceşti păgâni cu un har profund. Sosise clipa împlinirii pe deplin a tuturor planurilor Sale de mântuire, şi în acest act unic în felul lui din casa lui Corneliu vedem prima desfăşurare a harului Său. Desigur nu era o chestiune publică ca aceea din Ierusalim, când trei mii de suflete au fost adăugate Adunării. Acolo a fost frântă mândria şi împietrirea inimii iudeilor faţă de Isus din Nazaret. Ei trebuiau să se plece înaintea acestui Nume, da, ei trebuiau chiar botezaţi în Numele acesta, altfel nu puteau primi Duhul Sfânt. La samariteni a fost altfel. Şi lor le-a fost dată o lecţie deosebită, prin care s-a lucrat împotriva rivalităţii lor faţă de Ierusalim şi prin care se recunoaşte şi s-a consolidat marele principiu al unităţii Adunării (nu numai cel al adunărilor), pe care Dumnezeu a constituit-o pe pământ. Însă aici în Cezareea la Corneliu era vorba de încurajarea şi câştigarea naţiunilor, pe care Petru însuşi le-a desconsiderat odinioară. Căci atunci când Domnul i-a zis să meargă şi să facă ucenici din toate naţiunile, el nu s-a dus. Chiar şi atunci când Adunarea a fost constrânsă să predice Evanghelia, el a rămas acasă. Apostolii erau înceţi (dacă am voie să spun aşa), ei au rămas înapoia lucrării Domnului. Ei au avut puţină înţelegere despre harul Său măreţ, care depăşea toate gândurile copiilor lui Dumnezeu. Destul de şovăitor a fost el revelat de oameni, cu toate că Dumnezeu i-a apucat de mână în această lucrare (căci înainte ca Petru să fie în sfârşit la locul potrivit, nu era mult mai mult decât aceasta). Când însă după aceea el a predicat în Cezareea, cum mustră Dumnezeu acolo încetineala slujitorului Său, – chiar dacă o face cu o îndurare nemărginită! Când au venit cuvintele de pe buzele Lui, s-a petrecut ceva, o arătare de har, cum nici măcar în Ierusalim nu a fost văzută. Nici în Samaria nu s-a trăit aşa ceva; căci acolo a intervenit o pauză potrivită cu înţelepciunea lui Dumnezeu; acolo era necesară punerea mâinilor din partea apostolilor, înainte ca binecuvântarea să poată fi dată în deplina ei dimensiune.

Aici în Cezareea nu găsim nimic de felul acesta. Aici totul era numai har pur. Este de la sine înţeles că în sufletele lor a avut loc mai înainte o lucrare a Duhului, şi anume pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi credinţă în Domnul Isus. Aceasta este totdeauna necesar. O acţiune vizibilă din partea altora, de care ei trebuiau să aibă parte, nu a fost aici. Botezul a venit după aceea şi avea caracterul unui privilegiu (ceea ce şi este în realitate), care nu le putea fi oprit. Atât pentru iudei cât şi pentru samariteni era necesară o anumită smerire. Pentru păgâni dimpotrivă totul era o încurajare. Dumnezeu voia să-i atragă la Sine şi să reducă la tăcere orice împotrivire. În felul cum El dăruieşte Duhul Sfânt, El oferă dovada cea mai strălucitoare cum El, atunci când se îndreaptă spre cel mai îndepărtat, tocmai de aceea, că este îndepărtat, oferă mult mai mult har. Nici o îndurare nu este mai mare ca aceea care caută şi găseşte pe păgânii sărmani.

Exemplul naţiunilor este valabil şi pentru noi

Vrem să observăm, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, că noi am primit în acest fel Duhul Sfânt. Noi aparţineam păgânilor. Noi nu suntem nici iudei, nici samariteni. Dacă alţii vor să se laude, că Duhul Sfânt a coborât din cer peste ei, să se laude: facă Dumnezeu ca ei toţi să se poată lăuda şi cu ceea ce a avut loc în Ierusalim în ziua de Rusalii şi după aceea în Samaria. Nici un apostol nu a fost chemat să-şi pună mâinile peste naţiuni. Şi totuşi Petru, care n-a fost mai prejos de altul, cel care şi-a pus mâinile în Samaria, era prezent în Cezareea; prin aceasta harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni s-a arătat cu atât mai mult. El a vestit tuturor celor prezenţi vestea minunată; mai mult decât aceasta nu era nevoie să facă şi nu putea să facă. Dumnezeu Însuşi l-a întrerupt. O pregătire prin acţiunea omului nu intra nicidecum în discuţie; nici o punere de mâini, nici măcar botezul. Nimic din acestea nu s-a făcut, înainte să fie dăruit Duhul, cu toate că apostolul Petru era acolo, atât ca să boteze cât şi să-şi pună mâinile, dacă aceasta ar fi fost nevoie. Se poate spune că omul dispare dinaintea harului lui Dumnezeu care se revarsă. Şi totuşi cât de minunat este, că tocmai acesta este drumul pe care noi putem obţine binecuvântările noastre şi locul nostru înaintea lui Dumnezeu! În aceste evenimente Dumnezeu ne-a dat răspuns pe deplin la toate eforturile acelora care afirmă că noi ar trebui să avem apostoli, cu toate că nu este nici un apostol. Necredinţa desconsidera pe apostoli, atunci când ei erau prezenţi; necredinţa afirmă că prezenţa lor este absolut necesară, ei ar fi singurul canal pentru darea Duhului Sfânt, cu toate că acest canal nu se poate găsi niciunde. Ce bunătate a Domnului, că El ne-a dat aici în Cuvântul Său scris dovada că aceşti oameni nu înţeleg ce spun şi ce afirmă! Pot ceilalţi, cine doreşte, să se aşeze înapoi în poziţia samaritenilor sau a iudeilor; ea li se potriveşte. Pot să spună că sunt iudei, chiar dacă nu sunt. Domnul dăruieşte acelora care se mulţumesc să se recunoască înaintea Lui ca păcătoşi sărmani dintre naţiuni, binecuvântarea Sa cea mai bogată. Facă Dumnezeu ca toţi aceia care se ţin strâns de forme şi rânduieli religioase, de unul sau altul din canalele de binecuvântare, să-şi găsească adevăratul lor loc înaintea Lui şi să se plece înaintea Lui, să vrea să fie ceea ce sunt în realitate, şi anume, nimic, ca să poată fi binecuvântaţi pe deplin potrivit inimii lui Dumnezeu! În felul acesta a binecuvântat Dumnezeu atunci, şi aşa doreşte El să binecuvânteze totdeauna. Nouă ni se cuvine să preţuim foarte mult harul Său. Apostolul a spus, că el îşi slăvea slujba (Romani 11). Tot aşa, cred eu, ar trebui noi să slăvim harul lui Dumnezeu, care se ocupă aşa de dumnezeieşte de mult cu cei lepădaţi dintre naţiuni, aşa cum suntem noi. Noi ar trebui să vorbim mult şi frecvent despre Acela care poate binecuvânta astfel de păcătoşi sărmani, cum suntem noi. Dacă El putea face aceasta atunci, atunci o poate face şi astăzi; fundamentul nu s-a schimbat. Prin aceasta nu spun că fenomenele însoţitoare sunt aceleaşi. În această relatare despre darul Duhului Sfânt în Cezareea putem recunoaşte clar principiul după care Dumnezeu binecuvântează naţiunile. Dacă vrei să primeşti mărturia transmisă de Dumnezeu în lume, – întreb, în ce fel au primit Duhul Sfânt  nu iudeii, ci naţiunile? Prin Cuvântul vestit. Nu este şi astăzi tot aşa? Canalul este Cuvântul harului Său!

Convertirea şi primirea Duhului Sfânt nu sunt identice

Fără îndoială în unele cazuri sunt întârzieri. Se întâlnesc suflete care au fost atinse cu adevărat de Duhul lui Dumnezeu, – mă refer nu numai în sentimentele lor, nu, mă refer la o lucrare reală a harului lui Dumnezeu în inima şi conştiinţa lor -, şi totuşi nu au pace, nu au linişte adâncă şi libertate în Mântuitorul. Aceasta nu este nicidecum neobişnuit. Să negăm noi din cauza aceasta, că Dumnezeu lucrează în ei? Să ignorăm ceea ce Dumnezeu a lucrat deja, numai pentru faptul că aceasta nu este încă tot ceea ce noi le dorim şi trebuie să le dorim? Avem noi dreptul să spunem că nu a avut absolut nimic loc, atâta timp cât nu se vede o eliberare deplină a sufletului înaintea lui Dumnezeu? Las răspunsul în seama altora. Eu însumi nu îndrăznesc să gândesc sau să spun aceasta. Şi rog pe toţi fraţii mei să nu facă loc unei astfel de necredinţe. Sper ca nimeni de aici să nu considere necesar să pună la îndoială veridicitatea acţiunii divine în suflete, deoarece ei încă nu înţeleg pe deplin ce a făcut Hristos pentru ei. Uneori ne comportăm lipsiţi de precauţie cu sufletele şi le producem foarte multă pagubă, dacă nu recunoaştem lucrarea lui Dumnezeu în ei.

Dar mai există şi un alt pericol. Să nu fim mulţumiţi dacă vedem că un suflet se pocăieşte şi se îndreaptă spre Hristos. Să purtăm grijă, ca el să ajungă la deplina libertate, căci altfel şi aceasta este necredinţă şi arată sărăcia sa în cunoaşterea îndeaproape a Cuvântului şi harului lui Dumnezeu. Prin aceasta sufletul nu ajunge să savureze prezenţa deplină şi acţiunea Duhului lui Dumnezeu. Noi trebuie să numim toate cu numele lor adevărat. Cineva se poate simţi foarte nenorocit în conştienţa de păcatele sale şi în neliniştea care nu a găsit încă nici un răspuns în harul lui Dumnezeu şi în lucrarea de mântuire a lui Hristos. Dacă vedem că o astfel de inimă doreşte după Domnul Isus, atunci noi trebuie să numim aceasta convertire, şi s-o privim ca lucrare de har a lui Dumnezeu, chiar dacă încă lipseşte pacea conştiinţei şi mult mai mult a inimii. Dar dacă se rămâne la această stare, este greşit să se gândească că este destul dacă un suflet se întoarce la Dumnezeu de la păcatele sale, dacă se urăşte pe sine însuşi şi se condamnă şi priveşte la Domnul Isus. În astfel de cazuri este mai mult o dorinţă după El, decât o pace pozitivă în El. Sufletul nu este nici pe departe în posesiunea deplină a întregii binecuvântări, pe care vrea s-o aducă vestea bună. Trebuie să punem accent pe faptul că în Domnul Isus se găseşte mult mai mult decât trezirea inimii şi conştiinţei, oricât de veritabil ar fi acest sentiment al păcatului şi această dorinţă după Dumnezeu. Cred că toţi ne facem vinovaţi de neglijenţă, dacă nu spunem cu insistenţă că un astfel de suflet încă nu a obţinut ceea ce Scriptura ne arată ca fiind adevărata poziţie a unui creştin înaintea lui Dumnezeu. Dacă Cuvântul Său are ca premisă că toţi copiii Săi savurează pacea deplină, să ne mulţumim atunci noi cu mai puţin? Niciodată nu ar trebui să recunoaştem, că o inimă nou trezită, dar care încă mai este sub Lege, prezintă rezultatul deplin al adevărului care este în Isus, cu toate că noi suntem obligaţi să recunoaştem această stare ca veritabilă. Însă Dumnezeu are mult mai mult pentru ai Săi; nimic mai puţin decât un loc al binecuvântării, unde dispare orice îndoială, orice teamă şi orice grijă, în conştienţa harului desăvârşit, care ne-a condus la El Însuşi, ne-a ispăşit păcatele şi a rezolvat toate problemele.

Atâta timp cât există nelinişte şi luptă lăuntrică, starea sufletului corespunde încă credincioşilor din Vechiul Testament. Singura diferenţă este aceea, că pentru ei era imposibil să meargă mai departe, căci încă nu sosise timpul pentru aceasta, căci Eliberatorul încă nu venise. Eliberarea nu era înfăptuită. Baza binecuvântată, prin care obţinerea păcii prin harul lui Dumnezeu a fost făcută o chestiune de credinţă, nu era încă prezentă, şi căile lui Dumnezeu nu au putut fi anticipate. Noi nu putem merge înaintea Lui. Noi putem să-L urmăm şi ar trebui să ne bucurăm văzând bunătatea Lui trecând pe lângă noi; dar noi nu putem alerga înaintea lui Dumnezeu. Astăzi este prezentă această mântuire. Hristos a fost aici, a murit şi a înviat; chiar şi sufletele trezite nu înţeleg rezultatele imense ale lucrării Sale totdeauna într-o zi. Desigur este posibil aceasta, şi nu mă îndoiesc că şi astăzi există astfel de cazuri ca temnicerul din Filipi. În aceeaşi oră, în care a fost trezită conştiinţa acestui bărbat, a avut loc o altă lucrare a harului lui Dumnezeu la el, prin care el şi toată casa lui au fost umpluţi de bucurie. Pe cât de nenorocit era el înainte, pe atât de desăvârşit de fericit a devenit prin harul lui Dumnezeu în aceeaşi oră. Chiar şi astăzi poate avea loc aşa ceva pe parcursul unei ore, dar eu nu cred că aceasta este regula, aşa cum deseori se presupune.

Să luăm de exemplu pe apostolul Pavel. Dacă a fost vreodată un om care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, atunci cu siguranţă a fost el pe drumul Damascului, şi anume printr-o neobişnuită arătare de putere. Şi cu toate acestea în mod evident Dumnezeu nu-l conduce imediat la libertatea deplină. Zile şi nopţi în şir a fost profund zguduit, că nici nu a mâncat şi nici nu a băut, şi chiar a fost orb. Toate acestea caracterizau starea lui spirituală. El a văzut cu adevărat pe Hristos în slava Sa, el personal. Dar a ajuns el prin aceasta la savurarea plină de pace a tuturor acestor slăvi? Nu mă îndoiesc, că în el a avut loc o altă lucrare imediată, roada acţiunii adevărului asupra omului lăuntric. Şi totuşi, până când a venit Anania la el şi a fost botezat, el a fost foarte departe de liniştea şi libertatea deplină. Atunci, după cum ştim, l-a umplut Duhul Sfânt şi prin aceasta el ajunge – şi aceasta este totdeauna aşa – în savurarea conştientă a binecuvântării depline. Aceasta nu lezează în nici un fel nici plinătatea şi nici libertatea veşti bune, dimpotrivă, lasă loc realităţilor să aibă loc aşa cum sunt. Nu se poate băga cu forţa starea multor suflete într-o teorie. Dacă suntem serios îngrijoraţi de suflete, putem întâlni în fiecare zi situaţii, fără să căutăm după aceasta, care nu se încadrează într-o anumită teorie. Să le observăm, indiferent unde, şi vom constata că acolo are loc o lucrare reală a lui Dumnezeu în suflet. Această stare poate dura zile, săptămâni, luni şi ani. Foarte des un suflet este adus la deplina libertate înaintea lui Dumnezeu abia după un timp lung. Dar dacă cineva ajunge la această libertate, acolo este nu numai viaţă, ci după părerea mea primirea Duhului Sfânt.

Dumnezeu va încheia o lucrare începută

Înainte de a încheia această temă, vreau să mai atrag atenţia asupra altceva. Când Dumnezeu începe o lucrare, atunci El o şi termină, cu toate că nu totdeauna imediat. De aceea sunt pe deplin convins, că nimeni nu moare fără ca lucrarea lui Dumnezeu în sufletul lui să nu fie terminată. Aceasta ne-o arată Cuvântul lui Dumnezeu, şi experienţele mele au confirmat aceasta. Pretutindeni, unde Dumnezeu creează viaţă nouă, El dăruieşte acolo şi Duhul Sfânt. Eu nu cred că aceasta are loc totdeauna de la început, Scriptura dovedeşte chiar contrariul. Şi totuşi fiecare, pe care Dumnezeu vrea să-l binecuvânteze astăzi, va ajunge mai devreme sau mai târziu să savureze pe deplin pacea cu El. Eu nu vorbesc acum despre cunoştinţă. Dacă ar fi vorba de aceasta, atunci ar trebui să ne întristăm, căci ea se găseşte la aşa de puţini. Toţi ştim cât de nenorocite pot fi ani mulţi suflete cu adevărat evlavioase. Niciodată însă nu am văzut pe unul din aceste cazuri, în care Domnul nu a făcut fericit sufletul înainte ca El să-l cheme la Sine. Eu am văzut exemple minunate, cum toate incertitudinile şi problemele care au înnourat toată viaţa un suflet în care era cu adevărat viaţa dumnezeiască, au dispărut deodată, şi nu mă îndoiesc că sunt mult mai multe cazuri de felul acesta. Ei trăiesc cum harul lui Dumnezeu alungă în cele din urmă toţi norii de pe suflet. Rămâne desigur deschisă întrebarea, dacă aceste suflete recunosc clar cauza reală a acestor incertitudini şi probleme.

După experienţa mea ajung la concluzia, că un suflet care a fost făcut viu prin Duhul lui Dumnezeu sau s-a convertit (în fond, este acelaşi lucru, este însă privit dintr-un alt punct de vedere), în cele din urmă primeşte şi darul Duhului Sfânt. În anumite împrejurări aceşti oameni trebuie să aştepte un timp mai îndelungat, deoarece ei nu sunt gata să se supună dreptăţii lui Dumnezeu.

Este remarcabil, că la vizita lui Petru în Cezareea botezul urmează după darul Duhului Sfânt. Apostolul atrage atenţia asupra faptului că nu numai că Duhul Sfânt a venit asupra lor aşa cum a venit peste iudei în ziua de Rusalii, ci ei au vorbit în limbi; aceleaşi dovezi de netăgăduit ale acelui dar mare erau deci prezente. Aceasta avea o însemnătate mare, deoarece replica fraţilor credincioşi circumciziei, care însoţeau pe Petru, a fost redusă la tăcere. Când el a auzit cum ei măreau pe Dumnezeu, atunci »Petru a răspuns: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”« El ştia foarte bine cum prejudecăţile fraţilor iudei îşi vor revendica dreptul. Era de asemenea ceva cu totul nou, că credincioşi dintre neamuri se botezau cu apă. »Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?«

Botezul nu are loc printr-un deţinător de funcţii

Un alt fapt este şi mai remarcabil – şi el este confirmat în Scriptură prin multe alte locuri -, şi anume, că executarea botezului niciodată nu este un privilegiu deosebit al unui bărbat din Adunare numit oficial pentru aceasta. Petru era de faţă. Dacă ar fi fost necesară o demnitate mai mare pentru aceasta, atunci Petru ar fi putut face botezul. Se poate însă înţelege foarte simplu textul relatării numai aşa, că el personal nu a făcut botezul. El a purtat grijă, ca ei să fie botezaţi; el »a poruncit să fie botezaţi«. Niciunde nu se spune, că el personal i-a botezat. În acelaşi sens vorbeşte şi Pavel despre activitatea sa în Corint şi mulţumeşte lui Dumnezeu că el nu a botezat pe nimeni acolo, în afară de câţiva puţini. Foarte sigur şi Petru a fost călăuzit aici de Dumnezeu, chiar dacă dintr-un alt motiv, să nu facă nici un botez. Dacă ar fi fost altfel, cum ar fi interpretat mulţi oameni acest caz? Ei ar fi încercat să facă dintr-un eveniment, prin care Dumnezeu acţionează spre propria Sa onoare, să scoată onoare pentru ei înşişi. Dumnezeu a împiedicat aceasta. Chiar şi marele şi din belşug binecuvântatul apostol Pavel a fost botezat de unul din cei mai simpli ucenici. Dacă persoana care efectuează botezul ar avea vreo importanţă, ne-am putea aştepta ca aceasta să fie luat în seamă atunci când se boteza un apostol. Anania se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi spune »frate Saul!« şi îl botează imediat. Aici nu găsim nici o aşteptare după o personalitate oficială.

Nu este aceasta o dovadă convingătoare pentru necredinţa omenească, că o realitate aşa de evidentă şi concludentă este simplu trecută cu vederea şi fals interpretată? Îşi închipuie oamenii din timpurile trecute sau actuale că ei ştiu mai bine decât Scriptura? Înţeleg ei şi pot ei transmite voia Domnului pentru slujitorii Săi şi Biserica Sa mai bine decât o fac scriitorii inspiraţi? Dumnezeu nu a acordat niciodată o împuternicire, după care de exemplu numai slujitorii Evangheliei au voie să facă botezul. Nu, s-au făcut eforturi deosebit de mari să se dovedească exact contrariul, şi aceasta atunci când nu era nici o necesitate în privinţa aceasta. La Corneliu, un om cu o poziţie înaltă, nu ar fi fost nevoie să se caute un bărbat, care ocupa o poziţie deosebită în Adunare, căci Petru era de faţă. Dacă ar fi fost prevăzută o ordine vrută de Dumnezeu în astfel de forme, aşa cum începând de atunci este cerută de oameni, de ce atunci aceste forme nu au fost respectate într-o situaţie aşa de importantă, cum era botezul lui Corneliu, care ar fi slujit ca ghid tuturor celor care voiau să se orienteze după modelul apostolilor? Ca şi Pavel, şi căpetenia păgână împreună cu familia sa au fost botezaţi de aceia care în zilele noastre ar fi numiţi laici. Uneori s-a întâmplat, că apostolii sau evangheliştii au făcut botezul, dar în nici un caz botezul nu a fost privit ca ritual oficial: alţi fraţi au avut voie să boteze, şi au botezat, chiar şi atunci când un apostol era de faţă. Remarcăm aceasta numai în treacăt.

Darul Duhului în Faptele apostolilor 19.1-6

În cartea Faptele apostolilor mai este un caz, pe care trebuie să-l amintesc în legătură cu tema noastră.

Faptele apostolilor 19.1-6: Pe când Apolo era în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit câţiva ucenici şi le-a zis: „Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?” Şi ei i-au spus: „Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.” „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.” Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat în adevăr cu botezul pocăinţei şi spunea poporului să creadă în Cel care venea după el, adică în Isus.” Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.

Acest exemplu este de asemenea remarcabil ca şi acelea pe care le-am studiat deja şi tot aşa de clar în înţelesul său. Fără îndoială apostolul a recunoscut în starea spirituală a acestor „ucenici” o anumită lipsă, prin care el s-a văzut dator să-i întrebe dacă atunci când au crezut au primit Duhul Sfânt. Aceasta este deci, – cu toată certitudinea cel puţin în duhul apostolului, – aşa ceva ca şi primirea Duhului Sfânt după credinţă. El nu pune la îndoială veridicitatea credinţei lor, dar el avea un motiv să întrebe, dacă ei au primit Duhul Sfânt şi răspunsul lor este tot aşa de simplu: »Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.« Ei nu arată, aşa cum din neştiinţă se spune uneori, necunoştinţă despre existenţa Duhului Sfânt. Era vorba de întrebarea, cum şi când primesc credincioşii Duhul Sfânt. Făgăduinţa Duhului Sfânt în sine era cunoscută demult. Ioan Botezătorul, cu care ei stăteau mai mult sau mai puţin în legătură, mărturisea nu numai de faptul că venirea lui Mesia în Israel era aproape, ci şi de faptul că acest Mesia, nu ca el însuşi, va boteza nu numai cu apă, ci şi cu Duhul Sfânt. Da, fiecare cititor al Vechiului Testament ştia nu numai de existenţa Duhului Sfânt, ci el cunoştea şi făgăduinţa îndurătoare a lui Dumnezeu, că El va fi revărsat în ultimele zile. Între toţi învăţătorii era Ioan Botezătorul cel care a pus cel mai mare accent pe faptul că Mesia va fi unealta pentru această atestare minunată a favorii lui Dumnezeu faţă de oameni. Aceşti ucenici din Efes erau oarecum în necunoştinţă de faptul că această făgăduinţă era pe punctul de a se împlini, că credincioşii dintre iudei, samariteni şi naţiuni au primit deja Duhul Sfânt prin ascultarea credinţei şi nu prin faptele Legii.

Apostolul îi întreabă în continuare, cu ce botez au fost botezaţi. Ei cunoşteau numai botezul lui Ioan. Aceasta a oferit apostolului ocazia să dea o explicaţie importantă: Ioan nu a vorbit despre nimic mai mult decât despre botezul pocăinţei. El a cerut acea judecată de sine, pe care numai Duhul o poate provoca în sufletele care se supun Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt descopere ruina lor morală înaintea lui Dumnezeu. Acea putere, care se bazează pe lucrarea înfăptuită, dar care niciodată nu poate locui în omul care este încă păcătos, până în momentul când sângele a curs şi a fost stropit, este întrucâtva baza ca El să poată locui cu puterea Sa în acest om (putere prin care sufletul mântuit şi eliberat este legat cu El, Biruitorul), – acea putere nu a fost încă dată. Ioan putea numai să strige poporului să creadă în Acela care va veni după el, – şi anume, în Hristos. Pavel dimpotrivă, predica un Mântuitor, care venise deja şi care înfăptuise lucrarea de salvare. »Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.«

Este necesară punerea mâinilor?

Aici este un alt caz, la care nu lipsesc semnele exterioare. Aceste semne însă nu sunt confundate nici aici şi nici în alte locuri cu darul Duhului Sfânt. Ucenicii au fost botezaţi cu botezul creştin. Botezul pocăinţei nu era suficient pentru ei. Ei au fost botezaţi pe Numele Aceluia care a murit şi a înviat. După aceea ei au primit Duhul Sfânt, dar nu fără ca Pavel să-şi pună mâinile peste ei. Din aceasta se vede cum Dumnezeu recunoaşte şi onorează funcţia de apostol a lui Pavel din Tars aşa cum El a făcut cu Petru şi Ioan în Samaria. La fel cum cei doi trimişi apostolici nu numai în Ierusalim, ci şi în Samaria, rivalii religioşi ai Ierusalimului, au fost recunoscuţi, şi Pavel şi-a pus mâinile nu pe aceia care prin predica sa s-au convertit dintre păgâni, ci pe ucenici, care erau deja botezaţi cu botezul lui Ioan. Deci nu găsim nimic care ar putea produce greutăţi, sau ar putea diminua sensul celor explicate de mine în toată simplitatea din Cuvântul lui Dumnezeu. Ambele situaţii, în care unul sau mai mulţi apostoli şi-au pus mâinile peste credincioşi, ca să primească Duhul Sfânt, erau excepţii. Ele rămân inferioare evenimentului principal, despre care nu auzim la nici un act asemănător al apostolilor. În unul din aceste cazuri, şi anume cel mai însemnat (acţiunea lui Dumnezeu cu iudeii în ziua de Rusalii), în orice caz Scriptura tace cu desăvârşire  cu privire la vreo punere a mâinilor. Putem fi siguri, că acolo nici nu era cineva, care să pună mâinile peste toţi aceia care pentru prima dată au primit Duhul Sfânt în ziua aceea, nici apostolii şi nici ceilalţi o sută douăzeci. Dumnezeu Şi-a rezervat ca acest dar mare să vină direct de la El şi din mâna Sa. În celălalt caz ştim sigur că credincioşilor nu li s-au pus mâinile peste ei, înainte să primească Duhul Sfânt. Şi acest ultim caz este pentru noi cu atât mai important, deoarece este vorba de Corneliu şi casa lui, deci de aceia dintre naţiuni, din care facem şi noi parte. De aceea aceste concluzii nu se pot contrazice. Chiar dacă ar fi apostoli, totuşi ei nu ar fi necesari ca să-şi pună mâinile peste noi şi celorlalţi dintre naţiuni, ca astfel să primim Duhul Sfânt. Potrivit Cuvântului Său nu era felul în care Dumnezeu a dat atunci Duhul Său celor dintre naţiuni. Exact ca şi modelul nostru din Cezareea, noi avem parte la această binecuvântare nemărginită, după ce noi şi pentru că noi am crezut în Hristos prin cuvântul lor, al apostolilor.

Domnul să fie glorificat, nu numai pentru darul Duhului Sfânt, nu, ci şi pentru Cuvântul Său scris, prin care este dată pe faţă nebunia pretenţiei oamenilor, care sunt neexperimentaţi în ceea ce priveşte credinţa, şi care zguduie pe cei îndoielnici şi încurajează pe cei superstițioși. Facă Dumnezeu ca noi să ţinem cu tărie »credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, făgăduită mai dinainte de vremurile timpului, de Dumnezeu, care nu poate să mintă« (Tit 1).

„Primiţi Duh Sfânt”
Ioan 20.17-23

William Kelly

© EPV, Online începând de la: 11.10.2018, Actualizat: 11.10.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 20.17-23

Ioan 20.17-23: Isus i-a spus: „Nu Mă atinge, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: «Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru»“. Maria din Magdala·a venit, dând de ştire ucenicilor că L-a văzut pe Domnul şi că El i-a spus acestea. Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi le-a spus: „Pace vouă!“ Şi, spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii deci s-au bucurat, văzându-L pe Domnul. Isus deci le-a spus din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi“. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a spus: „Primiţi Duh Sfânt! Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le ţineţi, ţinute sunt“.

Probabil că nu există nici un loc din Scriptură care să nu fi fost deja scos din context; dar nu este nici un loc din Scriptură care să fi fost incorect interpretat mai mult ca textul pe care l-am citit. Este imposibil să se înţeleagă sensul deplin al comunicărilor foarte deosebite ale Domnului şi felul Său de a proceda cu Maria şi să se priceapă cuvintele Sale şi faptele Sale din seara aceea dacă nu se ţine seama  de faptul că toate acestea sunt în strânsă legătură cu învierea Sa dintre morţi, şi anume ca Fiu al lui Dumnezeu. Epistola către Romani 1.4 spune că El a fost dovedit ca Fiu al lui Dumnezeu prin învierea morţilor. Exact acest punct de vedere este scos în evidenţă în mod deosebit de Duhul Sfânt aici în evanghelia după Ioan 20. Nu este vorba că El înviază pe alţii, ci că El Însuşi înviază. Totala simplitate în fenomenele însoţitoare exterioare ale învierii, veşmintele bine orânduite puse alături, »ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de pânză, ci împăturit şi pus într-un alt loc singur«, – toate acestea erau pentru ochiul nepărtinitor indicii clare că totul, oricât ar fi fost de minunat, trebuie să se fi desfăşurat fără grabă şi în linişte, ca şi cum cineva după o noapte odihnitoare s-ar fi ridicat din pat. Şi aşa a fost, era Fiul lui Dumnezeu, Cel care a înfăptuit lucrarea harului, pe care I-a încredinţat-o Tatăl s-o facă. El nu numai a fost înviat prin puterea lui Dumnezeu. Aceasta la locul ei este adevărat şi în alte locuri din Scriptură este accentuat acest fapt. Dumnezeu L-a înviat dintre morţi; Pavel ca şi Petru insistă asupra acestui fapt. Dar tot aşa de adevărat este şi că El Însuşi a înviat dintre morţi. »Dărâmaţi Templul acesta«, aşa a spus El Însuşi într-un loc mai înainte în această evanghelie, »şi în trei zile îl voi ridica«. »Am putere s-o (viaţa) dau«, spune El în capitolul 10, »şi am putere s-o iau iarăşi«. Acolo El adaugă categoric: »Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu«. Deci la El era nu numai o ascultare desăvârşită, o identificare cu voia Tatălui, ci şi acea putere dumnezeiască, prin care El în învierea dintre morţi S-a dovedit a fi Fiul lui Dumnezeu. Era aceeaşi putere, dar mult mai binecuvântată în exteriorizarea ei, în care El Însuşi a înviat morţii: fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, Lazăr şi alţii. Aşa a spus El cu privire la Lazăr: »Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie slăvit prin ea.«

Astfel El Însuşi înviază dintre morţi. Dar chiar şi Petru şi Ioan dovedesc cât de puţin a pătruns până în acel moment în mintea lor adevărul despre învierea Sa potrivit Scripturii. Ioan relatează, şi anume spre ruşinea lui şi a lui Petru, că ei au văzut şi au crezut. Amândoi – ştim aceasta – erau adevăraţi copii ai lui Dumnezeu; dar aveau puţină înţelegere cu privire la gândurile lui Dumnezeu. Ei încă nu au înţeles acel „trebuia” al Scripturii (Luca 24.44-46); de asemenea ei nu au văzut harul şi slava lui Dumnezeu în Persoana Fiului Său, aşa cum ele se văd pe deplin în învierea Sa. Ei au văzut faptele, au acceptat dovezile, şi cu toate acestea s-au întors şi s-au dus acasă. Acesta este totdeauna rezultatul sărăcăcios, când faptele şi dovezile sunt apreciate numai de duhul omului, chiar dacă urmările sunt corecte.

La Maria a fost altfel. Ea era tot aşa de puţin familiarizată cu slava învierii sau cu ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre ea, ca şi Petru şi Ioan. Dar ea a găsit în Domnul Isus răspunsul la dorinţa inimii ei, şi de aceea ea era acum plină de întristare, că nu putea să facă altceva, decât să rămână pe locul unde a fost pus trupul Lui. Ea nu s-a lăsat uşor mulţumită, aşa cum au făcut cei doi apostoli. Realmente ea nu se simţea acasă în această lume şi de aceea nu se putea despărţii de mormântul gol al Mântuitorului. Vedem de asemenea cât de deplin toate gândurile ei, toată dragostea ei era pentru Domnul Isus. Când a mai privit încă o dată în mormânt, pe care mai înainte l-a văzut gol, (căci aşa a relatat ea celorlalţi, conform realităţii) acum vede acolo doi îngeri îmbrăcaţi în alb, stând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare, ea nu este umplută de nelinişte şi frică, aşa cum se spune despre femei în alt loc. Ce spaimă şi ce surpriză ar fi dat naştere la ea o astfel de înfăţişare în împrejurări normale! Dar evanghelia noastră nu relatează nimic despre astfel de emoţii. Inima ei era aşa de plină de dorinţa după Domnul Isus, care a fost luat de la ea, că – aşa am putea spune – chiar prezenţa tuturor îngerilor ar fi impresionat-o relativ puţin. Cei doi îngeri o întreabă: »Femeie, pentru ce plângi?« Răspunsul ei vine din adâncul inimii: »Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus. Zicând aceasta, ea s-a întors şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare.« Dar deoarece ea nu recunoaşte imediat pe Domnul şi gândeşte că ar fi grădinarul, ea răspunde la întrebarea Lui: »Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.« Este necesar numai un singur cuvânt ca să se întoarcă la locul de unde a fost alungată şi să i se spună adevărul. Cu acest singur cuvânt i se revelează Domnul Însuşi. Era glasul Lui, glasul Păstorului cel bun, care cheamă oile Sale pe nume: »Maria!«, spune Domnul Isus. Ea se întoarce imediat spre El şi I se adresează cu cuvântul »Rabuni!«, care tradus înseamnă „învăţător”. Urmează apoi cuvintele cu care vreau să mă ocup puţin.

»Nu Mă atinge« nu redă nicidecum corect sensul. Deoarece aici sunt unii care au cunoştinţe din Scriptură şi, aşa cum presupun, mulţi dintre dumneavoastră sunt capabili să judece ce spun, mă simt cu atât mai liber să spun deschis şi clar ce consider că este adevărat. Fapt este că cuvântul care stă aici în Scriptură include în sine mult mai mult decât „a atinge”. Acest verb ar fi trebuit tradus mai bine prin „a pipăi, a prinde, a apuca”. Aceasta este valabil şi pentru Coloseni 2, asupra căruia vreau să atrag scurt atenţia. Apostolul se referă acolo la contrastul dintre cerinţele tradiţiei Legii şi cele ale unui Hristos mort şi înviat, cu intenţia ca tot ce abate de la Hristos să fie dat la o parte din cale. O vorbire ca aceea „nu atinge, nu gusta” stă pentru totdeauna înapoia noastră. Ea ar putea fi valabilă pentru oamenii care trăiesc încă totalmente în lumea aceasta, şi nu pentru aceia care au murit împreună cu Hristos. Aşa cum ştie oricine a verificat aceasta, subiectul despre care este vorba aici este prezentat invers în traducerea obişnuită a Bibliei în engleză. Ar trebui să înceapă cu „nu lua”, apoi „nu gusta” şi în cele din urmă nici măcar să „nu atingi”. Este deci o ordine descendentă, în care la ceea ce stă mai aproape, şi anume „a lua”, vine mai întâi, apoi „a gusta”, ceea ce este mult mai puţin, şi în final să nu aibă loc nici măcar o atingere. În felul acesta încearcă omul firesc să se apere de necurăţii, aşa îşi ocroteşte el carnea; un alt mijloc nu are. Pentru fire este numai acest mijloc de ajutor, şi anume, multele planuri bune şi lupta împotriva răului, ca să nu fie biruit de răul din lumea aceasta. Creştinismul adevărat este cu totul altfel. El este revelarea unui Eliberator, Dumnezeu şi Om într-o singură Persoană, care vine în lume, moare pentru ispăşirea răului, biruie totul, înviază biruitor în prezenţa lui Dumnezeu, şi în final introduce acolo pe toţi ai Săi. Aceasta leagă pe creştin de Hristos pe baza lucrării Sale de împăcare şi a triumfului Său la dreapta lui Dumnezeu. Creştinism este realizarea practică a acestui plan de mântuire prin Duhul Sfânt, mai întâi în sufletele celor care cred, şi în final în viitor şi în viaţa lor. Aceasta este marea învăţătură a epistolelor către Coloseni şi Efeseni. Deci ce mai au a face aceia care sunt binecuvântaţi împreună cu Hristos şi au murit faţă de lume, cu astfel de rânduieli „nu lua, nu gusta, nu atinge”?

Eu sunt sigur, că acesta este sensul corect al cuvântului „a atinge” din Ioan 20.17, şi fiecare, care este în stare să judece aceasta, va fi de acord cu mine în această privinţă. Nu este nicidecum vorba de o interpretare care ar putea fi numită „ciudată” de către cei care au altă părere. Eu nu pot înţelege, de ce vorbeşte cineva în felul acesta, căci nici o interpretare bună şi corectă a Cuvântului nu este ciudată. Dacă o părere este susţinută de mulţi sau de puţini, aceasta nu spune nimic despre autenticitatea ei. Dar oricum ar fi, ce spun acum va fi recunoscut de persoanele cu păreri foarte deosebite, sub premisa că ei vor cerceta cu grijă întrebarea despre care vorbesc. Cine face aceasta va găsi că adevăratul sens al cuvintelor Domnului adresate aici Mariei nu este „nu Mă atinge”, ci „nu Mă apuca”. El îi spune să nu se lase mânată de impulsul ei natural, ca să-L cuprindă. Aceasta este confirmat prin aceea că în textul original în limba greacă este folosit un cuvânt care are sensul de a apuca neîntrerupt. În epistola către Coloseni este altfel: acolo este vorba de o acţiune singulară, care poate fi foarte în grabă. Aici însă înseamnă, păstrând sensul exact: „Nu mă cuprinde permanent, nu te agăţa permanent de mine!” Acesta este sensul acestui cuvânt şi forma lui gramaticală.

Mie mi se pare că aceasta oferă textului din Scriptură mai multă putere şi precizare; căci Maria Magdalena reprezintă aici pe cineva care se ţine strâns de Domnul Isus ca fiind speranţa poporului Său şi împlinirea dorinţei inimii sale, cineva, care se întristează de lipsa prezenţei Domnului în trup, cineva, care întrucâtva se bucură chiar şi la gândul la trupul mort al Domnului, chiar dacă această bucurie este amestecată cu întristare. Putem deci uşor înţelege că ea doreşte să-L îmbrăţişeze pe Mântuitorul de îndată ce Îl recunoaşte. Aceasta devine cu atât mai evidentă cu cât în evanghelia după Matei femeile Îi cuprind picioarele, şi El nu numai că le permite, ci El primeşte gestul ca un omagiu venit din partea lor. Da, mai mult chiar, în acelaşi capitol al evangheliei după Ioan găsim chiar cum Domnul îi cere necredinciosului Toma să-şi pună mâna în coasta Lui.

Învăţături preţioase ne sunt oferite, dacă noi vom studia mai îndeaproape aceste moduri de a proceda diferit al Domnului, care au avut loc aproape în acelaşi timp. Aceeaşi acţiune El o refuză o dată, apoi o primeşte, şi în final cere chiar să se procedeze aşa. Cu siguranţă El avea intenţii înţelepte în această privinţă. Noi nu avem voie să gândim că Domnul a iubit mai puţin pe Maria Magdalena decât celelalte femei, care L-au urmat din Galileea. Dar în ce constă diferenţa? Cum să ne explicăm faptul că Duhul Sfânt ne arată în evanghelia după Matei cum El primeşte omagierea prin contactul corporal, şi în evanghelia după Ioan cum El o respinge? Motivul pentru aceasta este foarte simplu şi foarte instructiv. În prima evanghelie avem lepădarea lui Mesia de către popor, de către iudei, şi scopul final pentru care Dumnezeu în harul Său foloseşte această lepădare, prin aceea că în timpul intermediar El trimite Evanghelia la naţiuni şi din mijlocul lor cheamă ucenici, deoarece naţiunea aleasă a lepădat pe Împăratul ei. Dar ce minunat este, că harul lui Dumnezeu refuză într-o oarecare măsură să rămână inactiv! El trebuie să se arate în puterea dragostei, şi chiar dacă iudeii îl desconsideră, El nu putea să facă altceva, decât să caute căi noi pentru o binecuvântare mult mai mare. Dacă poporul Lui din vechime a părăsit harul Lui, atunci a fost altul, sărac şi nenorocit, care în trecut a savurat puţin din dragostea Sa. Dacă poporul Său a fost aşa de necredincios, de nemulţumitor şi de orb faţă de Soarele din înălţime, care i-a cercetat, şi această nemulţumire a culminat în lepădarea şi omorârea lui Mesia al lor, atunci Dumnezeu, după ce Dumnezeu a folosit această lepădare a lui Mesia pentru înfăptuirea lucrării de mântuire, trimite vestea bună la toate naţiunile de sub cer. Şi totuşi evanghelistul Matei în toată prezentarea harului nemărginit al lui Dumnezeu faţă de naţiuni ne arată cum acele femei din Galileea cuprind picioarele Domnului înviat şi Îl omagiază. Nu ne arată aceasta, că El poartă grijă ca nădejdea lui Israel să rămână păstrată pe un fundament statornic, cu toate că Mesia a fost respins şi Dumnezeu voia ca această respingere să slujească la împlinirea propriilor Lui intenţii de har? Este adevărat că deoarece ei au respins pe Mesia al lor, aceasta era pierzarea lor, dar era aceasta totul? Desigur judecarea lor era justificată, dar ce va face harul? Va veni un timp în care îndurarea lui Dumnezeu va atrage inimile lor impenitente spre El, Cel pe care ei L-au dispreţuit aşa de mult timp. Prin aceasta El va lega speranţa lor cu tronul Omului glorificat aşa de nedespărţit, că ei, atunci când va veni momentul pentru dreapta judecată a lui Dumnezeu asupra lumii, vor fi reprimiţi prin har. Atunci ei vor vedea că lanţul îndurării divine este aşa de tare forjat în moartea şi învierea Domnului, că ea va constitui un fundament de neclintit pentru împlinirea făgăduinţei lor. Atunci, în acele zile de viitor, Dumnezeu îi va binecuvânta în harul Său potrivit cu dimensiunea deplină a planurilor Sale.

După părerea mea aceasta se vede clar din evanghelia după Matei şi din alte locuri din Scriptură. Ultimul capitol din evanghelia după Matei ne redă în adorarea adusă de femei, un tablou care se referă la viitor; acolo este mai mult decât o aluzie, ca în capitolul 24. Femeile din Galileea sunt un model al acelei rămăşiţe dintre iudei, care în ultimele zile va fi condusă prin har la Domnul Isus, va căuta şi va găsi în El pe Domnul aşteptat şi de asemenea Îl va privi şi se va lega de El. Domnul nu va respinge adorarea adusă de ea. Forma omagierii ne lasă să recunoaştem că El va fi realmente în trup, atunci când El va reveni să Se întâlnească cu poporul Său ales. Un iudeu nu este solicitat niciodată ca iudeu să umble »prin credinţă, şi nu prin vedere«, aşa cum este solicitat un creştin. Căci el va vedea cu adevărat pe Domnul, aşa cum se spune în Zaharia 12: »îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns«. Dar ei Îl vor vedea pe El. Ei nu numai vor crede în El, ci şi Îl vor privi. Faptul că femeile din Galileea primesc şi cuprind pe Domnul, şi că El primeşte omagiul adus de ele, ne arată cum El în marea lui credincioşie şi îndurare acţionează faţă de rămăşiţa vechiului popor Israel, atunci când va veni ca să domnească peste ei aici pe pământ. Din acelaşi motiv, cred eu, aici în evanghelia după Matei nu avem nici o relatare despre înălţarea la cer, ceea ce este de neînţeles de critici, dar pentru fiecare credincios este foarte de înţeles. Amintirea înălţării Sale la cer ar fi fost cu totul ne la locul ei în acest context, faţă de care prezenţa Sa în trup între ei şi lipsa oricărui cuvânt cu privire la înălţarea Sa la cer în acest capitol Îl face să stea înaintea privirii noastre ca bucuria veşnică a tuturor acelora al căror necaz El l-a văzut şi l-a alungat în îndurarea Sa. În evanghelia după Ioan 20 avem opusul. Acolo vedem o femeie copleşită cu totul de sentimentele ei iudaice şi care ţine încă cu tărie la aşteptările care acum, când Domnul era înviat din mormânt, în mod normal ar fi trebuit să fie preţioase pentru un iudeu. Aceasta cu atât mai mult cu cât crucea şi mormântul Domnului Isus le-a distrus tuturor pentru un timp această speranţă. De aceea ea nu a cedat să se despartă de Domnul şi în această revărsare de sentimente ea vrea să-L cuprindă. Dar El o roagă să nu facă aceasta: »căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu«. Începând din momentul acesta El vrea să fie cunoscut într-un alt fel. El era pe punctul să părăsească singura scenă în care rămăşiţa lui Israel mai stătea încă în legătură cu Mesia. Nu ca şi cum această speranţă ar fi dispărută pentru totdeauna – nu, la timpul hotărât şi la locul hotărât ea va înflori din nou. Pentru momentul de faţă El pune deoparte o rămăşiţă din Israel. Efectiv prin aceasta a început creştinismul. »Domnul«, aşa se spune, »adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi.«

Maria Magdalena era un fel de exemplu pentru aceasta. Până în momentul acesta ea a ţinut cu tărie la speranţa că Domnul va veni şi va aduce aici pe pământ în mijlocul lui Israel slavă şi binecuvântare. Dar Domnul îi face acum clar, că acesta nu este felul în care El va da acum binecuvântare. Niciunde în această evanghelie nu se vorbeşte despre o astfel de binecuvântare. El dorea să fie cunoscut de creştini ca Unul care S-a înălţat la Tatăl, şi de aceea nu era timpul să fie ţinut cu tărie aici jos pe pământ. Să presupunem că aceasta ar fi fost totuşi posibil, totuşi nici pe departe nu ar fi fost aşa de preţios ca ceea ce mişca inima Lui acum şi ceea ce prin această femeie din Magdala, care se minuna de toate acestea, a transmis ucenicilor Săi. Prezenţa Lui la dreapta lui Dumnezeu nu însemna o prăpastie între El şi ai Săi, ci dimpotrivă, legătura cea mai intimă şi cea mai strânsă de imaginat între El şi ei. S-ar putea să pară un fel ciudat de păstrare a unităţii. În orice caz ea nu corespunde gândurilor cărnii. Fapt este, că nu carnea este mijlocul unirii noastre cu Mântuitorul şi că această unire nu va fi caracterizată prin nimic ce corespunde cărnii. Cu privire la Israel aceasta era corect cu privire carne, căci El S-a născut între ei; în ceea ce priveşte descendenţa Sa El era iudeu. Dar ca creştini noi nu Îl cunoaştem în felul acesta, ci mult mai mult în opoziţie cu aceasta, aşa cum spune apostolul Pavel: »Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta« (2 Corinteni 5). Nu, noi Îl cunoaştem într-un fel mult mai bun. Să-L cunoşti aici pe pământ ca Mesia era cu certitudine o binecuvântare mare şi în cazul femeilor din Galileea Domnul dă o arvună despre faptul că aceasta se va împlini în viitor. Dar toate acestea nu înseamnă că noi avem în aceasta un model de felul cum noi creştinii cunoaştem pe Domnul Isus.

Natura privilegiilor noastre este că Hristos, după ce El a înfăptuit lucrarea de mântuire, Îşi ocupă locul ca Om ceresc la dreapta lui Dumnezeu. Ca urmare acestui fapt esenţialul creştinismului constă nu numai în aceea că binecuvântarea coboară de la Dumnezeu pe pământ, cu toate că aceasta este pe deplin adevărat, căci prin aceasta s-a netezit cărarea pentru binecuvântările cereşti. Însă scena şi caracterul binecuvântării noastre sunt cereşti, ea este în Persoana Celui Preaslăvit, care a coborât şi acum este acolo sus şi noi putem şti că noi suntem binecuvântaţi împreună cu El acolo sus. Când este vorba de revelarea lui Dumnezeu, nimic nu este mai bogat în binecuvântare pentru noi decât contemplarea Domnului Isus în căile Sale aici pe pământ. Dar ceea ce caracterizează poziţia şi legătura noastră cu El acolo sus, se găseşte exclusiv în El, în El, Cel care prin Sine Însuşi a făcut curăţirea păcatelor şi a restaurat onoarea lui Dumnezeu în toate care au lezat natura lui Dumnezeu în lumea aceasta. Hristos a intrat acum în cer şi El este revelat acolo sufletelor noastre, şi acolo noi suntem uniţi cu El. Aşa după cum El trebuia să intre în cer pentru acest scop, tot aşa a trebuit să coboare Duhul Sfânt. Deci prezenţa Duhului Sfânt aici pe pământ este răspunsul necesar al lui Dumnezeu la lipsa Domnului Isus, la şederea Lui la dreapta lui Dumnezeu, după ce El a înfăptuit lucrarea de mântuire. Aceste două adevăruri sunt pilonii mari, de nezguduit ai creştinismului.

Acesta este deci sensul cuvintelor Domnului adresate Mariei Magdalena, când o roagă, să nu Îl cuprindă. El nu se suise încă la Tatăl Său. El voia ca El să fie cunoscut acum de ei, ca Cel Înălţat şi glorificat la dreapta Tatălui. Începând din momentul acesta credincioşii trebuiau să stea în legătură cu El în această nouă poziţie – scoşi din aşteptările şi gândurile lor de până acum, şi aduşi într-o legătură vie cu dragostea şi gloria în care El Însuşi a intrat acum, cu casa Tatălui de acolo de sus.

Vreau să mă refer aici la un loc din Vechiul Testament, care nu totdeauna este înţeles corect, dar care luminează lucrarea actuală a lui Dumnezeu. În Mica 5 găsim cunoscutul loc referitor la naşterea Domnului: »Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între miile lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel care va stăpâni în Israel şi a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei.« Aici găsim naşterea Lui ca Om, dar şi gloria lui veşnică: Cu toate că El a fost născut ca iudeu şi dintr-o femeie, El era totuşi »din timpuri străvechi, din zilele veşniciei.«

Cine era Acesta nu este greu de constatat. El este Acelaşi care este descris în primul verset al capitolului. El este Stăpânitorul lui Israel, despre care se spune, că ei »vor lovi cu nuiaua peste obraz«  pe Judecătorul lui Israel. Aici este foarte clar vorba despre umilirea lui Mesia. El Se va naşte în Betleem, care aparţine lui Iuda, şi cu toate acestea El este din veşnicie. El este tot aşa Dumnezeu precum este Om. Avem deci în acest verset un rezumat al adevărurilor importante şi binecuvântate referitoare la Domnul Isus Hristos, pe care nici un om – oricât ar fi fost el de inteligent – nu le putea vedea mai dinainte, dar pe care Dumnezeu în atotştiinţa Sa absolută le-a prezis în toată simplitatea şi în totalitatea lor. Toată greutatea vinei lui Israel constă în aceea, că ei L-au »lovit cu nuiaua pe obraz«, fără să ţină seama de Persoana Sa şi de faptul că El era Judecătorul lor. »De aceea îi va părăsi«, se spune în versetul al treilea, şi aceasta a avut realmente loc. Judecătorul lovit al lui Israel a părăsit pentru un timp pe Israel, »până la timpul când va fi în dureri cea care are să nască.« În Apocalipsa 12 vedem cum naşte o femeie, căreia i s-a acordat onoare mare. Planul lui Dumnezeu pentru timpul din urmă este mare. Aceasta este primul lucru, care ne este arătat. Apoi vine timpul balaurului şi lupta pentru posedarea pământului şi a poporului pământesc continuă până când Judecătorul lui Israel va reveni. Vechiul popor pământesc va ocupa atunci din nou locul lui pe pământ, dar începând din acest moment sub conducerea lui Mesia. Auzim deci aici de o întoarcere a căilor lui Dumnezeu în timpul din urmă pentru împlinirea intenţiilor Sale de har cu iudeii. Până la ce punct am ajuns noi în zilele noastre în această privinţă? Hristos a venit şi a fost lepădat de poporul Său pământesc, şi El i-a părăsit. Începând de la cruce Dumnezeu nu i-a părăsit numai ca naţiune; El cheamă o rămăşiţă dintre ei, ca s-o unească cu credincioşii dintre naţiuni ca trup al lui Hristos. Aceştia sunt aceia despre care citim în Faptele Apostolilor 2: »Şi Domnul adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi.« Dar când apoi a sosit momentul pentru realizarea planurilor viitoare şi veşnice ale lui Dumnezeu cu privire la Israel, se spune: »şi rămăşiţa fraţilor Săi se va întoarce la fiii lui Israel«, (în loc, ca acum, să fie scoşi dintre ei, ca să constituie o parte a Adunării). Astăzi ei pierd complet caracterul lor israelitic , ca să constituie omul nou (Efeseni 2.15); atunci însă ei se vor întoarce la vechile planuri şi căi ale lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc. Eu mă bucur mereu de felul cât de minunat adevărurile vechi stau în armonie cu adevărurile noi în Biblie. Tocmai în aceasta constă roada şi dovada că noi am înţeles bine adevărul, că noi prin această înţelegere suntem făcuţi capabili să vedem acolo o ordine nouă şi o frumuseţe, pe care fără această cunoaştere nu putem s-o vedem, ci am vedea numai o mulţime confuză de lucruri care nu au nici o legătură unul cu altul. Însă în momentul când Dumnezeu spune cu privire la o anumită parte a adevărului: »Să fie lumină!«, vom vedea cum totul devine altfel. Chiar dacă este adevărat, că această lumină creşte, totuşi Dumnezeu ne va lăsa mereu să simţim, cum această lumină nouă îmbogăţeşte lumina veche. Nimic nu va fi aşa de mult o cheie pentru adevăr ca un principiu care la început părea să fie numai încurcătură şi o parte din făgăduinţele lui Dumnezeu. Realitate este însă că nici un plan al lui Dumnezeu nu va rămâne neîmplinit. S-ar putea să fie necesar un timp de aşteptare. Inima doreşte de mult împlinirea. Se pare că necredinţa ar avea dreptate. În final însă numai credinţa are dreptate, şi fiecare cuvânt, pe care l-a spus Dumnezeu, se împlineşte, fiecare plan va fi îndeplinit fără greşeli, şi toate acestea prin moartea lui Hristos.

Aici deci Domnul revelează ceva absolut nou, prin aceea că El începe la iudeii pe care îi interesează cel mai mult. În evanghelia după Ioan se poate observa cum totul se învârte în jurul Persoanei Sale. Aici nu este vorba de perioade de timp, ci mai degrabă de El Însuşi, şi anume despre El în înălţarea Sa la cer. Dacă ne sprijinim pe lucrarea Sa de mântuire şi începând de aici vrem să facem alţi paşi ca creştini, atunci nu există nimic care să fie mai important. Nu privi la altceva, căci toate persoanele din această scenă sunt relativ lipsite de importanţă. Dacă scoţi pe Hristos din creştinism, ce mai rămâne atunci? Şi în afară de aceasta, crezi tu că Duhul Sfânt Îşi va pune vreodată pecetea, dacă Domnul Isus este dezonorat, dacă Persoana Lui este dată la o parte, dacă lucrarea Sa şi slava Sa sunt defăimate?

Noi am văzut deci, cum Domnul Isus îi spune mai întâi Mariei, că El era în momentul când să plece la Tatăl şi că de aceea o onorare trupească era incompatibilă cu felul în care El voia să Se reveleze, şi aşa cum este El prezentat aici în toată evanghelia. Dacă privim relatarea lui Ioan în ansamblul ei, vom găsi că mărturia ei constă din două părţi mari. Prima parte este revelarea Persoanei şi lucrării Fiului lui Dumnezeu. A doua parte este revelarea unui Altul, de asemenea o Persoană divină, care Îşi ocupă locul la ucenici jos pe pământ, după ce Hristos va fi părăsit scena. În aceasta constă creştinismul; căci Hristos este subiectul credinţei, şi Duhul Sfânt este puterea care face realitate slava lui Hristos în inima unui creştin şi în Biserica lui Hristos.

În mesajul pe care îl primeşte Maria de la Domnul şi pe care îl transmite ucenicilor avem ceea ce pentru noi creştinii este foarte semnificativ: »Du-te la fraţii Mei!« Aici avem prima amintire clară a relaţiei în care toţi creştinii pot veni la El începând din momentul acesta. »Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.« Deci Domnul Isus ne aduce nu numai într-o anumită relaţie cu Sine Însuşi (ceea ce în sine însuşi are o însemnătate nespus de mare), ci El descrie foarte clar şi relaţia noastră cu Dumnezeu. Această relaţie este cu totul altfel decât vechile binecuvântări obişnuite. Nu este revelarea puterii Sale pentru protecţia pelerinilor Săi slabi aici pe pământ. Aici nu auzim nimic despre Dumnezeul Atotputernic. Nu este amintit nimic de căile Lui de guvernare cu Israel, atunci când El, Iehova-Dumnezeu, locuia în mijlocul poporului Său. Aici totul se referă la Hristos, care este în momentul să intre în slavă. În acest sens El spune: »Du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.« Ce minunat! Ce este Tatăl pentru Fiul, aceasta este El şi pentru fii, ce era El, Tatăl, ca Dumnezeu pentru Acel Om preaslăvit, care a îndepărtat păcatul, acelaşi este El şi – şi nu mai puţin – pentru aceia ale căror păcate au fost ispăşite. Dumnezeu a fost deplin revelat nu numai ca Dumnezeu şi Tată al Domnului nostru Isus, nu, El este acelaşi şi pentru noi astăzi pe baza lucrării Sale de mântuire şi a învierii Sale.

Eu nu vorbesc acum despre o cunoaştere neclară a lui Dumnezeu, cum acţionează El părinteşte în căile Sale cu oamenii. Noi ştim bine că Israel, când va ajunge în mare necaz, va implora cu cuvintele prorocului Isaia: »Totuşi Tu eşti Tatăl nostru! Căci Avraam nu ne cunoaşte şi Israel nu ştie cine suntem; dar Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru, Răscumpărătorul nostru, Numele Tău este din veşnicie.« Aceste cuvinte nu descriu nicidecum relaţia în care ei stau faţă de Dumnezeu; aceste cuvinte sunt ca să le dea mângâiere, asemenea cum probabil i se spune unui copil orfan de pe stradă: „Copilul meu, ţie nu ţi-a mers bine; începând de acum vreau să fiu tatăl tău!” Desigur aceasta nu ar însemna o adoptare formală a acestui copil ca fiu sau ca moştenitor, şi nici nu va fi înţeleasă în felul acesta. Israel putea să spere la o astfel de poziţie  numai ca naţiune, aşa cum vedem din cartea Exodul 4. Aici în evanghelia după Ioan 20 este vorba de mult mai mult. Unul a coborât pe pământ, care era Fiul, care cunoştea pe Tatăl aşa cum nimeni altul nu-L cunoştea. A venit Unul, care pe pământ şi ca Om era aşa de desăvârşit subiectul plăcerii Tatălui, cum a fost mai înainte ca Dumnezeu în prezenţa lui Dumnezeu; căci niciodată El nu a spus nici un cuvânt, niciodată nu a avut vreo pornire a inimii, vreun singur gând sau singur motiv care să nu reflecte în chip desăvârşit bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu Însuşi. Numai Domnul Isus a corespuns realmente în duh, în natura Sa şi în căile Sale a tot ce se găseşte în Dumnezeu. Când El a privit din cer jos pe pământ, El a găsit pe Unul de care se putea totdeauna bucura. Nici măcar în tot cerul nu era o creatură care ar fi putut chiar şi numai pentru o clipă să-I îndepărteze ochii şi inima de la privirea Fiului Său pe pământ. El privea în jos spre o lume de păcat şi răutate, al cărei miros de lepră se ridica totodată permanent spre cer. Câteodată a trebuit ca loviturile grele ale judecăţii să cadă asupra omului vinovat. Dar acum, pentru prima dată de la începutul lumii, El vedea – dacă avem voie să ne exprimăm aşa – nu numai o strălucire îndepărtată a slavei Sale, ca de exemplu în Enoh sau Noe şi mai departe până la naşterea Acestui Preaslăvit, nu, acum era El Însuşi, Fiul Său, aşa că cerul se putea deschide şi Dumnezeu, Tatăl, putea să trimită Duhul Sfânt, ca să-L evidenţieze ca Om – să observăm aceasta. Cum ar fi putut să fie altfel? Nu era vorba să trimită Duhul Sfânt asupra Lui ca Dumnezeu. El a fost ca Om uns cu Duhul Sfânt. »Pe El Dumnezeu, Tatăl, L-a uns« – »pe Fiul Omului«. Şi tocmai aceasta este ceea ce este aşa de preţios şi binecuvântat, şi anume, că Dumnezeu Însuşi a trebuit să privească spre pământ spre un Om, pentru ca în El să găsească pentru prima dată ceea ce satisfăcea sentimentele Sale, toată inima Sa, întreg caracterul moral al lui Dumnezeu, toată simpatia Sa.

Acum însă a intervenit o schimbare enormă. Cerurile se învăluie în întuneric, şi în acest întuneric adânc Dumnezeu Însuşi a tratat cu El. Era aceeaşi oră în care a fost permis omului să se ridice sub conducerea lui satan împotriva lui Mesia cel lepădat şi să-L biruiască. Şi în această scenă se revarsă judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. El a luat păcatul pe Persoana Sa sfântă, ca jertfă pentru păcat. Aici devine vizibilă toată maiestatea Sa, toată oroarea Sa împotriva răului. A sosit clipa îngrozitoare a răzbunării. Judecata divină asupra întregii răutăţi, împotriva toatei indiferenţe, împotriva toatei nedreptăţi faţă de semeni, împotriva toatei răzvrătiri faţă de Dumnezeu a lovit pe Cel sfânt. Deci această oră era nu numai »ceasul vostru«, ceasul omului, şi nici nu era numai ceasul întunericului. Înainte de toate era şi ceasul lui Dumnezeu, în care sfinţenia Lui neîngrădită s-a descărcat pe capul Purtătorului păcatului, pe propriul Lui Fiu, care S-a dat pe Sine Însuşi, Mielul de jertfă, care a purtat la cruce judecata asupra păcatelor noastre. Urmarea a fost că toată mânia lui Dumnezeu, tot ce El simţea cu privire la păcat, fără vreo câtuşi de mică circumstanţă atenuantă, prin care mânia Lui să fie stăvilită, s-a revărsat asupra Fiului lui Dumnezeu şi ea s-a liniştit. În felul acesta mântuirea prin sângele Său este desăvârşită. Dumnezeu nu mai are nimic de spus – nu a mai rămas nimic, care să nu fi căzut deja asupra Domnului Isus, ca să restabilească onoarea lui Dumnezeu. Acesta este şi motivul pentru care acum revelarea naturii lui Dumnezeu şi a dragostei Tatălui nu cunosc limite. Nu a rămas nimic neîmplinit pentru caracterul sfânt al lui Dumnezeu. Tot ce El simte faţă de păcat s-a descărcat asupra Domnului Isus. Ca urmare acestui fapt, tot ce este în El ca Dumnezeu şi Tată se îndreaptă spre favoarea noastră; căci după ce răul din noi a fost judecat aşa de desăvârşit, Dumnezeu vrea acum să ne facă cunoscut satisfacţia Sa desăvârşită cu privire la lucrarea de răscumpărare a Domnului Isus, nu numai ca Tată, ci şi ca Dumnezeu.

Aşa a devenit posibil ca Domnul Isus să spună ucenicilor Săi astfel de cuvinte. Ei L-au cunoscut cum El S-a adresat Tatălui Său, atunci când nimeni nu a avut compasiune cu El în durerile Sale, când El, »Omul durerii« era în lumea aceasta, când a înfăptuit lucrarea de ispăşire a păcatelor. Ei au privit cum El a vorbit cu Tatăl înainte de ivirea zorilor zilei. Ei au văzut cum El în noapte, în timp ce alţii dormeau, a stăruit în rugăciune înaintea Tatălui Său. Ei ştiau cum orice nevoie omenească, orice durere omenească, pe care le întâlnea, atingea inima Lui şi Îl mâna în rugăciune înaintea Tatălui Său (Matei 8). La cruce însă s-a văzut un alt adevăr şi anume întrebarea, cum a gândit Dumnezeu cu privire la păcatele noastre. Aici păcatele noastre au fost puse în socoteala Lui. Nu că Dumnezeu era împotriva Lui, dimpotrivă, niciodată Domnul Isus nu a fost subiectul plăcerii nespus de mari a lui Dumnezeu ca în momentul când El a purtat în trupul Său judecata asupra păcatelor noastre. Cu toate acestea natura sfântă a lui Dumnezeu cerea ca aceste suferinţe ale Domnului pe cruce să fie nu numai simularea unei suferinţe, ci că El realmente a îndurat mânia dreaptă a lui Dumnezeu şi El a luat asupra Sa această judecată. Aceste suferinţe erau aşa de reale cum a fost mai înainte, în timpul vieţii Sale, savurarea părtăşiei neîntrerupte cu Tatăl.

Probabil acum vedem puţin mai clar, cât de minunat este conţinutul mesajului pe care Domnul îl dă Mariei. Se poate spune, că toată taina venirii Fiului lui Dumnezeu în lumea aceasta se vede în acest mesaj. Desigur aceasta nu înseamnă că noi vom deveni părtaşi la ceea ce Lui Îi aparţine ca Persoană a Dumnezeirii. El este şi a fost înainte de începutul tuturor lumilor singurul Fiu al lui Dumnezeu. Este clar, că noi nu vom putea avea parte cu El de aceasta. În privinţa aceasta El este pentru noi niciodată altceva decât subiectul adorării şi al ascultării din dragoste. Dar El, Fiul lui Dumnezeu înainte de începutul tuturor lumilor, a fost născut în lumea aceasta şi ca Fiu al lui Dumnezeu. El era Fiul lui Dumnezeu ca Om aici pe pământ, şi aşa ni-L prezintă evanghelia după Luca între oameni. Dar eu, ca şi tu, noi eram copii ai mâniei. Fiecare din noi a fost din naştere şi din fire un copil al mâniei. El dimpotrivă a fost Fiul lui Dumnezeu atât în natura Lui ca Om cât şi ca Dumnezeu. »Sfântul, care Se va naşte, va fi numit Fiul lui Dumnezeu.«

Era imposibil pentru Dumnezeu să aibă părtăşie cu omul, aşa cum este el. Dimpotrivă, omul stătea în totală contradicţie cu Dumnezeu. Relaţia Domnului Isus cu Tatăl Său era dimpotrivă caracterizată de plăcere desăvârşită. Deoarece omul este un păcătos, el este prin sine însuşi rău şi stă sub mânie. Răscumpărarea însă eliberează pe cel care crede de tot răul şi de toată mânia. Dacă răscumpărarea nu ar fi dat naştere la aceasta, şi la mult mai mult, cum ar fi atunci posibil să acordăm încredere Cuvântului lui Dumnezeu? Ce sens ar avea toate atenţionările Cuvântului permanent adresate credincioşilor? Se odihneşte sufletul meu acum pe Cuvântul lui Dumnezeu, după ce el mi-a adeverit aşa de mult crucea?  Sunt eu convins pe baza autorităţii lui Dumnezeu, că asupra mea, cel care crede în Hristos, nu mai este nimic rău în ochii Săi, că totul, absolut totul a fost anulat? Eu nu vorbesc acum de experienţa mea zilnică, căci este de la sine înţeles, că fiecare, care are conştiinţă, simte inima sa rea, şi tocmai pentru că suntem credincioşi simţim şi mai mult. Cu cât cunoaştem mai mult dragostea Sa, cu atât mai mult vom detesta păcatul. Tocmai pentru faptul că noi nu mai suntem judecaţi pentru păcatele noastre, ar trebui să condamnăm păcatul şi mai aspru. Dacă noi am mai fi judecaţi pentru el, am pieri. Prin urmare lucrarea lui Hristos ne face să condamnăm deja acum păcatul. Se poate spune că fiecare creştin este responsabil să aplice deja acum sentinţa de judecată a lui Dumnezeu asupra păcatului. Aceasta este desigur valabil mai întâi cu privire la noi înşine. Dar apoi şi cu privire la toţi ceilalţi, la care noi vedem răul şi care poartă numele lui Hristos şi cu care noi suntem uniţi ca mădulare ale trupului Său; căci dacă undeva păcatul este demn de detestat, atunci aceasta este la copiii lui Dumnezeu. Tocmai aici este necesară mângâierea răscumpărării şi puterea Duhului Sfânt.

Ar trebui să ţinem seama de ceea ce spune Domnul Isus aici. Nu este vorba nici de simpla iertare a păcatelor, şi nici de naşterea din nou. Sunt mulţi creştini care niciodată nu depăşesc o anumită măsură de binecuvântare – ei au viaţă din Dumnezeu. Pare ca şi cum ei niciodată nu înţeleg relaţia nouă a harului în care au fost aduşi. Noi am văzut în mesajul Domnului Isus adresat ucenicilor, baza şi forma acestei relaţii noi a credincioşilor atât cu Dumnezeu cât şi cu Domnul Isus. »Spune fraţilor Mei, că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.« Eu am voie să privesc în sus ca unul de care Domnul Isus nu Se rușinează să-l numească frate al Lui. Eu am voie să privesc în sus şi văd pe Tatăl Său şi Tatăl meu, pe Dumnezeul Său şi Dumnezeul meu, având deplina certitudine că am fost adus aproape de El în deplina valoare şi intimitatea cordială a Domnului Isus Însuşi şi că lucrarea de răscumpărare, pe care El a făcut-o şi pe care Dumnezeu a primit-o, este baza mântuirii mele şi a tuturor binecuvântărilor. În harul Său faţă de noi Dumnezeu lasă oarecum să se facă dreptate acestei lucrări a Domnului. Merg eu prea departe când afirm că ar fi nedrept din partea lui Dumnezeu, dacă El nu ne-ar privi şi nu ne-ar primi în felul acesta, aşa cum Domnul Isus exprimă în aceste cuvinte? Cu siguranţă nu era un răspuns smuls de la Dumnezeu. Nu, era intenţia proprie a lui Dumnezeu şi plăcerea Lui. El dorea astfel de oameni, cărora El putea să le arate dragostea Sa; da, mai mult chiar, tocmai această relaţie de fii, şi nimic mai puţin decât aceasta, voia El s-o vadă bine întemeiată. El a privit la Fiul Său ca Om pe pământ – acum este de parcă El ar spune: „Eu trebuie să am fii; Eu trebuie să am suflete, care odinioară au fost păcătoşi, dar acum sunt copiii Mei. Odinioară am avut un popor, dar cu toată bunătatea Mea ei au fost aşa de răi şi de infami, cum numai păcatul poate face pe oameni; acum însă vreau prin har să am un popor nou, să alcătuiesc o familie pentru Mine, o familie, care nu este din lume, cu toate că este în lume.”

Acum Dumnezeu în dragostea Sa este preocupat cu lucrarea înfăptuită la cruce şi cu învierea, pentru care crucea este premisa. În aceasta constă sensul relaţiei în care trebuie să stea cei chemaţi la aceasta. Domnul Isus îi recunoaşte ca fraţi ai Săi, şi anume după moartea Sa şi după învierea Sa. De ce ei nu au fost fraţii Lui şi înainte de cruce? Cum se face, că atât raţionalismul cât şi ritualismul (religiozitatea legalistă), cu toate că sunt în totală opoziţie unul cu altul, văd totdeauna numai relaţia noastră faţă de Domnul Isus ca Om aici pe pământ (înainte de cruce)? Din simplul motiv, că nici raţionaliştii şi nici oamenii religioşi nu cunosc cu adevărat pe Dumnezeu şi nu condamnă păcatul potrivit cu adevărul. Fără îndoială ei vorbesc mult despre aceste două lucruri. Dar noi ştim, că se poate uşor vorbi mult despre aceasta, fără ca această vorbire să fie însoţită de realitate. Această realitate constă în aceea, că eu trebuie să mă plec sub judecata lui Dumnezeu asupra păcatului, aşa cum ea a avut loc la cruce. Dacă nu este aşa, atunci toate gândurile mele cu privire la Dumnezeu şi la păcat deviază total de la adevăr. Crucea lui Hristos este singura bază pentru o relaţie sfântă cu Dumnezeu, pentru părtăşia cu El, aşa cum ea corespunde gândurilor Lui.

În acest context este probabil bine să amintim de aşa-zisul „irvingianism”. Nu sunt atât de mult surescitările exagerate, prorociile false ale idolatriei bisericeşti ale acestei mişcări, care ar trebui să umple cu întristare pe orice copil al lui Dumnezeu. Este desigur dureros să se găsească astfel de lucruri la aceia care poartă Numele lui Hristos. Ceea ce face deosebit de rea această chestiune, este că Persoana lui Hristos este dezonorată, pentru a dovedi unitatea Lui cu noi şi compasiunea Lui cu noi. Se spune: deoarece noi aveam o natură păcătoasă şi realmente am păcătuit, Hristos a trebuit, pentru a deveni una cu noi, să consimtă omenescul nostru în starea pătată în care suntem. Aceasta a fost ideea principală a lui Irving; şi deoarece prin aceasta Hristos a fost degradat, orice posibilitate de mântuire a fost făcută imposibilă. Aceasta are urmări nemijlocite, fără să ţinem seama de restul influenţelor dăunătoare ale acestei dogme deviate, că nu se ia în considerare judecata dreaptă a lui Dumnezeu la cruce ca bază a mântuirii noastre. Întruparea Domnului Isus ia locul lucrării Sale de mântuire. Domnul Isus este privit pe drumul smereniei Sale ca fiind unit cu noi, în loc să se recunoască că noi suntem uniţi cu El în cer. Numai acesta este creştinismul adevărat, este rodul jertfei Sale, prin care El a îndepărtat păcatul.

Să confunzi întruparea Domului şi unitatea noastră cu El este rătăcire şi o viclenie a duşmanului. Această rătăcire se găseşte nu numai într-un sistem aşa de excentric cum este irvingianismul. Ea se găseşte în orice formă de dominare preoţească, în orice ritualuri, indiferent cum ar vrea să se numească un sistem de preoţi şi rânduieli pământeşti. Astfel de sisteme se găsesc nu numai în anumite ţări, ele s-au răspândit pretutindeni, şi eu nu mă îndoiesc deloc că la sfârşit acestea vor conduce la catastrofa Babilonului. Pe ce bază accentuează aceste sisteme că unirea noastră cu Hristos constă în întruparea Sa? Ei spun că Domnul Isus, atunci când El a fost aici jos pe pământ, a fost sub Lege. El a recunoscut Templul, El a mers la sărbători, El a recunoscut jertfele, preoţii şi poporul. Desigur El a făcut aceasta, şi din acest motiv adepţii sistemelor, despre care eu vorbesc, vor ca creştinii, sau în orice caz lumea creştină, astăzi să aibă temple, să aducă jertfe, să serbeze sărbători, să ţină posturi, să recunoască diferenţa dintre preoţi şi laici. Aceasta nu este nimic altceva decât un iudaism nou. Ei nesocotesc adevărul Scripturii şi se îndreaptă spre sărăcăcioasele „elemente ale lumii”, în care desigur Hristos este văzut ca model, dar care acum toate au fost pironite pe cruce. Ei gândesc, că aceste modele şi umbre readuse la viaţă sunt veritabila adorare creştină, şi că starea dinainte de cruce ar fi calea prin care creştinii devin una cu Hristos.

Scriptura leagă fără excepţie unirea noastră cu Capul glorificat cu moartea Sa, cu învierea Sa şi cu înălţarea Sa la cer. Ca urmare unirea noastră cu Hristos nu este nicidecum în carne, ci totdeauna în duh. »Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El« (1 Corinteni 6). Departe de a fi „un trup”, acest loc din Scriptură exprimă direct opusul unor astfel de concepţii. „Un trup” în acest capitol are un sens foarte rău. Desigur Domnul în carne stătea în legătură cu Israel, nu cu noi. Întruparea Lui are semnificaţie mare; dar unitatea, unitatea trupului cu Capul nu este văzută niciodată în Scriptură ca rod al întrupării Sale. Este fără îndoială adevărat: dacă Hristos nu ar fi luat trup de carne, atunci nici nu ar fi unitate cu El. Însă Scriptura învaţă că unirea noastră cu El are loc după lucrarea de răscumpărare şi ea constă în aceea, că noi suntem mădulare ale trupului Său, după ce El este acum glorificat în cer.

Deci cu toate că El a fost Om adevărat, ca oricare alt om, El a luat trup de carne şi sânge într-un fel cu totul diferit de ceilalţi oameni. Fără îndoială El a luat parte la ele printr-o lucrare supranaturală a Duhului Sfânt, total despărţit de orice păcat, »ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat«. În El nu numai că nu erau păcate, ci în El nu era nici un păcat. În El nu era nici o pornire, nici o înclinare, nici măcar o luptă cu păcatul – totul era bun şi sfânt. Eu sunt mulţumitor că general cunoscuta mărturisire de credinţă a creştinătăţii, ca de exemplu mărturisirea de credinţă atanazică şi altele, recunosc aceasta public. Chiar dacă ele sunt un simplu bastion omenesc, totuşi prin aceasta oamenii din ţările acelea aud adevărul. În orice caz aceste mărturisiri de credinţă exprimă că umanitatea nepătată a Domnului Isus este temelia esenţială a oricărei drepte-credinţă.

Deci această umanitate curată, nepătată a Domnului Isus era necesară, ca să arate pe acest pământ pe Unul, care este Omul desăvârşit şi Persoana divină, Fiul lui Dumnezeu. Dar ca să ne aducă cât se poate de aproape în legătură cu Dumnezeu, trebuia înfăptuită lucrarea de răscumpărare. Nimic mai puţin decât aceasta a fost scopul şi rezultatul lucrării de răscumpărare. Căci dreptatea lui Dumnezeu, care dacă nu ar fi fost crucea ar fi trebuit să ne judece fără cruţare, ne aşează acum într-un mod deplin justificat înaintea lui Dumnezeu în aceeaşi poziţie ca şi Hristos Însuşi, în măsura în care aceasta este posibil. Ce bun şi ce înţelept este Dumnezeul nostru! Ce mare este puterea morţii şi învierii lui Hristos! Ele îndreptăţesc pe toţi credincioşii să aibă parte împreună cu El de propria Lui poziţie ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Om înviat, şi ei au voie să savureze deja acum aceasta în puterea Duhului Sfânt. Noi vrem – aşa cum am spus – să nu uităm locul Său deosebit ca Fiu şi ca subiect al adorării veşnice, dar este însă fapt, că El ne dăruieşte acum să fim ca fii subiecte ale plăcerii şi sentimentelor Tatălui. Prin aceasta noi stăm într-o relaţie mult mai apropiată şi mai intimă, decât dacă noi am fi numai sfinţi şi membrii ai unui popor care posedă privilegii pământeşti speciale. Aceasta este ceea ce Domnul Isus clarifică aici în primul rând.

Dar aici se găseşte mai mult. În seara aceleiaşi zile Domnul Se află în mijlocul alor Săi. Prin aceasta ajung la tema despre care doresc să vorbesc în seara aceasta. Primul cuvânt din gura Lui este: »Pace vouă!« Ce cuvânt preţios! Nu era iertarea păcatelor, oricât de binecuvântată este ea, ci: »Pace vouă!« Pace este mult mai mult decât iertarea păcatelor. »Şi după ce a zis aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Sa.« Ele le-a arătat semnul şi dovada că El Şi-a vărsat sângele la cruce, prin care El a făcut pace. »Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul.« După aceea El repetă cuvintele »Pace vouă!« Numai că de data aceasta cuvintele trebuie înţelese mai puţin personal şi mai mult în legătură cu ceea ce adaugă El: »Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.« Prima dată acest salut a servit la bucuria şi încurajarea lor. La a doua adresare Domnul îi introduce în slujba lor; El îi trimite cu acest mesaj de pace la alţii. Ei au voie să plece în puterea nouă a acestei păci. Aşa cum Tatăl L-a trimis pe El, Fiul, tot aşa El, Fiul, îi trimite pe ei; totdeauna El vorbeşte conştient ca Fiu al lui Dumnezeu în părtăşie cu Tatăl.

Însă El adaugă un semn foarte remarcabil: »Şi spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: „Primiţi Duh Sfânt!”« Probabil aici sunt mulţi care au auzit despre corespondenţa care a avut loc nu demult cu privire la acest loc din Scriptură. Ea a arătat câte păreri diferite domină chiar între conducătorii aceluiaşi sistem religios cu privire la acest loc din Scriptură. Cu toate acestea mulţi dintre cei prezenţi aici vor fi uimiţi, cât de total de nesiguri şi neclari sunt aşa-numiţii teologi, şi că ei sunt de acord numai cu faptul că părerile lor rămân foarte departe de adevăr. Voi însă, care sunteţi obişnuiţi să citiţi Cuvântul lui Dumnezeu cu încredere, că Dumnezeu vă învaţă prin Duhul Sfânt, nici nu vă daţi seama cum oameni, care au un nume în creştinătate, cât de mult se pot rătăcii. De unde vine această incapacitate de a înţelege şi de a da mai departe sensul gândurilor lui Dumnezeu prezentat aşa de clar prin cuvintele Domnului? Cum se face că astăzi, după mai mult de 1800 de ani de când au fost rostite aceste cuvinte, nu se aude nimic mai bun decât părerile lipsite de maturitate ale părinţilor bisericii sau presupunerile copiilor lor?

Sunt două teorii contradictorii. Una spune că Domnul Isus instaurează aici un fel de autoritate preoţească, pe baza căreia aceia cărora El Se adresează aici şi urmaşii lor păstrează dreptul să ierte păcatele în Numele Său tuturor acelora care îşi mărturisesc sincer păcatele. Doresc să prezint această concepţie pe cât se poate de favorabil. Desigur, toţi sunt de acord, că în anumite împrejurări se pot face greşeli, prin care în cele din urmă iertarea poate fi anulată, dar ei afirmă totuşi, că Domnul Se declară de partea slujitorilor Săi, dacă inima omului respectiv este sinceră. Aceasta înseamnă: El permite pe baza acestei misiuni ca păcatele să fie iertate prin anumite unelte autorizate de El, şi aceasta până la sfârşit. Cealaltă direcţie dimpotrivă spune: „Nu! Total greşit! Aici este vorba de forţa supranaturală de a face minuni. Dacă cineva astăzi are pretenţia, că poate elibera pe alţi oameni de păcatele lor, de ce atunci el să nu poată curăţa leproşi şi să învieze morţi? De ce atunci el să nu facă şi celelalte minuni, pentru care Domnul a dat putere ucenicilor Săi?” Nu este uimitor, că creştini vin la noi cu astfel de teorii, care sunt aşa de îndepărtate de adevăr? Eu consider una tot atât de nesatisfăcătoare ca şi cealaltă. Chiar şi ultima concepţie, care este susţinută de partea evanghelică, este în concordanţă cu punctul cel mai rău din prima tendinţă, în timp ce ele sunt total absurde şi ocolesc adevărul, prin aceea că ei introduc facerea de minuni într-un loc din Scriptură care nu are absolut nimic cu aceasta. Căci este foarte clar, că potrivit cu această expunere de idei aceia care pot vindeca leproşi şi pot învia morţi, au şi dreptul să elibereze oameni de păcate. Eu combat cu hotărâre, că a fost vreodată dreptul ucenicilor să acorde o astfel de iertare a păcatelor. Fie că privim teoria catolică, ori pe cea evanghelică, este greu de spus care din cele două este mai îndepărtată de Scriptură.

Vreau eu să spun prin aceasta, că acest loc din Scriptură nu are un sens clar? Absolut nu! Cheia pentru înţelegerea acestui verset este învierea Domnului; despre aceasta este vorba aici. Dacă s-ar cunoaşte mai bine Domnul Isus şi puterea învierii Sale, atunci s-ar înţelege mai bine şi rodul învierii Sale. Neştiinţa cu privire la privilegiile învierii, pe care le avem, lasă pe oameni, indiferent de ce parte stau ei, în întuneric cu privire la ce este revelat aici. Să observăm: După ce Domnul a trimis pe ucenicii Săi în pace, El a suflat asupra lor. Nu cunosc nici un alt loc din Scriptură la care s-ar putea referi versetul nostru, decât numai unul; şi faţă de acesta el stă într-un contrast remarcabil, dar foarte instructiv. Dacă studiem Geneza capitolul 2, observăm o diferenţă: Iehova Dumnezeu a creat pe om altfel decât pe animale. Când El a creat multele animale, păsări, animale târâtoare, etc., fiecare din ele a devenit un »suflet viu« prin simplul fapt că El le-a dotat corect cu toate organele lor. Cu omul a fost altfel. Omul, aşa cum ştim, a fost creat din ţărâna pământului, dar prin aceasta nu a devenit un suflet viu. Între om şi oricare altă fiinţă creată este o diferenţă esenţială.

Această diferenţă constă nu numai în aceea că toată lumea animală a fost supusă omului, ci mult mai mult în aceea că numai omul a primit viaţa direct de sus, de la Dumnezeu. »Domnul Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul a devenit un suflet viu.« Nici o altă fiinţă nu a devenit în felul acesta un suflet viu, numai omul a ajuns să savureze suflarea lui Iehova Dumnezeu. Aici este adevărata origine a nemuririi sufletului; şi din acest motiv numai omul este direct răspunzător înaintea lui Dumnezeu şi trebuie să dea socoteală Acestui Dumnezeu, care i-a dat suflet şi duh, despre ce a făcut în trup. Cu toate că animalele au suflet, sufletul lor merge în jos, nu în sus la Dumnezeu, căci Dumnezeu n-a suflat niciodată peste animale. Principiul de viaţă al unui animal trece, căci în acest caz este vorba numai de ceva care potrivit voii lui Dumnezeu stă în legătură numai cu o însuşire trupească. În consecinţă un animal neînţelept dispare când moare. La om însă este un suflet şi un duh, ambele sunt şi rămân diferite de trup în ceea ce priveşte originea lor şi ambele stau într-o legătură mult mai strânsă cu Dumnezeu. Drept urmare sufletul are nemurirea, în timp ce trupul natural, care trăieşte aici pe pământ, nu o posedă. Trupul cu viaţa lui naturală a venit la existenţă prin voia lui Dumnezeu, nemurirea aparţine însă de neşters naturii sufletului şi duhului. De aceea la înviere trupul omului va fi trezit, ca să fie iarăşi unit cu sufletul său şi cu duhul său, şi în felul acesta fiecare din noi va da socoteală lui Dumnezeu.

Deci aici Domnul Isus stă înaintea privirii noastre şi uneşte – cum este specific acestei evanghelii – cele două elemente: El este Om, aici este Omul înviat. Dar El este şi Domnul, Dumnezeu, aşa cum spune Toma scurt timp după aceea: »Domnul meu şi Dumnezeul meu!« El este Acela care în propria-I Persoană uneşte natura lui Dumnezeu şi natura specifică omului. El stă aici ca Omul înviat, »Omul al doilea«, în prima zi a săptămânii, şi ca Duh dătător de viaţă suflă peste (textual: în) ucenicii Săi. Acest Duh este Duhul lui Hristos Isus înviat dintre morţi. Este Duhul Sfânt, Duhul acestei vieţi de înviere, puterea acestei vieţi noi, ceea ce Domnul ca şi Cap al unei familii noi face cunoscut membrilor acestei familii. Ei au crezut în El şi prin aceasta aveau viaţa veşnică. Acum ei aveau viaţă din belşug.

Aceasta este deci schimbarea deosebit de importantă, care a avut loc aici prin acest fel de a proceda al Domnului Isus Hristos. Eu mi-aş putea imagina, că sunt oameni care spun: „Când cineva primeşte viaţa veşnică, ce mai contează atunci, dacă există o viaţă de înviere? De ce învierea Domnului Isus trebuie să fie aşa de caracteristică pentru aceasta?” S-ar putea ca mulţi să nu poată vedea bine aceasta. La aceasta doresc să spun, că o biruinţă deplină este cu totul altceva decât o viaţă plină de luptă cu moartea, decât o viaţă de luptă sub porunci, o viaţă de luptă cu răul din jur, în năzuinţa după bine, şi totuşi o viaţă plină de înfrângeri; în care se încearcă să se evite răul şi totuşi totdeauna cumva ajungi să-i cazi pradă. Tocmai aceasta este starea unui om care încă nu a avut parte de puterea eliberatoare. Pentru un credincios însă această luptă s-a terminat, cel puţin în măsura în care el cunoaşte noua poziţie şi o ocupă, în care el a fost aşezat prin moartea şi învierea Domnului Isus. Viaţa, pe care eu o primesc acum în Domnul Isus, nu este o viaţă sub Lege, este o viaţă care nu are nimic a face cu pământul şi cu rânduielile lui. Este viaţa Aceluia care mi-a dăruit pace desăvârşită cu Dumnezeu. În acest sens Domnul Isus suflă în ucenicii Săi, ca să le-o dea în forma cea mai concentrată şi în toată puterea ei, ca să le prezinte caracterul nou al vieţii, pe care ei o aveau deja, – şi anume, că viaţa, pe care ei o trăiau acum în trup, era în realitate o viaţă trăită prin credinţa în Fiul Însuşi. »Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.« Aceasta s-a exprimat prin simplul fapt, că Domnul Isus a suflat în ei. Ei au devenit părtaşi Lui, aşa cum El stătea acum înaintea lor ca Cel înviat. Ei aveau voie să ia parte la ceea ce era El, în mod deosebit la viaţa care era în El, după ce au fost rezolvate toate problemele şi El a câştigat pentru ei o răscumpărare desăvârşită şi le-a dat-o.

Cu privire la aceasta apostolul Pavel poate spune: »Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus.« Şi de ce? »Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.« »Legea Duhului de viaţă«, o numeşte apostolul Pavel. Este exact ceea ce este relatat aici de Ioan, cum a fost dată ea. Era Duhul Sfânt – dar Duhul Sfânt ca Duh al vieţii. Nu era Duhul puterii, care se manifestă exclusiv în facerea de minuni sau alte arătări de putere, – lucruri, care în ochii oamenilor apar mult mai mari. Şi cu mult mai puţin era ceva samavolnic şi arogant, ca şi cum oamenii iau acum poziţia lui Dumnezeu şi pot afirma, că ei ar putea pe pământ să ierte păcate; nici un apostol nu a făcut aceasta vreodată. Este însă un privilegiu real astăzi, tot aşa ca în ziua când Domnul Isus a înviat dintre morţi. Ce a făcut atunci Duhul Sfânt nu era altceva decât că El a dat viaţă în puterea învierii Sale, prin Domnul Isus, Omul al doilea, care era înviat dintre morţi.

Acesta este sensul expresiei »primiţi Duh Sfânt«. Duhul Sfânt stă totdeauna în legătură cu viaţa pe care o dăruieşte Hristos. Fără îndoială, totdeauna Hristos este subiectul credinţei şi El dă viaţa; însă El dă viaţa prin acţiunea Duhului Sfânt. Dacă aceasta a avut loc în timpul vieţii Sale pe pământ, sau are loc acum, totdeauna această viaţă stă în legătură cu Duhul vieţii: El este puterea acestei vieţi.

Domnul spune apoi mai departe: »Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor care le veţi ţine, vor fi ţinute.« Unii vor întreba deci: „Acum crezi tu aceasta?” Desigur! Da, eu cred chiar, că voi creştinii aveţi această putere şi purtaţi responsabilitatea faţă de Dumnezeu, să practicaţi aceasta. Unii vor spune: „Dar aceasta este o pretenţie prea mare, dreptul de a ierta păcate sau de a le păstra!” Şi fără îndoială este aşa. Cui vorbeşte Domnul în ziua aceea? Nu numai apostolilor, ci mult mai mult ucenicilor. »În seara aceleiaşi zile, cea dintâi a săptămânii, pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau încuiate de frica iudeilor.« Dacă ar fi fost vorba de un privilegiu care se limita la cercul mic al apostolilor, atunci cu siguranţă s-ar fi făcut o aluzie în acest sens. Aşa procedează orice om cu minte. Când regina, de exemplu, vrea să facă o comunicare miniştrilor ei, atunci ea nu va chema tot parlamentul. Acesta nu ar fi drumul corect. Dar dacă parlamentului trebuie să i se facă o comunicare din partea reginei, la cine se va adresa atunci regina? Dacă mesajul este pentru tot parlamentul, atunci acesta va fi chemat să se strângă, şi aşa este aici. Domnul nostru se adresează ucenicilor Săi; da, El Se referă la toţi. De îndată ce noi luăm Cuvântul în felul în care este scris, vedem clar că ceea ce spune El îi priveşte pe toţi. Nimeni nu va vrea să afirme, că viaţa de înviere a Domnului Isus este numai pentru cei doisprezece. Sau crede cineva cu adevărat, că pacea, pe care Domnul o vesteşte aşa de solemn şi repetat, ar fi fost valabilă numai pentru apostoli? Desigur nu – cu toate că apostolii aveau parte de ea şi savurau această pace adânc în sufletele lor.

Făcând total abstracţie de darurile de har deosebite şi de acţiunile de putere, pe care Domnul le dă unor fraţi, există şi o autoritate deosebită de a constitui adunări şi de a le conduce, în care Numele Său este recunoscut şi cunoscut. Scriptura acordă apostolilor o autoritate deosebită, când este vorba să pună temeliile pentru aceasta. Ei acţionau dând orientare în problemele de bază şi de administrare, referitoare la noua mărturie. În evanghelia după Ioan însă lipsesc toate „funcţiile”, căci expresia apostol nici nu se întâlneşte. Duhul, forma şi conţinutul acestei evanghelii sunt dedicate a ceea ce este lăuntric, esenţial şi neschimbabil. Vom vedea îndată, că tocmai în acest loc din Scriptură este scos în evidenţă caracterul propriu-zis al adevăratului creştinism, pe care îl are înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. De aceea din mai multe motive sunt convins că împlinirea acestor cuvinte ale Domnului nu ar trebui s-o căutăm în ceva care se referă numai la apostoli personal sau la unii urmaşi ai apostolilor. Şi cu atât mai puţin se pot aplica la exercitarea funcţiei de prezbiter sau supraveghetor, ca şi cum aceştia ar fi delegaţi oficial să ierte păcate sau să le ţină, aşa cum cu toată certitudinea se presupune de anumite corporaţii religioase. În realitate Domnul Isus are aici pe „ucenici” ca atare înaintea Sa şi lor le face parte de Duhul; El îi însărcinează cu această mare misiune.

Nu ne oferă istoria inspirată, nu ne dau epistolele apostolilor nici o lumină, cum au înţeles apostolii aceste cuvinte ale Domnului şi cum trebuie să le înţelegem noi? Să luăm de exemplu pe aceia care s-au întors la Dumnezeu în ziua de Rusalii şi alţii, pe care Domnul din timp în timp i-a adăugat: prin cine au fost iertate păcatele lor? Ei nu au fost mulţumiţi să creadă Evanghelia numai pentru ei înşişi; ei au spus mărturisirea lor cu privire la Numele Domnului şi acelora care au devenit creştini înaintea lor, şi acesta este un punct foarte important. Eu nu am nici un drept, să mă numesc creştin numai pe baza părerii mele proprii, pe care eu o am despre mine, pe baza sentinţei mele despre credinţa pe care o mărturisesc. Eu trebuie să prezint mărturisirea mea acelora care au fost în Hristos înainte de mine. Pe cât de minunată a fost chemarea lui Pavel, nici el nu a făcut excepţie de la aceasta. El a fost botezat de un oarecare ucenic şi după aceea el a fost primit de ceilalţi. Aceasta este foarte mângâietor şi instructiv, şi este o aroganţă să se treacă cu vederea aceasta, sau să se diminueze. Cu cât credinţa unui om este mai reală, cu atât el este mai gata să lase credinţa lui să fie verificată de alţii. Chiar şi apostolul Pavel a trebuit mai întâi să guste, că aceasta este uneori amar, căci erau unii care nu se încredeau în el. Deci dacă acest valoros slujitor al Domnului nu a fost cruţat să trebuiască să treacă printr-un mic examen, atunci cu siguranţă nici unuia dintre noi nu i se cuvine să fie aşa sigur de mărturisirea lui personală, ca să nu dăm puţin înapoi din importanţa noastră proprie şi nu am putea să ne supunem voii Domnului spre binecuvântarea Adunării. Gândeşte numai cum ar putea duşmanul să se folosească, dacă fiecare, independent de alţii, ar vrea să se declare şi să afirme că este creştin. Este bine să fim supuşi unii altora, şi anume chiar de la început în frica lui Dumnezeu, care este mai înţelept decât oamenii, şi care prin aceste cuvinte ne-a făcut cunoscut voia Sa.

Dacă noi acceptăm scrierile apostolilor ca şi comentariu la cuvintele Domnului din evanghelia după Ioan, vom găsi că ei le-au înţeles aşa şi le-au practicat aşa. Dacă cineva mărturiseşte că se întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă şi credinţă, dacă el crede în Numele Domnului Isus, atunci nu este suficient că cu privire la mântuirea sufletului său el se odihneşte în credinţa în Mântuitorul. Eu trebuie »să mărturisesc cu gura şi să cred cu inima«. Desigur această mărturisire poate avea loc şi înaintea lumii, şi trebuie să aibă loc; dar în primul rând este treaba acelora care mai înainte au mărturisit Numele Lui, ca să verifice veridicitatea mărturisirii mele. S-ar putea ca eu, când depun o astfel de mărturie, să mai tolerez ceva la mine, care dezonorează pe Hristos. S-ar putea ca eu să trec cu vederea ceva care este dăunător sufletului meu şi este o poticnire pentru ceilalţi. Apoi urmează îndeplinirea atât de necesară a responsabilităţii acelora care au crezut înaintea mea, căreia Scriptura îi acordă o valoare aşa de mare, prin aceea, aşa cum se spune în epistola către Romani 15, că ei conduc spre onoarea lui Dumnezeu. Este deci o realitate că în anumite cazuri ucenicii au asigurat pe oameni de iertarea păcatelor, în timp ce în alte cazuri ei au refuzat iertarea. Ei au primit cu simplitate şi cordialitate oameni în mijlocul lor. Ei au recunoscut ca fraţi pe aceia care până atunci au trăit în tot felul de păcate, şi care acum deodată – probabil într-o oră – s-au întors la Dumnezeu. Nu era de cea mai mare importanţă, că în această lume era un cerc de oameni, pe care Domnul Însuşi l-a chemat şi căruia El i-a acordat o anumită autoritate, să verifice pe aceşti mărturisitori cu privire la veridicitatea mărturiei lor, un cerc, constituit din oameni, care aveau viaţa Sa proprie, şi anume pe Duhul lui Dumnezeu ca putere a unei vieţi de înviere care se revarsă în afară?

Pe un adevărat copil al lui Dumnezeu aceasta nu-l va dezavantaja cu nimic; dimpotrivă, va fi o mare îmbărbătare pentru el, el se va bucura de aceasta; căci prin buna primire din partea altora el va fi întărit în continuare. Chiar şi îngerii, şi nu numai oamenii jos pe pământ, se bucură în prezenţa lui Dumnezeu de pocăinţa unui păcătos. Dar în cazurile în care ceva nu este cu totul clar, în care ceva dormitează în ascuns, sau în care se arată că se doreşte să se introducă pe ascuns lucruri greşite, această verificare înseamnă o importantă măsură de prevenire.

Găsim deci că Adunarea lui Dumnezeu a acţionat în acest Duh. Ei au iertat şi au ţinut păcate. Eu nu vorbesc acum de cazul solemn sever, în care un om cade deodată mort, ci de exemple care ne arată cum aceia care au păcătuit au fost daţi afară şi cum ei, după ce s-au pocăit, au fost reprimiţi public. Avem apoi cazul  în care cineva a fost primit şi ale cărui păcate au fost iertate public, dar care apoi a fost totuşi exclus ca rău (1 Corinteni 5). Ambele epistole către Corinteni ilustrează deci ambele aspecte. »Este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mulţi; aşa că, dimpotrivă, ar trebui să-l iertaţi şi să-l încurajaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă mâhnire. De aceea, vă îndemn să-l asiguraţi de dragostea voastră.« (2 Corinteni 2.6-8) Găsim deci ambele aspecte, pe de o parte iertarea păcatelor, pe de altă parte păstrarea păcatelor. Sunt convins că unul din motivele pentru care creştinii au greşit cu privire la despărţirea necesară faţă de lume şi prin aceasta nu au umblat în puterea bucuriei creştine şi nu au fost un izvor de binecuvântare pentru alţii, constă în aceea că ei au desconsiderat această responsabilitate, privind-o ca sarcină a unui delegat oficial dintre ei sau ca o putere demult dispărută.

Ce trist! Motivul pentru aceasta este atât evident cât şi umilitor. Biserica nu a păstrat locul ei de popor pus deoparte, dotat cu dragostea şi slava Domnului Isus. Considerând că practică dragostea, au primit pe oricine. Dar o astfel de practicare a dragostei nu ajută niciunui necredincios, şi nici la cei credincioşi nu trebuie să se aplice. Ca urmare a acestui fapt au fost surpate marile pietre de hotar publice ale harului şi sfinţeniei. În felul acesta simpla pretenţie, că păcatele trebuie ori iertate ori păstrate, este de cei mai mulţi batjocorită sau ignorată – cu excepţia oamenilor superstiţioşi; dar aceştia privesc aceasta ca privilegiu al preoţilor lor.

În contrast cu aceasta doresc să accentuez, că aceste cuvinte ale Domnului din evanghelia lui Ioan obligă pe fiecare adunare de creştini din lumea aceasta să recunoască public ce lucrează harul, prin aceea că aceia care depun o mărturie satisfăcătoare sunt primiţi, şi aceia care nu se recomandă conştiinţei credincioşilor sunt respinşi public. Dar să-mi fie permis, să spun cu toată insistenţa, că piatra de încercare pentru primire nu este o anumită măsură de înţelegere. Desigur atât mie cât şi altora nu ni se cuvine să preţuim puţin înţelegerea spirituală, căci cu siguranţă ea îşi are locul ei, timpul ei şi valoarea ei. Dar un lucru este clar: ceea ce Domnul Isus a insuflat ucenicilor Săi, nu a fost înţelegere, ci propria Lui viaţă de înviere, şi El vrea ca noi să recunoaştem această viaţă şi la alţii. Ar trebui să facem aceasta la aceia care vin la noi – »El va adus la viaţă împreună cu Sine, iertându-ne toate greşelile« (Coloseni 2). Prin aceasta desigur nu vreau să spun că noi odată cu recunoaşterea vieţii noi în Hristos trebuie să acceptăm şi ce este păcătos. Dar noi suntem obligaţi să primim oile şi mieluşeii lui Hristos şi să ne comportăm cu gingăşie cu greşelile lor, care deseori sunt rodul unei poziţii false sau al unei învăţături rele. Să fim vigilenţi să nu facem prin aceasta jocul duşmanului, ca noi numai de formă problema primirii unor astfel de suflete s-o confundăm cu progresul în umblare sau în învăţătură. Să ţinem cu tărie la principiul mare şi simplu, dar nespus de valoros, că Domnul Isus insuflă ucenicilor Săi Duhul propriei Sale vieţi de înviere. Noi trebuie să tratăm pe cei mai slabi ca parte a adunării de creştini. Dar pe de altă parte să nu ne dăm înapoi de a respinge pe aceia a căror mărturisire nu corespunde onoarei Numelui Domnului Isus. Dacă cineva posedă cu adevărat această viaţă de înviere a Domnului Isus, atunci trebuie să ne aşteptăm din partea lui să aibă totodată şi o sfinţire practică cu o conştiinţă curăţită, că el judecă totul după etalonul lui Hristos, aşa după cum Hristos este izvorul tuturor binecuvântărilor lui. Hristos trebuie să stea totdeauna înaintea sufletului său. Aşa cum Numele Isus este singurul paşaport valabil pentru oricine posedă viaţa veşnică, tot aşa în acelaşi Nume noi avem dreptul de a respinge primirea, când onoarea Lui este lezată. Fie ca Domnul Isus să fie pentru noi toţi ceea ce El este în realitate – Etalonul desăvârşit şi unic. Când Hristos este cu adevărat recunoscut şi onorat, atunci totul este bine şi sigur şi binecuvântat. Orice încercare de a uni pe Hristos cu păcatul este catastrofal. Noi trebuie să îndepărtăm de la noi orice gând, că noi avem pe Hristos şi totodată ne putem juca cu păcatul; căci nimic nu este pentru Dumnezeu mai odios decât aceasta. De aceea este aşa de important să-L punem permanent înaintea ochilor noştri, altfel ajungem să fim ispitiţi să reintroducem metode bisericeşti şi teorii pe care le-am părăsit. Sunt convins că orice teorie bisericească este falsă, dacă ei i se permite în vreun fel oarecare să întunece valoarea lui Hristos. Dar eu sunt categoric împotrivă, dacă cu oamenii care se află într-o poziţie bisericească falsă se acţionează tot aşa ca şi când este vorba de onoarea lui Hristos sau de păcate evidente. Dar dacă dimpotrivă este vorba numai de tolerarea chiar şi tacită a unei învăţături care lezează pe Domnul Isus – dacă cineva nu aduce învăţătura lui Hristos, aceasta duce la ruină. Bărbatul ar putea să apară în ceea ce priveşte adevărul bisericesc aşa de sănătos şi drept credincios ca un apostol. El ar putea imediat să explice orice învăţătură nou-testamentală; dar la ce folosesc toate acestea, dacă se aduce pagubă Numelui lui Hristos? Dar dacă Hristos este subiectul sufletului, chiar dacă mărturisitorul acestui Nume are relativ puţine cunoştinţe, totuşi noi ştim că Hristos i-a insuflat viaţă, şi este foarte clar cum trebuie să ne comportăm, dacă suntem supuşi Domnului. Să primim din inimă în Numele Său pe unul ca acesta. Este sarcina adunării să primească pe un astfel de mărturisitor şi să-l ajute mai departe; căci unde pot primi ei mai multă lumină, unde pot fi întăriţi genunchii slăbănogiţi, dacă nu în Adunarea lui Dumnezeu? Dar dacă aşteptăm cu primirea, până când acesta a progresat, atunci facem imposibilă această maturizare dorită, şi noi înşine pierdem din vină proprie locul unde este privilegiul şi obligaţia noastră de a ajuta pe unii ca aceştia. Eu cred că Biserica lui Dumnezeu este stâlpul şi temelia adevărului. Numai acolo poate fi învăţat adevărul, unde se umblă în adevăr. Aceia, pe care i-am amintit, care au primit pe Domnul Isus, Îl au înlăuntrul lor, în inima lor; ei ar trebui să-L aibă şi în exterior în fraţii şi surorile lor. Pot să am pretenţii mai mari pentru mine decât acestea? De ce atunci atâta reţinere?

Domnul să ne facă capabili să înlăturăm cum se cuvine greutăţile; El să ne pregătească să primim cu inimi pline de bucurie acele suflete a căror evlavie în învăţătură şi umblare nu poate fi pusă la îndoială. Prin aceasta nu vreau să spun pe toate sufletele care spun că ele cred în învăţătura justificării prin credinţă; cu această învăţătură şi cu predicarea ei este legat mult rău. Însă aceste cuvinte ale Domnului Isus sunt o prescripţie obligatorie, şi noi suntem răspunzători să acţionăm conform ei. Dacă mărturisim că suntem adunaţi în Numele Lui, atunci să se găsească la noi o prezentare clară şi permanentă a locului nostru şi a privilegiilor noastre. Acţionarea noastră comună să fie tot aşa de clară şi fără echivoc pentru adevăr ca şi umblarea noastră personală, – şi anume, că noi avem pe Hristos şi Îl preţuim, – că noi, deoarece Îl avem, suntem totodată obligaţi să iertăm păcate, sau dacă ceva nu poate fi unit cu Hristos, să nu le iertăm. Noi respingem pretenţia că unul sau altul într-o formă oarecare ar avea funcţia de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Niciodată adevărata Biserică nu şi-a revendicat acest drept pentru sine şi niciodată apostolii nu au năzuit după aceasta. Dar Domnul Isus a chemat clar pe ucenicii Săi, atât să ierte păcatele cât şi să le păstreze. Am văzut cum s-a practicat aceasta în adunarea primilor creştini, nu cu privire la relaţia veşnică între Dumnezeu şi suflet, ci în administrare ca slujbă pentru Domnul, prin aceea că cei adevăraţi au fost primiţi iar cei falşi au fost respinşi, prin aceea că s-au deschis pentru oameni sau i-au exclus.


Tradus de la: „Empfangt Heiligen Geist”

Din cartea Die Lehre des Neuen Testamentes über den Heiligen Geist, Ernst-Paulus-Verlag, 1975, pag. 117–153

Traducere: Ion Simionescu

Ce este hula împotriva Duhului Sfânt?
(diverşi comentatori: Hole; MacDonald; Darby; etc.)

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Marcu 3.28-30

Marcu 3.28-30: Adevărat vă spun că toate păcatele vor fi iertate oamenilor şi toate hulele cu care vor huli; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va avea iertare niciodată, ci este vinovat de un păcat etern (pentru că spuneau: „Are duh necurat”).

Diverşi comentatori la tema Păcat împotriva Duhului Sfânt

W. J. Ouweneel

Dar cum am spus, cărturarii sunt cei mai răi. Ei au văzut ce a făcut Domnul. Ei au văzut, că El a alungat demoni. Până acum am citit aceasta deseori în evanghelia după Marcu. Şi acum ei spun, El are pe Beelzebub. Beelzebub a fost la început, avem aceasta şi în 2 Împăraţi 1, numele unui idol al păgânilor. Şi iudeii au numit acest idol de fapt în chip batjocoritor Beelzebub, aşa cum şi aici ar trebui să se numească în manuscrisele cele mai bune. Aceasta înseamnă dumnezeul muscă, aceasta era foarte dispreţuitor. Şi acest nume a fost folosit treptat tot mai mult în tradiţia iudaică pentru satan însuşi. Idolii sunt demoni. Deuteronom 32 şi 1 Corinteni 10 arată clar aceasta. Înapoia idolilor stau puteri demonice. Deci, demonul, căpetenia demonilor, este satan însuşi. Şi acest nume Beelzebub sau Beelzebul  a devenit un nume pentru căpetenia demonilor, pentru satan. Aceasta arată clar ce voiau ei să spună. Ei spuneau, că El alungă demonii cu ajutorul căpeteniei demonilor. Ei au văzut prin ce putere spirituală El Se împotrivea lui satan. Şi orice om ar trebui de fapt să recunoască, că dacă un om ca Domnul Isus înfrunta pe satan cu o astfel de autoritate, cu o astfel de putere, atunci aceasta trebuia să fie puterea Duhului Sfânt. Şi din locul acesta din Scriptură rezultă că Domnul Isus a spus: şi voi ştiţi aceasta. Dar ceea ce au făcut ei este, că ei au declarat Duhul Sfânt, prin a cărui putere Domnul Isus lucra, ca fiind Beelzebub, deci spuneau, că Duhul Sfânt ar fi satan. Este o blasfemie îngrozitoare, să denumeşti binele absolut ca fiind răul.

Am întâmpinat mulţi oameni care mi-au zis, că lor le este teamă, că au păcătuit împotriva Duhului Sfânt. Probabil în seara aceasta şi aici sunt unii ca aceştia. Eu le spun, că ei nu trebuie să aibă nici o teamă, căci noi toţi am păcătuit foarte des împotriva Duhului Sfânt. Fiecare păcat este un păcat împotriva lui Dumnezeu Triunitate. Fiecare păcat este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Noi toţi am păcătuit foarte des împotriva Duhului Sfânt. Dar nu despre aceasta este vorba aici. Aici nu este vorba de păcat împotriva Duhului Sfânt, ci de un păcat foarte precis, acesta este hula. Hulă înseamnă nu numai să vorbeşti rău despre o persoană, ci să faci aceasta intenţionat. Uneori noi spunem lucruri rele despre cineva, despre care după aceea se constată că nu era adevărat, dar noi nu am ştiut aceasta. A fost rău, că am făcut aceasta; cu toate acestea noi nu ar fi trebuit să facem aceasta, dar în orice caz am făcut-o din necunoaştere. Dar a huli înseamnă să vorbeşti intenţionat rău despre cineva, despre care ştim că nu este adevărat. Şi aşa au vorbit aceşti oameni despre Duhul Sfânt. Ei au văzut lucrarea absolută a Duhului, căci la Domnul Isus ea era desăvârşită, la noi totdeauna este amestecată cu ceva de la noi, cu ce iese din noi. Dar la Domnul Isus aceasta era o sută de procente desăvârşit, era numai ceea ce venea aici de la Duhul Sfânt. Deci nici o îndoială nu era posibilă. Şi cu toate acestea ei au zis, că acest Duh Sfânt ar fi Beelzebub. Căpetenia demonilor. Aceasta este blasfemie. Aceasta este vorbire rea intenţionată …

În ce măsură aceasta mai este posibil astăzi, după ce Domnul Isus a plecat, este greu de spus. Dar în Evrei 6.5 auzim despre aceia care au fost părtaşi Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă, că ei erau prezenţi în atmosfera unde Duhul Sfânt era la lucru, unde ei erau direct sub influenţele şi înrâuririle şi binecuvântările Duhului Sfânt, şi care apoi cu toate acestea au căzut; pentru aceştia nu mai este nici o mântuire, nici o întoarcere la Dumnezeu. Şi probabil noi putem spune, că şi astăzi sub anumite împrejurări se poate întâmpla că lucrarea Duhului este aşa de tare, aşa de convingătoare, că nu poate fi tăgăduit, şi dacă apoi cu toate acestea intenţionat se spune cu inimă răutăcioasă, că ar fi satan însuşi, atunci eu cred că nu va mai fi nici o speranţă. Cine numeşte activitatea absolută a lui Dumnezeu ca fiind satanică, ce speranţă mai poate fi pentru un astfel de om?[1]

F. B. Hole

După ce Domnul a dat pe faţă absurditatea nebună a vorbirii lor, El a dat explicaţia reală a ceea ce s-a petrecut de fapt. Acolo era unul puternic, dar El era cel mai puternic şi acum El Se ocupa cu jefuirea gospodăriei lui şi să dea libertate multor oameni, care erau ţinuţi captivi de el. Satan era unul legat în prezenţa Domnului.

Şi în al treilea rând El atenţionează pe aceşti oameni nefericiţi cu privire la grozăvia păcatului făcut de ei. Slujitorul desăvârşit a eliberat oameni prin puterea Duhului Sfânt din ghearele lui satan. Ca să nu recunoască aceasta, ei au stigmatizat lucrarea Duhului Sfânt ca activitate a lui satan. Aceasta era blasfemie reală, şi anume blasfemia oarbă a oamenilor care şi-au închis ochii înaintea adevărului. Prin aceasta ei înşişi s-au aşezat în afara oricărei iertări şi înaintea lor nu stătea nimic altceva, decât condamnarea veşnică. Ei au obţinut acea stare de împietrire în ură şi orbire care a caracterizat odinioară pe faraon în Egipt şi care mai târziu a fost în împărăţia de nord a lui Israel, când cuvântul lui Dumnezeu a zis: „Efraim s-a alipit de idoli: lăsaţi-l!” (Osea 4.17). Dumnezeu va lăsa şi pe aceşti cărturari ai Ierusalimului, şi aceasta însemna: nici o iertare, ci condamnare!

Deci acesta era păcatul de neiertat. Dacă înţelegem ce este el cu adevărat, vom putea uşor cunoaşte că mulţi oameni cu o conştiinţă sensibilă, care în zilele noastre sunt neliniştiţi de teama că au făcut păcatul acesta, sunt ultimii care ar putea cu adevărat înfăptui acest păcat.W. MacDonald

În versetele 28-30 Domnul face cunoscut soarta cărturarilor care sau făcut vinovaţi de păcatul care nu poate fi iertat. Prin faptul că ei au acuzat pe Isus, că El ar scoate demonii cu ajutorul puterilor demonice, în timp ce El în realitate îi scotea prin puterea Duhului Sfânt, practic ei au numit Duhul Sfânt un demon. Aceasta este blasfemie împotriva Duhului Sfânt. Toate păcatele pot fi iertate, dar pentru acest păcat deosebit nu este iertare. El este un „păcat veşnic”.

Pot oamenii să facă acest păcat în zilele noastre? Desigur, nu. Acest păcat a putut fi făcut numai atâta timp cât Isus a făcut minuni pe pământ. Deoarece astăzi El nu mai este prezent fizic pe pământ şi nu scoate demoni, nu mai există această posibilitate de hulă împotriva Duhului Sfânt. Oamenii care se îngrijorează că ar fi făcut păcatul care nu se poate ierta, cu siguranţă nu au făcut acest păcat. Chiar şi numai faptul că ei se îngrijorează în privinţa aceasta dovedeşte că ei nu s-au făcut vinovaţi de hulă împotriva Duhului Sfânt.J. N. Darby

Cărturarii, care aveau influenţă ca oameni învăţaţi, atribuie puterea lui Isus, pe care nu puteau s-o tăgăduiască, lui satan (Marcu 3.22). Domnul le arată în răspunsul Său, că în general orice păcat ar putea fi iertat; dar să recunoşti puterea Sa şi s-o atribui mai bine vrăjmaşului, decât să recunoşti pe Acela care o exercită, însemna să nu ocupi locul credinţei neştiutoare, ci al împotrivitorului şi să huleşti împotriva Duhului Sfânt – acest păcat niciodată nu poate fi iertat (Marcu 3.23-30). Cel „puternic” era acolo, dar Isus era mai puternic decât el; căci El scotea (alunga) demonii. Ar încerca satan să-şi distrugă propria casă? Faptul că puterea lui Isus se revela în această formă, a făcut pe cărturari să fie fără nici o scuză. „Puternicul” lui Dumnezeu venise; Israel L-a lepădat şi mai marii lui huleau împotriva Duhului Sfânt şi prin aceasta s-au adus singuri sub condamnarea lipsită de speranţă. De aceea Domnul diferenţiază curând rămăşiţa, care a primit cuvântul Său, de orice legătură naturală, pe care El o avea cu Israel. Mama Lui sau „fraţii” Lui sunt ucenicii, care stăteau în jurul Lui, precum şi toţi cei care fac voia lui Dumnezeu (Marcu 3.31-35).Adnotare

[1]Dintr-o prelegere a lui W. J. Ouweneel despre evanghelia după Marcu.

[2]Din Principii ale Noului Testament, 1989, pag. 141–142, www.csv-verlag.de.

[3]Din: Comentariu la Noul Testament, 1992, pag. 175, www.clv.de.

[4]Din Synopsis , www.ernst-paulus-verlag.de.

Va auzi lumea trâmbiţa la răpire?
1 Tesaloniceni 4.16

William John Hocking

© CSV, Online începând de la: 08.03.2019, Actualizat: 08.03.2019

Verset călăuzitor: 1 Tesaloniceni 4.16

1 Tesaloniceni 4.16: Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos;

Întrebare

Este un loc în Scriptură, care ne spune, că lumea ca atare nu va auzi strigătul şi trâmbiţa, când Domnul va lua pe ai Săi acasă?

Răspuns

Scriptura nu spune în nici un loc categoric, că lumea nu va auzi strigătul Domnului şi trâmbiţa lui Dumnezeu, dar ea niciunde nu spune contrariul. Însă strigătul poruncitor al Domnului este numai pentru unii, nu pentru toţi. În mod deosebit în evanghelia după Ioan vedem ce linie clară de despărţire face Domnul între lume şi „ai Săi”. Această diferenţiere a devenit deosebit de clară după învierea Domnului. Când Domnul Isus a vorbit ucenicilor Săi despre plecarea Lui din lumea aceasta, El a spus: „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veţi vedea” (Ioan 14.19). În timpul dintre învierea Lui şi înălţarea Lui la cer El Se arată numai alor Săi, şi numai ei L-au văzut plecând la cer de pe Muntele Măslinilor. De aceea noi credem, că atunci când Domnul va reveni numai pentru ai Săi, strigătul poruncitor şi trâmbiţa lui Dumnezeu va suna, pentru ca să le trezească atenţia. Credincioşii plecaţi acasă – nu necredincioşii morţi – vor auzi glasul în mormintele lor, desigur şi credincioşii care vor fi în viaţă. Oile Lui – şi nimeni altcineva – aud deja astăzi glasul Păstorului cel bun.

Nu ni se spune dacă venirea Domnului va fi însoţită de vreun fel de zgomote, pe care lumea le va auzi. Chiar dacă ar fi aşa, zgomotul sau sunetul nu va fi înţeles sau va fi interpretat greşit, aşa cum ne arată exemple din Scriptură (compară cu Ioan 12.28,29Faptele apostolilor 9.7; 22.9). Desigur, luarea în trup a celor mântuiţi la venirea Domnului nu va putea rămâne ascunsă, însă evenimentul acesta va exercita o influenţă morală asupra lumii la fel de puţin cum a fost la timpul său răpirea lui Enoh.

Ţinut în picioare în furtunile vieţii
Matei 14.22-28

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 21.09.2018, Actualizat: 21.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 14.22-28

Matei 14.22-28: Şi îndată El i-a obligat pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de cealaltă parte, până va da drumul mulţimilor. Şi după ce a dat drumul mulţimilor, S-a suit pe munte, deoparte, ca să Se roage; şi când s-a făcut seară, era singur acolo, iar corabia era acum în mijlocul mării, bătută de valuri, pentru că vântul era împotrivă. Dar, la a patra strajă din noapte, El a pornit spre ei, umblând pe mare. Şi ucenicii, văzându-L umblând pe mare, s-au tulburat, spunând: „Este o nălucă!”; şi, de frică, au strigat. Dar Isus le-a vorbit îndată, spunând: „Îndrăzniţi; Eu sunt, nu vă temeţi!” Şi Petru, răspunzându-I, a spus: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape”.

Introducere

Să ne amintim de întâmplarea cea mai des citată, care este relatată în evanghelii. Era noapte şi ucenicii Domnului nostru se aflau pe Marea Galileii. Domnul era pe partea muntelui liniştită în rugăciune cu Tatăl Său, şi noi putem fi siguri că ucenicii Lui au fost amintiţi în această rugăciune. Cu toate acestea El a privit prin întuneric şi i-a văzut vâslind zadarnic, căci valurile se ridicau. Inima Lui era plină de compasiune, când a văzut cum furtuna îi punea în pericol, şi astfel a părăsit retragerea Lui plină de pace şi a mers pe mare, ca să vină la ei. Apariţia Lui, pe când mergea de la un val la altul, i-a făcut să se teamă, însă curând au fost liniştiţi prin glasul Lui. Cât de copleşitoare trebuie să fi fost pacea, atunci când L-au auzit spunând: !Îndrăzniţi; Eu sunt, nu vă temeţi!” Cu adevărat, este bine să auzi glasul Domnului prin furtunile nopţii şi în ziua necazului şi suferinţei să şti că El este prezent.

Petru, înflăcărat, plin de admiraţie pentru Domnul şi gata să rişte mult, ca să fie aproape de El, părăseşte corabia ca să-L însoţească acolo unde umbla El. Însă el se afla în împrejurări noi şi necunoscute de el, împrejurări în care creatura putea numai să se scufunde şi să moară. Însă aici ajungem la momentul cel mai frumos al acestei relatări unice în felul ei. El simte nevoia lui îngrozitoare şi strigă la Domnul, şi „îndată Isus a întins mâna şi l-a apucat” şi l-a ţinut în picioare. Şi împreună cu Stăpânul acelei furtuni, Petru a umblat peste vârfurile valurilor. Furtuna vuia încă sălbatică, şi marea se ridica în spumă la picioarele lui, dar el era ţinut în picioare de o mână atotputernică şi mergea alături de Domnul, de nezguduit, fără teamă şi mângâiat.

Isus vine în furtunile noastre

Să încercăm să înţelegem întâmplarea aceasta. Domnul, care stă peste potop şi de pe tronul liniştii veşnice domină valurile, dă ucenicilor Săi ajunşi în nevoie nu numai sprijin, ca un spectator plin de înţelegere, care nu cunoaşte din experienţă necazurile de care ei au parte. Nu, El a coborât pe valuri, din pacea veşnică a cerului în furtunile în care ucenicii Lui preaiubiţi se istoveau; vântul bătea asupra Lui şi valurile Îl izbeau. Când ucenicii Lui L-au văzut, s-au temut şi credeau că ar fi o fantomă. Dar El nu era un duh, El era un Om, şi El este un Om. Aceasta este ceva uimitor: deoarece copiii sunt părtaşi cărnii şi sângelui, şi El, Domnul slavei, a luat parte la ele, pentru ca El să cunoască prin propria experienţă sălbăticia furtunii, care ameninţă omenirea noastră slabă şi sunt capabile să distrugă credinţa noastră. El a fost ispitit în toate, în acelaşi fel ca noi, cu excepţia păcatului, şi de aceea El poate să ne sprijine cu un sentiment desăvârşit de omenesc şi totuşi divin. Cuvântul a devenit carne şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.

Domnul ne prinde de mână

Era mâna unui Om, în care era puterea lui Dumnezeu, care a ţinut pe Petru în noaptea aceea memorabilă. Este mâna unui Om, a Omului Isus, care simte slăbiciunile noastre, care este întinsă spre noi şi care ne ţine în picioare în mijlocul valurilor care se dezlănţuie împotriva noastră. El este Fiul lui Dumnezeu, Cel veşnic şi neîngrădit în putere, însă un Om, care ne-a iubit aşa de mult, că a murit pentru noi, ca să elibereze sufletele noastre de frica de moarte şi să ne facă să triumfăm pentru totdeauna. Şi El trăieşte din nou ca Om la dreapta lui Dumnezeu, ca să Se folosească pe Sine Însuşi totdeauna pentru noi.

Dorim să accentuăm cu plăcere faţă de cititorii noştri acest adevăr mare, nu ca o învăţătură, ci ca o realitate, care mai întâi devine cunoscută credinţei, şi apoi în mod binecuvântat în experienţă. Despre aceasta era vorba la Petru, el personal a avut parte de el, însă este o experienţă pe care o pot face creştinii, atunci când apele întristării năvălesc asupra lor. Da, când grijile năpustesc asupra noastră ca valurile mării, fiecare în parte poate fi sprijinit de acea mână puternică, pentru ca el să fie mai mult decât un biruitor în împrejurări care îl ameninţă să-l ducă apele. Ce încurajare pentru noi este în istorisirea despre scăparea şi strâmtorarea lui Petru, care s-a întins şi a ajuns la inima Mântuitorului, şi despre mâna Mântuitorului, care S-a întins să prindă pe sfântul Său care se scufunda,să-l ajute în nevoia lui, să alunge frica lui şi să întărească credinţa lui. Petru a umblat mână în mână cu Domnul său, până s-a liniştit furtuna.

Este Domnul nostru astăzi mai puţin în stare să facă ce a făcut atunci? Nu. Are El compătimire mai puţină? Nu. El este „acelaşi, ieri şi azi şi în veşnicie”. Într-adevăr, noi nu-L vedem aşa cum L-a văzut Petru, însă „ferice de cei care nu au văzut şi au crezut”. Mâna Lui încă mai ţine în picioare pe sfinţii Săi şi fie ca credinţa să-L ţină mult mai tare decât L-a ţinut Petru.

”Copacul morţii”, una dintre cele mai toxice plante din lume. Se spune că a fost folosit ca instrument de tortură-

Copacul a fost folosit de triburile din zona Caraibilor pentru a-şi tortura inamicii.

Unul dintre cei mai otrăvitori copaci din lume poate fi întâlnit pe plajele din insulele Caraibe, Bahamas, Golful Mexicului şi în unele zone din America de Sud. În momentul în care l-au descoperit, conquiztadorii spanioli l-au denumit ,,arbol de la muerte”, în traducere: ,,copacul morţii”. Se spune că cei care i-au atins tulpina s-au ales cu arsuri puternice, iar cei care i-au mâncat fructele au început să vomite şi să acuze stări de ameţeală.

În anul 2000, Nicola Strickland, un radiolog din SUA care se afla în vacanţă în insula Tobago din Marea Caraibilor, a confundat fructul produs de ,,Copacul Morţii” (Hippomane mancinella) cu un măr şi, împreună cu prietena care se afla cu ea, a muşcat din el, încercând să îşi potolească setea. Imediat, cele două au simţit un gust piperat, care, după aceea s-a transformat într-o senzaţie de arsură. Ulterior, aceasta s-a acutizat, iar cele două şi-au dat seama că respiră din ce în ce mai greu. Din fericire, turistele au supravieţuit, cel mai probabil pentru că au mâncat foarte puţin din fructele otrăvitoare.

,,Copacul Morţii” conţine foarte multe toxine, dintre care cea mai importantă este cea cunoscută sub numele de ,,phorbol”. Localnicii spun că triburile din zona Caraibilor foloseau această substanţă pentru a-şi tortura inamicii. Se spune că băştinaşii îşi legau prizonierii de copaci şi aşteptau să plouă, pentru ca apa să se îmbine cu toxina şi să curgă pe trupurile celor chinuiţi, provocându-le arsuri şi iritări puternice pe piele.



Băştinaşii spun că cei care au încercat să ardă copacii otrăvitori s-au ales cu iritaţii oculare severe şi chiar au orbit temporar.

Sursa: iflscience.com

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.