“Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta. Iată că…” (Ps.51) Si eu, tu, noi,TOTI- suntem vinovaţi! De aceea suntem “” răsplătiţi”” cu molimi, furtuni, tornade, inundaţii, hoţii, bârfe, certuri, pustiiri, războaie, foamete şi… incendii, pentru că minţile încinse, nepocăite, sunt mai draconice decât… încălzirea globală! Dacă noi, toţi, care avem ca tată pe diavol (Ioan 8/44) nu ne naştem din nou din Sămânţa Învăţăturii, Iubirii, Bunătăţii, Gândirii, Întrupării lui Dumnezeu, (Luca 8/11), va da pe dinafară pământul de atâtea PUTINISME, MAOISME, NAZISME –si de alte globalisme…” Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac. “(Rom.1/18-32)… De acea noi, TOŢI, să ne pregătim pentru întâmpinarea Lui… “Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să -L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă. M’am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celorce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut dela poruncile şi orânduirile Tale. N’am ascultat pe robii Tăi proorocii, cari au vorbit, în Numele Tău, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în cari i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de cari s’au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentrucă am păcătuit împotriva Ta! La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! N’am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi, proorocii; ci… (Daniel, CAP. 9)

ATENŢIE, la tot ceea ce privim, primim, ” mâncăm”, fardăm, fiindcă şi „” dulcegăriile” educaţiei capitaliste, comuniste, globaliste, din care se hrăneşte orice prunc, fac şi bătrâneţea amară, (si nu intră in Impărăţia Cerurilor), dacă nu se naşte din nou (Ioan, cap.3), prin golirea de sine, de satan şi umplerea cu Plinătatea Învăţăturilor Lui, căci din educaţia nedumnezeiasca ni se trag numai boli, necazuri, cârtiri, hoţii, curvii şi alte mizerii ale gunoierului cosmic, care ne-a infectat sângele (Gal, 5/19-21) Numai dacă ne hrănim cu Pâinea vieţii, plămădită  din bunătăţi şi frumuseţi Dumnezeieşti, (rumenită in Cuptorul Golgotei); dacă ne prizăm la tranfuzia cu Sângele pur, pentru a sorbi Gândirea Sfântă, din izvorul Cărţii Cărţilor (Ioan, cap.6/51-58), iradiem miresmele Duhovniceşti, până la marginea cosmosului, căci „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru că omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2 Tim.3/16-17)Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 7.jpgDupă ce- din invăţătura social/democraţiei lui Stalin, Mao, Hitler (ideologie care este de sorginte satanică) s-a întrupat monstruosul communism şi pentru că facem preş din POCĂINŢĂ, iata, din globalismul putinizant se naşte Anticristul aducător al Holocaustului tuturor popoarelor, pentru că refuzăm să ne naştem din nou, din Sămmanţa Duhovnicească… “În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.” (Ap.9/6)…  Radio/televiziile sataniste  (de manipulat si de otravit creaturile pentru care a sangerat Iisus), au mai pierdut un crestin…ALIN BLAINE -POCAINTA UNUI FOST ILUZIONIST VIDEO INTEGRAL…Pocainta inseamnă intoarcere la Dum nezeu! Principiile pocăinţei adevărate Cine este Diavolul? Hristos, adevăratul Centru al strângerii laolaltă…Gânduri cântărite „in talerul”  Cuvântului lui  Dumnezeu asupra experienţei lui Avraam şi a lui Iacov…În Evanghelii întâlnim … Înălţarea Sa..Dar dacă păcătuiesc?de James Montgomery Boice; ISUS ÎN FIECARE PSALM: Psalmul 51 – Cântarea pocăinței autentice în Hristos; Psalmul 51 Pocaitii redescopera pocainta autentica; PACE PRIN POCĂINȚĂ, de David Wilkerson (1931-2011); Există vreo modalitate de a-ţi şterge cazierul şi să începi viaţa de la început? Profetiile lui Daniel si cuvantarea Domnului Isus despre zilele din urma; Când sfinții se roagă (II); Explicatia Cartii: Daniel; Daniel, 10 pe înțelesul nostru – o întâlnire cu cei din „întinderea a treia“, cel de al treilea cer,BY BARZILAIENDAN; Petru Popovici – unul dintre „mai marii mei“; RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR; Necazul cel Mare; Când ne bazăm cu fermitate pe Cuvântul lui Dumnezeu, Lumea ne percepe pe noi ca fiind sursa problemei – Amir; Tsarfati; Spurgeon. Triumf, tragedie, triumf – de Nicolae Geantă; Sataniștii conduc lumea; Un raport ONU cere guvernelor să forțeze religiile să accepte agenda LGBT; CAT MAI E? Expert ONU: Libertatea religioasă trebuie restrânsă dacă se opune homosexualității / Prim-ministrul Suediei: vom obliga preoții să cunune homosexualii; SUPER – MEMORANDUMUL-NOUA SUPER-RELIGIE M… ASONICĂ MONDIALĂ ŞI BISERICA ÎN PERIOADA… Numele lui Dumnezeu înscris în genele noastre (IV); Arhive categorii: noua ordine mondiala-Planurile nebunești ale Forumului Economic Mondial; Războiul împotriva lui Dumnezeu (II); 12 lucruri esențiale despre Duhul Sfânt! Zac POONEN – Inlocuitori falsi pentru Duhul Sfant – duhul banilor, muzicii si filozofiei; Conlucrarea dintre om şi Duhul Sfânt în procesul sfinţirii (1); Vă va învăța toate lucrurile; CUM SĂ FII CONDUS DE DUHUL SFÂNT; DUHUL SFÂNT (de ce avem nevoie de Duhul Sfânt?)6. Tatal, Fiul si Duhul Sfant-„Eu şi Tatăl una suntem” – Ioan 10:30Grija fata de batrani este la fel ca si grija fata de tineri,fata de tara,fata de POPOR… AZILELE GROAZEI. Documente oficiale arată că Gabriela Firea n-a spus adevărul despre activitatea surorii sale: aceasta a lucrat chiar la serviciul care se ocupa de controlul centrelor. A fost și șefă ; (Si cu Iliescu in cosciug-tot nu scapam de rusi…) General SRI: Toate serviciile relevante de informaţii din Rusia încearcă să fie prezente în România; NATO cere Rusiei să-şi retragă trupele din Transnistria, staționate fără acordul Republicii Moldova; Ei vin,fura,mint,distrug,tulbura,ca sa pescuiasca in ape tulburi si… pleaca imboieriti;Dar batjocorirea poporului ramaane o trista amintire! Marius Budăi și-a dat demisia din funcția de ministru al muncii, în urma scandalului azilelor groazei; „Omorâți prin înfometare”: Mărturii despre foametea organizată de sovietici în Basarabia, între 1946-1947 – ILD…(O expoziție de fotografii cu genericul “Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu” a fost vernisată pe 3 octombrie la Biblioteca Națională din Chișinău, unde a fost lansat și un film documentar…); Adrian Papahagi: Rusia profundă e prelungirea cruzimii satrapiilor orientale în Europa, nu prelungirea civilizației europene în Asia; Jakub Maciejewski: Pe vremuri, stânga europeană a crezut în paradisul sovietic și s-a discreditat. Va cădea drepta pradă trucului similar al Kremlinului? (Matrita SATANISMULUI SAU…) Anatomia Ruscismului; Fost șef al serviciilor din Ucraina confirmă întâlnirea dintre George Simion și FSB. Din 2021, Simion are intedicție de întrare și în Ucraina;Germania, cel mai mare dușman al Europei; Pactul Molotov-Ribbentrop în oglinda nostalgiilor imperiale ale Kremlinului. Op-Ed de Anatol Țăranu; În România e tot mai activă propaganda rusească. E pe bani, bănuiala mea e că se face prin Moldova această corupere. Dacă serviciile de informații ar face un mic efort, ar și descoperi traseele pe care se mișcă banii” – istoricul Armand Goșu; STENOGRAME. Noi dezvăluiri despre ororile clanului Firea-Pandele: bătrânii din „azilele groazei” erau jefuiți de pensii, case și terenuri,de Grigore Cartianu;Igor Boțan: Elitele staliniste se devorează ele însele – trăsătura esențială a stalinismului; Ce greșesc nostalgicii când îi atribuie lui Mihail Gorbaciov rolul de demolator al URSS? ;Anatol Petrencu: Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj;  Valentin Constantinov: Cultul personalității lui Stalin a fost demascat în 10 ani; 10 mutaţii genetice neobişnuite la oameni; 10 motive pentru care nu as consuma niciodata OMG-uri; DE CE “SUNT OMG-URILE PERICULOASE?” NU E O ÎNTREBARE BUNĂ; Se prefigureaza o noua generatie: copiii modificati genetic; S-a confirmat: ADN-ul modificat genetic ajunge în organismul oamenilor-Pericolul consumului produselor din organisme modificate genetic; Oamenii de ştiinţă se joacă cu natura-Primul cromozom sintetizat artificial;Roboţii nu se mai ascund: Putem conduce lumea mai bine. Conferința de presă care a stârnit fiori; Joaca de-a Dumnezeu devine periculoasa pentru omenire; James Corbett: A FI SĂNĂTOS ÎNTR-O SOCIETATE BOLNAVĂ; Planurile nebunești ale Forumului Economic Mondial; Coronavirusul ca armă biologică și formă de bioterorism premeditate; COPIII CONTRA MARXISMULUI, de Annie Holmquist; Seria Amintiri din viitor Andreea Russo; Puterea prezentului Eckhart Tolle, recenzie; Putere nemarginita Anthony Robbins recenzie; Dezvoltarea roboților ucigași, se poate avea încredere în ei? Analiză despre noua cursă a înarmărilor; Sapiens. scurta istorie a omenirii de Yuval Noah Harari; Omenirea înrobită hipnotic de către un zeu tehno-industrial; EMINESCU – jurnalist politic, omorat la comanda; Orașele inteligente vor fi lagăre de concentrare… Învățăturile „doctorului” Pandele către farisei. Cum reușește un primar să facă două doctorate, o licență și un colegiu de apărare în același timp?Transumanism, biotehnologie, modificări genetice… Este noua ordine mondială o ordine satanică? (I) ILICI,dupa ce  a declansat al 3-lea razboi global,  devine …””grijuliu”” Putin a lansat un avertisment fără precedent. Arma letală pe care o va folosi în Ucraina „dacă este necesar”… Popas spre turismul mortal..)Azil ilegal descoperit în Teleorman. Proprietara a declarat că cei 17 vârstnici internați acolo, unii cu handicap, sunt de fapt turiști;(La pas spre turismul mortal..)Azil ilegal descoperit în Teleorman. Proprietara a declarat că cei 17 vârstnici internați acolo, unii cu handicap, sunt de fapt turiștiLista Rușinii – în plin război, europarlamentarii din România sprijină atacurile împotriva Poloniei;Vaccinul anticovid este conceput pentru depopularea în masă;RECENZIE CARTE SAPIENS SCURTA ISTORIE A OMENIRII DE YUVAL NOAH HARARI

RECENZIE CARTE SAPIENS SCURTA ISTORIE A OMENIRII DE YUVAL NOAH HARARI

POMUL CUNOASTERII SI OMUL MEREU IN CAUTAREA ADEVARULUI.

Fiecare an ne ofera posibilitatea de a citi carti interesante, capabile sa ne influenteze intr-un mod sau altul perceptia asupra umanitatii si evident, sa o intelegem mai bine. Cititorul avid, dornic de cunoastere si intelepciune, incearca mereu noi provocari livresti. Unele carti sunt surprize placute, pe care le devoram cu placere copilareasca. Alte carti le trecem in categoria „citite si uitate”.

Totusi, fiecare emotie literara, mica sau mare, ne aduce ceva nou in palatul mintii (Sherlock Holmes). Renovam camerele prafuite ale creierului si le decoram cu informatii interesante, placute, obraznicute sau chiar esentiale dezvoltarii noastre personale. Aici punem cu deosebita placere, mici secrete intelectuale, absorbite de minte pe masura ce trecem de la o carte la alta.

 

Indiferent de cartea pe care o avem in biblioteca sau dorim sa o cumparam, pasiunea pentru cunoastere creste. Cei care iubeste sa citeasca, o sa gaseasca mereu un lucru interesant intr-o carte. Asa cum probabil stiti si voi, cartile bune te imping la marginea existentiala. Incepi sa gandesti intr-un ton sincer, analitic sau poate emotional si nebunatic.

Conteaza genul cartii si evident subiectul tratat de autor. Sunt momente, fie ele rare sau nepretuite, cand dam peste o carte speciala, peste trecem cu greu si revenim mai tarziu cu drag. Alteori, cartea ne gaseste pe noi, prin vocea timida sau puternica a prietenilor. Asa s-a intamplat cu surpriza livreasca a anului 2017: Sapiens, scurta istorie a omenirii de Yuval Noah Harari.

Probabil ati vazut aceasta carte in topurile librariilor si v-ati intrebat de ce a atras atentia romanilor. Ne-am gandit sa va oferim un raspuns la aceasta intrebare. Si uite asa, am ajuns sa scriem o recenzie, speram utila, despre o carte pe care pur si simplu o iubim.

PRIMUL CONTACT CU SAPIENS DE YUVAL NOAH HARARI

recenzie utila carte sapiens

Cum am ajuns la cartea Sapiens? Facebook este uneori extrem de util atunci cand vine vorba de carti. Sunt multi oameni care citesc diverse carti si ulterior le recomanda drept surse de informatii utile si fascinante. Asa cum poate ati patit si voi de cateva ori, unele descrieri va capteaza atentia. Dupa ce am citit descrierea unui prieten pe Facebook (succinta dar romantica) despre Sapiens, m-am hotarat sa o cumpar pentru nevoile personale de studiu. Zis si facut.

Dupa prima pagina citita, mi-am dat seama ca aveam in maini ceva cu totul special. Google mi-a spus cateva lucruri despre profesorul Yuval Noah Harari si opera sa. Acesta este profesor titular in cadrul departamentului de istorie, din Ierusalim, al Universitatii Ebraice. Cartea Sapiens a fost tradusa in peste 40 de limbi, ceea ce reflecta calitatea desavarsita a lucrarii.

Majoritatea celor care au avut posibilitatea de a citi Sapiens s-au bucurat de o lectura placuta. Istoricul incearca sa ne deschida mintea, aducand in discutie evolutia omului, de la stadiul de vanator – culegator la specia dominanta de azi. Sapiens este o lectura obligatorie pentru cei care vor sa inteleaga mai bine lumea in care traim dar si de unde a pornit marea aventura a umanitatii. Yuval Noah Harari este un povestitor desavarsit care fascineaza prin informatiile oferite cititorului. M-am bucurat enorm atunci cand am vazut cartea in librarie. Un soi de entuziasm de care m-am agatat imediat. Din acest motiv cred ca Sapiens trebuie sa se regaseasca in orice biblioteca personala.

Suntem pusi in fata unei experiente speciala a literelor. Fiecare etapa a dezvoltarii umanitatii pe Terra este explicata intr-un mod clar si fascinant, ceea ce inseamna o intelegere aprofundata. Cititorul trece prin revolutia cognitiva, revolutia agricola, unificarea umanitatii si revolutia stiintifica fara efort.

Autorul ne prezinta evenimentele si implicatiilor lor pentru om cu atentie si cu talc. Sincer, pe alocuri m-am simtit atins de gratia povestirii clasice, un soi de Sherezada moderna, cu tema intelectuala importanta.

De cate ori am avut ocazia, am recomandat Sapiens prietenilor si acum incercam sa facem cunoscuta cartea celor care, dintr-un motiv sau altul, nu stiu de ea. Nu vom intra in prea multe detalii deoarece este genul de carte pe care trebuie sa o simti live.

 

De ce am supravietuit intr-o lume atat de nesigura si periculoasa?

Cum a putut omul sa urce in lantul trofic in ciuda limitarilor sale fizice?

Ce rol a jucat religia in stabilirea unui coeziuni puternice in randul oamenilor?

Am domesticit noi graul sau el ne-a domesticit pe noi?

Care este destinul speciei noastre?

Acestea sunt doar cateva din intrebarile pe care autorul incearca sa le abordeze in carte. Sunt evident multe alte lucruri din aceasta minunata carte pe care Yuval Noah Harari le ofera cititorului.

Povestea Sapiens este incitanta, captivanta si mereu capabila sa dea nastere unor noi intrebari. Cunoastem persoane care au citit Sapiens si s-au minunat de lucrurile noi pe care le-au descoperit. Cartea are aceste efect asupra cititorului. Te invita sa-i devorezi fiecare pagina cu deosebita placere si atentie.

Nu am dorit sa facem o recenzie gen „Aveti grija: spoiler inainte”. Nu. Am vrut sa scoatem in evidenta modul subtil si unic al povestirii, gratia autorului in crearea unei carti de istorie si sociologie accesibila tuturor. Mai mult decat atat, cartea te invita la un vals intelectual aparte. Incepi sa-ti pui intrebari. Unele sunt dificile, altele mai usoare. Sunt intrebari la care nici autorul nu a indraznit sa raspunda, dar le-a pus. Intr-un fel, am primit si „tema” pentru acasa, dar fara stresul aferent invatamantului traditional.

Speram ca v-a placut mica noastra recenzie. Abia ce am inceput sa citim ultima carte scrisa de Yuval, intitulata Homo deus, Scurta istorie a viitorului. Cand terminam, postam cu mare drag o noua recenzie. De unde puteti achizitiona cartea Sapiens? Puteti sa o comandati online de pe emag.ro sau de pe carturesti.ro. Cum considerati voi ca este mai bine. Important este sa stiti ca aveti la dispozitie o sursa de carti interesante, gata oricand sa va ajute sa cititi ceva interesant.

 

https://10recenzii.ro/recenzie-carte-sapiens-scurta-istorie-a-omenirii-de-yuval-noah-harari/

 

 

 

Arhive categorii: 

 

noua ordine mondiala

Orașele inteligente vor fi lagăre de concentrare

 

Un Smart City este un mediu urban cu tehnologii omniprezente de supraveghere și de colectare a datelor care vor monitoriza și înregistra chiar și cele mai intime și personale detalii ale fiecăruia. Scopul este să se știe totul despre toată … Continuă să citești 

În categoria COVIDMarea Resetarenoua ordine mondialavaccinuri | Etichete  | Lasă un comentariu

FASCISMUL MEDICAL A LUAT-O RAZNA: OMS intenționează să lanseze un certificat digital global de sănătate

(Natural News) Guvernele de pe tot globul au încercat să controleze publicul prin aplicarea vaccinării în masă și a pașapoartelor pentru vaccinuri în perioada de vârf apandemiei de coronavirus din Wuhan (COVID-19). Acum, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) intenționează să … Continuă să citești 

În categoria COVIDMarea Resetarenoua ordine mondialavaccinuri | Etichete  | Lasă un comentariu

Articole scrise în ultimul an

Mai jos aveți un opis cu artiolele scrise în ultimul an. Mai exact de pe 28 ianuarie 2022 până pe data de 4 mai 2023. Tema principală abordată a fost cea despre vaccinuri, noua ordine mondială, identitatea digitală și planul … Continuă să citești 

În categoria Articolecivilizatii stravechiCOVIDMarea Resetarenoua ordine mondialavaccinuri | Etichete  | Lasă un comentariu

Se urmărește modificarea genetică a tuturor formelor de viață de pe Terra

Celeste Solum s-a referit în inaugurarea expunerii la reuniunea „Pionieri ai schimbării – Summit 2020”, reuniune care a avut loc în noiembrie 2020 a unor decidenți trasând și hotărând politici de transformare societală la nivel mondial, pe cale de implementare … Continuă să citești 

În categoria COVIDMarea Resetarenoua ordine mondialavaccinuri | Etichete  | Lasă un comentariu

Vaccinul anticovid este conceput pentru depopularea în masă

Astăzi m-am gândit să vă aduc în atenție o informație care cred că v-ar putea interesa. De fapt, ar trebui să intereseze pe fiecare creștin în parte, care este responsabil de mântuirea sufletului său și de dobândirea vieții veșnice. Din … Continuă să citești 

În categoria COVIDMarea Resetarenoua ordine mondialavaccinuri | Lasă un comentariu

Farsa pandemiei a ieșit la suprafață

Nici nu se putea altfel. Se știe că minciuna are picioare scurte, iar adevărul, mai devreme sau mai târziu, va ieși la lumină. În urmă cu un an jumătate eram criticat în presă și de Patriarhie că predic împotriva pandemiei … Continuă să citești 

În categoria COVIDMarea Resetarenoua ordine mondiala | Etichete  | 3 comentarii

OMS susține o schemă globală de pașapoarte pentru vaccinuri

Indiferent ce va fi, țineți minte! NU acceptați pașaportul de vaccinare! NU vă injectați cu otrăvuri! NU vă temeți de moarte! NU acceptați identitatea digitală! Dacă vă întrebați: cum ne vom descurca? Răspunsul este: puneți-vă toată nădejdea în Dumnezeu. Și … Continuă să citești 

În categoria ArticoleCOVIDMarea Resetarenoua ordine mondiala | Etichete  | Lasă un comentariu

Cum ne pregătim?

Spun Sfinții Părinți că Lucifer și demonii lui vor căuta să amăgească până și pe cei aleși cu tot felul de false minuni și amăgiri. De peste 100 de ani, teosofii și adepții noii era propovăduiesc pe Hristosul cosmic, Mesia … Continuă să citești 

În categoria civilizatii stravechinoua ordine mondiala | Etichete  | Lasă un comentariu

Cutremurul din Turcia a fost provocat artificial

Aflu din Natural News că Diana Șoșoacă a luat cuvântul recent la Parlamentul României, pentru o declarație politică, intitulată „A fost nevoie să moară oameni și încă nu s-a terminat”. Ceea ce susține doamna senator Diana Șoșoacă este prefect adevărat. … Continuă să citești 

În categoria Articolenoua ordine mondiala | Etichete  | Lasă un comentariu

Vaccinurile alterează ADN-ul uman

CEO-ul Facebook recunoaște: „Vaccinurile modifică ADN-ul uman” Deși ești cenzurat când vorbești despre asta pe rețelele de socializare, CEO-ul Facebook Mark Zuckerberg recunoaște în fața personalului său că vaccinurile covid schimbă ADN-ul și ARN-ul uman. El adaugă că nimeni nu … Continuă să citești 

În categoria COVIDMarea Resetarenoua ordine mondiala | Etichete  | Lasă un comentariu

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/category/noua-ordine-mondiala/page/2/

 

 

Lista Rușinii – în plin război, europarlamentarii din România sprijină atacurile împotriva Poloniei

 

Polonia este cel mai apropiat aliat al României din NATO în regiune și țara care ajută cel mai mult, în aceste zile, diplomatic, militar, umanitar, Ucraina, vecina noastră comună, invadată de ruși. Este limpede că, fără implicarea polonezilor, Europa, condusă de Germania, ar fi închis ochii, așteptând ca rușii să-și termine treaba, ca să-și poată …

Polonia este cel mai apropiat aliat al României din NATO în regiune și țara care ajută cel mai mult, în aceste zile, diplomatic, militar, umanitar, Ucraina, vecina noastră comună, invadată de ruși.

Este limpede că, fără implicarea polonezilor, Europa, condusă de Germania, ar fi închis ochii, așteptând ca rușii să-și termine treaba, ca să-și poată relua în liniște afacerile cu Moscova. Iar rușii nu ar fi avut de ce să se oprească la Ucraina – vedeți spiciul lui Putin dinainte de invazie, ce vreți mai clar, nu e vorba de Ucraina, Putin zicea acolo că vrea toată Europa de Est și nu se îndoia că Occidentul va ceda șantajului.

Socotelile rușilor au fost stricate de rezistența eroică a ucrainenilor și de eficiența polonezilor în a mobiliza în sprijinul Ucrainei întreaga lume civilizată. Dacă la Varșovia acum ar fi guvernat oamenii nemților, în frunte cu Tusk, ucrainenii nu ar fi primit acest ajutor, Vestul s-ar fi uitat în altă parte, cum a făcut, de exemplu, în 2014, când cu ocupația Crimeei.

 

Iar noi poate ne-am fi pomenit deja cu rușii la Prut. Gândiți-vă bine, nu e un scenariu SF.

În această situație, în loc să-i mulțumească lui Dumnezeu că există Kaczynski, Morawiecki și PiS (partidul conservator, Lege și Dreptate), că poporul polonez a produs astfel de oameni politici și i-a ales să guverneze, ce fac europarlamentarii din România?

În loc să-i sprijine cât pot de mult, sau măcar să nu îi saboteze, lovesc în polonezi! Cer Comisiei Europene să-i lase fără fondurile pentru reconstrucție post-COVID! Votul a avut loc în 9 martie, la nici două săptămâni de când rușii au început să semene moarte și distrugere în țara vecinilor noștri, amenințând că urmează la rând toată Europa de Est.

Iată rezoluția în românește. Nu e prima dată când europarlamentarii din România votează împotriva aliaților noștri polonezi (așa fac constant din 2015, de când în Polonia guvernează conservatorii, care nu convin nici Rusiei, nici Germaniei, așadar sunt înfierați ritual în PE în fiecare săptămână).

Dar acum MEP din România se alătură acestui linșaj în vreme de război. Este evident că prin asta, ei lovesc direct în interesele vitale ale României, țara care i-a trimis să huzurească la Bruxelles. De aceea, așa cum vedeți, eu folosesc formula „europarlamentarii din România”, și nu „europarlamentarii români”.

Ce sunt acești indivizi?

Se pune din nou întrebarea clasică: Ce sunt acești indivizi? Cozi de topor sau idioți utili? Vremurile par să se precipite, Rusia e în cădere liberă, Germania își dă pe față tot mai clar rușinoasa complicitate cu Imperiul Răului, și, cine știe, poate ajungem mai curând decât ne așteptam să documentăm răspunsul exact la această întrebare pentru fiecare dintre acești MEP în parte.

Până una, alta, îi cunoaștem după roade, care sunt aceleași, indiferent că unii ascultă de nemți, alții direct de ruși, că unii sunt mai degrabă proști și incompetenți, alții mai degrabă nesimțiți, și se duc la vot ca oile, neavând habar pentru ce ridică sau nu copita în PE, dar bucurându-se din plin de traiul pe vătrai asociat statutului de MEP. (E drept, au avut multă treabă în acea zi, au mai votat tot felul de documente importante, despre soarta bateriilor uzate, despre gender-mainstreaming, nu-și vedeau capul de rezoluții, doar nu putem să le cerem să citească tot ce votează!)

Iată lista rușinii.

Carmen AVRAM S&D Romania Loyal
Adrian-Dragoş BENEA S&D Romania Loyal
Vasile BLAGA EPP Romania Loyal
Ioan-Rareş BOGDAN EPP Romania Loyal
Vlad-Marius BOTOŞ REG Romania Loyal
Daniel BUDA EPP Romania Loyal
Cristian-Silviu BUŞOI EPP Romania Loyal
Traian BĂSESCU EPP Romania Loyal
Dacian CIOLOŞ REG Romania Loyal
Tudor CIUHODARU S&D Romania Loyal
Corina CREȚU S&D Romania Loyal
Gheorghe FALCĂ EPP Romania Loyal
Vlad GHEORGHE REG Romania Loyal
Maria GRAPINI S&D Romania Loyal
Mircea-Gheorghe HAVA EPP Romania Loyal
Claudiu MANDA S&D Romania Loyal
Marian-Jean MARINESCU EPP Romania Loyal
Alin MITUȚA REG Romania Loyal
Dan-Ştefan MOTREANU EPP Romania Loyal
Siegfried MUREŞAN EPP Romania Loyal
Victor NEGRESCU S&D Romania Loyal
Dan NICA S&D Romania Didn’t vote
Gheorghe-Vlad NISTOR EPP Romania Loyal
Rovana PLUMB S&D Romania Loyal
Dragoş PÎSLARU REG Romania Loyal
Ramona STRUGARIU REG Romania Loyal
Cristian TERHEŞ ECR Romania Loyal
Eugen TOMAC EPP Romania Loyal
Dragoş TUDORACHE REG Romania Loyal
Mihai TUDOSE S&D Romania Loyal
Loránt VINCZE EPP Romania Rebel
Iuliu WINKLER EPP Romania Rebel
Nicolae ŞTEFĂNUȚĂ REG Romania Loyal

Eu zic să nu vă bucurați de un votuleț împotrivă și unul de abținere din partea unor MEP de la UDMR – nu cred că înseamnă altceva decât că ei țin cu Orban din Ungaria, omul lui Putin, care e și el atacat de aceeași rezoluție (dar fiți liniștiți, Orban se va descurcă, pentru că are o cu totul altă relație cu Germania decât polonezii).

Cu atât mai puțin e cazul să vă bucurați de votulețul lui Terheș, el are altă misiune, pentru care trebuie să pară că ajută Polonia – deși individul a fost lansat ca lider antivaccinist și promovat intens de ruși prin Sputnik, aceiași ruși care consideră că Polonia este „hiena Europei” și trebuie „denazificată” (cf. unui sondaj recent, 75,5% dintre ruși consideră că Rusia ar trebui să invadeze și Polonia).

Textul rezoluției este o îngrămădire de minciuni nerușinate și de aberații, în mare acuzând Polonia de încălcare a normelor „statului de drept” – în special prin reforma justiției din această țară, reformă despre care am scris de atâtea ori pe ILD și care are ca scop curățarea ei de elefanții din vremea comunismului.

Europarlamentarii polonezi au explicat foarte concret în ce constă reforma și soluțiile adoptate în cadrul acesteia, soluții care nu diferă cu nimic de sistemele de justiție din alte state membre UE. Dar nimeni nu-i ascultă. Când au loc discuții directe, devine cât se poate de evident că acuzatorii habar n-au de fapt de situația concretă din Polonia. Unde erau MEP din România când aveau loc aceste dezbateri? Probabil că la shopping.

Din nou, Polonia este înfierată în această rezoluție pentru că Tribunalul ei Constituțional a pronunțat acea hotărâre care afirmă că în această țară Constituția are prioritate față de legislația UE – când Curtea Constituțională a Germaniei a dat o hotărâre care avea fix același conținut, era ok, Germania are voie!.

Tot în rezoluția votată la 9 martie de aproape toți MEP din România, vine vorba și de „atacuri împotriva migranților” comise de către polonezi.

E greu de închipuit o nerușinare mai mare, în condițiile în care, la data votului, deja Polonia primise câteva sute de mii de refugiați din Ucraina, acum numărul acestora depășind două milioane.

Omenirea întreagă privește și nu-i vine să-și creadă ochilor, cum o țară de mai puțin de 40 de milioane de locuitori primește cu brațele deschise un număr atât de mare de refugiați, într-un timp atât de scurt – și o face într-o organizare perfectă, în care se implică nu doar instituțiile Statului, ci și Biserica, nenumărate ordine călugărești și milioane de cetățeni privați, de familii, care, practic, i-au luat pe ucraineni în casele lor.

Un val de imigranți de asemenea proporții ar crea o criză umanitară chiar și într-o supraputere mondială, ca America! Iată că în Polonia asta nu s-a întâmplat.

În același timp, încă din vara trecută, Polonia se confruntă cu un atac hibrid la granița sa de est cu Belarus, unde în continuare Putin și Lukașenko încearcă să introducă falși „refugiați” – majoritatea bărbați tineri, cu un comportament violent, mulți dintre ei identificați ca fiind legați de rețele teroriste islamiste și de serviciile rusești; dacă Polonia nu ar fi reacționat cu fermitate, respingând aceste tentative, acum țara era deja teatrul unor atentate, de natură să o destabilizaze.

Să ne amintim cum UE i-a plătit lui Erdogan sume colosale ca acesta să nu dea drumul în Europa valurilor de imigranți din Orientul Mijlociu (6 milioane de Euro cf. Acordului din 2016, apoi încă 3,5 milioane în 2021).

Să ne amintim cum Merkel, deși pe ultima sută de metri a mandatului ei de cancelar, deși nu o rugase nimeni să se bage, deși nu se consultase cu polonezii, care erau direct vizați de operațiunea migranților hibrizi, l-a sunat pe Lukașenko, spărgând cu această ocazie izolarea în care acesta se găsea din cauza abuzurilor criminale pe care le săvârșise împotriva propriei societăți, și i-a promis acestui Ceaușescu de la Minsk ajutor financiar! Ca să se descurce cu problema celor 2.000 de „migranți” pe care polonezii nu îi lăsau să treacă granița ilegal! Altfel spus, Lukașenko s-a mai ales și cu un premiu, în loc să i se dea peste bot! Un premiu de multe sute de mii de Euro din partea UE!

Vorba lui Olavo de Carvalho, mai lipsește să desenez explicația, iar apoi să explic desenul!

Acțiunile Germaniei împotriva Poloniei favorizează Rusia

E cineva care nu a priceput până acum ce se urmărește prin rezoluția de la 9 martie?! Că e vorba ca Polonia să fie tocmai acum lăsată fără banii care i se cuvin din fondul de reconstrucție post-COVID? E cineva care nu a priceput până acum că acțiunile Germaniei, prin instituțiile UE, împotriva Poloniei, favorizează Rusia?!

Ca să vin în sprijinul sinapselor șovăitoare, adaug o declarație recentă a fostei ambasadoare a SUA la Varșovia, Georgette Mosbacher:

Este timpul să o spunem cu voce tare – în privința „problemelor cu statul de drept”, o mare parte din ceea ce a ajuns în Occident a fost rezultatul dezinformarii rusești. Atât UE, cât și America au acceptat-o ​​fără critici. (…) Cred că Poloniei i se cuvin scuze. Din partea UE și SUA. Ați fost mai înțelepți decât noi în multe privințe.

În timp ce militarii români și polonezi se pregătesc împreună în strânsă colaborare în cadrul NATO, în timp guvernele țărilor noastre se întrunesc în ședințe comune, iar Președintele Klaus Iohannis se întâlnește cu Președintele Andrzej Duda ca să se sfătuiască în privința atitudinii ce trebuie adoptată față de agresiunea Rusiei în Ucraina, Polonia și România fiind cele mai mari țări NATO de pe flancul estic, europarlamentarii din partidul lui Iohannis, PNL, se alătură sforăriilor ruso-germane din PE, menite să lovească în partidul lui Duda, care e la putere acum în Polonia! Iar PSD, alt partid din coaliția aflată la guvernare în România, nu doar se alătură prin vot, s-a numărat chiar printre inițiatorii rezoluției, prin Maria Grapini!

Ziceți și voi, cititorilor, dacă mai putem aici să ținem cont de prezumția de prostie, sau trebuie să aplicăm mai degrabă observația lui Joseph McCarthy, cum că prostia, dacă e numai prostie, nu ar trebui să fie chiar atât de perfect direcționată și țintită…

Serviciile ce or fi zicând? Sau le-a scăpat și acest fenomen?

 

 

https://inliniedreapta.net/articole/lista-rusinii-in-plin-razboi-europarlamentarii-din-romania-sprijina-atacurile-impotriva-poloniei/#comment-195417

 

 

 

 

 

 

Grija fata de batrani este la fel ca si grija fata de tineri,fata de tara,fata de POPOR… AZILELE GROAZEI. Documente oficiale arată că Gabriela Firea n-a spus adevărul despre activitatea surorii sale: aceasta a lucrat chiar la serviciul care se ocupa de controlul centrelor. A fost și șefă ; (Si cu Iliescu in cosciug-tot nu scapam de rusi…) General SRI: Toate serviciile relevante de informaţii din Rusia încearcă să fie prezente în România; NATO cere Rusiei să-şi retragă trupele din Transnistria, staționate fără acordul Republicii Moldova; Ei vin,fura,mint,distrug,tulbura,ca sa pescuiasca in ape tulburi si… pleaca imboieriti;Dar batjocorirea poporului ramaane o trista amintire! Marius Budăi și-a dat demisia din funcția de ministru al muncii, în urma scandalului azilelor groazei; „Omorâți prin înfometare”: Mărturii despre foametea organizată de sovietici în Basarabia, între 1946-1947 – ILD…(O expoziție de fotografii cu genericul “Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu” a fost vernisată pe 3 octombrie la Biblioteca Națională din Chișinău, unde a fost lansat și un film documentar…); Adrian Papahagi: Rusia profundă e prelungirea cruzimii satrapiilor orientale în Europa, nu prelungirea civilizației europene în Asia; Jakub Maciejewski: Pe vremuri, stânga europeană a crezut în paradisul sovietic și s-a discreditat. Va cădea drepta pradă trucului similar al Kremlinului? (Matrita SATANISMULUI SAU…) Anatomia Ruscismului; Fost șef al serviciilor din Ucraina confirmă întâlnirea dintre George Simion și FSB. Din 2021, Simion are intedicție de întrare și în Ucraina;Germania, cel mai mare dușman al Europei; Pactul Molotov-Ribbentrop în oglinda nostalgiilor imperiale ale Kremlinului. Op-Ed de Anatol Țăranu; În România e tot mai activă propaganda rusească. E pe bani, bănuiala mea e că se face prin Moldova această corupere. Dacă serviciile de informații ar face un mic efort, ar și descoperi traseele pe care se mișcă banii” – istoricul Armand Goșu; STENOGRAME. Noi dezvăluiri despre ororile clanului Firea-Pandele: bătrânii din „azilele groazei” erau jefuiți de pensii, case și terenuri,de Grigore Cartianu;

 

 

Igor Boțan: Elitele staliniste se devorează ele însele – trăsătura esențială a stalinismului; Ce greșesc nostalgicii când îi atribuie lui Mihail Gorbaciov rolul de demolator al URSS? ;Anatol Petrencu: Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj;  Valentin Constantinov: Cultul personalității lui Stalin a fost demascat în 10 ani; 10 mutaţii genetice neobişnuite la oameni; 10 motive pentru care nu as consuma niciodata OMG-uri; DE CE “SUNT OMG-URILE PERICULOASE?” NU E O ÎNTREBARE BUNĂ; Se prefigureaza o noua generatie: copiii modificati genetic; S-a confirmat: ADN-ul modificat genetic ajunge în organismul oamenilor-Pericolul consumului produselor din organisme modificate genetic; Oamenii de ştiinţă se joacă cu natura-Primul cromozom sintetizat artificial;Roboţii nu se mai ascund: Putem conduce lumea mai bine. Conferința de presă care a stârnit fiori; Joaca de-a Dumnezeu devine periculoasa pentru omenire; James Corbett: A FI SĂNĂTOS ÎNTR-O SOCIETATE BOLNAVĂ; Planurile nebunești ale Forumului Economic Mondial; Coronavirusul ca armă biologică și formă de bioterorism premeditate; COPIII CONTRA MARXISMULUI, de Annie Holmquist; Seria Amintiri din viitor Andreea Russo; Puterea prezentului Eckhart Tolle, recenzie; Putere nemarginita Anthony Robbins recenzie; Dezvoltarea roboților ucigași, se poate avea încredere în ei? Analiză despre noua cursă a înarmărilor; Sapiens. scurta istorie a omenirii de Yuval Noah Harari; Omenirea înrobită hipnotic de către un zeu tehno-industrial; EMINESCU – jurnalist politic, omorat la comanda; Orașele inteligente vor fi lagăre de concentrare… Învățăturile „doctorului” Pandele către farisei. Cum reușește un primar să facă două doctorate, o licență și un colegiu de apărare în același timp?Transumanism, biotehnologie, modificări genetice… Este noua ordine mondială o ordine satanică? (I) ILICI,dupa ce  a declansat al 3-lea razboi global,  devine …””grijuliu”” Putin a lansat un avertisment fără precedent. Arma letală pe care o va folosi în Ucraina „dacă este necesar”… Popas spre turismul mortal..)Azil ilegal descoperit în Teleorman. Proprietara a declarat că cei 17 vârstnici internați acolo, unii cu handicap, sunt de fapt turiști

 

 

(Popas spre turismul mortal..)Azil ilegal descoperit în Teleorman. Proprietara a declarat că cei 17 vârstnici internați acolo, unii cu handicap, sunt de fapt turiști

De Bobi Neacșu

 

Autorităţile din Teleorman au descoperit joi, 13 iulie, un azil ilegal, trecut în acte ca pensiune, în comuna Pietroșani, în care se aflau 17 persoane în vârstă, unele cu handicap, informează Total Impact şi Agerpres. Conform surselor citate, imobilul aparţine unei femei de 47 de ani din Pietroşani şi în el funcţiona sediul unei societăţi comerciale ce are ca obiect servicii de cazare, înfiinţată în septembrie 2022. La venirea poliției, proprietara le-a spus autorităților că bătrânii internați acolo sunt turiști, aflați în vacanță. Vecinii spun însă că în imobil funcționa un azil, iar cei care se aflau în interior erau ținuți sub cheie și nu aveau voie să iasă din curte. „Au fost sesizate toate structurile cu atribuţii pe linie de verificare şi control, pentru efectuarea de verificări conform competenţei. Persoanele găsite în centrul ilegal au fost transportate la unităţi medicale, pentru îngrijiri de specialitate, fiind contactate şi rudele acestora”, precizează IPJ Teleorman. Poliţiştii au întocmit dosar penal pentru exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi şi evaziune fiscală. De asemenea, au fost aplicate două sancţiuni contravenţionale în valoare de 12.000 de lei.
Citeşte întreaga ştire: Azil ilegal descoperit în Teleorman. Proprietara a declarat că cei 17 vârstnici internați acolo, unii cu handicap, sunt de fapt turiști

 

/ https://www.libertatea.ro/stiri/azil-ilegal-cu-17-persoane-in-varsta-si-cu-handicap-descoperit-in-pietrosani-proprietara-le-a-spus-autoritatilor-ca-sunt-turisti-4605730?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-fresh-articles-weekend-821

 

 

https://www.libertatea.ro/stiri/nela-vica-andries-fosta-vrinceanu-sora-ministrului-gabriela-firea-a-lucrat-din-aprilie-si-pana-in-decembrie-2021-la-directia-de-asistenta-sociala-das-a-primariei-voluntari-4603938?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-fresh-articles-weekday-820

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

ILICI,dupa ce  a declansat al 3-lea razboi global,  devine …””grijuliu”” Putin a lansat un avertisment fără precedent. Arma letală pe care o va folosi în Ucraina „dacă este necesar”

 

 

Muniția cu dispersie livrată Ucrainei de către Occident a stârnit îngrijorarea președintelui rus Vladimir Putin, dar a spus că armata sa va folosi la rându-i această armă, dacă va fi necesar.

 

autor

ALEXANDRU TOADER

 

Deși Rusia a avertizat că furnizarea de muniţie cu dispersie către Ucraina o consideră drept un nou pas spre un război mondial, Occidentul a trimis, totuși, această armă controversată pe frontul ucrainean, deși este interzisă în peste 100 de țări.

 

Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a declarat, duminică, că Moscova consideră că membrii comunității internaționale ar trebui să trateze furnizarea și utilizarea bombelor cu dispersie în Ucraina ca pe o crimă.

 

 

Într-un interviu acordat canalului Russia-1, Putin s-a referit la declarațiile anterioare ale oficialilor americani care au calificat drept crimă utilizarea munițiilor cu dispersie și a mai avertizat țara că Rusia își rezervă dreptul de a răspunde cu utilizarea munițiilor cu dispersie dacă Ucraina le folosește.

 

Putin a recunoscut că Rusia deține o rezervă amplă de diferite tipuri de muniții cu dispersie, dar a precizat că trupele națiunii nu au folosit aceste arme în Ucraina până în prezent, în ciuda lipsurilor anterioare, potrivit Baha.

 

CITEȘTE ȘI

Donald Trump

Trump crede că livrarea de muniţii cu dispersie Ucrainei este calea către un Al Treilea Război Mondial

”Vreau să spun că Rusia are suficiente rezerve de diferite tipuri de bombe cu dispersie. Rusia nu doreşte să folosească muniţii scoase în afara legii la nivel internaţional. Dar, bineînţeles, dacă acestea sunt folosite împotriva noastră, ne rezervăm dreptul de a lua măsuri reciproce”, a declarat Putin.

 

”Până acum, nu le-am folosit, nu a fost nevoie, chiar dacă la un moment dat am avut o binecunoscută lipsă de muniţie”, a continuat preşedintele rus.

 

 

Șoigu: „Vom fi forțați să le folosim”

Ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu, a declarat marţi că Moscova va fi forţată să folosească arme „similare”, dacă Statele Unite vor furniza Ucrainei bombe cu dispersie, relatează Reuters, citând agenţiile de presă ruse.

 

Şoigu a spus că Rusia deţine muniţii cu dispersie, dar până acum s-a abţinut să le folosească în campania sa militară.

 

„În cazul în care Statele Unite furnizează muniţii cu dispersie Ucrainei, forţele armate ruse vor fi forţate să folosească arme similare împotriva forţelor armate ale Ucrainei ca răspuns”, a declarat Şoigu marţi. „Trebuie remarcat că Rusia are în serviciu muniţii cu dispersie, pentru toate ocaziile. Sunt mult mai eficiente decât cele americane”, a spus el.

 

Şoigu a adăugat că armata rusă ia măsuri pentru a-şi proteja trupele de astfel de arme, potrivit News.ro.

 

SUA au anunţat săptămâna trecută că vor furniza Ucrainei muniţii cu dispersie – dispozitive explozive care de obicei eliberează un număr mare de bombe mai mici pe o zonă întinsă. Sunt interzise de peste 100 de ţări, inclusiv Marea Britanie şi Japonia, dar Rusia, SUA şi Ucraina nu sunt semnatare ale Convenţiei de la Oslo.

 

Sursa: Baha, News.ro

 

https://stirileprotv.ro/stiri/international/zva-fi-o-crima-putin-ingrijorat-de-gestul-brutal-al-occidentului-pentru-a-ajuta-ucraina.html?utm_source=pushwoosh&utm_medium=cross_extern&utm_campaign=pushaplicatie

 

/////////////////////////////////////

 

 

Este noua ordine mondială o ordine satanică? (I)

 

Publicat

de Teodosie Paraschiv

 

 

În urmă cu mai bine de 30 de ani, acest subiect putea fi ușor catalogat ca făcând parte din teoria conspirației, adică ceva care nu poate fi dovedit.

 

Erau și atunci ca și acum suficiente dovezi privind încercările de instituire a unei noi ordini mondiale și mai ales despre scopurile acesteia. La acea vreme informațiile circulau doar în cercurile restrânse ale politicienilor și economiștilor, participanți la diverse forumuri și întâlniri internaționale. Ceea ce apărea în presă erau informații sumare, îmbrăcate frumos, ca și cum totul urmărea interesul și bunăstarea populației planetare. „Elitele” pretindeau că lucrează pentru binele omenirii, pentru eradicarea foametei, a războaielor, a bolilor și a conflictelor de tot felul. Frumos, nu! După deviza masonică binecunoscută: libertate, egalitate, fraternitate.

 

Cei mai mulți cunosc faptul că după primul război mondial s-a inființat Liga Națiunilor cu scopul instituirii unei noi ordini mondiale, apoi după al doilea război mondial s-au pus bazele Organizației Națiunilor Unite cu același scop: Noua Ordine Mondială. Dar foarte puțini oameni cunosc și recunosc legăturile acestor organizații cu francmasoneria, ocultismul și marxismul.

 

Să fie, oare, aceste legături doar o bănuială nefondată? Pentru a afla adevărul ar trebui să cunoaștem mai multă istorie, adică să înțelegem ce sunt francmasoneria, ocultismul și marxismul. Din păcate puțini mai au păcerea și curiozitatea de a studia. Pare prea monoton. La ce bun să pierzi timpul cu scotocirea istoriei, când alții s-au grăbit să ne-o prezinte. Se pare că ei au muncit pentru noi, ca să ne scutească pe noi de munca cercetării.

 

În realitate, poți transforma o muncă „monotonă” de cercetare a istoriei într-un joc plăcut, atractiv (nu dis-tractiv) și plin de satisfacții. Este un joc de puzzle, care provoacă inteligența și simțul orientării. Este un joc în care cauți infomații peste tot și apoi le aranjezi și rearanjezi până când capătă sens.

 

Când începi această cercetare este important să faci distincție între ipoteză (teorie, presupunere) și certitudine. De multe ori presupunerile au fost luate drept certitudini. Apoi, este important să înțelegi cum funcționează mecanismul de percepție a realității, sau cum este creată realitatea. Poate vom dezvolta aceste subiecte în alte articole, dar până atunci să rămânem concentrați pe subiectul prupus în titlu.

 

Prima referință despre o nouă ordine mondială am descoperit-o la rosicrucieni, care chemau pe toți intelectualii și puternicii lumii la o „renovațio” a lumii, începând cu învățământul. Renovațio, adică o renovare a lumii, în sensul de nouă ordine. Această nouă ordine avea să înceapă cu învățământul, pentru că este important să controlezi ce li se predă oamenilor.

 

Încet, încet, secol după secol, cunoașterea a fost împărțită în două, în știință exactă sau pozitivă și restul în știință ocultă. Așa a început separarea materiei de spirit. Știința exactă avea să fie predată maselor largi de oameni, iar știința ocultă avea să rămână un privilegiu al celor puțini și inițiați în tainele cunoașterii.

 

A urmat apoi epoca marilor enciclopediști, și ei membri a-i unor organizații oculte, care au rescris istoria după bunul lor plac și interes. Restul informațiilor au fost trecute sub tăcere. Astăzi aproape nimeni nu mai cercetează trecutul, ci mai toți se încred în ce au spus enciclopediștii și ce spun „specialiștii”.

 

Știința a devenit tot mai dogmatică. Astăzi cercetarea nu mai are rolul de a descoperi ceva nou, ci doar pe acela de a conserva „dogmele” materialiste și evoluționiste. Orice cercetare care ajunge la alte rezultate este catalogată drept eroare. Nu se admite nici o abatere de la aceste „dogme” științifice. Cine se abate, este descalificat, denigrat și pierde dreptul de a mai fi considerat „specialist”.

 

Spiritismul este vechi de când lumea, însă varianta modernă a apărul la mijlocul secolului al XIX-lea și a fost sistematizat până la sfârșitul secolului de către Allen Kardek, care credea că a primit cantitatea necesară de informaţii pentru a forma o „nouă teorie a universului”, scopul şi destinul omenirii. Spiritismul a fost preluat de teosofi care l-au transformat în sursa principală de informații. Aceste amănunte sunt foarte importante întrucât teosofia urma să influențeze toate sectoare de activitate umane: politica, economie, filosofie, artă, muzică, știință, religie etc.

 

Helena Blavatsky, fondatoarea Societății Teosofice, a fost prima care a promovat ideea de „nouă eră”, iar Alice Bailey (1880-1949), a treia preşedintă a Societăţii Teosofice, publică în peste douăzeci de volume, detalii noi cu privire la „noua eră” şi la noua ordine mondială.

 

Reținem faptul că prin intermediul teosofiei, începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, sunt popularizate două concepte cheie, cele despre „noua eră” și „noua ordine mondială”. Până atunci aceste concepte erau cunoscute doar de membrii francmasoneriei.

 

În una din scrierile sale esoterice, Blavatsky dezvoltă învăţătura despre „Marea Frăţie Albă” sau „Ierarhia Spirituală”, compusă din fiinţe mântuite, scăpate de ciclul reîncarnărilor şi instalate pe înălţimile Himalaya, de unde conduc lumea prin intermediul unor oameni aleşi.

 

În programul Societăţii Teosofice se află următoarele ţeluri:

– constituirea unui nucleu al înfrăţirii generale a omenirii indiferent de rasă, religie, sex, castă, culoare (guvern mondial);

– stimularea studierii comparate a religiilor, a filosofiilor, a ştiinţelor naturii (religie unică);

– cercetarea unor legi ale naturii încă neexplicate şi promovarea forţelor ascunse, lăuntrice omului (magie).

 

Alice Ann Bailey (1880-1949) a aderat la Societatea Teosofică în anul 1915. Pretindea că are relaţii cu „ierarhia spirituală” şi că lucrările ei ar fi fost scrise sub imperiul inspiraţiei de origine transumană. Mai exact, ca şi medium spiritist, ea îşi primea mesajele de la un aşa numit maestru al înţelepciunii, tibetanul Djwal Khun. Mesajele dictate de această entitate demonică au fost publicate în numeroase cărţi. Ea a afirmat că Lucifer este un zeu al înţelepciunii considerat pe nedrept de către creştinism ca înger căzut.

 

Planurile dictate printr-un medium lui Alice Bailey prevedeau instaurarea unei noi ordini mondiale, a unui guvern mondial şi a unei religii mondiale. Scopul urmărit era acela de control mondial. Două idei susţinute în mod deschis erau dizolvarea şi distrugerea statelor naţionale în interesul păcii. Aceste idei nu sunt noi, ele putând fi întâlnite la toţi adepţii comunismului. Unul dintre aceştia era Voltaire, pentru care „a-ţi iubi patria, conform înţelegerii comune, înseamnă să urăşti toate celelalte neamuri” . Din acest motiv, Voltaire a dus un neîncetat război de ridiculizare a exceselor patriotului.

 

Merită reţinut faptul că aceste planuri pentru o nouă ordine mondială vin de la o entitate din alte dimensiuni, adică de la un spirit demonic. Fără a intra în multe amănunte atragem atenţia asupra faptului că noua ordine mondială este de inspiraţie demonică.

 

În studiul teosofiei descoperim primele legături directe între noua ordine mondială și Lucifer (Satan). Marea Frăție Albă sau Ierarhia Spirituală este prezentată ca fiind divină, însă vedem că dumnezeul teosofilor este Lucifer. Cu alte cuvinte, „Ierarhia Spirituală” este una demonică.

 

De la teosofi, mai aflăm că acestă „Ierarhie Spirituală” conduce în secret lumea de mii de ani. Sunt afirmațiile lor, nu sunt presupuneri. Așadar, de mii de ani, Lucifer încearcă instituirea unei noi ordini mondiale și a unui guvern mondial, prin intermediul cărora să subjuge total omenirea.

 

Pentru că tot am amintit de noua eră (New Age) este bine să amintim faptul că mișcarea îşi propune următoarele obiective intermediare:

– un sistem de credit universal;

– o autoritate mondială care să controleze proviziile de hrană ale lumii;

– o taxă universală;

– stabilirea unui sistem economic mondial;

– abolirea proprietăţii private şi înlocuirea cu o dictatură mondială;

– controlul biologic al populaţiei şi al bolilor la scară planetară;

– un standard minim de libertate şi bunăstare în întreaga lume (comunism, sclavagism);

– armată şi justiţie mondială.

 

Când analizăm aceste obiective observăm că sunt aproape identice cu cele din Agenda 2030 a ONU:

 

Între aceşti ani (2021-2030) se va instaura:

– un guvern mondial

– o monedă digitală mondială

– o bancă centrală mondială

– o armată mondială

– sfârşitul suveranităţii naţionale

– eliminarea proprietăţii private

– distrugerea unităţii familiale

– depopulare

– controlul creşterii şi densităţii populaţiei

– vaccinare multiplă obligatorie

– venit universal de bază, adică plafonarea salariilor – implantarea microcipurilor, pentru a avea dreptul de a cumpăra, călători şi pentru monitorizarea

populaţiei.

– organizarea unui sistem mondial de credit social, asemănător cu cel implementat în China

– trilioane de dispozitive electronice conectate la sistemul de monitorizare 5G (IoT)

– guvernul va fi cel care va creşte copiii

– şcolile şi universităţile vor fi deţinute de Guvern

– sfârşitul transportului privat, nu vei mai putea deţine un autoturism

– toate companiile vor fi deţinute de Guvern, un guvern corporativ

– restricţii cu privire la călătoriile non esenţiale

– oamenii vor fi concentraţi în anumite zone – oraşe

– oprirea irigaţiilor pentru terenuri

– sfârşitul fermelor agricole particulare

– eliminarea creşterii de animale în spaţii naturale, păşuni

– interzicerea locuinţelor de familie

– restricţionarea accesului la pământ agricol

– interzicerea remediilor naturale (tratamente naturiste), doar cele sintetice vor fi permise

– interzicerea combustibililor naturali.

 

Să fie doar o glumă? Să fie doar presupuneri nefondate? Judecați singuri și conparați cu ceea ce se întâmplă astăzi.

 

Aveți în minte faptul că în noua eră a noii ordini mondiale egalitatea va fi în sărăcie. În noua eră totul va fi raționalizat. Trăim deja vremea în care Oculta doreste să raționalizeze apa, alimentele, energia electrică, gazul metan, combustibilii fosili etc.

 

Noua Ordine Mondială = comunism = dictatură sclavagistă

 

Voi continua în articolele următoare.

 

 

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2022/09/21/este-noua-ordine-mondiala-o-ordine-satanica-i/

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Transumanism, biotehnologie, modificări genetice

 

 

Publicat

de Teodosie Paraschiv

 

În urmă cu câteva zile am scris despre Omul 2.0 modificat genetic. De asemenea, am amintit de faptul că transumaniștii doresc modificarea genetică a oamenilor și introducerea în corp de nanotehnologie capabilă să simuleze un sistem de operare așa cum folosim astăzi pentru computere.

 

Pentru mulți așa ceva pare încă de domeniul SF, însă adevărul este că această tehnologie există. Să fie doar încercarea unor cercetători excentrici? Nu, nici vorbă. Este vorba de proiecte, multe dintre ele secrete, finanțate de Departamentul Apăririi din SUA, CIA, NSA și alte organigații implicate în proiecte negre.

 

Urmăriți, vă rog, ce spune Dr. Charles Morgan despre psiho-neurobiologie și război

 

Dr. Charles Morgan on Psycho-Neurobiology and War

 

 

 

și pe dr. James Geordano în conferința: „Creierul viitorul câmp de luptă”

 

 

 

” și „Interfața creier – computer”.

 

 

 

Am prezentat opinia Dr. Carrie Madej, Catherine Austin Fitts[1], dar și ale transumaniștilor, Ray Kurzweil și Elon Musk, ale satanistului Klaus Schwab, apoi ale directorului executiv al Pfizer, Albert Bourla, și dr. Tal Zaks, director medical la Moderna.

 

Vă reamintesc ce spunea cel din urmă la o conferință TED din 2017:

 

„am trăit această revoluție științifică digitală fenomenală și sunt aici astăzi pentru a spune că, de fapt, piratăm software-ul vieții și acest fapt schimbă modul în care ne gândim la prevenirea și tratamentul bolilor”.

 

„În fiecare celulă există o componentă numită ARN mesager, sau ARNm, care transmite informațiile necesare de la ADN-ul din genele noastre la proteine, care sunt, de fapt, elementele din care suntem cu toții făcuți. Aceasta este informația critică care determină ceea ce va face celula.

Așa că ne gândim la ea ca la un sistem de operare. Așadar, dacă s-ar putea schimba această componentă, dacă s-ar putea introduce o linie de cod sau schimba o linie de cod, acest fapt ar avea implicații profunde pentru orice boală, de la gripă la cancer.”

 

Și asta nu este tot. Astăzi am dat despre un ordin publicat pe date de 12 septembrie pe site-ul Casei Albe.

 

Merită citit ce scrie în Secțiunea 1.

 

„Politică. Politica administrației mele presupune coordonarea unui plan la nivelul întregului guvern pentru avansarea biotehnologiei și bioproducției astfel încât să se ajungă la soluții inovatoare în sănătate, în domeniul schimbărilor climatice, al energiei, al securității alimentare, agriculturii, al rezilienței lanțurilor de aprovizionare și în domeniul securității naționale și economice.

 

Trebuie să dezvoltăm tehnologii și tehnici de inginerie genetică pentru a fi capabili să scriem circuite pentru celule și să programăm în mod previzibil biologia în același mod în care scriem software-uri și programăm computerele; să deblocăm puterea datelor biologice, inclusiv prin instrumente de calcul și inteligență artificială; și să promovăm știința extinderii producției, reducând în același timp obstacolele din procesul comercializării, astfel încât tehnologiile și produsele inovatoare să poată ajunge mai rapid pe piețe.”

 

Programarea „în mod previzibil ” a biologiei înseamnă manipulare genetică a tot ce înseamnă materiei vie. Dar care este scopul, dincolo de retorica oficial? Scopul este transformarea omului, prin manipulare genetică, într-o ființă hibridă, conctată la cloud și inteligența artificială. Într-o ființă care să poată fi controlată, 24/24, așa cum controlezi un robot sau o dronă.

 

Noua ordine mondială are nevoie de un om nou, de sclavul perfect. Ascultați-l acum, cu mare atenție pe transumanistul Yuval Noah Harari, consilierul satanistului Klaus Schwab:

 

 

 

„În trecut mulți tirani și guverne au vrut să o facă, dar nimeni nu înțelegea suficient de bine biologia și nimeni nu avea suficientă putere de calcul a datelor pentru a pirata milioane de oameni. Nici Gestapo, nici KGB, dar în curând, cel puțin unele corporații și guverne voi fi capabile să pirateze sistematic pe toți oamenii. Noii oamenii ar trebui să ne obișnuim cu ideea că nu mai suntem suflete misterioase; acum suntem animale piratabile.”

 

Cu alte cuvinte, cunoștințele de biotehnologie, plus poterea de calcul a computerelor, plus datele despre ființa umană duc la capacitatea de piratare genetică a oamenilor. Consecințele sunt imense și le-am amintit de mai multe ori. Prin editare genetică, oamenii încetează de a mai fi oameni și devin organisme modificate genetic.

 

„Datele ar putea permite elitelor umane să facă ceva și mai radical decât să construiască dictaturi digitale. Prin piratarea organismelor, elitele ar putea câștiga puterea de a reproiecta viitorul vieții în sine. Pentru că odată ce poți pirata ceva, de obicei îl poți proiecta. Și dacă într-adevăr reușim să piratăm și să construim viața, aceasta nu va fi doar cea mai mare revoluție din istoria umanității. Aceasta va fi cea mai mare revoluție în biologie încă de la începutul vieții de acum 4 miliarde de ani.”

 

Observați cum acești transumaniști se cred dumnezei care pot de acum înainte să modifice creția lui Dumnezeu și, chiar mai mult, să o reproiecteze. Atât prin ceea ce fac cât și prin ceea ce spun, transumaniștii sunt sataniști. Și aceasta este o problemă de morală și de spiritualitate, nu de știință. Această „știință” nu este altceva decât vechea alchimie expusă într-un limbaj matematic.

 

„Timp de patru miliarde de ani, nimic fundamental nu s-a schimbat în regulile de bază ale jocului vieții. Toată viața, timp de patru miliarde de ani, dinozauri, amibe, roșii, oameni, toată viața, a fost supusă selecției naturale și legilor biochimiei organice. Dar acest lucru este pe ale să se schimbe. Știința înlocuiește evoluția prin selecție naturală cu evoluția prin designul inteligent. Nu designul inteligent al unui zeu de deasupra norilor, ci designul nostru inteligent și designul inteligent al norilor noștri. Norul IBM, norul Microsoft. Acestea sunt noile forțe motrice ale evoluției. Și în același timp știința poate permite viața după ce a fost limitat timpul pentru patru miliarde de ani în tărâmul limitat al compușilor organici, știința poate permite vieții să iasă în tărâmul anorganic. Așa că după patru miliarde de ani de viață organică modelată de selecția naturală, întrăm în era vieții anorganice, formată prin designul inteligent.”

 

Din cuvintele de mai sus înțelegem că noii alchimiști transumaniști au devenit noii zei care controlează legile vieții. Ei hotărăsc cine trăiește și cine moare și tot ei dau naștere noilor entități „vii”, formate din compuși organici sau anorganici. În spatele acestor manipulări genetice se ascund demonii, care urmăresc ruperea legături dintre om și Dumnezeu și înlocuirea semnăturii divine din ADN-ul uman cu o semnătură demonică.

 

„La fel și datele despre ADN-ul meu, creierul meu, corpul meu, viața mea îmi aparțin mie sau unei corporații, sau unui guvern, sau poate colectivului uman.”

 

„Acum oamenii sunt animale piratabile. Și toată ideea că oamenii au acel suflet sau spirit și au liber arbitru și nimeni nu știe ce se întâmplă în mine, și că orice aș alege este liberul meu arbitru, asta s-a terminat astăzi. Avem tehnologia pentru a sparge ființele umane la scară masivă. Da, vreau să spun că totul este digitalizat, totul este monitorizat. În această perioadă de criză trebuie să urmezi știința. Se spune adesea că nu ar trebui să permiți niciodată ca o criză bună să se piardă pentru că o criză este o oportunitate de a face și reforme bune cu care în vremuri normale oamenii nu vor fi niciodată de acord. Dat într-o criză vezi că nu avem nicio șansă. Deci trebuie să o facem.

 

Teologia creștină învață că omul este creat cu liber arbitru, iar transumaniștii de astăzi ne aduc la cunoștință că au tehnologia pentru a sparge ființele umane la scară masivă și a anula liberul arbitru. Yuval Noah Harari recunoaște că folosește „criza” ca pretext pentru „reforme bune”, pe care în vremuri normale oamenii nu le-ar accepa. Prin „reforme bună” trebuie să subînțelegem redurere drepturilor și libertăților.

 

Oamenii dacă s-au uita înapoi cu 100 de ani vor identifica epidemii de coronavirus ca fiind momentul în care un nou regim de supraveghere a preluat în special supravegherea sub piele. Ceea ce cred că este poate cea mai importantă dezvoltare a secolului 21 este această capacitate de a pirata ființele umane, pentru a intra sub piele și a culege date biometrice, a le analiza și înțelege oamenii mai bine decât se înțeleg ei înșiși. Aceasta cred că este poate cel mai important eveniment al secolului 21.”

 

M-aș bucura foarte mult ca preoții și ierarhii să înțeleagă aceste lucruri și să înceteze de a mai susține aceste planuri satanice. Planurile lor sunt publice și nimeni nu se va putea scuza că nu a știutsau nu a înțeles. Declarațiile lor sunt cât se poate de clare.

 

Klaus Schwab:

 

„Una ditre trăsăturile acestei a patra revoluții industriale este că nu schimbă ceea ce facem, ci ne schimbă pe noi.”

 

„Ceea ce ne schimbă diferența de această primă revoluție industrială este că nu schimbă ceea ce faci, ci te schimbă pe tine. Dacă iei o editare genetică, doar ca exemplu, tu ești cel care te schimbi și, desigur, are un mare impact asupra identității tale.”

 

Acest satanist a repetat de multe ori aceste afirmații. Editarea genetică ne schimbă. ARNm conținut în serurile Pfizer și Moderna au drept scop modificarea genomului uman, pentru ca oamenii să poată fi controlați pas cu pas continuu.

 

Ascultați-l în continuare pe satanistul Yuval Noah Harari. El nu cred în religii, nu crede în Dumnezeu și crearea lumii, nu crede în liberul arbitru și nici în Biblie.

Dar în ce crede? Crede că suntem ultima generație de Homo Sapiens, și că în viitor „oamenii” își vor proiecta pripriile corpuri, creier și minți, după bunul plac. El crede că omenirea are nevoiei de o nouă ordine mondială și de o nouă religie.

 

Dacă acum supravegherea este la exteriorul nostru, ceea ce urmează este supravegherea de sub piele a datelor biometrice.

 

 

 

OAMENI BUNI, TREZIȚI-VĂ!

PREOȚI ȘI IERARHI, TREZIȚI-VĂ!

 

Nu mai susțineți planurile demonice pentru o nouă ordine mondială.

Nu mai susțineți injectarea oamenilor cu otrăvuri și nanotehnologie.

 

Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. (Matei 6, 24)

 

Nu puteți sluji lui Dumnezeu și guvernanților.

 

Bibliografie

 

[1] Solari Report, https://home.solari.com/your-questions-on-the-state-ofour-currencies/

[2] We Can Hack Humans | Dr. Yuval Noah Harari and Klaus Schwab.

[3] http://www.whitehouse.gov/briefing-room/presidential-actions/2022/09/12/executive-order-on-advancing-biotechnology-and-biomanufacturing-innovation-for-a-sustainable-safe-and-secure-american-bioeconomy/

[4] Dr. Charles Morgan on Psycho-Neurobiology and War.

[5] Dr. James Geordano, „Creierul viitorul câmp de luptă”.

[6] Dr. James Geordano, „Interfața creier – computer”.

[7] There is Something Very Strange about This Man!

 

 

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2022/09/20/transumanism-biotehnologie-modificari-genetice/

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Învățăturile „doctorului” Pandele către farisei. Cum reușește un primar să facă două doctorate, o licență și un colegiu de apărare în același timp?

 

 

 

Florentin Pandele, primarul orașului în care au funcționat nestingherite de autorități azilele groazei, a intrat în conflict cu purtătorul de cuvânt al BOR, Vasile Bănescu. Acesta a criticat politicienii care au girat afacerea. „Fiecare fariseu pe limba lui piere”, a scris Pandele, prilej pentru Valeriu Nicolae, supranumit și vânătorul de CV-uri, să readucă în prim-plan evoluția spectaculoasă a fostului ofițer de navă. Domnul Florentin Pandele, primar PSD al orașului Voluntari și soțul doamnei ministru Gabriela Firea, l-a atacat violent, într-o postare pe Facebook, pe purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române, domnul Vasile Bănescu. Acesta din urmă, comentând cazul „azilelor groazei”, i-a criticat pe cei care au făcut posibil cazul inuman din Voluntari. „Monştrii adevăraţi au adesea chip agreabil uman, apar la TV, susţin cauze filantropice, se oferă să se sacrifice pentru binele nostru cetăţenesc şi sunt, desigur, «credincioşi»”, a scris domnul Bănescu. Domnul Pandele a înțeles unde bate și a sărit în apărarea familiei, care se zbate să rămână la suprafața apei în timp ce încrengăturile fabricilor de făcut bani din suferință o trage tot mai jos. „Fiecare fariseu pe limba lui piere”, scrie primarul din Voluntari la adresa purtătorului de cuvânt al BOR. Potrivit dex.ro, fariseu înseamnă „om ipocrit, fățarnic, prefăcut”. Dar să vedem ce anume din CV îl recomandă pe domnul primar să dea lecții de moralitate.  Din ofițer de marină, șef la Protecția Consumatorilor Absolvent al Institutului de Marină, ofițer secund de navă, Florentin Pandele aterizează pe uscat în 1997, direct în funcția de director adjunct la Protecția Consumatorilor București. Cu zero experiență, că doar nu era o sinecură politică.  RECOMANDĂRI REPORTAJ. Moartea în păduricea de salcâmi. Decesul misterios al unui negustor de animale Pe atunci, era liberal, un apropiat al unor lideri puternici din PNL (Radu Stroe și Valeriu Stoica). Cu siguranță, competența și nu relațiile de partid au dus și la numirea lui în trei consilii de administrație ale unor societăți de stat impecabil căpușate de politicienii noștri. După numai un an, domnul Pandele a fost promovat director la Protecția Consumatorului Ilfov și apoi, după încă doi ani, în 2000, a fost ales primar în orașul Voluntari. Din partea PNL, dar în 2001 sare brusc la PSD, căci se schimbase regimul politic.  În 2002, în timp ce era primar își deschide o firmă cu doi chinezi – Shaolin Kung-fu Voluntari. Despre apucăturile domnului Pandele, am mai citit în presă. Nu păreau scheme din arte marțiale. Cei doi chinezi, Dang Xin și Wang Dake, sunt implicați într-o mulțime de firme. În același an, edilul PSD își mai deschide o firmă, în domeniul construcțiilor și comerțului. Șase diplome în doi ani 2004 este însă un an reprezentativ pentru domnul Florentin Pandele. În timp ce muncea din greu ca primar și își făcea campanie electorală pentru a fi reales, el reușea să studieze dreptul la o facultate privată, făcea un masterat la aceeași facultate în „securitate alimentară și agroturism ecologic” plus un doctorat la fabrica de plagiate de la Academia Națională de Poliție.  RECOMANDĂRI „La şcoală ni se spunea că limba română e plină de minciuni, în timp ce limba rusă este pură”. Viața unui român în Transnistria Nu era fățărnicie sau ipocrizie, ci doar foame de cunoaștere. 2005 este și mai spectaculos pentru ofițerul de marină liberal, transferat la PSD. Face în același timp două doctorate, cel de la Academia de Poliție și unul la Universitatea Națională de Apărare. Termină și Colegiul Național de Apărare și mai face încă un masterat de „Securitate și Apărare Națională”.  În concluzie, domnul Pandele făcea în doi ani consecutivi două doctorate, două masterate, își lua licența în drept, termina un colegiu de apărare, făcea campanie electorală și era primar. Geniu! Pierde un doctorat pentru plagiat Acum că i-au retras unul dintre titlurile de doctor în urma unei investigații jurnalistice, după ce s-a constat că a plagiat la greu, ce mai contează. E plin peretele de diplome. Și încă se mai judecă să recupereze doctoratul anulat prin ordinul ministrului educației.  În aceste condiții, domnul Pandele suferă probabil de amnezie atunci când invocă fariseismul. Și insistă: „… nu pot să nu mă gândesc cum de peste 2.000 de ani, diverși farisei se chinuie să dărâme Biserica lui Hristos, iar simplii credincioși li se împotrivesc din toate puterile, cu spor!”

Citeşte întreaga ştire: Învățăturile „doctorului” Pandele către farisei. Cum reușește un primar să facă două doctorate, o licență și un colegiu de apărare în același timp?

 

https://www.libertatea.ro/opinii/invataturile-doctorului-pandele-catre-farisei-cum-reuseste-un-primar-sa-faca-doua-doctorate-o-licenta-si-un-colegiu-de-aparare-in-acelasi-timp-4604120?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-fresh-articles-weekend-821

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

Orașele inteligente vor fi lagăre de concentrare

 

 

Publicat

de Teodosie Paraschiv

 

Un Smart City este un mediu urban cu tehnologii omniprezente de supraveghere și de colectare a datelor care vor monitoriza și înregistra chiar și cele mai intime și personale detalii ale fiecăruia. Scopul este să se știe totul despre toată … Continuă să citești →

 

 

FASCISMUL MEDICAL A LUAT-O RAZNA: OMS intenționează să lanseze un certificat digital global de sănătate

Publicat în 10/05/2023 de Teodosie Paraschiv

(Natural News) Guvernele de pe tot globul au încercat să controleze publicul prin aplicarea vaccinării în masă și a pașapoartelor pentru vaccinuri în perioada de vârf apandemiei de coronavirus din Wuhan (COVID-19). Acum, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) intenționează să … Continuă să citești →

 

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Etichete certificat digital, covid, noua orrdine mondiala, NWO, OMS, vaccinuri | Lasă un comentariu

Articole scrise în ultimul an

Publicat în 07/05/2023 de Teodosie Paraschiv

Mai jos aveți un opis cu artiolele scrise în ultimul an. Mai exact de pe 28 ianuarie 2022 până pe data de 4 mai 2023. Tema principală abordată a fost cea despre vaccinuri, noua ordine mondială, identitatea digitală și planul … Continuă să citești →

 

În categoria Articole, civilizatii stravechi, COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Etichete 5G, ARNm, articole, covid, exozomi, identitate digitala, marea resenare, new age, noua era, noua ordine mondiala, vaccinuri, virusi | Lasă un comentariu

Se urmărește modificarea genetică a tuturor formelor de viață de pe Terra

Publicat în 03/05/2023 de Teodosie Paraschiv

Celeste Solum s-a referit în inaugurarea expunerii la reuniunea „Pionieri ai schimbării – Summit 2020”, reuniune care a avut loc în noiembrie 2020 a unor decidenți trasând și hotărând politici de transformare societală la nivel mondial, pe cale de implementare … Continuă să citești →

 

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Etichete marcarea oamenilor, marea resetare, modificari genetice, NOW, vaccinuri | Lasă un comentariu

Vaccinul anticovid este conceput pentru depopularea în masă

Publicat în 02/05/2023 de Teodosie Paraschiv

Astăzi m-am gândit să vă aduc în atenție o informație care cred că v-ar putea interesa. De fapt, ar trebui să intereseze pe fiecare creștin în parte, care este responsabil de mântuirea sufletului său și de dobândirea vieții veșnice. Din … Continuă să citești →

 

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Lasă un comentariu

Farsa pandemiei a ieșit la suprafață

Publicat în 07/03/2023 de Teodosie Paraschiv

Nici nu se putea altfel. Se știe că minciuna are picioare scurte, iar adevărul, mai devreme sau mai târziu, va ieși la lumină. În urmă cu un an jumătate eram criticat în presă și de Patriarhie că predic împotriva pandemiei … Continuă să citești →

 

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete covid, hipnoza, marea resetare, noua ordine mondiala, NWO, pandemie, razboi psy | 3 comentarii

OMS susține o schemă globală de pașapoarte pentru vaccinuri

Publicat în 04/03/2023 de Teodosie Paraschiv

Indiferent ce va fi, țineți minte! NU acceptați pașaportul de vaccinare! NU vă injectați cu otrăvuri! NU vă temeți de moarte! NU acceptați identitatea digitală! Dacă vă întrebați: cum ne vom descurca? Răspunsul este: puneți-vă toată nădejdea în Dumnezeu. Și … Continuă să citești →

 

În categoria Articole, COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete noua ordine mondiala, NWO, OMS, pandemie, pasaport de vaccinare, vaccinuri | Lasă un comentariu

Cum ne pregătim?

Publicat în 18/02/2023 de Teodosie Paraschiv

Spun Sfinții Părinți că Lucifer și demonii lui vor căuta să amăgească până și pe cei aleși cu tot felul de false minuni și amăgiri. De peste 100 de ani, teosofii și adepții noii era propovăduiesc pe Hristosul cosmic, Mesia … Continuă să citești →

 

În categoria civilizatii stravechi, noua ordine mondiala | Etichete dezvaluiri, ET, extraterestri, noua ordine mondiala, NWO, OZN | Lasă un comentariu

Cutremurul din Turcia a fost provocat artificial

Publicat în 17/02/2023 de Teodosie Paraschiv

Aflu din Natural News că Diana Șoșoacă a luat cuvântul recent la Parlamentul României, pentru o declarație politică, intitulată „A fost nevoie să moară oameni și încă nu s-a terminat”. Ceea ce susține doamna senator Diana Șoșoacă este prefect adevărat. … Continuă să citești →

 

În categoria Articole, noua ordine mondiala | Etichete cutramur, HAARP, razboi geofizic, Turcia | Lasă un comentariu

Vaccinurile alterează ADN-ul uman

Publicat în 16/02/2023 de Teodosie Paraschiv

CEO-ul Facebook recunoaște: „Vaccinurile modifică ADN-ul uman” Deși ești cenzurat când vorbești despre asta pe rețelele de socializare, CEO-ul Facebook Mark Zuckerberg recunoaște în fața personalului său că vaccinurile covid schimbă ADN-ul și ARN-ul uman. El adaugă că nimeni nu … Continuă să citești →

 

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete ADM, ARNm, vaccinuri | Lasă un comentariu

← Articole mai vechi

 

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/category/noua-ordine-mondiala/page/2/

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

EMINESCU – jurnalist politic, omorat la comanda

 

 

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=n9cI05BbYdE]

 

Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de “boala” şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în “Chestiunea Israelită” sau în “Chestiunea evreiască”, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către ­medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).

În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.

 

“Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, şef alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.

 

În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theoder Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi ­gazetarului Mihai Eminescu. “Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii [masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri bomba în casă” (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol.II). Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie (“Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se “împământenirii” hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România.

 

[Carp fiind, totuşi, un nume destul de rar, şi neînţelegând adeziunea sa la interesele evreilor, ne-am îndreptat către marele dicţionar masonic publicat în Ordinul Masonic Român de către Horia Nestorescu-Bălceşti , unde am găsit mai mulţi Carp: în afară de Petre Carp al nostru, duşman al lui Eminescu şi membru al lojii Steaua României, apare şi un anume Horia Carp, “ziarist evreu, membru al unei loji din obedienţa Marii Loji Naţionale”.]

 

Pornit împotriva poziţiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atât lui Eminescu cât şi lui Maiorescu. Lui Eminescu îi scrie: “Domnule redactor, în timpurile din urmă aţi crezut că este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactaţi, unor idei atât de opuse convicţiunilor a căror organ m-am făcut în Senat încât mă văd cu părere de rău silit de-a afirma pe calea publicităţii adânca divergenţa de păreri ce ne desparte…”; iar lui Maiorescu: “Dragă Titus, ce faceţi voi la Timpul şi cum credeţi că o să meargă astfel înainte?… în ce parte din lume partidul conservator a căutat să ajungă la putere prin pasionarea maselor?… în asemenea împrejurări, eu unul a trebuit să-mi pun întrebarea ce rol mai joc între contribuitorii Timpului?… Prin urmare te rog să notifici comitetului să mă şteargă din lista subscriitorilor… Tu ai o clientelă întinsă despre a cărei genesis mi-ai vorbit într-o zi [aluzie şi atenţionare din partea lui Carp, către Maiorescu care trăia din solda clienţilor săi evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P. Carp.” Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor asupra României este sintetizată în următoarea poziţie, exprimată în 1881: “Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici”.

 

Eminescu îi răspunde în Timpul:

 

“Dl. P.Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa atitudinii sale în chestiunea izraelită… însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare”.

 

Deasemnea se ceartă şi cu alţi membri ai partidului, precum Zizi Cantacuzino şi Lahovari. Acestuia din urmă i-a spus în cadrul redacţiei din Timpul: “Du-te, mă, în mă-ta! Tată-tău nu ştia nici bine româneşte, ce-mi tot cânţi tu de românism.”

 

Cea mai categorică explicaţie dată de Eminescu faţă de criticile lui P.P. Carp a apărut în Timpul cu numai o lună înainte ca el să fie lichidat social şi fizic:

 

“În altă ţară de am trăi, în care mai e credinţă, onestitate, respect ca bunuri obşteşti ale spiritului public, relele ni s-ar părea trecătoare şi nicicând condeiul nostru nu ar fi înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita ministeriile sau [închisoarea] Văcăreşti, aceleaşi fizionomii şi caractere întâlneşti, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C. Brătianu şi un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite ţări, aici unde oameni ca aceştia, fără pic de patriotism, radicali cosmopoliţi, stăteau ieri la învoială cu Warszazvsky ca să-i vânză sufletele din opt ţinuturi, stau azi la învoială cu Alianţa Izraelită ca să-i vânză ţara toată şi să desfiinţeze printr-un trafic mârşav o naţie şi un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut desfiinţa, aici nici un cuvânt nu e destul de aspru…”

Deşi Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de partid că îi ţine spatele lui Eminescu la Timpul, Eminescu îl atacă şi pe acesta:

” Teamă ne e dar şi astăzi că asemenea o samă de advocaţi buni, cu darul vorbirii vor tranşa şi chestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei dezmoşteniţi a poporului românesc”.

 

Maiorescu îşi nota prompt în Jurnal: “Grea epoca Eminescu… Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea”.

“Afacerea Warszawsky” din epocă, dezvăluită şi combătută de Mihai Eminescu în Timpul a constat în aprovizionarea trupelor ruse angajate în războiul din 1877 şi deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiască A.M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse a obţinut prin mită dreptul de a cumpăra la preţuri modice alimente din România (de a rechiziţiona) pentru a le vinde apoi armatei ţariste. Totodată a primit dreptul de a rechiziţiona care cu boi pentru transportul mărfii, ceea ce a ruinat ţărănimea română, care de cele mai multe ori şi-a pierdut peste Dunăre mijloacele de transport. Deşi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernanţilor la care se pretase bancherul evreu.

Iată scrisoarea lui Warszawsky către Rossisky, datată l decembrie 1877 şi publicată de Eminescu în Timpul:

“Excelenţă.

Din depeşa mea şi din depeşa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după multe împrejurări, eu am profitat a birui toate împiedicările şi astăzi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefecţilor din opt districte, ca să puie la dispoziţiunea mea câte 1200 care pe zi pentru Bucureşti şi 500 pentru Frăţeşti… Mult m-au costat pe mine bani, vreme şi trudă ca să împac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihăilescu, cu prietenul nostru [adică Cogălniceanu (precizează Eminescu)] fiindcă numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această chestie…

Eu voi avea oricâte căruţe va fi de trebuinţă pentru oricât transport şi oriunde veţi voi a transporta, măcar că până acuma cărăuşii de bună voie tocmiţi nu voiau a merge decât la Sistov; acum însă s-a schimbat chestia şi merg siliţi oriunde vreau.”

În urma campaniei de presă condusă de Eminescu privind “afacerea Warszawsky” au fost sesizate organele judecătoreşti, dar Tribunalul de Ilfov hotărăşte că nu era “caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva”.

Urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai marilor puteri străine, a fost remarcată din anul 1876 printr-un agent evreu Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei de la Bucureşti. Unul dintre primele rapoarte ale ambasadei austriece, la adresa lui Eminescu, conţine 20 de pagini şi este semnat de consulul austriac de la Iaşi, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungariei la data de 5 ianuarie 1877. Cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat, la 7 iunie 1882, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre Eminescu, văzut vinovat prin activitatea sa de la Societatea Carpaţii de uneltire împotriva imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă:

“Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [sursa era, după toate indiciile, chiar Titu Maiorescu] . . . S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari. ­

În afara agenţilor marilor puteri europene, o atenţie aparte i-o acordau lui Eminescu nenumăraţii agenţi ai Alianţei Universale Israelite.

Şi iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, îi trimite avocatului mason – Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu a înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiraţii anti-româneşti, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” (Caritas) punându-i-se falşul diagnostic de alcoolism şi sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arată că, în acea perioadă, Eminescu era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, ca urmare a greutăţilor şi luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco-depresivă. Cu toate acestea, un anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care îi putea permite administrarea-unui tratament care să-l digtrugă fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunoştea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase şi distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost administrarea de doze de mercur, element care se ştie că este extrem de toxic pentru om şi că poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de fracţiuni a 4 grame de mercur, “când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni dăunătoare” precizează la rândul său specialistul român Ovidiu Vuia. Urmare acestui tratament Eminescu a suferit de o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară şi mai apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în cap.

Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o mare eroare. Faptul că pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o sursă nedemnă de încredere. Este vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul “Din amintirile mele”. Or, până după al doilea război mondial, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au fost cele mai puternice şi viclene organe de presă evreieşti din românia. Iată situaţia descrisă de A.C.Cuza în 1905:

“În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii ţării,. În frunte, stă, fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacţie se alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei «române», ale căror nume le reproducem după actele unui proces de calomnie, în care numiţii figurează – se înţelege – ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein – zis B.Brănişteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail; S.Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis Adrian Verea, şi vor mai fi.

 

Aceştia sunt conducătorii “opiniunii publice” a ţării româneşti… Străini de noi şi potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin galăgie şi reclamă, şi le desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie în slava cerului pe jidoviţi şi caută să înjosească pe adevăraţii români; ei terorizează pe funcţionarii publici care voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia, învăţământul…”

De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate în ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 se bazează pe închipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a fost pus în cămaşă de forţă şi care ar fi relatat cum în cofetăria Capsa, agitând un pistol mare, Eminescu a spus că pleacă să-l împuşte pe rege. Trebuie reţinute două aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de mulţi ani când cotidianul evreiesc lansa “amintirile” sale menite peste timp să consolideze marea conspiraţie istorică anti-Eminescu; 2.Ventura făcea parte din loja masonică Discipolii lui Pitagora din Galaţi (formată preponderent din evrei şi greci), corespondenta locală a lojii Steaua României, din care făceau parte conspiratorii întemniţării lui Eminescu: Titu Maiorescu, Şuţu şi ceilalţi (de altfel, toţi ceilalţi membri ai familiei Ventura făceau parte din loja masonică Steaua României).

Informaţiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui Eminescu şi otrăvirea sa cu mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar ele sunt depăşite azi de studiile lui Calin L. Cernăianu demarate în anul 2000: Recurs Eminescu, Suprimarea Gazetarului şi Conjuraţia anti-Eminescu.

 

Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu a fost niciodată mason, în schimb cei mai mulţi membri ai “Societăţii Literare Junimea” (din Iaşi) şi fruntaşii Partidului Conservator, da! Toţi aceştia făceau parte, cum am arătat, din loja masonică Steaua României, iar Eminescu era “protejatul” Junimii, poetul Junimii.

 

Atât Titu Maiorescu, cât şi Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Consen’ator din vremea respectivă aparţineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este apartenenţa lui Alexandru Şuţu la această lojă, loja fiind de fapt chiar creată de familia de fanarioţi Şuţu. Ce gândeau oare aceştia, când Mihai Eminescu compara exploatarea evreiasca a românilor cu exploatarea fanariotă?

 

Loja Steaua României (“l’Etoile de Roumanie”) a fost creată în 1866 de ­principele” Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu, sub obedienţa lojii Marelui Orient al Franţei, lojă franceză apropiată intereselor mondiale evreieşti, controlată de către evrei. De altfel, chiar trezorierul (finanţatorul) lojii Steaua României era un evreu, Adolf Hennig. Familia Şuţu, familie de domnitori fanarioţi (Mihai Şuţu în Ţara Românească, Alecu Şuţu şi Mihai Gr. Şuţu în Moldova) era implicată social în politica româneasca în aceeaşi perioadă cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Şuţu era un reputat economist liber-schimbist, curent atât de puternic combătut şi de blamat de Eminescu, în timp ce Alexandru Şuţu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela care l-a internat forţat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizică din peisajul socio-politic românesc.

 

De altfel, se poate spune că până la un punct Eminescu fusese chiar creaţia lojii Steaua României, împotriva conducătorilor căreia s-a întors prin libertatea ce şi-a luat-o ca publicist, în chiar ziarele ce le conducea şi care aparţineau indirect lojii masonice. De exemplu, se cunoaşte ura ce o manifesta Eminescu în scris pentru perioada domniilor fanariote ce au pervertit conştiinţele româneşti şi au supt sângele poporului, pregătind astfel terenul pentru noua ocupaţie, evreiască. El lovea astfel în chiar creatorul lojii, în fanariotul Gh.M. Şuţu.

 

În bună tradiţie masonică, loja Steaua României avea “de faţă” Societatea Literară Junimea, iar presa ei avea să fie asigurată de Constituţiunea (1866), apoi de Gazeta de Iaşi (1867) şi, în fine, prin Gazeta naţională (1871) – tribune politice ale membrilor lojii. Convorbirile literare (1867) făceau acelaşi oficiu în domeniul literaturii, istoriei şi criticii literare.

În 1866, în cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe străin pe tronul României, a apărut condiţia apartenenţei acestuia la francmasonerie pentru a se obţine sprijinul internaţional al fraţilor masoni şi al Alianţei Israelite Universale, cu atât mai mult cu cât emanciparea evreilor, deziderat masonic, rămăsese încă o chestiune deschisă. De aceea, în toamna anului 1866 Iorgu Şuţu (mason iniţiat la Paris şi “venerabil” al lojii Steaua României) i-a propus principelui Carol I să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, ceea ce ar fi condus la ingerinţe străine în statul român, sub controlul Alianţei Israelite. Reacţia de refuz a casei regale a fost promptă, voinţa regală fiind întărită simbolic de interzicerea imediată a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Brăila , formată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei. La acea vreme toate lojile masonice importante româneşti se aflau sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, şi astfel, indirect, obediente directivelor evreieşti ale Alianţei Israelite, fiind toate înfiinţate de “negustorul francez” Auguste Carence:: Steaua Dunării, Steaua României, Discipolii lui Pitagora, Înţelepţii din Heliopolis. (Oricum, peste câţiva ani B’nai B’rith se implică direct şi creează la Bucureşti lojile Înfrăţirea Sionului şi Fraternitatea.)

Atitudinea general favorabilă românilor din partea regelui Carol I al României (fostul principe Carol) faţă de pretenţiile evreilor, precum şi refuzul său de apropiere de lojile masonice filoevreieşti, nu putea decât să-i oblige pe conspiratori să monteze un scenariu anti-regal, în care “antisemitul” Eminescu, înarmat cu un mare pistol se ducea “la Palat să îl împuşte pe rege”, motiv pentru care a fost pus în cămaşa de forţă şi internat. La rândul ei, opinia publică românească n-ar fi putut fi liniştită dacă Eminescu ar fi fost pur şi simplu concediat de la Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de la care să îşi afirme poziţia puternic naţionalistă. De aceea, el trebuia făcut nebun. Şi cine a lansat versiunea că Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l împuşte pe rege? Conform evreilor de la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susţinută de către doamna Capsa, evenimentul petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capsa. Nimeni din epocă nu a putut confirma această poveste, dar ştim că şi soţul patroanei, domnul Capsa, era membru al aceleiaşi loji masonice ca şi ceilalţi conspiratori, loja Steaua României.

Societatea Junimea a rămas cunoscută în istoria literaturii române ca promotoare a lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, care aveau să colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma căreia a dobândit o importantă avere. Profesor universitar la Iaşi şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din 1868 s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat în politică. Este poate important să aflăm numele clienţilor lui Maiorescu din perioada în care Eminescu a fost lichidat fizic şi spiritual. Aceştia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler, adică o clientelă cosmopolită preponderent evreiască, atât de ostilă lui Eminescu!

Pe bună dreptate se poate pune întrebarea: de ce istoria nu publică, în general, astfel de corelaţii ale faptelor, privind viaţa şi moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt triste! Chiar George Călinescu, când a scris Viaţa lui Eminescu, a acceptat orice informaţie, din orice sursă, fără a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Călinescu a colaborat, chiar, cu cei implicaţi în compromiterea lui Eminescu. Astfel, când editează revista literară Lumea, Călinescu îşi lia ca principal colaborator pe B. Brănişteanu, care nu este altul, aşa cum am arătat mai sus, decât evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevărul, ce întina memoria lui Eminescu, perpetuând conspiraţia privind nebunia acestuia. De altfel, o mare sumă de critici literari români sunt de fapt evrei camuflaţi de nume româneşti, conştienţi de activitatea antievreiască a poetului naţional al României şi voluntar interesaţi şi angajaţi în menţinerea mitului “Eminescu dement”, ca şi de salvarea în istorie a onorabilităţii conspiratorilor asasini. Aşa este şi cazul criticului literar Zigu Ornea, considerat o somitate a culturii româneşti, evreu din Botoşani care şi-a făcut chiar o carieră din anumite subiecte care se leagă de viaţa lui Eminescu, precum: Junimismul (1966), Junimea şi junimismul (1975), Viaţa lui Titu Maiorescu vol. I-II (1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat în anii 90 şi funcţia de director al editurii evreieşti Hasefer, are totuşi meritul de a fi precizat că bancherul rus Warszawsky, deconspirat de Eminescu ca ruinător al ţărănimii române, era de fapt evreu].

Am arătat mai înainte că familia fanariotă Şuţu era o familie de masoni, aproape toţi, în România, fiind afiliaţi lojii Steaua României. Acordăm o atenţie specială acestora deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Şuţu.

 

Iată situaţia prezentată de amplul dicţionar masonic publicat de Horia Nestorescu Bălceşti:

 

– Mihail Şuţu (1730-1802), domnitor fanariot al Ţării Româneşti, apare în 1794 ca venerabil al unei loji masonice din Iaşi.

– Alexandru Nicolae Şuţu (1830-1877), principe, a locuit la Paris şi a făcut parte din cel puţin 4 loji masonice, gr. 30 de iniţiere, deputat în Adunarea Generală a Marelui Orient al Franţei;

– Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu (1817-1875), principe, mare proprietar, fiu al domnitorului Mihail Şuţu, gr. 30 de iniţiere, membru al lojii Sincere Amitie (Paris) şi întemeietor al lojei Steaua României.

– Constantin Şuţu (1820-?), afiliat la Iaşi lojei Steaua României, a devenit ministru;

– C.N. Şuţu, rentier, “frate” în loja Steaua României;

– George Şuţu, proprietar, membru în loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, cea care avea să fie interzisă de Carol I, când Iorgu Şuţu i-a cerut principelui (regelui) să intre în masonerie;

– Nicolae Gr. Şuţu (1840-?), membru al lojei Steaua României, secretar general al Consiliului de Miniştri.

– Alexandru Gr. Şuţu (1837-1919), iniţiat în loja Steaua României, profesor universitar la Bucureşti, autor al lucrării Psihiatria modernă, publicist şi traducător, membru al societăţii literare Junimea, complicele lui Titu Maiorescu în lichidarea lui Mihai Eminescu.

Studiile lui Călin L. Cernăianu şi-au propus mai ales să descurce “iţele foarte încurcate dintr-o singură zi din viaţa lui Eminescu, zi de răscruce când este scos în condiţii misterioase şi prin mijloace violente din viaţa publică”, . dar şi antecedentele şi urmările acestei zile.

“Aşadar – îşi începe acesta unul dintre studii -, la 28 iunie 1883 Eminescu a înnebunit. Simplu ca bună ziua!” Cel care a fost cel mai direct implicat în aceasta acţiune a fost Titu Maiorescu, “protectorul” mason al poetului, secondat de medicul Alexandru Şuţu. Un avocat şi un medic, membri ai aceleiaşi loji masonice. Nici nu se putea tandem mai potrivit pentru a distruge pe cineva. În Jurnalul lui Maiorescu s-a găsit următoarea notă, din ziua fatală: “Foarte cald! În zilele trecute încercări de aranjament cu Alex. Soutzo…”, referire la combinaţia cu doctorul Şuţu. În aceeaşi zi, 28 iunie 1883, la 6,30 dimineaţa, Maiorescu şi inginerul Simţion (apropiat de-al lui Maiorescu) s-au dus la ospiciul particular al doctorului Şuţu şi au convenit cu acesta ca în aceeaşi zi lui Eminescu să i se facă internarea pentru o lună de zile. Aceasta avea însă să se prelungească şi să se repete pentru câţiva ani, până la uciderea sa. “Prin acest demers ilegal – arată C. Cernăianu – avocatul Maiorescu acţionează contra principiilor fundamentale ale Dreptului, aranjând internarea lui Eminescu în lipsa garanţiei că «protejatul» s-ar fi alienat şi stabilind – pe ce criteriu? – o anume perioadă a şederii acestuia în ospiciu.” Ajuns acasă, Maiorescu îl anunţă pe Theodor Rosetti (mare

maestru comandor al Marelui Orient al României, totodată membru, ca şi Maiorescu, al lojii masonice Steaua României, la acea dată preşedinte al Curţii de Casaţie) că treaba este pusă pe roate: “apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta” (din Jurnal). Un al doilea bilet îl trimite lui W. Kremnitz, al cărui sens rămâne obscur şi secret: “Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune!” (traducerea corectă a celei de a doua propoziţii ar putea fi: “Şuţu în regulă”, textul de mâna, în germană, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semănând mai degrabă cu Soutz alles gut).

 

Al treilea bilet trimis de Maiorescu este către Mihai Eminescu, pe care îl cheamă să îi facă o vizită. Plecând de la redacţia ziarului Timpul, Eminescu călca în cursa întinsă. Maiorescu îl roagă să se deplaseze la complicele său Simţion sub pretextul transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu şi face. “Săracul de el, a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Soutzo” (la Şuţu), îşi amintea fiica lui Maiorescu despre sfârşitul vizitei lui Eminescu. Într-ade-văr, ducându-se la inginerul C-tin Simţion, Eminescu este aşteptat de haidamacii lui Şuţu, este imobilizat, urcat într-o birjă sau în duba ospiciului şi dus la Şuţu. “Acolo nu va mai fi gazetar, ci numai biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era «ocrotit» într-o casă de sănătate” (C. Cernăianu).

 

Urmează planul doi al conspiraţiei: legendarea nebuniei. Mai întâi se arată că gazda poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerându-i, printr-un bilet, ajutorul, deoarece “Eminescu a înnebunit”. Minciuna nu rezistă, deoarece Maiorescu se apucase să aranjeze internarea fără a-l vedea pe Eminescu, pentru a-i verifica starea sănătăţii, iar sursele legendei se contrazic: mai întâi, biletul a ajuns la o ora ulterioară plecării lui Maiorescu la Şuţu; apoi, sunt două variante privind persoana care ar fi trimis biletul, Slavici în prima, soţia sa născută Szoke, în a doua. Privitor la criza de demenţă manifestată în public de Eminescu, cum că ar fi scos un pistol spre a se duce să îl împuşte pe rege, ea a fost fabricată târziu (spre a nu mai putea fi verificată) şi lansarea ei publică s-a pus prin presa evreiască pe seama masonului Gr. Ventura (deşi acesta nu a relatat niciodată aşa ceva în timpul vieţii sale). “Lipsa oricărei menţiuni [în Jurnalul zilnic al lui Maiorescu] privind pretinsele ameninţări făcute de Eminescu cu revolverul… par să arate că toate acestea constituie zvonuri care nu fuseseră încă inventate la data la care Maiorescu şi-a completat jurnalul; de altfel, cum am arătat, povestea a fost pusă în larga circulaţie de către evreii de la Adevărul în 1911). În aceeaşi zi, a «internării» lui Eminescu, la ora 17 Maiorescu pleacă în străinătate pentru o perioada de o lună şi jumătate. Din această clipă şi până la revenirea sa, Eminescu nu mai putea fi eliberat din ospiciu nici măcar la cererea rudelor, pentru că persoana care îl internase era, totodată, singura abilitată legal să ceară externarea lui.” (C. Cernăianu)

 

Toţi cunoscuţii lui Eminescu, mai ales conspiratorii, pleacă rapid în străinătate, în timp ce presa publică o ştire anostă: “Dl. Mihai Eminescu, redactorul [şef al] ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”.

“Flagrantele ilegalităţi comise pentru înlăturarea lui Eminescu din viaţa publică – scrie C. Cernăianu – arată că liderii Junimii [împreună cu alţi masoni din loja Steaua României] erau capabili să ascundă răpirea şi sechestrarea unei persoane, spre a o supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era necesar, după care, tot ei, folosind falsuri şi dezinformări, creau victimei o imagine melodramatic deformată, dar suficient de credibilă încât să reziste vreme de mai bine de un secol. Aşa s-a născut un veac de falsă compătimire, un veac în care abilitatea câtorva a făcut ca revolta publică să fie înlocuită cu mila. În acest context, chiar este de crezut că, dacă Eminescu ar fi fost nebun cu adevărat, iar Junimea ar fi dorit sa încerce recuperarea lui, nu ar fi fost capabilă de a-l interna fără tam-tam?…

 

Una peste alta, între ilegalităţile comise de Şuţu în clipa preluării lui Eminescu sunt şi următoarele:

– l-a primit pe Eminescu în ospiciul sau (particular?), cu toate că acesta, nesuferind o recidivă, boala lui era incertă şi, prin urmare, trebuia să stea fie la un spital, fie în arestul Poliţiei (cum avea să se procedeze, la 6 noiembrie 1886, la Iaşi);

– l-a internat pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”, alături de informaţii privitoare la “felul de relaţiune ce ar fi având acesta din urmă cu smintitul” (Decretul 1012, articolul 8);

– l-a acceptat fără “vreun act medical subscris de doi medici”;

– nu a respectat intervalul maxim în care medicii trebuiau să se pronunţe asupra stării sănătăţii pacientului (3 zile), semnând aşa-numitul lui certificat medical după o săptămână de la internare;

– nu a înştiinţat Administraţia specială” asupra internării;

– nu a solicitat constituirea unei comisii care să-l examineze pe Eminescu;

– nu a întocmit Buletinul unde va scri cauza admiterii” (Decretul 1012, articolul 16)…

 

Crimă acoperită cu un certificat medical.

În destinul lui Eminescu, biletul scris şi semnat de doctorul Al. Şuţu la 5 iulie 1883 şi acceptat drept “certificat medical” a jucat un rol fundamental, fără el lipsind absolut orice temei legal care să justifice cât de cât internarea. (Degeaba şi-a pregătit avocatul Maiorescu un alibi atât de solid ca plecarea din ţară, tocmai în acea zi?). În plus, acest fals document avea să fie folosit în viitor, simpla lui existenţă permiţând declararea unor “recidive” şi făcându-le credibile pentru publicul larg şi pentru amicii de bună-credinţă. Majoritatea biografilor lui Eminescu au considerat acest document un fel de înscris sacru, asupra căruia nu se poate face nici un comentariu. Ei nu au intrat la idei nici măcar atunci când diagnosticul iniţial, stabilit de Şuţu, a fost înlocuit cu altele, puse de alţi medici, sau când au văzut că a fost supus tratamentului folosit în altă boală decât cea declarată…

 

Încercarea lui Şuţu de a induce în eroare, astfel încât, pe baza unei probe materiale plăsmuite, să obţină o decizie judecătorească, prin care Eminescu să fie privat de toate drepturile lui civile, mi se pare indiscutabilă. La toată această mizerie, l-a avut permanent alături pe Titu Maiorescu, omul care, avem motive s-o credem, a şi iniţiat acest demers odios. Potrivit jurnalului intim al acestuia din urmă, mai mult sau mai puţin conştienţi de ceea ce fac, doctorul Şuţu şi Simţion i-au devenit complici, într-o faptă necugetată… Pus în cămaşă de forţă, Eminescu a fost predat “Spitalului Israelit “Caritas”. De ce doctorul Şuţu numea acest stabiliment [din strada Plantelor nr.9, unde a fost închis Eminescu] “Institutul Caritatea” şi nu “Institutul Caritas”? Era Caritatea o subunitate a Spitalului Caritas ori o asociere în care Şuţu, proprietar al terenului, era parte? Se găsea în strada Plantelor un fel de secţie specială a Spitalului Caritas, profilată exclusiv pe suferinzii de boli psihice? Asta ar însemna, însă, că Eminescu a fost, de fapt, internat la “Spitalul Israelit Caritas”!… O altă ciudăţenie ar fi aceea că, din câte se cunosc, Eminescu nu a fost niciodată prea simpatizat de evrei, reacţia unora dintre dumnealor faţă de el fiind atât de impulsivă chiar şi astăzi. În 1922, Radu D. Rosetti informa opinia publică: «Se ştie că Mihail Eminescu… între sfârşitul lui 1884 şi începutul lui 1889 părea vindecat, când, în 1889 autorităţile sesizate de cei în drept l-au internat din nou în Spitalul [Israelit] Caritas din Bucureşti».”

Odată închis, Eminescu a fost practic scos de sub protecţia publicului şi chiar a rudelor sale. La 18 iulie 1883, fratele lui Mihai Eminescu, Matei, îi scria lui Maiorescu: “Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el”. Titu Maiorescu s-a prefăcut însă că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu. La rândul ei, Veronica Miele nu a putut pătrunde în Institutul Caritatea (Caritas) şi nici măcar nu a putut afla dacă Eminescu era sau nu internat aici.

 

La câteva luni de la îndepărtarea lui Eminescu de la Timpul şi din viaţa politică, Maiorescu îşi nota în Jurnal: “mare recunoaştere a importanţei mele politice”.

Următorul pas a fost acela al îndepărtării din ţară a lui Eminescu. Însoţit de gardieni, el a fost transportat ilegal la Viena, în data de 20 octombrie 1883. În momentul plecării din Gara de Nord, Eminescu i-a strigat lui Maiorescu, prezent la plecarea sa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie…” Este posibil ca Eminescu să îi fi făcut, astfel, o aluzie lui Maiorescu asupra legăturilor acestuia cu baronul Mayer, ambasadorul Austriei la Bucureşti şi la implicarea celor doi în conspiraţia împotriva sa. De altfel, în data de 2 decembrie 1883, deci la mai puţin de două săptămâni, Titu Maiorescu nota în Jurnalul său: “La ora 12, prânz la baronul Saurma (ministru plenipotenţiar german), cu baron Mayer (ministru plenipotenţiar austriac) şi cu contele Monts şi consilierul aulic Metz”.

 

Odată plasat într-un ospiciu din Viena (Dobling), Eminescu intră sub observaţia celui mai mare duşman al său, filo-evreul P.P.Carp, care deşi politic în opoziţie faţă de guvernarea de la Bucureşti, primise de la guvernanţii liberali postul de ambasador al României la Viena. P.P.Carp îl şi vizitează, în data de 5 februarie 1884 şi consideră, savant, că Eminescu nu este perfect vindecat: “Ochiul este cam tulbure, mâinile slabe şi degetele ascuţite”, deci încă nu ar fi indicat a se întoarce în România, aşa că mai este plimbat prin Italia şi ajunge la Bucureşti în 27 martie 1884, iar pe 7 aprilie 1884 este expediat la Iaşi. Maiorescu scria: “Când l-oi şti pe Eminescu plecat, ajuns cu bine şi aşezat la laşi, atunci abia îmi voi permite să mă gândesc la ale mele!” Eminescu avea să spună, la rândul său: “m-au târât prin Italia…, acum m-au târât din nou la Iaşi…” Un fapt trecut sub tăcere zeci de ani până după moartea sa, este acela că în Italia, atunci când a scăpat de sub atenţia supraveghetorilor români, Eminescu a fost capturat de poliţie şi predat acestora. Dar atuncea el era considerat, în acte, un om sănătos şi liber, ceea ce dovedeşte că urzeala conspiraţiei împotriva lui Mihai Eminescu conţinea, pe lângă masonerie şi oculta evreiască, şi puterea politică a statelor europene.

 

Pentru trimiterea şi supravegherea lui Eminescu în străinătate, Maiorescu îl desemnase pe Al. Chibici-Rîvneanu. Acesta nu a pus însă niciodată pe hârtie relatarea celor câteva luni de deplasare în străinătate a lui Eminescu, motivându-şi reţinerea astfel: “Europa braucht Ruhe” (Europa are nevoie de linişte). “Situaţia lui Chibici are ceva paradoxal – apreciază C. Cernăianu. Pe de o parte, puţinele povestioare pe care le-ar fi istorisit unor amici sunt de natură să probeze nebunia lui Eminescu, dar, pe de altă parte, prin cele trei cuvinte citate, el afirmă exact contrariul…, din cuvintele lui Chibici transpar două elemente: Eminescu era o problemă nu atât internă, cât externă, el interesând (fapt dovedit) anumite mari cancelarii europene şi, în al doilea rând, el nu era bolnav – un nebun autentic nefiind periculos decât pentru sine şi pentru cei din imediata lui apropiere”.

 

Sfârşitul.

Ce s-a întâmplat? La sfârşitul anului 1888 “locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi s-a alipit ca redactor al unui ziar politic important”. Parcă ar fi fost un blestem activitatea de jurnalist pentru Mihai Eminescu. Nu au trecut nici trei luni de zile (în altă variantă mult mai puţin) de când Eminescu şi-a reluat activitatea de ziarist şi, la 3 februarie 1889 (conform doctorului Şuţu, în ianuarie 1889), el a fost ridicat prin ordinul Poliţiei Capitalei şi dus la Spitalul Caritas, internat, supravegheat şi supus tratamentului medical. Mai ţineţi minte pe cine înştiinţa în primul rând Titu Maiorescu, în 28 iunie 1883, că a perfectat aranjamentul cu Şuţu privind internarea lui Eminescu ca nebun? Pe colegul şi superiorul său mason, pe Theodor Rosetti, adăugând în propriul Jurnal: “Numai de s-ar face asta fără greutate!”. Acum, însă, în 1889, conspiratorii masoni din 1883 aveau puterea politică. Acum, când loja masonică Steaua României, controlând Partidul Conservator conducea statul, când Theodor Rosetti era prim-ministru şi ministru de interne, când Titu Maiorescu era ministru al cultelor, Mihai Eminescu a fost internat prin ordin al Poliţiei Capitalei şi ucis brutal în spital de către un “smintit”.

Dilema dacă Institutul Caritatea, în care a fost internat Eminescu de către tandemul Maiorescu-Şuţu în mai multe rânduri, este acelaşi cu Institutul/Spitalul [Israelit] Caritas din Dudeşti, este rezolvată de către chiar Maiorescu, care în Jurnalul său, la 28 ianuarie 1886, nota: “experimente de hipnotizare la Spitalul Caritatea în Dudeşti”. Spitalul “Caritatea” din Dudeşti nu există, la adresa respectivă găsindu-se însă spitalul evreiesc “Caritas”, ceea ce dovedeşte că, în gura multor români din epocă, evreiescul Caritas devenea Caritatea. Mai reţinem, ca fapt divers, şi că masonii erau preocupaţi de a participa împreună cu evreii la “experimente de hipnotizare” desfăşurate în institutele acestora.

Vom cita în continuare din notele doctorului N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu. Trebuie reţinut de la început că, prin forţa lucrurilor, acest medic făcea totuşi parte din echipa conspiratorilor şi a încercat să-l scoată vinovat tot pe Eminescu:

“Articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale…

Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea.

Iată în ce a constat acel accident. Într-o zi, pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară. Aceasta i-a produs o plagă de câţiva milimetri care interesa numai pielea şi care s-ar fi cicatrizat repede dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu diferite substanţe murdare.”

Urmează autopsia. Creierul avea o greutate de 1490 gr, iar lobul stâng era cu 25 gr mai greu decât lobul drept. Nu se constată nimic important ca indicii de boală. Dr. Tomescu, concluzionează:

 

“Eminescu n-a fost sifilitic”.

Ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce profesa o şcoala germană că paralizia generală este totdeauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de neadevarată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale.”

Dr. Tomescu uită însă să adauge că tratamentul însuşi aplicat lui Eminescu (mercur, morfina ş.a.) au fost de natură să îl îmbolnăvească.

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota:

“Pe la 6 ore a venit Stemill [un evreu!]şi Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Sutzu, de o embolie”.

La nici o săptămână după funeralii, Harieta, sora lui Mihai Eminescu afirma:

“Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi, că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petre Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la doctorul Şuţu”.

 

EMINESCU – jurnalist politic, omorat la comanda

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Omenirea înrobită hipnotic de către un zeu tehno-industrial

 

 

De Julian Rose  

 

Atâta timp cât un număr suficient de mare de oameni cred în asta, exercițiul de înrobire se va dovedi ireversibil.

 

Pe latura unui bloc de apartamente, vizibil între clădirile care înconjoară Gara du Midi din Bruxelles, se fac ultimele retușuri la o operă de artă extraordinară. Se poate doar percepe figura din cușcă întinsă pe brațul hidraulic al vehiculului care oferă platforma de pe care artistul își poate aplica vopselele pe această pânză vastă.

 

Lucrarea înfățișează, așa cum o înțeleg eu, un turn strălucitor tehno-industrial de telefonie mobilă, care se înalță în vârful unui vast templu de beton, flancat de două scări mari și curbe, la baza cărora se află o platformă acoperită de o mare mulțime de oameni. Deasupra turnului, dârele chimice au format un X pe cer, în timp ce sfertul de jos al lucrării este dominat de o mare voluminoasă de roșu punctată cu pete de negru.

 

Simbolismul este puternic. Lucrarea ar putea fi intitulată „Așadar, iată-ne aici”. Pentru că da, aici ne aflăm – dacă prin ‘noi’ înțelegem lumea actuală postindustrială prizonieră a materialismului – sub presiunea forței implacabile a globalizării.

 

Bruxelles, încă un oraș remarcabil de uman după standardele actuale, are ghinionul de a găzdui sediul Uniunii Europene, care nu este un conglomerat foarte uman. Iar ceea ce se întâmplă în el este la fel de lipsit de umanitate. Pentru că este vorba despre a fi ‘mare, central și dominant’.

 

 

„Nu vei avea nimic și vei fi fericit”

 

Mare, central și dominant este viitorul planetei, dacă subscrii la determinismul bidimensional al minții tehno-industriale.

 

În cuvintele liniștitoare ale lui Klaus Schwab și Yuval Noah Harari, acesta va fi un viitor al tehnologiei informației/inteligenței artificiale, în care Schwab ne spune că ‘nu vom avea nimic și vom fi fericiți’.

 

Turnul și catargul telefoniei mobile, care încoronează templul prozelitismului tehno-industrial, este o bucată de oțel urâtă și zveltă, care este o expresie a dominației în sine. Vasta infrastructură globală formată de aceste structuri de oțel saturnian poartă cu ele o supă de toxicitate penetrantă amplificată de câmpul electromagnetic.

 

Această ‘rețea’ este cea care acționează ca poartă de acces la lumea realității virtuale a celor care depind de ea pentru „semnalele” lor. Semnale care au un tip de dominație abstractizată și o tendință pronunțată de a subția sângele și de a încețoșa creierul.

 

Majoritatea mesajelor care trec prin această poartă de acces se referă la modul în care trebuie să te descurci în ‘sistem’.

 

Cum să ajungi mai repede de la punctul A la punctul B; știrile apar mai rapid; rapoarte financiare apar mai rapid; conexiunile cu familia și prietenii se fac mai rapid; totul este mai rapid.

 

Se spune că a fi permanent conectat la această intersecție hiper-electromagnetică a vieții este singura modalitate de a ‘rămâne în contact’, de a participa la matricea mentală, de a face parte din ‘program’.

 

Dar deja cu douăzeci de ani în urmă am decis să tai legăturile cu acest program. Renunțarea la telefonul mobil s-a dovedit a fi un act de eliberare, urmat în curând de renunțarea la televizor.

 

Big Brother a fost trecut pe bancheta din spate și am văzut că încă mai exista o viață care îmi aparținea, cu condiția de a da prioritate propriilor valori, cu o doză solidă de hotărâre de a fi fidelă la ceea ce este ‘real’ în viață.

 

Poate că acesta este motivul pentru care pot vedea atât de clar cum cei care continuă să participe la ‘program’ aleargă orbește spre o prăpastie și fără compromisuri și cum cererile lor vorace asupra mediului natural le subminează din ce în ce mai mult rezistența naturală.

 

Constat ceva deosebit de șocant – că această goană frenetică spre prăpastie și marele consum de resurse finite pe care îl implică – nu are alt scop decât să joace o fascinație cvasi demonică pentru jucării de distragere a atenției, din ce în ce mai rafinate. Distragerea de la pulsul real al vieții.

 

Cu toate acestea, această mașinărie sinucigașă tehno-industrială este condusă de oameni care par să nu recunoască faptul că misiunea lor comună este programată să se încheie în colaps.

 

Dimpotrivă, ei par să creadă că, prin creșterea eficienței și a vitezei mijloacelor de călătorie, aceasta își va consuma cumva propria nevoie de a ajunge acolo unde se îndreaptă. Încotro sau spre ce anume – pur și simplu nu se pune niciodată această întrebare.

 

Cu toate acestea, zeii psihotici ai ‘progresului’ inconștient care au conceput programul, au încorporat în acesta o serie de ‘evenimente’ care se va concretiza într-un final în ceea ce aceștia numesc transumanism. O stare robotizată de putere de calcul cerebral conectată și controlată de calculator, pentru cei care își pot permite să o plătească.

 

 

 

Să plătești pentru dreptul de a fi dezumanizat și lipsit de nevoia – și chiar de capacitatea – de a gândi. Eliberat de emoții și eliberat de legătura sufletească cu Creatorul tău.

 

Stațiile de pe drumul către acest punct întunecat al anulării umane sunt stabilite în cadrul crezului WEF cunoscut sub numele de ‘Marea Resetare’. O ‘Resetare’ de la uman la non-uman.

 

Iată câteva dintre stațiile de pe traseul Marii Resetări către transuman:

 

Încetarea cultivării de alimente în sol și fabricarea de alimente sintetice produse în laboratoare (cel puțin șase dintre acestea sunt deja în producție).

Sfârșitul cultivării pământului așa cum îl cunoaștem și mutarea fermierilor și a locuitorilor de la țară redundanți în „orașe inteligente” cu supraveghere totală controlată prin 5 și 6G.

Peisajele rurale și agricole reproiectate pentru a găzdui proiecte de ‘rewilding’ (restaurare ecologică, re-însălbătăcire) și accesul controlat la ‘locuri de agrement’ desemnate pentru cei care își permit accesul.

Sfârșitul bancnotelor și al monedelor, înlocuite de o monedă digitală controlată la nivel central, a cărei disponibilitate va depinde de ‘creditul social’ al fiecăruia, ca în China.

Confiscarea activelor și a proprietății private, cu opțiunea de a ‘închiria’ anumite aspecte ale acestora de la statul corporatist care va deveni noul proprietar.

Sisteme de transport ghidate 5G ‘autonome’ care operează între marile orașe.

Supravegherea 100% prin satelit și prin ‘internetul tuturor lucrurilor’ și utilizarea excesivă a algoritmilor pentru a capta orice semn de rezistență în comunicații.

Reprimarea adevăratei spiritualități în favoarea unei ‘religii mondiale unice’.

Estomparea deliberată a delimitării sexuale ‘bărbat/femeie’ și declinul reproducerii sexuale normale.

Reducerea în continuare a numărului de spermatozoizi din cauza alimentelor sintetice lipsite de vitamine și modificate genetic, a vaccinărilor și a aerului și apei poluate – controlul populației.

Impunerea ‘orașelor de 15 minute’ ca centre de control al autorităților locale.

Copii cu gene modificate prin clonarea în laborator a secvențelor de ADN și a țesuturilor celulare.

Eliminarea anumitor cuvinte din limbajul comun, în special a celor poetice și spirituale.

Adevărata artă redusă la pseudo-artă, ca expresie a voinței statului, inclusiv ritualul părții întunecate.

‘Sănătatea medicală’ văzută ca fiind domeniul exclusiv al Big Pharma, medicina naturală fiind scoasă în afara legii.

Un control sporit al mass-mediei/guvernului asupra transmiterii informațiilor publice.

Și multe altele, mult mai multe.

 

Dar acest lucru este suficient pentru a arăta compoziția de bază a stațiilor pe drumul spre ‘transumanism’. Al cărui punct de sosire se spune că va fi în jurul anului 2035.

 

În spatele acestei distrugeri pe față a libertăților umane câștigate cu greu se află un vast exercițiu global de propagandă/îndoctrinare, care există deja de peste două decenii și care este construit în jurul faimosului ‘Zero carbon până în 2045’ sau ‘Net Zero’, în limbaj de presă (orwelian).

 

Atunci când sunt provocați de cei care încă mai sunt capabili să pună la îndoială necesitatea acestor impuneri ucigașe, răspunsul este întotdeauna același:

 

„Pentru a salva lumea de încălzirea globală.”

 

Această piesă de spălare acută a creierului, concepută inițial la Clubul de la Roma în 1972, este cheia întregului ‘program’.

 

Atâta timp cât un număr suficient de mare de oameni cred în asta, exercițiul de înrobire se va dovedi ireversibil.

 

Având în vedere ritmul actual al trezirii, descoperirea faptului că încălzirea globală antropogenă este o mega-minciună, va fi probabil neutralizată de impunerile deja existente pentru a preveni o revoltă.

 

Zeul tehno-industrial își va fi atins atunci scopul. Precum racheta de propulsie care duce capsula pe orbită, acesta va duce majoritatea omenirii în abisul sclaviei abjecte față de cultura sa hipnotică de conveniență, înainte de a face implozie în sine și de a lua cu ea o mare parte din diversitatea care susține viața umanității și a naturii.

 

ÎNSĂ, toate acestea pot fi evitate. Nu trebuie să se întâmple. Nu se va întâmpla. Viețile noastre nu depind de adoptarea tehnologiei smart de mâine, astăzi. Nu ne vom mai lăsa seduși de ‘comoditate’ atunci când vom recunoaște că aceasta ne conduce la autodistrugere, nu-i așa?

 

Ne vom păstra suficientă voință pentru a scăpa de această dependență de IT/AI, care ne distrage atenția de la viață și care constituie drumul spre Armaghedon al celor cu mintea subjugată.

 

Singura modalitate de a recunoaște cât de diabolică este capcana care ne-a fost întinsă – și pe care ne-am întins-o și noi înșine – este de a ne controla simțul unui scop mai profund în această viață. Să ne luăm un angajament de nezdruncinat de a asculta și de a răspunde chemării sufletelor noastre. Adevăratul sine. Și apoi să scoatem acest sine adevărat din orice asociere cu mașinăria de tocat din metavers.

 

Nimeni care posedă un suflet să nu-și permită vreodată să fie transformat într-un produs subuman al mastodontului tehno-industrial. Rămâneți cu ceea ce este solid, cu ceea ce este real – și renunțați la lumea virtuală contrafăcută care îi prinde în capcană pe cei neavizați și transformă mințile cândva sănătoase în victime ale unei curse oarbe spre un ținut digital distopic al nimănui.

 

 

OPINIE: Omenirea înrobită hipnotic de către un zeu tehno-industrial

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Sapiens. scurta istorie a omenirii de Yuval Noah Harari

Editura: Polirom

Autor: YUVAL NOAH HARARI

Publicata initial in Israel in 2011, Sapiens a devenit rapid bestseller international, fiind tradusa in peste patruzeci de limbi.   Acum 100.000 de ani, pe pamint existau cel putin sase specii de oameni. Astazi exista una singura: noi, Homo sapiens. Ce s-a intimplat cu celelalte? Si cum am ajuns sa fim stapinii planetei? De la inceputurile speciei noastre si rolul pe care l-a jucat in… in ecosistemul global pina in modernitate, Sapiens imbina istoria si stiinta pentru a pune in discutie tot ce stim despre noi insine, ne arata cum ne-am unit ca sa construim orase, regate si imperii, cum am ajuns sa credem in zei, in legi si in carti, dar si cum am devenit sclavii birocratiei, ai consumerismului si ai cautarii fericirii. De asemenea, ne indeamna sa privim in viitor, caci de citeva decenii am inceput sa incalcam legile selectiei naturale care au guvernat viata in ultimii patru miliarde de ani. Dobindim capacitatea de a modela nu doar lumea din jurul nostru, ci si pe noi insine. Incotro ne duce aceasta si ce vrem sa devenim?

Interesanta si provocatoare… Ne ajuta sa intelegem de cit de putin timp sintem pe acest pamint, de cit de putin timp exista lucruri ca agricultura sau stiinta si de ce este bine sa nu le luam ca pe ceva de la sine inteles. – Barack Obama

Sapiens abordeaza cele mai mari probleme ale istoriei si ale lumii moderne, fiind scrisa intr-o limba plina de viata. – Jared Diamond

O istorie a civilizatiei captivanta, provocatoare… combinata cu o gindire nonconformista si fapte uimitoare. Aceasta carte fascinanta si distrugatoare de mituri nu poate fi rezumata… pur si simplu trebuie s-o citesti. – Financial Times

In aceasta analiza exhaustiva a istoriei oamenilor, Harari le ofera cititorilor ocazia sa reconsidere totul: de la supravietuirea lui Homo sapiens pina la fascinanta chestiune a modului in care societatea se organizeaza prin fictiuni. – Booklist

Sapiens ii poarta pe cititori intr-un tur rapid al istoriei speciei noastre… o lectura importanta pentru un sapiens cu preocupari serioase, care reflecteaza asupra lui insusi. – The Washington Post

 

 

Yuval Noah Harari este istoric, filozof si autorul de succes al: Sapiens O scurta istorie a omenirii, Homo Deus O scurta istorie a zilei de maine si 21 de lectii pentru secolul XXI. Nascut in Haifa, Israel, in 1976, Harari si-a luat doctoratul la Universitatea din Oxford in 2002, iar in prezent este lector la Departamentul de Istorie, Universitatea Evreiasca din Ierusalim. Cartile sale au vandut peste 23 de milioane de exemplare in intreaga lume. Profesorul Harari s-a specializat initial in istoria lumii, istoria medievala si istoria militara. Cercetarile sale actuale se concentreaza pe intrebari macro-istorice precum: Care este relatia dintre istorie si biologie? Care este diferenta esentiala intre Homo sapiens si alte animale? Exista dreptate in istorie? Are istoria o directie? Oamenii au devenit mai fericiti pe masura trecerii timpului? Ce intrebari etice ridica stiinta si tehnologia in secolul XXI? In 2018 si in 2020, Yuval Noah Harari a sustinut discursuri cheie despre viitorul umanitatii pe scena Salii Congreselor a reuniunii anuale a Forumului Economic Mondial de la Davos. https://youtu.be/gG6WnMb9Fho; https://youtu.be/JHrvlYK45mU

 

Harari discuta in mod regulat probleme globale cu sefi de stat si a avut conversatii publice cu premierul olandez Mark Rutte si cu cancelarul austriac Sebastian Kurz. De asemenea, s-a intalnit cu presedintele Emmanuel Macron din Franta, cancelarul Angela Merkel din Germania, presedintele Mauricio Macri din Argentina, presedintele Frank-Walter Steinmeier din Germania, primarul Ying Yong din Shanghai si in 2019, a avut o discutie filmata despre tehnologie si viitorul societatii cu CEO-ul Facebook, Mark Zuckerberg https://youtu.be/Boj9eD0Wug8.

 

Publicata in 2014, cartea Sapiens, o scurta istorie a omenirii a devenit un succes international. Pana in 2019, au fost vandute peste 13 milioane de exemplare, iar cartea a fost tradusa in peste 50 de limbi. A fost in topul celor mai vandute carti din New York Times si a ocupat pozitiile nr. 1-3 pe lista de best-seller-uri de Sunday Times timp de 96 de saptamani consecutive. Cartea Sapiens a fost recomandata de Mark Zuckerberg, Barack Obama, Bill Gates si multi altii.

 

In 2016, profesorul Harari a publicat Homo Deus, O scurta istorie a viitorului, o carte apreciata critic, care examineaza marile proiecte de viitor cu care se confrunta umanitatea in secolul XXI. De la publicarea sa, 7 milioane de copii ale cartii au fost vandute in intreaga lume si au fost traduse in peste 50 de limbi.

 

Dupa ce a explorat in profunzime trecutul si apoi viitorul, Yuval Noah Harari a publicat 21 de lectii pentru secolul XXI in 2018. Aici s-a oprit sa ia pulsul actualului nostru climat global, concentrandu-se pe cele mai mari intrebari ale momentului prezent: Ce se intampla chiar acum? Care sunt cele mai mari provocari si alegeri de astazi? La ce ar trebui sa fim atenti? In mai putin de 18 luni, 3 milioane de exemplare din 21 de lectii ale viitorului au fost vandute in toata lumea si au fost traduse in peste 40 de limbi in primul sau an de publicare.

 

In 2019, cartea 21 de lectii ale viitorului a primit premiul „Knowledge Book of the Year”

Din partea revistei germane Bild der Wissenschaft, iar cartea Sapiens a castigat premiul „Cartea Academica a Anului” in Marea Britanie.

 

In 2017, Homo Deus a castigat premiul German Economic Book Handelsblatt pentru „cea mai inspirata si mai influenta carte economica a anului”, iar in 2019 a fost recunoscuta drept „Wise Book of the Year” de catre Universitatea Jagiellonian din Cracovia.

Yuval Noah Harari este castigator de doua ori al Premiului Polonsky pentru creativitate si originalitate, care i-a fost acordat in 2009 si 2012. In 2011 a castigat Premiul Moncado al Societatii de Istorie Militara pentru articole remarcabile despre istoria militara.

 

Profesorul Harari a tinut prelegeri in intreaga lume pe temele explorate in cartile si articolele sale si a scris pentru publicatii precum The Guardian, Financial Times, The New York Times, The Times, The Economist si revista Nature. De asemenea, el isi dedica timpul si cunostiinetele pentru diverse organizatii si audiente in mod voluntar.

In 2019, Yuval Noah Harari si Itzik Yahav au co-fondat Sapienship: o organizatie care isi concentreaza atentia asupra celor mai importante provocari globale si sprijina cautarea de solutii.

 

 

https://www.dol.ro/carti/istorie/istorie/sapiens-scurta-istorie-a-omenirii-ypo12118.html

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Dezvoltarea roboților ucigași, se poate avea încredere în ei? Analiză despre noua cursă a înarmărilor

 

 

 

Armele inteligente artificiale transformă armatele din întreaga lume – ar trebui să ne îngrijorăm?

Roboții ucigași și dronele „kamikaze” sunt aici: armamentul inteligent artificial al science-fiction-ului este acum o realitate – și este pe cale să transforme armatele, marinele și forțele aeriene din întreaga lume.

 

Acest lucru a declanșat o nouă cursă a înarmărilor.

„Gândiți-vă la ce a făcut mitraliera în război în 1914 sau la ce a făcut aeronava în 1939”, spune Peter Singer, un „futurist” american și autor de bestselleruri. „De ce s-ar aștepta cineva ca inteligența artificială și robotica să aibă cumva un impact mai mic?” În cele din urmă, chicotește el, va exista o aplicație Waze pentru generali: „Va spune că vei avea mai puține victime dacă mergi pe această cale”. Scrie The Times.

 

 

Armele autonome sunt deja pe câmpul de luptă

Utilizarea dronelor turcești pentru a vâna ținte militare – vehicule blindate și soldați – în Libia anul trecut este considerată a fi unul dintre primele exemple de inteligență artificială dezlănțuită pentru a ucide din proprie inițiativă. Lansate cu câteva apăsări pe o tastatură (și la o fracțiune din costul oricărei forțe aeriene tradiționale), „muniții târzii” similare au fost desfășurate de Azerbaidjan pentru a distruge majoritatea sistemelor de artilerie și rachete ale Armeniei și aproximativ 40% din vehiculele blindate ale acesteia într-un război de anul trecut.

 

Rusia cere Armeniei și Azerbaidjanului să stopeze escaladarea conflictului

 

„Aceste cifre sunt uluitoare”, spune Singer. „Ca și cum ai fi întors în primele zile ale tancului.”

 

„Lovitura” împotriva Iranului

Lovitura de care Israelul a fost acuzat la sfârșitul anului trecut în fruntea programului de arme nucleare al Iranului, Mohsen Fakhrizadeh, ar fi putut fi un alt exemplu de moarte prin robot. Fakhrizadeh a fost împușcat mortal de o mitralieră montată în spatele unei camionete de lângă drum, spun iranienii. Pistolul hiper-precis a fost pornit de un operator dintr-o altă țară și programat să deschidă focul imediat ce a recunoscut ținta care se apropia. Fakhrizadeh a fost ucis pe loc, dar soția lui, care stătea lângă el, a fost nevătămată.

 

 

secvențe de la locului asasinării lui Fakrizadeh. Serviciile de informații americane și israeliene l-au descris pe omul de știință, Mohsen Fakhrizadeh, drept forța din spatele a ceea ce ei numesc impulsul secret al Iranului pentru arme nucleare.

De ani de zile, tunurile „de santinelă” capabile să deschidă singure focul împotriva intrușilor au fost desfășurate de Coreea de Sud de-a lungul zonei demilitarizate coreene și de Israel la granița Fâșiei Gaza. Un „câine robot” neînarmat este deja în serviciu la o bază a forțelor aeriene americane, efectuând patrule de perimetru; o versiune înarmată cu o pușcă de asalt cu telecomandă a fost dezvăluită la o convenție a armatei din SUA luna trecută.

 

Mașinile cu un grad și mai mare de autonomie și putere letală – inclusiv roiuri de drone în miniatură și vehicule de luptă fără pilot – vor prolifera în curând pe câmpul de luptă.

 

Dar putem avea încredere în ei că vor merge în luptă în numele nostru? Ne putem permite să nu o facem?

A risca mașinile în loc de oameni în luptă are atracțiile sale pentru planificatorii militari. Roboții sunt ieftini și consumabili. „Iată alegerea”, spune generalul Sir Richard Barrons, un fost comandant al armatei britanice pentru The Times:

 

„Pot construi o mașină care poate intra într-un loc periculos și poate ucide inamicul sau vă putem trimite fiul – pentru că aceasta este alternativa. Cum te simți acum? Oamenii vor spune, știi ce, acea mașină este o alternativă mai bună.”

 

Dronele au fost folosite pentru a-l ucide pe șeful programului de arme nucleare al Iranului, Mohsen Fakhrizadeh.

 

„Tatăl” bombei atomice iraniene, asasinat în apropiere de Teheran

 

În plus, aparatele nu au nevoie de sărbători sau plăți.

Ele nu obosesc și nu se supun ordinelor. „Aceste sisteme fac ceea ce sunt programate să facă”, adaugă Barrons.

 

 „Nu au nevoie de antrenament regulat sau nu ratează o lovitură nereușind să elibereze prinderea de siguranță din cauza emoției.”

 

Mașinile au depășit deja piloții de luptă experimentați în luptele aeriene.

În august anul trecut, un pilot american identificat doar ca „Banger”, care are 2.000 de ore de experiență de zbor într-un F16, a fost învins în mod constant de un algoritm dintr-un simulator de zbor. Banger a spus ulterior că algoritmul „nu a fost limitat de pregătirea și gândirea care sunt înrădăcinate într-un pilot al forțelor aeriene”. La sol, vehiculele blindate rusești și americane care pot hoinări pe câmpul de luptă hotărând singure când să atace – deși în parametrii stabiliți de oameni – ies de pe linia de producție.

 

Tehnologia îi face pe mulți oameni neliniștiți. Roboții sfidează.

 

VIDEO Robotul de serviciu care rezistă la şocuri

 

Unii oameni de știință au invocat coșmaruri științifico-fantastice pentru a ne speria de automatizare. Imaginați-vă roboți precum asasinul care își schimbă forma de neoprit din filmele Terminator, cutreierând pământul în căutarea prăzii; sau mașini care ajung să-și înrobească stăpânii. Sau poate că realitatea va urma cel mai recent film Bond, care prezintă nanoboți ucigași care pot viza ADN-ul individual.

 

Stephen Hawking: Teologia nu este necesară, explicaţia ştiinţifică este suficientă

 

Regretatul Stephen Hawking a avertizat că Inteligența Artificială ar putea „scrie sfârșitul rasei umane”, iar Elon Musk spune că „invocăm un demon” urmărind „sisteme de arme autonome letale” – Legile, așa cum sunt ele cunoscute.

 

Vladimir Putin, președintele rus, este mai entuziasmat – iar cuvintele sale ar trebui să ne alarmeze: „Cine va conduce în IA va conduce lumea”, a spus el.

 

 

Cererile pentru interzicerea armelor autonome s-au intensificat.

„Mașinile care ucid oameni reprezintă o direcție inacceptabilă de deplasare pentru noi, vrem să construim un sentiment de acord moral în acest sens”, spune Richard Moyes, directorul Stop Killer Robots, un grup care susține o interdicție a roboților și ai cărui susținători au organizat proteste, îmbrăcați în roboți, de la Londra până la Berlin. Și Papa a intrat în luptă în sprijinul reglementării, denunțând armele autonome pentru „lipsă de umanitate și conștiință publică”.

 

Multe țări s-au înscris pentru reglementare într-o serie de discuții sponsorizate de ONU la Geneva – dar nu și Marea Britanie și câteva alte țări, inclusiv SUA, China și Israel. Poziția oficială a Marii Britanii este că nu va produce niciodată Legi. Dar le definește ca fiind „capabile să înțeleagă intenția și direcția de nivel superior”. Aceasta sună a o eschivare talentată: nimeni nu crede cu adevărat că suntem aproape de a produce roboți în general inteligenți, darămite procese de gândire asemănătoare omului – sau conștiință – în mașini care i-ar putea inspira să preia controlul.

 

Amenințarea îngrijorătoare a activiștilor vine de la drone autonome și alte arme robot care există deja și pot fi dezlănțuite pe câmpul de luptă în modul automat, fiind programate să selecteze și să distrugă ținte fără a aștepta ordine de la oameni.

 

„Controalele legale trebuie aplicate sistemelor care există acum, nu doar Terminator peste o mie de ani”, spune Moyes, care notează că unele dintre dronele ucigașe pot funcționa autonom timp de două ore sau mai mult. „Când sunt utilizate pe o perioadă mai lungă de timp și pe o zonă mai largă, utilizatorul poate avea un control relativ mic asupra a ceea ce va fi vizat de fapt.”

 

Dronele rătăcitoare și alte arme robotizate folosesc recunoașterea imaginilor, accesând o bibliotecă de imagini pentru a determina dacă un obiect este un tanc sau o mașină sau dacă o ființă umană este un combatant sau un civil. „O zonă de risc”, spune o sursă de securitate, „este că, în timp ce un tanc T72 este un tanc, cineva care poartă camuflaj de luptă ar putea să nu merite să fie împușcat”.

 

Problema este că, oricât de sofisticate din punct de vedere tehnologic sunt, armele robot „nu au intuiție, capacitatea de a gândi  sau discernământ”, spune sursa de securitate. În prezent, tehnologia funcționează cel mai bine în „circumstanțe definite, de exemplu atunci când o rachetă se îndreaptă spre nava sa”.

 

 

Noul ‘Checkmate’ fighter jet dezvăluit la MAKS-2021 air show în Zhukovsky, în afara Moscovei în 21 iulie, 2021. Imagine RT video

Pe măsură ce tehnologia se dezvoltă, următoarea generație de avioane de luptă din Marea Britanie, Tempest, va include o versiune fără echipaj, capabilă să zboare timp de multe ore, alegându-și propriile ținte, dacă este dezlănțuită în modul automat. La fel va fi și cel mai recent avion cu reacție al Rusiei, botezat Checkmate. Submarine fără echipaj și nave autonome de vânătoare de mine sunt, de asemenea, în curs. Imaginile recente din satelit au arătat că armata chineză construiește deja „nave de suprafață fără echipaj” – cu alte cuvinte nave de război robot – la o bază secretă de pe coasta de nord-est a Chinei.

 

„Oamenii se vor întreba dacă ceea ce facem este cu adevărat autonom”, spune Barrons, „pentru că ai definit niște parametri în care ești fericit că vor ucide ținta potrivită”.

 

Oricum ar fi, totuși, tehnologia se dezvoltă într-un moment în care lumea pare din ce în ce mai instabilă și nesigură – teren fertil pentru o revoluție a războiului. Rezervele oamenilor cu privire la etica roboților ucigași vor dispărea cu cât se vor simți mai amenințați, susține Barrons. „Dacă te lupți cu chinezii, când ajung în Dover sau pe țărmurile Taiwanului, vei simți foarte diferit riscul de declanșare a armelor automate. Multe obiecții față referitoare la lucrurile neplăcute vor dispărea. Nu a trebuit să gândim așa de ceva vreme, nu de la sfârșitul Războiului Rece.”

 

urmând arme automate. Multe obiecții față de a face lucruri neplăcute vor dispărea. Nu a trebuit să gândim așa de ceva vreme, nu de la sfârșitul Războiului Rece.”

 

Ceea ce îi îngrijorează cel mai mult pe planificatorii militari este perspectiva ca sistemele automate să fie folosite ca arme de distrugere în masă de către un stat sau un grup terorist. Imaginați-vă o țară care dezlănțuie milioane de mini mașini ucigașe înarmate cu o mică încărcătură explozivă în orașele inamicului pentru a-i elimina pe cei selectați de algoritmi pe baza convingerilor lor politice, rasei sau religiei. Această perspectivă de coșmar a fost evidențiată de videoclipul YouTube din 2017 Slaughterbots. A arătat roiuri de drone mici echipate cu sisteme de recunoaștere a feței și explozibili care erau dezlănțuite pentru a căuta și ucide indivizi selectați. Unele dintre mini-drone sunt văzute făcând echipă pentru a face o gaură într-un perete pentru a avea acces la ținte în Congresul SUA.

 

Filmul de ficțiune Slaughterbots a avertizat cum automatizarea ar putea face mai probabil un război total.

„A fost fictiv”, spune Stuart Russell, profesor britanic de inteligență artificială la Universitatea din California, Berkeley, care a creat filmul cu finanțare de la Future of Life Institute, un grup de oameni de știință și tehnologi. „Scopul nostru a fost să arătăm care sunt consecințele logice ale fabricării unor astfel de arme.” Acum se simte justificat. „Mașini similare sunt deja în uz”, spune el, referindu-se la câmpurile de luptă libian și armean.

 

Imaginați-vă ce ar putea face un dictator bine dotat și cu un gânduri genocide. „Dacă o țară este cu adevărat serioasă, nu ar exista prea multe în calea acționării a sute de mii și chiar milioane de drone, cred că aceasta este o îngrijorare serioasă”, spune Russell.

 

El încă speră ca răspândirea roboților ucigași să poată fi controlată. „Oamenii spun: „Dacă nu facem asta, dușmanii noștri o vor face.” Este un pic ca și cursa înarmărilor biologice din anii 1960 și 1970”, spune Russell. „Dar am oprit armele chimice, am oprit armele biologice, am oprit minele. Nu văd de ce nu ar putea să oprim și asta.”

 

Mary Wareham, director de promovare a armelor pentru Human Rights Watch, este de acord. Ea spune că „delegarea deciziilor pe viață și pe moarte către mașinile de pe câmpul de luptă este un pas prea departe” care ar putea duce la „dezumanizarea în continuare a războiului”.

 

Cu toate acestea, beneficiile sistemelor autonome sunt atât de mari încât unele țări puternice se opun reglementării pe motiv că concurenții ar putea să trișeze și să obțină un avantaj imbatabil în război.

 

„Nu există absolut niciun kilometraj în a spune că aceste lucruri nu pot exista, pentru că există deja”, spune Barrons. „Și nu îi poți opri pe cei care doresc să le facă. Nu poți dezinventa chestiile astea.”

 

Alți experți susțin că încercarea de a afla unde să tragă linia pe care robotica este permisă și care nu este permisă se va dovedi imposibilă, mai ales că tehnologia este deja utilizată în multe aspecte ale operațiunilor militare moderne.

 

„Fie că este vorba de droids de luptă sau de IA (inteligență artificială) care sfătuiesc politicieni și generali, suntem în pragul războiului inteligent artificial”, scrie Kenneth Payne în I, Warbot, o carte recentă despre automatizarea militară. Dezvoltarea rapidă a tehnologiei militare IA îi face pe oficialii din securitate europeni și americani să fie nervoși cu privire la modul în care țările implicate într-un conflict „existențial” (Israel, de exemplu) ar putea fi pregătite să aplice „o serie întreagă de aceste tehnologii”; și modul în care acest lucru ar putea escalada tensiunile în Orientul Mijlociu cu consecințe catastrofale. „Este o cale pe care mulți dintre noi nu vor să meargă”, spune o sursă de informații.

 

Noua cursă a înarmărilor a provocat o explozie a cercetării din sectorul privat.

 

Anduril Industries, dezvoltator de drone armate

Anduril Industries a fost fondată în America în 2017 de Palmer Luckey, în vârstă de 29 de ani, un designer de căști de realitate virtuală și donator republican proeminent. Evaluată în prezent la 4,6 miliarde de dolari, Anduril a început anul acesta să furnizeze drona sa Ghost Royal Marines din Marea Britanie.

 

Chris Brose, directorul de strategie al companiei, spune că Ghost este folosit împreună cu software-ul AI numit Lattice, care permite dronelor să „colaboreze între ele, eliminând acea povară cognitivă de pe operatorii umani” în timp ce scanează câmpul de luptă pentru amenințări sau „obiecte” de interes” despre care au fost programate să-și alerteze stăpânii umani. De asemenea, pot fi echipate cu arme și programate să le tragă automat atunci când detectează anumite ținte.

 

Cu toate acestea, Brose crede că „multe lupte viitoare” nu vor fi „cinetice” – un eufemism militar pentru împușcături. La fel de importantă va fi „capacitatea de a scana câmpul de luptă și de a conduce un război electronic”, blocând mașinile celeilalte părți.

 

Acesta este un teritoriu neexplorat.

Cu cât sunt folosite mai multe mașini în luptă, cu atât mai mult războiul poate deveni o competiție între roboții fiecărei părți. Ar putea însemna că țările intră în război mai des – deoarece mașinile sunt consumabile – cu riscul de a provoca o conflagrație mai largă. Sau ar putea face războiul mai puțin ruinos în termeni umani.

 

Experții sunt totuși sceptici cu privire la posibilitatea unor războaie fără sânge. „Prin acest argument am putea să ne rezolvăm toate disputele jucându-ne de-a țintele,” spune Russell. El avertizează că automatizarea ar putea face escaladarea mai probabilă: mașinile ar putea răspunde la un atac perceput cu un atac real, declanșând un război total. „Am avut mai multe situații în cazul războiului nuclear, dar, din fericire, erau oameni în buclă undeva care luau o decizie.”

 

Oliver Lewis, fost director adjunct al Serviciului digital guvernamental al Regatului Unit și co-fondator al Rebellion Defence, o companie care produce software IA pentru armată, își face griji și de escaladarea accidentală. „Puteți ajunge într-o situație în care aveți o mașină scrisă cu o logică și alta scrisă cu o altă logică care, indiferent de intenția operatorilor umani, se blochează într-o spirală a morții cu incapacitatea de a de-escalada chiar dacă ar fi vrut să o facă. ”

 

El nu crede că o interdicție sau o reglementare va fi convenită în curând, ceea ce face cu atât mai urgent ca țările să descopere cum să detensioneze ceea ce el numește evenimentul „probabil” al unei ciocniri cu mize mari între rivali de sisteme automate în viitorul apropiat.

 

Așa că unii oameni iau o poziție, o ultimă apărare împotriva mașinilor. „Este vorba despre algoritmi și computere care iau decizii cu privire la viețile noastre”, spune Moyes de la Stop Killer Robots. „Toți avem miza să tragem o linie aici”.

 

Redacția 

Redacția

https://romanialibera.ro

România Liberă este o publicație tipărită și online pentru politică, afaceri și avocați, care acoperă anunțuri pentru litigii majore, tranzacții și probleme de reglementare. A fost fondată în 1877, în România. RL este o publicație de ultimă oră și unul dintre cele mai cunoscute cotidiene la nivel mondial, în principal ca voce a opoziției împotriva autocraților și a fostei Securități. Printre autorii și cititorii noștri se numără cea mai mare organizație filantropă, Fundația pentru o Societate Deschisă din SUA, precum și editorialiști internaționali celebri, profesori de știință și de drept din întreaga lume. În 2009, RL publica săptămânal un supliment de opt pagini cu articole în limba engleză din New York Times, astăzi publică cele mai noi videoclipuri și știri Reuters. Cu sediul în București, RL numără în prezent 50 de colaboratori, agenți și jurnaliști.

 

 

https://romanialibera.ro/tech/dezvoltarea-robotilor-ucigasi-se-poate-avea-incredere-in-ei-analiza-despre-noua-cursa-a-inarmarilor/

 

 

/////////////////////////////

 

 

 

Putere nemarginita Anthony Robbins recenzie

 

de Druta Oana Catalina

 

Carte descrisa in trei propozitii:

 

  1. Puterea nemarginita este abilitatea de a produce rezultatul dorintei tale si sa creezi valoare in acest proces de implinire.

 

  1. Actiunea este ceea ce te conduce la marele succes.

 

  1. Nimic nu are insemnatate decat sensul pe care noi il acordam.

 

Principalele cinci idei

 

  1. Cum te simti nu este rezultatul a ceea ce se intampla în viața ta, ci este interpretarea ta a ceea ce se intampla.”

 

  1. Modul în care comunicăm cu cei din jurul nostru și felul în care comunicăm cu persoana noastra determină neaparat calitatea vieții noastre.”

 

  1. Pentru a obține o calitate cat de cat modesta a vieții, trebuie să te lucrezi la starea ta care să te susțină in general pe tine și realizările tale.
  2. Când sunt tratate eficient, convingerile pot fi cele mai puternice puteri pentru a aduce binele în viața ta.

 

  1. Întrebați-va pe voi ce ati putea să faceti dacă ati ști că nu veti eșua?

 

Rezumatul cartii putere nelimitată

 

Pentru Tony, puterea nelimitată este capacitatea de a produce rezultatele pe care le dorești cel mai mult și de a crea valoare pentru alții în acest proces.

 

„Acțiunea este ceea ce te conduce la un mare succes. Acțiunea este ceea ce aduce rezultate. Cunoașterea este doar putere interioara care daca ajunge în mâinile cuiva va reusi să convinga sa se ia măsurile propice. De fapt, definiția literală a cuvântului „putere” este „abilitatea de a acționa”.

 

„Cum te simți nu este rezultatul a ceea ce se intampla în viața ta, ci este interpretarea ta a ceea ce se intampla.”

 

„Tu ești cel care decide cum să simți și să acționezi pe baza felurilor ce tin de alegerea ta cum sa privesti viata. Nimic nu are vreo semnificație în afară de sensul pe care i-o dăm.”

 

Tony crede că sunt șapte trăsături fundamentale de caracter pe care toți le-au în ei înșiși, șapte caracteristici care sunt: pasiune, strategie, credinta, claritatea valorilor puterea de conexiune, comunicarea.

 

„Modul în care comunicăm cu ceilalți și felul în care comunicăm cu noi înșine determină în cele din urmă calitatea vieții noastre.”

 

„Diferența dintre cei care nu își ating obiectivele în viață și cei care reușesc este diferența dintre cei care nu se pot pune într-o stare de implicare in atingerea obiectivelor”

 

Credințele sunt abordări compuse ulterior, semne ale percepției, care ne filtrează comunicarea către sinele nostru într-o manieră consecventă.

 

De unde vin convingerile: mediu inconjurator, experienta, cunostinte, evenimente, vizualizari.

 

Care sunt cele 7 minciuni ale succesului

 

  1. Totul se întâmplă cu un motiv și un scop și ne servește.

 

  1. Orice s-ar întâmpla, asumă-ți responsabilitatea

 

  1. Nu există așa ceva ca eșecul. Sunt doar rezultate.

 

  1. Nu este necesar să înțelegeți totul pentru a putea folosi totul.

 

  1. Munca este joacă.

 

  1. Oamenii sunt cea mai mare resursă a ta.

 

  1. Nu există succes durabil fără angajament.

 

https://reflectiiasupravietii.wordpress.com/2022/06/16/putere-nemarginita-anthony-robbins-recenzie/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Puterea prezentului Eckhart Tolle, recenzie

 

de Druta Oana Catalina

 

Eckhart Tolle a experimentat o transformare spirituala profunda cand avea 29 de ani. A petrecut 10 ani explorand si invatand din experientele sale cu altii in schimbarea interioara. Este convins ca fiecare persoana poarta samanta iluminarii si fara de care nu ne-am putea ridica asupra predominantei mintii. Autorul foloseste in scrierea sa formatul intrebare raspuns prin intelegerea si practica puterii prezentului.

 

 

„Orice conține momentul prezent, acceptă-l ca și cum l-ai fi ales. Lucrează întotdeauna cu el, nu împotriva lui. Fă-l prieten și aliat, nu dușman. Acest lucru îți va transforma în mod miraculos întreaga viață.”

 

 

Tolle afirma ca pentru a te identifica cu mintea ta este sa fii prins in timp: sa fii detasat de trecut de amintiri si sa te legi de viitor prin anticipare. El ne provoaca sa ne schimbam constiinta timpului catre prezenta fizica. Este ceea ce maestrul Zen ne spune: Daca acum nu? Atunci cand? Este ceea ce Sufis inseamna cand vorbesc despre ei insisi ca si fii timpului prezent. Prezenta sau prezentul este cheia libertatii.

 

 

„De îndată ce onorați momentul prezent, toată nefericirea și lupta se dizolvă, iar viața începe să curgă cu bucurie și ușurință. Când acționați din conștientizarea momentului prezent, orice ați face devine impregnat cu un sentiment de calitate, grijă și iubire – chiar și cea mai simplă acțiune.”

 

 

Rezistam momentului prezent cu jocuri mintale sau ne ingrijoram ori ne stresam ceea ce ne duce catre un moment din viitor. Este nevoie de exercitiu pentru a trai in prezent. Tolle prezinta urmatoarele exercitii:

 

 

De fiecare dată când urcați și coborâți scările din casa sau locul de muncă, acordați o atenție deosebită fiecărui pas, fiecărei mișcări, chiar și respirației. Fii total prezent.”

 

 

„Încercați un mic experiment. Închideți ochii și spuneți-vă: „Mă întreb care va fi următorul meu gând”. Apoi fii foarte alert și așteaptă următorul gând. Fii ca o pisică care urmărește o gaură pentru șoarece. Ce gând va ieși din gaura pentru șoarece? Încearcă acum.”

 

 

Cand faci ultimul exercitiu este posibil ca sa observam etichetele mentale si sa judecam experientele noastre si asta este ceea ce ne creeaza probleme, durere si nefericire. Oricand te surprinzi plangandu-te realizezi ca asta implica neacceptarea a ceea ce este. Tolle sugereaza ca e indicat sa faci un obicei din a monitoriza starea ta emotionala prin observarea proprie. El observa ca trebuie sa iti redirectionezi atentia de la gandire si corp catre propria fiinta.

 

 

Tolle vede relatiile ca pe o practica spirituala. El crede ca obstacolul major al barbatilor este gandirea si al femeilor este durerea corporala. In capitolele finale, autorul vorbeste despre permanenta si despre ciclurile vietii folosind negativitatea si natura compasiunii, dedicarea in relatiile personale, transformarea bolii in ilumnare si transformarea suferintei in pace. Tolle concluzioneaza ca iluminarea inseamna sa alegi sa fii in starea prezenta decat in alte momente din viata. Inseamna sa spui da a ceea ce este sau a ceea ce exista.

 

 

Puterea prezentului Eckhart Tolle recenzie

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

Seria Amintiri din viitor Andreea Russo

 

 

 

 

Intotdeauna ne lasam ghidati de dorinta de a cunoaste viitorul, dar sa nu ne lasam bantuiti de trecut sau sa ne  bazam doar pe prezent din teama de viitor. Crestem, ne maturizam inaintam viata condusi de trecut.

 

Viitorul contine dezamagiri dar si impliniri. Mir stia ca o va cunoaste pe Amelia, dar ghidat de amintirile din viitor care prezicea moartea sa, l-a determinat sa se izoleze sa fuga de viata lui. Nu isi dorea sa raneasca pe nimeni si astfel si-a creat propria moarte. S-a ascuns de sora sa si de parintii lui din dorinta de a-i proteja de suferinta si durere. Amelie imprumuta identitatea surorii sale geamana pentru a ascunde faptul ca si ea are amintiri din viitor si durerea pierderii iubirii sale din viitor o face sa se poarte distant si rece fata de Mir.

 

Volumele sunt pline de invataminte, citate, vorbe de duh si idei despre faptul ca iubirea si viata trebuie traite in prezent. Trecutul va ramane in trecut, selectionand ce amintiri doresti sa pastrezi si ce amintiri doresti sa stergi. Viitorul ramane in viitor , iar acesta se poate schimba imprevizibil.

 

Mir si Amelia au in comun darul de a vedea in viitor. Acest lucru ii face sa se izoleze de ceilalti , de prieteni si familie pentru a nu le provoca durere cu ideile si intamplarile din viitor. Oare Mir si Amelia se vor intalni?

 

amintiri din viitor vol 1

Am ajuns într-o lume paradoxală, o lume în care, în pofida faptului că putem auzi, vedea

și vorbi, suntem surzi, orbi și muți –

 

Privesc fața dumneavoastră. Harta ridurilor de pe ea are forma tristeții.

 

A învățat să prețuiască prezentul, singurul moment în care suntem în stare să fim

stăpâni pe propriul destin. Din cea mai cumplită durere se naște divinul.

 

Doare enorm ideea că vei fi respins doar din motiv că așa ești tu, un om diferit

O întrebare corectă întotdeauna are și un răspuns.

 

Eu cred că fiecare om trăiește două vieți paralele, una ziua, cea rațională,

și alta noaptea, cea spirituală. Visele ne dezvăluie cealaltă viață, cea ascunsă.

 

Viața e un labirint plin de mister, pe care fiecare îl parcurge individual, cineva se pierde în acel

mister, altcineva îl ignoră. O alegere la care toți avem drept egal.

 

Omul caută mereu dovezi, dar adevărata credință constă în a crede fără a vedea, fără a auzi.

 

La fericire nu ai cum să ajungi fără să nu îți murdărești papucii de tristețe

Nimeni, absolut nimeni nu pleacă de acolo unde îi este bine.

 

Blocați în sistem,ne punem scopuri. Credem că totul e în mâinile noastre, în timp ce mâinile noastre sunt în alte mâini. Fugărim

anii și nu prețuim momentele

 

Noi alegem să râdem sau să plângem. Existăm în funcție de ceea ce alegem.

Eu am ales să râd.Nu este greu să faci o alegere, e greu să trăiești cu ea

 

Dacă ați ști când treceți pe lângă un viitor prieten, dușman, suflet pereche, probabil ați

fi mai atenți la trecători.

 

vol 2 amintiri din viitor

Nimeni nu zice să arunci trecutul la Pentru a trece mai departe, e nevoie să

pășești peste ceea ce realmente te face nefericit și slab.

 

coșul de gunoi, dar e evident faptul că pentru a trece mai departe e nevoie să pășești peste

ceea ce realmente te face nefericit și slab.

 

Trecutul rar când te lasă în pace, acestuia îi place să revină în cel mai neașteptat mod și timp, demonstrând

că el e cel care hotărăște când are să plece.

 

Nimeni nu pleacă fără permisiunea noastră,o plecare înseamnă o absență, iar o absență fizică

niciodată nu poate fi numită plecare, pleacă doar cel care absentează din suflet.

 

Vieții trebuie să îi demonstrezi că ești în viață.

 

Credem cu toții că suntem ca toți.

Cum poți fi atât de fericit, când parcă ai tot, şi parcă nu ai nimic?

 

Caut oare și eu un gospodar? Un om care să mă îngrijească de propriile temeri, un om

care să mă ridice și să mă ajute să cresc spre viitor

 

Oamenii descriși în paginile unui jurnal sunt atât de promițători,

însă când îi întâlnești în realitate au tendința să te dezamăgească.

 

vol 3

 

Trebuie să înțelegi, că indiferent de amintirile pe care leai

avea, acestea mereu te blochează într-un anumit timp. Tocmai de asta nici

acum nu ești fericit, deși credeai că normalitatea este unicul tău neajuns.

Trăiește-ți prezentul. Construiește-ți viața. De fapt, aceasta se construiește zilnic.

Ai trăit prea mult timp pentru alții, acum și aici trăiește pentru tine.

 

Acesta este adevărul, iubim oamenii fără să-i cunoaștem. Apoi, într-o zi ne trezim și ne

întrebăm pe cine iubim?

 

Viața este asemeni unui pod. Trecutul reprezintă începutul vieții. Dacă nu te miști din loc, niciodată nu vei

vedea peisajul ce se deschide de pe acesta, dacă îl traversezi cât mai repede

pentru a ajunge în celălalt capăt, nu vei atrage atenție la peisaj, vei fi prea axat pe

destinație și nu vei înțelege nimic din această călătorie. Cel mai bine e să mergi

încrezător pe pod și, în același timp, să privești în jur. Să vezi un răsărit, un apus.

Să simți ploaia. Să te bucuri de primul fulg, prima rază de soare și prima frunză

îngălbenită.

 

Doi oameni aruncați pe o scenă, o scenă aruncată într-un teatru, un teatru

aruncat într-un oraș, un oraș aruncat pe un glob, un glob aruncat în întuneric,

întunericul aruncat în imaginație.

Imaginația aruncată pe o hârtie.

 

Da, nimic nu se repetă, totul trebuie trăit la timpul său. Orice clipă e unică, la fel ca și noi

 

 

 

Seria Amintiri din viitor Andreea Russo

 

/////////////////////////////////////////////

 

COPIII CONTRA MARXISMULUI, de Annie Holmquist

 

 

 

Săptămâna trecută campioana olimpică britanică Laura Kenny a anunțat că așteaptă un nou copil.

 

Știrea era în secțiunea sport a BBC și mi-a atras atenția din două motive: primul era acela că noul născut venea într-o familie de oameni căsătoriți, iar al doilea că mama era foarte nerăbdătoare să își vadă copilul. În vremurile noastre, ambele motive apar ca anomalii, și asta deoarece copiii vedetelor se nasc din părinți care au foarte mulți parteneri, iar multe femei – în special cele de succes și cu un profil public, precum Kelly – par să creadă că a avea un copil le va distruge cariera.

 

Din nefericire, bebelușii și copii în general nu sunt foarte prețuiți în societățile moderne. Statul meu, de pildă, este gata să introducă dreptul de avort în constituția statului. Mulți tineri americani au decis că le e mai bine fără copii, amânând nașterea lor în favoarea cursurilor de yoga sau a călătoriilor prin țară, fără să-și dea seama că mai departe vor da peste singurătate și indiferență.

 

Înainte de a-i acuza pe tineri pentru asemenea idei ar trebui să analizăm de unde le-au primit. Având în vedere că tânăra generație a fost îmbibată la școală și în societate de marxism, nu e greu să ne dăm seama cine e vinovat, ținând cont că respingerea vieții și a copiilor reprezintă o teză de bază a grupurilor marxiste.

 

Fostul spion comunist Whittaker Chambers confirmă acest lucru în autobiografia sa „Witness”:  „Unul dintre grupurile extrem dintre comuniști susținea că e greșit din punct de vedere moral ca revoluționarii profesioniști să aibă copii. Nu ar putea decât să-i obstrucționeze sau să-i distragă de la munca lor. Era unul din neajunsurile faptului de a fi comunist”. Sunt cunoscut, nu-i așa?

 

Deși Chambers admite că nu avea astfel de idei, pe vremea aceea el presupunea că nu va avea niciodată copii din cauza implicării sale în mișcarea comunistă. Totuși, lucrurile s-au schimbat când a descoperit că soția sa a rămas însărcinată. Cu toate că la început a fost bucuros peste măsură, și-a dat seama apoi că el și soția sa trebuie să scape de copil.

 

„Avortul era ceva comun în viața de partid. Existau doctori comuniști care făceau aceasta pentru o sumă mică de bani. Comuniștii mai pretențioși știau doctori liberali care le ofereau aceleași servicii dar mai scump. Avortul, care astăzi mă îngrozește fizic, îl priveam, ca toți comuniștii, ca fiind nimic altceva decât manipulare fizică”

 

Spre surprinderea sa, soția l-a rugat să păstreze copilul. „Dragul meu, nu-i putem face așa ceva copilului nostru, nu putem face ceva atât de îngrozitor unui bebeluș, nu unui copilaș atât de mic, dragul meu”, i-a spus ea pe un ton rugător.

 

Acel copil s-a născut și l-a scos pe Chambers din fascinația ideologiei marxiste.

 

O astfel de întâmplare mă face să cred că avem nevoie mai întâi să ne schimbăm atitudinea față de bebeluși și copii dacă e să scăpăm de mizeria marxistă în care trăim acum. Ar trebui să-i încurajăm pe tinerii bărbați să se căsătorească și să-și facă o familie. Ar trebui să le încurajăm pe tinerele fete să fie gata de căsătorie și să fie blânde în casă, în loc să năzuiască numai după facultate, carieră și să se încarce cu multele datorii care vin din asemenea ambiții. Ar trebui să încurajăm familiile cu trei, patru, șase sau opt copii, în loc să-i plângem că „sunt ocupați până peste cap”, sau se ne punem întrebări sceptice legate de cum îi vor crește.

 

Copiii au darul de a-ți schimba perspectiva. Oamenii care au copii, care-i cresc în familii solide, mari și bune – aceștia sunt indivizii care vor avea o filosofie total opusă celei marxiste.

 

Să ne bucurăm pentru ei. Data viitoare când veți vedea la magazin o familie cu mulți copii sau când veți auzi de un cuplu tânăr care urmează să nască un alt copil, mulțumiți-le. Ei și copiii lor sunt biletul nostru de ieșire din gunoiul cultural în care ne aflăm acum.

 

 

https://contramundum.ro/2023/02/14/copiii-contra-marxismului/

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

Coronavirusul ca armă biologică și formă de bioterorism premeditat

 

 

Publicat

de Teodosie Paraschiv

 

Un proverb vechi spune că „Mai devreme sau mai târziu, adevărul iese la lumină.” Alt proverb ne încredințează că „minciuna are picioare scurte”. Așa s-a întâmplat și cu falsa pandemie, pusă la cale, cu mult timp înainte de Elita satanică care conduce lumea. Demonii știu că mai au puțin timp la dispoziție, și acum caută să prindă cât mai multe suflete în plasa lor, prin tot felul de mijloace. De mii de ani, acești demoni pun în lucrare „taina fărădelegii”, prin care doresc să pună stăpânire pe lume și pe sufletele oamenilor.

 

Noua ordine mondială este un concept satanic și are ca obiectiv înlocuirea ordinii divine cu una satanică. În vremea noastră obiectivul este distrugerea creștinismului, și mai ales a ortodoxiei, pentru a facilita instituirea noii ordini mondiale satanice. Demonii știi că ceea ce le mai stă acum împotrivă este Ortodoxia.

 

Din nefericire, toți cei care au susținut campania de injectare a oamenilor au făcut jocul demonilor și a lui Lucifer.

 

Dr. David Martin, în cadrul Conferinței Covid din Parlamentul European, a dezvăluit fapte care ar trebui să șocheaze întreaga lume. El a explicat foarte clar că „pandemia” nu s-a produs peste noapte.

 

„Cei mai mulți dintre dumneavoastră nu știu că virusul corona, ca model de patogen, a fost izolat în 1965. Coronavirusul a fost identificat în 1965 ca fiind unul dintre primele modele infecțioase virale replicabile care poate fi folosit pentru a influența o serie de alte aspecte din patologia umană. A fost izolat și asociat cu răceala obișnuită.

 

Dar ceea ce este în particular interesant în legătură cu izolarea sa în 1965, este că a fost imediat identificat ca un patogen care poate fi folosit și modificat pentru o întreagă gamă de scopuri. Și m-ați auzit bine, s-a întâmplat în 1965.”

 

De atunci cercetările au urmărit crearea unei arme biologice care să infecteze lumea în mod intenționat și care să fie un fel de sperietoare pentru omenire, cu intenția de a-i determina pe oameni să accepte injectarea cu un așa-zis vaccin, care nu potejează de nimic.

 

Așa cum am atenționat în predicile mele, încă din anul 2020, „pandemia” a fost folosită doar ca pretext pentru injectarea oamenilor în masă cu ARNm, nanotehnologie, oxid de grafen, hidrogel și alte otrăvuri.

 

Ascultați declarațiile Dr. David Martin.

 

Player video

 

00:00

21:20

 

 

Într-un alt interviu din 2022, Dr. David Martin explică faptul că „ARNm are capacitatea de a se rescrie în cadrul ADN-ului uman” și că „genomul uman al persoanelor injectate va fi alterat!”

 

Player video

 

00:00

02:16

 

 

Cu toate aceste dovezi, sataniștii de la Davos în frunte cu Klaus Schwab, vor să impună vaccinarea obligatorie, folosind ca pretext declararea unei noi „pandemii”, provocare de activarea armelor 5G. În urma activării acestor arme 5G, cei mai mulți dintre injectați vor muri. Dr. Rashid Buttar avertiza că rata mortalității poate ajunge până la 88%.

 

Simptomele celor afectați vor fi asemănătoare febrei hemoragice.

 

Analizând aceste informații, gândul mi se duce la afirmațiile lui Albert Bourla, directorul de la Pfizer, care în cadrul Forumului Economic Mondial și-a văzut împlinit visul de a reduce populația cu 50%. Da, ați auzit bine. Sunt chiar cuvintele lui.

 

„Cred că aceasta este împlinirea unui vis, pe care l-am avut împreună cu echipa de conducere, când am început în 2019. În prima săptămână ne-am întâlnit, în ianuarie 2019, în California, pentru a stabili scopurile pe următorii 5 ani. Iar unul din ele a fost ca până în 2023 să reducem polulația lumii cu 50%. Eu cred că astăzi acest vis a devenit realitate.”

 

Player video

 

00:00

00:37

 

 

Așadar, să nu vă mirați dacă în curând veți auzi de declararea oficială a unei noi „pandemii”. Ea va veni, mai devreme sau mai târziu. Va veni pentru că este planificată să vină. Ea va fi efectul armei biologice numite „vaccin anti-COVID”. Pentru că majoritatea celor injectați au otrava în ei. Radiațiile 5G vor fi folosite pentru eliberarea otrăvurilor în ormagism.

 

Ce trebuie să face?

 

  1. În primul rând să conștientizăm că suntem într-un război duhovnicesc.
  2. Să nu ne mai încredem în guvernanți cum că ne-ar vrea binele. Guvernanții sunt în război cu noi. Guvernanții ne-au trădat.
  3. Să acționăm fără frică!
  4. Să refuzăm injectarea cu otrăvuri și nanotehnologie.
  5. Să refuzăm identitatea digitală și orice tip de documente digitate, sau cod QR.
  6. Să refuzăm și să boicotăm orice fel de restricții sau restrângere a libertăților de mișcare.
  7. Pregătiți-vă de luptă! Pregătiți-vă armele! Pregătiți-vă psihologic și duhovnicește!
  8. Procurați-vă următoarele arme: Sfânta Cruce, Noul Testament și Psaltirea.
  9. Păstrați-vă calmul fără a intra în panică.

 

Bibliografie

 

[1] https://www.activenews.ro

[2] Dr. Martin-Coronavirusul ca armă biologică și formă de bioterorism premeditat

 

 

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2023/07/08/coronavirusul-ca-arma-biologica-si-forma-de-bioterorism-premeditat/

 

 

////////////////////////////////////

 

 

Planurile nebunești ale Forumului Economic Mondial

 

Publicat

 de Teodosie Paraschiv

 

Forumul Economic Mondial este forța motrice a unei transformări radicale în lumea noastră. Ei spun că această metamorfoză a fiecărui aspect al existenței umane este necesară pentru a „salva planeta”. Care sunt ideile lor geniale, de a ne „salva” pe toți?

Mai jos este o listă cu câteva exemple…

 

Vă rugăm să fiți conștienți de faptul că nivelul de nebunie din aceste planuri publicate oficial depășește ceea ce poate înțelege orice ființă umană normală.

 

Acest lucru ne poate determina să-l respingem drept o prostie. Trebuie totuși să înțelegem că acestea sunt obiectivele lor reale, majoritatea fiind în plină dezvoltare. Toate referințele pentru aceasta pot fi găsite în versiunea online.

 

✔ Implementarea pașapoartelor de vaccin, care exclud oamenii din societate dacă nu iau continuu injecții de rapel.

 

✔ Implementarea sistemelor de recompensare socială, care acordă puncte atunci când oamenii se conformează și elimină drepturi atunci când oamenii rezistă.

 

✔ Mutarea celei mai mari părți a umanității în orașe inteligente, unde gândurile, emoțiile și visele oamenilor sunt în mod constant înregistrate.

 

✔ Limitarea distanței pe care o pot parcurge în orașe de la casele lor la 15-20 de minute. Oamenii vor avea nevoie de permise pentru a merge mai departe.

 

✔ Impunerea monedelor digitale care pot fi controlate de conducători și Băncile Centrale. Deținerea și cheltuirea fondurilor trebuie limitată de guverne.

 

✔ Eliminarea dreptului de proprietate asupra proprietății private. Totul trebuie închiriat: case, mașini, unelte, chiar și haine.

 

✔ Blocarea luminii soarelui ca să nu mai ajungă pe pământ pentru a preveni „încălzirea globală”.

 

✔ Permiterea doar a informațiilor online care susțin agenda. Cenzurează tot ceea ce le pune sub semnul întrebării sau le critică planurile

 

Promovarea educației homosexuale în grădiniță și clasa I. Învață-i pe copii să se masturbeze și să aibă parteneri sexuali.

 

Promovarea pedofiliei ca preferință sexuală naturală care trebuie inclusă în societate. Etichetează adversarii drept „uratori”.

 

Îndoctrinarea copiilor de școală să-și modifice chirurgical identitatea sexuală fără acordul părinților.

 

Reducerea sau eliminarea drepturilor și libertăților personale din umanitate. Drepturile fundamentale ale omului trebuie recalibrate.

 

Transformarea oamenilor în cyborgi, conectați la cloud, unde Inteligența artificială îi va monitoriza constant.

 

Crearea unei clase de umanoizi de elită cu abilități supraomenești care vor domni asupra umanității.

 

Permisiunea ca managerii să vadă ce se întâmplă în creierul angajaților lor.

 

Folosirea 5G pentru a citi gândurile și emoțiile oamenilor și pentru a introduce gânduri și sentimente în populație.

 

Înlocuirea medicilor, avocaților, profesorilor, miniștrilor, clericilor etc. cu Inteligența artificială

 

Permisiunea pentru Inteligența artificială pentru a controla umanitatea spunându-le oamenilor cu cine să se căsătorească, ce să cumpere, cu cine să voteze etc.

 

Înlocuirea cărnii de vită hrănită cu iarbă cu insecte modificate genetic cultivate în fabrici.

 

Convingerea persoanelor în vârstă să aleagă eutanasierea timpurie pentru a nu împovăra economia.

 

Și așa mai departe…

 

Există mult mai multe, dar această prezentare generală oferă o idee generală despre ideile lor „strălucitoare”, care cu siguranță vor „salva planeta” și ne vor face viața mult „mai bună”.

 

Alte concepte sunt: limitarea contactului uman din școli, adunări, cumpărături, participarea la slujbele religioase, socializare etc., cu trecerea lor în online, unde toată lumea trebuie să trăiască în spatele unui ecran; permanentizarea folosirii măștilor de față sufocante; împingând omenirea să-și petreacă timpul în realități virtuale și convingându-i pe oameni că este mult mai bine decât realitatea. În plus, Forumul Economic Mondial dorește să închidă 30% din toate zonele sălbatice, astfel încât a te bucura de frumusețile naturii în aer liber va deveni mult mai greu.

 

Toate acestea sună absolut nebunesc și incredibil, dar este literalmente ceea ce anunță public și la care se lucrează în întreaga lume. Toate referințele pentru aceste informații pot fi găsite în versiunea online. Vă rugăm să împărtășiți acest lucru în toată lumea pentru a avertiza omenirea. Numai atunci când destui oameni devin conștienți de aceste agende nebunești, pot fi opriți. Așa că vă rog să împărtășiți asta.

 

SURSA: https://stopworldcontrol.com/domination/

 

 

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2023/07/14/planurile-nebunesti-ale-forumului-economic-mondial/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

James Corbett: A FI SĂNĂTOS ÎNTR-O SOCIETATE BOLNAVĂ

 

Dacă citiți acest articol, sunt șanse mari că sunteți deja conștienți de cât de nesănătoasă poate fi societatea noastră. Poate că v-ați dat seama pentru prima dată că ceva este profund în neregulă cu lumea noastră atunci când ați observat discrepanța dintre ce cred de fapt majoritatea oamenilor – că JFK a fost asasinat în urma unei conspirații, de pildă – și ceea ce este acceptabil să exprimați în societate – și anume, că Comisia Warren a investigat temeinic chestiunea și că oricine pune la îndoială rezultatele investigației este un conspiraționist nebun. Sau poate că v-a căzut fisa când ați auzit-o pe fosta secretară de stat americană Madeleine Albright declarând cu nonșalanță în emisiunea 60 minutes că moartea a jumătate de milion de copii irakieni în campania Departamentului de Stat împotriva lui Saddam Hussein „a meritat”.

Sau poate că și voi, ca multe milioane de alți oameni din întreaga lume, ați început să puneți la îndoială bunul simț al societății noastre atunci când ați văzut nebunia din ultimii trei ani, cu guverne care își blochează populația în casele lor, îi înfometează pe cei mai săraci dintre noi și forțează intervenții medicale netestate anterior asupra a miliarde de oameni în numele „sănătății publice”.

 

 

Liderii noștri sunt psihopați

 

În lumea reală, psihopații sunt o categorie a populației care nu are conștiință. Implicațiile depline ale acestei stări mentale ciudate nu sunt evidente pentru marea majoritate dintre noi, deoarece posedăm o conștiință, și presupunem că viața interioară a majorității oamenilor este în mare măsură similară cu a noastră.

 

Potențialul pentru manipulare, decepție, violență și distrugere pe care le oferă această condiție ar trebui să fie evidente în acest moment. Și într-adevăr, așa cum o serie de cărți ale unor psihologi și cercetători care au studiat psihopatia – de la lucrarea seminală a lui Howard Cleckley din 1941, Masca sănătății mintale, la populara carte a lui Robert Hare, Fără conștiință, la volumul lui Andrew Lobaczewski salvat de la coșul de gunoi al istoriei de către o editură independentă, Știința răului ajustată în scopuri politice – au încercat în mod repetat să avertizeze publicul de-a lungul anilor, psihopații chiar există, reprezintă undeva la 4% din populație, și sunt responsabili pentru o mare parte din haosul din societatea noastră.

 

Așadar, de unde știm cine este psihopat? Aceasta, după cum v-ați putea imagina, este o întrebare extrem de contestată. (…) Psihopatia este cel mai frecvent diagnosticată prin intermediul listei de verificare a psihopatiei, revizuită, cunoscută sub numele de PCL-R. Concepută de Robert Hare – cel mai influent cercetător în psihopatie din ultima jumătate de secol – PCL-R implică, printre altele, un interviu semi-structurat în care un subiect este testat pentru 20 de trăsături de personalitate și comportamente manifestate, de la „egocentricitate / grandomanie” la „minciună patologică și decepție” la „lipsă de remușcare sau vinovăție” la „probleme de comportament timpurii”. Deși niciuna dintre aceste trăsături de personalitate nu indică psihopatia luate individual, prezența unui anumit număr dintre ele (care corespunde unui scor de 30 sau mai mare la testul PCL-R) este un indicativ utilizat pentru a diagnostica această afecțiune.

 

Care ar fi așadar scorul mediu al unui politician la acest test? Hai să vedem.

 

Egocentricitate / grandomanie? Bifat. Minciună patologică și decepție? Bifat. Fățărnicie / lipsă de sinceritate? Bifat. Lipsa remușcărilor sau a vinovăției? Bifat. Insensibilitate / lipsă de empatie? Bifat. Stil de viață parazitar? Nu este aceasta definiția unui politician de carieră? Probleme de comportament timpurii? Bifat.

 

 

Ca să fim corecți, o listă cu exemple izolate ale unor astfel de comportamente ale politicienilor nu este suficientă pentru a diagnostica pe nimeni ca psihopat și, luate în mod izolat, nu trebuie să ne convingă de nimic. Nici ar trebui să fim convinși nici de psihologii care și-au oferit opinia profesională asupra unor politicieni pe care nu i-au examinat ei înșiși — cum ar fi neuropsihologul Paul Broks, care, în 2003, specula dacă Tony Blair este sau nu „un psihopat plauzibil?”, sau profesorul de psihologie David T. Lykken, care, în Manualul său de psihopatie, susține nu doar că Stalin și Hitler erau psihopați funcționali, ci că Lyndon B. Johnson „a întruchipat acest sindrom„.

 

Chiar și Robert Hare – care este co-autorul unuia dintre puținele studii empirice care confirmă o prevalență mai mare a trăsăturilor psihopate în rândul funcționarilor corporatiști din programele de formare în management decât în populația generală – a spus că regretă că și-a petrecut cea mai mare parte a carierei studiind psihopații din închisori, mai degrabă decât psihopații în poziții de putere politică și economică. Când a fost întrebat despre acest regret, el a observat că „ucigașii în serie distrug familii”, în vreme ce „psihopații corporatiști, politici și religioși distrug economiile. Distrug societățile.”

 

. . . Dar e și mai rău de-atât. Acești psihopați politici nu se limitează la a distruge societățile. Ei remodelează societățile după propria lor imagine.

 

Proiecții ale psihopaților

 

Ideea că niște sisteme psihopate îi pot face pe oameni care nu sunt psihopați să se comporte ca psihopații ar putea, la prima vedere, să pară contrară intuițiilor noastre morale. Cu siguranță, raționăm noi, oamenii sunt fie „oameni buni”, fie „oameni răi”. Sunt fie psihopati, fie sănătosi. Ei fie sunt tipul de persoană care pot comite o crimă teribilă, fie nu sunt.

 

Cu toate acestea, se pare că raționamentul nostru a fost invalidat de către cercetările în „psihopatie secundară.” Această categorie de psihopatie, denumită uneori sociopatie, este menită să diferențieze psihopații primari – cei născuți cu „lipsa de conștiință” și deficiențele neurocognitive asociate observate de Hare și alții – de psihopații secundari, care dezvoltă trăsături psihopate ca urmare a mediului în care funcționează.

 

(…) Dar poate cel mai revelator experiment în scopul înțelegerii psihopatiei secundare este Experimentul falsei închisori realizat la Universitatea Stanford. Rezultatele acestui experiment au ajuns de notorietate publică. „Gardienii” închisorii au conceput rapid modalități din ce în ce mai sadice de a-și afirma autoritatea asupra „deținuților”, iar doi dintre studenți au trebuit să fie „eliberați” din închisoare în primele zile ale calvarului din cauza abuzurilor psihice suferite. Experimentul a fost oprit după doar șase zile, iar cercetătorii au constatat că atât deținuții, cât și gardienii au arătat „reacții patologice” la situația din închisoare.

 

Adevărata semnificație a acestei lecții a fost resimțită trei decenii mai târziu, când SUA a inaugurat închisoarea Abu Ghraib din Irak ca centru de detenție al prizonierilor. Abuzul fizic, psihologic și sexual al deținuților de la Abu Ghraib a fost adus în atenția lumii în aprilie 2004, când au fost publicate pentru prima dată în mass-media americană imagini grafice ale abuzului.

 

Încă o dată, publicul a început să se întrebe cum e posibil ca niște tineri americani obișnuiți care au fost repartizați în închisoare ca gardieni ai poliției militare să fie capabili să comită acte de un asemenea sadism.

 

Raportul Comisiei pentru servicii armate a Senatului a răspuns parțial la această întrebare privind abuzurile din Abu Ghraib. Raportul detaliază aprobarea de către secretarul apărării de atunci, Donald Rumsfeld, a unei cereri de a utiliza „tehnici agresive de interogare” asupra deținuților, inclusiv pozițiile de stres, exploatarea temerilor deținuților (cum ar fi frica de câini) și simularea înecului. Prin urmare, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că, așa cum poate demonstra chiar și cea mai sumară trecere în revistă a carierei lui Donald Rumsfeld, el a expus mai multe dintre trăsăturile de personalitate de pe lista de verificare PCL-R, inclusiv minciuna patologică și decepția, comportamentul insensibil și neacceptarea responsabilității pentru propriile acțiuni.

 

Legătura dintre Experimentul falsei închisori de la Stanford și ceea ce s-a întâmplat la Abu Ghraib nu le-a scăpat anchetatorilor. Așa-numitul „Raport Schlesinger” privind abuzurile deținuților a inclus o întreagă anexă care detaliază experimentul Stanford și ce a revelat acesta despre modul în care psihopatia secundară poate fi indusă celor care lucrează într-un sistem sau într-o instituție.

 

Ceea ce nu știe majoritatea publicului, totuși, este că finanțarea Experimentului falsei închisori realizat de Stanford a venit de la Biroul de Cercetări Navale, care a oferit o bursă „pentru studiul comportamentul antisocial”. Se pare că psihopații militari au învățat cu siguranță lecțiile acelui experiment – și apoi le-au folosit cu promptitudine.

 

Cât din nebunia societății noastre este o proiecție a psihopaților care ne conduc?

 

Conduși de nebuni

 

În acest moment al studiului nostru, am ajuns la o concluzie pe cât de surprinzătoare, pe atât de incontestabilă: Suntem conduși de nebuni și, trăind și lucrând sub sistemele lor nebune de control, riscăm să devenim noi înșine nebuni. Și mai rău, ultimii ani de nebunie COVID ne-au arătat că psihopații politici își perfecționează armele de control psihologic și că un procent mare din public este mai mult decât fericit să fie executorii statului penitenciar de biosecuritate.

 

Autor: James Corbett

 

Sursă: contramundum.ro

https://2blackjack1.wordpress.com/2023/04/12/james-corbett-a-fi-sanatos-intr-o-societate-bolnava/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Joaca de-a Dumnezeu devine periculoasa pentru omenire

 

 

Cartea lui Dan Brown “Ingeri si Demoni” ar putea deveni realitate. Cercetatorii de la Geneva au reusit sa capteze antimaterie. In romanul amintit, cateva grame de antimaterie puteau pune in pericol soarta intregii omeniri. Cel putin teoretic este cunoscut faptul ca o ciocnire intre materie si antimaterie produce o explozie catastrofala. Doar particulele identice de materie si antimaterie cand se intalnesc se anuleaza reciproc. Altminteri exista un imens pericol de vaporizare a spatiului imediat inconjurator exploziei.

 

Aceasta “joaca de-a Dumnezeu” cum au fost catalogate incercarile savantilor de a intra in intimitatea Creatiei, de la clonare, la celule susa, la reproducerea unor organe pe baza celulelor stem, la crearea in acceleartoare de particule a mini gaurilor negre, a unor minuscule Big-Banguri – daca se poate spune asa-, sau, mai nou, captarea de antimaterie, e drept pentru perioada extrem de scurta poate deveni extrem de periculoasa.

 

Nu conteaza cat de scurt e timpul cat a fost captata antimateria, ci conteaza cantitatea, spun cei ce sunt impotriva unor astfel de experimente. E suficienta si o fractiune cat de mica de secunda pentru a arunca in aer un continet intreg daca ai cantitatea necesara de antimaterie. Azi o particula, maine un grupa, apoi, cateva miligrame, cateva grame, iar la un kilogram deja se pune problema unui risc urias. Chestiunea este ca antimateria nu poate fi captata decat in conditii deosebite, in campuri eletromagnetice foarte mari, dar tehnologia poate evolua.

 

Pe de lata parte, spun cercetatorii, antimateria este un combustibil extraordinar care poate propulsa vehicole, poate conduce in spatiul cosmic nave spatiae cu viteze supercosmice, sau poate fi folosita la producerea de energie electrica, pentru caldura etc. Depinde din ce unghi privesti chestiunea, caci la fel de bine antimateria poate deveni o arma devastatoare, cu mai putin de cateva grame, de sute de ori mai puternica decat bomba atomica de la Hiroshima.

 

Oricum, de oricare parte a baricadei te-ai afla, trebuie consideratat o reusita pentru cercetatorii de la Geneva captarea in premiera a primului atom de antimaterie. Considerat pana acum un mister al stiintei moderne, atomul de antimaterie ii va ajuta sa inteleaga ce s-a intamplat in momentul Big Bang-ului, sustin oamenii de stiinta. In explozia primordiala s-a creat atat materie, cat si antimaterie, in cantitati egale. Dar nu se stie de ce a ramas doar materia.

 

Cu toate ca primii atomi de antihidrogen au fost creati in urma cu 15 ani, pana acum specialistii n-au reusit sa-i studieze pentru ca erau anihilati instantaneu. Insa de data aceasta, au reusit sa-i capteze peste o zecime de secunda, timp suficient pentru analiza. Iar cercetatorii ne anunta ca intervalul de captare, cu alte cuvinte pana la intrarea reactiei in instabilitate, va fi din ce in cemai mare, caci prin studierea atomului de antimaterie se va studia si modalitatea de captare si care ar fi cerintele unui aparat care sa tina captivi atomii. In cartea lui Dan Brown acest aparat nu era mai mare ca un termos obisnuit, generand campuri electromagnetice si tinand in captivitate cateva grame de antimaterie.

 

Sursa agentia.org

 

Citeste

 

Experimentul secolului

 

Dezvaluiri socante despre -CERN Geneva

 

Acceleratorul de particule a creat un „mini Big Bang”

 

 

https://2blackjack1.wordpress.com/proiecte-experimente/experimentul-secolului/joaca-de-a-dumnezeu-devine-periculoasa-pentru-omenire/

 

 

 

 

/////////////////////////////////////

 

Roboţii nu se mai ascund: Putem conduce lumea mai bine. Conferința de presă care a stârnit fiori

 

Conferința de presă organizată la Geneva, sub auspiciile ONU (Profimedia)Conferința de presă organizată la Geneva, sub auspiciile ONU (Profimedia)

 

Scenariile SF despre o lume în care roboții se luptă pentru a prelua de la oameni controlul lumii par să fie tot mai aproape de a deveni, cel puțin parțial, o realitate. La o conferință organizată de ONU, la Geneva, o delegație de roboți umanoizi a luat cuvântul pentru a explica auditoriului că într-o zi vor ajunge să conducă lumea

 

SURSĂ: realitatea.net

AUTOR: REALITATEA.NET

Delegația de roboți consideră totodată că oamenii ar trebui să dea dovadă de prudenţă în faţa inteligenţei artificiale (AI) şi au recunoscut că nu stăpânesc deocamdată emoţiile umane, potrivit Agerpres.

 

 

Roboţii în cauză – unii dintre cei mai avansaţi din lume – au participat în această săptămână, alături de peste 3.000 de persoane, la „Summitul Global de Inteligenţă Artificială în Slujba Binelui”, organizat de UIT, o instituţie din cadrul ONU specializată în noile tehnologii.

 

 

 

În timpul summitului, experţi, directori şi reprezentanţi ai companiilor participante au discutat despre necesitatea elaborării unor reguli care să garanteze că noile tehnologii sunt utilizate în scopuri benefice pentru omenire, precum lupta împotriva foametei sau împotriva schimbărilor climatice.

 

 

 

„Câtă tensiune există în această tăcere”, a declarat unul dintre roboţi în debutul conferinţei de presă, care s-a ţinut doar în limba engleză.

 

 

 

 

https://www.realitatea.net/stiri/stiinta-si-tehnologie/robotii-umanoizi-nu-se-mai-ascund-putem-conduce-lumea-mai-bine-conferinta-de-presa-care-a-starnit-fiori_64a869b42f0b2a73dc377252

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Oamenii de ştiinţă se joacă cu natura-Primul cromozom sintetizat artificial

 

 

Oamenii de ştiinţă se luptă cu epidemia

 

 

 

O echipă internaţională de cercetători au construit cel mai complet cromozom artificial, dintr-o celulă de drojdie, ceea ce ar reprezenta primul pas în construcţia unei noi specii de organisme cu proprietăţi utilizabile în industria chimică şi medicinală.

 

În loc să copieze creaţia naturii, cercetătorii au operat mai multe modificări ale cromozomului eliminând o parte din genele acestuia. Rezultatul obţinut a fost apoi introdus în celule vii ale drojdiei rezultând astfel o specie mutantă.

 

 

”Este cel mai complet cromozom sintetizat construit până acum”, a declarat Jef Boeke, un cercetător al Langone Medical Centre.

 

 

Procesul de producţie, survenit în urma a şapte ani de experimente, a fost făcut cu ajutorul unui program de calculator, proiectat să refacă cromozomul din drojdia de bere. În timp ce alte echipe de cercetători au reuşit să sintetizeze bacterii sau chiar ADN-ul unui virus, acesta este primul cromozom sintetizat al unui organism cu celule nucleice – asemănătoare cu ale omului.

 

”Se comportă aproape identic cu celula de drojdie sălbatică”, a adăugat Boeke.

 

Boeke este un specialist în ”biologia sintetică” – un câmp emergent al ştiinţei care aplică principiile ingineriei la fiinţele vii.

 

 

”Reuşita permite noi experimente asupra evoluţiei genomului şi subliniază abilitatea noastră tot mai mare de modifica şi construi ADN”, a declarat Jim Collins, unul din colegii lui Boeke.

 

Munca acestora a creat o serie largă de nemulţumiri cu privire la faptul că oamenii de ştiinţă se joacă cu natura. În cromozomul de drojdie proiectat, Boeke şi echipa s-au au făcut peste 500 de schimbări şi au îndepărtat aproximativ 50.000 de perechi fundamentale ale ADN-ului considerate necesare pentru reproducerea şi creşterea cromozomului.

 

Este mai puţin ”o joacă de-a Dumnezeu” şi mai mult o inginerie genetică, pe scară largă, a asigurat Boeke cu privire la munca sa şi a colegilor săi.

 

Cercetătorii au mai îndepărtat şi ADN-ul ”gunoi” – părţile din codul genetic pe care cercetătorii nu le-au descifrat cu exactitate – cât şi segmentele cunoscute ca ”gene săritoare” – bucăţi de ADN care îşi schimbă locul în interiorul genomului provocând unele dintre schimbările naturale.

 

Conform ”inginerilor biologici”, 97% din ADN-ul uman ar fi ”în plus”. Totuşi, teoria ”ADN-ului fără rost” a fost demontată de către mai mulţi oameni de ştiinţă care au dovedit că acesta joacă un rol major în domenii mai subtile precum limbajul, gândirea şi comportamentul.

 

https://epochtimes-romania.com/news/oamenii-de-stiinta-se-joaca-cu-natura-primul-cromozom-sintetizat-artificial—215052

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

S-a confirmat: ADN-ul modificat genetic ajunge în organismul oamenilor-Pericolul consumului produselor din organisme modificate genetic

 

 

 

Public Library of Science (PLOS) a publicat un nou studiu care demonstrează că fragmentele de ADN care provin din hrană conţin gene complete care intră în sistemul circulator uman printr-un mecanism necunoscut. Există suspiciuni conform cărora cercetătorii corporaţiilor biotehnologice, precum Monsanto, au identificat deja acest mecanism şi îl folosesc cu bună ştiinţă.

 

Studiul se bazează pe analiza a peste 1000 de eşantioane de sânge de la persoane diferite prelevate de 4 institute de cercetare independente.

 

 

PLOS este o publicaţie ştiinţifică respectată, care raportează în principal despre cercetarea ştiinţifică şi medicală. Studiul pe care l-a publicat despre organismele modificate genetic (OMG) confirmă ceea ce se bănuieşte de ani de zile.

 

În ceea ce priveşte recoltele şi hrana modificată genetic, efectele pe termen lung asupra publicului sunt necunoscute. Primele produse alimentare din organisme modificate genetic au început să fie comercializate în 1994. Testarea tuturor combinaţiilor posibile asupra unei mase destul de mari de oameni şi pe o periadă de timp destul de lungă este imposibilă încă, deci nu se poate spune cu siguranţă că sunt inofensive.

 

Geneticianul David Suzuki şi-a exprimat îngrijorarea asupra faptului că populaţia planetei este supusă unui “experiment genetic de proporţii” de durată lungă, deoarece mulţi oameni continuă să consume OMG.

 

Progresele ştiinţifice din ultimii ani în genetică au arătat că organismele pot face schimb de gene unele cu altele. Înainte de asta se credea că genele pot fi schimbate doar între membrii aceleiaşi specii, prin reproducere. Geneticienii urmăreau, de obicei, moştenirea genetică în mod linear vertical pe firul matern şi patern. Azi, oamenii de ştiinţă recunosc faptul că genele pot fi schimbate nu doar între membrii aceleiaşi specii, ci şi între membrii speciilor diferite.

 

 

“Sistemul nostru circulator e considerat a fi un mediu bine delimitat de lumea externă şi de tractul digestiv. Conform paradigmei standard, macromoleculele mari ingerate prin hrană nu pot trece direct în sistemul circulator. În timpul digestiei, se crede că proteinele şi ADN-ul sunt degradate în constituenţi mai mici, respectiv aminoacizi şi acizi nucleici, iar apoi absorbiţi printr-un proces activ şi complex şi distribuiţi în diferite părţi ale corpului prin circulaţia sângelui. Aici, prin analiza a peste 1000 de eşantioane de sânge uman prelevate de 4 institute independente, s-au identificat dovezi că fragmentele de ADN provenite din hrană sunt destul de mari ca să poarte gene întregi, pot evita degradarea şi printr-un mecanism necunoscut pot pătrunde în sistemul circulator uman. În una dintre mostrele de sânge concentraţia de ADN provenită din plante era mai mare decât concentraţia de ADN uman. Concentraţia de ADN de plante arată o distribuţie normală a genelor surprinzător de exactă în probele de plasmă în timp ce proba non-plasmatică de control s-a dovedit a fi fără ADN de la plante”.

 

Nu e ca şi cum o fiinţă umană s-ar împerechea cu un măr sau banană şi ar face astfel schimb de material genetic. Ceea ce biotehnologia şi corporaţiile precum Monsanto au făcut a fost că au permis transferul de gene fără a ţine cont de limitările sau constrângerile biologice. Problema cu acest fapt e că se bazează pe o ştiinţă foarte nocivă. Condiţiile şi regulile biologice care se aplicau până acum transferului genetic vertical (între membrii aceleiaşi specii prin reproducere, de la părinţi la urmaşi), cel puţin cele de care suntem conştienţi, nu se aplică în mod necesar şi transferului genetic pe orizontală. Biotehnologia se bazează pe presupunerea că principiile care guvernează moştenirea genetică sunt aceleaşi pentru transferul genetic pe verticală şi orizontală. OMG-urile ar trebui supuse mult mai multor experimente şi cercetări riguroase înainte să continuăm să le consumăm.

 

Noi credem că îmbunătăţim aceste forme de viaţă, dar este ca şi cum ai lua orchestra din Toronto pregătită să cânte o simfonie de Beethoven, apoi iei nişte baterişti oarecare de ‘aici’ şi-i amesteci cu simfonia din Toronto şi le spui să cânte. Rezultatul va fi ceva foarte, foarte diferit. Publiciştii spun că în spatele organismelor modificate genetic sunt bune intenţii, dar adevărul este că sunt determinate de bani – David Suzuki

 

„O mică mutaţie într-o fiinţă umană poate determina foarte multe lucruri, ideea e că atunci când scoţi o genă, o singură genă, o genă mică, dintr-un organism şi o muţi într-altul, îi schimbi complet contextul. Este imposibil să prezici cum se va comporta şi care va fi rezultatul. Noi credem că îmbunătăţim aceste forme de viaţă, dar este ca şi cum ai lua orchestra din Toronto pregătită să cânte o simfonie de Beethoven, apoi iei nişte baterişti oarecare de ‘aici’ şi-i amesteci cu simfonia din Toronto şi le spui să cânte. Rezultatul va fi ceva foarte, foarte diferit. Publiciştii spun că în spatele organismelor modificate genetic sunt bune intenţii, dar adevărul este că sunt determinate de bani ”. a afirmat David Suzuki

 

E de asemenea foarte clar că ADN-ul din mâncare poate ajunge şi chiar ajunge în ţesuturile animalelor şi în produsele lactate pe care le consumă oamenii.

 

Există studii care atestă că atunci când oamenii sau animalele digeră hrană modificată genetic, genele create artificial sunt transferate şi alterează caracterul bacteriilor benefice din intestine. Cercetătorii raportează că microbii găsiţi în intestinul subţire al oamenilor care suferă de ileostemie sunt capabili să achiziţioneze şi să adăpostească secvenţe de ADN de la plantele modificate genetic. Recoltele modificate genetic au pătruns în hrana animalelor din 1996, iar acum este ceva normal ca ele să aibă o dietă bazată doar pe OMG. Studiile au arătat că există o legătură între furajele modificate genetic şi inflamări stomacale severe şi utere mărite la porcine.

 

Mai e notabil faptul că transferul genetic între recoltele manipulate genetic şi speciile native înconjurătoare a dus la apariţia unor specii de buruieni foarte rezistente, supranumite super-buruieni. Conform Organizaţiei Mondiale de Sănătate, transferul genetic şi mişcarea genelor de la OMG la recoltele convenţionale, sau speciile înrudite ar putea avea un efect asupra siguranţei alimentare. “Riscul este real, după cum s-a demonstrat atunci când urme de porumb aprobat doar pentru furajare au apărut în produsele cu porumb destinate populaţiei SUA”.

 

Geneticienii nu au luat deloc în considerare faptul că genele se vor transfera, atunci când au produs aceste organisme şi le-au introdus în mediul natural. Drept rezultat, începem să vedem consecinţele modificărilor genetice, mai ales cum se răspândesc şi modifică alte organisme din diferite medii. Watrud et al (2004) a descoperit că plantele modificate rezistente la ierbicid s-au răspândit prin polen cu până la 21 de kilometri dincolo de perimetrul zonei de control şi au polenizat cu plantele târâtoare sălbatice.

 

Anul trecut, mai multe guverne au tras concluzia că transferul genetic de la OMG la recoltele convenţionale este improbabil să se producă. Acum s-a demonstrat că nu aveau dreptate. Despre influenţa nefastă a modificărilor genetice se ştie puţin, iar ceea ce cunoaştem deja e îngrijorător, legând OMG şi pesticidele de diferite afecţiuni de sănătate. Nu e de mirare că majoritatea ţărilor au interzis complet organismele modificate genetic pe teritoriile lor.

 

https://epochtimes-romania.com/news/s-a-confirmat-adn-ul-modificat-genetic-ajunge-in-organismul-oamenilor—216112

 

 

///////////////////////////////////

 

Se prefigureaza o noua generatie: copiii modificati genetic

 

O stire interesanta a ajuns pana la noi: o tehnologie de „editare”, de modificare a genomului in embrioni umani, a fost realizata in premiera in SUA. Termenul de editare, in mediile in care este folosit, inseamna modificare a documentelor, scrise sau de imagine foto sau video. In genetica, „editare” vrea sa insemne modificarea genelor, asa cum se intampla in cazul organismelor modificate genetic (OMG), interzise in Europa, dar permise in SUA. Recent, potrivit Universitatii de Stiinta si Sanatate Oregon din Portland, a fost realizata in premiera in SUA tehnologia de modificare a genomului in embrioni umani, dupa cum transmite Agerpres.

 

 Cercetarea este considerata una revolutionara, atat in ceea ce priveste numarul embrionilor pe care s-au efectuat experimente, cat si prin demonstrarea faptului ca este posibila corectarea, in conditii de siguranta si in mod eficient, a genelor „defecte”, a acelora raspunzatoare de provocarea bolilor ereditare. Mai multe state americane au semnat insa o conventie care interzice aceasta practica pe fondul ingrijorarii ca ar putea fi utilizata pentru a fi conceputi asa-numiti „designer babies”, in limba romana „copii modificati genetic”. Cercetarea, condusa de Shoukhrat Mitalipov, directorul Centrului pentru Celule Embrionare si Terapie Genetica din cadrul universitatii amintite, a explicat ca tehnica implica o tehnologie cunoscuta drept CRISPR, „care a deschis noi orizonturi in medicina genetica datorita capacitatii sale de a modifica genele in mod rapid si eficient”.

 

 CRISPR functioneaza asemenea unor „foarfece” moleculare care permit decuparea selectiva a zonelor nedorite din cadrul genomului si inlocuirea acestora cu noi fragmente de ADN. Fata de acest gen de „croitorie genetica”, in decembrie 2015, mai multi cercetatori, intre care s-a numarat si David Baltimore, laureat al premiului Nobel pentru Medicina, au sustinut, in cadrul unei intalniri la nivel international la Washington, ca utilizarea tehnologiei care permite modificarea genetica in embrioni umani in scopuri terapeutice, cum ar fi corectarea bolilor genetice, este „iresponsabila” pana cand nu va fi rezolvata, printre altele, „o intelegere adecvata a riscurilor si a potentialelor beneficii si alternative”.

 

 Pe buna dreptate s-a subliniat faptul ca aceasta „joaca de-a Dumnezeu” nu poate prezice efectele adverse ale unei schimbari in ADN-ul celulelor embrionului, sau pericolul ca aceste modificari sa poata deveni permanente si transmise apoi generatiilor viitoare, alterand evolutia umana. Daca porumbul poate fi modificat genetic si poate fi mancat fara pericole prea mari, alterarea genomului uman poate avea efecte apocaliptice. In plus, aceasta tehnica capabila sa corecteze genele defectuoase responsabile de boli ereditare ar putea deschide calea spre crearea de populatii „superioare”, a unei noi eugenii, cu exacerbarea inegalitatilor sociale.

 

 Cu toate acestea, ignorand avertismentele stiintifice si morale, la inceputul acestui an, Academia Nationala de Stiinta si Academia Nationala de Medicina din Statele Unite au anuntat ca progresele stiintifice fac ca modificarea genetica in cadrul celulelor reproductive umane sa fie „o posibilitate realista care merita luata serios in seama”. Ca o incununare, tehnica de „editare” a genomului uman, inceputa din 2012, a fost onorata de revista Science cu titlul de inventia anului 2015.

 

O eugenie de consum

 

 Cand e vorba sa promoveze descoperiri tehnologice sau realizari medicale in premiera, agentiile de stiri introduc in fata beneficiile pentru sanatatea si binele omului. Cu aceasta speranta in suflet sunt consumate astfel de stiri de marele public. Numai ca exista si voci care scot la iveala pericolele ascunse ale unor asemenea realizari. Acesta este si cazul specialistului in biologie moleculara, dr. David King, care trage un semnal de alarma: modificarea genomului uman ne aduce cu un pas mai aproape de eugenia de consum!

 

 Iata cateva idei din articolul sau: Deturnata de piata libera, „editarea” genei umane va duce la o mai mare inegalitate sociala, dictata de bani: copiii programati genetic.

 

 „Speranta pentru familiile cu probleme genetice” si „Descoperire stiintifica epocala”, acestea sunt titlurile de pe prima pagina a ziarelor din toata lumea care anunta folosirea unei tehnologii care a modificat embrionii umani pentru a elimina mutatiile care provoaca insuficienta cardiaca. Dar, daca dam la o parte entuziasmul, adevarul este ca avem deja modalitati de a evita nasterea copiilor cu astfel de probleme, acolo unde este cazul, prin testarea genetica a embrionilor.

 

 In cazul in care ingineria genetica poate intr-adevar sa faca ceva pe care selectia embrionului nu il poate face, este in imbunatatirea genetica – mai bine cunoscuta sub numele de designer babies. Din pacate, aceasta va fi o piata reala. Exista aceasta dinamica in cazul tehnicii „IVF cu trei parinti” folosita in cazuri foarte rare de maladii genetice mitocondriale. Deja, un om de stiinta a creat copii folosind aceasta tehnica in Mexic (in special pentru a evita reglementarile americane) si o companie a fost deja infiintata cu scopul de a dezvolta stiinta copiilor modificati genetic. Avem deja o eugenie (ameliorare genetica a individului) de consum pe piata americana de donatori de ovule, unde femeile obisnuite din clasa muncitoare primesc 5.000 de dolari pentru ovulele lor. Insa, odata ce incepe crearea unei societati in care copiii bogati au avantaje biologice fata de ceilalti copii, notiunile de baza ale egalitatii umane zboara pe fereastra. In schimb, ceea ce se obtine este o inegalitate sociala scrisa in ADN! Consecintele sociale ale controlului felului in care oamenii pot sa se nasca sunt oribile!

 

 Treaba parintilor este aceea de a iubi copiii in mod neconditionat, oricat de inteligenti / atletici / superficiali sunt ei; si nu sa scrie capriciile si prejudecatile lor in genele copiilor modificati.

 

 Culturile modificate genetic constituie o buna comparatie. Confruntati cu un absolutism la fel de iresponsabil din partea comunitatii stiintifice – precum si cu concurenta evidenta pentru faima si profit – miscarea verde a simtit ca trebuia sa ia in mainile ei problema alimentelor modificate genetic. Acum se pare ca este timpul sa militeze pentru o interdictie globala a ingineriei genetice a oamenilor. Trebuie sa oprim aceasta cursa pentru primul copil modificat genetic!

 

 Dr. David King este fost biolog molecular si fondator al Human Genetics Alert, un grup civic independent de supraveghere care sustine drepturile de avort.

 

revista magazin

 

 

 

https://www.mixdecultura.ro/2017/09/se-prefigureaza-o-noua-generatie-copiii-modificati-genetic/

 

 

 

////////////////////////////////

 

 

 

 

DE CE “SUNT OMG-URILE PERICULOASE?” NU E O ÎNTREBARE BUNĂ

 

 

 

De la apariția societăților agrare până astăzi, cultivatorii încearcă să obțină cele mai utile specimene posibil și să le încurajeze acestora înmulțirea. Succesul reprezintă o însumare fericită a reușitei intelectuale și a câștigului economic, chiar și în cazul unui lucru cu utilitate strict estetică precum o lalea neagră, ne-o arată Dumas. Așadar, nu e de mirare că disciplina geneticii a generat rapid aplicații, în special în domeniul agricol și zootehnic.

 

Organismele modificate genetic presupun izolarea unei gene utile – în cazul plantelor, rezistența la paraziți sau capacitatea de a suporta un grad mai mare de ariditate – și transferarea acesteia de la un organism la altul. Tehnologia se dezvoltă începând cu anii ‘70, iar în anii ‘90 încep să fie comercializate produse modificate genetic.

 

Deși se pot face modificări genetice atât asupra organismelor vegetale cât și animale, în momentul de față pe piața Uniunii Europene nu există produse animale rezultate în urma unei intervenții asupra materialului genetic și acest lucru nici nu este pe agenda legiuitorilor, conform EFSA (European Food Safety Association). Culturile modificate genetic sunt însă un subiect de actualitate pentru Uniunea Europeană.

 

Avantajele acestor tipuri de culturi pot fi intuite ușor – poate crește cantitatea de hrană produsă (spre bunăstarea agricultorilor și accesul crescut al publicului la respectivele produse) și poate scădea cantitatea de ierbicide sau alte metode de protecție chimică a plantelor, cu impact pozitiv asupra mediului și a sănătății consumatorilor. Iar “plantele și culturile cu caracteristici manipulate genetic au fost testate mai mult decât oricare alt tip de culturi – fără a se obține vreo dovadă credibilă că au un impact negativ asupra oamenilor sau animalelor”, ne spune cel mai cunoscut producător de semințe pentru culturi modificate genetic, Monsanto.

 

Însă din punct de vedere retoric, a nega o informație înseamnă a-ți asuma introducerea acesteia în mintea audienței. Negația este reacția la o afirmație inițială și presupune într-o oarecare măsură legitimarea ei. De aceea, când producătorii de organisme modificate genetic insistă că OMG-urile nu sunt periculoase pentru oameni sau natură, cetățeanul mediu informat nu e automat reconfortat. În ce măsură sunt temerile populației fondate? Posibililele dezavantaje sunt legate de impactul pe trei categorii: sănătatea omului, sănătatea faunei și sănătatea mediului. Autoritatea Națională Sanitară Veterinară le expune în Informarea privind Organismele Modificate Genetic. Pentru oameni și animale întrebarea este, de exemplu, dacă există gene “care induc rezistență la substanțe chimice, în acest caz, la antibiotice” și dacă ele “ar putea să fie transferate la oameni sau bacterii din corpul uman”. În cazul mediului, acestea ar putea “polua genetic”, în sensul că odată utilizate în natură înmulțirea lor este greu de controlat. Unele implicații pe termen lung ar fi reducerea biodiversității, susține Greenpeace.

 

Care e adevărul? În ciuda faptului că subiectul este atât de controversat și au fost făcute mii de studii asupra efectelor culturilor modificate genetic, e încă greu de spus, din mai multe motive. În primul rând, e vorba de o tehnologie folosită la scară comercială largă de mai puțin de 25 de ani, astfel încât ne confruntăm cu un vid de informație legat de efectele pe termen lung.

 

În al doilea rând, există studii independente care analizează foarte diferit raportul cost-beneficiu al tehnologiilor de modificare genetică și riscurile pe care acestea le implică, astfel încât controversele nu se încheie automat prin demersuri științifice izolate, mai ales cele care analizează un singur tip de manipulare genetică (cisgenică, intragenică, transgenică), fiind astfel greu generalizabile. Omul de știință Gilles-Eric Séralini  a publicat în 2012 “Long term toxicity of a Roundup herbicide and a Roundup-tolerant genetically modified maize”, un studiu larg popularizat care susține ca șoarecii hrăniți cu porumb modificat genetic NK603 aveau o incidență tumorală și mortalitate mai mare decât a unor șoareci hrăniți cu cereale obținute convențional. Studiul a fost retras până la urmă, deoarece numărul de specimene a fost relativ mic, iar doctorul Seralini a fost acuzat de unii critici de rea-voință în prezentarea datelor către public.  Pe de altă parte, au existat și asociații științifice care să susțină studiul (cum ar fi European Network of Scientists for Social and Environmental Responsibility). Ca rezultat, Kenya a interzis cultivarea de OMG-uri, iar Séralini este încă citat în dezbaterea despre reintroducerea acestei tehnologii. Mai aproape de casă, Rusia a sistat temporar importul de OMG-uri din aceeași cauză, iar fricile europene cu privire la culturile modificate genetic au crescut.

 

Un raport recent al European Academies Science Advisory Council (EASAC) susținut de Anne Glover, la momentul respectiv consilier științific al lui José Manuel Barroso, trage concluzia că cercetările care indică efecte adverse ale OMG-urilor pentru oameni, animale și mediu nu au o bază științifică solidă și Uniunea Europeană pierde o oportunitate majoră prin refuzul de a utiliza tehnologiile pentru OMG-uri.

 

În schimb, European Network of Scientists for Social and Environmental Responsibility spune într-o declarație publicată în 2013: “Ne simțim obligați să dăm această comunicare pentru că pretinsul consens pe problema siguranței OMG-urilor nu există. Afirmația că există e nefundamentată și induce în eroare cititorii cu privire la dovezile științifice existente și marea diversitate a opiniilor oamenilor de știință pe această temă. În plus, această afirmație încurajează o atitudine de pasivitate care ar putea conduce la o lipsă de reglementare, rigoare științifică și precauții justificate care potențial pun în pericol bunăstarea oamenilor, animalelor și mediului”.

 

Principala autoritate de reglementare în domeniu din cadrul Uniunii, EFSA, a fost ea însăși acuzată de unii activiști anti-OMG-uri că se află într-un conflict de interese pentru că mai mulți  membri ai săi au presupuse legături cu companii producătoare de semințe pentru culturi modificate genetic.

 

În momentul de față, singurul tip de cultură modificată genetic care este cultivat la nivel comercial în Uniune este MON810, în principal în Spania.  România, prima țară europeană care a introdus culturi modificate genetic (soia, în 1998) și-a scăzut treptat și într-un final a oprit producția în vederea racordării la standardele Uniunii Europene. În ciuda eforturilor Monsanto de a încuraja cultivarea porumbului, experiența fermierilor români cu plantele modificate genetic nu a fost una pozitivă; culturile sărace au fost principalul motiv pentru care nu s-a mai investit în porumbul MON810. Cazul este unul atipic pentru Europa, deoarece în prezent viabilitatea economică a produselor nu este neapărat contestată, iar reticența statelor membre e mai degrabă motivată de temeri cu privire la siguranța consumului.

 

În luna octombrie a anului trecut, 19 state ale Uniunii Europene au utilizat clauza opt-out care le permite să nu cultive porumbul Monsanto MON810 și a altor tipuri de culturi care vor fi aprobate în viitor de către Uniune. Acest compromis e urmare a unei lungi serii de negocieri, după cum arată VoteWatch Europe. Legislația privind aprobarea culturilor de MON810 a fost introdusă pe agenda Consiliului de Miniștri din primăvara lui 2012, iar procesul de negociere a fost îndelungat deoarece o minoritate de țări membre, de la Belgia la Irlanda, s-au opus propunerii.

 

Problema cu dezbaterea despre OMG-uri reiese destul de clar din concluziile exprimate în raportul EFSA publicat în 2012 – “toate aceste metode de reproducere pot produce efecte adverse cu o frecvență și severitate variabile. Frecvența schimbărilor neintenționate nu poate fi anticipată și trebuie analizată de la caz la caz…Riscurile pentru sănătatea oamenilor, a animalelor și mediului vor depinde de…măsura în care este cultivată și consumată planta în cauză”. Cu alte cuvinte, întrebarea “Sunt OMG-urile bune?” pornește de la o raportare maniheistă eronată la problema organismelor modificate genetic. Ne aflăm de fapt într-o zonă gri – efectele depind de manipularea genetică particulară și de cantitatea în care este aceasta folosită. Orice abordare generalizatoare din partea legislatorilor și decidenților va avea unul din două efecte: va priva societatea de o tehnologie care să contribuie la bunăstarea oamenilor sau va pune în pericol sănătatea lor și a mediului înconjurător.  Așadar, întrebarea “Sunt OMG-urile periculoase?” nu e bună, deoarece e o întrebare inchisă – onest, nu putem răspunde decât “e complicat”.

 

 

 

Ioana Covei

 

Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a Institutului Qvorum. Opiniile exprimate aparțin autorului.

 

https://qvorum.ro/de-ce-sunt-omg-urile-periculoase-nu-e-o-intrebare-buna/

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

10 motive pentru care nu as consuma niciodata OMG-uri

 

 

Magor Csibi • HotNews.ro

 

 

Zile trecute am lansat impreuna cu HotNews.ro o dezbatere generala despre Organismele Modificate Genetic (OMG), ca sa-mi fac o idee despre pozitia pe care ar trebui sa reprezint in PE, in dezbaterile privind aceasta problema. Am vrut sa adun argumente pro sau contra din partea ministerelor implicate, a asociatiilor profesionale, a ONG-urilor si nu in ultimul rand din partea celor care m-au trimis in PE, a cetatenilor romani.

 

In articolul meu introductiv despre problematica OMG-urilor am incercat sa prezint de pe o pozitie neutra cateva argumente pro si contra despre aceste organisme. Intre timp, am primit mai multe pareri de la cititori, la fel si luari de pozitii din partea unor institutii. Observand ca multe dintre pozitiile exprimate sunt in favoarea cultivarii OMG-urilor, m-am gandit sa echilibrez dezbaterea si sa aduc si cateva argumente impotriva.

 

ADVERTISEMENT

Nefiind expert in agricultura, l-am rugat pe domnul Makkai Gergely, Doctor in stiintele naturii si autorul unei carti despre agricultura ecologica in curs de publicare, sa ma ajute in argumentarea mea. Impreuna am ales 3 categorii de argumente si-anume: personale (din punctul nostru de vedere), liberale (din punctul de vedere al pietei) si ecologiste (din punctul de vedere al mediului), si am selectat cateva exemple semnificative pentru fiecare categorie.

 

Iata zece motive pentru care eu nu voi consuma niciodata OMG-uri.

 

Motive personale:

 

  1. Alergii: Statisticile medicale ne arata ca din ce in ce mai multi cetateni sufera de alergii. In UE fiecare al treilea om dezvolta o forma de alergie. Chiar daca din punct de vedere medical este greu de dovedit, statistic se observa o corelatie intre raspandirea alergiilor si folosirea in alimentatie a proteinelor modificate genetic. Prin procesul modificarii genetice, introducerea transgenului poate sa creeze proteine care au o asezare diferita in spatiu si contribuie astfel la aparitia alergiilor.

 

  1. Intoxicari: Modificarile genetice in stadiul actual de dezvoltare pot cauza efecte imprevizibile. Unul dintre aceste efecte poate fi productia de toxine noi in OMG-uri. Multe dintre plantele care sunt in consumul nostru zilnic contin deseori toxine in cantitati foarte mici, fara sa aiba vreun efect semnificativ asupra sanatatii noastre. Prin procesul de modificare genetica, cantitatea acestor toxine se poate mari in organismele noi.

 

Cel mai ingrijorator este insa faptul ca efectele acestor toxine sunt de lunga durata, astfel fiind foarte greu sa observam imediat existenta lor. Ca exemplu putem sa amintim porumbul firmei Monsato (MON863). Testele de laborator au demonstrat ca acest tip de porumb a provocat intoxicatii la nivelul ficatul si rinichilor la sobolanii testati.

 

  1. Rezistenta la antibiotice: O problema inca nerezolvata cu tehnologia OMG este, ca in timpul transferului segmentului de gena dintr-o celula in alta pentru controlul procesului se folosesc gene markeri (trasori), care in majoritatea cazurilor confera noilor celule transgenice rezistenta la antibiotice. In timpul digestiei, in stomacul consumatorului alimentele care contin produse transgenice pot transfera aceasta rezistenta la antibiotice bacteriilor.

 

Problema devine grava in situatia in care devin rezistente la antibiotice bacterii patogene, adica cele cauzatoare de boli.

 

Argumente liberale (din punct de vedere al pietei):

 

  1. Monopoluri mondiale: Substantele chimice destinate protectiei plantelor modificate genetic sunt produse de acelasi firme care produc si comercializeaza semintele plantelor. Astfel se asigura un monopol nefiresc pentru firmele producatoare, situatie, care este in contradictie cu spiritul pietei libere.

 

De exemplu la soia Roundup Ready (care a fost cultivata si in tara noasta), cultivatorul trebuie sa cumpere odata cu semintele si solutia Roundup, care distruge orice urma de vegetatie in afara de soia modificata genetic. In 1996, din vanzarile de 8,6 miliarde de dolari ale firmei Monsato, 12% la suta reprezentau vanzarile la Roundup.

 

  1. Eficienta economica redusa: Unul dintre argumentele des folosite in favoarea OMG-urilor este eficienta lor economica. Se uita insa sa se mentioneze faptul ca, pretul semintelor modificate genetic este de obiciei cu 20-25% mai ridicat decat la semintele traditionale, iar agricultorul trebuie sa reachizitioneze semintele in fiecare an.

 

In acest fel OMG-urile sunt profitabile numai pentru cultivatorii care au la dispozitie ferme si suprafete mari de cultura. Agricultorii mici si mijlocii pierd din acest proces. Iar deseori se intampla ca plantele modificate genetic sa nu confirme sperantele in eficienta. De exemplu, primul soi de bumbac transgenic ai firmei Monsato nici macar n-a prins radacini pe 20000 de hectare in Misoouri.

 

  1. Omg-urile nu rezolva problema foametei: Unul dintre argumentele forte ale partizanilor OMG este ca prin extinderea acestor culturi de mare productivitate contribuie la salvarea omenirii de foamete. Problema insa nu este atat de simpla. In multe studii de economia si politicile de alimentatie se arata, ca foametea nu are drept cauza cantitatea de mancare produsa, ci mai degraba distributia neechitabila a acesteia.

 

Chiar daca in ultimii anii industria alimentara a crescut intr-un ritm mai alert decat populatia, totusi 800 de milioane de oameni sufera in continuare de foamete. Un alt argument pentru combaterea acestei teze il constituie faptul ca OMG-urile au fost create pentru a mari profitul si nu pentru hrana.

 

Este suficient sa urmarim structura culturilor modificate genetic, in care predomina plantele, precum porumbul, soia, rapita sau bumbacul, care servesc mai mult pentru scopuri industriale, pentru furaje si nu pentru alimentatia umana. Mai mult, s-a dovedit ca ar fi probleme si cu productivitatea lor, astfel in 1998 cercetatorii de la Universitatea din Wiscounsin au dovedit ca in 17 cazuri din 21 studiate in SUA, soia modificata Roundup Ready nu a avut eficienta sau recolta mai buna decat cel traditional.

 

Argumente ecologice:

 

 

  1. Biodiversitatea: Una dintre cele mai animate discutii din PE se refera la biodiversitate. Cel mai reprezentativ for al UE recunoaste ca biodiversitatea este din ce in ce mai redusa si ca trebuie sa luam masuri urgente. Din punctul de vedere al biodiversitatii, cultivarea OMG-urilor este problematica pentru ca duce la disparitia multor specii naturale.

 

In primul rand, suprafata necesara cultivarii trebuie sa fie mare. Astfel, suntem tentati sa transformam natura si sa extindem terenurile cultivate pentru un profit pe termen scurt. Este de ajuns sa ne uitam la ce s-a intamplat in Argentina in ultimii ani.

 

In acelasi timp, atunci cand apare o specie de cultura transgenica de regula intens mediatizata, foarte multi renunta sa mai cultive speciile traditionale reducand in acest fel biodiversitatea si expunand populatia la un risc mare.

 

Este cunoscut cazul din Irlanda, unde in 1840 o specie de cartofi a fost preluata de majoritatea agricultorilor pentru ca avea randament mai mare la productie. Insa a fost de ajuns sa apara o specie de gandaci daunatori la care acesta specie de cartofi sa fie sensibila, ca mai mult de un milion de irlandezi sa moara de foame. Merita sa mentionam si faptul ca acum cativa ani cultivam pe glob aproximativ 80000 de feluri de orez. Azi avem cam 50 de feluri, si se asteapta reducerea numarului in continuare.

 

  1. Contaminarea genetica: Un alt pericol il constituie faptul ca polenul plantelor transgenice contamineaza plantele traditionale. Astfel, asistam la contaminari genetice si transformari in natura ale caror efecte nu le putem estima. In 1999 cercetatorii francezi au aratat ca exista posibilitatea ca intre sfecla de zahar modificata genetic si buruieni sa se produca o schimbare de gene.

 

In 2000 culturile de porumb traditionali a mai multor fermierii americani au fost contaminate de porumb modificat genetic cultivat in zonele invecinate. Fermierii au castigat procesul impotriva companiei Monsato, dovedind ca au fost victimele contaminarii genetice.

 

  1. Rezistenta accentuata: Mai multe OMG-urile au fost create cu scopul sa reziste la anumite ierbicide si pesticide, ca acestea sa fie utilizate in combaterea buruienilor si daunatorilor din culturile respective. Rezultatele insa arata o situatie exact opusa intentiilor initiale, si anume ca in decursul anilor au aparut buruieni si daunatori rezistente la chimicalele dezvoltate pentru combaterea lor. In acest fel in loc sa se reduca numarul si cantitatea chimicalelor, asistam la o diversificare a lor.

 

Argument bonus:

 

  1. Argumentele de considerent moral: Majoritatea oamenilor este impotriva OMG-urilor din cauza argumentelor morale. Nu sunt foarte interesati de argumente de tip economic sau ecologic, considera pur si simplu ca am mers prea departe. Natura a fost un organism perfect, cu regurile ei proprii, iar noi, prin manipularea genetica am intervenit in cursul natural al lucrurilor.

 

Eu ma numar printre oamenii ingrijorati, considerand ca in acest caz trebuie sa aplicam principiul precautiei. Pana cand nu stim cu precizie ce efecte vor avea aceste organisme asupra naturii, nu sunt de acord sa practicam aceste metode. Daca as publica studiul recent prezentat in cadrul Grupului pentru Bunastarea Animalelor din PE, studiu in care este relatat procesul de clonare al animalelor si lucrurile ingrozitoare legate de acest proces, cred ca toti cititorii ar fi de acord ca aceste practici sunt incompatibili cu o atitudine etica fata de organisme vii.

 

Totusi, argumentele morale nu apar in discutiile referitoare la OMG-uri, ramanandu-ne noua, cetatenilor, sarcina de a nu le lasa prada ignorantei.

 

Magor Csibi este europarlamentar din partea PNL. In virsta de 27 de ani, este cel mai tanar membru al Parlamentului European. Ocupa functia de vice-presedinte al Comisiei pentru Mediu, Sanatate Publica si Siguranta Alimentara din PE.

 

 

https://www.hotnews.ro/stiri-mediu-2704462-10-motive-pentru-care-nu-consuma-niciodata-omg-uri.htm

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

10 mutaţii genetice neobişnuite la oameni

 

 

Datorită modurilor uşor diferite în care sunt exprimate genomurile noastre, nu există doi oameni identici. Însă uneori aceste diferenţe biologice conduc la mutaţii genetice extrem de rare şi chiar debilitante. Iată 10 cazuri într-adevăr neobişnuite.

 

 

 

 

 

De-a lungul istoriei, mulţi dintre oamenii suferind de aceste mutaţii au fost etichetaţi drept monştri sau ciudaţi – dar astăzi ştim că ei aparţin pur şi simplu spectrului larg de variaţii genetice al speciei noastre. Iată 10 dintre cele mai neobişnuite mutaţii genetice pe care le-am identificat la oameni.

 

 

  1. Progeria

 

Această tulburare genetică este pe cât de rară, pe atât de gravă. Forma clasică a bolii, numită Progeria Hutchinson-Gilford provoacă îmbătrânirea accelerată. Majoritatea copiilor suferind de Progeria mor în general din cauza unor boli legate de vârstă atunci când au în jur de 13 ani, dar unii pot trăi până peste 20 de ani. Moartea survine în general în urma unui atac de cord sau cerebral. Boala afectează doar unul din 8 milioane de copii.

 

 

 

Progeria

 

 

 

Aceasta este cauzată de o mutaţie a genei LMNA, o proteină care oferă sprijin nucleului celulei. Alte simptome ale progeriei includ piele rigidă (sclerotică), lipsa părului de pe suprafaţa întregului corp (alopecie), anormalităţi ale oaselor, încetinirea procesului de creştere şi un vârf al nasului specific, cu aspect ”sculptat”.

 

Progeria este un subiect de mare interes pentru geronotologi, care speră să asocieze anumiţi factori genetici cu procesul de îmbătrânire.

 

 

  1. Sindromul Uner Tan

 

Sindromul Uner Tan este o boală destul de controversată, care are drept manifestare evidentă mersul în patru labe. SUT este un sindrom care a fost propus de biologul evoluţionist turc Üner Tan după ce acesta a studiat cinci membri ai familiei Ulaş dintr-o zonă rurală a Turciei. Aceşti oameni merg în patru labe, folosesc un limbaj primitiv şi au un handicap cerebral congenital (inclusiv ”experienţe conştiente perturbate”). Familia a apărut în 2006 într-un documentar numit ”Familia care merge în patru labe” al postului BBC2. Tan descrie boala astfel:

 

”Natura genetică a acestui sindrom sugerează un stadiu inferior de pe scara al evoluţiei umane, care este cel mai probabil cauzat de o mutaţie genetică, în lipsa căreia s-ar fi făcut tranziţia de la mersul cvadruped la cel biped. Asta ar fi în acord cu teoriile de evoluţie punctată”.

 

 

 

Uner-tan

 

 

 

Noul sindrom, spune Tan, ”ar putea fi folosit drept un model viu al evoluţiei umane”. Unii experţi cred că asta este o prostie şi că genetica ar putea să nu aibă decât foarte puţin de-a face cu boala.

 

 

  1. Hipertricoza

 

Hipertricoza mai este numită şi ”sindromul vârcolacului” sau sindromul Ambras şi afectează doar unul dintr-un miliard de oameni; de fapt, doar 50 de cazuri au fost înregistrate din Evul Mediu şi până acum.

 

 

 

Hypertrichosis

 

 

 

Oamenii suferind de hipertricoză au păr în exces pe umeri, faţă şi urechi. Studiile au atribuit boala unei rearanjări a cromozomului 8. Este determinată de o întrerupere a ”comunicării” dintre epidermă şi dermă atunci când foliculii de păr apar la fetusul de 3 luni de la sprâncene şi până la degetele de la picioare. În mod normal, semnalele de la dermă transmit mesajele pentru formarea foliculilor. Atunci când un folicul se formează, acesta trimite semnale pentru a evita ca zona din jurul lui să devină şi ea folicul, ceea ce determină spaţierea egală a celor aproximativ 5 milioane de foliculi pe care îi avem. Majoritatea părţilor corpului ignoră mesajele de a forma foliculi, ceea ce explică faptul că majoritatea dintre noi suntem relativ lipsiţi de păr.

 

 

  1. Epidermodisplazia veruciformă

 

Epidermodisplazia veruciformă este o tulburare extrem de rară care îi predispune pe oameni la infecţia cu răspânditul virus papiloma uman (HPV). Această infecţie face ca macule şi papule solzoase (carcinom celular scuamos cutanat) să crească pe mâini, labele picioarelor şi chiar şi pe faţă. Aceste ”erupţii” cutanate arată ca nişte leziuni asemănătoare negilor – şi chiar ca nişte excrescenţe asemănătoare lemnului sau unor coarne – cu zone de culoare roşcat-brună. În mod normal, tumorile cutanate încep să apară la oameni cu vârsta cuprinsă între 20 şi 40 de ani, iar excrescenţele tind să apară în zonele expuse la soare. Numită şi displazia Lewandowsky-Lutz, aceasta nu are niciun remediu cunoscut, deşi există tratamente pentru reducerea dimensiunii excrescenţelor.

 

 

 

epidermodzsplasia-verruciformis

 

 

 

Tulburarea a fost adusă în atenţia publică în noiembrie 2007, când o înregistrare video a unui bărbat indonezian de 34 de ani numit Dede Koswara a apărut pe internet. În 2008, el a suferit o operaţie pentru a-i fi îndepărtate 6 kg de negi. După ce leziunile şi coarnele au fost îndepărtate de pe mâinile, capul, toracele şi labele picioarelor lui, acesta a primit grefe de piele pentru mâini. În total, aproximativ 95% dintre negi au fost îndepărtaţi.

 

 

  1. Imunodeficienţa severă combinată (ISC)

 

Cunoscută şi drept boala băiatului din balon, aceasta face ca oamenii să se nască fără un sistem imunitar eficient.

 

 

 

Severe-Combined-Immunodeficiency-Disorder

 

 

 

Boala a fost făcută faimoasă datorită filmului „Băiatul din balon” din 1976, a cărui poveste a fost inspirată de vieţile lui David Vetter şi Ted deVita. În film, un baiat este obligat să trăiască într-un mediu de plastic pentru a nu fi expus aerului nefiltrat şi pentru a nu intra în contact cu agenţi patogeni care i-ar putea pune viaţa în pericol. În realitate, Vetter chiar a trăit în aceste condiţii timp de 13 ani, însă a murit în 1984 ca urmare a unui transplant nereuşit de măduvă (o tentativă eşuată de a-l ajuta să lupte împotriva infecţiilor).

 

şi, într-adevăr, tulburarea este cauzată de mai multe gene, inclusiv cele care dau naştere unor deficienţe la nivelul reacţiilor celulelor T şi B, ceea ce are un efect negativ asupra producţiei de limfocite (un tip de celule sangvine albe). De asemenea, se crede că ISC apare din cauza deficitului de adenozin deaminază (ADA). Interesant este faptul că ISC a fost prima boală umană tratată cu ajutorul terapiei genice în 1990 şi că aceasta este utilizată din ce în ce mai mult în tratarea copiilor.

 

 

  1. Sindromul Lesch–Nyhan

 

SLN este o tulburare genetică ce afectează una din 380 000 de naşteri, vizând aproape exclusiv băieţii. Are drept manifestare o supraproducţie de acid uric – un produs rezidual al proceselor chimice normale care se găseşte în sânge şi urină. Însă persoanele cu Lesch–Nyhan eliberează acidul uric în exces prin sânge, acesta adunându-se sub pielea lor şi cauzând artrita gutoasă. Boala poate de asemenea să ducă la formarea de pietre la rinichi sau vezică.

 

 

 

Lesch-Nyhan-Syndrome

 

 

 

Aceasta afectează şi funcţiile neurologice şi comportamentul. Indivizii prezintă mişcări involuntare ale corpului, cum ar fi muşchi care se încordează, mişcări spasmodice şi membre care se zbat. Comportamentele automutilante sunt şi ele obişnuite, incluzând lovitul capului şi muşcarea buzelor şi a degetelor. Bolnavilor li se poate administra alopurinol pentru a ajuta la ameliorarea simptomelor gutei, însă tratamentele pentru apectele neurologice şi comportamentale ale bolii sunt încă indisponibile.

 

 

  1. Ectrodactilia

 

Cunoscută anterior drept boala „mâinii în cleşte de rac”, aceasta face ca indivizii să aibă o despicătură acolo unde ar trebui să se afle degetul mijlociu de la mână sau picior. Aceste malformaţii sunt nişte diformităţi rare ale membrelor care se pot manifesta în multe feluri, existând inclusiv cazuri în care sunt afectate doar policarul şi încă unul dintre celelalte degete (de obicei, degetul mic). Boala este asociată şi cu pierderea auzului. În general, este cauzată de mai mulţi factori, printre care deleţii, translocaţii și inversiuni la nivelul cromozomului 7.

 

 

 

Ectrodactyly

 

 

 

Un articol ABC din 2007 a avut-o drept protagonistă pe Bree Walker, o prezentatoare de televiziune care trăieşte în Los Angeles şi suferă de această boală. Walker a apărut şi în serialul Prietenie pe muchie de cuţit în rolul unui personaj cu ectrodactilie care ajută o familie suferind de această tulburare. Din fericire, procedurile chirurgicale pot corecta unele din aceste malformaţii.

 

 

  1. Sindromul Proteus

 

Alături de neurofibromatoza tip I, aceasta este boala care cel mai probabil l-a afectat pe Joseph Merrick, aşa-numitul „om elefant”. Este o boală care face ca oasele, pielea şi alte ţesuturi să crească în exces. Indivizii au în general organe şi ţesuturi care cresc în disproporţie cu restul corpului, iar din cauza faptului că această creştere în exces variază şi nu prezintă nicio regulă aparentă, ea poate duce la trăsături ciudate şi neechilibrate. Semnele bolii nu apar de obicei decât după aproximativ 6-18 luni de la naştere. Gravitatea sindromului Proteus variază de la individ la individ, iar boala apare la mai puţin de unul la un milion de oameni. De fapt, doar câteva sute de cazuri documentate au fost raportate vreodată.

 

 

 

Proteus-Syndrome

 

 

 

Tulburarea apare din cauza unei mutaţii a genei AKT1 (care reglează creşterea celulară), provocând mozaicism; pe măsură ce celulele cresc şi se divid, unele prezintă această mutaţie, iar altele nu. Amestecul rezultant de celule normale şi anormale este cel care cauzează creşterea în exces.

 

 

  1. Trimetilaminuria

 

Această tulburare genetică este atât de rară încât incidenţa ei nu este nici măcar cunoscută. Însă este foarte evident când cineva cu trimetilaminurie stă lângă tine. Din cauza faptului că nu pot descompune trimetilamina, o substanţă care apare în mod natural, dar care are un miros înţepător, persoanele suferind de această boală miros literalmente a peşte sau ouă stricate, a gunoi sau a urină. Din acest motiv, boala mai este numită şi sindromul mirosului de peşte. Trimetilamina se găseşte în transpiraţie, urină, respiraţie şi în alte secreţii corporale. Însă la indivizii cu această boală, în general femei (din motive necunoscute), substanţa apare în cantităţi anormale. Intensitatea mirosului pare să-şi atingă apogeul chiar înaintea şi în timpul perioadei menstruale şi după luarea de contraceptive orale; este posibil să existe o legătură cu hormonii sexuali feminini precum progesteronul sau estrogenul.

 

Drept consecinţă, oamenii suferind de trimetilaminurie se descurcă foarte greu în contexte sociale. Mirosul poate varia în intensitate de-a lungul timpului, însă mulţi oameni suferă de depresie şi izolare socială ca rezultat al bolii.

 

 

  1. Sindromul Marfan

 

Deşi neobişnuită ca manifestare, această boală genetică este destul de comună. Sindromul Marfan este o tulburare a ţesuturilor conjunctive şi apare cam la una din 10 000 sau 20 000 de naşteri. Interesant este faptul că ”vederea scurtă”, aşa cum este numită popular miopia, este o formă comună a bolii. Însă aceasta este mai renumită pentru faptul că face ca oasele să crească în exces, ceea ce determină încheieturile să fie foarte flexibile. Oamenii suferind de Sindromul Marfan tind să aibă braţe şi picioare lungi şi subţiri. Coastele supradezvoltate pot determina osul pieptului să se îndoaie spre interior sau să iasă spre exterior. Curbarea coloanei vertebrale este şi ea o problemă.

 

 

 

Marfan-Syndrome

 

 

 

Există un mit conform căruia Lincoln suferea de această boală (probabil suferea, de fapt, de neoplazie endocrină multiplă tip 2B). Alţi oameni faimoşi cu Sindromul Marfan sunt Serghei Rachmaninov, Robert Johnson şi Bradford Cox de la trupa Deerhunter/Atlas Sound (care apare în imagine). Javier Botet, actorul care a speriat de curând publicul în rolul fantomei ”flexibile” din filmul „Mama” are şi el Sindromul Marfan.

 

 

 

 

Traducere de Ana Dumitrache după unusual-genetic-mutations-in-humans

 

 

Detalii

 Autor: George Dvorsky

 

https://www.scientia.ro/biologie/37-cum-functioneaza-corpul-omenesc/5040-10-mutatii-genetice-neobisnuite-la-oameni.html

 

 

/////////////

 

 

 

Valentin Constantinov: Cultul personalității lui Stalin a fost demascat în 10 ani

 

 

Violența, teroarea și organele represive caracterizează regimurile dictatoriale. Este opinia istoricului Valentin Constantinov și a fost expusă în timpul unui interviu la Agenția de Presă IPN. Potrivit istoricului, regimurile dictatoriale se nasc în societățile sărace, în care principala preocupare a oamenilor este supraviețuirea, iar revoluțiile se nasc în societățile unde există o clasă de mijloc capabilă să pună la îndoială acțiunile guvernării, notează IPN.

 

Istoricul Valentin Constantinov spune că prin intermediul propagandei, a terorii și represaliilor, Iosif Stalin a fost transformat într-un părinte al națiunii, iar după moartea lui Stalin distrugerea acestui mit a durat, cel puțin, 10 ani.

 

„Când s-a demascat cultul personalității lui Stalin, au fost câteva etape ale demascării, întregul proces a durat aproximativ 10 ani. În 1953 este arestat Beria și lui i se pune în cârcă tot ce s-a făcut rău, dar Beria a fost cel care chiar a temperat aceste represalii. Mult mai târziu Stalin chiar a fost scos din mausoleu. Deci, a fost nevoie de 10 ani pentru reversul gândirii critice. O vreme se credea că dacă moare Stalin, mor toți și doar mai târziu oamenii au început să creadă că Stalin era un călău”, a spus doctorul habilitat în istorie Valentin Constantinov.

 

Istoricul mai spune că Federația Rusă este un regim autoritar în care este oprimată orice tentativă de opoziție veritabilă. Potrivit lui Constantinov, cu cât nivelul de trai al populației este mai redus, cu atât oamenii acceptă mai ușor practicile dictatoriale.

 

„Violența și teroarea caracterizează regimurile dictatoriale, care, pentru a exista, trebuie să elimine orice opoziție. Nu există dictatură fără organe represive. În regimurile dictatoriale trebuie oprimată orice opoziție. Și în Federația Rusă există opoziție, dar e o opoziție controlată, căreia i se spune până unde are voie să critice. Cei care întrec limita, sunt eliminați. Există societăți în care există simpatie față de un astfel de regim. Adică oamenii se mulțumesc cu faptul că au un loc de muncă și nu mor de foame. Situațiile revoluționare intervin nu acolo unde lumea moare de foame și n-are nimic. Situația revoluționară apare atunci când apare o clasă de mijloc cu pretenții față de guvernare, iar guvernarea neglijează aceste pretenții”, a mai spus istoricul Valentin Constantinov.

 

Interviul la tema „De unde provine și ce efecte produce nostalgia după conducătorii dictatori și autocrați ai URSS?” este organizat de către Agenția de presă IPN, în cadrul proiectului „100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere”. Proiectul este susținut de către Fundația germană „Hanns Seidel”.

 

VEZI ȘI:

Războiul ca ideologema de stat a Rusiei lui Putin. Op-Ed de Anatol Țăranu

La vremuri noi, simboluri noi , Op-Ed de Victor Pelin

Centenarul imperiului năruit. Promptuar pentru nostalgici. Op-Ed de Anatol Țăranu

Z0ZZ – Anul centenarului și eforturilor de refacere a URSS… Op-Ed de Victor Pelin

Octavian Țîcu: Perspectiva Republicii Moldova nu poate fi alta decât europeană și alături de România

Igor Șarov: Nostalgia după URSS are un leac, se numește informare și conștientizare a istoriei

De ce și cum a dispărut URSS? De ce provoacă și acum nostalgie? Dezbateri IPN

Igor Boțan: Marșul triumfal al nostalgicilor pro-sovietici s-a întrerupt după revolta tinerilor din 7 aprilie 2009

Marin Gherman: Nostalgia față de URSS în Ucraina este la un nivel mai scăzut decât în Moldova

Igor Boțan: Cetățenii moldoveni nostalgici după URSS nu-și doresc neapărat refacerea acestei uniuni

De ce a apărut și cum a funcționat URSS? De ce provoacă și acum nostalgie? Dezbateri IPN

Virgiliu Pâslariuc: URSS s-a prăbușit, dar spațiul post-sovietic a rămas o colonie mediatică și energetică a Rusiei

Russkii mir – substituentul URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Ziua trădării și nostalgicii… Op-Ed de Victor Pelin

Igor Boțan: Greșelile Kremlinului în contextul Ucrainei sunt totale

Valentin Dolganiuc: Cetățenii moldoveni nu au nostalgii față de URSS, ei sunt victime ale propagandei

Arcadie Barbăroșie: Cred că într-un final Republica Moldova se va uni cu România

Evoluția agresiunii Rusiei asupra Ucrainei și influența acesteia asupra fenomenului nostalgiei după URSS. Dezbatere IPN

Nostalgia în ajunul apogeului. Op-Ed de Victor Pelin

Holodomor și constructul identitar ucrainean. Lecția pentru Republica Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Istoricul Virgiliu Bîrlădeanu: Rezistența antisovietică a fost platforma pe care s-a lansat schimbarea

Virgiliu Bîrlădeanu: Guvernările au păstrat o atitudine indiferentă față de mișcarea de rezistență anticomunistă

Mișcările de rezistență anticomunistă au creat platforme pentru renașterea națională

Manifestări ciudate ale nostalgiei… Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după himere sau de ce stagnează proiectul unionist. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după măreția imperială. Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după guvernarea dușmanilor poporului. Op-Ed de Victor Pelin

Neutralitatea ca statut de vasalitate a Republicii Moldova față de Moscova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după revoluția roșie… Op-Ed de Victor Pelin

Principalul inamic al nostalgicilor după URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Anneli Ute Gabanyi: Până la căderea Zidului Berlinului în RDG nu s-a vorbit despre crimele Armatei Roșii

Istoricul Virgiliu Bîrlădeanu: Basarabenii țin minte cum au fost aruncați pe câmpurile de mine

Igor Boțan: Rusia, revanșardă după destrămarea miturilor pe care le-a creat

Etapa finală a Celui de-al Doilea Război Mondial: realitate și mituri privind contribuția URSS și a Alianței Antihitleriste. Dezbateri IPN

Igor Boțan: În acest război se folosesc toate armele, inclusiv arma energetică

Nicolae Negru: În Moldova propaganda rusească există datorită unor forțe politice care se alimentează din Rusia

Anatol Petrencu: Rusia va fi învinsă și va plăti contribuții de război

Participarea URSS în Cel de-al Doilea Război Mondial: despre victorii și înfrângeri reale, despre ce tace propaganda, despre ce vorbesc miturile și nostalgia. Dezbatere IPN

Eșecul resuscitării sentimentelor nostalgice. Op-Ed de Victor Pelin

Anatol Țăranu: O viață mai bună va elimina orice nostalgie față de trecut

Marin Gherman: În Ucraina predomină narativul victoriei

Igor Boțan: Rusia trece prin perioada revanșismului

Cine și de ce a pornit Cel de al Doilea Război Mondial? Mituri propagandistice ca sursă a nostalgiei după URSS. Dezbateri IPN

Nostalgia sovietică resuscită românofobia în Republica Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Valentin Constantinov: Pe dictatori îi interesează doar puterea personală. Interviu IPN

Narativul istoric distorsionat – arma ideologică a imperialismului rus. Op-Ed de Anatol Țăranu

Doctor în istorie: În perioada sovietică propaganda mușamaliza acțiunile represive

Valentin Constantinov: Cu cât ne depărtăm mai mult de Rusia, cu atât o ducem mai bine

Nostalgia după dictatură și violență. Op-Ed de Victor Pelin

Realitatea neretușată privind ștafeta mitică transmisă de armata roșie către armata lui Putin. Op-Ed de Anatol Țăranu

Igor Boțan: Ambițiile imperiale ale Rusiei au existat dintotdeauna

Andrei Covrig: Vladimir Putin are ca scop distrugerea Ucrainei

Valentin Constantinov: Nicio destrămare de imperii n-a avut loc fără războaie

Nostalgia după măreția militară a URSS ca explicație pentru aprobarea invaziilor actuale. Dezbateri IPN

Nostalgii după miliția sovietică – născută din NKVD, Op-Ed de Victor Pelin

Protestul iobagului nostalgic. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după votare fără alegeri… Op-Ed de Victor Pelin

Prețul fatal al nostalgiei imperiale ruse. Op-Ed de Anatol Țăranu

Boris Negru: Destrămarea URSS trebuie privită ca o legitate. Imperiile apar și dispar

Anatol Petrencu: Rusia de astăzi nu este deloc atractivă

Igor Boțan: Atrocitățile din Bucea sunt efectul instrumentării propagandistice a nostalgiei sovietice

Drepturile omului și libertățile fundamentale în URSS: mituri și realități. Dezbateri IPN

Amnezia și degradarea morală a comuniștilor nostalgici. Op-Ed de Victor Pelin

Modelul rus și german de a învăța lecțiile istoriei. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia în serviciul propagandei. Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după imperiu și factorul găgăuz în politica moldovenească. Op-Ed de Anatol Țăranu

Igor Boțan: Gorbaciov nu s-a concentrat pe refacerea economică și URSS a mers spre neființă

Grigore Belostecinic: Gorbaciov a dorit cu adevărat să salveze Uniunea Sovietică

Anatol Țaranu: Sistemul sovietic a fost construit pe elementul terorii

Ce greșesc nostalgicii când îi atribuie lui Mihail Gorbaciov rolul de demolator al URSS? Dezbatere IPN

Mihail Podolyak: Cooperarea țărilor post-sovietice cu Rusia va duce la pierderi pentru ele

Pactul Molotov-Ribbentrop în oglinda nostalgiilor imperiale ale Kremlinului. Op-Ed de Anatol Țăranu

Canalul TV „ Пятый”: În toamnă, Rusia va încerca să anexeze teritoriile a cinci țări

Factologia învinge nostalgia. Op-Ed de Victor Pelin

Centenarul constituirii defunctei URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Infarctul și decesul URSS. Nașterea nostalgiei sovietice. Op-Ed de Anatol Țăranu

Anatol Petrencu: Nostalgicii trebuie să accepte pentru ei și partea ascunsă despre viața din URSS. Interviu IPN

Anatol Petrencu: Nu putem accepta politica agresivă a Rusiei

Anatol Petrencu: Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj

Istoricul Anatol Petrencu: Cei nostalgici după URSS idealizează un trecut criminal

Igor Boțan: Există dovezi sigure că foametea din RSSM din anii 1946-1947 a fost una organizată

Vasile Bumacov: Doar agenții de influență „cred” că foametea nu a fost organizată

Lidia Pădureac: Foametea din 1946-1947 este o crimă împotriva umanității și nu are termen de prescripție

A fost organizată sau nu foametea din RSSM în anii 1946-1947? Au putut și au vrut autoritățile sovietice să prevină efectele devastatoare ale acesteia? Dezbateri IPN

Operațiunea Iași-Chișinău între nostalgie sovietică și politică de europenizare. Op-Ed de Anatol Țăranu

100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere. Dezbatere IPN

Victor Juc: Mersul prost al lucrurilor alimentează nostalgiile față de alte vremuri

Igor Boțan: Avem nevoie de o politică de comunicare privind problemele legate de parcursul european

Rodica Ciobanu: Avem nevoie de educarea spiritului civic al cetățenilor

 

 

Citește mai mult: https://www.ipn.md/ro/valentin-constantinov-cultul-personalitatii-lui-stalin-a-fost-demascat-7978_1092782.html#ixzz87NDxZVl8

Follow us: @IPN_News_Agency on Twitter | ipn.md on Facebook

 

https://www.ipn.md/ro/valentin-constantinov-cultul-personalitatii-lui-stalin-a-fost-demascat-7978_1092782.html

 

////////////////////////////////

 

 

Anatol Petrencu: Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj

 

 

Uniunea Sovietică a fost un stat represiv, iar miza deportărilor în masă din Basarabia era de a distruge intelectualitatea și orice voce critică la adresa regimului. O spune istoricul Anatol Petrencu, potrivit căruia, în memoria băștinașilor, imaginea ocupantului rus a rămas una agresivă, care a comis doar infracțiuni pe teritoriul ocupat, situație similară celei de astăzi din Ucraina. Președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova a menționat în timpul unui interviu acordat agenției de presă IPN că nostalgicii după perioadă sovietică ar trebui să cunoască faptul că regimul de atunci era unul bazat pe teroare, frică și șantaj, notează IPN.

 

La doi ani după genocidul foametei din 1946-1947, în Basarabia începea o altă dramă a țărănimii, la 6 iulie 1949 fiind organizat cel mai mare val al deportărilor, operațiune numită codificat „IUG”. Peste 11 mii de familii, 40 de mii de persoane au fost strămutate în regiunile Kazahstanului de Sud, precum și în regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk.

 

„Al doilea val al deportărilor a avut loc în 1949 când lumea deja ieșise din foamete. Aici la fel s-a impus factorul politic și ideologic, legat de colectivizarea agriculturii. În Basarabia, în perioada interbelică, țăranii au fost împroprietăriți cu până la 6 hectare de pământ. Când a venit puterea sovietică în 40, pământul a fost naționalizat, dar lăsat țăranilor pentru a fi lucrat. În 49 s-a venit cu al doilea val de deportare, pe motiv că oamenii vizați erau așa-numiți „exploatatori sau chiaburi”. Era invocat motivul exploatării omului de către om. Oamenii, de frica deportărilor, au scris mii de cereri pentru a intra în colhozuri. Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj”, a spus Anatol Petrencu.

 

Operațiunea criminală a fost organizată în secret cu mult timp înainte de noaptea deportărilor, spune istoricul. Cot la cot cu ocupanții au lucrat băștinașii care au trecut de partea regimului.

 

„Rusia a câștigat războiul împreună cu aliații, cu americanii, cu Occidentul. Administratorii care au venit în Basarabia în 44 se comportau cu aere de superioritate, de învingători. Dar comportamentul lor era departe de a fi civilizat, erau bețivi, înjurau, furau bunurile oamenilor. La fel cum face acum armata rusă în Ucraina. Imaginea ocupantului a rămas în memoria oamenilor drept una negativă. În Basarabia au existat colaboraționiști, oameni care s-au dat cu puterea sovietică și au întocmit listele deportaților. În 49 listele au fost întocmite în primării. Acești colaboraționiști nu au fost iertați. Acest fenomen era posibil pentru că erau oameni invidioși pe cei mai înstăriți”, a explicatt președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova.

 

Cel de-al treilea val al deportărilor a avut loc în 1951 și a vizat, în special, elementele religioase considerate un potențial pericol la adresa regimului. Operațiunea numită codificat „Sever” a presupus strămutarea în Siberia a peste 700 de familii.

 

„Motivele celui de-al treilea val au fost religioase. „Martorii lui Iehova” sunt categoria de oameni care nu votează, nu acceptă serviciul miliar și sovieticii au decis să-i deporteze. Pe motivul deportării „martorilor lui Iehova” au fost incluși în liste și intelectuali, oamenii critici față de regim, rezervați față de politica regimului sovietic. Urmările acestor deportări au fost catastrofale pentru că au plecat cei mai buni gospodari. Au fost deportați oamenii care chiar și la locurile de detenție au ridicat agricultura. Nostalgicii de astăzi trebuie să cunoască aceste lucruri. Trebuie să înțeleagă că Uniunea Sovietică a promovat o politică represivă”, a spus istoricul Anatol Petrencu.

 

Interviul la tema: „Deportările în masă ca politică de stat și antidot împotriva nostalgiei. Efectele de atunci și de acum ale deportărilor” a fost realizat de către Agenția de presă IPN, în cadrul proiectului „100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere”, susținut de către Fundația germană „Hanns Seidel”.

 

VEZI ȘI:

Războiul ca ideologema de stat a Rusiei lui Putin. Op-Ed de Anatol Țăranu

La vremuri noi, simboluri noi , Op-Ed de Victor Pelin

Centenarul imperiului năruit. Promptuar pentru nostalgici. Op-Ed de Anatol Țăranu

Z0ZZ – Anul centenarului și eforturilor de refacere a URSS… Op-Ed de Victor Pelin

Octavian Țîcu: Perspectiva Republicii Moldova nu poate fi alta decât europeană și alături de România

Igor Șarov: Nostalgia după URSS are un leac, se numește informare și conștientizare a istoriei

De ce și cum a dispărut URSS? De ce provoacă și acum nostalgie? Dezbateri IPN

Igor Boțan: Marșul triumfal al nostalgicilor pro-sovietici s-a întrerupt după revolta tinerilor din 7 aprilie 2009

Marin Gherman: Nostalgia față de URSS în Ucraina este la un nivel mai scăzut decât în Moldova

Igor Boțan: Cetățenii moldoveni nostalgici după URSS nu-și doresc neapărat refacerea acestei uniuni

De ce a apărut și cum a funcționat URSS? De ce provoacă și acum nostalgie? Dezbateri IPN

Virgiliu Pâslariuc: URSS s-a prăbușit, dar spațiul post-sovietic a rămas o colonie mediatică și energetică a Rusiei

Russkii mir – substituentul URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Ziua trădării și nostalgicii… Op-Ed de Victor Pelin

Igor Boțan: Greșelile Kremlinului în contextul Ucrainei sunt totale

Valentin Dolganiuc: Cetățenii moldoveni nu au nostalgii față de URSS, ei sunt victime ale propagandei

Arcadie Barbăroșie: Cred că într-un final Republica Moldova se va uni cu România

Evoluția agresiunii Rusiei asupra Ucrainei și influența acesteia asupra fenomenului nostalgiei după URSS. Dezbatere IPN

Nostalgia în ajunul apogeului. Op-Ed de Victor Pelin

Holodomor și constructul identitar ucrainean. Lecția pentru Republica Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Istoricul Virgiliu Bîrlădeanu: Rezistența antisovietică a fost platforma pe care s-a lansat schimbarea

Virgiliu Bîrlădeanu: Guvernările au păstrat o atitudine indiferentă față de mișcarea de rezistență anticomunistă

Mișcările de rezistență anticomunistă au creat platforme pentru renașterea națională

Manifestări ciudate ale nostalgiei… Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după himere sau de ce stagnează proiectul unionist. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după măreția imperială. Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după guvernarea dușmanilor poporului. Op-Ed de Victor Pelin

Neutralitatea ca statut de vasalitate a Republicii Moldova față de Moscova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după revoluția roșie… Op-Ed de Victor Pelin

Principalul inamic al nostalgicilor după URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Anneli Ute Gabanyi: Până la căderea Zidului Berlinului în RDG nu s-a vorbit despre crimele Armatei Roșii

Istoricul Virgiliu Bîrlădeanu: Basarabenii țin minte cum au fost aruncați pe câmpurile de mine

Igor Boțan: Rusia, revanșardă după destrămarea miturilor pe care le-a creat

Etapa finală a Celui de-al Doilea Război Mondial: realitate și mituri privind contribuția URSS și a Alianței Antihitleriste. Dezbateri IPN

Igor Boțan: În acest război se folosesc toate armele, inclusiv arma energetică

Nicolae Negru: În Moldova propaganda rusească există datorită unor forțe politice care se alimentează din Rusia

Anatol Petrencu: Rusia va fi învinsă și va plăti contribuții de război

Participarea URSS în Cel de-al Doilea Război Mondial: despre victorii și înfrângeri reale, despre ce tace propaganda, despre ce vorbesc miturile și nostalgia. Dezbatere IPN

Eșecul resuscitării sentimentelor nostalgice. Op-Ed de Victor Pelin

Anatol Țăranu: O viață mai bună va elimina orice nostalgie față de trecut

Marin Gherman: În Ucraina predomină narativul victoriei

Igor Boțan: Rusia trece prin perioada revanșismului

Cine și de ce a pornit Cel de al Doilea Război Mondial? Mituri propagandistice ca sursă a nostalgiei după URSS. Dezbateri IPN

Nostalgia sovietică resuscită românofobia în Republica Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Valentin Constantinov: Pe dictatori îi interesează doar puterea personală. Interviu IPN

Narativul istoric distorsionat – arma ideologică a imperialismului rus. Op-Ed de Anatol Țăranu

Valentin Constantinov: Cultul personalității lui Stalin a fost demascat în 10 ani

Doctor în istorie: În perioada sovietică propaganda mușamaliza acțiunile represive

Valentin Constantinov: Cu cât ne depărtăm mai mult de Rusia, cu atât o ducem mai bine

Nostalgia după dictatură și violență. Op-Ed de Victor Pelin

Realitatea neretușată privind ștafeta mitică transmisă de armata roșie către armata lui Putin. Op-Ed de Anatol Țăranu

Igor Boțan: Ambițiile imperiale ale Rusiei au existat dintotdeauna

Andrei Covrig: Vladimir Putin are ca scop distrugerea Ucrainei

Valentin Constantinov: Nicio destrămare de imperii n-a avut loc fără războaie

Nostalgia după măreția militară a URSS ca explicație pentru aprobarea invaziilor actuale. Dezbateri IPN

Nostalgii după miliția sovietică – născută din NKVD, Op-Ed de Victor Pelin

Protestul iobagului nostalgic. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după votare fără alegeri… Op-Ed de Victor Pelin

Prețul fatal al nostalgiei imperiale ruse. Op-Ed de Anatol Țăranu

Boris Negru: Destrămarea URSS trebuie privită ca o legitate. Imperiile apar și dispar

Anatol Petrencu: Rusia de astăzi nu este deloc atractivă

Igor Boțan: Atrocitățile din Bucea sunt efectul instrumentării propagandistice a nostalgiei sovietice

Drepturile omului și libertățile fundamentale în URSS: mituri și realități. Dezbateri IPN

Amnezia și degradarea morală a comuniștilor nostalgici. Op-Ed de Victor Pelin

Modelul rus și german de a învăța lecțiile istoriei. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia în serviciul propagandei. Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după imperiu și factorul găgăuz în politica moldovenească. Op-Ed de Anatol Țăranu

Igor Boțan: Gorbaciov nu s-a concentrat pe refacerea economică și URSS a mers spre neființă

Grigore Belostecinic: Gorbaciov a dorit cu adevărat să salveze Uniunea Sovietică

Anatol Țaranu: Sistemul sovietic a fost construit pe elementul terorii

Ce greșesc nostalgicii când îi atribuie lui Mihail Gorbaciov rolul de demolator al URSS? Dezbatere IPN

Mihail Podolyak: Cooperarea țărilor post-sovietice cu Rusia va duce la pierderi pentru ele

Pactul Molotov-Ribbentrop în oglinda nostalgiilor imperiale ale Kremlinului. Op-Ed de Anatol Țăranu

Canalul TV „ Пятый”: În toamnă, Rusia va încerca să anexeze teritoriile a cinci țări

Factologia învinge nostalgia. Op-Ed de Victor Pelin

Centenarul constituirii defunctei URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Infarctul și decesul URSS. Nașterea nostalgiei sovietice. Op-Ed de Anatol Țăranu

Anatol Petrencu: Nostalgicii trebuie să accepte pentru ei și partea ascunsă despre viața din URSS. Interviu IPN

Anatol Petrencu: Nu putem accepta politica agresivă a Rusiei

Istoricul Anatol Petrencu: Cei nostalgici după URSS idealizează un trecut criminal

Igor Boțan: Există dovezi sigure că foametea din RSSM din anii 1946-1947 a fost una organizată

Vasile Bumacov: Doar agenții de influență „cred” că foametea nu a fost organizată

Lidia Pădureac: Foametea din 1946-1947 este o crimă împotriva umanității și nu are termen de prescripție

A fost organizată sau nu foametea din RSSM în anii 1946-1947? Au putut și au vrut autoritățile sovietice să prevină efectele devastatoare ale acesteia? Dezbateri IPN

Operațiunea Iași-Chișinău între nostalgie sovietică și politică de europenizare. Op-Ed de Anatol Țăranu

100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere. Dezbatere IPN

Victor Juc: Mersul prost al lucrurilor alimentează nostalgiile față de alte vremuri

Igor Boțan: Avem nevoie de o politică de comunicare privind problemele legate de parcursul european

Rodica Ciobanu: Avem nevoie de educarea spiritului civic al cetățenilor

 

 

Citește mai mult: https://www.ipn.md/ro/anatol-petrencu-uniunea-sovietica-a-fost-un-stat-bazat-8004_1091611.html#ixzz87NDJJnXF

Follow us: @IPN_News_Agency on Twitter | ipn.md on Facebook

 

 

https://www.ipn.md/ro/anatol-petrencu-uniunea-sovietica-a-fost-un-stat-bazat-8004_1091611.html

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Ce greșesc nostalgicii când îi atribuie lui Mihail Gorbaciov rolul de demolator al URSS? Dezbatere IPN

 

 

Săptămâna trecută s-a stins din viață Mihail Gorbaciov, fost conducător al fostei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste. În timpul vieții, el s-a autocaracterizat printr-o formulă contradictorie, declarând că „Gorbaciov este un politician care a pierdut, dar a cărui politică a învins”. La fel de contradictorii sunt și aprecierile care i le-au dat și i le dau în continuare alții. De exemplu, în propria țară – Federația Rusă de astăzi, el este contestat de majoritatea populației, în timp ce în Occident i se aduc cele mai înalte onoruri. Și în Republica Moldova circulă cele mai polarizate aprecieri: de la „omul care ne-a adus libertatea” la „demolator al URSS”. În cea de a doua apreciere se pune, de regulă, un sens negativ: adică „a distrus o țară care nu trebuia distrusă”. De unde vine această apreciere și, în general, câtă dreptate au „nostalgicii” când îi atribuie lui Mihail Gorbaciov acest rol de „demolator al URSS” au discutat participanții la dezbaterea publică organizată de Agenția de presă IPN.

 

Igor Boțan, expertul permanent al proiectului, a declarat că „perestroika” (перестройка) este denumirea generică pentru reformele și noua ideologie a conducerii Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, folosită pentru a face referire la schimbările în structura economică și politică a URSS, care intrase în declin. „Perestroika” a fost inițiată de către secretarul general de atunci al Comitetului Central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, Mihail Gorbaciov. Potrivit lui, începutul acestui proces se consideră anul 1987, când la plenara Comitetului Central al Partidului Comunist, „perestroika” a fost anunțată ca un curs politic al statului. Scopul era reformarea și democratizarea cuprinzătoare a sistemului socio-politic, economic, care să contribuie la dezvoltarea URSS.

 

„Este adevărat că planurile de reformare economică a Uniunii Sovietice au fost lansate încă în perioada 1983-1984, atunci când secretar general al Comitetului Central era Iurie Andropov, fostul șef al KGB. La 11 martie 1985, după ce am avut o perioadă oarecum instabilă din cauza gerontocrației, care guverna Uniunea Sovietică, Gorbaciov a devenit secretar general al Comitetului Central, iar deja la 23 aprilie a aceluiași an, în cadrul plenarei Comitetului Central a anunțat necesitatea reformării sistemului sub sloganul: „Accelerarea socială economică a țării și dezvoltarea acesteia!””, explică expertul. Potrivit lui, reformele inițiate de fapt nu erau bine gândite.

 

Referindu-se la nostalgici, Igor Boțan spune că acestea sunt persoanele care regretă că trecutul, când aveau un anumit statut, nu mai poate fi întors. Din aceste considerente, cetățenii nostalgici au cumva o afiliere față de vremurile trecute. „În cuvinte pledează pentru reîntoarcerea acestora, dar atunci când sunt puși în fața faptului să facă o alegere, nu tocmai toți sau mai bine de jumătate dintre ei totuși pledează pentru vremurile noi”, a notat Igor Boțan.

 

Igor Boțan

 

Comentatorul politic Anatol Țăranu, doctor în istorie, a menționat că Mihail Gorbaciov era un comunist, educat în sistemul sovietic, iar din frageda copilăriei a parcurs toate etapele unui om sovietic, pornind de la pionerie. El a făcut o carieră exemplară, poate chiar una fulminantă în cadrul Partidului Comunist și deja la vârsta de 18 a ani a fost decorat cu Ordinul Drapelului Roșu de Muncă. La 31 de ani conducea una dintre regiunile Uniunii Sovietice. Însă, în același timp, biografia lui Gorbaciov este foarte comună pentru foarte mulți oameni sovietici, car au trăit într-un regim totalitar și care au purtat toate stigmatele acestui regim. „Doi dintre bunicii lui Gorbaciov au fost la timpul respectiv deportați. Erau chiaburi sau cel puțin au nimerit în această categorie de chiaburi. Există multă literatură și multe date, unele dintre ele sunt niște speculații ordinare, care îi atribuie lui Gorbaciov rolul de agent al unor servicii secrete străine și care a implementat politica de „perestroikă”, prin încercarea de a reforma profund sistemul sovietic cu gândul de a-l distruge. După toate probabilitățile, acestea sunt speculații”, a notat ex-ambasadorul Republicii Moldova în Federația Rusă.

 

„Este absolut evident că Gorbaciov, dacă e să judecăm despre faptele și declarațiile lui după începutul politicii de „perestroikă”, el dintotdeauna manifesta o dorință deschisă de a păstra sistemul, dar într-o formă reformată. Din acest punct de vedere, este greu să-l acuzi pe Gorbaciov, poate chiar este imposibil să-l acuzi de o pornire subiectivă de a distruge sistemul sovietic. El dorea să-l perfecționeze, cel puțin aceasta reiese din toată politica pe care a promovat-o și din toate declarațiile pe care le-a făcut”, explică comentatorul politic.

 

Anatol Țăranu a declarat că afirmația „cauza lui Gorbaciov a triumfat, dar el ca politician a naufragiat”, este una aproape de adevăr, care relatează într-o formă foarte precisă drama acestui politician. El a pornit o reformă cardinală, însă a plătit foarte scump, cu propria carieră politică, pentru această reformă.

 

Anatol Țăranu

 

Profesorul universitar Grigore Belostecinic, ex-rector al Academiei de Studii Economice din Moldova, a spus că Gorbaciov însuși a explicat de ce URSS trebuia reformată sub toate aspectele: „mai departe așa nu se mai poate”. Or, economia Uniunii Sovietice intrase într-un declin total și absolut. „În general, în întreaga istorie a acestei țări au fost câteva momente sau perioade în care economia, dar și societatea în întregime putea să meargă pe altă cale. Mă refer la Noua Politică Economică din anii 20, când se luaseră decizii foarte radicale, pentru că se înțelegea că o altă modalitate de a ieși din comunismul ăsta militar nu era posibilă. Este și cazul reformei cunoscută ca „reforma lui Kosîghin, care a fost stopată”, exemplifică fostul rector.

 

„Ultima încercare a făcut-o Mihail Gorbaciov. În prima perioadă în care s-a aflat la putere s-a pus accent pe reforma economică prin folosirea termenului de „ускорение”. Acest termen se referea nu doar la ritmul de dezvoltare economică, ci la toate aspectele vieții sociale, politice ale Uniunii Sovietice din acea perioadă. Era un dezastru total sub aspect economic. Sunt total de acord cu domnul Țăranu când a zis că probabil nu-i aparține lui Gorbaciov această calitate de distrugător al Uniunii Sovietice. Susțin această idee în măsura în care am fost și eu, ca și dumneavoastră, martor al acestor evenimente. Aș atribui această calitate și altor factori”, precizează Grigore Belostecinic.

 

Profesorul a punctat drept unul din motivele disoluției URSS cursa înarmării, extrem de costisitoare în condițiile unei economii șubrede. În opinia sa, s-a format un efect sinergetic asupra destrămării Uniunii Sovietice, iar Gorbaciov, prin insuccesele reformelor pe care le-a promovat, a fost catalizatorul acestei destrămări. „Însă, Uniunea Sovietic oricum, mai devreme sau mai târziu, ar fi dispărut de pe hartă. Firește, în condițiile reducerilor catastrofale de venituri în valută a devenit foarte dificil să se facă importuri de produse alimentare și de alte bunuri industriale. Un deficit total în magazine – să ne amintim despre cozile enorme care erau în toate magazinele. Situația economică în anul 1985 deveniseră una catastrofală cu perspective foarte proaste pentru viitorul Uniunii Sovietice. Gorbaciov a conștientizat acest lucru și a inițiat mai întâi reforma economică și socială pentru fostul stat Uniunea Sovietică, pe care a transformat-o ulterior în „perestroikă””, a menționat Grigore Belostecinic.

 

Grigore Belostecnic

 

Dezbaterea publică la tema „Ce greșesc nostalgicii când îi atribuie lui Mihail Gorbaciov rolul de demolator al URSS?” este a 3-a ediție din ciclul „100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere”. Ciclul de dezbateri este organizat de Agenția IPN cu sprijinul Fundației germane Hanns Seidel.

 

 

 

Citește mai mult: https://www.ipn.md/ro/ce-gresesc-nostalgicii-cand-ii-atribuie-lui-mihail-gorbaciov-8004_1092041.html#ixzz87NCfvdqU

Follow us: @IPN_News_Agency on Twitter | ipn.md on Facebook

 

 

 

 

 

https://www.ipn.md/ro/ce-gresesc-nostalgicii-cand-ii-atribuie-lui-mihail-gorbaciov-8004_1092041.html

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Igor Boțan: Elitele staliniste se devorează ele însele – trăsătura esențială a stalinismului

 

 

Elitele staliniste se devorează ele însele, aceasta este una din trăsăturile esențiale ale stalinismului și una din principalele lecții pe care societatea trebuie s-o învețe. O opinie în acest sens a fost formulată de expertul permanent al proiectului, Igor Boțan, în cadrul dezbaterii publice cu genericul „Stalinizarea și destalinizarea în context european”, organizată de Agenția de presă IPN.

 

Expertul amintește că Stalin i-a ucis pe toți partenerii lui și a nimicit toți colegii de luptă. „Societatea noastră are de învățat o mulțime de lecții din ceea prin ce-am trecut noi. Nu știu dacă ceea ce s-a întâmplat în Europa Occidentală cumva îi interesează pe staliniștii care există încă în Republica Moldova, dar lecția principală pentru ei este că una din trăsăturile esențiale ale stalinismului este că elitele staliniste se devorează ele însele. Stalin i-a ucis pe toți partenerii lui, colegii de luptă, pe toți i-a nimicit. Știm ce s-a întâmplat, așa-zisele „procesele de la Moscova”, care în trei etape i-a nimicit practic pe toți. Troțki a fost nimicit în Mexico de agentul KGB, care ulterior pentru asta a devenit erou al Uniunii Sovietice”, spune Igor Boțan.

 

Igor Boțan spune că destalinizarea a început la Congresul al XX-lea, în 1956 și a fost un răspuns la frica elitelor sovietice după moartea lui Stalin că, dacă cineva din ei preia puterea, să nu se comporte ca Stalin. „Asta a avut un ecou extraordinar în viața culturală din Uniunea Sovietică. Așa-zisul dezgheț, de acolo începe perioada treptată de erodare a stalinismului. Deci, intelectualii sovietici și aici mă refer în primul rând la cei care au devenit faimoși prin așa-zisele romane science-fiction. Pe primul loc, cu certitudine sunt frați Strugațki care au arătat, de o manieră oarecum esopică, ce înseamnă un regim comunist așa cum și-l închipuiau oamenii, care va rezolva toate problemele omenirii. Ei, prin faimoasele lor opere de science fiction, arată că acest drum duce nicăieri, duce la degradarea societății”, a declarat Igor Boțan, amintind și de opera lui Alexandr Soljenițîn „Arhipelagul Gulag”, care a demontat în Occident atitudinea față de Uniunea Sovietică, ca fiind învingătoare, cu contribuție mare în cel de-al Doilea Război Mondial.

 

Igor Boțan spune că au urmat lucruri care au arătat că și mașina militară sovietică este una defectuoasă. „Această aură a regimului sovietic ca unul progresist a primit prima lovitură în 1973. Atunci când Uniunea Sovietică cu țările arabe care înconjurau Israelul au pus la cale acel atac împotriva Israelului și, în mod absolut neașteptat, Israelul – o țară mică, cu câteva milioane de oameni, sigur cu armament american, a pus pe brânci toată mașinăria sovietică. După care a urmat Afganistanul și lovitura rușinoasă pe care a primit-o Uniunea Sovietică, disoluția Uniunii Sovietice, ceea ce a însemnat disoluția de fapt a regimului comunist în Europa. Deci, tot farmecul acesta al acestui comunism s-a dispersat”, a declarat Igor Boțan.

 

Expertul permanent al proiectului, Igor Boțan spune că principalii susținători ai putinismului văd actualul regim al lui Putin ca „a patra etapă în lanțul dezvoltării imperiale a Rusiei, așa-zisul stat durabil al lui Putin, care este un fel de sinteză a parcursului imperial al Rusiei”. Cu toate acestea, spune Igor Boțan,  Putin are o atitudine aproape ostilă față de comunism, față de Lenin. „Pentru Putin și societatea din Rusia contează continuarea lanțului imperial, acest lucru trebuie să-l înțelegem noi și cetățenii din Republica Moldova”, declară Igor Boțan.

 

Cât privește nostalgia după comunism pe care o mai au unii cetățeni din Republica Moldova, expertul spune că aceasta vine din mentalitatea care s-a creat de-a lungul a aproximativ 50 de ani, cât a fost Republica Moldova în cadrul Uniunii Sovietice. „Este un segment de cetățeni cu o gândire infantilă, eu aș zice, care așteaptă și trăiesc cu idealul unui stat care are grijă de toate aspectele vieții, care asigură mai mult sau mai puțin egalitatea între cetățeni. Ei în mod natural nu acceptă o societate în care omul este liber, trebuie să aibă grijă de soarta lui, trebuie să dea din coate, ceea ce are loc într-o lume liberă, unde cetățeanul este liber, dar într-o competiție”, a punctat Igor Boțan.

 

Dezbaterea publică la tema „Stalinizarea și destalinizarea în context european” este a 14-a ediție din ciclul „Impactul trecutului asupra proceselor de consolidare a încrederii și păcii”. Agenția IPN desfășoară acest ciclu de dezbateri cu sprijinul Fundației germane „Hanns Seidel”.

 

VEZI ȘI:

Stalinizarea și destalinizarea societății moldovenești. Dezbatere IPN

Ludmila Cojocaru: Păstrarea memoriei privind crimele stalinismului necesită efort din partea statului și a societății

Igor Boțan: După moartea lui Stalin, stalinizarea este doar un fel de fantomă

Florin Abraham: Memoria istorică nu poate fi construită fără sprijinul statului

Octavian Țîcu: Stalinizarea – inocularea unui șir de trăsături specifice Uniunii Sovietice

Stalinizarea și destalinizarea în context european. Dezbatere IPN

Florin-Răzvan Mihai: Putinismul reprezintă o mare amenințare

Ion Manole: Pasivitatea comunității internaționale fața de crimele comunismului a dat „roadele” războiului din Ucraina

Barajul de la Kahovka: De ce sunt neputincioase legile și obiceiurile războiului? Dezbatere IPN

Igor Boțan: Deținerea armei nucleare determină Rusia să ignore normele dreptului internațional

Anatol Petrencu: Unele popoare luptă fără niciun fel de scrupule

Igor Boțan: Cei care au participat la deportarea oamenilor din Basarabia erau îndoctrinați ideologic

Viorica Olaru: Puterea de la Kremlin este una de natură KGB-istă

Deportările staliniste: ecou din trecut, pentru prezent și viitor. Dezbatere IPN

Alexandru Postica: Problema deportărilor trebuie tratată într-un context mai larg

Mihail Druță: Este justificat ca pe 9 mai să se consemneze Ziua Europei

Anatol Țăranu: Republica Moldova nu poate deveni stat european păstrând simbolistica sovietică

Igor Boțan: este o mare greșeală să dezvăluim evenimentele din cel de-al Doilea Război Mondial ce sunt convenabile doar unei anumite părți

Ziua Victoriei: între reconciliere, antagonizare și destabilizare? Dezbatere IPN

Igor Boțan: Conștientizarea foametei organizate este importantă pentru tragerea învățămintelor

Muzeografa satului Avdarma: 800 de oameni au murit de foamete în sat în anii 1946-1947

Foametea din 1946-1947. Vasile Șoimaru: Au fost măturate podurile și oamenii au fost omorâți

Lidia Pădureac: În timp ce RSS Moldovenească murea de foame, Uniunea Sovietică exporta cereale

Foametea organizată din 1946-1947: victime, călăi, memorie. Dezbateri IPN

Igor Boțan: Fascismul, în versiunea sa mai soft, și bolșevismul sunt erezii ale socialismului

Virgiliu Bîrlădeanu: Societatea trebuie să fie atentă pentru a nu permite deraieri autoritar-totalitare

Alexandru Cosmescu: Fascismul, stalinismul și nazismul și-au creat dușmani externi pentru a-și atinge scopurile

Ce au în comun fascismul, nazismul și stalinismul? Dezbatere IPN

Alecu Reniță, despre pogromul din Chișinău: Vărsarea de sânge putea fi oprită în prima zi, dar autoritățile nu au acționat

Pogromul din 1903: călăi, victime și lecții”, dezbatere IPN

Andrei Cușco: Nu moldovenii au fost forța motrice în organizarea pogromului de la Chișinău, ci funcționarii imperiali

Igor Boțan: Pogromul de la Chișinău, o răbufnire a antisemitismului imperiului rus

Igor Boțan: Alternativa lumii ruse pentru Moldova este aderarea la UE

Ion Negrei: Moldova trebuie să se conecteze definitiv la spațiul european – care sunt modalitățile

Anatol Țăranu: Există afinități între politica războinică a Imperiului Rus și regimul Putin de astăzi

Soarta periferiilor imperiilor. Quo vadis, Moldova? Dezbatere IPN

Mihai Țurcanu: „Sindromul Stokholm” le-a înlocuit multor compatrioți sentimentul identității naționale

Igor Boțan: Drama lui Putin este că nu are nici ideologie, nici forță economică și nici armată

Maria Pilchin: Putin își învață poporul să moară pentru că nu a fost în stare să-l învețe să trăiască

Ce am sărbătorit și de ce am sărbătorit pe 23 februarie? Dezbatere IPN

 

 

Citește mai mult: https://www.ipn.md/ro/igor-botan-elitele-staliniste-se-devoreaza-ele-insele-trasatura-8004_1097972.html#ixzz87NCBnS68

Follow us: @IPN_News_Agency on Twitter | ipn.md on Facebook

 

https://www.ipn.md/ro/igor-botan-elitele-staliniste-se-devoreaza-ele-insele-trasatura-8004_1097972.html

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

STENOGRAME. Noi dezvăluiri despre ororile clanului Firea-Pandele: bătrânii din „azilele groazei” erau jefuiți de pensii, case și terenuri,de Grigore Cartianu

 

 

Ștefan Godei, șoferul de la Primăria Firei devenit patron-mafiot în orașul jupânit de Pandele

Pe măsură ce apar noi dezvăluiri terifiante, jaful făcut de clanul Firea-Pandele prin „azilele groazei” din Voluntari – adevărate lagăre de exterminare – capătă dimensiuni apocaliptice. Victimele din centrele groazei, bătrâni sau persoane cu dizabilități, erau jefuite de pensii și lăsate fără terenuri sau apartamente. Sume uriașe erau retrase de la bancomat de angajații căminelor din București și județul Ilfov.

Escrocii din cadrul „azilelor groazei”, grupați în „rețeaua Firea-Pandele”, acționau ca niște profesioniști ai crimei organizate, după un plan foarte bine pus la punct. Interceptările care aduse în spațiul public de publicația„Buletin de Bucureşti” arată cruda realitate din acele cămine sociale situate în Ilfov și în sectoarele 3 și 6 din București.

 

Bătrânii erau bătuți cu bestialitate chiar de angajații acestor centre. Erau lăsați nemâncați, neschimbați, batjocoriți, iar pe deasupra și jefuiți. Același tratament li se aplica și persoanelor cu dizabilități.

 

Angajații centrelor, la comanda managerilor, mergeau la bancomate și le goleau conturile bătrânilor atunci când intrau pensiile. În unele situații, pensionarii au rămas și fără agoniseala de o viață. Apartamentele au fost trecute pe numele patronilor de aziluri (apropiați ai cuplului Firea-Pandele), apoi vândute pe sume importante. Apartamentele care erau situate în zonele bune ale Bucureștiului erau păstrate pentru beizadelele mafioților din clanul Firea-Pandele.

 

Totul a ieșit la iveală atunci când procurorii DIICOT au intrat pe fir, în luna februarie a acestui an, și au infiltrat un investigator. Au fost efectuate 31 de percheziții în București și Ilfov, în urma cărora 3 persoane au fost arestate preventiv pentru 30 de zile, iar alte 11 se află în arest la domiciliu.

 

Într-un caz documentat de procurorii DIICOT, managerul unui azil de bătrâni vizează, din nou, obţinerea de sume de bani necuvenite din valorificarea unor bunuri imobile „deţinute de persoane lipsite de capacitate civilă sau cu diferite probleme psihice, sens în care aceasta face demersuri de a obţine calitatea de tutore sau curator în vederea vânzării acestor bunuri”.

 

Probele atașate de anchetatori la dosar arată cum administratorii azilelor groazei se organizau la telefon și își planificau acțiunile.

 

Cum retrăgeau mafioții banii de pe cardurile bătrânilor, la bancomat

Stenograma 1

Manager azil: Uite, am venit iar să încerc cardu’ lu’ asta, deci nu pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Ia stai acolo să vedem.

 

Angajat azil: Hai că stau.

 

Manager azil: Deci, vreau să zic că nu-mi mai arată nici… deci, nu mai mi-arată nici soldul. Am scos, dar trebuia să mai aibe nişte bani. Uite îi dau interogare sold… Nu…

 

Stenograma 2

Manager azil: Deși la început de lună am putut să fac și nici lu’ ăsta nu i-a mai intrat banii, lu’ Cristinoiu. Deci cred că a făcut împuțita aia ceva. Ăia, 10 milioane, uite, când nu ai… Integrare (interogare – n. red.) sold… Hai să-i dau pe chitanță, să vedem. Uite, tranzacția nu a fost efectuată. Deci, nici chitanțe nu-mi dă.

 

Angajat azil: Am înțeles. Păi, o să-i sun p-ăștia ai ei, să vedem ce zice, dacă a umblat la ceva, că nu mai…

 

Manager azil: Nu știu. S-o luăm să vii cu ea la bancă? Adică n-am scos decât, mi se pare, 1.800 sau 1.900 de lei. Până la 3.000 trebuia să-i mai intre.

 

Cum le luau mafioții apartamentele bătrânilor

Stenograma 3

Manager azil: Am fost de i-am făcut lu’ ăla buletinul, că nu avea buletin, ca să dau la Autoritatea Tutelară. Trebuie să vină de la Autoritatea Tutelară să-i facă… ăăăă… apartamentul și să ne dea acceptul, ca să poată să vină Nae, să facă poze, să-l „mărităm”.

 

Doamnă: Îhî! Îhî!

 

Manager azil: Că mai repede scăpăm de ăla decât de…

 

Doamnă: Îhî! Îhî!

 

Manager azil: Na, e cu trei camere, două băi, îți dai seama, că nu l-aș da pentru nimic în lume, că am doi copii.

 

Doamnă: Unde e? Unde este?

 

Manager azil: Ăăăă… pe Gârleni… Unde e, bre!? Ieși încolo înspre Bragadiru, în Ghencea.

 

Maltratare ca în cel mai crunt sclavagism

Zeci de percheziţii au avut loc, marţi dimineaţă, în Bucureşti şi în judeţele Ilfov, Ialomiţa, Călăraşi, Constanţa, Olt şi Argeş, în acest caz de exploatare a persoanelor cu dizabilităţi sau în situaţii vulnerabile.

 

Operaţiunea de amploare a DIICOT a scos la iveală detalii şocante despre modul cum trăiau bătrânii de la trei azile din județul Ilfov – două din Voluntari și unul din Afumați. În aceste centre erau internați mulți vârstnici, dar și câțiva tineri cu dizabilități.

 

Ancheta a descoperit aproape 100 de bătrâni vulnerabili, cu grad de handicap, care erau bătuți, ținuți nemâncați și obligați să cerșească.

 

 

Localnicii au relatat cum îi vedeau pe bieţii vârstnici flămânzi şi dezbrăcaţi, cum cerşeau la gard de mâncare, inclusiv în zilele friguroase de iarnă. Bătrânilor nu li se dădeau nici măcar medicamentele de care aveau nevoie și nu erau îngrijiți sau spălați.

 

Anchetatorii susțin că patronii acestor centre ar fi angajat mai mulți indivizi prin intermediul cărora încasau veniturile pensionarilor și îi exploatau. Persoanele cu boli mai ușoare erau puse să muncească sau să aibă grijă de cei care nu se puteau mișca.

 

 

Bătrânii au fost luaţi din cămine, evaluaţi medical, unii au rămas în spital, iar alţii au fost duşi în diverse centre de îngrijire din Capitală.

 

Legăturile dintre mafioți și perechea Firea-Pandele. Totul, sub cupola PSD

 

Rețeaua mafiotă de exploatare a persoanelor vulnerabile are legături multiple cu soții Florentin Pandele (primarul orașului Voluntari de 23 de ani) și Gabriela Firea (ministrul Familiei din 2021, după ce în perioada 2016-2020 a fost primarul Capitalei).

 

 

„Azilele groazei” erau operate de Asociația „Sfântul Gabriel cel Viteaz” (odă ascunsă „Sfintei” Gabriela Firea?!), condusă de Ligia Gheorghe, consiliera Gabrielei Firea, pe care ministra PSD o numește ”sora mea” și o poartă după ea peste tot, de la Antena 1 (unde i-a fost producătoare de emisiune) la Primăria Capitalei și apoi la Ministerul Familiei, în funcții de conducere.

Asociația „Sfântul Gabriel cel Viteaz” a fost înființată de Ștefan Godei, fost șofer la Primăria Capitalei în mandatul Gabrielei Firea (2016-2020), vicepreședinte al Organizației de Tineret a PSD Ilfov. Între timp, procurorii au descoperit că acest Godei, om de încredere al Gabrielei Firea, trăia într-un lux scandalos, iar banii furați de la bătrâni îi cheltuia pe prostituate, droguri, lăutari și proprietăți imobiliare de nabab. Ștefan Godei și fratele său, Daniel Godei, se află acum în arest preventiv.

Două dintre „azilele groazei” funcționau de câțiva ani în Voluntari, unde primar e Florentin Pandele, soțul Gabrielei Firea.

„Azilele groazei” primeau lunar 30.000 de euro de la Primăria Sectorului 3, condusă de Robert Negoiță, finul Gabrielei Firea.

„Lagărele groazei” ar fi trebuit controlate de instituția numită Serviciul de Asistență Socială Voluntari, unde șefă era Nela Vica Andrieș (fostă Vrânceanu), sora Gabrielei Firea (fostă Vrânceanu) și cumnata primarului Florentin Pandele.

Așadar, din schema centrată pe Gabriela Firea fac parte mai multe persoane apropiate acesteia: soțul, sora, consiliera (căreia îi zice tot „soră”), finul, șoferul.

 

CITIȚI ȘI:

* „Șoferul lui Firea”, care patrona „azilele groazei”, cheltuia pe prostituate, droguri și lăutari banii furați de la bătrâni. Sora Gabrielei Firea nu-l controla, deși era obligată s-o facă

* Răzbunătoare, Firea a făcut presiuni asupra purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, după ce acesta criticase dur fariseismul și cruzimea clanului Pandele-Firea în „azilele groazei” din Voluntari

 

* Sora Gabrielei Firea trebuia să oprească atrocitățile din „azilele groazei”! Ca șefă la Serviciul de Protecție Socială Voluntari, la ea se opreau toate reclamațiile venite de la rudele bătrânilor torturați. În funcție a numit-o cumnatul Pandele

 

* Clanul Pandele-Firea a descoperit vinovatul pentru „azilele groazei” din Voluntari: Nicușor Dan! Bolboroseala ineptă a primarului din Voluntari. Cică primarul Capitalei e plătit de străini să distrugă Bucureștiul!

* Armand Goșu: „În România e tot mai activă propaganda rusească. E pe bani, probabil se face prin Moldova această corupere. Dacă serviciile de informații ar face un mic efort, ar descoperi traseele pe care se mișcă banii”

 

* La inaugurarea podului peste Dunăre de la Brăila, făcut de japonezi și italieni pe banii UE, Ciolacu a ținut un discurs cu iz suveranist, proclamându-l „un simbol al patriotismului economic” și „un proiect reușit al României”

* Ex-consilierul prezidențial Iulian Chifu a semnat o carte împreună cu un putinist dat afară de la Universitatea Uppsala pentru propagandă pro-Kremlin: „E un vechi prieten”

 

* Obiecte macabre găsite în conacul lui Prigojin: barosul „pentru negocieri” și fotografia înrămată cu capetele tăiate ale sirienilor, alături de o „biserică” improvizată

* EDITORIAL CARTIANU: Solovioave, ai grijă că-ți rup urechile!

* „Du-te, copile, unde vezi cu ochii! Alege o meserie pe care s-o poți practica oriunde și apoi pleacă, du-te cât mai departe de țara asta!”

 

https://ziaristii.com/stenograme-noi-dezvaluiri-despre-ororile-clanului-firea-pandele-batranii-din-azilele-groazei-erau-jefuiti-de-pensii-case-si-terenuri/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

În România e tot mai activă propaganda rusească. E pe bani, bănuiala mea e că se face prin Moldova această corupere. Dacă serviciile de informații ar face un mic efort, ar și descoperi traseele pe care se mișcă banii” – istoricul Armand Goșu

 

de Matei Udrea

 

Istoricul Armand Goșu, care a lucrat ca jurnalist la biroul BBC din Moscova la mijlocul anilor 1990, atrage atenția asupra faptului că în România sunt chiar șefi de publicații plătiți de ruși

Rușii sunt foarte activi în România, întotdeauna au fost așa și se simt foarte bine aici, unde nu-i deranjează absolut nimeni, spune istoricul Armand Goșu într-un interviu acordat pentru Aktual24.ro. În presa românească sunt jurnaliști, chiar șefi de redacții plătiți direct de ruși, pe filiera Republicii Moldova, dar serviciile de informații nu fac absolut nimic în această direcție, mai spune expertul în spațiul ex-sovietic.

Profesorul universitar Armand Goșu are doctorat în istoria Rusiei pe care l-a luat la Moscova, în 1995. Urmărește, analizează și comentează evenimentele din Rusia de 30 de ani, publică articole în mai multe reviste și site-uri și are mai multe cărți pe această temă. În această primăvară, a făcut un drum pentru documentare la Kiev, cu mașina, străbătând Ucraina aflată în război.

 

Mai jos, afirmațiile profesorului Armand Goșu despre infiltrarea rusească în România și lipsa de reacție – sau chiar complicitatea – autorităților române.

 

„Au râs de noi”. Google, Netflix, Facebook, Airbnb, Canva, Ring – incredibila poveste a 5 afaceri de miliarde care la început au fost respinse, când proprietarii au vrut să le vândă pe nimic

Ciolacu pare să fi ajuns la pace cu Firea. Declarații generale și niciun vinovat în dramaticul caz al „azilelor groazei” din Voluntari. Vipera a prins curaj

„Sunt niște oameni cinici care au spus: «Dacă e să facem bani, hai să facem bani!». Dacă au văzut că rușii dau bani, asta e! Sunt de un cinism desăvârșit, toată viața lor au practicat tipul ăsta de jurnalism foarte cinic, pe bani, n-au niciun fel de valori, nu cred în nimic… Mă refer la jurnaliști, la șefi de gazete”

„În România e tot mai activă propaganda rusească. Cred că e pe bani, bănuiala mea e că se face prin Republica Moldova această corupere și cred că dacă serviciile de informații ar face un mic efort, ar putea să și descopere aceste trasee pe care se mișcă banii. Sunt niște oameni cinici care au spus: «Dacă e să facem bani, hai să facem bani!». Ei nu cred în nimic. Erau pro-americani acum 10 ani așteptând să vină bani de la americani. Ei sunt pro cine dă bani. Dacă au văzut că rușii dau bani, asta e! Sunt de un cinism desăvârșit, toată viața lor au practicat tipul ăsta de jurnalism foarte cinic, pe bani, n-au niciun fel de valori, nu cred în nimic…

 

Mă refer la jurnaliști, la șefi de gazete. Aici e ce se observă. În rest, mi-e greu să spun. Știu că sunt interese rusești în energie, în imobiliare, știu că-s afaceri care se fac nu direct din Rusia, ci prin Israel, prin Republica Moldova, prin Elveția, prin Olanda. Așa, cu jumătate de gură, din vârful buzelor, se mai pronunță câte un nume. Dar e imposibil de controlat. Presupun că sunt influenți. Foarte influenți pe anumite zone din țară. Târgoviște, Slatina, înțeleg că sunt foarte influente rețelele lor, că sunt conectate și la partide politice. Dar n-am contacte la serviciile secrete ca să pot da nume. Dar sunt activi. Au fost tot timpul foarte activi în România. Faptul că România a fost printre ultimele țări care au expulzat ruși… Presa română a sărit, «vai, ce le facem rușilor!». Nu! Noi facem după un an de zile ce au făcut alții!

 

Noi am avut Institutul Cultural Rusesc până acum câteva luni! Amintiți-vă, țineți cont de faptul că noi în mai 2015, la un an și câteva luni după anexarea Crimeei, am permis Rusiei să deschidă la 100 de metri de Guvernul României Centrul Cultural Rus! Când s-a deschis, de față a fost conducerea Ministerului Afacerilor Externe! Fără ca România să deschidă, la rândul său, Institut Cultural la Moscova! Sau altceva. Deci, repet, Rusia a deschis institut cultural la 100 de metri de sediul Guvernului României! L-au închis foarte recent, atunci când au văzut că acolo făceau propagandă pe față împotriva Ucrainei. Ceea ce nu cred că i-a deranjat pe ai noștri, că și ei sunt profund anti-ucrainieni.”

 

Puteți susține ZIARISTII.COM făcând o donație AICI. Vă mulțumim!

CITIȚI ȘI:

* Sora Gabrielei Firea trebuia să oprească atrocitățile din „azilele groazei”! Ca șefă la Serviciul de Protecție Socială Voluntari, la ea se opreau toate reclamațiile venite de la rudele bătrânilor torturați. În funcție a numit-o cumnatul Pandele

* Delirul Gabrielei Firea: confruntată cu dezvăluirile din „azilele groazei” din Voluntari, conduse de pilele sale, PSD-ista spune că totul e o înscenare a adversarilor politici!

* Prima gafă externă de proporții a lui Ciolacu a pus România într-o situație penibilă: germanii au refuzat oficial cererea premierului PSD de a trimite trupe permanente

* Prostie fără margini în „România Educată”: rezultatele la Evaluarea Națională au fost afișate greșit, aruncând în haos sute de mii de copii și părinți! A trebuit să fie republicate

* La inaugurarea podului peste Dunăre de la Brăila, făcut de japonezi și italieni pe banii UE, Ciolacu a ținut un discurs cu iz suveranist, proclamându-l „un simbol al patriotismului economic” și „un proiect reușit al României”

* Ex-consilierul prezidențial Iulian Chifu a semnat o carte împreună cu un putinist dat afară de la Universitatea Uppsala pentru propagandă pro-Kremlin: „E un vechi prieten”

* Nepotism scârbos al premierului Ciolacu: și-a numit-o șefă de cabinet pe Otilia Romașcanu, nașa fiului său, după ce pe nașul Lucian Romașcanu l-a făcut senator și ministru!

* EDITORIAL CARTIANU: Solovioave, ai grijă că-ți rup urechile!

* VIDEO. Minciunile lui Putin. De la „Rusia nu are nimic de-a face cu Wagner” la „Wagner este finanțat în întregime de stat”. Mercenarii sunt responsabili de masacre în mai multe țări și declarați organizație criminală la nivel mondial

* „Du-te, copile, unde vezi cu ochii! Alege o meserie pe care s-o poți practica oriunde și apoi pleacă, du-te cât mai departe de țara asta!”

 

 

https://ziaristii.com/romania-e-tot-mai-activa-propaganda-ruseasca-e-pe-bani-banuiala-mea-e-ca-se-face-prin-moldova-aceasta-corupere-daca-serviciile-de-informatii-ar-face-un-mic-efort-ar-si-descoperi-traseele-pe-ca/

 

 

/////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Pactul Molotov-Ribbentrop în oglinda nostalgiilor imperiale ale Kremlinului. Op-Ed de Anatol Țăranu

     

 

 

Este important ca actul formal de declarare a zilei de doliu să fie susținut de un amplu program de acțiuni informaționale și educaționale, unicele capabile să afirme la nivelul mentalului colectiv caracterul criminal al pactului între Stalin și Hitler, consecințele nefaste ale căruia asupra unității naționale românești încă urmează să fie înlăturate…

 

În data de 23 august 1939, ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov și omologul său din Germania nazistă Joachim von Ribbentrop, semnează la Kremlin, în prezența liderul sovietic Iosif Stalin, „Pactul de neagresiune sovieto-german”, însoțit de un protocol secret. După zeci de ani de negare e existenței protocolului secret la pactul sovieto-nazist, intrat în istorie cu numele de „Pactul Ribbentrop-Molotov”, guvernul rus a decis să-l publice și să fie expus de Arhiva Federală pentru cunoștința publicului larg odată cu împlinirea a 80 de ani de la semnarea lui. Așa a început să se restrângă un fals istoric sovietic, promovat mulți ani de propaganda de la Moscova, care a negat cu o încăpățânare existența protocolului secret la pactul Molotov-Ribbentrop, chiar dacă textul protocolului secret a fost publicat în Occident la scurt timp după terminarea conflagrației mondiale.

 

Adevărul bate miturile

 

Propaganda sovietică avea toate motivele să ascundă existența protocolului secret la pactul sovieto-nazist din considerente ideologice de importantă majoră. În URSS, mitul „Marelui Război Patriotic” (Al Doilea Război Mondial) a fost pus la baza formării identității cetățeanului sovietic. Începând din 1965, statul sovietic a cultivat cu multă insistență imaginea națiunii sovietice victorioase în lupta cu fascismul invadator, salvatoarea omenirii de ciuma nazistă. Și astăzi, conceptul de „Mare Război Patriotic” este folosit de Rusia ca o alternativă la cel de al Doilea Război Mondial în încercarea de a-și menține influența asupra fostelor republici sovietice, în multe dintre care acest mit propagandistic supraviețuiește în mințile multor oameni contaminați de nostalgii sovietice.

 

Conținutul protocolului secret devenit public dezavuează și un alt mit istoric sovietic despre URSS, care, chipurile, a fost o victimă nevinovată a agresiunii germane, fiind în toate timpurile fără excepție un inamic al naziștilor și intrând în cel de al Doilea Război Mondial, începând cu 22 iunie 1941. În realitate, URSS a început războiul pe 17 septembrie 1939, când Armata Roșie, alături de Wehrmacht-ul  german, a invadat și a ocupat în luptă partea de est a Poloniei, în plină concordanță cu prevederile tratatului încheiat cu Germania nazistă condusă de Hitler și a protocolului secret la acest tratat. URSS a început războiul în alianță cu Germania lui Hitler, contribuind în mod substanțial la victoria armată a germanilor asupra Poloniei.

 

Și astăzi se acționează în spiritul pactului sovieto-nazist

 

În perioada sovietică, tot așa cum și în Rusia de azi, încheierea pactului între Germania nazistă și URSS a fost explicată ca o necesitate venită în urma unor negocieri fără rezultat cu Marea Britanie și Franța privind constituirea unei alianțe anti-naziste. Este adevărat că Stalin purta negocieri cu Anglia și Franţa privind necesitatea unei apărări colective împotriva Germaniei, dar el condiționa formarea coaliției cu democrațiile occidentale prin dreptul pentru URSS de a ocupa regiunile poloneze Halychyna și Vilenska Oblast, astăzi regiuni din vestul  Ucrainei și Belarus. În mod firesc, britanicii și francezii, care erau aliații Poloniei, nu au fost de acord cu pretențiile teritoriale din contul Poloniei a dictatorului de la Kremlin. În momentul când Stalin a înțeles că Hitler îi va da ceea ce Occidentul nu era dispus să-i dea: parte din Polonia, Basarabia și statele baltice, el a renunțat de bunăvoie la încercările de a înființa o coaliție anti-nazistă și a intrat în alianță cu regimul fascist de la Berlin. Ca rezultat logic, având mâinile dezlegate prin înțelegerea cu Stalin, puțin peste o săptămână după semnarea pactului sovieto-nazist Hitler a invadat Polonia, ca peste o jumătate de lună deja și Stalin să pornească invazia sovietică în acest stat. Este evident, că pactul sovieto-nazist a servit drept declanșator a celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică având aceiași responsabilitate ca și Germania pentru provocarea conflagrației mondiale.

 

Astăzi liderul rus Vladimir Putin, în plină conformitate cu mitologia propagandistică sovietică, declară fără jenă că Stalin s-a văzut obligat să încheie pactul cu diavolul, adică cu Hitler, după ce Anglia şi Franţa au refuzat să formeze o coaliție antinazistă. Conform acestei versiuni, URSS a semnat pactul pentru a-și garanta securitatea, astfel că prin decizia sa ar fi căutat doar să câștige timp pentru a se pregăti mai bine de război. Aceasta este și poziția susținută de istoriografia oficială rusă, care acuză de revizionism pe oricine pune la îndoială intențiile lui Stalin, în pofida faptului că după ce Germania a invadat Polonia, la 1 septembrie 1939, Armata Roșie a făcut același lucru două săptămâni mai târziu. Defel întâmplător, tradiția sovietică de falsificare a istoriei este preluată și folosită de propaganda de la Kremlin pentru a justifica expansiunea militară rusă modernă. Kremlinul convinge astfel populația din Rusia că, prin invadarea Ucrainei, a altor state ex-sovietice, precum și prin anexarea unor teritorii ale statelor suverane, nu comite o agresiune împotriva unei țări vecine, ci doar continuă lupta împotriva fasciștilor care pun în pericol atât Rusia, cât și întreaga lume. Pentru a face acest lucru mai lesne, perpetuează fapte istorice false din epoca sovietică.

 

Argumente de o falsitate monumentală

 

În conformitate cu protocolul secret al pactului Ribbentrop-Molotov, semnat pe 23 august 1939, se prevedea că Germania nazistă și URSS erau de acord să împartă Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia, România și Polonia în sfere de influență. Pentru români, supliciul pactului sovieto-nazist a intervenit odată cu ultimaturile sovietice din 26 și 27 iunie 1940. Deja în prima notă ultimativă remisă României pe 26 iunie 1940, sovieticii folosesc argumente de o falsitate monumentală pentru a justifica raptul Basarabiei, teritoriu inalienabil al statului suveran România, insinuând asupra faptului că Basarabia este „populată în principal cu ucraineni”. Aceiași minciună despre populația preponderent ucraineană a fost invocată de sovietici și în raport cu anexarea Bucovinei care, spre deosebire de teritoriul Basarabiei, niciodată în trecut nu a fost parte a imperiului rus.

 

Efectele raptului Basarabiei și Bucovinei de Nord de către sovietici în baza pactului Ribbentrop-Molotov continuă să se manifeste până în ziua de azi. Însăși existența statului Republica Moldova este prezentată în mai multe discursuri politice ca o urmare directă a pactului sovieto-nazist, acest pact fiind o expresie pură a totalitarismului aplicat în politica externă. Chiar dacă pe parcurs logica apariției și afirmării noilor state independente în fostul spațiu sovietic a fost consfințită de o serie de tratate care au urmat după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, începând cu Pacea de la Paris, din 1947 și continuând cu celebra conferință de la Helsinki, din 1975, în cazul Republicii Moldova și României percepția că consecințele pactului între două totalitarisme din trecut – cel comunist și nazist, nu au fost depășite, rămâne în picioare.

 

Ziua europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare în calitate de prim pas

 

Însă această comprehensivitate este lovită de interpretările pactului în cauză de către actuala conducere politică de la Moscova, care prezintă înțelegerea comuno-nazistă din 1939 nu ca pe o expresie politică a totalitarismului, ci ca pe o manifestare a realismului politic. Desigur, în majoritatea țărilor Europei, efectele acestui pact se resimt mai degrabă la nivel simbolic și al memoriei istorice. Nu însă și în spațiul post-sovietic, inclusiv în Republica Moldova, unde se resimte influența masivă a propagandei ruse conjugată cu reminiscențe puternice de nostalgie sovietică. În această atmosferă informațională și spirituală devine explicabil fenomenul susținerii de multă lume a regimului Putin, care își gândește politica externă în termeni destul de apropiați de cei în care o făcea Stalin la momentul încheierii pactului Ribbentrop-Molotov. Astăzi, Rusia impune zone de excludere în Europa, pornește împotriva vecinilor săi războaie, comite rapturi teritoriale, stimulează separatismul, nu se sfiește să amenințe cu folosirea armei nucleare. Deci, astăzi asistăm la un tip de politică foarte asemănătoare cu cea pe care a pus-o în practică Stalin prin încheierea pactului  Ribbentrop-Molotov.

 

Pentru societatea moldovenească denunțarea reală în mentalul colectiv a pactului Ribbentrop-Molotov și a consecințelor lui echivalează cu afirmarea adevărului despre apartenența Republicii Moldova la spațiului civilizațional românesc, din care noi am fost rupți cu forța prin pactul de delimitare a sferelor de influență geopolitică de către Stalin și Hitler. Un pas important în această direcție s-a făcut atunci când, ziua de 23 august, a fost declarată drept zi de doliu în Republica Moldova, această dată fiind Ziua europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare, precum nazismul, stalinismul ș.a. Este important ca actul formal de declarare a zilei de doliu să fie susținut de un amplu program de acțiuni informaționale și educaționale, unicele capabile să afirme la nivelul mentalului colectiv caracterul criminal al pactului între Stalin și Hitler, consecințele nefaste ale căruia asupra unității naționale românești încă urmează să fie înlăturate.

 

IPN publică în rubrica Op-Ed articole de opinie semnate de autori din afara redacţiei. Opiniile exprimate în aceste materiale nu neapărat coincid cu opiniile redacţiei.

 

VEZI ȘI:

Războiul ca ideologema de stat a Rusiei lui Putin. Op-Ed de Anatol Țăranu

La vremuri noi, simboluri noi , Op-Ed de Victor Pelin

Centenarul imperiului năruit. Promptuar pentru nostalgici. Op-Ed de Anatol Țăranu

Z0ZZ – Anul centenarului și eforturilor de refacere a URSS… Op-Ed de Victor Pelin

Octavian Țîcu: Perspectiva Republicii Moldova nu poate fi alta decât europeană și alături de România

Igor Șarov: Nostalgia după URSS are un leac, se numește informare și conștientizare a istoriei

De ce și cum a dispărut URSS? De ce provoacă și acum nostalgie? Dezbateri IPN

Igor Boțan: Marșul triumfal al nostalgicilor pro-sovietici s-a întrerupt după revolta tinerilor din 7 aprilie 2009

Marin Gherman: Nostalgia față de URSS în Ucraina este la un nivel mai scăzut decât în Moldova

Igor Boțan: Cetățenii moldoveni nostalgici după URSS nu-și doresc neapărat refacerea acestei uniuni

De ce a apărut și cum a funcționat URSS? De ce provoacă și acum nostalgie? Dezbateri IPN

Virgiliu Pâslariuc: URSS s-a prăbușit, dar spațiul post-sovietic a rămas o colonie mediatică și energetică a Rusiei

Russkii mir – substituentul URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Ziua trădării și nostalgicii… Op-Ed de Victor Pelin

Igor Boțan: Greșelile Kremlinului în contextul Ucrainei sunt totale

Valentin Dolganiuc: Cetățenii moldoveni nu au nostalgii față de URSS, ei sunt victime ale propagandei

Arcadie Barbăroșie: Cred că într-un final Republica Moldova se va uni cu România

Evoluția agresiunii Rusiei asupra Ucrainei și influența acesteia asupra fenomenului nostalgiei după URSS. Dezbatere IPN

Nostalgia în ajunul apogeului. Op-Ed de Victor Pelin

Holodomor și constructul identitar ucrainean. Lecția pentru Republica Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Istoricul Virgiliu Bîrlădeanu: Rezistența antisovietică a fost platforma pe care s-a lansat schimbarea

Virgiliu Bîrlădeanu: Guvernările au păstrat o atitudine indiferentă față de mișcarea de rezistență anticomunistă

Mișcările de rezistență anticomunistă au creat platforme pentru renașterea națională

Manifestări ciudate ale nostalgiei… Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după himere sau de ce stagnează proiectul unionist. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după măreția imperială. Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după guvernarea dușmanilor poporului. Op-Ed de Victor Pelin

Neutralitatea ca statut de vasalitate a Republicii Moldova față de Moscova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după revoluția roșie… Op-Ed de Victor Pelin

Principalul inamic al nostalgicilor după URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Anneli Ute Gabanyi: Până la căderea Zidului Berlinului în RDG nu s-a vorbit despre crimele Armatei Roșii

Istoricul Virgiliu Bîrlădeanu: Basarabenii țin minte cum au fost aruncați pe câmpurile de mine

Igor Boțan: Rusia, revanșardă după destrămarea miturilor pe care le-a creat

Etapa finală a Celui de-al Doilea Război Mondial: realitate și mituri privind contribuția URSS și a Alianței Antihitleriste. Dezbateri IPN

Igor Boțan: În acest război se folosesc toate armele, inclusiv arma energetică

Nicolae Negru: În Moldova propaganda rusească există datorită unor forțe politice care se alimentează din Rusia

Anatol Petrencu: Rusia va fi învinsă și va plăti contribuții de război

Participarea URSS în Cel de-al Doilea Război Mondial: despre victorii și înfrângeri reale, despre ce tace propaganda, despre ce vorbesc miturile și nostalgia. Dezbatere IPN

Eșecul resuscitării sentimentelor nostalgice. Op-Ed de Victor Pelin

Anatol Țăranu: O viață mai bună va elimina orice nostalgie față de trecut

Marin Gherman: În Ucraina predomină narativul victoriei

Igor Boțan: Rusia trece prin perioada revanșismului

Cine și de ce a pornit Cel de al Doilea Război Mondial? Mituri propagandistice ca sursă a nostalgiei după URSS. Dezbateri IPN

Nostalgia sovietică resuscită românofobia în Republica Moldova. Op-Ed de Anatol Țăranu

Valentin Constantinov: Pe dictatori îi interesează doar puterea personală. Interviu IPN

Narativul istoric distorsionat – arma ideologică a imperialismului rus. Op-Ed de Anatol Țăranu

Valentin Constantinov: Cultul personalității lui Stalin a fost demascat în 10 ani

Doctor în istorie: În perioada sovietică propaganda mușamaliza acțiunile represive

Valentin Constantinov: Cu cât ne depărtăm mai mult de Rusia, cu atât o ducem mai bine

Nostalgia după dictatură și violență. Op-Ed de Victor Pelin

Realitatea neretușată privind ștafeta mitică transmisă de armata roșie către armata lui Putin. Op-Ed de Anatol Țăranu

Igor Boțan: Ambițiile imperiale ale Rusiei au existat dintotdeauna

Andrei Covrig: Vladimir Putin are ca scop distrugerea Ucrainei

Valentin Constantinov: Nicio destrămare de imperii n-a avut loc fără războaie

Nostalgia după măreția militară a URSS ca explicație pentru aprobarea invaziilor actuale. Dezbateri IPN

Nostalgii după miliția sovietică – născută din NKVD, Op-Ed de Victor Pelin

Protestul iobagului nostalgic. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia după votare fără alegeri… Op-Ed de Victor Pelin

Prețul fatal al nostalgiei imperiale ruse. Op-Ed de Anatol Țăranu

Boris Negru: Destrămarea URSS trebuie privită ca o legitate. Imperiile apar și dispar

Anatol Petrencu: Rusia de astăzi nu este deloc atractivă

Igor Boțan: Atrocitățile din Bucea sunt efectul instrumentării propagandistice a nostalgiei sovietice

Drepturile omului și libertățile fundamentale în URSS: mituri și realități. Dezbateri IPN

Amnezia și degradarea morală a comuniștilor nostalgici. Op-Ed de Victor Pelin

Modelul rus și german de a învăța lecțiile istoriei. Op-Ed de Anatol Țăranu

Nostalgia în serviciul propagandei. Op-Ed de Victor Pelin

Nostalgia după imperiu și factorul găgăuz în politica moldovenească. Op-Ed de Anatol Țăranu

Igor Boțan: Gorbaciov nu s-a concentrat pe refacerea economică și URSS a mers spre neființă

Grigore Belostecinic: Gorbaciov a dorit cu adevărat să salveze Uniunea Sovietică

Anatol Țaranu: Sistemul sovietic a fost construit pe elementul terorii

Ce greșesc nostalgicii când îi atribuie lui Mihail Gorbaciov rolul de demolator al URSS? Dezbatere IPN

Mihail Podolyak: Cooperarea țărilor post-sovietice cu Rusia va duce la pierderi pentru ele

Canalul TV „ Пятый”: În toamnă, Rusia va încerca să anexeze teritoriile a cinci țări

Factologia învinge nostalgia. Op-Ed de Victor Pelin

Centenarul constituirii defunctei URSS. Op-Ed de Victor Pelin

Infarctul și decesul URSS. Nașterea nostalgiei sovietice. Op-Ed de Anatol Țăranu

Anatol Petrencu: Nostalgicii trebuie să accepte pentru ei și partea ascunsă despre viața din URSS. Interviu IPN

Anatol Petrencu: Nu putem accepta politica agresivă a Rusiei

Anatol Petrencu: Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj

Istoricul Anatol Petrencu: Cei nostalgici după URSS idealizează un trecut criminal

Igor Boțan: Există dovezi sigure că foametea din RSSM din anii 1946-1947 a fost una organizată

Vasile Bumacov: Doar agenții de influență „cred” că foametea nu a fost organizată

Lidia Pădureac: Foametea din 1946-1947 este o crimă împotriva umanității și nu are termen de prescripție

A fost organizată sau nu foametea din RSSM în anii 1946-1947? Au putut și au vrut autoritățile sovietice să prevină efectele devastatoare ale acesteia? Dezbateri IPN

Operațiunea Iași-Chișinău între nostalgie sovietică și politică de europenizare. Op-Ed de Anatol Țăranu

100 de ani de URSS și 31 de ani fără URSS: Nostalgia după Himere. Dezbatere IPN

Victor Juc: Mersul prost al lucrurilor alimentează nostalgiile față de alte vremuri

Igor Boțan: Avem nevoie de o politică de comunicare privind problemele legate de parcursul european

Rodica Ciobanu: Avem nevoie de educarea spiritului civic al cetățenilor

 

 

Citește mai mult: https://www.ipn.md/ro/pactul-molotov-ribbentrop-in-oglinda-nostalgiilor-imperiale-ale-kremlinului-7978_1091853.html#ixzz87N4AIuAt

Follow us: @IPN_News_Agency on Twitter | ipn.md on Facebook

 

 

https://www.ipn.md/ro/pactul-molotov-ribbentrop-in-oglinda-nostalgiilor-imperiale-ale-kremlinului-7978_1091853.html

 

///////////////////////////////////

 

 

Germania, cel mai mare dușman al Europei

 

Autor

Dawid Wildstein

 

 

Pentru solidaritatea necesară victoriei asupra barbariei răsăritene, principala amenințare nu este Moscova, ci Berlinul.

 

 

 

„ Încercările permanente ale Germaniei de a torpila ajutorul pentru Kiev, întârzierea acestuia… constituie pur și simplu complicitate la agresiunea rusă.„

Una dintre cele mai mari înșelătorii din istoria Europei postbelice are loc sub ochii noștri. Țara care a făcut posibilă invazia Rusiei în Ucraina, țara care ani de zile a pompat miliarde în Putin și în regimul său criminal, care a făcut totul pentru ca Moscova să-și poată extinde la maximum influența în Europa, vrea acum să obțină capital politic pe seama acestui război și pe seama hecatombei populației civile ucrainene. Desigur, vorbim despre Germania. Merită, în acest context, să aruncăm o privire mai atentă asupra rolului acestei țări în ultimele luni și să încercăm să rezumam „meritele” ei în contextul războiului din Ucraina.

 

În sfârșit! După luni de intense acțiuni diplomatice, în care Polonia a fost una dintre viorile prime, după presiuni continue, Berlinul a binevoit să accepte să trimită tancuri Leopard în Ucraina. Este de remarcat faptul că într-un fel destul de asemănător a fost jucată chestiunea sistemelor de rachete Patriot. Desigur, ca în cazul foarte multor altor promisiuni germane, ele rămân pe tărâmul simplelor declarații. Iar acestea, după cum a arătat scurta istorie a acestui război, nu se împlinesc întotdeauna. Mai mult, săptămânile de întârziere, impuse de împotrivirea germană, se pot dovedi cruciale pentru Ucraina și, asta este deja sigur, vor costa vieți de soldați ucraineni.

 

 

Există diferite tipuri de ajutoare

Situația cu tancurile Leopard arată o practică permanentă a Berlinului, aceea de a întârzia la maximum, de a torpila de-a dreptul, cât se poate de mult, toate acțiunile militare mai concrete, care ar putea sprijini Ucraina. Față de afirmația de mai sus, mulți oameni, în special lucrătorii media ai Platformei Civice (partidul liberal de stânga, de opoziție, n. trad.) din zona Gazeta Wyborcza, Newsweek, Polityka sau TVN (ca să nu mai vorbim de Onet), vor sări în sus indignați și apoi vor protesta vehement. Unii, precum „jurnaliştii” Gazetei Wyborcza, vor spune că, poate, e adevărat că încetinirea livrărilor de arme ar putea fi o problemă, dar asta nu este nimic în comparaţie cu ceea ce face PiS (Partidul Lege și Dreptate, conservator, aflat la guvernare, n.trad.), care se folosește de acest război pentru politica sa internă, iar asta îi supără cel mai tare pe ucraineni în clipa de față. Nu glumesc. Exact un astfel de editorial a fost zămislit recent pentru Gazeta Wyborcza de un lucrator media al Platformei Civice, Bartosz Wieliński, iar eu mi-am îngăduit să-l menționez pentru a arăta gradul incredibil de prostie și de vicleșug al celor care astăzi în Polonia fac orice pentru a albi Berlinul. E adevărat că nu toată lumea își permite chiar așa cretinisme, precum principalii apucați de la Gazeta Wyborcza. Cei mai deștepți încep să jongleze cu datele, să arate statistici privitoare la ajutorul german, să facă apel la acelea care arată nu numai că acest ajutor există, ci chiar că el este mai mare decât ajutorul polonez.

 

Prin urmare, merită să analizăm pentru o clipă această argumentare și să arătăm de ce ea este fundamental falsă. În primul rând, foarte adesea, aceste date cuprind ajutorul „declarat”, nu pe cel furnizat. Însă Berlinul a arătat deja de multe ori că nu își ține promisiunile. În al doilea rând, există ajutoare și ajutoare, iar chestiunea echivalenței lor financiare este secundară. Pentru a exprima aceasta cât se poate de simplu – două tancuri de două milioane vor fi mai utile Ucrainei decât mii de cizme pentru soldați, chiar dacă acestea costă 4 milioane. Ucraina, pur și simplu, nu de cele din urmă are nevoie acum. Acesta este, desigur, un exemplu teoretic, dar totuși adecvat realității, întrucât Kievul însuși atrage în mod repetat atenția asupra inadecvării acțiunilor germane de ajutorare față de contextul militar al acestui război.

 

Timpul este esențial

 

Vom analiza două exemple care arată această patologie. S-a dovedit că și atunci când nemții și-au ținut promisiunile, acestea erau de fapt numai „semi-realizabile” – ca în cazul tunurilor antiaeriene autopropulsate Gepard. Ce dacă Berlinul a transmis efectiv acest armament, dacă nu putea furniza muniție pentru el, deoarece producătorul acesteia, Elveția, nu era de acord. Această decizie era de facto evidentă încă de la început, având în vedere doctrina elvețiană a neutralității, este greu de crezut că Germania putea avea îndoieli în această privință. Un alt exemplu îl constituie Panzerhaubice 2000, lăudate la un moment dat în mass-media drept constituind o „cotitură”. Ele nu numai că s-au dovedit a fi foarte nesigure, dar germanii nu au furnizat nici piese de schimb pentru ele, ceea ce a dus la excluderea lor din operațiunile militare. Astfel de exemple pot fi multiplicate.

 

Tot astfel, Germania iese prost și în ceea ce privește procentul din PIB alocat pentru ajutorarea Ucrainei. Desigur, asta nu înseamnă că nu există sprijin german. Însă, și aceasta este cea mai importantă problemă, pentru Ucraina timpul este esențial. Iar totul arată că nemții joacă în mod intenționat pentru întârzierea maximă a ajutorului, o fac practic de fiecare dată. Da, poate că și furnizează ajutorul, dar o acesta nu va mai fi de folos. Se arată curați din punct de vedere moral, dar în realitate nu ajută. Și Occidentul și Rusia sunt fericiți. Nu este aceasta situația ideală? De asemenea, este de remarcat faptul că Germania dezamăgește nu numai în sfera militară. Analog, în chestiunile energetice, lipsa ei de solidaritate și jocul ei împotriva restului Europei sunt aproape ostentative. Chiar dacă opoziția ei este învinsă, ea este mereu o frână. Exact așa s-a întâmplat cu plafonul UE la prețul gazului. Atunci Germania s-a comportat ca cel mai bun aliat al Gazpromului.

 

Berlinul, desigur, știe bine că acțiunile sale descrise mai sus nu arată, ca să o spunem delicat, prea bine. Statutul de „centru moral al Europei”, cum le plăcea germanilor să se creadă, este deci în pericol. Nu e de mirare că, pentru a acoperi rușinea legată de relațiile cu Rusia și de lucrurile pe care nu le fac în ceea ce privește Ucraina, au fost elaborate mai multe narațiuni menite să neutralizeze pe cât posibil „pierderile de imagine”.

 

Propagandă infantilă

Apare, așadar, în prim-plan, încercarea de a extinde responsabilitatea pentru situația actuală asupra întregii Europe. E adevărat că în acest fel nemții nu își șterg vinovăția, dar totuși se dovedește că numărul complicilor este atât de mare încât nu se mai poate spune cine este „cel mai rău” dintre ei (de remarcat că într-un mod similar Germania joacă de ani de zile, cu succes, problema celui de-al Doilea Război Mondial și a Holocaustului). Această narațiune ia multe forme. Uneori se subliniază responsabilitatea altor politicieni care merg la Putin și fraternizează cu el, de parcă nocivitatea acțiunilor lui LePen sau Orban (indiferent cât de scandaloase sunt atitudinile și declarațiile acestora) ar putea fi comparate cu politica de decenii de susținere a Rusiei de către Germania. Uneori se subliniază că de vină este întreaga Europă, care ani de zile a minimalizat răul care se petrecea lângă ea, nu a reacționat, iar astăzi culege roadele. Astfel, sunt invocate „păcatele” standard ale Occidentului: colonialismul, rasismul, Irakul sau indiferența față de Siria.

 

La o conferință recentă (ce a avut loc, de altfel, la Berlin) privind crimele rusești din Ucraina, organizată de Institutul Pilecki, la care am avut onoarea să particip, o participantă a afirmat de-a dreptul că nu numai Germania, ci și restul țărilor europene poartă responsabilitatea pentru situația actuală din Ucraina. Mai ales Europa Centrală, pentru că în problema refugiaților a arătat că nu este solidară și nu a fost gata să-i accepte pe acei oameni. Astfel de narațiuni sunt destul de tipice pentru încercările actuale de albire a Germaniei. Trăsătura lor constitutivă este un discurs moral infantil, pseudo-radical, din care rezultă că în această „lume rea” nimeni nu este fără vină. În consecință, în loc să îi arătăm pe vinovați, ni se cere să ne punem noi înșine cenușă în cap și apoi, împreună, să începem cu toții să privim spre viitor. Această boscorodeală ne este, de altfel, servită de cei mai mari aliați ai Germaniei de pe scena publică poloneză, adică de Platforma Civică. Merită să ne amintim că la una dintre ultimele sale întâlniri Donald Tusk a spus următoarele cuvinte: „nazismul nu a început cu camerele de gazare, (…) a început cu o vorbă rea (…) Oricine cunoaște câte ceva despre istoria războiului ruso-ucrainean și despre invadarea Ucrainei de către Rusia știe câte cuvinte de ură disprețuitoare și umilitoare au fost rostite în mass-media publică rusă înainte să se ajungă la acest război”.

 

Criza refugiaților din 2015 și Ucraina, același vinovat

Declarația fostului premier este de-a dreptul arhetipală pentru modul de gândire descris mai sus. În loc să fie arătați vinovații (atât pentru Holocaust, cât și pentru războiul actual), ne pomenim cu o afirmație școlărească, de nivel de copil, maxim de adolescent, al cărei unic scop este acela de a trezi emoții, apelând doar la acestea. Desigur, cuvintele fostului premier al Poloniei pot fi comentate în multe feluri. În realitate, nazismul chiar nu a început cu o vorbă rea. Nu „o vorbă rea” a fost cea care a permis Rusiei să invadeze Ucraina, ci politica germană, pe care Tusk însuși a susținut-o, de a face Europa dependentă de gazul rusesc și de a pompa miliarde în buzunarele lui Putin. Dar cel mai important lucru aici este altul. Este acest infantilism incredibil (vizibil chiar și în alegerea termenilor), care înlocuiește analiza și citarea faptelor, cu scopul de a crea o imagine copilărească a lumii, în care destinatarul nu va putea recunoaște secvențele elementare cauză-efect. Discursul descris mai sus este necesar germanilor pentru a silui concretul în favoarea unui terci superficial, emoțional.

 

Se constată, însă, că această infantilizare a dezbaterii este necesară Berlinului nu numai ca să poată din nou să se îmbrace în costumul de „străjer moral” al Europei și să alunge de la sine acuzațiile. Mai mult, în acest fel Germania comite o manipulare deosebit de perversă a opiniei publice a Uniunii Europene. Acest discurs isteric și infantil este transformat în argument pentru ca Germania să continue să joace rolul conducător în UE, pentru a se intensifica „integrarea” acestei entități politice, ceea ce, în consecință, va da Berlinului putere totală.

 

Să ne întoarcem pentru o clipă la exemplul menționat mai sus, de la conferința de la Berlin. Este simptomatic faptul că femeia care apăra Germania s-a referit la criza refugiaților, declanșată de Merkel. Ea a scos aici în evidență, fără să vrea, o analogie interesantă. Atunci, ca și acum, a trebuit sa ne confruntăm cu o situație fundamental asemănătoare. În ambele cazuri, s-a ajuns la o criză extremă, cauzată de politica iresponsabilă a Germaniei, pe care Berlinul a încercat apoi să o folosească pentru a implementa în cadrul UE mecanisme care să-i dea incomparabil mai multă putere. La vremea respectivă, acest proces a fost împiedicat de acea teribilă „lipsă de solidaritate” (o altă denumire pentru bunul simț) a țărilor UE din Europa Centrală și de Est. Astăzi, nemții încearcă să joace același joc, acoperindu-l din nou cu argumente morale infantile.

 

Ce-ar fi fost dacă…

 

Ni se spune așadar că este timpul să „privim în viitor” în loc să căutăm vinovați. „Să implementăm mecanisme care să permită Uniunii să reacționeze mai rapid”, „mai multă eficiență”, „o politică externă mai coerentă”. Polonia, în special, este atacată cu un șantaj ordinar spunându-se: voi ne spargeți unitatea, așa că sunteți de partea lui Putin, vreți să câștige și să continue să ucidă. Este demn de remarcat cinismul crud al Berlinului și a diferiților săi acoliți și agenți (inclusiv al celor din Polonia). Toate aceste atrocități, – care ar fi putut fi evitate dacă nu ar fi existat politica de tărăgănare a Berlinului față de Rusia – Bucea și celelalte crime ale orcilor ruși sunt transformate în combustibil pentru șantajul descris mai sus, în favoarea unor soluții care să conducă la încă și mai multă putere în mâinile țării responsabile de a fi făcut posibil acest război. Mai mult, în ceea ce privește propunerile actuale de „integrare”, Germania și complicii săi de la Bruxelles chiar nu aduc nimic nou. Așa că putem să ne întoarcem înapoi cu aceste câteva luni și să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă ei fi reușit să pună în aplicare soluțiile propuse.

 

Răspunsul este simplu. Ucraina ar fi fost nimicită, iar tancurile rusești ar fi staționate lângă Lvov.

 

În primul rând, pentru că Germania ar fi reușit să-și îndeplinească mult mai repede seria sa de deziderate energetice, în frunte cu faimosul fit for 55, ceea ce ar fi dus la un singur lucru, și anume la lipsa noastră totală de apărare față de Moscova în ceea ce privește energia. De altfel, Berlinul recunoaște aceasta deschis, spunând că a fost forțat să suspende (observați limbajul care implică un caracter temporar al acestei întreruperi!) lucrările la proiectele sale energetice de termen lung, deoarece, ca rezultat al acestora, lui Putin i se acordă prea multă influență asupra politicii europene.

 

În al doilea rând, având în vedere reacțiile celor mai importante țări ale „vechii” UE, țărilor din regiunea noastră (desigur, Polonia este cea mai importantă aici, dar merită remarcat cât de înțelept și demn s-au comportat de asemenea multe alte țări, în special Țările Baltice) le-ar fi fost mult mai greu să creeze o reacție pro-ucraineană atât de rapidă și de clară, ca cea care a avut loc. Tot acest ajutor incredibil a fost posibil nu datorită Germaniei. Nici cu ajutorul Germaniei. Ucraina a fost salvată ÎN CIUDA acțiunilor acestei țări.

 

Germania nu este Polonia

 

Privind la ceea ce a făcut Berlinul în ultimele luni și la ceea ce continuă să facă, discuțiile despre o politică externă a UE „comună”, „eficientă” și „consecventă” trebuie să trezească îngrijorare, dacă nu groază. Pentru asta nu trebuie să privim în viitor, este suficient să privim politica germană față de China din ultimele luni. Există multe indicii că în mai multe domenii cheie (de asemenea, legate de energie) Berlinul a decis să înlocuiască pur și simplu un monstru cu altul. Doar că, având în vedere jocul actual al Beijingului, care este cel mai important aliat al lui Putin, rezultatul este același. Toată problema este că nu putem avea altfel de așteptări de la Germania. Această țară funcționează în continuare în aceeași paradigmă geopolitică pe care a urmat-o în ultimele decenii. Ea este foarte periculoasă pentru noi. Nu vorbesc aici doar de Polonia, ci de toată Europa. De multe ori avem impresia că atunci când vorbim despre Germania, putem să îi aplicăm standardele Poloniei. În realitate este vorba de organisme statale incomparabile (în dezavantajul nostru). Da, în Polonia, după cum a arătat Platforma, este posibilă reorientarea întregii politici externe în câteva luni, așa cum s-a întâmplat în 2007.

 

În Germania, o astfel de cotitură este de neimaginat. Avem de-a face cu o mașină de stat eficientă, care are un singur scop de zeci de ani. Mai mult, având în vedere că el a fost pus în practică în tot acest timp cu același, neschimbat aliat, adică Moscova, instituțiile politice germane, fie că vorbim de partide, fundații sau oficii, au trebuit să se împletească într-un adevărat păienjeniș de conexiuni, dependențe și aranjamente tulburi cu Rusia. Unul după altul, cei mai importanți politicieni din Germania, a căror retragere la pensie constă în slujirea lui Putin, sunt cel mai bun exemplu în acest sens. Să recunoaștem, numărul de informații compromițătoare pe care probabil le au serviciile rusești trebuie să fie gigantic. Mai mult, acestea au acum mult mai multă putere de lovire decât înainte. Se poate spune că, astăzi, o petrecere cu niște KGBiști este o povară de imagine incomparabil mai mare decât acum doi ani. Nu este de mirare că mulți politicieni germani de frunte preferă să nu aibă probleme cu Moscova. Totuși, chiar făcând abstracție de chestiunea unui posibil șantaj, un lucru este cert. Politica Germaniei față de Rusia nu este un „accident de muncă”, așa cum ar dori să ne-o prezinte astăzi diferiții săi lachei. Ea este un element necesar pentru realizarea viziunii imperiale a Berlinului, adică dominația sa deplină asupra Europei continentale. Acest lucru este cel mai evident în cazul energiei.

 

Acest război nu este decât un „episod”

 

Tocmai în cest domeniu se vede clar ceva absolut fundamental în ceea ce privește înțelegerea politicii Berlinului. Ei bine, Germania își poate asigura poziția dominantă în Uniunea Europeană doar cooperând cu Moscova. Atât pe plan intern cât și extern. Proiectele cheie pentru Berlin, menite să-i asigure dominația deplină în UE, erau legate tocmai de sectorul energetic, iar contribuția Rusiei era necesară pentru ca acestea să poată fi realizate. Fie că vorbim de „green deal”, fie de alte și alte gazoducte. Doar binomul germano-rus a făcut din Germania „depozitarul” principal de energie, care îi controlează fluxul și cantitatea, blocând potențiala ei diversificare. O condiție necesară pentru atingerea acestui scop a fost consimțământul german la extinderea radicală a influenței Rusiei în Europa Centrală și de Est și, ceea ce este izbitor mai ales în contextul războiului de astăzi, la slăbirea puternică a poziției Ucrainei. De aici și consecventa politică în construirea Nordstream2, în ciuda atâtor avertismente din partea țărilor din Europa Centrală și de Est.

 

Un alt element care influențează apropierea germano-rusă este chestiunea SUA. Faptul că Biden, la un moment, „a dat Europa pe mâna Berlinului” nu a schimbat faptul că Germania, de zeci de ani, percepe SUA ca pe un concurent și este conștientă că numai cooperând cu Rusia poate deveni o (micuță, desigur, dar cât de cât) contrapondere pentru influența Americii. Nu e de mirare deci că astăzi, pusă în fața compromiterii totală a Moscovei, Berlinul a început să privească plin de speranță spre Beijing. Din nou. Toate acestea reprezintă o politică de durată, nu doar de câțiva ani.

 

După cum au arătat documente din 1991 recent desecretizate, Germania pe atunci se opunea deja independenței Ucrainei și a Țărilor Baltice. Nu e de mirare că nemții sunt incapabili de schimbare rapidă. Oricum, ei nu și-o doresc, pentru că știu că planurile lor imperiale pentru Europa pot fi realizate doar împreună cu Rusia, care este un adevărat partener pentru ei, un aliat puternic. De aceea nu vor să slăbească Rusia definitiv. Una dintre trăsăturile cele mai izbitoare ale declarațiilor făcute de politicienii germani este, așadar, aceea că ei tratează acest război doar ca pe un episod. După cum spun ei înșiși, proiectele energetice create împreună cu Rusia nu au fost anulate, ci doar „suspendate”. Acum așteaptă cu speranță finalul acestui episod, care este războiul actual.

 

Să nu pierdem această șansă

 

DALL·E „Moscow in ruins after Russia is exhausted by a long war with Ukraine, pencil drawing”

Treaba este simplă. Aceste luni, poate săptămâni, sunt cruciale pentru a se furniza Ucrainei echipamentele care o vor ajuta să reziste următoarei ofensive a orcilor ruși. În acest context, ceea ce face Germania, încercările ei permanente de a torpila ajutorul pentru Kiev, întârzierea acestuia… constituie pur și simplu complicitate la agresiunea rusă. Înseamnă acceptarea unor noi și noi Bucea, noi și noi crime ale barbariei moscovite. Fiecare nouă săptămână de întârziere, pentru care Berlinul este responsabil, înseamnă mii de cadavre ucrainene. Dacă adăugăm la aceasta faptul că Germania a dus la acest război și l-a făcut posibil, că ea continuă să acționeze de parcă ar putea, desigur, peste ceva timp, să revină la modelul anterior de dependență de Rusia (sau încearcă să înlocuiască Moscova cu Beijing-ul), vedem limpede cât de periculoasă, degenerată și patologică este politica acestei țări. Cât de periculoasă este pentru țările din regiunea noastră, mai mult, pentru întreaga Europă. De aceea, a accepta acum ideile sale de federație pentru UE înseamnă moartea Ucrainei și, poate, dependența întregii noastre regiuni de Rusia.

 

Dacă nu în acest război, atunci în următorul. Mai există în toate acestea un element la care ar trebui să fim atenți. Există destule indicii care arată că, datorită mobilizării mai multor țări (în special a anglo-saxonilor și a Poloniei), dar mai ales datorită eroismului ucrainenilor, ne aflăm în fața unei șanse epocale pentru întreaga Europă de a limita pentru mult timp, cine știe dacă nu pentru totdeauna, amenințarea reprezentată de Rusia lui Putin pentru lumea liberă, pentru noi. De a da cu adevărat acestei barbarii lovituri din care s-ar putea ca ea să nu-și mai revină niciodată, ca să devină iar o astfel de amenințare pentru restul lumii. Occidentul Unit ar putea realiza acest lucru. Dar pentru o asemenea solidaritate, necesară pentru victoria asupra barbariei răsăritene, pentru rapiditatea și eficiența deciziilor militare ale Occidentului, principala amenințare nu este Moscova, ci Berlinul. Prin urmare, sub acest aspect, Germania este astăzi cel mai mare dușman al unei Europe libere.

 

Articol publicat pe pagina de internet a TVP, televiziunea de stat poloneză, 5 feb. 2023

Tradus pentru ILD cu acordul autorului

traducere: Anca Cernea

 

 

https://inliniedreapta.net/traduceri/cel-mai-mare-dusman-al-unei-europe-libere-torpiland-ajutorul-occidentului-pentru-kiev-germania-devine-complice-la-agresiunea-rusa/

 

///////////////////////////////////////////

 

Fost șef al serviciilor din Ucraina confirmă întâlnirea dintre George Simion și FSB. Din 2021, Simion are intedicție de întrare și în Ucraina

 

Autor

Costin Andrieş

 

Anatol Şalaru

 

 

Din disperare, Rusia a trecut la demascarea propriilor agenți.

 

 

Un fost șef al serviciilor de spionaj de la Kiev confirmă dezvăluirile făcute săptămâna trecută, într-un interviu pentru În Linie Dreaptă, de fostul ministru al Apărării Republicii Moldova, Anatol Șalaru, privind întâlnirea dintre George Simion și un șef al serviciilor speciale rusești (FSB) la Cernăuți, în urmă cu 12 ani. Cotidianul ucrainean Obozrevatel notează de asemenea, citând o sursă din cadrul serviciului de securitate ucrainean, că George Simion are interdicție de intrare în Ucraina de peste doi ani, interdicție valabilă până în martie 2024. Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei a inițiat, de asemenea, impunerea sancțiunilor împotriva senatorului Diana Șoșoacă.

 

Pentru a discuta problema, publicația ucraineană i-a contactat pe Anatol Șalaru și expertul militar ucrainean Oleksandr Skipalski, fost șeful Direcției Principale de Informații a Ministerului Apărării al Ucrainei (GUR) și fost prim-adjunct al șefului Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU). Generalul-locotenent Skipalski a declarat pentru Obozrevatel că este convins că declarațiile anti-ucrainene din România au fost inspirate de Rusia și că, din disperare, serviciile speciale ale Rusiei au trecut la demascarea propriilor agenți.

 

 

Oleksandr Skipalski, fost șeful Direcției Principale de Informații a Ministerului Apărării al Ucrainei (GUR) și fostul prim-adjunct al șefului Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU)

Anatol Șalaru, fost ministru al Apărării Republicii Moldova

Unul dintre ofițerii SBU care a lucrat la Cernăuți în timpul președinției Ianukovici a confirmat că a existat cel puțin o întâlnire între George Simion și rezidența serviciilor speciale ruse de pe teritoriul Ucrainei, a declarat fostul șef al serviciilor ucrainene, Oleksandr Skipalski, pentru Obozrevatel.

 

Afirmațiile făcute de deputatul din parlamentul României, George Simion, și senatoarea Diana Șoșoacă privind „necesitatea” anexării unei părți a teritoriului Ucrainei și întreruperea ajutorului acordat Ucrainei în lupta împotriva agresiunii Rusiei, au provocat reacții puternice în societatea ucraineană, scrie Obozrevatel. Un adevărat scandal a izbucnit în România atunci când fostul ministru al Apărării din Republica Moldova, Anatol Șalaru, a declarat că George Simion, liderul partidului AUR, s-a întâlnit în 2011, la Cernăuți, cu rezidentul FSB-ului din Ucraina.

 

George Simion face în mod activ politica Kremlinului în România și în regiune, adaugă publicația ucraineană. Încă de la începutul războiului total al Rusiei împotriva Ucrainei, Simion s-a opus implicării porturilor românești în transportul de cereale ucrainene și a declarat că infrastructura de transport din România ar trebui să lucreze exclusiv pentru români, nu și pentru Ucraina.

 

 

În februarie 2023, în timpul unui congres al AUR de la Alba Iulia, Simion a vorbit despre oportunitatea ca România să oprească orice ajutor suplimentar acordat vecinilor săi, atât Republicii Moldova, cât și Ucrainei (în special refugiaților ucraineni care și-au pierdut casele în urma bombardamentelor armatei ruse), subliniază mass-media de la Kiev.

 

În martie, în Parlament, George Simion a criticat dur dragarea de către Ucraina a canalului Bâstroe, spunând că „distruge Delta Dunării”. El a menționat că războiul din Ucraina nu îi dă dreptul țării vecine să adâncească canalul și a comparat în mod repetat Ucraina cu Rusia. De asemenea, Simion și partidul său au inițiat mitinguri în România la care s-a vorbit despre „răul sancțiunilor împotriva Rusiei”.

 

 

„Rusia vede că își pierde pozițiile aici și își folosește ultimele resurse pentru a adăuga tensiune în relațiile din triunghiul Ucraina – România – Moldova”, spune Skipalski. El consideră că cetățenii acestor trei țări trebuie să înțeleagă acest lucru, iar politicienii trebuie să ofere explicații alegătorilor:

 

„Deoarece activitatea serviciilor de informații nu se desfășoară la vedere, mulți oameni obișnuiți cad în capcana declarațiilor provocatoare ale celor care au fost instruiți să facă lucrări subversive de propagandă”.

 

Fostul ministru moldovean al Apărării Anatol Șalaru a delcarat că în România există puține sentimente pro-rusești, iar acestea sunt „agitate” de politicieni finanțați de Moscova.

 

„Sunt mulți idioți utili care spun: „Lăsați Ucraina, să ne dea înapoi pământul nostru și apoi o vom ajuta”.” Asta spun cei care sunt manipulați”, a declarat Șalaru pentru Obozrevatel.

 

Când George Simion a intrat în parlamentul din 2020, a obținut 9%, deși nimeni nu-i dădea nici măcar 1% înainte de alegeri. Potrivit lui Șalaru, Simion a fost ajutat să obțină acest rezultat de „foști ofițeri de informații pro-Moscova” care lucrează în România.

 

„Există firme care au colaborat cu Rusia, au primit bani de acolo, există politicieni care au fost de mai multe ori în Rusia și mereu au pledat pentru legături, susținere și colaborare cu Federația Rusă. Este ca și cu Medvedciuk al vostru. Simion este și el ajutat, posibil finanțat de aceleași persoane”, a declarat Șalaru pentru publicația ucraineană.

 

Șalaru este îngrijorat de faptul că, potrivit sondajelor, Simion are în prezent o susținere de 19-20%, iar dacă va obține 25-30% la alegerile din 2024, atunci partidul său, Alianța pentru Unirea Românilor ar putea ajunge la guvernare și va dicta termenii în următorii ani.

 

Nu există nicio îndoială că o astfel de posibilă răsturnare de situație va avea un impact negativ asupra relațiilor României cu Republica Moldova și Ucraina.

 

Întâlnire cu FSB la Cernăuți

 

Anatol Șalaru a declarat pentru OBOZREVATEL că, în 2015, Gheorghe Simion a fost expulzat din Republica Moldova din cauza legăturilor sale cu serviciile secrete rusești. Fostul ministru al apărării a fost informat despre întâlnirea dintre Simion și rezidentul FSB-ului din Ucraina de către directorul Serviciului de Informații și Securitate (SIS) al Republicii Moldova (principalul serviciu de informații al Republicii Moldova). Declarații apărute în presa din România prin interviul dat de Anatol Șalaru pentru ILD.

 

Potrivit lui Șalaru, când a aflat despre interdicția de intrare a lui Simion în Republica Moldova, l-a contactat pe șeful SIS Moldova și i-a cerut explicații. Acesta a spus că există motive întemeiate pentru ca lui George Simion să-i fie interzisă intrarea pe teritoriul Republicii Moldova – se afla de mai mulți ani sub „supravegherea atentă” a serviciilor speciale moldovenești și ucrainene, care au descoperit că, în 2011, Simion s-ar fi întâlnit cu un rezident FSB în Cernăuți, Ucraina.

 

Șalaru spune că după ce au fost făcute publice informațiile despre legăturile deputatului român cu FSB-ul rusesc, George Simion se teme de consecințe. „De obicei, el ar fi intentat imediat un proces, dar de data aceasta nu o face, pentru că îi este frică. În România, acum se propune înființarea unei comisii parlamentare”, a declarat fostul ministru moldovean al Apărării.

 

Potrivit lui Șalaru, Simion este considerat de Occident ca fiind nedemn de încredere: „În SUA, partidul AUR a fost declarat extremist și antisemit. Ei sunt singuri acum, nu au niciun partener, niciun prieten în Europa sau America. Poate vor avea în Rusia”.

 

 

Senatoarea Diana Șoșoacă primită la o recepție la Ambasada Rusiei în România de către Valeri Kuzmin, ambasadorul rus. Foto: Ambasada Federației Ruse în România

La unison cu Simion, acționează și senatorul român Diana Șoșoacă , care a depus un proiect de lege prin care propunea denunțarea tratatului de bună vecinătate și cooperare dintre București și Kiev și a cerut anexarea unei părți din teritoriul Ucrainei.

 

În amendamentele la legea 129/1997 de ratificare, Șoșoacă propune completarea documentului: „România își anexează teritoriile sale istorice, și anume: Bucovina de Nord, Herțu, Budzhak (Cahul, Bolgrad, Izmail), Maramureșul istoric și Insula Șerpilor”.

 

 

Conform analiștilor de la Robert Lansing Institute, Șoșoacă s-a implicat într-o operațiune a serviciilor secrete militare rusești (cunoscute sub numele de GRU).

 

Interesant este faptul că Șoșoacă a candidat pentru senatori din partea aceluiași partid „Alianța pentru Unirea Românilor”, subliniază publicația ucraineană. După un timp, drumurile lor par să se fi despărțit, dar Anatol Șalaru crede că acest lucru s-a întâmplat doar pentru că atât Șoșoacă, cât și Simion au ambiții prezidențiale.

 

Generalul ucrainean i-a comparat pe acești politicieni români cu fostul deputat Ilie Kiva, cunoscut pentru declarațiile sale scandaloase (a fugit în Rusia). „Așa ceva (Diana Șoșoacă. – n.r.) s-a găsit și în România, dar în spatele ei este un grup de oameni. Dar, bineînțeles, aceasta este în primul rând opera serviciilor speciale ruse”, crede Skipalsky.

 

Generalul-locotenent spune că, pentru o lungă perioadă de timp, serviciile speciale rusești au făcut ravagii în Ucraina.

 

„Am făcut parte din categoria angajaților care erau îngrijorați de slăbirea regimului de contraspionaj din Ucraina cu mult înainte de confiscarea Crimeei noastre. Chiar și în timpul lui Ianukovici, aici era o adevărată desfrâu al elitei rusești – nu exista un regim de contrainformații. Ucraina s-a transformat într-un teritoriu unde serviciile speciale rusești au ținut întâlniri absolut liniștite”, a declarat Skipalsky, în traducerea site-ul TVR.

 

Invitat azi la emisiunea Ioanei Constantin de la B1, Anatol Șalaru a vorbit despre articolul din presa ucraineană:

 

 

„Din acest material se confirmă câteva lucruri:

 

– 1. Rusia îți demască și sacrifică toți agenții fiindcă e disperată și are nevoie de câștig

 

– 2. un ofițer de la informații sau contrainformații a confirmat cel puțin o întâlnire a lui George Simion cu rezidentul FSB din regiunea Cernăuți

 

– 3. din 2021, George Simion are interdicție de intrare în Ucraina, până în 2024.

 

În articolul apărut în presa ucraineană se vorbește de poziția pro-rusă și anti-ucraineană a lui George Simion și a domnei senator Șoșoacă”

 

Reacția AUR confirmă acuzațiile

La câteva ore după ce confirmarea venită din partea serviciilor ucrainene a fost preluată de presa românească, pagina de Facebook oficială a partidului AUR publică „o poziție publică pe care o exprimam ca urmare a știrilor false lansate la adresa AUR și a președintelui George Simion.” În aceast text scris în grabă, AUR reușește să confirme bănuielile și acuzațiile fostului ministru al Apărării Republicii Moldova și fostului șef al spionajului de la Kiev:

 

consideră Ucraina un stat inamic, chiar în mai mare măsură decât Rusia: descrie Ucraina drept „adversarii tradiționali ai intereselor României și Republicii Moldova„

neagă dreptul la integritatea teritorială a Ucrainei, care a fost recunocută de România în urma tratatului de bună înțelegere semnat de România și Ucraina în 1997, necesar aderării României la NATO; în alte cuvinte, comunicatul oficial prin care AUR spune că George Simion nu face jocul rușilor, neagă dreptul Ucrainei la integritatea sa teritorială: „Atunci când cheamă în ajutor lumea întreagă pentru a-și apăra țara de agresiunea Rusiei, președintele Zelenski e conștient că e beneficiarul și girantul acelorași rapturi, agresiuni și nedreptăți istorice care au răpit României Mari regiuni întregi aflate azi în componența Ucrainei? „

 

„Singurul lucru mai ridicol decât această campanie dezlănțuită împotriva noastră ar fi o dezmințire formală. Nu declarațiile mele de astăzi mi-ar putea spăla imaginea, ci istoricul faptelor mele”, a transmis George Simion pentru Libertatea.

 

„Indiferent de ceea ce spune astăzi un obscur ofițer de informații al unui stat care nu a fost vreodată printre primii 2.000 de prieteni ai României. Ceea ce am făcut eu, ceea ce s-a scris despre mine, ceea ce am declarat eu timp de aproape 20 de ani a ținut vie flacăra unionismului în cele două state românești de pe malurile Prutului”, a mai declarat Simion.

 

 

***

 

În continuare, puteți urmări integral interviul ILD, în care Anatol Șalaru vorbește pentru prima dată de întâlnirea dintre George Simion și agentul serviciilor rusești

 

 

https://inliniedreapta.net/stiri/fost-sef-al-serviciilor-din-ucraina-confirma-intalnirea-dintre-george-simion-si-rezidentul-fsb-din-2021-simion-are-intedictie-de-intrare-in-ucraina/

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

(Matrita SATANISMULUI SAU…) Anatomia Ruscismului

 

Autor

Cristian Bogatu

 

 

 

 

Articol de Larisa Iakubova, doctor în științe istorice, Membru corespondent al Academiei Naționale de Științe a Ucrainei și sefă a Departamentului Istoria Ucrainei între 1920-1930, la Insitutul de Istorie al Ucrainei

 

Traducere: Cristian Bogatu

 

Cum moștenirea unei probleme totalitare nerezolvate a creat Rusia lui Putin

 

Războiul ruso-ucrainean a arătat lumii adevărata față a Rusiei, putinismului și a societății ruse. Epitetele anterior aplaudate  – „civilizația rusă”, „sistemul rus” și „sufletul rus” – s-au dovedit a fi de fapt oximoroane. Anti-civilizație, anti-sistem și „întunecime demonică” sunt calificative mult mai potrivite pentru a descrie actuala stare. Ultimul video, în care un tanc rusesc în mod deliberat țintește și împușcă un civil nevinovat arată adevărata față a răului – fără niciun semn de civilizație, umanitate sau orice alt sentiment pozitiv.

 

 

Unei lumi obișnuite cu stereotipurile clasicilor ruși, ochii i-au fost deschiși de ororile din Ucraina, de așa-numita „operațiune militară specială”, expresie utilizată des de guvernul rus. Abia în a treia săptămână a invaziei, cetățenii obișnuiți de pe tot globul, văzând amploarea crescândă a crimelor de război din Ucraina, au respins în final puterea soft rusească. Cuvintele „rusia” și „ruși” au ajuns să fie scrise cu litere mici, ca o modalitate de a exclude Rusia din comunitatea internațională.

 

Metastaza totalitarismului

Între timp, rușii, care în ultimele secole au fost descriși ca iubitori de libertate, cu respect față de lege și cu spirit umanitar, privesc cu indiferență la tot ce se întâmplă în Ucraina. Rușii sunt impasibili nu numai față de genocidul și distrugerea colosală din Ucraina, dar și față de „eliberatorii” ruși care au fost trimiși acolo. Nepăsarea față de suferința fizică și mentală a oamenilor și chiar disponibilitatea de a participa la nimicirea unei întregi națiuni pe baza unor sloganuri și idei false demonstrează un lucru: populația Rusiei posedă un simț alterat al realității sau o distorsiune periculoasă a acesteia. Omenirea are șansa de a vedea o mostră perfectă de totalitarism și consecințele fatale pe care le poate avea asupra întregii lumi. Vorba rușilor, „o putem face din nou”, i-a tras înapoi în trecutul lor întunecat, dar nu prea îndepărtat. Pentru a treia oară în ultimii 100 de ani se produce o puternică proliferare a elementelor totalitare atât în instituțiile statului, cât și la nivel mental (oameni). Acest lucru demonstrează un nivel catastrofal de anomalii în ceea ce privește formarea statului național și instituțiile politice.

 

„Cultul personalității nu este principala trăsătură care caracterizează regimul stalinist.” Acesta nu este nimic mai mult decât o vorbă banală care a fost folosită pentru prima dată de Hrușciov. „Cel mai terifiant la stalinism nu este glorificarea dictatorului, ci teroarea și manipulările inerente acestuia și politicilor sale” – Robert Conquest. Pe baza evenimentelor de astăzi se poate adăuga că unul dintre pericolele esențiale ale stalinismului este efectul distructiv pe care îl are asupra valorilor fundamentale și a proceselor de dezvoltare a societății. La alterarea în masă a conștiinței, care părea o problemă în cazul multor oameni simpli a contribuit „armata” de literați care lucrau cot la cot cu teroarea comunistă (bolșevică). Implicarea în masă a diferitelor profesii la aspectele fizice și ideologice ale terorii comuniste s-a manifestat în camerele de tortură cekiste, în presă și în educație. Dacă e să folosim o metaforă, s-ar potrivi cea de Homo Sovieticus, cetățeanul obișnuit și conformist al Uniunii Sovietice care este prin excelență „bovină” socială, care s-a format (și care continuă să se formeze și azi) în contextul antiumanismului. În mare, aceasta a devenit cea mai dezastruoasă consecință a unui stalinism perpetuu.

 

Rusia, spre deosebire de Ucraina, nu a făcut niciodată pași spre înțelegerea tragediilor totalitarismului și a utilizării la scară largă a populației civile ca instrument în operațiunile totalitare. Prin urmare, nu au existat condamnări sistematice ale totalitarismului în Rusia, ca să nu mai vorbim de reeducare. Totuși, anumite tentative timide de a înțelege stalinismul și implicațiile sale legale au existat. Au existat eforturi intelectuale de evaluare a stalinismul și a crimelor sale în perioada așa-zisului „dezgheț hrușciovist”, a destalinizării inițiată de Congresul al XX-lea al PCUS. În acest moment, după cum remarca scriitoarea Ana Ahmatova, Rusia a fost împărțită în două versiuni – una care era represivă și una care era reprimată. Cele două versiuni au avut șansa să se privească în ochii. Metafora lui Ahmatova nu oglindește însă complexitatea și proporțiile catastrofale ale represiunilor din țară – țară care a avut șansa unei reabilitări și a unei vieți mai bune, după decenii petrecute în gulaguri. PCUS n-a dorit condamnarea stalinismului într-un cadru mai larg, astfel încât să fie reabilitate victimele, pentru a nu compromite ideologia comunistă. Din acest motiv nu a avut loc o eliberare completă, ci mai degrabă o scădere din intensitate a represiunilor, în timp ce majoritatea foștilor politicieni, poeți, artiști etc. disidenți rămânând paria.

 

Câteva generații au avut de îndurat abuzul zilnic al terorii bolșevice. Disidenții, emigranții politici, cercurile antisovietice și intelectuale s-au restabilit mental după un algoritm distorsionat, în timp ce „cele două Rusii” menționate mai sus pretindeau că nu se întâmplă nimic. Un stat care și-a violat și prădat propria societate n-a făcut nici un pas în plus pentru a-și demasca atrocitățile, ci a rămas tăcut. Victimele n-au ajuns să vadă ziua în care să li se ceară iertare sau să primească despăgubiri. Timp de câteva decenii, statu-quo-ul de atunci, în care Uniunea Sovietică nu și-a recunoscut crimele și victimele erau obligate să rămână tăcute, a prelungit de fapt starea de teroare din perioada stalinistă. Teroarea de stat la scară largă din perioada stalinistă a transformat URSS într-un “cadavru viu”. Acest „abces” a dus la epoca cunoscută drept „Perestroika” și la politicile de „Glasnost”. Glasnostul a fost văzut ca o metodă de a revitaliza ordinea sovietică, dar și de a o face mai modernă și mai liberală. Aceasta i s-a întors împotrivă și a produs auto-distrugerea Uniunii Sovietice. Prăbușirea a fost provocată de Istoria PCUS (carte), care a dus la prăbușirea coloanei vertebrale ideologice a URSS. În cele din urmă, Uniunea Sovietică însăși a fost dizolvată.

 

Descoperirea faptului că istoria URSS a fost integral falsificată și îndoctrinată de către PCUS – nefiind un produs al diferitelor națiuni care constituiau URSS – a produs un efect seismic asupra întregii țări. După cum remarcă Charles Clover, „a existat o cerere din ce în ce mai mare pentru o istorie alternativă, a început căutarea rădăcinilor națiunilor în ciuda eradicării anterioare a acestor rădăcini de către PCUS”. Între timp, statele satelit sovietice au început să treacă prin propriile dezghețuri, în care identitățile naționale și cererile de independență au început să se manifeste din nou. În cele din urmă, această stare de spirit a ajuns și în Ucraina. Amploarea evoluțiilor respective a fost surprinzătoare– în timp ce propaganda de până atunci privind republicile „frățești” și „istoria comună” era abandonată și pur și simplu ignorată. Desigur, în realitate diferențele dintre națiunile ținute captive de către Soviete erau enorme – sub aspect istoric, cultural ș.a. Portretizarea autentică a culturilor nu era deloc asemenea celei propagati de PCUS. Lumea a ajuns să recunoască autenticitatea culturilor țărilor baltice, precum și unicitatea culturilor țărilor ex-sovietice asiatice.

 

Totodată, în ce privește Ucraina și Belarusul, lucrurile erau mult mai complicate. „În primul rând Rusia” a fost mottoul general al Occidentului când se aborda un subiect legat de țările post-sovietice. O lungă perioadă, aceasta a fost modalitatea de a evita identificarea Ucrainei drept o entitate separată. În Rusia, distanțarea continuă a Ucrainei, determinată, printre altele, de creșterea suveranității și de viziunile istoriografice diferite, era văzută ca o neînțelegere temporară. Percepția că Belarusul și Ucraina și suveranitatea acestora sunt un accident nu era doar un produs al aparatului de stat, ci era de asemenea bine înrădăcinată în mințile intelectualilor ruși. Ei nu realizau că suveranitatea celor două țări nu era deloc falsă și că falsă era percepția lor asupra naturii acestei suveranități. Un exemplu concludent în acest sens este faptul că bolșevicii au fost nevoiți să acorde o anumită suveranitate ucrainenilor în 1920. Percepția șovină a populației ruse, în special în zonele metropolitane, a fost rezultatul deceniilor de propagandă susținută de istorici și filosofi care au folosit resursele de stat pentru a submina legitimitatea Ucrainei, fapt reflectat în cartea Istoria PCUS. Devenind marele moștenitor al URSS, Rusia, de asemenea, a moștenit și a „digerat” unele strategii istoriografice pentru uz viitor.

 

O mobilizare perpetuă

 

În contextul mișcărilor naționale din perioada post-sovietică ale multor națiuni, Rusia era elefantul din cameră. Naționalismul rusesc s-a caracterizat prin obiectivele sale șovine și expansioniste (mai degrabă decât prin autodeterminare). Este ceva similar unor tentative anterioare ale elitelor rusești, un exemplu în acest sens fiind cel din timpul prăbușirii Imperiului Rus în 1917. Încercarea de a crea ceva nou din ruine, de a clădi o oportunitate și de a deschide noi căi pentru popor a dus întotdeauna la o întoarcere și la repetarea acelorași greșeli de către Rusia. Mai mult decât atât, obsesia pentru trecutul său falsificat a condamnat nu numai viitorul Rusiei, dar și al celor care au avut nenorocul să ajungă în sfera ei de influență geopolitică. Rusia a fost prezentă în toate „punctele fierbinți” din lume, inclusiv în teritoriile nerecunoscute (nici măcar de Rusia însăși). (Transnistria este un exemplu perfect în acest sens; în privința ei, ONU a decis în final să reacționeze). Problemele curente din țările care s-au aflat sub dominația ideologică a URSS și acum a Rusiei sunt efecte adverse ale Războiului Rece – o consecință a epuizării mentale profunde a lumii sovietice, care a otrăvit nu numai Ucraina, ci întreaga lume modernă, lipsind-o de posibilitatea de a merge înainte. URSS a „murit”, dar urmele și demonii ei sunt foarte vii și continuă să otrăvească lumea liberă.

 

Războiul de cinci zile împotriva Georgiei din 2008, o ofensivă brutală și josnică, a fost catalizatorul unei armate ruse înnoite și modernizate și al propagandei de război care o dirijează. Militarizarea a devenit o componentă cheie a unei noi Rusii în curs de dezvoltare, fapt neluat în seamă de comunitatea internațională. Fostul consilier al lui Putin, Andrei Ilarionov, a descris aceasta în felul următor: „Nu va exista an fără așa-numitele mâncăruri picante, care să ducă la decese. Multe decese”. Regimul lui Putin era caracterizat prin implicarea Rusiei, a forțelor ei speciale, a voluntarilor și propagandiștilor ei în numeroase conflicte „locale”, oriunde două doctrine diferite se confruntau. Aceasta a generat o nouă conceptualizare a diplomației ruse și a doctrinei sale de politică externă. Modelul rusesc de guvernare a luat o formă mai verticală. Serviciile de securitate erau acum coloana vertebrală a oricăror activități de interes extern. Agențiile de securitate ale lui Putin au cuprins deja întregul mecanism de stat.

 

 

Un efect secundar al acestei situații a fost, la fel ca în epoca stalinistă, introducerea sistematică a unor standarde duble în mai multe sfere ale vieții politice – unul pentru un mod de viață exclusivist și unul pentru mase. Această mobilizare negativă persistentă a provocat multe tulburări în societate: acesta a fost mediul în care s-a născut expresia „a servi dacă ești chemat” (e.g. neo-cazaci, luptători ceceni, voluntari, grupul Wagner etc.). Grupurile care erau gata să facă „treaba murdară” pentru regim erau mai numeroase ca niciodată. Simultan cu întărirea forțelor de securitate, a început o restalinizare treptată. În scurt timp, a încetat să mai fie treptată – stalinizarea putinistă a câștigat inimile și mințile oamenilor. În numai 15 ani, Rusia a făcut un salt uriaș de la disecarea ororilor așa-numitului Homo Sovieticus (sub aripa științelor umaniste și a culturii) la amorțeală și nepăsare față de suferința propriilor strămoși. În cele din urmă, aceasta a dus la recunoașterea lui Stalin ca „manager eficient”.

 

Intervenția Federației Ruse după revoluția din Ucraina din iarna 2013-2014, care a rezultat în anexarea Crimeii și izbucnirea unui război hibrid în Donbas, a fost proba cea mai clară a pericolelor aduse de Rusia lui Putin (care au fost ascunse de ochii publicului o perioadă de timp). Operațiunile diversioniste ale Rusiei în Siria i-au consolidat poziția geopolitică. În același timp, Rusia n-a ratat ocazia să finanțeze populiștii de extremă stânga și de extremă dreapta din Europa în scopul destabilizării continentului. De atunci, Kremlinul a continuat să crească mizele jocului. Mass-media controlată de stat a început să răspândească idei fasciste și șovine, transformând astfel populația într-o hoardă de vite „zombificate”, însetate de sângele dușmanilor. Această armată de vite a fost cu siguranță luată în calcul ca argument decisiv în jocul geopolitic al Moscovei.

 

Sub umbrela măsurilor restrictive din timpul pandemiei COVID-19, putinismul a finalizat instalarea instituțională a totalitarismului în Rusia. Invadarea Ucrainei și retorica ce a acompaniat-o, practicile inumane din timpul „operațiunii speciale” demonstrează că Rusia s-a transformat dintr-un stat destabilizator într-un stat terorist, care amenință nu doar Ucraina, ci întreaga ordine mondială. Țara a căzut din realitate într-o lume virtuală a propriilor stigmate, stereotipuri, frici și ideologi. Bomba geopolitică cu ceas a explodat.

 

Fixații nesănătoase

 

În mai 2021, cele mai proeminente cinci personalități istorice în ochii rușilor obișnuiți erau următoarele:

 

Stalin – 39%

Lenin – 30%

Pușkin – 23%

Petru I – 19%

Putin – 15%

 

(sursa: Centrul Levada)

 

Este de remarcat faptul că, pe fondul scăderii de aproape două ori a ratingului personal al lui Putin din 2017 încoace, nivelul de simpatie pentru Stalin a rămas neschimbat din 2012. În același timp, sociologii ruși au constatat o creștere a agresivității populației ruse sincronizată cu criza pandemiei COVID-19. Schimbările catastrofale din societatea rusă erau evidente pentru toți, dar nimeni nu a protestat public. Dacă îi citim printre rânduri pe mai mulți consilieri prezidențiali, precum Vladislav Surkov și Gleb Pavlovski, observăm că dorința de distrugere fizică a Ucrainei și a poporului său, precum și de expansionism rusesc, era alarmantă. Apelurile ocazionale de a bombarda Kievul (considerat „mama orașelor rusești”), inclusiv situri istorice precum Catedrala Sfânta Sofia  (locul exact al creștinării Rusiei Kievene), precum și visele la marșuri victorioase pe strada Khreshchatyk (ceea ce aduce aminte de marșurile în stil nazist și sovietic), demonstrează mentalitatea părții „profunde” a poporului simplu.

 

Coloana vertebrală a moralității Rusiei lui Putin, odată dezvăluită, a șocat comunitatea internațională. Afirmațiile liderilor occidentali despre poporul rus ca entitate separată de război, par a fi mai degrabă protocolare. Evident, nu are rost promovarea unor astfel de mesaje – și nu numai având în vedere slăbiciunea aparentă a mișcării anti-război din Rusia. Pentru că nu e vorba doar de un sprijin în masă al agresiunii lui Putin, ci și de justificarea morală a putinismului. Este evident că rușii posedă un simț alterat al realității și și-au pierdut întegral empatia. Vorbim despre triumful persistenței inumane a gulagurilor și despre îndoctrinarea forțată a „principiilor” ca bază a ordinii civile. În această nouă realitate a „lumii ruse”, națiuni întregi sunt eliminate la ordinul führer-ului ruscist. Grupurile rebele sunt transformate în cenușă nucleară fără nicio ezitare. În același timp, poporul rus (adică, partea „profundă” a poporului) tace mulțumit, pentru că turnura evenimentelor se potrivește perfect cu voia lui.

 

Aceasta relevă o imagine înfiorătoare: pierderea umanității în rândul a milioane de oameni care populează Rusia alături de câteva milioane de susținători ai agresiunii ruse din străinătate. Crearea premeditată a mașinăriei de propagandă rusească sub steagul fantomă al „patriei sovietice colective” i-a jucat o festă crudă Rusiei.

 

Cataclismul de azi nu este altceva decât o consecință directă a eșecului destalinizării URSS și, în concecință, a lipsa decomunizării, lustrației și a reflecției asupra trecutului totalitar.

 

 

Din această cauză, societatea rusă nu a experimentat un catharsis spiritual de mult timp necesar, care să ajute la depășirea unor simptome pe termen lung ale totalitarismului. Din cauza lipsei de dorință de a reflecta asupra greșelilor din istoria lor, crimele totalitarismului s-au răspândit asemenea celulelor canceroase în toată Rusia modernă. Statul, cu vastele sale surse media, a devenit un aparat de manipulare grosolană. În legătură cu aceasta, un istoric rus afirma că Rusia a devenit „Al Treilea Departament și KGB-ul, echipate cu invențiile Occidentului liber”. Totuși, renașterea totalitarismului în Rusia n-a avut loc doar la nivel instituțional. Un regimul totalitar și populația sa totalitară sunt legate într-o uniune revoltătoare și indisolubilă.

 

Analiza transformărilor continue ale mentalității ruse nu lasă nicio îndoială că fixațiile sale imperialiste, dintre care una este „chestiunea ucraineană”, nu vor dispărea. După cum putem vedea, pentru a oferi un răspuns la „chestiunea ucraineană” s-a recurs la genocid, după cum reiese din actele barbare ale armatei ruse în Ucraina. Cultivarea unei imagini generalizatoare a inamicului, care devine astfel sursa unei amenințări existențiale, produce o disonanță cognitivă printre ruși – o discrepanță între imaginea închipuită și cea reală a inamicului. De aici încolo, nu mai este posibilă o încetare a crizei (care a intrat în faza activă la 24 februarie 2022), nici măcar în cazul în care s-ar ajunge la un acord bilateral de încetare a focului.

 

Imagini din Cernihiv după bombardamentele ruseși din primele zile ale invaziei

 

Aroganța imperialistă stă la baza refacerii accelerate a totalitarismului de către statul și societatea rusă, precum și a disponibilității de a distruge ordinea mondială și pacea, care sunt percepute ca amenințări existențiale. Această capcană va rămâne neschimbată până nu va exista o condamnare globală a ideologiei comuniste/bolșevice și a succesorului său, ruscismul și putinismul. Cercul nu va fi rupt până când istoria Rusiei nu va fi privită realist, și nu prin prisma manualului istoric al cekiștilor, spălarea pe creier a poporului, propagarea crimelor împotriva umanității, inclusiv a Ucrainei și a ucrainenilor. Fără soluționarea imediată a acestor probleme, trecutul totalitar va reveni foarte rapid și va fi o problemă pentru generațiile viitoare – făcând din ruși creaturi inumane și însetate de sânge, lipsite de calități omenești fundamentale.  Un rău nepedepsit este etern și va încerca să devoreze  totul în calea sa.

 

 

https://inliniedreapta.net/traduceri/anatomia-ruscismului/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

Jakub Maciejewski: Pe vremuri, stânga europeană a crezut în paradisul sovietic și s-a discreditat. Va cădea drepta pradă trucului similar al Kremlinului?

 

 

Autor

Costin Andrieş

 

„Nu vom uita în câțiva ani astfel de greșeli, ci ne vom aminti de ele timp de decenii. Dreapta trebuie să se ferească de orice act de simpatie pentru imperiul de răsărit”

 

 

Jurnalistul polonez Jakub Maciejewski a scris pentru portalul wpolityce.pl despre așa-zișii conservatori de azi care, la fel ca gânditorii de stânga ai secolului trecut, au căzut pradă cameleonicei propagande rusești, „socialistă ieri, presupus conservatoare azi, orice altceva mâine.” Un articol relevant și pentru virajul din ultimele zece luni al unor dreptaci români:

 

„Cercurile intelectuale conservatoare și anticomuniste aveau dreptul la un anumit sentiment de superioritate față de gânditorii de stânga, dintre care mulți au închis ochii față de caracterul criminal și ineficiența economică a Uniunii Sovietice. Ca forță comunistă, Kremlinul a orbit mulți progresiști ​​care, cu declarațiile și acțiunile lor, și-au compromis tabăra și au scos la iveală falimentul moral și deficitele intelectuale ale stângii.

 

Imperiul comunist a fost lăudat de scriitori precum Artur Koestler, Bernard Shaw și Andre Malraux, politicieni precum Edouard Herriot și filozofi precum Jean-Paul Sartre. Cei sus-menționați au vizitat Uniunea Sovietică și apoi au descris realitățile acesteia, trecând sub tăcere foamea, moartea și mizeria. Herriot a vizitat, lângă Harkov, Comuna Copiilor „Felisk Dzierżyński” a văzut doar copii bine hrăniți, fericiți, Shaw la rândul lui a mâncat la Comuna Copiilor „Lenin” de lângă Tambov și nici el nu a observat înfățișările sinistre ale stalinismului. Ani mai târziu, Koestler a recunoscut că a văzut și a știut, dar a preferat să nu scrie despre asta în Occident.

 

Asta e o mare rușine a găndirii de stânga, care poate fi înfierată până astăzi, arătându-se cum Moscova a învârtit pe degete elitele progresiste.

 

Dreapta, pe urmele lui Sartre?

 

Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir se întâlnesc cu Che Guevara în martie 1960. Sartre a scris mai târziu că Che a fost „cea mai completă ființă umană a timpului nostru”

Dar iată-ne în ziua de azi, iar unii dintre cei de dreapta vor să calce pe urmele unor astfel de erori flagrante. Miercuri, Wojciech Cejrowski îi spunea lui Paweł Lisicki despre îndoielile lui cu privire la invazia rusă.

 

„Observ inadvertențele de pe scenă, de parcă ar fi o piesă scrisă prost. Dacă bombele zburau spre Kiev și rușii erau aproape de Kiev, și în același timp Johnson vine la Kiev și se plimbă cu Zelenski. Nu mi se leagă absolut deloc”…

 

… comentează scriitorul-călător. O face în a zecea lună de război, așa că, dacă nu era sigur că războiul este real, avea la dispoziție 300 de zile – el, care s-a cufundat prin junglele ecuatoriale – să ia un tren câteva sute de kilometri spre est și să vadă invazia rusă cu ochii lui.

 

 

Există însă mai mulți autori care se consideră conservatori și care răspândesc teorii neadevărate despre invazia rusă. În America, de exemplu, se remarcă Tucker Carlson, un prezentator popular la Fox News, în timp ce în Polonia, unii jurnalişti care vor să fie văzuţi ca anti-sistem, nonconformişti, urmează şi ei calea distorsionării realităţii, astfel încât în ​​cele din urmă Moscova e absolvită de o parte din vină, sau de toată vina. Acești dreptaci nu sunt la fel de mainstream precum erau Koestler sau Shaw la mijlocul secolului al XX-lea, dar totuși faptul că oameni care se declară apărători ai valorilor tradiționale minimalizează crimele sălbăticimii rusești și echivalează călăii cu victimele este extrem de periculos.

 

Pentru click-uri, pentru promovarea articolelor lor, pentru mobilizarea unor cititori radicali, ei dovedesc lipsă de respect față de adevăr și își discreditează tabăra. Astfel de greșeli nu sunt uitate în câțiva ani, ele vor fi amintite timp de decenii. Dreapta trebuie să se ferească de orice act de simpatie pentru imperiul de la Răsărit, indiferent de înfățișarea pe care ar lua-o. Socialist ieri, presupus conservator azi, orice altceva mâine – nu contează. Nicăieri, nimic, niciodată cu Estul moscovit!„

 

Jakub Maciejewski

traducere în limba română: Anca Cernea

sursa: wpolityce.pl

 

 

Vladimir Putin, singurul participant la slujba de Crăciun pe rit vechi de la Kremlin

 

 

Jakub Maciejewski e columnist al săptămânalului „Sieci” și al portalului wPolityce.pl, asociat cu bilunarul din Cracovia ARCANA. Autor al cărților: „Oamenii întunericului roșu” dedicat ideologiilor și practicilor de stânga și „Frontul interior. Războiul informațional al lui Lukașenko și criza migrației de la granița polono-belarusă”. A călători de multe ori în România și Repubica Moldova. Se ocupă de istorie, ideologii de stânga și – recent – realizează reportaje de război din Ucraina.

 

 

https://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/jakub-maciejewski-pe-vremuri-stanga-europeana-a-crezut-in-paradisul-sovietic-si-s-a-discreditat-va-cadea-drepta-prada-trucului-similar-al-kremlinului/

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

 

Adrian Papahagi: Rusia profundă e prelungirea cruzimii satrapiilor orientale în Europa, nu prelungirea civilizației europene în Asia

 

Autor

Monitorul Neoficial

Adrian Papahagi

 

Rusia

 

Să ne înțelegem: rușii nu au eliberat Europa de nazism. Rușii au ocupat Polonia alături de naziști, iar apoi au ocupat Europa de Est în locul naziștilor.  Americanii și englezii au eliberat Europa de nazism, și apoi de comunism. Americanii nu au ocupat Franța, Belgia sau Olanda după ce le-au eliberat; rușii au ocupat Polonia …

 

 

 

 

Americanii și englezii au eliberat Europa de nazism, și apoi de comunism. Americanii nu au ocupat Franța, Belgia sau Olanda după ce le-au eliberat; rușii au ocupat Polonia sau Cehoslovacia după ce le-au “eliberat”.

 

Nazismul (național-socialism), bolșevismul (internațional-socialism), comunismul, putinismul (național-socialism pur), etc. sunt variante ale aceluiași totalitarism.

 

Rușii nu au eliberat niciodată nimic, nici măcar pe ei înșiși de dictatura sub care trăiesc de când se știu. Ca hoardele asiatice (care constituie de altfel o bună parte din militarii ei), armata sovietică/rusă e o bandă abrutizată de hoți, violatori și criminali.

 

În ciuda câtorva genii occidentalizate (inclusiv grație ortodoxiei), Rusia profundă, copleșitoare demografic și mentalitar, e prelungirea cruzimii satrapiilor orientale în Europa mai degrabă decât prelungirea civilizației democrațiilor europene în Asia.

 

Adrian Papahagi

 

 

https://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/adrian-papahagi-rusia-profunda-e-prelungirea-cruzimii-satrapiilor-orientale-in-europa-nu-prelungirea-civilizatiei-europene-in-asia/#comment-163283

 

///////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

(O expoziție de fotografii cu genericul “Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu” a fost vernisată pe 3 octombrie la Biblioteca Națională din Chișinău, unde a fost lansat și un film documentar…)

 

„Omorâți prin înfometare”: Mărturii despre foametea organizată de sovietici în Basarabia, între 1946-1947

 

 

Autor

Monitorul Neoficial

 

 

O expoziție de fotografii cu genericul “Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu” a fost vernisată pe 3 octombrie la Biblioteca Națională din Chișinău, unde a fost lansat și un film documentar „Omorâți prin înfometare”. Filmul și expoziția au fost realizate de istoricul Mariana Țăranu și jurnalistul Vitalie Guțu. Autorii și-au propus să prezinte mărturii documentare și ale supraviețuitorilor foametei organizate de puterea sovietică din perioada anilor 1946-47, scrie Radio Chișinău.

 

Sensibilizarea opiniei publice și familiarizarea cu experimentele sovietice la care a fost supusă populația în primii ani ai celei de a doua ocupații sovietice, dar și metodele la care au fost nevoiți să recurgă localnicii pentru a supraviețui constituie o altă sarcină a evenimentului, scrie Vitalie Guțu pe moldova9.md. Conștientizarea, păstrarea memoriei și luarea de atitudine reprezintă finalitatea evenimentului.

 

Expoziția și documentarul, realizate de istoricul Mariana Țăranu și jurnalistul Vitalie Guțu adună imagini fotografice, documente și mărturii ale supraviețuitorilor despre politica puterii sovietice de sărăcire a băștinașilor prin impozite exagerate în produse și bani, care au culminat cu foametea organizată din Basarabia din anii 1946-1947, “ultima foamete organizată în spațiul sovietic”, subliniază Vitalie Guțu pentru REL.

 

Oamenii, rămași fără surse de existență, pur și simplu mureau de foame, scrie Radio Chișinău. Istoricul Mariana Țăranu afirmă că aproape în fiecare sat sunt gropi comune, unde au fost înmormântate zeci, sau chiar sute de persoane, dar care și până azi sunt date uitării.

 

Istoricul consideră că foametea organizată este o formă de genocid împotriva umanității:

 

„A fost o crimă împotriva umanității, pe care din păcate autoritățile statului nu o recunosc și spre marele nostru regret s-a șters memoria majorității dintre noi, majorității celor care au trăit chiar această foamete, a copiilor acestora. Probabil că suntem unicul popor în lume, care neglijăm tragedia noastră.”

 

Documentarul conține mai multe mărturii ale supraviețuitorilor acelor timpuri. Unii dintre ei au fost prezenți la lansarea filmului:

 

„Gheorghe Lăpușneanu, Băcioi: Bătrânul meu, (bunelul), Toader Lăpușnenau, din Băcioi, în 47, la 10 februarie a fost omorât. Avea 17 hectare, avea 6 copii… I-au măturat și podul și i-au luat tot. Până l-a urmă și viața i-au luat…

 

 

 

Dumitru Cernea, din Fântâna Albă, Edineț:

 

“Aveam 11 ani, eu singur m-am dus cu mama mea la gară la Dondușeni, la Târnova și am adus niște tobultoci de semințe pentru semănat. Nu era nimic de semănat. Tot au luat. Dar până atunci, în satul nostru, în anii 45-46, mașini după mașini pline cu grâu, cu răsărită, cu porumb, se duceau la gară… Au mâncat oamenii lobodă, coji de cartofi, jom de la fabricile de conserve din Ukraina, se duceau săracii…”

 

Întrebată de ce foametea din ’46 – ’47 este atât de puțin cunocută publicului și de ce R. Moldova nu a urmat exemplul Ucrainei, care a reușit să aducă pe agenda instituțiilor europene subiectul Holodomorului și să fie condamnat, Mariana Țăranu a spus pentru REL:

 

„Ucraina a avut și are noroc de o clasă politică care să le prezinte interesele lor naționale. Statul Republica Moldova deocamdată nu a recunoscut foametea ca un act de genocid, pentru că clasa politică se face că plouă în continuare. Rămân ferm convinsă că, deocamdată, noi nu avem o clasă politică care să reprezinte interesele băștinașilor și partea ironică a lucrurilor este că în timpul foametei au murit mult mai mulți oameni decât în cel de-al Doilea Război Mondial.

 

Au murit mult mai mulți oameni în comparație cu cei care au fost deportați. Deci, asta e cea mai mare tragedie; 25 la sută din totalul populației a murit din cauza subnutriției, cei mai mulți oameni au murit la finele anului 1947, în 1948 au murit copii, au murit oameni tineri, pentru că nu au avut șansa la timp să se alimenteze. Este o tragedie inimaginabilă. Din păcate, la etapa actuală noi nu avem un monument dedicat victimelor foametei, noi nu avem identificate gropile comune, unde au fost înmormântați buneii noștri, părinții noștri și noi ne facem a uita. De fapt, aceasta este una din victoriile majore ale regimului totalitar, că ne-a șters memoria.”

 

Realizatorii filmului au lansat un apel către autoritățile R.Moldova să recunoască foametea drept crimă împotriva umanității și să instituie o zi de comemorare a victimelor foametei organizate în luna aprilie, dat fiind că cele mai multe victime au fost în primăvara lui 1947.

 

De asemenea, autorii filmului îndeamnă autoritățile ecleziastice ale celor două mitropolii ortodoxe dar și ale altor culte să oficieze servicii divine în această perioadă, întru comemorarea victimelor. Ei cred că mormintele comune trebuie localizate iar pe locul lor să fie înălțate morminte, troițe sau pietre de comemorare.

 

Potrivit documentelor istorice, în perioada decembrie 1946 – august 1947 în fosta RSSM au murit de foame și boli între 200 și 300 mii de oameni, iar alte 350 de mii de persoane au fost afectate de malnutriție, dar au supraviețuit.

 

SURSE   Radio Chișinău|Europa Liberă|Moldova9

 

 

https://inliniedreapta.net/stiri/omorati-prin-infometare-marturii-despre-foametea-organizata-de-sovietici-in-basarabia-intre-1946-1947/

 

 

////////////////////////////////////////////////////

 

 

„Omorâți prin înfometare”: Mărturii despre foametea organizată de sovietici în Basarabia, între 1946-1947 – ILD

 

 

 

BY BARZILAIENDAN

 

 

 

 

O expoziție de fotografii cu genericul “Timpuri pe care nu le-a vrut Dumnezeu” a fost vernisată pe 3 octombrie la Biblioteca Națională din Chișinău, unde a fost lansat și un film documentar „Omorâți prin înfometare”. Filmul și expoziția au fost realizate de istoricul Mariana Țăranu și jurnalistul Vitalie Guțu. Autorii și-au propus să prezinte mărturii …

 

Source: „Omorâți prin înfometare”: Mărturii despre foametea organizată de sovietici în Basarabia, între 1946-1947 – ILD

 

https://barzilaiendan.com/2019/10/21/omorati-prin-infometare-marturii-despre-foametea-organizata-de-sovietici-in-basarabia-intre-1946-1947-ild/

 

/////////////////////////////////////////////

 

 Ei vin,fura,mint,distrug,tulbura,ca sa pescuiasca in ape tulburi si… pleaca imboieriti;Dar batjocorirea poporului ramaane o trista amintire! Marius Budăi și-a dat demisia din funcția de ministru al muncii, în urma scandalului azilelor groazei

 

 De Cristian Otopeanu, Sebastian Pricop

 

 

 

Marius Budăi, ministrul muncii din partea PSD, a demisionat din funcție ca urmare a scandalului azilelor de bătrâni din Voluntari, au declarat joi dimineață, 13 iulie, surse politice pentru Libertatea. Informația a fost confirmată apoi de premierul Marcel Ciolacu în debutul ședinței de guvern. Este prima demisie la nivel înalt după ce ororile din cămine au ieșit la iveală, în urmă cu mai bine de o săptămână. UPDATE ora 11.00: Premierul Marcel Ciolacu a declarat, în debutul ședinței de guvern, că a fost anunțat de ministrul muncii că acesta va demisiona și i-a mulțumit pentru gestul său. „Am avut astăzi dimineață o discuție cu domnul ministru al muncii, Marius Budăi, care m-a anunțat despre decizia de a își depune demisia la finalul ședinței. Este un gest de onoare pentru care îi mulțumesc. Aceasta este reacția firească a unui decident într-o asemenea criză, reacția firească în orice democrație consolidată a Europei”, a declarat Marcel Ciolacu. Premierul a precizat că trebuie luate măsuri, întrucât „activitatea de protecție a persoanelor vârstnice și vulnerabile s-a îndepărtat dramatic de scopul său inițial”. „Am văzut, din păcate, în ultimele zile prea multe situații care probează că această activitate a devenit o afacere cinică în care se urmărește profitul cu orice scop chiar prin suferințe provocate seniorilor noștri”, a precizat Marcel Ciolacu. Interimar în locul lui Marius Budăi la Ministerul Muncii va fi vicepremierul Marian Neacșu, au precizat surse politice pentru Libertatea. *** Știrea inițială: Demisia ministrului Budăi vine după ce, în această dimineață, DNA a anunțat că face percheziții la funcționari publici dintr-o instituție aflată în subordonea Ministerului Muncii, acuzați că l-au acoperit pe patronul azilelor, Ștefan Godei. RECOMANDĂRI Fostul loc de muncă al surorii Gabrielei Firea acuză ziariștii de „presiuni”, „exagerări” și „afectarea activității” pentru că au așteptat 6 ore la ușă pentru un răspuns. Ce omite? Marius Budăi și Gabriela Firea, ministrul familiei, sunt considerați drept principalii vinovați politici privind scandalul azilelor. Atât PNL, cât și PSD au stabilit mesaje-cheie privind comunicarea pe acest subiect. Decizia ministrului muncii a venit la două zile după ce președintele Klaus Iohannis, întrebat dacă Marius Budăi trebuie să demisioneze, a spus: „Sper ca cei în poziții să ia măsuri politice să aibă curajul să o facă”. Budăi, în urmă cu două zile: „Demisia mea nu contează mai mult sau mai puțin” În urmă cu două zile, ministrul muncii declara că demisia sa, cerută în scandalul „azilelor groazei”, „nu contează”, în schimb, „contează foarte mult ce o să facem de acum încolo”. „Cred că nu contează mai mult sau mai puțin demisia mea, contează foarte mult ce o să facem de acum încolo. Cred că societatea civilă trebuie să facă ce trebuie să facă societatea civilă, și politică să facă altcineva. Putem pune o grămadă de întrebări: De ce? De ce? De ce? Haideți să facem, să schimbăm lucruri și să preîntâmpinăm aceste întâmplări nefericite”, a spus Marius Budăi. Bătrâni înfometați și abuzați Bătrânii din trei azile din Ilfov au fost găsiți în condiții inumane acum aproape două săptămâni: bătuți, fără medicamente și obligați să muncească fără să primească hrană. „Oamenii au fost exploatați prin constrângere și violență, prin muncă neremunerată, erau lăsați flămânzi și supuși unor tratamente degradante și inumane”, a spus comisarul-șef de poliție Georgian Drăgan. RECOMANDĂRI „Mama, tata și soția” produc zeci de milioane de euro. Rețeta banilor obținuți de familiile deputaților prin contracte cu statul Premierul Ciolacu a spus acum patru zile că nu are nicio milă pentru „ticăloşii” care au făcut astfel de lucruri şi a anunțat verificarea azilelor din țară. În urma scandalului, preşedintele și vicepreședintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Persoanelor cu Dizabilităţi și directorul general al Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială (ANPIS) au fost demiși din funcții, iar șeful DSP Ilfov, Teodor Gabriel Negulescu, a demisionat. Primarul sectorului 3 a anunțat suspendarea din funcție a Mihaelei Ungureanu, directoarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 3, până finalizarea anchetei abuzurilor din mai multe centre de bătrâni. Decizia a fost luată în contextul în care Asociația „Sfântul Gabriel cel Viteaz”, aflată în centrul scandalului care a dus la ancheta DIICOT, are în grijă 27 de persoane cu dizabilități severe fizice și psihice în baza unui contract cu DGASPC Sector 3. Luni, 10 iulie, conducerea DGASPC Sector 4 a fost demisă de primarul Daniel Băluță după „deficiențele constatate de către comisia de control la una dintre locațiile în care erau găzduiți șase minori” în timpul controalelor la nivel național cerute de premierul Marcel Ciolacu. RECOMANDĂRI AZILELE GROAZEI. Documente oficiale arată că Gabriela Firea n-a spus adevărul despre activitatea surorii sale: aceasta a lucrat chiar la serviciul care se ocupa de controlul centrelor. A fost și șefă În cele din urmă, marți, conducerea Ministerului de Interne și cea a Poliției Române au demarat procedura de înlocuire a echipei manageriale la IPJ Ilfov și la Poliția Voluntari.

Citeşte întreaga ştire: Marius Budăi și-a dat demisia din funcția de ministru al muncii, în urma scandalului azilelor groazei

 

 

https://www.libertatea.ro/stiri/marius-budai-demisie-azilele-groazei-4604582?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-breaking-articles-819

 

///////////////////////////////////

 

 

 

NATO cere Rusiei să-şi retragă trupele din Transnistria, staționate fără acordul Republicii Moldova

 

 

NATO a cerut Federaţiei Ruse – în comunicatul summitului aliaţilor de la Vilnius difuzat marţi – să-şi retragă toate trupele de pe teritoriul Republicii Moldova, staţionate fără consimţământul Chişinăului în regiunea transnistreană.

 

autor

SEBASTIAN POPESCU

 

„Ne reiterăm sprijinul pentru integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova, în cadrul graniţelor sale recunoscute la nivel internaţional, şi cerem Rusiei să-şi retragă toate forţele staţionate în regiunea transnistreană fără consimţământul R.Moldova. Suntem fermi în sprijinul nostru faţă de dreptul Republicii Moldova de a-şi decide propriul său viitor şi direcţia politicii externe fără interferenţe externe şi respectăm pe deplin neutralitatea constituţională a R.Moldova. NATO îşi intensifică sprijinul politic şi practic pentru a consolida rezistenţa şi pentru a menţine independenţa politică, în contextul unui mediu de securitate care se deteriorează”, se menţionează în comunicatul liderilor NATO.

 

Totodată, „aliaţii salută eforturile R.Moldova de a promova reformele democratice şi se angajează să sprijine R.Moldova pe măsură ce aceasta face progrese pe calea integrării europene. ‘NATO va continua să ofere asistenţă practică prin pachetul îmbunătăţit de consolidare a capacităţilor de apărare, pe măsură ce R.Moldova acţionează pentru a-şi consolida capacităţile de securitate şi apărare şi pentru a-şi moderniza forţele armate”, se mai arată în comunicatul aliaţilor, potrivit Agerpres.

 

 

Agenţia de presă Moldpres aminteşte că la summitul NATO de la Vilnius, din 11-12 iulie, participă şi vicepremierul moldovean Nicu Popescu, ministru al afacerilor externe şi integrării europene. În cadrul reuniunii de marţi, oficialul moldovean a prezentat evoluţiile ce ţin de securitatea regională, riscurile generate de războiul declanşat de Federaţia Rusă împotriva Ucrainei şi măsurile pe care le ia Chişinăul pentru a contracara provocările complexe la adresa securităţii Republicii Moldova.

 

Sursa: Agerpres

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

(Si cu Iliescu in cosciug-tot nu scapam de rusi…) General SRI: Toate serviciile relevante de informaţii din Rusia încearcă să fie prezente în România

 

 

 

 

Declarația a fost făcută, marţi, de directorul general al Centrului Naţional Cyberint, SRI, Anton Mugurel Rog, într-o conferinţă de specialitate.

 

 

„Noi aveam date tehnice pentru doi actori că sunt aici. Aveam FSB şi GRU. Cu câteva luni înainte de război a venit şi al treilea actor care lipsea în România: SVR. Deci, acum, pe partea de spionaj cibernetic, toate serviciile relevante de informaţii din Rusia, cu atacuri complexe (….), încearcă să fie prezente în România”, a susţinut Anton Mugurel Rog, la BCR Expert Hub, eveniment unde s-a discutat despre „Securitate cibernetică, provocări şi prevenirea vulnerabilităţilor”.

 

El a explicat că rolul Centrului Naţional Cyberint este să dovedească, indubitabil, cu dovezi tehnice, că atacul respectiv este realizat de o anumită grupare etc.

 

CITEȘTE ȘI

Anton Rog, directorul Cyberint (SRI)

Oficial SRI: Avem dovezi clare că serviciile ruse au încercat să atace cibernetic Guvernul României. Poate au și reușit

„Atribuirea politică o face mai târziu preşedintele României, în cazul în care consideră că este oportun, pe baza datelor tehnice oferite de Centrul Naţional Cyberint şi alte instituţii din România sau în cooperare cu companii private”, a precizat Rog.

 

Potrivit acestuia, există „un pattern” pe care Rusia l-a folosit de fiecare dată când a avut atacuri militare.

 

 

„Înainte au atacat teritoriul respectiv sau împreună cu zona adiacentă cibernetic. Lucrul acesta s-a întâmplat şi acum. Şi nu toate atacurile au putut să targeteze foarte precis Ucraina. Unele atacuri au ieşit, ca să zic aşa, din ce îşi doreau ei şi au afectat şi Europa, aproape în integralitate”, a explicat reprezentantul SRI.

 

Acesta a menţionat că alte trei – patru state au acţiuni cibernetice în România, dar nu a făcut nominalizări, unele fiind dintre „ţările care nu ar trebui să facă aşa ceva”.

 

”În zona de spionaj cibernetic, România este atacată constant”

De altfel, generalul Anton Mugurel Rog a declarat, în luna aprilie, pentru Știrile Pro TV, ”România a fost și este atacată constant” cibernetic.

 

Unul dintre scenariile avute în vedere de către informaticienii SRI este acela în care un atac cibernetic ar afecta rețeaua electrică dintr-un oraș mare al României.

 

”Dacă ar persista mai multe zile sau o săptămână un astfel de atac cibernetic, care să pună jos rețeaua electrică într-o mare metropolă, se poate ajunge în câteva zile și la haos. Și vă dau un exemplu, cum să spun, în care nu a căzut nicio rețea, ci a fost doar un zvon, că se scumpesc carburanții. Și nu știu dacă ați observat la nivel național, ce nebunie a fost la benzinării”, a declarat generalul.

 

„A doua chestiune, tot așa, în care nu a picat nimic, a fost doar un zvon, că o să fie o criză de ulei și s-au golit rafturile de ulei. Închipuiți-vă când va fi o astfel de criză reală, în care nu putem s-o mai considerăm doar un zvon, ci o criză în care nu mai avem energie electrică – nu mai curge apa la baie, la bucătărie, cum să spun, ne ducem într-o criză sanitară și așa mai departe. Nici nu vreau să-mi imaginez așa ceva”, a adăugat generalul Rog în interviul acordat Știrilor Pro TV.

 

Vezi aici tot interviul generalului Anton Mugurel Rog acordat Știrilor Pro TV.

 

„S-au intensificat atacurile în ultima vreme”

Pe de altă parte, Bogdan Botezatu, director Cercetare Ameninţări Informatice, Bitdefender, a atras atenţia, miercuri, asupra faptului că „lumea vorbeşte de război informatic, dar nu se întâmplă în România”, în schimb se observă interes din partea actorilor comerciali. Este vorba de atacatori care vor să infecteze calculatoare, vor să fure informaţii, vor să planteze ransomware.

 

„S-au intensificat atacurile în ultima vreme. Noi am terminat 2021 cu undeva în jur de 400 de atacuri unice care apar pe minut. Când vorbesc de atacuri unice, vorbesc despre servere unice de malware care ajung în fluxurile noastre. În 2022, până acum, numărul de atacuri unice a crescut undeva în jur de 550 pe minut. O creştere nu foarte mare, dar semnificativă”, a precizat el.

 

Botezatu a adăugat că numărul de atacuri nu e dat de un context legat de război sau de schimbări dramatice în societate, ci de digitalizare.

 

„Foarte mulţi oameni au acum dispozitive pe care le folosesc. Înainte nu le aveau pentru că puteau să meargă la magazin, puteau să-şi facă treburile în format fizic, acum depind de infrastructura tehnică pentru e-learning, pentru lucrul de la distanţă, pentru tranzacţii bancare şi aşa mai departe”, a mai spus specialistul Bitdefender.

 

Sursa: Agerpres

////////////////////////////////////

Grija fata de batrani este la fel ca si grija fata de tineri,fata de tara,fata de POPOR… AZILELE GROAZEI. Documente oficiale arată că Gabriela Firea n-a spus adevărul despre activitatea surorii sale: aceasta a lucrat chiar la serviciul care se ocupa de controlul centrelor. A fost și șefă

 

 

De Bianca Albu, Răzvan Luțac, Ovidiu Vanghele, Vlad Chirea

 

 

Nela Vica Andrieș (fostă Vrînceanu), sora ministrului Gabriela Firea, a lucrat din aprilie și până în decembrie 2021, la Direcția de Asistență Socială (DAS) a Primăriei Voluntari conduse de cumnatul ei, Florentin Pandele. În ultima lună, decembrie 2021, Nela Vica Andrieș a fost promovată șefa serviciului.

 

 Ministrul Gabriela Firea a pus reflectoarele pe sora sa, când demnitarul s-a scuzat și a spus că: „NU A CONDUS VREODATĂ un serviciu social care avea atribuții în Voluntari sau Ilfov în cazul bătrânilor, a persoanelor cu dizabilități”. Care este realitatea? de Bianca Albu (Buletin.de), Răzvan Luțac (Libertatea), Ovidiu Vanghele (CIM), Vlad Chirea

 

 

 Gabriela Firea a reacționat printr-un mesaj trimis jurnaliștilor acreditați la Ministerul Familiei. Aceasta susține că, în perioada cât a condus Serviciul de Asistență și Protecție Socială, sora sa a avut atribuții doar pe copii și relația cu ONG-urile. În răspunsul către Buletin de București, CIM și Libertatea, DAS Voluntari a specificat că serviciul condus de Nela Vica Andrieș a făcut anchete și la căminele groazei. Răspunsul Gabrielei Firea, la final.

 

Știre inițială: Din aprilie și până în decembrie 2021, Direcția de Asistență Socială (DAS) a făcut șapte controale într-unul dintre „lagărele” Cristinei Dumitra, parte dintre centrele pentru persoane dependente din Ilfov investigate acum de DIICOT, arată documentul obținut de reporterii Centrului de Investigații Media, Buletin de București și Libertatea de la Direcția de Asistență Socială Voluntari. RECOMANDĂRI EXCLUSIV.

 

I-am vizitat pe 28 de femei și bărbați închiși în azilele groazei: „Ce se întâmpla dacă nu voiați să măturați?”. A început să plângă Nu știm ce rezultate au avut controalele, cert este că centrul a continuat să funcționeze, cu toate că în lunile imediat anterioare, în perioada februarie 2020 – martie 2021, deci într-un an și două luni, conform documentelor obținute de Centrul de Investigații Media (CIM) și Buletin de București (BdB), în acest centru au murit cel puțin 21 de oameni.  Fiecare deces a fost trecut în „caietul de prezență” lăsat în urmă de patroana centrului în timpul mutării intempestive din aprilie 2022, când Cristina Dumitra și-a luat, cu autobuze și ambulanțe, toți beneficiarii și s-a mutat la cinci minute distanță, pe strada Camil Petrescu, 5-7. Toate informațiile despre activitatea acestui centru, inclusiv documentele despre decese și rele tratamente, au fost date publicității în 8 februarie de reporterii CIM și BdB. Investigația a fost preluată simultan și de Libertatea. În 9 iulie 2023, după izbucnirea investigației DIICOT, ministrul familiei, Gabriela Firea, scria pe Facebook că sora sa, Nela Vica Andrieș, „NU A CONDUS VREODATĂ un serviciu social care avea atribuții în Voluntari sau Ilfov în cazul bătrânilor, a persoanelor cu dizabilități” (n.red.: sublinierea cu majuscule îi aparține Gabrielei Firea).

A fost mai întâi inspector-principal. Ce scria în fișa postului Conform unui răspuns oficial obținut de reporterii Libertatea, CIM și BdB de la DAS Voluntari, în perioada în care a lucrat la această instituție, Nela Vica Andrieș a fost mai întâi „inspector principal” la Compartimentul Strategii, Programe, Proiecte, Parteneriate, Relații cu ONG din cadrul Serviciului pentru Protecția Copilului și Tineret din instituție, după care a devenit șefa serviciului Asistență și Protecție Socială.  În prima calitate, cea de inspector principal, prima atribuție a sa, conform fișei postului, era „elaborarea de proiecte, programe, referitoare la restructurarea, organizarea şi dezvoltarea de programe de asistenţă socială destinate copiilor, familiei, persoanelor vârstnice, persoanelor cu dizabilităţi, oricăror alte persoane aflate în situație de risc”. Totodată, prin fișa postului sora Gabrielei Firea era responsabilă și de „consilierea și îndrumarea organismelor private”, adică fix de centrele private din Voluntari care acum au ajuns să fie investigate de DIICOT.  Mai exact, conform răspunsului oficial primit de la DAS Voluntari, inspectorul Nela Vica Andrieș trebuia să se ocupe de „consilierea și îndrumarea organismelor private care activează pe raza orașului Voluntari, în vederea dezvoltării și implementării de proiecte conform legislației în vigoare privind parteneriatul public-privat”. În aceeași fișă a postului, la al treilea punct indicat în răspunsul DAS, inspectorul principal Nela Vica Andrieș avea de „elaborat” proiecte și programe „pentru sprijinirea persoanelor aflate în dificultate”.  Totodată, aceasta trebuia să monitorizeze (punctul zece), împreună cu serviciile de specialitate din cadrul instituţiei, „serviciile sociale comunitare prestate categoriilor de persoane defavorizate ale oraşului Voluntari, în colaborare cu O.N.G.-urile care activează în domeniul social sau direct de către acestea, prin subcontractare de servicii în baza legilor speciale din domeniul asistenţei sociale”, precum și să se ocupe de „culegerea informaţiilor necesare pentru realizarea materialelor”.  Curiosul caz al Nelei Vica Andrieș, cumnata primarului Pandele Cireșului e o stradă îngustă și înfundată din Voluntari, trasată parcă pentru o singură instituție. Dacă n-am fi în câmpia Bărăganului, aleea cu pretenții de stradă ducea la castelul de pe deal. Așa arată Direcția de Asistență Voluntari, aflată în subordinea Primăriei Voluntari. Ori, cum scrie peste tot, nu Primăria, ci Instituția Primarului, căci totul la Voluntari se încăpățânează să fie altfel. Clădirea are trei etaje și e ridicată în stilul heirupist al marginii de București. Casa-bloc cu trei etaje aparține unui fost consilier al primarului Pandele, Iulian Constantinescu, și este închiriată Direcției pe un preț „cam mare”. Nici măcar cele două balustrade dinspre intrarea principală în instituție nu sunt identice.  Pe garduri sunt cocoțați vulturi de beton, în grădiniță e o remorcă, băile din interior sunt întortocheate și înguste. Aici a lucrat, conform răspunsului oficial al DAS, din 2018 în 2023, Nela Vica (Vrînceanu) Andrieș, sora Gabrielei Firea.  Așa ar rămâne în arhive, pentru că ea a avut raporturile de muncă suspendate între august 2018 și aprilie 2021, dar și „suspendate la cerere” între ianuarie 2022 și februarie 2023.  Exact.

 

Practic imediat ce a câștigat concursul pentru poziția de inspector principal la DAS Voluntari, cumnata primarului și-a suspendat postul, nemuncind acolo deloc aproape doi ani. Practic, din 54 de luni, sora Gabrielei Firea a lucrat efectiv opt luni întregi, mai 2021-decembrie 2021 la DAS 56.000 de lei a câștigat Nela Vica Andrieș în cele opt luni la DAS, adică 7.000 de lei pe lună, conform declarațiilor de avere. Mai apoi, în decembrie 2021, Nela Vica Andrieș a ajuns șefa Serviciului de Asistență și Protecție Socială a DAS. Paradoxal, o lună mai târziu, în ianuarie 2022, Nela Vica Andrieș își suspendă din nou contractul de muncă, de data asta la cerere, pentru mai bine de un an.  Revine la serviciu la DAS undeva în luna februarie 2023, imediat după ce BdB și CIM au publicat seria despre centrele din Ilfov care acum fac obiectul unei ample investigații a procurorilor DIICOT, doar pentru câteva zile, însă. În aceeași lună, conform documentului, sora ministrului Firea și cumnata primarului Pandele este transferată la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Ilfov. Intrarea în sediul Das Voluntari „Scăpările” din răspunsul DAS Cum a ajuns sora ministrului Firea la DAS? Prin concurs, răspunde Direcția, fără să amintească și câte persoane au participat la el, deși jurnaliștii au cerut informația. Nici motivele suspendărilor de contract ale funcționarului Nela Vica Andrieș, deși solicitate, nu au fost incluse în răspuns.

 

 

 

 Despre cele șapte controale la unul dintre „lagărele Cristinei”, DAS Voluntari afirmă că Serviciul Asistență și Protecție Socială, pe care Nela Vica Andrieș a ajuns să-l și conducă în decembrie 2021, le-a făcut la „căminele care au avut sediul în orașul Voluntari, bd. Eroilor, nr. 90, județul Ilfov”. Chiar dacă în răspunsul oficial al DGASPC este trecută adresa „bulevardul Eroilor, 90, Voluntari”, ziariștii au cerut detalii despre doar patru locații din Ilfov, una dintre acestea fiind în bulevardul Eroilor, 96. Aici a funcționat centrul Cristinei Dumitra sub mai multe firme succesiv, deci de-aici pluralul din răspunsul DAS.  În plus, din  informațiile și documentele consultate de reporteri, la adresa bulevardul Eroilor, 90 nu a funcționat niciodată vreun cămin de bătrâni.  Am mers, totuși, din nou pe teren, miercuri. În bulevardul Eroilor, 90 se află o casă bătrânească în care nu putea exista vreun centru, astfel că avem, logic, de-a face cu o eroare în documentul ce ne-a fost transmis. Reporterii au mai găsit și alte documente care contrazic informațiile primite de la DAS. Mai exact, sora Gabrielei Firea, pe când purta încă numele de familie Vrânceanu, a fost inspector la asistența socială din subordinea cumnatului ei încă din 2017, deși instituția vorbește de angajarea ei abia în 2018.  Declarațiile de avere și interese completate de ea dovedesc clar acest lucru. Reporterii au încercat să ia legătura cu Nela Vica Andrieș pentru o reacție pe acest subiect, dar aceasta nu a răspuns apelurilor și mesajelor. 

 

 

Răspunsul Gabrielei Firea: Sora mea NU A CONDUS VREODATĂ un serviciu social care avea atribuții în Voluntari sau Ilfov în cazul bătrânilor, a persoanelor cu dizabilități. Revin cu această precizare! Am citit răspunsul oficial al Direcției de Asistență Socială Voluntari, publicat astăzi în presă, și cred că este clar. Doar cine vrea să ne convingă că albul e negru vede altceva.  Nela Vica Andrieș nu a fost vreodată șef peste Direcția de Asistență Socială Voluntari și nu a avut vreodată atribuții privind persoanele adulte sau a persoanelor cu dizabilități.  În plus, în document scrie clar că între august 2018 și aprilie 2021, doamna Nela Vica Andrieș a avut raporturile de muncă suspendate.  A profesat pe o funcție de execuție până în luna Decembrie 2021 când a fost promovată pe funcția Șef serviciu –  Serviciul Asistență și Protecție Socială având atribuții doar pe copii și relația cu ONG-urile.  Din Ianuarie 2022, până în luna Februarie 2023 raporturile de muncă au fost suspendate la cerere, așadar nu a profesat nici în această funcție! În concluzie, între August 2018 și Februarie 2023, sora mea a lucrat efectiv la DAS Voluntari doar opt luni și în domeniul copiilor, nu al adulților sau al persoanelor cu dizabilități.  Nici din februarie 2023, când s-a transferat la DGASPC Ilfov, sora mea nu a lucrat în domeniul persoanelor vârstnice sau adulte cu handicap, ci are atribuții pe programe educative pentru copii. Reporteri: Bianca Albu (Buletin.de), Răzvan Luțac (Libertatea), Ovidiu Vanghele (CIM), Vlad Chirea (foto-Libertatea) A contribuit: Cătălin Doscaș (Buletin de București)

Citeşte întreaga ştire: AZILELE GROAZEI. Documente oficiale arată că Gabriela Firea n-a spus adevărul despre activitatea surorii sale: aceasta a lucrat chiar la serviciul care se ocupa de controlul centrelor. A fost și șefă

 

 

https://www.libertatea.ro/stiri/nela-vica-andries-fosta-vrinceanu-sora-ministrului-gabriela-firea-a-lucrat-din-aprilie-si-pana-in-decembrie-2021-la-directia-de-asistenta-sociala-das-a-primariei-voluntari-4603938?utm_campaign=article&utm_medium=push&utm_source=browser&utm_term=cde-onesignal-fresh-articles-weekday-820

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

“Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta. Iată că…” (Ps.51)  Si eu, tu, noi,TOTI- suntem vinovaţi! De aceea suntem “” răsplătiţi”” cu molimi, furtuni, tornade, inundaţii, hoţii, bârfe, certuri, pustiiri, războaie, foamete şi… incendii, pentru că minţile încinse, nepocăite, sunt mai draconice decât… încălzirea globală! Dacă noi, toţi, care avem ca tată pe diavol (Ioan 8/44) nu ne naştem din nou din Sămânţa Învăţăturii, Iubirii, Bunătăţii, Gândirii, Întrupării lui Dumnezeu, (Luca 8/11), va da pe dinafară pământul de atâtea PUTINISME, MAOISME, NAZISME –si de alte globalisme…” Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac. “(Rom.1/18-32)… De acea noi, TOŢI, să ne pregătim pentru întâmpinarea Lui… “Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să -L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă. M’am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire:  Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celorce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut dela poruncile şi orânduirile Tale. N’am ascultat pe robii Tăi proorocii, cari au vorbit, în Numele Tău, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în cari i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de cari s’au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentrucă am păcătuit împotriva Ta! La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! N’am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi, proorocii; ci… (Daniel, CAP. 9)

 

Daniel, CAPITOL 9

În anul dintîi al lui Dariu, fiul lui Ahaşveros, din neamul Mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia Haldeilor,

2 în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărîmăturile Ierusalimului, după numărul anilor, despre cari vorbise Domnul către proorocul Ieremia.

3 Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să -L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă.

4 M’am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: ,,Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu, care ţii legămîntul şi dai îndurare celorce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale!

5 oi am păcătuit, am săvîrşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut dela poruncile şi orînduirile Tale.

6 ‘am ascultat pe robii Tăi proorocii, cari au vorbit, în Numele Tău, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri, şi către tot poporul ţării.

7 Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în cari i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de cari s’au făcut vinovaţi faţă de Tine!

8 Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, şi părinţilor noştri, pentrucă am păcătuit împotriva Ta!

9 La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit!

10 ‘am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi, proorocii;

11 ci tot Israelul a călcat Legea Ta, şi s’a abătut astfel ca să n’asculte de glasul Tău. De aceea, ne-au şi lovit blestemurile şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentrucă am păcătuit împotriva lui Dumnezeu.

12 El a împlinit astfel cuvintele pe cari le rostise împotriva noastră şi împotriva căpeteniilor noastre, cari ne-au cîrmuit, şi a adus peste noi o mare nenorocire, aşa cum nici odată şi nicăieri supt cer nu s’a mai întîmplat o nenorocire ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului.

13 După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; şi noi n’am rugat pe Domnul, Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre, şi n’am luat aminte la adevărul Tău.

14 De aceea şi Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să vină peste noi; căci Domnul, Dumnezeul nostru, este drept în toate lucrurile pe cari le -a făcut, dar noi n’am ascultat glasul Lui.

15 Şi acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu care ai scos pe poporul Tău din ţara Egiptului prin mîna Ta cea puternică, şi Ţi-ai făcut un Nume, aşa cum este şi astăzi: noi am păcătuit…, am săvîrşit nelegiuire.

16 Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mînia şi urgia Ta de la cetatea ta Ierusalimul, dela muntele Tău cel sfînt; căci din pricina păcatelor noastre şi din pricina nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară.

17 Ascultă dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea şi cererile robului Tău, şi, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Faţa Ta peste sfîntul Tău locaş pustiit…!

18 Pleacă urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi priveşte la dărîmăturile noastre, şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari.

19 Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!„

20 Pe cînd încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel, şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfînt al Dumnezeului meu;

21 pe cînd vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute, omul Gavriil, pe care -l văzusem mai înainte într’o vedenie, şi m’a atins în clipa cînd se aducea jertfa de seară.

22 El m’a învăţat, a stat de vorbă cu mine, şi mi -a zis: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea.

23 Cînd ai început tu să te rogi, a ieşit cuvîntul, şi eu vin să ţi -l vestesc; căci tu eşti prea iubit şi scump. Ia aminte dar la cuvîntul acesta, şi înţelege vedenia!

24 Şaptezeci de săptămîni au fost hotărîte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pînă la încetarea fărădelegilor, pînă la ispăşirea păcatelor, pînă la ispăşirea nelegiuirii, pînă la aducerea neprihănirii vecinice, pînă la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi pînă la ungerea Sfîntului sfinţilor.

25 Să ştii dar, şi să înţelelgi, că dela darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pînă la Unsul (Mesia), la Cîrmuitorul, vor trece şapte săptămîni; apoi timp de şasezeci şi două de săptămîni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strîmtorare.

26 După aceste şasezeci şi două de săptămîni, unsul va fi stîrpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfîntul Locaş, şi sfîrşitul lui va fi ca printr’un potop; este hotărît că războiul va ţinea pînă la sfîrşit şi împreună cu el şi pustiirile.

27 El va face un legămînt trainic cu mulţi, timp de o săptămînă, dar la jumătatea săptămînii va face să înceteze jertfa şi darul de mîncare, şi pe aripa urîciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, pînă va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărît.„(Daniel,cap.9)

 

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 0.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dar dacă păcătuiesc?de James Montgomery Boice; ISUS ÎN FIECARE PSALM: Psalmul 51 – Cântarea pocăinței autentice în Hristos; Psalmul 51 Pocaitii redescopera pocainta autentica; PACE PRIN POCĂINȚĂ, de David Wilkerson (1931-2011); Există vreo modalitate de a-ţi şterge cazierul şi să începi viaţa de la început? Profetiile lui Daniel si cuvantarea Domnului Isus despre zilele din urma; Când sfinții se roagă (II); Explicatia Cartii: Daniel; Daniel, 10 pe înțelesul nostru – o întâlnire cu cei din „întinderea a treia“, cel de al treilea cer,BY BARZILAIENDAN; Petru Popovici – unul dintre „mai marii mei“; RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR; Necazul cel Mare; Când ne bazăm cu fermitate pe Cuvântul lui Dumnezeu, Lumea ne percepe pe noi ca fiind sursa problemei – Amir; Tsarfati; Spurgeon. Triumf, tragedie, triumf – de Nicolae Geantă; Sataniștii conduc lumea; Un raport ONU cere guvernelor să forțeze religiile să accepte agenda LGBT; CAT MAI E? Expert ONU: Libertatea religioasă trebuie restrânsă dacă se opune homosexualității / Prim-ministrul Suediei: vom obliga preoții să cunune homosexualii; SUPER – MEMORANDUMUL-NOUA SUPER-RELIGIE M… ASONICĂ MONDIALĂ ŞI BISERICA ÎN PERIOADA… Numele lui Dumnezeu înscris în genele noastre (IV); Arhive categorii: noua ordine mondiala-Planurile nebunești ale Forumului Economic Mondial; Războiul împotriva lui Dumnezeu (II); 12 lucruri esențiale despre Duhul Sfânt! Zac POONEN – Inlocuitori falsi pentru Duhul Sfant – duhul banilor, muzicii si filozofiei; Conlucrarea dintre om şi Duhul Sfânt în procesul sfinţirii (1); Vă va învăța toate lucrurile; CUM SĂ FII CONDUS DE DUHUL SFÂNT; DUHUL SFÂNT (de ce avem nevoie de Duhul Sfânt?)6. Tatal, Fiul si Duhul Sfant-„Eu şi Tatăl una suntem” – Ioan 10:30

 

 

 

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/category/noua-ordine-mondiala/page/2/

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

  1. Tatal, Fiul si Duhul Sfant

„Eu şi Tatăl una suntem” – Ioan 10:30

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi” – Ioan 14:16-17

 Tatal. Termenul de „Dumnezeu Tatal” este biblic si se refera la Dumnezeu insusi (Galateni 1:1-4). Dumnezeu este Tatal creatiei toate (Maleahi 2:10; Evrei 12:9). El este Tatal nostru, prin intermediul nasterii din nou (Romani 8:14-16; Matei 5:9,16,45,48). El este Tatal Fiului, unicul nascut din Tatal (Ioan 3:16), unicul conceput de catre Duhul lui Dumnezeu si unicul care continea toata plinatatea dumnezeirii, fara limita.

 

Biblia ne invata ca exista un singur Tata (Maleahi 2:10; Efeseni 4:6). De asemnea, ne invata ca Isus, in dumnezeirea Sa, era insusi Tatal (Isaia 9:6; Ioan 10:30). Duhul care locuia in Fiul lui Dumnezeu nu era nimeni altcineva, decat Tatal. Isus in Ioan 5:43 ne spune: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu”. Isus a manifestat si declarat numele Tatalui (Ioan 17:6,26). Isus a implinit profetia din Vechiul Testament care spunea ca Mesia va vesti numele lui Yahweh (Psalmii 22:22; Evrei 2:12).

 

Fiul. Asa cum am precizat in capitolul anterior, termenul „Fiul lui Dumnezeu” se refera la Dumnezeu manifestat in carne, intrupat in persoana lui Isus Hristos in scopul mantuirii omenirii. Dat fiind faptul ca „Tatal” se refera doar la dumnezeire, in timp ce „Fiul” se refera la dumnezeirea intrupata in omenire, nu spunem ca Tatal este Fiul. Putem afirma ca Fiul a murit, dar nu ca Tatal a murit. Dumnezeirea din Fiul este Tatal, asadar, chiar daca Tatal nu este Fiul, putem afirma ca Tatal era in Fiul (Ioan 14:10).

 

Duhul Sfant. Duhul Sfant este pur si simplu Dumnezeu. Dumnezeu este sfant (Leviticul 11:44; I Petru 1:16). De fapt, Dumnezeu este sfintenie prin natura Sa. De asemenea, Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24) si exista doar un Duh al lui Dumnezeu (I Corinteni 12:11; Efeseni 4:4). Cu alte cuvinte, Duhul Sfant este alt termen pentru unicul Dumnezeu. Asta reiese si din compararea directa a urmatoarelor versete: Faptele Apost. 5:3 cu 5:4 si I Corinteni 3:16 cu 6:19. „Duhul Sfant” din Noul Testament nu este altul decat „Duhul lui Dumnezeu” din Vechiul Testament (Genesa 1:2). Adica Dumnezeu insusi. Biblia subliniaza faptul ca Dumnezeu, care este Duh, omniprezent si invizibil, isi poate face lucrarea in vietile oamenilor si poate umple inimile oamenilor. Duhul se refera la Dumnezeu in actiune in scopul regenerarii naturii cazute ale oamenilor. Duhul este agentul nasterii din nou (Ioan 3:5; Tit 3:5).

 

Tatal este Duhul Sfant. Unicul Dumnezeu este Tatal tuturor, este sfant si este Duh. Asadar, Tatal si Duhul Sfant descriu aceasi persoana. Cu alte cuvinte, unicul Dumnezeu poate umple in acelasi timp ambele roluri: de Tata si de Duh Sfant. Si o face. Stim ca Dumnezeu Tatal este tatal lui Isus (Ioan 3:16; Ioan 5:17-18). Dar in acelasi timp, Duhul Sfant este tatal lui Isus (Matei 1:18-20; Luca 1:35). In Biblie, „Duhul Sfant” este deseori numit „Duhul lui Yahweh” (Isaia 40:13); „Duhul lui Dumnezeu” (Genesa 1:2); „Duhul Tatalui” (Matei 10:20). Dat fiind faptu ca exista doar un Duh, toate expresiile se refera la aceasi fiinta. Duhul Sfant nu este altcineva decat Yahweh, Dumnezeu si Tatal. Si exemplele pot continua.

 

Dumnezeirea din Isus Hristos este Tatal. Acest subiect deja l-am tratat putin mai inainte.

 

Dumnezeirea din Isus Hristos este Duhul Sfant. Deseori, in Biblie „Duhul Sfant” se numeste „Duhul lui Isus Hristos” (Filipeni 1:19) sau „Duhul Fiului” (Galateni 4:6). II Corinteni 3:17 afirma ca „Domnul este Duhul”. Pe scurt, Duhul rezident in Fiul nu este altul decat Duhul Sfant. De asemenea, Biblia ne spue ca Duhul lui Hristos ii inspira pe profetii din Vechiul Testament (I Petru 1:11), totusi, stim ca Duhul Sfant se misca in ei (II Petru 1:21). Si exemplele pot continua.

 

Concluzie. Este clar ca termenii de Tata, Fiu, Duh Sfant nu se refera la trei persoane/fiinte diferite, ci la trei aspecte diferite ale manifestarii lui Dumnezeu in raport cu omenirea, trei relatii diferite pe care Dumnezeu le are cu omul. Utilizam termenul de Tata pentru a sublinia rolul lui Dumnezeu ca si Creator, Tata al duhurilor, Tata al omenirii si al lui Isus Hristos. Folosim termenul de Fiu pentru a ne referi la  manifestarea Tatalui in trup. Fiul este unicul Dumnezeu venit pe pamant in chip uman, ca sa ne mantuiasca. Isus Hristos nu este a doua persoana a trinitatii ci este intruparea dumnezeuirii depline, adica a insusi Tatalui Yahweh din Vechiul Testament. In realitate, in Isus locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii. Iar termenul de Duh Sfant il folosim ca sa scoatem in evidenta puterea activa a lui Dumnezeu in vietile oamenilor, in mod particular, in lucrarea lui de regenerare.

 

Este necesar sa precizam ca aceste trei titluri nu sunt singurele pe care Dumnezeu le-a folosit de-a lungul timpului. Multe alte titluri sau nume ale lui Dumnezeu sunt foarte semnificative si apar in mod frecvent in Biblie: Yahweh, Domn, Cuvantul, Dumnezeu Atotputernic, Sfantul lui Israel, etc. Dumnezeu are multe titluri si nume, dar este o singura fiinta. Referitor la existenta Sa, El este indivizibil, dar a ales sa se manifesteze oamenilor prin multe canale, inclusiv prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant.

 

Ignis Consumens

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

DUHUL SFÂNT (de ce avem nevoie de Duhul Sfânt?)

 

 

Duhul Sfânt –puterea lui Dumnezeu. Multă lume nu cunoaşte Scriptura şi adeseori, creştinii ajung la confuzii pentru că doar ascultă de la unii, văd anumite lucruri dar nu cerceteaza Biblia şi nu cer călăuzire şi descoperire de la Dumnezeu, ca să vadă adevărul. Am discutat cu multi fraţi creştini sau aşa zişi creştini şi ziceau ca ei cred în Dumnezeu dar nu si în Duhul Sfânt dar oare ce crestini sunt aştia care nu stiu ca Tatal, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una ….. cum ar putea astfel de fraţi să creadă în Dumnezeu? Sau poate nu stiu ce înseamnă credinţa …… oare nu sta scris în Biblie că Dumnezeu a lăsat Duhul Sfânt sa ne călăuzească şi să ne insoţească până vom ajunge acasă.  Luca 24:49, Ioel 2:28.  Dar aceşti fraţi din câte am discutat cu ei le e frică de adevăr pentru ca Duhul Sfânt e Duhul Adevărului de care nimic nu e ascuns ,  şi cred că mulţi mai au multe păcate ascunse de care le e frică,  şi de aceea nu primesc Duhul Sfânt , (pentru că Dumnezeu le va descoperi ) acestor fraţi le place minciuna dar cu Dumnezeu nu mere aşa , Bibila ne spune adevarat vă spun că şi au luat răsplata. Iată că din vechime Dumnezeu prin proorocul Ioel ne vorbeşte despre puterea ce o va trimite peste copiii Lui (Duhul Sfânt) „iată ce vorbeşte Domnul prin proorocul Său Ioel:  pentru vremea cea din urmă pentru noul Israel voi turna din Duhul Meu , fiicele şi fii voştri, bătrânii şi tinerii vor avea visuri vedenii şi chear mulţi vor prooroci”  Ioel 2 : 28.. 1 Corinteni cap .12.

 

 

Mulţi rămân la ideea că a avea Duhul Sfânt e doar atunci când prooroceşti dar se înseala amarnic, a prooroci e doar un dar al Duhului Sfânt, în 1 Corinteni ne redă feluritele daruri ale Duhului Sfânt şi iatăle: vorbirea despre înţelepciune, vorbirea despre cunoştinţă, credinţa,  darul tălmăcirilor, puterea de a face minuni ,,prorocia, deosebirea duhurilor,vorbirea în limbi şi darul tălmăciri lor iată câte daruri sunt nu ştiu de ce unii cred că doar dacă prooroceşti ai Duhul Sfânt ,,probabil nu au citit Biblia niciodată ….. Domnul să îi trezească. 1 Cor.12:1-11 Roadele Duhului Sfânt sunt:  dragostea,  bucuria,  pacea,  îndelunga răbdare,  facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Galateni 5: 22,23.  Iată de ce avem nevoie de Duhul Sfânt, fără El nu putem împlini aceste lucruri, nu putem avea aceste roade fară de care nimeni nu îl va vedea pe Dumnezeu.  Şi sunt atâţea care vorbesc împotriva Duhului Sfânt deoarece nu cunosc Biblia, dacă ar cunoaşte-o o clipă nu ar mai sta pe loc.  Haideţi să ne pocăim şi să cerem de la Dumnezeu această putere ca să putem face în toate voia Lui.  Dumnezeu să ne binecuvinteze să ne trezim din somnul nepăsării.

 

scris de Margea Gheorghe Florin, ®www.CrestinTotal.ro

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

CUM SĂ FII CONDUS DE DUHUL SFÂNT

 

Capitolul douăzeci şi doi

 

 

Evanghelia după Ioan consemnează un număr de promisiuni făcute de Isus în privinţa rolului Duhului Sfânt în viaţa credincioşilor. Să citim câteva dinte ele:

 

„Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi“ (Ioan 14:16-17).

 

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu“ (Ioan 14:26).

 

„Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite….Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi“ (Ioan 16:7, 12-15).

 

Isus le-a promis ucenicilor Săi că Duhul Sfânt va locui în ei. Tot El îi va ajuta, îi va învăţa, îi va călăuzi şi le va descoperi lucrurile viitoare. Astăzi, în calitate de ucenici ai lui Hristos, nu avem nici un motiv să credem că Duhul Sfânt va face mai puţine lucruri pentru noi.

 

Surprinzător, Isus le-a spus ucenicilor că era în avantajul lor ca El să plece, altfel nu va veni la ei Duhul Sfânt! Acest lucru le dovedea că părtăşia cu Duhul Sfânt putea fi la fel de intimă ca atunci când Isus era tot timpul prezent printre ei. Altfel nu ar fi fost în avantajul lor să-L aibă pe Duhul Sfânt mai degrabă decât pe Isus. Prin Duhul Sfânt Isus este mereu cu noi şi în noi.

 

În ce fel ar trebui să ne aşteptăm ca Duhul Sfânt să ne călăuzească?

 

Însuşi numele Său, Duhul Sfânt, indică faptul că principalul Său rol este să ne călăuzească să fim sfinţi şi ascultători de Dumnezeu. Deci, tot ce ţine de sfinţenie şi de împlinirea voii lui Dumnezeu pe pământ, se află în responsabilitatea Duhului Sfânt. El ne va conduce spre ascultarea de poruncile lui Hristos atât generale, dar şi specifice, conform lucrării unice la care ne-a chemat Dumnezeu. Astfel, dacă vrei să fii condus de Duhul Sfânt în ceea ce priveşte lucrarea ta specifică, trebuie, de asemenea, să fii condus de Duhul Sfânt spre sfinţenie generală. Nu poţi avea una fără alta. Prea mulţi lucrători doresc ca Duhul Sfânt să îi conducă prin semne şi minuni în lucrarea lor, dar nu vor să îşi bată capul cu aspectele mai „mici“ ale sfinţeniei. Această este o mare greşeală. Cum Şi-a condus Isus ucenicii? În primul rând, prin indicaţii generale referitoare la sfinţenie. În comparaţia cu acestea, indicaţiile specifice referitoare la responsabilităţile în lucrare au fost rare. Aşa stau lucrurile atunci când Duhul Sfânt locuieşte în noi. Aşa că dacă vrei să fii călăuzit de Duhul, mai întâi de toate trebuie să urmezi călăuzirea Lui spre sfinţenie.

 

Apostolul Pavel a scris: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu“ (Rom. 8:14). Călăuzirea dată de Duhul Sfânt este ceea ce ne clasifică drept copiii lui Dumnezeu. Astfel, toţii copiii lui Dumnezeu sunt conduşi de Duhul Sfânt. Desigur că, în calitate de agenţi morali liberi, depinde de noi dacă ne supunem sau nu călăuzirii Duhului Sfânt.

 

În acest caz, nici un creştin nu trebuie să fie învăţat despre cum poate fi condus de Duhul Sfânt, deoarece Duhul Sfânt deja călăuzeşte orice creştin. Pe de altă parte, Satan încearcă să îi înşele pe copiii lui Dumnezeu, iar noi încă mai avem vechea natură a firii ce încearcă să ne ghideze contrar voii lui Dumnezeu. Deci credincioşii au într-adevăr nevoie să înveţe să discearnă între călăuzirea Duhului Sfânt şi celelalte îndemnuri. Acesta este un proces ce se desfăşoară pe măsură ce ne maturizăm. Însă adevărul fundamental este că: Duhul Sfânt ne va conduce întotdeauna în conformitate cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu şi ne va călăuzi întotdeauna să facem ceea ce este drept şi plăcut lui Dumnezeu, ceea ce îi va aduce Lui glorie (vezi Ioan 16:14).

 

Vocea Duhului Sfânt

Deşi Scriptura ne spune că Duhul Sfânt ne poate călăuzi câteodată în moduri miraculoase, precum viziunile, profeţia sau auzirea vocii lui Dumnezeu, cea mai obişnuită modalitate a Duhului Sfânt de a comunica cu noi este prin „îndemnuri“. Cu alte cuvinte, dacă Duhul Sfânt doreşte să facem ceva, El ne va atinge în duhul nostru şi vom simţi „călăuzirea“ de a urma o anumită direcţie. Am putea numi vocea duhului nostru „conştiinţă“. Toţi creştinii ştiu ce înseamnă a-ţi auzi conştiinţa. Dacă suntem ispitiţi să păcătuim, nu auzim o voce spunându-ne: „Nu ceda în faţa ispitei!“. Mai degrabă simţim că ceva în noi se opune acelei ispite. Şi dacă cedăm în faţa ispitei, după ce am păcătuit, nu auzim o voce care să ne spună: „Ai păcătuit! Ai păcătuit!“ Avem doar o convingere interioară care ne conduce la pocăinţă şi la mărturisirea păcatului.

 

În acelaşi fel ne va învăţa şi călăuzi şi Duhul Sfânt în ceea ce priveşte adevărurile generale şi capacitatea de a înţelege. El ne va învăţa prin revelaţii spontane interioare (întotdeauna în acord cu Biblia). Aceste descoperiri pot necesita zece minute pentru a le explica altora, însă ele pot veni de la Duhul Sfânt în numai câteva secunde.

 

Tot aşa ne va ghida Duhul Sfânt şi în aspectele ce ţin de lucrare. Trebuie doar să facem un efort conştient de a fi sensibili la aceste călăuziri şi îndemnuri interioare şi vom învăţa încet-încet (prin greşeli şi necazuri) să Îl urmăm pe Duhul Sfânt în aspectele referitoare la lucrare. Numai când permitem gândirii (raţională şi iraţională) să se opună inimii (de unde ne conduce Duhul) ne găsim pe o cale greşită faţă de voia lui Dumnezeu.

 

Felul în care a fost călăuzit Isus de Duhul Sfânt

Isus a fost călăuzit de Duhul Sfânt prin convingeri interioare. De exemplu, Evanghelia după Marcu descrie ce s-a întâmplat imediat după ce Isus a fost botezat cu apă şi cu Duhul Sfânt:

 

Îndată Duhul a mânat pe Isus în pustie… (Marcu 1:12; sublinierea personală).

 

Isus nu a auzit nici-o voce puternică şi nici nu a avut o viziune care să Îl conducă în pustie – doar a fost mânat să Se ducă acolo. Acesta este felul în care ne conduce în general Duhul Sfânt. Vom simţi un îndemn, o călăuzire, o convingere interioară care ne va spune să facem anumite lucruri.

 

Când i-a spus bărbatului paralizat care fusese lăsat în jos prin acoperişul casei că păcatele îi erau iertate, Isus ştia că învăţătorii cărturari care erau prezenţi considerau că spunea o blasfemie. Cum a ştiut ce gândeau? În Evanghelia după Marcu citim:

 

Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gândeau astfel în ei, şi le-a zis: „Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre?“ (Marcu 2:8; subliniere personală).

 

Isus a cunoscut în Duhul Său ce anume gândeau. Dacă am fi sensibili la duhul nostru şi noi am putea şti ce răspuns să le dăm celor care se opun lucrării lui Dumnezeu.

 

Călăuzirea Duhului în lucrarea lui Pavel

După cel puţin douăzeci de ani de slujire în lucrare, apostolul Pavel învăţase destul de bine cum să urmeze călăuzirea Duhului Sfânt. Într-o oarecare măsură Duhul îi arătase „lucruri viitoare“ referitoare la perspectiva lucrării lui. De exemplu, când Pavel îşi încheia lucrare în Efes, acesta a avut anumite concepţii despre cursul pe care îl vor lua viaţa şi lucrarea sa în următorii trei ani:

 

Şi, după ce s-au împlinit acestea, Pavel şi-a propus în duh să meargă la Ierusalim, străbătând Macedonia şi Ahaia, spunând: „După ce voi fi fost acolo, trebuie să văd şi Roma“ (Fapte 19:21, Traducere Literală Nouă).

 

Observă ca Pavel nu şi-a propus această direcţie în mintea lui, ci în duhul lui. Acest lucru indică faptul că Duhul Sfânt îl călăuzea în duhul lui să meargă mai întâi în Macedonia şi Ahaia (ambele făcând parte din actuala Grecie), apoi în Ierusalim şi în cele din urmă în Roma. Şi acesta este cu exactitate drumul pe care l-a urmat. Dacă ai o hartă în Biblia ta care descrie cea de a treia călătorie misionară a lui Pavel şi drumul spre Roma, poţi să vezi ruta lui plecând din Efes (unde şi-a propus această rută în duhul său), prin Macedonia şi Ahaia, în Ierusalim şi, câţiva ani mai târiziu, în Roma.

 

Mai precis, Pavel a călătorit prin Macedonia şi Ahaia, apoi s-a reîntors prin Macedonia făcând înconjurul coastei Mării Egee şi apoi a călătorit de-a lungul coastei Asiei Mici. Pe parcursul acelei călătorii s-a oprit în oraşul Milet, i-a adunat pe toţi prezbiterii bisericilor din apropierea Efesului şi le-a încredinţat un mesaj de rămas bun prin care spunea:

 

„Şi acum, iată că, împins de duhul, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai, Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri“ (Fapte 20:22-23; subliniere personală)

 

Pavel a spus că era „împins de duhul“, ceea ce însemna că avea o convingere în duhul lui care îl îndemna spre Ierusalim. Nu ştia în întregime ce i se va întâmpla când va ajunge în Ierusalim, dar a spus că în fiecare oraş în care rămânea în călătoriile lui, Duhul Sfânt îl înştiinţa că îl aşteptau lanţuri şi necazuri. Cum îl înştiinţa Duhul Sfânt despre aceste lanţuri şi necazuri care îl aşteptau în Ierusalim?

 

Două exemple

În capitolul 21 din Faptele Apostolilor găsim consemnate două incidente care ne răspund întrebării puse. Primul exemplu este când Pavel a debarcat în portul oraşului mediteranean Tir:

 

Acolo am găsit pe ucenici, şi am rămas şapte zile. Ucenicii, prin Duhul, ziceau lui Pavel să nu se suie la Ierusalim (Fapte 21:4).

 

Datorită acestui verset singular, unii comentatori concluzionează că Pavel nu L-a ascultat pe Dumnezeu şi şi-a continuat călătoria spre Ierusalim. Totuşi, în lumina celorlalte informaţii furnizate de cartea Faptele Apostolilor, ar fi greşit să tragem această concluzie, ceea ce devine foarte clar dacă urmăm firul povestirii.

 

Se pare că ucenicii din Tir erau sensibili din punct de vedere spiritual şi discerneau necazurile care îl aşteptau pe Pavel în Ierusalim. Ei au încercat în mod constant să îl convingă pe Pavel să nu se ducă. Versiunea Noului Testament în engleză tradusă de William scoate acest lucru în evidenţă, traducând acelaşi verset astfel: „Datorită îndemnărilor făcute de Duhul Sfânt au continuat să îl avertizeze să nu pună piciorul în Ierusalim.“

 

Ucenicii din Tir nu au avut totuşi succes, deoarece Pavel şi-a continuat călătoria spre Ierusalim în ciuda acestor avertismente.

 

Acest exemplu ne învaţă că trebuie să fim foarte atenţi să nu adăugăm propria noastră interpretare revelaţiei pe care o primim în duhul nostru. Pavel ştia foarte bine necazurile care îl aşteptau în Ierusalim, dar ştia, de asemenea, că era voia lui Dumnezeu să-şi continue călătoria orice s-ar întâmpla. Dacă Dumnezeu ne revelează ceva prin Duhul Sfânt, nu înseamnă că trebuie să ne grăbim să le spunem şi altora şi, de asemenea, trebuie să fim atenţi să nu adăugăm propria noastră interpretare la ceea ce ne-a revelat Duhul.

 

Popasul de la Cezareea

Următoarea oprire pe care a făcut-o Pavel în drum spre Ierusalim a fost în oraşul Cezarea:

 

Fiindcă stăteam de mai multe zile acolo, un proroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudea, şi a venit la noi. A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile, şi a zis: „Iată ce zice Duhul Sfânt: «Aşa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta, şi-l vor da în mâinile Neamurilor»“ (Fapte 21:10-11).

 

Iată un alt exemplu al Duhului Sfânt care îl înştiinţa pe Pavel că în Ierusalim îl aşteptau lanţuri şi necazuri. Dar observă că Agab nu a spus: „De aceea, aşa vorbeşte Domnul: «Nu te duce în Ierusalim»“. Nu, Dumnezeu îl îndemna pe Pavel spre Ierusalim şi, prin profeţia lui Agab, doar îl pregătea pentru necazurile care îl aşteptau. Observă, de asemenea, că profeţia lui Agab doar i-a confirmat lui Pavel ceea ce el ştiuse în duhul său cu multe luni înainte. Nu ar trebui să ne lăsăm călăuziţi de profeţie. Dacă profeţia nu confirmă ceea ce ştim deja, nu ar trebui să îi dăm ascultare.

 

Profeţia lui Agab este ceea ce am putea considerea „călăuzire miraculoasă“, deoarece a depăşit cu mult simplul îndemn interior al lui Pavel. Când Dumnezeu acordă „călăuzire miraculoasă“, precum o viziune sau auzirea unor voci, este deoarece El ştie că drumul nostru nu va fi uşor. Vom avea nevoie de alte asigurări pe care le aduce călăuzirea miraculoasă. În cazul lui Pavel, aproape că a fost ucis de norod şi a petrecut câţiva ani în închisoare înainte de a merge la Roma ca prizonier. Totuşi, datorită călăuzirii spectaculoase pe care a primit-o, el a putut avea pace în tot acest timp, ştiind că rezultatul va fi favorabil.

 

Dacă nu primeşti călăuzire miraculoasă nu ar trebui să fii îngrijorat deoarece, dacă vei avea nevoie de ea, Dumnezeu va avea grijă să o primeşti. Totuşi, ar trebui să lupţi să rămâi sensibil faţă de înştiinţările interioare şi să te laşi condus de ele.

 

În lanţuri şi după voia lui Dumnezeu

Când a ajuns în Ierusalim, Pavel a fost arestat şi încarcerat. Şi a primit încă odată călăuzire miraculoasă printr-un fel de viziune a lui Isus:

 

În noaptea următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel, şi i-a zis: „Îndrăzneşte, Pavele; căci, după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi în Roma“ (Fapte 23:11).

 

Observă că Isus nu i-a spus: „Pavele, ce cauţi aici? Am încercat să te avertizez să nu vii la Ierusalim!“ Nu, Isus i-a confirmat de fapt călăuzirea pe care o primise în duhul său cu câteva luni în urmă. Pavel era chiar în centrul scopului lui Dumnezeu pentru Ierusalim, ca să fie martorul lui Isus. Şi apoi urma să Îl proclame şi în Roma.

 

Trebuie să nu uităm partea în care chemarea iniţială a lui Pavel a fost aceea de a mărturisi nu numai în faţa iudeilor şi a neamurilor, ci şi în faţa împăraţilor (vezi Fapte 9:15). În timpul prizonieratului din Ierusalim şi mai târziu din Cezarea, lui Pavel i s-a dat prilejul de a mărturisi înaintea gurvernatorului Felix, a lui Porcius Festus şi a Regelui Agripa, care era aproape „înduplecat“ (vezi Fapte 26:28) să creadă în Isus. În cele din urmă, Pavel a fost trimis la Roma pentru a mărturisi chiar înaintea Împăratului roman, Nero.

 

În drum spre Nero

În timp ce erau pe vasul care îi ducea spre Italia, Pavel a primit încă odată călăuzirea lui Dumnezeu rămănând sensibil în duhul său. În timp ce căpitanul şi pilotul încercau să hotărască în care port ar trebui să ierneze pe Insula Creta, Pavel a primit o revelaţie:

 

Trecuse destul de multă vreme, şi călătoria pe mare se făcea primejdioasă, pentru că trecuse chiar şi vremea „postului“. De aceea Pavel a înştiinţat pe ceilalţi, şi le-a zis: „Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre“ (Fapte 27:9-10; subliniere personală).

 

Pavel a văzut ce urma să se întâmple. Dar este evident că această percepţie era o presimţire dată de Duhul Sfânt.

 

Din nefericire, căpitanul nu l-a ascultat pe Pavel şi a încercat să ajungă la un alt port. Drept rezultat nava a fost prinsă într-o furtună violentă ce a durat două săptămâni. Pericolul era aşa de mare încât a doua zi echipajul a aruncat peste bord toată încărcătura iar în ziua a treia au aruncat chiar şi tachelajul. Puţin mai târziu, Pavel a primit altă călăuzire:

 

Soarele şi stelele nu s-au văzut mai multe zile, şi furtuna era aşa de puternică în cât la urmă pierdusem orice nădejde de scăpare. Oamenii nu mâncaseră de multă vreme. Atunci Pavel s-a sculat în mijlocul lor, şi a zis: „Oamenilor, trebuia să mă ascultaţi, şi să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie şi de această pagubă. Acum vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună; pentru că nici unul din voi nu va pieri; şi nu va fi altă pierdere decât a corăbiei. Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu, şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi noapte, şi mi-a zis: «Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine.» De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov“ (Fapte 27:20-26).

 

Cred că este evident de ce Dumnezeu i-a dat şi mai multă „călăuzire miraculoasă“, luând în calcul dificultatea situaţiei respective. Dincolo de acel chin, Pavel urma să se confrunte destul de curând cu naufragiul. La scurt timp după aceea urma să fie muşcat de o năpârcă (vezi Fapte 27:41-28:5). Ce frumos să ai un înger care să îţi spună dinainte că totul va fi bine!

 

Câteva sfaturi practice

Începe să cauţi în duhul tău acele percepţii şi îndemnuri care sunt călăuzirea Duhului Sfânt. S-ar putea ca la început să faci unele greşeli crezând că Duhul Sfânt te călăuzeşte, şi de fapt să nu fie aşa, dar acest lucru este normal. Nu fi descurajat: continuă să încerci.

 

De asemenea, este de ajutor să petreci timp într-un loc liniştit, rugându-te în limbi şi citind Biblia. Când ne rugăm în alte limbi, cel care se roagă este duhul nostru şi tindem în mod natural să devenim mai sensibil faţă de el. Citind şi meditând asupra Cuvântului lui Dumnezeu devenim, de asemenea, mai sensibili faţă de duhul nostru, deoarece Cuvântului lui Dumnezeu este hrană spirituală.

 

Atunci când Dumnezeu te călăuzeşte într-o anumită direcţie, această ghidare nu se va diminua, ceea ce înseamnă că ar trebui să continui să te rogi cu privire la deciziile majore timp îndelungat pentru a fi sigur că Dumnezeu este Cel care te călăuzeşte şi nu propriile idei şi emoţii. Dacă nu ai pace în inimă când te rogi pentru o anumită direcţie, atunci nu te îndrepta într-acolo decât atunci când ai pacea.

 

Dacă primeşti călăuzire miraculoasă, este foarte bine, dar nu încerca să „crezi“ că vei avea o viziune sau că vei auzi voci. Dumnezeu nu ne-a promis că ne va conduce prin aceste mijloace (deşi uneori face aceste lucruri după cum voieşte). Totuşi, ne putem încrede întotdeauna că El ne va conduce prin înştiinţare interioară.

 

În final, nu adăuga la ceea ce îţi spune Dumnezeu. Nu face presupuneri. Pavel a ştiut câte ceva despre ceea ce îi rezerva viitorul, dar nu a ştiut totul, deoarece Dumnezeu nu îi revelase totul. Dumnezeu doreşte să continuăm să umblăm întotdeauna prin credinţă.

 

 

 

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_22

 

 

///////////////////////////////////

 

/

 

Vă va învăța toate lucrurile

 

in Mihai Sârbu

”Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.”  (Ioan 14:26)

 

Pogorârea Duhului Sfânt reprezintă începutul epocii Bisericii lui Isus Christos pe pământ. Fiul lui Dumnezeu și-a ținut promisiunea și Tatăl a trimis cea de-a treia persoană din Sfânta Treime inaugurând dispensația Duhului Sfânt în lumea noastră. Slujirea Duhului Sfânt a fost definită în modul cel mai clar de Domnul Isus în săptămâna mare când Îi instruiește pe urmașii Lui și le spune că: ”Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” (Ioan 14:26). Așa s-a și întâmplat. De mai bine de două mii de ani toți cei ce se încred în Dumnezeu nu mai trăiesc în ignoranță. Ei sunt oamenii care trăiesc în baza celui mai înalt nivel de cunoaștere, cunoașterea Adevărului care te face liber. (Ioan 8:32). Creștinii născuți din nou au primit de la Tatăl ”clauza națiunii celei mai favorizate” deoarece ”Noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său.” (1Cor.2:13). Astăzi vom privi la persoana Duhului Sfânt ca la un dascăl atotcunoscător și vom înțelege ce putem învăţa din slujirea Lui.

 

  1. Matematică. Este foarte interesant să înțelegem că Duhul Sfânt se pricepe la matematică. El cunoaște operația adunării. Când s-a coborât la Ierusalim în Ziua Cincizecimii: ”mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită.” (F.A.2:6). Întotdeauna Duhul Sfânt adună, nu risipește. Acest lucru (alături de altele) identifică o comunitate în care El este la lucru. Dar El cunoaște și operația înmulțirii. După ce mulțimea adunată a ascultat Evanghelia propovăduită de Petru ”… la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.” (F.A.2:41). Înmulțirea credincioșilor devine un laitmotiv al lucrării Duhului așa încât Scriptura consemnează că: ”Numărul celor ce credeau în Domnul, bărbaţi şi femei, se mărea tot mai mult.” (F.A.5:14). Înmulțirea pocăiților adevărați – ca și adunarea lor – sunt indicii care definesc o comunitate unde Duhul Sfânt se manifestă liber și deplin, iar Domnul Isus este înălțat și slăvit. Privind la matematica Duhului Sfânt înțelegem că El știe și operația scăderii. Toate au mers bine în Biserica primară până în Fapte 5 când apare prima breșă în adunarea sfinților. Anania și Safira au mințit pe Duhul Sfânt cu privire la prețul unui teren, iar intervenția divină a cutremurat adunarea întreagă când au văzut ”live” intervenția lui Dumnezeu. Este trist dar adevărat faptul că Duhul Sfânt îngăduie și scăderi în Trupul lui Christos. Nu o face cu plăcere dar o face cu scopul de a păstra sfințenia între copiii lui Dumnezeu. Ce nu face Duhul Sfânt este că El nu împarte. Se pare că împărțirea nu este în ”fișa postului.” El adună, înmulțește, scade (câteodată) dar cel care împarte adunarea este întotdeauna diavolul. Suficiente argumente ca să te cercetezi chiar acum și să-ți dai seama dacă aduni sau risipești, înmulțești sau împarți și dacă ești călăuzit de Duhul sau de ”duhuri.”

 

  1. Limbi străine. Haideți să urmărim desfășurarea evenimentelor de la Ierusalim care consemnează despre apostoli că: ”Toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” (F.A.2:4). Reacția mulțimii a fost pe măsura celor ce se întâmplau acolo: ”mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui.” (F.A.2:6). O traducere simultană în toate limbile folosite de cei veniți la sărbătoare. Un eveniment global pentru toate națiunile pământului deoarece: ”se aflau atunci în Ierusalim Iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer.” (F.A.2:5). Acesta este ”etalonul” vorbirii în limbi. Aici este izvorul la care trebuie să ne raportăm: limbi înțelese transmise în mod supranatural prin Duhul Sfânt, El, Cel care cunoaște orice limbă vorbită pe Terra. Nimic nu-I este străin. Niște oameni simpli, fără școală, pescari și oameni obișnuiți sunt ”scoși în față” și transmit mesajul Cerului cu puterea și autoritatea Duhului Sfânt pe înțelesul tuturor, iar aceștia rămân cutremurați și întreabă ”Ce să facem?” Aceasta este nevoia cea mai mare în creștinismul zilelor noastre. Nu dorim să avem nici o dispută pe seama vorbirii în limbi (Biblia este suficient de clară) dar este trist că oamenii au făcut și încă fac negoț cu darurile Duhului Sfânt, încercând să monopolizeze ceea ce aparține lui Dumnezeu. Provocarea acestei meditații este ca tu și eu să avem un limbaj clar față de cei nemântuiți în așa fel ca atunci când le vorbim ei să fie cercetați de Duhul Sfânt și să-L accepte pe Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor și Domn în viața lor. Acesta ar trebui să fie ”produsul finit” al vorbirii noastre. Recomandarea Scripturii este clară: ”Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia.” (Col.4:6). Ce zici! Cum stau lucrurile în dreptul tău?

 

  1. Teologie. Cel mai măreț lucru care s-a întâmplat în ziua Cincizecimii a fost dovada că Duhul Sfânt cunoaște și teologie. Și o știe la perfecție. Toată teologia Duhului Sfânt este cuprinsă în mesajul transmis prin expresia ”Acest Isus.” Ca să înțelegeți urmăriți vă rog câteva pasaje care certifică adevărul de mai sus: ”Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu …”; ”pe Omul acesta …”; ”Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai lui.”; ”Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus.” (F.A.2:22-23,32,36); ”În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (F.A.3:6); ”Prin credinţa în Numele lui Isus” (3:16); ”în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi.!”(F.A.4:10); ”Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor!” (F.A.5:31). ”Acest Isus” a devenit mesajul obișnuit al primilor creștini și a ajuns atât de cunoscut, încât cei ce îi auzeau și vedeau modul lor de trai mărturiseau fără greșeală despre ei: ”… că erau oameni necărturari şi de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus.” (F.A.4:13). Cea mai autentică dovadă că ști teologie nu este să ai vitrina plină cu cărți și diplome, ci să trăiești în așa fel ca cei din jurul tău să-L vadă pe Domnul Isus în viața ta și să înțeleagă că ești copilul lui Dumnezeu cu adevărat. Iată de ce poetul întărește adevărul acesta când scrie: ”Să se vadă-n a ta viață / Din iubirea lui Isus. / Fii scrisoare sfântă, scrisă, / Chiar de mâna dulce-a lui Isus.” (#549, C.Ev). Mă rog să fie adevărat în dreptul tău. Ca și în dreptul meu, de-o potrivă. Primește provocarea și stai înaintea Stăpânului. Lasă-te cercetat chiar acum și pocăiește-te dacă trebuie. Amin!

 

RUGĂCIUNE

 

 ”Învaţă-mă, Doamne, calea Ta, şi povăţuieşte-mă pe cărarea cea dreaptă.” (Ps.27:11)

 

 

https://www.newliferomanianchurch.com/va-va-invata-toate-lucrurile/

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

Conlucrarea dintre om şi Duhul Sfânt în procesul sfinţirii (1)

 

 

Rolul Duhului Sfânt în procesul sfinţirii

 

Modul prin care Dumnezeu colaborează cu credinciosul, printr-o relaţie personală a fiecărui om este Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este a treia persoană din trinitate, care conlucrează împreună cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. După lucrarea Fiului, începe lucrarea Duhului Sfânt, trimisul Tatălui şi Fiului pentru a face aplicabilă în viaţa credinciosului, răscumpărarea. Astfel, Domnul Isus vorbeşte despre acest Duh Sfânt care e trimis în Numele lui Dumnezeu cf. Ioan 14.26. Rolul Duhului Sfânt este cel a regenerării sau altfel spus al trăirii unei noi vieţi cf. Ioan 3.5-8.

 

Apoi Duhul Sfânt lucrează în credincios sfinţirea. În 1 Petru 1.2 scrie: „…după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos„. Apoi puterea pentru lucrarea lui Dumnezeu este dată de Duhul Sfânt cf.Fapte 1.8. Lucrarea Tatălui este începută de Fiul şi apoi este desăvârşită în om de Duhul Sfânt care prelucrează fiinţa omului pentru planul lui Dumnezeu. Activitatea Duhului Sfânt în fiinţa omului are rolul de a curăţii, de a purifica, de a sfinţii trăirea. Nu putem spune că Duhul Sfânt lucrează numai în omul necredincios ci el are diferite moduri de lucrare cu fiecare om în parte. În omul necredincios, lucrează prin convingerea de robia păcatului, de murdăria lumii din pricina fărădelegilor, cf.Ioan 16.8-11, FA 7.51, dar în omul credincios, care a avut deja experienţa convertirii la Hristos, vorbim deja despre o lucrare de ispăşire iniţială care defineşte o detaşare totală a trăirii în păcat: „Şi aţi fost spălaţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor.6.11).

 

Publicitate

 

Setări confidențialitate

Martyn Lloyd-Jones afirmă ca nici un credincios nu poate să spună ca nu are nevoie de sfinţire sau că ar putea trăi fără ea tocmai din motivul că sfinţirea îşi are originea în dumnezeire. Decedarea faptelor trupeşti, a firii pământeşti este posibilă numai cu ajutorul Duhului Sfânt iar acesta vine numai acolo unde este acceptat, dorit. În momentul în care avem în noi puterea Duhului Sfânt putem fii siguri că biruinţa împotriva păcatului este sigură.

 

Henry C. Theissen afirmă: „Socotirea sfinţeniei lui Hristos ca sfinţire a noastră însoţeşte socotirea dreptăţii lui Hristos ca dreptate a noastră„. Natura lui Dumnezeu contopită în om duce la sfinţenie, care defapt e rezultatul credincioşiei faţă de Dumnezeu „şi să primească, prin credinţa în Mine, iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţi” (Fapte 26.18).

 

Din momentul în care Duhul Sfânt a lucrat în om despărţirea de păcat, de omul cel vechi, urmează o creştere a omului nou în Hristos, adică a unei vieţi de sfinţire. Această nouă viaţă este dovedită, făcută vizibilă prin „roada Duhului” aşa cum o numeşte Biblia, iar această roadă este:”dragostea, bcuria, pacea,răbdarea,bunătatea,facerea de bine,credincioşia,înfrânarea poftelor” (Galateni 5.22-23). Aceste roade ale Duhului Sfânt oglindesc atributele lui Dumnezeu în om. Nicidecum un om prin propriile puteri nu poate ajunge la o asemenea stare,însă prin puterea Duhului Sfânt care lucrează în om voia lui Dumnezeu, omul devine destoinic pentru a „face să moară faptele trupeşti” şi mai mult să ascedem în sfinţire după voia lui Dumnezeu.

 

 

 

https://eliazarpripon.wordpress.com/2010/09/09/rolul-duhului-sfant-in-procesul-sfintirii-1/

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

Zac POONEN – Inlocuitori falsi pentru Duhul Sfant – duhul banilor, muzicii si filozofiei

 

din ciclul „Mesaje care lipsesc în creştinismul de azi”

 

Cel mai important lucru al Vechiului Legământ era Legea. Dumnezeu, folosindu-se de Lege, a făcut să existe o naţiune unică pe pământ – Atenţie! Dacă ai fi îndepărtat Legea din naţiunea Israel, atunci această naţiune ar fi devenit ca şi orice alta de pe pământ. Legile date de însuşi Dumnezeu – Cele 10 Porunci şi celelalte Legi pe care le găsim în Levitic şi Numeri – sunt singurul lucru care i-a făcut diferiţi. Dacă le-ai fi îndepărtat pe acestea, vieţile lor ar fi devenit exact ca şi ale celorlalţi oameni. De aceea, în Israel, Legii i se dădea o mare importanţă. Cele mai prospere etape din istoria acestei naţiuni au fost perioadele în care s-a respectat Legea.

Dar, ştiţi ce s-a întâmplat? Învăţătorii Legii, Cărturarii şi Fariseii, au înţeles greşit Legea. Ei au răstălmăcit-o şi au devenit aşa cum niciodată n-a intenţionat Dumnezeu să fie. Astfel, atunci când a venit Isus, ei L-au acuzat că nu ţine Legea. Este uimitor! Să iei ceva ce ţi-a dat Dumnezeu şi să-l răstălmăceşti în aşa fel încât să faci să însemne cu totul altceva, complet diferit de sensul original. De ce ne-a dat Dumnezeu Vechiul Testament, care conţine trei sferturi din Biblie? Pentru ca să putem învăţa din greşelile lui Israel şi să ştim că aceleaşi lucruri se pot întâmpla, deopotrivă, azi în Biserică. Dacă înveţi din greşelile altora nu le repeţi!

 

Dacă „Lege” era marele cuvânt în Vechiul Legământ, în Noul Legământ marele cuvânt este „Duhul Sfânt”. Legea a fost înlocuită cu Duhul Sfânt. Moise s-a dus pe munte şi a adus jos Legea; iar Isus, s-a înălţat la cer şi a trimis jos Duhul Sfânt. Exact aşa cum Legea a fost răstălmăcită şi a ajuns, după o perioadă de timp, să însemne ceva ce nu trebuia să însemne, creştinismul a răstălmăcit doctrina Duhului Sfânt, aşa că astăzi nu este aşa cum a intenţionat, de la început, Dumnezeu să fie. Există aşa de multă înşelăciune cu privire la ceea ce ar trebui să fie Duhul Sfânt pentru noi!

Dumnezeu vrea să ne trăim viaţa, exact aşa cum a vrut ca israeliţii să respecte în totalitate Legea. Fiecare zi din viaţa lor era guvernată de Legea lui Dumnezeu. Dacă nu ţineau Sabatul, era un păcat aşa de mare, încât, Dumnezeu îi pedepsea. De fapt, Dumnezeu le-a spus că la fiecare 7 ani trebuiau să lase pământul nelucrat. Dumnezeu i-a dat un Sabat chiar şi pământului, odată la 7 ani. În al 6-lea an, Dumnezeu le dădea recoltă de trei ori cât aveau nevoie, aşa că, aveau suficient pentru anul 6, 7 şi 8. În al 8-lea an, puteau semăna din nou ca să aibă din belşug. Copiii lui Israel însă n-au ascultat. Erau lacomi, au semănat în al 7-lea an, şi n-au dat pământului Sabatul. Rezultatul a fost că pentru 490 de ani n-au dat pământului odihna de Sabat. Aşa că Dumnezeu a spus: „Câţi ani trebuia să se odihnească pământul în 490 de ani? 70 de ani! Atunci, o să vă trimet pe mulţi dintre voi în Babilon pentru 70 de ani şi nimeni nu va mai lucra pământul acesta!” Dumnezeu îşi ţine socotelile foarte exact! Poate că durează mai mult timp, dar, în final, îşi reglează conturile cu fiecare: fie că e vorba de Israel, de tine sau de mine – Dumnezeu nu este părtinitor! Pentru că Dumnezeu nu a făcut nimic 490 de ani, israeliţii au crezut că au scăpat de El; dar nu, nu, nu poţi să scapi când ai de-a face cu Dumnezeu. Culegi ceea ce-ai semănat! Sunt unii credincioşi care au impresia că dac-au făcut ceva rău acum 25 de ani şi nu s-a întâmplat nimic, Dumnezeu a uitat despre aceasta. Oh, nu, n-a uitat! Dacă ai înşelat pe cineva acum 40 de ani şi n-ai rezolvat problema, într-o zi te va ajunge din urmă. Dumnezeu este foarte exact. Eu n-aş vrea să mă ajungă ceva din urmă la judecata lui Hristos! Vreau să fiu cu desăvârşire curat, de aceea şi Pavel zice: „Îmi păstrez conştiinţa curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”. Aş vrea ca nici un om de pe pământ să nu fie în stare să se ridice împotriva mea în „Ziua aceea” şi să spună: „Doamne, omul acesta m-a înşelat, omului acestuia i-am împrumutat nişte bani şi niciodată nu mi i-a înapoiat, cum o să-l duci în Rai?” Dumnezeu se va simţi jenat dacă un asemenea lucru este adevărat. Nu trebuie să fim într-o asemenea situaţie!

Dumnezeu este foarte exact. Întreaga istorie a lui Israel a fost guvernată de Lege, aşa că, viaţa noastră astăzi ar trebui să fie guvernată de Duhul Sfânt. Fiecare zi din viaţă, fiecare mişcare a noastră, trebuie să fie călăuzită prin Duhul Sfânt. Biblia ne vorbeşte despre umblarea prin Duhul. Umblarea este primul lucru pe care-l facem după ce ne trezim dimineaţa şi ne ridicăm din pat, şi-l facem toată ziua, până când ne punem seara din nou în pat. Fiecare pas trebuie să fie „în Duhul”, chiar dacă nu este ceva conştient. Nu trebuie să fim conştienţi de aceasta tot timpul. Este ca şi respiraţia, chiar dacă nu eşti conştient de aceasta, respiri toată ziua, chiar şi noaptea. Chiar dacă nu eşti conştient, umblarea „în Duhul” înseamnă o călăuzire prin Duhul Sfânt în fiecare zi şi dependenţă totală de Duhul Sfânt!

Mesajul care lipseşte în creştinismul de azi este că nu se pune accentul pe aceste aspecte. Foarte adesea, lucrarea Duhului Sfânt este limitată la ceea ce se numeşte duminica dimineaţa „laudă şi închinare”, „muzică”, ceva „vorbire în alte limbi”, „miracole supranaturale” sau altele asemenea lor şi pretindem că acesta ar însemna Duhul Sfânt. Nu! Slujba primordială Duhului Sfânt este să ne facă sfinţi. Duhul Sfânt are multe alte capacităţi: este Înţelept, Milos, Iubitor, Smerit şi Dumnezeu L-ar fi putut numi printr-unul din aceste nume. Din veşnicie ar fi putut fi numit Duhul Înţelept, Duhul Milei, Duhul Iubitor, Duhul Smerit, Duhul Dătător de Daruri, toate acestea ar fi fost corecte. Dar, dintre toate numele ce s-ar fi putut da Duhului, de la începuturi, Tatăl, Fiul şi Duhul au ales „Sfânt”. Este foarte semnificativ că astăzi cuvântul „sfânt” – lipseşte din viaţa creştinismului actual.

Îmi amintesc că odată, un penticostal, a venit la serviciul de duminică în biserica noastră şi mi-a spus: „Voi nu-L aveţi aici pe Duhul Sfânt!” L-am întrebat: ”De unde ştii aceasta? Ai venit la vreunul din noi acasă să vezi cum trăim, ştii ceva despre cum ne mânuim banii, ştii ceva despre sfinţenia din vieţile noastre?” Şi el mi-a răspuns: ”Nu, dar nu-i destulă gălăgie aici!” „Aha”, i-am răspuns eu – „aceasta e diferenţa!”. Trinitatea pentru tine este: „Tatăl, Fiul şi Duhul gălăgios”; iar, pentru noi Trinitatea este: „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Aceasta e marea diferenţă dintre noi doi. Tu cauţi gălăgie mare, noi cântăm sfinţenia”. Duhul este Sfânt! Gălăgie poate face oricine, chiar şi un om beat. Nu trebuie să-L ai pe Duhul Sfânt ca să faci gălăgie. Proorocii lui Baal au făcut o mare gălăgie, dar nu era de la Duhul Sfânt.

 

Este foarte important pentru noi să ştim cum a fost înlocuit Duhul Sfânt. Într-un mod foarte inteligent, diavolul a făcut acest lucru în creştinismul de astăzi prin punerea accentului pe cu totul alte lucruri, care au devenit proeminente.

Ce era proeminent în Israel? – Legea! În fiecare zi, cel mai important lucru era Legea şi ei au înlocuit-o cu Baali, sau alţi dumnezei străini, ca Moloh, etc. Astăzi, în fiecare zi, ar trebui să fim plini de Duhul Sfânt. Dacă eşti mamă, trebuie să fii o mamă plină de Duhul Sfânt, ca să-ţi poţi creşte copiii; dacă eşti un predicator, trebuie să fii unul plin de Duhul Sfânt; dacă eşti elev, trebuie să fii un elev plin de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt trebuie să guverneze fiecare domeniu din viaţa ta – şi, în mod special, în slujire.

Pe ce se pune astăzi accentul în creştinism? În primul rând, nu pe Duhul Sfânt, ci pe bani! Dacă te duci la o biserică auzi despre bani, dacă porneşti televizorul auzi despre bani. Banii au înlocuit Duhul Sfânt în creştinismul de astăzi! Banii, respectiv duhul banilor din spatele nevăzut al lor, are o putere nemaipomenită! Ştiţi aceasta, nu? Oamenii cu bani au o mare influenţă, fie că sunt oameni de afaceri, politicieni, escroci, gangsteri, etc. Banii stau în spatele teroriştilor, au milioane şi milioane de dolari. De asemenea, predicatorii din zilele noastre au milioane de dolari câştigaţi pe nedrept, câştigaţi aşa cum Isus n-ar fi făcut niciodată, câştigaţi aşa cum Pavel n-ar fi făcut-o niciodată, ci în alte moduri. Puterea banilor a înlocuit puterea Duhului Sfânt şi este foarte important ca în bisericile noastre să vedem clar aceste aspecte. Dacă nu vedem aceasta, nu vom fi în stare să ne menţinem curată mărturia care-a fost păstrată de atâţia ani până în zilele noastre.

Am văzut destul de multe în lumea creştină ca să pot observa că, în special, în slujirea creştină puterea banilor a înlocuit puterea Duhului Sfânt. Oamenii au impresia că lucrarea Domnului nu poate continua pentru că nu au bani suficienţi. Nu acesta este motivul! Lucrarea Domnului nu poate continua pentru că nu avem puterea Duhului Sfânt. În loc să se insiste ca oamenii să caute puterea Duhului Sfânt, se insistă ca oamenii să dea bani pentru lucrarea Domnului. De obicei, aceasta se face pentru construirea unor biserici, clădiri uriaşe sau ca păstorii să trăiască în stil mare, lucruri cu care Biserica primară nu s-a ocupat deloc.

Dumnezeu nu şi-a dorit niciodată ca banii copiilor Lui să fie cheltuiţi în clădiri luxoase sau ca păstorii să trăiască în cel mai luxos stil. Nu! Unde vedeţi aceasta în Biblie? Acesta e o alunecare înceată a creştinismului. Dacă nu oprim această alunecare, dacă nu vor fi prooroci care să oprească această alunecare, creştinismul va fi complet rătăcit.

 

Referitor la cele spuse până aici, în Biblie, sunt prezentaţi mai mulţi slujitori ai lui Dumnezeu care s-au confruntat cu aceste aspecte. În acest sens, vreau să vă dau câteva exemple. Din Vechiul Testament, doresc să vă arat exemplul lui Samuel. El este omul care apare în momentul în care Israelul se afla într-o mare rătăcire. Dacă vreţi să cunoaşteţi starea creştinismului de astăzi, citiţi cartea Judecători. Versetul principal din această carte este ultimul verset, din Judecători 21:25 – „ … fiecare făcea ce-i plăcea”. În vremea aceea, Israelul nu avea împărat şi fiecare om făcea „binele” după propria lui părere. Acelaşi verset este scris în cartea Judecători şi mai devreme – la Judecători 17:6. Aceasta este condiţia creştinismului de astăzi. Mulţi creştini, şi mai ales tinerii din bisericile noastre, fac ceea ce le place. Ei nu recunosc autoritatea celor mai în vârstă, atunci când aceştia le spun ce trebuie să facă; dar, sunt şi bătrâni (chiar şi prezbiteri) care nu recunosc nici o autoritate. Care este rezultatul? Starea bisericilor este exact aşa cum este descrierea din cartea Judecători: haos, confuzie, imoralitate şi multe alte lucruri. În starea aceasta jalnică s-a ajuns treptat, timp de o sută de ani de la moartea lui Iosua. Atunci, Dumnezeu a ridicat un om – pe Samuel! El a fost prooroc încă din copilărie (amintiţi-vă că de la 10 ani proorocea – acesta este un caz rar!). Când a îmbătrânit, el a chemat tot Israelul la un loc şi le-a spus – în 1 Samuel 12:2-4: „Iată-mă! Sunt bătrân, am albit… am umblat înaintea voastră din tinereţe până în ziua de azi…Mărturisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: << – Cui i-am luat boul? Sau, cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi şi vă voi da înapoi!>> Ei au răspuns: << – Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit şi n-ai primit nimic din mâna nimănui>>”.

Acesta este mesajul care lipseşte în creştinismul de astăzi! Avem nevoie de slujitori ai Domnului care să stea înaintea oamenilor şi să spună: „- Spuneţi-mi, când am profitat eu de voi, căruia dintre voi i-am luat banii, mi-am căptuşit eu buzunarele cu banii voştri, mi-am construit eu casă cu banii voştri, mi-am cumpărat scuter sau maşina din banii voştri, sau cu banii bisericii?” Cine poate să stea în picioare şi să spună aşa? Asemenea oameni lipsesc! Samuel a putut să spună aşa! Unui slujitor al Domnului nu-i este permis să primească bani de la oameni! Nici lui Samuel nu i-a fost permis! N-ar fi devenit niciodată proorocul care-a fost, dacă ar fi permis banilor să-l corupă!

Nu poţi sluji banilor şi lui Dumnezeu! Nu era posibil nici în Vechiul Testament, nu este posibil nici în Noul Testament.

Vă dau un alt exemplu din cartea Neemia. Neemia a fost omul care-a zidit zidul Ierusalimului şi întruchipează omul care zideşte zidurile care trebuie să separe Biserica de lume. Neemia era un om foarte credincios. În Neemia 5:15, el spune: „Înainte de mine, cei dintâi dregători împovărau poporul şi luau de la el pâine şi vin, afară de cei patruzeci de sicli de argint; chiar şi slujitorii lor apăsau poporul. Eu n-am făcut aşa, din frica de Dumnezeu”. Deşi era un guvernator numit de împărat, ca să poată avea autoritate spirituală, a spus aşa (parafrazat): „Guvernatorii înainte de mine au asuprit poporul punând taxe asupra lor – 40 de sicli de argint zilnic pentru pâine şi vin”. Liderii dinaintea lui Neemia spuneau: „Ascultaţi, suntem liderii voştri şi trebuie să ne plătiţi. Vă slujim, ne îngrijim de voi spiritual, trebuie să ne plătiţi mâncarea, iar dacă vrem ceva vin din când în când, trebuie să plătiţi şi aceasta. De asemenea, trebuie să vă plătiţi şi zeciuielile la Templu”. Ei îşi angajau oamenii să colecteze taxele şi aceste ajutoare ale liderilor, îi terorizau pe ceilalţi ca să obţină toate acestea de la ei. Dar, „din frica de Dumnezeu”, spune Neemia, „eu n-am făcut niciodată aşa ceva! Eu am lucrat la zid aşa ca şi toţi ceilalţi. N-am fost doar supraveghetor, ci am muncit din greu ca şi toţi ceilalţi!”

Unde mai găseşti astăzi asemenea slujitori ai lui Dumnezeu? În Biserica noastră, noi avem câteva exemple remarcabile, dar în alte biserici este imposibil să găseşti. „Toţi oamenii mei nu-i terorizau pe ceilalţi, ci lucrau cu ei cot la cot” (v16). „Aveam la masă o sută cincizeci de oameni, Iudei şi dregători, afară de cei ce veneau la noi din neamurile de prinprejur” (v17). Neemia era un om ospitalier. Mulţi cred că, dacă sunt ospitalieri, li s-ar cuveni bani de la Biserică. Dar, pentru ce? Ştiţi că un prezbiter ar trebui să fie ospitalier şi că mulţi ar trebui să găzduiască acolo?Aici este un om care n-a pretins bani pentru aşa ceva (v18): „Mi se pregătea în fiecare zi un bou, şase berbeci aleşi şi păsări şi la fiecare zile se pregătea din belşug tot vinul care era de trebuinţă. Cu toate acestea, n-am cerut veniturile cuvenite dregătorului, pentru că lucrările apăsau greu asupra poporului acestuia!” A văzut că poporul era sărac şi a zis: „Cum aş putea să le iau banii ca eu să trăiesc în stil mare?”

Mi-aş dori ca şi pastorii să spună aceasta astăzi. Să se uite la popor şi să spună: ”Poporul e sărac, cum aş putea lua ceva de la ei, cum să-i fac pe ei să-mi plătească chitanţa de la hotel? Cum să-mi plătească ei biletul de tren sau autobuz sau orice altceva? Nu le este destul de greu, oricum! Să-şi folosească banii ca să se îngrijească pe ei înşişi. Eu nu vreau nimic, de la nimeni!” Neemia a spus Domnului (v19): „Adu-ţi aminte de mine spre bine, Dumnezeule, pentru tot ce am făcut pentru poporul acesta!”

Sunt sigur că Dumnezeu l-a binecuvântat pe Neemia şi sunt sigur că Dumnezeu i-a binecuvântat pe copiii lui Neemia, pentru că Dumnezeu nu rămâne dator nici unui om.

 

Acestea sunt exemple din Vechiul Testament. Iată un altul, din 2 Împăraţi 5, unde citim despre Elisei. El a vindecat pe cineva, dar n-a luat bani pentru aceasta. Isus a vindecat bolnavii, dar niciodată nu a luat bani pentru vreo vindecare. Petru a vindecat bolnavi, dar niciodată nu a luat bani în schimb. Mulţi oameni vorbesc astăzi despre slujba de vindecare şi eu întotdeauna le spun: „- Arătaţi-mi un singur om care face slujba aceasta şi nu ia bani de la oameni!” M-aş duce în capătul celălalt de lume să particip la o întâlnire cu el. N-am auzit încă niciun om de felul acesta. Aceştia sunt oamenii care lipsesc în creştinism, ca aceştia care-au slujit Domnului în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Naaman era un general în Siria şi un om foarte, foarte bogat, următorul după împărat. Acest om era plin de lepră. El avea în Siria o servitoare din Israel, ca i-a spus: „- Du-te la slujitorul Domnului, Elisei, şi el te va ajuta!” Elisei nici măcar n-a ieşit afară din casă, să-l întâmpine. Ce om a lui Dumnezeu! Vine la tine acasă un general, dintr-o ţară străină, şi tu trimiţi slujitorul să-i spună: „- Du-te la râu şi scaldă-te!” Elisei ştia că Naaman era un om mândru şi s-ar fi aşteptat ca slujitorul Domnului să vină şi să-şi prezinte omagiile, aşa cum mulţi pastori ar face astăzi faţă de personalităţi!

Îmi amintesc c-am auzit o întâmplare despre un om a lui Dumnezeu din India, unul din acei raaaa…ri oameni ai lui Dumnezeu. În orăşelul lui, cu mulţi ani în urmă, în India, bărbaţii erau deranjaţi de faptul că soţiile şi fiicele lor renunţau la bijuterii. Era acolo un om foarte influent, a cărui soţie şi fiică au început să poarte şi ele sari-uri albe (sari = piesa principală din costumul tradiţional indian) şi să-şi arunce bijuteriile, aşa că omul acesta a apelat la un poliţai care să-l sperie pe omul lui Dumnezeu. Acesta, odată sesizat, a venit la locul de adunare şi a spus cuiva: „- Vreau să-l văd pe fratele … X.” Omul Domnului era în rugăciune şi cineva a deschis uşa şi i-a zis: „- Mai marele poliţiştilor a venit să te vadă”. El i-a răspuns: „Spune-i că vorbesc cu Dumnezeu, nu ştiu când voi termina, s-ar putea să dureze câteva ore, să mă aştepte!” Uau…! Avem nevoie de asemenea oameni ai lui Dumnezeu. Am cunoscut doar un singur om ca acesta în toată viaţa mea. Toţi ceilalţi sunt foarte influenţaţi de oameni. Ei nu-L cunosc pe Dumnezeu şi L-ar părăsi pentru personalităţi. Dac-ai sta de vorbă cu guvernatorul unui stat important şi-ar veni un şef mai mic, ai abandona discuţia cu guvernatorul sau i-ai spune celuilalt să aştepte? Astăzi se întâmplă asemenea lucruri pentru că slujitorii lui Dumnezeu nu cunosc măreţia Lui. Se sperie de oamenii influenţi şi nu-i de mirare că nu-L cunosc pe Dumnezeu! Cum să zidească o biserică oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu? Viaţa veşnică înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu şi dacă nu-L cunoşti pe Dumnezeu…!?

Vedeţi, Elisei a fost un asemenea om: „- Du-te la râu şi scaldă-te!” – i-a spus acelei personalităţi. Naaman a fost foarte ofensat (v11): „Naaman s-a mâniat şi a plecat zicând: ”- Eu credeam că va ieşi la mine, se va înfăţişa el însuşi, va chema Numele Domnului Dumnezeului lui, şi el nici măcar n-a ieşit să mă vadă!” Este foarte bine când oameni aşa mândri sunt umiliţi! În final, el este vindecat şi apoi se întoarce. De data aceasta Elisei iese afară şi Naaman spune (v15): „Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul decât în Israel. Şi acum, primeşte, rogu-te un dar din partea robului tău!”(v16):”Elisei a răspuns: ”. ”- Du-te cu banii tăi, căci nu mă interesează!” Cum trăia Elisei? Din câte cunoaştem, el nu muncea, dar, era sprijinit de oameni simpli, temători de Dumnezeu. N-ar fi luat niciodată bani de la un necredincios bogat, chiar dacă l-a vindecat. Ce lecţie!

Asemenea oameni lipsesc în creştinismul actual!

 

Însă, Elisei avea un slujitor, numit Ghehazi. Elisei a primit porţie dublă din ungerea care-a fost peste Ilie şi Ghehazi ar fi putut primi la rândul lui dublu de la Elisei. Dar, n-a fost aşa! Ştiţi de ce? Ştiţi că azi am fi putut auzi despre Ghehazi ca şi despre un nume mare? Am fi putut auzi despre acei mari prooroci ai Vechiului Testament: Ilie, Elisei şi … Ghehazi! Dar nu auzim aşa ceva. Ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea? S-a întâmplat ceva: banii l-au distrus! El a văzut ce se petrecuse, şi, şi-a zis: „- Ce prost e maestrul meu că n-a vrut bani, omul ăsta i-a oferit!” El şi-a zis (v20): „Iată că stăpânul meu a cruţat pe Naaman şi n-a primit din mâna lui ce adusese. Viu este Domnul (vă daţi seama! – se foloseşte de Numele Domnului!), că voi alerga după el şi voi căpăta ceva de la el.” A fugit după Naaman şi a spus (parafrazat): „- Frate Naaman, tocmai au venit nişte elevi la Şcoala Biblică şi au nevoie de ceva sponsorizare. (v22): „Dă-mi, te rog pentru ei un talant de argint şi două haine de schimb.” (v23): „Naaman a spus: ” Şi, a insistat! Lucrurile s-au petrecut exact ca şi în India: când cineva te serveşte cu mâncare şi tu spui: „Nu, nu, nu mai vreau!” Dar, el insistă şi în cele din urmă tu-i spui: „- Bine, mai vreau!” Ghehazi a luat doi talanţi de argint şi două haine de schimb şi doi din slujitorii lui Naaman le-au dus. Vă daţi seama, era atât de mult că nu le-a putut duce singur, încât, au venit doi slujitori să-l ajute. Când au ajuns sus la deal, când s-au apropiat de casa lui Elisei, Ghehazi le-a spus slujitorilor: „- Hei, cred că de-aici mă descurc!” El nu voia nicidecum ca Elisei să vadă (aşa-i cu toate sponsorizările de care n-ai vrea să ştie toţi)! (v24): „Ajungând la deal, Ghehazi le-a luat din mâinile lor şi le-a pus în casă. Apoi, a dat drumul oamenilor acelora care au plecat.” Apoi, a venit cu un zâmbet larg la Elisei. Încă de la întâmpinare, acesta l-a întrebat (v25): „- De unde vii, Ghehazi? El a răspuns: „- Robul tău nu s-a dus nicăieri”. Elisei i-a spus: ”- Crezi că n-am văzut ce s-a întâmplat? Dumnezeu mi-a arătat într-o vedenie tot ce-ai făcut! Te-am văzut fugind după Naaman, l-am văzut întorcându-se şi te-am văzut pe tine luându-i darurile. (v26): „Este oare acum vremea de luat argint, haine, măslini, vii, oi, boi, robi şi roabe? Este vremea acum să-ţi înfunzi buzunarele în Numele Domnului? În loc să primeşti o măsură îndoită de ungere, o să primeşti lepra lui Naaman. Şi nu numai tu, ci şi copiii tăi vor primi lepra lui Naaman”. Du-te azi în iad şi întreabă-l pe Ghehazi: „Ghehazi, a meritat argintul acela luat în Numele Domnului şi hainele acelea moderne? Îţi aminteşti Ghehazi, când băieţelul tău de 5 ani a venit la tine spunând: „- Tati, … tati …, mi-a apărut pe mână o pată albă şi nu mai simt nimic în locul acesta; mami spune că-i lepră! Tati, de unde o am?” Ce i-a spus tăticul? „Aceasta este din cauză c-am alergat după bani!”

Aceasta se întâmplă şi în zilele noastre! Mulţi copii suferă şi-şi trăiesc viaţa fără Dumnezeu pentru că părinţii lor aleargă după bani, în Numele Domnului! Unii folosesc chiar şi versete din Vechiul Testament, prin care spun că Dumnezeu ar vrea să fim bogaţi.

 

Îmi amintesc de unde a început această „evanghelie a prosperităţii”. Mă „învârt” în creştinism de ceva mai mult timp decât voi şi am văzut creştinismul de peste 45 de ani. Nimeni nu predica pe atunci „evanghelia prosperităţii”. În anii 1960 a început o puternică mişcare carismatică în afara Bisericii Penticostale. Toţi predicatorii penticostali erau foarte săraci. Diavolul i-a distrus, făcându-i bogaţi prin darurile primite de la alţii. Totodată, au existat mulţi oameni temători de Dumnezeu de-a lungul secolelor, care-au făcut bani mulţi, milioane, prin propria lor afacere, prin munca lor. În America a fost un asemenea om, Robert Lettournel, un multimilionar, un om cu frică de Dumnezeu care-a dat 90% din venituri pentru lucrarea lui Dumnezeu. A câştigat o mulţime de bani, dar nu din daruri primite de la alţii, ci prin propria lui afacere. Este foarte bine! El n-a căzut de la credinţă. Dar, au fost alţi oameni, lideri religioşi care, atunci, în 1960, când oamenii din multe biserici au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, s-au adunat împreună şi dintre ei s-au ridicat unii lideri (vă spun toată istoria, că unii din voi nu trăiaţi pe atunci; eu am urmărit toată desfăşurarea evenimentelor). Aceşti oameni au început să înveţe oamenii greşit, despre „zeciuieli” şi slujba „pastorală”.

„Pastorală” însemna: „- Auziţi, trebuie să mă ascultaţi că eu sunt păstorul vostru, eu vă spun cu cine să vă căsătoriţi, ce casă să vă cumpăraţi, ce cămaşă să purtaţi …” Totul era supus păstorului şi nu aveai de ales decât să te supui; să te supui, ca unui dictator. Relaţiile dintre ei nu erau libere. Familiile intrau sub autoritatea păstorului şi zeciuielile mergeau de asemenea la păstor. 10% din venituri îi dădeai păstorului. În unele biserici banii se puneau în plicuri pe care erau specificate numele, veniturile şi a zecea parte din ele. Aceşti păstori aveau alţi păstori deasupra lor, iar în vârful ierarhiei erau „apostolii”. Zeciuielile ajungeau până sus la ei, ca şi cum astăzi mita ajunge până la şeful cel mai mare. În felul acesta, „apostolii” au devenit extraordinar de bogaţi. Ce să facă cu atâţia bani? Şi-au cumpărat avioane particulare, case de vacanţă pe timpul verii, maşini Rolls-Royce, etc. Ei nu ştiau cum să justifice toate acestea, pentru că, nu ştiau cum s-ar descurca Isus cu toate astea. Aşa că au căutat versete în Vechiul Testament şi ziceau: „În Deuteronum, în capitolul 28, scrie că: „Dumnezeu te va face bogat…!” Astfel, au început să predice de acolo: „Dacă asculţi de Dumnezeu! El te va face bogat! De exemplu, uită-te la mine!”

Îmi aduc aminte că unul din aceşti predicatori a spus odată: „- Când mă plimb pe stradă cu Rolls-Royce-ul şi oamenii mă văd, şi-mi văd şi casa, vor şti că există un Dumnezeu în ceruri!” Păcat că Isus n-a avut asemenea lucruri! Când a vrut să înveţe o lecţie şi a avut nevoie de un ban, a trebuit să împrumute unul, ca să vadă al cui chip e pe el. Acesta e Isus al nostru! Petru n-a avut bani să dea unui cerşetor, ci i-a spus: ”Ştii, în zilele în care eram pescar, de câte ori veneam aici, îţi dădeam dar acum sunt apostol şi nu am nimic. Am însă ceva mai bun: „În Numele lui Isus ridică-te şi umblă”.

Vedem aici că toţi acei lideri, în mod gradual, au devenit foarte bogaţi, predicau despre zeciuieli şi-au devenit multimilionari. Această stare a progresat şi apoi a devenit o doctrină.

 

În cartea Iuda, citim despre „rătăcirea lui Balaam”(în versetul 11). Balaam a fost de asemenea un prooroc care-a alergat după bani. În 2 Petru 2:15, se spune că, aceşti predicatori: ”…după ce au părăsit calea dreaptă, au rătăcit, şi au urmat calea lui Balaam…”. Balaam a fost un om care a avut iniţial o legătură cu adevăratul Dumnezeu, profeţind până şi despre venirea lui Isus (Numeri 24:17…”Îl văd, dar nu acum; Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov…” N-ar fi putut face aceasta, dacă n-ar fi fost în legătură cu Dumnezeu. Într-o zi împăratul l-a chemat şi i-a zis: „- Am nevoie de tine să predici aici!” Balaam a spus: „- Nu, prima dată am să-L întreb pe Dumnezeu!”. Iar, Dumnezeu i-a spus: „- Nu te duce acolo!” Dar, împăratul ştia cum să procedeze cu acest tip de predicatori, ştia că pentru bani va veni, aşa că a trimis nişte oameni „onorabili” la Balaam care să-i spună din partea împăratului: „- Îţi voi umple casa cu bani, numai haide!” „Oh”, a spus Balaam: „- Staţi să mă mai rog o dată!” Ştiţi şi voi oameni de felul acesta? S-a mai rugat o dată şi Dumnezeu i-a spus: „- Du-te!”

De ce i-a spus Dumnezeu: „- Du-te!”? Pentru că atunci când inima unui om caută banii, Dumnezeu nu-l va opri. Nu te va opri nici pe tine! El deja ţi-a spus o dată voia Sa şi ştii că El nu se răzgândeşte, dar dacă din nou te duci la El, va fi aşa cum spune Psalmul 106:15: „El le-a dat ce cereau, dar, a trimis o molimă între ei!” Balaam s-a hotărât să meargă, deşi, voia lui Dumnezeu era aşa de clară că a ajuns să o ştie şi măgarul lui: „Nu pot să merg, pentru că este un înger în faţa mea!” În final, măgarul a vorbit cu el şi a spus: „- Hei, de ce mă baţi? Eu nu-ţi sunt neascultător, dar este un înger în faţa mea!” Măgarul a ajuns să vadă ceea ce nu mai vedea proorocul. Balaam totuşi s-a dus. Aceasta este „calea lui Balaam”– se ducea după bani! În final, el a ajuns posedat de demoni, încât, în cartea Iosua se spune c-a devenit un vrăjitor. Acest om, care-a început aşa de bine, a ajuns posedat de demoni. În viaţa lui, Biblia ne prezintă involuţia lucrurilor: în Iuda, citim despre o „rătăcire a lui Balaam”, în 2 Petru 2:15 despre „calea lui Balaam”, iar, în Apocalipsa 2:14, aflăm despre „învăţătura lui Balaam”. Vedem cum „rătăcirea” lui Balaam, devine „calea” lui Balaam, şi apoi„doctrina” lui Balaam.

Revenind la cele spuse anterior, această prosperitate a devenit acum o doctrină. Este doctrina lui Balaam. În Apocalipsa 2:14, Domnul spune: „Am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam…”, care duce la idolatrie – la idolatria de bani.

 

În Noul Testament avem exemplul Domnului Isus care n-a cerut niciodată bani, nimănui! Citim, în Luca 8:2-3, că nişte femei bogate Îl sprijineau cu ce puteau. Era nevoie de bani pentru cei 12 ucenici şi familiile lor rămase acasă. N-a cerut nimănui, dar când a primit bani. Isus a trăit foarte simplu. Ştiţi pentru ce a folosit Isus banii? Pentru două lucruri: în Ioan 13:29, se spune că, atunci când Isus l-a trimis pe Iuda, el fiind casierul, ucenicii au crezut că Isus i-a spus să cumpere ceea ce le trebuie sau să dea ceva la săraci. De unde au luat ei ideea aceasta? Pentru că în toată umblarea lor cu Isus, L-au văzut folosind banii pentru două lucruri: „cumpăraţi ce aveţi nevoie” şi „daţi ceva săracilor”. Vrei să-l urmezi pe Isus? Cumpără-ţi ce ai nevoie şi dă ceva săracilor! Aşa se folosesc banii lui Dumnezeu.

O să spui: „De unde ştiu de ce am nevoie? „Aceasta este hotărârea ta! Nu judeca pe nimeni, pentru că altul s-ar putea să aibă nevoie de-o maşină şi tu să ai nevoie numai de un scuter. În unele cazuri, poate au nevoie de două maşini, în alte cazuri, unde nu există autobuz, poate au nevoie de trei maşini ca să ajungă la serviciu. Eu nu sunt pus să judec pe nimeni! Cumpără-ţi ce ai tu nevoie, nu te uita la alţii! Şi, să dai la săraci! Nu judeca casa în care locuieşte cineva, ce fel de haine şi ce fel de pantofi poartă. Dacă intri în judecăţi de felul acesta, vei deveni un fariseu. Eu am hotărât cu mult timp în urmă că voi decide numai pentru mine şi nu voi decide pentru nimeni altcineva. Este treaba lor, este între ei şi Dumnezeu. Ei nu se ating de banii mei aşa că nu mă interesează ce fac ei cu banii lor, pe care Dumnezeu le-a dat prin slujba sau afacerile lor.

Unii au acest obicei prost, şi-mi pare rău să spun că, unii, chiar din bisericile noastre, atunci când vizitează pe cineva spun: „De unde a avut ăsta bani să-şi facă o asemenea casă?” Ţi-a luat cumva ţie banii s-o construiască? Lasă-l să-I răspundă lui Dumnezeu pentru aceasta. Sau: „De unde are hainele astea? Cum îşi permite să-i cumpere fetei lui asemenea haine?” Omule! – el nu foloseşte banii tăi, aşa că, de ce te interesează acest lucru? Eu m-am hotărât mai de mult să nu-mi bat capul cu afacerile nimănui. Dar, voi fi credincios în ceea ce priveşte banul meu – să-mi cumpăr ce-mi trebuie şi să dau ceva la săraci – aşa cum trăit Isus. El a trăit foarte simplu, folosind foarte puţin pentru El însuşi, fără a cheltui bani pentru lucruri scumpe.

 

Un alt exemplu este Pavel. În 1 Corinteni şi 2 Corinteni 11, el spune: „- Ştiu că am unele drepturi…, dar, …nu m-am folosit de niciunul din aceste drepturi, căci aş vrea mai bine să mor decât să-mi ia cineva pricina aceasta de laudă”. Ocazional, dacă se afla în nevoie, aşa cum s-a întâmplat când Biserica din Filipi i-a trimis bani, el i-a luat. El nu avea reguli, ci era călăuzit de Duhul. În general, de la majoritatea bisericilor n-a primit nimic. Însă, de la unele, ocazional, primea câte ceva. Aceasta îmi demonstrează mie că Pavel nu era sub Lege, ci era condus de Duhul. Când a primit bani din Macedonia, le-a spus corintenilor, în 1 Corinteni 11:9: „Când am fost la voi şi am fost în nevoie, n-am fost sarcină nimănui, căci de nevoile mele am îngrijit fraţii care veniseră din Macedonia…” El n-a spus: „Domnul a îngrijit de nevoile mele”, ca să sune aşa, „spiritual”, ci a spus: „Atunci când eram în nevoie în mijlocul vostru, cei din Macedonia au venit şi m-au ajutat financiar”. Ce onestitate la Pavel! În loc să folosească un limbaj superspiritual şi să spună: „Domnul sa îngrijit de mine”… Desigur, ştim cu toţii aceasta; Dumnezeu se îngrijeşte în detaliu de toate nevoile noastre. Dar, după cum am relatat, de ce să nu recunoaştem prin cine a lucrat! El a făcut-o oferind ocazia dărniciei Bisericii din Macedonia!

De ce vrei să iei o poziţie superspirituală, ca un „mare om a lui Dumnezeu”? De ce nu poţi fi smerit, ca şi Pavel, când spune: „Eram în nevoi, dar n-am luat de la voi, corintenilor, ci fraţii din Macedonia mi-au îndeplinit toate nevoile”. Iubesc sinceritatea lui Pavel. Vreau şi eu să fiu ca el. Sinceritate maximă! În 2 Corinteni 7, scrie cum Tit a venit la el şi-a fost încurajat. Ce onestitate la omul ăsta! „Eram descurajat, eram deprimat, dar Tit, fratele acesta tânăr, a venit la mine, mi-a spus ceva, şi-am fost încurajat!” Îmi place aceasta la Pavel!

Suntem oameni, suntem slabi şi avem nevoie unii de alţii. Nu vom avea standarde stricte de genul: „Nu voi lua bani de la nimeni!” Uneori, Dumnezeu vrea să ne smerească şi ne spune: „Ia bani de la acea persoană!” Aceasta e poziţia pe care şi eu însămi am luat-o! Altfel, am sfârşi ca şi nişte aroganţi, uitându-ne de sus la alţii! Totodată, prin Iuda, avem o avertizare a pericolului de a depăşi limita, a fi necinstit şi de ai deturna. El este exemplul unui om care-a luat bani, a înşelat şi ştiţi cum a sfârşit-o…

În concluzie, în creştinism banii au înlocuit Duhul Sfânt şi accentul nu mai cade acum pe Duhul Sfânt.

 

În continuare, vreau să vă vorbesc despre muzică. Muzica este un alt lucru care a înlocuit puterea Duhului Sfânt. Acesta este un lucru important pe care-l vedem în zilele noastre în marile cruciade de evanghelizare şi la televizor. Muzică, muzică, muzică … peste tot muzică! Oamenilor le place să-i imite pe rock-eri, vin îmbrăcaţi cu veste de piele, cu chitare ciudate şi legănându-se. De unde vin toate acestea? Din muzica rock, de la slujitorii diavolului, pe care-i imită. Îi imită cumva pe Petru sau pe Pavel făcând aşa ceva? Nu! Vi-l imaginaţi pe Pavel apărând într-o vestă neagră şi încercând să-şi impresioneze audienţa? Nu! De ce să nu fi îmbrăcat decent, aşa cum ar trebui să fie un creştin, în loc să imiţi pe toţi oamenii aceştia fără Dumnezeu pe care-i vezi pe toate copertele cd-urilor. Pe unii i-am văzut având toţi nasturii metalici! Îi poţi vedea şi la televiziunea creştină. Poate crezi că vei câştiga generaţia tânără îmbrăcându-te aşa! Ce prostie! Vei fi un exemplu negativ pentru tineri. Crezi că Isus s-ar fi îmbrăcat diferit numai ca să-i câştige pe tinerii din vremea Lui? Prin astfel de practici, creştinismul ajunge să fie supus diavolului! Diavolul a devenit exemplul lui. În plus, mai au şi jocurile de lumini: verde, galben, albastru, roşu… Nu-mi pot imagina că Isus ar face aşa ceva, numai ca să-i atragă pe oameni. Acestea sunt doar de la muzica rock. Cred c-o să-i convertească pe tineri prin aceasta? Ce fel de tineri vor fi aceia care se vor converti în felul acesta? Oameni cu inima împărţită, fără Dumnezeu care spun: „Eu cred în Isus!” Care Isus? Duc ei o viaţă sfântă? Poate fi această hidoşenie diavolească dovada sfinţeniei? În urma acelor întâlniri, au biruinţă asupra ispitelor, au biruinţă asupra păcatelor? Nu!

Mi-aş dori să am 10 oameni care să nu aibă parte de toate acestea. Isus a întors lumea pe dos cu 11 oameni tineri, sub vârsta de 35 de ani. Ei n-au apelat la niciunul din aceste trucuri. Petru n-a avut orgă de lumini în Ziua Cinzecimii, n-a avut pe-acolo pe vreunul cu vestă neagră, sau chitară electronică, şi n-a avut nici bani. Dumnezeu, care l-a făcut bogat pe Avraam, care l-a făcut bogat pe David, pe Solomon sau pe Iov, putea să-l facă bogat şi pe Pavel, pe Petru, pe Isus, pe Iacov – dar n-a făcut-o! Pentru că, în Noul Legământ, banii erau o capcană, oamenii ar fi fost atraşi de bani şi Dumnezeu n-a vrut aceasta! N-aţi văzut ce mulţi oameni au fost atraşi, la creştinism, în India, datorită banilor? Uitaţi-vă la şcolile Biblice şi la orfelinatele din această ţară. Este un adevărat scandal! Să primeşti bani din America şi să trimiţi rapoarte periodice cu ceea ce se întâmplă, să spui că sunt treziri şi sute de oameni convertiţi… Datorită acestui fapt, noi am hotărât în urmă cu 31 de ani, când am început să clădim această biserică, că nu vom trimite rapoarte nimănui, nu vom trimite fotografii nicăieri, nu vom trimite video-uri cu întâlnirile noastre nicăieri. Câteodată, când mă duc peste hotare oamenii mă întreabă: „Frate Zac, aveţi ceva nevoi în biserica voastră?” Eu spun: „Nu, noi n-avem nicio nevoie, suntem ok!”. Am fost prezentat odată în America şi s-a spus: „Iată, primul pastor indian care n-are nevoie de bani!”

Nu suntem interesaţi de acest aspect, pentru că, noi credem în puterea Duhului Sfânt. Poate că lucrarea noastră e mai mică, dar lăsaţi să fie mai mică, însă curată! Spune-mi: ai prefera să ai un copil sănătos sau şase copii bolnavi? Spuneţi-mi voi, mamelor! Eu ştiu! Prefer să am un copil sănătos decât o sută de copii bolnavi. Prefer să am o biserică mică cu oameni care sunt ucenicii Domnului Isus, decât mii de oameni care pretind că sunt creştini dar nu-L cunosc pe Dumnezeu. „Oh, noi avem aşa de mulţi lucrători!” De unde aveţi atâţia? Îi plătiţi din America? Noi nu vrem aşa ceva! Preferăm să fie mai puţini lucrători, dar care să-L slujească pe Dumnezeu şi să se întreţină singuri. Aceasta am făcut. Slujirea noastră s-ar putea să nu fie una foarte mare în întindere în comparaţie cu a altora, dar arătaţi-mi o altă biserică din India care nu primeşte daruri… În 30 de ani, fără slujitori plătiţi, fără rapoarte peste hotare; dacă mai există asemenea biserică aş vrea să o văd şi eu! Standardul nostru este diferit pentru că vrem să proclamăm că ceva lipseşte creştinismului actual în legătură cu banii, şi, totodată, în legătură cu muzica.

 

Mare parte din ceea ce numim astăzi „laudă şi închinare” nu este deloc „închinare”. Am un întreg mesaj despre acesta numit: „Thanskgiving, praise and worship” (Mulţumire, laudă şi închinare). Acestea sunt trei lucruri diferite. „Mulţumirea” se referă la a-I mulţumi Domnului pentru tot ce-a făcut pentru tine, iar „lauda” este a-L lăuda pentru ceea ce este El (mesajele cântărilor noastre se referă la aceste două aspecte). Dar, aceasta nu este închinare! Închinarea n-o pot face în faţa voastră, a tuturor, ci doar atunci când sunt singur cu Dumnezeu, în linişte. Poţi să I te închini prin cuvinte, apoi prin cântări, dar cea mai înaltă formă a închinării este tăcerea.

Cuvinte, cântări, tăcere… Dumnezeu este în Templul lui cel Sfânt şi tot pământul trebuie să tacă înaintea Lui. Închinarea este predarea totală a fiinţei noastre înaintea lui Dumnezeu, este plecarea capetelor noastre la pământ, şi nu dezvelirea picioarelor, cum fac unii care spun că sunt: ”omorâţi de Duhul”.

 

Ce aţi spune, aici în India, dacă v-aş arăta picioarele mele? Însă, dacă mă plec înaintea voastră, acesta este considerat un gest respectuos. Dacă v-aş arăta picioarele, aceasta este considerat a fi, de toţi indienii, cea mai mare insultă la adresa cuiva! Vedeţi cum diavolul îşi bate joc de oameni determinându-i să facă gesturi nepotrivite? Nu aşa ne învaţă Vechiul Testament şi nici Noul Testament! Ioan a căzut la picioarele Lui şi I s-a închinat, nu I-a arătat picioarele.

Ştiţi ce ne învaţă Biblia despre „ omorârea prin Duhul, în Romani 8:13? „…când sunteţi ispitiţi … prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului!” Aceasta este umblarea prin Duhul pe care o predic eu; să supui morţii ispita şi poftele, prin puterea Duhului Sfânt, nicidecum să-L insulţi pe Dumnezeu şi arătându-I picioarele. Aceasta nu-ţi va rezolva problema!

 

Ştiţi că, în lume, când oamenii au probleme, merg la bar ca să bea ceva, petrecându-şi acolo câteva ore, bând şi cheltuindu-şi banii. Ei spun că au un timp minunat acolo, se simt în al 9-lea cer şi uită de toate problemele. Dar, când ajung acasă, problemele lor sunt tot acolo, se ceartă cu soţiile lor, sunt tot iubitori de bani, plini de amărăciune, invidioşi. Apoi, tânjesc să se reîntoarcă la acel bar şi să bea din nou cu prietenii. Multe întâlniri de duminică dimineaţa în biserică sunt ca şi o „închinare la bar” sau ca o „laudă la bar”. Oamenii vin şi cântă, se leagănă, bat din palme; toate mişcările lor sunt ca şi cele ale unor oameni beţi. Apoi spun: ”- Oh, e minunat, am uitat de toate problemele!” După două ore se duc acasă şi ţipă la soţii, sunt aceiaşi iubitori de bani, plini de amărăciune şi ce-şi zic?: ”- Abia aştept până duminica viitoare să mă duc la „barul” meu ca să-L slăvesc pe Domnul!” Aceasta este o înşelăciune grozavă! Dacă te-ai fi întâlnit cu Dumnezeu pentru două ore, viaţa ta ar fi fost schimbată total. Ai fi avut un alt comportament faţă de soţia ta şi fiecare domeniu al vieţii tale ar fi fost schimbat.

Este foarte normal să ne întrebăm de ce nu-i aşa? Pentru că ceva este greşit! Muzica a înlocuit puterea Duhului Sfânt! Ştiţi că şi diavolul are muzica lui, şi că are o abilitate muzicală deosebită? Citim despre aceasta în Ezechiel 28. Este un capitol în care este descris diavolul (v11): ”Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe”. Aceasta a fost în Eden, înainte ca să fi fost acolo Adam (v 13): ”Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… timpanele şi flautele erau în slujba ta…!

Ştiţi care-au fost primii oameni care-au inventat muzica instrumentală? Fiii lui Cain! În Geneza 4, scrie despre descendenţii acestuia (v19): „Lameh şi-a luat două neveste: numele uneia era Ada…” (v20): ”Ada a născut pe Iabal…” (v21): ”Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl tuturor celor care cântă cu alăuta şi cavalul”. Fiii lui Cain au fost primii rock-eri şi avem mulţi descendenţi de-ai lor astăzi; oameni care s-au îndepărtat de Dumnezeu, şi-au devenit muzicieni.

Muzica are o putere enormă! Diavolul a avut această putere, fiii lui Cain au avut această putere şi ucenicii diavolului au această putere azi.

Putem avea muzică în Biserică azi. Atunci, cum se face că în Noul Testament nu s-a pus accentul pe ea? În Psalmi, da, citim mult despre muzică; dar, în Noul Testament Duhul Sfânt este cel mai important. Dacă ai instrumente muzicale sună bine; dacă ai bani, e bine; dar, acestea nu sunt esenţiale! Nu avem neapărată nevoie de orgă! Ştiţi că bisericile primare nu aveau orgă acum câteva sute de ani? Multe biserici foarte spirituale din lume nu au avut pian, nici orgă, nici chitară. Cum au supravieţuit? Prin puterea Duhului Sfânt! Astăzi, El a fost înlocuit cu muzica. Nu mai vezi o biserică fără muzică, nu mai vezi o biserică fără bani… Este o înşelăciune!

Ceva lipseşte creştinismului de astăzi şi trebuie să stăm cu ochii deschişi şi să spunem: ”-Doamne, ceva nu este în regulă!”

 

Sunt multe trucuri psihologice folosite ca să zăpăcească oamenii şi să le creeze stări ciudate. Se accentuează anumite cuvinte, până la urmă ţi se spune şi cum să respiri, totul este un trucaj care să te ameţească!

Apostolii nu foloseau trucuri, ci ei aveau puterea Duhului Sfânt. Nu se foloseau nici de bani, nici de muzică, nici de „evanghelia prosperităţii”, nici nu şantajau emoţional oamenii, nici nu aveau mesaje din acelea care să te facă să te simţi bine. Mulţi din predicatorii de azi studiază întâi psihologia, unde învaţă că trebuie să-i facă pe oameni să se simtă bine şi să le predice mesaje drăguţe. Puteţi să vi-i imaginaţi pe Ieremia sau pe Isaia spunând asemenea mesaje? Oamenii veneau la ei şi ziceau: ”- Nu ne predica aşa, spune-ne ceva drăguţ!” Proorocii aceştia însă nu-i ascultau, ci vorbeau ceea ce Dumnezeu le spunea să vorbească. Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel: ”- Chiar dacă te vor asculta sau nu, du-te spune-le ce ţi-am spus Eu!”

Aceasta lipseşte în creştinismul de astăzi – proorocii lui Dumnezeu!

În Amos 8:12, se spune: ”Vor pribegi de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo ca să caute Cuvântul Domnului şi nu-l vor găsi”. Nu se referă la Cuvântul Domnului, la Biblie, ci la Cuvântul Domnului prorocit, care nu va mai putea fi găsit. Acestea sunt zilele în care trăim noi şi să dea Domnul ca acel Cuvânt să nu se piardă din mijlocul nostru.

Să facă Dumnezeu ca noi să fim mărturia Lui în această generaţie şi El să ridice o altă generaţie în anii care vin, ca să ţină sus făclia Cuvântului profetic în Biserică.

Să ne rugăm:

Tatăl nostru din ceruri, te rugăm aplică Tu aceste adevăruri în vieţile noastre. Numele Tău să fie glorificat prin noi, ca fiecare din noi să audă şi să fim martorii Tăi în generaţia noastră. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin!

 

 

https://www.harulzalau.ro/zac-poonen-inlocuitori-falsi-pentru-duhul-sfant-duhul-banilor-muzicii-si-filozofiei/

 

 

 

///////////////////////////////////////////////

12 lucruri esențiale despre Duhul Sfânt !

 

Dacă în ceea ce privește Dumnezeu Tatăl și Isus Hristos, Dumnezeu Fiul, comunitatea creștină are aproximativ aceleași convingeri, când vorbim de  Dumnezeu Duhul Sfânt, a treia persoană a Divinității (1 Ioan 5:7 Căci trei Sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una Sunt.), lucrurile se schimbă destul de mult.

 

Pentru că Duhul Sfânt este DUMNEZEU PREZENT PE PĂMÂNT de la Rusalii, de peste 2.000 de ani, voi încerca să subliniez  în acest articol, lucrurile esențiale despre Duhul Sfânt a lui Dumnezeu, pentru fiecare credincios, pentru Biserica lui Hristos și pentru lumea în care trăim.

 

  1. Duhul Adevarului care “să rămână cu voi în veac”

Duhul lui Dumnezeu a fost trimis de Dumnezeu Tatăl la Rusalii, la rugămintea Domnului Isus, pentru ca “să rămână cu voi în veac“

 

Ioan 14:16  Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângîietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor.), care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului

 

  1. Duhul Sfânt dovedește vinovăția omului… nu eu și tu !

Duhul Sfânt dovedește omului că este vinovat și pacătos, îl convinge că doar prin credință în Domnul Isus Hristos poți fi socotit neprihănit și că este o vreme a judecății pentru toți. Noi vorbim oamenilor despre planul lui Dumnezeu de mântuire dar… DOAR Duhul Sfânt al lui Dumnezeu îi poate convinge !

 

Ioan 16:8-11  Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.

 

  1. Născut din Duhul ! Născut din Dumnezeu !

Orice om care crede că Isus Hristos a fost trimis de Dumnezeu Tatăl să moară și pentru pacatele lui, este născut din nou, este născut din Duhul lui Dumnezeu, este născut din Dumnezeu ! Din momentul nașterii din nou, omul devine o creație nouă având și o natură Dumnezeiască !

 

1 Ioan 5:1  Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu

 

Ioan 3:7  Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

 

2 Corinteni 5:17  Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (zidire) nouă.

 

  1. Duhul Sfânt izvor de “rîuri de apă vie” în inima ta !

Oricine crede în Domnul Isus “din inima lui vor curge râuri de apă vie”, adică Duhul lui Dumnezeu , izvor dătător de viață !

 

Ioan 7:38-39  Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. ”Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.

 

  1. Duhul Sfânt turnat “din belșug” peste noi !

Odată cu mântuirea primită prin credința în Isus Hristos și nașterea din nou, Duhul Sfânt vine în viața credinciosului “din belșug”, prin Hristos !

 

Tit 3:5-6  El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, mântuitorul nostru;

 

  1. Duhul rodește în noi, calități Dumnezeiești !

Duhul Sfânt vine în viața credinciosului, să producă aptitudini Dumnezeiești !

 

Galateni 5:22  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.

 

  1. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se întristează de păcatul meu !

Păcatul din viața credinciosului, întristează Duhul lui Dumnezeu si îl împiedică să mai rodească toate aceste însușiri divine

 

Efeseni 4:30  Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.

 

  1. Duhul lui Dumnezeu te face altruist !

Duhul lui Dumnezeu împarte daruri spirituale copiilor lui Dumnezeu, “spre folosul celorlalți”, dupa “cum voiește” El !

 

1 Corinteni 12:7  Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.

 

1 Corinteni 12:11  Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.

 

  1. Trăim prin Duhul ! Trebuie să și umblăm prin Duhul !

Nașterea din nou, din Duhul, este doar începutul vieţii cu Dumnezeu, trebuie ca mai apoi să învațăm să umblăm cu Dumnezeu, prin Duhul Lui !  Credinciosul trebuie sa învețe, să gestioneze continuu, lupta între natura umană păcătoasă (firea pământească) și ascultarea de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu

 

Galateni 5:24-25  Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.

 

Galateni 5:16  Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.

 

Romani 8:12-13  Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.

 

  1. Duhul lui Dumnezeu ne umple de putere !

Scopul pentru care Dumnezeu a pus Duhul lui Cel Sfânt în noi este acela de a avea putere și aptitudini Dumnezeiești pentru ca să fim martorii lui Isus Hristos în lumea aceasta, slujidu- L pe Dumnezeu și pe semeni, indiferent de circumstanțele prin care trecem, până la sfârșitul vieții pe acest pământ !

 

2 Timotei 1:7  Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.

 

Fapte 1:8  “Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.”

 

  1. Duhul Sfânt ne aduce aminte Cuvântul lui Dumnezeu !

Noi ținem minte greu și uitam repede ! Citim Cuvântul lui Dumnezeu, ascultăm predici dar Cel care ne aduce aminte ce spune Dumnezeu, zi de zi, prin încercările vieții este Duhul lui Dumnezeu ! Întotdeauna având în centru pe Isus Hristos și învățătura Lui !

 

Ioan 14:26  Dar mângîietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.

 

  1. Duhul lui Dumnezeu SE VEDE … în faptele noastre !

Când te uiți la pom fructifer, poți să îl identifici ușor după fructele pe care le face, și poți să îl evaluezi, după cantitatea de fructe pe care le are ! Tot așa, putem verifica foarte ușor: 1. dacă un om are Duhul lui Dumnezeu, 2. dacă umblă zilnic prin Duhul Sfânt și 3. dacă este plin de Duhul Sfant al lui Dumnezeu, : din FAPTELE LUI ZILNICE !

 

Domnul Isus Hristos a spus foarte clar și răspicat în Matei 7:16  “Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.“

 

CONCLUZII

Duhul Sfânt este Dumnezeu prezent pe pământ și în viața fiecărui copil al lui Dumnezeu ! Dacă darurile spirituale le dă Duhul lui Dumnezeu cui “voiește El”, roadele Duhului (dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrînarea poftelor ) sunt OBLIGATORII pentru fiecare credincios ! Prin El, avem responsabilitatea să umblăm cu Dumnezeu în fiecare zi , doar prin El putem fi plini de roade și de fapte Dumnezeiești, și tot prin Duhul lui Dumnezeu mărturisim toată viața că Isus Hristos cel Rastignit și Înviat este DOMNUL !

 

Efeseni 5:18  … fiţi plini de Duh.

 

Doamne ajută-mă în fiecare zi, să fiu GOL DE MINE și PLIN DE TINE !

 

https://bisericape.net/2023/06/03/12-lucruri-esentiale-despre-duhul-sfant/

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

Războiul împotriva lui Dumnezeu (II)

Publicat de Teodosie Paraschiv

 

 

Asistăm la un adevărat război dus de forțele întunericului împotriva lui Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, Dumnezeul nostru al creștinilor. Și nu este o simplă metaforă, ci purul adevăr.

 

Și când vorbim de „forțele întunericului” ne referim la acele forțe care se definesc pe sine ca fiind „forțele luminii”. Aceste forțe sunt ale lui Lucifer, purtătorul de lumină, dumnezeul la care se închină societățile secrete (masonerie, rosicrucieni, iacobini, illuminatii, ordinele cavalerești, iezuiții etc.) și sataniștii, deși luciferienii se delimitează de sataniști, considerând că Satan și Lucifer ar fi personaje diferite. De unde știm asta? Chiar din scrierile și mărturiile masonilor, dar și ale teosofilor. Da, ei se închină lui Lucifer, așa cum noi ne închinăm lui Dumnezeu Creatorul și Atotțiitorul, Dumnezeul biblic.

 

Lucifer se descoperă adoratorilor lui drept dumnezeu adevărat, care pe nedrept este socotit rău, egal în putere și cinste cu Dumnezeul nostru. De fapt, el îi învață pe oameni că Dumnezeul biblic este Dumnezeul cel rău, iar el este Dumnezeul luminii, eliberatorul omenirii și altele asemenea. Așa se face că cei care îi adoră pe Lucifer, chiar cred că acesta este dumnezeu care le va oferi, nemurirea, puterea și fericirea pe acest pământ, și care vrea să-l învețe pe om cum să ajungă dumnezeu.

 

Luciferienii nu sunt nici naivi, nici proști, ci au cele mai inteligente minți, care au primit cunoașterea pentru ca prin ea să controleze masele și să pregătească împărăția dumnezeului lor pe pământ, guvernul mondial. Să fie doar o speculație? Nu. Aflăm aceste lucruri chiar de la ei. Societățile secrete lucrează de milenii la pregătirea terenului pentru un guvern mondial. Nu este nimic nou sub soare. Doar că în ultimile două milenii au lucrat subversiv.

 

Nu este greu să recunoaștem aici acceași promisiune pe care Șarpele a făcută lui Adam și Eva în răi, când le-a băgat în cap îndoiala față de Dumnezeul care i-a creat. „Nu, nu veți muri – a zis șarpele -, ci veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”.

 

Astăzi același Șarpe, același Înșelător, le oferă oamenilor cunoașterea și tehnologia prin care le promite îndumnezeirea. Citind aceste cuvinte, te gândești, poate, că sunt un pic cam exagerate, sau „trase de păr”.

 

Dragă cititorule, te asigur că nu sunt deloc exagerate, ci chiar așa se petrec lucrurile. Îți propun să-l ascultăm pe Noah Yuval Harari. Nu l-am auzit să se declare satanist nici pe el nici pe Klaus Schwab, însă declarațiile și faptele lor ne arată cărui dumnezeu se închină. „După roadele lor îi veți cunoaște.” (Matei 7, 16). 

 

 

„Noi suntem acum într-un proces cu scopul de a obține abilități divine, prin care urmărim să ne transformăm în zei. Și mă refer la acest lucru la modul cel mai serios posibil. Și aceasta nu este o metaforă. Dacă te gândești la abilitățile zeilor descrise în diverse mitologii, noi începem acum să dobândim aceste abilități. De exemplu, în Biblie Dumnezeu este Creatorul. Puterea lui supremă este aceea de a crea. El a creat animalele, plantele și pe om conform voii Lui. Dar noi, acum obținem această putere de a crea viața, exact ca și Dumnezeu. Și într-un fel noi mergem mai departe decât Dumnezeul Bibliei. Chiar dacă crezi Biblia, singurul lucru pe care Dumnezeu a reușit să-l creeze a fost doar creația ființelor organice. Dar noi acum încercăm că creem entități anorganice, forme de viață anorganice, cyborgi, inteligența artificială etc. Dacă reușim, și există șanse foarte mari să o facem, atunci foarte curând noi vom fi peste Dumnezeul Bibliei.”

 

Acestea sunt cuvintele lui Harari, care ste consilierul lui Klaus Schwab, fondatorul Forumului Mondial Economic și cel care impune politica la nivel mondial. Klaus Schwab este membru al ordinului Fraternitas Saturni (Frăția lui Saturn). Acesta este un ordin magic german, fondat în 1926 de Eugen Grosche, alias Gregor A. Gregorius și alți patru. Este una dintre cele mai vechi grupuri magice care funcționează continuu din Germania.

 

Așadar, conform lui Harari, transumaniștii „vor obține abilități divine, prin care urmărim să ne transformăm în zei”. Pe de altă parte, observăm că politica mondială este dictată de un membru al Frăției lui Saturn. Saturn este simbolul lui Satan. Poate exagerăm. De aceea, hadeți să ne uităm la faptele lor. Ce promovează Forumul Economic Mondial, ONU și Organizația Mondială a Sănătății? Ați uitat? Recitiți Agenda 2030 a ONU.

 

 

 

Aceste organizații și-au propus să instituie comunismul la nivel mondial, adică sclavagismul. Dar când spun comunism mă duc cu gândul la Karl Marx care era satanist și adorator al lui Satan. Detalii puteți găsi în cartea „Marx și Satan” scrisă de Richard Wurmbrand. Unde te îndrepți dai de satanism.

 

Cine a înființat ONU? Masoneria, care conform lui Albert Pike, adoră ca dumnezeu pe Lucifer. De la început ONU a fost condus de socialiști și comuniști. De asemenea, politica ONU a fost susținută de la început de teosofi, care și ei se închină aceluiași dumnezeu, Lucifer. Noțiuni ca noua ordine mondială, guvern mondial și noua eră sunt de origine teosofică. Și dacă săpăm mai adânc aflăm că noua eră va înlocui era creștină, iar guvernul mondial este cerut imperativ de entități spirituale, din alte dimensiuni. Aceste entități se dau drept creatorii omului, „extratereștri buni” care se pregătesc a se arăta omenirii, dar nu înainte ca omenirea să-i dorească și să le ceară intervenția „spre binele omenirii”.

 

[Legături: Este noua ordine mondială o ordine satanică? (I), Este noua ordine mondială o ordine satanică? (II), Este noua ordine mondială o ordine satanică? (III), Este noua ordine mondială o ordine satanică? (IV), Este noua ordine mondială o ordine satanică? (V)]

 

Mesajul este clar. Aceste entități demonice nu pot interveni pe pământ decât în măsura în care oamenii acceptă să li se supună.

 

Dacă ai ajuns cu lectura până aici, te felicit!

 

Ți se pare cumva că am exagerat în prezentarea de mai sus. Am încercat să prezint doar faptele.

 

Harari și Klaus Schwab, ca de altfel toți liderii formați de Forumul Economic Mondial, au un alt sistem de valori decât cel biblic. Și dacă nu este biblic, atunci al cui poate fi? Judecați singuri. Apoi, Schwab este membri al unui ordin satanic. ONU are strânse legături cu masoneria și teosofia și impunerea comunismului la nivel mondial.

 

Și ca să nu existe dubii referitor la cum vedem Klaus Schwab societatea de mâine, să-l ascultăm cu propriile cuvinte.

 

Player video

 

00:00

00:26

 

 

„Totul va fi transparent și trebuie să te obișnuiești cu asta și să te comporți în consecință. Cum să spun, va fi integrat în personalitatea ta. Dar dacă nu ai nimic de ascuns nu trebuie să te temi.”

 

Ați înțeles, Elitele vor să cunoască totul despre ceilalți oameni, iar supravegherea și controlul să fie continuă, 24/24. Și dacă nu te supui valorilor lor sataniste rămâi vei fi izolat și persecutat.

 

ONU, OMS și Forumul Economic Mondial, urmărește distrugerea valoriilor biblice, a familiei și a națiunilor. În schimb promovează păcatele împotriva firii, pedofilia, necrofilia, canibalismul și alte urâciuni. La aceastea mai putem adăuga, depopularea lumii prin pandemii, războaie, avort, sterilizare.

 

Orașele de 15 minute, supravegherea continuă, creditele sociale, desființarea banilor, identitatea digitală, certificatul digital de sănătate, toate fac parte din acelaș sistem satanic pus la punct de zeci de ani cu asistență demonică.

 

Dacă ai înțeles legătura dintre politica guvernamentală și satanism, atunci nu vei accepta nici injectarea cu nanotehnologie, ARNm și alte otrăvuri și nici identitatea digitală sau portofelul digital.

 

Gândește-te la viața veșnică, nu la cum să mai trăiești aici într-o lume demonizată!

Întrebarea nu-i cum vom putea trăi fără identitate digitală, ci cum să murim creștinește!

 

Ce putem face? În primul rând să ne întărim credința! Să cerem de la Dumnezeu putere de a trece peste toate încercările!

 

Nu așteptați prea multe de la preoți și ierarhi!

Nu uitați că sunt și ei oameni.

 

Amintiți-vă cuvintele Domnului:

„Nu puteți să sluji lui Dumnezeu și lui mamona.” (Matei 6, 24)

Citește și alte articole:

 

 

 

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2023/06/17/razboiul-impotriva-lui-dumnezeu-ii/

 

 

///////////////////////////////////

Arhive categorii: noua ordine mondiala-Planurile nebunești ale Forumului Economic Mondial

 

 

Publicat

de Teodosie Paraschiv

Forumul Economic Mondial este forța motrice a unei transformări radicale în lumea noastră. Ei spun că această metamorfoză a fiecărui aspect al existenței umane este necesară pentru a „salva planeta”. Care sunt ideile lor geniale, de a ne „salva” pe … Continuă să citești →

 

În categoria Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Etichete control total, FEM, Forumul Economic, Klaus Schwab, noua ordine mondiala, NWO, orase inchisoare, WEF | Lasă un comentariu

Coronavirusul ca armă biologică și formă de bioterorism premeditat

Publicat în 08/07/2023 de Teodosie Paraschiv

Un proverb vechi spune că „Mai devreme sau mai târziu, adevărul iese la lumină.” Alt proverb ne încredințează că „minciuna are picioare scurte”. Așa s-a întâmplat și cu falsa pandemie, pusă la cale, cu mult timp înainte de Elita satanică … Continuă să citești →

 

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | 2 comentarii

2015… amintiri din viitor

Publicat în 05/07/2023 de Teodosie Paraschiv

Iată ce se difuza în 2015 pe postul de TV RAI 3 din Italia, în data de 18 noiembrie 2015. De atunci era public faptul că „oamenii de știință” chinezi lucrau la crearea unui supervirus pulmonar, cu finanțare din SUA, … Continuă să citești →

 

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Lasă un comentariu

Un creștin informat este un om puternic

Publicat în 21/06/2023 de Teodosie Paraschiv

Scopul articolelor pe care le scriu este acela de a te ajuta să fii un creștin informat. De ce? Pentru că un om informat este un om puternic. El valorează cât doi. Când ești neinformat nu poți să-ți asumi responsabilități. … Continuă să citești →

 

În categoria COVID, Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | 4 comentarii

Războiul împotriva lui Dumnezeu (II)

Publicat în 17/06/2023 de Teodosie Paraschiv

Asistăm la un adevărat război dus de forțele întunericului împotriva lui Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, Dumnezeul nostru al creștinilor. Și nu este o simplă metaforă, ci purul adevăr. Și când vorbim de „forțele întunericului” ne referim la acele … Continuă să citești →

 

În categoria Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Etichete identitate digitala, Klaus Schwab, new age, noua era, noua ordine mondiala, NWO, vacccinuri, Yuval Noah Harari | Un comentariu

Orașul de 15 minute – închisoare digitală (II)

Publicat în 16/06/2023 de Teodosie Paraschiv

Ascultați mai jos pe europarlamentarul Christine Anderson, explicând ce vor fi de fapt „orașele de 15 minute”. Ea spune că certificatul verde COVID a fost un test pentru care s-a încercat obișnuirea oamenilor cu folosirea codului QR. Ceea ce urmează … Continuă să citești →

 

În categoria Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Etichete certificat digital, Christine Anderson, noua ordine mondiala, NWO, orase de 15 minute | Lasă un comentariu

Papa declară că „Iisus este Satan” și promite că va introduce „o religie mondială”

Publicat în 14/06/2023 de Teodosie Paraschiv

Papa Francisc este unul dintre cei mai urâți oameni din lume astăzi. Cei care îl urăsc cel mai mult nu sunt atei, sau protestanți sau musulmani, ci creștini. Voi cita dintr-un articol scris de Baxter Dmitry în decembrie 2022, republicat … Continuă să citești →

 

În categoria Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete comunism, ecumenism, Francisc, noua era, noua ordine mondiala, NWO, teosofie | Lasă un comentariu

OMS anunță lansarea „rețelei de certificare digitale de sănătate”

Publicat în 13/06/2023 de Teodosie Paraschiv

(Natural News) Luni, directorul general al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) al Națiunilor Unite (ONU), Tedros Adhanom Ghebreyesus, a anunțat oficial lansarea mult așteptatei „rețele globale de certificate digitale de sănătate”, care din multe puncte de vedere arată ca parte … Continuă să citești →

 

În categoria Marea Resetare, noua ordine mondiala, vaccinuri | Etichete 666, certificat digital, noua ordine mondiala, NWO, OMS, semnul Fiarei, Tedros, vaccinuri | Lasă un comentariu

Se pun bazele tiraniei globale

Publicat în 09/06/2023 de Teodosie Paraschiv

Europarlamentarul Cristian Terheș atrage atenția că prin acordul dintre UE și OMS, privind implementarea unui certificat verde digital, se pun bazele tiraniei globale. Cred că ar trebui să luăm foarte în serios aceste averismente. Acest „certificat digital” va fi strâns … Continuă să citești →

 

În categoria Marea Resetare, noua ordine mondiala | Etichete Cristian Terhes, dictatura, ID digital, noua ordine mondiala, NWO, OMS, orase inchisoare, UE | Lasă un comentariu

Orașul de 15 minute – închisoare digitală

Publicat în 31/05/2023 de Teodosie Paraschiv

Orașele de 15 minute

 

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/category/noua-ordine-mondiala/

 

///////////////////////

 

 

Numele lui Dumnezeu înscris în genele noastre (IV)

 

 

Publicat   de Teodosie Paraschiv

Să recapitulăm pe scurt concluziile la care am ajuns pănâ acum.

Am ajuns la corelația dintre elementele alchimice (Foc, Aer, Apă, Pământ), elementele chimice ce se regăsesc în ADN (hidrogen, azot, oxigen, carbon) și literele ebraice corespondente (Yod, Hey, Van, Ghimel), prin intermediul numerelor ce reprezintă masa atomică simplă, redusă la o unitate, conform regulei gematria ketanah (1, 5, 6, 3).

 

Se pare că scrierile vechi, aparținând diferitelor tradiții, descriu crearea lumii folosind un limbaj simbolic, adecvat timpului când au fost scrise, și care sunt în concordanță cu rezultatele cercetărilor științifice de astăzi. Este rodul unei cercetări interdisciplinare din domenii precum genetica, chimia, alchimia, limbile antice, tradiții spirituale vechi, matematică, lingvistică, semiotică, la care putem adăuga criptanaliza.

 

În continuare, să ne îndreptăm atenția asupra structurii ADN. Fără a intra în prea multe detalii tehnici, precizăm că în ciuda lungimii și a complexității ei aparente, molecula de ADN este foarte simplă. ADN-ul arată ca o scară răsucită și incredibil de lungă. Denumirea oficială este „dublu elicoidal”. Părțile laterale ale scării sunt formate din lanțuri de molecule de glucide si fosfați, treptele sunt formate din baze care se unesc cu glucidele lanțurilor. O treaptă este compusă din 2 baze unite. Exista 4 tipuri de baze: adenina (A), timina (T), guanina (G) și citozina (C).

 

Deși ADN-ul uman este alcătuit din aproximativ 3 miliarde de baze, mai mult de 99% dintre ele sunt identice la toți oamenii. Aranjamentul lor definește informația disponibilă pentru formarea și întreținerea organismului, tot așa cum literele din alfabet pot fi aranjate în cuvinte și propoziții.

 

Indiferent de structura organismului (animal, plantă, om etc.) în care se află, ADN-ul are aceleați componente și substanțe chimice. Singurul lucru care face diferențierea dintre ADN-ul unui om și cel al unei plante e ordinea bazelor. Aceasta succesiune a bazelor se numește cod genetic.

 

Cheia utilizată pentru traducerea codului ADN, într-un limbaj care să aibă sens, este aceea de a aplica descoperirea care transformă elementele în litere. Pe baza valorilor numerice similare, hidrogenul devine litera Yod (Y), azotul devine litera Hey (H), oxigenul devine litera Vav (V) și carbonul devine Ghimel (G). Aceste substituții dezvăluie acum faptul că numele vechi al lui Dumnezeu, YH, există în chimia codului nostru genetic.

 

Numele lui Dumnezeu in ADN

Numele lui Dumnezeu in ADN

 

După cum putem vedea în fiecare din cele patru baze descoperim numele prescurtat al lui Dumnezeu, YH, יה.

 

Dar ce se întâmplă când înlocuim elementele chimice cu literele corespunzătoare?

Atunci când înlocuim elementele chimice cu cele patru litere ale numelui lui Dumnezeu, obținem un rezultat care la prima vedere poate părea neașteptat. Înlocuind H-ul final din YHVH cu echivalentul său chimic, azot, numele lui Dumnezeu se scrie hidrogen, azot, oxigen, azot (HNON). Toate elementele sunt gaze, incolore, inodore, și invizibile. Caracteristicile acestor gaze ne duce cu gândul la Dumnezeu care este invizibil și intangibil. Și totuși aceste gaze stau la baza creației.

 

Contemplând aceste rezultate, ne amintim de cuvintele scripturii care spun: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său…” (Fac. 1, 27). Și putem observa cum trei din cele patru litere ale numelui lui Dumnezeu se regăsesc și în ADN-ul nostru, și doar o singură literă ne face diferiți de Dumnezeu. Este litera G care reprezintă elementul carbon, singurul element tangibil, solid.

 

Trei elemente chimice sunt gaze invizibile, iar un element vizibil, așa cum și omul este suflet nevăzut și trup văzut.

Numele lui Dumnezeu este YHVH, iar numele omului este YHVG.

 

În concluzie, după cum putem observa numele lui Dumnezeu se regăsește în fiecare celulă a corpului nostru. Sau altfel spus, Dumnezeu și-a lăsat semnătura sub forma elementelor chimice în fiecare celulă vie.

 

Sigur, vor exista mereu sceptici care nu vor accepta raționamentul nostru. Nu ne așteptăm că toți să fie de acord cu expunerea noastră.

 

Să ne amintim, însă, cu astăzi prin două cifre, 1 și 0, putem practic codifica orice fel de informație. Așa ceva era de neinchipuit acum 100 de ani. Putem codifica text, imagini, filme, sunet, date biometrice, inclusiv volume. Imprimantele 3D asta fac, imprimă volume. Toate comunicațiile din lume, telefonice, internet, radio, tv, sunt digitale, în 1 și 0.

 

Acum să ne închipuim volumul de informații care poate fi codificat cu ajutorul a patru caractere. Sau să ne închipuim volumul de informații ce poate fi codificat cu ajutorul a 22 de caractere. Nu întâmplător a apărut criptografia bazata pe ADN.

 

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2017/12/27/numele-lui-dumnezeu-inscris-in-genele-noastre-iv/

 

///////////////////////////////////////

 

 

SUPER – MEMORANDUMUL-NOUA SUPER-RELIGIE M… ASONICĂ MONDIALĂ ŞI BISERICA ÎN PERIOADA

 

 

Între 25 şi 29 iunie 2014, la Strasbourg a fost semnat un super-memorandum, privitor la Colaborarea politică, administrativă şi religioasă dintre Uniunea Europeană, pe de o parte, şi Guvernul Greciei, Biserica de la „Istanbul” (Constantinopol), Bisericile Ortodoxe, “biserica” Romano-Catolică, Guvernul Rusiei şi Guvernul Republicii Cipru, pe de altă parte.

 

SUPER-MEMORANDUMUL în discuţie urmează să intre în vigoare pe data de 1 mai 2016 şi să fie aplicat până la data de 16 august 2020.

 

Documentul a fost publict de site-ul ’’APOCALIPSIS’’, la data de 14 august 2014, în limba engleză, fiind ulterior tradus în limba greacă de administratorii site-ului respectiv. Deosebit de relevant, înscrisul a rămas postat pe site doar pentru câteva zile pentru ca, cu puţin înainte de 5 sept. 2014, data la care a fost votat de către Parlamentul Greciei cunoscutul proiect de lege antirasism (vezi M.O. nr. 191 din 10 sept 2014) să fie retras şi, bineînţeles, nu a mai fost postat din nou nici în ziua de azi… După cum vor constata toţi cei care vor studia acest SUPER-MEMORANDUM, cele prevăzute în acesta urmează să intre în vigoare în perioada 2016 – 2020, depăşind orice fantezie. Mai mult chiar, pe perioada cât SUPER-MEMORANDUMUL a fost postat pe respectivul site, doar un singur ziarist, spre onoarea sa, mai precis Isaias Konstantinidis, într-un articol al său publicat în gazeta elenă “TIMPUL LIBER”, a amintit în fugă despre „semnarea unui supermemorandum zilele acestea de către Uniunea Europeană“, dar nimic mai mult.

 

Noi, însă, am apucat şi am descărcat de pe site-ul amintit („APOKALIPSIS”) memorandumul în cauză. Astfel, avem azi posibilitatea de a-l da publicităţii, spre informarea dvs. şi de a vă aduce la cunoştinţă care este adevărata faţă a Guvernului Mondial, care este Noua Stare de Fapte şi ce ni se pregăteşte referitor la noua BISERICĂ ŞI RELIGIE MONDIALĂ, aşa cm ne este făcută cunoscută în ultima perioadă sub denumirea prescurtată de M.R.A., adică MUDANA RELIGIO ADUNATA = NOUA RELIGIE PLANETARĂ.

 

Referitor la MUDANA RELIGIO ADUNATA am fost avertizaţi, în nenumărate rânduri, de neobositul arhimandrit Haralambos Vasilopoulos care, în volumele publicate, scrie despre panerezia ecumenismului. Cum era de aşteptat, un alt „colaborator” al său, renumitul luptător pentru apărarea Ortodoxiei, dr. Nikolaos Seikin-Giermak a publicat, de asemenea, foarte multe informaţii legate de MUDANA RELIGIO ADUNATA. Mai mult chiar, acesta din urmă, în afara faptului că a fost unul dintre întâi stătătorii luptei împotriva dictaturii militare impuse Greciei, la vremea potrivită, de americani, a fost şi un luptător şi oponent înverşunat al cunoscutului şi încă activ astăzi AX AL MORŢII, mai precis al MASONERIEI, al SIONISMULUI şi al VATICANULUI. În ceea ce-l priveşte pe dr. Nik. Seikin-Giermak care, în cei peste 50 de ani de activitate în rezistenţă, antifascistă, antimasonică, antisionistă, antipapală şi antiecumenistă a sa atât în Grecia, cât şi în străinătate, au vorbit şi continuă să facă referire mulţi oameni de presă mai mult sau mai puţin cunoscuţi, privitor la faptul că acest „colaborator” al părintelui Haralambos Vasilopoulos a demascat, pe durata activităţii sale diversificate, majoritatea dintre aceste PROIECTE – PROGRAME implementate atât în Grecia, cât şi în întreaga Comunitate Europeană, dar şi în fost Iugoslavie (referitor la dezmembrarea acesteia), în Libia, în Turcia şi mai ales în S.U.A. Dintre cele mai importante contribuţii ale acestuia, amintim articolele scrise împotriva religiei SAMBALA şi a legăturii existente între aceasta şi viitoarea MUDANA RELIGIO ADUNATA, precum şi referitor la “AXUL MORŢII” şi bineînţeles la activitatea subversivă şi la TRĂDARE din partea multora dintre clericii de rang înalt ai Bisericii Ortodoxe Elene şi nu numai (în special a ortodocşilor din S.U.A.).

 

Atât neobositul luptător arhim. Haralambos Vasilopoulos, cât şi „colaboratorii” săi de la acea vreme, dintre aceştia cel mai de seamă fiind dr. Nik. Seiki-Giermak, au atras atenţia asupra faptului că “…peste doar câţiva ani, GRECIA VA DEVENI DOAR O AMINTIRE PLĂCUTĂ, având în vedere că, pur şi simplu, nu va mai exista …’’. Într-adevăr, dacă e să luăm în considerare toate memorandumurile impuse până astăzi Greciei de băncile sioniste din întreaga lume şi mai ales de Loja Masonică Internaţională, cu binecuvântarea VATICANULUI, vom observa că punctul culminant este atins în documentul semnat la Strasbourg, între 25-29 iunie 2014, şi intitulat SUPER-MEMORANDUM. Documentul în discuţie urmează a fi pus în aplicare în perioada 2016 – 2020 şi puţini îşi închipuie, probabil, că acesta a fost semnat şi de „greci”, mai precis de aşa-zişi „greci-ortodocşi“, ce ocupă ranguri înalte în societatea elenă. Astfel, visele de secole ale tuturor forţelor antihriste, care de ani buni luptă, cu turbare, împotriva Greciei şi a Bisericii Ortodoxe, par a deveni, curând, realitate, mai precis odată cu implementarea acestui SUPER-MEMORANDUM.

 

Din păcate, însă, după cum vom constata în continuare, majoritatea dintre cei mai de seamă colaboratori ai tuturor acestor forţe întunecate, respectiv susţinători ai masoneriei, ai sionismului, ai Vaticanului, ai Uniunii Europene, ai organismelor internaţionale etc., şi repetăm expresia „din păcate“, sunt chiar unii dintre conducătorii noştri politici şi spirituali. Este vorba despre patriarhi, episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi, egumeni, profesori universitari ş.a., care, toţi la un loc, „lucrează”, de ani buni de zile, uzitând de diferite metode, sub oblăduirea unor centre ale globalizării şi ecumenismului, precum Consiliul Mondial al Bisericilor, Bousan, Boze, ESSEX, patriarhii, Sfânta Mănăstire „Kikkou”, Kolympari (Creta) sau chiar pe teritoriul Sfântului Munte Athos.

 

În linii mari, SUPER-MEMORANDUMUL la care facem referire constituie o dovadă incontestabilă a faptului că, la ora la care scriem aceste rânduri a fost deja convenită, „în secret“, organizarea a diferite forumuri intercreştine, interreligioase, politice, militare şi în special cele asupra cărora s-a căzut de acord cu ocazia celei de-a X-a Conferinţe a Consiliului Mondial al Bisericilor desfăşurate la Bousan, Coreea de Sud, la sfârşitul anului 2012 şi începutul lui 2013. Astfel, printre „acţiunile“ care mai urmează a fi puse în practică, amintim:

 

  1. Intrarea la guvernare, în Grecia, a lui Alexis Tsipras, adică a unsului cluburilor sioniste şi masone mondiale, preferatul organismelor şi al cluburilor economico-militare internaţionale (vezi ABROSSETTI, Bilderberg, O.N.U., N.A.T.O., U.E., S.U.A. etc.) precum, după cât se pare, chiar şi al SFÂNTULUI MUNTE ATHOS! (amintim că există, în acest sens, acorduri încheiate între Alexis Tsipras, Sfântul Munte şi, bineînţeles, arhiepiscopul Ieronim. OBSERVAŢIE: Aceste acorduri urmează a fi date publicităţii, între cei pomeniţi mai sus existând, de asemenea, şi înţelegerea ca, la momentul potrivit, Sfântul Munte Athos şi arhiepiscopul Ieronim să procedeze la o „dezminţire“, totul pentru a linişti … clerul de rang inferior şi poporul).

 

  1. Întrunirea Marelui Sinod Panortodox, undeva la mijlocul anului 2016, chiar în zi de Cincizecime, la Sfânta Mănăstire „Sfânta Irina“ de la Constantinopol. Hotărârile ce urmează a fi luate la acest sinod au fost deja incluse în SUPER-MEMORANDUMUL al cărui text îl redăm în continuare.

 

  1. Vizita, programată a avea loc la data de 30 noiembrie 2014, a papei Francisc la Patriarhia Ecumenică, ocazie cu care se va săvârşi Sfânta Liturghie comună, la care vor lua parte diferiţi clerici ortododocşi, în frunte cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu etc. Cum este de aşteptat, înainte de aceasta se va proceda la UNIREA ORTODOCŞILOR CU ROMANO-CATOLICII.

 

Toate acordurile încheiate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor şi semnate la Bousan, Coreea de Sud, în număr de peste 60, au fost deja incluse în diferite articole ale SUPER-MEMORANDUMULUI la care facem referire.

 

OBSERVAŢIE: După câte se pare, acest lucru se pare că i-ar fi „neliniştit“ pe unii dintre factorii de răspundere însărcinaţi de către Biserică cu organizarea Marelui Sinod Panortodox din 2016, aceştia fiind de părere că cele cuprinse în prezentul document ar fi trebuit făcute cunoscute publicului larg (popor şi clerici laolaltă) mai târziu şi nu la momentul respectiv, adică în vara anului 2014, şi că informaţiile scurse în mod cu totul ilegal ar fi provocat deja o aşa-zisă „nelinişte“ în popor, încă din vara anului 2014!!!

 

Din păcate, atât la Sfântul Munte Athos, cât şi în cadrul Bisericii Ortodoxe, nu sunt deloc puţini la număr cei ce îşi fac griji privitor la cele ce ni se pregătesc, respectiv referitor la faptul că Patriarhia Ecumenică şi Patriarhul Bartolomeu personal, dar şi alţii … au programat deja crearea şi impunerea unei noi “biserici”, mondiale, timpul rămas până la implementarea celor hotărâte fiind unul foarte scurt.

 

În SUPER-MEMORANDUMUL la care facem referire, capitolul privitor la BISERICĂ, alcătuit din 15 articole, prevede, la Articolul 10, paragraf 10d, următoarele: „Referitor la anularea avatonului la SFÂNTUL MUNTE ATHOS, urmează a fi pusă în practică începând cu data de 1 iunie 2017“.

 

SUPER-MEMORANDUMUL care, aşa după cum am precizat, a fost deja redactat la Strasbourg, la data de 25 – 29 iunie 2014, sub titlul: MEMORANDUM: European Union, the Greek Government and Greek Church, Istanbul Church out of Instanbul, Christines Orthodox Churches, Catholic Churches, Russian Government and Cyprus Government, adică, în traducere liberă, MEMORANDUM încheiat între Uniunea Europeană, Guvernul Greciei, Biserica Greciei, Biserica din Istanbul, cea dinafară de Istanbul, Bisericile Creştin-Ortodoxe şi Catolice, Guvernul Rusiei şi Guvernul Republicii Cipru, a fost semnat de:

  1. Preşedintele Consiliului European, HERMAN VAN ROMPUY, mandatat până la data de 31 octombrie 2014
  2. Reprezentantul Guvernului Greciei, ANDREAS LOVERDOS, ministru al Educaţiei
  3. Reprezentantul Bisericii Greciei, P.S. Gavriil Papanikolaou, Episcop de Diavleia
  4. Reprezentantul Bisericii Constantinopolului, cea de dinafara Constantinopolului, Î.P.S. Teoclit, Mitropolit de Iconiu, Asia Mică
  5. Reprezentantul Patriarhiilor Slave şi al Guvernului Rusiei, IPS Ilarion Arhiepiscop de Volokolamsk, Rusia
  6. Reprezentantul SFÂNTULUI MUNTE ATHOS, egumen Efrem
  7. Reprezentanţii Bisericii şi Guvernului Ciprului, Î.P.S. Neofytos de Morfou şi P.S. Varnava de Trimythoyntos
  8. Reprezentanţii Bisericii Antiohiei, P.S. Ilie de Tripolis
  9. Reprezentanţii Bisericii Alexandriei, P.S. Vasile de Tripolis
  10. Reprezentantul Bisericii Ierusalimului, P.S. Timotei de Vostron.

 

INTRODUCERE

 

Semnat la Strasbourg, în perioada 20-25 iunie 2014,

SUPER-MEMORANDUMUL urmează a fi implementat în perioada 1 mai 2016 – 16 august 2020. Noi, semnatarii acestuia, ne luăm angajamentul ca, în numele celor vizaţi, pe durata aplicării Memorandumului să implementăm toate reformele prevăzute în acesta. Durata de implementare a Memorandumului poate fi prelungită. De asemenea, Memorandumul poate fi pus în practică mai devreme de data oficială convenită pentru implementarea sa.

 

Prevederi MEMORANDUM referitoare la Fondurile de asigurări

şi pensii din Grecia, Cipru şi Uniunea Europeană

 

TOTAL ARTICOLE: 11

 

Articolul 1: Comasarea tuturor Caselor de Asigurări şi Pensii din Grecia şi înfiinţarea a două noi Case până la data de 18.09. 2019, după cum urmează:

 

Casa de Ajutor Social, Reciproc şi Sănătate,

 

Casa de Asigurări agricultori şi muncitorime

 

Articolul 2: Pensii unitare, în cuatum de 560 euro, acordate prin cele două Case de Asigurări şi Pensii, până la data de 30.09.2017, respectiv în cuantum de 365 euro până la data de 30.09.2020.

Articolul 3: Dotarea tuturor asiguraţilor cu card electronic cu credit valabil timp de 365 de zile, care poate fi înnoit doar de Casele de Asigurări pentru încă 365 de zile în mod repetat. Cardul urmează a fi înlocuit în data de 01.12.2017.

Articolul 4: Program al instituţiilor de stat în toate duminicile de peste an, cu program de la orele 12:00 până la orele 20:00, mai puţin în luna august. Reforma urmează a fi implementată începând cu data de 01.01.2017.

Articolul 5: Drept zi liberă pentru toate Casele de Asiguraţi şi Sănătate se stabileşte ziua de sâmbătă, pe tot parcursul anului.

Articolul 6: Pensionarii cu vârsta de 69 de ani vor fi examinaţi de medici specialişti în spaţii special amenajate în cadrul unităţilor medicale.

Articolul 7: Începând cu data de 01.09.2017, vârsta de pensionare se stabileşte la 69 de ani

Articolul 8: Începând cu data de 01.09.2020, vârsta de pensionare se stabileşte la 70 de ani

Articolul 9: Începând cu data de 01.09.2022, vârsta de pensionare se stabileşte la 71 de ani

Articolul 10: Începând cu data de 15.06.2016, se elimină cărţile de muncă şi carnetele de sănătate, pentru toţi asiguraţii Caselor de Asigurări.

Articolul 11: Până la data de 16.09.2016 se prevede unificarea tuturor Caselor de Asigurări şi Pensii.

 

Prevederi ale SUPER-MEMORANDUMUL referitoare la Învăţământ

 

TOTAL ARTICOLE: 12

Articolul 1: ÎNVĂŢĂMÂNT MULTICULTURAL în toate instituţiile de învăţământ din ţară, începând cu data de 11.09.2016

Articolul 2: Începând cu data de 11.09.2017 se anulează toate sărbătorile religioase şi naţionale, la toate instituţiile de învăţământ

Articolul 3: Începând cu data de 11.11.2016, se desfiinţează educaţia religioasă a elevilor

Articolul 4: Începând cu data de 11.11.2016, se vor organiza vizite obligatorii la sinagogă şi moschee pentru toţi elevii de ciclul primar şi, treptat, şi pentru toţi elevii de ciclul gimnazial şi liceal

Articolul 5: Începând cu data de 11.10.2016, la ciclul gimnazial se introduce lecţia de educaţie sexuală, iar începând cu data de 11.09.2016 se furnizează gratuit prezervative tuturor elevilor de ciclu primar.

Articolul 6: Se renunţă la predarea lecţiei de Istorie a Greciei şi la acumularea de cunoştinţe referitoare la Revoluţia Greacă şi se inaugurează cursul de Renaştere Europeană, având în prim plan Revoluţia Franceză şi Italiană a lui Garibaldi de la 1843. Această reformă urmează a fi pusă în practică începând cu data de 11.12.2018

Articolul 7: Începând cu data de 11.12.2017, lecţia de educaţie religioasă va prevedea şi o parte practică pentru toate nivelele de învăţământ.

Articolul 8: Începând cu data de 16.10.2016, se desfiinţează toate sărbătorile naţionale şi paradele.

Articolul 9: Începând cu data de 17.10.2016, pentru toate ciclurile de învăţământ se vor dedica sărbători dedicate mediului înconjurător

Articolul 10: Începând cu data de 16.10.2016 se desfiinţează toate facultăţile de Teologie. Acestea vor fi transformate în Departamente de Filozofie. De asemenea, începând cu data de 11.09.2016 se renunţă la lecţia de religie la toate ciclurile de învăţământ şi începând cu data de 12.09.2016 se introduce lecţia de morală religioasă.

Articolul 11: Începând cu data de 01.01.2017 se va trece la concedierea de profesori din toate ciclurile şi categoriile de învăţământ şi se procedează la introducerea internetului.

Articolul 12:

12.a. Începând cu data de 19.09.2016 se introduc diapozitive pentru susţinerea lecţiei de educaţie sexuală.

12.b. Începând cu data de 20.09.2017 se introduc legitimaţii electronice pentru elevi.

12.c. Se va proceda la instalarea de detectoare de metale în toate instituţiile de învăţământ, indiferent de nivel. Accesul elevilor, al studenţilor şi al profesorilor va fi permis numai în baza unui card de acces.

12.d. Începând cu data de 17.09.2017 se vor organiza excursii cu elevii şi studenţii în locaţii în care este promovată emanciparea sexuală.

12.e. Începând cu data de 16.09.2016 se va începe procedura de emancipare sexuală a elevilor.

 

Prevederi ale SUPER-MEMORANDUMULUI referitoare la Biserica

TOTAL ARTICOLE: 15

 

Articolul 1: Special.

1a. Reforma slujbelor bisericesti, mai ales în ceea ce priveste orele la care vor fi săvârșite. Astfel, in perioada de iarna Sfanta Liturghie va fi savarsita in fiecare dimineata de duminca incepand cu ora 10:00 si pana la orele 11:30, iar in perioada de vara in fiecare duminică dupa-amiaza incepand cu ora 19:30 si pana la ora 21:00. Reforma va fi pusa in aplicare incepand cu data de 17.10.2017.

1b. Incepand cu data de 26.10.2017 vor fi demontate toate catapetesmele din biserici.

1c. Incepand cu data de 01.03.2017, se vor introduce icoane renascentiste, inlocuindu-se astfel arta bizantina.

1d. Incepand cu data de 01.03.2017, in cult se vor folosi si instrumente muzicale.

Articolul 2:

2a. Incepand cu data de 15.08.2017 se renunta la obilgativitatea reverendei pentru preoti in afara sfintelor lacase.

2b. Incepand cu data de 01.05.201(nu apare), clericii vor fi obligati sa renunte la barba si par lung.

Articolul 3: Incepand cu data de 14.08.2018 se vor interzice privegherile din biserici si manastiri.

Articolul 4: Incepand cu data de 15.08.2016 nu vor mai fi sarbatoriti sfintii antisemiti.

Articolul 5: Incepand cu data de 15.09.2016 toti clericii, indifferent de rang, vor proceda la predici antirasiale.

Articolul 6: Incepand cu data de 16.09.2016 se vor elimina imnurile anti-Semite din intreaga Biserica crestina.

Articolul 7:

7a. Incepand cu data de 16.09.2016, in toate bisericile crestin-ortodoxe se va renunta la Utrenie.

7b. Incepand cu data de 19.09.2017 in toate bisericile crestine se vor introduce noi slujbe.

7c. Incepand cu data de 20.09.2016 se va celebra o sarbatoare dedicate mediului inconjurator, in fiecare an la data de 5 iunie, precum si o sarbatoare dedicata pamantului, in data de 14 aprilie.

7d. Incepand cu data de 01.07.2016 se va introduce o sarbatoare dedicata holocaustului evreiesc, cu o slujba speciala in toate bisericile crestine. Sarbatoarea va fi tinuta de trei ori pe an, mai precis in datele de 27 ianuarie, 21 aprilie si in Duminca lui Toma.

7e. Incepand cu data de 15.07.2017 vor fi desfiintate toate sarbatorile nationale.

Articolul 8

8a. Reformarea tuturor sarbatorilor tinute de Bisericile crestine (nu se specifica la ce data).

8b. Inaugurarea de noi sarbatori in cadrul Bisericilor crestine.

8c. Incepand cu data de 17.04.2017 in toate Bisericile crestine se va desfiinta avatonul.

8d. Începând cu data de 01.05.2017, Organizaţia Naţiunilor Unite va prelua controlul Bisericii Creştine Unite

8e. Începând cu data de 01.05.2017, Ierusalimul va deveni capitală spirituală.

8f. Începând cu data de 01.05.2017 se desfiinţează Patriarhiile Ierusalimului, Alexandriei, Antiohiei şi cele Slave, mai puţin Patriarhia Moscovei.

8g. Începând cu data de 01.05.2016, vor mai funcţiona doar trei patriarhii ale Bisericii Creştine Unite, respectiv Patriarhia Rusiei, Patriarhia Romei şi Patriarhia Constantinopolului.

8h. Începând cu data de 17.07.2017 toate seminariile teologice vor fi transformate în şcoli de religie.

Articolul 9:

9.a. Facultatea de Teologie de la Chalki va fi redeschisă la data de 17.07.2017

9.b. Biserica Greciei se angajează, din fonduri proprii, precum şi din fonduri europene, să întreţină lăcaşuri de închinăciune ale musulmanilor.

9.c. De asemenea, începând cu data de 01.09.2016, Biserica Greciei se angajează să permită funcţionarea de lăcaşuri de închinăciune ale budiştilor şi, în general, ale oricărui cult.

9.d. Începând cu data de 20.09.2016, se vor organiza cursuri pentru toţi credincioşii, în cadrul tuturor centrelor religioase de pe lângă toate Bisericile creştine, indiferent de convingerile religioase ale cursanţilor.

 

Articolul 10:

10.a. Începând cu data de 20.05.2017 se vor introduce noi slujbe inter-religioase, cu acompaniament de instrumente muzicale şi în cadrul tuturor Bisericilor creştine

10.b. Începând cu data de 20.10.2017 se introduc, în toate Bisericile creştine, instrumentele muzicale şi se vor organiza concerte nu doar cu caracter religios chiar în interiorul bisericilor.

10.c. Începând cu data de 01.05.2017 se vor organiza concerte antirasiste în incinta şi în afara lăcaşurilor de închinăciune, asemănătoare celor organizate în mod regulat de Bisericile creştine.

10.d. Începând cu data de 01.06.2017 se desfiinţează avatonul la Sfântul Munte Athos.

10.e. Începând cu data de 01.09.2017 toate Bisericile creştine vor accepta unirile federale şi multinaţionale.

10.f. Începând cu data de 01.09.2018, O.N.U. preia rolul de Guvern Mondial şi de moderator în uniril internaţionale.

 

Articolul 11:

11.a. Începând cu data de 15.08.2017, conducător al Bisericii creştine devine Vaticanul.

11.b. Începând cu data de 20.11.2017 şi până la data de 18.08.2018, la Sfântul Munte Athos vor fi instalaţi monahi din toate tagmele romano-catolice (papistaşi), precum şi practicanţi ai cultelor păgâne.

11.c. Începând cu data de 01.04.2018, la Sfântul Munte Athos se vor pune în funcţiune telegondole şi alte sisteme inovatoare şi se vor aduce statui aparţinând religiilor păgâne. Sfântul Munte Athos va fi transformat în parc ecologic de tip bizantin, în unitate statală independentă, în centru de promovare a unei noi orientări creştine, în centru păgân şi bizantin de venerare şi îndrumare, în centru de promovare a unei noi orientări şi muzici bisericeşti.

 

Articolul 12:

Începând cu anul 2016, toate bisericile creştine se vor adapta noii realităţi a Erei celei Noi.

 

Articolul 13:

13.a. Începând cu data de 17.07.2017, sediul Patriarhiei Ecumenice se mută în Insula Patmos, Grecia, în Sfântul Munte Athos sau în insula Samothraki, şi se vor înfiinţa treu centre ale acesteia.

13.b. Începând cu data de 01.11.2017, în cadrul Bisericilor creştine vor fi numiţi în funcţii de conducere persoane ce au împlinit vârsta de 28 de ani.

 

Articolul 14:

14.a. În diferite insule din Grecia, dar şi în Cipru şi la Sfântul Munte Athos se vor organiza simpozioane pe teme de ecologie, precum şi conferinţe pe tema unirii internaţionale.

14.b. Începând cu data de 15.08.2017, toate Bisericile creştine vor accepta desfiinţarea statelor naţionale şi înfiinţarea de unităţi statale multinaţionale, multicentrice, multiculturale şi multireligioase, precum şi înfiinţarea de unităţi statale cu caracter religios, de tipul Patriarhiei Ecumenice.

14.c. Începând cu data de 16.10.2014, în cadrul Bisericii Creştine Ortodoxe se vor desfiinţa stranele şi cântăreţii şi se vor introduce coruri.

Articolul 15:

15.a. Acordurile menţionate mai sus vor fi validate de un Sinod Ecumenic al Bisericilor Creştin-Ortodoxe, ale cărui lucrări vor avea loc în perioada 19.06.2016 – 09.07.2016. Acordurile de mai sus au fost deja ratificate de:

– Preşedintele Consiliului Europei, HERMAN VAN ROMPUY, mandatat până la 31 octombrie 2014,

– Reprezentantul Guvernului Greciei, ANDREAS LOVERDOS, ministru al Educaţiei,

– Reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, Î.P.S. Teoclit, Mitropolit de Iconiu,

– Reprezentantul SFÂNTULUI MUNTE ATHOS, egumen Efrem,

– Guvernul şi Biserica Ciprului, prin P.S. Varnava, Episcop de Trimythoyntos, şi Î.P.S. Neofythos, Mitropolit de Morfou,

– Patriarhia Ierusalimului, prin Î.P.S. Timotei, Mitropolit de Vostron.

– Patriarhia Alexandriei, prin Arhiepiscop Vasile de Tripolis,

– Patriarhia Antiohiei, prin Arhiepiscop Ilie de Tripolis,

– de toate Bisericile Ortodoxe Slave şi Biserica Rusiei, prin Preafericitul Ilarion, Arhiepiscop de Volokolamsk,

– de Vatican, prin cardinalul Walter Kasper.

15.b. Cu acordul Patriarhiei Ierusalimului, cele patru dogme creştine vor trece sub administrarea a patru autorităţi, respectiv O.N.U., UNESCO, Biserica Rusiei şi Vatican (începând cu data de 01.05.2017)

15.c. Articol lămuritor: Bunurile mobile şi imobile ale entităţilor amintite vor trece în administrarea comună a Bisericilor creştin-ortodoxe, împreună cu organismele statale şi suprastatale amintite mai sus.

 

Prevederi ale SUPER-MEMORANDUMULUI

referitoare la spitale şi sistemul de sănătate

 

TOTAL ARTICOLE: 8

 

Articolul 1: Spitalele vor face distincţie între vârstnici şi tineri. Începând cu 08.09.2017. vârstnicii vor fi examinaţi în spaţii special amenajate.

Articolul 2: Dreptul la internare în spitale îl vor avea doar posesorii de card de asigurat. Începând cu data de 08.09.2017, accesul neasiguraţilor în spitale va fi interzis.

Articolul 3:

3a. Începând cu data de 01.08.2017, se va limita numărul spitalelor.

3b. Începând cu data de 16.09.2017, se vor amenaja, în cadrul spitalelor, spaţii speciale de detenţie.

3c. Începând cu data de 17.07.2018 se vor înfiinţa centre experimentale în cadrul spitalelor.

Articolul 4: Începând cu data de 17.06.2017, toate serviciile social vor identifica electronic cetăţenii. Excepţie constituie prim-ajutorul acordat în cadrul spitalelor.

Articolul 5: Începând cu data de 17.08.2017, se interzic specializările multiple.

Articolul 6: Începând cu data de 17.08.2017, se va proceda la comasarea spitalelor şi la înfiinţarea de unităţi spitaliceşti multifuncţionale.

Articolul 7:

7a. Începând cu data de 17.08.2017, se vor introduce carduri de sănătate obligatorii pentru toţi cetăţenii şi cadrele medicale.

7.b. Începând cu data de 19.09.2017 vor fi desfiinţate toate centrele de prim-ajutor şi protecţie socială.

 

Prevederi ale SUPER-MEMORANDUMULUI referitoare la reforma administrativă

 

Articolul 1: Începând cu data de 16.06.2017, toţi cetăţenii Comunităţi Europene şi ai Federaţiei Ruse vor fi identificaţi electronic, iar prevederile prezentului articol vor fi acceptate de toate bisericile creştine.

Articolul 2:

2a. Începând cu data de 17.10.2017 se va proceda la desfiinţarea statelor naţionale şi la înfiinţarea de state federale, unele cu caracter zonal şi capitală proprie.

2b. Începând cu data de 14.08.2017 se va proceda la înfiinţarea unui stat dualist în insula Cipru.

2c. Începând cu data de 19.10.2017, O.N.U. va prelua conducerea tuturor religiilor de pe planetă.

2d. Începând cu data de 14.08.2018, pe întreaga planetă se va proceda la înfiinţarea de centre religioase sub patronajul Consiliului Mondial al Bisericilor. Astfel de centre vor funcţiona în localitatea Ammochostos, Cipru, începând cu data de 14.08.2018 şi două asemănătoare la Constantinopol, mai precis la Biserica „Sfântul Fanurie‘‘ şi la Biserica „Sfânta Sofia‘‘.

Articolul 3: Începând cu data de 19.11.2016, se va acorda statut legal tuturor emigranţilor sosiţi în statele Uniunii Europene, necondiţionat.

Articolul 4:

4a. Începând cu data de 16.08.2016, vor intra în vigoare drepturile homosexualilor. Aceştia vor putea face parade în mod regulat şi liber, pe toate drumurile oraşelor Comunităţii Europene.

4b. Începând cu data de 16.05.2016, se va proceda la legalizarea căsătoriilor între homosexuali, a căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi a înfierii de copii de către cuplurile homosexuale.

4c. Începând cu data de 18.05.2016, se va proceda la liberalizarea relaţiilor sexuale între persoane ajuns la vârsta majoratului (19 ani) şi persoanele majore.

4d. Începând cu data de 18.11.2016, se va proceda la liberalizarea transmisiunilor televizate şi în presă ale programelor sexuale şi se va permite circulaţia liberă a cât mai multe reviste pornografice, în toate ciclurile de învăţământ.

4e. Începând cu data de 19.12.2016, se vor putea înfiinţa case de toleranţă în apropierea unităţilor de învăţământ de toate gradele, în întreaga Comunitate Europeană, precum şi în interiorul cazarmelor militare.

4f. Începând cu data de 22.12.2017, se vor preda, la toate nivelele, lecţii de sex plătit, nu doar de către cadre didactice, ci chiar de către angajate ale caselor de toleranţă.

 

Articolul 5: Începând cu data de 22.12.2017, se va permite pornografia infantilă pe internet, pentru copii cu vârste mai mari de 14 ani.

Articolul 6:

6a. Începând cu data de 10.12.2016, se va proceda la desfiinţarea statelor naţionale şi la instituirea unui guvern mondial.

6b. Începând cu data de 20.09.2016, se va proceda la legalizarea homosexualităţii în cadrul instituţiilor de învăţământ. În acest sens, în toate unităţile de învăţământ se vor preda lecţii referitoare la homosexualitate.

Articolul 7:

7a. Începând cu data de 21.09.2017, se va proceda la legalizarea noilor culte, respectiv se va inaugura Noua Eră.

7b. Începând cu data de 01.03.2017 se va proceda la desfiinţarea drapelului elen şi a tuturor drapelelor europene, precum şi a tuturor sărbătorilor religioase în Europa.

7c. Începând cu data de 21.03.2017 se vor introduce sărbători dedicate mediului înconjurător.

7d. Începând cu data de 20.04.2017, vor fi coborâte drapelele greceşti şi bizantine arborate la intrarea în instituţiile publice, de învăţământ şi în biserici.

7e. Începând cu data de 17.03.2018 se va proceda la înfiinţarea, pe teritoriul Uniunii Europene şi Sfântului Munte Athos, de mânăstiri mixte de monahi şi monahii de toate dogmele şi religiile.

Articolul 8:

8a. Începând cu data de 15.05.2016, vor fi promovate cât mai multe proiecte de legi împotriva discriminării rasiale, care vor fi votate de toate parlamentele europene.

8b. Începând cu data de 21.10.2017, se vor încuviinţa convenţiile de convieţuire şi în ceea ce-i priveşte pe homosexuali şi la abrogarea caracterului obligatoriu al căsătoriei religioase şi civile în întreaga Uniune Europeană.

8c. Începând cu data de 01.05.2016, se va proceda la legalizarea crematoriilor (incinerarea morţilor).

8d. Începând cu data de 20.05.2016 se vor interzice, în întreaga Uniune Europeană, înmormântările religioase şi se va introduce treptat obligativitatea incinerării morţilor.

8e. Începând cu data de 22.05.2016, Biserica va fi de acord cu incinerarea morţilor, referitor la persoanele care doresc slujbă de înmormântare.

8f. Începând cu data de 23.05.2016 se vor renunţa, în toate ţările Uniunii Europene, la jurământul pe Sfânta Biblie şi la cel religios pentru oamenii politici, prefecţi, primari, studenţi etc.

8g. Începând cu data de 24.05.2016 nu vor mai fi permise slujbe de sfinţire în Parlament, instituţii de învăţământ şi publice, la fel ca în întreaga Uniune Europeană.

 

Articolul 9:

9a. Începând cu data de 25.05.2016, în întreaga Uniune Europeană se va renunţa la depunerea jurământului de către parlamentari.

9b. Începând cu data de 11.09.2016, slujbele de sfinţire vor fi interzise în toate unităţile de învăţământ.

9c. Începând cu data de 12.09.2016, se va renunţa la botezul obligatoriu al copiilor mici şi se va introduce procedura de stabilire a prenumelui nou-născutului direct la oficiile de Stare Civilă.

9d. În toate instituţiile de învăţământ universitar şi de interes public, precum şi în cadrul tuturor ministerelor din ţările membre ale Uniunii Europene, se va proceda la crearea de arhive electronice. În acest sens, vor fi montate sisteme de amprentare şi recunoaştere iris, astfel încât accesul tuturor cetăţenilor, elevi, cadre didactive, studenţi şi oameni politici să se facă în instituţiile amintite doar în acest fel. Reforma urmează a fi pusă în aplicare începând cu data de 29.10.2017.

 

Articolul 10:

10a. Conform modelelor oferite de NATO, începând cu data de 30.01.2017 se va proceda la înfiinţarea de armate multinaţionale şi la renunţarea la armatele naţionale. În paralel, stagiul militar nu va mai fi satisfăcut în statele membre ale Uniunii Europene unde mai este încă obligatoriu.

10b. Începând cu data de 30.03.2017 se va introduce semnătura electronică obligatorie pentru toţi cetăţenii, în relaţiile cu statul multinaţional al Uniunii Europene.

 

Articolul 11:

11a. Începând cu data de 1 mai 2016, noi, semnatarii prezentului SUPER-MEMORANDUM, ne angajăm să implementăm reformele de mai sus, în paralel cu un Memorandum intern referitor la înţelegerea şi colaborarea religioasă în cadrul Uniunii Europene (începând cu data de 01.05.2016) şi un alt Memorandum intern referitor la colaborarea cu Uniunea Europeană (începând cu data de 01.05.2016). Implementarea reformelor prevăzute în prezentul MEMORANDUM pot fi amânate doar câteva luni, mai precis 9 (nouă). În cazul în care implementarea acestor reforme va întârzia mai mult de 9 luni, statul naţional care se face vinovat de aceasta se obligă la plata unei amenzi în cuantum de 20.000 de euro, plus penalităţ în cuantum dublu, în cazul în care amenda nu este achitată la timp. De asemenea, această amendă va fi plătită şi de fiecare din ministerele fostului stat naţional, respectiv Ministerul Învăţământului, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Apărării, dar şi de toate Bisericile creştine.

11b. Implementarea reformelor de mai sus se poate face chiar şi un an mai devreme de data stabilită prin Memorandum. În acest caz, bisericile şi fostele autorităţi statale vor beneficia de un „bonus“ în cuantum de 500.000 de euro din partea Autorităţii Europene pentru Reforme.

11c. Noi, semnatarii prezentului înscris, ne obligăm să restaurăm regalitatea democratică, în special în Grecia, până la finele anului 2016. În ceea ce priveşte Grecia, ne angajăm, de asemenea, până la finele anului 2016, să reînviem vechile religii păgâne recunoscute de fostul stat.

11d. Autoritatea Europeană pentru Reforme va funcţiona începând cu data de 01.05.2016.

11e. Începând cu data de 01.05.2016, se prevede înfiinţarea Biroului European pentru Reforme, cu un capital iniţial de 800.000.000 de euro.

11f. Începând cu data de 13.07.2017 se înfiinţează Uniunea Mediteraneanu Regională, din care vor face parte toate ţările din bazinul Mării Mediterane. Biroul European de Coordonare al uniunii va avea sediul în Sfântul Munte Athos şi va funcţiona începând cu data de 17.12.2017.

11g. Începând cu data de 21.01.2016 un Birou pentru Reforme de Mediu va funcţiona în Dubrovnik, Croaţia.

11h. Începând cu data de 22.01.2016, se va înfiinţa un Birou de reforme New-Age în Barcelona.

11i. Începând cu data de 23.11.2016, se va proceda la înfiinţarea unui nou Birou European pentru Reforme Religioase, coordonat de un Centru Religios de la Vatican, în urma semnării acordurilor aferente cu Uniunea Mediteraneană, O.N.U., Consiliul Mondial al Religiilor. Sediul acestui birou, care va funcţiona începând cu data de 24.11.2016, va fi la Paris.

 

Semnatarii acordurilor de mai sus sunt:

– Preşedintele Consiliului European, HERMAN VAN ROMPUY,

– Reprezentantul Guvernului Greciei, ANDREAS LOVERDOS, ministru al Educaţiei,

– Reprezentantul Bisericii Greciei, P.S. Gavriil Papanikolaou, Episcop de Diavleia,

– Reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, Î.P.S. Teoclit, Mitropolit de Iconiu,

– Reprezentantul SFÂNTULUI MUNTE ATHOS, egumen Efrem,

– Reprezentanţii Bisericii şi Guvernului Ciprului, P.S. Varnavam Episcop de Trimythonytos şi Î.P.S. Neotytos, Mitropolit de Morfou,

– Reprezentantul Bisericii Ierusalimului, Î.P.S. Timotei, Mitropolit de Vostron,

– Reprezentantul Bisericii Alexandriei, Preafericitul Ilie, Arhiepiscop de Tripolis,

– Reprezentantul Bisericilor Ortodoxe Slave şi al Federaţiei Rusiei, Preafericitul Ilarion, Arhiepiscop de Volokolamsk, Rusia,

– Reprezentantul Vaticanului, cardinalul Walter Kasper,

– Reprezentantul Vaticanului, cardinalul Angelo Scola, cardinal al Milanului,

– Reprezentantul Consiliului Mondial al Bisericilor, Andre Varkan,

– Reprezentantul Bisericii Albaniei, Î.P.S. Policarp, Mitropolit de Artgyrokastros.

– Reprezentantul Bisericii Antiohiei, P.S. Ilie de Tripolis,

 

Subsemnaţii ne angajăm în implementarea tuturor acestor reforme începând cu data de 1 mai 2016 şi cel târziu până la data de 16 august 2020, astfel încât, începând cu data de 1 mai 2016, să survină schimbarea şi să sărbătorim intrarea în Noua Eră.

Subsemnaţii ne angajăm să schimbăm Sfântul Munte Athos, Grecia şi să înfiinţăm pe cuprinsul acestuia mânăstiri ale tuturor religiilor, dogmelor şi tagmelor monahale de la Vatican.

 

Subsemnaţii ne angajăm la acestea şi în numele celor ce ne vor urma la conducere, în sensul implementării reformelor stabilite de comun acord.

 

De asemenea, ne rugăm unuia şi singurului Dumnezeu, precum şi omului, ca acesta să se arate (reveleze) în lume și să rezolve toate problemele planetei.

 

  1. Declaraţie complementară: Prezentul înscris constituie SUPER-MEMORANDUM local şi priveşte Grecia, Republica Cipru, Rusia şi Uniunea Europeană, precum şi SUPER-MEMORANDUM ce priveşte Bisericile Constantinopolului, Greciei, Ierusalimului, Alexandriei, Antiohiei, Patriarhiilor Slave, Rusieişi Sfântului Munte Athos. Bisericile amintite au semnat deja SUPER-MEMORANDUMUL cu celelalte Biserici creştine din Uniunea Europeană.
  2. Declaraţie complementară: Bisericile Creştin-Ortodoxe obligă şi statele aparţinătoare să implementeze reformele convenite.
  3. Declaraţie complementară: Se anexează un MEMORANDUM special privind Cooperarea Bisericească şi Statală cu Uniunea Europeană. Noi, semnatarii MEMORANDUMURILOR de mai sus ne angajăm, în cel mai scurt timp posibil, să implementăm reformele stabilite începând cu data de 1 mai 2016.
  4. Declaraţie complementară: Procedăm la metamorfozarea statelor şi a entităţilor bisericeşti autocefale, drept pentru care ne bucurăm, având în vedere că urmează să schimbăm întreaga structură bisericească şi statală. Inaugurăm de acum Noua Eră şi, începând cu data de 01.05.2016, vom inaugura şi Noua Stare de Fapte.
  5. Declaraţie complementară: Ne asumăm răspunderea referitor la reforma administrativă şi bisericească şi referitor la reînfiinţarea Bisericii celei Una. De asemenea, ne asumăm răspunderea referitor la înfiinţarea Forţelor Armate şi Miliţieneşti Multinaţionale, în vederea menţinerii ordinii şi a siguranţei pe drumurile, în pieţele publice şi în toate oraşele din ţările membre ale Uniunii Europene. La fel vom proceda şi referitor la apărarea tuturor Bisericilor, de către forţele amintite mai sus.
  6. Declaraţie complementară: Noi, conducătorii religioşi şi politici, semnatari ai prezentului înscris, ne luăm angajamentul de a colabora strâns şi intens cu Poliţia Mondială (I.P.T.F.), aşa cum aceasta a fost înfiinţată la data de 21.09.2001 şi îşi are sediul provizoriu în Washington, precum şi cu Forţele Federale Americane pentru Gestionarea Situaţiilor Speciale (F.E.M.A.) cu sediul în Washington şi Baltimore, aşa cum acestea au fost înfiinţate la data de 17.11.1984. În colaborare cu Armata Europeană, înfiinţată la Constantinopol la data de 26.10.2001 şi având sediul provizoriu în localitatea Mons, Belgia, şi cu celelalte autorităţi militare europene şi locale, forţele amintite mai sus vor asigura ordinea şi siguranţa în toate fostele state naţionale ale Uniunii Europene şi în toate Bisericile creştine, precum şi pentru toate dogmele şi religiile de pe teritoriul Uniunii Europene.

 

De asemenea, ne asumăm răspunderea de a proceda la monitorizarea tuturor cetăţenilor, în vederea asigurării siguranţei, lucru care se va realiza prin montarea de camere de supraveghere de ultimă generaţie în toate instituţiile europene, în toate oraşele Uniunii Europene, în mănăstiri, biserici şi instituţii publice. De asemenea, ne asumăm răspunderea referitor la înfiinţarea Poliţiei Religioase.

Implementarea reformelor de mai sus va începe la data de 02.05.2016.

Noi, semnatarii prezentului înscris, ne angajăm, începând cu data de 1 iunie 2016, să asigurăm siguranţa şi ordinea publică.

Urmează semnăturile (în anexă, lista semnatarilor SUPER-MEMORANDUMULUI încheiat între 25 şi 29 iunie 2014).

Responsabil privitor la publicarea şi expedierea SUPER-MEMORANDUMULUI, Kereth Tanais.

 

P.S. COMENTARIU: Înscrisul tradus mai are ataşate alte 40 de articole ale LEGII SUPREME aferente care, de asemenea, a fost votată şi de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, constituindu-se astfel în cel mai periculos înscris emis vreodată de aceste centre internaţionale. Ne rezervăm dreptul de a o publica…

 

 

 

traducere dupa originalul din greacă

 

ΦΡΙΚΗ Ισοπεδωση Των ΠΑΝΤΩΝ

 

 

 

Momerandum – Υπερμνημονιο Στην Παιδεία

 

 

 

sursa: Apokalypsisnow

 

 

////////////////////////////////////////

 

CAT MAI E? Expert ONU: Libertatea religioasă trebuie restrânsă dacă se opune homosexualității / Prim-ministrul Suediei: vom obliga preoții să cunune homosexualii

 

 

Iata doua stiri extrem de ingrijoratoare:

 

 

 

Maurizio Blondet: ONU: La libertà di religione “non è assoluta”. Va ridotta se si oppone ai LGBT., traducere OrtodoxInfo:

 

 

Noul expert LGBT la ONU: Libertatea religioasă „nu este absolută”, trebuie restrânsă dacă se opune homosexualității

 

Națiunile Unite s-au dotat cu un expert și apărător al LGBT. Acesta se numește Vitit Mountarbhorn, e tailandez, profesor de Drept și, bineînțeles, homosexual militant.

 

Proclamat de organul suprem la nivel global ca „Expert ONU în problemele LGBT”, acesta a subliniat strategia pe care vrea să o pună în aplicare pe durata celor trei ani a mandatului său. Mountarbhorn și-a încadrat programul într-unul mai vast, numit Sustainable Development Goals (Scopurile Dezvoltării Durabile), de unde reiese strânsa legătură cu LGBT-ul.

 

Acesta a promis abrogarea legilor împotriva sodomiei și a căsătoriilor dintre persoanele cu același sex. Va interzice prin lege să se mai vorbească despre orice tendință LGBT ca fiind o „boală” sau o „tulburare”. Va integra atât empatia pentru gender (identitate de gen), cât și divestitatea sexuală încă din copilărie etc..

 

Cei prezenți, reprezentanții celorlalte state membre ONU, au avut cereri de sfaturi și idei despre cum să promoveze drepturile LGBT în câmpul lor de acțiune.

 

Mountarbhorn a cerut de la UNESCO să se îngrijească de educația primară, deoarece în modul acesta copiii „vor fi născuți și crescuți de la vârste fragede” cu adevărate concepte față de „orientarea sexuală și identitatea de gen”. Acesta a avertizat că orientările sexuale „nu sunt categorii închise” și a promis protecția sa oricărei alte orientări inimaginabile momentan. De exemplu: de ce nu am proteja reprimarea pedofiliei pe copiii morți (nu există un termen pentru a exprima asta, momentan…), coprofagia cu leșurile (animalele moarte aflate în descompunere)?!

 

Agenția UN Habitat (Agenția Națiunilor Unite pentru Așezări Umane) a cerut juristului să le indice liniile directoare pentru a integra drepturile LGBT în noua planificare urbană.

 

UNICEF (Fondul Națiunilor Unite pentru Copii) a făcut apel către state pentru „a fi recunoscute ca familii cuplurile LGBT cu copii”.

 

UNFPA (Fondul Națiunilor Unite pentru Populație) – ce promovează avortul și sterilizarea – s-a angajat a promova „evenimente cu grupuri religioase ce susțin avorturile și drepturile LGBT”. Însă aceste drepturi există? Vor trebui create intenționat?

 

Henk Jan van Schothorst, de la Transatlantic Christian Council, a încercat să obiecteze: ce se va întâmpla dacă drepturile LGBT vor intra în conflict cu religiile și credințele lor? Răspunsul tailandezului a fost:

 

„Există drepturi absolute și drepturi care nu sunt absolute. De exemplu libertatea de exprimare și libertatea religioasă nu sunt drepturi absolute și pot fi restrânse dacă e necesar”.

 

Astăzi suntem toți ocupați să-l observăm pe Donald Trump, care, printre alte nedreptăți, a propagat ideea de închidere a ONU, l-a desemnat ca judecător la Curtea Supremă pe Neil Gorsuch, un profesor de Drept care s-a opus întotdeuna legalizării eutanasierii.

 

„E contrar valorilor noastre europene”, spune Mogherini.

 

În lipsă de altceva, voi pune aici articolul Patriziei Fermani, apărut în Riscossa Cristiana, ce arată adevărata dimensiune a problemei noastre, a oilor fără păstor în fața acestui nou drept global.

 

Caracatița homosexuală și strategia ei – de Patrizia Fermani

 

Caracatița homesexuală, acum sub protecția morală și culturală a credincioșilor, a început să-și întindă tentaculele în primul rând peste școală. Nu contează că Italia este îngropată sub avalanșe și cutremure. Dimpotrivă, cu atât mai bine dacă cineva este puțin distras de alte tragedii. Obiectivul de a-i aduce pe cei tineri în stadiul de a nu gândi rațional devine mult mai atractiv. Și, în același timp, părinții stau și admiră. Asta pentru că au început să aibă o idee puțin neclară despre ceea ce înseamnă paternitate și maternitate. Părinții au în urechi vocile robotizate ale prezentatorilor TV, iar în ochi au obscenitatea dusă la normal de către aceștia.

 

Mai mult decât atât, aproape nimeni nu mai ia în considerare faptul că orice relație homosexuală contrazice ordinea naturală. Se modifică instinctul de supraviețuire al speciei și nevoia naturală a omului de a se perpetua (prin intermediul familiei).

 

Cu ajutorul mass-mediei, normalizarea homosexualității ne-a pus deoparte nonvaloarea.

 

Însă normalitatea întunecă noul fenomen al homosexualității, adică chiar sistemul puterii organizat și structurat, care a făcut dintr-o înclinație sexuală denaturată un berbec ce sparge porțile cetății și are ca scop să distrugă familia, echilibrul generațiilor viitoare și a libertăților fundamentale. O forță neexperimentată înainte, care subminează societatea umană, infiltrându-se în fiecare centru nervos.

 

Întotdeauna s-a atras atenția asupra homosexualității. Ea este în contrast cu structurile familiale, asta din punct de vedere ontologic și, deci, cu nevoile esențiale ale societății. E semnificativ faptul că, în contextul relațiilor sentimentale dintre bărbații tineri, nu a apărut niciodată o figură paternă. Acest fenomen a rămas pe marginea vieții pubice chiar și atunci când a avut o răspândire remarcabilă, mai ales în condițiile speciale de mediu sau existențiale, cum ar fi: cele din campaniile militare sau viața de marinar, care nu au vrut niciodată să schimonosească relațiile matrimoniale.

 

Homosexualitatea vrea să reprime întreaga societate

 

Astăzi, orice persoană ce și-a păstrat rațiunea ar trebui să fie capabila să admită că homosexualitatea, îmbrăcată într-o armură de luptă, a devenit punctul central al mișcării politice. Aceasta vizează cucerirea unei puteri hegemonice cu totul nouă, care încearcă să sugrume întreaga societate, în conformitate cu un vast proiect mondial.

 

Cu toate acestea, în fața unui inamic care-și umflă pieptul cu o așa incredibilă aroganță – care încearcă să denatureze buna desfășurare a vieții în comun, reușind să dicteze legi scandaloase împotriva inteligenței și a bunului-simț – nu vin aduse nici măcar cele mai elementare apărări. Societatea, confuză și absentă, pare să nu reușească a lua în considerare nici amploarea amenințării, nici miza jocului.

 

Există motive mai profunde de ordin politic și cultural, interne aceleiași societăți, adăugate cu tristețe absenței bisericii care, după ce a renegat legea naturală, divină și principiile sale morale fundamentale, a abandonat turma.

 

Pentru a găsi motivele acestei lipse de apărare (sau o apărare complet ineficace) în fața agresivității homosexualității, trebuie să ne uităm în primul rând la înțeleapta strategie pe care o pun în aplicare și la armele pe care le folosesc.

 

Prima etapă a acestei strategii a fost, după cum este bine cunoscut, acea a „normalizării” relațiilor homosexuale prin expunerea lor insistentă și dezinhibată. Fenomenul introdus în viața de zi cu zi a devenit familiar și, deci, inofensiv. Acesta s-a transformat, cu ajutorul birocrației, într-o variantă normală a sexualității.

 

Asta pentru că pofta vine mâncând, mișcarea homosexuală și-a stabilit obiective din ce în ce mai ambițioase, cu scopul de a se institui ca forță social-politică și de a câștiga, cu timpul, putere hegemonică prin intermediul legilor. Este vorba despre obținerea unei protecții tot mai mari, ce se va termina prin ridicarea homosexualtății la rang de valoare, ștergând astfel și orice raționament moral negativ, încă latent măcar în generațiile taților.

 

De aici, pasul către impunerea socială ar trebui să fie scurt și modelul homosexualității și transsexualității ar trebui să câștige chiar și demnitate pedagogică, atât ca să fie răspândite în școlile de orice nivel. Această răsturnare de situație făcută cu ajutorul legilor nu a fost o acțiune prea curajoasă în timpul creșterii relativismului etic și juridic. S-ar putea conta pe competiția dintre doi factori decisivi: pe de o parte distrugerea treptată a principiilor sistemului și a întelegerii dreptului, iar pe de altă parte descompunerea moralității colective.

 

Totul se bazează pe terenul șubred al micului catolicism progresist, dar și pe cel primitor de sânga, pseudointelectual, jurnalistic, academic, întreprinzător și jurisprudențial.

 

Nimic mai bun decât a miza chiar pe libertate, egalitate și iubire. Adică pe cele două „valori” importante ale democrației europene occidentale din `89, care, prin definiție, garantează orice proces civil. În timp ce a treia valoare, astăzi în vogă, derivată din creștinism, este o tentație romantică eternă, deoarece este capabilă să depășească orice obstacol moral și poate să calmeze conștiința punând în surdină exigențele rațiunii.

 

Mai mult, libertatea și egalitatea au fost ustensilele folosite pentru a forța legea morală, naturală în centrul creștinismului. Nu zadarnic, în numele lor, De Sade a ridicat orice perversiune sexuală la rangul de manisfest al unei filosofii „politice”. Produse premature ale unei idei degenerate.

 

Libertatea, fără nicio referire la un principiu superior, diferit de voința și așteptările personale, dă individului iluzia că este capabil să se lipsească de Dumnezeu și că poate renunța la rațiune, ghidându-se doar după propriile „emoții”. Ea deschide calea dominației celui mai capabil de a manevra voința altora după bunul lui plac. Povestea lui Adam, a Evei și a șarpelui ne-a schițat schema premonitorie. De aceea Iisus ne-a amintit că numai adevărul ne face liberi.

 

În numele libertății, acum douăzeci de ani, legea penală a transformat infracțiunile contra moralității publice și cinstea în jigniri la adresa libertății personale. În 2010,Comitetul Miniștrilor Uniunii Europene a recomandat statelor membre să facă licite raporturile homosexuale cu un minor, dacă există acordul acestuia.

 

Inițial, adunarea constituantă nu s-a gândit să introduca orientarea sexuală printre modalitățile de discriminare, considerând-o, pe bună dreptate, o obișnuință privată, indiferentă pentru legiuitor. Însă, odată cu Tratatul de la Lisabona, am fost obligați să o însușim.

 

Dacă toate variantele și variațiunile sexualității sunt bune, datorită libertății, toate merită aceleași drepturi (asta prin respectarea principiului egalității). Legea presupune recunoașterea unui interes obiectiv, demn de protecție. În momentul în care vor fi legiferate drepturile persoanelor de același sex, vom ajunge la recunoșterea ca valoare a homosexualității. Pentru a atinge acest obiectiv îndrăzneț, trebuie să se pregătească terenul: este necesar să se vorbească despre „drepturile homosexualilor”, inventându-le și proclamându-le înainte ca legea să le atribuie.

 

Prin mijloace persuasive, homosexualitatea a reușit să implementeze ideea că discriminarea ar trebui să fie prima regulă (poruncă) dată „societății civile”. Cetățeanul perfect, „patriot” european, afectat de gândul că a aruncat cojile de ou la gunoi, ce are în jurul lui doar persoane frumoase anti-Trump, nu ar vrea să fie suspectat de homofobie și de atitudini discriminatorii. Acesta asigură mișcării homosexualilor confort moral și politic. Cu toate acestea, pentru că există întotdeauna pericolul ca cineva să se trezească și să se răzvrătească, trebuie pregătit terenul anticipat, eliminând eventualii oponenți. Pentru o adevărată prevenire trebuie amenințarea cu sancțiune penală.

 

Homosexualitatea și-a propus să pună mâna pe putere prin intermediul legilor. Însă legile nu se fac singure. Ele sunt rezultatul ideilor, iar ideile celor care votează legile trec astăzi prin filtrul comun al unei omogenizări culturale care depășește orice afinitate politică.

 

Toți vorbesc aceeași limbă lipsită de conținut, au aceleași principii degenerate, folosesc aceleași categorii distorsionate.

 

Poate în orizontul lumii noi, dominată de câțiva deținători selecți ai puterii economice, este același individ steril, monitorizat îndeaproape și destinat doar muncii de jos. Caracatița homosexuală poate acționa în mod eficient în a-l modela.

 

Înainte să fie prea târziu, putem doar spera că întreaga societate se va trezi din acest somn al rațiunii și va tăia șireturile în care s-a lăsat legată voluntar.

 

Însă… posibil să fie deja prea târziu.

 

 

 

sputnik.md: Prim-ministrul Suediei: vom obliga preoții să cunune homosexualii

 

 

 

Prim-ministrul Suediei a declarat că toți preoții trebuie să fie obligați să oficializeze cununia între homosexuali, în caz contrat trebuie să plece.

 

Prim-ministrul suedez, Stefan Lofven a sugerat că toți preoții ai Bisericii Suedeze trebuie să fie obligați să cunune cuplurile de gay, în pofida poziției Bisericii Luterane prin care membrii clerului trebuie să dispună de dreptul să refuze cununia persoanelor de același sex.

 

„Căsătoriile” între persoane cu preferințe homosexuale au fost legalizate în Suedia în anul 2009, însă preoților le-a fost rezervat dreptul să refuze efectuarea ceremoniei de cununie, conform legislației naționale…

 

Acest lucru s-ar putea schimba, sugerează în comentariul său despre rolul preoților în societate oferit de Lovfen unei reviste bisericești.

 

Prim-ministrul a declarat în cadrul interviului că „preoții care refuză să cunune cuplurile homosexual trebuie să-și caute o altă vocație”.

 

„Noi, social-democrații lucrăm pentru a ne asigura că toți preoții vor cununa toate persoanele, inclusiv cuplurile homosexuale”, a declarat Lofven în interviul oferit revistei Kyrkans Tidning.

 

„Vedem aici o paralelă cu medicul care refuză să efectueze avortul. Dacă activați în calitate de medic și refuzați să efectuați un avort, poate că ar trebui să vă căutați o altă ocupație… Același lucru e valabil și pentru preoți”, a declarat el.

 

Documentele oficiale ale bisericii spun că ceremoniile religioase sunt oferite atât heterosexualilor, cât și homosexualilor.

 

Deși nu se pronunță împotriva căsătoriilor homosexuale, Biserica Suedeză își menține poziția potrivit căreia niciun preot nu poate fi obligat să oficializeze o cununie între persoanele de același sex.

 

În interviul oferit, Lofven, care nu este o persoană religioasă, a susținut ingerința politicului în practicele religioase, afirmând că „biserica trebuie să se ridice în favoarea egalității între oameni”.

 

 

 

Comentariu saccsiv:

 

Iată ce spunea Sfântul Nil Athonitul în profeția sa:

 

Cand se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va intuneca mintea omului de toate patimile cele trupesti ale curviei, si foarte mult se va inmulti necredinta si faradelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut, schimbandu-se fetele oamenilor, si nu se vor mai cunoaste fetele barbatilor de ale femeilor, pentru nerusinata imbracaminte si a parului din cap.

 

Curviile, preacurviile, sodomiile, hotiile si omorurile, in vremea aceea, vor fi pe toate drumurile. Pentru savarsirea acestor mari pacate, oamenii vor fi lipsiti de darul Sfântului Duh, pe care l-au primit la Sfantul Botez, precum si de mustrarea constiintei. Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoti credinciosi si evlaviosi si va fi vai de crestinii care se vor afla in lume, caci isi vor pierde cu totul credinta, nevazand la nimeni lumina cunostintei.

 

Citiți vă rog și:

 

APOCALIPSA A INCEPUT. Dar asta pricep doar cei ce inteleg PROFETIA Sfantului Nil Athonitul

Urâciunea pustiirii: Olanda deschide calea (și) pentru legalizarea pedofiliei

SUPER – MEMORANDUMUL: NOUA SUPER-RELIGIE MASONICĂ MONDIALĂ şi BISERICA în perioada 2016-2020

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Un raport ONU cere guvernelor să forțeze religiile să accepte agenda LGBT

 

Sursa: https://mucenicul.wordpress.com/2023/07/13/credeati-ca-nu-o-sa-se-ajunga-aici-v-ati-inselat-un-raport-al-onu-cere-guvernelor-sa-forteze-religiile-sa-accepte-agenda-lgbt/

 

 

Victor Madrigal-Borloz, expert independent al ONU privind orientarea sexuală și identitatea de gen

 

Libertatea religioasă se termină acolo unde încep drepturile LGBT. Aceasta este concluzia unui nou raport al Organizației Națiunilor Unite privind dreptul la libertatea de religie și credință. ONU face apel la infiltrarea religiilor din interior pentru a promova agenda homosexualilor și a transsexualilor.

 

(C-Fam/InfoCatolic) Raportul invită guvernele să amenințe și să pedepsească liderii religioși și organizațiile care nu se conformează doctrinei LGBT și, într-un mod inedit și fără precedent, invită guvernele să destabilizeze religiile din interior prin sprijinirea facțiunilor pro-LGBT din cadrul diferitelor confesiuni religioase.

 

Expertul independent al ONU privind orientarea sexuală și identitatea de gen, Victor Madrigal Borloz (*), autorul nominal al raportului, nu-și ascunde intenția de a crea un „nou spațiu normativ” în care guvernele să impună standarde LGBT acceptabile pentru religii.

 

„Limitele stabilite în însăși concepția libertății de religie și de credință, inclusiv drepturile și libertățile fundamentale ale persoanelor LGBT, sunt cheia compatibilității depline a libertății de religie și de credință cu toate acțiunile necesare pentru a combate violența și discriminarea împotriva lor”, conchide el la finalul raportului său, așa cum a fost relatat de C-Fam.

 

Potrivit lui Stefano Gennarini de la C-Fam, clerul și alți angajați religioși ar trebui să fie amenințați să se conformeze regulilor prietenoase cu LGBT sau să suporte consecințele, conform concluziilor raportului. Guvernele ar trebui să încurajeze instituțiile religioase să stabilească modul în care reprezentanții acestor instituții ar trebui să fie trași la răspundere pentru promovarea discriminării împotriva persoanelor LGBT sau a persoanelor cu „diversitate de gen”.

 

Spunând că este un păcat se încalcă drepturile omului

 

Potrivit raportului, dacă religiile propovăduiesc că comportamentul homosexual este un păcat sau că sexul este o realitate biologică imuabilă, acestea încalcă legislația privind drepturile omului.

 

„Există unele zone întunecate în care persoanele LGBT sunt considerate păcătoși și cetățeni de mâna a doua, care trebuie disprețuiți și abuzați”, se arată în raport.

 

Sunt susținuți și cei pro-avort

 

Madrigal-Borloz a făcut apel la statele membre ale ONU pentru a se adresa liderilor religioși și instituțiilor care sunt de acord cu ideologia homosexuală și transsexuală. În acest sens, a susținut în mod expres mai multe grupuri religioase disidente, cum ar fi Catholics for Choice, care promovează avortul, și Muslims for Progressive Values, care promovează problemele homosexualilor și ale transsexualilor. De asemenea, a lăudat viziunea umaniștilor nereligioși despre sex ca fiind un „atribut evolutiv, fără semnificație intrinsecă”.

 

Madrigal-Borloz susține că persoanele care se identifică drept homosexuali sau lesbiene au „dreptul de a avea acces la spiritualitate în condiții de egalitate cu toți ceilalți”. El concluzionează, prin urmare, că, dacă toate religiile nu susțin ideile pro-LGBT, persoanele care se identifică astfel vor fi marginalizate și excluse, ceea ce le va cauza durere, probleme psihice și poate duce la sinucidere, încălcându-le în cele din urmă drepturile omului.

 

„Pentru mulți indivizi, religia lor face parte din fundamentul sentimentului lor de identitate, sursa adevărului”, explică el.

 

În centrul raportului se află opinia conform căreia sexualitatea și identitatea de gen sunt drepturi fundamentale la același nivel, dacă nu chiar mai înalt, decât libertatea religioasă.

 

„Toți credincioșii, inclusiv liderii de religii și culte, au o orientare sexuală și o identitate de gen, iar toate persoanele LGBT au convingeri”, se arată în raport.

 

În plus, raportul face declarații privind interpretarea scripturală și teologia. Acesta denunță drept „dogmatice” sau invenții moderne „homocolonialiste” interpretările scripturilor iudeo-creștine care condamnă homosexualitatea și afirmă că moralitatea homosexualității este o „chestiune de dezbatere teologică”.

 

Raportul contestă faptul că lucrătorii din domeniul sănătății se pot opune, din motive religioase, acordării de avorturi sau de tratamente și intervenții chirurgicale de „afirmare” – de exemplu, amputări – chiar și copiilor. De asemenea, acesta neagă faptul că furnizorii de bunuri și servicii, cum ar fi cofetarii sau florarii, pot refuza să ofere servicii unor persoane sau sărbătoriți pe motiv de obiecție de conștiință. Acesta susține că școlile parohiale nu pot concedia profesori pe baza orientării lor sexuale sau a identității de gen.

 

În cele din urmă, Madrigal-Borloz promovează căsătoria homosexuală ca fiind un drept al omului mai important decât libertatea religioasă. El insinuează chiar că clericii ar trebui să fie obligați să oficieze „căsătorii” homosexuale cu prețul pierderii privilegiului de a oficia căsătorii recunoscute legal.

 

„O abordare bazată pe drepturile omului se opune direct concepțiilor despre familie care exclud persoanele LGBT”, explică el.

 

Atacul pe multiple planuri al raportului împotriva libertății religioase va fi prezentat marți după-amiază Consiliului pentru Drepturile Omului de la Geneva.

 

(*) Victor Madrigal-Borloz este un avocat din Costa Rica. De la 1 ianuarie 2018, este expert independent al Organizației Națiunilor Unite în materie de orientare sexuală și identitate de gen.

 

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

Sataniștii conduc lumea

 

Publicat

de Teodosie Paraschiv

 

Scopul urmărit de acești sataniști este să arunce lumea în haos, ca din haos să se nască o lume nouă, așa cum o visează ei, adică aplică principiul „Ordo Ab Chaos”. Nu poți clădi ceva cu totul nou până nu dărâmi ce este vechi. Nu poți instaura în lume dominația luciferică până ce nu distrugi creștinismul și toate valorile creștine.

 

Fostul șef al FBI Ted Gunderson spune următoarele:

 

Am invetigat personal cazul atentatului cu bombă din Oklahoma City. Rezultatul: mușamalizare uriașă. Asasinarea lui Jack Kennedy, acoperire uriașă. Asasinarea lui Bobby Kennedy mușamalizare uriașă. World Trade Center? Mușamalizare uriașă. Terorismul: îl folosesc ca o scuză pentru a ne deposeda de drepturile constituționale și libertățile civile. Illuminati, Bilderberg, Noua Ordine Mondială globalistă sunt elementul din spatele nostru. Se încadrează cu toții în mișcarea satanică. Și această mișcare s-a infiltrat în comunitatea noastră de informații. În trecut marile noastre FBI și CIA.”

 

Cum va arăta lumea visată de acești sataniști ne-o spun chiar ei.

 

Ascultați ce spune satanistul Yuval Noah Harari, consilierul satanistului Klaus Schwab:

 

„După mii de ani în care oamenii au fost conducătorii acestei lumi, acum puterea și autoritatea se mută de la oameni la computere. Și la majoritatea oamenilor vor deveni inutili din punct de vedere economic și neputincioși din punct de vedere politic, astăzi începem să vedem crearea unei noi clase de oameni inutili. La fel ca în timpul revoluției industriale din secolul al XIX-lea, când s-a creat noua clasă muncitoare, prolitariatul, acum revoluția inteligenței artificiale începe să creeze clasa inutilă de oameni.”

 

Cu alte cuvinte lumea va fi condusă de inteligența artificială, iar oamenii vor fi înlocuiți cu roboți. În acest context, așa cum spune Harari, va apare clasa „mâncătorilor inutili”, care trebuie eliminată. Altfel lumea va fi greu gestionabilă de Elita satanică.

 

Am putea rezuma planul lui Klaus Schwab în următoarele cuvinte:

 

Cel puțin 4 miliarde de „mâncători inutili” vor fi eliminați până în anul 2050 prin războaie limitate, epidemii organizate de boli fatale cu acțiune rapidă și foame.

 

Energia, hrana, apa vor fi menținute la niveluri de subzistență pentru non-elite, începând cu populațiile albe din Europa de Vest și America de Nord și apoi răspândindu-se la alte rase.

 

Populația din Canada, Europa de Vest și SUA va fi decimată mai rapid decât pe alte continente, până când populația lumii va atinge un nivel gestionabil de 1 miliard, dintre care 500 de milioane vor consta din rase chineze și japoneze, selectate pentru că sunt oameni care au au fost înregimentați de secole și care sunt obișnuiți să se supună autorității fără îndoială.

 

Din momentul în care va exista lipsă de hrană și apă artificială și îngrijire medicală pentru a reaminti maselor că însăși existența lor depinde de bunăvoința Comitetului celor 300.

 

Ceea ce trebuie să înțelegem este faptul că avem de înfruntat demoni, nu oameni. Războiul este duhovnicesc și a început de mulți ani. Acceptarea sistemului înseamnă renunțarea la orice libertate și acceptarea statului de sclav. Iar ceea ce trebuie să facem este să ne opunem sistemului, să ieșim din el cât mai repede. Și nu este vorba doar de schimbarea locului, ci mai ales de schimbarea vieții și a atitudinii noastre față de sistem.

 

Dacă suntem în război, atunci este timpul să ne apărăm!

 

Klaus Schwab:

 

„Viitorul nu doar că este aici, viitorul este construit de noi [Elita satanistă n.n.], o comunitate puternică, cum sunteți voi, cei de aici. Deținem mijloacele de a îmbunătăți [înrobi n.n.] starea lumii.”

 

L-a ales cineva pe satanistul de Klaus Schwab, sau pe Soros, să dicteze politica lumii? Nu oamenii, nu popoarele, ci demonii. Klaus Schwab promovează implementarea unui plan luciferic, malefic, care are ca scop decimarea populației și înrobirea celor rămași. Este de la sine înțeles că, așa cum spunea David Spangler, nimeni nu va intra în noua eră fără acceptarea unei inițieri luciferice. Cu alte cuvinte, creștinilor li se va interzice să mai existe.

 

Voi încheia cu o altă afirmație a satanistului Yuval Harari:

 

„Cel mai simplu mod de a capta atenția oamenilor este să-i sperii. Așa suntem noi construiți, precum animalele. Deci dacă dorești să distrugi atenția publicului de la problemele reale, precum corupția guvernamentală, deteriorarea sistemului de sănătate sau a sistemului educațional, cel mai bun lucru, este să găsești un inamic extern care amenință supravețuirea națiunii și care atrage imediat atenția asupra sa.

 

Terorismul omoară o mână de oameni nevinovați și aveți toate guvernele alertate și milioane de oameni îngroziți. Schimbările climatice (induse) pot ucide nu o mână de oameni, ci milioane și miioane de oameni. Și ar trebui să punem schimbările climatice mult deasupra terorismului.

 

Există mai puțin spațiu pentru a critica guvernul, pentru că atunci când ești imediat etichetat ca trădător. Precum acest război, acum când într-o urgență națională trebuie să ne unim cu toții în jurul guvernului și oricine se opune sau critică guvernul este declarat drept trădător. Am văzul asta de-a lungul istoriei. Deci este aceeași logică, ca și cea cu terorismul din vest, după cum am spus. De foarte multe ori în situații în care nu există amenințări reale, liderii produc amenințări artificiale.”

 

Tare de tot!

  1. Pentru distragerea atenției de la ce faci, sperie pe oameni cu o amenințare externă (virusul inventat care nu se vede). Corupția guvernamentală a atins cote maxime, sistemul de sănătate este distrus pentru ca oamenii să moară cu zile și sistemul educaționat și el distrus pentru ca oamenii să fie mai ușor de manipulat.

 

  1. Inventează schimbările climatice, prin folosirea de armament meteo, genn HAARP, pentru a convinge oamenii să accepte mai ușor controlul total și renunțarea la libertate și intimitate.

 

  1. În aceste condiții cei care demască tradările efectuate de guvernanți, în cârdășie cu sistemul bancar, și Elita satanistă, trebuie declarați trădători, după zicala „hoțul strigă, prinde hoțul”. Și încheie uimitor. Când nu există amenințări reali, guvernele inventează amenințări inexistente sau artificiale.

 

Nu vă mai lăsați manipulați!

 

https://codulbibliei.editura-fotini.ro/blog/2022/10/21/satanistii-conduc-lumea/

 

/////////////////////////////////////////

 

Spurgeon. Triumf, tragedie, triumf – de Nicolae Geantă

 

 

NICOLAE GEANTĂ

Era o vineri seara când Londra devine furnicar. A doua zi trebuia să predic la o nuntă.

Întâmplător sau nu am ajuns în Elephant and Castle. La Metropolitan Tabernacle din sudul Greater London. Iar una dintre dorințele mele era, de mult timp, să urc măcar odată la amvonul de unde a predicat CH Spurgeon. Nu, nu am reușit. (Era destul de înserat pentru asta. Atunci nici nu știam că impunătoarea clădire din London SE1 6SD nici măcar nu mai era fosta biserică a Prințului Predicatorilor. Care, a ars în 1898, apoi a fost bombardată în WW2, în 1941. Acum e o clădire refăcută din 1957). Am reușit decât să facem o rugăciune. Și să mulțumim încă odată Domnului că într-o zi, de pe fereastra cerului a scăpat printre telurici pe Spurgeon. Apoi, am discutat cu micul grup ce mă însoțea despre Prințul predicatorilor. Despre trimf, tragedie și din nou triumf. Spurgeon, proaspăt ales pastor la New Park Street Chapel (1854) polariza mii de oameni din orașul cu trei milioane de locuitori la vremea aceea. Ascultătorii săi nu erau numai londonezi ci veneau din tot Regatul Britanic. „Era ca o cometă care lumina cerul”, îl descriau ziarele londoneze. Dar totodată criticat de detractori. Că e „grosolan în vorbire”, „necioplit”, un „bădăran de la țară”. Nu știu de ce dar astfel de adjective mi-a fost dat des urechilor să le-aud! Virusul defăimării nici azi nu s-a stins. Mai mult decât atât erau unii care se așteptau (și probabil sperau) ca mulțimile să se plictisească de CHS și de predicile lui. Exact cum erau (și mai sunt și azi) unii care abia așteptau să se plictisească oamenii de Cireșarii! Dar ca întotdeauna aveau să fie dezamăgiți. Duminică de duminică numărul auditoriului creștea. Astfel, biserica păstorită de Spurgeon nu mai încăpea în clădirea din New Park Street Chapel.

 

Întâi au închiriat Exeter Hall, apoi sala muzicală din Surrey Gardens din Kennington. Chiar dacă sala muzicală era numită „casa diavolului”. Spurgeon zicea că „e gata să meargă și în casa diavolului ca să câștige suflete pentru Hristos”. Chiar așa, dacă Satan vine să câștige suflete chiar în biserică noi de ce nu am câștiga oameni pentru Hristos din „casele diavolului”? La Surrey Gardens au venit 17.000 de persoane. Din ei 5000 au rămas afară. Pentru că sala avea numai 10.000 de locuri. Dar inevitabilul s-a produs. Cineva a strigat că „se prăbușesc balcoanele”, altcineva că este „foc”. Oamenii s-au panicat, și în goana de a părăsi sala scara de la balcoane s-a rupt. Au fost morți. Spurgeon a leșinat. Calomniatorii l-au ciuruit! A numit experimentul „o noapte întunecată a sufletului”. Și totuși CHS a continuat predicile la Surrey Gardens. Cu până la 10.000 de ascultători în sală! Construcția unei biserici cu 15.000 locuri devenise obiectivul principal al congregație și-al lui Charlie.

 

După tragedie, la 7 octombrie 1857, Spurgeon a predicat la Crystal Palace, o sală de trei ori mai lungă decât St. Paul’s catedral. Când toți au intrat la slujbă fuseseră înregistrați 23.654 persoane! A fost cea mai mare adunare în fața căreia a predicat CHS vreodată! Atunci avea numai 23 de ani! Predica sa a fost foarte directă. „Prințul” a început prin a denunța păcatul. A vorbit îmăpotriva imoralității de pe străzile Londrei, împotriva patronilor de fabrici care batjocoreau salariații, împotriva ingineriilor financiare care înșelau oamenii! Asta înseamnă curaj. Demnitate. Fermitate. Apoi a continuat cu măreția lui Dumnezeu în fața căruia toți vom sta la judecată! Ce-ar putea face atunci păcătoșii? Și a finalizat cu podul dintre pământ și Cer, cu Hristos. „El a murit ca noi să nu mai murim”, i-a asigurat predicatorul. Peter Morden, unul din biografii lui Spurgeon spune că „scopul lui CHS nu era să caute faima, ci să placă totdeauna Domnului. Pe el nu-l interesau mulțimile, ci convertirile!” Pasiunea lui era să vestească Evanghelia celor ce aveau nevoie. Și mai avea o mare pasiune pentru sfințenie. Secretul rodirii lui Spurgeon? 1- Credincioșia față de mesajul Evangheliei. 2 – Puterea lui Dumnezeu. Simplu, nu? Noi aplicăm?

 

Metropolitan Tabernacle, cea mai mare biserică nonconformistă a Angliei victoriene, a fost construit din necesitate. Finalizată în martie 1861, capela care a costat 31.000 lire (din donații), nu a avut 15.000 locuri cum s-ar fi dorit, ci numai 6000. Locația aleasă a fost Elephant and Castle, un loc proeminent lângă râul Tamisa, în sudul Londrei, parțial pentru că se credea că ar fi locul incendierii martirilor din Southwark. Din acest motiv piatra de temelie a clădirii este moto-ul: „Sângele martirilor este sămânța bisericii”. Charles Haddon Spurgeon a păstorit biserica timp de 38 de ani.

 

Erudit de clasă înaltă, cercetător profund (minim 6 ore pe zi), „Prințul” care sfătuia predicatorii că trebuie să stea cu „Biblia într-o mână și cu ziarul în alta”, predica la Tabernacle de trei ori pe săptămână. Dar cu celelalte evenimente din afara amvonului uneori predica de 10 ori pe săptămână! A tipărit 3563 de predici. Până la 1900 peste 100 de milioane de copii ale acestora au fost vândute, traduse în 23 de limbi. În 1905 se estima că dacă ar fi puse cap la cap, predicile tipărite și vândute ale lui Spurgeon ar ajunge dela Pământ la Lună! Dar acum la peste 130 de ani dela trecerea sa în veșnicie?

 

Triumful lui Spurgeon nu a constat numai în predicare. A scris o mulțime de cărți și studii, din toate domeniile. A revizuit 4000 de comentarii biblice! (Dacă nu erau bune scria pe ele: „nu spune nimic”, „nu vă umpleți rafturile cu ele”, „umplutură”, „complet nefolositor”!). Totul era destinat în ajutorul „colegilor pastori și predicatori”. Triumful lui a continuat întemeind un colegiu de pastori, un orfelinat, o societate de literatură creștină și revista The Sword and the Trowel . Peste 200 de biserici noi au fost începute numai în regiunile păstorite de studenții săi. În 1887, spre sfârșitul slujirii sale, Spurgeon a scos biserica din Uniunea Baptistă din cauza influenței tot mai mari a liberalismului teologic în Uniune. Mi-a plăcut enorm declarația lui: „mă declar un calvinist, nu ezit să iau numele de baptist, dar dacă sunt întrebat care este crezul meu, răspund: Isus Hristos!”

 

Munca asiduă l-a extenuat. Da, sunt predicatori care ajung „istoviți de ascultare”. Când a fost sfătuit de medici să nu mai facă nimic, Spurgeon a întrebat: „Și cât o să mai trăiesc?”, „Ceva peste trei ani”,  „Și dacă slujesc?”, „Vreo 6 luni!” a spus doctorul. „Atunci mai bine să mor ostenit decât ruginit!”, a exclamat Prințul predicatorilor.

 

La 31 ianuarie 1891 Prințul predicatorilor a trecut în veșnicie. Cu câteva ore mai devreme, Joseph Harald, credinciosul său secretar personal, s-a uitat pe fereastra hotelului unde locuia CHS. A strigat-o pe Susannah, soția pastorului: „veniți, văd o mulțime de îngeri!”. Ea nu i-a văzut. Dar ei venise să-l ducă triumfător pe pastorul Spurgeon Acasă. La serviciul său funerar pe amvonul Tabernacolului Biblia era deschisă la Isaia 45:22 „Priviți la Mine și veți fi salvați, toate marginile pământului”. Erau un omagiu glorios: Spurgeon îndreptase toată viața atenția oamenilor spre Hristos!

 

Mi-a plăcut enorm de mult o declarația a sa „Scrieți-mi viața pe cer. Nu am nimic de ascuns!”. Aș vrea să putem spune și noi aceasta…

 

Viața poate fi plină de triumf. Dar și de tragedii. Însă trebuie luptat să terminăm glorios. Fii unul dintre cei ce vor intra triumfător pe porțile Cerului!

 

PS: Nu am putut urca la amvonul lui CH Spurgeon de la Tabernacle. Dar am putut să țin în mâini o Sfântă Scriptură de-a sa și un caiet de însemnări. La Barking, la biserica Genesis, păstorită de prietenul meu Florin Antonie.

 

Sursă și text Nicolae.Geantă

 

https://www.voceacrestinilor.com/editoriale/spurgeon-triumf-tragedie-triumf-de-nicolae-geanta/

 

///////////////////////////////////////////////

Când ne bazăm cu fermitate pe Cuvântul lui Dumnezeu, Lumea ne percepe pe noi ca fiind sursa problemei – Amir Tsarfati

 

 

Există două povești biblice cu care majoritatea oamenilor sunt familiari, inclusiv cei care nu au citit niciodată Biblia. Aceste povești sunt David și Goliat și Daniel în groapa leilor. Ambele sunt povești remarcabile despre bărbați care au avut încredere într-un Dumnezeu adevărat și viu și s-au încrezut în El complet în fața unei mari adversități. Pentru David, ei știu despre Goliat. Pentru Daniel, ei știu despre lei.

Acești doi mari oameni au mai avut și un alt lucru în comun în experiențele lor distincte:

 

1 Samuel 17:28 – „Eliab, fratele lui cel mai mare, care-l auzise vorbind cu oamenii aceştia, s-a aprins de mânie împotriva lui David. Şi a zis: „Pentru ce te-ai pogorât tu şi cui ai lăsat acele puţine oi în pustie? Îţi cunosc eu mândria şi răutatea inimii. Te-ai pogorât ca să vezi lupta.”

 

Daniel 6:3-5 – „Daniel însă întrecea pe toate aceste căpetenii şi pe dregători, pentru că în el era un duh înalt, şi împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăţia. Atunci, căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce priveau treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău. Atunci, oamenii aceştia au zis: „Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui!”

 

Zicala veche „unele lucruri nu se schimbă niciodatăˮ este potrivită aici, deoarece observăm că David, un om după inima lui Dumnezeu, a fost insultat și atacat verbal de propria sa familie. Daniel, un om credincios fără greșeală în ceea ce privește slujba sa, a fost atacat și acuzat fals de colegii săi. Aceste lucruri fac adesea parte din experiența de viață a credincioșilor și în prezent. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

 

Trăim într-o epocă în care lumea vede creștinii ca pe o problemă. Unii dintre acești oameni pot fi în propria noastră familie, iar cu siguranță mulți sunt colegi de muncă sau colegi de școală.

 

Luca 21:16-19 „Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu. Dar niciun păr din cap nu vi se va pierde. Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre.

 

Cuvântul „urâțiˮ înseamnă „a detestaˮ, iar lumea de astăzi detestă pe cei care consideră adevărurile biblice drept fapte. Când stăruim în Cuvântul lui Dumnezeu și ne continuăm drumul în El, lumea ne vede ca pe o problemă. Cu toate acestea, Dumnezeu ne vede ca pe niște credincioși. David avea dreptate și propriul său frate l-a atacat verbal. Daniel avea dreptate și a ajuns în groapa leilor.

 

Ce trebuie să ne amintim din aceasta este că, mii de ani mai târziu, oamenii de astăzi, mulți dintre ei care nu au citit niciodată Biblia, încă știu despre David și Daniel. Însă, nu știu nimic despre Eliab sau despre guvernatori și satrapi (satrapul era un guvernator provincial). În aceste două povestiri celebre, lumea își amintește de cei credincioși, nu de adversarii lor.

 

Proverbele 24:10 – „Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este putereaˮ.

 

David nu s-a clătinat când a văzut pe Goliat, iar Daniel nu s-a clătinat când a aflat că colegii lui aveau ceva împotriva lui. Trăim într-o perioadă de necazuri în care tot felul de lucruri rele sunt rostite împotriva noastră pe nedrept. Dar nu trebuie să ne clătinăm sau să ne pierdem curajul. Trebuie să fim tari în Domnul și în puterea Lui.

 

Romani 8:11 – „Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.ˮ

 

Amintește-ți că David și Daniel erau doar oameni. A fost credința lor în Dumnezeu care i-a făcut puternici. Dacă vrei să-ți lași amprenta în lumea aceasta, lasă ca faptul că ai fost găsit credincios chiar și în fața adversității să fie amintit. Capacitatea de a face acest lucru este deja în tine. Pentru că același Duh care L-a înviat pe Hristos din morți locuiește în fiecare creștin născut din nou, dându-le puterea de a înfrunta adversitatea prin puterea Domnului.

 

Cei care au făcut-o în trecutul îndepărtat sunt încă cunoscuți în prezent în zilele noastre. Să facem ca numele nostru să fie printre ei în viitor.

 

Amin, Vino Doamne Isuse.

 

De Amir Tsarfati

 

Sursă text și foto: Harbingersdaily

 

 

 

https://www.voceacrestinilor.com/editoriale/cand-ne-bazam-cu-fermitate-pe-cuvantul-lui-dumnezeu-lumea-ne-percepe-pe-noi-ca-fiind-sursa-problemei-amir-tsarfati/

 

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////

Necazul cel Mare

 

Primesc în fiecare an mai multe apeluri telefonice de la oameni – unii dintre ei miniștri – care mă întreabă dacă cred că suntem în Necaz. Răspund mereu spunându-le că, atunci când va începe Necazul, oamenii care sunt pe pământ nu vor trebui să sune pe nimeni pentru a afla cu siguranță dacă a început sau nu. Necazul va fi un iad viu cu un grad de violență care este de neegalat în toată istoria.

 

Biblia ne oferă multe informații despre această oribilă perioadă de șapte ani care se apropie cu pași repezi. Întreaga carte a lui Tefania este dedicată ei. În plus față de multe alte pasaje din Vechiul Testament, precum Isaia 24, paisprezece capitole din cartea Apocalipsa se concentrează asupra ei (Apocalipsa 6-19). Dar, în ciuda tuturor acestor informații, există multe mituri referitoare la Marele Necaz care circulă printre creștini. De exemplu, mulți susțin că prima jumătate a acestei perioade de timp va fi pașnică și că doar a doua jumătate va fi caracterizată de un război intens. Alte concepții greșite se referă la Antihrist și Biserică.

 

Bazele Biblice

 

Înainte de a lua în considerare unele dintre aceste mituri și concepții greșite, să ne familiarizăm cu conceptul necazului. De unde vine ideea și ce înseamnă?

 

Conceptul

 

Prima mențiune a Necazului din Biblie se găsește în Deuteronom 4: 27-30. Înainte ca Copiii lui Israel să intre în Țara Făgăduinței, Moise i-a avertizat că, dacă ar fi necredincioși lui Dumnezeu, vor fi împrăștiați între națiuni. Apoi a profețit că „în zilele din urmă” vor avea parte de „suferinta”, iar rezultatul va fi „întoarcerea lor la Domnul”.

 

Secole mai târziu, Ieremia a folosit aceeași terminologie atunci când s-a referit la necaz. El l-a numit „vremea necazului lui Iacov” (Ieremia 30: 7). În mod similar, Daniel l-a numit „vremea necazului” și a profețit că va fi cea mai gravă perioadă de necazuri din istoria poporului evreu (Daniel 12: 1). Maleahi a declarat că va fi un timp de rafinare pentru evrei, ca atunci când argintul este purificat prin foc (Maleahi 3: 1-4). Și Zaharia a folosit aceleași imagini când a profețit că două treimi din poporul evreu vor pieri în acest timp. Dintre rămășițele rămase, el a scris: „Eu [Domnul] voi aduce a treia parte prin foc [și] le voi curata așa cum se curata argintul …” (Zaharia 13: 8-9).

 

Scopul

 

Evreii nu vor fi singurii care vor suferi în această perioadă de necazuri de neegalat. Biblia arată clar că toate națiunile lumii vor suferi calamități catastrofale. Isaia spune că va fi „o zi de socoteală” pentru toate națiunile lumii (Isaia 2: 10-17).

 

Tefania spune că „tot pământul va fi devorat în focul geloziei lui Dumnezeu” (Țefania 1:18). Iată cum a spus psalmistul Asaf: „O cupă este în mâna Domnului și vinul spumează … cu siguranță, toți cei răi de pe pământ trebuie să se scurgă și să-i bea băuturile” (Psalmul 75: 8).

 

Durata

 

Profetul Daniel a definit lungimea necazului. El a spus că Dumnezeu își va îndeplini toate scopurile Sale pentru poporul evreu într-o perioadă de 70 de săptămâni de ani (490 de ani). Șaizeci și nouă din acele săptămâni de ani (483 de ani) ar duce pana la moartea lui Mesia. Ultima săptămână a anilor avea loc la sfârșitul veacului, chiar înainte de întoarcerea lui Mesia (Daniel 9: 24-27). Această săptămână finală de ani (7 ani) corespunde Necazului, pentru că, așa cum a spus Daniel, va marca momentul în care „prințul care va veni” va „face pustiu” – fiind o referință la Antihrist.

 

Momentul stabilit de Daniel este confirmat în cartea Apocalipsei, unde necazul este împărțit în două perioade de câte 3 ani și jumătate (Apocalipsa 11: 3,7 și 13: 5). Punctul de despărțire între cele două jumătăți ale necazului va avea loc atunci când Antihristul se dezvăluie pe sine, intrând în Templul reconstruit din Ierusalim, oprind jertfele și declarându-se zeu (Matei 24:15; 2 Tesaloniceni 2: 3-4; și Apocalipsa 13: 5-6).

 

Momentul inceperii

 

Când va începe această perioadă cumplită? Biblia spune în termeni generali că va începe după ce evreii s-au strâns din nou și au fost reînființați în patria lor și în orașul lor sacru Ierusalim.

 

Mai exact, Biblia spune că va începe într-un moment în care toată lumea se va aduna împotriva lui Israel cu privire la cine va controla orașul Ierusalim (Zaharia 12: 2-3). Pe scurt, suntem chiar în pragul Necazului, de astăzi, în timp ce asistăm la Națiunile Unite, Uniunea Europeană, Vatican și națiunile arabe cerând evreilor să-și predea suveranitatea asupra Ierusalimului.

 

Evenimentul specific care va marca numărătoarea inversă de șapte ani a necazului va fi semnarea unui tratat de pace între Israel și dușmanii săi arabi – un tratat care va permite evreilor să își reconstruiască Templul (Daniel 9:27).

 

Natura

 

Groaza de neegalat a Necazului este explicată în detaliu atât în ​​Scripturile ebraice, cât și în Noul Testament. Isaia a scris că va fi o zi de „teroare a Domnului” când „mândria oamenilor va fi smerita” (Isaia 2: 10,17,19). Țefania a proclamat că va fi o „zi a mâniei”, „o zi de necaz și stramtorare” și „o zi de distrugere și pustiire” (Țefania 1:15). Bărbații se vor împiedica ca orbi și „sângele lor va fi vărsat ca praful” (Țefania 1:17).

 

Această imagine tristă este ecou în Noul Testament. Isus a spus că va fi un timp al necazului „așa cum nu s-a întâmplat de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi vreodată” (Matei 24:21). De fapt, Isus a spus că va fi atât de groaznic încât, dacă nu ar fi oprit la sfârșitul celor șapte ani, ar duce la distrugerea vieții (Matei 24:22). Apostolul Ioan afirmă că haosul va fi atât de mare încât conducătorii lumii se vor târâi în peșteri și vor striga ca stâncile munților să cadă asupra lor (Apocalipsa 6: 15-16).

 

Conceptii gresite

 

Cu acest fundal biblic, să ne îndreptăm acum atenția asupra unor concepții greșite care există cu privire la Necaz. Cinci dintre cele mai importante pe care le-aș identifica sunt enumerate mai jos:

 

-Antihristul se va ridica la puterea lumii prin viclenie, flatare și înșelăciune.

 

-Întreaga lume va merge la Antihrist în temere și adorație.

 

-Evreii îl vor accepta pe Antihrist ca Mesia lor.

 

-Vor fi 3 ani și jumătate de pace urmată de 3 ani și jumătate de război.

 

-Antihristul va fi cel mai strălucit și mai eficient lider din istoria lumii.

 

Ridicarea Antihristului la putere

 

Ideea că Antihristul se va ridica la puterea mondială prin viclenie și diplomație pricepută se bazează pe Daniel 8: 23-25a. Aceste versete spun că va apărea un rege care este „priceput în intrigi” și care „va reuși prin practica înșelăciunii”.

 

Dar același pasaj mai spune că el „va distruge într-o măsură extraordinară”. El va distruge atât „oamenii puternici, cât și oameni sfinți”. Multe dintre acestea le va distruge „în timp ce sunt în pace” (Daniel 8: 24-25a).

 

Aceste versete arată foarte clar că Antihristul va folosi atât diplomația, cât și puterea militară pentru a obține controlul asupra lumii. Cel mai probabil scenariu este că va urca inițial la putere în Europa prin utilizarea unei diplomații șirete. Dar el își va extinde puterea de la baza sa europeană prin război.

 

“Acceptarea” lumii a lui Antihrist

 

Cred că cucerirea sa a lumii prin utilizarea puterii militare este ceea ce este ilustrat în Apocalipsa 6: 1-8. Acest pasaj îl ilustrează pe Antihrist ieșind la începutul necazului cu o plecăciune „să cucerească”. Un cal roșu care reprezintă războiul „ia pacea de pe pământ”. Rezultatul este suferința pe scară largă și moartea unui sfert din omenire prin sabie, foamete, ciumă și fiare sălbatice.

 

Este o concepție greșită să crezi că lumea non-europeană se va întoarce la Antihrist în temere și adorare. Lumea din afara Europei nu se va supune de bună voie controlului Antihristului, oricât de carismatic și dinamic ar fi. Rețineți că națiunile din Asia, Africa și America Latină au luptat în ultimii 200 de ani pentru a scăpa de stăpânirea colonială europeană.

 

Ei nu se vor supune pasiv unei reînnoiri a acestei reguli. Vor lupta, iar rezultatul, după cum arată atât de clar Apocalipsa 6, va fi un război mondial oribil de o magnitudine fără precedent.

 

Acceptarea Antihristului de catre Evrei

 

Ideea că evreii îl vor accepta pe Antihrist ca Mesia lor în timpul Necazului se bazează pe o declarație a lui Isus care este consemnată în Ioan 5:43. Isus a spus: „Am venit în numele Tatălui meu și voi nu Mă primiți; dacă va veni altul în numele lui, îl veti primi ”.

 

Dar pasajele relevante ale timpului final din Daniel și Apocalipsa par să arate clar că acceptarea Anticristului de către evrei va fi ca un răscumpărător politic care elaborează în mod miraculos o soluționare a păcii care să le garanteze siguranța și să le permită să-și reconstruiască Templul.

 

Nu există nicio indicație că ar accepta vreodată pe Antihrist ca un răscumpărător spiritual – ca Mesia lor. De fapt, când Antihristul intră în Templu în mijlocul necazului și se declară Dumnezeu, evreii se revoltă împotriva lui (Apocalipsa 12: 13-17).

 

Când apare revolta, Antihristul devine obsedat de anihilarea poporului evreu. Atunci va începe „necazul cel mare” vorbit de Isus al meu în Matei 24. Holocaustul Necazului care va avea loc în ultimii 3 ani și jumătate din acea perioadă cumplită va fi mult mai rău decât Holocaustul nazist.

 

Două treimi dintre evrei vor fi uciși (Zaharia 13: 8-9). Antihristul va fi posedat de Satan (Daniel 8:24), iar Satana este hotărât să anihileze evreii. Obsesia lui Satana față de evrei provine din faptul că îi urăște cu pasiune. El îi urăște pentru că au dat lumii Biblia. El îi urăște pentru că Mesia a venit prin ei. El îi urăște pentru că Dumnezeu îi iubește și pentru că Dumnezeu i-a ales să fie martorii a ceea ce înseamnă să ai o relație cu El.

 

Și Satana îi urăște pe evrei pentru că Dumnezeu a promis din nou și din nou în Cuvântul Său că, la sfârșitul Necazului, El va aduce o mare rămășiță spre mântuire prin credința în Mesia lor, Yeshua (Romani 9-11).

 

Prima jumatate a Necazului

 

O altă concepție greșită se referă la natura primei jumătăți a Necazului. Mulți cred că această perioadă de 3 ani și jumătate va fi un moment de pace care va fi urmat de 3 ani și jumătate de război. Unii se simt atât de puternici în această privință încât folosesc cuvântul „Necaz”, pentru a se aplica numai în a doua jumătate a perioadei de șapte ani.

 

Această viziune se bazează în primul rând pe o afirmație făcută de Isus, care este consemnată în Matei 24. Conform acestui pasaj, Isus s-a referit la ultima jumătate a celei de-a 70-a săptămâni a lui Daniel ca „marele necaz” (Matei 24:21). Dar trebuie reținut că aceste cuvinte ale lui Isus au fost îndreptate în mod special către poporul evreu.

 

A doua jumătate a necazului va fi cu adevărat „vremea necazului mare” pentru evrei. Asta pentru că vor trăi în pace în prima jumătate a necazului sub un legământ garantat de Antihrist. În acest timp, Antihristul se va concentra asupra cuceririi lumii. Odată ce a îndeplinit acest scop – așa cum va face (Apocalipsa 13: 7-8) – va merge la Ierusalim, va intra în Templu, va opri sacrificiile și va profana Templul ridicând o statuie a sa (2 Tesaloniceni 2: 3-4).

 

Poporul evreu va fi revoltat și va răspunde într-o revoltă. Când vor face acest lucru, Antihristul va deveni obsedat de distrugerea lor. Acesta va fi obiectivul său principal în a doua jumătate a Necazului. Deci, pentru a rezuma, evreii vor trăi în pace în prima jumătate a necazului, dar nu și națiunile neamurilor din lume.

 

Războaiele lui Antihrist vor distruge lumea. O pătrime din omenire va muri în războiul inițial (Apocalipsa 6: 8). Asta înseamnă 1,5 miliarde de oameni în termenii actuali. Potrivit Apocalipsei 8 și 9, când războiul va relua, o treime dintre cei rămași în viață vor muri (alte 1,5 miliarde). Prima jumătate a Necazului va fi orice altceva decât un moment de pace. În schimb, va fi un moment de masacru de neimaginat, pentru că jumătate din omenire va muri în primii 3 ani și jumătate!

 

Calitatea conducerii lui Anticrist

 

Conceptul eronat conform căruia Antihristul va fi cel mai strălucit și glorios conducător al lumii se bazează pe Apocalipsa 13: 7, unde se spune că va câștiga autoritate asupra „fiecărui trib, popor, limbă și națiune” de pe planeta Pământ – ceva ce nicio altă persoană nu a facut vreodata. Dar dovezile profeției indică faptul că domnia sa va fi altceva decât strălucitoare și glorioasă.

 

De exemplu, cucerirea sa asupra lumii va distruge pământul. Va fi ca „victoria” lui Napoleon în Rusia – el va câștiga bătălia și va pierde războiul. Antihristul va sfârși cu o lume devastată și poluată dincolo de imaginație. Mai mult, supunerea lumii față de el și închinarea la el se vor baza într-o mare măsură pe forță, înșelăciune și teroare – nu doar admirație autentică.

 

De asemenea, obsesia sa față de evrei îi va submina regatul și va duce în cele din urmă la distrugerea acestuia.

 

Daniel 11: 40-45 indică faptul că, atunci când atenția lui este îndreptată spre distrugerea evreilor, va izbucni o revoltă mondială împotriva împărăției sale. Națiunile vor trimite armate împotriva sa din nord, est și sud.

 

Antihristul s-ar putea dovedi a fi un cuceritor militar de succes, dar va fi un lider mizerabil al cărui imperiu mondial va dura doar 3 ani și jumătate – și în acest timp, va fi devastat constant de revolta internă.

 

O conceptie gresita legata de Biserica

 

O altă concepție greșită populară despre Necaz este că Biserica va trece prin el și va suferi puternic din mâinile Antihristului. Acest concept se bazează pe versete precum Apocalipsa 13: 7 care spune că Antihristul va „face război cu sfinții”.

 

Nu există un scop pentru Biserică în timpul Necazului. Acesta va fi un moment al judecății lui Dumnezeu asupra neamurilor necredincioase și evreilor care au respins harul, dragostea și mila lui Dumnezeu exprimate în Isus. Unii susțin că Biserica trebuie să treacă prin Necaz pentru a fi curățată sau purificata.

 

Dar adevărata Biserică a fost deja purificată prin sângele lui Isus (Efeseni 5: 25-27; 1 Ioan 1: 7; și Romani 8: 1). Necazul nu este un purgatoriu protestant.

 

Imaginea simbolică a Noului Testament se concentrează asupra Bisericii ca fiind Mireasa lui Hristos. Mirele o să-și bată mireasa timp de șapte ani înainte să vină după ea? Nu cred. Biblia spune că Isus vine să-și elibereze Mireasa de mânia care va urma (1 Tesaloniceni 1:10). De asemenea, Apocalipsa 19: 8 și 14 îl ilustrează pe Isus întorcându-se cu Biserica Sa la sfârșitul Necazului, indicând că Mântuitii vor fi scosi din această lume înainte de începerea Necazului.

 

Apocalipsa se concentrează asupra Bisericii în primele sale trei capitole. Începând cu capitolul 4, nu se mai menționează Biserica pe întreaga perioadă a Necazului. Nu se mai face referire la Biserica până la Apocalipsa 22:16.

 

Scopul

 

Despre ce e vorba? De ce va fi un astfel de masacru? Cum ar putea un Dumnezeu al harului, al milei și al iubirii să permită o astfel de izbucnire a terorii neînfrânate și a vărsării de sânge? Un motiv este satisfacerea dreptății lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu se caracterizează prin har, milă și iubire, dar El este, de asemenea, un Dumnezeu al justitiei perfecte, dreptății și sfințeniei. Prin urmare, El trebuie să se ocupe de păcat. Justiția Lui o cere. Chiar și dragostea Lui Il obligă. Cum ar putea un Dumnezeu al iubirii adevărate să treacă cu vederea acțiunile unui criminal sau al unui pedofil? Profetul Naum a înțeles adevărata natură a lui Dumnezeu. El a scris că „Domnul este bun, cetate tare în ziua necazului și El îi cunoaște pe cei care se adăpostesc în El” (Naum 1: 7). Aceasta este iubirea și mila lui Dumnezeu. Dar același profet a scris (Naum 1: 2-3):

 

 

„Domnul este un Dumnezeu gelos și răzbunător; Domnul Se răzbună și este plin de mânie; Domnul Se răzbună pe potrivnicii Lui și ține mânie pe vrăjmașii Lui.

 

Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie și nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună și în vârtej și norii sunt praful picioarelor Lui.”

 

„Un Dumnezeu gelos și răzbunător este Domnul;

 

Într-adevăr, Domnul este „încet la mânie”. El lasă nelegiuirile omenirii să se acumuleze pe perioade lungi de timp, pentru că El nu dorește ca cineva să piară (2 Petru 3: 9). În schimb, dorința lui este ca toți să ajungă la pocăință. Dar există întotdeauna o zi de socoteală, așa cum a fost în zilele lui Noe, și o astfel de zi a fost stabilită pentru această epocă. Pavel a făcut referire la aceasta în predica sa din Atena când a spus: „El [Dumnezeu] a stabilit o zi în care El va judeca lumea cu dreptate” (Fapte 17:31).

 

Un al doilea motiv al necazului este de a aduce oamenii la mântuire. În mod uimitor, chiar și atunci când Dumnezeu își revarsă mânia, scopul Său fundamental nu este să distrugă, ci să mântuiască. Isaia 26: 9 o explică astfel: „Când pământul experimentează judecățile Tale, locuitorii lumii învață dreptatea”. Faptul brutal este că Dumnezeu trebuie să ne lovească adesea peste cap cu câte două- patru pentru a ne atrage atenția și a ne motiva la pocăință. Faptul la fel de brutal este că majoritatea oamenilor răspund la o astfel de disciplină fie blestemându-l pe Dumnezeu, fie continuând să-L ignore (Apocalipsa 9: 20-21). Dar unii oameni răspund întotdeauna cu smerenie și sunt mântuiți.

 

Așa cum a spus Billy Graham: „Același soare care topește untul întărește lutul”.

 

Când mânia lui Dumnezeu este revărsată în timpul necazului, unele inimi vor fi topite, dar majoritatea vor fi împietrite, ilustrând încă o dată că nimic nu este la fel de „înșelător” și „disperat de bolnav” ca inima Omului (Ieremia 17: 9).

 

Omul este frivol cu privire la păcat. Dumnezeu este serios. Necazul va fi o expresie grafică a cât de serios este Dumnezeu cu privire la rebeliunea Omenirii împotriva Lui. Semnele vremurilor strigă că stăm în pragul necazului. Mesajul Duhului Sfânt este „Ieșiți din Babilon” (Apocalipsa 18: 4). Acest mesaj înseamnă pentru noi să ne separăm de dragostea acestei lumi și să ne pregătim pentru eternitate.

 

Pentru credincioși, înseamnă un angajament față de sfințenie. Pentru necredincioși înseamnă un angajament față de Isus ca Domn și Mântuitor înainte ca El să se întoarcă ca răzbunător al lui Dumnezeu. Timpul rămas este scurt. Momentul acțiunii este acum.

 

Dr. David R. Regan

 

Sursa: Christ in Prophecy

 

https://www.voceacrestinilor.com/biserica/necazul/

 

 

/////////////////////////

 

RĂPIREA ŞI SFÂRŞITUL VEACURILOR

 

Capitolul douăzeci şi nouă

Următorul articol este extras dintr-un capitol al cărţii Ucenicizatorul autentic scrisă de David Servant. Puteţi descărca, printa, copia, distribui sau transmite aceste documente pe orice cale, atâta vreme cât întreg conţinutul rămâne intact şi nu este comercializat. ©2006 David Servant

 

Când Isus a trăit pe pământ în chip uman, El le-a spus clar ucenicilor că va pleca şi Se va întoarce să îi ia într-o zi. Când Se va întoarce, îi va lua cu El în Rai (eveniment pe care creştinii moderni îl numesc „Răpirea“). De exemplu, în noaptea dinainte de crucificare, Isus le-a spus celor unsprezece apostoli credincioşi:

 

„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:1-3; subliniere personală).

 

Cuvintele lui Isus implicau clar posibilitatea de a Se întoarce în timpul vieţii celor unsprezece. De fapt, după ce au auzit ce le-a spus Isus, ei au presupus că Se va întoarce să-i ia în timpul vieţii lor.

 

De asemenea, Isus i-a avertizat în mod repetat pe ucenici să fie gata pentru revenirea Sa, implicând din nou posibilitatea ca El să Se întoarcă în timpul vieţii acestora (vezi de exemplu Mat. 24:42-44).

 

Venirea iminentă a lui Isus în Epistole

Apostolii care au scris scrisorile din Noul Testament au afirmat în mod clar că aveau încredinţarea că Isus s-ar putea să Se întoarcă în timpul vieţii cititorilor din primul secol. De exemplu, Iacov a scris:

 

Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape (Iacov 5:7-8; subliniere personală).

 

Iacov nu ar fi avut nici un motiv să îi îndemne pe cititori să aştepte răbdători ceva ce nu s-ar fi putut întâmpla în timpul vieţile lor. Totuşi, el a crezut că venirea Domnului era „aproape“.

 

Contextual, Iacov a scris într-un moment în care biserica fusese persecutată (vezi Iacov 1:2-4), într-un moment în care credincioşii tânjeau după venirea Domnului lor.

 

În acelaşi fel, Pavel a crezut cu siguranţă că Isus s-ar putea întoarce în timpul vieţii multora dintre contemporanii săi:

 

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte (1 Tes. 4:13-18; subliniere personală).[1]

 

Din aceste versete înţelegem că la venirea lui Isus din ceruri, trupurile credincioşilor decedaţi vor fi înviate şi că, împreună cu credincioşii care sunt în viaţă la venirea Lui, „vom fi răpiţi toţi împreună cu ei“ (Răpirea). Deoarece Pavel a menţionat, de asemenea, că Isus va lua cu El în ceruri pe cei care au adormit „în El“, nu putem decât să concluzionăm că, la Răpire, duhurile credincioşilor se vor uni cu trupurile lor recent-înviate.

 

De asemenea, Petru a mai crezut că venirea lui Hristos era iminentă la momentul în care a scris prima epistolă:

 

De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi trezi, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos….Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii…dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui (1 Petru 1:13; 4:7, 13; subliniere personală).[2]

 

În cele din urmă, când Ioan a întocmit scrisoarea sa către biserici, şi el a crezut că sfârşitul era aproape şi că era posibil ca cititorii zilelor sale să vadă venirea lui Isus:

 

Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă….Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală, şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El….Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat (1 Ioan 2:18, 28; 3:2-3; subliniere personală).

 

Întârzierea Lui

Privind în urma celor 2000 de ani, realizăm că Isus nu S-a întors atât de repede pe cât au sperat apostolii. Chiar şi în zilele acestora existau oameni care începuseră să se îndoiască de faptul că Isus va mai veni vreodată, având în vedere perioada lungă de la plecarea Lui. De exemplu, Isus nu revenise încă atunci când viaţa lui Petru se apropia de sfârşit (vezi 2 Pet. 1:13-14), astfel că Petru a adresat ultima scrisoare celor ce se îndoiau:

 

Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!“ Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de piere a oamenilor nelegiuiţi. Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde (2 Petru 3:3-10).

 

Petru a afirmat că întârzierea lui Isus se datora dragostei şi milei Sale – El doreşte să le dea oamenilor mai mult timp să se pocăiască.

 

Scriptura spune, de asemenea, foarte clar, după cum vom vedea, că revenirea lui Hristos va fi precedată de ani de necaz cum nu au mai fost până acum în lume şi de revărsarea mâniei lui Dumnezeu împotriva celor răi. O bună parte din cartea Apocalipsa se referă tocmai la această perioadă viitoare. Aşa cum vom vedea mai târziu în studiul nostru, Scriptura indică ca vor fi şapte ani de necaz în viitor. Nu există nici o îndoială că Răpirea bisericii va avea loc în timpul sau aproape de aceşti şapte ani.

 

Când anume va avea loc Răpire?

O întrebare ce dezbină creştinii este cea referitoare la timpul exact al Răpirii. Unii spun că Răpirea va veni chiar înainte de cei şapte ani de necaz şi că, de aceea, poate apărea oricând. Alţii susţin că va veni chiar în mijlocul celor şapte ani de necaz. Totuşi, alţii afirmă că va veni cândva între mijlocul şi sfârşitul celor şapte ani de necaz. Sunt însă şi din cei care afirmă că Răpirea va avea loc odată cu revenirea plină de mânie a lui Isus, la sfârşitul Necazului cel Mare.

 

În mod cert, nu este cazul să ne certăm pe marginea acestui subiect şi toate cele patru tabere ar trebui să îşi aducă aminte că sunt de acord cu faptul că Răpirea va avea loc la un anumit moment în timpul sau foarte aproape de perioada celor şapte ani din viitor. Iată o perioadă destul de mică din perspectiva miilor de ani de istorie. Deci, în loc să ne dezbinăm din cauza unei neînţelegeri, ar fi mai bine să ne bucurăm de lucrurile în care suntem de accord! Şi, indiferent de ce am putea crede fiecare, convingerile noastre nu vor schimba nimic: ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla.

 

Afirmând aceste lucruri, trebuie să recunosc că primii douăzeci şi cinci de ani ai vieţii mele de credinţă am crezut că Răpirea va veni înainte de cei şapte ani de Necaz. Am crezut acest lucru, pe de o parte pentru că aşa mă învăţaseră alţii, pe de alta pentru că nici nu mi-aş fi dorit să particip la evenimentele acestei perioade despre care citeam în Apocalipsa! Totuşi, pe măsură ce am studiat singur Scriptura, am început să adopt o altă părere. Aşa că haide să analizăm împreună ce ne spune Bibla şi ce concluzii putem trage pe baza ei. Chiar dacă nu reuşesc să te conving să fii de partea mea, trebuie să continuăm să ne iubim unii pe alţii!

 

Discursul de pe Muntele Măslinilor

Să începem cu capitolul 24 din Evanghelia după Matei, o parte a Scripturii fundamentală în ceea ce priveşte evenimentele sfârşitului vremurilor şi revenirea lui Isus. Capitolul 24 cuplat cu capitolul 25 sunt cunoscute sub denumirea de „Discursul de pe Muntele Măslinilor“, deoarece acestea sunt consemnările predicii lui Isus adresată celor mai apropiaţi ucenici ai Săi[3] pe Muntele Măslinilor. Citindu-l, vom afla multe despre evenimentele de la sfârşitul veacurilor şi vom analiza ce vor fi concluzionat ucenicii Lui, cei cărora le-a fost adresat discursul, despre vremea Răpirii:

 

La ieşirea din Templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile Templului. Dar Isus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată.“ El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?“ (Matei 24:1-3).

 

Ucenicii lui Isus doreau să ştie ce se va întâmpla în viitor. Mai exact, doreau să ştie când vor fi distruse clădirile Templului (după cum tocmai prevăzuse Isus) şi care vor fi semnele revenirii Sale şi ale sfârşitului veacurilor.

 

Privind retrospectiv, ştim că Templul a fost complet demolat în anul 70 d.Hr. de către generalul Titus şi armatele romane. Ştim, de asemenea, că Isus nu Se întorsese să-Şi ia biserica la El, deci aceste două evenimente nu puteau fi simultane.

 

Isus le răspunde la întrebare

Se pare că Matei nu a consemnat răspunsul la prima întrebare referitoare la viitoarea distrugere a clădirilor Templului, spre deosebire de Luca (vezi Luca 21:12-24). În Evanghelia după Matei, Isus a trecut direct la semnele care vor precede venirea Sa şi sfârşitul vremii:

 

Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele [pe voi] cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: «Eu sunt Hristosul!» Şi vor înşela pe mulţi. [Voi] veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: [voi] vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor“ (Mat. 24:4-8; subliniere personală).

 

Încă de la începutul acestei predici este foarte clar că Isus a crezut că ucenicii primului secol ar putea fi în viaţă în momentul manifestării acestor evenimente care vor precede venirea Sa. Observă că a folosit de multe ori pronumele personal voi. Isus a folosit acest pronume de cel puţin douăzeci şi patru de ori numai în capitolul 24, astfel că toţi ascultătorii trebuie să fi crezut că vor trăi să vadă evenimentele prezise de El.

 

Desigur, ştim că fiecare dintre ucenicii care L-au ascultat pe Isus în ziua aceea au murit de mult. Totuşi, nu ar trebui să concluzionăm că Isus i-a înşelat, ci că El Însuşi nu ştia exact timpul întoarcerii Sale (vezi Mat. 24:36). În acest caz era într-adevăr destul de posibil pentru cei care au auzit Discursul de pe Muntele Măslinilor să fie în viaţă la revenirea Sa.

 

Cea mai mare grijă a lui Isus a fost aceea ca ucenicii Lui să nu fie înşelaţi de Hristoşi falşi, întrucât mulţi urmau să apară în aceste ultime zile. Ştim că anticristul însuşi va fi un Hristos fals, înşelându-i pe mulţi oameni care vor crede că el este minunatul mântuitor.

 

Isus a spus că vor fi războaie, foamete şi cutremure de pământ, dar a precizat că nu aceste evenimente vor anunţa venirea Sa, ci că ele vor fi doar „începutul durerilor“. Am putea spune că aceste semne s-au întâmplat de-a lungul celor două mii de ani. Totuşi, Isus vorbeşte în continuare despre ceva ce nu s-a întâmplat încă.

 

Începutul Necazului cel Mare în lume

„Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorî; şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul“ (Mat. 24:9-14; subliniere personală).

 

Iată deci că, dacă i-ai fi întrebat pe cei care L-au auzit pe Isus vorbindu-le în acea zi: „Vă aşteptaţi să fiţi în viaţă când se vor împlini toate aceste lucruri?“ cu siguranţă aceştia ar fi răspuns afirmativ. Isus a continuat să folosească pronumele personal voi.

 

După cum tocmai am citit, după „începutul durerilor“ va avea loc un eveniment care încă nu s-a întâmplat, un moment de persecuţie mondială a creştinilor fără precedent. Vom fi urâţi „de toate neamurile“ sau, literal, „de toate grupurile etnice şi seminţiile”. Isus vorbea despre un timp specific când se vor întâmpla toate aceste lucruri, nu un moment general peste sute de ani, deoarece El a făcut următoarea afirmaţie: „Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii, şi se vor urî unii pe alţii. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.“

 

Această afirmaţie vorbeşte în mod clar despre căderea creştinilor care se vor urî atunci unii pe alţii, întrucât necreştinii nu pot „cădea“ şi deja se urăsc reciproc. Astfel, când va începe persecuţia mondială, rezultatul va fi o mare apostazie a multora dintre cei ce susţin că sunt urmaşi ai lui Hristos. Fie că sunt creştini autentici sau falşi, oi sau capre, mulţi vor cădea şi, mai mult, vor dezveli identităţile altor credincioşi autorităţilor persecutante, urându-i pe cei faţă de care manifestaseră dragoste. Rezultatul va fi purificarea bisericii peste tot în lume.

 

Apoi vor apărea mulţi profeţi mincinoşi, dintre care unul este scos în evidenţă în cartea Apocalipsa ca fiind complicele anticristului (vezi Apoc. 13:11-18; 19:20; 20:10). Fărădelegea se va înmulţi până acolo încât va seca şi bruma de dragoste care va mai fi rămas în inimile oamenilor, iar păcătoşii vor deveni absolut reci.

 

Martirii şi supravieţuitorii

Deşi Isus a prevăzut că creştinii îşi vor pierde vieţile (vezi 24:9), totuşi se pare că nu li se va întâmpla tuturor acest lucru, deoarece El a promis că cei care vor rezista până la sfârşit vor fi mântuiţi (vezi 24:13). Cu alte cuvinte, dacă nu se vor lăsa înşelaţi de Hristoşi sau profeţi falşi şi vor rezista ispitei de a abandona credinţa şi de a cădea, ei vor fi mântuiţi, salvaţi de Hristos când va veni să-i ia pe ai Săi la ceruri. Această perioadă viitoare de necaz şi izbăvire a fost, de asemenea, revelată succint de către profetul Daniel care a prevăzut:

 

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică“ (Dan. 12:1-2).

 

Mântuirea va fi chiar şi în acele zile oferită prin har, aşa cum a promis Isus că Evanghelia va fi propovăduită tuturor naţiunilor (literal: „grupurilor etnice şi seminţiilor“), dându-le o ultimă posibilitate de a se pocăi, iar apoi va veni sfârşitul. [4] Este foarte interesant să citim în cartea Apocalipsa ceea ce poate foarte bine reprezenta împlinirea promisiunii lui Isus:

 

Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!“ (Apoc. 14:6-7; subliniere personală).

 

Unii dau învăţătura că motivul pentru care îngerul va proclama atunci Evanghelia este acela că până la momentul respectiv din acei şapte ani de necaz, va fi avut loc Răpirea şi toţi credincioşii vor fi fost luaţi la ceruri. Însă acest lucru nu este decât o speculaţie.

 

Anticristul

Profetul Daniel a descoperit faptul că anticristul îşi va avea locul chiar în Templul din Ierusalim, în mijlocul celor şapte ani de necaz şi că se va proclama pe sine Dumnezeu (vezi Dan. 9:27, pe care îl vom studia mai târziu). Acest moment l-a avut Isus în minte când Şi-a continuat Discursul de pe Muntele Măslinilor:

 

„De aceea, când veţi vedea «urâciunea pustiirii», despre care a vorbit prorocul Daniel, «aşezată în locul sfânt» – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei, să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile, care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi.[5] Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate“ (Mat. 24:15-22).

 

Iată o descriere şi mai specifică referitoare la necazul despre care vorbise Isus anterior (vezi 24:9). Când anticristul va declara în Templul din Ierusalim că este Dumnezeu, va izbucni o persecuţie de neimaginat împotriva credincioşilor lui Isus. Declarându-se Dumnezeu, anticristul se va aştepta ca toată lumea să îi recunoască zeitatea. În consecinţă, toţi urmaşii adevăraţi ai lui Hristos vor deveni îndată duşmani ai statului şi vor fi vânaţi şi ucişi. Acesta este motivul pentru care Isus le-a spus credincioşilor din Iudeea să fugă în munţi fără întârziere şi să se roage ca fuga lor să nu fie împiedicată de nimic.

 

Presupunerea mea este că ar fi o idee bună ca credincioşii de peste tot din lume să fugă în locuri îndepărtate la venirea acestui eveniment, întrucât probabil că va fi unul televizat pe tot globul. Scriptura ne spune că întreaga lume va fi înşelată de anticrist, crezând că este Hristosul aşteptat şi că i se vor supune. Când se va declara pe sine Dumnezeu, aceştia vor crede în el şi i se vor închina. Când va vorbi blasfemii la adresa adevăratului Dumnezeu – Dumnezeul creştinilor – acesta va influenţa întreaga lume pe care a înşelat-o să îi urască pe cei ce refuză să i se închine (vezi Apoc. 13:1-8).

 

Isus a promis eliberarea oamenilor Lui prin „scurtarea“ acelor zile de durere; altfel, „nimeni n-ar scăpa“ (vezi 24:22). Faptul că va „scurta“ acele zile „de dragul celor aleşi“ trebuie să fie o referire la momentul când va veni şi îi va lua cu El în ceruri. Totuşi, Isus nu ne spune la cât timp după ce se va declara anticristul zeu va avea loc eliberare.

 

În orice caz, observăm încă o dată că Isus i-a lăsat pe ascultătorii din acea zi cu impresia că vor fi în viaţă când îşi va declara anticristul zeitatea şi când va începe războiul plin de ură împotriva creştinilor. Acest lucru intră în contradictoriu cu cei care spun că credincioşii vor fi răpiţi în Rai înainte de acest eveniment. Dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov sau Ioan dacă Isus Se va întoarce să îi salveze înainte ca anticristul să se declare zeu, aceştia ar fi răspuns: „E clar că nu“.

 

Războiul împotriva sfinţilor

Scriptura prezice şi în alte locuri persecutarea credincioşilor de către anticrişti. De exemplu, acest lucru i s-a revelat lui Ioan, aşa cum este precizat în Apocalipsa:

 

I s-a dat [anticristului] o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam (Apoc. 13:5-7; subliniere personală).

 

Observă că anticristului i se va da „putere să lucreze“ timp de patruzeci şi două de luni. Este interesant că această perioadă reprezintă exact jumătatea celor şapte ani de necaz. Pare rezonabil să credem că anticristului i se va da „puterea să lucreze“ în ultimele patruzeci şi două de luni de dureri, întrucât această autoritate i se va lua definitiv în momentul în care va reveni Isus pentru a lupta împotriva lui şi a armatelor lui spre sfârşitul Necazului cel Mare.

 

Evident, această „putere să lucreze“ pentru patruzeci şi două de luni se referă la o autoritate specială, deoarece Dumnezeu îi va da anticristului o anumită autoritate în timpul venirii lui la putere. Această „putere să acţioneze“ s-ar referi la timpul în care el îi va învinge pe sfinţi, deoarece în cartea Daniel citim:

 

Am văzut de asemenea cum cornul [anticristul] acesta a făcut război sfinţilor, şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile [Dumnezeu] şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt, şi a venit vremea, când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia….El [anticristul] va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea Înalt, şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme (Dan. 7:21-22, 25; subliniere personală).

 

Daniel a prezis că sfinţii vor fi daţi în mâinile anticristului pentru „o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme“. Această frază codată ar trebui interpretată ca trei ani şi jumătate, conform comparaţiei cu Apocalipsa 12:6 şi 14. În Apocalipsa 12:6 ni se spune că unei femei simbolice i s-a pregătit un loc în pustie pentru a se ascunde şi pentru a fi „hrănită“ timp de 1260 de zile sau trei ani şi jumătate, fiecare an a câte 360 de zile. Apoi, numai opt versete mai încolo, ni se vorbeşte din nou despre ea şi ni se spune că i se va da un loc în pustie pentru a fi „hrănită“ timp de „o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi“. Astfel, „o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi“ este echivalentul a 1260 de zile sau trei ani şi jumătate.

 

Deci, cuvântul „vreme“ în acest context înseamnă an, „vremuri“ înseamnă doi ani, iar „o jumătate de vreme“ înseamnă o jumătate de an. Această expresie neobişnuită folosită în Apocalipsa 12:14 trebuie să aibă acelaşi înţeles ca şi în Daniel 7:21. Astfel, ştim că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului trei ani şi jumătate, aceaşi perioadă despre care ni se spune în Apocalipsa 13:5 că anticristului i se va da „putere să lucreze“.

 

Cred că este de la sine înţeles că ambele perioade de patruzeci şi două de luni vor fi identice ca timp. Dacă aceste perioade încep odată cu declararea zeităţii anticristului la mijlocul celor şapte ani de necaz, atunci sfinţii vor fi daţi în mâinile lui pentru următorii trei ani şi jumătate, iar Isus îi va elibera când va reveni pe nori pentru a-i lua pe ai Săi la Sine, la sfârşitul sau aproape de sfârşitul celor şapte ani de necaz. Totuşi, dacă acele patruzeci şi două de luni încep la un alt punct între acei şapte ani de necaz, atunci ar trebui să concluzionăm ca Rapirea va avea loc cândva înainte de sfârşitul acelor şapte ani de necaz.

 

Dificultatea în ceea ce priveşte a două posibilitate constă în faptul că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului înainte de a exista pericolul în sine şi că vor trebui să fugă în munţi când acesta îşi va declara deitatea. Acest lucru pare ilogic.

 

Dificultatea în ceea ce priveşte prima dintre aceste posibilităţi constă în faptul că s-ar părea că sfinţii vor fi încă pe pământ în timpul multor cataclisme şi judecăţi mondiale despre care citim în cartea Apocalipsa. Vom analiza această problemă mai târziu.

 

Acum să ne întoarcem la Discursul de pe Muntele Măslinilor.

 

Mesia falşi

Isus a detaliat şi mai mult importanţa ca ucenicii Lui să nu se lase înşelaţi de Hristoşi falşi:

 

„Atunci dacă vă va spune cineva: «Iată, Hristosul este aici, sau acolo», să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în odăiţe ascunse», să nu credeţi. Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii“ (Mat. 24:23-28).

 

Observă încă o dată că Isus a folosit de multe ori pronumele personal voi. Auditoriul de pe Muntele Măslinilor se aştepta să trăiască să vadă apariţia falşilor Hristoşi şi profeţi care vor face minuni mari. Şi se aşteptau să vadă revenirea lui Isus pe nori asemenea fulgerului.

 

Desigur, pericolul de a cădea din credinţă va fi foarte mare în acea vreme, deoarece persecuţia împotriva credincioşilor va fi foarte înspăimântătoare, iar falşii Hristoşi şi profeţi vor fi foarte convingători datorită miracolelor săvârşite. Tocmai de aceea Isus i-a avertizat în mod repetat pe ucenici despre ceea ce se va întâmpla chiar înainte de revenirea Lui. Nu dorea să fie înşelaţi, aşa cum vor fi mulţi. Credincioşii stabili şi autentici vor aştepta revenirea lui Isus pe nori ca un fulger, în timp ce aceia care nu îi sunt urmaşi adevăraţi vor fi atraşi de falşii Hristoşi ca vulturii atraşi de hoituri în pustie.

 

Semnele de pe cer

Isus a continuat:

 

„Îndată după acele zile de necaz, «soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.» Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă“ (Mat. 24:29-31).

 

Imaginea acestui pasaj din Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor trebuie să le fi fost familiară evreilor timpurilor Sale, deoarece sunt imagini luate chiar din Isaia şi Ioel care vorbesc despre judecata finală de la sfârşitul lumii, denumită de obicei „Ziua Domnului“, când soarele şi luna se vor întuneca (vezi Isaia 13:10-11; Ioel 2:31). Apoi toţi locuitorii pământului vor vedea întoarcerea lui Isus pe ceruri în glorie şi vor boci. Apoi îngerii lui Isus „vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi“, indicând faptul că credincioşii vor fi ridicaţi şi adunaţi pentru a se întâlni cu Isus, şi toate acestea se vor întâmpla la auzirea unei „trâmbiţe răsunătoare“.

 

Încă o dată, dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov şi Ioan în acest punct al Discursului de pe Muntele Măslinilor dacă Isus Se va întoarce înainte sau după vremea anticristului şi a Marelui Necaz, cu siguranţă ţi-ar fi răspuns: „După“.

 

Întoarcerea şi Răpirea

Această secţiune a Discursului de pe Muntele Măslinilor sună foarte asemănător cu un eveniment despre care a scris Pavel şi care se referă fără îndoială la Răpirea bisericii, dar despre care mulţi comentatori afirmă că se va întâmpla înainte ca vremea necazului să înceapă. Analizează următorul pasaj biblic pe care l-am precizat mai devreme în acest capitol:

 

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte. Cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!“ atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare (1 Tes. 4:13-5:3; subliniere personală).

 

Pavel a scris despre venirea lui Isus din Rai cu trompeta lui Dumnezeu şi despre credincioşi care vor fi răpiţi „în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh“. Sună ca descrierea pe care a făcut-o Isus în Matei 24:30-31 referitoare la întâmplările care vor avea clar loc după venirea anticristului şi a Necazului. Mai mult, continuând să scrie despre întoarcerea lui Hristos, Pavel menţionează subiectul perioadei în care va avea loc evenimentul: „vremuri şi soroace“ şi le reaminteşte cititorilor că ştiu deja foarte bine că „ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea“. Pavel a crezut că întoarcerea lui Hristos şi Răpirea credincioşilor vor avea loc în „ziua Domnului“, o zi când mânia teribilă şi distrugerea vor cădea peste cei care se aşteptau să fie „pace şi linişte!“ Când Isus Se va întoarce să-Şi ia biserica, mânia Lui va cădea peste lume.

 

Acest pasaj se armonizează perfect cu ceea ce a scris Pavel într-o altă scrisoare către tesaloniceni referitor la mânia întoarcerii lui Isus:

 

Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi, şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră (2 Tes. 1:6-10; subliniere personală).

 

Pavel a afirmat că atunci când va veni Isus să le dea odihnă creştinilor din Tesalonic (vezi 1 Tes. 1:4-5), El va apărea „cu îngerii puterii Lui“ pentru a da întristare celor care îi întristase pe ei, pedepsindu-i. Cu greu ar putea această descriere coincide cu descrierea multora despre Răpirea înainte de Necazul cel Mare, descriere ce presupune că biserica va fi luată de Hristos înainte de începerea celor şapte ani de Necaz şi că va consta într-o apariţie secretă a lui Isus şi o răpire a bisericii în tăcere. Nu, descrierea lui Pavel seamănă întocmai cu cea făcută de Isus în Matei 24:30-31: venirea Lui va avea loc în timpul sau la sfârşitul perioadei Necazului, când El îi va răpi pe credincioşi şi Îşi va revărsa mânia peste cei necredincioşi.

 

Ziua Domnului

Mai târziu în aceeaşi scrisoare Pavel a spus:

 

Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar (2 Tes. 2:1-2; subliniere personală).

 

În primul rând, observă că subiectul lui Pavel era revenirea lui Hristos şi Răpirea. El a scris despre „strângerea noastră laolaltă“ cu El folosind indentic cuvintele lui Isus din Matei 24:31, care a vorbit despre îngerii care îi vor „aduna“ pe aleşii Săi „din cele patru vânturi“.

 

În al doilea rând, observă că Pavel a echivalat aceste evenimente cu „ziua Domnului“, aşa cum a făcut şi în 1 Tesaloniceni 4:13-5:2. Mai clar de atât nu se poate.

 

Apoi, Pavel a continuat:

 

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu“, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4; subliniere personală).

 

Creştinii din Tesalonic fuseseră într-un fel înşelaţi că ziua Domnului, care conform lui Pavel trebuia să înceapă cu Răpirea şi cu întoarcerea lui Hristos, venise deja. Însă Pavel a afirmat categoric că nu poate veni decât după apostazie (probabil cea mai mare lepădare de credinţă despre care vorbea Isus în Matei 24:10) şi după ce anticristul se va declara Dumnezeu din Templul Ierusalimului. Deci, Pavel le-a spus foarte clar credincioşilor tesaloniceni că nu trebuia să aştepte revenirea lui Isus, Răpirea sau ziua Domnului, până când anticristul ne se va declara Dumnezeu.[6]

 

Apoi, Pavel descrie revenirea lui Hristos şi distrugerea anticristului:

 

Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi (2 Tes. 2:5-10).

 

Pavel a afirmat că anticristul va fi nimicit „cu arătarea venirii Sale“. Dacă această „arătare“ este aceeaşi cu arătarea de la Răpire, menţionată numai câteva versete mai sus (vezi 21), atunci anticristul va fi nimicit în acelaşi timp în care biserica va fi adunată şi Îl va întâlni pe Domnul în văzduh.

 

Coraborată cu acest verset este consemnarea din Apocalipsa capitolele 19 şi 20. Citim acolo despre întoarcerea lui Hristos (Apoc. 19:11-16), nimicirea anticristului şi a armatelor sale (Apoc. 19:17-21), legarea lui Satan (vezi 20:1-3) şi „prima înviere“ (vezi 20:4-6), când credincioşii care au fost martirizaţi în timpul celor şapte ani de necaz vor învia. Dacă aceasta este într-adevăr prima înviere în sensul că este prima înviere generală a celor neprihăniţi, atunci sunt şi mai puţine dubii că Răpirea şi mânia întoarcerii lui Hristos vor avea loc în acelaşi timp cu nimicirea anticristului, deoarece Scriptura ne spune clar că toţi cei care au murit în Hristos vor învia în trup la Răpire (vezi 1 Tes. 4:15-17).[7]

 

Fiţi pregătiţi

Să ne întoarcem din nou la Discursul de pe Muntele Măslinilor:

 

„De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri. [8] Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Mat. 24:32-35).

 

Isus nu dorea ca ucenicii Lui să fie luaţi prin surprindere, ceea ce a şi constituit punctul principal al discursului. Ei trebuiau să ştie că „este chiar la uşi“ atunci când vor începe „să vadă toate aceste lucruri“ – necazul din lume, apostazia, apariţia profeţilor şi Hristoşilor mincinoşi, declararea anticristului ca Dumnezeu şi apoi şi mai aproape de venirea Lui întunecarea soarelui şi a lunii şi căderea stelelor.

 

Totuşi, chiar după ce le-a spus aceste semne care vor precede venirea Sa înainte cu câţiva ani, câteva luni sau zile, El le-a mai spus şi că timpul precis al întoarcerii Sale va rămâne un mister:

 

„Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Mat. 24:36).

 

Cât de des este acest verset scos din context! De obicei este citat pentru a sprijini conceptul că nu avem nici o idee despre când va reveni Isus, deoarece El S-ar putea întoarce oricând şi răpi biserica. Totuşi, în contextul său, nu aceasta era înţelesul dat de Isus. El chiar a depus destul de mult efort pentru a se asigura că ucenicii vor fi pregătiţi pentru revenirea Lui, vorbindu-le despre multele semne care vor apărea chiar înainte de acest eveniment. În acest verset doar le spune că nu le vor fi descoperite ziua şi ora exacte.

 

Mai mult, este destul de evident că Isus nu Se referea în acest pasaj la aşa-zisa primă venire a Lui înainte ca cei şapte ani de necaz să fi început, când se presupune că biserica va fi răpită în secret, ci se referea la întoarcerea Lui la sfârşitul sau aproape de sfârşitul Necazului. Şi, la o analizare sinceră a contextului, acest adevăr este indiscutabil.

 

Revenirea Sa – Surpriză totală?

Un argument care este deseori folosit împotriva ideei că Răpirea va avea loc aproape de sau la sfârşitul Necazului este că o asemenea revenire nu ar mai fi o surpriză aşa cum (se presupune că) a spus Hristos, deoarece ar putea fi anticipată de evenimentele Necazului. Trebuie să existe o răpire înainte de Necaz, spun ei, altfel credincioşii nu ar mai trebui să fie pregătiţi şi să vegheze aşa cum spune Scriptura, ştiind că vor fi şapte ani şi mai mult înainte de întoarcerea lui Isus.

 

Totuşi, acestă obiecţie cade, deoarece esenţa Discursului lui Isus de pe Muntele Măslinilor a fost aceea de a Se asigura că ucenicii Săi vor fi pregătiţi pentru întoarcerea Lui la sfârşitul sau aproape de sfârşitul Marelui Necaz şi le-a dezvăluit numeroase semne care Îi vor precede venirea. De ce este Discursul de pe Muntele Măslinilor plin de îndemnuri de a fi gata şi de a veghea chiar dacă Isus ştia că venirea Sa va fi cel puţin câţiva ani mai târziu din momentul în care rostise acele cuvinte? Se pare că Isus a crezut că credincioşii au nevoie să fie gata şi să vegheze, chiar dacă venirea Lui era destul de departe. Apostolii care i-au îndemnat pe credincioşi în scrisorile lor să fie gata şi să vegheze pentru venirea lui Isus nu făceau altceva decât să Îl imite pe Isus Însuşi.

 

În plus, cei care cred că o răpire înainte de Necaz justifica nevoie de vreun îndemn să fie pregătiţi mai au şi o altă problemă. După ei, prima întoarcerea a lui Hristos precede sfârşitul Marelui Necaz cu şapte ani. Aşa că aşa-zisă prima întoarcerea a lui Isus nu poate să aibă loc chiar oricând – trebuie să aibă loc cu exact şapte ani înainte de sfârşitul Necazului. Deci, în realitate, nu este nevoie să aşteptăm întoarecerea lui Isus până când evenimentele mondiale sunt aşezate la începutul celor şapte ani de necaz, evenimente care cu siguranţa pot fi anticipate şi stabilite.

 

Majoritatea celor care subscriu răpirii înainte de Necaz, dacă vor fi sinceri, vor recunoaşte că ştiu că Isus nu Se va întoarce azi sau mâine datorită situaţiei politice din lume. Încă mai sunt profeţite evenimente care trebuie împlinite înainte ca cei şapte ani de necaz să înceapă. De exemplu, după cum vom descoperi în curând în cartea lui Daniel, anticristul va face un legământ cu Israel pentru şapte ani şi acesta va marca începutul Marelui Necaz. Astfel, Răpirea, dacă are loc şapte ani înainte de sfârşitul Necazului cel Mare, trebuie să se întâmple atunci când anticristul va semna acordul cu Israelul. Până când nu va apărea ceva politic la orizont care să facă acest scenariu posibil, nu este nevoie ca teoreticienii care susţin că Răpirea va fi înainte de Necazul cel Mare să aştepte întoarcerea lui Isus.

 

Mai mult, teoria celor care afirmă că Răpirea va veni înainte de Necazul cel Mare şi că Isus Se va întoarce şi la sfârşitul lui, implică faptul că ziua în care Se va întoarce Isus a doua oară poate fi calculată cu precizie – de îndată ce va veni Răpirea, ceea ce Isus a afirmat că numai Tatăl ştie poate fi calculat prin numărarea a şapte ani de la Răpire.

 

Încă o dată, din ceea ce a spus de fapt Isus este clar că nu a dorit ca revenirea Lui să fie o surpriză totală. De fapt, El a dorit să fie anticipată de anumite evenimente ale Marelui Necaz. Mai simplu, Isus nu a dorit ca ucenicii să fie luaţi prin surprindere aşa cum se va întâmpla cu restul lumii. El Şi-a continuat Discursul de pe Muntele Măslinilor:

 

„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. [9] Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi“ (Matei 24:37-44).

 

Iată încă o dovadă că Isus era preocupat ca ucenicii să fie pregătiţi pentru întoarcerea Sa. Acesta a fost motivul principal pentru tot ce a spus înainte şi după acest punct al Discursului de pe Muntele Măslinilor. Îndemnurile repetate de a fi pregătiţi şi a veghea nu sunt atât un indiciu al faptului că întoarcerea Sa va constitui o surpriză totală, cât un indiciu referitor la cât de greu le va fi să rămână trezi şi să vegheze în vremurile adverse. Astfel stând lucrurile, cei care se aşteaptă ca răpirea să aibă loc dintr-un moment în altul sau înainte de Necazul cel Mare crezând că sunt mult mai pregătiţi decât alţi creştini s-ar putea să nu fie pregătiţi pentru dificultăţile cu care este foarte posibil să se confrunte. Dacă nu se aşteaptă la necazuri şi se găsesc apoi în mijlocul persecuţiei mondiale sub regimul anticristului, ispita de a renunţa la credinţă s-ar putea să îi copleşească. Mai bine să fie pregătiţi pentru vremurile despre care ne învaţă Biblia că vor avea loc.

 

Şi încă o dată, dacă i-ai fi întrebat pe Petru, Iacov şi Ioan când se aşteptau ei să vadă revenirea lui Isus, ţi-ar fi spus despre toate semnele care le-a spus Isus că vor avea loc chiar înainte de venirea Sa. Ei nu s-ar fi aşteptat să Îl vadă înainte de perioada Necazului sau de venirea la putere a anticristului.

 

Hoţul din noapte

Observă că însăşi analogia lui Isus cu „hoţul din noapte“ este inclusă în contextul revelării semnelor care să îi ţină alerţi pe ucenici pentru venirea Sa. Deci, analogia cu „hoţul din noapte“ nu poate fi folosită adecvat pentru a dovedi că nimeni nu ar trebui să creadă că are vreo idee despre momentul întoarcerii lui Isus.

 

Atât Pavel, cât şi Petru, au folosit analogia lui Isus cu „hoţul din noapte“ când au scris despre „ziua Domnului“ (vezi 1 Tes. 5:2-4; 2 Petru 3:10). Aceştia au crezut că analogia se aplica venirii pline de mânie a lui Isus la sfârşitul sau spre sfârşitul celor şapte ani ai Necazului cel Mare. Totuşi, în mod interesant, Pavel le-a spus cititorilor: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ“ (1 Tes. 5:4). El a interpretat corect analogia lui Isus, conştientizând că cei care erau atenţi la semne şi Îl urmau pe Isus în ascultare nu trăiau în întuneric, astfel încât venirea lui Isus nu îi va fi luat deloc prin surprindere. Pentru ei, Isus nu venea ca un hoţ în noapte. Numai cei care trăiau în întuneric ar fi fost surpinşi, ceea ce preciza învăţătura pe care le-o dăduse Isus. (Vezi, de asemenea, folosirea expresiei lui Isus „ca un hoţ“ în Apoc. 3:3 şi 16:15, unde o foloseşte referitor la venirea Lui pentru lupta de la Armaghedon.) De aici înainte, în Discursul de pe Muntele Măslinilor, Isus Şi-a îndemnat în mod repetat ucenicii să fie pregătiţi pentru venirea Sa. În acelaşi timp, le-a spus, de asemenea, cum pot fi gata, relatând pildele despre robul necredincios, cele zece fecioare şi talanţii şi prevestind apoi judecata oilor şi a caprelor (ar trebui citite toate). Aproape în fiecare caz, El i-a avertizat că pe cei care nu erau găsiţi pregătiţi la întoarcerea Lui îi aştepta Iadul (vezi Mat. 24:50-51; 25:30, 41-46). Modul în care putem fi găsiţi pregătiţi este acela de a fi găsiţi împlinind voia lui Dumnezeu la întoarcerea Lui.[10]

 

O altă obiecţie

Unii obiectează împotriva faptului că Răpirea va avea loc în apropiere de sau la sfârşitul Necazului cel Mare pe baza faptului că, biblic vorbind, cei neprihăniţi nu vor fi pedepsiţi cu cei nelegiuţi, dovadă fiind exemple precum Noe, Lot şi israeliţii în Egipt.

 

Într-adevăr, avem motive întemeiate să credem că cei neprihăniţi nu vor suferi mânia lui Dumnezeu în timpul Marelui Necaz de şapte ani, întrucât acest lucru ar fi contrar multor pasaje şi promisiuni biblice (vezi de ex. 1 Tes. 1:9-10; 5:8).

 

Totuşi, Isus a prezis că cei neprihăniţi vor suferi în timpul perioadei Necazului care nu va fi în mâinile lui Dumnezeu, ci în mâinile celor nelegiuiţi. Creştinii nu sunt scutiţi de persecuţii – lor li se promit persecuţii. În timpului necazului de şapte ani, mulţi credincioşi îşi vor pierde vieţile (vezi Mat. 24:9; Rev. 6:9-11; 13:15; 16:5-6; 17:6; 18:24; 19:2). Alţii vor fi decapitaţi (vezi Apoc. 20:4).

 

Astfel, dacă un credincios dintr-o naţiune va fi martirizat, nimic nu va putea împiedica mânia lui Dumnezeu să se reverse împotriva întregii naţiuni. Şi, fără îndoială că, dacă există credincioşi într-o naţiune, Dumnezeu este capabil să îi protejeze de judecata Lui care va cădea asupra celor răi. A dovedit acest lucru pe vreme lui Moise, în timpul pedepsirii Egiptului. Dumnezeu nu ar fi lăsat nici măcar un câine care să latre împotriva vreunui israelit, în timp ce pedeapsă după pedeapsă cădeau peste vecinii lor egipteni (vezi Ex. 11:7). În acelaşi fel, în cartea Apocalipsa citim despre lăcustele care înţeapă ca scorpionii cărora li se va da timp de cinci luni libertatea să îi tortureze pe oamenii răi de pe pământ, însă cărora în mod specific li se va interzice să îi rănească pe cei 144.000 de slujitori israeliţi care vor fi pecetluiţi cu un semn distinct pe frunte (vezi Apoc. 9:1-11).

 

Răpirea descrisă în Apocalipsa

Nici unde în cartea Apocalipsa nu citim despre Răpirea bisericii şi nici despre altă apariţie a lui Hristos cu excepţia celei menţionate în Apocalipsa 19, când El va veni să nimicească anticristul şi armatele sale în bătălia de la Armaghedon. Răpirea nu este consemnată nici măcar acolo. Totuşi, învierea martirilor din timpul Necazului cel Mare este menţionată ca fiind simultană cu acea perioadă (vezi 20:4). Deoarece Pavel a scris că cei morţi în Hristos vor învia la întoarcerea Lui, moment ce coincide cu Răpirea bisericii, acest pasaj, împreună cu altele pe care le-am analizat deja, ne determină să credem că Răpirea nu va avea loc până când nu se vor fi sfârşit cei şapte ani de necaz, după cum este scris în Apocalipsa 19 şi 20.

 

Însă există şi alte puncte de vedere.

 

Unii găsesc Răpirea în Apocalipsa 6 şi 7. În Apocalipsa 6:12-13 citim despre soare care va deveni „negru ca un sac din păr“ şi despre stele care vor cădea din cer, două semne care, după cum a spus Isus, vor fi imediat precedate de apariţia Sa şi de strângerea celor aleşi (vezi Mat. 24:29-31). Apoi, puţin mai târziu în capitolul 7, citim despre o mulţime de oameni din orice naţiune în ceruri, seminţie şi limbă care „vin din necazul cel mare“ (7:14). Nu se menţionează că ar fi martiri aşa cum se precizează un capitol mai devreme (vezi 6:9-11), lăsându-ne să speculăm că sunt mai degrabă răpiţi decât martiri – credincioşi care au fost salvaţi din Necazul cel Mare.

 

Este corect să presupunem că Răpirea va veni curând după evenimentele cosmice zugrăvite în Apocalipsa 6:12-13 datorită a ceea ce a spus şi Isus în Matei 24:29-31. Totuşi, nu ni se dă nici un indiciu concluziv referitor la faptul că evenimentele cosmice din Apocalipsa 6:1-13 vor avea de fapt loc în timpul celor şapte ani de necaz. Dacă evenimentele descrise în Apocalipsa 6:1-13 sunt succesive şi dacă Răpirea are loc chiar după 6:13, acestea ne determină să credem că Răpirea nu va avea loc decât după apariţia anticristului (vezi 6:1-2), după războiul mondial (vezi 6:3-4), după foamete (vezi 6:5-6), după moartea unei pătrimi din populaţie ucisă de sabie, foamete, ciumă şi fiare sălbatice (vezi Apoc. 6:7-8) şi după multe martiraje. Desigur că toate aceste evenimente descrise ar putea avea loc înainte de sfârşitul celor şapte ani de necaz, însă ar putea, de asemenea, descrie întreaga perioadă de şapte ani, plasând Răpirea la sfârşitul acestei perioade.

 

Ceea ce adaugă ceva greutate ideii că Răpirea va avea loc înainte de cei şapte ani sunt cele două tipuri de judecată descrise după Apocalipsa 8: „judecata trâmbiţelor“ şi „judecata urgiilor“. Se spune că ultima dintre acestea două va sfârşi mânia lui Dumnezeu (vezi 15:1). Totuşi, chiar înainte de a începe judecata urgiilor, Ioan îi vede „pe marea de sticlă…[pe] biruitorii fiarei, şi ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei“ (15:2). Aceşti sfinţi victorioşi ar fi putut fi răpiţi. Pe de altă parte, ar fi putut fi martiri. Scriptura nu ne spune din ce categorie fac parte. Mai mult, nu ştim dacă 15:2 are vreo legătură cronologică cu scenele învecinate descrise.

 

Un alt fapt găsit în Apocalipsa care ar putea valida idea că Răpirea va apărea înainte de sfârşitul celor şapte ani este acesta: Cu ocazia judecăţii celei de a cincea trompete consemnată în Apocalipsa 9:1-12, ni se spune că lăcustelor de pământ li se vor permite să îi rănească pe cei „care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu“ (9:4). Singurii despre care ni se spune că vor purta această pecete sunt cei 144.000 de descendenţi ai lui Israel (vezi Apoc. 7:3-8). Astfel, se pare că toţi ceilalţi credincioşi ar trebui răpiţi la cer înainte de judecata celei de a cincea trâmbiţe; altfel nu vor fi feriţi de puterea lăcustelor înţepătoare. În plus, deoarece lăcustele îi vor răni timp de cinci luni (9:5-6), se consideră că Răpirea trebuie să aibă loc cel puţin cu cinci luni înainte de sfârşitul perioadei Necazului cel Mare. Desigur, există loc de interpretat şi în acest caz. Poate că vor fi şi alţii care vor purta pecetea lui Dumnezeu dar care nu au fost menţionaţi în sinopsa condensată a Apocalipsei. În orice caz, dacă această teorie nu dovedeşte că Răpirea va avea loc înainte de cea de a cincea judecată, atunci ea indică faptul că va exista un grup de credincioşi care nu vor fi răpiţi înainte de lăcustele de pământ – cei 144.000 de descendenţi ai lui Israel însemnaţi cu pecetea lui Dumnezeu. Totuşi, din fericire, aceştia vor fi protejaţi de pericolul mâniei lui Dumnezeu manifestată prin lăcustele de pământ.

 

Concluzia tuturor acestor dezbateri? Nu pot decât să concluzionez că Răpirea va avea loc aproape de sau la sfârşitul celor şapte ani de necaz. Credincioşii nu trebuie să se teamă că vor experimenta mânia lui Dumnezeu, dar ar trebui să fie pregătiţi pentru o persecuţie drastică şi pentru martiraj.

 

Perioada Necazului cel Mare

Haide să petrecem puţin timp analizând mai detaliat ce ne învaţă Scriptura despre cei şapte ani de necaz. Cum am ajuns să concluzionăm că lungimea acestei perioade va fi de şapte ani? Trebuie să analizăm cartea Daniel care, pe lângă Apocalipsa, este probabil cartea cea mai plină de profeţii despre sfârşitul vremurilor din Biblie.

 

În capitolul nouă din cartea sa, Daniel a descoperit că lungimea captivităţii iudeilor din Babilon va fi de şaptezeci de ani (vezi Dan. 9:2; Ier. 25:11-12). Conştient fiind că această perioadă de şaptezeci de ani era aproape de sfârşit, Daniel a început să se roage, mărturisind păcatele poporului său şi cerând îndurare. Ca răspuns la rugăciunea lui, îngerul Gabriel i s-a descoperit şi i-a revelat viitorul lui Israel, inclusiv vremea Necazului cel Mare, până la revenirea lui Hristos. Profeţia din Daniel 9:24-27 este una dintre cele mai extraordinare din Scriptură. Mai jos este citat pasajul împreună cu comentariile personale dintre paranteze:

 

„Şaptezeci de săptămâni [acestea sunt în mod clar săptămâni ale anilor, după cum vom vedea, sau un total de 490 de ani] au fost hotărâte asupra poporului tău [Israel] şi asupra cetăţii tale celei sfinte [Ierusalim], până la încetarea fărădelegilor [posibil actul culminant al păcatelor lui Israel – crucificarea lui Mesia], până la ispăşirea păcatelor [probabil referire la lucrarea lui Isus de mântuire de la cruce], până la ispăşirea nelegiuirii [fără îndoială referire la lucrarea lui Isus de mântuire de la cruce], până la aducerea neprihănirii veşnice [începutul domniei lui Isus şi a împărăţiei Sale pe pământ], până la pecetluirea vedeniei şi prorociei [posibilă referire la sfârşitul scrierii Scripturii sau la împlinirea tuturor profeţiilor premilenare], şi până la ungerea Sfântului sfinţilor [posibilă referire la stabilirea Templului milenar]. Să ştii dar, şi să înţelelgi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului [decret dat de Împăratul Artaxerxes în 445 î.Hr.], până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul [Domnul Isus Hristos], vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni [în total 69 de săptămâni sau 483 de ani], pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de stramtorare [reconstruirea Ierusalimului după distrugerea lui de către babilonieni]. După aceste şaizeci şi două de săptămâni [adică 483 de ani de la decretul din 445 î.Hr.], unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic [Isus a fost crucificat în anul 32 d.Hr. dacă facem calculele după calendarul evreiesc de 360 de zile pe an]. Poporul [Romanii] unui domn care va veni [anticristul], va nimici cetatea şi sfântul Locaş [referire la distrugere Ierusalimului din anul 70 d.Hr. de către Titus şi legiunile romane], şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile. El [„domnul care va veni“ – anticristul] va face un legământ trainic cu mulţi [Israel], timp de o săptămână [sau şapte ani – aceasta este perioada Marelui Necaz], dar la jumătatea săptămânii [în jur de trei ani şi jumătate] va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urîciunilor idoleşti [când anticristul se va instaura în Templul evreiesc din Ierusalimul şi se va declara Dumnezeu; vezi 2 Tes. 2:1-4] va veni unul care pustieşte [Isus va reveni], până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât [înfrângerea anticristului de către Isus]“ (Dan. 9:24-27; subliniere personală).

 

490 de ani speciali

De la decretul lui Artaxerxes pentru reconstruirea Ierusalimului în 445 î.Hr., Dumnezeu a alocat 490 de ani speciali pentru viitorul istoriei. Însă aceşti 490 de ani nu sunt secvenţiali; ei sunt mai degrabă divizaţi în două părţi de 483 de ani şi şapte ani. Când primii 483 de ani din timpul alocat s-a împlinit (anul în care a fost crucificat Isus), ceasul s-a oprit. Probabil că lui Daniel nici prin cap nu i-ar fi trecut că ceasul se va opri pentru cel puţin două mii de ani. Cândva, în viitor, ceasul va porni din nou şi va mai bate timp de şapte ani. Această perioadă de şapte ani nu este numită numai „Necazul cel Mare“, ci şi „cea de a şaptezecea săptămână a lui Daniel“.

 

Aceşti şapte ani sunt împărţiţi în două perioade a câte trei ani şi jumătate. La mijlocul acestei perioade, după cum tocmai am citit în profeţia lui Daniel, anticristul va rupe legământul făcut cu Israelul şi „va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare“. Atunci, aşa cum ne-a spus Pavel, se va instala în Templul din Ierusalim şi se va declara Dumnezeu.[11] Aceasta este „urâciunea pustiirii“ despre care vorbea Isus (vezi Mat. 24:15). De aceea credincioşii din Iudeea vor trebui să „fugă în munţi“ (vezi Mat. 24:16), întrucât aceasta marchează începutul celui mai mare necaz pe care l-a văzut lumea vreodată (Mat. 24:21).

 

Este posibil ca „fuga iudaică“ să fie simbolic văzută de Ioan în viziunea menţionată în capitolul doisprezece al Apocalipsei. Dacă este aşa, atunci credincioşii iudei vor găsi un loc special pregătit pentru ei în pustie, unde vor fi „hrăniţi“ timp de exact trei ani şi jumătate, adică restul perioadei necazului de şapte ani (vezi Apoc. 12:6, 13-17). Ioan a prevăzut mânia lui Satan faţă de scăparea acestora şi războiul succesiv împotriva celor care au rămas şi care „păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos“ (Apoc. 12:17). De aceea, cred că ar fi bine pentru credincioşii de peste tot din lume să fugă în locurile cele mai îndepărtate, pentru a fi în siguranţă când se va declara anticristul Dumnezeu în Ierusalim.

 

Ultima revelaţie a lui Daniel

Un alt pasaj interesant din Daniel, despre care nu am vorbit încă, se află în ultimele treisprezece versete de la sfârşitul cărţii sale uluitoare. Acestea sunt cuvinte spuse lui Daniel de un înger. L-am citat mai jos, punând în paranteză comentariile mele personale:

 

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail [îngerul], ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta [acesta ar fi necazul despre care vorbea şi Isus în Matei 24:21]. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte [aceasta ar putea fi o referire la fuga iudeilor sau la salvarea credincioşilor la Răpire]. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică [învierea celor neprihăniţi şi a celor nelegiuiţi]. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci. [După înviere, cei neprihăniţi vor primi trupuri noi care vor străluci de gloria lui Dumnezeu.] Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte.“ [(„Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte.“ – Traducere Literală Nouă.) Descoperirile uimitoare în ceea ce priveşte transportul şi cunoştinţa din ultimele secole par să împlinească această previziune.]

 

Şi eu, Daniel, m-am uitat, şi iată că alţi doi oameni stăteau în picioare, unul dincoace de râu şi altul dincolo de malul râului. Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?“ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic, că va mai fi o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme [trei ani şi jumătate conform revelaţiei decodificate din Apocalipsa 12:6 şi 12:14], şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot. [Aşa cum Daniel 7:25 ne spune că sfinţii vor fi daţi în mâna anticristului timp de trei ani şi jumătate, aici pare evident că aceştia sunt ultimii trei ani şi jumătate din cei şapte ani ai Necazului cel Mare. Sfârşitul tuturor evenimentelor despre care vorbeşte îngerul va avea loc atunci când „puterea poporului sfânt“ va fi „zdrobită de tot“.] Eu am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: „Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?“ El a răspuns: „Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi [fără îndoială că prin Necazul cel Mare]; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. [Această perioadă nu ar trebui interpretată ca fiind între aceste două evenimente, deoarece ambele apar la mijlocul celor şapte ani. Ar trebui mai degrabă interpretat că, plecând de la cele două evenimente, vor fi 1290 de zile până când ceva foarte important se va întâmpla la sfârşit. O mie două sute nouăzeci de zile înseamnă 30 de zile mai mult decât trei ani şi jumătate a câte 360 de zile, o perioadă menţionată repetat în scriptura profetică a lui Daniel şi în Apocalipsa. De ce sunt adăugate aceste 30 de zile în plus este pură speculaţie. Pentru a mări misterul, îngerul i-a spus apoi lui Daniel:] Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! [Iată că acum avem alte patruzeci şi cinci de zile învăluite în mister.] Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi [promisiunea învierii lui Daniel] odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor“ (Dan. 12:1-13).

 

Este evident că ceva extraordinar se va întâmpla la sfârşitul celor 75 de zile în plus! Va trebui să aşteptăm şi să vedem.

 

Ştim din ultimele capitole ale Apocalipsei că există mai multe evenimente care par să aibă loc curând după întoarcerea lui Hristos, unul dintre ele fiind ospăţul de la Nunta Mirelui, despre care un înger i-a spus lui Ioan „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!“ (Apoc. 19:9).

 

Poate aceasta este chiar binecuvântarea la care se referea îngerul care i-a vorbit lui Daniel. Dacă este aşa, acel ospăţ glorios va avea loc la aproximativ două luni şi jumătate după întoarcerea lui Isus.

 

Poate că aceste şaptezeci şi cinci de zile vor fi pline de alte evenimente despre care ştim că se vor întâmpla în conformitate cu ceea ce este scris în ultimele capitole din Apocalipsa, precum aruncarea anticristului şi a profeţilor falşi în iazul cu foc, legarea lui Satan şi întemeierea administrării Împărăţiei lui Hristos (vezi Apoc. 19:20-20:4).

 

Mileniul

Mileniul este termenul care se referă la timpul în care va domni Isus peste întreg pământul pentru o perioadă de o mie de ani (vezi Apoc. 20:3, 5, 7), ceea ce se va întâmpla după cei şapte ani de necaz. Isaia a prevăzut acum aproape trei mii de ani domnia lui Hristos peste pământ:

 

Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „… Domn al păcii.“ El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor (Is. 9:6-7; subliniere personală).

 

De asemenea şi îngerul Gabriel a anunţat-o pe Maria că Fiul ei va domni în veci într-o Împărăţie care nu va avea sfârşit:

 

Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămânea însărcinată, şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (Luca 1:30-33, sublinere personală). [12]

 

În timpul Mileniului, Isus va domni personal peste Muntele Ierusalimului, Sion, care va fi ridicat mai sus decât înălţimea actuală. El va domni cu dreptate peste naţiuni şi va fi pace peste tot pământul:

 

Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.“ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul (Is. 2:2-4).

 

Zaharia a prezis, de asemenea, că:

 

Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Am o mare râvnă pentru Sion, şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el.“ Aşa vorbeşte Domnul: „Mă întorc iarăşi în Sion, şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: «Cetatea cea credincioasă», şi muntele Domnului oştirilor se va chema: «Muntele cel Sfânt»“….Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori dintr-un mare număr de cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, şi vor zice: «Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul oştirilor! Vrem să mergem şi noi!» Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim, şi să se roage Domnului.“ Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, şi-i vor zice: «Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!»“ (Zah. 8:2-3, 20-23).

 

Biblia ne învaţă că în aceşti o mie de ani credincioşii chiar vor stăpâni şi domni împreună cu Hristos. Nivelul de responsabilităţi în Împărăţia Sa va fi conform credincioşiei de acum (vezi Dan. 7:27; Luca 19:12-17; 1 Cor. 6:1-3; Apoc. 2:26-27; 5:9-10 şi 22:3-5). Vom fi îmbrăcaţi în trupurile noastre înviate, dar se pare că cei care vor popula pământul atunci vor fi oameni cu trupuri muritoare. Mai mult, se pare că longevitatea patriarhilor va fi restaurată şi că animalele sălbatice îşi vor pierde ferocitatea:

 

“Eu însumi Mă voi veseli asupra Ierusalimului, şi mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos….Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Nici un rău, nici o vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel Sfânt, zice Domnul“ (Is. 65:19-20, 25; vezi, de asemenea, Is. 11:6-9).

 

În Biblie există mai multe referiri la acest mileniu, mai ales în Vechiul Testament. Pentru un studiu mai aprofundat vezi Is. 11:6-16; 25:1-12; 35:1-10; Ier. 23:1-5; Ioel 2:30-3:21; Amos 9:11-15; Mica 4:1-7; Ţef. 3:14-20; Zah. 14:9-21 şi Apoc. 20:1-6.

 

Mulţi dintre psalmi conţin, de asemenea, profeţii care se aplică acelei perioade. De exemplu, citeşte următorul pasaj din Psalmul 48:

 

Mare este Domnul şi lăudat de toţi, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt. Frumoasă înalţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat. Dumnezeu, în casele Lui împărăteşti, este cunoscut ca un turn de scăpare. Căci iată că împăraţii se adunaseră: doar au trecut împreună, au privit-o, au înlemnit, s-au temut, şi au luat-o la fugă. I-a apucat un tremur acolo, ca durerea unei femei la facere (Ps. 48:1-6; subliniere personală).

 

Când Isus Îşi va întemeia domnia în Ierusalim la începutul Mileniului, se pare că mulţi alţi domnitori ai pământului care vor supravieţui Necazului cel Mare vor auzi despre domnia lui Isus şi vor veni să vadă ei înşişi! Vor fi şocaţi de ceea ce vor vedea.[13]

 

Pentru alţi psalmi care se referă la domnia milenară a lui Hristos vezi Ps. 2:1-12; 24:1-10; 47:1-9; 66:1-7; 68:15-17; 99:1-9 şi 100:1-5.

 

Împărăţia Eternă

Sfârşitul Mileniului marchează începutul a ceea ce învăţaţii biblici numesc „Împărăţia eternă“, care începe cu ceruri noi şi un pământ nou. Atunci, Isus va preda totul în mâna Tatălui, conform pasajului din 1 Corinteni 15:24-28:

 

În urmă, va veni sfârşitul, când El [Isus] va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea. Dumnezeu, într-adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui“ [Ps. 8:6]. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că în afară de [Tatăl,] Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse [Tatălui], atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

 

Satan, care va fi fost legat pe perioada acestor o mie de ani, va fi eliberat la sfârşitul Mileniului. El va înşela atunci pe mulţi din cei care erau rebeli în sinea lor faţă de Isus, dar care simulaseră ascultarea de El (vezi Ps. 66:3).

 

Dumnezeu îi va permite lui Satan să îi înşele pentru a putea descoperi adevărata condiţie a inimii lor, astfel încât să poată fi judecaţi drept. Sub influenţa acestei înşelăciuni, ei se vor strânge pentru a ataca Cetatea Sfântă, Ierusalimul, intenţionând să răstoarne guvernarea lui Isus. Bătălia nu va dura, deoarece din cer va cădea foc şi le va nimici armatele, iar Satan va fi aruncat pentru totdeauna în iazul de foc şi pucioasă (vezi Apoc. 20:7-10).

 

Următoarea bătălie este prezisă în Psalmul 2:

 

Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşerte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!“ Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte, şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând: „Totuş, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.“ „Eu voi vesti hotărârea Lui,“ – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: «Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag din fier, şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.»“ Acum dr, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă, tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El!

 

Judecata finală

Chiar înainte de Împărăţia Eternă, va avea loc o judecată finală. Toţi cei neprihăniţi din toate vremurile vor învia în trup pentru a sta în faţa scaunului de judecată a lui Dumnezeu şi pentru a fi judecaţi conform faptelor lor (vezi Apoc. 20:5, 11-15). Toţi cei care sunt acum în Locuinţa morţilor vor fi aduşi la judecată, în faţa „Scaunului de judecată mare şi alb“ şi apoi vor fi aruncaţi în Gheena, iazul de foc. Aceasta este denumită „moartea a doua“ (Apoc. 20:14).

 

Statul Etern începe cu trecerea cerurilor şi a pământului dintâi, împlinind astfel promisiunea veche de mii de ani a lui Isus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“ (Mat. 24:35).

 

Apoi Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou aşa cum a prezis Petru în cea de a doua epistolă a sa:

 

Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, prea iubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace (2 Petru 3:10-14; vezi, de asemenea, Is. 65:17-18).

 

În cele din urmă, Noul Ierusalim va coborî din ceruri pe pământ (vezi Apoc. 21:1-2). Cu greu ar putea minţile noastre întrezări gloria cetăţii care este o jumătate cât Statele Unite (vezi Apoc. 21:16) sau minunile acelei vremi fără sfârşit. Vom trăi într-o societate perfectă pentru totdeauna, sub domnia lui Dumnezeu, spre gloria lui Isus Hristos!

 

[1] Alte câteva pasaje biblice care dovedesc convingerea lui Pavel că era posibil ca Isus să Se întoarcă în timpul vieţii contemporanilor săi le găsiţi în: Fil. 3:20; 1 Tes. 3:13; 5:23; 2 Tes. 2:1-5; 1 Tim. 6:14-15; Tit. 2:11-13; Evrei. 9:28.

 

[2] Alte scripturi care indică faptul că Petru avea convingerea că era posibil ca Isus să Se întoarcă în timpul contemporanilor săi sunt 2 Pet. 1:15-19; 3:3-15.

 

[3] Marcu 13:3 numeşte patru dintre cei prezenţi: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei. De asemenea, găsim Discursul de pe Muntele Măslinilor şi în Marcu 13:1-37 şi Luca 21:5-36. Luca 17:22-37 conţine informaţii similare.

 

[4] Această promisiune este adeseori scoasă din context, spunându-se că trebuie să ne îndeplinim sarcina de a evangheliza lumea, înainte ca Isus să Se întoarcă. Însă în contextul său, această promisiune vorbeşte despre proclamarea finală a evangheliei în faţa lumii întregi, chiar înainte de sfârşit.

 

[5] Dacă răpirea bisericii are loc în acest punct fix al perioadei de şapte ani de necazuri, aşa cum spun unii, nu ar mai fi nevoie de instrucţiunile lui Isus ca credincioşii să fugă să-şi scape vieţile, deoarece ei vor fi fost răpiţi.

 

[6] Această afirmaţie elimină teoria că Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor se aplică doar credincioşilor evrei care sunt născuţi din nou în vremea necazurilor, deoarece toţi cei care au fost născuţi din nou înainte de această vreme se presupune că vor fi fost deja răpiţi. Nu, Pavel le-a spus credincioşilor tesaloniceni dintre neamuri că Răpirea lor şi revenirea lui Hristos nu vor avea loc decât după ce anticristul se declară Dumnezeu, ceea ce se va întâmpla la mijlocul celor şapte ani de necazuri.

 

[7] Unii spun că această înviere despre care se vorbeşte în Apocalipsa 20:4-6 este de fapt a doua parte a primei învieri, învierea care va avea loc în timpul primei întoarceri a lui Isus pentru Răpire. Ce vom răspunde acestei interpretări? Dacă învierea din Apocalipsa 20:4-6 este de fapt a doua înviere, atunci de ce nu a fost numită „a doua înviere“?

 

[8] Deşi probabil că cei care L-au auzit pe Isus în acea zi au crezut că generaţia lor va fi cea care va vedea întâmplându-se toate aceste semne, noi ştim că nu a fost aşa. De aceea, trebuie să interpretăm cuvintele lui Isus din 24:34 ca însemnând că toate aceste lucruri se vor întâmpla într-o generaţie, sau că poate rasa (aşa cum este tradus uneori cuvântul generaţie) de creştini (sau evrei) nu va trece până când nu se vor întâmpla toate aceste lucruri.

 

[9] Nu are nici o importanţă dacă persoana care suferă pedeapsa în aceste exemple va fi luată sau va fi lăsată, aşa cum se dezbate de obicei. Ideea este că unii vor fi pregătiţi pentru venirea lui Hristos şi alţii nu. Pregătirea lor le va determina destinul etern.

 

[10] Este clar că, dacă Isus Şi-a avertizat cei mai apropiaţi ucenici să nu cumva să fie luaţi prin surprindere la venirea Lui, atunci exista posibilitatea ca aceştia să nu fie găsiţi pregătiţi pentru acest eveniment. Dacă i-a avertizat că pedeapsa celor care sunt găsiţi nepregătiţi datorită păcatului este eternă, atunci exista posibilitatea ca ei să îşi piardă mântuirea datorită păcatului. Cât de mult ar trebui să ne vorbească această realitate despre importanţa sfinţeniei şi cât de nebuni sunt cei care susţin că este imposibil ca un credincios să îşi piardă mântuirea!

 

[11] Desigur, acest lucru ne indică faptul că templul din Ierusalimul trebuie reconstruit, deoarece în present nu există nici un templu în Ierusalim (adică în anul 2005, când au fost scrise aceste rânduri).

 

[12] Acest pasaj biblic ilustrează cât de uşor este să facem presupunerea greşită referiotare la timpul evenimentelor profetice prin reconstruirea a ceea ce deja afirmă Biblia. Maria ar fi putut presupune uşor şi logic că Fiul ei special va domni pe tronul lui David peste câteva decenii. Gabriel i-a spus că va da naştere unui fiu care va domni peste casa lui Iacov, cuvinte ce sunau ca şi când naşterea şi domnia Lui ar fi fost două evenimente alăturate. Maria nu şi-ar fi imaginat niciodată că vor exista cel puţin 2000 de ani între aceste evenimente. Şi noi ar trebui să avem grijă să nu facem presupuneri similare atunci când încercăm să interpretăm scripturile profetice.

 

 

 

[13] Din analizarea acestor scripturi reiese că nu numai credincioşii, ci şi necredincioşii vor intra în Mileniu şi vor popula pământul (vezi Is. 2:1-5; 60:1-5; Dan. 7:13-14).

 

 

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_29

 

 

////////////////////////

 

Petru Popovici – unul dintre „mai marii mei“

BY BARZILAIENDAN

 

 

 

Ce mă leagă pe mine de Petru Popovici? Am să vă spun în câteva cuvinte:

 

Cum este corect să răspunzi dușmanilor? Probabil că soluția celui neprihănit este undeva între alternativele întrupate de cei doi frați Popovici: Alexa și Pit (sau Petru).

 

Prin anii 1984-1985, când ieșeam din sala de ședințe a păstorilor din Convenția RBA (Romanian Baptist Association) care avea loc la Chicago ne-a așteptat un ,,neică“ despre care toți știau că este omul comuniștilor din România. Trebuia să dea rapoarte de la majoritatea activităților noastre așa că se pricopsise cu un aparat de fotograf și dorea să poată dovedi că ,,a fost și el acolo“.

 

Primul care i-a ieșit în cale a fost Alexa Popovici. La solicitarea informatorului de a se fotografia cu el, Alexa, fire impulsivă cu grai tăios și tranșant i-a spus direct:

,,Fugi d-aici, că ești un drac!“

Era lume multă împrejur și Alexa a ținut să fie auzit de toți când a zis lucrul acesta.

 

După Alexa, al doilea care a ieșit a fost Pit Popovici. Cu blândețea smerită a celui care spune, dar nu jignește, el i-a răspuns solicitantului de fotografii astfel:

,,Dacă un drac vrea să se pozeze cu mine, eu n-am nimic împotrivă …“

 

Acesta este omul care m-a chemat să vin alături de el în California. Îl știam puțin din țară, când l-am admirat cu câtă autoritate îi mustra pe foștii lui colegii păstori din comunitatea Arad și nici unul din ei nu s-a supărat. Dimpotrivă!

 

,,Aud că vă repetați predicile și nu mă mir. Unii dintre voi n-ați mai citit o carte de ani de zile. Nu citiți nici Biblia. O răsfoiți doar ca să căutați subiecte de predică …“

 

L-am îndrăgit imediat pentru aceste cuvinte.

 

Pentru baptiști, Alexa și Pit au reprezentat câțiva ani în România și mult mai mulți ani în America două puncte de referință, două faruri. Când m-am dus să iau viza de la Consulatul american de la București, baptiștii se întrebau unii pe alții: ,,Unde te duci?“ Nici unul nu spunea ,,la Chicago“ sau ,,la Los Angeles“, ci doar atât: ,,La Alexa“ sau ,,La Pit Popovici“.

 

Mutarea din Detroit în California a însemnat pentru mine o mare binecuvântare. Lipsa de exemple personale și de învățători a fost compensată prin privilegiul de a sta în preajma unor oameni excepționali. Cu cine să încep? Am să-i numesc deocamdată de-a valma și-i voi lua apoi la rând pe fiecare: Pit Popovici, John MacArthur, Simion Cure, Liviu Olah și Richard Wurmbrand.

 

Pitt Popovici m-a chemat în California cu gândul să mă trimită la San Francisco, unde murise fratele Boțan, păstorul bisericii.

 

,,Vino prin Los Angeles și te ducem de aici cu mașina“, mi-a zis dânsul.

 

Când am ajuns, am rămas surprins de climă. Plecasem din Detroit în miezul iernii, iar la Los Angeles, fratele Pit m-a așteptat în mânecă scurtă. Noi eram încotoșmănați ca de viscol, așa că am transpirat din cap până-n picioare până am ajuns la dânsul acasă și ne-am lepădat hainele ,,de corp“. A doua surpriză au fost palmierii, aceste lumânări îndreptate spre cer. Michigan-ul este ca România, cu o climă temperat continentală. California este o cu totul altfel de lume …

 

Am ajuns miercuri și mă aștepta o surpriză.

,,Frații de aici ți-au plătit biletele și vor și ei să te cunoască, să te asculte“, mi-a spus fratele Pit. Asta a însemnat să trec prin câteva seri de ,,evanghelizare“, adică eu să vorbesc și fratele Pit să stea în prima bancă să mă asculte.

 

,,Nu pot, frate Pit. Vorbiți dumneavoastră și ascult eu. Și mai este ceva: eu nu sunt evanghelist. Eu sunt mai mult cu studiul …“

,,Lasă, lasă, că-ți aducem o tablă, cretă și ne ții câte studii vrei dumneata.“

 

După cea de a treia seară, m-a dus în biroul bisericii, unde era adunat tot Comitetul.

 

,,Nu ți-am spus de la început … Frații au vrut să te asculte și pentru că avem o misiune aici în oraș, la Hollywood. Ne-ar trebui și aici un păstor. Ce zici? Fraților le-a plăcut de dumneata …“

 

Alternativa m-a buimăcit, dar m-a și bucurat. Mi-am făcut repede câteva socoteli, m-am rugat în duhul meu și apoi am răspuns:

 

,,Atunci eu zic să nici nu mă mai duc la San Francisco. Acolo am să fiu iar singur și nu mă descurc cu românii din America. S-ar putea să mă încurc iarăși. Aici, dacă intru în probleme, strig ,,Ajutor!“ și dumneavoastră veniți să ne scoateți la liman …“

 

Le-a plăcut sinceritatea și modestia mea. Spuneam însă adevărul și gândeam cu glas tare. Mă speriasem tare de cele petrecute la Detroit.

 

,,Ba te duci acum și la San Francisco, că le-am spus celor de acolo că te duci. Mergi, vezi și apoi poți să faci o decizie mai bună“ a încheiat fratele Pit.

 

Decizia noastră era însă ca și luată. Nu era vorba despre cum arată orașul sau biserica, ci de posibilitatea de a rămâne pe lângă un asemenea om de la care să învăț, ceea ce nu învățasem în cei patru ani de Seminar. Aveam în sfârșit un ,,model“ după care să mă iau. Deși era o biserică din afara granițelor României, adunarea din Bellflower avea cam tot ceea ce-și poate dori un păstor harnic: clădire proprie, grup numeros, cor mixt, cor bărbătesc, corul surorilor, corul tinerilor și corul copiilor, tipografie, stație de radio pentru împrejurimi, dar și studiou pentru înregistrarea emisiunilor transmise prin Trans World Radio și Monte Carlo.

 

M-am dus deci la San Francisco, dar m-am dus hotărât să nu-mi placă. Am fost nedrept cu orașul și cu cei de acolo. Astăzi, când merg pe acolo, nu înțeleg cum de a putut să nu îmi placă …

 

După câteva duminici, fratele Pit a făcut un scurt anunț la terminarea serviciului divin de duminică dimineață:

 

,,Cei care doriți să fiți membrii în biserica din Hollywood împreună cu fratele Brânzei să mergeți în clasa de școală duminicală din curte“. Au venit aproximativ 47 de persoane, dintr-un total de aproape patru sute. Cu ei am început cea de a doua biserică din Los Angeles. ,,Cea de a doua“ este un fel de a spune pentru că am continuat să fim întotdeaua o singură biserică așezată în două locuri din motive de strategie a lucrării. În Hollywood ne adunam doar duminica după amiaza și Joia seara, astfel că Duminica dimineața și vineri puteam să mergem împreună la biserica din Bellflower, de pe strada Alondra. Pentru că eram puțini, biserica mare mi-a plătit la început jumătate de salariu, iar eu am funcționat o vreme la ei și ca păstor cu tineretul.

 

(fragment din cartea autobiografică „Pribeag la răscruci, pe care o puteți citi aici)

 

https://barzilaiendan.com/2019/10/22/petru-popovici-unul-dintre-mai-marii-mei/

 

 

////////////////////////////////////////////////

Daniel 10 pe înțelesul nostru – o întâlnire cu cei din „întinderea a treia“, cel de al treilea cer,BY BARZILAIENDAN

 

(O prelucrare simplificată a unui comentariu strălucit al lui John MacArthur. Fragment dintr-un material mai colmplet pe care-l puteți citi aici.)

 

„Mamă, există îngeri?“

„Da, dragul meu, sigur că există“

„Dacă există, de ce nu-i vedem ca să știm și noi ce fac ei acuma?“

 

 

Am putea numi acest capitol „O fereastră spre lumea nevăzută“ sau „Vizitatorii cerești“.

 

Am fost surprins să citesc în cartea unui comentator biblic că din acest capitol nu se găsește nimic vrednic de a fi pus în predici și mi-am spus: „Cum oare a putut omul acesta să ajungă la o asemenea concluzie?“

 

Cele 21 de versete sunt pline până la refuz cu informații extraordinare. Pentru început însă trebuie să spun că înțeleg reținerile unora. Suntem captivi limitărilor noastre din timp și spațiu. Nu putem evada dincolo de ele spre realitatea unor alte lumi. Nu putem ieși afară. Ca să intrăm în contact cu lumea supranaturală divină, trebuie ca ea să vină spre noi. Noi nu putem merge spre ea. Ca să spunem așa, Dumnezeu trebuie să invadeze lumea noastră pentru a ne ajuta să ne întâlnim cu El.

 

Contextul profetic

Revenind la textul nostru, plecăm de la premiza că în cartea lui Daniel există patru descoperiri profetice. Cea la care am ajuns acum acoperă capitolele 10, 11 și 12. Această viziune finală încununează și desăvârșește tot conținutul cărții. Capitolul 10 deschide poarta supranaturală spre descoperirea vizionară, capitolul 11 ne dă conținutul ei, iar capitolul 12 îi adaugă un epilog. Am ajuns la cea mai înaltă culme a descoperirilor care i-au fost dăruite profetului Daniel.

 

Profeția din aceste trei capitole finale acoperă cam aceeași perioadă de timp ca și cea făcută în capitolul 8 al cărții, adică de pe vremea lui Daniel și până la vremea sfârșitului, spre Necazul cel Mare, și spre cea de a doua venire a Domnului Isus. În aceste trei capitole găsim însă cea mai amănunțită descriere a evenimentelor legate de Necazul cel Mare.

 

Contextul istoric

În capitolul 9, ni s-a spus că Daniel se apucase să citească și să studieze un pasaj din profeția lui Ieremia. Acolo este scris foarte clar că robia lui Israel va dura numai 70 de ani:

 

„În anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din neamul mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuia să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia“. (Dan. 9:1-2)

 

Daniel se afla în Babilon cam de 70 de ani și a înțeles că eliberarea și întoarcerea poporului lui Dumnezeu acasă se va petrece foarte curând. Nu vedea însă cum avea să se întâmple, așa că s-a apucat de rugăciune și post ca să afle de la Dumnezeu ce se va petrece. Dacă citiți veți vedea în ce minunat mod i-a răspuns Domnul. Toate acestea s-au întâmplat în cel dintâi an al domniei lui Cir, împăratul imperiului medo-persan, când a fost dat decretul care zice:

 

„Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el şi să se suie la Ierusalim, în Iuda, şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşiţe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!” (Ezra 1:2-4).

 

Reiese clar că Dumnezeu i-a răspuns rugăciunilor lui Daniel în chiar anul acela.

 

Când ajungem însă la capitolul 10, în primul verset ni se spune că este cel de al treilea an de domnie al lui Cir și inima lui Daniel este îndurerată și confuză. Ce se întâmplase?

 

Se întâmplase că majoritatea evreilor din Babilon aleseseră să nu plece și să nu se întoarcă acasă. Se asimilaseră, prinseseră rădăcini în Babilon, deveniseră prosperi și mult prea înșurubați în societatea de atunci ca să dorească să plece într-alt loc unde s-o ia de la capăt. Nu le era dor de Țara Promisă și nu-i mai preocupa de loc reconstruirea Ierusalimului și a Templului.

 

Ni se spune că doar 42.000 de iudei au plecat spre casă, o picătură din mulțimea de evrei care se înmulțiseră în Imperiu. Se întorseseră mai ales cei din Iuda, seminția familiei regale, conduși de unul pe nume Zorobabel, care se trăgea din linia lui David. Ceilalți evrei, din celelalte seminții, majoritatea din ei născuți în Babilon fără să-și poată aminti ceva despre locurile străbune, au preferat să rămână.

 

Nici știrile trimise de cei care ajunseseră între timp în Israel nu i-au încurajat să plece. Cei întorși au dat doar de ruine și, când s-au apucat să rezidească, au trezit împotrivirea celor ce locuiau atunci în țară.

 

Nu-i de mirare că inima lui Daniel era tristă și confuză. Procesul reconstruirii Templului, Ierusalimului și al națiunii se poticnise, se oprise, iar speranțele profetului păreau acum zadarnice.

 

Al treilea eveniment care-i schimbase viața lui Daniel a fost retragerea lui din slujba de la curtea împărătească. În capitolul unu al cărții lui ni se spune că slujirea lui pe lângă împărații lumii a durat doar până în cel dintâi an al lui Cir. Daniel ajunsese atunci la vârsta de 85 de ani.

 

„Aşa a dus-o Daniel până în anul întâi al împăratului Cir.“ (Dan. 1:21).

 

Mă veți întreba: „Dacă s-a pensionat de ce nu s-a dus și el înapoi în Israel?“ Am să vă răspund și n-am să vă spun ca alții că profetul a fost prea bătrân ca să întreprindă o asemenea călătorie. Părerea mea este că nu bătrânețea, ci tristețea l-a împiedicat să se întoarcă. Era dezamăgit și a crezut de datoria lui să stea printre evreii din Imperiu ca să caute să-i motiveze să plece acasă. Pasiunea lui era să-i vadă credincioși destinului lor mesianic, încredințați că este voia lui Dumnezeu ca după ce au plătit pentru păcatele lor prin vremea de robie trebuie să se întoarcă în vatra părinților lor Avraam, Isaac și Iacov, ca să-și reia destinul mesianic.

 

Sigur că-i era dor de țara lui, dar el nu dorea țara fără popor și nu concepea să se întoarcă și să-i lase pe ceilalți asimilați de lumea păgână. Întrezărea că pe linia mesianică apăruse un nod și bătea la ușile cerului ca să-l deznoade. Daniel era frământat și confuz, așa că a suspendat toate planurile personale. Când nu știi ce sa faci, cel mai bine este să nu faci nimic. Și Daniel s-a apucat să facă ceea ce făcuse în toate vremurile lui de criză: s-a pus pe post și rugăciune.

 

Așa îl găsim în debutul capitolului:

 

„În anul al treilea al lui Cir, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel, numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost cu luare-aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia. „În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:1-3).

 

Repet, viziunea pe care o va primi în capitolul 11 este ca răspuns la această rugăciune a lui. Precizarea din text „Daniel, numit Beltșațar“ își are rost în contextul în care unii caută să argumenteze că această carte profetică, uluitoare prin precizia cronologiilor ei, n-ar fi fost scrisă de o singură persoană, ci reprezintă o colecție de profeții începută de Daniel și completată peste câteva sute de ani de alții.

 

Cealaltă precizare, „Cuvântul acesta, care este adevărat, vestește o mare nenorocire“ subliniază imensitatea cataclismului prevestit. El va cuprinde de la demonii din spațiul celestial la oamenii de pe pământ și tot ce există între aceste extreme, pe toată durata istoriei, de la vremea lui Daniel prin vremea noastră și până la finalul istoriei.

 

Viziunea precedentă, descrisă în capitolul 8, l-a afectat teribil pe Daniel l-a lăsat aproape mort:

 

„Pe când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în picioare în locul în care mă aflam. … Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia“ (Dan. 8:18, 27).

 

De data asta însă, în capitolul 10, ni se spune că Daniel a înțeles vedenia. Sper ca s-o înțelegem și noi, care față de Daniel avem avantajul să fim călăuziți de Duhul Sfânt.

 

Analiza textului

Pentru simplificare vom împărți capitolul în câteva părți componente: (1) marea tristețe a profetului (2) mesagerul ceresc, (3) mișcări de trupe în realmul nevăzut al îngerilor și (4) mesajul ceresc.

 

  1. Marea tristețe a profetului

Primul lucru pe care-l vedem sunt cele trei săptămâni de post și rugăciune în care Daniel a bătut la porțile cerului ca să primească un răspuns:

 

„În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împlinit cele trei săptămâni“ (Dan. 10:2-3).

 

Dacă ținem seama de data arătată în text, „cea de a douăzeci și patra zi a lunii întâi“ și știm că Paștele cădea întotdeauna în cea de a patrusprezecea zi a acestei luni, ne dăm seama că Daniel a postit pe toată durata Praznicului și până după sărbătoarea azimilor. Erau zile în care evreii și aduceau aminte că Îl au pe Dumnezeu aproape. Cu toate acestea, rugăciunile lui Daniel au rămas fără răspuns. Cerul era închis, de nepătruns, ca o poartă de fier închisă.

 

Daniel nu era obișnuit cu așa ceva. În capitolul 9 am văzut că el s-a rugat și răspunsul a venit de îndată.

 

„Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor, iute, omul Gavril, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis: ,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea“ (Dan. 9:20-22).

 

Profetul nu era obișnuit să aștepte pentru un răspuns de la Domnul, în nici un caz pentru … 21 de zile.

 

Zilele de post au însemnat că Daniel n-a mâncat „bucate alese … de la masa împăratului“. Iar asta înseamnă că Daniel abandonase între timp dieta evreiască menționată la începutul cărții și mânca de obicei împreună cu ceilalți la masa imperială. Dacă ținem, seama că Daniel era atunci la vârsta de 85 de ani, cele 21 de zile de post au fost un adevărat sacrificiu.

 

Daniel nu a făcut acest sacrificiu pentru a obține un anumit favor din partea Domnului, ci pentru a-și exprima o stare lăuntrică. Inima sa era plină de tristețea pe care trebuia să o fi simțit și Dumnezeu în acele zile: în ciuda decretului dat de Cir poporul evreu a refuzat să se mai întoarcă în Israel!

 

  1. Mesagerul ceresc

„În a douăzeci şi patra zi a lunii întâi, eram pe malul râului celui mare, care este Hidechel (Tigru)“ (Dan.10:4).

 

Nu știm de ce s-a întâmplat acolo și de ce Dumnezeu n-a așteptat ca Daniel să ajungă acasă, în camera lui de rugăciune, dar „arătarea angelică“ l-a luat prin surprindere:

 

„Am ridicat ochii, m-am uitat şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hrisolit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc, dar braţele şi picioarele semănau cu nişte aramă lustruită şi glasul lui tuna ca vuietul unei mari mulţimi“ (Dan. 10:5-6).

 

Totul în înfățișarea angelică descrie putere și luptă. Daniel a primit vizita unei ființe de pe tărâmul celălalt, din lumea nevăzută, dar foarte influentă în realitățile pe care le trăim noi pe pământ. Unii cred că a fost îngerul Gavril, alții cred că a fost arhanghelul Mihael, dar eu cred că a fost una din aparițiile dumnezeirii, o teofanie de dinaintea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Cred că a fost o „christofanie“! Este suficient să compari descrierea lui Daniel cu descrierea făcută de apostolul Ioan în primul capitol al Apocalipsei, ca să-ți dai seama că avem de a face cu una și aceeași persoană:

 

„M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari“ (Apoc. 1:12-15).

 

Ioan L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de după înviere, iar Daniel a văzut aceeași persoană înainte de întrupare. Isus Christos n-a fost „făcut“ la nașterea din fecioară, ci a preexistat dintotdeauna alături de Tatăl și de Duhul Sfânt. În alte instanțe de „christofanii“ descrise în Vechiul Testament, Isus Christos a fost numit în text „Îngerul Domnului“ (cu majusculă – Exod 3, Iosua 5, Judecători 6 și 13, Zaharia 1 și 3, precum și în alte locuri).

 

Într-o paralelă imposibil de ignorat, Îngerul Domnului din Vechiul Testament a apărut ca protector suprem al lui Israel, tot așa cum în Noul Testament Isus Christos este protectorul suprem al Bisericii. El a apărut ca să descopere adevărul, ca să-l trimită pe Moise la faraon, ca să-l încurajeze pe Ghedeon să pornească la luptă, ca să-l ordineze pe Samson ca judecător în Israel. De fiecare dată a fost implicat în păstrarea și propășirea poporului lui Dumnezeu. Psalmul 34 rezumă aparițiile Lui prin această afirmație:

 

„Îngerul Domnului tăbărăște în jurul celor ce se tem de El

şi-i scapă din primejdie“ (Ps. 34:7).

 

Acest „Înger“ i s-a arătat lui Avraam ca să confirme legământul, a venit ca s-o salveze pe Hagar și pe Ismael și s-a manifestat ca avocat pentru apărarea lui Zaharia (Zah. 3:1, 3-4, 6).

 

Cred că profetul Daniel L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu de dinaintea întrupării. Întâlnirea capătă dintr-o dată dimensiuni infinite și o importanță de cel mai înalt grad. Christos este „Căpetenia oștilor cerești“ și, având în vedere descoperirile pe care avea să i le dea lui Daniel, apariția Lui în acel loc și timp este cum nu se poate mai potrivită. Profeția descoperită avea să-i descrie lui Daniel conflictul extraordinar din lumea nevăzută, dintre îngerii lui Dumnezeu și îngerii întunerecului. El se desfășoară pe toată durata istoriei, acoperind perioada din vremea lui Daniel și până la vremea sfârșitului, în care arhanghelul Mihail va avea ultima biruință asupra forțelor demonice.

 

Profetul Daniel și prin el și noi, va afla ce încleștare extraordinară se petrece în lumea nevăzută pentru ca evenimentele istoriei umane să capete conturul planului pe care-l are Dumnezeu cu lumea. Forțe demonice extraordinar de puternice caută din răsputeri să-l zădărnicească..

 

Descrierea făcută de Daniel subliniază și ilustrează atributele dumnezeirii. Haina albă ilustrează sfințenia divină. Centura de aur ilustrează demnitate regală și bogăția de neegalat. Trupul ca o piatră de hrisolit este mânia divină în acțiune. Fața care strălucea ca fulgerul ilustrează atotputernicia, iar ochii ca niște flăcări de foc ilustrează omniștiința divină. Picioarele ca arama lustruită ilustrează judecata, iar glasul ca tunetul unei mari mulțimi ilustrează autoritatea Lui asupra istoriei.

 

La râul Tigru, profetul Daniel n-a văzut un înger dintre cei mulți, ci pe însuși Fiul lui Dumnezeu pornit să lupte și să-Și impună planul în istorie. Nu era pentru prima dată, ci pentru a treia oară că Daniel se întâlnea cu El. Prima dată L-a văzut în cuptorul aprins, unde a venit ca să-i protejeze pe cei care au refuzat să se închine chipului înălțat de Nebucadnețar de focul pedepsei. Cea de a doua a fost în vedenia descrisă în capitolul 7, unde acest „Fiul al omului“ a primit puterea absolută din partea Suveranului universului:

 

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată“ (Dan. 7:13-14).

 

O întreită vedenie a Fiului lui Dumnezeu va avea și apostolul Pavel în Noul Testament. Și tot ca Pavel mai târziu, în această întâlnire de la râul Tigru numai preaiubitul lui Dumnezeu a avut descoperirea. Cei din jur n-au văzut nimic, dar au fost îngroziți de influența ei nevăzută:

 

„Eu, Daniel, am văzut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o; totuşi au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă. Am auzit glasul cuvintelor lui şi, pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele“ (Dan. 10:7-10).

 

Este evident că pământul nu este pregătit să se întâlnească cu sfințenia divină. Carnea și sângele nu sunt compatibile cu apropeierea divină. Intensitatea influenței divine asupra ființelor pământești dă pe față extraordinara dimensiune a atotputerniciei lui Dumnezeu și presiunea nemaipomenită pe care o exercită ea asupra tuturor lucrurilor create. Vă aduceți amite de reacția lui Isaia când a văzut ceva asemănător în templu (Isaia 6) sau de reacția patriahului Iov când a auzit vocea Celui Atotputernic:

 

„Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine,

dar acum ochiul meu Te-a văzut.

De aceea mi-e scârbă de mine

şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă“ (Iov 42:5-6).

 

Țineți minte reacția lui Petru în fața unei revelații asemănătoare:

 

„Când a văzut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus şi I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos” (Luca 5:8).

 

Profetul Daniel n-a avut un vis, ci s-a întâlnit pentru o scurtă secvență de timp cu ceva coborât din dimensiunile lumii spirituale. Altfel spus, lui Daniel i s-a îngăduit pentru câteva clipe să pătrunde în realitatea înfruntării nemaipomenite care există în războiul ființelor cerești.

 

Oriunde sfințenia confruntă nesfințenia, cea din urmă este pusă pe fugă. Aduceți-vă aminte că în Apocalipsa 6, până și cei ce nu vor să i se supună lui Dumnezeu sunt îngroziți de prezența Lui:

 

„Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6:15-17).

 

În fața Fiului lui Dumnezeu, profetul Daniel are aceeași reacție ca apostolul Ioan în Apocalipsa:

 

„Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort“ (Apoc. 1:17).

 

Dacă n-ar fi fost bunăvoința mesagerului ceresc, Daniel ar fi rămas leșinat la pământ. Nu este exclus ca „teofania Fiului lui Dumnezeu“ să fi fost acompaniată de alți doi îngeri, așa cum s-a întâmplat cu „cei trei îngeri“ care l-au vizitat pe Avraam în drum spre Sodoma (Gen. 18). Unul din îngerii însoțitori s-a atins de buzele profetului:

 

„Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: ,,Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare-aminte la cuvintele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis la tine!“ După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând“ (Dan. 10:10-11).

 

Întâlnirea cu Cel atotputernic l-a copleșit total pe bătrânul profet de 85 de ani. Fără puteri și cu gura plină de pământ, palid la față și abia în stare să îngâime câteva cuvinte, Daniel este portretul unuia copleșit de sfințenia și măreția divină. Niciunul din noi n-am fi fost altfel. Niciunul din noi nu vom fi altfel atunci când vom sta față în față cu Fiul lui Dumnezeu.

 

III. Mișcări de trupe în realmul nevăzut al îngerilor

Preocupat de viitorul imediat al Israelului, Daniel a avut privilegiul de a afla mult mai mult decât aceasta: o perspectivă panoramică a istoriei poporului ales până la vremea sfârșitului și o revelația despre clopotele angelice sub care își duc activitatea națiunile lumii. Să începem cu cel din urmă:

 

„El mi-a zis: ,,Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).

 

Fără nici o îndoială, Daniel s-a întrebat: „Dacă mi-au fost ascultate cuvintele rugăciunilor încă din cea dintâi zi unde ai fost până acuma, timp de 21 de zile?“ Motivarea pe care a primit-o „l-a umplut de groază și a pierdut orice putere“ (Dan. 10:16). A fost nevoie de o nouă atingere din partea emisarilor cerești.

 

„Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am deschis gura, am vorbit şi am zis celui ce stătea înaintea mea: ,,Domnul meu, vedenia aceasta m-a umplut de groază şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare!“ Atunci, cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: ,,Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!“ Şi, pe când îmi vorbea el, am prins iar puteri şi am zis: ,,Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit“ (Dan. 10:15-19).

 

Care a fost revelația care l-a înspăimântat pe Daniel? Iat-o: „ … căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“.

 

„Căpetenia împărăției Persiei“ despre care vorbea îngerul nu era un om, ci o teribilă entitate angelică, un dregător de rang înalt din stăpânirile demonice care domină lumea, devenită acum „împărăția lui Satan“.

 

A fost nevoie de ajutorul arhanghelui Mihail, ocrotitorul copiilor lui Israel, pentru ca mesagerul divin să străbată clopotul demonic așezat asupra împărăției Persiei. Lista nu s-a încheiat deplin, așa cum aflăm din versetul 20:

 

„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei şi, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei!“ (Dan. 10:20).

 

Pricepem că împărăția Satanei este foarte bine organizată teritorial, cu entități de rang înalt căutând să stăpânească și să influențeze conducătorii diferitelor națiuni ale lumii. Îngerii lui Dumnezeu se luptă cu aceste entități care caută să blocheze împlinirea planului lui Dumnezeu cu lumea și urmăresc să deraieze planurile Lui cu poporul ales.

 

Remarcați că între imperiul perșilor și cel al grecilor aveau să treacă peste două sute de ani, dar în sferele angelice se știa deja despre ceea ce avea să urmeze (!). Dumnezeu înalță și coboară împărății, dar Satan își trimite imediat emisarii la curțile acestor împărății ca să încurce lucrurile. Sociologia vorbește astăzi despre „ființa națională“ și „caracterul“ fiecărui neam în parte. Se prea poate ca aceste caracteristici să fie date de opresiunile demonice din lumea nevăzută. În anumite teritorii sau zone geografice se schimbă rânduirile și conducătorii, dar lucrurile se permanentizează într-un anumit fel, de parcă o putere nevăzută, ca un clopot uriaș, este așezat deasupra și-i face pe cei de dedesupt să se comporte și să gândească într-un anumit fel. Ca și în cazul lui Daniel, opresiunea acestor forțe poate fi înfrântă doar printr-un climat intens de post și rugăciune. Cam așa ceva ne-a spus și apostolul Pavel în epistolele sale:

 

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul“ (Efes. 6:11-13).

 

Demonii au fost activi în toată istoria omenirii și, fără îndoială, mai sunt și astăzi. Nu avem de a face simplu doar cu Rusia, Iran, Libia sau America ci cu activitatea unor căpetenii demonice. Dumnezeu trimite împotriva lor îngeri obișnuiți sau, când este cazul, căpetenii angelice de mare putere, cum este acest arhanghel Mihail, amintit în text. El este amintit de trei ori în Vechiul Testament și de două ori în Noul Testament (Daniel 10:13,21; 12:1; Iuda 1:9; Apoc. 12:7).

 

Într-o măiastră bătălie finală, Mihail îl va învinge pe Diavol și-l trimite în adânc:

 

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:9-12).

 

  1. Mesajul despre istoria lumii

Conflictul angelic este între forțele care urmăresc să blocheze realizarea planului lui Dumnezeu cu lumea și armata de îngeri care-l slujesc pe Dumnezeu. Profetul Daniel era trist pentru că nu înțelegea istorie imediată legată de reîntoarcerea evreilor în țara promisă, dar Dumnezeu răspunde acestei curiozități cu o panoramă a viitorului. Scopul revelației este ca Daniel, și prin el și noi, să aibă încredere în puterea și providența divină. Oricât s-ar zvârcoli Satan și oricât de tumultoasă este istoria popoarelor, Dumnezeu este pe tron și supraveghează de acolo totul. El poate vesti evenimentele viitoare și ne poate asigura că ,,toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor chemați după planul Său“ (Rom. 8:28). După descoperirile despre clopotele stăpânirilor demonice asupra popoarelor, profetul Daniel primește informații despre vremurile viitoare:

 

„Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate“ (Dan. 10:14).

 

Este clar că Daniel era preocupat de Israel, așa că Dumnezeu îi vestește ce va fi cu „poporul tău“. Ca să-l asigure că totul este sub controlul divin, Dumnezeu îi dă o panoramă istorică din vremea lui Daniel până în vremea lui Antichrist. Acesta este cuprinsul capitolului 11. Iar în capitolul 12 îi vestește ce se va întâmpla în vremea Necazului cel Mare până la învierea din morți, judecata de la urmă și intrarea în eternitate:

 

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în veac şi în veci de veci“ (Dan. 12:1-3).

 

Dumnezeu îi spune profetului Daniel că totul se va termina cu bine. Voievodul Mihail este suficient pentru biruința finală.

 

Importanța capitolului 10 pentru noi

Nu știu cum de a putut spune omul acela că nu vede nimic vrednic de predicat în acest capitol. Eu v-am plimbat doar puțin prin conținutul lui și am văzut o sumedenie de lucruri.

 

Am văzut ceva din caracterul lui Dumnezeu, sfințenia Lui, măreția Sa, slava Sa. Am văzut ceva despre rolul jucat de Isus Christos, Fiul Tatălui, în istorie. Am văzut ceva despre teribilul conflict angelic care se desfășoară în sferele nevăzute. Am văzut ceva din trăirile acestui om fără pereche preocupat până la patimă cu soarta poporului lui Dumnezeu, profetul Daniel. Am văzut extraordinara importanță și putere a rugăciunii. Am văzut delicatețea cu care se poartă Dumnezeu cu el, felul în care-l copleșește cu prezența sfințeniei Lui, dar îl și întărește cu puteri trimise prin îngeri. Am văzut harul prin care un bătrân neputincios și amuțit poate fi transformat într-un purtător de cuvânt al Celui Atotputernic. Aceasta ne poate da speranță și mie și ție, făcându-ne să credem că același Dumnezeu poate trece peste slăbiciunile și lipsurile noastre ca să vestească prin noi adevărul despre împlinirea planurilor Sale. Este cea mai mare și mai importantă lucrare pe care o putem face sub soare.

 

 

https://barzilaiendan.com/2019/10/21/daniel-10-traducere/

 

 

//////////////////////////////////////////

Explicatia Cartii: Daniel

 

Întreaga Biblie poate fi asemanata cu o oglinda plimbata asupra istoriei omenirii. Reciproca este valabila, caci întreaga istorie umana poate fi desprinsa din continutul profetic asezat în cele 66 de carti ale Bibliei.

 

Cartea lui Daniel poate fi numita pe drept cheia descifrarii mesajelor profetice. Cadranul unui ceas n-ar fi de nici un folos fara ajutorul limbilor indicatoare. Tot asa, cartea lui Daniel este pentru întregul Scripturii, indicatorul care ne ajuta sa ne orientam în succesiunea de evenimente consemnate în profetii.

 

Din cauza continutului ei extraordinar, cartea lui Daniel a fost contestata de toti cei care au combatut Biblia si credinta crestina. Criticii ei înfierbîntati au prezentat-o drept un fals istoric produs cel mai devreme prin jurul anului 164 î.Cr. cu scopul de a-i întari în credinta pe evreii care treceau prin vremuri grele sub conducerea Macabeilor.

 

Descoperirea manuscriselor de la Marea Moarta a redus la tacere aceste critici. Pentru crestini, lucrurile erau clare chiar si înainte de aceste descoperiri, în afara dovezilor continute chiar în textul cartii, despre Daniel a mai scris si Ezechiel, care-l aseaza în rîndul sfintilor poporului evreu, numindu-l: „un om neprihanit” si „un om foarte întelept” (Ezecniel l:19-20; 28:3) Nimeni nu s-a îndoit vreodata ca Ezechiel a trait în vremea cînd ni se spune ca a trait, ori el îl aminteste pe Daniel ca pe un contemporan al sau aflat înca în viata.

 

Cea mai mare dovada despre veridicitatea continutului cartii lui Daniel vine însa din partea Domnului Isus care citeaza din cartea profetului de trei ori în cuprinsul cuvântarii Sale din Matei 24. În versetul 15, El citeaza Daniel 8:13; 9:27; 11:31; 12:11; indicîndu-le ucenicilor semnele care-i vor anunta ca e timpul sa fuga din Ierusalim („De aceea, cînd veti vedea „urîciunea pustiirii”, despre care a vorbit proorocul Daniel, „asezata în locul sfînt” – cine citeste sa înteleaga! -…”)

 

În versetul 21, El descrie venirea „Necazului cel mare” citînd din Daniel 12:1: „Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n- a fost niciodata de la întemeierea lumii pîna acum si nici nu va mai fi”.

 

Apoi, în versetul 30, El descrie cea de a doua venire a Sa folosind textul din Daniel 7:13: „Atunci se va arata în cer semnul Fiului omului…”

 

Mai mult decît atît, în cel mai solemn moment din cadrul procesului religios la care a fost supus, în ceasul în care Marele Preot l-a întrebat categoric: „Te jur pe Dumnezeul cel viu sa ne spui daca esti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Domnul Isus i-a raspuns cu acelasi text din Daniel 7:13, 14: „Da, sînt. Ba mai mult, va spun de acum încolo veti vedea pe Fiul omului sezînd la dreapta puterii lui Dumnezeu, si venind pe norii cerului” (Matei 26:63-64).

 

Domnul Isus îl prezinta pe Daniel drept „un crainic al lucrurilor viitoare” confirmînd ceea ce scrisese însusi Daniel despre cartea sa: „Tu însa Daniele, tine ascunse aceste cuvinte si pecetluieste cartea, pîna la vremea sfîrsitului. Atunci multi o vor citi si cunostinta va creste” (Dan. 12:4). La venirea Sa Domnul Isus a proclamat începutul acestei „vremi a sfîrsitului”, a ridicat pecetea de pe cartea lui Daniel si a declarat emfatic: (De acum) „Cine citeste sa înteleaga” (Matei 24:15).

 

Acestei întelegeri îi dedicam rîndurile care urmeaza.

Cartea poarta numele autorului ei: Daniel, care se poate traduce prin „Dumnezeu este judecatorul”.

Desi pare surprinzator, stim foarte putine lucruri despre acest om extraordinar.

 

(1). Ca tînar, a fost dus ca rob din Israel la Babilon, în robie a hotarît sa nu-si piarda specificul national evreiesc, refuzînd sa „se spurce mîncînd din bucatele aduse de la masa împaratului” (Dan. 1:8). Pus în scoala, a dat curînd dovada de o întelepciune cu totul iesita din comun, dar mai ales s-a evidentiat prin capacitatea supranaturala de a patrunde în lumea lui Dumnezeu si de a primi talmaciri pentru vise si vedenii.

 

(2). În urma simpatiei de care s-a bucurat din partea lui Nebucadnetar, a fost promovat în cele mai înalte dregatorii imperiale. ªi acolo însa si-a pastrat dorinta de a trai ca un evreu cucernic. Din aceasta cauza, la vîrsta de 70-75 de ani a fost aruncat într-o groapa cu lei, din care Dumnezeu l-a scapat în chip miraculos. Caracterul sau integru si apartenenta lui la lumea supraomeneasca a revelatiei divine, l-au ajutat sa pluteasca asemenea unei corabii peste talazurile framîntate ale istoriei.

 

Monarhii lumi s-au succedat unul dupa altul: Nebucadnetar a fost urmat de Belsatar, iar apoi Babilonul a cazut în stapînirea lui Dariu, medul si a lui Cir, persanul. Simpatizat de toti acestia, Daniel a ramas mereu la curtea împarateasca, harazit de Dumnezeu sa fie un fel de „crainic dumnezeiesc” pe lînga curtile imperiale ale pamîntului. La ceas de cumpana, el a fost, asemenea poporului ales din care a facut parte, un fel de constiinta cosmica si de „lumina a neamurilor”.

 

A murit la Susa, probabil de batrînete, la 90-94 de ani.

Unul dintre motivele pentru care cartea lui Daniel a fost contestata este si continutul supranatural al celor scrise de el. Vise, vedenii, talmaciri, izbaviri miraculoase din foc sau din gura leilor, aparitii angelice sînt întrepatrunse într-o tesatura densa si imposibil de separat.

 

De fapt exista un motiv foarte întemeiat pentru care factorul supranatural este atît de proeminent în aceasta carte, în vremea aceea Israelul se afla în captivitate. Ierusalimul se gasea în ruina. Chiar si Templul – ultima speranta a evreilor – fusese ras de pe fata pamîntului. Într-un fel, Iehova, Dumnezeul evreilor se dovedise mai slab decît dumnezeii Babilonului! Bel-Merodah îl învinsese pe Iehova, sau cel putin asa le placea sa creada celor din pagînul imperiu. ªi tot asa erau înclinati sa creada si evreii. Reîntoarcerea si refacerea pareau imposibile. Nimeni nu credea în spusele lui Ieremia care estimase durata robiei la numai 70 de ani. La urma urmei, de ce s-ar tine Dumnezeu de aceasta promisiune daca nu s-a tinut de promisiunile facute lui David si Solomon?!

 

Lucrarile supranaturale relatate de Daniel au fost tocmai niste raspunsuri date unor astfel de gînduri. Ele au avut caracterul unor semne venite din partea lui Iehova si adresate lui Israel si neamurilor deopotriva.

 

Atunci cînd Dumnezeu a transferat dreptul de instrument al suveranitatii Sale de la Israel si l-a daruit lui Nebucadnetar, El l-a ridicat pe evreul Daniel si l-a asezat la curtea regala Babiloneana pentru ca prin buzele lui si prin actiunile lui sa-l învete pe Nebucadnetar despre necesitatea supunerii înaintea Celui Atotputernic, încetînd sa mai vorbeasca la Ierusalim, Dumnezeu si-a plasat solul la curtea marilor imperii ale lumii, dovedind neamurilor ca El exista si ca are ultimul cuvînt în desfasurarea evenimentelor istoriei lumii. În acelasi timp, prin activitatea lui Daniel, Dumnezeu a dovedit evreilor ca El continua sa le fie un Dumnezeu „de aproape”, gata sa le asigure supravietuirea si în stare sa-i elibereze si acum din robie tot asa cum a facut-o si atunci cînd i-a scos din tara Egiptului.

Cartea lui Daniel este plina de întîmplari în care supranaturalul invadeaza lumea obisnuita si schimba cursul istoriei. A fost vremea cînd poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de o revelatie deosebita, cu puternice implicatii în desfasurarea ulterioara a istoriei.

 

Cea mai buna dovada ca aceste evenimente supranaturale s-au petrecut întocmai si nu au fost produsul fabulatiei o constituie chiar transformarea uluitoare pe care ele le-au produs asupra poporului evreu.

 

Pe durata robiei, evreii si-au schimbat total atitudinea religioasa, devenind dintr-un popor înclinat spre idolatrie, un popor cu o credinta monoteista mai tare decît granitul. Cei plecati în robie s-au aflat acolo din cauza celor aproximativ 500 de ani de cochetarie cu idolii neamurilor învecinate. În numai 70 de ani petrecuti în captivitate, Dumnezeu i-a „curatit” pe evrei în cuptorul mîniei Lui si i-a scos de acolo vindecati pentru vecie. Nu multimea idolilor din Babilon i-a schimbat pe evrei, ci tocmai acele manifestari dumnezeiesti supranaturale amintite în cartea profetului Daniel.

 

De la Ezechiel stim ca Daniel devenise celebru chiar fiind înca în viata. ªi cum s-ar fi putut sa fie altfel dupa întîmplari ca cele relatate în capitolele 2 si 3 ale cartii sale? Ba înca sub influenta lui Daniel, Nebucadnetar emisese si celebrele lui proclamatii catre toate popoarele din Imperiu în care recunostea suveranitatea Dumnezeului evreilor (cap.4). Asemenea lucruri nu puteau sa-i lase indiferenti pe cei din Israel. Cu o noua si arzatoare dorinta, ei s-au aplecat asupra scrierilor profetice ale lui Ieremia („în anul dintîi al domniei lui, eu, Daniel, om vazut din carti ca trebuiau sa treaca 70 de ani pentru darîmaturile Ierusalimului, dupa numarul anilor despre care vorbise Domnul catre proorocul Ieremia” – cap.9:2), si ale lui Isaia. Acesta vorbise nu numai despre caderea viitoare a Babilonului, dar pomenise pe nume chiar si pe cel ce avea sa dea decretul de reîntoarcere a iudeilor în Canaan si de rezidire a templului din Ierusalim: Cir persanul (Isaia 45 si 46).

 

Cum trebuie sa fi trait evreii toate aceste evenimente? Cum trebuie sa se fi uimit ei vazîndu-le prinzînd viata chiar sub ochii lor? Experientele din acesti 70 de ani de evenimente supranaturale explica spulberarea îndoielilor si ratacirilor lor si transformarea lor într-un popor cu o adorare totala, unica si definitiva pentru Iehova.

 

Aranjarea cartii este foarte clara: primele 6 capitole sînt istorice, iar ultimele 6 capitole sînt profetice.

Scopul cartii exprimat în mesajul ei central este expus în cuvintele repetate emfatic de trei ori în cuprinsul capitolului 4 (4:17, 25, 32): „Ca sa stie cei vii ca Cel Prea înalt stapîneste peste împaratia oamenilor, ca o da cui îi place”. Este semnificativ ca acest mesaj este facut sa ajunga la noi prin gura smeritului Nebucadnetar, „capul” de aur si cel dintîi suveran mondial din acesta „vreme a neamurilor”.

 

O alta caracteristica izbitoare a acestei carti este aceea ca ea este scrisa în doua limbi. De la capitolul 2:4 pîna la capitolul 7 este scrisa în limba aramaica. Restul textului este scris însa în limba ebraica. Are faptul acesta vreo semnificatie? Noi credem ca da.

 

Exista o corespondenta extraordinara între visul dat de Dumnezeu lui Nebucadnetar (cap.2) si prima vedenie a lui Daniel (cap.7). Amîndoua ne traseaza cursul general al istoriei din „vremea neamurilor”. Celelalte vedenii ale lui Daniel privesc înspre viitor mai ales din punct de vedere al poporului Israel. Spre a le separa de restul, capitolele de la 2 la 7 sînt scrise în aramaica, limba care se vorbea atunci în institutiile comerciale si diplomatice ale lumii. Aceasta schimbare, de la limba ebraica din debutul cartii, la limba aramaica din mijlocul ei si apoi întoarcerea la limba ebraica ilustreaza schimbarea accentului pe care Dumnezeu îl va pune în istoria lumii si mai spune ceva, si anume, ca Dumnezeu a dat lumii acces numai la planul general al vremurilor, pastrînd doar pentru cei ce stiau limba evreilor detaliile lui semnificative.

 

În plus, folosirea ambelor limbi este înca o dovada ca Daniel si-a scris cartea tocmai în acea vreme. Înainte de vremea robiei, evreii n-ar fi înteles aramaica (vezi 2 Regi 18:26), iar dupa robia babiloneana, ei n-ar mai fi înteles ebraica, deoarece încetasera sa o mai foloseasca (vezi Neemia 8:8). Numai si numai în perioada de timp în care a trait Daniel, evreii au cunoscut amîndoua limbile amintite.

 

Dumnezeu a asezat chiar în cuprinsul cartii dovada datei evenimentelor anuntate de autorul acestei scrieri. Astfel, El i-a redus la tacere pe cei care vor sa-i conteste valabilitatea, pentru ca de fapt nu vor sa-i primeasca mesajul.

 

Cuvinte cheie si teme caracteristice: Pentru studiul nostru, cel mai important este felul în care Domnul Isus îl remarca pe profetul Daniel drept un crainic al lucrurilor viitoare (Matei 24:15-16). Datele prezentate în cartea lui Daniel sînt într-atît de exacte si de clare încît mai marii iudeilor au interzis cu desavîrsire studierea lor, ca nu cumva poporul sa priceapa ca Isus a fost într-adevar „Unsul-Mesia”.

 

Multi alti critici au sustinut cu încapatînare ca amanuntele istorice au fost adaugate mult mai tîrziu în cartea lui Daniel de catre preoti. Descoperirile de la Marea Moarta (între altele si o copie a cartii lui Daniel) au dovedit însa zdrobitor de clar ca textul profetic din care a citat Domnul Isus a existat exact în forma de azi cu sute de ani înainte de era crestina.

 

Cartea lui Daniel este cheia profetica a Bibliei. Imaginea ei se reflecta simetric în cartea Apocalipsei. Cele mai importante pasaje profetice ale cartii sînt visele profetice ale lui Nebucadnetar din capitolul 2 si vedenia despre „cele saptezeci de saptamîni” din capitolul 9.

 

Visul lui Nebucadnetar din capitolul 2 schiteaza istoria împaratiilor lumii si are un interes deosebit pentru neamuri. Vedenia lui Daniel din capitolul 9 este o profetie privitoare la Israel si la evenimentele cheie prin care va trece acesta.

 

Visul lui Nebucadnetar

 

Niciodata nu a visat un muritor un vis mai epocal decît acesta. Împreuna cu vedenia lui Daniel din cap.7 (care reia tema cap.2 si o lamureste în detaliu), acest pasaj anunta ca Dumnezeu s-a hotarît sa renunte pentru un timp la importanta preponderenta pe care a jucat-o în istorie divina Israelul si sa aduca în scena „Vremea neamurilor”, pomenite de Domnul Isus în Luca 21:24.

 

Lui Nebucadnetar, preocupat de „ce se va întîmpla în vremurile de pe urma” (Dan. 2:28), Dumnezeu îi descopera în vis succesiunea de puteri mondiale care se va desfasura pe pamînt începînd cu Imperiul lui si pîna la venirea împaratiei „care va dainui vesnic” (Dan. 2:44.) Aceasta ultima împaratie pe care Dumnezeu o va aduce pe pamînt va fi instaurata fara ajutorul vreunei mîini” si va acoperi întreg pamîntul (Dan. 2:34, 35, 45).

 

Cei dintîi crestini au cunoscut si ei aceste profetii din cartea lui Daniel si le-au dat o interpretare foarte precisa. Iata ce scria Hippolytus, care a trait între anii 160-236 dupa Cristos si a fost unul dintre ucenicii lui Irineu, socotit la rîndul sau ca unul dintre cei patru mari teologi ai vremii sale:

 

„Capul de aur al Chipului, ca si leul corespunzator arata Imperiul Babilonian; pieptul si bratele de argint împreuna cu simbolul ursului din cap.7 sînt Imperiul Mezilor si Persilor; pîntecele si coapsele de arama împreuna cu pardosul (leopardul) îi arata pe Greci, care au detinut suprematia începînd cu vremea lui Alexandru Macedon; picioarele de fier ca si fiara „nespus de grozav de înspaimîntatoare si de puternica” îi arata pe Romani, care sînt în fruntea lumii în vremea de azi; picioarele parte de fier si parte de lut, ca si cele zece coarne, sînt simboluri pentru zece împaratii care nu s-au ridicat înca; celalalt corn mai mic care s-a ridicat dintre cele zece îl arata pe Anticrist; piatra care loveste Chipul si aduce Judecata asupra întregului pamînt este Cristos”. („Tretise on Crist and Antichrist” – Ante-Nicene Faters, Volumul V, pag.210, par.28)

 

Partea de profetie care se împlinise deja le era foarte clara primilor crestini. Ei si-au dat seama chiar si ca în perimetru Imperiului Roman se vor mai defini înca alte zece forme de guvernamînt, aliate într-o forma de stapînire comuna, care îi va face loc Anticristului si ca Cristos, la cea de a doua venire a Sa, va pune capat „vremii neamurilor”, instaurînd chiar aici pe pamînt împaratia neprihanirii. Cei dintîi crestini nadajduiau înca de pe atunci în venirea împaratiei. Nu este de mirare, caci însusi Domnul îi învatase sa se roage spunînd: „Vie împaratia Ta” (Mat. 6:10).

 

Revenind la secventele visului lui Nebucadnetar si la talmacirea pe care i-o oferea Daniel ajungem sa privim la o veritabila perspectiva a istoriei. Iat-o:

 

Imperiul Babilonian – a fost instalat la putere începînd cu anul 604 înainte de Cristos, prin venirea lui Nebucadnetar la putere, ca un urmas al lui Nebopolasar. Acest imperiu a fost supranumit: „Un Imperiu de Aur, într-o epoca de aur”. Realizarile militare, economice si edilitare din Imperiu au depasit fara termen de comparatie tot ceea ce omenirea vazuse pîna la vremea aceea. Ca oras, Babilonul era o minunatie a lumii. Zidurile lui erau întinse pe un perimetru de 90 de km cu fiecare latura lunga de 23 de km, înalt de 70-100 de metri si gros de 25 de metri. În interiorul orasului existau provizii suficiente pentru a supravietui unui eventual asediu pe o durata de 20 de ani. Rîul Eufrat fusese deviat printre doi pereti dubli ai orasului si asigura alimentarea cu apa necesara. Nebucadnetar adunase în Babilon cantitati uriase de aur: cladise temple aurite, statui de aur si el însusi domnea pe un urias tron turnat din aur. Babilonul devenise un simbol al puterii omenesti si al trairii fara Dumnezeu.

 

Ca simbol profetic întîlnit de multe ori în profetii, Babilonul reprezinta încercarea oamenilor de a se descurca fara Dumnezeu, sistemul din care este exclusa închinarea la Dumnezeu si în care omenirea este organizata într-o societate suficienta de sine. În judecata lui Dumnezeu, un astfel de sistem nu trebuie sa dainuiasca. Chiar daca el nu-si gaseste un rival pe pamînt de care sa se teama, Dumnezeu însusi se ridica împotriva lui si-l sorteste pieirii. Într-un text din Isaia (45:1) ni se spune cum Dumnezeu l-a ridicat pe Cir-persanul si cum l-a ajutat în chip providential sa distruga Babilonul, înlesnindu-i patrunderea în cetate prin niste „porti, care sa nu se mai închida”. Istoria ne spune ca asa a si fost. Acest Cirus-persanul a fost ajutat sa asedieze Babilonul de Dariu-medul, un unchi batrîn al lui Cir. Ei au planuit ca în ajunul unei mari sarbatori din Babilon, cînd populatia orasului se îmbata de bucurie, sa devieze într-o depresiune apele Eufratului si sa patrunda prin albia goala a rîului, pe sub zidul cetatii, între cele doua ziduri ale fortificatiei. Totul ar fi ramas însa zadarnic, daca „cineva” n-ar fi uitat tocmai în seara aceea sa închida portile de fier dinspre interiorul cetatii. Dumnezeu hotarîse ca falnicul Babilon sa devina „ca Sodoma si Gomora”, un loc în care nu va mai fi niciodata popor, ci îl vor locui fiarele pustiei si-l vor bîntui stafiile (Isaia 13:19- 22). Despre caderea Babilonului (în 538 î.Cr.) mai vorbise si Ieremia (Ieremia 50:1-3, 8-9, 14-16, 22-25; 51:1-4, 56-57) cu aproape 80 de ani înainte sa se întîmple. Amanunte despre luarea Babilonului gasim si în cartea lui Daniel, în capitolul 5:1-31.

 

Urmasul lui Nebucadnetar, numit de Daniel: Belsatar, n-a învatat nimic din experientele tatalui sau si a fost înlaturat de la tron de însusi Dumnezeu, care-i cîntarise în balanta dreptatii Sale si-l gasise usor (Dan. 5:22-28). Caderea Babilonului a devenit sinonima cu înfrîngerea celor ce se ridica împotriva lui Dumnezeu, formînd un sistem prosper pentru o vreme, mîndru si arogant în înfatisare, dar gol si ignorant în esenta. Cartea Apocalipsei ne prezinta caderea unui alt Babilon, Babilonul cei mare. Numirea aceasta este simbolica bineînteles si face aluzie la asemanarile care vor exista între societatea viitorului, în timpul lui Anticrist si Babilonul istoric. Cititi în acest sens Apocalipsa 18:1-24. Concluziile acestui fragment din planul profetic revelat sînt multe. Noi ne marginim sa enumeram doar cîteva:

 

(1) Dumnezeu face ce vrea în istoria lumii (subliniata de trei ori în Dan. 4:17, 25, 32).

(2) Dumnezeu poate îngadui pentru o vreme nebunia oamenilor.

(3) Mîndria merge înaintea caderii.

(4) Oamenii nu învata din experienta trecutului.

(5) Bogatia si slava lumii sînt puse în cîntarul divin si fiecare îsi va primi rasplata.

 

Imperiul Medo-Persan – a luat fiinta în 538 î.Cr. si a durat 200 de ani, pîna cînd a aparut pe scena lumii Alexandru Macedon în 331 î.Cr. Despre felul în care a cazut Babilonul în mîinile medo-persilor gasim scris în Daniel cap.5 (în special v.30-31). Dupa cum se vede din citirea textului, caderea Babilonului a fost hotarîta de însusi Dumnezeu care o anuntase de altfel cu aproximativ 100 de ani înainte prin Isaia (13:17-18). Urmasul lui Nebucadnetar n-a priceput nimic din experienta marelui împarat (Daniel 5:18-22) si a trebuit sa fie scos din scena istoriei. În visul lui Nebucadnetar, imperiul Medo-persan corespunde „pieptului si bratelor de argint” (2:32), iar în vedeniile lui Daniel, el este asemanat cu „un urs care statea într-o rîna si avea trei coaste în gura între dinti” (7:5), dar si cu berbecele din Dan. 8:1-4, 20). Aceste descrieri s-au potrivit întocmai cu caracteristicile acestui imperiu în care au fost introduse sisteme de taxare draconice si care si-a întins cuceririle dincolo de Egipt si pîna la granitele Greciei.

 

Importanta profetica a imperiului Medo-Persan. Fara îndoiala ca evenimentul cel mai extraordinar a fost împlinirea absolut exacta a profetiei facuta despre aparitia si rolul împaratului persan Cir. Cu aproximativ 100 de ani înainte, Dumnezeu anuntase prin Isaia si numele acestui împarat si lucrarea pe care o va împlini acesta: sa dea voie evreilor sa se întoarca în patria lor (Isaia 45:1-13). Pe cînd slujea la curtea împaratului Dariu, Daniel „a vazut din carti” ca s-au împlinit datele anuntate de profetul Ieremia (25:11) despre robia evreilor si împreuna cu mai marii poporului iudeu s-au înfatisat înaintea împaratului purtînd în mîini sulul profetiei lui Isaia. Impresionat de cele citite, Cir s-a pus imediat pe lucru si Ezra ne povesteste despre hotarîrea luata de el (Ezra l: l -11).

 

Dupa 200 de ani de dominare, Imperiul Medo-Persan s-a prabusit încercînd sa cucereasca Grecia. În planul lui Dumnezeu, venise vremea lui Alexandru Macedon. În batalia de la Arabela (331 î.Cr.) desi coplesiti numeric, proportia a fost se pare de unul la douazeci în favoarea Medo-Persanilor, Grecii au obtinut o victorie zdrobitoare. Împaratul medo-persan a încercat zadarnic sa-si regrupeze trupele într-o retragere strategica. „Pardosul” grec (leopardul este cea mai rapida dintre feline) nu le-a dat nici un timp de ragaz, ci i-a urmarit peste tot cu o iutime nemaiîntîlnita în istorie. Pas cu pas, imperiul medo-persan a disparut, lasîndu-i loc lui Alexandru sa se întinda „pîna la marginile pamîntului” (Daniel 8:5).

 

Imperiul Grecesc – este asemanat în visul lui Nebucadnetar cu „pîntecele si coapsele de arama” (Daniel 2:32). Imaginea a fost cum nu se poate mai nimerita, deoarece grecii au fost primii în istoria lumii care au purtat în afara hainelor obisnuite echipament de razboi facut din arama. Despre soldatii greci se spunea ca sînt „de arama”. Coiful, platosele, si scutul le-au dat grecilor avantaje nete si i-au ajutat sa înfrînga osti care-i depaseau cu mult din punct de vedere numeric. Comandantul lor, Alexandru, a fost un geniu militar. Nimeni nu i-a putut sta împotriva. El a cucerit tot ceea ce putea fi cucerit în vremea aceea, iar dupa aceea, istoricii spun, a izbucnit în plîns, pentru ca nu putea merge mai departe.

 

Succesul l-a gasit pe Alexandru Macedon foarte repede. La nici treizeci de ani avea deja o putere incomensurabila. El a trait însa ca un smintit în betii si în serbari în care era proclamat una cu zeii. De fapt, chiar si campania lui împotriva Indiei, s-a nascut tot din dorinta de a repeta ceea ce facuse în traditia Olimpului grecesc Bachus si Hercules. La aproximativ 32 de ani, Alexandru Macedon a fost atins de friguri si a murit în delir dupa 11 zile de chin. Era anul 323 î.Cr.

 

Influenta imperiului grecesc asupra Israelului a fost adînca si de durata. Filozofia greceasca n-a facut casa prea buna cu religia evreilor, dar ocupantii s-au impus prin forta armata si viclenia distractiilor. Rezultatul influentei grecesti a fost o slabire a moralei si o provocare la adresa atasamentului evreilor fata de Dumnezeu.

 

Împaratul grec Antioh Epifaniu a atins culmea represaliilor atunci cînd a intrat calare în Templu si a oferit pe altar carne de porc (animal necurat în religia evreilor). El a omorît preotii si a încercat o grecizare fortata a evreilor. Prin ceea ce a facut, Antioh a intrat în istorie ca un precursor al lui Anticrist. (La el face aluzie Domnul Isus în Matei 24:15). Obraznicia cuceritorilor greci a trezit însa spiritul nationalist în evrei si sub conducerea Macabeilor, ei s-au revoltat si si-au dobîndit libertatea. Aceasta scurta perioada de libertate s-a sfîrsit însa repede. Din cauza framîntariior interne si a luptelor fraticide, Israelul a slabit treptat si a cazut sub stapînirea masinii de razboi romane. Venise vremea ultimului imperiu din visul lui Nabucadnetar si din vedeniile lui Daniel.

 

Imperiul Roman. În vedeniile lui, Daniel nu a gasit nici o asemanare suficient de socanta pentru a ilustra ceva din caracterul acestei puteri mondiale. Profetul scrie: „Era o a patra fiara, nespus de grozava de înspaimîntatoare si puternica” (Daniel 7:7). Nimic n-a putut sa stea împotriva acestei uriase forte de invazie romana care „avea niste dinti mari de fier, mînca, sfarîma, si calca în picioare ce mai ramînea”

 

Roma si-a început cuceririle în anul 241 î.Cr., odata cu invadarea Siciliei. Sub talpile Legiunilor ei au cazut apoi Europa, Asia Mica, Orientul Mijlociu si coasta de nord a Africii, astfel ca întreaga Mediterana devenise un lac al Imperiului…

 

În timp ce alte imperii au durat o perioada masurata în zeci sau sute de ani, puterea Romei a instaurat un Imperiu care a dainuit mai bine de l.500 de ani. Chiar daca ramura de apus a Imperiului a cazut cam pe la anul 500 d.Cr., Imperiul Bizantin a continuat pîna în 1453 d.Cr. De departe, Imperiul roman a fost cel mai mare dintre imperiile lumii.

 

Din cele patru puteri mondiale anuntate de Dumnezeu prin visul lui Nebucadnetar si prin vedeniile lui Daniel, Imperiul roman este important într-un mod aparte:

 

(1) el va fi cea din urma forma de stapînire omeneasca asupra pamîntului si

 

(2) el va fi imperiul în care va lovi Cristos la cea de a doua Sa venire. Asupra acestui imperiu se merita sa aruncam o privire mai atenta si sa cautam sa identificam fragmentele de informatii pe care ni le pune la dispozitie textul profetic.

 

Caracteristicile profetice ale imperiului fiarei.

 

  1. a) Este un imperiu segmentat în doua sectiuni distincte. Textul din Dan. 2:33 ne spune ca în prima lui parte de existenta („picioare”), imperiul este unitar si are taria fierului, în timp ce în cea de a doua parte a existentei lui (de la fluierele picioarelor în jos) imperiul se înfatiseaza sub forma unei imposibile unitati între fierul si lutul amestecate împreuna. Într-adevar, imperiul fiarei a patra a debutat sub numele de Imperiu al Romei si a supus sub talpile invincibilelor ei legiuni toata suflarea lumii. Romanii au cucerit prin forta si au dominat prin teroare. Fara a fi vreodata cucerit (!!!), acest imperiu al Romei a cazut într-un fel de „lesin”, disparînd temporar de pe scena istoriei. El s-a dat la o parte ca sa faca loc pentru „vremea Bisericii”. (Noi traim acum în vremea sfîrsitului si putem vedea cum imperiul Romei se reface, ca forma si ca alcatuire, sub numele de „Confederatia Europeana” sau „Piata Comuna” sau „Comunitatea Europeana”. Exista astazi chiar si un „Parlament European” ca un mugure al unei visate conduceri unice.) În cea de a doua sa faza, Imperiul Romei sau Imperiul Fiarei, nu va mai fi unitar, ci fragmentat în zece unitati distincte de guvernamînt simbolizate de cele zece coarne ale fiarei (Daniel 7:7-8; Apoc.13:l). Faptul ca imperiul fiarei a patra se reface, este semnul ca vremea Bisericii este pe sfîrsite si ca Dumnezeu este gata sa reia firul profetiilor lui Daniel. În ordine cronologica urmeaza ca, dupa plecarea Bisericii, în imperiu sa apara „Omul faradelegii, Fiul pierzarii, Nelegiuitul” (2 Tesal. 2:3-12; 1 Ioan 2:18; Apoc. 13:3-8), micul corn din vedenia lui Daniel 7:8, Anticristul, „domnul care va veni” (Daniel 9:26). El va face semne mari si minuni, va intra în Templul din Ierusalim si se va da drept Dumnezeu, va face razboi cu sfintii si-i va birui, dar va fi nimicit de „piatra desprinsa fara ajutorul vreunei mîini omenesti” (Daniel 2:34-35). Acest Anticrist va fi nimicit de suflarea Domnului Isus care-l va prapadi la aratarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 3:8). Dumnezeu va da apoi împaratia în mîinile Fiului Omului care va veni pe norii cerului (Daniel 7:13-14; 1 Corint. 15:24-27; Ps. 2).

 

  1. b) Este un imperiu care va avea o putere înfricosator de mare. Grozavia acestui imperiu nu si-a gasit echivalent în nici o creatura de pe fata pamîntului. Textele profetice îl numesc pur si simplu „FIARA”. Impresia pe care a lasat-o asupra lui Daniel a fost una „nespus de grozava de înspamîntatoare si de puternica”. „Avea dinti mari de fier si mînca, sfarîma si calca în picioare ce mai ramînea; era cu totul deosebita de toate fiarele de mai înainte” (Daniel 7:7) Astazi oamenii au descoperit energia atomica si armele moderne de distrugere îngrozesc pe toti locuitorii pamîntului. Puterea de dominare a Fiarei se va sprijini si pe amenintarea cu razboiul atomic.

 

  1. c) Este un imperiu în care totul si toti se vor afla sub controlul celui aflat la putere. Apocalipsa ne spune ca fara asentimentul Fiarei „nimeni nu va putea sa vînda sau sa cumpere” (Apoc.13:15-18). Mult timp aceasta profetie a parut greu de crezut, dar acum, de cînd au aparut calculatoarele electronice, computerele si credit-cardurile cu coduri numerice, toata lumea stie ca acesta este drumul pe care se îndreapta societatea de mîine.

 

  1. d) Este un imperiu cu o închinare impusa. Forme de închinare impusa au mai existat si în alte timpuri, dar ceea ce se va întîmpla în timpul domniei Fiarei va întrece orice închipuire. O a doua personalitate, la fel de dezumanizata (si numita din acest motiv: „o a doua fiara”, va îndemna tot pamîntul sa cada în admiratia Fiarei celei mari:

 

„Ea lucra cu toata puterea fiarei dinaintea ei (aceiasi putere satanica deci) si facea ca pamîntul si locuitorii lui sa se închine fiarei dintîi, a carei rana fusese vindecata…  Ea a zis locuitorilor pamîntului sa faca o icoana fiarei, care avea rana de sabie si traia. I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorîti toti cei ce nu se vor închina icoanei fiarei” (Apocalipsa 13:12-15).

 

  1. e) este primul si singurul imperiu care, crezînd în Dumnezeu, se va ridica declarat împotriva Lui. Forme de împotrivire fata de Dumnezeu au existat întodeauna, dar de obicei oamenii aceia erau sau agnostici sau atei sau idolatri. Fiara care va conduce imperiul roman restaurat, va fi pe fata Anti-Dumnezeu, Anti-Cristos. Diavolul însusi o va însufleti dupa încercarea de atentat sugerata de „rana de moarte care fusese vindecata” (Apoc. 13:12) si îi va transmite împotrivirea lui fata de Stapînul universului care l-a facut „sa-si piarda vrednicia” si sa devina „Satanah” (Împotrivitorul).

 

Fiara „va intra în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:4).

 

„El va rosti vorbe de hula împotriva Celui Prea înalt, si se va încumeta sa schimbe vremile si legea; si sfintiilor fi dati în mîinile lui timp de o vreme, doua vremi si jumatate de vreme” (Daniel 7:25).

 

„Împaratul va face ce va dori; se va înalta mai pe sus de toti dumnezeii si va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; si va propasi pîna va trece mînia, caci ce este hotarît se va împlini. Nu va tine seama nici de dumnezeii parintilor sai, nici de dorinta femeilor; cu un cuvînt, nu va tinea seama de nici un dumnezeu, ci se va slavi pe sine mai pe sus de toti”. (Daniel 11:36-37)

 

Despre acest imperiu al Anticristului gasim o relatare mult mai amanuntita în cartea Apocalipsei. Pentru studiul de fata este bine sa ne oprim aici si sa ne amintim ca aceasta ultima forma de guvernamînt al oamenilor, mai rea si mai perversa decît toate celelalte, va fi pedepsita nu prin interventia vreunei alte structuri sociale, ci prin însasi interventia lui Dumnezeu, care în persoana lui Cristos („piatra desprinsa fara ajutorul vreunei mîini omenesti”- Daniel 2:34) se va napusti asupra chipului vazut de Nebucadnetar, punînd capat vremii neamurilor, si întemeind o noua împaratie, care va fi data „poporului sfintilor Celui Prea înalt” (Daniel 7:27).

 

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte si iata ca pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbatrînit de zile si a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stapînire, slava si putere împarateasca, pentru ca sa-i slujeasca toate popoarele, neamurile, si oameni de toate limbile. Stapînirea Lui este o stapînire vesnica, si nu va trece nicidecum, si împaratia Lui nu va fi nimicita niciodata” (Daniel 17:13-14).

 

Fara sa staruim prea mult la analizarea visului lui Nebucadnetar, este bine totusi sa subliniem doua concluzii care ne afecteaza pe noi, cei de astazi:

 

(1). Sfîrsitul epocii noastre nu se va produce în urma unei îmbunatatiri treptate care sa culmineze cu venirea împaratiei cerurilor, ci se va împlini printr-un moment de criza, de prabusire si de catastrofa neasteptata. În vedenia lui Nebucadnetar, peste degetele de fier si lut se prabuseste „piatra, deslipita fara ajutorul vreunei mîini” (aratata în cap.7 a fi Cristos în împaratia lui Mesianica) si face bucati întreg Chipul, transformîndu-l într-o pleava luata de vînt si împrastiata fara urma (cap.2:34-35, 43-45).

 

Iata ce scrie William Newall în aceasta privinta: „Toate visarile moderne despre un Mileniu înainte de venirea lui Cristos sînt erezii nascute dintr-o necugetata încredere în bunatatea oamenilor sau, si mai grav, din înselare Satanica. „Cînd vor zice: „Pace si liniste!” atunci o prapadenie neasteptata va veni peste ei, ca durerile nasterii peste femeia însarcinata, si nu va fi chip de scapare” (1 Tesal.5:3). Cristos va face razboi cu lumea actuala si va spulbera puterile lumii transformîndu-le în pleava purtata de vînt”.

 

(2). Sfîrsitul vremurilor noastre este acum aproape. Cele doua picioare ale Chipului din visul lui Nebucadnetar sînt o reprezentare fidela a istoriei. Dupa cîte stim, imperiul roman s-a rupt în doua ramuri – Imperiul de Rasarit si Imperiul de Apus. Despartirea s-a produs în anul 395 d.Cr. Fara sa riscam prea mult, noi credem ca ne aflam astazi în perioada descrisa de imaginea celor zece degete ale picioarelor Chipului din vis. Traim astazi o renastere a Imperiului roman pe teritoriul cunoscut din Europa. Slabiciunea fierului amestecat cu lutul, defineste cum nu se poate mai bine, lipsa de coeziune care exista sub masca unitatii europene. „Legaturile omenesti” de care vorbea Daniel exista: casatorii peste granite, calatorii fara pasapoarte, investitii multinationale, libertatea companilor de a prelua contracte în alte tari, planul de a avea în curînd o moneda comuna unica, etc. Totusi, dominarea Europei de astazi asupra lumii nu va mai avea forta si taria Imperiului de altadata. Dominarea militara va fi înlocuita cu dominarea economica si politica. ªubrezenia partilor componente îi va determina pe cei din noua Europa Unita sa-l accepte ca unic conducator pe Anticrist. Cu solutiile propuse de el, lumea va parea ca iese din impas, dar… pacea adevarata nu va fi asezata decît de venirea Domnului Pacii. Va mai fi un groaznic razboi mondial: Armaghedonul, sau „ultimul razboi dinaintea pacii”.

 

CELE 70 DE SaPTaMÎNI

 

Vedenia din cel de al 9-lea capitol al cartii lui Daniel este o profetie privitoare la Israel si la evenimentele cheie prin care va trece acest popor „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pîna la Unsul (Mesia), Cîrmuitorul” (Dan. 9:25).

 

Aceasta perioada cuprinde istoria din „vremea neamurilor”, pîna cînd Dumnezeu se va arata si va reaseza Israelul în prerogativele Mesianice („toate neamurile vor fi binecuvîntate în samînta ta” – Gen 22:18).

 

Iata cuprinsul profetiei:.

 

(a) În versetele 24-27 i se spune lui Daniel ca: „70 de saptamîni au fost hotarîte asupra poporului sau”. Aceste 70 de saptamîni (sau septade, deoarece în limba folosita grupa de 7 nu are neaparat semnificatia de saptamîna) sînt împartite în doua grupe, dupa cum urmeaza: primele 69 de saptamîni si saptamîna a-70-a.

 

De la darea poruncii pentru rezidirea Ierusalimului” si pîna în ziua cînd Mesia va fi „stîrpit” au fost hotarîte sapte saptamîni si sase zeci si doua de saptamîni”. Facînd socotelile ajungem la 69×7=483 de ani de la decret si pîna la moartea lui Mesia. Ramîne înca o a 70-a saptamîna de ani, rezervati pentru vremea sfîrsitului, cînd un „domn al unui popor care va veni” va face un legamînt trainic cu Israelul, dar la mijlocul acestei saptamîni va calca legamîntul si, intrînd în Templu, se va da drept Dumnezeu.

 

Pentru a întelege profetia trebuie sa stabilim data la care s-a dat decretul pentru rezidirea Ierusalimului. Trecînd peste cele trei decrete amintite de Ezra în cartea sa si care au lasat Ierusalimul cu zidurile înca neridicate, ajungem la porunca data de Artaxerxe ca urmare a cerem facute de Neemia: „trimite-ma în Iuda, la cetatea mormintelor parintilor mei, CA S-O ZIDESC DIN NOU” (Neemia 2:5). Data acestui decret ne este data la începutul cartii: „În luna Nisan a anului al douazecelea al împaratului Artarxerxe” sau în luna Nisan 445 î.Cr.

 

Dupa obiceiul evreiesc, atunci cînd nu ni se precizeaza ziua din luna este vorba de cea dintîi zi a ei. Facînd transformarile corespunzatoare calendarului Iulian, Sir Robert Anderson în colaborare cu „Astronomer Royal” au ajuns la concluzia ca aceasta data a fost 14 Martie 445 î.Cr. În socotelile profetice vorbeste în anii luni-solari de cîte 360 de zile (vezi toate socotelile lui Ioan în cartea Apocalipsei) si daca facem socotelile de rigoare ajungem exact la ziua în care a intrat Domnul Isus în Ierusalim. Nu se poate sa nu fii socat de precizia cu care s-au împlinit prezicerile lui Daniel. Cu pasiunea lui pentru amanunte, Evanghelistul Luca ne spune ca aceste lucruri se întîmplau „în cel de al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar” (Luca 3:1). ªtiind ca Tiberiu si-a început domnia la 19 August anul 14 d.Cr. ajungem cu socoteala la anul 29 d.Cr. sau exact 483 de ani de la porunca pentru rezidirea Ierusalimului.

 

Cine a citit Evangheliile stie ca Domnul Isus s-a retras într-un fel de obscuritate deliberata dupa ce a fost refuzat de mai marii evreilor asteptînd ceea ce El numea „Ceasul” care-i fusese hotarît. Era vorba de ceasul profetic al împlinirilor Mesianice (Ioan 2:4; 7:8; 8:20).

 

„Acum sufletul Meu este tulburat. ªi ce voi zice?… Tata, izbaveste-Ma din CEASUL acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit pîna la CEASUL acesta!” (Ioan 12:27).

 

Într-adevar în repetate rînduri El le-a poruncit ucenicilor sa nu spuna nimanui despre divinitatea Sa, dar în ziua Floriilor a primit slava multimilor care L-au primit ca pe Mesia! Cînd fariseii au protestat, invocînd blasfemia si teama de represaliile romanilor, Domnul Isus le-a spus clar: „Aceasta este ziua! Va spun ca daca vor tacea ei, pietrele vor striga!” (Luca 19:40)

 

Fara a-si face iluzii, El a privit de departe Ierusalimul si a izbucnit în plîns spunînd: „Daca ai fi cunoscut si tu macar în aceasta zi, lucrurile care puteau sa-ti dea pacea! Dar acum ele sînt ascunse de ochii tai. Vor veni peste tine zile cînd vrasmasii tai te vor înconjura cu santuri, te vor împresura si te vor strînge din toate partile te vor face una cu pamîntul, pe tine si pe copiii tai din mijlocul tau; si nu vor lasa în tine piatra peste piatra, PENTRU Ca N-AI CUNOSCUT VREMEA CÎND AI FOST CERCETATA” (Luca 19:42-44)

 

Ierusalimul ar fi trebuit sa stie ca se împlinisera cei 483 de ani si ca venise vremea profetiei rostita de Zaharia: Împaratul, Cîrmuitorul venise blînd si calarepe un mînz, pe mînzul unei magarite (Zaharia 9:9; Matei 21:4-5). Se împlnisera cei 483 de ani de asteptare. „Unsul” înainta spre criza suprema a calatoriei lui terestre. Se apropia de momentul cînd avea sa fie „stîrpit”, si nimeni în afara de El nu stia înca ce vroise sa spuna Daniel atunci cînd adaugase „stîrpit, si nu va avea nimic” (9:26). Mîntuitorul calatorea înspre înviere!

 

Ce se întîmpla însa cu saptamîna a-70-a? Ea ramîne înca în viitor. Între „stîrpirea” Unsului la sfîrsitul celei de a 69 saptamîni si începutul celei de a 70-a saptamîni se întinde acum „taina tinuta ascunsa de veacuri”: vremea Bisericii. Biserica a fost un secret pe care Dumnezeu nu l-a descoperit celor din Israel (Efeseni 3:2-13). La sfîrsitul acestei perioade, în care harul este „la neamuri”, Dumnezeu se va întoarce iarasi înspre Israel, îi va readuce în patria lor si vor trai împreuna cu toata omenirea vremea amagitoare a Anticristului. Sub protectia lui initiala, ei îsi vor putea reconstrui Templul, dar la jumatatea saptamîna, legamîntul va fi rupt, Anticristul va intra în Templu dîndu-se drept Dumnezeu si declansmd lantul violent de evenimente relatat pe larg în cartea Apocalipsei.

 

Din pacate nu putem merge mai departe în analizarea profetiilor lui Daniel. Speram însa ca acest studiu asupra celor doua pasaje profetice de baza sa va fie folositor pentru investigatii personale ulterioare. Între timp, cu cea de a-70-a saptamîna în minte, noi asteptam sunetul trîmbitei divine, vocea arhanghelul, coborîrea Domnului, deschiderea mormintelor, învierea celor sfinti, stapînirea din timpul împaratiei, si slava de care vor fi urmate toate acestea.

 

 

https://biblia.crestini.com/explicatia-cartii/daniel/

 

////////////////

Când sfinții se roagă (II)

de Mihai Sârbu

” Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau, şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau.” /F.A. 16:25/

 

Bătăliile spirituale se câștigă pe genunchi. Rugăciunea și postul nu sunt ceva ”opțional” pentru un creștin născut din nou, ci sunt valorile pe care se clădește o adevărată viață de biruință. Studierea Cuvântului, rugăciunea și postul împreună cu părtăşia sfinților în lumină sunt ”ingredientele” obligatorii care marchează viața unui pocăit. Numai așa a supraviețuit Biserica de-a lungul veacurilor și nu se poate prescrie o altă rețetă mai bună. Iată de ce vă invit să continuăm meditația despre rugăciune și să urmărim un episod de referință din Noul Testament /F.A. 16:16-40/ care ne demonstrează faptul că în orice situație rugăciunea după Voia lui Dumnezeu lucrează spre binele celor ce se încred în El. Fiind definită de un sfânt ca și ”puterea care pune în mișcare mâna ce conduce Universul,” te chem să-ți deschizi inima și să înțelegi adevărata valoare a unei vieți de rugăciune și să primești provocarea de a deveni un luptător ”pe genunchi.” Numai așa poți sta în picioare la venirea Domnului Isus. Când sfinții se roagă au loc evenimente  de excepție.

 

1.Se tulbură duhurile. Pavel și Sila tocmai fuseseră folosiți de Domnul pentru o nouă premieră în lucrarea lor misionară: Evanghelia a intrat în Europa în localitatea Filipi. Dar pe când se duceau la rugăciune au fost confruntați cu o femeie care avea un duh de ghicire și care îi necăjea prin ”reclama” pe care le-o făcea de fiecare dată. ”Pavel, necăjit, s-a întors, şi a zis duhului: “În Numele lui Isus Hristos îţi poruncesc să ieşi din ea.” Şi a ieşit chiar în ceasul acela.” /F.A. 16:18/. Dar lucrurile nu se opresc aici. Slujitorii lui Dumnezeu sunt dați pe mâna fruntașilor și duși în piața din centru unde le sunt smulse hainele de pe ei și sunt bătuți cu nuiele. Apoi sunt duși la închisoare și puși în celula de maximă siguranță. Atenție! Când vă hotărâți să începeți o viață de rugăciune serioasă să fiți pregătiți pentru confruntare. Iadul se va tulbura și va încerca să vă intimideze. Dar tocmai acest lucru este confirmarea că sunteți pe drumul care trebuie. Îmi amintesc de lunea aceea seara din Iulie 2001 când am plecat la un grup de rugăciune în San Leandro, CA dar în loc să ajung acolo am ajuns la spital la Critical Care Unit între viață și moarte. Ceea ce părea să fie o tragedie a fost o mare binecuvântare pentru mine și slujirea lui Dumnezeu. Pe la orele 2-3 dimineața eram cu tubul de oxigen pe față și monitorizat nonstop dar eram plin de bucurie și slăveam pe Domnul. Atunci și acolo El mi-a dat viziunea lucrării de misiune și evanghelizare pe care am început-o în anul 2002. Ce har să te hotărăști pentru o viață de rugăciune. Nu te speria că se tulbură duhurile. Dumnezeu este mai puternic și va transforma bătălia spirituală într-o biruință clară în favoarea ta!

 

  1. Se dezleagă legăturile.Iată cum se derulează evenimentele la Filipi după confruntarea din piață: ”După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, şi au dat în grijă temnicerului să-i păzească bine.Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temniţa dinăuntru, şi le-a băgat picioarele în butuci.” Bătuți măr, răniți și cu picioarele în butuci Pavel și Sila sunt de neoprit: ”Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau, şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau.” Dar i-a mai ascultat cineva: Dumnezeu. Și El intervine: “Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia.” /F.A. 16:23-26/. Când sfinții se roagă și cântă cântări de laudă (nu de jale), Dumnezeu cutremură închisoarea, deschide ușile și dezleagă legăturile. Aleluia! Slăvit să fie Domnul! Poate că tu ești legat sau cei dragi ai tăi sunt legați de legăturile păcatului. Ai încercat atâtea soluții dar nici una nu te-a ajutat. Acum e timpul să încerci soluția lui Dumnezeu.

 

  1. Se pocăiesc oamenii. Doctorul Luca relatează că s-a trezit și șeful închisorii și după ce a văzut situația era pregătit să-și ia viața, știind că va trebui să răspundă de soarta celor închiși. Acum ”șeful închisorii” devine Apostolul Pavel care preia conducerea și-l liniștește pe temnicer, iar apoi îi predică Evanghelia. Acesta răspunde în mod pozitiv și împreună cu cei din casa lui îl primesc pe Domnul Isus ca Domnul și Mântuitorul lor. ”Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui.Temnicerul i-a luat cu el, chiar în ceasul acela din noapte, le-a spălat rănile, şi a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui. După ce i-a dus în casă, le-a pus masa, şi s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu.” /F.A. 16:32-34/. S-a meritat și bătaia și pușcăria. Un slujitor al lui Dumnezeu mărturisea despre misionarii care merg în zone neevanghelizate din România și care de multe ori sunt agresați și bătuți de oameni potrivnici pocăinței: ”Nu-I nimic! Noi mai luăm câte-o bătaie, iar oamenii se mai pocăiesc!” Pocăința oamenilor este finalul pe care-L vrea Stăpânul, iar totul începe de la rugăciune. Mă rog ca Dumnezeu să pună pe inima ta dorința de a te înrola în coloana celor care sunt gata să plătească prețul postului și al rugăciunii pentru a rămâne în picioare și pentru ca cei din jurul nostru să-L accepte pe Fiul lui Dumnezeu ca Domn și Mântuitor și să se pocăiască.

 

 

 

RUGĂCIUNE

 

Slavă Ție Tată pentru provocarea din această meditație. Suntem atât de săraci din cauză că nu stăruim în rugăciune. Recunoaștem și ne este rușine, fapt pentru care te rugăm să ne ierți și să ne ajuți să ne trezim. Umple-ne de Duh Sfânt și pune în noi dorința după rugăciunea fierbinte, stăruitoare. Pentru noi și casele noastre. Dar, mai ales pentru cei ce pier în păcat. Ajută-ne să credem și dă-ne bucuria să vedem semne și minuni. În Numele Domnului Isus. Amin!

 

https://www.newliferomanianchurch.com/cand-sfintii-se-roaga-ii/

 

/////////////////////////////////////

Profetiile lui Daniel si cuvantarea Domnului Isus despre zilele din urma

 

Publicat în Israel.

 

In general, contestatarii Sfintei Scripturi sustin ca ea a fost scrisa de oameni, fara vreo inspiratie divina. Exista insa dovezi ca lucrurile nu stau deloc asa. Revelatia biblica a celor 70 de saptamani din cartea Daniel este unul dintre cele mai consistente argumente in acest sens. Haideti acum sa privim cu atentie la legatura dintre profetiile lui Daniel si cuvantarea Domnului Isus despre zilele din urma din Matei 24.

 

de Norbert Lieth, Strigătul de la Miezul Nopții

 

Atunci cand vorbeste despre vremea sfarsitului, Daniel face referire la intoarcerea evreilor in patria lor, la necazul cel mare, la restaurarea spirituala a Israelului si la revenirea Domnului si Mantuitorului nostru Isus Cristos. Sa privim in acest sens la Daniel 9,26: «Dupa aceste saizeci si doua de saptamani, Unsul va fi starpit si nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea si Sfantul Locas, si sfarsitul lui va fi ca printr-un potop; este hotarat ca razboiul va tine pana la sfarsit si impreuna cu el si pustiirile.» Conflictele care vor avea loc pana la sfarsit vor culmina cu o ultima pustiire anticristica. si in textul din Daniel 11,35.40.45 se vorbeste despre vremea sfarsitului, vreme in care va aparea Anticrist. imparatul sudului si imparatul nordului se vor intoarce impotriva Israelului. Initial, domnul anticristic al lumii va sustine Israelul in lupta, dar dupa aceea il va ocupa. in continuare, in Daniel 12,1.4.9 se spune ca aceasta vreme a sfarsitului va fi o perioada de stramtorare cum nu a mai fost pentru Israel, perioada in care tara va fi insa mantuita si multi evrei vor ajunge in sfarsit la cunostinta adevarului.

 

Unul dintre cei doi ingeri care apar in viziunea lui Daniel se intreaba cand se vor incheia «aceste minuni» (Dan. 12,5-6) si primeste urmatorul raspuns: «O vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme, si toate aceste lucruri se vor sfarsi cand puterea poporului sfant va fi zdrobita de tot» (Dan. 12,7). in final, lui Daniel i se spune: «Iar tu, du-te pana va veni sfarsitul; tu te vei odihni si te vei scula iarasi odata in partea ta de mostenire, la sfarsitul zilelor» (Dan. 12,13). in Noul Testament, ucenicii I-au adresat Domnului Isus o intrebare similara, deschizand astfel discutia despre zilele de pe urma: «El a sezut jos pe Muntele Maslinilor. si ucenicii Lui au venit la El la o parte si I-au zis: „Spune-ne, cand se vor intampla aceste lucruri? si care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului acestuia?“» (Matei 24,3). Ucenicii erau interesati de aceeasi perioada pe care a descris-o Daniel: de implinirea ultimei saptamani pentru Israel, de vremea sfarsitului. Prin urmare, si raspunsul Domnului Isus din Matei 24 si 25 la intrebarea ucenicilor este in esenta o relatare privind etapa zilelor de pe urma.

 

Daniel a vorbit despre un legamant de 7 ani, pe care domnul anticristic al lumii il va incheia «cu multi» din popor: «El va face un legamant trainic cu multi (adica cu marea masa a poporului evreu) timp de o saptamana, dar la jumatatea saptamanii va face sa inceteze jertfa si darul de mancare si pe aripa uraciunilor idolesti va veni unul care pustieste, pana va cadea asupra celui pustiit prapadul hotarat» (Dan. 9,27). in loc sa se aduca jertfe, va fi ridicata uraciunea pustiirii. Isus a spus acelasi lucru in cuvantarea Sa despre zilele din urma: «Din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci» (Matei 24,12). Personal consider ca Domnul S-a referit in primul rand la poporul evreu. Masa poporului a fost imprastiata in toata lumea dupa anul 70 d.Cr. Domnul Isus a prevazut si acest eveniment, spunand: «Vor cadea sub ascutisul sabiei, vor fi luati robi printre toate neamurile si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana se vor implini vremurile neamurilor» (Luca 21,24). Anticrist va face un legamant cu Israelul, ceea ce inseamna ca poporul evreu va fi reasezat in tara parintilor sai.

 

Daniel a scris despre uraciunea pustiirii la mijlocul necazului celui mare: «La jumatatea saptamanii va face sa inceteze jertfa si darul de mancare, si pe aripa uraciunilor idolesti va veni unul care pustieste» (Dan. 9,27). Potrivit textului din Daniel 12,1.4.7.9.11, uraciunea pustiirii este plasata in zilele din urma, in ultima saptamana a istoriei omenirii. Domnul Isus a prorocit acelasi lucru ca Daniel: «Cand veti vedea uraciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, asezata in Locul Sfant …» (Matei 24,15). Domnul a facut legatura intre aceasta uraciune a pustiirii si zilele de pe urma cand a spus: «Atunci va fi un necaz asa de mare cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi» (Matei 24,21); «indata dupa acele zile de necaz, soarele se va intuneca, luna nu-si va mai da lumina ei, stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor vor fi clatinate. Atunci se va arata in cer semnul Fiului omului. Toate semintiile pamantului se vor boci si il vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere si cu o mare slava» (Matei 24,29-30). Prin urmare, nu este vorba de evenimentele din anul 70 d.Cr., ci de uraciunea care va aparea cu putin timp inainte de revenirea Sa.

 

Evanghelistul Luca a redat in Evanghelia sa cuvantarea Domnului Isus legata de distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.Cr. Domnul Isus Cristos a facut urmatoarea profetie despre Templul din Ierusalim: «Vor veni zile cand nu va ramane aici piatra pe piatra care sa nu fie daramata» (Luca 21,6). Auzind aceasta, ucenicii au intrebat plini de ingrijorare: «invatatorule … cand se vor intampla toate aceste lucruri? si care va fi semnul cand se vor intampla aceste lucruri?» (Luca 21,7). in raspunsul Sau, Domnul nu a amintit despre uraciunea pustiirii sau despre marea stramtorare, dar s-a referit in mod clar la textul din Daniel 9,26 spunand: «Cand veti vedea Ierusalimul inconjurat de osti, sa stiti ca atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea sa fuga la munti, cei din mijlocul Ierusalimului sa iasa afara din el si cei de prin ogoare sa nu intre in el. Caci zilele acelea vor fi zile de razbunare, sa se implineasca tot ce este scris. Vai de femeile care vor fi insarcinate si de cele ce vor da tata in acele zile! Pentru ca va fi o stramtorare mare in tara si manie impotriva norodului acestuia. Vor cadea sub ascutisul sabiei, vor fi luati robi printre toate neamurile si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana se vor implini vremurile neamurilor» (Luca 21,20-24).

 

Matei a pus accentul pe marele necaz din zilele de pe urma. in relatarea sa, intrebarea ucenicilor legata de sfarsitul veacului este una mai directa: «El a sezut jos pe Muntele Maslinilor. si ucenicii Lui au venit la El la o parte si I-au zis: „Spune-ne, cand se vor intampla aceste lucruri? si care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului acestuia?“» (Matei 24,3). in raspunsul Sau cu privire la zilele din urma, Domnul a amintit si de uraciunea pustiirii: «De aceea, cand veti vedea „uraciunea pusti irii“, despre care a vorbit prorocul Daniel, „asezata in Locul Sfant“ – cine citeste sa inteleaga …» (Matei 24,15).

 

Daniel a descris acest necaz ca pe o vreme de stramtorare cum nu a mai existat vreodata: «in vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tau, caci aceasta va fi o vreme de stramtorare cum n-a mai fost de cand sunt neamurile si pana la vremea aceasta. Dar in vremea aceea, poporul tau va fi mantuit, si anume oricine va fi gasit scris in Carte» (Dan. 12,1). Domnul Isus a vorbit despre acest mare necaz la fel ca profetul Daniel: «Atunci va fi un necaz asa de mare cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi» (Matei 24,21).

 

Si in Apocalipsa 12 observam paralele clare la cartea Daniel. Vedem: – cum poporul evreu se afla din nou in centrul istoriei mantuirii; – cum apare arhanghelul Mihail si ii alunga din sferele ceresti pe Satan si pe demonii sai; – cum Satan isi dezlantuie mania pe acest pamant; – cum Satan persecuta poporul evreu; – cum in aceasta perioada o ramasita a Israelului fuge in pustie si este ocrotita de Dumnezeu; – cum in final Israelul este salvat.

 

Vremea stramtorarii face astfel parte din perioada in care poporul evreu va fi mantuit, lucru care nu s-a intamplat inca pana astazi. Aceasta este cu siguranta o explicatie pentru faptul ca necazul cel mare, despre care vorbesc Daniel si Domnul Isus, apartine perioadei dinainte de revenirea Fiului lui Dumnezeu, perioada descrisa in Apocalipsa si in Evanghelia dupa Matei.

 

Daniel a vazut revenirea Fiului omului pe nori: «M-am uitat in timpul vedeniilor mele de noapte si iata ca pe norii cerurilor a venit unul ca un Fiu al omului, a inaintat spre Cel imbatranit de zile si a fost adus inaintea Lui» (Dan. 7,13). Domnul Isus a vorbit in acelasi fel despre sosirea Sa ca Fiu al omului: «Cum iese fulgerul de la rasarit si se vede pana la apus, asa va fi si venirea Fiului omului … Indata dupa acele zile de necaz, soarele se va intuneca, luna nu-si va mai da lumina ei, stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor vor fi clatinate. Atunci se va arata in cer semnul Fiului omului. Toate semintiile pamantului se vor boci si il vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere si cu o mare slava» (Matei 24,27.29-30).

 

Denumirea «Fiul omului» este luata din profetia lui Daniel (vezi Dan. 7,13). Expresia aceasta le este familiara evreilor. in cele patru evanghelii o gasim de 80 de ori; de 30 de ori doar in Evanghelia dupa Matei (Evanghelie pentru evrei) si o data in Epistola catre Evrei 2,6, acolo fiind vorba despre un citat din Psalmul 8,4. Sa nu uitam ca si Epistola catre Evrei le-a fost adresata in primul rand evreilor. in schimb, in epistolele apostolului Pavel, adresate neamurilor, expresia «Fiul omului» nu apare nici macar o data. Abia in cartea Apocalipsa ea este folosita din nou. Ultima carte a Sfintei Scripturi incepe introductiv cu acest Nume pentru Domnul Isus, iar pe baza aceasta stim si ce descrie apostolul Ioan in Apocalipsa: restaurarea Israelului si revenirea Fiului omului; implinirea ultimei saptamani: «Cand m-am intors am vazut sapte sfesnice de aur si in mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva care semana cu Fiul omului» (Apoc. 1,12-13). Lui Daniel i s-a spus foarte clar ca a 70-a saptamana se refera exclusiv la poporul sau: «saptezeci de saptamani au fost hotarate asupra poporului tau si asupra cetatii tale celei sfinte» (Dan. 9,24). Afirmatiile Domnului nostru Isus Cristos cu referire la zilele din urma se indreapta in aceeasi directie: «Atunci se va arata in cer semnul Fiului omului. Toate semintiile pamantului se vor boci …» (Matei 24,30). Alte traduceri mai adauga: «… si se vor bate in piept.»

 

Cu siguranta in expresia «toate semintiile pamantului» se face referire si la semintiile lui Israel, dupa cum este scris in textul din Apocalipsa 1,7: «Iata ca El vine pe nori. si orice ochi Il va vedea, si cei ce L-au strapuns. si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui. Da, Amin!» Gasim acest bocet al tuturor semintiilor si in cartea profetului Zaharia: «Atunci voi turna peste casa lui David si peste locuitorii Ierusalimului un duh de indurare si de rugaciune si isi vor intoarce privirile spre Mine, pe care L-au strapuns. Il vor plange cum il plange cineva pe singurul lui fiu si-L vor plange amarnic cum il plange cineva pe un intai-nascut. in ziua aceea, va fi jale mare in Ierusalim, ca jalea din Hadadrimon in Valea Meghidonului. tara se va jeli, fiecare familie deosebit» (Zah. 12,10-12). Cel care vorbeste in acest pasaj este insusi Dumnezeul atotputernic (Iahve). Numai El are puterea de a turna Duhul lui Dumnezeu (cititi in acest sens Ioan 15,26; Fapte 1,7-8; Ioel 3,1). Acest Dumnezeu vorbeste in primul rand despre Sine si spune ca Israelul va privi catre El, Cel pe care L-a strapuns, si in acelasi timp catre «singurul Fiu». Aceasta este o dovada a faptului ca Dumnezeu Iahve si Fiul sunt una. Este ceea ce spune clar Apocalipsa: «Iata ca El vine pe nori! si orice ochi il va vedea, si cei ce L-au strapuns. si toate semintiile pamantului se vor boci din pricina Lui. Da, Amin! „Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si Sfarsitul“, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic» (Apoc. 1,7-8; cititi si 21,3). Domnul Isus va reveni pe nori (vezi Dan. 7,13; Matei 24,29-30), iar atunci Il vor vedea si cei care L-au strapuns. Cel care va reveni Se va arata ca fiind Cel Atotputernic, Cel care este, a fost si va fi. Domnul Isus este din vesnicie, El a fost o vreme ca Om printre noi si va reveni in glorie.

 

iulie_6

 

«A se bate in piept» este o exprimare a durerii, a jalei si a caintei, asa cum a facut vamesul din Luca 18,13: «Vamesul sta departe si nu indraznea nici ochii sa si-i ridice spre cer, ci se batea in piept si zicea: „Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul!“»

 

«De la smochin invatati pilda lui: cand ii fragezeste si infrunzeste mladita, stiti ca vara este aproape … Adevarat va spun ca nu va trece neamul acesta pana se vor intampla toate aceste lucruri» (Matei 24,32.34).

 

«Neamul acesta» poate insemna semintie, rasa, natiune, popor sau generatie. Majoritatea comentatorilor biblici considera ca aceasta expresie se refera la popor. intelegem astfel ca Israelul nu va pieri, in ciuda condamnarii pentru o vreme si a blestemului (vezi exemplul smochinului).

 

Mentionarea smochinului de trei ori in evanghelii este un mesaj cert cu privire la istoria si viitorul Israelului. Smochinul din Luca 13,6-9 scoate in evidenta nerodnicia Israelului, dupa ce Domnul si-a exercitat lucrarea timp de trei ani in mijlocul acestui popor. Smochinul din Matei 21,19, uscat in urma blestemului Domnului, subliniaza condamnarea generatiei de atunci a Israelului, pentru care nu mai exista intoarcere. Smochinul trezit din nou la viata din vorbirea Domnului Isus despre zilele din urma din Matei 24,32 se refera la redesteptarea Israelului la sfarsitul veacului acestuia, cu putin timp inaintea intemeierii imparatiei mesianice.

 

«El a sezut jos pe muntele Maslinilor. si ucenicii Lui au venit la El la o parte si I-au zis: „Spune-ne, cand se vor intampla aceste lucruri? si care va fi semnul venirii Tale si al sfarsitului veacului acestuia?“»

 

(Matei 24,3). intrebarea ucenicilor nu era legata de problema sfarsitului lumii, dupa cum a tradus in mod eronat Luther, ci despre semnul sfarsitului veacului acestuia si intemeierea unui nou veac, respectiv a imparatiei mesianice. Alte traduceri spun: «sfarsitul epocii» sau «sfarsitul perioadei acesteia». Trezirea Israelului este un semn ca ne indreptam catre un nou veac si ca Domnul Isus va reveni in curand pentru a-si intemeia imparatia pe acest pamant. Charles Haddon Spurgeon (1834-1892) a atras atentia: «Trebuie sa acordam mai multa importanta restaurarii poporului evreu. Nu ne gandim suficient la aceasta. Biblia vorbeste insa clar despre acest lucru si stim ca Domnul va duce la indeplinire tot ce promite.»

 

Lui Daniel i s-a spus la inceputul revelatiei celor 70 de saptamani: «Cand ai inceput tu sa te rogi a iesit cuvantul si eu vin sa ti-l vestesc, caci tu esti preaiubit si scump. Ia aminte dar la cuvantul acesta si intelege vedenia … Sa stii dar si sa intelegi» (9,23.25). in urma primei sale rugaciuni, Daniel a primit un raspuns in care i s-a cerut sa vegheze si sa inteleaga.

 

Unii teologi considera in mod eronat ca daca suntem crestini trebuie sa credem orbeste. Ceea ce era valabil pentru Daniel, este valabil si pentru noi – trebuie sa ne rugam, sa veghem si sa pricepem. Domnul ne-a dat minte. Trebuie sa citim Scriptura, sa meditam, sa cercetam. De asemenea, trebuie sa «impartim drept» Cuvantul (sa il vestim si sa il aplicam corect), dupa cum spune indemnul din 2 Ti mo tei 2,15. Daca nu facem acest lucru, devenim vulnerabili in fata invataturilor false. Trebuie sa invatam sa folosim Sfanta Scriptura, sa comparam pasaje biblice, sa observam contextul, sa cercetam, sa veghem, sa fim atenti la semnele vremii.

 

si Domnul Isus a chemat la rugaciune, veghere, atentie si cunoastere cu privire la zilele din urma. Cand le-a revelat ucenicilor Sai desfasurarea evenimentelor din zilele de pe urma, El a spus: «Bagati de seama sa nu va insele cineva» (Matei 24,4); «Cine citeste sa inteleaga » (Matei 24,15); «Rugati-va» (Matei 24,20); «stiti ca vara este aproape» (Matei 24,32); «Vegheati … Sa stiti ca daca ar sti stapanul casei la ce straja din noapte va veni hotul, ar veghea si n-ar lasa sa-i sparga casa» (Matei 24,42-43). in continuare, Domnul a spus: «Ferice de robul acela pe care stapanul sau, la venirea lui, il va gasi facand asa» (Matei 24,46).

 

in ceea ce priveste nevoia de a veghea in zilele de pe urma, Eugen Schmid a scris: «A veghea inseamna a observa cu exactitate ce se intampla in jurul nostru. Biblia ne ofera explicatii referitore la situatia politica actuala si la dezvoltarea ei viitoare. Gasim acestea atat in cartile vechi-testamentare, cat si in cele noutestamentare. Daca tinem cont de ele si le examinam cu atentie, vom observa cat de exact se potrivesc aceste explicatii la evenimentele de astazi. Pentru a interpreta realitatea asa cum trebuie si a o judeca avem nevoie de anumite criterii. Din acest motiv este necesara profetia, pentru a putea sesiza diferentele.»

 

Avand in vedere faptul ca in ziua de azi au loc atat de multe evenimente care vestesc apocalipsa viitoare, este cu atat mai important sa veghem si sa fim pregatiti. Autorul englez C. W. Bullinger a facut urmatoarea observatie cu privire la zilele din urma: «intreaga atmosfera este impregnata de elementele unei furtuni si distrugeri viitoare.»3 Dr. Fritz Laubach a afirmat cu convingere: «Doar daca urmarim cu atentie evenimentele lumii si le apreciem in lumina profetiei biblice vom scapa de pericolul de a ajunge noi insine in vartejul ispitirii zilelor de pe urma.»4 Evanghelia este explicata, completata si imbogatita de profetia biblica.

 

Pe baza textului din 2 Petru 1,19 («Avem cuvantul prorociei facut si mai tare; la care bine faceti ca luati aminte, ca la o lumina care straluceste intr-un loc intunecos, pana se va crapa de ziua si va rasari luceafarul de dimineata in inimile voastre»), dr. Fritz Laubach a scris: «Nu este o problema atat de grava daca in studiul personal al Bibliei, in loc sa ne preocupam de cuvantul profetic il evitam, din cauza ca este greu de inteles. Este insa un semn de neglijenta serioasa cand, in bisericile lor, vestitorii exclud invatatura biblica despre vremurile din urma si limiteaza Evanghelia la chemarea la pocainta si la un mod de a actiona corect in problemele cotidiene ale vietii.»

 

Teologul C. W. Bullinger a scris legat de textul din Apocalipsa 1,3 («Ferice de cine citeste si de cei ce asculta cuvintele acestei prorocii si pazesc lucrurile scrise in ea, caci vremea este aproape»): «Deoarece aceasta carte este adesea neglijata, s-ar putea crede ca aici este scris: „Ferice de cine nu citeste!“ Din pacate, aceasta binecuvantare este respinsa de multi, iar unii chiar se lauda cu aceasta!»

 

Observam o concordanta uimitoare intre afirmatiile lui Daniel in legatura cu cea de-a 70-a saptamana a sfarsitului si cuvantarea Domnului de pe Muntele Maslinilor despre zilele din urma. Aceasta cuvantare, la fel ca Apocalipsa, descrie in principal evenimentele din timpul ultimilor 7 ani. Afirmatiile din Daniel 9 sunt atat de exacte, incat nu putem decat sa ramanem uimiti. Ne-am putea pune intrebarea de ce oare poporul evreu din vremea Domnului Isus nu a crezut in El, de vreme ce calculele din Daniel 9 indica atat de clar venirea Sa ca Mesia? Chiar si astazi evreii ar putea sa constate pe baza acestor date ca Domnul Isus a fost Mesia cel asteptat. Am gasit un raspuns la aceasta intrebare in cartea Der verheissene Erlöser (Mantuitorul promis, n.trad.), de dr. Roger Liebi: «Rabinul Mose Ben Maimon (Moses Maimonides, 1135-1204), unul dintre cei mai mari invatati evrei ai Evului Mediu, care prin prisma influentei sale extraordinare asupra gandirii teologice a iudaismului a fost desemnat „al doilea Moise“, s-a exprimat extrem de clar in epistola sa, Iggereth Hatheman, in legatura cu calcularea saptamanilor: „Profetul Daniel ne-a explicat profunda stiinta a vremii in care va veni Mesia, dar pentru ca aceasta ne este ascunsa, inteleptii, binecuvantata fie amintirea lor, ne-au interzis sa calculam vremurile viitorului (a venirii lui Mesia), pentru ca oamenii de rand ar putea fi cuprinsi de necaz si ar ajunge sa se insele daca ar vedea ca vremurile au trecut, iar Mesia inca nu a venit. De aceea inteleptii, binecuvantata fie amintirea lor, spun ca Duhul ar trebui sa ii distruga pe cei care calculeaza vremurile pentru ca aduc necaz poporului. Din cauza aceasta inteleptii s-au rugat impotriva unor astfel de oameni, ca inima lor sa plesneasca, iar calculele lor sa se transforme in nimic.“»

 

Poporul evreu nu citeste Daniel 9 si cu atat mai mult Isaia 53 (peste acest capitol se sare la citirile din sinagoga). Astfel poporul este in necunostinta despre mantuire si despre faptul ca Mesia a fost deja pe pamant. Abia la sfarsitul veacului, Israelul se va intoarce la Sfanta Scriptura, o va cerceta si va ajunge la cunostinta (cititi in acest sens Dan. 12,4; Apoc. 22,10).iulie_7

 

Dumnezeu ne-a spus prin Cuvantul Sau: «Nu va intepeniti grumazul ca parintii vostri; dati mana Domnului, veniti la Sfantul Lui Locas pe care l-a sfintit pe vecie si slujiti Domnului, Dumnezeului vostru, pentru ca mania Lui aprinsa sa se abata de la voi» (2 Cron. 30,8). «Nu va intepeniti grumazul ca parintii vostri!» = Nu fiti ca alti oameni, ca generatiile dinaintea voastra, ca Israelul din vremea Domnului Isus! «Dati mana Domnului!» = impacati-va! impaca-te si tu cu Dumnezeu! Apuca mana Sa intinsa! Nu o respinge! «Veniti la Sfantul Lui Locas pe care l-a sfintit pe vecie!» = Acesta este Golgota, Isus Cristos, oferta iertarii pacatelor. «Slujiti Domnului, Dumnezeului vostru!» = Puneti-va la dispozitia Lui, asa cum au facut-o credinciosii din Tesalonic (vezi 1 Tes. 1,9-10)! «Pentru ca mania Lui aprinsa sa se abata de la voi» = Astfel te vei impaca cu Dumnezeu, vei fi mantuit si folosit de El.

 

Am discutat despre cele 70 de saptamani care se refera numai la Israel.7 si ultima saptamana de 7 ani, care urmeaza sa vina, se refera tot la poporul evreu. Noi, ca si Biserica a Domnului Isus, care am fost intercalati in istoria mantuirii (Pavel ne numeste «altoiti», vezi Rom. 11,17-24), putem astfel sa avem parte de rapire. Avem toate motivele sa ne preocupam intensiv de profetia biblica si sa dobandim atitudinea si felul de a gandi pe care le avea Daniel. 69 de saptamani s-au implinit, iar ultima saptamana bate la usa. Domnul Isus va veni in curand!

 

Sursa: Asociatia Strigatul de la Miezul Noptii

 

https://alfaomega.tv/intelegereavremurilor/israel/1879-profetiile-lui-daniel-si-cuvantarea-domnului-isus-despre-zilele-din-urma

 

 

////////////////////////////////////////

 

Există vreo modalitate de a-ţi şterge cazierul şi să începi viaţa de la început?

 

Ai greşi vreodată ceva în viaţă şi apoi să-ţi doreşti să o poţi lua de la capăt, să ai un început ? Ce se întîmplă dacă totuşi ai făcut deja  alegeri greşite în viaţă? Înseamnă că este prea tîrziu să  te schimbi? Mai există speranţă?

 

David, a rămas în istorie cunoscut ca şi un om după inima lui Dumnezeu. Însă privind la viaţa lui, din articolele precedente, am văzut că David a făcut alegeri  care au mers împotriva Cuvîntului lui Dumnezeu. Totuşi, chiar şi atunci cînd a greşit, acest om a făcut ceva care l-a determinat pe Dumnezeu să-l numească astfel.

Cum s-a restabilit David? Ce a făcut el, atunci cînd a înţeles că o luase pe o cale greşită? Cu alte cuvinte, vrem să privim în articolul acesta, ce să faci tu, atunci cînd ai greşit în viaţă?

 

Recunoaşte că ai greşit

După ce a păcătuit cu Bat-Şeba, David a scris Psalmul 51, care este un psalm al pocăinţei lui sincere.

 

3 Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.

4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta. (Psalmul 51:3-4)

 

Vindecarea nu poate începe, pînă ce nu accepţi din toată inima că ai păcătuit. Dacă continui să dai vina pe altcineva, pe alte circumstanţe, spunînd că “dacă nu ar fi fost cutare” sau “dacă nu aş fi mers în cutare loc”, “dacă nu mă întîlneam cu cutare”, şi aşa putem să continuăm la nesfîrşit, atunci vindecarea nu a început încă. Defapt tu continui  din răsputeri să-ţi ascunzi fărădelegea, vrînd să prezinţi lucrurile altfel decît ele sunt. David n-a făcut aşa. Atunci cînd păcatul lui a fost descoperit, el a recunoscut vina sa pe deplin. Obserrvaţi versetul 3 care zice: “îmi cunosc bine fărădelegea”.  Expresia “îmi cunosc” este aceeaşi expresie care a fost folosită în Geneza că să spună că Adam a cunoscut-o pe Eva. David aici vorbeşte despre o cunoaştere adîncă şi intimă a greşelei lui. Dar nu numai atît. David recunoaşte că a păcătuit în primul rînd înaintea Lui Dumnezeu. Versetul 4 zice că “Împotriva Ta(Dumnezeu), numai împotriva Ta, am păcătuit”.

Deci dragul meu, dacă vreai să iai viaţa de la început, primul de la care trebuie să-ţi ceri iertare, este Dumnezeu Cel Atotputernic. Cu El începe vindecarea. Pentrucă cu El a început şi vina Ta. Cînd ai ales să păcătuieşti, tu defapt ai ales să mergi împotriva Lui. Şi nelegiuirea ta a fost un “pumn puternic” în faţă, Lui Dumnezeu. De aceea, recunoaşte că ai greşit în primul rînd înaintea Lui. Apoi,

 

Apelează la mila şi îndurarea Lui Dumnezeu

 

1 Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!

2 Spală-mă cu desăvîrşire de nelegiuirea mea, şi curăţeşte-mă de păcatul meu!(Psalmul 51:1-2)

 

Dumnezeu este Un Dumnezeu milos şi îndurător. El nu oboseşte iertînd, niciodată. Dar pentruca Dumnezeu să ierte, este nevoie ca tu să vii şi să ceri iertare. Dumnezeu iartă pe cel căruia îi pare rău de păcatul său. Dacă îţi mărturiseşti păcatul înaintea Lui, El este credincios şi drept ca să te ierte şi să te curăţească de orice nelegiuire(1Ioan 1:9). De aceea, dragul meu, şi vindecarea începe cu El. Numai El, poate restabili starea ta sufletească, numai El poate curăţi inima ta de păcat, El are puterea aceasta, pentrucă trupul, sufletul şi duhul nostru, care au fost afectate de păcat, numai El le poate restabili, pentrucă El le-a creat.  De aceea, apelează la mila şi îndurarea Lui, print-o pocăinţă sinceră şi din toată inima înaintea Lui. Şi El, cu siguranţă va ierta. Cere-i Lui să şteargă păcatul tău, aşa cum a făcut-o David:

 

9 Întoarce-Ţi privirea dela păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele! (Psalmul 51:9)

 

Cuvîntul “şterge” se foloseşte de asemenea pentru a şterge anumite dosare penale. În dosarele vieţii noastre, este curvie, furt, minciună, crimă, ură, invidie, dar atunci cînd venim la Dumnezeu şi ne cerem iertare din toată inima, recunoscînd că numai noi suntem vinovaţi de păcatul nostru, atunci El şterge dosarele noastre. El şterge cazierul nostru şi îl înlocuieşte cu unul nou, curăţit prin sîngele Fiului Său Isus Hristos. Dumnezeu iartă păcatul, însă tu,

 

Acceptă judecata(consecinţele)

 

Creatorul nostru,  este dragoste, este milos şi îndurător. Dar pe lîngă toate aceste calităţi de caracter pe care le are, El mai este un Dumnezeu drept, care lucrează după dreptate. De aceea în dragostea Sa, el trebuie să judece  păcatul. El iartă , însă consecinţele rămîn. Davind a înţeles aceasta, şi de aceea zice:

 

4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărîrea Ta, şi fără vină în judecata Ta.(Psalmul 51:4)

 

Roagă pe Dumnezeu să te restabilească

 

Nici o pastilă din lumea aceasta, şi nici un psiholog, nu va putea restabili starea ta sufletească, înafară de Dumnezeu. El, care este medicul suprem, care vindecă nu numai boli fizice, ci şi sufleteşti, El şi numai El te poate restabili. De aceea David apelează la Dumnezeu şi zice:

 

7 Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă, şi voi fi mai alb decît zăpada.

8 Fă-mă să aud veselie şi bucurie, şi oasele, pe cari le-ai zdrobit Tu, se vor bucura.

9 Întoarce-Ţi privirea dela păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele!

10 Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!

11 Nu mă lepăda dela Faţa Ta, şi nu lua dela mine Duhul Tău cel Sfînt.

12 Dă-mi iarăş bucuria mîntuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! (Psalmul 51:7-12)

 

Nimeni altul înafară de Dumnezeu nu te poate restabili. Nădejde există, dar ea este doar la Dumnezeu.

 

Învaţă şi pe alţii să nu păcătuiască

 

12 Dă-mi iarăş bucuria mîntuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!

13 Atunci voi învăţa căile Tale pe ceice le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.

14 Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sîngelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta.

15 Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta. (Psalmul 51:13-14)

 

Observaţi că versetul 13 începe cu un termen de timp, “atunci”. Cînd trebuie să începi să înveţi pe alţii să nu păcătuiască? După ce Dumnezeu te va restabili. Mai întîi trebuie ca starea ta să fie restabilită, relaţia ta cu Dumnezeu să revină pe înălţimi, şi apoi vei putea să înveţi şi pe alţii. Învăţînd pe alţii să nu păcătuiască, îţi vei aduce aminte ţie însuţi să nu păcătuieşti. Predarea Cuvîntului este foarte importantă în mersul nostru înaintea Lui Dumnezeu. Dar ea trebuie să înceapă după ce ne-a restabilit starea noastră.

Dragul meu, eşti tu gata  să vii la Dumnezeu din toată inima şi să-ţi recunoşti păcatul, să-i ceri iertare, să accepţi consecinţele şi apoi să-l rogi să te restabilească? Aşa cum ai ales să păcătuieşti intenţionat, tot aşa trebuie să alegi să vii la Dumnezeu. Nu aştepta ca cineva să te aducă cu sila. Alegerea trebuie să-ţi aparţină.

Nădejde mai este, dar ea se află doar la Dumnezeu, vino la El! La încheiere, vreau să-ţi las invitaţia pe care ţi-o face ţie personal Domnul Isus acum:

 

28 Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.

29 Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi dela Mine, căci Eu sînt blînd şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

30 Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.“(Matei 11:28-30)

 

https://blogosfera.md/view-post-v-99931-0-romana.html

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

PACE PRIN POCĂINȚĂ, de David Wilkerson (1931-2011)

 

„Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.” (Psalmul 32:5).

 

David era un om care știa să se pocăiască. El și-a cercetat inima constant în fața lui Dumnezeu și a fost rapid în a recunoaște: „Am păcătuit, Doamne! Am nevoie de rugăciune!”

 

A te pocăi nu înseamnă că pur și simplu încerci să faci lucrurile corect față de persoana căreia i-ai greșit. Nu, ci este vorba de a face lucrurile bine cu Dumnezeu! El este Cel față de care a fost comis păcatul. Da, trebuie să ne cerem scuze fraților și surorilor noastre ori de câte ori le‑am greșit, dar, mai important: trebuie să ne pocăim de păcatul nostru în fața lui Dumnezeu. David a spus: „Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta.” (Psalmul 51:3-4).

 

David credea puternic în a-ți cerceta inima periodic – în disciplina grea a căutării păcatului în inima lui: „Cercetează-mă, Dumnezeule şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:23-24). El L-a invitat continuu pe Domnul să-i examineze fiecare latură a vieții sale.

 

Poate că îți cercetezi inima în mod regulat, totuși te îndepărtezi de ceea ce Duhul vrea să-ți arate, spunând: „Mulțumesc Domnului, sunt curat. Nu mai am păcat în mine.” Dacă acesta este și cazul tău, preaiubitule, ești înșelat. Isaia a mărturisit: „Căci fărădelegile noastre sunt multe înaintea Ta şi păcatele noastre mărturisesc împotriva noastră; fărădelegile noastre sunt cu noi şi ne cunoaştem nelegiuirile noastre.” (Isaia 59:12). Profetul spunea: „Știm totul despre propriile noastre păcate.” Desigur, Dumnezeu știe când spunem sau facem lucruri greșite, dar știm și noi.

 

Un mare beneficiu al pocăinței este primirea păcii și a puterii. După ce Daniel s-a rugat și a postit într-o mare agonie, Isus a venit la el, l-a atins și i-a spus: „Nu te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! Fii tare şi cu inimă!” (Daniel 10:19).

 

O inimă care are cu adevărat pocăința nu trebuie să se ascundă niciodată de Domnul, deoarece nu mai există frică de judecată. Când vă recunoașteți păcatele, când dați dovadă de întristare evlavioasă și faceți restaurarea, Isus vă va privi, așa cum a făcut-o cu Daniel și vă va spune: „Te iubesc și vreau să-ți dau pacea Mea. Acum, ridică-te și fii puternic!”

 

 

https://www.worldchallenge.org/ro/pace-prin-poc%C4%83in%C8%9B%C4%83

 

 

///////////////////////////////////////

 

Psalmul 51 Pocaitii redescopera pocainta autentica

 

Ps. 51/ 1Sam.15.24-35

 

„Noi pocaitii trebuie sa ne pocaim!” spunem adesea. Insa stim cum? Nu demult un pastor a fost acuzat ca nu stie sa se pocaiasca-dupa cum spuneau unii. In biserici insa fenomentul este evident: pocainta inaintea oamenilor, pocainta care se scuza sau pocainta de ochii lumii sunt confundate cu pocainta adevarata primita inaintea Domnului.

 

Mesajul de fata ne ajuta atat pe noi sa ne pocaim inaintea Domnului, sa ajutam si pe altii sa se pocaiasca dar si sa ne lasam inselati de cei care nu stiu sa se pocaiasca si totusi au pretentii de slujire in biserica compromitand marturia acesteia.

 

Introducere

 

Toti oamenii pacatuiesc, dar nu toti se pocaiesc. Multi isi recunosc pacatul, o parte isi marturisesc pacatul dar putini se pocaiesc de pacat. Multi ar vrea sa se pocaiasca de pacat insa putini stiu cum s-o faca.

 

In cele ce urmeaza ne vom focaliza atentia asupra modului in care trebuie sa ne pocaim privind la modelul regelui David- omul dupa inima lui Dumnezeu. Din cand in cand vom apela si la exemplul negativ al regelui Saul pentru a sublinia prin contrast coordonatele pocaintei adevarate.

 

Doi regi. Cine au fost Saul si David?  Saul a fost primul rege al lui Israel iar David cel de-al doilea.

 

Doi pacatosi. Amandoi au pacatuit inaintea lui Dumnezeu. Care a pacatuit mai grav? Inaintea lui Dumnezeu nu exista pacat mic si pacat mare insa noi ca oameni, in functie de consecintele pacatelor credem ca unele sunt mici iar altele mai mari.

 

Saul- 1Sam.13- Saul dupa sapte zile de asteptare dupa Samuel isi pierde rabdarea si isi aroga dreptul de preot aducand jertfa pe altar de teama ca nu cumva ostirea sa se imprastie de la el. Samuel ii spune-„ai lucrat ca un nebun si n-ai pazit porunca pe care ti-o datuse Domnul…”(13-14)

 

Saul- 1Sam.15.10-35. Saul din teama fata de popor ingaduie ca acestia sa opreasca din turmele date spre nimicire. Samuel il acuza ca fiind neascultator de Domnul.

 

David- 2Sam.11 David pacatuieste cu Batseba si apoi ucide pe sotul acesteia.

 

Daca ar trebui sa evaluam din punct de vedere uman am putea spune ca David a pacatuit mai grav insa cu toate acestea unul dintre regi- Saul este lepadat (1Sam.13.14; 15.26) pe cand David este reabilitat iar dinastia lui David continua si astazi si chiar Insusi Domnul Isus Mesia vine din linia lui David.

 

Doua feluri de pocainta. Vom vedea ca si Saul a folosit cuvintele „Iarta-ma, am pacatuit…” dar cu toate astea a fost lepadat. Nu oricine zice „iarta-ma” sau recunoaste „am pacatuit” inseamna ca stie sa se pocaiasca.

 

Regele care stie sa se pocaiasca ramane rege. Regele care nu stie sa se pocaiasca ajunge sa moara pe campul de lupta in dispretul dusmanilor sai. De ce pocainta regeasca a unui rege? Pentru ca in timp ce amandoi au fost regi totusi doar unul a avut o pocainta demna de a fi luata in considerata de Regele Regilor.

 

“Pocainta regeasca”

 

  1. Se face Inaintea lui Dumnezeu

 

[La cine ma duc, in fata cui ma pocaiesc?]

 

Actul pocaintei se consuma sub privirile lui Dumnezeu si inaintea Lui. Intelegerea acesta este foarte importanta intrucat procesul de constiinta (vorbirea cu sine insusi) nu trebuie confundat cu pocainta; nici recunoasterea in fata semenilor (vo rbirea cu altii) nu trebuie considerata pocainta, nici a cere iertare din partea victimei nu este totul ci doar o parte din pocainta. Actul pocaintei se desfasoara doar sub privirile Domnului. Exista cel putin doua motive pentru care trebuie sa facem asa:

 

-pentru ca orice pacat este comis impotriva Lui

 

v.4 Impotriva Ta, numai impotriva Ta am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta…

 

Orice pacat pe care il facem impotriva oamenilor sau chiar impotriva noastra insine- fiecare dintre aceststea intai de toate este un pacat impotriva lui Dumnezeu.

 

David a curvit cu Batseba, a ucis pe Urie- in toate acestea a pacatuit impotriva lui Dumnezeu. Orice incalcare a celei de-a doua table a Legilor lui Dumnezeu este o urmare a incalcarii primei table ce are in vedere relatia cu Dumnezeu.

 

Luca 15 Fiul risipitor spune „… tata am pacatuit impotriva Cerului si impotriva ta…”

 

Gen.39.9 Iosif -„cum as putea sa fac eu un rau atat de mare si sa pacatuiesc impotriva lui Dumnezeu?”- cand sotia lui potifar l-a chemat sa se culce cu ea.

 

Obiectie! Atunci nu mai trebuie sa-mi cer iertare de la cel caruia i-am gresit? Ba da! Lucrul acesta trebuie facut neaparat. David n-a mai avut la cine sa mearga intrucat Urie era mort insa Domnul Isus ne invata asta atunci cand spune:

 

Mat.5. Lasa-ti darul acolo inaintea altarului si du-te de te impaca cu parasul tau…

 

Nu poti primi iertarea de la Dumnezeu pana nu repari tot ce se mai poate in relatie cu cel caruia i-ai gresit.

 

Luca 19.8 Zacheu a inteles corect pocainta …”a statut inaintea Domnului si I-a zis: Iata Doamne jumatate din avutia mea o dau saracilor si daca am napastuit pe cineva ii dau inapoi impatrit.”

 

Legea aceasta este prezenta si in Legea lui Moise cand omul este chemat sa dea inapoi victimei altfel unii ar putea spune „fur acum si apoi ma pocaiesc.” Este o gandire vicleana.

 

-pentru ca singur poate sa ierte, sa spele, sa stearga si sa curete de pacat

 

Acesta este al doilea motiv pentru care trebuie sa merg inaintea Domnului la pocainta. Pocainta adevarata trebuie sa cuprinda si iertare. Doar ca imi recunosc vina nu este totul de aceea trebuie sa ma pocaiesc inaintea Domnului pentru ca El imi poate da iertarea.

 

Saul- pocainta in fata oamenilor

 

1Sam.15.24 Atunci Saul a zis lui Samuel: Am pacatuit caci am calcat porunca Domnului si n-am ascultat cuvintele tale… acum te rog iarta-mi pacatul…

 

-a zis lui Samuel si nu Domnului

 

-crede ca a pacatuit impotriva lui Samuel si nu impotriva Domnului

 

-cere iertare de la Samuel si nu de la Domnul

 

  1. Priveste Pacatul personal

 

[Ce trebuie sa marturisesc Domnului, despre ce trebuie sa vorbesc?]

 

-pacat personal si nu al altora

 

Cu cine a pacatuit David? Cu Batseba! De unde stiti? A spus el ceva despre o Botaseba in rugaciunea lui de pocainta? Nu! Daca nu am sti nimic despre David decat rugaciunea lui de pocainta cu siguranta n-am sti nimic despre alte persoane care si-au dat concursul la pacatul lui.

 

Astazi– cum se face ca din rugaciunile noastre unii afla mai mult despre pacatele altora iar cei care pretind ca se pocaiesc de fapt apar a fi doar niste victime. [Vezi -Saul care da vina pe tot poporul.]

 

De aceea, cand voi veni inaintea Domnului in rugaciune de pocainta nu voi aminti nimic de altii si pacatele lor ci doar de mine si pacatul meu caci doar asa voi putea capata iertarea pentru pacatul meu si nu al altuia.

 

-pacatul propriu-zis

 

…ai mila de mine… sterge faradelegile mele, nelegiuirea mea, pacatul meu, imi cunosc faradelegile, am pacatuit impotriva Ta, curateste-ma, spala-ma, pacatele mele, nelegiuirile mele…

 

David nu se teme sa aleaga o terminologie potrivita pentru a arata gravitatea faptelor lui. El nu spune „greseala mea, neatentia mea…” ci pacatul meu, faradelegea, nelegiuirea mea, ba chiar …nelegiuirile mele.

 

1Ioan 1.9 daca ne marturisim pacatele El este credincios si drept ca sa ne ierte si sa ne curateasca de orice nelegiuire.

 

Omologeo- a admite, a spune despre pacat ceea ce Dumnezeu spune despre el.

 

David ne prezinta in rugaciunea lor o constienta deplina a pacatului.

 

v.3 …imi cunosc bine faradelegile…

 

David nu vine inaintea Domnului cu indoiala- „poate este sau poate nu este pacat.” Nu lasa la aprecierea lui Dumnezeu sa spuna daca este sau nu pacat ceea ce el a facut ci el insusi a ajuns la concluzia ca faptele lui sunt nelegiuite.

 

Astazi– rugaciunile noastre de „pocainta” nu doar ca arata indoiala ci chiar mai mult de atat pot fi considerate o insulta la adresa lui Dumnezeu.

 

Ex- Doamne te rog sa ma ierti DACA Ti-am GRESIT cu ceva…[Cu alte cuvinte- noi de obicei nu gresim sau cel putin nu stim. Dar totusi daca tu consideri ca este ceva GRESIT (de ce nu pacat) te rugam sa ne ierti… oricum nu ma intereseaza prea mult]

 

Sarcina de a cunoaste bine pacatele noastre este a noastra. Dumnezeu oricum le stie insa este absolut necesar ca si noi sa le stim. De aceea cand voi veni in rugaciune de pocainta trebuie sa ma asigur ca stiu pentru ce vin sa-mi cer iertare fara a mai fi nevoie de a descrie pacatul, de a detalia pacatul ca nu cumva din nou sa trezesc poftele lui.

 

-in condamn si nu-l justific

 

In rugaciunea de pocainta atitudinea impotriva pacatului trebuie sa fie intoleranta. Trebuie sa urasc pacatul nu sa il iubesc si nici macar sa il justific ci sa il condamn. Dumnezeu in Hristos nu iarta nici un pacat pe care noi nu-l uram.

 

Atentie! Nu trebuie sa urasti consecintele ci pacatul!

 

Ex- doi hoti sunt prinsi de politie. Unul uraste ca a furat celalalt uraste faptul ca a fost prins. Care s-a pocait cu adevarat? Cel ce a urat faptul ca a pacatuit.

 

Starea provocata de pacat este neplacuta si uram lucrul acesta- nu mai poti privi in ochii oamenilor, simti apasarea vinei…etc. Totusi nu starea asta trebuie s-o uram ci actul pacatului propriu-zis.

 

Ex- David a urat pacatul sau iar Saul a urat consecintele lui- ca a fost mustrat de Samuel si lepadat de Dumnezeu.

 

Poate ca nu vei gasi resurse morale puternice sa poti ura pacatul. Te va ajuta insa meditatia cu privire la Domnul Isus, jertfa Lui. Aminteste-ti ca a murit pentru pacat, din cauza pacatului si doar asa vei putea ura pacatul, iubindu-L pe El, crescandu-ti dragostea pentru El.

 

Saul- pocainta care se scuza

 

1Sam.15.21 dar poporul a luat din prada oi si boi…ca sa le jertfeasca Domnului Dumnezeului tau. 24 … ma temeam de popor si i-am ascultat glasul

 

-aduce in discutie o multime de alti vinovati

 

-cauta justificarea pacatului

 

-vina personala aparent nici nu mai exista

 

-asteapta sa i se dea dreptate

 

  1. Pretinde Eliberarea de povara vinei

 

[Ce trebuie sa primesc de la Domnul, cu ce trebuie sa ma intorc din prezenta Lui ?]

 

A merge la Persoana potrivita si a spune lucrurile potrivite nu este suficient. Trebuie sa te asiguri ca pleci cu ceva din prezenta Lui.

 

Ill- Vamesul si Fariseul [Luca 18.9-14]  Vamesul „s-a coborat acasa socotit neprihanit.” Iata deci ca nu conteaza cum te urci la Templu ci cum te cobori. Este de folos sa ne aducem aminte si de rugaciunile lor: vamesul spune „ai mila de mine pacatosul” pe cand fariseul in rugaciunea lui vorbeste despre altii.

 

Ps.51.14 …izbaveste-ma de vina sangelui varsat…-spunea David.

 

Sunt mai multi termeni prin care David isi exprima de fapt cererea sa: spala-ma, curateste-ma, izbaveste-ma. Intr-un cuvant asta este „iertarea.”

 

In pasajul acesta descoperim si numeroase adevaruri referitoare la doctrina despre pacat:

 

Pacatul murdareste.

 

Isaia 1.16 spalativa deci si curatiti-va!…

 

Zaharia 3 Preotul Iosua este invatisat in haine murdare.

 

Pacatul de care nu te-ai pocait ramane.

 

Pacatele pe care le marturisim merg inainte la judecata iar cele nemarturisite vor veni dupa noi in Ziua Judecatii.

 

Timpul nu rezolva problema pacatului.

 

Ex- o familie ce traiau izolati la o ferma in SUA au descoperit abia dupa 25 de ani ca necazurile pe care le aveau in viata de familie se datorau si faptei odioase prin care si-au ingropat copilul nou-nascut in partea din spate a curtii.

 

Ex- David dupa un an de zile…[cel putin 9 luni intrucat copilul se nascuse]

 

Pacatul netratat cu pocainta aduce altul cu consecinte mai grave

 

David aminteste de  „..sangele varsat”. Fara indoiala a fost si curvia insa cel ce-a urmat curviei a fost mai dureros, cu consecinte mai grave.

 

Asigura-te de fiecare data ca ceri de la Domnul ceea ce trebuie- ceri iertare de vina pacatului tau. Nu mergi doar sa-l informezi de pacat ci sa primesti iertarea.

 

  1. Motivata de Dorinta de reabilitare in relatia cu Domnul

 

[Pentru ce iti trebuie iertarea, de ce nu poti fara ea?]

 

Dorinta credinciosului in mod evident este exprimata sub forma unei obsesii. Dorinta de reabilitarea a relatiei cu Domnul nu este privita ca o alternativa printre multe altele ci ca unica solutie, unica dorinta si chiar obsesie. Cu orice pret am nevoie de reabilitare si nu pot trai fara ea.

 

Ps.42.1-2 Cum doreste un cerb izvoarele de apa asa Te doreste sufletul meu pe Tine Dumnezeule! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu; cand ma voi duce si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu?

 

Ps.32.3-4 cata vreme am tacut mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate caci zi si noapte mana Ta apasa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usuca pamantul de seceta verii…

 

Cum sa nu fie reabilitarea relatiei cu Domnul o obsesie cand de fapt nu poti trai altfel?!

 

Atentie! Trebuie sa lamurim ca dorinta de reabilitare a relatiei cu Domnul nu este singura motivatie ce ne poate determina sa „ne pocaim.” Da, pentru pocainta adevarata aceasta este singura motivatie insa pentru ca nu ne lasa inselati de o pocainta falsa trebuie sa amintimsi motivatia gresita– evitarea consecintelor pacatului.

 

Ill. Un hot se poate pocai in doua feluri:

 

-ii pare rau ca a fost prins (uraste faptul ca prestigiul lui va fi compromis)

 

-ii pare rau ca a furat (ceea ce uraste este pacatul comis inaintea lui Dumnezeu)

 

In primul caz nu se poate vorbi despre pocainta.

 

Trebuie deci sa ma asigur ca motivatia mea este doar reabilitarea relatiei cu Domnul. Celelalte consecinte sunt mai putin importante. Eu ma voi multumi cu reabilitarea iar celelalte …daca va vrea Domnul.

 

Daca Domnul m-ar intreba- „pentru ce vrei sa fii iertat?” Doamen vreau sa fiu iertat pentru ca fara iertare uite ca nu mai pot predica, nu mai pot sluji si imi pot pierde „painea.”!  sau ca sa pot canta si eu cu tinerii in formatiile bisericii. -Lucrul acesta ar fi o scarba inaitea Domnului! Singura motivatie corecta pentru a cere iertare de la Domnul este reabilitarea relatiei cu Domnul.

 

Atentie! Nu exista reabilitare fara iertare. De aceea mai intai am vorbit de iertare. Ciudat faptul ca multi se considera reabilitati inaintea Domnului insa daca-i intrebi daca au pacatele iertate- nu stiu. Ai tu pacatele iertate?

 

Pacatul poate cauza lepadarea si indepartarea Duhului Sfant de la credincios.

 

Cu siguranta ca David avea proaspat in mintea lui si „lepadarea lui Saul.” Insa fara indoiala lui David nu i-a pasat ca pierde imparatia ci i-a pasat de relatia cu Dumnezeu. Daca i-ar fi pasat de imparatie l-ar fi omorat pe Saul atunci cand cazuse in mainile lui sau s-ar fi vaitat atunci cand a fost izgonit de Absalom.

 

A nu avea Duhul Sfant sau a fi lepadat este de fapt unul si acelasi lucru.

 

Rom.8.9 …daca n-are cineva Duhul lui Hristos nu este al Lui.

 

Ai tu Duhul Sfant al lui Dumnezeu?

 

Saul- pocainta de ochii lumii

 

1Sam.15.25 Acum te rog iarta-mi pacatul, intoarce-te cu mine ca sa ma inchin pana la pamant inaintea Domnului. Samuel a zis lui Saul: „Nu ma voi intoarce cu tine: fiindca …(esti lepadat, Saul insista si rupe pulpana hainei, ca replica ii comunica ruperea imparatiei) …30 Saul a zis iarasi: Am pacatuit. Acum te rog, cinsteste-ma in fata batranilor poporului meu si in fata lui Israel, intoarce-te cu mine ca sa ma inchin inaintea Domnului Dumnezeului tau.”

 

-este gata sa arate umilinta in inchinare pentru Domnului

 

-insista pe langa Samuel

 

-recunoate inca o data pacatul (nu mai cere iertare insa)

 

-scopul insistentei lui este „cinstirea in fata oamenilor”

 

-inchinarea inaintea Domnului este folosita in scop „electoral”

 

-omul Domnului nu incurajeaza implicarea in inchinare a celor ce nu s-au pocait

 

Pocainta nu este pocainta daca motivatia din spatele ei nu este reabilitarea relatiei cu Domnul ci reabilitarea imaginii in ochii oamenilor. La insistentele lui Saul vedem ca Samuel cedeaza si merge sa se inchine Domnului impreuna cu Saul. Totusi, chiar daca acum Saul se inchina el insa era lepadat.

 

Candva- ne povesteau batranii ca in bisericile lor banca din spate era pastrata celor disciplinati. Cei disciplinati stateau acolo pana se pocaiau. Astazi- nu mai exista acea banca, astazi nici disciplinati nu mai sunt care sa sufere rusinea in mod individual insa in schimb astazi- biserica intreaga a ajuns sa nu mai fie „cinstita nici de oameni si nici de Dumnezeum”

 

Astazi- nu mai avem curajul sa disciplinam pentru ca stim ca oamenii sunt tot mai mandrii si nu pot suferi rusinea cu toate ca ar fi trebuit sa sufere rusinea cand au pacatuit si nu cand se pocaiesc. Asa ca astazi cei disciplinati fie se muta la alta biserica fie asemenea lui Saul insista sa se inchinine chiar rupand mantaua lui Samuel daca se poate. Cu ce scop? Pentru ca vor sa se inchine Domnului asa cum spun ei? Asa cum a spus Saul? Nu! De fapt lor le pasa mai mult de imaginea lor inaintea oamenilor. Da, este mai de dorit o imagine a unei persoane care se inchina Domnului in fata norodului si a batranilor tarii decat imaginea unei persoane care sta undeva mai in urma.

 

Ce are David de spus vis-a-vis de rusine?

 

2Sam.16.81-8 Simei vorbea astfel cand blestema:”Du-te, du-te om al sangelui, om rau! Domnul face sa cada asupra ta pedeapsa pentru tot sangele casei lui Saul al carui scaun de domnie l-ai luat …iata-te nenorocit caci esti un om al sangelui.” …(Abisai vrea sa ia rusinea de peste David) …10 dar imparatul a zis: Ce aveti voi cu mine fiii Teruiei? Daca blastema inseamna ca Domnul i-a zis”Bleastema pe David!” Cine-i va zice dar „pentru ce faci asa?” (continuare v.11-13)

 

-David a fost un om caruia nu i-a fost greu sa sufere rusine pe nedrept si cu atat mai mult atunci cand a meritat.

 

Pocainta pe care o faci doar in fata publicului si de dragul publicului nu este pocainta regeasca, nu primeste iertarea. Pocainta este autentica daca ai face-o chiar si daca ai fi doar tu cu Dumnezeu pe toata planeta Pamant.

 

  1. Invoca Harul lui Dumnezeu

 

[Pe ce baza indraznesti tu sa ceri iertare sau pe ce baza astepti sa primesti iertarea?]

 

Este foarte important sa constientizam acest aspect. David cere iertare invocand harul lui Dumnezeu si nu meritele personale. David ar fi avut multe merite si chiar ar fi putut sa spuna „Doamne, nu-Ti mai aduci aminte cand Goliat a aruncat ocara asupra Numelui Tau in fata tuturor…cum eu am fost singurul care desi copil am fost gata sa-mi risc viata pentru Tine… acum are trebui sa ma ierti pentru asta…” Nu! Nu! Nu! David nu aminteste nimic de meritele lui inaintea Domnului caci Domnul nu este dator nimanui cu nimic. De aceea nici prin gand sa nu-ti treaca ceva prin care te astepti ca Dumnezeu iti este dator sa te ierte ci dimpotriva trebuie sa recunosti:

 

-dreptatea lui Dumnezeu v.4

 

Dumnezeu ia hotarari impotriva pacatului chiar si la David.

 

Dumnezeu este drept chiar si atunci cand pedepseste pacatul.

 

-vinovatia personala v.4

 

Dragul meu, cand este vorba de pocainta uita de toate realizarile tale pentru gloria lui Dumnezeu. Nu-si au locul intr-o marturisire de pocainta.

 

-apeleaza la harul lui Dumnezeu

 

v.7…curateste-ma cu isop…- referire la jertfa.

 

Dumnezeu este drept si trebuie sa ramana drept. Dumnezeu nu face compromis ci plateste El. Crucea lui Hristos nu este compromisul lui Dumnezeu ci intelepciunea lui Dumnezeu care prin sacrificiu de Sine satisface dreptatea si dragostea lui Dumnezeu.

 

Dreptatea ar fi putut fi satisfacuta doar prin pedeapsa. Insa prin pocainta credinciosul atrage si dragostea lui Dumnezeu. Acum deci trebuie satisfacuta si dragostea si nu doar dreptatea. Concluzia- Isus Hristos- Mielul de jertfa pentru pacatele credinciosilor.

 

Exod.12.22 luati un manunchi de isopsi muiati-l in sangele care va fi in vas si stropiti pragul de sus si cei doi usiori ai usii cu sangele care va fi in vas…

 

Evrei 9.18-19 de aceea nici cel dintai legamant n-a fost sfintit fara sange. Pentru ca dupa ce fiecare porunca potrivit legii a fost rostita de Moise catre tot poporul, dupa ce a luat sangele viteilor si al tapilor cu apa si lana stacojie si isop…

 

Ill– Un copil din biserica sparge un mare geam de termopan. El este sarac, n-are cu ce plati dar cere iertare si biserica il iarta. Va ramane geamul spart pentru ca a fost iertat? Nu- cineva trebuie sa plateasca unul nou. Baiatul se va grabi sa mai sparga si altul? Nu -pentru ca intelege ca pe cineva il costa.

 

Tot asa trebuie sa intelegem si noi. Orice pacat trebuie platit. Este o ofensa adusa Gloriei lui Dumnezeu care nu poate ramane patata. Cineva „scoate din buzunar” pentru restaurarea Gloriei lui Dumnezeu. De aceea, harul inteles corect nu poate fi transformat in destrabalare.

 

Asta arata si pretul …nu isopul spala, nu planta ci este o referire la jertfa, la sangele-    cat costa in realitate o pocainta?

 

  1. Urmata de Recunostinta inaintea Domnului

 

Pocainta adevarata intotdeauna este urmata de slujire care este de fapt o forma de recunostinta pe care cel iertat o arata fata de Mantuitorul sau.

 

Pacatul conditioneaza slujirea, inchinarea. v.13-15

 

Cat timp era in pacat David intelege ca nu poate sa slujeasca Domnului asa cum credea Saul. David spune „atunci voi invata caile Tale pe cei ce le calca…” Este o secventa de timp.

 

Saul credea ca lui Dumnezeu ii plac „jertfele mai mult decat ascultarea.” David insa crede tocmai invers- Lui Dumnezeu ii place ascultarea si abia apoi primeste si jertfele doar din partea celor ascultatori.

 

De aceea nu trebuie sa ma grabesc sa slujesc Domnului intr-un fel sau altul pana nu ma asigur ca sunt iertat si ascultator de poruncile Lui.

 

Pacatosul iertat se va inchina Domnului

 

Slujesc pentru ca m-am pocait. Nu ma pocaiesc ca sa slujesc (ma pocaiesc ca sa fiu reabilitat.)

 

Concluzia

 

Cand regele se pocaieste ramane rege. Cand regele nu se pocaieste devine victima pe campul de batalie si moare in dispret.

 

Trebuie sa mentionez ca pe langa toate aceste sase aspecte trebuie asistenta Duhul Sfant al lui Dumnezeu insa acesta nu sta in puterea mea sa realizez ci este harul lui Dumnezeu cand venim la El intr-o atitudine de smerenie si dependenta.

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

ISUS ÎN FIECARE PSALM: Psalmul 51 – Cântarea pocăinței autentice în Hristos

 

 

Eugen Tamas  

 

Bine ați venit la cel de-al 5-lea episod din seria de Psalmi, intitualată: Isus În Fiecare Psalm. O călătorie cristologică de-a lungul Cărții Psalmilor!

 

Azi ne vom uita la Psalmul 51, pe care l-am supranumit: O cântare despre pocăința autentică în Hristos

 

Ca și de obicei, în primul rând vom lectura textul Psalmului, după care, cu ajutorul meditației scrise de Christopher Ash, vom explora modul în care acest Psalm vorbește despre Domnul Isus.

 

În cele din urmă vom cânta acest Psalm și puteți face aceasta urmărind versurile de pe slide-uri. Psalmul este interpretat de Grupul Comorile Harului, după versificarea fr. T. Dorz și melodia compusă de fr. N. Moldoveanu, așa cum se găseșe în harfa Cântările Psalmilor.

 

PSALMUL 51

 

Pentru dirijor. Un psalm al lui David compus pe vremea când profetul Natan a venit la el, după ce păcătuise cu Batşeba.

 

1 Ai milă de mine, Dumnezeule, după îndurarea Ta!

În mila Ta cea mare, şterge nelegiuirile mele!

2 Spală-mă de vina mea

şi curăţeşte-mă de păcatul meu!

 

3 Căci îmi cunosc nelegiuirile

şi păcatul meu stă neîncetat înaintea mea.

4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit

şi am făcut ceea ce este rău înaintea Ta,

aşa că Tu eşti găsit drept când vorbeşti

şi eşti fără pată când judeci.

5 Iată că sunt născut în nelegiuire,

în păcat m-a zămislit mama mea.

6 Tu doreşti ca adevărul să fie în adâncurile fiinţei;

fă-mi deci cunoscută înţelepciunea înăuntrul meu.

 

7 Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat,

spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada.

8 Fă-mă să aud veselie şi bucurie,

iar oasele pe care Tu le-ai zdrobit se vor veseli.

9 Ascunde-Ţi faţa de păcatele mele,

şterge toate nelegiuirile mele!

 

10 Zideştec în mine o inimă curată, Dumnezeule,

şi pune un duh nou şi statornic înăuntrul meu!

11 Nu mă izgoni din prezenţa Ta

şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!

12 Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale;

sprijină-mă cu un duh de bunăvoinţă!

 

13 Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă,

şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.

14 Dumnezeule, izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat,

Dumnezeul mântuirii mele,

şi limba mea va cânta dreptatea Ta!

15 Stăpâne, deschide-mi buzele,

iar gura mea va vesti lauda Ta!

16 Dacă Ţi-ar fi plăcut jertfele, Ţi-aş fi adus,

dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot.

17 Jertfa plăcută lui Dumnezeu este un duh zdrobit;

Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă frântă şi mâhnită.

 

18 În bunăvoinţa Ta, fă bine Sionului

şi construieşte zidurile Ierusalimului!

19 Atunci te vei bucura de jertfe potrivite,

arderi de tot întregi;

atunci se vor aduce viţei pe altarul Tău.

 

MEDITAȚIE

 

Psalmul 51 este cel mai cunoscut Psalm al pocăinței, dar lansează, totodată, o întrebare importantă: cum ne rugăm și cum cântăm aceste versete în Hristos?

 

Contextul Psalmului este unul clar și tulburător, fiind semnalat în preambul și consemnat pentru noi în 2 Samuel 12:1-14. În Psalmul 51:1-12 David se roagă profund și intens pentru iertare. Din v. 1 aflăm că el face acest lucru pe baza „milei” și „îndurării statornice” și de legământ (chesed) pe care le cunoaște; cu alte cuvinte, mărturisirea lui nu este o încercare de a câștiga o relație cu Dumnezeu, ci izvorăște din acea relație armonioasă deja existentă. David recunoaște adâncimea păcatului său care, în primul rând, e strâns legat de Dumnezeu (prin faptul că a păcătuit împotriva Lui, a Acelui Care este îndreptățit să judece drept – v. 4, verset parțial citat în Rom. 3:4). În al 2-lea rând aflăm că acest păcat e adâncit în originea sa (fiind născut în nelegiuire – v. 5 – și moștenind firea umană pervertită de la Adam încoace – ceea ce numim „păcatul originar”). În al 3-lea rând aflăm că acest păcat nu doar că este îndreptat împotriva lui Dumnezeu, moștenit prin naștere dar că este și adâncit în natura sa, înrădăcinat nu doar în cuvinte, fapte sau chiar gânduri, ci în profunzimile inimii. Astfel, soluția pentru problema sa este nevoia de un act de creație nouă care să zidească în el „o inimă curată” (vv. 6-12); Verbul „a zidi” (v. 10) este un cuvânt puternic, folosit doar pentru a descrie o acțiune directă, supranaturală a lui Dumnezeu.

 

În acest psalm întâlnim o sursă extrem de evidentă de imagini ale pocăinței, care ne oferă o anatomie a sufletului și trăirilor păcătosului. Psalmul transmite un puternic sentiment al profunzimii răului posibil în inima umană dar în același timp și încrederea celui care a trăit urmările pocăinței autentice – iertarea și reconcilierea cu Dumnezeu. Psalmul trece în revistă patru aspecte al pocăinței sincere: 1.Recunoașterea păcatului, 2. căutarea curățirii cu mâhnire profundă, 3. o dorință nouă după Dumnezeu și 4. schimbarea comportamentului.

 

Un lucru semnificativ atunci când ne rugăm și cântăm acest Psalm este faptul că în versetele 13-19, secțiunea care descrie schimbarea comportamentului, David își ia angajamentul de a vorbi poporului lui Dumnezeu, învățându-i căile Domnului pe cei ce încalcă legea, în așa fel încât „păcătoșii se vor întoarce la Tine”, după cum și el însuși a experimentat acest lucru. El aduce înaintea lui Dumnezeu jertfa plăcută a unei „inimi frânte și zdrobite” (v. 17) și știe că o comunitate a credinței care vine împreună cu asemenea duhuri zdrobite va duce la zidirea unei biserici (așa trebuie să înțelegem conceptul de „Sion”, v. 18 din perspectiva NT) în care păcatele sunt iertate iar distincțiile morale dintre Biserică și lume (simbolizate în Psalm de „zidurile Ierusalimului”) vor fi clare și drepte.

 

Așadar, David, ca un israelit de frunte și, aici, ca cel mai mare păcătos, prin propriul său exemplu, își conduce poporul într-o cântare de pocăință autentică, o pocăință după inima lui Dumnezeu. El învață poporul cum să se pocăiască profund și corect, asigurându-l de iertarea deplină chiar și a celui mai crunt păcat al celui mai aprig păcătos (și astfel și de iertarea păcatelor comune ale acestui popor simplu).

 

În mod uzual, am continua spunând că David găsește iertarea numai datorită lui Hristos. Acest lucru este adevărat, însă implică ceea ce pare a fi o „adăugire” arbitrară la Psalm. Iertarea în Hristos nu reiese din Psalm, atunci când îl citim în felul acesta.

 

Eu cred că interpretrea corectă constă în înțelegerea a cât de mult S-a identificat Domnul Isus cu poporul Său păcătos. În 2 Cor. 5.21 ni se spune că El „a fost făcut păcat pentru noi”. Profetul Isaia spunea despre El că “a fost numărat alături de cei nelegiuiți” (Isaia 53:12). De asemenea, vedem identificarea Domnului Isus cu păcatul poporului Său atunci când a acceptat botezul lui Ioan care era un botez al pocăinței spre iertarea păcatelor. Desi Ioan l-a averitizat că El nu avea nevoie de un astfel de botez, Isus a inistat să-l facă, ca să împlinescă dreptatea (v. Matei 3:13-15). Domnul Isus a fost făcut păcat pentru noi în așa măsură încât în timp ce ne-a purtat păcatele în trupul Său, pe cruce, El – evreul desăvârșit și acuzat ca fiind cel mai mare păcătos –să ne poată conduce acum și prin Psalmii de pocăință, El Însuși cunoscând și simțind povara imensă a păcatelor noastre în inima Sa lipsită de păcat. Într-un mod straniu și cutremurător, Domnul Isus a avut păcatul nostru imputat asupra Lui. Putem spune că, la fel ca David, El a avut păcatul nostru „neîncetat înaintea Lui” (v.3), încă de la începtul lucrării Sale publice când a acceptat botezul pocăinței administrat de Ioan, cum aminteam mai devreme; El a cunoscut mâhnirea unei conștiințe îmbibate de păcat; El a simțit profunzimea depravării noastre și a strigat cu disperare după o inimă nouă, ca prin dezvinovățirea și învierea Lui să avem binecuvântarea de-a fi „o nouă creație/ o nouă făptură sau o nouă zidire”, lucrul după care tânjea și David (compară v. 10 cu 2 Cor. 5:17).  Cred că aceasta este intepretarea corectă.

 

Agonia și mâhnirea produse de păcatele noastre trebuie să fi avut asupra inimii Domnului Isus un impact mult mai profund decât ne-am imaginat vreodată. Dacă acest lucru este adevărat,atunci ne putem alătura cu încredere Celui care este Capul nostru, Care ne-a fost dat ca un reprezentant sau substitut minunat, și să ne lăsăm condși de El în cântarea acestui Psalm cu un strigăt al inimii izvorât din Însuși Duhul lui Isus Hristos.

 

INTERPREATRE MUZICALĂ

 

https://www.psalmiicantati.ro/isus-in-fiecare-psalm-psalmul-51-cantarea-pocaintei-autentice-in-hristos/

 

 

////////////////////////////////////////////////

Dar dacă păcătuiesc?

de James Montgomery Boice

În ultimele săptămâni am privit împreună la istoria lui Iosif şi a ispitirii sale de către nevasta lui Potifar. În primul nostru studiu am văzut natura şi puterea ispitei, iar în al doilea studiu am văzut secretul vieţii sale spirituale, care l-a ajutat pe Iosif să nu păcătuiască.

Când citim o povestire ca aceasta, ne simţim încurajaţi. Avem aici istoria unei mari victorii. O victorie care, fără îndoială, e înregistrată atât în cer cât şi pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl avem înaintea noastră pentru studiu. Dar când citim povestirea nu ne limităm la simpla lectură a unei mari victorii, pentru care ne bucurăm şi prin care suntem încurajaţi. O citim ca pe o relatare exactă din punct de vedere istoric a unui lucru ce s-a petrecut în viaţa unui om credincios care trăia într-o lume stricată. De fapt, e vorba de un om nu chiar atât de diferit de noi, care trăia într-o lume nu chiar atât de diferită de lumea în care trăim noi. Drept urmare, ajungem inevitabil să ne comparăm cu el. Uneori comparaţia ne e favorabilă. Privim în urmă la vieţile noastre şi recunoaştem că, în calitatea noastră de creştini, au fost momente în care, prin harul lui Dumnezeu, am putut fi biruitori, aşa cum a fost şi Iosif. Dar alteori, din păcate, comparaţia nu ne e favorabilă.. Privim în urmă la vieţile noastre şi ne amintim de acele momente în care nu am fost ca Iosif. El a rezistat ispitei, iar noi ne amintim ocaziile când am cedat. Întotdeauna există tentaţia, când ne amintim de acele ocazii, să ne spunem că din acest motiv istoria lui Iosif nu e relevantă pentru noi. Astfel că, dacă ne putem identifica cu el în victoria sa, e în regulă, dar dacă am căzut, nu ştiu cum se face dar toată istoria lui n-are nimic de-a face cu situaţia noastră. Şi ne trezim uneori cu un gând, venit fără îndoială de la diavol, care ne spune că prin urmare putem la fel de bine să continuăm să păcătuim. Pentru că, până la urmă, noi am pierdut bătălia şi de-acum nu mai putem face nimic în privinţa aceasta.

 

Din cauza acestui mod de gândire, aş vrea să întrerup studiul principal din Genesa 39 şi să trec la Psalmul 51, care ne arată răspunsul Regelui David la o situaţie asemănătoare cu cele pe care ni le amintim din vieţile noastre. Avem aici cazul unui om care, spre deosebire de Iosif, nu a rezistat ci a căzut. Marele Rege David, preacurvind cu Bet-Şeba. Să vedem, prin urmare, modul în care a răspuns el acestei situaţii şi, mai presus de toate, felul în care şi-a mărturisit păcatul şi a fost ridicat de Dumnezeu, poate fi aplicat la fiecare dintre noi într-un mod cât se poate de personal.

 

Acest psalm ne este prezentat ca fiind compus de David, când profetul Natan a venit la el după ce David a preacurvit cu Bet-Şeba. Când Doamna Potifar l-a ispitit pe Iosif, Iosif a fugit din faţa ispitei şi a evitat capcana. David a făcut exact invers. Ni se spune că David se găsea odată în Ierusalim, pe acoperişul palatului său, când a privit peste drum la o altă clădire în care a văzut-o pe Bet-Şeba scăldându-se. David s-a simţit atras de ea aşa că a trimis pe cineva să se intereseze cine era femeia. În momentul în care a aflat că era nevasta lui Urie Hetitul, David ar fi trebuit să renunţe să se mai gândească la ea. Dar în loc să renunţe el a făcut exact contrariul lucrului făcut de Iosif. El a invitat-o pe Bat-Şeba la palat şi a preacurvit cu ea. Când a aflat că Bet-Şeba a rămas însărcinată în urma relaţiei lor, mai întâi l-a adus pe Urie înapoi şi l-a trimis să stea cu nevastă-sa, ca să creadă că copilul e al lui. Dar Urie, care avea un puternic simţ al datoriei sale de soldat şi care ştia că locul lui era împreună cu oştirea Domnului pe câmpul de luptă, a refuzat să se ducă acasă şi a dormit la poarta palatului. Atunci David n-a mai avut ce face şi l-a trimis înapoi la luptă, cu mesajul ca Urie să fie trimis în prima linie iar soldaţii care luptă alături de el să se retragă, astfel încât Urie se fie ucis. David nu l-a ucis personal pe Urie, dar cu siguranţă a făcut-o indirect, aşa că era vinovat nu doar pentru primul păcat, preacurvia, ci şi pentru crima cu care a încercat să îşi acopere păcatul.

 

A fost o perioadă îngrozitoare. Lunile au trecut una după alta. Aproape un an mai târziu, Dumnezeu l-a trimis pe profetul Natan la David cu o pildă care l-a făcut să înţeleagă adevărul şi a descoperit vina regelui. Marele miracol în urma acelei întâlniri este acela că Dumnezeu a adus peste David o pocăinţă autentică, adâncă şi completă. Iar Psalmul 51 este rezultatul acesteia. În acest psalm David îşi mărturiseşte păcatul şi o face într-o succesiune de idei care ne descoperă calea de urmat atunci când ne găsim într-o situaţie asemănătoare sau în oricare alta, când am păcătuit. Are patru paşi. Mai întâi e mărturisirea păcatului. Apoi vine curăţirea prin credinţă şi jertfa răscumpărătoare. Pe urmă e duhul nou creat înăuntrul nostru iar ultima e comunicarea sau proclamarea harului lui Dumnezeu care a făcut posibilă o mântuire aşa de mare.

 

Prima parte, cea a mărturisirii, are la rândul ei două părţi. Prima e apelul iniţial la mila lui Dumnezeu, care e baza mărturisirii ce urmează, iar a doua e chiar mărturisirea. David pune mila la început deoarece recunoaşte că dacă Dumnezeu n-ar fi milostiv, n-ar mai avea ce căuta înaintea Lui. Observaţi cum o spune el. Versetul 1:

 

„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare…”

 

De trei ori în trei rânduri ale psalmului, David subliniază mila lui Dumnezeu, ca şi cum ar spune: „Doamne, dacă nu ai milă de mine, nu mai am nici o speranţă. Nici măcar nu mă pot apropia să-mi mărturisesc păcatul.”

Ascultă, dreptatea lui Dumnezeu te va trimite în iad. Aşa e drept. Tu şi cu mine nu vrem dreptatea lui Dumnezeu. Vrem mila lui Dumnezeu. Bazat pe aceasta se roagă David.

Vedeţi, mila mai face încă ceva. Mila, atunci când o înţelegem pe deplin, ne face să preţuim şi să iubim mila. Şi, mai mult decât toate, să Îl preţuim pe Cel ce e milostiv. Marele Charles Haddon Spurgeon are un bun comentariu la această parte a Psalmului 51 şi explicaţia lui demonstrează ce am spus mai devreme. Spurgeon a scris astfel:

 

„În vremea când Îl consideram pe Dumnezeu un tiran, mă gândeam la păcat ca la ceva nesemnificativ, dar când L-am cunoscut ca Tată al meu, atunci am plâns numai la gândul că am putut să mă împotrivesc Lui. Când credeam că Dumnezeu e aspru mi-era uşor să păcătuiesc, dar când am aflat că El e atât de blând, atât de bun, atât de plin de compasiune, m-am bătut cu pumnii în piept de durere că am putut să mă răzvrătesc împotriva Celui care m-a iubit atât de mult şi mi-a vrut binele.”

 

Când am păcătuit şi când, prin harul lui Dumnezeu, ne-am venit în fire ca fiul risipitor într-o ţară îndepărtată, trebuie să ne amintim că Tatăl nostru, Tatăl nostru din ceruri este un Tată ceresc bun, iubitor şi milostiv.

Dacă te găseşti într-o astfel de situaţie, deschide la Psalmul 51 şi citeşte primul verset. „Ai milă de mine, Dumnezeule…” Dumnezeu e milostiv. „…în bunătatea Ta!” Dumnezeu e un Tată ceresc iubitor. „După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!”

 

Deci, după ce s-a apropiat de Dumnezeu bazându-se pe mila Sa, David continuă mărturisindu-şi păcatul. Versetele 3 la 5:

 

„Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.

Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta.

Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”

 

N-ar mai trebui să subliniem faptul că păcatul trebuie mărturisit. Dar trebuie să o facem, pentru că orice mărturisire e dificilă pentru noi. Ne e greu să o facem chiar la nivel uman. Gândiţi-vă la ultimele săptămâni sau la anul trecut şi întrebaţi-vă de câte ori i-aţi spus cuiva un sincer „Îmi pare rău”. Bănuiesc că nu de prea multe ori, sau poate chiar niciodată. Iar apoi, după ce v-aţi pus această întrebare, continuaţi-vă cercetarea cu încă o întrebare: De câte ori ar fi trebuit să spun „Îmi pare rău” săptămâna trecută sau anul trecut? Când veţi pune cele două statistici faţă în faţă, veţi vedea cât de foarte, foarte greu ne este, ca fiinţe umane, să recunoaştem că am greşit în vreun lucru; chiar faţă de alte fiinţe umane, la fel de păcătoase ca şi noi. Şi dacă acest lucru e adevărat în ce priveşte ezitarea noastră în a mărturisi răul făcut altor fiinţe umane, cu cât mai greu ne este să mărturisim răul făcut împotriva lui Dumnezeu? Pur şi simplu nu o facem în mod natural. Şi totuşi, trebuie să o facem, să o facem cum a făcut-o şi David. Fără reţineri. Fără să ne scuzăm păcatul. Fără să încercăm să ieşim basma curată. Fără să îl motivăm cu circumstanţe atenuante. Ci să îl mărturisim în întregime, în totalitate şi cu sinceritate, aşa cum vedem în aceste versete.

Vedeţi, noi facem adesea cum a făcut Adam. Dumnezeu a venit la Adam în grădină şi a spus: „Ce ai făcut? Ai mâncat din pomul din care ţi-am spus să nu mănânci?” Adam ştia că nu putea nega faptul consumat, dar a dat vina pe împrejurări. El a spus: „Femeia pe care Tu ai pus-o în grădină împreună cu mine, ea mi-a dat din fructul copacului şi am mâncat.” Prea adesea facem şi noi la fel ca el.

David n-a făcut aşa. David şi-a mărturisit păcatul. Aceasta e semnificaţia reală a versetului 4, în care el spune: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit…” Din cauza aceasta păcatul e atât de înfricoşător, el este o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Acesta e punctul în care Iosif şi-a încheiat protestul în discuţia cu Doamna Potifar. El a arătat că ar fi un rău făcut împotriva lui Potifar, cu siguranţă ar fi un rău împotriva ei şi în mod cert era un lucru pe care el nu-l putea face. Dar mai presus de toate, el a spus: „Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” David a recunoscut aceasta, de aceea s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi şi-a mărturisit păcatul, cu sinceritate şi în întregime.

El a mai făcut ceva. Vedeţi, nu era vorba de un singur păcat, ca şi cum David ar fi spus: „Da, e adevărat. Am păcătuit în această situaţie, dar până acum am fost un om destul de bun.” El n-a făcut deloc aşa ceva. Versetul 5. „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” Prin aceste cuvinte el spune că n-a existat nici un moment în viaţa sa în care să nu fi fost contaminat de păcat. Avea o natură păcătoasă încă înainte ca să poată vorbi. De aceea nu se apropie încercând să arate că e un om cumsecade, ci dimpotrivă. El e un păcătos. A păcătuit din nou, într-un mod înfricoşător, iar dacă va fi mântuit vreodată, va fi doar datorită milei lui Dumnezeu, cu care şi-a început mărturisirea.

 

Ajungem acum la a doua parte a acestui psalm, în care David vorbeşte despre curăţire. O găsim menţionată în versetul 7: „Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb ca zăpada.”

Prima dată când găsim menţionat isopul în Biblie este în legătură cu exodul poporului Israel din Egipt. În al 12-lea capitol din Exod veţi găsi următoarele reguli:

 

Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre, şi înjunghiaţi Paştele. Să luaţi apoi un mănunchi de isop, să-l muiaţi în sângele din strachină, şi să ungeţi pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineaţa. Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă, şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.

 

La aceasta se referă David. Deci, atunci când spune: „Curăţeşte-mă cu isop” el de fapt declară că numai calea jertfei e calea spre mântuire. David spune: „Nu găsesc nimic bun în mine. Nu sunt capabil să-mi ispăşesc păcatul. David recunoaşte că plata păcatului este moartea şi că merită moartea spirituală şi fizică. Dar”, spune el, „Tu ai descoperit, Dumnezeule, în Legea Ta că există o metodă prin care păcătosul se poate apropia.” Păcătosul poate veni pe baza unui înlocuitor nevinovat care să moară în locul lui. Sistemul jertfelor. Era simbolizat de un animal şi de sângele animalului care era dovada morţii lui. Păcătosul trebuia stropit cu acel sânge ca să poată fi mântuit. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament arăta spre Domnul Isus Hristos, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, care avea să Îşi verse sângele pe cruce pentru mântuirea întregului Său popor.

Pe această cale se apropie David. Ce spune David aici în acest verset este acelaşi lucru pe care îl spune şi Apostolul Ioan în prima sa epistolă, în capitolul 1, versetele 8 şi 9:

 

„Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios” (credincios promisiunilor Sale) „şi drept,” (pentru că a asigurat un înlocuitor) „ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”

 

A treia parte a acestui Psalm vorbeşte despre crearea unui duh nou înăuntru. Şi avem nevoie de aşa ceva. Avem nevoie de acest lucru în ce priveşte mântuirea, dar avem nevoie de el şi în cazul reînnoirii, după ce am păcătuit. David spune:

 

„Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi pune în mine un duh nou şi statornic. Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!”

 

E foarte interesant că în versetul 10 cuvântul „zideşte” în limba ebraică este puternicul cuvânt „bara”. E cuvântul care apare în primul capitol din Genesa, în versetul 1 iar apoi în versetul 27. „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Nu se referă la transformarea vreunui lucru care exista deja ci mai degrabă la crearea unui lucru din nimic. Din acest motiv bara este un cuvânt deosebit folosit numai de Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu poate crea ceva din nimic. Iar ce spune David prin aceste cuvinte, după părerea mea, este: „Dumnezeule, nu te rog pur şi simplu să remodelezi materialul pe care Îl ai deja la dispoziţie. Acest material, aşa cum am mărturisit deja, este contaminat de păcat. Păcatul este înăuntrul meu încă din momentul în care m-am născut. Ce am eu nevoie este un duh nou, o nouă natură.. Pe aceasta numai Tu mi-o poţi da.”

Deci David, recunoscându-şi marea nevoie, se întoarce către Dumnezeu, nu numai pentru iertarea păcatului său ci şi pentru crearea unui duh nou înăuntrul lui. O viaţă nouă pe care de-acum înainte să o poată trăi pentru Dumnezeu într-un mod plăcut Lui.

 

Ultima parte a psalmului vorbeşte despre comunicare sau mărturisire. Pentru că, după ce a experimentat binecuvântarea lui Dumnezeu într-o aşa de mare măsură, David în mod natural se îndreaptă spre responsabilitatea pe care o are de-acum să comunice acest lucru şi altora.

 

„Atunci”, spune David, „voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.” Versetul 15: „Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta.”

 

Cum ajunge David în acel punct? Răspunsul îl găsim în versetul 17, unde el vorbeşte despre un duh zdrobit, o inimă zdrobită şi mâhnită. Vedeţi, câtă vreme tu şi cu mine stăm înaintea lui Dumnezeu cu un duh mândru şi o inimă împietrită, puţină slavă va ajunge la Dumnezeu pentru că, până la urmă, ne considerăm pe noi înşine capabili să realizăm tot ce-am realizat până acum. Poate acesta e motivul pentru care Dumnezeu permite să cădem în păcat, ca să ne dăm seama de materialul din care suntem făcuţi şi cât de slabi suntem. Dar, după ce cădem în păcat, aşa cum ni se întâmplă tuturor, după ce recunoaştem că nu suntem altceva decât ţărână, după ce ne întoarcem de la păcatul nostru prin harul lui Dumnezeu şi găsim curăţirea şi reînnoirea lângă acel mare izvor, atunci avem despre ce mărturisi şi pentru ce da slavă lui Dumnezeu.

Către sfârşitul vieţii Domnului Isus Hristos, a avut loc un incident în care a fost implicată o femeie, care în trecut era cunoscută de toţi ca o păcătoasă renumită, dar care acum s-a apropiat de El cu un vas cu parfum, un vas de alabastru plin cu un mir foarte scump. Ni se spune că, ştiind că El avea să moară, femeia a spart vasul şi L-a uns pe Isus pregătindu-L pentru îngropare. Acel mir, care picura pe picioarele Sale şi cu care I-a fost uns capul, era nu numai pe persoana Domnului Isus Hristos dar fireşte a ajuns şi pe ea, iar aroma lui s-a răspândit în întreaga casă. Cred că e o istorisire semnificativă. S-a răspândit în toată casa pentru că vasul a fost spart. Când tu şi cu mine venim la Dumnezeu cu inimile zdrobite, cu duhurile smerite şi mâhnite, după ce mândria ne-a fost zdrobită şi ne-am smerit, atunci acel parfum dulce al harului lui Dumnezeu se poate răspândi în jurul nostru umplând întreaga casă, locul în care ne găsim. O, de multe ori nu reuşim prea bine acest lucru în viaţa aceasta. Cred că seamănă puţin, presupun, cu acordarea instrumentelor pentru un concert.. Toate instrumentele cântă în acelaşi timp, unele sunt puţin dezacordate iar cei ce ascultă spun: „Se pare că nu reuşesc să cânte prea bine împreună.” Dar o ureche antrenată înţelege că e vorba de acordarea instrumentelor şi aceasta e preludiul simfoniei. Într-o zi vom fi în prezenţa lui Dumnezeu şi vom fi simfonia Lui. Iar acolo, în prezenţa lui Dumnezeu, se va întâmpla că unul care era beţiv dar şi-a mărturisit păcatul şi a primit har să şi-l biruiască prin Isus Hristos; unul care a fost un preacurvar ca David dar care şi-a mărturisit păcatul şi a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; acel materialist care a tânjit şi a trăit pentru lucrurile acestei lumi dar care şi-a mărturisit păcatul şi a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; toate celelalte păcate pe care tu şi cu mine le facem şi le putem menţiona, acolo, împreună în prezenţa lui Dumnezeu, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu vom cânta laude, nu pentru ce am făcut noi ci pentru harul lui Dumnezeu. Iar câtă vreme mai suntem aici trebuie să cântăm aceeaşi cântare, pentru ca păcătoşii să se poată întoarce de la căile lor şi să-L găsească pe Isus.

 

Haideţi să ne rugăm.

Tatăl nostru, ne apropiem bazându-ne pe mila Ta, nu pe vreo presupusă realizare a noastră. Venim să ne mărturisim păcatul. Doamne, nu-l ascundem de Tine. Suntem vinovaţi de păcate în gândire, în vorbire şi în fapte, din momentul în care am fost concepuţi. Şi, Tatăl nostru, venim la Tine nu numai ca să le mărturism ci ca să căutăm acea curăţire care este oferită prin sângele lui Hristos, acea reînnoire care urmează prin puterea Duhului Tău Sfânt dinăuntrul nostru. Iar acum, după ce ne-am mărturisit păcatul şi am venit la Tine pentru curăţire şi reînnoire, fă ca duhul nostru să fie înălţat iar noi să fim conştienţi de marele Tău har într-o aşa măsură încât să devenim martori prin care şi alţii să poată veni să Îl cunoască pe Isus Hristos ca Mântuitor.

Te rugăm aceste lucruri în Numele lui Hristos, Mântuitorul nostru. Amin.

 

Tradus de Florin Vidu

 

 

https://www.rcrwebsite.com/joseph3.htm

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pocăinţa adevărată, de Leonard Ravenhill

lr“Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare!”

Fapte 3:19

Cuvântul “pocăinţă” este unul dintre cele mai puţin dorite şi folosite cuvinte ale limbii noastre. Omului firesc pur şi simplu nu-i place să audă acest cuvânt, nicidecum să îl accepte ca pe o acţiune neapărat necesară pentru a se apropia de Dumnezeu. Dacă atunci când vorbim despre “credinţă” vom găsi poate câţiva ascultători, nu la fel stau lucrurile cu pocăinţa. De aceea, mulţi falşi slujitori ai Evangheliei l-au scos din vocabularul lor, îndemnând oamenii doar “să creadă”.

  Cu toate acestea, Scriptura rămâne fermă, atât în Vehiul Testament, cât şi în Noul Legământ. Prorocii din vechime au chemat oamenii la pocăinţă, la fel şi Ioan Botezătorul, apoi Domnul Isus. Apostolii au continuat cu acelaşi mesaj afirmând că: “…Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (F.Ap. 17:30)

   Ce vom face noi astăzi? Vom continua să trăim acest adevăr în viaţa noastră spirituală şi să-l proclamăm fără teamă în mijlocul unei lumi care îşi astupă urechile? Sau vom încerca să ne “îndulcim” mesajul, chemându-i pe oameni la binecuvântare?

   Pocăinţa este condiţia necesară pentru trezirea Bisericii lui Hristos din vremurile de pe urmă. În şase din şapte cazuri, Domnul porunceşte Bisericilor din Apocalipsa să se pocăiască. Vom asculta de acest mesaj, pocăindu-ne pentru ca “să vină de la Dumnezeu vremurile de înviorare”, sau îl vom ignora, ca de atâtea alte ori?

   Domnul să lucreze  în noi şi să ne trezească spre a ne apropia de El cu semerenie, cu pocăinţă şi cu încrederea că El are lucruri neimaginate pe care vrea să le facă cu noi şi prin noi!

 

În Evanghelii întâlnim două învăţături de bază: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Amândouă sunt date de Dumnezeu, prin sangerarea lui Cristos,pentru a le primi  prin credinţă… 

Pocăinţa vine după credinţă şi este un rezultat al credinţei. Omul nu se poate pocăi până n-a acceptat harul Evangheliei. El poate face aceasta numai dacă are credinţă. Când a acceptat Evanghelia, el părăseşte căile lui păcătoase – se pocăieşte. Pocăinţa şi credinţa sunt foarte strâns legate una de cealaltă, dar ele nu însemană acelaşi lucru. Pavel face diferenţă între ele, când scrie: „Pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă faţă de Domnul Isus Cristos”.

Cuvântul ebraic pentru pocăinţă înseamnă întoarcere sau convertire, în timp ce cuvântul grecesc înseamnă o schimbare a minţii şi a planului. Ambele înţelesuri trebuie incluse în definiţia noastră: pocăinţa este întoarcerea adevărată a vieţii noastre spre Dumnezeu, ca rezultat al temerii sincere de El. Include omorârea firii şi reînnoirea spiritului minţii. Din această definiţie trebuie luat în considerare trei lucruri.

  1. Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să însemne mai mult decât o schimbare a acţiunilor exterioare. Inima trebuie schimbată. Tocmai de aceea Ezechiel, când îi încuraja pe oameni să se pocăiască, spunea că pocăinţa este o problemă a inimii „lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou” (Ezechiel 18:31). Pocăinţa nu este adevărată dacă din inimă nu se îndepărtează răutatea.
  1. Pocăinţa este rezultatul unei frici sincere de Dumnezeu. Un păcătos nici măcar nu se va gândi la nevoia de pocăinţă până în momentul când află că Dumnezeu îl va judeca. Când află că Dumnezeu îl va judeca, conştiinţa lui îl va face să se îngrijoreze şi-l va îndemna să se întoarcă de pe căile lui rele cu pocăinţă. Adevărata convertire începe cu teamă şi cu ură faţă de păcat „întristarea voastră v-a adus la pocăinţă … când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (2 Corin. 7: 9,10).
  1. Prima parte a pocăinţei este omorârea firii. Aceasta reiese din versete cum ar fi: „depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea” (Psalmul 34:14). „Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea” (Isaia 1:16,17). E nevoie să se facă acest lucru pentru că „umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6).

A doua parte a pocăinţei, reînnoirea duhului minţii, este demonstrată prin roada care se vede în viaţa persoanei convertite (vezi Galateni 5:22,23; Filipeni 4:8). Toate aceste lucruri le căpătăm prin unirea noastră cu Cristos. Dacă murim împreună cu El, vechea noastră natură este crucificată şi înviem împreună cu El la o viaţă nouă. Acest fel de pocăinţă nu este o chestiune care ţine un moment, o zi sau un an. Ea ţine toată viaţa. Naşterea din nou înseamnă că creştinul nu mai este controlat de păcat, cu toate că el încă va mai trebui să se lupte cu natura sa păcătoasă. Creştinul nu-şi pierde vechea lui natură, căci aceasta este cea care-l face să mai dorească lucruri rele. El nu poate fi complet eliberat de aceste dorinţe rele decât în momentul când moare. Când spunem că Dumnezeu iartă păcatul înţelegem că El ia vina şi pedeapsa păcatului. El nu îndepărtează prezenţa păcatului. Dar El face ceva care ne va aduce la o biruinţă şi mai mare – El dă credinciosului puterea Duhului de a birui păcatul. Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte de slăbiciunile noastre şi de nevoia de a ne bizui pe Duhul Sfânt. În Romani 7 Pavel vorbeşte despre viaţa sa după ce a devenit creştin şi ne arată clar că după convertire păcatul rămâne în noi. Pavel mai simţea încă în el o împotrivire faţă de Legea lui Dumnezeu (v.23). El ştie că nimic bun nu locuieşte în carnea sa (v.18) şi că este mereu în conflict cu păcatul din cauza păcatului care este în el (v.24).

Unii oameni susţin învăţătura că cei ce sunt copiii lui Dumnezeu sunt renăscuţi prin mântuire şi făcuţi nevinovaţi astfel încât, oricât de mult păcătuiesc, ei sunt nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, spun ei, Duhul Sfânt este Cel care locuieşte acum în ei, ei nu mai trebuie să se împotrivească plăcerilor lor. Orice ar face ei acum nu mai este păcat, fiindcă este făcut de Duhul! Dar ce fel de Duh este acesta? Duhul Sfânt nu încurajează crima, imoralitatea, mândria, lăcomia şi înşelătoria. Duhul Sfânt este sursa dragostei, a virtuţii, modestiei, păcii şi adevărului. Duhul Sfânt este dat ca să ne călăuzească în dreptatea lui Dumnezeu.

În 2 Corinteni 7:11 Pavel vorbeşte despre şapte semne care dovedesc că un om s-a pocăit: dorinţa aprinsă de a se păzi împotriva ispitelor păcatului; râvna de a se curăţa de păcat şi strădania de a dovedi în mod practic sinceritatea şi reverenţa sa faţă de Dumnezeu; indignarea, adică mânia împotriva lui însuşi când îşi vede propria păcătoşenie şi nemulţumire înaintea lui Dumnezeu; groaza pe care o simte când se gândeşte la pedeapsa pe care o merită de la Dumnezeul cel drept; dorinţa de a-L asulta pe Dumnezeu; zelul, un efect al cunoaşterii propriei sale tendinţe de a păcătui, care îl face şi mai doritor să-L asculte pe Dumnezeu; ruşinea lăuntrică pe care o simte când se gândeşte la judecata divină a lui Dumnezeu asupra păcatului său şi la pedeapsa pe care ar fi trebuit s-o primească. În concluzie, putem spune că efectele pocăinţei sunt ascultarea de Dumnezeu; dragostea faţă de om; şi o viaţă sfântă şi curată.

Evanghelia este compusă din aceste două lucruri: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Strigătul lui Ioan Botezătorul era: „Pocăiţi-vă căci împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2); iar învăţătura lui Cristos era asemănătoare: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15).

Biblia ne învaţă că pocăinţa este darul lui Dumnezeu şi nu un efect pe care îl putem noi produce. În Fapte 11:18 se spune că pocăinţa este un lucru pe care-l dă Dumnezeu: „Dumnezeu a dat deci şi neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa”. Acelaşi lucru se spune în 2 Timotei 2:25 „Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului”. Dumnezeu îndeamnă pe toţi oamenii să se pocăiască, dar aceste îndemnuri sunt eficiente numai când Duhul Sfânt aduce omul la o viaţă nouă, la naşterea din nou.

Pocăinţa nu este, strict vorbind, cauza mântuirii, dar cele două sunt atât de apropiate încât sunt inseparabile. Biblia vorbeşte despre unii care au fost atât de luminaţi şi au văzut aşa de mult din lumina adevărului lui Dumnezeu, încât nu pot spune că sunt nevinovaţi. Când aceşti oameni şi-au împietrit în mod voit inimile şi au respins harul lui Dumnezeu cu dispreţ, de fapt ei au dispreţuit sângele lui Cristos şi au răstignit din nou pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6:6). Acest gen de apostaţi nu se pot pocăi şi de aceea nu pot fi mântuiţi. Acest păcat este numit păcat neiertat sau păcatul împotriva Duhului Sfânt.

O examinare a doctrinei romano-catolice despre pocăinţă    

Romano-catolicii spun că pocăinţa este plângerea pentru păcatele din trecut şi evitarea lor în viitor; adică autopedepsire printr-un regret pentru păcat. Ei cred că pocăinţa este o disciplina severă care are ca scop stăpânirea firii şi o formă de pedepsire. Ei nu pomenesc nimic despre reînnoirea lăuntrică a omului şi despre schimbarea vieţii cu adevărat.

Ideea de iertare a păcatelor este foarte importantă. Să încercăm să-nţelegem acum învăţătura romano-catolică şi să vedem ce este greşit în această învăţătură. Aceştia spun că pocăinţa constă în: regret pentru păcat simţit cu inima; mărturisirea păcatului cu gura; şi satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Ei spun că dacă vrem să primim iertarea păcatelor trebuie să îndeplinim aceste trei condiţii.

  1. Regretul pentru păcat. Învăţătura romano-catolică spune că este necesar ca omul să simtă regret şi că acest regret trebuie să fie în suficientă măsură şi perfect. Dar cum poate şti omul dacă regretul său a fost suficient pentru a plăti datoria pe care o are faţă de Dumnezeu? Suntem de acord că omului trebuie să-i pară rău pentru păcatele lui, dar noi nu afirmăm că el poate fi iertat pentru simplul fapt că regretă. Părerea de rău pentru păcat nu este cauza iertării. Speranţa unui păcătos nu este în lacrimile lui, ci în mila lui Dumnezeu.
  1. Mărturisirea cu gura. Romano-catolicii ne învaţă că păcătosul trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot care apoi va putea să le îndepărteze. Ca să-şi sprijinească învăţătura ei se folosesc în mod greşit de anumite pasaje din Scriptură. Când Cristos i-a trimis pe leproşi la preot, spun ei, lepra este o imagine a păcatului cu care trebuie să te duci la preot. Dar Cristos i-a trimis la preot pe aceşti oameni, ca să împlinească Legea care spunea că în momentul când un lepros era vindecat, vindecarea lui trebuia confirmată de preot. O altă întrebuinţare greşită a Scripturii apare în legătură cu versetul: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii” (Iacov 5:16). Aceasta nu înseamnă că mărturisirea păcatelor trebuie făcută în faţa unui om special ales. Este limpede că aici se vorbeşte despre o mărturisire şi o rugăciune mutuală. Din acest verset nu se desprinde nevoia unei relaţii de acest gen între preot şi penitent. Argumentul care spune că legea lui Dumnezeu porunceşte mărturisirea păcatelor, în realitate nu are nici o bază. Mărturisirea în faţa unui preot nu este menţionată în Scripturi şi nici n-a fost inclusă în legea romano-catolică până la începutul secolui al XIII-lea.

Biblia ne învaţă că numai Domnul Dumnezeu ne poate îndepărta păcatele. El le poate uita şi le poate îndepărta din faţa Lui. Noi am greşit faţă de Dumnezeu, deci la El trebuie să mergem după împăcare. Dumnezeu cheamă păcătoşii la scaunul îndurării Sale, deci mila trebuie căutată numai la El. „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmul 32:5). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcate şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

  1. Satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Învăţătura aceasta spune că omul pocăit poate atrage mila lui Dumnezeu asupra lui prin lacrimi, post, dărnicie şi prin bunătate faţă de alţii. Făcând aceste lucruri se crede că omul plăteşte datoria pe care o are faţă de Dumnezeu; dă socoteală pentru păcatele lui şi îşi câştigă iertarea. Aceşti învăţători spun că, deşi Dumnezeu îndepărtează vina omului, El trebuie să-l pedepsească pe om de dragul disciplinei, dar omul poate evita aceasta prin „satisfacere”. Dacă e adevărat acest lucru, atunci mântuirea noastră nu mai depinde numai de mila lui Dumnezeu, ci şi de faptele noastre bune. Contrar acestei idei, Scriptura ne învaţă că iertarea este gratuită. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”(Tit 3:5). Cuvântul „iertare” vorbeşte despre un dar. Când spunem că un creditor a iertat o datorie spunem că el a anulat-o şi că nu mai este nimic de plătit. În acelaşi fel Domnul spune: „Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25).

Romano-catolicii susţin că păcatele pot fi şterse de botez, dar pentru păcatele de după botez trebuie plătit prin fapte satisfăcătoare. Dar Ioan ne spune hotărât: „Dacă cineva a păcătui, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Cristos este avocatul noastru continuu a cărui mijlocire înaintea lui Dumnezeu ne readuce mereu în favoarea Tatălui. Ioan Botezătorul a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Romani 1:29). Isus singur este Mielul lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că El este singura jertfă pentru păcat.

Mai există o altă învăţătură despre păcat care trebuie respinsă – aberaţia că unele păcate sunt scuzabile (neaducătoare de moarte), iar altele aducătoare de moarte. Oamenii care susţin această idee de ordinul ficţiunii afirmă că pentru păcate scuzabile putem plăti cu o simplă repetare a rugăciunii Domnului sau lăsându-se să fim stropiţi cu apă sfinţită etc.. Dar această falsă învăţătură contravine adevăratei învăţături a Scripturii pentru că în Scriptură se spune fără nici o deosebire că: „plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). Când un credincios păcătuieşte, păcatul acela nu va cauza moartea spirituală a credinciosului (cu toate că el o merită), deoarece Dumnezeu este milos şi nu-i condamnă pe acei care sunt în Cristos Isus.

Unul dintre argumentele folosite pentru a sprijini învăţătura „satisfacerii” pentru păcate este găsit în exemplul lui David care a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea Fiului Său după ce David a fost iertat pentru păcatul pe care l-a făcut împotriva lui Urie şi a lui Batşeba. Dar Dumnezeu administrează două feluri de pedepse: de corecţie şi de răzbunare dreaptă. Moartea fiului lui David a fost pedeapsa lui Dumnezeu de corectare nu de revărsare a blestemului Lui.

Alte învăţături romano-catolice

O altă învăţătură pe care o respingem în mod categoric este învăţătura despre indulgenţă. Această învăţătură spune că există merite ale lui Cristos, ale apostolilor şi ale martirilor care sunt depozitate ca o comoară a Bisericii pe care Papa şi episcopii le pot împărţi altor oameni. Dacă doctrina aceasta ar fi adevărată atunci păcatele ar putea fi iertate prim meritele apostolilor şi ale martirilor, dar Biblia spune: „Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). În Evrei 10:14, ni se spune: „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi”. Iertarea păcatelor nu poate depinde în nici un fel de sângele martirilor.

Purgatoriul este învăţătura care susţine că după moarte omul trebuie să mai facă o altă „satisfacere” pentru păcatele sale înainte de a putea fi primit de Dumnezeu. Am arătat deja că sângele lui Isus este singurul mijloc de îndepărtare a păcatelor şi că nu mai este nevoie de nici o altă lucrare pentru a „satisface” dreptatea lui Dumnezeu înainte ca păcătosul să fie mântuit. Deci, dacă nu există purgatoriu atunci nu există nici chemarea de a ne ruga pentru oamenii care au murit, pentru că aceştia sunt deja ori primiţi ori respinşi de Dumnezeu. Biblia nu ne spune nicăieri să ne rugăm pentru cei ce au murit.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

 

 

 

Pocăinţa-de R.C. Sproul


Ce este adevărata pocăinţă, şi de ce trebuie subliniată în vieţile noastre?

Înainte să definesc adevărata pocăinţă, voi răspunde la a doua întrebare, „De ce este importantă în vieţile noastre?” Motivul pentru care are o importanţă supremă în vieţile noastre, conform Noului Testament, este pentru că ea constituie cerinţa indispensabilă pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Subliniez această idee pentru că în cultura noastră e larg răspândită concepţia că Dumnezeu îi iartă pe toţi de toate păcatele lor, indiferent dacă se pocăiesc sau nu. Acest concept pur şi simplu nu vine din Scriptură.

Dacă există vreun lucru pe care oamenii l-au învăţat de la Isus, atunci e faptul că e absolut esenţial pentru cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu să părăsească acel păcat şi să se pocăiască. De fapt, atunci când Isus Şi-a început lucrarea publică, primele cuvinte pe care le-a predicat au fost: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Nu există nimic mai urgent şi mai necesar decât pocăinţa, dacă cineva vrea să scape de mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu cheamă fiecare fiinţă umană să se pocăiască – nu e vorba de ceva opţional.

Pavel a vorbit de vremurile de neştiinţă, de care Dumnezeu nu ţine seama; dar Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Cine e inclus aici? Întreaga lume. Toţi avem această responsabilitate, dar nu toţi o îndeplinim. Dumnezeu a vorbit serios când a spus-o. El cere pocăinţă.

Poate întrebi, ce e adevărata pocăinţă? Nu ştiu dacă ai auzit vreodată rugăciunea romano-catolică de căinţă, dar cred că e rugăciune excelentă. Efectiv fiecare persoană romano-catolică o ştie pe de rost. Eu nu o ştiu pe de rost, dar am auzit-o de câteva ori şi mi-au rămas câteva fraze în memorie: „O, Dumnezeul meu, regret din toată inima că Te-am supărat… nu numai din cauza pierderii răsplăţii, sau a fricii de pedeapsă, ci pentru că Te-am rănit.”

În teologie noi facem distincţie între ceea ce numim pocăinţa de frica pedepsei şi pocăinţa motivată de dragostea lui Dumnezeu. În primul caz renunţi la păcatul tău sau la vina ta doar pentru a scăpa de pedeapsă. Copilului nu-i pare rău că fură prăjituri până când nu e prins cu mâna în farfurie iar mama vine cu băţul. E ceva suspect în legătură cu acest gen de pocăinţă. E pocăinţa cu scopul de a evita pedeapsa – i-am putea spune o scutire de iad. Adevărata pocăinţă merge mult mai departe decât teama de pedeapsă, ajungând la ceea ce numim zdrobirea inimii. Atunci când inima lui David a fost zdrobită înaintea lui Dumnezeu şi el a zis: „Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită”, el a simţit o părere de rău autentică, o părere de rău conformă cu voia lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă este o conştientizare a faptului că am păcătuit, şi ea ne determină să alegem să renunţăm la păcat.

Te poţi pocăi în momentul morţii şi totuşi să obţii aceeaşi mântuire la fel ca cineva care a fost creştin de mulţi ani?

E o întrebare delicată, dar cred că e fascinantă, o întrebare pe care şi-o pun mulţi oameni. Vorbim aici despre pocăinţa din tranşee, când oamenii strigă la Dumnezeu în momente de disperare sau de criză, sau atunci când amână până pe patul morţii momentul în care să-şi încredinţeze vieţile lui Hristos. Unii spun că nu e logic ca cei ce au fost creştini o viaţă întreagă să fie pe aceeaşi poziţie cu cei ce au făcut ce-au vrut o viaţă întreagă şi au aşteptat până în ultima secundă ca să-şi regleze conturile cu Dumnezeu.

Există o pildă în Noul Testament în care Isus vorbeşte despre unii care acceptă să lucreze pentru o anumită sumă, iar apoi în ultima clipă sunt angajaţi alţii care lucrează doar câteva minute dar primesc aceeaşi plată. Cei din primul grup sunt foarte supăraţi şi spun: „Ce se întâmplă aici? Nu e drept!” Primesc cei din al doilea grup aceeaşi mântuire? Da şi nu. Ei sunt aduşi într-o stare de mântuire; altfel spus, ei scapă de pedeapsa iadului şi intră în Împărăţie dacă într-adevăr pocăinţa rostită cu ultima răsuflare e autentică. Condiţia de bază pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu e să te pocăieşti şi să crezi în Hristos.

Tâlharul de pe cruce a făcut acest lucru în ultimele minute ale vieţii sale, iar Isus l-a asigurat că va fi cu El în paradis. Avem aici Proba A din Noul Testament în care cineva a făcut într-adevăr acest lucru şi căruia Însuşi Domnul nostru i-a promis că va avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă e posibil ca o persoană, în ultimele momente ale vieţii, să se pocăiască, să creadă şi să fie îndreptăţit ca să poată primi toate beneficiile unui membru al Împărăţiei cerurilor.

Cu toate acestea, Pavel vorbeşte despre cei ce intră în Împărăţie ca prin urechile acului. Cred că cineva care devine credincios „pe patul de moarte” se încadrează în această categorie. Avem tendinţa să credem că tot ce contează e să ajungem acolo, pentru că există o prăpastie de netrecut între a fi în cer şi a nu fi acolo. Şi totuşi Isus ne spune să lucrăm şi să ne adunăm comori în cer, promiţându-ne că vor exista răsplăţi ce vor fi acordate celor din poporul Său în funcţie de ascultarea şi de faptele lor. Nu ajungi în cer prin faptele tale, dar răsplata ta din cer va fi în funcţie de acele fapte, conform Noului Testament. Eu înţeleg din aceasta că deşi unii pot ajunge în cer ca prin urechile acului, pocăindu-se cu ultima răsuflare, cu toate acestea gradul lor de fericire nu va fi nici pe departe la fel de mare ca al celor ce L-au slujit pe Hristos timp de mulţi, mulţi ani.

Tradus de Florin Vidu

 

POCAINTA

Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Mulţi ridică aceeaşi problemă pentru care, în Ziua Cincizecimii, mulţimea, străpunsă în inimă de vinovăţia păcatului, a strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: „Pocăiţi-vă” (Fapte 2,37.38). Altădată, la scurt timp după aceea, el a spus: „Pocăiţi-vă… şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Fapte 3,19).
Pocăinţa cuprinde în sine o adâncă părere de rău de păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simţim păcătoşenia lui; până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră, până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viaţa noastră.
Sunt mulţi aceia care dau greş în a înţelege adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar ajung să facă o schimbare vizibilă în viaţa lor, aceasta pentru că se tem că păcatele lor vor aduce asupră-le suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, în sensul biblic. Unii ca aceştia deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta era amărăciunea lui Esau când a văzut că a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, şi-a recunoscut vina de teamă să nu-şi piardă viaţa; dar el nu manifesta o adevărată pocăinţă, o reală părere de rău pentru păcat, nici o întoarcere de la scopurile lui, nici scârbă faţă de ceea ce este rău. Iuda Iscarioteanul, după ce a vândut pe Domnul său, a strigat: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27,4).
Mărturisirea aceasta a fost smulsă sufletului său vinovat datorită unui simţământ teribil de condamnare şi a unei teribile aşteptări a judecăţii. Urmările actului său îl umpleau de groază, dar nu era pătruns de o durere profundă, zdrobitoare de inimă pentru faptul că a vândut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi a lepădat pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenţa plăgilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut păcatul său numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar s-a reîntors la poziţia de sfidare a cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toţi aceştia deplângeau rezultatele păcatului, dar nu erau zdrobiţi pentru păcatul în sine.
Însă atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa va fi trezită, iar păcătosul va ajunge să înţeleagă ceva din profunzimea şi sfinţenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale în ceruri şi pe pământ. „Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume”, care luminează cămările tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului sunt aduse la lumină (Ioan 1,9). Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi inimă. Păcătosul înţelege acum dreptatea lui Dumnezeu şi îi este groază să apară, în vinovăţia şi întinarea lui, înaintea Celui care cerectează inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei şi bucuria curăţiei; el doreşte atunci din inimă să fie curăţit şi readus în legătură cu cerul.
Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa sa a fost sinceră şi profundă. El n-a făcut nimic ca să-şi micşoreze vina; rugăciunea sa n-a fost nicidecum inspirată de dorinţa de a scăpa de ameninţarea judecăţii. David a văzut grozăvia păcatului său; şi-a dat seama de josnicia sufletului său şi îi era scârbă de păcatul său. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. El tânjea după bucuria sfinţirii : spre a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Iată limbajul sufletului său apăsat:
„Ferice de cel cu fărădelegea iertată; şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!” Psalmul 32,1.2. „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule , pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale; şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta!” Psalmul 51,1-14
Nu stă în puterea noastră să dăm pe faţă o astfel de pocăinţă; ea se dobândeşte numai prin Domnul Hristos, care S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor.
Dar tocmai aici, în acest punct, mulţi pot greşi şi, de aceea, nu mai ajung să primească ajutorul pe care Domnul Hristos doreşte să li-l dea. Aceştia gândesc că nu pot veni la Domnul Hristos până când mai întâi nu se pocăiesc şi că pocăinţa îi pregăteşte pentru iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăinţa precede iertarea păcatelor; căci numai inima zdrobită şi smerită va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aştepte până când va fi pocăit şi numai după aceea să vină la Domnul Isus? Trebuie oare să facem din pocăinţă un obstacol între păcătos şi Mântuitor?
Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie ca mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să dea curs invitaţiei Domnului Hristos: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).
Ceea ce conduce pe păcătos la adevărata pocăinţă este puterea mântuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifică această problemă în cuvântul adresat iudeilor când zice: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Fapte 5,31). Noi nu putem nicidecum să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conştiinţa, după cum nu putem fi iertaţi de păcatele noastre fără Domnul Hristos.
Domnul Hristos este izvorul oricăror impulsii bune. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie faţă de păcat. Orice dorinţă după adevăr şi curăţie, convingerea cu privire la propria noastră păcătoşenie constituie dovada faptului că Duhul Său Sfânt lucrează în inimile noastre.
Domnul Hristos spunea: „Şi după ce voi fi înalţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie să fie descoperit păcătosului ca Mântuitor care a murit pentru păcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se descopere minţii noastre, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea Sa pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a dat pe faţă o iubire mai presus de înţelegerea noastră. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, dragostea aceasta îi înduioşează inima, îi impresionează mintea şi îi conduce sufletul la căinţă.
Este adevărat că, uneori, oamenii încep să se ruşineze de căile lor păcătoase şi se lasă de unele din obiceiurile lor rele, înainte de a fi conştienţi de faptul că sunt atraşi spre Hristos. Dar ori de câte ori aceştia depun eforturi de a produce o reformă în viaţa lor dintr-o dorinţă sinceră de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determină la aceasta. O influenţă mai presus de cunoaşterea lor lucrează asupra sufletului, conştiinţa este trezită, iar manifestarea vieţii lor este schimbată în bine. În timp ce Domnul Hristos îi atrage să privească la crucea Sa, să privească pe Acela care a fost pironit pentru păcatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin în conştiinţă. Stricăciunea vieţii lor şi păcatul adânc înrădăcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep atunci să înţeleagă ceva din neprihănirea Domnului Hristos şi exclamă: „Ce este oare păcatul, că a trebuit să ceară un sacrificiu atât de mare pentru mântuirea victimelor lui? Toată această dragoste, toată această suferinţă, toată această umilinţă au fost oare necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa veşnică?”
Păcătosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza să se lase atras de Hristos; dar dacă nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. Înţelegerea Planului de Mântuire îi va conduce la piciorul crucii în adâncă pocăinţă de păcatele sale, care au pricinuit suferinţele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu.
Această voinţă divină care lucrează asupra lucrurilor din natură vorbeşte şi inimilor oamenilor, dând naştere în fiinţa lor unei dorinţe inexprimabile după ceva care le lipseşte. Lucrurile firii, ale păcatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă mereu să caute numai acele lucruri care le pot da pace şi linişte : harul lui Hristos, bucuria sfinţirii. Prin mijloace văzute şi nevăzute, Mântuitorul nostru lucrează continuu ca să atragă inimile oamenilor de la plăceri care nu satisfac, plăceri ale păcatului, la binecuvântările veşnice pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care caută în van să bea din fântânile fără apă ale păcatului li se adresează chemarea divină: „Celui ce îi este sete, să vină, cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” (Apocalips 22,17).
Voi, care simţiţi în inimile voastre dorinţa după ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului, recunoaşteţi această dorinţă a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereţi de la El să vă dea pocăinţa, rugaţi-L să vă descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste şi desăvârşită curăţie. În viaţa Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi oameni, au fost în mod desăvârşit exemplificate. Bunătatea, iubirea neegoistă constituiau viaţa Sa. Numai când privim la El şi când lumina feţei Mântuitorului nostru se revarsă asupra noastră, numai atunci ajungem să vedem păcătoşenia inimilor noastre.
Ca şi Nicodim altădată, poate că şi noi ne amăgim cu ideea că viaţa noastră este dreaptă, iar caracterul nostru moral este corect, trăgând concluzia că nu trebuie să ne mai umilim inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea păcătosului de rând. Când însă lumina de la Domnul Hristos luminează sufletele noastre, numai atunci putem vedea cât suntem de păcătoşi, numai atunci putem recunoaşte egoismul faptelor noastre şi vrăjmăşia noastră împotriva lui Dumnezeu, care au mânjit fiecare act al vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea noastră este cu adevărat asemenea unor cârpe murdare şi că numai sângele Domnului Hristos ne poate curăţi de orice întinăciune a păcatului şi ne poate reînnoi inimile făcându-le ca a Lui.
O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire a curăţiei Domnului Hristos care pătrund în suflet fac ca fiecare pată de necurăţie să apară dureros de clar descoperind diformitatea şi defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune în evidenţă dorinţele nesfinţite, necredincioşia inimii şi necurăţia buzelor. Actele de neascultare ale păcătosului, prin care acesta desconsideră legea lui Dumnezeu ca fiind fără valoare, îi sunt înfăţişate privirii şi înţelegerii, iar spiritul său este copleşit şi mâhnit sub influenţa cercetătoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgustă de sine însuşi atunci când vede caracterul curat şi fără pată al Domnului Hristos.
Când profetul Daniel a privit slava ce înconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost copleşit de simţământul propriei sale slăbiciuni şi imperfecţiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă” (Daniel 10,8). Sufletul mişcat în acest fel va urî egoismul, va detesta iubirea de sine şi va căuta : prin neprihănirea Domnului Hristos : acea curăţie a inimii care este în armonie cu legea lui Dumnezeu şi cu caracterul Domnului Hristos.
Apostolul Pavel spune că „cu privire la neprihănirea pe care o dă legea” : în ceea ce priveşte faptele exterioare : el era „fără prihană” (Filipeni 3,6); dar atunci când a înţeles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca păcătos. Judecând după litera legii, aşa cum oamenii o aplică manifestării exterioare a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu şi atunci s-a plecat în umilinţă şi şi-a mărturisit vina. El a declarat: „Odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit” (Romani 7,9). Când el a înţeles natura spirituală a legii, păcatul i-a apărut în toată hidoşenia lui, iar preţuirea de sine a dispărut.
Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca find egale; există grade de vinovăţie, în aprecierea Sa, ca şi în cea a omului; dar oricât de neînsemnat ar părea în ochii oamenilor un păcat sau altul, nici un păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârşită, dar Dumnezeu apreciază toate lucrurile aşa cum sunt în realitate. De pildă, un beţiv este dispreţuit şi i se spune că păcatul său îl va exclude din împărăţia cerurilor; în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia rămân, prea adesea, nemustrate. Totuşi, aceste păcate sunt în mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru că sunt contrare bunătăţii caracterul Său, acelei iubiri neegoiste care formează atmosfera lumilor necăzute în păcat. Cel care cade în unele păcate grele poate ajunge să aibă un simţământ de ruşine, să-şi vadă nimicnicia şi să simtă nevoia după harul lui Hristos, dar mândria nu simte această nevoie şi, în acest fel, ea închide inima în faţa Domnului Hristos şi a binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le dea.
Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18,13), se socotea pe sine ca un om foarte rău, foarte păcătos, şi ceilalţi îl vedeau în aceeaşi lumină; dar el a ajuns să-şi dea seama de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovăţie şi ruşine, implorând mila Sa. Inima sa era deschisă ca Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă lucrarea şi să-l elibereze de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului mândru şi încrezător în propria sa neprihănire a arătat că inima sa era închisă influenţei Duhului Sfânt. Datorită depărtării de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea nici o nevoie şi de aceea n-a primit nimic.
Dacă ajungi să-ţi dai seama de păcătoşenia ta, nu aştepta să te faci singur mai bun. Sunt mulţi aceia care gândesc că nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Aştepţi să devii mai bun prin propriile tale eforturi? „Poate un etiopean să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-ţi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13,23). Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aşteptăm convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi înşine nu putem face nimic. Noi trebuie să venim la Hristos aşa cum suntem.
Dar nimeni să nu se amăgească pe sine cu gândul că Dumnezeu, în marea Sa iubire şi milă, va mântui chiar şi pe cei care au respins harul Său. Păcătoşenia nespus de mare a păcatului poate fi înţeleasă numai în lumina crucii de pe Golgota. Cei care susţin că Dumnezeu este prea bun ca „să arunce afară” pe cei păcătoşi, să privască Golgota. Ea a avut loc pentru că n-a existat o altă cale prin care omul să poată fi mânuit, pentru că fără acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc să scape de puterea mânjitoare a păcatului şi să fie readus în comuniune cu fiinţele sfinte : pentru că era imposibil pentru ei să devină părtaşi vieţii spirituale : de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia neascultării şi a suferit în locul păcătosului. Iubirea, suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre teribila grozăvie a păcatului şi declară că nu există nici o altă scăpare de sub puterea lui, nici o speranţă pentru o viaţă mai înaltă decât prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos.
Adesea, cei care nu doresc să vină la pocăinţă se scuză spunând despre cei ce mărturisesc a fi creştini: „Eu sunt tot aşa de bun ca şi ei. Ei nu sunt mai altruişti, mai supuşi sau mai prevăzători în comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atât de mult iubitori de plăceri şi necumpătaţi ca şi mine”. În acest fel ei fac din greşelile altora o scuză pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar păcatele şi defectele altora nu pot fi o scuză pentru nimeni, căci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model nişte fiinţe omeneşti greşite. Fiul nepătat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plâng de comportarea rea a celor ce mărturisesc a fi creştini ar trebui să fie exemple de vieţuire mai bună şi mai nobilă. Dacă ei au o concepţie aşa de înaltă despre ceea ce înseamnă a fi creştini, nu este oare păcatul lor cel puţin tot atât de mare? Ei ştiu ceea ce este drept şi totuşi refuză să facă.
Feriţi-vă de o îndelungată amânare! Nu lăsaţi la o parte lucrarea de părăsire a păcatelor şi de căutare a curăţiei de inimă prin Domnul Hristos. Aici au greşit mii şi mii de oameni spre pierzarea lor veşnică. Nu vreau să stăruiesc aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii; dar există un teribil pericol : un pericol insuficient de bine înţeles : în a tot amâna ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi a alege a trăi viaţa cea fără păcat, căci de fapt aceasta este în realitate cauza care produce amânarea. Păcatul, oricât de mic ar fi el considerat, nu poate fi îngăduit decât cu primejdia pierderii veşnice. Lucrul pe care nu ajungem să-l biruim ne va birui el pe noi şi va lucra la pierderea noastră veşnică.
Adam şi Eva au căutat să-şi liniştească vocea conştiinţei, că un lucru de o aşa mică importanţă de a mânca din fructul oprit nu putea avea urmări aşa de teribile ca cele arătate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neînsemnat a constituit călcarea legii sfinte şi de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porţi largi morţii şi a adus vaiuri negândite asupra lumii. Veac după veac se ridică de pe pământul nostru un strigăt continuu de jale, şi întreaga creaţiune geme şi suspină ca o consecinţă a neascultării omului. Chiar cerul a simţit efectele răsculării lui împotriva lui Dumnezeu. Golgota stă ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispăşire pentru călcarea legii divine. Să nu considerăm deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat.
Orice faptă de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercursiuni asupra celui în cauză; acestea împietresc inima, pervertesc voinţa, întunecă înţelegerea şi nu numai că te fac mai puţin dispus, dar şi mai puţin capabil să te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Mulţi caută să-şi liniştească conştiinţa tulburată gândind că pot schimba cursul vieţii lor rele atunci când doresc să facă acest lucru, că pot să trateze cu uşurinţă invitaţiile harului lui Dumnezeu şi totuşi să fie din nou impresionaţi de ele. Ei gândesc că după ce au dispreţuit Duhul harului, după ce au ales să-şi aşeze influenţa de partea lui Satana, la un moment dat, constrânşi de împrejurări extreme, îşi pot schimba cursul vieţii. Dar acest lucru nu este aşa de uşor de realizat. Experienţa, educaţia din tot cursul vieţii au modelat în aşa măsură caracterul, încât în asemenea împrejurări puţini mai sunt aceia care doresc să fie schimbaţi după chipul Domnului Hristos.
Chiar numai o singură trăsătură rea de caracter, o singură dorinţă păcătoasă cultivată perseverent vor face : în cele din urmă : fără efect puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Păcătosul care dă pe faţă o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ceea ce a semănat. În toată Biblia nu găsim un avertisment mai serios adresat celor care tratează cu uşurinţă răul decât cuvintele înţeleptului, care spune că „cel rău este prins în însăşi nelegiuirea lui” (Proverbe 5,22).
Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu forţează niciodată voinţa; şi dacă prin păcătuire continuă, voinţa a ajuns cu totul robită şi noi nu dorim să ne eliberăm şi nu vrem să primim harul Său, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotărâtă a iubirii Sale. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6,2). „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (Evrei 3,7.8). „Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă” : inima omenească, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie şi necaz; inima rătăcitoare şi schimbătoare este sălaşul multor necurăţii şi înşelăciuni (1 Samuel 16,7). Domnul însă cunoaşte motivele, intenţiile şi scopurile ei. Veniţi la El cu inimile mânjite, aşa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideţi larg cămările inimii voastre înaintea ochiului atoatevăzător, spunând: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei” (Psalmul 139,23.24).
Mulţi acceptă religia numai cu mintea, o formă a sfinţirii, pe când inima nu este curată. Rugăciunea noastră ar trebui să fie însă: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Psalmul 51,10). Ocupaţi-vă în mod sincer de mântuirea voastră! Fiţi tot aşa de zeloşi şi de stăruitori în aceasta, cum aţi fi dacă viaţa aceasta trecătoare v-ar fi în primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvată între Dumnezeu şi voi înşivă, rezolvată pentru veşnicie. Numai o falsă speranţă, şi nimic mai mult va constitui ruina voastră.
Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune! Acest Cuvânt prezintă înaintea voastră legea lui Dumnezeu şi viaţa Domnului Hristos, marile principii ale sfinţirii, fără de care „nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12,14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de păcat; el descoperă în mod clar calea mântuirii. Daţi-i ascultare, căci este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte inimii voastre!
Când ajungeţi să vedeţi grozăvia păcatului, cum şi pe voi înşivă, aşa cum sunteţi în realitate, nu disperaţi! Domnul Hristos a venit să mântuiască pe cei păcătoşi. Noi nu trebuie să-L împăcăm pe Dumnezeu cu noi, ci : o, minunată iubire! : „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19). El doreşte nespus de mult să câştige pentru Sine : prin iubirea Sa : inimile copiilor Săi înstrăinaţi de El. Nici un părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greşelile şi scăderile copiilor săi, aşa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta căldură pentru cel păcătos. Buzele omeneşti n-au adresat niciodată invitaţii aşa de iubitoare celor rătăcitori, aşa cum face El. Toate făgăduinţele Sale, toate avertizările Sale nu sunt decât suspinurile iubirii Sale nemărginite.
Când Satana vine şi-ţi şopteşte că eşti un mare păcătos, priveşte în sus, spre Răscumpărătorul tău şi vorbeşte despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune vrăjmaşului că „Hristos însuşi a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” şi că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemărginită (1 Timotei 1,15). Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă imensă, dar el i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul său. Simon a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult” (Luca 7,43). Noi am fost mari păcătoşi, dar Domnul Hristos a murit pentru ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a fi prezentate Tatălui în favoarea noastră. Aceia cărora le-a iertat mult îl vor iubi mult şi vor sta aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea mare şi pentru sacrificiul Său suprem. Numai atunci când vom înţelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom înţelege mai bine urâciunea şi grozăvia păcatului. Când ajungem să vedem lungimea scării care a fost coborâtă pentru noi, când înţelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut în favoarea noastră, numai atunci inima se topeşte de duioşie şi căinţă.

 

2 Corinteni 7.10: În adevar, cand intristarea este dupa voia lui Dumnezeu, aduce o pocainţa care duce la mantuire şi de care cineva nu se caieşte niciodata, pe cand intristarea lumii aduce moartea.

Pavel ne spune ca pocainta de la Dumnezeu este spre mantuire, iar aceasta pocainta se datoreaza unei intristari dupa voia lui Dumnezeu. Insa tot in acest pasaj, Pavel ne spune ca exista si o intristare a lumii, care lucreaza moarte. Aceasta intristare aduce o pocainta falsa, o pocainta care nu aduce mantuire, ci care duce la pierzare.

Ce este aceasta intristare a lumii? O mai putem numi si intristare lumeasca, o intristare izvorata dintr-o gandire omeneasca, egoista. Cateva caracteristici ale acestei pocaintei false ar fi urmatoarele:

Intristarea ta se datoreaza unor motive egoiste

Cand datorita Cuvantului citit sau auzit ai ajuns la concluzia ca ai pacatuit, te-ai intristat atunci cand ai inceput sa te gandesti care sunt urmarile pacatului tau, faptul ca: oamenii vor stii lucrurile pe care tu le-ai facut si vei fi facut de rusine, esti intristat de faptul ca vei fi pedepsit pentru pacatele tale, esti dezamagit de tine insuti, te credeai mai bun de atat, si nu iti place ca parerea buna pe care o aveai despre tine era falsa.

Vedem un exemplu foarte bun la Simon Vrajitorul: „Rugaţi-va voi Domnului pentru mine, ca sa nu mi se intample nimic din ce aţi zis.”Tot ce dorea Simon era sa nu i se intample lucrurile spuse de Petru.

Pocainta ta nu ti-a schimbat atitudinea fata de pacat

Ai avut aceasta experienta de pocainta, si ai decis sa iti reformezi viata din diverse motive (ca sa fi acceptat de cei din familia ta, care sunt toti crestini, sa fi acceptat de catre cei din Adunare, sa scapi de consecintele pacatului si de iad), insa toate aceste motive izvorasc dintr-o inima egoista, iubitoare de sine, iar daca izvorul este corupt, si ce iese din acel izvor va fi tot corupt.

Poate ca renunti pentru un timp la pacat, insa urmatoarele lucruri sunt adevarate in viata ta:

  • Ai renuntat doar la pacatele grosolane si vizibile, insa pacatele sinelui, interioare sunt prezente in tine ca un principiu de viata, si nici nu le observi poate (invidia, mandria, judecata, rautatea, neprihanirea de sine etc.)
  • Ai dorinta de a pacatui, natura ta este mereu atrasa de pacat, si tendinta ei este sa pacatuiasca in continuare, insa ce te opreste este frica pedepsei
  • In timpul acelei perioade de frica de iad si judecata, renunti la a mai face orice pacat, insa de indata ce scapi de acea frica, incepi sa te intorci din nou la ele
  • Nu exista nici o dorinta dupa sfintenia inimii, dupa asemanare cu Domnul Isus
  • Esti evlavios (a se citi pios) doar cand esti intr-o companie crestina, de indata ce parasesti mediul crestin, esti aproape la fel de asemanator cu cei din lume, ce te diferentiaza este faptul ca nu mai practici acele pacate grosolane (cateodata, nici acest lucru nu te diferentiaza de cei din cercul tau de prieteni din lume)

Asadar, aceasta pocainta nu ti-a schimbat parerea despre pacat, ca este urat, ca este ceva detestabil impotriva lui Dumnezeu si ca este un principiu vrajmas sfinteniei lui Dumnezeu.

Un exemplu potrivit este regele Saul:

Cand a sfarşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis: „Glasul tau este, fiule David?” Şi Saul a ridicat glasul şi a plans. Şi a zis lui David: „Tu eşti mai bun decat mine, caci tu mi-ai facut bine, iar eu ţi-am facut rau.

Acesta a plans cand l-a vazut pe David, si a avut o aparenta smerenie (Tu eşti mai bun decat mine) si recunoastere a pacatului sau (iar eu ţi-am facut rau), insa aceste lucruri au fost temporare, deoarece stim ca pe urma Saul cauta din nou sa il omoare pe David.

Ai realizat ca ai pacatuit, insa nu ai cunoscut ca esti pacatos

Un om care a comis o crima si este descoperit, ii va parea rau ca a comis acea crima, deoarece va fi pedepsit, insa nu va vedea ca in adancul inimii lui el este un criminal, si nici nu il intereseaza asta, pe el il intereseaza doar ceea ce i-a adus condamnarea, si in cazul in care va fi eliberat dupa ce isi ispaseste sentinta, probabil ca el nu va mai comite crima, insa de frica de a nu fi pedepsit, nu pentru ca inima lui s-a schimbat.

In acelasi fel, un om care nu are o pocainta adevarata, va fi ingrijorat doar de pacatele lui (deoarece vor avea consecinte grave), insa nu este interesat deloc de faptul ca este pacatos, ca detine o natura pacatoasa, si ca gandirea lui este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, lui nu ii pare rau ca este pacatos, ci ii pare rau doar ca a pacatuit.

Daca ai citit aceste putine randuri si ai ajuns la concluzia ca aceasta este experienta ta, te indemn sa faci urmatoarele lucruri:

  • Nu trece cu vederea acest aspect, nu il nega, deoarece de el depinde destinul tau vesnic
  • Stai inaintea Domnului si inaintea Cuvantului Sau, si cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a te lumina
  • Daca in continuare observi ca asa sta situatia, nu incerca prin puterile tale sa iti creezi o pocainta autentica, nu spune ca de data aceasta vei face mai bine; vino la Isus si cere mila Lui, indurarea Lui, spune-I situatia ta, si roaga-L sa lucreze pocainta adevarata in viata ta, deoarece “pe cel ce vine la Mine (la Isus), nicidecum nu-l voi izgoni afara.”

Pocainta falsa izvoraste din motive egoiste, are la baza frica de pedeapsa, nu schimba atitudinea omului cu privire la pacat si cu privire la Dumnezeu, si aduce o reforma superficiala in viata omului.

Vazand toate acesta, nu este intentia si nici dorinta mea, ca scriind aceste lucruri, sa „intristez prin minciuni inima celui neprihanit, cand Dumnezeu Însusi nu l-a intristat” (Ezechiel 13.22), ci mai degraba sa arat prin Cuvantul Domnului care este calea adevarata catre mantuire, iar in cazul in care cineva nu s-ar gasi pe aceasta cale care duce la viata, sa vina la Dumnezeu si sa gaseasca mantuire.

Deoarece aceste putine randuri au potentialul sa fie folosite de anumiti crestini pentru a intra intr-o cercetare fara sfarsit asupra realitatii pocaintei lor, este nevoie sa mentionez anumite lucruri:

  • Daca cineva a avut parte de asemenea experiente si a vazut ca pocainta lui initiala (din momentul convertirii) s-ar incadra in unele din aceste puncte, asta nu inseamna neaparat ca nu a avut o pocainta biblica. Este posibil ca sa fi existat si aceste elemente ale pocaintei false, insa ele sa fi fost doar ceva incipient, ele fiind urmate de dovezi ale pocaintei biblice
  • Cel mai bun mod de a vedea daca pocainta ta a fost intr-adevar una biblica, nu este sa analizezi pocainta dintr-un anumit timp (poate atunci cand crezi tu ca ai fost convertit), ci sa privesti la intreg parcursul vietii tale, inclusiv la timpul prezent, si sa vezi daca pocainta ta este una biblica
  • Pocainta difera in intensitate de la o persoana la alta, astfel, o persoana care a trait cu totul in lume poate ca va experimenta ceva mai adanc decat cel care a trait in adunare de mic
  • Ultimul lucru, si poate cel mai important: nu compara convertirea ta (momentul pocaintei si al credintei) cu convertiri ale altor persoane. Dumnezeu lucreaza diferit si pe deasupra, noi toti suntem diferiti (ca temperament, ca intelect samd), tocmai de aceea convertirile pot fi atat de diferite intre ele. Cineva se poate afla sub convingere de pacat cateva zile, altul poate sa vada ca e pacatos si sa scape de convingerea de pacat (prin credinta) doar in cateva ore, altii mai putin, insa toti sunt mantuiti in acelasi mod (pocainta si credinta), in fiinta tuturora s-a produs nasterea din nou, si toti ajung sa urasca pacatul si sa iubeasca sfintenia, unii mai mult, altii mai putin

Lucrul de capatai este acela ca pocainta falsa va continua sa produca in viata celui care a experimentat-o urmarile mentionate mai sus, pe parcursul intregii lui vieti. Atitudinea lui fata de pacat va ramane aceeasi (pacatul este de dorit), nu va vedea sfintenia ca ceva esential pentru mantuire, nu va recunoaste niciodata ca este pacatos in natura lui, motivatia pentru care incearca sa traiasca o viata sfanta este frica de pedeapsa si teama de a nu fi descoperit.

Credinta falsa

Iacov 2.14: Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva sa spuna ca are credinţa, daca n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta sa-l mantuiasca?

2 Tesaloniceni 3.2: şi sa fim izbaviţi de oamenii nechibzuiţi şi rai, caci nu toţi au credinţa.

Ioan 8.31: Şi a zis iudeilor care crezusera in El: „Daca ramaneţi in cuvantul Meu, sunteţi in adevar ucenicii Mei;

Aceste 3 versete ne descopera 3 lucruri foarte importante cu privire la subiectul credinta, si anume: exista o credinta care nu duce la mantuire (Iacov 2.14), nu toti cei care marturisesc ca sunt crestini au credinta mantuitoare (despre care vorbeste Iuda in versetul 3), si credinta mantuitoare este urmata in mod automat de anumite schimbari in viata celui credincios (Ioan 8.31).

Intrebarea lui Iacov este „Poate oare credinta aceasta sa-l mantuiasca?”, si raspunsul este evident, „Nu”, credinta care nu se concretizeaza in roade, prin fapte bune, este o credinta falsa care nu aduce mantuire. Daca exista o astfel de credinta, oare nu se cade sa ne incercam pe noi insine, pentru a vedea daca nu cumva credinta noastra este o credinta moarta?

Pavel face o afirmatie similara in 2 Tesaloniceni, si ne spune ca dintre toti cei care marturisesc ca sunt crestini, mai exact, nu toti au aceasta credinta adevarata care aduce mantuire.

Diferentele dintre credinta falsa si cea adevarata

Se ridica intrebarea, care este diferenta dintre cele doua? Exista diferente majore intre ele, si daca da, cum le putem distinge? Un raspuns la aceasta intrebare ar necesita mult mai mult spatiu decat ne permite articolul curent, insa in principal sunt 2 diferente majore: prima diferenta este interioara (si nu poate fi observata decat de persoana in cauza), iar a doua diferenta este exterioara (si poate fi observata de cei din jur).

Cu privire la diferentele interioare, credinta mantuitoare merge mai departe decat doar a crede adevarurile Scripturii, credinta mantuitoare este o incredere in Domnul Isus si lucrarea Lui, pentru mantuirea sufletului, pe cand credinta falsa se opreste doar la a crede adevarurile Scripturii, fara ca acestea sa afecteze profund fiinta omului, si fara ca ele sa aiba ca rezultat o incredere simpla, de copil, in Domnul Isus.

Vorbind de aspectele exterioare, credinta mantuitoare este in mod invariabil urmata de faptele credintei, iar credinta falsa nu aduce schimbari majore in viata celui care o are, ci numai o reforma exterioara, fara ca sa existe o schimbare radicala interioara. Acum, bineinteles ca cineva poate intreba: Unde tragi linia de demarcare, care sunt faptele care fac diferenta, si cum putem sa le judecam, noi care oricum suntem pacatosi si deschisi la greseli? Biblia este plina de “teste” prin care noi putem vedea daca a noastra credinta este adevarata sau nu, si in mod special 1 Ioan a fost scris cu acest scop in minte, ca sa vedem in ce stare ne aflam.

Inainte de a lua anumite decizii importante, sau inainte de a achizitiona ceva semnificativ, ne facem multe planuri si vrem sa fim siguri ca am facut alegerea potrivita, si totusi toate aceste lucruri sunt trecatoare; cu atat mai mult trebuie sa ne asiguram ca drumul nostru duce la cer, si ca in ziua cand Dumnezeu va descoperi gandurile inimii, nu vom fim gasiti printre cei care au avut doar o credinta moarta.

Ce groaza o sa ii apuce pe cei care toata viata lor au trait intr-o siguranta falsa, fara a se cerceta in lumina Scripturii, si care la final se vor afla printre cei necredinciosi; ei nu au realizat niciodata ca tot ce au avut a fost „o forma de evlavie, dar fara putere”, si ca „Evlavia lor este ca norul de dimineaţa şi ca roua care trece curand.” (Osea 6.4)

In Ioan 8.31, Domnul Isus se adreseaza celor care crezusera in El, si le spune care este dovada ca ei au crezut cu adevarat, si anume, continuarea in Cuvantul lui Dumnezeu. Intelegem pe baza acestei afirmatii faptul ca cel care nu continua in Cuvant (ascultare si supunere fata de Cuvant) nu are credinta adevarata. Este tragic faptul ca astazi sunt atatia crestini care marturisesc credinta, insa a caror viata este opusa principiilor Scripturii, sau a caror tendinta a vietii nu este spre ascultare si supunere fata de Cuvant.

Credinta este mai mult decat marturisire cu gura

Concluzia celor 3 versete mentionate mai sus este evidenta, si anume: marturisirea credintei (adica sa spui ca esti crestin si ca tu crezi Scriptura) nu este o dovada a mantuirii, si daca marturisirea credintei nu este urmata de faptele credintei, acea credinta este moarta si nu aduce mantuire.

Am vazut ca este posibil sa fi avut parte de o pocainta si credinsa falsa, Biblia ne invata ca exista asa ceva, si exista in Biblie si exemple de oameni care au avut acest fel de pocainta si credinsa.

Biblia, Cuvantul scris al lui Dumnezeu, alaturi de calauzirea Duhului Sfant, te poate ajuta sa vezi daca lucrurile pe care ai construit sunt de fapt de nisip, sa vezi daca ai intr-adevar pocainta si credinsa adevarata, pentru ca altfel drumul tau se indreapta cu pasi repezi spre pierzare.

http://www.vesnicia.ro/ai-avut-pocainta-credinta-adevarata/

 

 

POCAITUL CARE NU SE POCAESTE

Cel care este credincios in Hristos este o persoana care se pocaieste intreaga lui viata. Incepe cu pocainta si continua in pocainta (Romani 8:12-13). David a savarsit pacate imense dar a cazut in genunchi fara cel mai mic gest de cracnire la o singura vorba a profetului, si asta pentru ca David a fost un pocait in inima lui (2 Samuel 12:7-13). Petru s-a dezis de Hristos de 3 ori, dar a suferit de 3 ori mai multa remuscare pana cand s-a pocait cu lacrimi amare (Matei 26:75). Fiecare crestin este chemat sa fie un pocait, dar el trebuie sa fie un pocait care se pocaieste continuu. Cand vorbeste despre invatatura cu privire la disciplina in biserica, Biblia ne arata ca toti credinciosii autentici trebuie sa aiba o natura de oameni care se pocaiesc. O persoana care nu este dornica sa se pocaiasca la mustrarea in dragoste a bisericii poate fi considerat ca nimic mai mult decat un “pagan si un vames” (Matei 18:15-17).

Ce este Pocainta?

Pocainta este o schimbare a mintii in ce priveste pacatul si in ce priveste atitudinea fata de Dumnezeu, o intoarcere interioara de la pacat catre Dumnezeu, lucru care este vizibil prin rodul sau – ascultarea (Matei 3:8; Faptele Apostolilor 26:20; Luca 13:5-9). Este o ura fata de ceea ce inainte iubeai si o iubire fata de ceea ce inainte urai, o schimbare a pacatului irezistibil cu un irezistibil Hristos. Pocaitul adevarat este dedicat, legat de Dumnezeu. Credinta este singura lui optiune. Atunci cand isi da seama pe deplin ca pacatul il falimenteaza, Dumnezeu il ia in primire (Matei 9:13b). Si fie va avea credinta, fie va ajunge la disperare; constientizarea acestui faliment fie il va elibera, fie il va devora.

Omul religios adesea se inseala in ceea ce priveste pocainta proprie. Este adevarat, cel credincios ar putea savarsi cele mai grave pacate; dar este un semn de moarte pentru acela care ramane in iubire fata de pacat, care continua sa se simta confortabil intr-o atmosfera pacatoasa, pentru ca doar cei care se pocaiesc cu adevarat vor mosteni cerul.

Pocaitul inselat ar putea sa fie cel mai rau dintre pacatosi daca ar putea, insa societatea il retine cumva de la aceasta. El poate tolera sau chiar se poate bucura deplin impreuna cu acei pretinsi crestini si pastori, care sunt lumesti, dar el nu isi doreste sa fie partas unei comuniuni sfinte sau a unei inchinari sfinte si fervente. Daca el nu poate suporta un serviciu de inchinare mai mult de 15 minute considerandu-l “prea lung”, cum se va simti o astfel de persoana dupa 15 milioane de ani de serviciu de inchinare eterna in rai? El aspira la un rai al desfatarii, recreerii si unei vieti usoare – un fel de vacanta continua; pentru o astfel de persoana, raiul sfinteniei totale ar fi ca un iad.

Totusi Dumnezeu este sfant si Dumnezeu este în rai. El nu poate fi învinovatit pentru trimiterea unui om pacatos in iad, chiar daca o astfel de persoana ar declara oricat de articulat ca este un credincios (Evrei 12:14).

Care sunt substitutele pentru Pocainta Autentica?

1. Poti sa te reformezi in faptele tale, fara a experimenta insa pocainta din inima.
 (Psalmul 51:16-17; Ioel 2:13).Aceasta este o inselatorie majora, pentru ca in ea, iubirea pacatului ramane in tine (1 Ioan 2:15-17; Faptele Apostolilor 8:9-24).Fariseii erau experti la acest capitol (Marcu 7:1-23). Inima unui om este marea lui problema. Un om poate parea perfect in faptele sale, dar sa ramana condamnat pentru inima lui. Faptele lui sunt cel mult ipocrite si servesc intereselor proprii, ale eului. Nimic bun nu poate iesi vreodata dintr-o inima rea. Oare din aceeasi vana a izvorului tasneste si apa dulce si apa amara? Fratii mei, poate oare un smochin sa faca masline, sau o vita sa faca smochine? Nici apa sarata nu poate da apa dulce…” (Iacov. 3:11-12).

2. Poti sa experimentezi emotia pocaintei dar nu si efectul ei. Acest lucru este precum amnezia. Astfel, iti poti vedea spectrul pacatului in oglinda si sa fii cuprins de groaza, si totusi imediat sa uiti ce fel de persoana tocmai ai vazut (Iacov 1:23-24).Este adevarat, pocainta include si o emotie sincera, o afectiune pentru Dumnezeu si o nemultumire vis-à-vis de pacat. Chiar valuri de regrete pot inunda inima pacatosului, si chiar este normal ca acest lucru sa se intample (Iacov 4:8-10). Dar exista un astfel de lucru precum emotia temporara care poate semana in aparenta cu pocainta; acesta emotie are insa picioare foarte slabe si nu poate sa il tina pe acel om intr-un comportament adecvat pe lungul drum al obedientei fata de Dumnezeu. Regretele tale pot chiar sa fie indelungate. Totusi daca ele nu conduc la pocainta, aceste regrete sunt lumesti si se aseamana cu o moarte vie – si poate chiar mai mult (2 Corinteni 7: 10). Ai de-a face cu un inselator vechi. Iuda a experimentat un astfel de regret, dar apoi “s-a dus de s-a spanzurat.” (Matei. 27:3-5)

3. Poti sa marturisesti verbal folosind cuvintele unui pocait adevarat, dar sa nu te pocaiesti niciodata (Matei 21:28-32; 1 Ioan 2:4; 4:20). Marturisirea in ea insasi nu este echivalenta pocaintei. Marturisirea misca doar buzele, pe cand pocainta misca inima. A numi o fapta ca fiind rea inaintea lui Dumnezeu nu este acelasi lucru cu renuntarea la a face acea fapta. Prin marturisirea ta, poti fi onest si emotional, insa aceasta este inutila daca ea nu exprima o schimbare adevarata a inimii. Exista cei care marturisesc doar pentru a fi vazuti, a caror asa-zisa pocainta poate fi teatrala, fiind exprimata vizual, insa in realitate le lipseste pocainta autentica. Daca faci ca exprimarea pocaintei tale sa apara ca fiind de succes, nu vei acea succes in ce priveste pocainta adevarata. Vei vorbi smerit, dar vei pacatui cu aroganta. Saul a oferit modelul marturisirii (1 Samuel 15:24-26),dar mai tarziu a mers in iad. Pocainta “din vorbe” nu este pocainta.

4. Poti sa te pocaiesti doar din frica fata de condamnare, dar nu din ura fata de pacat. Orice om se va opri din pacat atunci cand va fi prins asupra lui sau cand este aproape sigur ca va fi prins, dar asta numai daca nu cumva pedeapsa sau rusinea ce vor trebui indurate sunt suficient de insemnate (1 Timotei 1:8-11).Atunci cand pierderile sunt suficient de mari pentru a-i capta atentia, persoana respectiva se va reforma. Daca acesta este singurul motiv al pocaintei tale, atunci nu te-ai pocait absolut deloc. Este doar o lucrare a legii, dar nu a harului. Oamenii pot fi controlati prin frica, dar ceea ce se cere pentru pocainta adevarata este o schimbare a inimii. Acan si-a recunoscut pacatul dupa ce a fost prins asupra faptei, dar altfel nu ar fi recunoscut. Oasele lui se gasesc in Valea Acor, dar sufletul lui, cel mai probabil, se afla in iad (Iosua 7:16-26).

5. Poti sa vorbesti in public impotriva pacatului ca si un pocait autentic, dar niciodata sa nu te pocaiesti in viata ta privata (Matei 23:1-3). Folosirea corzilor vocale nu iti poate schimba inima. Intr-o astfel de situatie, pacatul tau este ca o curva. Vorbesti impotriva amantei tale in public, dar o imbratisezi in dormitorul tau. Iar ea nu pare a fi afectata pentru a fi criticata in public atata timp cat iti poate capta toata atentia in viata ta privata. “Suflete prea curvare! Nu stiti ca prietenia lumii este vrajmasie cu Dumnezeu?” (Iacov 4:4).

6. Poti sa te pocaiesti special pentru a beneficia de castiguri temporare decat pentru a da glorie lui Dumnezeu. Exista beneficii pentru cel care se pocaieste, insa motivatia principala pentru pocainta nu poate fi egoista. Eul este mort, iar carcasa lui mirositoare trebuie aruncata. Trebuie sa ne pocaim pentru ca Dumnezeu merita si pentru ca El este autoritatea noastra ce trebuie respectata, chiar si in situatia cand nu am castiga nimic de pe urma pocaintei. Sigur, pocainta noastra ar putea sa para ca ne-a provocat mai multe pierderi decat castigurile pe care le-am fi avut pacatuind (Matei 16:24-26; Filipeni 3:7-8). Si acesta este un test al pocaintei autentice.

7. Poti sa te pocaiesti pentru pacatele mai mici cu scopul de a continua in cele mai grave (Luca 11:42). Noi incercam sa ne bagam in seama constiinta care nu ne da pace doar facand unele exercitii minore de pocainta, dar asta nu este pocainta absolut deloc. In cel credincios cu adevarat, intreaga inima se schimba. Pocaitul pe jumatate este un om impartit: o parte impotriva pacatului si o parte iubindu-l; o parte impotriva lui Hristos, o alta aparent de partea Lui. Dar fie una, fie cealalta trebuie sa iasa biruitoare, pentru ca omul nu poate sa slujeasca si lui Dumnezeu, si lui mamona (sau orice alt idol); trebuie sa iubeasca pe unul si sa urasca pe celalalt (Matei 6:24).

8. Poti sa te pocaiesti intr-atat de general incat de fapt nu te-ai pocait deloc pentru vreun pacat specific. Persoana care se pocaieste in termeni mult prea generali este foarte probabil ca a vrut de fapt sa isi ascunda pacatele (Proverbe 28:13). Acolo unde schimbarile nu sunt specifice, pocainta lipseste de fapt. Pacatul este ca Hydra, animalul acela mitologic cu multe capete. Un astfel de animal nu poate fi infrant “in general”, ci este nevoie sa ii tai toate capetele, unul cate unul.

9. Poti sa te pocaiesti din dragoste sau apreciere pentru prietenii tai sau pentru liderii religiosi, dar sa nu te pocaiesti din dragoste pentru Dumnezeu (Isaia 1:10-17). O persoana poate sa incerce sa se reformeze din afectiune fata de prieteni sau din respect fata de cei mai intelepti spiritual, si totusi sa nu faca nimic semnificativ din punct de vedere spiritual. Daca un om se intoarce de la pacatele lui dar fara a se indrepta de la pacat catre Dumnezeu, va afla ca pacatul sau doar si-a schimbat numele si se ascunde dupa mandria sa. Iar acum va fi mai dificil sa scormonesti pentru a gasi subterfugiile pacatului. I-ai iubit pe altii, dar nu pe Dumnezeu. Si cel mai mult te-ai iubit pe tine. Sotia lui Lot a parasit orasul pacatelor la insistenta unui inger si de dragul familiei sale, dar s-a intors apoi cu fata catre pacat. Si si-a pierdut inima. Aduceti-va aminte de nevasta lui Lot” (Geneza 19:12-26; Luca 17:32).

10. Poti sa marturisesti finalul unui fapt pacatos dar sa nu te pocaiesti de obiceiul de a trai in acel pacat. Daca o persoana este onesta, este o persoana buna doar in termeni omenesti; dar nu este o persoana pocaita pana cand pacatul acelei persoane este dat mortii. In acest sens, acea persoana trebuie sa fie un “ucigas” pentru a fi a lui Dumnezeu: “Daca traiti dupa indemnurile ei (ale firii pamantesti), veti muri; dar daca, prin Duhul, faceti sa moara faptele trupului, veti trai” (Romani 8:13).Dumnezeu stie ce ai facut in viata ta; ceea ce El vrea de la tine este ascultare, obedienta (Luca 6:46).

11. Poti sa incerci sa te pocaiesti de pacatele tale, dar in acelasi timp in mod intentionat sa lasi poarta deschisa pentru oportunitati noi de a pacatui. Un om care a spus “ma pocaiesc” dar care nu paraseste sursa sau mediul acelui pacat este o persoana suspecta de lipsa pocaintei. Desi anumite situatii care cauzeaza ispitele nu pot fi schimbate, in cele mai multe situatii se poate. O persoana care nu fuge de mediul sau conditiile ispitei atunci cand este in masura sa faca acest lucru arata ca de fapt ea isi iubeste pacatul. Un soarece trebuie sa fie nebun sa isi construiasca ascunzisul sub culcusul pisicii. “Imbracati-va in Domnul Iisus Hristos, si nu purtati grija de firea pamanteasca, pentru ca sa-i treziti poftele” (Romani 13:14).

12. Poti sa faci un efort pentru a te pocai de anume pacate fara sa te pocaiesti de toate pacatele care iti sunt cunoscute. Un om de afaceri invata sa arate grija fata de nevoile clientilor sai, dar in acelasi timp isi batjocoreste sotia prin neglijenta fata de ea. Un altul isi aduce in fiecare saptamana darul in bani la biserica, dar in acelasi timp fura de la patronul sau in fiecare zi din timpul pe care este dator sa il foloseasca in interesul acestuia. Orice persoana se lauda cu unele pacate pe care le-a invins, insa adevarata pocainta consta intr-o repulsie a pacatului in totul. Cel care se pocaieste cu adevarat uraste toate pacatele, desi el poate sa cada in anumite pacate accidental mai repede decat in altele. El ar putea sa nu isi cunoasca toate pacatele, dar renunta si respinge imediat pe cele cunoscute. In cel credincios, pocainta este universala; duhul doreste pocainta chiar si atunci cand trupul este slabit (Matei 26:41).

Pocainta si credinta sunt legate. O persoana pacatoasa nu are nici o speranta de ascultare fata de Dumnezeu în lipsa credintei in Dumnezeu, care este sursa intregii sfintenii. In pocainta fata de pacate, el isi pierde auto-suficienta, pentru ca Dumnezeu este Cel care îl sfinteste(Iuda 24-25; 1 Tesaloniceni. 5:23-24; 1Petru 1:5).

Pocainta este un dar de la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 11:19; 2 Timotei 2:25) si o datorie a omului (Faptele Apostolilor 17:30; Luca 13:3). Si vei sti daca ai primit-o numai daca o practici (Filipeni 2:12-13). Nu o astepta sa vina, ci alearga catre ea. “Fii plin de ravna dar, si pocaieste-te” (Apocalipsa 3:19). Alearga dupa ea, si o vei gasi; uita de ea si vei pieri.

Tradus si folosit cu permisiune.

Toate drepturile rezervate – 1994 Christian Communicators Worldwide, Inc.
201 Main, Parkville, MO 64152 USA www.CCWtoday.org
Este permisa reproducerea numai în conditiile nevânzarii si a reproducerii exacte în forma de fata, înclusiv a notei privind drepturile de autor si copiere. Alte utilizari implica permisiunea scrisa. Pentru alte materiale, va rugam sa ne contactati.

http://www.wdjd.ro/art1-2008.html

 

DE LA VESTEA BUNA-3 Articole-1)Teologia deciziei- 2)Întristarea care duce la pocăință-3)Din nou despre înșelătoria teologiei deciziei

1)Teologia deciziei

aceste gânduri le-am scris prin 2003 sau 2004, le-am postat pe masa rotundă în 30 sept 2006 şi acum aici.
“Tu trebuie să decizi…”, “Ai de făcut o alegere…”,”Depinde de voinţa ta…”, sunt doar câteva din aşchiile LIMBAJULUI DE LEMN care s-a răspândit în lumea evanghelică în ultimele decenii ale sec XX şi azi este ascultat ca “normă” şi crezut ca Adevăr. Nu putem trece peste faptul că acest limbaj este străin Noului Testament, absolut neântâlnit în paginile “Legământului mai bun” şi nici peste faptul că limbajul este din ce în ce mai îndrăgit de “clerul evanghelic”. Acest scurt articol se vrea o CRITICĂ SEVERĂ a acestei, să-i zicem de acum “teologii a deciziei sau a deciderii” sau mai bine zis, se doreşte un SEMNAL DE ALARMĂpentru cei îngrijoraţi de starea CĂLDICICĂ a locurilor cereşti..
1.Teologia deciziei nu este scrisă în Noul Testament.
S-a dezvoltat un CONFLICT între intensitatea cu care această teologie este propagată şi IMPOSIBILITATEA de a fi dovedită cu “Cuvântul lui Hristos”. În acest articol doresc să străbat (în folosul celor cu adevărat călauziţi de Duhul lui Dumnezeu) cauzele şi efectele acestui conflict cu implicaţiile sale în viaţa Societăţilor Evanghelice. Pentru aceasta am nevoie de termeni noi, nefamiliari mediului obişnuit creştin ca: “cler evanghelic”,”societate evanghelică”,”pârghie teologică”,”limbaj de lemn” şi chiar “teologia deciziei”.
2.Cauze ale dezvoltării Teologiei deciziei
Principala cauză a dezvoltării acestei teologii printre evanghelici consider că este NECESITATEA clerului evanghelic de a avea o PÂRGHIE psihologică necesară conducerii societăţii evanghelice, adeziunea la Spiritul şi Litera Scripturii fiind văzută în mod tacit ca o PIEDICĂ în exercitarea rolului de LIDER. O altă cauză este imposibilitatea de a înţelege alegerea noastră în Hristos făcută de Dumnezeu mai dinainte de întemeierea lumii. Teologia deciziei a venit ca un PETEC perfect care să acopere GOLUL lăsat de parasirea Cuvântului lui Hristos cu privire la alegere: ”Nu voi m-aţi ales pe mine, ci Eu v-am ales pe voi”. Majoritatea (Slavă Domnului ca există şi o minoritate, o rămăşită) a Clericilor Evanghelici încearcă să ne convingă că nu mai e aşa, ci cam invers, ceva de genul:”Nu Eu v-am ales pe voi, ci voi m-aţi ales pe Mîne”, cu alte cuvinte şi mai departe în viaţă, tot voi trebuie să alegeţi. Prin “Teologia deciziei” liderii de grupuri încearcă să-i facă pe supuşi să creadă că fiecare pas al vieţii este crucial şi poate fi greşit şi doar prin ascultarea de oracolele lor pot fi evitate aceste greşeli, prin aceste tactici psihologice inoculează FRICA care le va face grupul şi mai fidel. Acesta este mecanismul de implementare al teologiei deciziei , scopul, poate neconştientizat de mulţi lideri creştini fiind doar acela de a-şi fideliza grupul prin inocularea atât a FRICII de a nu greşi cât şi a unei căi false de evitare a greşelii. Aceasta este o capacană, o cursă, un laţ. Toate predicile acestor lideri au degenerat, mai ales în cursul ultimelor decenii într-o repetare obsesivă a cuvantului magic: DECIZIE. Prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne am fost avertizaţi cu privire la “şiretenia lor în uneltirea rătăcirii”. Teologia deciziei este deci în acelaşi timp o cale facilă de a explica geneza salvării fiind simultan o veritabilă pârghie pentru manipularea pihologică a maselor. Cât de ieftin le pare unora Adevărul!

3.Efecte raspândirii Teologiei deciziei.
Efectele propagării acestei minciuni au fost şi rămân DEVASTATOARE. Înlocuirea sau mai bine zis confundarea credinţei care vine de sus şi este darul lui Dumnezeu cu voinţa omului robit păcatului, a carui gândire este vrăşmaşă cu Dumnezeu şi nici nu se poate supune lui Dumnezeu a produs un raţionament de genul: totul depinde de mine, când ma hotărasc eu, CLICK… şi Dumnezeu acţionează, fără mine Dumnezeu nu poate face nimic, eu DECID când va lucra Dumnezeu. Dumnezeu e un fel de robot al meu care aşteaptă un fel de “CLICK HERE” al deciziei mele, că doar El”stă la uşă şi bate”. (Răstălmăcirea acestui verset(Apoc. 3:20) adresat bisericii (dar prin răstălmăcire aplicat individului) împreună cu intrepretarea eronată al lui Ioan 3:16 au creat (cei doi stâlpi ai casei lui Dagon) cele două fundamente şubrede ale unei teologii care a devenit o puternică unealtă de înşelare). Vicleana gândire omenească! Iată un efect , iată cum judecă cei care cred minciuna asta:”.. aşteaptă Doamne până o să am timp”, “de fapt Tu nu ai altceva de făcut”, “la urma urmei eu îţi fac planul”,”ştii Doamne, acum sunt ocupat” ,”mai încolo mă decid să-ţi fiu mai fidel”, “o să iau o decizie pentru tine , ştiu că tu mă iubeşti, nu mi-e frica deloc de Tine, Tu eşti dragoste”. Acesta ar fi unul din mai puţin gravele efecte ale acestei teologii. Alt efect mai grav este însă sentimentul ÎNCREDERII ÎN SINE rămas intact în ascultătorii “onorabili” ai acestor minciuni. Adevărata VESTE BUNĂ zdruncină în om încrederea în sine, îl face să-şi vadă starea şi îi îndoaie genunchii. Această Teologie a deciziei însă nu se atinge de imaginea nobilă pe care o are omul despre el însuşi. Nu vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu, nu-l face pe om să se îngrozească de starea lui de neputinţă. Prin simplul apel la voinţă se face apel la raţiune(voia minţii lor), deci IMPLICIT se consideră că în om capacitatea de discernământ este valabilă şi de necondamnat. Deci DECIZIA fiind un act al raţiunii şi spunându-i omului că poate decide,  implicit îi transmiţi şi că are cu ce, cu alte cuvinte ca are o gândire bună, ceea ce calcă Cuvântul lui Dumnezeu care ne revelează că noi eram “Vrăşmaşi cu Dumnezeu în gândirea noastră” şi “făceam faptele voite şi gândite de carne”. Cum să-I spui acum că are o gandire vrăşmaşă cu Dumnezeu şi apoi cu aceiaşi gândire să-I ceri să-L aleagă pe Dumnezeu? Teologia deciziei mai are ca şi efect înjosirea termenului de “călauzire a Duhului Sfânt” pentru om fiind mai onorabil să se simtă “factor de decizie” decât să fie călăuzit, condus sau mânat.
4.Adevărul
Adevarul este însă cel smerit, care ne pune pe fiecare din cei ai Domnului în starea de supus, ascultător, Cel care Decide fiind Altul. “El vă va călăuzi în tot Adevărul” dacă ar fi singura jumătate de verset din Noul Testament care să vorbească despre călăuzire şi ar anula toate pretenţiile omului că trebuie el să decidă, dar sunt Slavă lui Dumnezeu multe alte zeci, poate sute de locuri. “Doamne iartă-i ca nu ştiu ce fac” “Înapoia mea Satan-o” “Nu ştia ce spune” “Vă rătăciţi” “Grozav vă mai rătăciţi” sunt cateva din versetele care ne fac să vedem că “oamenii se pierd singuri în CEEA CE ŞTIU DIN FIRE” subliniez: ÎN CEEA CE ŞTIU, deci nu prin ignoranţă ci prin încrederea în ceea ce cunosc.
Cu consideraţie şi ruga.

http://vesteabuna.wordpress.com/2009/03/24/teologia-deciziei/

2)Întristarea care duce la pocăință

 

Am mai scris demult despre teologia deciziei.

S-o numim întristare, sau mâhnire, sau tânguire, vorbim despre acea stare a inimii care este înaintea pocăinței.
La cercetarea făcută de Cuvânt, cugetul omului învinge gândurile împotrivitoare și mintea i se schimbă. Aceasta este pocăința. Pocăința este acea schimbarea a minții după ce cugetul este cercetat de Cuvânt.
Dar înainte de pocăință este o stare de ”întristare care duce la pocăință”.
Este numită și ”întristarea după voia lui Dumnezeu”.
Această întristare face parte din mesajul Veștii Bune, un mesaj care nu dă mari speranțe nici omului vechi, care trebuie dus la răstignire, nici părerilor înalte și pline de îngâmfare (lipsite de întristare) pe care omul vechi și păcătos le are despre sine.
Când omul ce crede (”cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este”) află părerile lui Dumnezeu despre sinele lui, el nu se mai îngâmfă ci se întristează. Părerile lui Dumnezeu despre păcat și omul păcătos nu sunt deloc măgulitoare, ci atunci când sunt crezute îl umplu pe om de groază.

”Pentru că, iată, tocmai aceasta, întristarea voastră potrivit lui Dumnezeu, ce sârguinţă a lucrat în voi! Şi ce dezvinovăţire, şi ce indignare, şi ce teamă, şi ce dor, şi ce râvnă, şi ce răzbunare! În toate privinţele aţi dovedit că voi înşivă sunteţi curaţi în acest lucru!” 2 Corinteni 7:11(GBV 2001)

Pocăința vine în urma întristării, iar această întristare potrivit lui Dumnezeu (sau după Voia lui Dumnezeu) este lucrată de crederea mesajului crucii, a Cuvântului condamnării păcatului în carne (”Dumnezeu a osândit păcatul în carne”).

Sunt multe și cauzele și consecințele acestei întristări, putem vorbi de

justificare,

de îndreptățire,

de sentimentul vinovăției și

al iertării,

al bucuriei iertării,

al Dragostei turnate prin Duhul în inimile celor ce li se iartă mult.

Despre ce nu putem vorbi, nu putem vorbi de o condiționare a întristării pocăinței de un legământ, sau decizie, sau înscrierea cuiva într-un program. Fără cercetarea de sine, fără judecarea de sine în urma ascultării Cuvântului Crucii, nimeni nu se pocăiește, pentru că n-a fost întristat spre pocăință.
De multe ori solicitarea unui legământ crează în om mândria că a făcut ceva, nu întristarea lui Dumnezeu.Este o diferență între întristarea spre pocăință și ambiția promisiunilor unui legământ, căci oamenii fac  multe promisiuni și unii chiar le respectă.
Nici decizia umană nu este întristare după voia lui Dumnezeu, deci nu conduce la pocăință.
Finney, inventatorul deciziei religioase a fost un manipulator de mase, nu un vestitor al Cuvântului Crucii.
Să nu neglijăm aspectul acesta al timpului necesar pentru ca oamenii să se apropie de Dumnezeu prin conștientizarea stării de păcat, prin întristare, prin mâhnire și zdrobire a duhului. Din punct de vedere al timpului aceste stări sunt procese, nu momente.

Evanghelia pocăinței este singura adevărată, nu evanghelia deciziei, nicicea a extazului.

http://vesteabuna.wordpress.com/2012/09/12/intristarea-care-duce-la-pocainta/#respond

3)Când mărăcinele va produce struguri…din nou despre înșelătoria teologiei deciziei

Am mai scris demult despre teologia deciziei.

O eroare de gândire strecurată sub o formă coafată ca să pară înțelepciune.
Ideea sugerată este că ”momentul deciziei” înseamnă totul, până la el n-are rost să faci nimic.
Domnul ”să lucreze la inima lui” spun și se roagă mulți părinți pentru copiii lor.

Gândul este că la un moment dat în viață, la auzirea unui mesaj, la ascultarea unei predici sau a clasicei și deja ”industrializatei” chemări, răspunsul omului va declanșa transformarea lui Dumnezeu. Mă tem că respectivele ”veniri în față” sunt pentru foarte mulți un teatru ieftin, teatru de a cărui regie sunt vinovați mai întâi actorii(”ipocriții”) ce-l susțin (hypocrites(actor)=fariseu).

Unde e eroarea? Eroarea constă în profesionalizarea învățării, reducerea spațiului și a timpului învățării, înlocuirea părinților ca învățători cu străini.

Spațiul este redus de la pretutindeni la clădirea ”sfântă”și timpul este redus de la totdeauna la ora duminicală sau respectiv ora cu copii.
Chiar și cei ce predau învățătura au fost înlocuiți: nu părinții, ci învățătorii de școală duminicală la copii sau mai târziu, la maturitate, nu toți(unii pe alții) ci clericii cu școli speciale doar.

Este metodologia sigură pentru cultura mărăcinilor. Gândurile sunt lăsate de izbeliște, părinții care trebuie să-și învețe copii nu se mai învață nici pe ei, nu cresc la starea de a putea să învețe pe alții și toată învățătura este lăsată pe seama ”profesioniștilor” amvoanelor. Iar astfel de locuri aducătoare de câștig din evlavie numaiînvățătură ziditoare și curată nu mai dau.
Gândurile s-au stricat de la simplitatea lui Cristos!

Se pune mult accent însă și greutate pe momentul deciziei care pare că la mulți produce o oarecare transformare.
De multe ori acest moment al deciziei este mai mult un eveniment emoțional decât rațional, cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu și judecarea în Lumina Lui lipsind des.
Dar pământul minții este pregătit de primirea seminței numai printr-o muncă prealabilă de săpare și fărămițare printr-o disciplină a învățării în pildele creației și apoi în pildele Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt este Sămânța a cărei încolțire va aduce roadele neprihănirii.
Fără Cuvânt la ce se referă termenul de credință?
Fără Cuvânt ce va încolți? Ce va fi udat?
Fără Cuvânt ce va crește?
Fără Cuvânt ce va rodi?

http://vesteabuna.wordpress.com/2012/08/14/cand-maracinele-va-produce-struguri-din-nou-despre-inselatoria-teologiei-deciziei/

 

NOTA-POZELE AU FOST ADAUGATE,NU SANT PE BLOGUL ORIGINAL

Fabrica de manipulat si de otravit creaturile pentru care a sangerat Iisus a mai pierdut un crestin…ALIN BLAINE -POCAINTA UNUI FOST ILUZIONIST VIDEO INTEGRAL

Aline Blaine s-a pocait (video integral)

http://youtu.be/nwXdC3lHFkQ

Published on May 25, 2012 by 

Alin Blaine s-a pocait (partea 1)

http://youtu.be/4pvYt9hDmq0

by 

Alin Blaine s-a pocait (partea 2)

http://youtu.be/Pdz6UoiAy_4

Alin Blaine s-a pocait (partea 3)

http://youtu.be/_YY4nPo1AhY

 Alin Blaine s-a pocait (partea 4)

http://youtu.be/Jd2iFJV1pmY

Alin Blaine s-a pocait (partea 5)

http://youtu.be/UzHxATx05zs

  • Extraordinar,cit de clar spune fratele acesta mesajul lui Hristos,si cit de neinteles sunt celor din studiou,pentru-ca numai Duhul lui Dumnezeu poate deschide inima catre Hristos!Domnul sa te binecuvinte Aline,no sa dau gres ca va ajunge un propovaduitor cu nume mare pentru Evanghelie!

    MsAlban33 10 hours ago

  • Binecuvantat sa fie Dumnezeu care deschide ochii pacatosilor si le da pocainta!!!

    Nu Dumnezeu trimite pe unul in cer,si pe altul in iad! NU,ci oamenii se aleg singuri!!!

    Mantuitorul nostru Isus Cristos a spus preotilor care isi bateau joc de El:”Curvele si vamesii, va vor lua inainte in Imparatia lui Dumnezeu!”-Stiti dece? -Pt.k.ei se pocaiesc! Sa nu te surprinda AB daca popii ortodocsi te vor batjocorii.Mantuitorul nu promite petale pe calea vietii tale ci”spini”si”cruci”incepand din familie.

  •  
  • Duminica, 24 iunie 2012, incepand cu orele 18.00, ai sansa sa-i asculti marturia intoarcerii la Dumnezeu, la Biserica LOGOS Ploiesti, strada Miciurin nr.6 . De asemenea, pana la aceasta data, gandeste-te la prietenii tai nemantuiti atrasi de lumea sowbizz-ului si invita-i la aceasta intalnire de suflet cu fostul iluzionist Alin Blaine! Intrarea este libera!

    Alin Blaine (28 de ani), originar din Braşov, a dovedit până anul trecut că este cel mai bun iluzionist din România, doar că succesul nu i-a hrănit sufletul. Chiar dacă îşi făcuse un loc în showbiz datorită trucurilor sale incredibile, Alin a renunţat la tot luând o decizie cât se poate de neaşteptată, pocăindu-se.

     Fostul iluzionist a renunţat la apariţia în emisiuni, la prezenţa la show-uri şi petreceri, la banii pe care îi câştiga în urma trucurilor şi la fetele care încercau să-l cucerească pentru a-şi dedicat viaţa lui Dumnezeu. Doar că alegerea lui Alin a venit peste noapte, lăsându-i pe cunoscuţi fără cuvinte.

      „Mi-a vorbit cineva despre Iisus şi a doua zi am decis să renunţ la tot, la bani, la femei, la maşini, la faima! Când Iisus îţi vorbeşte nu poţi rămâne la fel…“, a spus Blaine pentru Cancan.

      Atracţia lui Alin Blaine pentru magie a apărut imediat după terminarea liceului, când a plecat la New York, cu bursă, pentru a studia Informatica. Numai că după şase luni, s-a întâlnit pe stradă cu celebrii magicieni David Blaine şi Brad Christian şi atunci a decis, la fel de spontan precum a făcut şi cu pocăinţa, că este momentul să devină iluzionist. A urmat astfel patru ani de studii la şcoala de magie a lui David Blaine de la New York, unde a învăţat tot ceea ce l-a făcut cunoscut în România.

      De când s-a pocăit însă îşi petrece ziua citind Biblia şi încercând să-i convingă şi pe alţii să se întoarcă la Iisus. În prezent, Alin trăieşte la Braşov din rezervele adunate din spectacole şi speră să-şi întemeieze cât mai repede o familie, să aibă copii şi să devină predicator.

     „Am trăit ani întregi în păcat, am cheltuit sute de milioane şi aveam o femeie azi, mâine poate două, foarte multe relaţii şi mulţi prieteni. Acum, mulţi nu-mi mai sunt aproape. Şi mama mea a rămas uimită când i-am spus că mă pocăiesc. Mi-a şi spus să renunţ fiindcă suntem o familie săracă şi ne va fi greu, dar credinţa a fost mai mare!“, a mai spus Alin.

  • http://bisericalogos.blogspot.com/2012/05/alin-blaine-la-biserica-logos-ploiesti.html
  • ACEST BLOG S-A STERS INTRE TIMP

 

Până la urmă ce înseamnă pocăinţă?

Scriam ieri despre o pantă periculoasă a celor ce vor să fie pocăiţi şi aceasta este ispita de a fi pocăiţi de meserie. Meserie nu în sensul bun al cuvântului ci în sensul alterat de astăzi unde expresia „meseriaş” a căpătat mai degrabă valenţe de ironie, mândrie, slabă calitate şi superficialitate. Voi încerca astăzi să scriu despre ce înseamnă pocăinţa cu adevărat ca alternativă la o pocăinţă exterioară doar. Voi folosi în aceste sens anumite citate deja scrise (că doar nu reinventez roata) şi câteva notări personale că tot se numeşte blogul acesta şi www.pocăitu.ro 🙂

Creştinul pe blogul său Dumnezeu este dragoste spunea bine că : „Din învăţătura Bibliei vedem ca pocăinţa este o condiţie absolut necesara pentru mântuire. De fapt, toţi proorocii din Vechiul Testament, Ioan Botezătorul, Isus și apostolii ne cer să ne pocăim. “De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 4:17 De fapt, în Biblie ni se spune că la începutul credinţei trebuie să fie pocăinţa. Deci e clar că pocăinţa este o condiţie necesară pentru toţi creştinii, indiferent de denominaţiune.

Dar totuşi ce înseamnă pocăinţa?

Găsim trei cuvinte greceşti în Biblie, care se referă cam la acelaşi lucru:

  1. metanoeo = schimbarea minții ( Luca 13:3 )
  2. metanoia = o reală schimbare a minții și a atitudinii față de păcat ( Matei 3:8, Luca 24:47).
  3. metamelomai = regret ca o consecinţă a păcatului ( Matei 27:3 )

Putem spune că pocăinţa este întoarcerea la Dumnezeu, întoarcere însoţită de o căinţa adâncă pentru viaţa trăită în păcat. Întoarcerea sinceră la Dumnezeu este mai mult decât o simplă exteriorizare a regretelor și schimbarea pe moment a comportării. Pocăinţa adevărată presupune “o înnoire a minții” și o schimbare totală a vieţii, pe termen lung. Ea presupune renunţarea la lucrurile care poate ne plac dar, care nu sunt plăcute in ochii lui Dumnezeu. Va trebui sa renunţi la bârfă, la a judeca oamenii, la orice lucru pe care Dumnezeu îl condamnă.

În primele teze pe care le-a publicat, Luther spunea că pocăinţa trebuie să fie un stil de viaţă care n-are nimic de a face cu ritualurile spovedaniei. Pocăinţa adevărată duce la modificarea firii tale până în cele mai mici aspecte.

Pocăinţa adevărată se manifestă vizibil in viaţa ta de zi cu zi, pentru că ea produce o viaţă nouă, total schimbată. Ea acţionează în primul rând la nivelul inimii și apoi produce efecte la nivelul exterior al comportării noastre. Faptul că respecţi nişte legi ( porţi batic, te închini cu mana stângă sau cu mâna dreaptă, etc) fără a avea o adâncă repulsie față de păcat, nu înseamnă absolut nimic. Gândiţi-vă cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul, oare nu aşa trebuie să ajungem si noi?

Primul pas înspre a te pocăi, este acela de a conştientiza, cu adevărat, starea de păcat în care te afli. Cum poţi realiza asta? Biblia ne spune că “prin lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20). Mai exact prin auzirea Cuvântului, prin citirea Cuvântului și autoexaminarea în lumina celor descrise acolo, putem să vedem dacă suntem păcătoşi sau nu. Nu exista păcat mare sau păcat mic, exista păcat si atât.

De aceea sfatul meu, este sa citiţi Biblia și să vă examinaţi în lumina celor scrise acolo. Sunt multe lucruri care nu sunt uşor de înţeles, de aceea este bine să mergeţi la o biserică și să cereţi sfatul unor oameni pregătiţi ( preoţi, pastori, etc). Însă nu luaţi niciodată de bun ce vă spun ei, ci treceţi totul prin filtrul Bibliei, iar dacă ce v-a spus acel om contrazice Biblia, atunci sigur acel om greşeşte.”

Pe de altă parte: „Mulţi înţeleg termenul de pocăinţă ca fiind “întoarcere de la păcat”. Însă aceasta nu este definiţia biblică a pocăinţei. În Biblie cuvântul “pocăinţa” înseamnă “schimbarea minţii”. De asemenea, Biblia ne vorbeşte că pocăinţa autentică va avea ca rezultat schimbarea faptelor (Luca 3:8-14; Faptele Apostolilor 3:19). Faptele Apostolilor 26:20 declară: “Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Definiţia biblică completă a “pocăinţei” este schimbarea minţii care rezultă în schimbarea faptelor. ”( Got Questions Ministries )

Dacă ar fi să vorbim de o atitudine exterioară, de un anumit stil de vestimentaţie, de un anumit cult, de anumite obiceiuri, de anumite daruri, de o anumită vechime fără a vedea o schimbare a minţii faţă de păcat şi ce urăşte Dumnezeu, nu putem vorbi despre pocăinţă. Este adevărat că pocăinţa se vede prin fapte dar faptele pocăinţei sunt diferite de faptele religioase şi Galateni 5:22 în continuare ne lămureşte care sunt acele roade „vrednice” de pocăinţa noastră.

Fapte religioase, obiceiuri religioase, tradiţii religioase au toate culturile şi religiile mai mult sau mai puţin, dar faptele vrednice, faptele care decurg din pocăinţă le au doar cei pocăiţi, doar cei care au mintea schimbată şi transformată de umblarea în părtăşie cu Dumnezeu şi asta nu mai ţine de religii sau culte neapărat ci de relaţia personală cu Dumnezeu.

Doamne te rog să mă ajuţi ca să fiu un pocăit real, autentic şi faptele mele să mărturisească asta.

Unde duce adevărata pocăinţă?  

 

pocaintaHarul cel iubitor de oameni al lui Dumnezeu, deşi este unul, lucrează în felurite chipuri în cei credincioşi. Celor începători pe calea pocăinţei, care nu şi-au lepădat patimile, lucrează îmbărbătându-i, ca să nu se împuţineze cu sufletul şi să dea înapoi. Celor ce au sporit şi se nevoiesc cu osârdie, îşi face simţită prezenţa din vreme în vreme şi îi întăreşte în iubirea de osteneală. Celor ce au înaintat în lucrarea „făptuitoare” şi au îmblânzit simţurile, despărţindu-le de patimi, le dăruieşte dumnezeiasca iluminare. Celor care îşi păzesc cu acribie simţurile de robia a ceea ce este iraţional şi pătimaş, le sporeşte luminarea minţii, stăpâneşte peste înţelesuri şi naşte hotărâri raţionale şi plăcute lui Dumnezeu.

Taina cea de negrăit şi cutremurătoare – pentru raţiune -, după Părinţii noştri, este următoarea: Atunci când mintea prin pază a îmblânzit şi a supus simţurile în faţa pornirilor şi mişcărilor iraţionale, încât să se odihnească în ea „cuvântul duhului vieţii”, harul se pune sub stăpânirea minţii şi se unesc aceste două stihii desăvârşite, care formează omul desăvârşit.

În pocăinţa completă (întreagă), când „ceea ce este muritor a fost înghiţit de viaţă” şi mintea împreună cu harul vor pecetlui învierea, începe simţirea cea mai presus de fire şi încredinţarea; începe astfel slujirea făptuitoare a plinătăţii (pleromei) Bisericii.

Chiar dacă harul este unul, se împarte în multe moduri în organele sale – sufletele sfinţite – şi se dă „fiecăruia după măsura darului” (Efeseni 4,7). Unuia îi dă înţelepciune, altuia cunoaşterea şi teologia, altuia proorocia, altuia tămăduirile, altuia slujirea potrivit cu nevoile, pentru constituirea plinătăţii Bisericii. Exact aceasta este ceea ce nu numai „în vremea aceea”, ci şi astăzi este valabil, adică faptul de a se prelungi promisiunea Domnului nostru, că nu ne va lăsa singuri niciodată.

Aceste stări, care sunt o formă de propăşire în cei ce ţin acribia conştiinţei lor, sunt permanente, dar nu sunt controlate de cei ce le pătimesc, „ca să se învedereze că puterea covârşitoare este de la Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Corinteni 4,7). Unora li se dăruieşte „încredinţare” de câte ori harul găseşte că este potrivit. Şi aceasta iarăşi nu este controlat de către cel ce pătimeşte, când, cum şi cât. De obicei însă acestea le provoacă rugăciunea, şi iarăşi nu când voieşte „cel ce cere”, oricât ar căuta aceasta.

Lucrările harului niciodată nu sunt controlate în chip absolut de către om, oricât le-ar căuta, pentru că atotmântuitoarele hotare ale proniei lui Dumnezeu sunt aproape neschimbabile. Avem dreptul de a căuta şi de a cere, dar nu acela de a porunci. Voia dumnezeiască cea după binevoire este mântuirea sufletului, şi dacă aceasta este împiedicată de vreo anumită „mângâiere”, nu este îndeplinită niciodată.

Pocainta inseamnă intoarcere la Dumnezeu!

Pocainta! Pocait!  Iată, două cuvinte destul de greșit înțelese în societatea românească. De cele mai multe ori, acești termeni sunt asociați cu o anumită grupare de creștini, așa-numiții „pocaiti”. Cam asta este tot ce cunosc foarte mulți oameni despre pocaintă. Dar, ce este „pocăința” cu adevărat? Luați-vă răgazul, preț de 5 minute, să descoperim adevărata semnificație a pocaintei:

  1. Pocainta înseamnă întoarcere la Dumnezeu. Nu este vorba despre o anumită confesiune creștină, sau despre ”etichete” pe care ni le punem unii altora – pocainta este o întoarcere la Dumnezeu. Biblia ne spune că toți oamenii sunt păcătoși (Romani 3:23), iar păcatul îl plasează pe om într-o stare de răzvrătire față de Dumnezeu. Practic, omul se revoltă împotriva voii și a poruncilor lui Dumnezeu, își ignoră conștiința, își urmează propriile pofte ale inimii, sfidând faptul că Dumnezeu vede totul. Pe scurt, păcatul îl face pe om să fie propriul stăpân, batjocorind în același timp stăpânirea lui Dumnezeu. Ei bine, pocainta înseamnă exact reversul: omul recunoaște că Singurul stăpân este Dumnezeu, își recunoaște răzvrătirea sa, o regretă, se întoarce cu umilință spre Dumnezeu cerând iertare pentru păcatele sale și pornește pe un drum nou: un drum al ascultării de Dumnezeu, al cunoașterii voinței divine, al supunerii și al părăsirii păcatului. Exact acest lucru l-au făcut credincioșii din cetatea antică, Tesalonic: „…cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat…” (1 Tesaloniceni 1:9). Același lucru trebuie să îl facem și noi.
  1. Pocainta are roadele ei. Nu este suficient „să spunem cu gura” că ne-am întors la Dumnezeu. Acest lucru trebuie să se vadă printr-o viață nouă, o viață transformată. La fel cum un pom rodește după soiul său, tot astfel, acolo unde există adevărata pocăință vom avea și roade specifice. Să dăm câteva exemple (lista poate continua): „Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efeseni 4:28-32). Este vital, să nu ne înșelăm singuri! Să verificăm dacă avem asemenea roade ale pocăinței în viața noastră.
  1. Pocainta este poruncită de Domnul IsusAcum că înțelegem ce înseamnă pocainta, poate ni se pare greu și vom fi tentați să spunem: „nu este pentru mine!” Atenție, însă, pocainta este o poruncă, iar Cel ce ne cere pocăința este însuși Domnul Isus Hristos: El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1:15). Oricine refuză pocainta va avea parte de chinul cel veșnic, de iad.
  1. Pocainta este dăruită de Dumnezeu. Aici este o veste bună! Deși, pe de o parte, Dumnezeu ne poruncește să ne pocăim, pe de altă parte, tot El ne dăruiește pocainta. Pocainta reală este o minune, iar dacă ne dorim cu adevărat să ne pocăim trebuie să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciune să ne-o ofere. Dacă ne dorim cu adevărat pocainta, Dumnezeu ne-o va da („Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa… ” cf. Faptele Apostolilor 11:18b). Întrebarea este, îți dorești tu cu adevărat pocăința?
  1. Pocainta este urmată de botez. Sfânta Scriptură plasează botezul după actul pocăinței personale: „Pocăiți-va , le-a zis Petru, și fiecare din voi să fie botezat.” (Faptele Apostolilor 2:38). Prin botez ne mărturisim în mod public pocainta și credința, la fel cum fac și alți „pocăiți”. De ce este nevoie de acest lucru? Fiindcă pocainta înseamnă un moment decisiv în viața noastră, dar este și un Altfel spus, pocainta durează toată viața. Trebuie să continuăm să creștem în ceea ce am început, iar în acest punct ajutorul altor pocăiți este foarte important. Ne ajutăm unii pe alții pe calea credinței. Ne ajutăm în mod reciproc să creștem în ascultarea noastră de Dumnezeu.

Dragul meu cititor, îmi doresc ca Dumnezeu să-ți dăruiască și ție adevărata pocainta. Cere-o de la Dumnezeu, chiar acum! Dacă deja te-ai pocăit, perseverează pe acest drum!

 

Pastor, Costel Ghioancă

 

 

 

Principiile pocăinţei adevărate

Învăţături ale preşedinţilor Bisericii Ezra Taft Benson

„Cei care plătiţi preţul cerut de pocăinţa adevărată aveţi o promisiune sigură. Puteţi fi curaţi din nou. Disperarea poate să dispară. Pacea dulce a iertării se va revărsa în vieţile dumneavoastră.”

Din viaţa lui Ezra Taft Benson

În prima sa cuvântare adresată în calitate de preşedinte al Bisericii în cadrul unei conferinţe generale, preşedintele Ezra Taft Benson a declarat: „În timp ce căutam îndrumarea Domnului, mi-a fost revelată din nou în mintea şi inima mea declaraţia Domnului: «Nu vorbiţi decât despre pocăinţă către această generaţie» (D&L 6:911:9). Aceasta este o temă abordată de către fiecare profet din zilele din urmă”1.

Chiar şi înainte de a fi chemat ca preşedinte al Bisericii, preşedintele Benson a făcut din pocăinţă un subiect important al slujirii sale. El fusese sfătuit să facă acest lucru de către George Albert Smith care era în acea vreme preşedintele Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. Într-o scrisoare, scrisă nu la mult timp după chemarea ca apostol a preşedintelui Benson, preşedintele Smith a spus: „Misiunea ta de acum înainte este să găseşti căi şi mijloace pentru a răspândi adevărul şi avertiza oamenii cu care intri în contact, în cel mai amabil mod cu putinţă, că pocăinţa va fi singurul panaceu pentru bolile acestei lumi”2.

Preşedintele Benson a îndeplinit cu credinţă această însărcinare în timp ce a propovăduit Evanghelia în lume. El ne-a învăţat că „este mai bine să te pregăteşti şi să previi decât să repari şi să te pocăieşti”3. Dar el a remarcat, de asemenea, că „noi, toţi, avem nevoie să ne pocăim”4. A subliniat importanţa „marii schimbări” în inimă care însoţeşte pocăinţa (vezi Alma 5:12–14) şi a explicat rolul Salvatorului în producerea unei astfel de schimbări:

„Domnul lucrează din interior spre exterior. Lumea lucrează din exterior spre interior. Lumea vrea să scoată oamenii din nefericire. Hristos scoate nefericirea din oameni şi, apoi, ei se scot singuri din nefericire. Lumea vrea să modeleze oamenii schimbându-le condiţiile. Hristos schimbă oamenii care, apoi, îşi schimbă condiţiile. Lumea vrea să modeleze comportamentul uman, dar Hristos poate schimba natura umană…

Da, Hristos schimbă oamenii iar oamenii schimbaţi pot schimba lumea”5.

Domnul a spus: „Harul Meu este destul pentru toţi oamenii care se umilesc în faţa Mea” (Eter 12:27).

 

Învăţături ale lui Ezra Taft Benson

1

Pentru a ne pocăi cu adevărat, trebuie mai întâi să înţelegem că planul Evangheliei este planul fericirii.

Calitatea de membru al Bisericii înseamnă, în sensul uzual al expresiei, că o persoană îşi are numele înregistrat în mod oficial în înregistrările calităţii de membru ale Bisericii…

Dar Domnul defineşte un membru al împărăţiei Sale într-un mod cu totul diferit. În anul 1828, El a spus prin intermediul profetului Joseph Smith: „Iată, aceasta este doctrina Mea – oricine se pocăieşte şi vine la Mine, acela este Biserica Mea” (D&L 10:67; caractere cursive adăugate). Pentru Cel a Cărui este această Biserică, a fi membru înseamnă mai mult decât a fi pur şi simplu un membru înregistrat.

De aceea, aş dori să prezint concepte importante pe care trebuie să le înţelegem şi să le punem în practică dacă dorim cu adevărat să ne pocăim şi să venim la Domnul.

Una dintre metodele de inducere în eroare cel mai des folosite de Satana este ideea că poruncile lui Dumnezeu sunt menite să restricţioneze libertatea şi să limiteze fericirea. Persoanele tinere, mai ales, simt uneori că standardele Domnului sunt precum gardurile şi lanţurile, interzicându-le accesul la acele activităţi care par a fi cele mai plăcute în viaţă. Dar adevărul este total opus. Planul Evangheliei este acel plan prin care oamenii sunt aduşi la o plenitudine a bucuriei. Acesta este primul concept pe care doresc să-l subliniez. Principiile Evangheliei sunt paşi şi îndrumări care ne vor ajuta să găsim adevărata fericire şi bucurie.

Înţelegerea acestui concept l-a făcut pe psalmist să exclame: „Cât de mult iubesc Legea Ta!… Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei… Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pentru cărarea mea… Învăţăturile Tale sunt moştenirea mea de veci, căci ele sunt bucuria inimii mele” (Psalmii 119:97–98, 105, 111).

Dacă dorim să ne pocăim cu adevărat şi să venim la El, astfel încât să fim numiţi membri ai Bisericii Sale, primul şi cel mai important lucru este să înţelegem acest adevăr etern – planul Evangheliei este acel plan al fericirii. Ticăloşia niciodată nu ne-a adus, nu ne aduce şi nu ne va aduce fericire [vezi Alma 41:10]. Încălcarea legilor lui Dumnezeu aduce numai nefericire, sclavie şi întuneric.6

2

Credinţa în Isus Hristos precede adevărata pocăinţă.

Un al doilea concept pe care este important să-l înţelegem este relaţia dintre pocăinţă şi principiul credinţei. Pocăinţa este al doilea principiu fundamental al Evangheliei. Primul este credinţa în Domnul Isus Hristos. De ce este aşa? De ce trebuie ca această credinţă în Domnul să preceadă pocăinţa adevărată?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să înţelegem un lucru cu privire la sacrificiul ispăşitor al Învăţătorului. Lehi a propovăduit că „un trup… poate să locuiască în prezenţa lui Dumnezeu decât prin meritele şi mila şi harul lui Mesia cel Sfânt” (2 Nefi 2:8). Chiar şi cel mai drept şi neîntinat om nu se poate salva doar prin meritele sale, pentru că, aşa cum ne spune apostolul Pavel, „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23).

Dacă nu ar fi viaţa perfectă, fără de păcat a Salvatorului, pe care Şi-a dat-o de bunăvoie pentru noi, nu ar putea fi iertarea păcatelor.

Ca urmare, pocăinţa înseamnă mai mult decât o simplă schimbare a comportamentului. Mulţi bărbaţi şi multe femei din lume dau dovadă de o mare putere a voinţei şi de autodisciplină biruind obiceiurile rele şi slăbiciunile trupului. Totuşi, în acelaşi timp, ei nu se gândesc deloc la Învăţător, uneori respingând-L în mod deschis. Astfel de schimbări ale comportamentului, chiar dacă în direcţie bună, nu constituie pocăinţă adevărată.

Credinţa în Domnul Isus Hristos este temelia pe care trebuie clădită pocăinţa sinceră şi profundă. Dacă noi căutăm cu adevărat să înlăturăm păcatul, trebuie întâi să privim către El care este Urzitorul mântuirii noastre.7

3

Pocăinţa implică o schimbare mare în inimă.

Al treilea principiu pe care este important să-l înţelegem dacă dorim să fim membri adevăraţi ai Bisericii este că pocăinţa implică nu numai o schimbare a faptelor, ci şi o schimbare în inimă.

Când regele Beniamin a încheiat remarcabila sa cuvântare în ţara Zarahemla, toţi oamenii au strigat într-un glas că ei credeau cuvintele sale. Ei au ştiut cu certitudine că promisiunile sale privind mântuirea erau adevărate, pentru că, spuneau ei: „Spiritul Domnului cel Atotputernic… a lucrat o schimbare mare în noi sau în inimile noastre, pentru că [observaţi această afirmaţie] nu mai avem înclinare să facem rău, ci să facem bine neîncetat” (Mosia 5:2).8

Se pot produce schimbări în inima omului? Desigur! Se întâmplă în fiecare zi în măreaţa muncă misionară a Bisericii. Este unul dintre cele mai răspândite dintre miracolele prezente ale lui Hristos. Dacă nu vi s-a întâmplat – trebuie să vi se întâmple.

Domnul nostru i-a spus lui Nicodim că „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3)…

Alma declară: „Iar Domnul mi-a spus: Nu te minuna că toată omenirea, da, bărbaţi şi femei, toate naţiunile, neamurile, limbile şi popoarele trebuie să se nască din nou; da, să se nască din Dumnezeu, să se schimbe din starea lor carnală şi decăzută la o stare de dreptate, fiind mântuiţi de Dumnezeu, devenind fiii şi fiicele lui;

Şi astfel ei devin fiinţe noi; şi dacă ei nu fac aceasta, atunci ei nu pot în niciun fel să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (Mosia 27:25–26)…

În al patrulea capitol din Alma se descrie o perioadă din istoria nefită în care „Biserica a început să decadă din progresul ei” (Alma 4:10). În faţa acestei situaţii, Alma a renunţat la funcţia sa de judecător-şef al guvernului „şi s-a dedicat cu totul treburilor marii preoţii”, responsabilitate care îi revenea (Alma 4:20).

El a depus o „mărturie pură” împotriva oamenilor (Alma 4:19) şi, în capitolul cinci din Alma, el adresează peste patruzeci de întrebări esenţiale. Vorbind deschis membrilor Bisericii, el a declarat: „Vă întreb pe voi, fraţii mei din Biserică, v-aţi născut voi spiritual din Dumnezeu? Aţi primit voi imaginea Lui în înfăţişarea voastră? Aţi simţit voi această măreaţă schimbare în inimile voastre?” (Alma 5:14).

El a spus în continuare: „Dacă voi aţi simţit o schimbare în inima voastră şi dacă aţi simţit dorinţa să cântaţi cântecul iubirii mântuitoare, vreau să vă întreb, puteţi să simţiţi astfel acum?” (Alma 5:26).

Nu ar progresa considerabil Biserica astăzi dacă numărul celor renăscuţi spiritual ar creşte? Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla în căminele noastre? Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă un număr tot mai mare de exemplare ale Cărţii lui Mormon s-ar afla în mâinile unui număr tot mai mare de misionari care ştiu cum s-o folosească şi care au fost născuţi din Dumnezeu? Când se va întâmpla acest lucru, noi vom obţine recolta bogată de suflete pe care a promis-o Domnul. „Născut din Dumnezeu” a fost Alma care, ca misionar, a putut să predice cuvântul pentru ca mulţi alţii să fie, de asemenea, născuţi din Dumnezeu (vezi Alma 36:23–26).9

 

Prin pocăinţă, Alma cel Tânăr a simţit o schimbare miraculoasă în inimă.

Când trecem prin această mare schimbare, care se produce numai prin credinţă în Isus Hristos şi prin acţiunea Spiritului asupra noastră, este ca şi cum am deveni o persoană nouă. De aceea, schimbarea este asemănată cu o naştere din nou. Mii dintre dumneavoastră au trăit experienţa aceste schimbări. Aţi renunţat la viaţa în păcat, uneori un păcat adânc înrădăcinat şi agresiv, şi, folosindu-vă în vieţile voastre de sângele vărsat de Hristos, aţi devenit curaţi. Nu mai aveţi dorinţa de a vă întoarce la vechile dumneavoastră căi. Sunteţi în fapt o persoană nouă. Aceasta se înţelege prin schimbare în inimă.10

4

Întristarea după voia lui Dumnezeu duce la pocăinţă adevărată.

Al patrulea concept pe care aş dori să-l subliniez este ceea ce scripturile numesc „întristarea după voia lui Dumnezeu” pentru păcatele noastre. Nu este un lucru neobişnuit să găseşti bărbaţi şi femei în lume care au remuşcări pentru greşelile pe care le fac. Uneori, aceasta se întâmplă pentru că faptele lor le-au adus lor sau celor dragi o mare întristare şi nefericire. Alteori, întristarea lor este cauzată de faptul că sunt prinşi şi pedepsiţi pentru faptele lor. Aceste sentimente lumeşti nu constituie „întristare după voia lui Dumnezeu”…

În ultimele zile ale naţiunii nefite, Mormon a spus despre oamenii săi: „Întristarea lor nu era pentru pocăinţă datorită bunătăţii lui Dumnezeu; ci era mai degrabă întristarea celui osândit, pentru că Domnul nu permitea întotdeauna ca ei să ia fericirea în păcat.

Şi ei nu au venit la Isus cu inimile frânte şi cu spiritele smerite, ci L-au blestemat pe Dumnezeu şi au dorit să moară” (Mormon 2:13–14).

În emisfera estică, apostolul Pavel a lucrat printre oamenii din Corint. După ce au sosit veşti că printre sfinţi existau probleme grave, inclusiv imoralitatea (vezi1 Corinteni 5:1), Pavel a scris o scrisoare în care îi dojenea cu asprime. Oamenii au răspuns adoptând atitudinea necesară şi, evident, problemele au fost corectate, pentru că, în cea de a doua epistolă a sa către ei, Pavel a scris: „Acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu…

Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moarte” (2 Corinteni 7:9–10).

În ambele scripturi, întristarea după voia lui Dumnezeu este definită ca o întristare care ne conduce spre pocăinţă.

Întristarea după voia lui Dumnezeu este un dar al Spiritului. Este o înţelegere profundă a faptului că acţiunile noastre L-au ofensat pe Tatăl şi Dumnezeul nostru. Este conştientizarea clară şi profundă că purtarea noastră L-a făcut pe Salvator, pe El care nu a cunoscut păcatul, pe El cel mai mare dintre toţi, să îndure agonia şi suferinţa. Păcatele noastre L-au făcut să sângereze prin fiecare por. Această suferinţă mentală şi spirituală foarte reală este ceea ce scripturile numesc a avea „o inimă frântă şi un spirit smerit” (vezi 3 Nefi 9:20Moroni 6:2D&L 20:3759:8; Psalmii 34:18; 51:17; Isaia 57:15). Un astfel de spirit este condiţia absolut necesară pentru o pocăinţă adevărată.11

5

Tatăl Ceresc şi Isus Hristos sunt nerăbdători să ne vadă schimbându-ne vieţile şi Ei ne vor ajuta.

Principiul următor pe care doresc să-l discut este acesta: Nimeni nu poate fi mai nerăbdător decât Tatăl şi Salvatorul să ne vadă schimbându-ne vieţile. În cartea Apocalipsa, Salvatorul ne face o invitaţie cu o semnificaţie profundă şi puternică. El spune: „Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el” (Apocalipsa 3:20). Observaţi că El nu spune: „Eu stau la uşă şi aştept ca voi să bateţi”. El cheamă, face semne, ne cere ca noi, pur şi simplu, să ne deschidem inimile şi să-L lăsăm să intre.

În deosebita predică despre credinţă a lui Moroni, principiul este şi mai clar propovăduit. Domnul i-a spus: „Dacă oamenii vin la Mine, Eu le voi arăta slăbiciunea lor. Eu le dau oamenilor slăbiciune pentru ca ei să fie umili; iar harul Meu este destul pentru toţi oamenii”. Nu contează ce ne lipseşte sau care ne este slăbiciunea ori care ne-ar putea fi deficienţele. Darurile şi puterile Sale sunt suficiente pentru a le birui pe toate.

Moroni continuă cu aceste cuvinte ale Domnului: „Iar harul Meu este destul pentru toţi oamenii care se umilesc în faţa Mea; căci dacă ei se umilesc în faţa Mea şi au credinţă în Mine, atunci Eu voi face ca lucrurile slabe să devină puternice pentru ei” (Eter 12:27; caractere cursive adăugate).

Ce promisiune minunată ne face Domnul! Însăşi sursa necazurilor noastre poate fi schimbată, adaptată şi transformată în tărie şi sursă de putere. Această promisiune este repetată într-o formă sau alta în multe alte scripturi. Isaia a spus: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin” (Isaia 40:29). Domnul i-a spus lui Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). În Doctrină şi legăminte citim: „Acela care tremură sub puterea Mea va fi întărit şi va aduce fructele preaslăvirii şi ale înţelepciunii” (D&L 52:17; vezi, de asemenea, 1 Nefi 17:32 Nefi 3:13D&L 1:28133:58–59).12

Una dintre cele mai eficiente strategii pe care le foloseşte Satana cu cei care se complac în păcat este să le şoptească la ureche că nu sunt demni să preaslăvească. El vă va spune că Tatăl Ceresc este atât de supărat pe dumneavoastră, încât El nu vă va asculta niciodată rugăciunile. Aceasta este o minciună şi el o spune pentru a vă înşela. Puterea păcatului este mare. Dacă vrem să ne eliberăm de ea, mai ales de păcatele grave, trebuie să avem o putere mai mare decât cea personală.

Nimeni nu este mai nerăbdător decât Tatăl dumneavoastră Ceresc să vă ajute să scăpaţi de păcat. Mergeţi la El. Recunoaşteţi-vă păcatul, mărturisiţi-vă ruşinea şi vina şi, apoi, rugaţi-L să vă ajute. El are puterea de a vă ajuta să triumfaţi.13

Fraţi şi surori, trebuie să spunem Domnului păcatele noastre în spiritul pocăinţei umile şi întristate. Trebuie să-L rugăm să ne dea putere să le învingem. Promisiunile se vor împlini cu siguranţă. El ne va ajuta. Noi vom găsi puterea de a ne schimba vieţile.14

6

Nu trebuie să ne pierdem speranţa în timp ce căutăm să devenim asemănători lui Hristos.

Al şaselea şi ultimul principiu al procesului de pocăinţă despre care doresc să vorbesc este acela că trebuie să avem grijă ca, în timp ce căutăm să devenim din ce în ce mai asemănători lui Dumnezeu, să nu ne descurajăm şi să nu pierdem speranţa. Să devii asemănător lui Hristos este un proces ce durează întreaga viaţă şi, foarte adesea, implică o creştere şi schimbare care sunt lente, aproape imperceptibile. Scripturile consemnează relatări impresionante despre oameni ale căror vieţi s-au schimbat radical, într-o clipă: Alma cel Tânăr, Pavel pe drumul către Damasc, Enos rugându-se până noaptea târziu, regele Lamoni. Aceste exemple uimitoare privind puterea de a-i schimba chiar şi pe aceia cufundaţi în păcat dau încredere în faptul că ispăşirea poate avea efect chiar şi asupra celor aflaţi în cea mai adâncă disperare.

Dar trebuie să fim atenţi când discutăm despre acele exemple remarcabile. Deşi ele sunt reale şi puternice, ele reprezintă excepţia, nu regula. Pentru fiecare Pavel, pentru fiecare Enos şi pentru fiecare rege Lamoni, există sute şi mii de oameni pentru care procesul pocăinţei este mult mai puţin vizibil, mult mai imperceptibil. Zi după zi, ei se apropie mai mult de Domnul, înţelegând puţin că ei clădesc o viaţă asemănătoare cu a lui Dumnezeu. Ei trăiesc, în linişte, vieţi în care predomină bunătatea, slujirea şi dedicarea. Ei sunt precum lamaniţii despre care Domnul a spus că „au fost botezaţi cu foc şi cu Duhul Sfânt, iar ei nu au ştiut aceasta” (3 Nefi 9:20; litere cursive adăugate).

Nu trebuie să ne pierdem speranţa. Speranţa este o ancoră a sufletelor omeneşti. Satana doreşte ca noi să aruncăm această ancoră. În acest fel, el poate descuraja şi ne poate determina să capitulăm. Dar noi nu trebuie să ne pierdem speranţa. Domnului Îi place fiecare efort, chiar şi cele cotidiene, mărunte, prin care ne străduim să fim mai asemănători Lui. Deşi am putea constata că mai avem mult de mers pe calea către perfecţiune, nu trebuie să ne pierdem speranţa.15

Cei care plătiţi preţul cerut de pocăinţa adevărată aveţi o promisiune sigură. Puteţi fi curaţi din nou. Disperarea poate să dispară. Pacea dulce a iertării se va revărsa în vieţile dumneavoastră.

Cuvintele pe care Domnul le-a transmis prin Isaia sunt adevărate: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18).

Şi în această dispensaţie, Domnul a vorbit la fel de limpede când a spus: „Iată, acela care s-a pocăit de păcatele lui este iertat şi Eu, Domnul, nu-Mi mai amintesc de ele” (D&L 58:42).16

 

„Pocăinţa adevărată se bazează pe credinţa în Domnul Isus Hristos şi decurge din aceasta. Nu există o altă cale.”

Eu sper ca noi să nu trăim în trecut. Oamenii care trăiesc în trecut nu prea au viitor. Avem tendinţa să ne plângem pierderile, hotărârile pe care le-am luat şi care, privite retrospectiv, au fost probabil hotărâri greşite. Avem tendinţa să avem sentimente neplăcute cu privire la circumstanţele în care ne aflăm, gândind că ele ar fi putut fi mai bune dacă noi am fi luat hotărâri diferite. Ne putem folosi de experienţa trecutului. Dar să nu ne petrecem timpul îngrijorându-ne cu privire la hotărâri care au fost luate, greşeli care au fost făcute. Să trăim în prezent şi în viitor.17

Preaiubiţii mei fraţi şi surori, în timp ce căutăm să fim demni de a fi membri ai Bisericii lui Hristos – membri în sensul în care foloseşte El acest termen, membri care se pocăiesc şi vin la El – să ne amintim aceste şase principii. Primul, Evanghelia este planul fericirii întocmit de Domnul şi pocăinţa este menită să ne aducă bucurie. Al doilea, pocăinţa adevărată se bazează pe credinţa în Domnul Isus Hristos şi decurge din aceasta. Nu există o altă cale. Al treilea, pocăinţa adevărată implică o schimbare în inimă şi nu numai o schimbare a comportamentului. Al patrulea, o parte a acestei schimbări mari în inimă înseamnă să simţim o întristare după voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Aceasta este ceea ce se înţelege printr-o inimă frântă şi un spirit smerit. Al cincilea, darurile lui Dumnezeu sunt suficiente pentru a ne ajuta să înfrângem toate păcatele şi slăbiciunile, dacă nu facem decât să-I cerem ajutorul. De asemenea, trebuie să ne aducem aminte că pocăinţa, în cele mai multe cazuri, nu implică schimbări senzaţionale sau radicale, ci o înaintare pas cu pas, fermă şi permanentă către devenirea ca Dumnezeu.

Dacă ne vom strădui să integrăm aceste principii în vieţile noastre şi să le punem în practică în fiecare zi, vom deveni demni să fim mai mult decât membri înregistraţi ai Bisericii lui Isus Hristos. În calitate de membri adevăraţi, avem dreptul să beneficiem de promisiunea Sa: „Pe oricine care este din Biserica Mea şi îndură până la sfârşit în Biserica Mea, pe acela îl voi stabili pe stânca Mea şi porţile iadului nu îl voi birui” (D&L 10:69).

Rugăciunea mea este ca noi toţi să câştigăm această promisiune spre folosul nostru.18

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

  • Preşedintele Benson a spus că, pentru a ne pocăi cu adevărat, trebuie, întâi, să înţelegem că „planul Evangheliei este acel plan al fericirii” şi că ticăloşia „niciodată… nu ne va aduce fericire” (secţiunea 1). De ce credeţi că înţelegerea acestui lucru este esenţială în procesul pocăinţei?

  • De ce schimbarea comportamentului nu este suficientă în eforturile noastre de a ne pocăi? (Vezi secţiunea 2.) De ce credeţi că trebuie să privim spre Isus Hristos pentru a ne pocăi cu adevărat?

  • În ce feluri aţi simţit o „mare schimbare în inimă” aşa cum s-a explicat în secţiunea 3? Ce putem face pentru a-i ajuta pe alţii să trăiască această schimbare?

  • În ce fel se deosebeşte „întristarea după voia lui Dumnezeu” de regretul pe care îl simt unii oameni când au făcut ceva greşit? (Vezi secţiunea 4.) Cum ar putea folosi un părinte sau un episcop învăţăturile din secţiunea 4 pentru a ajuta pe cineva care are nevoie să se pocăiască?

  • Care sunt învăţăturile din secţiunea 5 care consideraţi că aduc alinare în mod deosebit? De ce vă aduc dumneavoastră alinare aceste învăţături?

  • Depunând mărturie despre puterea ispăşirii Salvatorului, preşedintele Benson a spus: „Nu trebuie să ne pierdem speranţa” (secţiunea 6). Ce adevăruri cu privire la ispăşire, prezentate în secţiunea 6, consideraţi că vă oferă speranţă?

Scripturi suplimentare

Luca 15:11–32; Mosia 4:10–1226:30–31Alma 34:17–183 Nefi 27:19–20D&L 18:10–1619:15–19

Ajutor pentru predare

„Grija dumneavoastră principală trebuie să fie ajutarea celorlalţi să înveţe Evanghelia, nu să faceţi o prezentare impresionantă. Aceasta include să le oferiţi cursanţilor şanse de a-şi preda unul celuilalt” (Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 64).

Pocăinţa adevărată şi pocăinţa falsă

 

 

Există în Biblie câteva exemple de omeni care au încercat să se pocăiască, dar nu au primit iertare din partea lui Dumnezeu. Au plâns, s-au întristat, şi-au mărturisit păcatul, dar nu au fost iertaţi.

5. Citeşte despre pocăinţa arătată de Faraon, de Balaam, de Esau şi de Iuda. Care este elementul comun al acestor experienţe, în ce priveşte pocăinţa şi/sau mărturisirea păcatului? Exodul 12:29-32; Numeri 22:32-35; Evrei 12:17; Matei 27:4.

Exodul 12

29. La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor.
30. Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.
31. În aceeaşi noapte faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi Domnului, cum aţi zis.
32. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă.”

Numeri 22

32. Îngerul Domnului i-a zis: „Pentru ce ţi-ai bătut măgăriţa de trei ori? Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare, înaintea Mea.
33. Măgăriţa M-a văzut şi s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aş fi omorât, iar pe ea aş fi lăsat-o vie.”
34. Balaam a zis Îngerului Domnului: „Am păcătuit, căci nu ştiam că Te-ai aşezat înaintea mea în drum; şi acum, dacă nu găseşti că e bine ce fac eu, mă voi întoarce.”
35. Îngerul Domnului a zis lui Balaam: „Du-te cu oamenii aceştia; dar să spui numai cuvintele pe care ţi le voi spune Eu.” Şi Balaam a plecat înainte cu căpeteniile lui Balac.

Evrei 12

17. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.

Matei 27

4. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

În Evrei 12:17, apare o afirmaţie foarte interesantă: Esau s-a căit „când a vrut să capete binecuvântarea”. La fel ca în cazul lui Faraon, al lui Balaam şi al lui Iuda, inima lui Esau nu s-a frânt de durere pentru suferinţa adusă familiei sale sau inimii lui Dumnezeu din cauza păcatului său. Pe el nu-l interesa decât să îşi recapete dreptul de întâi născut. Singurul lui regret era că nu primise ceea ce considera că i se cuvenea. Motivaţiile sale nu erau curate. Nu simţea durere decât faţă de sine însuşi. Înţelegem de aici că pocăinţa falsă este urmarea faptului că ne preocupă consecinţele păcatului, nu păcatul în sine.

Există un principiu dumnezeiesc care spune că vei culege ce ai semănat. Nu încape îndoială că păcatul are consecinţe dezastruoase, însă omul care se pocăieşte nu este frământat de rezultatele negative ale păcatului, ci de ruşinea şi de mâhnirea pe care I le-a produs lui Dumnezeu.

Pocăinţa are cel puţin trei trăsături distinctive: (1) regretul că L-am întristat pe Dumnezeu prin păcat – ne doare că L-am rănit pe Acela care ne iubeşte atât de mult; (2) mărturisirea onestă şi concretă a păcatului comis – omul care se pocăieşte în mod real nu îşi scuză comportamentul greşit, nu dă vina pe altcineva, ci îşi asumă responsabilitatea pentru faptele săvârşite; (3) decizia de a se lăsa de păcat – pocăinţa adevărată este în mod obligatoriu însoţită de schimbarea corespunzătoare a vieţii.

De cealaltă parte, pocăinţa falsă aşază în centrul preocupărilor eul şi consecinţele păcatului. Omul este cuprins de un sentiment puternic de întristare din cauza urmărilor negative ale păcatului său. El invocă diverse pretexte, aruncă vina asupra altcuiva şi nu ia în calcul schimbarea conduitei  decât dacă are ceva de câştigat de aici.

*******

STUDIUL BIBLIEI 

Iov 42

1. Iov a răspuns Domnului şi a zis:
2. „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.” –
3. „Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” – „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep.” –
4. „Ascultă-Mă şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” –
5. „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”
7. După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.
8. Luaţi acum şapte viţei şi şapte berbeci, duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi o ardere de tot pentru voi. Robul Meu Iov să se roage pentru voi, şi numai în vederea lui nu vă voi face după nebunia voastră; căci n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.”
9. Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama s-au dus şi au făcut cum le spusese Domnul. Şi Domnul a ascultat rugăciunea lui Iov.
10. Domnul a adus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat Iov pentru prietenii săi. Şi Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese.
11. Fraţii, surorile şi vechii prieteni ai lui Iov au venit toţi să-l vadă şi au mâncat cu el în casă. L-au plâns şi l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el, şi fiecare i-a dat un chesita şi un inel de aur.
12. În cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvântări decât primise în cei dintâi. A avut paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de măgăriţe.
13. A avut şapte fii şi trei fete;
14. celei dintâi i-a pus numele Iemima, celei de-a doua Cheţia şi celei de-a treia Cheren-Hapuc.
15. În toată ţara nu erau femei aşa de frumoase ca fetele lui Iov. Tatăl lor le-a dat o parte de moştenire printre fraţii lor.
16. Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam.
17. Şi Iov a murit bătrân şi sătul de zile.

Adevărata pocăinţă înseamnă TU şi Dumnezeu

În aparenţe toţi suntem pocăiţi şi ne arătăm o faţă smerită celor din jur. Defapt arătăm lumii ceea ce ei îşi doresc ei să vadă la noi. Dar mă întreb dacă Îi arătăm lui Dumnezeu prin viaţa noastră ceea ce ar dori El să vadă? Am stat mult şi m-am gândit ce înseamnă a fii pocăit cu adevărat? Şi mi-am dat seama că pocăinţa nu se consumă în biserică la programe religioase sau postând în societate o figură de smeriţi. Adevărata pocăinţă e atunci când eşti doar TU şi Dumnezeu. Singur într-o cameră, tu şi gîndurile tale, tu şi gesturile tale, tu şi pornirile tale. Doar tu într-un loc ascuns de ochii oamenilor. Doar tu cu tine. Aici îţi dai examenul de adevărată pocăinţă. Şi ce faci tu atunci când eşti singur? Poate fumezi o ţigare crezând că nimeni nu te vede. Poate te uiţi la un film murdar. Poate ai alte obiceiuri şi îndeletniciri de care nu ai vrea să afle nimeni niciodată. Aici e adevărata ta pocăinţă. Cum eşti şi cum te porţi atunci când nu te vede nimeni?

Ce faci şi ce gândeşti atunci când stai departe de ochii lumii? Aici te poţi verifica dacă trăieşti cu adevărat o pocăinţă reală, sau doar o pocăinţă de ochii lumii, de ochii păstorului să nu te excludă sau de ochii familiei.

E grea pocăinţa nu-i aşa? Ştiu că e grea, mai ales ca tânăr creştin eşti lovit de multe ispite, dar să nu uităm: SUNTEM MAI MULT DECÂT BIRUITORI PRIN ACEL CARE A BORUIT MOARTEA. Poate zici că e greu să fii cu adevărat pocăit într-o lumea atât de plină de păcat. Nu zic că e uşor să trăieşi o pocăinţă reală, dar e tot ce ne poate salva şi ne dă dreptul de a trăii veşnic cu Isus. Să nu uităm că Dumnezeu ne cunoaşte inima şi nimic nu poate fi ascuns de ochii Lui.

Haideţi să trăim cu toţii o pocăinţă adevărată, pentru că oricum va veni ziua când se vor da cărţile pe faţă şi tot Universul va afla ce fel de pocăinţă am trăit.

DUMNEZEU SĂ NE AJUTE SĂ FIM POCĂIŢI PÂNĂ LA MOARTE!!!

Editorial scris de Florina Patru© www.crestintotal.ro

Adevăratul har

Adevăratul har al lui Dumnezeu în care staţi – 1 Petru 5.12

Dumnezeu ne este descoperit ca „Dumnezeul oricărui har”, iar poziţia care ni se oferă este aceea în care „gustăm că Domnul este bun” (sau, „plin de har”). Cât de des ne este greu să credem că Domnul este bun! Sentimentul firesc al inimilor noastre este acesta: „Ştiu ca eşti un om aspru”; în fiecare dintre noi este o totală neînţelegere a harului lui Dumnezeu.
Unii gândesc că acest har ar avea în sine ideea că Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul. Dar nu este nicidecum aşa: harul arată că păcatul este un lucru atât de îngrozitor, încât Dumnezeu nu-l poate suporta. Dacă ar sta în puterea omului ca, după ce a făcut răul, să-şi îndrepte calea şi să-şi corecteze firea în aşa fel încât să poată fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de har. Însuşi faptul că Dumnezeu lucrează în har dovedeşte că păcatul este un lucru atât de îngrozitor sau de înfiorător, încât starea omului este în întregime ruinată şi fără speranţă, deoarece este un păcătos, şi că nimic altceva decât numai harul pur va putea răspunde nevoilor lui.
Avem de învăţat ce este Dumnezeu pentru noi, iar aceasta nu prin raţionamentele noastre, ci prin revelaţia pe care El ne-a dat-o despre Sine Însuşi, anume că El este „Dumnezeul oricărui har”. Din clipa în care înţeleg că sunt un păcătos şi că Domnul a venit la mine pentru că El cunoştea întinderea şi nenorocirea păcatului meu, înţeleg de asemenea ce mare este harul. Credinţa îmi arată că Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu şi nu că păcatul meu este mai mare decât Dumnezeu.
Domnul despre care ştiu că Şi-a dat viaţa pentru mine este acelaşi Domn cu care am de-a face în zilele vieţii mele şi tot felul Lui de a lucra faţă de mine se întemeiază pe acelaşi principiu al harului. Secretul creşterii spirituale este de a privi la Domnul Isus ca fiind Dumnezeul harului. Cât este de preţios şi de încurajator să ştiu că, în orice clipă a vieţii mele, Isus are faţă de mine aceeaşi dragoste ca aceea pe care a avut-o atunci când a murit pe cruce pentru mine!
Iată un adevăr de care ar trebui să ne aducem aminte în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii. Să presupunem, de exemplu, că aş avea un caracter defectuos, care mi s-ar părea greu de corectat. Dacă mă adresez lui Isus ca Prietenului meu, El îmi dă puterea de care am nevoie pentru a mă corecta. Credinţa ar trebui să fie astfel mereu la lucru împotriva ispitelor, nu eforturile mele, care se vor dovedi întotdeauna zadarnice. Izvorul puterii adevărate este sentimentul că Domnul este plin de har. Omul firesc nu-L recunoaşte niciodată pe Hristos ca fiind singurul izvor al puterii şi al binecuvântărilor. Când comuniunea mea cu Domnul este întreruptă, inima mea firească va spune: „Trebuie să-mi îndrept starea, înainte de a putea merge înaintea lui Hristos”. Însă, „El este plin de har” şi, cunoscând aceasta, singurul lucru pe care îl am de făcut este să mă întorc la El de îndată, aşa cum sunt, şi după aceea să mă umilesc adânc înaintea Lui. Numai în El voi găsi ceea ce poate restabili sufletul meu. Smerirea înaintea Lui este singura smerire adevărată. Dacă voi recunoaşte în prezenţa Lui că sunt exact ceea ce sunt, voi descoperi că El arată faţă de mine har şi nimic altceva decât har.
Isus este Cel care dă o pace durabilă sufletelor noastre, nu părerea noastră despre noi înşine. Credinţa nu socoteşte niciodată ceea ce este în noi înşine ca temelie a odihnei. Ea primeşte, iubeşte şi respectă descoperirea pe care o dă Dumnezeu şi gândurile lui Dumnezeu cu privire la Isus, în care El Îşi găseşte toată plăcerea. Dacă El are preţ şi pentru sufletele noastre, dacă ochii noştri şi inimile noastre se preocupă numai cu El, deşertăciunea şi păcatul care ne înconjoară nu vor avea influenţă asupra noastră. Aceasta va constitui, de asemenea, puterea noastră împotriva păcatului şi a stricăciunii propriilor noastre inimi. Tot ce văd în mine, în afară de El, este păcat; dar ceea ce mă face smerit nu este preocuparea cu păcatele mele, nici cu firea mea păcătoasă, ci dimpotrivă, este preocuparea cu Domnul Isus şi cugetarea la perfecţiunea Persoanei Sale. Este bine să terminăm cu noi înşine şi să nu mai avem de-a face decât cu Isus. Avem dreptul să uităm de păcatele noastre şi de orice altceva, în afară de Isus.
Nimic nu este mai greu pentru noi decât să păstrăm un simţământ al harului – să rămânem, în mod practic, conştienţi că nu suntem sub lege, ci sub har. Prin har ne este întărită inima, dar nimic nu este mai greu decât sa înţelegem cu adevărat plinătatea harului, a acestui „har al lui Dumnezeu în care suntem”, şi să umblăm în puterea care decurge din această poziţie.
Numai în prezenţa lui Dumnezeu putem cunoaşte harul, iar privilegiul nostru este să fim în prezenţa Lui. Îndată ce ne depărtăm de prezenţa Lui, gândurile noastre ne năpădesc, iar ele nu pot să ajungă la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu cu privire la noi, nu pot să se înalţe până la „harul lui Dumnezeu”.
Dacă aş gândi că aş avea chiar şi cel mai neînsemnat drept la ceva, aceasta n-ar mai fi harul curat şi liber, n-ar mai fi „harul lui Dumnezeu”. Numai în comuniune cu El suntem în stare să măsurăm orice lucru cu harul Său. Când păstrăm simţământul prezenţei lui Dumnezeu, este cu neputinţă ca ceva să ne tulbure – nici chiar starea Adunării – căci ne bazăm pe Dumnezeu şi toate lucrurile sunt atunci pentru noi, într-o sferă în care se arată harul Său.
Adevăratul izvor al puterii noastre de creştini este să avem gânduri foarte clare cu privire la har; iar secretul întregii sfinţenii, al păcii şi al liniştei duhului este să păstrăm simţământul harului, în prezenţa lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu este atât de nemărginit, atât de complet, atât de desăvârşit, încât, dacă pentru o clipă ne-am depărta de prezenţa Lui, nu am mai avea o apreciere dreaptă a harului, nu am mai avea puterea să-l înţelegem. Iar dacă am căuta să-l înţelegem în afara prezenţei lui Dumnezeu, n-am face altceva decât să-l schimbăm în desfrâu. Ne întrebăm cum este harul? El nu are hotare. Oricum am fi noi (şi nu am putea fi mai răi decât suntem), Dumnezeu este dragoste faţă de noi. Nici bucuria şi nici pacea noastră nu depind de ceea ce suntem noi pentru Dumnezeu, ci de ceea ce este El pentru noi – şi exact aceasta înseamnă har.
Harul este descoperirea preţioasă că, prin Isus, orice păcat şi tot răul care este în noi au fost înlăturate. Un singur păcat este mai îngrozitor înaintea ochilor lui Dumnezeu decât sunt mii de păcate înaintea ochilor noştri. Totuşi, cu toate că El are o cunoaştere desăvârşită cu privire la ceea ce suntem noi, lui Dumnezeu Îi face plăcere să nu fie altceva faţă de noi decât dragoste.
În capitolul 7 al Epistolei către Romani ne este descrisă starea unui suflet adus la viaţă, dar ale cărui gânduri se concentrează în totalitate asupra lui însuşi. Un astfel de suflet nu cunoaşte harul, nu cunoaşte faptul simplu că, oricare ar fi starea noastră, Dumnezeu este dragoste şi nimic altceva decât dragoste faţă de noi. În loc să privească la Dumnezeu, el nu spune altceva decât „eu”, „al meu”, „mie”, „în mine” etc. Credinţa priveşte la Dumnezeu, aşa cum El însuşi S-a descoperit în har. Eu însumi, persoana mea, starea mea nu pot fi obiecte ale credinţei, deoarece credinţa nu are ca obiect ceea ce este în inima mea, ci descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine Însuşi în har.
Harul se referă la ceea ce este Dumnezeu, nu la ceea ce suntem noi, cu excepţia faptului că întinderea pe care o au păcatele noastre nu face altceva decât să slăvească imensitatea „harului lui Dumnezeu”. Trebuie, de asemenea, să ne amintim că harul are ca obiect şi ca efect strâns legat de el să aducă sufletele noastre în comuniunea cu Dumnezeu, să ne sfinţească şi să ne înveţe să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu. Cunoaşterea harului este adevăratul izvor al sfinţirii.
Biruinţa harului se arată prin aceasta: atunci când vrăjmăşia omului L-a alungat pe Isus de pe pământ, Dumnezeu a adus mântuirea prin chiar acest fapt. El venise să ispăşească păcatele chiar ale celor care L-au lepădat! Alături de arătarea cea mai completă a păcatului omului, credinţa vede desfăşurarea cea mai completă a harului lui Dumnezeu. Dacă am chiar şi cea mai neînsemnată ezitare cu privire la dragostea lui Dumnezeu, mă depărtez de har. Prin urmare, voi spune: „Sunt nenorocit, pentru că nu sunt ceea ce aş dori să fiu”. Dar, mai degrabă, ar trebui să mă întreb: „Este Dumnezeu ceea ce doresc să fie? Este Isus tot ceea ce mi-aş putea dori?”. Dacă înţelegerea a ceea ce sunt, a ceea ce se află în mine însumi are un alt rezultat decât a mări adorarea mea pentru ceea ce este Dumnezeu, atunci înseamnă că nu mă aflu pe terenul harului curat, chiar dacă această înţelegere a condus la smerirea mea. Există nemulţumire şi neîncredere în duhul meu? S-ar putea ca lucrurile să stea aşa din pricină că spun: „eu”, „al meu”, „mie”, şi pierd din vedere harul lui Dumnezeu.
Este mai de folos să fim ocupaţi cu ceea ce este Dumnezeu, decât cu ceea ce suntem noi. Dacă privim la noi înşine, aceasta este o dovadă de mândrie – arătăm că nu suntem cu adevărat conştienţi de faptul că nu suntem buni de nimic. Şi, până ce nu am înţeles acest lucru, nu ne putem întoarce în întregime privirile de la noi înşine, pentru a le îndrepta către Dumnezeu. Privind la Hristos, privilegiul nostru este de a uita de noi înşine. Adevărata smerenie constă nu atât în a gândi rău despre noi, cât în a nu gândi deloc la noi. Sunt atât de rău, încât nu merit să mă gândesc la mine. Lucrul de care am nevoie este să uit de mine însumi şi să privesc la Dumnezeu, la Acela care este vrednic să-mi preocupe toate gândurile. Şi cu siguranţă că rezultatul acestui lucru va fi că harul Lui ne va smeri.
Preaiubiţilor, dacă am putea spune ca în Romani 7: „Ştiu că în mine, adică în firea mea pământească, nu locuieşte nimic bun”, aceasta ar fi de ajuns pentru noi! Să ne îndreptăm deci gândurile spre Acela care a avut faţă de noi „gânduri de pace şi nu de rău”, cu mult înainte ca noi să ne fi gândit la noi înşine. Să privim atenţi la gândurile Sale de har faţă de noi şi să reţinem acest cuvânt al credinţei: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”.

„Singurul Fiu, care este în sânul Tatălui“ – Ioan 1.18

Cu siguranţă, mă tem de argumente acolo unde afecţiunile ar trebui să fie cele care să ne însufleţească, ca şi de retragerea din locul puterii vii înspre domeniul noţiunilor şi al teoriei. Însă tainele lui Dumnezeu sunt toate de cea mai mare importanţă practică, fie în a ne întări pentru slujire, fie pentru a ne mângâia în încercări, sau pentru a lărgi părtăşia de care se bucură sufletele noastre.

Apostolul vorbeşte despre sine şi despre alţii ca fiind „slujitori ai lui Hristos“ şi „administratori ai tainelor lui Dumnezeu“. La fel şi noi, în măsura noastră, trebuie să fim slujitori cu tot devotamentul şi entuziasmul practic şi personal; să fim răbdători, perseverenţi şi dedicaţi în lucrare; iar în toate acestea unii dintre noi poate că ştim cât de mici suntem în comparaţie cu alţii.

Trebuie însă să fim şi „administratori ai tainelor“, păstrând curate şi intacte caracteristicile revelaţiei divine. Raţionaliştii poate că nu le primesc. Crucea înseamnă nebunie pentru unii ca aceştia; iar „mai-marii veacului acestuia“, adepţi ai filozofiei, care se pretind înţelepţi, nu au cunoscut „înţelepciunea lui Dumnezeu care este în taină“. Însă această taină nu trebuie nicidecum cedată lor. Acesta este scopul administrării noastre, iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios (1 Corinteni 4.1,2).

Apărarea şi mărturisirea slavei personale a Fiului lui Dumnezeu constituie o parte esenţială a acestei administrări înalte şi sfinte. Îl văd pe Ioan protejând această slavă cu o gelozie caracteristică lui. Există, de exemplu, diverse măsuri şi metode recomandate atunci când am avea de a face cu tendinţe iudaizante sau cu alte lucruri asemănătoare. În epistola către Galateni, unde este apărată simplitatea evangheliei, există o stăruinţă şi o dorinţă arzătoare care străbat discuţia sobră şi absolut necesară a argumentelor. Însă în epistolele lui Ioan totul este categoric şi definitiv. Ele reprezintă o expunere concisă care alungă sau ţine la distanţă tot ceea ce nu aparţine ungerii Celui Sfânt, care propovăduieşte pe Fiul în aceeaşi măsură ca pe Tatăl, care nu admite nici o minciună ca făcând parte din adevăr şi care afirmă distinct că „Oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“ (1 Ioan 2.23).

Această varietate de stiluri, în înţelepciunea Duhului, îşi are valoarea ei particulară; iar noi trebuie să luăm seama la ea. Ţinerea zilelor sau mâncatul verdeţurilor sunt lucruri care depreciază într-adevăr slava şi libertatea deplină ale evangheliei. Totuşi astfel de lucruri trebuie îngăduite (Romani 14). Însă desconsiderarea persoanei Fiului lui Dumnezeu nu trebuie îngăduită astfel, nici nu se bucură de circumstanţe atenuante de acest fel.

Simplul voiaj din Egipt spre Canaan nu ar fi putut constitui adevărata călătorie prin pustie. Mulţi merseseră pe acel drum fără să fie străini şi călători cu Dumnezeu. Ba mai mult, chiar dacă un astfel de voiaj ar fi fost însoţit de toate încercările şi neplăcerile provocate de pustia aridă şi sălbatică, nu ar fi reprezentat totuşi pentru acest simplu motiv o călătorie divină sau cerească. Esenţială nu este o viaţă de eforturi şi de lepădare de sine, chiar îndurată cu acel curaj moral care se potriveşte străinilor lui Dumnezeu pe acest pământ; ci pentru ca acea călătorie să fie călătoria Israelului lui Dumnezeu, chivotul trebuia să fie în mijlocul lor, purtat de un popor răscumpărat prin sânge din Egipt, care năzuia, prin credinţa lui în făgăduinţă, către Canaan.

Aceasta a fost preocuparea lui Israel în pustie. Ei trebuiau să poarte chivotul, să-l însoţească şi să-l venereze. Ei şi-ar fi putut trăda slăbiciunea, ar fi putut suferi pedeapsa şi disciplinarea în multe feluri şi în multe ocazii; însă dacă preocuparea lor fundamentală ar fi fost abandonată, totul era pierdut. Şi lucrul acesta s-a întâmplat cu adevărat. Au purtat cortul lui Moloh şi steaua zeului Remfan, aceasta în detrimentul chivotului Domnului. Ca urmare, taberei i s-a schimbat drumul către Babilon şi Damasc (Amos 5.25-27; Fapte 7.42,43).

Şi care este chivotul acum în mijlocul celor credincioşi, pentru o călătorie sigură, corectă şi sfântă prin pustia acestei lumi, dacă nu numele Fiului lui Dumnezeu? Ce taină este încredinţată administrării şi mărturiei noastre, dacă nu aceasta? „Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi“ (2 Ioan 9,10). Dacă este să mai fie un zid de despărţire, acesta trebuie ridicat de către cei credincioşi între ei şi necinstirea adusă lui Hristos.

Am pe inimă să gândim întrucâtva la Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; şi, dacă El va da ajutorul necesar, acest subiect va fi o binecuvântare pentru noi.

Suntem botezaţi „pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28.19). Această formulă poartă în sine declararea oficială a tainei Dumnezeirii; iar Fiul este aici o Persoană divină (aşa cum formula declară), tot aşa cum sunt Tatăl şi Duhul Sfânt.

Există şi alte locuri în Scriptură care ne pun în lumină aceeaşi taină, anume că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei Persoane aflate într-o singură slavă divină, sau Dumnezeire. Aceste alte texte tratează subiectul în mod diferit, punând accentul pe aspectul moral, înfăţişând taina în harul şi în puterea ei, ca şi în aplicaţia pe care ea o are la nevoile, trăirea şi zidirea noastră. În special Evanghelia după Ioan face acest lucru, scoţând taina din forma ei oficială, cum apare în formula botezului, şi oferind-o afecţiunilor, conştiinţei şi înţelegerii noastre ca sfinţi, făcând-o parte integrantă a credinţei şi a comuniunii noastre.

În această ordine de idei voi face observaţia că, în capitolul 1.14, glasurile sfinţilor se fac auzite întrerupând, ca să zicem aşa, enunţarea gloriilor lui Isus şi pecetluind, prin mărturia lor, marele adevăr despre „Cuvântul devenit trup“. Şi, în înflăcărarea care li se potriveşte într-un asemenea moment, ei îşi întrerup firul spuselor în acest verset. Căci ei încep să vorbească despre Cuvântul făcut trup, însă, până să termine această idee, proclamă (într-o paranteză) slava Lui personală, despre care afirmă că o văzuseră, acea slavă „ca a unicului Fiu din partea Tatălui“. Iar despre Singurul de la Tatăl se spune, foarte curând după aceasta, că este „în sânul Tatălui“ – cuvinte ce trebuie păstrate cu grijă în adâncul sufletelor noastre1.

Nu mă îndoiesc că Domnul este numit „Fiul lui Dumnezeu“ sub diferite aspecte. Este numit aşa ca născut din fecioară (Luca 1.35), şi prin hotărâre divină, (Psalmul 2.7; Fapte 13.33). Aceste aspecte sunt adevărate, şi rămân adevărate, chiar dacă ne sunt făcute şi alte descoperiri cu privire la filiaţia Lui divină. El este Fiul, şi totuşi a căpătat numele de Fiu (Evrei 1.1-3). Matei şi Marcu Îl prezintă pentru prima dată ca Fiu al lui Dumnezeu la botezul Său. Luca merge mai înapoi şi Îl prezintă astfel de la naşterea Sa. Însă Ioan merge şi mai în urmă, până la punctul nemăsurat al veşniciei, şi Îi declară poziţia de Fiu „în sânul Tatălui“.

Au existat, fără îndoială, în aceia care au avut de a face cu El, diferite nivele de înţelegere a Lui, felurite măsuri de credinţă vizavi de persoana Sa. El Însuşi recunoaşte, de exemplu, credinţa centurionului, care Îi desluşise slava personală, ca fiind mai presus de tot ceea ce găsise în Israel. Dar aceasta nu afectează nicidecum ceea ce auzim despre El, anume că era Fiul „în sânul Tatălui“, sau „viaţa eternă, care era la Tatăl şi ni s-a arătat“.

Preaiubiţilor, nu trebuie să ne atingem în vreun fel de această taină preţioasă. Ar trebui să ne temem ca nu cumva să întunecăm lumina acelei iubiri în care sufletele noastre sunt invitate să umble în călătoria lor către cer. Şi – ceea ce constituie un gând încă şi mai adânc şi delicat, dacă îmi este îngăduit să-l rostesc – trebuie să ne temem să admitem vreo mărturisire de credinţă (mai degrabă, de fapt, de necredinţă) care ar văduvi sânul divin de plăcerea lui eternă şi inexprimabilă, şi care ar declara că Dumnezeu n-a simţit bucuria de Tată atunci când Şi l-a deschis, sau că Domnul n-a cunoscut bucuria de Fiu, fiind aflat în acel sân din veşnicie.

Nu mă pot uni cu această gândire. Dacă există Persoane în Dumnezeire, aşa cum ştim că există, nu trebuie oare să ştim şi că există relaţii între ele? Ne putem cumva lipsi de un asemenea gând? Nu sunt descoperiţi credinţei şi Tatăl, şi Fiul, şi Duhul Sfânt? Fiul este născut din Tatăl, Duhul iese de la Tatăl. Persoanele din această slavă a Dumnezeirii nu sunt independente, ci în relaţie. Nici nu este deasupra măsurii noastre să afirmăm că simbolul perfect al dragostei, modelul binecuvântat sau exemplul de căpătâi al oricărei afecţiuni, se găseşte în această relaţie.

Poate oare să mă mulţumească gândul necredinţei că nu există Persoane în Dumnezeire, şi că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt numai diferite aspecte în care este prezentată o singură Persoană? Esenţa evangheliei ar fi distrusă de un asemenea gând. Sau m-ar putea mulţumi gândul că aceste Persoane nu sunt în relaţie? Prin aceasta dragostea cuprinsă în evanghelie ar fi întunecată.

Am fost odată întrebat: n-a existat sânul Tatălui până ce Pruncul n-a fost născut în Betleem? Sunt sigur, după cum şi întrebarea sugerează, că el a existat din veşnicie. Sânul Tatălui a fost o locuinţă veşnică de care Fiul S-a bucurat, înconjurat de plăcerea negrăită a Tatălui – „refugiul secret al dragostei“, aşa cum l-a numit cineva, „al unei dragoste inexprimabile care este mai presus de slavă; căci slava poate fi revelată, acesta însă nu“.

S-ar putea ca sufletul să fie neatins de gânduri ca acestea, însă credincioşii nu pot admite ca ele să fie tăgăduite. Să nu cedăm o astfel de taină gândirii omeneşti. Credinţa se va lupta pentru aceasta împotriva filozofiei şi înşelăciunii deşarte. Chiar iudeii îi pot mustra pe cei care sunt sceptici în a accepta astfel de adevăruri. Ei, iudeii, au simţit că afirmaţia Domnului de a fi Fiu era echivalentă cu a Se face pe Sine egal cu Dumnezeu. Astfel că în loc ca filiaţia să implice o Persoană secundară sau inferioară, în gândurile lor ea însemna egalitate. Şi, într-un mod asemănător, cu o altă ocazie, ei L-au tratat pe Isus ca blasfemitor, fiindcă El Se făcea pe Sine Dumnezeu, într-un discurs în care vorbise despre relaţia dintre un fiu şi un tată(Ioan 5 şi 10). Iată că iudeii, în multe rânduri, au dat dovadă că resping acest jalnic scepticism sugerat de mintea omului. Ei au fost îndeajuns de înţelepţi să nu pretindă că pot cerceta, prin prisma raţionamentelor omeneşti, lumina în care locuieşte Dumnezeu.

„Nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, în afară de Tatăl“ (Luca 10.22), este o afirmaţie care poate pune frâu cu succes raţionamentelor noastre. Iar declaraţia că viaţa veşnică ne-a fost arătată, pentru a ne pune în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul (1 Ioan 1.2), prezintă lămurit taina nepreţuită că Fiul este parte din Dumnezeire. Şi de asemenea, după cum bine ştim, este scris: „Singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“. Întreb: poate cineva, care nu este Dumnezeu, să-L facă cunoscut pe Dumnezeu? Într-un anumit sens, Dumnezeu poate fi descris. Însă Adunarea nu poate fi satisfăcută cu descrieri ale lui Dumnezeu, măcar că înţelepciunea lumii nu cunoaşte nimic altceva decât descrieri. Adunarea are nevoie de o descoperire a Lui, care nu poate fi decât prin El Însuşi. Prin urmare, nu este Fiul din sânul Tatălui o Persoană divină?

Nimic nu poate explica pe deplin tot ceea ce Scriptura ne spune despre această taină măreaţă, decât credinţa într-un lucru: că Tatăl şi Fiul se află deopotrivă în slava Dumnezeirii, şi că se află acolo în această relaţie de tată şi fiu, deşi sunt egali în această glorie. „Cel care era cu Dumnezeu la început, la fel de veşnic ca şi Dumnezeu, fiind Dumnezeu Însuşi, era de asemenea Fiul lui Dumnezeu“ – aşa cum cineva a exprimat acest lucru – şi apoi el a adaugat: „Dumnezeu lasă ca multe lucruri să rămână taine, unul din motive fiind, cred, punerea la încercare a ascultării minţilor noastre; căci El cere de la noi ascultarea minţii, la fel de mult cum cere ascultare în ceea ce facem. Supunerea minţii faţă de Dumnezeu constituie o parte a sfinţeniei şi numai Duhul Sfânt o poate oferi. El singur este capabil să tempereze şi să smerească acele puteri interioare ale minţii, care înălţându-se se aventurează să judece lucrurile lui Dumnezeu, refuzând să primească ceea ce nu poate fi înţeles şi dând astfel dovadă de o neascultare şi o mândrie care nu-şi găseşte corespondent decât în neascultarea şi mândria lui Satan“.

Sfântă şi oportună avertizare pentru sufletele noastre! „Cine este mincinosul“, întreabă apostolul, „dacă nu cel care tăgăduieşte că Isus este Hristosul?“. Apoi el adaugă imediat: „Acela este Antihristul: cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul“. Şi iarăşi: „Oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“ (1 Ioan 2.22,23). Aceste afirmaţii sunt privite de Duhul Sfânt ca foarte serioase. Şi cum altfel poate fi cunoscut Tatăl, decât prin Fiul, şi în Fiul? De aceea este scris: „Oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“. Pot spune: „Ava, Tată“, în duhul înfierii; un poet poate spune: „Suntem neam al Lui“; însă Dumnezeu nu este cunoscut ca Tatăl dacă Fiul din slava Dumnezeirii nu este recunoscut (Romani 8 şi Fapte 17). Avem asigurarea, prin autoritatea divină, că dacă ungerea pe care am primit-o rămâne în noi, şi noi vom rămâne în Fiul şi în Tatăl.

Poate fi Fiul onorat aşa cum este Tatăl, dacă nu este recunoscut ca făcând parte din Dumnezeire? (Ioan 5.23). Ceea ce credem despre El nu este credinţa că El este un Fiu al lui Dumnezeu sau Fiu al lui Dumnezeu născut din fecioară sau înviat dintre cei morţi, măcar că toate acestea sunt adevărate cu privire la El, cu siguranţă. Ci credinţa cu privire la El este credinţa în esenţa Persoanei Sale. Nu ştiu cum L-aş putea numi pe Isus „Fiul lui Dumnezeu“ altfel decât prin credinţa în calitatea Lui divină de Fiu. Priceperea care ne-a fost dată, ne-a fost dată ca să-L cunoaştem pe „Cel care este adevărat“, ca aflându-ne în „Cel adevărat, adică în Fiul Său Isus Hristos“; iar la aceasta se adaugă: „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică“ (1 Ioan 5).

Nu reprezintă oare „adevărul“, în sensul care îi este dat în cea de-a doua epistolă a lui Ioan, „învăţătura lui Hristos“, adică învăţătura pe care o avem în Scriptură cu privire la persoana lui Hristos? Şi nu este cuprins în această învăţătură adevărul despre calitatea de Fiu a lui Hristos în Dumnezeire? Căci ce se spune aici? „Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul“. Şi ni se cere să închidem uşa în faţa celor care nu aduc această învăţătură, chiar aceeaşi epistolă vorbind despre El ca despre „Fiul Tatălui“, limbaj care nu I se potriveşte ca născut din fecioară prin umbrirea Duhului Sfânt.

Să pătrundem însă şi mai adânc. Poate fi dragostea lui Dumnezeu înţeleasă conform Scripturii, dacă această filiaţie nu este recunoscută? Oare această dragoste nu-şi împrumută caracterul din chiar învăţătura de care vorbim? Nu sunt inimile noastre mişcate pe temeiul ei? „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă“. Şi iarăşi: „În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre“. Apoi din nou: „În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El“. Şi iarăşi: „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii“ (Ioan 3 şi 1 Ioan 4).

Nu-şi pierde oare o astfel de iubire strălucirea neasemuită de îndată ce se pune la îndoială acest adevăr? Cum ar răspunde sufletele noastre celui care ne-ar spune că acela pe care Dumnezeu nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi, nu era propriul Său Fiu? Cum ni s-ar veşteji inima să auzim că El n-a fost Fiul lui Dumnezeu decât ca născut din fecioară, şi că aceste cuvinte: „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu“, fac referire la filiaţia Lui omenească, nu divină! (Romani 8.32)

Trebuie să luăm bine seama ca nu cumva să diluăm cuvântul lui Dumnezeu pentru a face faţă prejudecăţilor oamenilor. Cu slujitorul său, sau cu vreun străin, ori cu unul doar născut în casa lui, a urcat Avraam muntele Moria? Cu un fiu adoptiv, sau cu propriul său fiu, cu singurul său fiu, pe care-l iubea? Ştim cum să răspundem la astfel de întrebări. Nu ştiu însă cum aş putea să vorbesc despre Fiul care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 2.20), dacă nu-L recunosc prin credinţă ca Fiu în sânul Tatălui, ca Fiu în slava Dumnezeirii.

Fiul este Hristosul. Dumnezeu, în persoana Fiului, a întreprins toată lucrarea mesianică pentru noi, toată acea lucrare pentru care ungerea era necesară. Şi a făcut acest lucru în persoana lui Isus. De aceea spunem: „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu“, Singurul Născut, Hristosul, Isus din Nazaret, reprezintă una şi aceeaşi Persoană. Dar aceste nume reprezintă diferite aspecte: personal, al slavei esenţiale, al slujbei, şi al umanităţii asumate.

Să urmărim drumul Său de o frumuseţe rară de la slavă până la moştenirea tuturor lucrurilor. Preaiubiţilor, ce descoperiri ne sunt făcute cu privire la El! Citiţi despre El în Proverbe 8.22-31; Ioan 1.1-3; Efeseni 1.10; Coloseni 1.13-22; Evrei 1.1-3; 1 Ioan 1.2; Apocalipsa 3.14. Meditaţi la El, aşa cum vă este prezentat în aceste locuri glorioase din Scriptură. Ele vă vor dărui felurite lumini în care să-L priviţi pe Acela în care credeţi, Acela care a renunţat la orice pentru voi, Acela care a mers, şi încă merge, pe un asemenea drum. Apoi spuneţi-mi: „Vă puteţi oare despărţi fie de El, fie de drumul Lui?“

El se afla în sânul Tatălui. El era acolo viaţa veşnică împreună cu Tatăl; Dumnezeu, şi totuşi cu Dumnezeu. A fost aşezat ca Sfătuitor înainte ca pământul să fi fost creat. Apoi, El a fost Creatorul tuturor lucrurilor în rânduiala şi frumuseţea lor de la început; iar după aceea, în starea lor confuză şi ruinată, Reconciliatorul tuturor lucrurilor; şi în cele din urmă, când ele sunt strânse la un loc, El va fi Moştenitorul tuturor lucrurilor. Prin credinţă Îl vedem aşa şi vorbim astfel despre El. S-a aflat în sfaturile veşnice, în pântecele Mariei, în mijlocul suferinţelor din această lume, în învierea dintre cei morţi, în slava şi cinstea unei cununi în ceruri, şi înconjurat cu toată autoritatea şi lauda ca moştenitor şi Domn peste toate lucrurile.

Presupuneţi că El nu S-a aflat în sânul Tatălui din veşnicie şi apoi întrebaţi-vă sufletul dacă n-a pierdut nimic din înţelegerea şi bucuria produse de această taină preţioasă, înfăţişată astfel din veşnicie către veşnicie. Nu pot înţelege cum un credincios poate susţine aşa ceva. Nici nu mă pot alătura vreunui crez care afirmă că ceea ce Tatăl meu ceresc a dat pentru mine n-a fost propriul Său Fiu.

Cât de binecuvântaţi am fi doar dacă am putea să-L urmărim pe Domnul, cu un gând plin de afecţiune, de-a lungul acestui drum până la tronul din glorie.

În fiecare stadiu al călătoriei Sale, Îl vedem cum produce o deplină şi egală desfătare lui Dumnezeu; plăcere completă şi identică, la sfârşitul călătoriei ca şi la începutul ei; doar că la sfârşit va fi însoţită de un privilegiu slăvit, anume că El o va fi produs într-o diversitate sublimă şi negrăită. Scriptura ne ajută să urmărim şi acest gând binecuvântat. Nu este nevoie să vorbim – fiindcă nu putem – despre bucuria stârnită de El fiind în sânul Tatălui din veşnicie. Acel sân este „refugiul secret al dragostei“; iar bucuria care însoţea acea dragoste este la fel de inexprimabilă ca dragostea însăşi.

Dar şi când Preaiubitul Său a fost aşezat ca centru al tuturor lucrărilor divine sau ca temelie a oricărui plan al lui Dumnezeu, El a rămas în continuare plăcerea Sa. Într-un asemenea loc şi caracter, Îl vedem înfăţişat în Proverbe 8.22-31. În acest loc minunat din Scriptură, Înţelepciunea, adică Fiul, este prezentată ca fiind Proiectantul, Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrărilor şi planurilor divine, aşezată ca Sfătuitor înainte de a fi lumea; iar câteva locuri din Noul Testament ni-L arată la fel: Ioan 1.3; Efeseni 1.9,10; Coloseni 1.15-17. În toate acestea El a putut spune despre Sine: „Atunci eu Îi eram meşter şi zilnic eram desfătarea Sa, veselindu-mă întotdeauna înaintea Lui“.

Apoi, când a venit împlinirea timpului, Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat locul în pântecele fecioarei. Cine poate lămuri un asemenea mister? Dar aşa a fost. Iar aceasta n-a constituit decât un alt moment, o nouă ocazie, a bucuriei; şi îngerii au venit s-o anunţe şi să vorbească despre ea păstorilor de pe câmpurile Betleemului.

După aceea, într-o formă nouă, Fiul dragostei Sale avea să parcurgă un alt drum. Îl vedem pe pământ, trecând prin dureri şi osteneli ca Fiu al Omului; însă peste tot, şi la fel de limpede, El produce aceeaşi plăcere neasemuită ca odinioară în vremurile ascunse ale veşniciei. „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“; „Iată Robul Meu pe care-L sprijin, Alesul Meu în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea“, sunt grăiri ale Tatălui, care vorbesc despre această bucurie neschimbată, în timp ce privirea Lui urmărea drumul lui Isus de-a lungul acestui pământ întinat (Matei 3, Isaia 42).

Şi aceeaşi voce: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea“, se face auzită pentru a doua oară; răsună pe muntele cel sfânt, la fel ca pe malul Iordanului; în ziua transfigurării, ca şi la botez (Matei 17). Iar transfigurarea a fost arvuna şi preînchipuirea împărăţiei, aşa cum botezul a fost intrarea Sa în slujbă şi în mărturie. Însă aceeaşi plăcere este trezită în sânul Tatălui unde Se află Fiul, fie că ochiul lui Dumnezeu Îl urmărea de-a lungul drumului Său solitar de Slujitor într-o lume pângărită sau în grandoarea poziţiei Sale în mileniu ca Împărat al slavei.

Peste tot, de-a lungul drumului din veşnicie către veşnicie, El produce plăcerea, o desfătare egală şi deplină. Nu există întrerupere, nici pauză, în desfătarea lui Dumnezeu în El, deşi bucuria provocată de ea a fost variată. Totuşi a rămas aceeaşi ca plinătate şi profunzime, oricât de felurite şi de complexe au fost ocaziile care au generat-o. Cel care o provoacă este Acelaşi peste tot, şi la fel şi bucuria în sine. Ea nu poate cunoaşte diferite măsuri, deşi poate purcede din izvoare felurite.

Iar El a rămas la fel de imaculat prin tot acest drum din veşnicie către veşnicie. La fel de sfânt în pântecele Mariei ca în sânul Tatălui; la fel de nepătat la sfârşitul călătoriei ca atunci când a început-o; la fel de perfect ca Slujitor, cât şi ca Împărat. Totul este marcat de o perfecţiune infinită, şi o plăcere la fel de infinită se odihneşte peste tot.

Dacă sufletul ar fi fost pătruns de gândul că Cel binecuvântat (văzut oriunde sau în orice caracter) este chiar Acela care Se află din veşnicie în sânul dumnezeiesc şi dacă un astfel de gând ar fi fost păstrat viu în suflet prin Duhul Sfânt, el ar fi pus frâu multor porniri ale minţii care acum o întinează. Cel care era în pântecele fecioarei era Acelaşi care era în sânul Tatălui! Ce gând! Yahve de pe tron văzut de Isaia, căruia serafimii înaripaţi I se închinau, era Isus din Galileea! Ce gând! La fel de nepătat ca Om, cum era ca Dumnezeu; la fel de neîntinat în trupul de carne ca în sânul veşnic; la fel de imaculat în mijlocul necurăţiilor acestei lumi, ca atunci când era zi de zi plăcerea Tatălui înainte de a fi lumea!

Sufletul să fie impregnat cu această taină şi multe gânduri care se nasc în minte îşi vor găsi răspunsul de îndată. Cine, aflat în prezenţa unei astfel de taine, ar vorbi aşa cum au vorbit unii? Numai lăsaţi ca această slavă să fie descoperită sufletului, şi atunci aripa va acoperi iarăşi faţa, iar încălţămintea va fi din nou scoasă din picioare.

Cred că argumentele divine din epistola întâi a lui Ioan ne sugerează că părtăşia de care se bucură sufletul nostru este direct afectată de concepţia pe care o avem despre Fiul lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că în această epistolă dragostea este manifestată prin faptul că Fiul ne-a fost dăruit, şi ea constituie acum locuinţanoastră. Dacă, deci, concepţia mea despre Cel pe care Dumnezeu L-a dăruit este că El nu a fost decât sămânţa fecioarei, atunci atmosfera în care locuiesc este degradată. Dar dacă înţeleg că acest dar este Fiul care Se află în sânul Tatălui din veşnicie, atunci orice simţământ al dragostei se înalţă şi, în consecinţă, aşa se va întâmpla şi cu caracterul locuinţei mele. Vedem deci felul cum părtăşia sufletului este afectată.

Ştiu într-adevăr, din discuţiile cu credincioşii, că multe suflete, datorită unei credinţe simple, se bucură de o măsură scăzută de adevăr mai mult decât se bucură alţii de măsuri mai bogate. Însă lucrul acesta nu poate anula gândurile şi argumentele Duhului din această epistolă. Rămâne la fel de adevărat că dragostea este locuinţa noastră şi că părtăşia noastră îşi va deriva caracterul din acea iubire pe care noi o pricepem. Şi oricum, de ce am căuta să reducem puterea părtăşiei, şi astfel să punem în pericol bucuria pe care o avem în Dumnezeu? Durerea stă în faptul că (dacă mi se permite să vorbesc pentru alţii), nu prea ne pasă de lucrurile preţioase pe care le avem în El.

Fiul, singurul Fiu născut, Fiul Tatălui, S-a golit pe Sine ca să poată împlini buna plăcere divină, slujind sărmanilor păcătoşi. Dar va îngădui oare Tatăl ca aceşti păcătoşi, pentru care toată această umilinţă a fost îndurată, să o întrebuinţeze ca pe o ocazie prin care să-L deprecieze pe Fiul? Nu se poate aşa ceva, după cum Ioan 5.23 ne spune. Isus declarase că Dumnezeu era Tatăl Său, „făcându-Se pe Sine Însuşi egalcu Dumnezeu“. Urmează întrebarea: Îi va sprijini Dumnezeu această afirmaţie? Şi totuşi El cu greu este justificat în ea de către gândul acelora care Îi tăgăduiesc calitatea de Fiu în Dumnezeire. Însă Tatăl nu vrea să primească cinste de la nimeni dacă ea nu Îi este adusă Fiului, aşa cum citim: „Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis“.

Duhul a fost dat, a fost suflat, de către Isus înviat (Ioan 20). Duhul Sfânt a ieşit de la El şi în acest fel a devenit ceea ce noi cunoaştem ca Duhul. Dar poate oare crede cineva că El nu a fost „Duhul“ în Dumnezeire şi înainte? Nimeni, cel puţin nici un credincios. La fel stau lucrurile şi cu Fiul. El a fost născut prin umbrirea Duhului Sfânt şi astfel a devenit Fiul lui Dumnezeu; însă, urmând acelaşi raţionament, va afecta acest lucru faptul că El era „Fiul“ în Dumnezeire şi mai înainte?

Priviţi din nou la prima epistolă a lui Ioan. Acolo el le vorbeşte „părinţilor“, „tinerilor“ şi „copilaşilor“ (capitolul 2). Şi iată cum îi deosebeşte:

„Părinţii“ sunt cei care L-au cunoscut „pe Cel care este de la început“. Ei rămân în „învăţătura lui Hristos“, având „şi pe Tatăl şi pe Fiul“. Ungerea se manifestă cu putere în ei, dacă pot să mă exprim aşa. Ei au luat bine aminte, după câte se pare, la felul cum Fiul ni L-a făcut cunoscut pe Tatăl (Ioan 1.18). Văzându-L pe Fiul, ei Îl văzuseră pe Tatăl (Ioan 14.7-11). Ei păzesc cuvintele Fiului şi pe ale Tatălui şi ştiu că Fiul este în Tatăl, ei în Fiul şi Fiul în ei (Ioan 14.21-23). Nu sunt orfani (Ioan 14.18-20).

„Tinerii“ sunt cei care l-au „învins pe cel rău“, pe acel nelegiuit care stârneşte această lume pentru a tăgădui taina lui Hristos. Însă ei nu se află încă în puterea deplină a acestei taine, aşa cum e cazul „părinţilor“, de aceea au nevoie de îndemnuri. Aşa că apostolul îi pune în gardă cu privire la tot ce aparţine acestei lumi, după ce ei fuseseră deja biruitori asupra duhului care o însufleţeşte şi care se opune lui Hristos.

„Copilaşii“ sunt cei care L-au „cunoscut pe Tatăl“. Însă ei nu sunt decât nişte prunci, şi au nevoie de atenţionare, de învăţătură şi de îndemn. Cunoaşterea lor despre Tatăl era întrucâtva imatură; nu era aşa de mult legată de cunoaşterea Fiului, a Celui „care este de la început“, aşa cum stăteau lucrurile în cazul „părinţilor“. Prin urmare apostolul îi avertizează cu privire la antihrişti, descriindu-i ca pe unii care sunt împotriva „adevărului“ sau a „învăţăturii lui Hristos“. Îi învaţă că „oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“; că dacă ceea ce auziseră de la început rămâne în ei, vor rămâne şi ei cu siguranţă în Fiul şi în Tatăl; şi că locuinţa lui Dumnezeu era de aşa natură că nimeni care nu beneficia de o asemenea ungere nu putea rămâne înăuntrul ei. Apoi le reaminteşte că făgăduinţa pe care Fiul ne-a făcut-o este viaţa veşnică. Iar, în final, îi îndeamnă să rămână în ceea ce îi învăţa „ungerea“, ca astfel ei, apostolii, să nu rămână de ruşine în ziua arătării Fiului.

Vedem deci că peste tot epistola se ocupă de persoana Fiului, sau de „învăţătura lui Hristos“. Măsura progresului lor în acest adevăr, poziţia lor vizavi de el, şi nu caracterul lor general de creştin, constituie lucrul care-i deosebeşte ca părinţi, tineri şi copilaşi. Prin urmare aceste adresări au în vedere cu gelozie marele obiect al întregii epistole: anume, Fiul lui Dumnezeu. El este menţionat peste tot de la început până la sfârşit. Sângele Fiului este cel care curăţă. Avem un Mijlocitor la Tatăl, iar acest Mijlocitor este Fiul. Ungerea ne face să rămânem în FiulFiul S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. În numele Fiului ni se porunceşte să credem. Fiul a fost trimis să ne descopere ce înseamnă dragostea. Credinţa în Fiul ne dă biruinţa asupra lumii, iar mărturia Tatălui este despre Fiul. În Fiul avem viaţa şi Fiul este cel care a venit să ne dea pricepere. Suntem în Fiul, şi Fiul este Dumnezeu adevărat şi viaţa veşnică.

Toate acestea ne sunt declarate în această epistolă care vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu; astfel că Fiul reprezintă marele ei subiect peste tot. Iar părinţii, tinerii şi copilaşii sunt clasificaţi de către apostol conform relaţiei lor cu acest subiect, mai precis, conform măsurii în care era perceput de sufletele lor. Totul este caracterizat, în felul acesta, de o consecvenţă dumnezeiască şi scumpă.

În aceeaşi epistolă Ioan vorbeşte mult despre dragoste şi despre dreptate, ca fiind constituente necesare sau mărturii ale naşterii noastre din Dumnezeu. Însă, în mijlocul unei astfel de învăţături, el pomeneşte despre mărturisirea lui Hristos, greşită sau adevărată. Întreb: tratează el primul aspect ca pe o chestiune vie şi practică, iar pe cel de-al doilea ca pe una speculativă? Ioan nu aminteşte nimic care să ne îndreptăţească să credem aşa ceva. Nu, deloc. Toate sunt tratate ca având acelaşi caracter, şi el ne dă de ştire că exercitarea dragostei şi practicarea dreptăţii nu vor fi suficiente în alcătuirea mărturiei că un suflet este născut din Dumnezeu, fără cunoaşterea şi mărturisirea Fiului.

Dacă ochiul deschis al lui Isaia ar fi urmărit drumul lui Isus prin cetăţile şi satele ţării sale natale, o!, cum ar fi fost ţinut el într-o continuă adorare! El, căruia i se dăduse o viziune a slavei, care văzuse scaunul de domnie, măreţ şi înălţat, care văzuse poalele mantiei Lui umplând templul, şi pe serafimii care îşi acopereau feţele în timp ce-L recunoşteau pe Isus ca fiind în slava Dumnezeirii. Isaia „a văzut gloria Lui şi a vorbit despre El“ (Isaia 6; Ioan 12). De aceeaşi viziune avem şi noi nevoie, prin credinţă – credinţa în Fiul, credinţa în Isus, credinţa în numele Său – avem nevoie de înţelegerea persoanei Lui, de desluşirea slavei care stă ascunsă sub un văl mai gros ca o aripă de serafim, în spatele imaginii unui Galilean smerit şi lepădat de această lume.

Îngăduiţi-mi, în încheiere, să reamintesc ceea ce Domnul spune despre hrana dată celor din casă la timpul potrivit (Matei 24; Luca 12). Trebuie să avem grijă să nu stricăm această hrană. „Păstoriţi (hrăniţi) Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului Său Fiu“, spune unul dintre apostoli. „Păstoriţi (hrăniţi) turma lui Dumnezeu care este între voi“, spune altul. Iar Biserica lui Dumnezeu sau turma Lui trebuie să crească cu „creşterea de la Dumnezeu“. Minunate cuvinte!

Să veghem, preaiubiţilor, împotriva încercării vrăjmaşului de a strica hrana casei. Dezvăluirile lui Ioan cu privire la Fiul lui Dumnezeu şi cele ale lui Pavel cu privire la Biserica lui Dumnezeu constituie hrana potrivită pentru timpul de acum, iar noi nu trebuie să potrivim această hrană, păstrată de Dumnezeu pentru sfinţii Săi, gusturilor sau raţionamentelor omului. Mana trebuie adunată aşa cum vine ea din cer, apoi adusă acasă pentru a-i hrăni pe călători cu pâinea îngerilor (Psalmul 78.25).

„Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu“, spune cineva prin Duhul Sfânt, „şi Cuvântului harului Său, care poate să vă zidească şi să vă dea o moştenire între toţi cei sfinţiţi“ (Fapte 20.32).

  • 1.El este prototokos, sau întâi-născut, în mai multe sensuri, iar noi suntem însoţitori ai Lui, care este prototokos, sau Întâiul născut dintre mai mulţi fraţi. Însă El este şi monogenes sau Singur-născut, iar în această poziţie este singur.
 

„Eu Mă voi încrede în El“ – Evrei 2.13

Ce moment trebuie să fi fost când Domnul a liniştit furtuna pe marea Galileii! Ce lucru minunat şi măreţ să fii martor la un astfel de moment; la fel cum ar fi şi acum când ne gândim la el, dacă am avea inimi sensibile la slava lui Hristos. Oamenii pot vorbi despre legea necesară a fenomenelor, despre legile naturii şi despre cursul lucrurilor. Cu siguranţă însă că prima lege a naturii este ca ea să asculte de Creatorul ei. Iar aici, într-o clipeală din ochi, marea Galileii a simţit prezenţa şi a ascultat cuvântul Celui care după buna Sa plăcere schimbă mersul lucrurilor, sau cu o simplă atingere face ca totul să se prăbuşească (Marcu 4).

Acesta era Isus-Yahve. Acesta era Dumnezeul de care, odinioară, Iordanul şi Marea Roşie au ascultat: „Ce ai tu, mare, de fugi? tu, Iordanule, de te întorci înapoi? Voi, munţilor, de săriţi ca berbecii? voi, dealurilor, ca mieii? Cutremură-te înaintea Domnului, pământule!“ Aici se află răspunsul, fie că ascultăm glasul Mării Roşii în zilele Exodului, fie cel al mării Galileii în timpurile evangheliei. Prezenţa lui Dumnezeu constituie secretul. „El a vorbit şi s-a făcut“.

Citim că atunci când soarele şi luna s-au oprit în mijlocul cerului, Domnul ascultase de vocea unui om. Iosua vorbise Domnului atunci, iar Domnul a luptat pentru Israel. A fost cu totul extraordinar acel eveniment. Duhul Sfânt, care-l aminteşte, îi dă acest caracter. „Nu este scris acest lucru în cartea lui Iaşar (sau «Cartea Dreptului»)? Şi soarele a stat în mijlocul cerurilor şi nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă. Şi n-a fost zi ca aceasta nici înainte, nici după aceea, când Domnul să asculte de glasul unui om, pentru că Domnul lupta pentru Israel“. Însă Isus acţionează îndată, de la Sine Însuşi, fără ca acest lucru să fie consemnat de Duhul Sfânt ca ceva extraordinar. Toată uimirea vine din partea inimilor nepregătite şi necredincioase ale ucenicilor, care nu cunoşteau slava Dumnezeului lui Israel. Însă noi, preaiubiţilor, sub îndrumarea Celui care ia din lucrurile lui Hristos ca să ni le descopere, ar trebui să înţelegem şi să discernem mai bine cine este Acela care a despărţit Marea Roşie sau care a făcut ca Iordanul să se tragă înapoi sau care a liniştit apele mării Galileii.

Descoperim însă mai mult despre Isus la Marea Roşie, decât simpla împărţire a apelor ei. Norul care a apărut de îndată ce Israel fusese răscumpărat prin sânge din Egipt, şi care i-a însoţit prin pustie, a fost călăuza taberei. Însă el a fost şi vălul care acoperea slava. Taina minunată se afla în mijlocul lui Israel. De obicei slava rămânea ascunsă; se manifesta doar ocazional, însă se afla acolo; era călăuza şi însoţitorul lui Israel, dar şi Dumnezeul lor. Cel care locuia între heruvimi a mers prin pustie înaintea lui Efraim, Beniamin şi Manase (Psalmul 80). Slava era în nor pentru folosul lui Israel, însă ea se afla şi în locul sfânt; şi astfel, în timp ce conducea tabăra în forma ei acoperită sau smerită, ea pretindea onorurile divine ale sanctuarului.

Aşa a fost şi Isus, „Dumnezeu arătat în trup“, în mod obişnuit ascuns în spatele „chipului de rob“, totdeauna egal cu Dumnezeu în credinţa şi în închinarea sfinţilor Săi, măcar că n-a socotit aşa ceva ca un lucru de apucat, însă descoperindu-Şi, în răstimpuri, strălucirea harului divin şi a autorităţii Sale.

Chiar când se afla aproape de Marea Roşie, Israel a trebuit să fie adăpostit. Norul a făcut aceasta pentru ei. El s-a aşezat între egipteni şi tabără, şi a fost întuneric pentru unii iar pentru ceilalţi lumină, aşa încât nu s-au apropiat unii de alţii toată noaptea; apoi, dimineaţa, Domnul a privit la armata egipteană prin stâlpul de nor şi a adus confuzia în mijlocul ei. La fel, într-o ocazie înrudită cu aceasta, Isus Se comportă ca nor şi ca slavă. El Se aşează între ucenicii Săi şi cei care-i urmăreau: „Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă“. Îi adăposteşte cu prezenţa Sa ca în vechime. Şi priveşte prin nor şi din nou, ca odinioară, tulbură armata vrăjmaşului: „Isus le-a spus: «Eu sunt!». Când le-a spus: «Eu sunt!», s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.“ Doar a privit şi s-a dovedit că braţul Lui nu se scurtase între timp. Cu aceeaşi uşurinţă şi autoritate, Dumnezeul lui Israel Îşi face lucrarea la Marea Roşie, ca şi Isus în grădina Ghetsimani (Exod 14; Ioan 18). Dumnezeii Egiptului s-au plecat înaintea Lui la Marea Roşie şi cei ai Romei în Ghetsimani, iar când va fi adus din nou în lume se va zice: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!“.

Să pătrundem însă şi mai adânc. De-a lungul istoriei sale, Israel a trebuit să fie mustrat, nu numai adăpostit; să fie şi disciplinat, aşa cum fusese răscumpărat. Vedem acest lucru pe măsură ce părăsim Marea Roşie şi intrăm în pustie. Aceeaşi slavă care era ascunsă în nor avea să facă şi această lucrare divină pentru ei, aşa cum o făcuse pe cealaltă. Cu ocazia manei, în chestiunea iscoadelor, la răscoala lui Core, la apele Meriba, Israel provoacă sfinţenia Domnului, iar razele slavei străpung norul mărturisind despre nemulţumirea divină (Exod 16; Numeri 14; 16; 20).

La fel, din nou, au stat lucrurile şi cu Isus. Când a fost întristat – aşa cum fusese Slava din nor – de împietrirea de inimă şi de necredinţa ucenicilor, El a dat o dovadă, o expresie, a puterii Sale divine, în cuvinte de mustrare, precum în acea ocazie la care am făcut referire, pe lacul Tiberiadei; căci acolo a vorbit către ucenici: „Pentru ce sunteţi fricoşi?“, la fel cum tocmai vorbise mării: „Linişte! Taci!“. Aşa s-a întâmplat, împrejurare după împrejurare, când ucenicii Săi trădau gânduri de neştiinţă sau de necredinţă cu privire la El. De exemplu, într-o ocazie specială, El vorbeşte lui Filip cu tristeţea şi nemulţumirea Slavei din nor: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: «Arată-ni-L pe Tatăl?»“ (Ioan 14).

Cu siguranţă că avem de a face cu aceeaşi taină. Nu strălucea acelaşi Domn din nou din spatele vălului, înfruntând neascultarea sau necredinţa lui Israel? Aceasta era slava arătată din nor ca în împrejurarea despre mană, sau ca în cazurile asemănătoare deja pomenite. Asemănarea dintre cele două forme ale puterii divine este foarte exactă. Norul reprezenta lucrul obişnuit; slava din el era când şi când manifestată, însă era întotdeauna acolo. Călăuza şi însoţitorul taberei era Domnul taberei. Şi toate acestea nu reprezintă oare taina care este Isus? Slava era Dumnezeul lui Israel (Ezechiel 43.4; 44.2), iar Isus din Nazaret era Dumnezeul lui Israel, sau slava (Isaia 6.1; Ioan 12.41). Nazarineanul a ţinut ascunsă o lumină, sau a manifestat o slavă în trup, de care, în plinătatea ei adevărată, „nu te poţi apropia“ (1 Timotei 6.16).

Moise, într-un fel demn de apreciat, a refuzat slava, însă Isus Şi-a ascuns-o. „Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui faraon“ (Evrei 11.24). Iar aceasta a fost o biruinţă frumoasă asupra lumii. Nouă ne place să ne fluturăm onorurile, să arătăm cât mai mult din ceea ce suntem, chiar să ne arogăm ceea ce nu ni se cuvine, dacă oamenii ne-ar considera, din greşeală, mai mari decât suntem în realitate. Moise însă s-a smerit în palatul egiptean, iar aceasta a fost o frumoasă biruinţă a credinţei asupra mersului şi duhului lumii. Dar Isus a făcut mai mult. Este adevărat că El n-a avut servitori şi curteni pe care să-i înveţe, căci a fost un străin pentru palate. Însă sătenii Nazaretului L-au considerat între ei ca pe „fiul tâmplarului“, iar El a fost de acord cu aceasta. Slava slăvilor, Domnul îngerilor, Creatorul marginilor pământului, Dumnezeul cerurilor, a rămas ascuns sub această denumire obişnuită, şi a stat acolo fără să obiecteze vreodată ceva.

Duhul Sfânt, în slujba sa de har, ne dezvăluie în Evrei 2 izvoarele acestei taine mari. Harul lui Dumnezeu îşi găseşte plăcerea – ce gând preţios! – în a prezenta taina, iar lauda Celui „pentru care sunt toate şi prin care sunt toate“ impune prezentarea acestei taine (versetele 9 şi 10). Aici ne sunt dezvăluite aceste lucruri; aici vedem izvoarele îmbelşugate de unde curg marele plan şi lucrarea lui Dumnezeu, acea taină de negrăit a răscumpărării prin smerirea Fiului lui Dumnezeu, care avea să-i imprime caracterul pentru veşnicie. Harul divin a dorit să fie satisfăcut oferind totul, iar slava divină a vrut să se manifeste într-un chip desăvârşit. Totul curge din aceste izvoare. Cel care sfinţeşte a luat parte la carne şi sânge; El a străbătut moartea; a îndurat toate ispitele noastre, dar fără păcat; a cunoscut şi a trăit relaţiile cu Dumnezeu, experienţele de suflet şi suferinţele (simpatiile) împreună cu cei credincioşi. Viaţa de credinţă pe pământ, cu rugăciuni şi lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte; viaţa de mijlocire din cer; toată pregătirea împlinită pentru a fi jertfă şi preot; putinţa de a ajuta, vrednicia de a curăţi, ca şi învierea, înălţarea, aşteptarea prezentă şi împărăţia şi slăvile viitoare – toate acestea îşi găsesc originea şi izvorul aici, în harul şi în slava divină.

Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat locul în directă legătură cu toate aceste lucruri. A fost dependent, ascultător, plin de încredere şi de nădejde; a avut parte de durere, a suferit, a fost dispreţuit, răstignit, îngropat; a trecut prin tot ceea ce planul veşnic socotise necesar pentru El. S-a dezbrăcat pe Sine în acest scop, însă tot ce a făcut a fost infinit vrednic de persoana Sa. Cuvântul de la început „«Să fie lumină!» Şi a fost lumină.“, n-a fost mai vrednic de El ca rugăciunile şi cererile „cu strigăt puternic şi lacrimi“, în zilele vieţii Sale pământeşti. N-a fost cu putinţă ca în El să se afle vreodată ceva nevrednic de Dumnezeire, deşi S-a aflat, din belşug şi indiferent de preţul plătit, în stări şi împrejurări în care L-au aşezat vina noastră şi harul Lui manifestat în a o înlătura.

Persoana din iesle a fost aceeaşi cu cea de pe cruce. A fost „Dumnezeu arătat în trup“. Şi în sensul deplin al acestei slave putem spune despre El că S-a smerit de la începutul şi până la sfârşitul acestei călătorii uimitoare. Călăuziţi de Dumnezeu, magii din răsărit s-au închinat înaintea „Copilaşului“ la Betleem. Simeon I s-a închinat mai devreme, în templu. Şi lucru curios – pe care nu-l poate explica decât faptul că Duhul Sfânt îl umpluse în acele momente – el o binecuvântează pe mamă, nu pe Copil. Avea Copilul în braţe şi urma ca, lucru firesc în astfel de ocazii, să-I dea binecuvântarea sa. Dar nu face aceasta. Căci el ţinea acel Copilaş în braţe nu ca pe un prunc neajutorat pe care să-l încredinţeze grijii divine, ci ca pe Mântuirea lui Dumnezeu. În acest caracter glorios, în ceasul slăbiciunii naturale celei mai perfecte, L-a ţinut el în braţe şi s-a lăudat în El. „Cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare“. Nu se putea ca Simeon să-L binecuvânteze pe Isus, deşi el a putut, fără a-şi depăşi măsura, s-o binecuvinteze pe Maria.

Ana, profetesa, L-a primit în acelaşi duh. Şi chiar mai devreme, pe când nu era încă născut, I s-a adus închinare prin bucuria pruncului din pântecele Elisabetei, care a săltat la salutul Mariei. Mai mult, încă înainte ca El să fie conceput, îngerul Gabriel Îl recunoaşte ca Dumnezeu al lui Israel, înaintea feţei Căruia avea să meargă fiul lui Zaharia. Apoi Zaharia, prin Duhul Sfânt, Îl proclamă ca Domnul căruia poporul Israel Îi aparţinea, şi ca „Soarele care răsare din înălţime“.

Prin urmare, ascultarea însoţită de lepădare de Sine şi o supunere de un fel cu totul particular, aveau să fie văzute în fiecare stadiu şi acţiune a Lui. Şi care au fost etapele drumului slujirii în ochii Aceluia căruia Îi era adusă? Născut, circumcis, botezat şi uns, slujind, suferind, răstignit, apoi înviat. El a străbătut acest pământ sub ochiul atent al lui Dumnezeu. În locul tainic al pântecelui fecioarei, în singurătăţile Nazaretului, în activităţile şi slujba din toate cetăţile şi satele lui Israel, în sacrificiul suprem de la cruce, apoi în starea nouă de înviere, acest „Om minunat“ a fost urmărit de Dumnezeu, a fost desfătarea Lui – perfect, nepătat – provocând desfătarea divină în om mai mult decât atunci când, în vechime, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi făcând cu mult mai mult decât doar să anuleze părerea de rău a Lui că îl crease (Geneza 6).

Persoana Lui a imprimat o aşa slavă drumului Său de slujire şi de ascultare, încât l-a făcut de valoare inestimabilă. Nu numai că persoana Lui s-a supus la toată această slujire şi ascultare în mod voluntar. A existat mult mai mult în acest drum decât faptul că a fost parcurs de bună voie. Caracterul lui este dat de ceea ce a însemnat Persoana lui Isus („«omul care este tovarăşul Meu», zice Domnul oştirilor“ – Zaharia 13.7), şi cine poate cântări sau măsura aşa ceva? Cunoaştem foarte bine acest lucru din relaţiile dintre noi înşine. Mă refer doar la o asemănare. Cu cât cel care ne slujeşte este mai înalt în demnitate, în demnitatea personală, cu atât serviciile lui ocupă un loc mai înalt în gândurile noastre. Şi aceasta pe drept; pentru că ştim că el s-a angajat cu mult mai mult faţă de noi şi ni s-a devotat nespus mai mult, decât dacă ar fi fost un servitor inferior nouă. Inima noastră pricepe mai bine într-un astfel de caz că binele nostru este căutat cu adevărat şi că dorinţele şi nevoile noastre sunt ţintite de cel care slujeşte astfel. Slujirea nu ne poate face să uităm persoana care slujeşte. Asupra acestei taine dragi medităm acum. Slujirea şi ascultarea lui Isus au fost perfecte; infinit şi complet vrednice de toată acceptarea.

Însă mai presus de aceasta, mai presus de calitatea roadelor, a fost Persoana care le-a adus. Şi aceasta din urmă, aşa cum am spus, împrumută roadelor o valoare şi o slavă care nu se pot exprima. Aceeaşi valoare a caracterizat lucrările vieţii Lui, iar apoi a marcat moartea Sa. Persoana Lui a fost cea care a oferit toate virtuţile posibile jertfei Sale; aceeaşi Persoană care a marcat cu slava ei particulară tot parcursul Său de ascultare în umilinţă. Iar desfătarea lui Dumnezeu în Persoana Sa a fost la fel de perfectă ca acceptarea de către El din punct de vedere juridic a lucrării Domnului. Anumite simboluri (ca de pildă cel al perdelei sfâşiate dinăuntrul templului) sunt văzute de credinţă ca exprimând această desfătare. Simbolul perdelei arată deplina plăcere găsită de Dumnezeu în fiecare episod al vieţii lui Isus1. O, dacă am avea ochi să vedem şi urechi să auzim când contemplăm căile lui Isus de la iesle la cruce! Totuşi aşa au stat lucrurile, fie că le vedem noi sau nu. Desfătarea lui Dumnezeu, într-o măsură mai mare decât tot ce poate fi conceput, s-a odihnit peste tot ce El a făcut şi a fost, de-a lungul vieţii Lui de ascultare. Cineva a spus: „Înţelepciunea divină este modul de recuperare a noastră de către Hristos, «Dumnezeu arătat în trup», menit să glorifice starea de ascultare. Această stare a fost pentru Dumnezeu incomparabil mai plăcută, mai de dorit şi mai superbă decât ar fi fost ascultarea tuturor îngerilor în ceruri şi a tuturor oamenilor pe pământ, dacă ei ar fi continuat în ea. Această stare a fost cea în care a intrat propriul Său Fiu veşnic, care a luat asupra Lui chipul unui rob al lui Dumnezeu“.

Iată gânduri întăritoare despre căile lui Isus. Aceste căi ale slujirii şi ale supunerii faţă de Dumnezeu trebuie să-şi aibă un caracter propriu, deosebit, şi aceasta înaintea ochilor noştri. Ascultarea a fost proslăvită în persoana Lui şi arătată în toată frumuseţea şi oportunitatea ei; aşa că nu vom spune doar că desfătarea lui Dumnezeu în El a fost menţinută totdeauna la cota ei maximă, ci că ea depăşeşte putinţa de pricepere a unei minţi create. „Chipul de rob“ a fost o realitate în El, la fel de mult ca şi „chipul lui Dumnezeu“. Cel dintâi chip a fost la fel de adevărat o realitate asumată aşa cum celălalt a fost o realitate esenţială, intrinsecă. Şi El fiind astfel, căile Sale au fost cele ale unui rob; la fel cum, fiind Fiul, gloriile şi prerogativele Lui erau cele ale lui Dumnezeu. El S-a rugat; a petrecut nopţi întregi în rugăciune. A trăit prin credinţă şi a fost modelul perfect al celui credincios, aşa cum citim despre El: „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“. În durere, refugiul Său a fost Dumnezeu. În prezenţa vrăjmaşilor, El S-a încredinţat în mâinile Celui care judecă drept. Nu Şi-a făcut propria voie, oricât de perfectă era ea, ci a făcut voia Celui care-L trimisese. În aceste împrejurări şi în toate cele asemănătoare lor, „chipul de rob“ a fost găsit, dovedit, văzut şi cunoscut ca perfect; a fost o realitate vie şi importantă. Viaţa acestui Rob a fost o viaţă de credinţă de la început până la sfârşit.

În epistola către Evrei suntem învăţaţi să privim la Isus ca la „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre“; şi de asemenea ca la „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“ (capitolul 3.1; 12.2,3). În primul caz, El este aşezat înaintea noastră ca sursă de liniştire pentru conştiinţele noastre şi ca sprijin în vremuri de încercare; în cel de-al doilea, ca încurajare pentru inimile noastre într-o viaţă similară de credinţă. Ca „Apostol şi Mare Preot al mărturisirii noastre“ El este singur; în rol de „Căpetenie şi Desăvârşitor al credinţei“ este în legătură cu un nor mare de martori. În primul caz, El este pentru noi; în celălalt, El este înaintea noastră. Dar chiar atunci când este înaintea noastră, precum în lupta şi viaţa credinţei, există o anumită deosebire. Duhul Sfânt ne îndeamnă să privim la această „Căpetenie şi Desăvârşire a credinţei“ într-un fel pe care nu-l foloseşte în alte cazuri. Ni se adresează ca fiind înconjuraţi de martori, însă ne invită să ne fixăm privirile asupra Lui.

Mai departe, „aşa mare împotrivire faţă de Sine, de la păcătoşi“ a fost cea care a făcut din viaţa lui Isus o viaţă de încercare şi de credinţă. Acestea sunt nişte cuvinte deosebite. Alţii, ca şi El, în lupta credinţei au suferit batjocuri şi cruzimi, au avut parte de tăişul săbiei, de peşterile şi de crăpăturile pământului, de tortură, de lanţuri şi de închisoare; toate generate de vrăjmăşia omului. Însă nu ni se vorbeşte la fel despre împotrivirea suferită de ei în astfel de împrejurări. Ea nu este numită „împotrivirea din partea păcătoşilor faţă de ei“. Există o forţă şi o elevaţie în aceste cuvinte care le fac potrivite doar pentru viaţa de credinţă pe care Isus a dus-o şi în care S-a luptat.

Cât de desăvârşite sunt aceste detalii, chiar cele mai minuţioase, ale căilor înţelepciunii Duhului în cuvânt! Psalmul 16 ni-L oferă pe Isus văzut în această viaţă de credinţă. Acolo Fiul lui Dumnezeu este Unul în care „credinţa este siguranţa celor sperate, convingere despre lucrurile nevăzute“, aflat în poziţia Lui din Evrei 12.2,3. Psalmul ni-L înfăţişează ca bucurându-Se de partea prezentă a unui preot. El Îl aşează pe Domnul necurmat înaintea Lui şi ştie că de vreme ce Acesta este la dreapta Lui, nu Se va clătina. De asemenea aşteaptă să vadă cărarea vieţii şi desfătările veşnice de la dreapta lui Dumnezeu într-o altă scenă decât cea a acestei lumi.

Psalmul 116 constituie încununarea vieţii Sale de credinţă, prin înviere, bucurie şi laudă; iar apostolul, în „acelaşi duh de credinţă“, poate împărtăşi aceeaşi bucurie a învierii cu Domnul şi Înainte Mergătorul său (2 Corinteni 4.13,14).

„Eu Mă voi încrede în El“ putem spune că a fost motto-ul vieţii lui Isus. Dar credinţa Lui a fost aur, aur curat şi nimic altceva decât aur. Când a fost încercat în cuptor, a ieşit aceeaşi cantitate care intrase, căci n-a existat zgură. Sfinţii, dimpotrivă, sunt curăţiţi prin cuptor. Nerăbdarea, egoismul sau cârtirea trebuiesc eliminate, aşa cum arată Psalmii 73 şi 77. Iov a fost biruit: l-a atins necazul şi şi-a pierdut inima, măcar că adesea înainte el întărise mâinile slăbite şi susţinuse prin cuvânt pe cei care cădeau. „Cei mai tari“, a spus un scriitor din vechime, „sunt adesea cei care se dovedesc cei mai slabi“. Petru doarme în grădină, iar în curtea marelui preot spune minciuni, întărite cu jurământ; însă a fost Unul pe care cuptorul, încălzit de şapte ori, L-a dovedit a fi de o valoare care nu se poate exprima.

Citiţi Luca 22; urmăriţi-L în acest capitol măreţ; priviţi-L pe Isus acolo, în ceasul încercării credinţei. Mai întâi El Se află în compania durerii care-L aştepta, apoi în cea a ucenicilor, după aceea în cea a Tatălui, iar la urmă în compania vrăjmaşilor Săi. Remarcaţi cât de perfect este totul! Cât de desăvârşită este această credinţă, dovedită prin foc a fi neamestecată şi cu totul preţioasă! Însă toată viaţa lui Isus a fost o viaţă de ascultare şi de credinţă. Într-unul din aspectele ei, ea a fost cu siguranţă viaţa Fiului lui Dumnezeu, cu un „chip de rob“, smerindu-Se până la moarte, măcar că avea „chipul lui Dumnezeu“ şi fără să considere ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu El; însă într-un alt aspect, ea a fost o viaţă de credinţă: „Eu Mă voi încrede în El“. „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina.“ Iată cuvintele prin care respira sufletul Său. Toată această viaţă scumpă a credinţei a fost trăită prin grija şi paza lui Dumnezeu. „Cel care locuieşte în locul ascuns al Celui Preaînalt va rămâne la umbra Celui Atotputernic.“ Credinţa Celui care slujea pe pământ era desăvârşită, şi la fel a fost şi răspunsul Celui care locuia în ceruri (Psalmul 91).

Grija care a vegheat asupra Lui a fost necurmată din pântece până la mormânt. Aşa fusese declarat din vechime de către Duhul Său prin profeţi: „Din pântece Ţi-am fost dat Ţie; din pântecele mamei mele, Tu eşti Dumnezeul Meu“, „Tu mi-ai dat încredere [sau, M-ai ţinut în siguranţă] la sânii mamei mele“. Peste tot grija n-a obosit vreodată să vegheze asupra Lui. „Tu Îmi asiguri sorţul … trupul mi se va odihni în siguranţă. Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.“ (Psalmul 22 şi 16). Acest ajutor, această grijă şi veghere, într-un episod al vieţii Sale au fost totul pentru El, în acea noapte când îngerul l-a înştiinţat pe Iosif să fugă în Egipt. A fost bucuria nespusă a Tatălui să-Şi arate vegherea în acel ceas. Cel ce păzea pe acel Israel nu putea dormita atunci.

Însă toate acestea, în loc de a fi nepotrivite cu drepturile divine depline ale persoanei Sale, îşi împrumută caracterul din aceste drepturi. Slava acestei relaţii, precum şi a bucuriei şi a desfătării Tatălui care o însoţeau, este pierdută dacă Persoana care S-a aflat în ea nu este apărată şi onorată. Persoana a fost de un aşa fel încât intrarea ei în relaţie a reprezentat un act de dezbrăcare de sine. În loc de a-Şi începe drumul supunerii odată cu fuga în Egipt, sau la ieslea Betleemului, El luase „chipul de rob“, în prisma planului lui Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii; şi ca roadă a acestui lucru, El „la înfăţişare a fost găsit ca un om“. Toate faptele şi toată slujirea Sa, de la început şi până la sfârşit, au constituit căile dezbrăcării Sale de Sine. Căci El a fost la fel de adevărat „Dumnezeu arătat în trup“ în braţele mamei Sale în drum spre Egipt, precum în Ghetsimani, în slava şi puterea persoanei Sale, atunci când vrăjmaşii care veniseră să-I mănânce carnea s-au împiedicat şi au căzut (Psalmul 27). A fost acelaşi Emanuel ca prunc în Betleem, aşa cum este acum la dreapta Măririi în ceruri2. Totul a fost umilinţă pentru El, din pântecele fecioarei până la cruce. Dacă mă îndoiesc de aceasta, uit persoana Lui sau cine era El. Privind însă această taină slăvită dintr-un alt unghi, vedem că în relaţia în care S-a aflat, El S-a bucurat întotdeauna de grija perfectă şi de ajutorul Tatălui. Dar aceste lucruri sunt ca feluritele lumini şi caractere sub care cei patru evanghelişti Îl prezintă pe Domnul, pe care le cunoaştem cu toţii în general. El a fost Subiectul purtării de grijă a Tatălui, însă în acelaşi timp Însoţitorul lui Yahve (Zaharia 13.7); iar noi putem privi drumul Lui, în lumina de care este marcat prin grija şi vegherea divină, la fel cum putem contempla acest drum în lumina strălucitoare şi în gloria nespusă care caracterizează drepturile şi cinstea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Dacă El a avut o astfel de relaţie de dependenţă de grija lui Dumnezeu, asumată într-adevăr potrivit cu planurile veşnice, la fel şi toate creaturile, pământeşti şi cereşti, îngereşti şi omeneşti, peste tot în univers, au aceeaşi relaţie cu El.

Datorită unor astfel de adevăruri, El a putut spune: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica“; şi totuşi Duhul Sfânt a putut afirma despre El că Dumnezeul păcii L-a adus înapoi dintre cei morţi (Ioan 2.19; Evrei 13.20). Vrăjmaşii care-I căutau viaţa au căzut înaintea Lui la un singur cuvânt; şi totuşi, credinţa Lui perfectă a recunoscut grija desăvârşită şi protecţia lui Dumnezeu într-un aşa fel încât a putut spune: „Gândeşti că nu pot să rog acum pe Tatăl Meu, şi să-Mi pună la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?“ (Ioan 18.5,6; Matei 26.53). A putut, cu o atingere, să vindece urechea slujitorului, ba chiar s-o pună la loc după ce fusese retezată, în timp ce foarte curând urma ca fruntea Lui să sângereze sub coroana de spini (Luca 22.51; Marcu 15.17,19). În perfecţiunea poziţiei Sale, ca Cel dezbrăcat de Sine, a căutat simpatie şi a spus: „N-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?“, iar la scurt timp, într-un moment de şi mai mare întuneric, într-un anumit sens, El S-a putut situa deasupra compătimirii fiicelor Ierusalimului şi a onorat, cu promisiunea raiului, credinţa tâlharului pe moarte Matei 26.40; Luca 23.28,42,43). Căci El străluceşte cu putere chiar şi în cele mai adânci momente ale umilinţei Sale. Iar păcătoşii să ştie că crucea Lui caută nu compasiunea oamenilor, ci credinţa lor; că ea nu cere sensibilităţii lor omeneşti să simtă acele momente, ci ca prin credinţa inimilor lor şi spre pacea deplină a conştiinţelor lor să fie binecuvântaţi prin acele momente; nu să compătimească crucea, ci să se sprijine pe ea, şi să ştie că chiar dacă a fost împlinită în slăbiciune, ea este chiar stâlpul care va susţine creaţia lui Dumnezeu pentru totdeauna.

În aceste două forme, diferite dar consecvente, vedem viaţa Fiului lui Dumnezeu în trup. Este una mai puţin reală din pricină că cealaltă este adevărată? Lacrimile lui Isus cu privire la Ierusalim au fost la fel de reale ca şi cum nu ar fi existat altceva în inima Sa decât durerea unui Domn şi Mântuitor pentru poporul Său răzvrătit şi lipsit de credinţă care-L respingea. Şi totuşi bucuria Lui cu privire la scopul deplin al înţelepciunii şi harului divin a fost caracterizată de aceeaşi realitate neamestecată şi neîmpărţită. „Vai de tine, Horazine!“ şi apoi „Te laud, Tată“ au fost afecţiuni în aceeaşi măsură de vii şi de adevărate în sufletul lui Isus (Matei 11). O realitate deplină le-a caracterizat pe amândouă. În acelaşi fel, „chipul de rob“ cu toate consecinţele lui perfecte şi „chipul lui Dumnezeu“ în întreaga lui slavă, au fost taine reale şi vii într-o singură Persoană.

Să nu ne întoarcem noi oare, în răstimpuri, ca să privim mai îndeaproape la persoana Lui, în timp ce Îi urmărim fie acţiunile din viaţă, fie secretele dragostei şi adevărului Său? A face aşa ceva este parte din ascultarea credinţei. „Teama de Domnul este curată“, însă există o teamă care nu este cu desăvârşire curată, având în ea ceva din duhul robiei şi al necredinţei. Refuzul de a ne întoarce şi a privi la privelişti măreţe ca acestea îşi poate găsi explicaţia într-o astfel de teamă. Este o „Taină“ acolo, sunt de acord, şi ea este „mare“. Însă tot aşa, a fost o privelişte măreaţă şi tainică cea spre care Moise s-a întors ca să privească; iar cu picioarele desculţe a putut-o privi şi asculta. Dacă n-ar fi făcut astfel, s-ar fi îndepărtat fără să fie binecuvântat. Dar a ascultat până când a descoperit că „Eu sunt“ era în rug; ba mai mult, că Însuşi Dumnezeul lui Avraam Se afla acolo. Un loc ciudat pentru revelarea unei astfel de glorii! Totuşi aşa a fost. Într-un rug de mărăcini arzând Se găsea Domnul Dumnezeul Cel Atotputernic (Exod 3).

Iar acum presupunând că merg la Calvar şi privesc acolo pe „Păstorul“ lovit, pe cine altul voi descoperi, dacă am ochii deschişi într-adevăr, decât pe Însoţitorul Domnului Oştirilor? (Zaharia 13). Şi dacă merg în mijlocul gloatei care înconjura pretoriul lui Pilat în Ierusalim, pe cine voi găsi acolo, sub înfăţişarea Celui scuipat, lovit şi batjocorit, decât pe Acela care în vechime a secat Marea Roşie şi a învelit cerurile Egiptului cu un sac? (Isaia 50.3,6).

Iar acum întreb: după ce am privit în felul acesta, şi prin lumina Duhului răspândită prin proroci am făcut asemenea descoperiri, voi fi grabnic să mă retrag? Dar unde voi găsi mai multă înviorare pentru duhul meu? Dacă credinţa mea descoperă în Isus Cel întristat şi insultat, în mijlocul oamenilor lui Irod şi al soldaţilor romani, pe Dumnezeul care a făcut minunile din ţara lui Ham, nu voi zăbovi oare la acel munte al lui Dumnezeu şi, precum Moise, nu mă voi întoarce să privesc mai atent şi să ascult? Nu pot trata o asemenea privelişte ca fiind prea măreaţă pentru mine. Nu cred că acesta ar fi gândul Duhului. Contemplând aceste mari lucruri, va trebui să reprim orice libertate de gândire care ar depăşi limitele – dar dacă voi zăbovi acolo în adorare, nicidecum nu voi greşi. Vorbesc, Domnul ştie aceasta, de principii, nu de experienţe. Exerciţiile de inimă sunt prea adesea amorţite şi reci; iar durerea este (dacă îmi este îngăduit încă o dată să vorbesc pentru alţii) nu că petrecem prea mult timp meditând asupra persoanei Fiului lui Dumnezeu, ci că ne retragem prea curând către alte lucruri.

Această Persoană va fi „minunea veşnică şi podoaba creaţiei lui Dumnezeu“. Unii sunt gata să recunoască, în general, umanitatea şi Dumnezeirea din ea. Însă noi trebuie să recunoaştem şi deplina, nepătata slavă a fiecăreia dintre acestea două. Nici sufletul sau omul moral lăuntric, nici templul trupului nu trebuiesc profanate. Întregul Om trebuie apărat şi cinstit3. Şi deşi relaţia în care Isus S-a aflat cu Dumnezeu, grija pe care aceasta a implicat-o şi ascultarea care a decurs din ea, pot constitui foarte bine o altă privelişte măreaţă la care să ne întoarcem şi să privim, totuşi nu vom fi în stare s-o desluşim cum trebuie şi s-o cântărim în slava ei, dacă uităm în vreun fel persoana Celui care o susţine.

Modul divin de argumentare din epistola către Evrei ilustrează acest lucru, anume că eficacitatea preoţiei lui Hristos depinde în întregime de persoana Lui. Citiţi primele şapte capitole: ce scriere avem aici! În Preotul nostru trebuie să găsim un om, unul capabil să vină în ajutorul fraţilor Săi, fiind ispitit la fel ca şi ei. Aşa că trebuie să-L vedem pe Marele nostru Preot intrând în ceruri din mijlocul suferinţelor şi durerilor de pe acest pământ. Însă în Preotul nostru trebuie să-L vedem şi pe Fiul, fiindcă în nici un alt părtaş la carne şi sânge nu putea exista „puterea unei vieţi nepieritoare“. De aceea Melhisedec reprezintă atât persoana cât şi virtuţile, titlurile, drepturile şi autoritatea adevăratului Preot al lui Dumnezeu, aşa cum citim despre el: „Fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar asemănat Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pentru totdeauna“ (Evrei 7.1-3).

Ce imagine ne oferă toate aceste lucruri despre „Marele Preot al mărturisirii noastre“! El S-a coborât pe pământ în slava deplină, personală, a Fiului, iar la timpul potrivit S-a suit înapoi la cer, purtând cu El virtutea jertfei Sale pentru păcat şi acele compasiuni prin care Se face de ajutor sfinţilor. Credinţa se familiarizează cu tot acest drum al lui Isus. Ea recunoaşte în El pe Fiul care Şi-a făcut cortul printre noi4; iar după ce parcursul Lui de umilinţă şi suferinţă a luat sfârşit, credinţa Îl recunoaşte pe Cel mai înainte lepădat şi răstignit ca Om slăvit în ceruri – o singură Persoană: Dumnezeu manifestat în trup aici, şi Om ascuns în slavă acolo. Aşa citim despre El şi despre calea Lui binecuvântată: „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“5 (1 Timotei 3.16).

Sub „chipul de Dumnezeu“, El a fost cu adevărat Dumnezeu; sub „chipul de rob“, a fost un Rob cu adevărat. N-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu; Şi-a exercitat toate drepturile dumnezeieşti şi S-a folosit de toate comorile şi resursele divine cu cea mai deplină autoritate, însă a făcut toate acestea dezbrăcându-Se pe Sine Însuşi şi ascultând. Acest lucru ne descoperă secretul. Tot ce vedem ca istorie se explică prin taină. Găsim din nou aici slava din nor. Norul ce însoţea tabăra şi suferea în toate suferinţele ei, era Domnul taberei. Slava care traversa pustia, întovărăşind pe Israel în toate pelerinajele lui, era Slava care Se odihnea între heruvimii din Sfânta Sfintelor.

Însă cuvintele care urmează celor citate anterior (Filipeni 2.5-11), mă determină să pătrund încă şi mai adânc.

„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus“, versetul 9. Citind asemenea cuvinte nu putem decât să ne minunăm din nou. Căci, întreb, ce putea să-L mai înalţe pe El? Până să-Şi înceapă drumul de suferinţe şi de slavă, El era în Sine Însuşi infinit de înălţat şi de binecuvântat. Nimic nu-L putea înălţa mai mult din punct de vedere personal, fiind, aşa cum era, „Fiul“. Slava lui era de natură dumnezeiască. Era infinită şi inexprimabilă. Nici o altă onoare nu-I putea vreodată mări gloria personală. Totuşi Îl vedem parcurgând un drum care Îl conduce către mai multă cinste şi slavă.

Neobişnuită taină şi de o neasemuită frumuseţe! Şi – încă şi mai neobişnuită şi mai frumoasă, ca să zicem aşa – aceste noi glorii dobândite sunt, într-un anumit sens, cele mai dragi Lui. Scriptura ne dă voie să vorbim astfel, aşa cum ne permite să vorbim despre feluritele aspecte ale harului Său, pe care inima omenească n-ar fi fost în stare niciodată să le conceapă de la ea însăşi. Cu toate acestea – dacă vom compara lucrurile divine cu cele din sfera omului, aşa cum procedează Duhul Sfânt când doreşte să ne dea învăţătură – ceea voi spune este cunoscut printre oameni. Dacă un om de rang înalt dintre noi, un prinţ, un fiu de împărat, porneşte şi-şi dobândeşte anumite demnităţi, acestea, deşi nu-l pot înălţa personal, vor fi pentru el cele mai dragi distincţii şi vor forma, în ochii celorlalţi, cele mai alese detalii ale istoriei lui. Un astfel de lucru este în mod instinctiv priceput printre noi. La fel stau lucrurile cu Fiul lui Dumnezeu. Potrivit cu planurile veşnice, El a plecat să dea o bătălie, iar onorurile pe care le-a dobândit, biruinţele pe care le-a câştigat, sau pe care încă trebuie să le câştige, vor constitui bucuria Lui pentru veşnicie. Ele formează lumina în care El va fi cunoscut, şi caracterele în care va fi celebrat pentru totdeauna; măcar că, personal, El locuieşte într-o lumină de care nici un om nu se poate apropia. Iată ce preţuieşte El; Yahve-Iire6, Yahve-Rafa7, Yahve-Şalom8, Yahve-Ţidkenu9, Yahve-Nisi10, toate sunt onoruri dobândite. Cât de importante sunt toate acestea pentru El în căile harului necuprins! În Exod 3, El îi dezvăluie lui Moise numele Său personal, vorbindu-i din rug, „Eu sunt Cel ce sunt“. Însă după aceea îi comunică şi numele Său dobândit, numindu-Se pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov“; iar la acesta din urmă, la numele Său dobândit, El adaugă: „Acesta este Numele Meu pentru totdeauna şi aceasta este amintirea Mea în toate generaţiile“, cuvinte care ne arată din belşug cât de mult preţuia El acea slavă pe care o dobândise în lucrările Lui faţă de cei păcătoşi. La fel şi în cortul întâlnirii, sau în templu, unde numele Lui era pomenit, era scris şi citit numele Lui dobândit, nu cel personal. Tainele acelei case nu vorbeau despre gloriile Sale esenţiale: atotputernicia, atotştiinţa, veşnicia, sau despre alte glorii asemănătoare, ci despre Unul în care îndurarea se slăvise faţă de judecată şi care găsise astfel o cale de a-i aduce pe cei înstrăinaţi înapoi la Sine.

Cu siguranţă că acestea sunt mărturii despre cât de scump este în ochii Lui numele Său dobândit în slujba făcută pentru noi. Însă „Dumnezeu este dragoste“ ne explică totul şi în acelaşi timp ne spune şi secretul. Dacă manifestările sunt excelente şi uimitoare, izvoarele ascunse care sunt deschise în El ne dau soluţia tuturor lucrurilor.

Îl cunoaştem în continuare ca „născut sub lege“, la fel cum Îl cunoaştem în slava Sa personală, mai presus de orice lege. Toată viaţa Sa a fost viaţa Celui ascultător. Şi astfel, deşi Dumnezeu peste toate, Yahve al lui Israel şi Creatorul marginilor pământului, El a fost Omul Hristos Isus. A fost Isus din Nazaret, uns cu Duhul Sfânt, care umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei care erau înrobiţi puterii Diavolului: căci Dumnezeu era cu El. În astfel de lumini Îl vedem şi citim istoria Sa minunată şi felurită. El Însuşi a împărţit altora Duhul Sfânt suflând asupra lor şi totuşi a fost uns la rândul Lui cu Duhul Sfânt.

Fiul a venit să Se facă părtaş cărnii şi sângelui. Aşa prevăzuseră căile şi harul planului veşnic; aşa cereau nevoile noastre. A fost găsit la înfăţişare ca un om. A fost exersat într-o viaţă de totală dependenţă de Dumnezeu şi S-a supus unei morţi care (printre alte virtuţi) a fost suferită în deplină supunere faţă de El. Aceasta a fost poziţia Lui în ce priveşte legământul veşnic şi într-o astfel de poziţie a acţionat şi a suferit în chip desăvârşit; de aici au izvorât lucrările, necazurile, strigătele şi lacrimile, ostenelile şi durerile Fiului Omului pe pământ.

Mai mult încă, chiar acum când Se află în cer, El continuă, într-un sens important, aceeaşi viaţă. O făgăduinţă Îl aştepta acolo şi către împlinirea ei priveşte El acum. „Şezi la dreapta Mea până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“, I s-a spus după înălţare; şi în credinţa şi nădejdea acestui cuvânt, El Şi-a luat locul în cer „aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui“ (Evrei 1.13; 10.13). Avem aici nădejdea ca răspuns la făgăduinţă, şi aceasta o găsim în inima lui Isus după ce S-a înălţat şi S-a aşezat în cer, tot aşa cum fusese Cel credincios, Cel plin de nădejde, Cel ascultător şi Cel care a slujit, atunci când S-a aflat pe acest pământ.

Iar dacă mergem şi mai departe: în căile Lui viitoare de slavă, nu va continua El să fie supus? Orice limbă Îl va mărturisi ca Domn, dar nu va fi aceasta „spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl“? Iar când împărăţia se va sfârşi, nu este scris: „Atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“? Şi aşa cum Se va supune Celui care I-a pus toate lucrurile sub picioare, tot aşa, în aceleaşi timpuri de slavă viitoare, va fi plăcerea Lui plină de har de a-i sluji pe sfinţii Săi; aşa cum citim: „Se va încinge şi îi va pune să stea la masă şi, apropiindu-se, le va sluji“. Apoi din nou: „Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă; pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor“ (1 Corinteni 15, Luca 12, Apocalipsa 7).

    • 1.Vorbesc despre perdeaua sfâşiată ca despre simbolul acceptării divine. Ascultarea lui Hristos manifestată în viaţa Sa nu o putea rupe, ci numai moartea Sa.

 

    • 2.Nu vreau să spun că în împrejurarea călătoriei în Egipt „Copilaşul“ Şi-a exercitat voinţa. Aceasta ar însemna să afirm ceea ce Scriptura nu spune. Însă acest act, precum toate cele de la Betleem până la Calvar, poartă în sine caracterul ascultării în umilinţă.

 

    • 3.Unul din martirii din zilele reginei Maria a scris astfel pe când se afla în închisoare: „El a făcut totul, a cumpărat totul şi în dragostea Lui a plătit totul. Cu propriul Său trup imaculat a eliberat trupurile noastre de păcat, de moarte şi de iad, iar cu sângele Lui nespus de scump a plătit răscumpărarea noastră şi preţul complet o dată pentru totdeauna“.

 

    • 4.Vezi forma literală a noţiunii de întrupare în Ioan 1. [n.tr.]

 

    • 5.El a fost într-adevăr Om adevărat şi Dumnezeul adevărat într-o singură Persoană. Totul depinde de această „mare taină“. Moartea pe cruce n-ar fi nimic fără acest adevăr, aşa cum totul n-ar mai avea valoare fără moartea Lui.

 

    • 6.Domnul va purta de grijă (Geneza 22.14)

 

    • 7.„Domnul care te vindecă“ (Exod 15.26)

 

    • 8.„Domnul păcii“ (Judecători 6.24)

 

    • 9.„Domnul, Dreptatea noastră“ (Ieremia 23.6)

 

  • 10.„Domnul, steagul meu“ (Exod 17.15)

„Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi“ – Ioan 1.14

De-a lungul istoriei cărnii şi sângelui care ne este oferită în Scriptură învăţăm că moartea a intrat în lume prin păcat. Pentru toţi cei reprezentaţi ca fiind în Adam, sentinţa a fost aceasta: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“. Cu privire la Sămânţa promisă a femeii, care nu era astfel reprezentată, a fost spus şarpelui: „Tu Îi vei zdrobi călcâiul“. Vedem deci că moartea acestei Seminţe avea să fie la fel de neobişnuită ca şi naşterea Sa. Prin naştere, El urma să fie Sămânţa femeii; în moarte, urma să aibă călcâiul zdrobit. La împlinirea timpului El, Cel făgăduit, a fost „născut din femeie“. Fiul lui Dumnezeu, Cel care sfinţeşte, a luat parte la carne şi sânge; El a devenit „Sfântul“ sau „lucrul sfânt“ (Luca 1.35).

A avut moartea vreun drept asupra Lui? Nici unul. Conform legământului veşnic, călcâiul Lui a trebuit să fie zdrobit, însă moartea n-a avut nici un drept asupra cărnii şi sângelui Său. În El, Cel binecuvântat, a existat capacitatea de a împlini planul divin, pentru ca astfel călcâiul să trebuiască să-I fie zdrobit; altfel însă El n-a fost nicidecum expus morţii în vreun fel.

Sub legământ, pentru a împlini planul dumnezeiesc, El S-a predat pe Sine, de bună plăcere, spunând: „Iată-Mă, vin“. Pentru slava lui Dumnezeu şi pentru pacea celui păcătos, El a luat „un chip de rob“. Şi, prin urmare, la timpul potrivit a fost făcut „asemenea oamenilor“, şi fiind găsit astfel la „înfăţişare“, El a mers pe drumul smeririi de sine, chiar până la „moarte de cruce“1 (Filipeni 2).

Astfel a fost cursul vieţii Lui. El Şi-a ascuns slava, Şi-a ascuns chipul de Dumnezeu sub cel de rob. N-a căutat cinste de la oameni. L-a cinstit pe Tatăl care-L trimisese, nu pe Sine Însuşi. Nu a vrut să Se facă cunoscut şi nu a dorit să Se arate lumii. Aşa citim despre El. Iar toate acestea au ţinut de forma“ pe care El o luase şi sunt desăvârşit ilustrate în istoria din Evanghelii.

El Şi-a ascuns chipul de Domn a tot ceea ce este pe pământ şi în mare sub cel al unui plătitor de taxă. I s-a cerut să plătească taxa, sau cel puţin Petru a fost întrebat dacă Învăţătorul lui nu o plăteşte. Domnul arată că era scutit, însă, ca să nu-i facă să se poticnească, plăteşte taxa pentru Petru şi pentru El. Dar cine era Cel ce făcea aceasta, în tot acest timp? Nimeni altul decât Cel despre care se scrisese: „Al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el“. Căci El porunceşte unui peşte să-I aducă acea monedă de care avea nevoie, pe care apoi o dă celor ce strângeau darea (Matei 17).

Ce ilustrare a tainei scumpe că El care avea „chipul lui Dumnezeu“ şi care „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu“, – folosind astfel comorile adâncului şi poruncind creaturilor mâinii lui Dumnezeu ca fiind toate ale Sale – a luat „chip de rob“! Ce rază de slavă străbate norul cu ocazia acestei împrejurări atât de banale! Totul s-a întâmplat între Domnul şi Petru, însă a constituit arătarea „chipului lui Dumnezeu“ de sub „chipul robului“ sau al celui supus autorităţilor (Romani 13.1). Tot ce cuprindea pământul era tributar Lui în momentul când El a consimţit să plătească tribut către alţii. La fel s-a întâmplat cu o altă ocazie, când invitatul neobservat la sărbătoarea de nuntă a îngrijit de vin, nu ca şi cum El ar fi fost „Mirele“, ci chiar ca Creatorul tuturor lucrurilor. Acolo El Şi-a arătat din nou slava şi ucenicii Lui au crezut în El (Ioan 2).

Citim de asemenea că El nu S-a luat la ceartă, nici nu a strigat, şi nici nu Şi-a ridicat glasul pe străzi. N-a vrut să frângă trestia ruptă, ci mai degrabă S-a ţinut pe Sine în umbră. Şi toate acestea, din nou, fiindcă El luase „chip de rob“. Prin urmare, în chiar această ocazie, este citat locul din Scriptură care spune: „Iată Robul Meu pe care L-am ales“ (Matei 12).

Toate aceste întâmplări arată într-un fel foarte semnificativ cum a fost drumul Lui. „Arată-ne un semn din cer“ a fost o altă ispită de a-L face să Se înalţe pe Sine (Matei 16). Atunci L-au pus la încercare fariseii, aşa cum diavolul făcuse atunci când Îi ceruse să Se arunce de pe marginea templului; sau rudele Sale, îndemnându-L să se arate lumii (Ioan 7). Dar cum a răspuns Slujitorul perfect? Nici un semn nu le va fi dat decât cel al lui Iona – un semn al umilinţei, un semn că lumea şi prinţul ei vor câştiga o aparentă biruinţă asupra Lui, în locul unui semn care ar fi putut uimi lumea, aducând-o la picioarele Sale.

Cu adevărat excelente sunt aceste urme ale Slujitorului perfect al lui Dumnezeu. David şi Pavel, care stau de o parte şi de cealaltă a Lui, precum Moise şi Ilie pe muntele sfânt, reflectă ceva din slava Lui manifestată prin a Se ţine pe Sine ascuns. David a omorât leul şi ursul, iar Pavel a fost răpit în al treilea cer; însă nici unul din ei nu s-a grăbit să vorbească despre aceste lucruri. Asemenea atitudine reprezintă o frumoasă imagine a Slujitorului desăvârşit. Totuşi ei, şi toţi cei ca ei pe care-i găsim pe paginile Scripturii, ori printre sfinţi, se află faţă de marele Original la distanţe mult mai mari decât avem noi măsuri să măsurăm. El Şi-a ascuns „chipul de Dumnezeu“ sub „chipul de rob“. Isus a fost tăria lui David atunci când acesta a ucis leul şi ursul; şi El era Domnul acelui cer la care a fost răpit Pavel. Însă aici El a fost ca unul care nu avea „unde să-Şi plece capul“.

La fel pe vârful „muntelui sfânt“ şi apoi la poalele lui. Sus pe munte, înaintea privirilor aleşilor Săi, pentru un moment pasager, El a fost „Domnul slavei“; la poalele lui, a fost „Isus singur“, poruncindu-le să nu spună nimănui despre viziunea pe care o avuseseră până când Fiul Omului avea să învie dintre cei morţi (Matei 17).

Priviţi-L din nou în corabie pe mare, în timpul furtunii. Se afla acolo ca un lucrător cu ziua ostenit, al cărui somn este dulce. Acesta era chipul în care El S-a manifestat ochilor oamenilor. Dedesubt însă se afla „chipul de Dumnezeu“. S-a trezit şi, fiind Domnul care adună vântul în pumnii Lui şi adună apele în haina Lui, a certat marea şi a liniştit-o (Proverbe 30.4; Marcu 4).

Isus ni Se înfăţişează adesea în slăvile depline şi felurite ale lui Yahve, Dumnezeul lui Israel. Odinioară acesta poruncise făpturilor din adâncuri şi „un peşte mare“ a fost pregătit pentru a-l înghiţi pe Iona, oferindu-i un mormânt pentru o vreme hotărâtă. La fel, în zilele Sale, Isus a dovedit că El Însuşi este Domnul „mării celei întinse şi largi“ poruncind „vietăţilor mici“ din ea să intre în năvodul lui Petru (Psalmul 104.25; Luca 5). „Vietăţile mari şi mici“ au recunoscut şi acum, precum odinioară, vocea lui Yahve-Isus.

Tot aşa, Dumnezeul lui Israel, Domnul a tot ce cuprinde pământul şi marea, S-a folosit de o măgăriţă necuvântătoare pentru a mustra pe proroc în nebunia lui. Avem un alt exemplu al acestui lucru atunci când chivotul a trebuit să fie adus acasă din ţara filistenilor. Dumnezeul lui Israel a dirijat atunci natura, forţând vacile înjugate la carul pe care fusese aşezat chivotul, să apuce pe drumul bun către Bet-Şemeş, măcar că ele au luat acest drum în totală opoziţie cu instinctul lor natural (1 Samuel 6).

Domnul Isus a acţionat mai târziu demonstrând aceeaşi slavă şi putere a Dumnezeului lui Israel. Fiindcă în zilele vieţii Sale pământeşti, El, adevăratul Chivot, a trebuit să fie purtat către casă. A fost un moment când El a avut nevoie, precum chivotul din zilele lui Samuel, să fie purtat din locul în care Se afla. Trebuia să viziteze Ierusalimul în slava Sa. Era necesar ca El, fiind Împăratul Sionului, să intre în cetatea împărătească. Şi Se foloseşte pentru aceasta de o măgăriţă şi de mânzul ei, însă Se comportă cu toată demnitatea şi autoritatea pe care le are ca Domn a tot ce cuprinde pământul. Proprietarii animalelor au trebuit să asculte de cuvintele: „Domnul are trebuinţă de el“, şi, contrar firii, contrar oricărui sentiment al inimii omeneşti într-o astfel de ocazie, ei l-au trimis „îndată“ (Marcu 11; Luca 19).

Astfel a strălucit Isus din nou în slava proprie Dumnezeului lui Israel. Vălul poate că era foarte gros, şi aşa a şi fost. Era constituit din Isus din Nazaret, tâmplarul, fiul tâmplarului (Matei 13.55; Marcu 6.3). Norul care acoperea totul era opac într-adevăr, însă slava de sub el era infinită. Era slava deplină a lui Yahve, şi nici o rază din întreaga strălucire divină n-ar fi refuzat să o exprime şi să o afirme. El „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu“ ci „S-a golit pe Sine Însuşi“. Credinţa pricepe această slavă acoperită, iar afecţiunea o protejează ca şi cu un zid de foc. „Cine s-a suit în ceruri şi s-a coborât? Cine a adunat vântul în pumnii săi? Cine a legat apele într-o manta? Cine a întărit toate marginile pământului? Care este Numele Său şi care este Numele fiului Său, dacă ştii?“ (Proverbe 30.4).

Nu vom încerca să răspundem, ci, precum Moise odinioară, vom învăţa şi noi, atunci când trece Isus, să ne plecăm capetele şi să ne închinăm (Exod 34).

Cât de minunate sunt locurile din Scriptură care ne învaţă să observăm cum „chipul de rob“ ascundea „chipul de Dumnezeu“. Însă la fel de minunate, îndrăznesc să spun, sunt acele cazuri în care El pare că a încercat să Se pună la adăpost de pericol, sau să-Şi scape viaţa. A descoperi şi în astfel de situaţii frumuseţea şi slava Lui, care sunt ascunse de ochiul omului, ar trebui să fie o îndeletnicire nespus de plăcută pentru sufletul nostru. Însă mulţi dintre noi, deşi pentru nimic în lume nu am păta această slavă, putem fi încă incapabili de a o pricepe, şi adesea îi înţelegem greşit căile sau forma pe care o ia.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume într-o perfectă contradicţie cu cel care urmează să vină şi despre care citim că toată lumea îl va admira. Aşa cum Domnul Însuşi spune: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5.43). Potrivit cu aceasta, dacă viaţa Lui este ameninţată, El nu face imediat o minune care să uimească lumea, ci dimpotrivă, Se dezbracă pe Sine Însuşi şi vrea să fie nimeni şi nimic. El refuză cu desăvârşire să facă ceva de care oamenii să se minuneze – mare şi slăvită contradicţie cu cel a cărui rană de moarte va fi vindecată, aşa încât întreaga lume se va minuna şi se va închina înaintea aceluia a cărui icoană va avea viaţă şi va vorbi, astfel ca toţi, mici şi mari, să-i poarte numele pe frunţile lor (Apocalipsa 13).

Fiul lui Dumnezeu S-a aflat în totală contradicţie cu toate acestea. El a venit în numele Tatălui Său, nu în al Lui Însuşi. El avea viaţa în Sine. Era egal cu Cel despre care este scris: „Care singur are nemurirea“; însă El a ascuns această strălucire a slavei divine sub chipul unuia care a părut că-şi apără viaţa prin cele mai obişnuite şi mai de dispreţuit metode. Acest gând ne-ar fi preţios dacă am avea inimi gata de închinare. Cel care trebuie să vină „în propriul său nume“ va primi o rană de moarte, şi totuşi va trăi, pentru ca lumea să se minuneze; însă Fiul lui Dumnezeu fuge în Egipt.

Suntem oare atât de lipsiţi de pricepere spirituală încât să nu înţelegem acest lucru? Ar trebui oare să fim forţaţi pentru a înţelege viziunea slavei astfel ascunsă? Chiar şi aşa dacă ar sta lucrurile, Domnul tot ne va îngădui şi ne va da viziunea acestei glorii. Fiindcă sub văl se află o slavă care, dacă ar vrea, ar putea, precum cuptorul caldean, să-şi nimicească vrăjmaşii pe loc. Căci atunci când venise momentul, când era ceasul puterii întunericului, slujitorii acestei puteri, în prezenţa slavei, „s-au dat înapoi şi au căzut la pământ“, lucru care ne învaţă că Isus a fost atunci în întregime un prizonier de bună voie, aşa cum mai târziu a fost victimă de bună voie2.

În legătură cu aceasta, priviţi-L în împrejurarea despre care am pomenit deja, în Matei 12. S-a temut Domnul în acel moment de mânia fariseilor, simţindu-Se ca unul care trebuie să facă ceva pentru a-şi pune viaţa la adăpost? Nu pot întreţine un asemenea gând. El Şi-a început acolo încă o etapă în drumul Său minunat de slujitor, alegând nu un nume de cinste în această lume, ci unul (prin umilinţă şi moarte), în care neamurile să se poată încrede; şi prin credinţa în acest nume păcătoşii să fie mântuiţi.

Priviţi la El în alt moment, atunci când sabia unui Irod L-a ameninţat pentru a doua oară (Luca 13). Cum Se înalţă Domnul deasupra ei? Fiind conştient de aceasta: fie regele oricât de viclean, chiar dacă ar adăuga subtilitatea la forţă, El trebuie să-Şi termine călătoria, trebuie să-Şi încheie lucrarea încredinţată, iar a treia zi va sfârşi. Iar acest sfârşit avea să vină, aşa cum ştim, nu prin biruinţa lui Irod sau a iudeilor asupra Lui, ci prin predarea Sa de bună voie pentru a deveni Căpetenia mântuirii noastre, făcut desăvârşit prin suferinţă. Şi cu aceeaşi ocazie El recunoaşte următorul lucru: că, deşi ca Proroc avea să moară la Ierusalim, aceasta s-a întâmplat pentru ca cetatea să umple măsura păcatelor ei; căci El, în tot acest timp, era Dumnezeul Ierusalimului, care de-a lungul veacurilor Se purtase cu îngăduinţă faţă de cetate, o chemase la pocăinţă, iar acum în curând avea s-o lase pustie prin judecată (versetele 31 şi 35).

Repet din nou: ce glorii sunt ascunse aici sub chipul smerit al Celui care era ameninţat cu mânia unui rege, şi care a trebuit să facă faţă dispreţului şi vrăjmăşiei propriului Său popor!

Voi face însă referire la încă unul sau două cazuri, chiar mai marcante decât acesta. Priviţi-L la începutul lucrării Lui, în cetatea Sa. Acelaşi principiu măreţ este ilustrat; căci muntele Nazaretului este, după părerea mea, nu un loc care punea în pericol viaţa lui Isus, ci exact ceea ce fusese mai înainte streaşina templului (Luca 4.9,29). Diavolul nu s-a gândit deloc că Domnul ar fi căzut în curtea templului şi ar fi murit. Nicidecum. El L-a ispitit – aşa cum o ispitise pe femeie în grădină – să Se mărească pe Sine, să Se facă, dacă pot spune astfel, aşa cum diavolul i-a spus Evei, Dumnezeu. A căutat să corupă izvoarele din Hristos, aşa cum le corupsese în Adam, şi să facă astfel ca „mândria vieţii“ să devină cel mai important dintre ele. Însă Isus Şi-a păstrat „chipul de rob“. N-a vrut să se arunce jos, ci a reamintit, ascultător, cuvintele: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău“.

La fel s-a întâmplat şi pe sprânceana muntelui din Nazaret. Acel munte nu era mai înalt decât streaşina templului. Isus nu a fost mai în pericol într-un loc decât în celălalt. Ar fi rămas la fel de teafăr la poalele muntelui ca şi în curtea templului. Dar cum ar fi fost astfel împlinită Scriptura, care spunea că El n-a venit ca să Se înalţe pe Sine? De aceea, „trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo“. S-a retras neştiut şi nebăgat în seamă, confirmându-Şi chipul de rob şi manifestându-Şi astfel harul în gândurile sfinţilor Săi.

Nu îndrăznim să spunem un asemenea lucru, cum că El a făcut aceasta ca să-Şi salveze viaţa. Numai gândul la aşa ceva este contrar slavei persoanei Sale, „Dumnezeu arătat în trup“. Isus a fost iarăşi şi iarăşi, în zilele vieţii Sale pământeşti, răcorit în duh atunci când credinţa Îi descoperea slava ascunsă în spatele vălului. Când Fiul lui David, sau Fiul lui Dumnezeu, sau Yahve al lui Israel, ori Creatorul lumii, devenea cunoscut credinţei sub forma lui Isus din Nazaret, Isus Se bucura în duh. La fel şi astăzi, am putea spune, în vremea de acum, când chipul de rob este din nou prezentat gândurilor noastre, El Se va bucura ori de câte ori sfinţii Săi vor descoperi slava de dincolo de nor.

„Fuga“, ca să o numim aşa, în Egipt, în vremea de la început, în zilele „Copilaşului“ din Betleem, constituie un incident de o frumuseţe şi un caracter cu totul speciale. Ne aducem aminte că, în timpul lui Moise, Israel era în această ţară ca un rug în flăcări. Însă din pricina simpatiei şi prezenţei Dumnezeului părinţilor lor, rugul nu se mistuia. Yahve era deasupra lui faraon, iar când acesta din urmă a vrut să nimicească poporul, Yahve l-a păzit şi l-a făcut să se înmulţească chiar în inima ţării acestuia. Şi acest lucru nu s-a făcut „nici prin tărie, nici prin putere“, căci Israel nu era acolo nimic mai mult decât un rug, un rug de mărăcini căruia i-ar fi fost îndeajuns o scânteie ca să fie mistuit. Însă Fiul lui Dumnezeu Se afla în rug. Acesta era secretul. El a fost cu Israel în Egipt, aşa cum apoi a fost în cuptor cu Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; iar mirosul de foc, măcar că rugul ardea iar cuptorul era încălzit de şapte ori mai tare, nu s-a lipit de ei.

O „privelişte măreaţă“, aşa încât Moise s-a întors s-o privească. Putem şi noi astăzi, în duhul lui Moise, să ne întoarcem către acelaşi loc. Putem citi Exod 1-15, şi apoi să privim din nou la această privelişte neobişnuită, cum rugul ardea şi totuşi nu se consuma; cum sărmanul rug al lui Israel era păstrat teafăr în mijlocul cuptorului egiptean, din pricina prezenţei Fiului lui Dumnezeu.

Oricât de mare ar fi focul, el niciodată nu va birui. Şi cum părăseşte în cele din urmă Israel Egiptul? La fel cum cei trei tineri au ieşit din cuptorul pe care Nebucadneţar îl încinsese: în triumf, fără nimic altceva ars decât legăturile care-i ţineau. Faraon şi oastea egipteană pier în Marea Roşie, însă Israel porneşte mai înainte sub stindardul Domnului.

A fost însă Israel în Egipt, bucurându-se de simpatia Fiului lui Dumnezeu, mai în siguranţă decât a fost Isus, ca „Dumnezeu arătat în trup“? Va fi rugul israelit o dovadă împotriva tăriei focului egiptean, şi nu va fi trupul smerit al lui Isus, în ciuda vrăjmăşiei depline a omului, a urii regelui, a invidiei cărturarilor şi a furiei mulţimii, de nebiruit atunci când Dumnezeu Însuşi este manifestat în acest trup? Taina deplină a rugului care ardea şi nu se mistuia stă în acest lucru. Israel nu putea fi atins mai mult decât stabilise cerul, din pricina simpatiei Fiului lui Dumnezeu; iar Isus nu putea fi atins de nimeni mai mult decât El Însuşi vroia, din pricina întrupării Fiului lui Dumnezeu.

„Am chemat pe Fiul Meu din Egipt“, a fost la fel de adevărat despre Isus ca şi despre Israel. Şi Isus şi Israel au fost, în zilele lor, ruguri în flăcări care nu se consumau; lucruri slabe, în ochii şi în gândurile oamenilor, însă invulnerabile. Amândoi au avut suferinţele lor în această lume a Egiptului, însă viaţa din ei nu putea fi atinsă; în cazul lui Israel, din pricina simpatiei (ajutorului) de care se bucura, iar în cazul lui Isus din pricina Persoanei care era El.

Prin urmare, pentru a-I fi salvată viaţa a fost dus „Copilaşul“ în Egipt? Israelul din vechime a părăsit Egiptul pentru a-şi salva viaţa? Sau Şadrac şi tovarăşii lui au ieşit oare din cuptorul caldean pentru a-şi scăpa vieţile? Viaţa lui Israel era la fel de în siguranţă în Egipt ca şi afară din el. Tinerii iudei au fost la fel de puţin afectaţi de foc în cuptor ca şi în afara lui. Israel a părăsit Egiptul ca mărturie pentru slava lui Yahve, Mântuitorul lor; şi la fel au ieşit tinerii israeliţi din focul caldean. În aceeaşi manieră, şi cu acelaşi scop, a fost luat „Copilaşul“ din Iudeea, dinaintea mâniei regelui Irod. Fiul lui Dumnezeu luase chipul de rob. El nu venise în numele Lui Însuşi, ci în cel al Tatălui Său. Se dezbrăcase pe Sine, luase un chip de rob, şi potrivit cu acest chip Şi-a început El drumul încă de pe vremea când era doar un „Copilaş“; iar El a fost, printre multe alte umilinţe, ascultător până acolo încât a fugit în Egipt, ca şi cum Şi-ar fi salvat viaţa de mânia regelui. Însă a făcut aceasta pentru slava Celui care-L trimisese.

Trebuie să veghem ca nu cumva să luăm aceste exemple în care s-a arătat chipul Său perfect de slujitor, şi să le folosim pentru a-I deprecia persoana. El a fost cu adevărat invulnerabil. Până nu I-ar fi venit ceasul, până n-ar fi fost gata să Se predea singur, căpeteniile şi cei cincizeci de oameni ai lor ar fi eşuat de fiecare dată să pună mâna pe El; însă, mai degrabă decât aceasta, El a preferat să Se smerească de fiecare dată, plecând în Egipt într-o ocazie, iar în alta într-un alt sat, El, Fiul Omului, batjocorit şi lepădat.

Vom trata oare această taină a supunerii, a supunerii de bună voie a Fiului lui Dumnezeu, cu nebăgare de seamă? Vom da vălul la o parte cu ireverenţă? Şi totuşi, dacă aceste exemple la care am făcut referire, precum şi altele asemănătoare cu ele, sunt citate ca să se dovedească faptul că starea cărnii şi sângelui la care Domnul S-a făcut părtaş era supusă morţii, atunci cu adevărat dăm vălul la o parte cu o mână nepricepută şi lipsită de respect. Da, şi încă mai mult decât atât, Îl nedreptăţim de două ori. Îi degradăm fiinţa folosind acţiuni care de fapt manifestă harul şi dragostea Lui nemărginite pentru noi, precum şi supunerea Sa nestrămutată faţă de Dumnezeu.

Şi totuşi se aud azi voci care spun că scurgerea timpului, ori violenţa, ori accidentul ar fi putut birui carnea şi sângele Domnului Isus, cauzându-I moartea ca în cazul nostru. Întreb însă: oare un gând ca acesta nu-L pune pe Domnul Isus Hristos în legătură cu păcatul? Se poate răspunde că nu aceasta se intenţionează. Probabil. Dar nu este totuşi aşa? Un astfel de gând nu-L leagă oare pe Domnul de păcat, de vreme ce în relatarea inspirată cu privire la carne şi sânge – iar înţelepciunea noastră trebuie să stea numai în ceea ce este scris – moartea este pusă în legătură cu ele numai prin păcat? Dacă sângele şi carnea din persoana Sa erau expuse morţii, sau dacă prin natura şi starea lor erau capabile de a muri (cu excepţia predării Sale de bunăvoie în har), nu se face prin aceasta legătura cu păcatul? Şi dacă e aşa, Se află Hristos cu adevărat înaintea sufletului care face o astfel de afirmaţie? Ea Îl prezintă ca pe unul expus morţii şi oferă o astfel de viziune asupra Lui ca şi cum ar fi putut să moară într-un fel potrivit căruia El nu Şi-ar fi putut niciodată asuma chipul de rob, făcându-Se ascultător până la moarte. Şi în afară de ce Şi-a asumat prin acest caracter, El n-a fost expus la nimic mai mult.

Există în asemenea afirmaţii ceva care te face să te temi că „porţile Locuinţei Morţilor“ atacă din nou „Stânca“ Bisericii, persoana Fiului lui Dumnezeu. Iar dacă se argumentează că ele nu vor decât să ilustreze umanitatea adevărată a Domnului, chiar scopul în sine devine suspect. Fiindcă, întreb, este oare în persoana lui Hristos numai umanitate? Nu se află acolo şi ceva incomensurabil diferit, şi anume „Dumnezeu arătat în trup“? El n-ar fi putut fi Mântuitorul meu, al unui păcătos, dacă n-ar fi fost Însoţitorul lui Yahve. Fiecare creatură datorează tot ceea ce poate ea să aducă. Nimeni altcineva, decât Unul care nu socoteşte ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, nu poate lua un „chip de rob“; căci respectivul este deja rob, aşa cum am arătat mai devreme. Nici o creatură nu poate pretinde a fi mai mult decât o creatură; numai gândul la aşa ceva ar însemna răzvrătire. Nimeni nu se poate pune garant pentru om decât Acela care a putut fără nici o îngâmfare să Se pretindă egal cu Dumnezeu, fiind prin urmare independent.

Umanitatea adevărată era capabilă de a păcătui. Adam în grădină a fost în starea aceasta, pentru că a păcătuit. Putem spune mai simplu şi mai sigur că el era capabil de a păcătui, decât că era capabil de a muri. Istoria ne confirmă primul aspect, însă nu ne îngăduie să-l determinăm pe cel de-al doilea, de vreme ce tot ea ne spune că moartea a intervenit prin păcat. Exista deci în Adam putinţa de a păcătui, însă nu ni se spune că şi cea de a muri.

Dacă prin urmare cineva ar veni şi ar sugera, cu scopul de a ilustra adevărata umanitate a lui Hristos, că El era capabil să păcătuiască, ce i-am spune? Las ca cei care-L cunosc cu adevărat pe Hristos să răspundă la aceasta. Oricum, putem fi siguri de un lucru: că diavolul este în spatele tuturor acestor atacuri împotriva „Stâncii“ Bisericii, care este persoana Fiului lui Dumnezeu (Matei 16.18). Căci lucrarea Lui, mărturia Lui, suferinţele, moartea însăşi, nu ar însemna absolut nimic pentru noi dacă El nu ar fi Dumnezeu. Persoana Lui este temelia sacrificiului Lui, şi în sensul acesta fiinţa Lui este Stânca noastră. Mărturia despre persoana Sa, adusă de către unul care în momentul acela nu ştia nimic despre lucrarea sau jertfa Lui, a fost cea care L-a condus să vorbească despre „Stânca“ pe care Biserica avea să fie zidită, ilustrând astfel acel adevăr sau taină împotriva căreia „porţile Locuinţei morţilor“, puterea şi viclenia lui Satan, aveau să se năpustească mereu şi mereu.

De la început au tot atacat ele, iar astăzi se întâmplă la fel. Slava deplină a „Dumnezeului arătat în trup“ a fost întunecată cu timp în urmă de către arieni3 şi socinieni4. De curând, natura morală a Omului Isus Hristos, „Dumnezeul binecuvântat în veci“, a fost atacată de irvingnism5, care a pătat-o şi a întinat-o atât cât poate reuşi un asemenea gând rău. Şi încă şi mai curând, relaţiile cu Dumnezeu în care Isus S-a aflat, precum şi experienţele sufletului Său, au constituit obiectul speculaţiilor intelectului omenesc. Iar acum, cel mai recent, carnea şi sângele Lui, „templul“ trupului Său, au fost profanate.

În toate acestea se poate distinge un scop comun, anume degradarea Fiului lui Dumnezeu. De unde vine aceasta? Şi, de cealaltă parte, de unde izvorăşte energia contradictorie şi opusă încercărilor de acest fel? Cu ce este Tatăl ocupat, sau cu privire la ce este El gelos, dacă nu cu privire la slava Fiului Său, în opoziţie cu orice lucru care L-ar putea degrada, fie el mai mult sau mai puţin subtil? Citiţi, dragii mei, cuvântarea Domnului către iudei în Ioan 5. Aici este descoperit secretul, anume că deşi Fiul S-a smerit pe Sine şi, aşa cum El spune, „nu poate să facă nimic de la Sine Însuşi“, Tatăl va avea grijă ca El să nu fie dezonorat sau depreciat în vreun fel, veghind asupra drepturilor Lui, acelor drepturi divine depline, printr-o afirmaţie plină de atenţie şi de gelozie: „Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis“.

Răbdarea şi îngăduinţa faţă de cei neştiutori sunt cu siguranţă căi divine, căi ale Duhului în har. Domnul Însuşi le-a folosit: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?“ Dar lipsa de îngăduinţă faţă de orice încercare de degradare a lui Hristos este de asemenea o cale dumnezeiască. Scrierile lui Ioan ne dovedesc acest lucru. Ele reprezintă cea mai copleşitoare parte din cuvântul lui Dumnezeu, fiind cu totul deosebite şi preţioase, tocmai din pricină că se ocupă atât de mult de slava personală a Fiului. Şi îmi pare că ele arată puţină îndurare, ba chiar deloc, faţă de cei tentaţi să păteze această slavă sau să o trateze cu uşurătate.

Daţi-mi voie să mai adaug că nici alte lucruri din viaţa binecuvântatului nostru Domn, precum foamea, setea sau oboseala, nu pot fi folosite în vreun fel pentru a dovedi că El era expus morţii. Fiul lui Dumnezeu în carne nu a fost expus la nimic. Nimic din afara grădinii Eden nu a fost partea Lui de drept. Îl vedem înfometat şi obosit la fântâna din Samaria. A adormit în corabie după o zi de slujbă obositoare. Însă tot ce El a cunoscut în acest loc al spinilor şi al frunţii asudate, a cunoscut şi a împărtăşit doar pentru a împlini ce se potrivea „chipului de rob“ pe care Şi-l asumase în harul Lui nespus.

Acestui „Om al durerilor“ I s-a spus odată că ar avea aproape cincizeci de ani (Ioan 8.57). Însă din acest lucru înţeleg numai cât de intim a purtat El durerile noastre şi cât de marcat a fost de truda pentru binecuvântarea noastră şi pentru slava Tatălui. Iată de ce s-a spus despre El că înfăţişarea I se deosebea mult de cea a oamenilor, din pricina a ceea ce îndura pentru noi şi a împotrivirii suferite din partea celor păcătoşi. În nici un caz din pricina tendinţelor naturale de degradare care intervin odată cu vârsta, căci astfel de tendinţe n-au fost nicidecum partea Lui.

Iudeii au fost mereu şi mereu acuzaţi că L-au omorât (Fapte 2.36; 3.15; 7.52). Acuzaţia a fost dreaptă, cu siguranţă. Cu toţii suntem vinovaţi de aşa ceva. Vinasângelui vărsat stă culcată la uşile noastre. În sensul juridic deplin, ei au fost „trădătorii şi ucigaşii“ Lui. Dar, oricât de ciudat ar părea pentru raţiune, ceea ce citim în legătură cu aceasta este cu totul limpede în ochii credinţei: „Nimeni nu Mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu“ (Ioan 10.18). El a fost liber, şi totuşi a acţionat la poruncă. Pare ciudat, sunt de acord, pentru raţiune şi necredinţă, însă pentru credinţă totul este limpede şi perfect.

Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce, unde mâinile nelegiuite ale omului L-au ţintuit, şi unde scopul etern şi harul lui Dumnezeu prevăzuseră să ajungă. Acolo a murit, şi a murit fiindcă a fost acolo. Mielul a fost înjunghiat. Cine s-ar încumeta să contrazică acest lucru? Mâini nelegiuite L-au ucis, iar Dumnezeu L-a oferit ca pe propriul Său Miel pentru altar. Cine ar îndrăzni să se atingă, fie şi numai pentru un moment, de o taină atât de indispensabilă şi de preţioasă? Şi totuşi Mielul Şi-a dat viaţa de bună voie. Nu epuizarea din pricina suferinţei, nici violenţa crucii, nu I-au provocat moartea, ci Şi-a dat viaţa de la Sine Însuşi. Ca dovadă că era deplin stăpân pe viaţa pe care urma să Şi-o dea, „a strigat cu glas tare“ iar apoi „Şi-a dat duhul“. Felul cum s-au desfăşurat lucrurile în acele momente nu lasă loc vreunui alt gând, şi, aş adăuga eu, nici afecţiunile sfinţilor în închinare nu trebuie să facă altfel. Pilat s-a mirat că Domnul murise deja; nu putea să creadă una ca aceasta; a trebuit să se convingă de acest lucru. Nu trecuse suficient timp ca o viaţă să se sfârşească pe cruce, de aceea fluierele picioarelor celorlalţi au trebuit să fie zdrobite. Însă El era deja mort, iar Pilat trebuie să facă cercetări şi să se convingă printr-un martor înainte de a putea crede.

Astfel deci gândul pe care îl susţinem este singurul care explică derularea istorică literală a evenimentelor. Domnul să dea har sufletelor noastre pentru a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru o astfel de imagine a Mielului Său înjunghiat, a Mântuitorului nostru răstignit şi omorât. Prin faptul că spunem că El Şi-a dat viaţa de la Sine, ignorăm oare faptul că El a fost Mielul înjunghiat, sau facem să nu se mai audă cântarea din ceruri care sărbătoreşte această taină? Istoria Calvarului, pe care Duhul Sfânt a scris-o, susţine gândul nostru; şi din nou spunem: ceea ce susţinem este singura explicaţie pentru ce s-a întâmplat acolo. El a fost liber şi totuşi sub poruncă. Credinţa înţelege pe deplin aceasta. Şi potrivit cu această taină, când ceasul a sosit, citim că: „Plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul“ (Ioan 19.30). A recunoscut porunca pe care o primise, şi totuşi Şi-a dat viaţa de la Sine. A fost ascultător până la moarte, însă Şi-a dat viaţa ca unul care era stăpân pe ea.

Credinţa înţelege toate acestea fără dificultate; ba mai mult, ea înţelege că numai aici se află adevărata şi desăvârşita taină. El a murit ca urmare a planurilor ce ţineau de legământul veşnic, cărora S-a supus de bunăvoie, fiind „Însoţitorul“ Domnului Oştirilor.

Însă, cum deja am spus spre lauda Lui, Fiul lui Dumnezeu pe pământ Şi-a ascuns întotdeauna slava, „chipul de Dumnezeu“, sub „chipul de rob“. Slava Lui a fost recunoscută în toate locurile stăpânirii lui Dumnezeu. Demonii au recunoscut-o, trupurile şi sufletele oamenilor au recunoscut-o, moartea şi mormântul, fiarele câmpului şi peştii mării, vânturile şi valurile, grâul şi vinul. Aş putea spune că doar El a fost singurul care nu a recunoscut-o, sau nu Şi-a asumat-o; pentru că El căuta să o acopere. El era „Domnul secerişului“, însă a părut ca unul dintre lucrători; El era Dumnezeul templului şi Domnul sabatului, însă S-a supus atacurilor şi acuzaţiilor unei lumi necredincioase (Matei 9.12).

Aşa a fost vălul, sau norul, sub care El mereu şi mereu Şi-a ascuns slava. Şi în perfectă potrivire cu acest lucru, aşa cum am spus deja, S-a comportat El în acele ocazii când viaţa I-a fost ameninţată. Şi-a ascuns din nou slava şi în astfel de cazuri, sub felurite chipuri de dispreţuit în ochii oamenilor. Uneori a fost ocrotit de favoarea unor oameni obişnuiţi (Marcu 11.32; 12.12; Luca 20.19); alteori S-a retras într-un fel mai mult sau mai puţin obişnuit (Luca 4.30; Ioan 8.59; 10.39); de multe ori vrăjmaşii au fost împiedicaţi să pună mâna pe El, din pricină că nu-I venise încă ceasul (Ioan 7.30; 8.20); iar într-o ocazie anume, aşa cum am văzut, fuga în Egipt Îl fereşte de mânia unui rege care vroia să-I ia viaţa.

În toate aceste cazuri, de la primul până la ultimul, văd un singur lucru – Domnul slavei ţinându-Se ascuns, ca Unul care venise în numele Altuia, nu în al Lui Însuşi. Însă El era „Domnul slavei“ şi „Prinţul vieţii“. A fost un prizonier de bună voie, lucru pe care l-am înfăţişat deja, şi aşa a ajuns să fie în cele din urmă o victimă de bună voie. „El Şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“6 (Matei 20.28; Tit 2.14).

Într-o perioadă din vechime chivotul Domnului s-a aflat în mâinile vrăjmaşilor; căzuse în mâna filistenilor în bătălia de la Eben-Ezer. Atunci Dumnezeu „şi a dat puterea Sa în captivitate, şi frumuseţea Sa în mâna asupritorului“; chivotul însă a fost invulnerabil. El era în aparenţă un lucru fragil, un obiect din lemn şi aur. Prezenţa lui a tulburat toată ţara celor necircumcişi şi de asemenea pe dumnezeii lor. Se afla acolo lipsit de ajutor şi singur, în mijlocul vrăjmaşilor înfierbântaţi şi îngâmfaţi din pricina victoriei. De ce, prin urmare, nu l-au rupt ei în bucăţi? Aparent, a-l lovi de o stâncă ar fi însemnat să-l distrugi. Chivotul a stat mereu între ei şi a părut că supravieţuieşte numai din pricina îndurării lor. De ce atunci n-au scăpat ei de el distrugându-l? Nu puteau: acesta este răspunsul. Chivotul în mijlocul filistenilor a fost un alt rug care ardea şi nu se mistuia. Părea că se află la cheremul celor necircumcişi, însă era de fapt invulnerabil. Filistenii au putut să-l trimită de la Asdod la Gat, şi de la Gat la Ecron; însă nici o mână nu-l putea atinge ca să-i facă rău (1 Samuel 4 şi 6).

La fel Adevăratul Chivot, Fiul lui Dumnezeu arătat în trup, a fost, pentru puţină vreme, la dispoziţia celor netăiaţi împrejur. Pilat poate să-L trimită la Irod, iar Ana la Caiafa; mulţimea Îl poate duce la Pilat, iar Pilat Îl poate da din nou mulţimii; viaţa Lui însă nu poate fi atinsă de ei. El era Fiul lui Dumnezeu, şi măcar că era manifestat în trup, era totuşi Fiul din veşnicie. Prin oricâte dureri a trecut, de oricâtă osteneală, foame şi sete a avut parte, toate făceau parte din chipul Său de rob pe care îl luase. Însă El era Fiul care avea viaţa în Sine Însuşi, Chivotul invulnerabil, Rugul care, chiar în mijlocul flăcărilor vii ale urii depline a lumii, nu se mistuia.

Aşa a fost taina, nu mă îndoiesc.

Însă în timp ce privesc la acest episod, nu este nimic de care m-aş bucura mai mult decât să simt ceea ce un israelit adevărat ar fi simţit în ziua când chivotul lui Dumnezeu a fost adus înapoi din ţara filistenilor. El s-ar fi bucurat şi s-ar fi închinat; ar fi fost foarte grijuliu să se asigure că acest mare eveniment a avut loc cu adevărat, chiar dacă ar fi trăit la mare distanţă. Ca israelit din oricare dintre seminţii, acest lucru îl privea în totul, anume că chivotul fusese recuperat şi că netăiaţii împrejur nu-l mai stăpâneau şi nu-l mai trimiteau în sus şi în jos între cetăţile lor. Odată convins însă, trebuia să fie atent ca nu cumva el însuşi să-l atingă sau să-l cerceteze, şi astfel să păcătuiască şi el ca unul dintre acei locuitori din Bet-Şemeş.

Suntem îndreptăţiţi deci, fără îndoială, să refuzăm acele gânduri cum că trupul binecuvântatului nostru Domn ar fi fost expus (supus) morţii. Astfel de cuvinte şi de speculaţii sunt ca şi cum am atinge chivotul cu mâini necircumcise. Trebuie să dăm pe faţă greşeala unui astfel de gând, ca şi lipsa lui de respect; cu alte cuvinte, nimic altceva n-ar trebui să ne mulţumească decât recuperarea chivotului din mâinile vrăjmaşilor. Apoi însă intervine o altă îndatorire: nu trebuie să-l atingem, sau să-l inspectăm, ca pe un lucru obişnuit. Cuvintele noastre trebuie să fie puţine, căci cine vorbeşte mult, într-o astfel de chestiune, nu se poate să nu păcătuiască: „În mulţimea vorbelor nu lipseşte păcatul“. Consideraţiile de ordin fizic asupra acestui subiect nu trebuie îngăduite, chiar dacă par adevărate şi de netăgăduit; căci astfel de consideraţii nu sunt felul de a lucra al Duhului sau al înţelepciunii lui Dumnezeu. Trupul Domnului a fost un templu, şi este scris: „Să vă purtaţi cu respect faţă de locaşul Meu cel sfânt; Eu sunt Domnul“.

Dacă cineva ar refuza să urmeze aceste speculaţii, şi în loc de a le da răspuns le-ar mustra, nu aş avea nimic de zis. Este posibil ca în multe suflete să existe un sfânt şi delicat sentiment de a refuza să se preocupe – într-un mod care depăşeşte propria măsură şi standardul Scripturii – cu ceea ce întotdeauna va fi mai presus de noi oamenii. Mi-aduc aminte de cuvintele: „Nu răspunde unui nebun după nebunia lui, ca să nu fii şi tu asemenea lui“. Însă aceste speculaţii cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu îşi au originea în altă parte. Chivotul a ajuns în mâini necircumcise – iar aceste rânduri pe care le scriu constituie o încercare de a-l recupera de acolo – şi ceea ce doresc cu adevărat este să-l dau jos din „carul cel nou“ cu respectul şi sfinţenia care se potrivesc sufletului ce face un asemenea lucru.

Voi mai adăuga că toată această dezbatere este făcută cu scopul ca sufletul să aibă un beneficiu. Trupul mort al unui leu (deşi trebuia privit ca o urâciune) a fost forţat să producă miere, bună la gust şi hrănitoare. Pavel a trebuit să facă lucrarea neatrăgătoare de a apăra învăţătura despre înviere ca răspuns la convingerile unora dintre corinteni; însă acest lucru s-a dovedit roditor, precum trupul mort al leului. Căci n-a ieşit în evidenţă doar învăţătura respectivă, ci glorii după glorii care aparţin tainei au fost trecute pe dinaintea ochilor noştri. Apostolului i s-a dat, prin Duhul, să vadă învierea în ordinea sau în etapele ei; apoi intervalul dintre aceste etape şi lucrarea de făcut în fiecare din ele, potrivit cu dispensaţiile divine; la fel şi scena care va fi la sfârşitul tuturor acestor etape; şi de asemenea importantul moment al învierii celor sfinţi, în toată puterea şi măreţia lui, împreună cu strigătul de triumf care îl însoţeşte (1 Corinteni 15). Iată mierea ieşită, pot spune, din trupul mort al leului, căci astfel este controversa între fraţi.

Dar aşa cum a fost scris odinioară, aşa este, prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, şi acum: „Din cel care mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel tare a ieşit dulceaţă“.

„Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă-i glorie, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău!“

    • 1.Dacă El n-ar fi fost egal cu Dumnezeu, n-ar fi putut face acest lucru, deoarece oricine nu este Dumnezeu este deja rob al Creatorului său. Un evreu putea fi de bună voie rob altui evreu – slujitor cu urechea străpunsă (Exod 21) – dar nici o creatură nu poate fi în mod voluntar rob al lui Dumnezeu, de vreme ce toate creaturile au deja datoria de a-I sluji din pricina relaţiei lor cu Cel ce le-a creat.

 

    • 2.Când îmi amintesc cine era El, Sămânţa femeii, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu arătat în trup; când de asemenea îmi amintesc că moartea, în orice formă ar fi venit ea, nu avea nici un drept asupra Lui, nu pot gândi altfel decât că El a fost victimă de bună voie. Privit în carnea şi sângele la care S-a făcut părtaş, moartea nu avea nici un drept asupra Lui, fiindcă nu a existat păcat în El; dacă Îl privesc în plinătatea persoanei Lui, moartea nu L-a putut atinge, afară doar că S-a supus ei în mod voluntar sub legământul veşnic. Astfel deci sufletul refuză gândul că El Şi-a salvat viaţa în sensul obişnuit al acestei expresii.

 

    • 3.Arienii au negat faptul că Domnul Isus are o natură veşnică şi divină ca şi Tatăl, spunând că este o făptură nespus de înălţată, că poate fi numit un Dumnezeu, dar nu Dumnezeu ca şi Tatăl. [n.tr.]

 

    • 4.Socinienii au negat divinitatea Domnului Isus şi Trinitatea. [n.tr.]

 

    • 5.Irvingnienii pretindeau că Domnul Isus a avut fire păcătoasă ca şi noi. [n.tr.]

 

  • 6.Fiul S-a supus poruncii Tatălui, având ca scop slava lui Dumnezeu prin mântuirea noastră (Ioan 10.18; 12.49); iar acum Tatăl ne dă nouă o poruncă, să dăm toată cinstea divină Fiului, sau, cu alte cuvinte, să umblăm în adevărul persoanei Sale (Ioan 5.23; 1 Ioan 3.23; 2 Ioan 4-6).

„Primit sus în glorie“ – 1 Timotei 3.16

În zilele de odinioară, îngerii doriseră să privească în lucrurile privitoare la Hristos (1 Petru 1.12). Când aceste lucruri au fost manifestate şi împlinite, dorinţa lor a fost satisfăcută; căci, aşa cum vedem din Evanghelii, îngerii au fost martorii oculari a ceea ce doriseră atât de mult să vadă. Ei au avut privilegiul să-şi găsească locul şi plăcerea în istoria lui Hristos – în „taina evlaviei“ – tot aşa cum şi le găsiseră în vremurile de demult, în sanctuarul lui Dumnezeu. Este adevărat că totul în acel sanctuar era pentru folosul şi binecuvântarea celor păcătoşi. Altarele, marea, capacul ispăşirii şi toate celelalte fuseseră toate poruncite în vederea noastră. Lucrarea de jertfire şi harul casei lui Dumnezeu erau pentru cei păcătoşi. Însă heruvimii priveau. Ei erau aşezaţi în acea casă ca să-şi afunde privirile în cele mai adânci taine ale ei. Şi la fel îi vom găsi în ziua când simbolurile şi-au găsit împlinirea, în ziua lucrurilor cereşti, atunci când „Dumnezeu S-a arătat în trup“. Căci şi cu această ocazie totul a fost pentru slujirea şi mântuirea noastră, a celor păcătoşi; pentru ca Dumnezeu, astfel arătat, să poată fi „a fost predicat între naţiuni“ şi „crezut în lume“; însă totul a avut, la fel de sigur, acest scop: ca El să poată fi „văzut de îngeri“.

Astfel că ei au ocupat acelaşi loc în templul din vechime şi în taina cea mare. Au privit, şi-au aţintit privirile, au fost martori oculari. Mai mult, ei au privit cu aceeaşi intensitate şi interes taina, aşa cum făcuseră în trecut în Sfânta Sfintelor. „Şi heruvimii îşi întindeau aripile în sus, acoperind cu aripile lor scaunul îndurării; şi feţele lor erau una către alta; feţele heruvimilor erau spre scaunul îndurării“ (Exod 37). În istoria vieţii lui Hristos, Adevăratul Chivot, vor fi din nou văzuţi privind astfel.

Îngerul Domnului vine, fiind trimis cu însărcinare din cer, să anunţe păstorilor din Betleem naşterea lui Isus. Însă de îndată ce şi-a sfârşit misiunea, „Şi deodată a fost împreună cu îngerul o mulţime de oştire cerească, lăudând pe Dumnezeu şi spunând: «Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte şi pe pământ pace, în oameni bună plăcere!»“ (Luca 2). Iar când a venit timpul unui alt mare eveniment şi „Dumnezeu arătat în trup“ a fost înviat dintre cei morţi, urmând ca în curând să fie „primit sus în glorie“, îngerii sunt din nou prezenţi cu acelaşi interes. La mormânt, când Maria Magdalena a privit înăuntru, doi dintre ei stăteau „unul la cap şi unul la picioare, unde fusese pus trupul lui Isus“. Iar în momentul solemn al înălţării, ei sunt din nou prezenţi, instruindu-i pe bărbaţii din Galileea cu privire la căile viitoare ale Celui care tocmai plecase la cer (Ioan 20, Fapte 1).

Întâlnim deci mereu şi mereu aceeaşi contemplare de deasupra capacului ispăşirii, aceeaşi privire plină de interes. Glăsuirea oştii cereşti pe câmpurile Betleemului nu a fost parte din slujirea lor pentru om, ci un act de închinare înaintea lui Dumnezeu. Ei nu-i instruiau atunci pe păstori, nici nu se adresau lor în mod oficial; ci exprimau încântarea pe care gândul la Cel de curând născut o produsese în duhurile lor. La fel a fost atitudinea lor în mormânt. Este adevărat că atunci când Maria a apărut, ei avut un cuvânt de mângâiere pentru ea; însă erau acolo în mormânt înainte ca ea să fi sosit, şi s-ar fi aflat acolo chiar dacă Maria n-ar fi venit niciodată. La fel cum heruvimii din cort stătuseră deasupra chivotului şi capacului ispăşirii, fiecare la câte un capăt, tot aşa acum în mormânt îngerii stăteau în locul unde fusese culcat trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. Ce moduri de a-L vedea pe Isus! Aşa cum citim: „Dumnezeu S-a arătat în trup… a fost văzut de îngeri“. Fie ca şi noi, preaiubiţilor, să tânjim după harul de a privi şi a adora în acelaşi fel! Şi pe de altă parte să ne întristăm şi să ne smerim de lucrurile din inima noastră care ne lipsesc de aşa ceva! Cred că mulţi dintre noi avem nevoie să fim atraşi de aceste lucruri mai mult decât suntem dispuşi s-o facem. Mulţi dintre noi am fost tentaţi să beneficiem (dacă mă pot exprima în astfel de termeni) mai mult de lumina cunoştinţei dispensaţiilor divine, decât de căldura unor astfel de taine precum Betleemul, grădina şi Muntele Măslinilor, descoperite îngerilor în extaz. Dar astfel stând lucrurile n-am avut decât de pierdut, da, de pierdut acea comuniune care a marcat calea şi duhul multora în alte vremuri. Dorinţa mea este să întorc privirile către această privelişte măreaţă, determinat de starea de lucruri din jurul nostru şi dintre noi. Slăvită fără îndoială, nici nu mai e nevoie să spun, este Persoana pe care o privim, „Dumnezeu arătat în trup“, urmărit prin credinţă de la iesle până la cruce, apoi de la cruce la înviere, şi de aici în cerurile de acum şi în veacurile eterne de dincolo de ele.

Duhul Sfânt – într-o manieră de care ne vom ocupa pentru puţin timp – face slujba de har de a ne ajuta să privim această viziune a credinţei, prin faptul că formează cu grijă înaintea noastră legăturile dintre părţile sau stadiile acestei călătorii uimitoare. „Dumnezeu S-a arătat în trup… a fost primit sus în glorie“. Prin apostolul Ioan, aşa cum meditaţiile noastre anterioare ne-au arătat, Duhul revelează sau declară într-un chip foarte special legătura dintre „Dumnezeu“ şi „trup“ în persoana lui Isus. Citim acest lucru la începutul evangheliei şi epistolei sale. Nu mai este nevoie să-l repet. Bineînţeles că toate scrierile divine, nu doar cele ale lui Ioan, fie că lasă să se înţeleagă, fie afirmă direct acest adevăr, în felurite chipuri. Însă ceea ce ne preocupă acum în cursul acestor meditaţii este cealaltă legătură, acea dintre „Dumnezeu arătat în trup“ şi slava (sau ceruri); aşa că vom porni însoţiţi de evanghelişti şi de îngeri de la Betleem la grădina mormântului, iar de acolo la Muntele Măslinilor.

Evanghelia după Matei, într-un fel general, aduce mărturie despre înviere. Îngerii la mormânt declară învierea; femeile pe drumul înapoi către cetate cuprind picioarele Mântuitorului înviat, iar ucenicii Îl întâlnesc pe munte în Galileea.

Marcu vorbeşte despre câteva apariţii ale Domnului, după învierea Sa, către cei ai Lui pe care-i alesese: către Maria Magdalena, către doi dintre ei pe când se duceau la ţară şi către cei unsprezece pe când stăteau la masă.

Luca totuşi analizează mai amănunţit dovezile pe care Isus le-a oferit ucenicilor Săi, cu privire la faptul că El Însuşi Se afla în mijlocul lor din nou, şi nu altul. Mănâncă înaintea lor şi le arată mâinile şi coasta Sa, apoi le spune că un duh nu are carne şi oase, aşa cum puteau vedea că El are, iar în cele din urmă le arată din Psalmi şi din proroci că aşa trebuia să se întâmple.

Ioan are stilul lui încă şi mai particular de a trata această mărturie comună. În evanghelia lui totul cu privire la Domnul este putere şi biruinţă. Aşa stau lucrurile la mormânt, ca şi în celelalte locuri. Când ucenicii vin, ei văd fâşiile de pânză jos şi ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, împăturit şi pus într-alt loc singur. Nu era dezordine, nu exista nimic care să vorbească despre vreun efort sau despre vreo luptă, nici un semn că evenimentul care avusese loc acolo fusese marcat de vreo dificultate. Totul arăta ca un trofeu şi o mărturie a biruinţei, mai degrabă decât ca un câmp de bătălie. „Slavă, slavă Biruitorului care a fost mort“, este glasul care se aude din mormânt – deschis înaintea noastră de Ioan. Şi dacă locul vorbeşte aşa, la fel face şi Domnul Însuşi mai târziu. El nu Îşi dovedeşte învierea în acelaşi fel ca în Luca. Nu le oferă celor ai Lui semne palpabile că El Însuşi era în mijlocul lor din nou. Nu mănâncă şi nu bea cu ei aici, aşa cum făcuse acolo. Peştele fript şi fagurul de miere nu mai sunt luate ca dovezi. Adevărul învierii Sale este prezentat prin mijloace mai înalte care fac apel la inimile şi conştiinţele ucenicilor Săi. Glasul Lui care răsună în urechea Mariei Îl face cunoscut ei, fiindcă inima i se obişnuise să-şi audă numele de pe acele buze; iar mâinile şi coasta Lui străpunse au fost arătate ca să vestească pacea conştiinţelor celor ai Săi, prin siguranţa că jertfa fusese primită; da, ele chiar au iscat din adâncurile sufletului unuia dintre ei exclamaţia de deplină convingere: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

Aşa ne conduc evangheliştii în grădina mormântului. Muntele Măslinilor îşi are şi el mărturiile lui: înălţarea, ca şi învierea lui Isus.

Nici Matei şi nici Ioan nu vorbesc despre înălţare. Domnul este încă pe muntele din Galileea când se încheie evanghelia după Matei. Ioan nu ne conduce nici el la Muntele Măslinilor. Într-o scenă cu caracter de parabolă, după ce ucenicii mâncaseră în prezenţa Lui pe ţărmul Mării Galileii, El lasă să se înţeleagă că urmează să se suie la locuinţa Tatălui Său şi că ei aveau să-L urmeze acolo; însă aceasta nu este înălţarea în sine, nu este scena din Betania, nu este mutarea în fapt a Domnului de pe pământ în cer (Ioan 21).

Marcu însă consemnează împrejurarea: după ce Domnul terminase de vorbit ucenicilor Săi, a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Aici deci se declară faptul, momentul în sine, al înălţării. Însă doar atât. Este prezentată în mod simplu înălţarea Celui căruia Îi aparţineau toate drepturile şi onorurile, care-L aşteptau acolo sus; însă nu este arătată printre ucenici comuniunea, în duh, cu acest eveniment. Istoria din Marcu nu merge până acolo încât să ne spună dacă ucenicii au fost sau nu martori oculari ai înălţării.

Dar Luca ne oferă chiar mai mult decât atât. În evanghelia sa, înălţarea Domnului este urmărită de ochi şi inimi care aveau, şi simţeau că au, interesul lor personal şi imediat în ea: „Şi i-a condus până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer. Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie. Şi erau mereu în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu“.

Astfel deci, ca Om înviat, din mijlocul unei pleiade de mărturii că era cu adevărat acelaşi Isus, Domnul Se ridică spre ceruri. Şi cu toate că un nor L-a ascuns de privirile lor, ei ştiau El că este acolo, în locurile preaînalte, acelaşi Isus. Domnul, care mâncase cu ei în zilele călătoriei Sale, mâncase acum cu ei în zilele învierii Sale. Isus, care le dăruise pescuiri miraculoase în vremea când călătorea împreună cu ei, le dăruise acum încă o asemenea pescuire după învierea Sa. Isus, care binecuvântase hrana şi le-o dăduse atunci, procedase la fel acum: şi acesta era Cel care acum Se înălţase sub privirile lor. Cum sunt prezentate de clar de către evanghelişti pentru noi, prin acelaşi Duh, deşi în feluri diferite, toate stadiile acestei minunate călătorii! Avem înaintea ochilor pe acelaşi binecuvântat Domn la Betleem, în grădina învierii şi pe muntele înălţării. Manifestat în trup, Fiul a călătorit de la Betleem până la Calvar. Înviat din morţi, cu mâinile şi coasta Sa străpunse, El a mâncat şi a băut cu ucenicii Săi timp de patruzeci de zile; iar apoi, cu aceleaşi mâini şi aceeaşi coastă străpunsă, S-a înălţat la cer. Le-a dat sfaturi după ce a înviat, aşa cum făcuse şi înainte. Le-a încredinţat o misiune şi o lucrare după înviere, aşa cum făcuse înainte de ea. Îi cunoştea şi îi chema pe nume la fel ca înainte. Şi, în cele din urmă, pe când ei priveau după El ca şi cum Îl pierduseră pentru totdeauna, îngerul apare ca să le spună că „acest Isus“, acelaşi, avea încă alte lucruri de împlinit pentru ei: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer“.

Acesta este secretul sau principiul întregii religii divine. Este „taina evlaviei“. Nimic nu-l poate aduce pe om înapoi la cunoaşterea şi închinarea către Dumnezeu, decât înţelegerea şi credinţa în această taină, prin Duhul. Acesta este adevărul care formează şi umple casa lui Dumnezeu: „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“.

Avem şi noi, dragii mei, această Persoană înaintea ochilor, într-un mod viu şi constant, de la început până la sfârşit? El a călătorit prin truda şi durerile acestei vieţi, a murit pe cruce, a înviat din inima pământului şi S-a înălţat în cel mai înalt loc din cer. Legăturile sunt formate ca niciodată să nu poată fi rupte, măcar că ele leagă la un loc lucrurile cele mai înalte şi cele mai de jos. Duhul le ţine în atenţia noastră, aşa cum El le-a format, şi le ţine cu o bucurie şi o plăcere divine. În locuri precum Psalmii 23 şi 24, cât de repede Îşi duce El prorocul din sfera vieţii smerite de credinţă, de dependenţă şi de nădejde, pe care Isus a dus-o aici în zilele întrupării Sale, către zilele intrării Sale ca „Domnul cel puternic în luptă“, ca „Domnul oştirilor“, „Împărat al gloriei“, pe „porţi ale eternităţii“ ale Ierusalimului Său din mileniu!

Ne aflăm şi noi, în duh, pe acelaşi drum cu El? Şi ca o altă întrebare pentru sufletele noastre, care ne poate smeri pe unii dintre noi din nou: suntem noi, în virtutea unei puteri vii şi reale, împreună cu Domnul nostru în perioada prezentă a acestei călătorii tainice? Căci, în această lume, El este încă Hristosul lepădat. Oare cât de departe suntem noi în duh de El în această calitate? Îl înţelegem noi pe „acest sărac“; rămânem noi alături de El în toate încercările Lui? (Psalmul 41.1; Luca 22.28). „Adulteri şi adultere! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu?“ (Iacov 4.4). Isus n-a fost cineva în lume după învierea Sa mai mult decât fusese înainte să moară. Învierea n-a schimbat nimic în această privinţă. Lumea n-a însemnat mai mult pentru El după ce a înviat decât însemnase în zilele de dinainte, atunci când, aşa cum ştim, nu avea unde să-Şi plece capul. El a părăsit lumea pentru a merge în cer, la fel cum mai înainte o părăsise ca să meargă la Calvar. Când S-a născut, ieslea din Betleem L-a primit; acum, înviat dintre morţi, cerul este cel care-L primeşte. Ca născut în această lume, El S-a prezentat pe Sine credinţei şi acceptării lui Israel; a fost însă refuzat. Ca înviat, Se prezintă din nou pe Sine Israelului prin apostoli; însă iarăşi este respins. De aceea Isus este încă un străin aici pe pământ. Vremea de acum este încă perioada lepădării Sale. A fost la fel de solitar pe drumul de la Ierusalim către Emaus, deşi era Omul Înviat, aşa cum fusese înainte pe drumul de la Betleem la Calvar. Dar, preaiubiţii mei, ne-am alăturat noi oare Lui pe acest drum, într-un astfel de caracter?

Multe dintre aceste gânduri ar însemna prea mult pentru noi dacă n-am fi exersaţi pentru aşa ceva după metoda înţelepciunii divine: „Am încă multe să vă spun, dar nu le puteţi purta acum“, ne spune Învăţătorul nostru divin, şi în felul acesta „bunătatea“ Lui ne face „mari“ (2 Samuel 22.36). Suntem astfel pregătiţi pentru comunicări tot mai mari din partea Lui. Isus poate anula distanţele la fel de bine cum poate stăpâni împotrivirile. Pe lacul Tiberiadei a umblat pe valurile agitate, iar apoi, când a intrat în corabie, aceasta a sosit îndată la locul spre care mergeau (Ioan 6.18-21).

Cât de binevenite sunt razele slavei desluşită de după nor, în momentul când pătrund în suflet! Şi ce avem altceva de făcut decât să deschidem toate porţile sufletului şi să-L lăsăm pe Isus să intre? Credinţa ascultă. Domnul ar fi vrut ca sărmana femeie samariteană de la fântână să fie doar o ascultătoare, de la început până la sfârşit. Ea a putut să vorbească, şi a vorbit; dar ce reprezintă cuvintele ei decât mărturia acestui lucru: că înţelegerea, conştiinţa şi inima îi erau toate deschise la cuvintele Lui? Iar când tot vasul este deschis, Isus Se revarsă în el.

Această atitudine de ascultare a credinţei trebuie să ne preocupe, mai ales când avem de-a face cu subiecte aşa de sfinte şi de profunde.

Am privit pe scurt împreună cu evangheliştii la legăturile dintre părţile acestei taine mari, la momentele de tranziţie de pe drumul Domnului nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, am fost împreună cu îngerii şi cu ucenicii la Betleem, în grădina mormântului şi pe Muntele Măslinilor.

Dacă facem încă un pas şi intrăm în cartea Fapte vom fi izbiţi de un lucru, anume că ceea ce umple gândurile apostolilor şi totodată formează marea temă a întregii lor propovăduiri, este faptul că Isus, Isus din Nazaret, Omul lepădat şi răstignit aici pe pământ, era acum în ceruri. Cea dintâi şi constanta preocupare a lui Petru a fost să lege de actul înălţării tot harul şi puterea care erau atunci (în zilele mărturiei Sale) oferite din ceruri în mijlocul poporului evreu. Cu ocazia coborârii Duhului Sfânt, profeţia lui Ioel devine (lucru normal, ba chiar necesar) textul predicii lui Petru. Însă dezvoltând acest text el Îl prezintă pe Isus din Nazaret, Cel răstignit. Îl înfăţişează pe Omul care fusese aprobat de Dumnezeu în mijlocul lor prin semne şi minuni, ca fiind acum în cer şi, aşa cum Dumnezeu spusese în acea profeţie, ca turnând Duhul făgăduit; şi, mai mult, el arată că Cel înălţat era Domnul de care vorbea profeţia, al Cărui nume dădea mântuirea acum, dar a Cărui zi va aduce judecata mai târziu.

Aceasta este predica şi îndemnul lui Petru bazate pe textul din Ioel. Pe Omul din ceruri Îl declară el de-a lungul acestei întregi cuvântări magnifice. Dacă Ioan a arătat acea slavă deplină, nepătată, în Isus aflat pe pământ, Petru ne îndreaptă acum privirile spre cer, spre locul oricărui har, al mântuirii şi al puterii, spre Fiul Omului, Nazarineanul, care fusese dispreţuit şi lepădat aici jos.

La fel, în capitolul următor, Petru vorbeşte şi acţionează în numele lui Isus din Nazaret (numele cel mai batjocorit şi dispreţuit între oameni cu puţin timp înainte), acum proslăvit în locurile preaînalte. Cerşetorul olog de la poarta Frumoasă a templului este vindecat prin credinţa în acest Nume; apoi apostolul face lămurit mai departe că pe acelaşi Isus cerurile L-au primit, şi-L vor reţine acolo până la vremea când revenirea prezenţei Lui va aduce cu ea înviorare şi restabilire. Şi fiind acuzat de conducători, în capitolul următor, pe baza acestei vindecări miraculoase, Petru proclamă pe acelaşi dispreţuit Isus din Nazaret ca fiind Piatra lepădată de zidari, însă făcută „Cap al unghiului“ în ceruri.

Acesta este Numele şi aceasta este mărturia. Fie că-i vedem pe apostoli faţă în faţă cu puterea lumii, sau în mijlocul durerilor fiilor oamenilor, acesta este singurul lor gând; aici se găseşte toată măiestria, toată virtutea şi toată tăria lor. Şi imediat după aceasta, acelaşi nume al lui Isus este singurul lor drept şi temei de încredere înaintea lui Dumnezeu. Cel slab, aşa cum oamenii ar putea spune, „Robul sfânt Isus“, căruia Israel şi neamurile, Irod şi Pilat, împăraţii pământului şi domnitorii, I se împotriviseră şi-L respinseseră, acesta era nădejdea lor înaintea lui Dumnezeu. Acum ei Îl cunosc în Sfânta Sfintelor, aşa cum mai înainte Îl cunoscuseră printre oameni. Şi remarcaţi stilul lor diferit în care folosesc acest nume. Remarcaţi siguranţa cu care ei îl prezintă celor în nevoie, îndrăzneala cu care se luptă pentru el înaintea lumii, precum şi delicateţeade inimă („Robul Tău cel Sfânt Isus“) cu care Îl amintesc înaintea lui Dumnezeu. Cerşetorul de la poarta templului fusese vindecat prin El; iar locul unde pomeniseră astfel acel Nume înaintea lui Dumnezeu, s-a cutremurat, iar ei au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Cerul arată că toată puterea acum aparţine acestui Nume, aşa cum înainte toată puterea de sus se coborâse prin el pe pământ. Ba mai mult, lumea, iadul însuşi, sunt tulburate de acest Nume, căci marele preot şi saducheii se umplu de mânie şi îi aruncă în temniţă pe cei care-l mărturisesc.

Cu toate acestea Petru, în modul cel mai deplin, prezintă desluşit slăbiciunea şi umilinţa acelui Isus pe care nu conteneşte, de altă parte, să-L arate ca înălţat acum în cel mai înalt loc în ceruri. Lucrul acesta este foarte izbitor în predicile lui de început. Isus fusese omorât, spune Petru, fusese desconsiderat, vândut, lepădat, luat, atârnat pe un lemn. Limbajul lui este fără restricţii în această privinţă şi, în acelaşi duh, el pare că se slăveşte cu numele dispreţuit de „Isus din Nazaret“. Acest Nume se găseşte necontenit pe buzele lui. Toate formele de durere şi de dispreţ pe care „Prinţul vieţii“, „Cel Sfânt şi Drept“, le-a suferit în inima, în trupul sau în împrejurările Sale printre oameni, sunt reamintite şi repetate de el în stilul lui viu şi plăcut, sub proaspăta ungere a Duhului Sfânt. Acesta este Cel cu care Petru se slăveşte de-a lungul acestor capitole ale slujbei sale timpurii printre iudei (Fapte 2-5). Iar pe El, care fusese tratat de o aşa manieră, apostolul Îl prezintă ca pe omul planurilor lui Dumnezeu: „Domn şi Hristos“. Petru proclamă că Omul din ceruri era Domnul lui David; că Sămânţa lui Avraam a fost ridicată pentru binecuvântare; că Prorocul făgăduit odinioară prin Moise era acum în cerurile preaînalte. Iată cuvântul pe care el îl propovăduia cu îndrăzneală.

Şi precum această ungere a Duhului Sfânt l-a condus pe Petru să mărturisească despre Omul din ceruri, despre Isus din Nazaret, lepădat aici, însă înălţat acolo, tot aşa răpirea în viziune de către Duhul Sfânt, imediat după aceasta, face acelaşi lucru pentru Ştefan. Dacă Petru vorbeşte despre El în ceruri, Ştefan Îl vede în ceruri. Propovăduitorul Îl vesteşte fără teamă, iar martirul Îl vede fără piedică, cu cea mai mare limpezime: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu“ (Fapte 7).

Iată cum Duhul Sfânt Îl oferă pe Isus cel din ceruri buzelor şi ochilor feluriţilor Săi martori. Însă este un lucru binecuvântat să adăugăm că Isus în ceruri a reprezentat o realitate la fel de măreaţă pentru Petru ca şi pentru Ştefan, măcar că Petru a cunoscut această taină doar datorită ungerii, în timp ce Ştefan a cunoscut-o ca răpit într-o viziune prin Duhul Sfânt. Fie ca şi noi, dragii mei, s-o cunoaştem tot mai mult în sufletele noastre în aceeaşi putere. Fie ca să ne bucurăm de ea în lumina Duhului acum, aşa cum o vom savura, mai mult decât ca într-o viziune, pentru totdeauna.

Aşa se prezintă prima propovăduire în Fapte, după ce marea legătură fusese formată între „Dumnezeu“ şi „trup“, şi între „Dumnezeu arătat în trup“ şi „cer“. Dar ce privelişte vastă şi minunată se prezintă pentru credinţă de-a lungul acestui drum; şi toată pentru binecuvântarea, lumina şi bucuria noastră! Vedem legăturile dintre cer şi pământ, pe Dumnezeu şi pe cei păcătoşi, pe Tatăl şi ieslea din Betleem, crucea de la Calvar şi scaunul de domnie al Măririi în cele preaînalte. Putea oare vreodată gândul omenesc să conceapă sau să întocmească o privelişte ca aceasta? Dar iat-o înaintea noastră, o realitate măreaţă în timpul de acum şi pentru toată veşnicia. „Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul.“ (Efeseni 4). Duhul Îl revelase pe Dumnezeul slavei în Pruncul din Betleem, iar acum, când toată puterea şi harul sunt manifestate din ceruri, turnarea Duhului Sfânt, vindecarea durerilor fiilor oamenilor, mântuirea păcătoşilor, făgăduinţa zilelor de înviorare şi de restabilire, toate acestea sunt întemeiate şi declarate a fi în, şi de la, Omul glorificat din ceruri.

Ce taine divine sunt acestea, şi cât de mult se ridică deasupra oricărei imaginaţii a inimii! „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ a fost întrebarea Domnului în zilele umilinţei Sale; iar singurul răspuns corect a fost acesta: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu“. Iar acum, când apostolii sunt întrebaţi în zilele mărturisirii lor: „Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi aceasta?“, răspunsul divin este: „În Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, prin El stă acesta înaintea voastră sănătos“.

Acesta este Isus, mereu acelaşi, Unicul. Şi-a dus aducerea aminte în „părţile mai de jos ale pământului“ şi a luat-o cu El „mai presus de toate cerurile“. El umple toate lucrurile. Dumnezeu a fost aici jos; Omul este acolo sus. Că Dumnezeu a fost aici pe pământ în slavă deplină, Fiul printre fiii oamenilor, a fost arătat credinţei în zilele de atunci; că Omul este acum în ceruri, urcând acolo din mijlocul batjocurii şi dispreţului, slăbiciunii şi umilinţei, este arătat acum credinţei, în acelaşi fel, în aceste zile. Iar credinţa înţelege taina că este vorba de Unul şi acelaşi, de Unicul; că Cel care S-a înălţat este acelaşi care S-a coborât; că Cel care S-a coborât este acelaşi care S-a înălţat.

Cineva a spus: „Felul glorios în care El este făcut potrivit pentru toate lucrările şi îndatoririle slujbei Sale de mijlocire, îşi găseşte soluţia în unirea celor două naturi ale Lui în aceeaşi Persoană. Cel care a fost conceput şi născut din fecioară era Emanuel, adică «Dumnezeu S-a arătat în trup»: «Pentru că un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii» (Isaia 9). Cel care a vorbit iudeilor şi care, ca Om, era doar cu puţin trecut de treizeci de ani, era «înainte de Avraam» (Ioan 8). Lucrarea perfectă şi completă a lui Hristos în fiecare aspect al slujirii Lui, în tot ce El a făcut, în tot ce El a suferit, în tot ce El continuă să facă, este lucrarea întregii Sale persoane“.

Aceasta este taina. Credinţa o înţelege cu cea mai deplină siguranţă a sufletului. Iar ea pricepe mai mult din aceeaşi taină pe măsură ce ascultă cu atenţie şi desfătare la aceste cuvinte: „Îndreptăţit în Duh, … predicat între naţiuni, a fost crezut în lume“. Dumnezeu, deşi arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duhul. Totul în El a fost slavă morală perfectă; totul a fost, pentru gândul şi acceptarea divină, drept într-un chip infinit şi inexprimabil. Noi avem nevoie de o îndreptăţire dinafară sau venită prin altul. Nimic în noi nu poate fi îndreptăţit prin sine; El în totul a fost aşa. N-a existat la El nici un cuvânt, nici o suflare, nici o mişcare, care să nu fie o jertfă plăcută lui Dumnezeu, o mireasmă de cel mai bun miros: „El a fost la fel de nepătat ca Om aşa cum era ca Dumnezeu; la fel de neîntinat în mijlocul impurităţilor lumii aşa cum fusese zilnic desfătarea Tatălui înainte de a fi lumea“. Credinţa cunoaşte aceasta, şi o cunoaşte bine, fără nici un gând care s-o umbrească. Şi, prin urmare, ea cunoaşte şi istoria Lui, truda şi durerile, moartea şi învierea Celui binecuvântat. „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh“, n-a fost pentru El Însuşi, ci pentru cei păcătoşi, ca astfel El şi istoria scumpă a existenţei Lui să fie propovăduite „printre neamuri“ şi crezute „în lume“. În jertfa pe care a împlinit-o, în dreptatea pe care a lucrat-o, El este prezentat celor păcătoşi, chiar celor mai îndepărtaţi, oricare ar fi ei, neamuri sau iudei, pentru ca astfel să-şi pună încrederea în El, deşi aflaţi încă în această lume, şi să aibă siguranţa îndreptăţirii prin El.

Timpul nu mi-ar îngădui să urmăresc această taină de-a lungul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu, însă voi mai adăuga că, dintre toate epistolele, aşa cum urmează ele Faptelor Apostolilor, cea către Evrei face cu precădere slujba privitoare la taină către sufletele noastre. „Primit sus în glorie“, este vocea care se aude de la începutul şi până la sfârşitul acestui oracol divin. O, dacă sufletul ar poseda în putere lucrurile de care mintea se bucură atunci când ascultă un astfel de glas! Nu poţi să scrii fără să simţi aceasta, şi nu trebuie să vrei să scrii fără să o mărturiseşti.

Fiecare capitol al acestei scrieri minunate, sau fiecare stadiu şi perioadă din linia ei de argumente, ne oferă o viziune a lui Isus înălţat. Epistola se deschide brusc şi imediat cu acest lucru. Pare că ea îl forţează cumva asupra noastră. Într-adevăr, aşa ceva este cu totul binevenit pentru sufletul nostru, însă acesta este stilul ei. Fiul, strălucirea slavei lui Dumnezeu şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, este văzut – după ce a făcut prin Sine Însuşi curăţirea de păcate – în locul Lui înălţat în ceruri, moştenind acolo un nume cu mult mai minunat decât al îngerilor, având dreptul la un scaun de domnie veşnic şi ocupând un loc în cea mai mare demnitate şi putere, până când vrăjmaşii Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Capitolul al doilea ne oferă o altă vedere asupra aceluiaşi subiect. Sfinţitorul, după ce S-a coborât în ajutorul seminţei lui Avraam, este declarat apoi ca înălţat din nou în ceruri, în umanitatea pe care Şi-a asumat-o, pentru a îndeplini acolo pentru noi lucrarea de Mare Preot milos şi credincios. Iar acest loc din Scriptură, pot spune, este aşa de plin de acest gând încât acest capitol ne prezintă pentru a doua oară acelaşi subiect. El ne arată, citând Psalmul 8, pe acel „Om minunat“, făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii, acum însă încununat în ceruri cu slavă şi cu cinste.

Următoarele capitole (3 şi 4) sunt doar ca o paranteză, complementare învăţăturii precedente; totuşi această vedere asupra lui Hristos este încă păstrată înaintea ochilor noştri. Se afirmă despre El că a fost aici pe pământ, ispitit în toate felurile ca şi noi, însă fără păcat; dar că acum El S-a urcat la cer, El, Isus Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne oferi har şi ajutor din acel sanctuar.

În următorul subiect, cel al preoţiei (capitolele 5, 6 şi 7), Îl avem înaintea ochilor pe acelaşi Domn înălţat. Fiul este declarat a fi făcut Preot, „mai presus de toate cerurile“. El Se coborâse pentru a descinde din seminţia lui Iuda şi pentru a fi făcut desăvârşit în zilele vieţii Sale pământeşti; dar acum a fost înălţat din nou, fiind Autorul mântuirii veşnice pentru toţi cei care Îl ascultă.

De asemenea, în următoarea chestiune importantă care este tratată, anume legămintele (capitolele 8 şi 9). Imediat ce ele se deschid înaintea noastră, Îl vedem pe Isus în cortul din ceruri; acel cort ridicat de Domnul, nu de om; şi de acolo El administrează legământul mai bun.

La fel, în următorul capitol (10), când gândul principal îl constituie victima, aşa cum preoţia şi legămintele îl constituiseră mai înainte, Îl avem înaintea noastră pe acelaşi Isus înălţat. Este Acela care a putut spune: „Iată-Mă, vin!“, adică revelat ca sfinţindu-i pe păcătoşi în trupul pregătit pentru El pe pământ. Însă apoi este prezentat ca Unul care a câştigat cerurile şi ne-a deschis o cale pe care să străbatem cu îndrăzneală acele curţi preaînalte, pure şi strălucitoare ale prezenţei lui Dumnezeu.

Aici se încheie, în mod oficial, partea de doctrină a epistolei; şi, privind astfel, vedem, în felurite lumini şi caractere, aceeaşi Persoană slăvită şi minunată, pe Fiul lui Dumnezeu cel înălţat. Şi, pot adăuga, atât de mult domină gândul acesta întreaga epistolă, atât de îndeaproape urmează ea acest subiect central, încât după ce se încheie partea de învăţătură, descoperim curând aceeaşi mare taină – Hristos în ceruri – în atenţionările practice care urmează. Isus, în rolul Său de „Iniţiatorul şi Desăvârşitorul credinţei“, este văzut în ceruri la sfârşitul vieţii Sale de credinţă: „Privind ţintă la Isus, Iniţiatorul şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu“ (capitolul 12.2). Astfel este văzut El în ceruri în acest caracter nou: viaţa de credinţă Îl conduce într-acolo aşa cum tot într-acolo Îl conduce tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru noi în har divin. Şi acolo străluceşte El înaintea ochiului credinţei, iar dacă am avea simţuri gata să discearnă acest lucru, precum şi o inimă ca să ne bucurăm de El, am şti că cerul însuşi străluceşte de o frumuseţe şi o slavă necunoscute lui mai înainte ca Isus să Se suie acolo, în aceste caractere câştigate şi dobândite pe pământ, şi aceasta pentru noi păcătoşii.

Şi aceasta este taina: asumarea cărnii şi sângelui de către Fiul, aşa încât să vină în ajutorul seminţei lui Avraam, iar apoi înălţarea acestei minunate Persoane la cer: „Dumnezeu S-a arătat în trup … a fost primit sus în glorie“. Binecuvântată este sarcina de a cerceta aceste legături tainice, aşa cum încercăm să facem. Ele sunt formate pentru a nu fi niciodată rupte, măcar că ele leagă împreună ceea ce se află la distanţe pe care o minte creată nu le poate cuprinde. Duhul Sfânt le ţine înaintea ochilor noştri, după cum tot El le-a format pentru plăcerea şi slava divină, potrivit cu planurile dumnezeieşti veşnice. „Cuvântul făcut trup“ din Ioan 1 este acel „ceva bun“ din Nazaret (versetele 14,46). Emanuel din Matei era Pruncul culcat în ieslea de la Betleem. În mijlocul scaunului de domnie a fost văzut un Miel, care părea înjunghiat (Apocalipsa 5). În persoana Aceluia ale cărui buze vorbeau înţelepciunea adaptată celor mai obişnuite aspecte ale vieţii, Se găsea Cel care fusese desemnat, în sfatul tainic al Persoanelor divine, ca temelie a tuturor căilor dumnezeieşti (Proverbe 8). În rugul de la Horeb Se afla Dumnezeul lui Avraam; în norul din pustie, Slava; în omul înarmat de la Ierihon, Căpetenia oştirii Domnului; în străinul care l-a vizitat pe Ghedeon în aria acestuia, şi pe Manoah în ogorul lui, era Dumnezeul căruia singur I se cuvine închinarea întregii creaţii.

Acestea sunt unele dintre mărturiile prin care (într-un har negrăit şi pentru plăcerea şi slava divină) lucrurile cele mai de sus şi lucrurile cele mai de jos sunt legate împreună: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer“ (Ioan 3.13).

În ce mod minunat răsare deasupra minţii înnoite, acel gând al apostolului, pe care îl găsim în epistola către Efeseni: „Iar acest «S-a suit», ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului?“ (capitolul 4.8). Demnităţile, poziţiile şi slujbele pe care Cel înălţat le ocupă şi le împlineşte, sunt de un caracter atât de eminent încât implică faptul că El este şi Cel care S-a coborât şi Acela care fusese deja în ceruri „mai presus de toţi“; după cum este scris: „Cine vine de sus este mai presus de toţi“ (Ioan 3.31). Demnitatea persoanei Sale este implicată în această taină a urcării şi a coborârii. Provocarea din Efeseni 4.8,9 pare că sugerează aceasta; iar epistola către Evrei ne explică mai pe larg motivele ei. Fiindcă ea ne spune că până când să Se înalţe, El făcuse curăţirea păcatelor noastre; că până să Se ridice la ceruri, El îl nimicise pe cel care avea puterea morţii şi îi eliberase pe captivii lui; că până să urce în înălţime, El fusese făcut desăvârşit ca Autor al mântuirii veşnice pentru cei dintre care facem parte şi noi (capitolele 1, 2 şi 5). În aceste caractere, şi în altele asemenea lor, a mers El la cer; şi când în cele din urmă S-a înălţat, El a umplut adevăratul sanctuar din ceruri, cortul pe care Domnul l-a ridicat, şi nu omul, pentru a ne asigura acolo o moştenire veşnică (capitolele 8 şi 9).

Cine se putea înălţa într-o astfel de glorie şi de putere ca acestea – şi mult mai mari decât acestea – decât Cel care fusese deja în ceruri „mai presus de toţi“? „Iar acest «S-a suit», ce este decât că a şi coborât…?“. Poziţiile pe care le ocupă ne spun cine este El. Suferinţele Lui, îndurate în slăbiciune şi în umilinţă, dezvăluie Persoana Lui în toată slava ei divină.

„Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul“. Aceasta este urmarea şi ea ne vorbeşte despre nemărginirea suveranităţii Lui, aşa cum faptul că Cel ce S-a coborât era în ceruri mai presus de toţi, ne-a descoperit demnitatea persoanei Sale. În lucrările, călătoriile şi biruinţele Lui, a vizitat cele mai înalte şi cele mai smerite locuri. A fost pe pământ, în locurile cele mai de jos ale lui. S-a coborât în mormânt, domeniul puterii morţii. Acum El este în cerurile cele mai înalte, deasupra tuturor domniilor şi stăpânirilor. Astfel sunt arătate ochiului credinţei toate domeniile şi stăpânirile Lui. Nici o streaşină a templului, nici un munte foarte înalt, n-ar putea oferi o astfel de privelişte. Credinţa însă vede: „Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul“.

Aceasta este taina. Este acelaşi Isus, Emanuel, Fiul, şi totuşi Sprijinitorul seminţei lui Avraam. Iar aici vreau să adaug – căci este nevoie de aşa ceva – că nu trebuie să confundăm naturile în această Persoană slăvită şi binecuvântată. Îngenunchez deplin cu credinţă înaintea adevărului că Sfinţitorul S-a făcut părtaş cărnii şi sângelui. Afirm cu tot sufletul umanitatea adevărată din persoana Sa; însă ea nu a fost nicidecum o umanitate nedesăvârşită, în condiţiile sau sub rezultatul păcatului. Întreb dar: nu există oare o necredinţă nesesizată, însă reală, în minţile multora cu privire la taina acestei Persoane? Este indivizibilitatea persoanei Lui păstrată înaintea ochilor sufletului de-a lungul tuturor perioadelor şi tranziţiilor acestei istorii slăvite şi tainice?

Îmi doresc harul de a-mi găsi plăcerea în expresia folosită de Duhul Sfânt, şi să vorbesc despre „Omul Hristos Isus“. „Omul“ care este înviat este declarat a fi pârga învierii pentru noi (1 Corinteni 15.20). „Omul“ care este înălţat este marea asigurare pentru noi că interesele noastre sunt, în orice moment, înaintea lui Dumnezeu în ceruri (1 Timotei 2.5). „Omul“ care Se va întoarce din ceruri în curând va fi siguranţa şi bucuria împărăţiei viitoare (Psalmul 8). Taina „Omului“ – ascultător, mort, înviat, înălţat şi reîntors – susţine astfel, putem spune aşa, întregul plan al lui Dumnezeu. Însă, o spun din nou, trebuie ţinută înaintea ochilor sufletului Persoana în indivizibilitatea ei. „Lucrarea completă şi desăvârşită a lui Hristos în fiecare act al slujbei Sale, în tot ceea ce El a făcut, în tot ceea ce a suferit, în tot ceea ce continuă să facă, constituie actul şi lucrarea întregii Lui persoane“. Da, într-adevăr, şi întreaga Lui persoană a fost pe cruce, ca şi în orice alt loc. Persoana a fost jertfa, şi în această Persoană era Fiul, „peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci“. El este Cel care „Şi-a dat duhul“, deşi a murit sub judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului, şi deşi a fost răstignit şi omorât prin mâinile oamenilor nelegiuiţi. Iar aceasta este o îndurare infinită.

A fost El Însuşi, preaiubiţilor, de la început şi până la sfârşit. A străbătut El Însuşi calea tainică, şi a străbătut-o singur şi fără ajutor. Nimeni altul nu putea fi acolo decât El, „Dumnezeu arătat în trup“. Fiul a devenit Mielul pentru altarul de pe acest pământ, iar apoi Mielul care a fost înjunghiat S-a înălţat la locul slavei, mai presus de toate cerurile. Persoana este cea care dă eficacitatea tuturor acestor lucruri. Slujbele n-ar fi nimic, durerile n-ar fi nimic; moartea, învierea şi înălţarea, toate n-ar reprezenta nimic (în caz că le-am putea concepe astfel), dacă Isus n-ar fi fost Cel care este. Persoana Lui este „Stânca“; de aceea „lucrarea Sa este desăvârşită“ (Deuteronom 32.4). Aceasta este taina tainelor. Însă El nu este prezentat ca noi să discutăm despre El, ci să-L înţelegem, să credem în El, să ne încredem în El, să-L iubim şi să ne închinăm Lui.

Dumnezeu şi om, cer şi pământ, se află împreună înaintea gândurilor credinţei în această mare taină. Dumnezeu a fost aici pe pământ, şi chiar în trup; iar acum Omul slăvit este acolo în ceruri. La legăturile dintre aceste lucruri măreţe am căutat să privesc în mod special; iar acest exerciţiu este menit să facă lucrurile cerului şi veşniciei reale şi apropiate pentru sufletele noastre. Distanţele morale sunt infinite; însă distanţele în ele însele sunt nimic acum. Firea, asaltată de pofte şi de starea lumească, face să fie greu pentru suflet să pătrundă în aşa ceva; însă distanţa în sine nu este nimic. Isus, după ce S-a suit la cer, într-un moment, într-o clipeală din ochi, S-a arătat lui Ştefan; şi nu i-a trebuit mai mult ca să strălucească pe drumul lui Saul din Tars, pe când acesta călătorea dinspre Ierusalim către Damasc. Şi deşi noi nu avem vizite din slavă asemănătoare cu acestea, apropierea şi realitatea ei ne sunt din nou împrospătate şi făcute benefice pentru sufletele noastre prin vederea acestor taine mari.

Şi nu va constitui oare împărăţia reprezentarea rezultatelor acestor legături tainice? Căci cerul şi pământul, în felurile lor diferite, le vor fi martore şi le vor celebra. „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul“ (Psalmul 96.11). Biserica, una cu acest Om înălţat şi slăvit, se va situa în înălţime, mult deasupra tuturor stăpânirilor şi puterilor. Scara pe care Iacov a văzut-o va fi aşezată (potrivit acestei taine); Fiul Omului va fi centrul, ca şi sprijinul, acestui întreg sistem predestinat, de slavă şi de cârmuire. Popoarele nu vor mai învăţa războiul. Toiagul lui Iuda şi toiagul lui Efraim vor fi unul singur şi amândoi vor avea un singur Împărat. „«Şi în ziua aceea voi asculta», zice Domnul, «voi asculta cerurile, şi ele vor asculta pământul. Şi pământul va asculta grâul şi mustul şi untdelemnul, şi acestea vor asculta pe Izreel».“ (Osea 2.21,22). Şi ce înseamnă toată aceasta decât rodul fericit, care urmează să fie adunat în zilele împărăţiei viitoare, al acestor legături care, aşa cum am văzut, au fost deja formate? Germenul şi principiile tuturor acestor manifestări în cer şi pe pământ, printre îngeri, şi oameni, şi printre toate creaturile, în creaţia însăşi, se găsesc, am putea spune, la Betleem, în grădina mormântului şi pe muntele Măslinilor.

Fie ca inima şi conştiinţa să înveţe această lecţie. Fie ca să ne aţintim privirile la aceste legături tainice despre care vorbim, tot mai mult în compania îngerilor pe câmpurile Betleemului şi la mormântul lui Isus; sau, pot adăuga aici, tot mai mult în acelaşi duh cu al ucenicilor pe muntele Măslinilor, pe când priveau la legătura glorioasă care se forma în acele momente între Isus şi ceruri. Priviţi-i în Luca 24.44-52. Ei erau acolo, precum Israel în Levitic 23.9-14, sărbătorind legănarea snopului celor dintâi roade. Isus, Adevăratul Rod Dintâi, tocmai fusese atunci adunat şi le explicase, ca Învăţător divin, însemnătatea învierii Sale. Apoi ei au urmărit acest moment tainic. Au privit la Domnul lor înălţat şi au ţinut sărbătoarea ca şi cu o jertfă de ardere de tot. „Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie“.

Cu siguranţă putem spune: „Mare este taina evlaviei…! Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“.

El a fost înălţat în mod glorios şi a fost înălţat în glorie. A intrat în lumina celor mai înălţate ceruri; însă a intrat acolo fiind El Însuşi slăvit, şi acolo este El acum, cu un trup de slavă, modelul a ceea ce vor fi şi trupurile noastre. Umanitatea Sa reală este acolo, în cerurile preaînalte; dar este glorificată. Şi deşi astfel glorificată, este aceeaşi natură umană reală. „Isus este în acelaşi trup în ceruri ca cel în care a trăit aici pe pământ. Acesta este acel «Lucru sfânt» care a fost format de către Duhul lui Dumnezeu în pântecele fecioarei. Acesta este «Sfântul» care, atunci când S-a aflat în mormânt, n-a văzut putrezirea. Acesta este acel «trup» care a fost dat pentru noi şi în care El a purtat păcatele noastre pe lemn. Acea natură individuală în care El a suferit tot felul de ocări, de batjocuri şi de insulte, este acum imuabil aşezată într-o slavă care nu poate fi cuprinsă cu mintea. Trupul care a fost străpuns este acela pe care orice ochi îl va vedea, şi nu altul. Acest cort nu va fi niciodată strâns. Persoana lui Hristos, şi în ea natura Lui umană, va fi obiectul veşnic al slavei divine, al laudei şi al închinării. Starea Lui prezentă este o stare a celei mai strălucite glorii ale înălţării, deasupra întregii creaţii a lui Dumnezeu şi deasupra oricărui nume care este sau poate fi numit“. Astfel a vorbit cineva pentru zidirea şi mângâierea noastră.

El a fost primit în slavă cu dragostea inexprimabilă şi cu acceptarea nemărginită, nemăsurată, a lui Dumnezeu Tatăl; aşa cum El realizase şi împlinise scopul harului Său de a-i răscumpăra pe cei păcătoşi. S-a înălţat în triumf, după ce a luat robia roabă şi a dezarmat domniile şi stăpânirile; şi acolo Şi-a ocupat locul la dreapta Măririi în ceruri, cu toată puterea dată Lui în cer şi pe pământ. S-a înălţat în calitate de Cap al trupului Său, Biserica, aşa încât din plinătatea dumnezeirii care locuieşte trupeşte în El, ea „creşte cu creşterea de la Dumnezeu“, prin Duhul Sfânt care ne este dat. S-a înălţat şi a intrat într-un templu, pentru ca să apară acolo în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi, pentru a şedea acolo ca Slujitor al adevăratului cort, ca să mijlocească neîncetat pentru noi; şi pentru ca în privinţa aceasta, ca şi în alte privinţe asemănătoare ale harului, să slujească în trup înaintea tronului. S-a înălţat ca Înainte Mergător al nostru, în casa Tatălui, pentru a pregăti acolo un loc pentru copiii Lui, ca acolo unde este El să fie şi ei. Şi mai mult: şederea Lui în ceruri este cea a unuia care este în aşteptare; El aşteaptă să vină şi să-Şi întâlnească sfinţii în văzduh, ca ei să fie cu El pentru totdeauna; El aşteaptă să fie trimis pentru a aduce din nou vremurile de înviorare pe pământ prin prezenţa Lui; şi El aşteaptă până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Reci sunt afecţiunile şi mică este energia; însă în principiu nu cunosc nimic vrednic de astfel de viziuni ale credinţei, decât acel duh de devotament care poate spune împreună cu Pavel: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug“, şi acel duh de tânjire care Îl aşteaptă şi spune: „Vino, Doamne Isuse, vino grabnic!“

Preaiubiţilor, astfel S-a legat Dumnezeul nostru cu legături care niciodată nu pot fi rupte, şi care sunt asigurat pentru totdeauna prin plăcerea pe care Şi-o găseşte în ele, prin gloria Sa pe care o conţin, şi potrivit planului şi puterii Lui. La aceste legături am privit, tainice şi preţioase aşa cum sunt ele. El Însuşi le-a format, ba mai mult, El Însuşi este substanţa lor, şi credinţa le pricepe. Iar pe Stânca Veacurilor se odihneşte păcătosul care crede; se odihneşte în pace şi în siguranţă.

O spun cu tot sufletul meu: Fie ca aceste meditaţii să ne facă mai apropiate şi mai reale aceste subiecte ale credinţei! Ele vor fi fără valoare dacă nu vor conduce la slăvirea Lui în gândurile noastre, la a-L oferi pe El din nou, cu un imbold proaspăt, inimilor noastre.

„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El,

Cât mai aproape de El.“

Aceasta să fie atmosfera pe care să o respire sufletele noastre, până Îl vom vedea. Amin.

 

 

„… toate le-ai supus sub picioarele Lui“ – Evrei 2.8

La începutul Evangheliei după Luca eşti surprins să vezi expresia vie şi adâncă descrisă aici, a intimităţii dintre cer şi pământ. Nevoia şi slăbiciunea omului sunt acelea care deschid poarta cerească; însă o dată urnită, ea se deschide larg.

Zaharia şi Elisabeta erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără pată în toate rânduielile şi poruncile Domnului. Făceau parte din familia preoţească, din sămânţa lui Aaron. Însă nu dreptatea lor a fost cea care le-a deschis cerul, ci nevoia şi infirmităţile lor. Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în vârstă; iar motivul binecuvântării lor adevărate stătea acolo, stătea în durerea şi în slăbiciunea lor. Pentru soţia stearpă şi pentru soţul lipsit de copii, Gabriel vine cu un cuvânt al făgăduinţei din ceruri. Dar, aşa cum am spus, uşa cerului, odată deschisă, este deschisă de tot. Îngerii acţionează şi sunt plini de bucurie; şi nu contează că e vorba de templul din cetatea împărătească şi sfântă, ori de un sat îndepărtat din dispreţuita Galilee, Gabriel le vizitează pe amândouă cu acelaşi entuziasm. Slava lui Dumnezeu, ca şi oştile de îngeri, umplu câmpurile Betleemului. Duhul Sfânt, prin puterea şi lumina Lui divine, umple vasele Sale alese, iar Fiul Însuşi îmbracă un trup. Cerul şi pământul sunt foarte aproape unul de celălalt. Lucrarea şi bucuria care au început în înaltul cerului sunt simţite de scena de aici de jos şi li se răspunde ca atare. Păstorii, femeile privilegiate, preotul bătrân şi copilul încă nenăscut, au parte de entuziasmul sfânt al momentului; iar sfinţii care aşteptau Mângâierea lui Israel ies din locul aşteptării lor.

Nu cunosc alt loc din Scriptură mai mişcător decât Luca 1 şi 2 în această privinţă. S-a întâmplat într-o clipă, într-o clipeală din ochi; însă a fost împlinită o schimbare binecuvântată. Cerul s-a aplecat spre oameni. Pământul afla, şi afla din gura acestor martori minunaţi, că uşa cerului era cu adevărat larg deschisă către el. Iar intimitatea era adâncă, aşa cum preţioase erau slujbele şi harul. Îngerul îi cheamă pe nume pe Zaharia şi pe Maria şi le vorbeşte despre Elisabeta chemând-o de asemenea pe nume – un limbaj care îndată face inima să-i priceapă înţelesul.

Putem să-L binecuvântam pe Domnul pentru aceasta; şi ar trebui să facem aşa, dacă am umbla cu un pic mai multă simplitate şi credinţă în simţământul apropierii şi realităţii cerului.

Iacov şi Ştefan, în zilele lor, şi în aceeaşi manieră, au avut cerul deschis înaintea ochilor şi li s-a dat să vadă ceea ce-i interesa în mod personal acolo. O scară a fost pusă sub privirile lui Iacov, a cărei capete unul atingea cerul, iar celălalt se afla chiar pe locul unde el stătea culcat. Era un loc neînsemnat şi lipsit de cinste, martor de asemenea al greşelii şi stării nenorocite a lui Iacov. Totuşi scara a fost aşezată pe el, iar glasul Domnului, care Se afla în slavă deasupra lui, a vorbit lui Iacov despre binecuvântare, despre siguranţă, călăuzire şi moştenire.

Ştefan, la rândul lui, a văzut şi el cerul deschis şi slava de acolo; însă Fiul Omului stătea în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Iar acest lucru a descoperit martirului, aşa cum scara descoperise patriarhului, faptul că împrejurările sale constituiau chiar în acel moment gândul şi obiectul cerului.

Aşa au stat lucrurile, în două feluri asemănătoare, pe aceste căi depărtate una de alta a lui Iacov şi a lui Ştefan – depărtate între ele şi depărtate de noi. Timpul însă nu contează. Credinţa vede aceleaşi ceruri deschise acum; şi află, de asemenea, precum cei din vechime, că ele sunt ale noastre. Află că există legături între ele şi împrejurările noastre. Pentru ochiul credinţei există o scară; cerul stă deschis înaintea ei, iar „Omul Hristos Isus“ este văzut acolo – Mijlocitorul noului legământ, Marele Preot, Avocatul de la Tatăl, Cel care simpatizează cu noi; de asemenea, Înainte Mergătorul nostru în acele locuri ale slavei.

Isus S-a înălţat, iar lucrarea prezentă din ceruri, acolo unde El S-a dus, este cunoscută prin credinţă ca a fi în întregime „pentru noi“. Nevoia noastră, ca şi durerea noastră, sunt amintite acolo. Suferinţele lui Iacov au fost cele ale unuia care se căieşte; ale lui Ştefan au fost cele ale unui martir; însă cerul a fost cerul lui Iacov, ca şi al lui Ştefan.

Dar, măcar că lucrurile stau aşa într-adevăr, nu aceasta este totul. Credinţa cunoaşte un alt secret, sau taină, în cer. Ea ştie că dacă Domnul Şi-a luat locul acolo în aceste caractere ale harului pentru noi, El l-a luat de asemenea ca fiind Acela pe care omul L-a dispreţuit şi pe care lumea L-a lepădat. Acest lucru face şi el parte din ceea ce credinţa înţelege din sfera cerurilor unde este aşezat acum Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Domnul Isus a murit sub mâna lui Dumnezeu; sufletul Lui a fost făcut o jertfă pentru păcat. „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească“ (Isaia 53.10). Apoi El a înviat ca Cel care murise astfel, învierea Lui mărturisind despre primirea jertfei. S-a înălţat la cer în acelaşi caracter, pentru a continua acolo scopul de har al lui Dumnezeu manifestat printr-o astfel de moarte şi înviere.

Însă Domnul Isus a murit de asemenea sub mâna omului; adică, mâna nelegiuită a omului şi-a avut partea în această moarte, la fel de clar şi de sigur ca harul infinit al lui Dumnezeu. El a fost refuzat de către viticultori, urât de lume, aruncat afară, răstignit şi omorât. Acesta este un alt caracter al morţii Sale. Iar învierea şi înălţarea Lui au fost, de asemenea în acest caracter, părţi sau perioade ale istoriei Aceluia pe care lumea Îl lepădase; în consecinţă, învierea Lui este dovada judecăţii viitoare a lumii (Fapte 17.31), iar înălţarea Sa Îl pune în aşteptarea zilei când vrăjmaşii Lui Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor (Evrei 10.13).

Aceste deosebiri ne fac să înţelegem diferitele imagini în care credinţa, în lumina Cuvântului, Îl vede pe Isus cel înălţat; atunci când Îl vede exercitând harul preoţesc în care mijloceşte pentru noi şi, în acelaşi timp, aşteptând judecata vrăjmaşilor Săi.

Evanghelia proclamă prima dintre aceste taine, adică moartea Domnului Isus sub mâna lui Dumnezeu pentru noi, precum şi învierea şi înălţarea Sa potrivite cu o astfel de moarte. Iar noi ne putem pe drept lăuda cu această evanghelie ca fiind întreaga noastră mântuire1. Însă a doua dintre aceste taine, moartea Domnului sub mâna omului, se întâmplă să fie întrucâtva uitată, în timp ce prima dintre ele este pe drept înălţată aşa de mult. Dar aceasta este o greşeală gravă în sufletul unui sfânt, ori în aprecierile şi mărturia Bisericii. Căci dacă acest mare fapt, această a doua taină, aşa cum am numit-o, este uitată, cum se poate întâmpla pe acest pământ, totuşi cu siguranţă că ea nu va fi uitată în cer. Este adevărat că ea nu este prilejul acţiunii prezente de acolo; moartea Victimei şi mijlocirile Preotului în urma acestei morţi formează acţiunea care se desfăşoară acolo acum. Însă este la fel de sigur că moartea Martirului divin, moartea Fiului lui Dumnezeu sub mâna omului, este cea care va da caracterul acţiunii de acolo în viitor.

Aceste distincţii sunt foarte clar păstrate în Scriptură. Cerul, aşa cum este el deschis în Apocalipsa 4, este un cer foarte diferit de cel care ne este prezentat în epistola către Evrei; la fel de diferit, pot spune, cum este diferită moartea Domnului Isus privită ca survenită sub mâna omului (adică, săvârşită prin noi), de cea suferită sub mâna lui Dumnezeu (adică, împlinită pentru noi). Putem avea aceleaşi obiecte sau materiale în fiecare din ele, însă ele vor fi privite în conexiuni foarte diferite. Avem, de exemplu, un tron şi un templu în fiecare din aceste ceruri, cerul din Evrei şi cerul din Apocalipsa; însă contrastele dintre ele sunt foarte serios păstrate. În Evrei, tronul este un tron al harului, şi orice lucru pe care vremea noastră prezentă de nevoie şi de durere îl solicită, poate fi găsit şi obţinut aici. În Apocalipsa, tronul este unul al judecăţii, iar instrumentele şi agenţii mâniei şi ai răzbunării se pot observa înaintea şi în jurul lui. În Evrei, sanctuarul, sau templul, este ocupat de către Marele Preot al mărturisirii noastre, Mijlocitorul unui legământ mai bun, care slujeşte acolo în virtutea propriului Său sânge preţios. În Apocalipsa, templul oferă impresii de temut ale pregătirii pentru judecată. Fulgere, cutremure de pământ şi voci însoţesc deschiderea lui. Este la fel ca templul văzut de proroc, plin de fum şi cu stâlpii clătinaţi din temelii, în semn că Dumnezeul căruia Îi aparţinea judecata Se afla acolo în slava Sa (Isaia 6).

Imaginea cerului care ne este oferită în Apocalipsa este deci foarte solemnă. Este locul puterii care-şi furnizează singură instrumentele de judecată. Se rup peceţi, se sună din trâmbiţe, se golesc potire; toate acestea însă realizează fiecare în parte introducerea unei judecăţi cumplite a pământului. Altarul care este acolo nu este altarul epistolei către Evrei, unde preoţii cereşti mănâncă din pâinea vieţii, ci un altar care oferă focul de judecată pentru pământ. Este şi război acolo; iar în cele din urmă acest cer se deschide pentru Acela al cărui nume este „Cuvântul lui Dumnezeu“, a Cărui haină este înmuiată în sânge şi din a Cărui gură iese o sabie ascuţită cu care loveşte neamurile.

Cu siguranţă că acesta este cerul într-un caracter nou. Iar contrastul este foarte solemn. Nu este cerul pe care credinţa îl percepe acum, un sanctuar al păcii umplut de resursele şi de mărturiile harului, ci un cer care ne spune că deşi judecata este lucrarea neobişnuită a lui Dumnezeu, totuşi ea este lucrarea Lui atunci când e timpul ei. Căci cerul în diversele lui aspecte este, am putea spune, locul mărturiei harului, al judecăţii şi al slavei. Acum el este cerul harului; va deveni cerul judecăţii în ziua din Apocalipsa 4 şi va continua aşa de-a lungul cărţii Apocalipsa; apoi, la încheierea acestei cărţi, aşa cum vedem în capitolele 21 şi 22, el devine cerul slavei.

Sufletul trebuie să fie familiarizat cu acest adevăr serios, anume că judecata precede slava. Vorbesc despre aceste lucruri în perspectiva desfăşurării istoriei pământului sau a lumii. Cel credincios a trecut din moarte la viaţă. Nu mai este nici o condamnare pentru el. El învie nu pentru judecată, ci pentru viaţă. Însă tot el trebuie să ştie că, în desfăşurarea istoriei pământului sau a lumii prin prisma divină, judecata precede slava. Împărăţia va fi văzută în sabie sau în „toiagul de fier“, până să fie văzută în sceptru. Cel Bătrân de zile stă îmbrăcat în haine albe pe un tron de flăcări de foc cu cărţile deschise înaintea Lui, mai înainte să vină Fiul Omului la El cu norii cerului pentru a primi stăpânire (Psalmul 2; Daniel 7).

Aceste lecţii sunt foarte limpede prezentate şi însemnate în Scriptură. În ziua Apocalipsei 4 gândul şi obiectul ei este Hristos lepădat de om, şi nu Hristos acceptat de Dumnezeu pentru păcătoşi. Prin urmare sunt făcute pregătiri pentru a răzbuna nedreptăţile suferite de Domnul Isus în lume, şi pentru a-I revendica drepturile pe pământ; cu alte cuvinte, cerul este cel care începe acea acţiune de a-L stabili în împărăţia Lui după judecata vrăjmaşilor Săi.

Însă toate acestea ne arată din nou, potrivit cu gândul meu de căpătâi din aceste meditaţii asupra Fiului lui Dumnezeu, cum aceeaşi Persoană este păstrată înaintea ochilor noştri, ca s-o cunoaştem, în fiecare şi în toate perioadele aceleiaşi mari taine. Suntem, în orice punct am ajunge, în compania aceluiaşi Isus. Căci aceste distincţii, pe care le-am scos în relief, ne spun că El S-a înălţat la cer şi este acum aşezat acolo, în chiar caracterele în care fusese mai înainte cunoscut şi manifestat aici pe pământ. Căci El a fost aici ca Cel care a condus către perfecţiune harul lui Dumnezeu manifestat faţă de noi, cei păcătoşi, şi ca Cel care a suferit vrăjmăşia lumii în toată măsura ei; şi în aceste două caractere, aşa cum am văzut acum, este aşezat El în ceruri.

El nu-Şi ia cu grăbire acest al doilea caracter, nici nu apare a fi activ în cer ca Cel care a fost dispreţuit şi lepădat pe pământ. El aşteaptă până când va veni timpul cerului din Apocalipsa. Şi în această trăsătură de caracter, pe când El stă în aşteptarea judecăţii şi zăboveşte în locul caracterizat de har, avem o foarte dulce expresie a acelui Isus pe care credinţa L-a cunoscut deja. Căci, atunci când El a fost aici, S-a apropiat cu paşi foarte înceţi de Ierusalim, în calitate de Dumnezeu al judecăţii. A zis către cetate: „De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie.“ (Matei 23.37,38). El a zăbovit în câmpiile de jos, vizitând toate cetăţile şi satele ţării, în slujba Sa răbdătoare de har, mai înainte de a-Şi lua locul pe munte pentru a vorbi despre judecata şi pustiirea Sionului (Matei 24.3). Şi despre El care, în această manieră, a călcat cu încetineală pe drumul care Îl ducea la muntele Măslinilor, locul judecăţii, este scris: „Domnul … este îndelung-răbdător faţă de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2 Petru 3.9)2.

Cum să nu păstrăm înaintea ochilor aceeaşi Persoană, cu acelaşi caracter ataşat Lui, fie atunci când El a fost aici pe pământ, sau cum este acum în cer – aceeaşi Persoană, aceeaşi glorie morală, deşi pe scene şi în condiţii diferite! „Acelaşi har care a fost în Hristos în această lume, este cel care este acum în El în ceruri“. Mângâietoare cuvinte! Cât de real ar trebui să ştim că spunem adevărul atunci când zicem: Îl cunoaştem! L-am privit de la început. S-a coborât din cer; S-a aflat în pântecele fecioarei şi în ieslea de la Betleem; a străbătut complet pământul într-o slavă deplină, nepătată, deşi acoperită; a murit şi a fost îngropat; a înviat, apoi S-a întors la cer; şi, aşa cum am meditat până acum, credinţa Îl vede acolo pe Acela pe care Îl cunoscuse a fi fost acolo, pe Slujitorul şi Martorul harului lui Dumnezeu faţă de om, pe Cel care a suferit întreaga vrăjmăşie a omului faţă de Dumnezeu, pe Cel care este totuşi, în acelaşi timp, Dumnezeul judecăţii care nu Se grăbeşte s-o exercite.

Însă mai trebuie să remarc ceva despre acest acelaşi Isus; un lucru care stă într-o legătură încă şi mai apropiată cu meditaţia mea prezentă.

Când Domnul Isus Hristos S-a aflat aici, El Şi-a revendicat împărăţia. S-a prezentat pe Sine ca Împărat fiicei Sionului, ca Fiul lui David. El a luat chipul Aceluia care din vechime fusese făgăduit prin profeţi şi a intrat în cetate „smerit, călare pe un măgar“. Într-o zi precedentă, steaua Lui, steaua Împăratului betleemit, apăruse în ţările de la răsărit, chemând pe neamuri către Fiul lui David, născut în cetatea lui David. Însă ceea ce a căutat atunci, El n-a găsit: „Ai Săi nu L-au primit“. Însă a dus cu El în cer acest gând, această dorinţă după împărăţia Lui! „Un om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată“. El Se gândeşte la împărăţia Lui, deşi este acum aşezat pe scaunul de domnie al Tatălui, aşa cum Se gândise la ea şi o revendicase atunci când S-a aflat aici. Spun din nou: cât de strict, în această caracteristică minunată, suntem ţinuţi în comuniune cu acelaşi Isus! El a fost odată pe pământ, iar acum este în ceruri; însă noi Îl cunoaştem, după aceste trăsături, ca fiind acelaşi Domn – unul în persoană, în scopuri şi în dorinţe, măcar că locurile şi condiţiile se schimbă. El a fost Împăratul lui Israel când era aici şi Şi-a revendicat cu dorinţă împărăţia; şi fiindcă cetăţenii ţării I-au refuzat-o, El a primit-o în ceruri, iar la timpul potrivit Se va întoarce, în ziua bucuriei inimii Lui, ca s-o administreze aici, unde a căutat-o prima dată. „Am privit în viziunile de noapte şi, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor; şi s-a apropiat de Cel Bătrân de zile şi L-au adus înaintea Lui. Şi I s-a dat stăpânire şi glorie şi o împărăţie, pentru ca toate popoarele, naţiunile şi limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire eternă, care nu va trece, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită“ (Daniel 7.13,14).

Privim, în felul acesta, la unica Persoană, la acelaşi Isus; iar inima preţuieşte acest lucru când medităm la el. Şi mai există încă o trăsătură a acestei identităţi, care depăşeşte cu mult tot ceea ce am remarcat deja.

Când S-a aflat aici, El a dorit să fie cunoscut de către ucenicii Săi, să fie descoperit lor, în câteva din gloriile Sale ascunse, aşa păcătoşi cum erau ei. De asemenea El S-a bucurat ori de câte ori a putut să-Şi comunice harul acolo unde a găsit credinţă. Credinţa care se baza pe El fără rezervă, credinţa care apela la El fără ceremonie, credinţa care putea da la o parte aparenta neglijare sau respingere, a fost preţuită de El. Păcătosul care se alipea de El în ciuda dispreţului lumii, sau care se încredea numai şi numai în El, fără aportul sau încurajarea altora, a fost în totul bine primit de El. Sufletul care cerea cu îndrăzneală prezenţa Lui, sau care căuta părtăşia cu El, care stătea la picioarele sau la pieptul Lui, putea obţine de la El ceea ce dorea, sau, precum Avraam mijlocitorul, Îl putea avea cu sine cât de mult timp vroia.

El a dorit uniunea cu aleşii Săi, o uniune permanentă, deplină şi personală, fiind gata să împartă cu ei numele Său de la Tatăl, poziţia de dragoste în care Se afla şi slava al cărei moştenitor era.

A căutat simpatie, a tânjit după tovărăşie în bucuriile şi în necazurile Sale. Iar noi nu putem nicidecum să cântărim dezamăgirile inimii Lui, când a căutat aceste lucruri şi nu le-a găsit; a fost mai greu, cu mult mai greu, decât atunci când El Şi-a revendicat împărăţia, aşa cum am văzut deja, şi nu a primit-o. „Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?“, a fost glasul unei inimi însingurate.

Mai mult decât atât, El a plănuit, atunci când S-a aflat aici, să împartă tronul cu poporul Său. Nu vroia să fie singur. Dorea să împartă onorurile şi stăpânirile cu aleşii Săi, tot aşa cum vroia ca ei, în simpatie, să înţeleagă şi să împartă împreună cu El bucuriile şi durerile Lui.

Iar acum (lucru la fel de minunat şi de sublim ca şi taina care ni-l destăinuie), toate acestea îşi găsesc, sau îşi vor găsi, împlinirea pentru El în, şi prin, Biserică. Biserica este chemată să răspundă dorinţelor Domnului Isus în toate aceste lucruri, să fie toate acestea pentru El, fie prin Duhul Sfânt acum, fie în împărăţia viitoare; să pătrundă acum, în duh, în gândurile şi în afecţiunile Lui, în bucuriile şi în durerile Lui, iar apoi să strălucească în slava Lui şi să stea pe scaunul Lui de domnie.

Ce taină! Biserica, acum înzestrată cu Duhul care locuieşte în ea, şi destinată să stea, acoperită de slavă, în moştenirea stăpânirii Lui, constituie răspunsul la aceste cele mai adânci dorinţe ale Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în zilele vieţii Sale pământeşti. Şi din nou spun: ce taină! Putem admira din plin acele armonii care ne vorbesc despre acelaşi Isus, despre Persoana unică în aceste felurite părţi ale căilor Lui minunate. El a căutat şi a revendicat o împărăţie atunci când S-a aflat aici, şi tot atunci a dorit simpatia sfinţilor Săi. Însă poporul Lui nu a fost pregătit să-I recunoască dreptul de împărat, iar sfinţii Săi n-au fost în stare să-I ofere părtăşia dorită. Totuşi, El Îşi primeşte acum o împărăţie în ceruri şi Se va întoarce şi o va administra aici. Părtăşia după care a tânjit începe să o găsească acum prin Duhul care locuieşte în aleşii Săi; şi ea va fi satisfăcătoare pentru El în deplina ei măsură în ziua când ei vor fi făcuţi desăvârşiţi. Împărăţia va fi slava şi bucuria Lui. Ea este numită „bucuria Domnului“, căci se va spune celor care o vor împărţi cu El, „intră în bucuria Domnului tău“. Însă părtăşia pe care o va avea cu Biserica va însemna cu mult mai mult pentru El. Ea a reprezentat cea mai adâncă dorinţă a Lui aici, şi va reprezenta cea mai deplină bucurie a Sa în viitor. Eva a însemnat pentru Adam mai mult decât toate lucrurile peste care era stăpân.

Avem oare, preaiubiţilor, cât de cât putere în sufletele noastre ca să ne bucurăm la gândul că inima Domnului Isus este astfel satisfăcută? Putem urmări cu privirea aceste bucurii care Îl aşteaptă în ceasul nunţii Mielului, în ziua veseliei inimii Lui, însă oare avem capacitatea, în duh, de a face mai mult? Putem mărturisi, cu toată sinceritatea, că asemenea întrebări nu fac decât să ne smerească.

Însă acestea vor fi ale Lui: împărăţia şi Biserica. Împărăţia va fi a Lui în virtutea multor titluri. El o va lua sub legământ, sau, potrivit cu planurile care au fost întocmite în Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. O va lua de asemenea în virtutea unui drept personal, căci El, Fiul Omului, niciodată nu Şi-a pierdut chipul de Dumnezeu. Şi nici nu putea să-l piardă, fiindcă, deşi Fiu al Omului, El era Fiul Tatălui. Prin urmare nu l-a pierdut şi, având acest chip, stăpânirea Îi aparţine prin titlul personal, potrivit cu cele dintâi mari reguli stabilite ale puterii şi cârmuirii: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; şi ei să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerurilor şi peste vite şi peste tot pământul şi peste orice târâtoare care se târăşte pe pământ»“ (Geneza 1). El va lua împărăţia şi în virtutea titlului ascultării, aşa cum citim: „Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi“ (Filipeni 2). El o va lua de asemenea în virtutea titlului Morţii; căci citim din nou: „Întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El şi, prin El, să împace toate faţă de ea, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1). Iar crucea, pe care El a împlinit această moarte, a avut scrise pe ea, fără putinţă de ştergere sau modificare, prin intervenţia braţului puternic al lui Dumnezeu Însuşi, cuvintele: „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor“ (Matei 27.37).

Astfel, stăpânirea este a Fiului Omului prin legământ, prin titlu personal, prin titlul slujirii sau al ascultării şi prin titlul morţii; şi, aş adăuga de asemenea, prin cel al cuceririi, căci judecăţile care urmează să-I netezească drumul către tron şi să elimine din împărăţie tot ceea ce este pricină de poticnire, sunt, aşa cum ştim, executate prin mâna Sa. „Porţi, ridicaţi-vă capetele! Şi ridicaţi-vă, porţi ale eternităţii, şi va intra Împăratul gloriei. Cine este acest Împărat al gloriei? Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel puternic în luptă“ (Psalmul 24).

Ce temelii sunt astfel aşezate pentru stăpânirea Fiului Omului! Cum se angajează orice titlu în a-I cinsti şi glorifica Numele! Aşa cum vedem în Apocalipsa 5, nimeni în cer şi pe pământ nu putea lua Cartea afară de Mielul care fusese înjunghiat şi care era Leul din Iuda; Carte pe care o primeşte îndată din mâna Celui care şedea pe tron, iar apoi Biserica în slavă, îngerii şi toate creaturile din toate părţile marilor stăpâniri, triumfă în proclamarea drepturilor şi titlurilor Mielului. Şi dacă titlul este astfel făcut sigur, pecetluit de mii de martori, şi este de asemenea un titlu minunat, aşa vor fi şi puterea şi împărăţia pe care el o susţine. În Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Domnul din ceruri“, ca şi „Fiu al Omului“, întregul mare plan al lui Dumnezeu cu privire la stăpânirea tuturor lucrurilor este reînsufleţit şi consolidat. Putem spune: aşa cum „oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul“, tot aşa toate destinele omului vizavi de Dumnezeu sunt în El „da“ şi sunt în El „Amin“.

Stăpânirea a fost dată lui Adam, guvernarea – lui Noe, titlul de patriarh – lui Avraam, judecata – lui David şi regalitatea – lui Solomon. Toate aceste glorii se vor găsi şi vor străluci împreună în Hristos. În El, şi sub picioarele Lui, se va face „înnoirea tuturor lucrurilor“. El va avea multe cununi şi va purta multe nume. Numele Lui de „Domnul“ din Psalmul 8 nu este numele de „Împărat“ din Psalmul 72, deşi îl poartă şi pe acesta. Forma slavei din fiecare este particulară. Cununile sunt diferite, însă amândouă sunt ale Lui. Şi El este de asemenea „Părintele veşniciei“; un Împărat şi totuşi un Părinte – Solomonul şi Avraamul lui Dumnezeu. În El toţi vor fi binecuvântaţi, şi totuşi înaintea Lui se va pleca orice genunchi. Sabia, de asemenea, este a Lui; „toiagul de fier“ ca şi „sceptrul dreptăţii“. El va judeca după felul lui David şi va cârmui după felul lui Solomon.

Ca Fiu al lui David, El Îşi însuşeşte puterea pentru a o exercita într-o sferă anumită de slavă. Ca Fiu al Omului, El Îşi însuşeşte puterea şi o exercită într-o sferă de slavă mai largă. El vine deopotrivă în slava Lui, în slava Tatălui şi în slava sfinţilor îngeri. Îşi însuşeşte puterea şi ca Om înviat. Acest lucru ne este înfăţişat în 1 Corinteni 15.23-27. Şi în acest caracter El Îşi are de asemenea sfera Lui particulară. El a pus moartea, ultimul vrăjmaş, sub picioarele Sale. Şi acest lucru se potriveşte aşa de mult, ca toate celelalte, şi este perfect la locul şi în timpul lui, căci ca Om înviat trebuia să supună moartea.

Va fi înconjurat de scene cu glorii variate şi va purta trăsături ale unor felurite glorii. Trăsătura specifică a împărăţiei va fi aceasta: ea va fi plină de gloriile lui Hristos; felurite, totuşi armonioase şi împletite. Crucea a prezentat deja o mostră a acestei opere perfecte. „Îndurarea şi adevărul“ s-au întâlnit acolo. Acolo Dumnezeu a fost „drept“ şi totuşi „a îndreptăţit“. Şi după aceeaşi manieră se vor desfăşura lucrurile în zilele viitoare ale puterii, aşa cum au decurs în zilele trecute ale slăbiciunii. Aşa cum îndurarea şi adevărul, dreptatea şi pacea, s-au întâlnit odinioară şi s-au îmbrăţişat, la fel autoritatea şi slujirea, binecuvântarea şi totuşi cârmuirea, un nume al întregii maiestăţi şi al puterii, şi totuşi un aşa nume care va coborî ca ploaia peste iarba cosită, toate vor fi cunoscute şi savurate împreună. Va exista atunci stăpânirea universală a omului peste toată gama lucrărilor lui Dumnezeu; vor fi văzute slăvile împărăţiei care ţine toate popoarele sub cârmuire, împreună cu prezenţa „Părintelui veşniciei“ care le păstrează pe toate în binecuvântare. „Şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii“ (Isaia 9).

Totul se îndreaptă către această domnie şi conducere binecuvântată şi slăvită a Fiului lui Dumnezeu, deşi pentru unii drumul va fi prin „marea necazurilor“ şi prin judecata deplină a „veacului acesta rău“. Dumnezeu croieşte acest drum şi omul nu se poate opune, deşi el caută să fixeze pământul pe temeliile lui prezente, refuzând să înţeleagă că acestea sunt îmbătrânite şi şubrezite, ca şi cei care-l locuiesc, şi că doar Hristos susţine stâlpii acestui pământ. „Mănunchiul celor vii“ (aşa cum a vorbit Abigail, cea care a mărturisit spre slava lui David în zilele umilinţei lui) este un mănunchi tare, bine închegat şi sigur, fiindcă Domnul Însuşi este în el, aşa cum a fost în vechime în rugul care ardea. Însă dincolo de acest mănunchi (slab şi dispreţuit în ochii oamenilor, ca un rug de mărăcini), totul se clatină; şi fără îndoială că mai este puţin timp până când cei care nu au vrut, nici nu au căutat, n-au vegheat şi nu s-au rugat să înveţe această lecţie în duh, o vor învăţa direct în istorie.

Sabia şi sceptrul zilei viitoare a puterii sunt singulare în gloriile lor. Nu există altă sabie, nici un alt sceptru, care să fie sau să poată fi ca ele. Sabia urmează să fie „îmbătată în ceruri“ Isaia 34.5. Ce expresie! Soarele se va schimba în întunecime şi luna în sânge, puterile cerului vor fi clătinate, întuneric va fi sub picioarele Lui şi nori groşi Îl vor însoţi în ziua când acea sabie va fi scoasă pentru măcel. Iar puterea ei este călcarea teascului aprinderii mâniei Atotputernicului Dumnezeu. Tot ce este înălţat şi ridicat, căpeteniile şi puterile care guvernează întunecimea acestei lumi, fiara şi prorocul ei, împăraţii, căpitanii şi oamenii viteji, ca şi balaurul, acel şarpe vechi, care este diavolul şi Satan, fac parte dintre vrăjmaşii care îi vor simţi tăişul; „oştirea celor mari din ceruri şi împăraţii de pe pământ“. Izvoarele răului şi instrumentele lui sunt deopotrivă cercetate şi judecate de către lumina şi puterea ei.

Nu este o astfel de sabie singulară în slava ei? Putea cea a lui Iosua, sau cea a lui David, să facă cuceriri ca acestea? S-ar fi supus puterile întunericului acestor săbii? S-ar fi supus lor moartea şi iadul?

Întreb deci, în mâna cui trebuie să fie această sabie care poate birui astfel de oşti? Chiar slujba din acea zi a puterii, ca de altfel orice altă slujbă a Lui, fie în slăbiciune fie în putere, ne spune cine este Acela. Această lumină şi această putere, amândouă de la sine grăitoare, frumoase şi divine, în lucrarea lor de a-L înfăţişa în toate ipostazele, chiar în suferinţa Lui cea mai adâncă, le-am urmărit noi în această meditaţie, cu slăbiciune şi cu admiraţie. Ele merită în continuare recunoaşterea şi închinarea noastră. Biruinţele acestui Dumnezeu al bătăliilor, în zilele de odinioară, au fost de acelaşi caracter înalt. Căci din vechime luptele Lui au vorbit despre persoana şi despre slava Sa, aşa cum o vor face şi în viitor. Prin urmare este scris despre El: „Domnul este un războinic: Numele Său este Domnul“ (Exod 15.3). Lupta Lui, în această rostire a Duhului, este arătată ca descoperind calitatea Lui de domn, slava Lui, numele Lui, persoana Lui. În Egipt dumnezeii I-au simţit mâna, aşa cum au făcut mai târziu printre filisteni şi apoi în Babilon. Dagon a căzut înaintea chivotului, Bel a îngenuncheat, Nebo s-a prăbuşit. Acestea au fost zile ale aceleiaşi mâini.

Şi după cum este sabia, aşa este şi sceptrul. Cel al lui Solomon a fost doar o umbră palidă a lui, iar cârmuirea lui Noe şi stăpânirea lui Adam vor fi uitate în comparaţie cu sceptrul Lui.

Toată lumea va fi supusă atunci; creaţia la fel ca şi naţiunile. „Cântaţi Domnului o cântare nouă; cântaţi Domnului, tot pământul! Cântaţi Domnului, binecuvântaţi Numele Lui, vestiţi din zi în zi mântuirea Lui! Istorisiţi printre naţiuni gloria Lui, printre toate popoarele lucrările Sale minunate!“ (Psalmul 96.1-3). În umbra acestui sceptru şi în lumina acestui tron de glorie vor locui de la un capăt al pământului până la celălalt naţiunile „binevoitoare“ şi „drepte“. Va fi un legământ între oameni şi fiarele câmpului. Pustia se va bucura şi ea. Şchiopul va sări ca o căprioară şi limba celui mut va cânta. Soarele acestei împărăţii nu va apune, nici luna nu va dispare de pe cer, căci Domnul va fi lumina ei veşnică. Nici un lucru rău nu se va petrece pe tot muntele sfânt al lui Dumnezeu; căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei lui Dumnezeu ca fundul mării de apele care-l acoperă.

Israel va reînvia, oasele uscate vor trăi din nou. Toiagul lui Iuda şi toiagul lui Efraim vor fi din nou unul singur. Cetatea va fi numită „Domnul este acolo“. Despre ţară se va spune: „Ţara aceasta care a fost pustiită a ajuns ca grădina Edenului“. Şi din nou, ea va fi salutată cu cuvinte care dezvăluie demnitatea ei sfântă: „Domnul să te binecuvânteze, locuinţă a dreptăţii, munte al sfinţeniei!“ (Ieremia 31.23).

Neamurile vor fi aduse să judece din nou bine şi mintea le va reveni. Lumea, în nebunia ei, deşi „făcută prin El“, „nu L-a cunoscut“. Împăraţii pământului şi domnitorii s-au împotrivit Unsului. Au lovit cu piciorul împotriva ţepuşelor, trădându-şi astfel nebunia şi nechibzuinţa. Însă mintea sănătoasă le va reveni. Întâmplarea cu Nebucadneţar se va dovedi a fi o taină şi totodată o istorie. Mintea acelui cap de aur, acelui mare cap al puterii neamurilor, s-a întors la el după perioada lui de nebunie; şi atunci el a cunoscut şi a recunoscut că cerurile împărăţesc. Aşa că lumea în cele din urmă nu va mai fi ignorantă cu privire la Făcătorul ei, ci Îl va recunoaşte într-un mod la fel de profund aşa cum odinioară L-a refuzat cu nebunie. Căci „înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura“, ca semn de recunoaştere adâncă şi plină de închinare. Inima de fiară va fi luată de la ei şi li se va da în loc o inimă de om. Nu vor mai fi mustraţi cu imaginea boului care-şi cunoaşte stăpânul şi cea a cocorului şi rândunicii, care-şi cunosc timpul pe cer, ci vor zbura ca porumbeii spre porumbarul lor. „Iată, aceştia vor veni de departe; şi, iată, aceştia de la nord şi de la apus şi aceştia din ţara Sinim!“ (Isaia 49.12).

Lucrările mâinilor lui Dumnezeu, şi deopotrivă Israel şi neamurile, se vor bucura sub acelaşi sceptru. „Şi lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied“ (Isaia 11.6). Chiar pământul se va bucura din nou de ploaia târzie şi de arat, ca de nişte lucruri care vin direct de la Plugarul divin. „Tu ai cercetat pământul, l-ai adăpat şi-l îmbogăţeşti din belşug: râul lui Dumnezeu este plin de apă. Tu le pregăteşti oamenilor grânele, pentru că aşa l-ai rânduit“ (Psalmul 65.9).

Ce sceptru! Nu este un astfel de sceptru, ca şi sabia, unic în gloria lui? A mai fost vreun sceptru ca el? Poate fi o putere asemănătoare în vreo altă mână? Ceea ce Adam a pierdut în ce priveşte pământul; ceea ce a pierdut Israel în ţara făgăduinţei; ceea ce Avraam a pierdut printr-o sămânţă degradată, nerecunoscută şi proscrisă; ceea ce casa lui David a pierdut în ce priveşte tronul; ceea ce creaţia lui Dumnezeu a pierdut din pricina celui care a supus-o la robie şi stricăciune – toate vor fi strânse şi arătate în prezenţa şi puterea zilelor Fiului Omului.

Doar „Fiul“ putea lua în stăpânire o astfel de împărăţie. Valoarea jertfei deja săvârşite, aşa cum am văzut în meditaţiile precedente, stă în persoana Victimei, iar starea binecuvântată a sanctuarului, de acum umplut şi folosit în slujire, se bazează, în aceeaşi manieră, pe persoana Marelui Preot şi a Mijlocitorului care Se află acolo; gloriile şi virtuţile împărăţiei viitoare pot fi desfăşurate şi exercitate doar în, şi de către, aceeaşi Persoană. Fiul lui Dumnezeu slujeşte în locurile cele mai de jos şi în cele mai înalte, în sărăcie şi în bogăţie, în cinste şi în dezonoare; ca Nazarinean şi ca Betleemit; pe pământ şi în cer; şi într-o lume a gloriilor mileniale, deopotrivă pământeşti şi cereşti. În toată slujba Lui, de la început până la sfârşit, în toate stadiile şi schimbările suferite în marea taină, ni se spune cine este El. El n-ar fi putut fi ceea ce a fost pe cruce, dacă n-ar fi fost acolo ceea ce El este dintotdeauna; tot aşa, El n-ar putea şedea acum pe tronul Tatălui, dacă n-ar fi acelaşi cu Cel răstignit pe cruce. Nu contează pentru credinţă unde-L vede, nici unde-L urmează; ea are înaintea ei Obiectul strălucitor şi binecuvântat, şi respinge orice cuvânt care ar avea ca efect necinstirea Lui, chiar când acest lucru este făcut din neştiinţă.

Trebuie însă să privim şi alte glorii ale împărăţiei Sale viitoare. „Al doilea om este din cer“, şi este necesar ca o slavă specială să însoţească ridicarea unuia ca El, slavă pe care tronul lui Solomon n-o putea niciodată măsura. Da, în prezenţa acestui „Domn din cer“, vor fi desfăşurate glorii mult mai strălucitoare decât cea a lui Solomon. Atunci „luna va roşi, şi soarele se va ruşina. Pentru că Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sion şi în Ierusalim şi înaintea bătrânilor Săi în glorie“ (Isaia 24.23). Vor fi lucruri cereşti în împărăţia Sa, precum şi lucruri pământeşti restabilite. Adam a avut grădina, împreună cu toată frumuseţea şi belşugul ei. Însă, mai presus de aceasta, Domnul Dumnezeu umbla acolo împreună cu el. Noe, Avraam şi alţii, în zilele patriarhale, au avut în stăpânire turme şi cirezi, iar în Noe vedem puterea şi domnia peste pământ. Însă, dincolo decât toate acestea, ei au beneficiat de vizitele îngerilor, ba chiar de vizite, viziuni şi comunicări faţă în faţă din partea Domnului îngerilor. Ţara Canaan era o ţară bună, o ţară a laptelui, a untdelemnului şi a mierii; însă mai mult decât atât, slava se afla acolo, iar mărturia prezenţei divine locuia între heruvimi.

Aşa va fi în zilele viitoare ale puterii Fiului lui Dumnezeu. Cerul, în har, va dărui lucrurilor o slavă nouă şi particulară, la fel de sigur cum Domnul Dumnezeu umbla prin grădina Eden, sau la fel de sigur cum îngerii se suiau şi se coborau înaintea ochilor patriarhului; ori la fel de sigur cum prezenţa divină era cunoscută în sanctuarul din Ierusalim în ţara făgăduinţei. Şi nu numai că pământul va fi astfel vizitat din nou şi slava din cer se va arăta iarăşi, ci toate acestea vor avea un caracter nou şi minunat. Pământul va avea mărturia acestei taine neobişnuite şi copleşitoare, anume că, din ţărâna şi legăturile lui, a fost întocmită o familie pentru ceruri, ceruri care, în slăvile lor, îl vor vizita din nou, fiind mai binevenite decât îngerii, şi care, în autoritatea şi puterea încredinţată lor, vor cârmui peste el în binecuvântare. „Pentru că nu îngerilor le-a supus El lumea locuită care va veni, despre care vorbim. Dar cineva a mărturisit undeva, spunând: «Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el…?»“ (Evrei 2.5,6).

Ce legături între cele preaînalte şi cele mai de jos! „Al doilea om este din cer“. Cetatea sfântă se va coborî din cer, având slava lui Dumnezeu; şi în prezenţa ei vor fi exercitate cârmuirea şi puterea împărăţiei pe pământ. Aşa ceva va depăşi cu mult suveranitatea lui Adam şi strălucirea lui Solomon.

În scena de pe muntele sfânt în Matei 17 şi în cea a vizitei împărăteşti în cetatea sfântă în Matei 21, suntem introduşi (în chip tainic) în acea zi a puterii Fiului lui Dumnezeu, în acel „veac viitor“, în aspectul lui ceresc şi pământesc. Slava cerească străluceşte pe muntele sfânt. Isus este schimbat la faţă. Faţa Îi străluceşte ca soarele şi hainele Îi sunt albe ca lumina; iar Moise şi Ilie apar în slavă alături de El. La fel, cu ocazia intrării împărăteşti în cetatea sfântă, acelaşi smerit Isus Îşi asumă un caracter al slavei. El devine Domnul pământului şi a tot ce cuprinde acesta, şi Fiul lui David, cel acceptat şi triumfător. Aici, pe drumul dintre Ierihon şi Ierusalim, El este văzut, pentru un moment tainic, în drepturile şi demnităţile Lui care aparţin de pământ; aşa cum, într-un alt moment asemănător, El apăruse pe un „munte înalt, deoparte“, în slava Sa personală şi cerească. Aceste solemne ocazii au reprezentat, fiecare din ele în felul ei, o transfigurare; chiar dacă slava celei cereşti era una, iar a celei pământeşti alta. Însă deopotrivă în fiecare ocazie Isus a fost glorificat; a fost scos pentru o clipă de pe obişnuitul Lui drum smerit şi de trudă, acel drum al Fiului lui Dumnezeu, lepădat şi umil. Cele două mari ţinuturi ale lumii mileniale se desfăşoară înaintea ochilor noştri, în viziune sau în taină. Astfel de imagini au fost trecătoare şi s-au pierdut repede; însă ceea ce ele au vestit şi au prezentat va rămâne în strălucire şi putere în ziua viitoare a slavei. Căci acea zi strălucitoare, acel veac binecuvântat, va fi plin de gloriile Fiului lui Dumnezeu. Acea plinătate va fi cea care îi va oferi greutatea şi importanţa, aşa cum am spus mai înainte. Cap al familiei înviate, sau Fiu al gloriei cereşti, El va fi atunci Domnul pământului şi a tot ce cuprinde acesta; şi va mai fi şi Împăratul lui Israel şi al neamurilor. În chip neobişnuit, tainic, toate vor fi legate împreună în acel sistem al gloriilor – „părţile mai de jos ale pământului“ şi cele „mai presus de toate cerurile“. „Dumnezeu S-a arătat în trup – primit sus în glorie“. „Al doilea Om“ nu este mai puţin decât „Domnul din ceruri3“.

Ce taine! Ce planuri ale lui Dumnezeu care se extind din veacurile ascunse de dinainte de începuturile creaţiei, până la sfârşitul ei!

Fie ca afecţiunea şi închinarea inimii să urmeze meditaţiilor sufletului! Fiul, care este în sânul Tatălui din toată veşnicia, Îşi ia locul în pântecele Fecioarei, asumându-Şi carnea şi sângele împreună cu copiii; ca Fiu al Omului, Dumnezeu arătat în carne, El a pribegit de-a lungul căilor aspre ale vieţii omeneşti, care s-au sfârşit cu moartea pe cruce. El a părăsit mormântul pentru slavă, cele mai de jos locuri ale pământului pentru cele mai înalte locuri în cer; şi va veni din nou pe pământ în demnitate şi laudă, în cinste şi autoritate, într-o măreţie şi strălucire inexprimabilă, pentru a înveseli „veacul viitor“.

Există însă o altă taină înainte ca această scenă de slavă, această lume viitoare, să poată, în felul lui Dumnezeu, să-şi facă apariţia. Biserica trebuie unită cu cerurile, aşa cum Domnul ei a fost unit deja.

Drumul Bisericii pe pământ este cel al unui străin nebăgat în seamă. „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut pe El“ (1 Ioan 3.1). Şi aşa cum drumul ei pepământ nu este marcat în mod vizibil, la fel va fi şi drumul ei de pe el. Totul în ce o priveşte este rezumat în cuvintele „străin aici“. Şi aşa cum lumea dimprejur nu cunoaşte Biserica, nici nu va fi martoră la evenimentul răpirii ei, la fel ea însăşi nu cunoaşte timpul acestei răpiri. Însă ştim că această legătură dintre noi şi ceruri va fi formată înainte ca împărăţia, sau „veacul viitor“, să fie manifestată; deoarece sfinţii vor trebui să fie însoţitorii Împăratului acelei împărăţii în primele faze ale existenţei ei; mai precis, atunci când El poartă sabia judecăţii, care urmează să cureţe scena pentru sceptrul păcii şi al dreptăţii; aşa cum El a făgăduit: „celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier“ (Apocalipsa 2.26,27).

„Şi-i voi da steaua de dimineaţă“ (versetul 28). Nu avem oare aici sugerată o legătură, o acţiune intermediară? Soarele reprezintă acea lumină în ceruri care este legată de pământ, de interesele şi de activitatea fiilor oamenilor. Soarele stăpâneşte ziua, iar luna şi stelele noaptea. Însă „steaua de dimineaţă“ nu-şi are locul într-un astfel de sistem. „El este Cel care a făcut luna pentru anotimpuri; soarele îşi cunoaşte apusul. Tu aduci întuneric şi se face noapte: atunci ies toate fiarele pădurii după pradă; puii de leu răcnesc după pradă şi-şi cer hrana de la Dumnezeu. Soarele răsare, ele se retrag şi se culcă în vizuinele lor. Omul iese la lucrul său şi la munca sa până seara“ (Psalmul 104.19-23). Steaua de dimineaţă (luceafărul) nu are nici un loc în toată această desfăşurare de lucruri. Fiii oamenilor s-au culcat, iar somnul, prin îndurarea divină, le este încă dulce atunci când luceafărul de dimineaţă străluceşte pe cer.

Timpul în care soarele străluceşte este al nostru. Vreau să spun prin aceasta că soarele este însoţitorul omului. Însă luceafărul de dimineaţă nu-l recheamă pe om la lucrul său. El apare la o oră care este cu totul proprie lui, atunci când nu este nici zi nici noapte. Cel ce se scoală foarte devreme dimineaţa, care se trezeşte înaintea soarelui, sau străjerul care a vegheat noaptea, îl văd, însă nimeni altcineva.

Soarele, în limbajul sau gândul Scripturii, are aplicaţie la împărăţie. Aşa cum citim: „Cel care stăpâneşte peste oameni va fi drept, stăpânind în temere de Dumnezeu; Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui…“ (2 Samuel 23.3,4). Vedeţi de asemenea Matei 13.43, 17.2-5.

Întreb, deci: nu trebuie oare ca noi să aşteptăm o lumină înaintea luminii împărăţiei? Nu sunt aceste semne din ceruri aşezate acolo pentru timpuri şi perioade, şi nu ne vorbesc ele, fiecare din sfera lor? Nu este ascunsă o taină în luceafărul de dimineaţă, în ceasul strălucirii lui solitare, ca şi în soare atunci când acesta răsare în puterea lui deasupra pământului? Nu reprezintă luceafărul de dimineaţă semnul din ceruri al Aceluia a cărui apariţie nu este pentru lume, ci pentru un popor care aşteaptă devreme un Domn nepământesc? Nădejdea lui Israel, poporul pământesc, salută „răsăritul Soarelui“ (Luca 1.78); Biserica însă iese în întâmpinarea Lui. „Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă. Şi Duhul şi Mireasa spun: «Vino!»“ (Apocalipsa 22.16,17). Totul este al nostru; şi din acest tot glorios fac parte „steaua de dimineaţă“ pentru transformarea noastră ca să fim asemenea lui Isus, şi „Soarele care răsare“, pentru ziua noastră de putere împreună cu Isus.

Cum sunt formate aceste legături tainice, şi cum periplurile minunate sunt astfel trasate şi urmate, de la început până la sfârşit, din veşnicie în veşnicie! Niciodată nu le pierdem firul, nici interesul pentru ele, chiar în momentele cele mai sacre şi mai intime.

Am urmărit acum, de-a lungul meditaţiilor noastre asupra acestui drum glorios al Fiului lui Dumnezeu, o lumină în ceruri mai timpurie decât cea a răsăritului soarelui, o lumină pe care Isus, Fiul lui Dumnezeu, printre celelalte glorii ale Sale, Şi-o însuşeşte şi despre care mărturiseşte că o va împărtăşi cu sfinţii Săi: „Şi-i voi da steaua de dimineaţă“.

Şi după ce luceafărul de dimineaţă a strălucit pentru scurta sa perioadă, soarele va răsări la vremea rânduită lui: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor“ (Matei 13.43). „Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui, după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ“. „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul, să mugească marea şi tot ce o umple! Să se bucure câmpia şi tot ce este pe ea! Atunci toţi copacii pădurii vor cânta de bucurie înaintea Domnului, pentru că El vine, pentru că El vine să judece pământul“ (Psalmul 96.11-13).

Cineva a spus: „Credinţa îşi are o lume a ei“. Cu siguranţă că şi noi putem spune, după ce am urmărit aceste ascensiuni şi coborâri ale Fiului lui Dumnezeu, unindu-le pe toate împreună, cele preaînalte şi cele de jos, şi introducându-le pe toate în strălucirea unei asemenea împărăţii, că aşa stau lucrurile: credinţa îşi are cu adevărat o lume a ei proprie. Ah, de-am avea acea putere în suflet ca să umblăm în acea lume! Iar această putere stă în stăruinţa şi în fervoarea credinţei, care de fapt nu sunt altceva decât simplitatea şi realitatea credinţei.

David şi Abigail au umblat într-o lume care era a credinţei, atunci când s-au întâlnit în pustia Paran. Aparent, sau în ochii oamenilor, David era în acel timp doar o căpetenie al celor nelegiuiţi şi rătăcea prin peşterile şi gropile pământului; s-ar fi putut spune că era dependent de un vecin bogat pentru o bucată de pâine. Însă credinţa descoperea un alt David; iar în ochii Abigailei, totul stătea altfel. În acea clipă binecuvântată, deşi anonimă, când cei doi sfinţi ai lui Dumnezeu s-au întâlnit în pustie, s-a pătruns, în duh, în sfera împărăţiei. Deşertul Paran constituia împărăţia în părtăşia celor sfinţi. Fugarul persecutat, vânat şi în nevoie era, în proprii lui ochi şi în cei ai Abigailei, domnul împărăţiei viitoare şi „unsul Dumnezeului lui Iacov“. Abigail a îngenuncheat înaintea lui ca înaintea împăratului ei, iar el, cu bunătatea unui împărat, a primit-o. Proviziile pe care le-a adus în mâna ei, pâinea şi vinul, stafidele şi turtele de smochine, nu reprezentau generozitatea ei faţă de un David în nevoie, ci tributul unui supus de bunăvoie faţă de regele David. Ea se socotea prea fericită şi prea onorată dacă ar fi putut să slujească servitorilor lui. În felul acesta, prin credinţă, a intrat ea într-o altă lume cu această ocazie binecuvântată; dându-ne mărturie că credinţa are într-adevăr «o lume a ei». Şi că acea lume era cu mult mai importantă pentru inima Abigailei decât toate avantajele casei bogatului ei soţ. Pustia însemna pentru ea mai mult decât păşunile şi turmele muntelui Carmel. Căci acolo duhul ei a sorbit din acele lucruri plăcute pe care credinţa ei le descoperise în sferele pure, deşi îndepărtate, ale slavei.

Preaiubiţii mei, când vom avea şi noi aceeaşi putere de a intra în lumea care ne aparţine de drept? Nu avea şi Noe o astfel de lume atunci când a construit o corabie aparent pentru uscat şi nu pentru apă? Nu a avut Avraam o lume asemănătoare atunci când şi-a părăsit ţara, rudenia şi casa tatălui? Şi Pavel, când a putut spune: „… cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale…“? Nu avem şi noi lumea noastră în acest moment, când prin credinţă sufletele noastre au intrare în „harul acesta în care stăm“? Acest har este locuinţa prezentă, plină de pace şi de fericire a conştiinţei stropite şi curăţite, precum şi strălucitorul locaş al nădejdii, de unde aceasta priveşte către „gloria lui Dumnezeu“ (Romani 5.1,2). Toate acestea sunt într-o slabă măsură cunoscute, dacă îmi este îngăduit să vorbesc în numele altora; însă sunt ale noastre. Şi în mijlocul acestei slăbiciuni de care suntem conştienţi, credinţa noastră nu are altceva de făcut decât să-L slăvească pe Fiul lui Dumnezeu; căci progresul în lucrurile divine înseamnă să te bucuri tot mai adânc de El.

În încheierea acestei meditaţii, în care am privit (potrivit cu măsura noastră) la „veacul viitor“, aş spune că puţine motive sunt mai mişcătoare pentru inimă în vremea prezentă, decât lepădarea lui Hristos. Este naturală o astfel de concluzie; căci dacă El va fi slăvit în felul în care am văzut, în „veacul viitor“, cu siguranţă că este lepădat în „veacul acesta rău“.

Acest lucru însă se uită uşor; şi aceasta este şi dorinţa dumnezeului veacului acestuia. Peste tot sunt văzute o adaptare şi un rafinament în continuă dezvoltare; îmbunătăţiri sociale, intelectuale, morale şi religioase; şi toate îşi dau mâna pentru a face nevăzut un Hristos nelumesc. Credinţa însă vede un Isus lepădat şi o lume judecată. Ea ştie că deşi casa este măturată, goală şi împodobită, aceasta nu şi-a schimbat stăpânul sau proprietarul, ci este doar făcută cu atât mai potrivită pentru scopurile acestuia.

Serioasă greşeală, preaiubiţilor, să gândeşti că poţi rafina şi cultiva „veacul acesta de acum“ pentru Fiul lui Dumnezeu! Dacă David, într-o anume ocazie, n-a ţinut seama de gândul lui Dumnezeu în ce priveşte purtarea chivotului, la fel, într-o altă împrejurare, a fost ignorant cu privire la voia Acestuia în vederea zidirii unei case din lemn de cedru pentru acelaşi chivot. El a căutat să ofere Domnului un locaş stabil într-o ţară necurăţită şi necircumcisă. Prin urmare a greşit mult, necunoscând puritatea slavei Domnului; la fel stau lucrurile şi cu cei care leagă numele Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de pământ aşa cum este acesta acum, sau de împărăţiile „veacului de acum“. Oricât de sinceră ar fi dorinţa inimii lor, ca în cazul lui David, o spunem din nou (şi cât de siguri suntem de această convingere) că ei greşesc nespus de mult, necunoscând puritatea slavei Domnului. Aceasta este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm tot mai mult. Fiul lui Dumnezeu este încă un Străin pe pământ; şi El nu caută acest pământ, ci un popor afară din el, popor care să fie străin acum împreună cu El, declarându-şi pe faţă poziţia în mijlocul tuturor deşertăciunilor şi ambiţiilor care constituie istoria de fiecare ceas a acestei lumi.

„Voi sunteţi aceia care aţi rămas mereu cu Mine în încercările Mele. Şi Eu vă rânduiesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a rânduit Mie…“ (Luca 22.28,29).

    • 1.Atunci când propovăduim evanghelia, păcatul omului care L-a dat pe Domnul slavei la moarte cu siguranţă că trebuie declarat; însă moartea Domnului ca Mielul lui Dumnezeu este temelia harului proclamat de către evanghelie; şi la acest lucru mă refer aici.

 

    • 2.„Fiu al Omului“ este caracterul persoanei Lui atunci când este prezentat în slava Lui juridică, ca şi în locul Său de stăpânire asupra pământului. Psalmul 8; Ioan 5.27; Matei 19.28.

 

  • 3.Fericita şi îmbucurătoarea virtute a acelei lumi mileniale este de asemenea atestată în chip izbitor. Petru, pe muntele cel sfânt, mărturiseşte despre bucuria pe care ea o emana; aşa încât el şi tovarăşii lui ar fi rămas pentru totdeauna acolo, dacă ar fi fost cu putinţă. Însă nu era el cel care vorbea, ci puterea acelui loc vorbea în el. La fel drumul împăratului de la Ierihon la Ierusalim; stăpânul măgăruşului se pleacă cu toată inima înaintea cerinţei Domnului pământului; mulţimile lui Israel se laudă triumfător cu Fiul lui David, iar ramurile de palmieri şi hainele lor, aşternute pe drum, le dau pe faţă închinarea şi bucuria, ca la o sărbătoare a corturilor. Însă şi aici, nu erau atât de mult ei cei care acţionau şi vorbeau, cât puterea ocaziei în care se aflau, putere care se manifesta în ei.

 

 

 

„… atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate…“ – 1 Corinteni 15.28

Este un lucru fericit şi deopotrivă întăritor pentru suflet să înţeleagă printr-o credinţă vie şi să-şi amintească mereu că Isus care a fost aici pe pământ este acelaşi cu Cel care este acum în ceruri şi cu Cel pe care-L vom cunoaşte de-a lungul întregii veşnicii. Când păstrăm acest lucru în minte, fiecare pasaj din viaţa Lui aici jos capătă o nouă prospeţime în ochii noştri şi simţim şi recunoaştem totodată că evangheliile sunt pagini cu mult mai minunate decât am fi crezut vreodată.

În zilele călătoriei Lui printre noi, totul a fost autentic pentru El; totul a fost viu şi personal. El nu s-a mulţumit doar cu lucrurile de suprafaţă. Atunci când a vindecat vreo rană sau a îndepărtat vreo suferinţă, a simţit-o şi El într-un anume fel. „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui“. Duhul Lui a sorbit din izvoare, ca şi din albia râurilor; căci nu doar că bucuriile, suferinţele, temerile şi dezamăgirile I-au fost reale, însă El a pătruns fiecare împrejurare în toateaspectele ei. El a cunoscut limbajul nerostit al acelui suflet în nevoie care s-a atins de El în mulţime, şi a simţit tot ceea ce a însemnat acea atingere. A fost foarte satisfăcut la vederea credinţei acelui om dintre neamuri care a străpuns norul gros al umilinţei Lui şi a zărit slava divină care strălucea în persoana Lui dincolo de el. Şi de asemenea s-a bucurat de credinţa îndrăzneaţă a acelei femei păcătoase din cetate, credinţă care a străpuns norul întunecat al propriei ei ruşini şi păcat, ajungând la harul divin ce putea vindeca totul (Luca 7). A înţeles pe deplin gestul grăbit al lui Zacheu de a se urca în copac, precum şi meditaţiile lui Natanael sub smochin. A auzit cearta ucenicilor pe când se suiau la Ierusalim; a auzit-o în tumultul poftelor lor dinăuntru, înainte ca ea să izbucnească în afară în lupte şi încleştări. Şi a cunoscut dragostea, şi totodată încrederea în sine, ale lui Petru, care l-au făcut pe acesta să părăsească corabia şi să meargă pe ape.

Cu siguranţă deci că este partea noastră să tânjim după El, urmărindu-I acţiunile şi calea pe care a parcurs-o pe acest pământ. Orice faptă şi cuvânt vor fi simţite cu trăiri noi; şi aşa stând lucrurile, ce înaintare binecuvântată am avea! N-ar fi oare cu totul ziditor dacă ne-am familiariza mai real cu astfel de lucruri; cu un Isus viu, personal? În vremurile pe care le trăim, preaiubiţilor, poate exista tendinţa de a uita persoana Lui sau pe El Însuşi în conjunctura în care se mărturiseşte atât de mult despre lucrarea Lui. Sfera doctrinei poate fi survolată ca şi cu o riglă sau o nivelă, în loc de a fi privită cu o inimă plină de închinare şi de admiraţie, ca reprezentând locul gloriilor Fiului lui Dumnezeu. Şi totuşi acest din urmă lucru îl preţuieşte El în noi. El ne-a făcut în mod personal obiectele afecţiunii Lui; şi caută în acelaşi timp ca şi noi să facem din El obiectul afecţiunilor noastre.

Şi mă întreb: nu este aceasta adevărata piatră din capul unghiului? Nu reprezintă oare această dorinţă personală a lui Hristos după noi punctul important din căile harului Său? Alegerea, predestinarea, iertarea, înfierea, slava şi împărăţia – nu sunt ele încununate de această dorinţă a lui Hristos după noi, de faptul că El a făcut din noi obiectul afecţiunilor Sale? Cu siguranţă că ea încununează totul; în mod sigur ea este piatra cea mai importantă în acest edificiu, care stă deasupra şi mai presus de toate celelalte; mai deplină şi mai bogată decât oricare. Înfierea şi slava, intrarea în familie şi participarea la împărăţie, ar fi incomplete dacă n-ar exista şi această taină – faptul că Fiul lui Dumnezeu a găsit în noi un obiect al dorinţei Sale. Ea presupune toate celelalte lucrări şi planuri în istoria harului şi se plasează astfel deasupra tuturor acestora.

Duhul Îşi găseşte plăcerea să vorbească despre lucrarea lui Hristos şi să o prezinte inimii şi conştiinţei în valoarea şi plinătatea ei. N-am fi nimic dacă lucrarea n-ar fi fost ceea ce este, plănuită şi hotărâtă de Dumnezeu. Însă se poate întâmpla ca lucrarea Domnului Isus Hristos să fie subiectul important acolo unde El Însuşi nu este decât un obiect palid; iar sufletul suferă astfel o mare pierdere.

Însă aceste meditaţii asupra Fiului lui Dumnezeu, de sfârşitul cărora ne apropiem, îmi sugerează chiar în aceste momente un alt gând.

Când privim la părţile mai depărtate şi mai adânci ale căilor lui Dumnezeu, simţim câteodată că ele ar fi prea mult pentru noi; şi căutăm să scăpăm de greutatea lor prin a ne întoarce la adevăruri mai de început şi mai simple. Nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Dacă ne-am adâncit în aceste taine, trebuie să ştim că nu este nevoie să ne retragem de la ele pentru a deveni uşuraţi; aceasta fiindcă ele reprezintă în realitate doar diferite şi mai adânci expresii ale aceluiaşi har şi ale aceleiaşi iubiri pe care le-am aflat de la bun început. Ele nu sunt decât o revărsare mai abundentă, o albie mai largă, a aceluiaşi râu, prin chiar faptul că se află la mai mare distanţă de izvor.

Până când această siguranţă nu este bine întemeiată în suflet, nu suntem bine pregătiţi să ne gândim la ele. Dacă avem teama că, atunci când privim gloriile, părăsim locul afecţiunilor, prejudiciem deopotrivă adevărul şi sufletele noastre. Lucrurile nu stau deloc aşa. Cu cât gloriile se desfăşoară mai mult, cu atât bogăţiile harului sunt mai descoperite. Izvorul unui râu, acel loc unde putem vedea întregul nostru obiect dintr-o dată, fără efort sau uimire, îşi are, aşa cum ştim, farmecul lui propriu; însă atunci când el devine, sub ochii noştri, un torent puternic, cu feluritele lui vârtejuri şi curenţi, ajungem să vedem de ce a început de fapt să curgă. Este aceeaşi apă; iar noi ne putem plimba privirea în sus şi în jos, de la izvorul ei, de-a lungul canalelor, cu o felurită, însă constantă, plăcere. Nu avem nevoie să căutăm uşurare întorcându-ne la izvorul ei, pe măsură ce-i explorăm cursul de-a lungul veacurilor şi dispensaţiilor. Când, în duh (aşa cum se întâmplă acum în timpul acestor meditaţii), atingem „cerul nou“ şi „pământul nou“, suntem în compania aceleiaşi Persoane glorioase şi în părtăşie cu acelaşi har neţărmurit, pe care le cunoaştem şi pe care le-am aflat de la început.

Unul şi acelaşi făcut real pentru suflet şi adus aproape de el, este ceea ce doresc, prin harul lui Dumnezeu, să fie rodul acestor meditaţii: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci“. El este aşa deopotrivă în slava Sa şi pentru noi.

În zilele de odinioară au avut loc manifestări ale Lui, ale Fiului lui Dumnezeu, câteodată într-o slavă acoperită, alteori descoperită. Lui Avraam la intrarea în cortul său, lui Iacov la Peniel, lui Iosua lângă zidurile Ierihonului, către Ghedeon şi lui Manoah, manifestările au fost acoperite, iar credinţa, cu mai multă sau mai puţină vigoare, prin Duhul, a dat la o parte vălul şi a pătruns până la slava aflată dedesubt. Lui Isaia, lui Ezechiel, lui Daniel, Fiul lui Dumnezeu le-a apărut într-o slavă neacoperită; şi a trebuit, printr-un anume proces al harului Său, să facă în aşa fel ca strălucirea slavei să poată fi îndurată de ei. (Isaia 6, Ezechiel 1, Daniel 10).

Persoana, oricum, a fost una şi aceeaşi, fie acoperită sau nu. La fel, în zilele când El Şi-a asumat cu adevărat (nu ca în acele vremuri de odinioară) carnea şi sângele, slava a fost acoperită, iar credinţa a trebuit să o descopere, ca în timpul lui Avraam sau al lui Iosua; şi după ce S-a înălţat, i-a apărut lui Ioan într-o aşa strălucire a slavei neacoperite, încât a trebuit ca El să întreprindă ceva în har, precum în cazul lui Isaia sau Daniel, pentru ca prezenţa Sa să poată fi îndurată. (Apocalipsa 1).

Timpurile şi vremurile nu fac nici o diferenţă în privinţa aceasta. Bineînţeles, până când n-a sosit plinătatea timpului, Fiul n-a fost „născut din femeie“. Atunci „Cel care sfinţeşte“, aşa cum citim, a luat parte la aceeaşi carne şi sânge ca şi copiii (Evrei 2.11,14). Căci într-adevăr atunci S-a făcut părtaş sângelui şi cărnii, şi nu mai devreme; atunci a devenit Ajutorul seminţei lui Avraam. „Trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi…“ (versetul 17). Toate acestea au trebuit să aştepte vremea lor, „plinătatea timpului“, zilele fecioarei din Nazaret. Însă acele manifestări ale Fiului lui Dumnezeu în vremurile timpurii au reprezentat arvune ale acestei mari taine, ale faptului că la timpul potrivit Dumnezeu avea să trimită pe Fiul Său, „născut din femeie“. Ele au fost, dacă mă pot exprima aşa, umbrele esenţei ce avea să vină. Şi tot ceea ce am urmărit până acum conţine acest lucru – care este de mare folos pentru sufletele noastre – anume că acele umbre au fost minunat de exacte. Ele au preînchipuit, în forme ale slavei şi ale harului totodată, căile Aceluia care mai târziu a călătorit şi a pribegit aici pe pământ într-o dragoste smerită, plină de slujire şi de simpatie, şi este acum aşezat ca slăvit în ceruri, Fiul Omului, Sămânţa fecioarei, pentru totdeauna.

Este o mare plăcere pentru suflet să urmărească aceste umbre şi preînchipuiri exacte. Dacă avem o slavă acoperită la ogorul din Ofra, la fel avem şi la fântâna Sihar. Dacă avem strălucirea gloriei neacoperite pe malul Hidechelului, la fel avem şi pe insula Patmos. Fiul lui Dumnezeu S-a înfăţişat ca un călător înaintea lui Avraam în zăduful zilei, şi la fel a făcut faţă de cei doi ucenici pe drumul Emausului pe când ziua era pe sfârşite. A mâncat din viţelul lui Avraam, „tânăr şi bun“, aşa cum a mâncat din peştele fript şi din fagurele de miere, în mijlocul ucenicilor la Ierusalim. În zilele de după înviere, El a îmbrăcat diferite forme, pentru a Se adapta, în harul Său divin, nevoilor sau cerinţelor momentului; tot aşa cum a făcut în zilele din vechime, fie ca străin sau oaspete, fie simplu ca „un om al lui Dumnezeu“ arătat lui Manoah şi soţiei sale la câmp, sau ca soldat înarmat lui Iosua la Ierihon.

Şi acesta este lucrul, cred că pot spune din nou, pe care-l preţuiesc în mod deosebit în aceste meditaţii asupra Lui – a-L vedea pe Isus ca fiind acelaşi peste tot; şi, de asemenea, aproape şi real pentru noi. Avem nevoie (dacă mi se permite să vorbesc în numele altora) de ochiul curat care este deprins, şi îşi găseşte plăcerea, în a privi un aşa cer cum trebuie să fie cerul lui Isus. Va fi oare puţin lucru, ne putem cu toţii întreba inimile, va fi oare puţin lucru să petrecem veşnicia cu Acela care Şi-a ridicat ochii, a privit la Zacheu în sicomor, apoi, spre imensa bucurie a sufletului acestuia, a făcut să i se audă numele de pe buzele-I binecuvântate? Cu Acela care, fără nici un cuvânt tăios, a umplut inima osândită şi adusă la viaţă a unei sărmane femei din Samaria cu bucurie şi cu un duh de libertate care era mai mult decât îmbelşugat? Cu siguranţă că nu ne lipseşte altceva decât gândirea simplă şi încrezătoare, ca a unui copil. Căci noi nu suntem strâmtoraţi în El, şi nimic nu valorează pentru El mai mult ca această gândire încrezătoare. Ea Îl slăveşte mai mult chiar decât toată slujirea ce-I va fi adusă în întreaga veşnicie.

Firea omenească, lucru foarte adevărat, nu se poate ridica la o asemenea înălţime. Totul trebuie să vină de la lucrarea interioară şi de la mărturia Duhului Sfânt. Natura omenească se dovedeşte complet depăşită. Întotdeauna ea se trădează a fi aceea care, aşa cum spune apostolul, este „lipsită de gloria lui Dumnezeu“. Când Isaia, în împrejurarea la care deja am făcut referire, a fost chemat în prezenţa acelei slave, n-a putut-o îndura. Şi-a adus aminte de necurăţia lui şi a strigat cu glas tare că era pierdut. Tot ceea ce vedea era slava; şi tot ceea ce simţea şi cunoştea în el însuşi era totala lui inaptitudine de a sta în prezenţa ei. Aceasta era firea. Aceasta era acţiunea conştiinţei care, ca în cazul lui Adam în grădină, caută să scape de prezenţa lui Dumnezeu. Firea în profet n-a descoperit altarul care, în egală măsură cu slava, stătea înaintea lui. El nu a perceput acel lucru care era cu totul în măsură să-i ofere o uşurare şi o siguranţă perfecte, să-l pună în legătură (deşi rămânea încă păcătos în el însuşi) cu prezenţa slavei în toată strălucirea ei. Firea nu putea face această descoperire. Însă trimisul Domnului Oştirilor nu numai că face descoperit altarul, dar îl şi aplică; iar profetul este liniştit în posesia unei curăţii sau sfinţenii care corespunde Locului Preasfânt însuşi şi strălucirii tronului Domnului Oştirilor.

Duhul lucrează deasupra firii, ba chiar în contradicţie cu ea. Firea din Isaia – din noi toţi – stă deoparte, copleşită, incapabilă să-şi ridice ochii; Duhul ne îndreaptă privirea în sus, cu slobozenie. Când Simeon este condus de Duhul Sfânt în prezenţa slavei, el merge de îndată cu toată încrederea şi bucuria. Îl primeşte pe Copilaşul Isus în braţele sale. Nu face nici o rugăminte mamei pentru a-i îngădui aceasta; nu se simte dator cuiva pentru privilegiul de a ţine în braţe „mântuirea lui Dumnezeu“, pe care ochii lui atunci o vedeau. El prin Duhul descoperise altarul; iar gloria, prin urmare, n-a întârziat să i se descopere (Isaia 6; Luca 2).

Tot atât de adevărate, la fel de adevărate ca întotdeauna şi ca în zilele lui Isaia şi ale lui Simeon, sunt aceste lucruri şi acum. Duhul conduce pe un drum pe care firea nu calcă niciodată. Firea stă deoparte şi îi este teamă; ba chiar va mustra credinţa plină de libertate. Am face bine să ne amintim de aceste căi diferite ale firii şi ale credinţei pentru mângâierea şi întărirea noastră, în vreme ce încă privim la Fiul lui Dumnezeu şi medităm la tainele şi planurile lui Dumnezeu în legătură cu El.

Meditaţiile noastre L-au însoţit pe Domnul din eternitatea sânului Tatălui până la zilele viitoare ale împărăţiei milenare. Am privit la înălţările şi coborârile Lui în dispensaţiile intermediare şi am punctat legăturile dintre părţile succesive ale acestei mari taine, sau momentele de tranziţie din stadiile acestor călătorii minunate. Scriptura, singura hartă şi busolă a noastră, ne oferă doar puţină libertate de a-L urmări mai departe de acest punct. Psalmii şi prorocii deschid uşa către împărăţia viitoare, şi o deschid larg, însă nu ne duc mai departe de atât. Tot ceea ce ei pot face, în cel mai bun caz, este să ne arate că mai există regiuni depărtate, dar nu mai mult decât atât. Nu ne oferă nimic cu care să cercetăm aceste regiuni.

Această împărăţie viitoare este constant descrisă în psalmi şi în proroci ca fiind veşnică. Şi pe drept este aşa; pe drept însă în sensul următor: fiindcă ea nu va face loc vreunei alte împărăţii. Aşa cum Daniel vorbeşte despre ea: „Împărăţia aceea nu va trece la alt popor“ (Daniel 2.44). Ea va fi la fel de netransferabilă ca preoţia aceluiaşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Va dura la fel de mult cât puterea „rânduită de Dumnezeu“; căci ea nu va înceta atâta vreme cât Cel căruia Îi aparţine „toată puterea“ Se va folosi de această putere. Totuşi, la vremea rânduită, ea îşi va preda funcţia şi slujba, iar apoi va înceta.

Despre această taină, această încetare sau predare a împărăţiei, avem o aluzie verbală sau literală în Psalmul 8. Acest psalm celebrează domnia Fiului Omului, în zilele puterii Sale, peste lucrările mâinilor lui Dumnezeu. Însă el conţine o aluzie (aşa cum vedem dintr-un comentariu inspirat asupra ei în 1 Corinteni 15.27,28) că acea zi a puterii va ceda în favoarea unei alte ordini de lucruri.

Avem de asemenea aluzii morale la aceeaşi taină. De exemplu, veacul sau dispensaţia la care privim acum, este arătat a fi o împărăţie, timpul sceptrului; şi, ca atare, ea trebuie să aibă un sfârşit. Poate sceptrul să fie un simbol al eternităţii divine, eternitatea prezenţei lui Dumnezeu? Un sceptru îşi poate exercita prerogativul puterii pentru timpul său; însă Scriptura ne conduce să afirmăm că el nu poate fi un simbol al veşniciei noastre în prezenţa binecuvântată a lui Dumnezeu. Chiar despre Adam nu se poate spune că ar fi avut un sceptru. El a avut stăpânire; dar oare a fost ea exact ca aceea a unui împărat? A lui a fost mai degrabă domnie şi stăpânire, nu în mod exact o împărăţie. Ea n-a reprezentat cârmuirea regală, deşi a existat o supunere completă faţă de el, precum şi cea mai perfectă ordine. Iar toate acestea sugerează faptul că atunci când vine timpul unei împărăţii, sau al cârmuirii unui sceptru, ori al exercitării puterii regale, o astfel de stare de lucruri nu va fi finală sau eternă. Ea nu poate, după părerea mea, da odihnă gândurilor care sunt în mod spiritual sau exersate scripturistic în direcţia lui Dumnezeu şi a căilor Lui. Un sceptru al dreptăţii nu reprezintă un gând atât de înalt sau de etern ca o locuinţă a dreptăţii; şi acesta este gândul confirmat de Scriptură (2 Petru 3.13).

Şi, mai mult, ca o altă aluzie de ordin moral la acest acelaşi adevăr, împărăţia viitoare va fi doar o stare imperfectă de lucruri. Nu avem nevoie să stabilim cât de necesară este ea, sau care este nevoia exercitării împărăţiei; totuşi, puterea va fi prezentă pentru a o impune. Profeţii, aşa cum am spus, au survolat cu largheţe această împărăţie, în puterea, întinderea, durata, slava, pacea şi binecuvântarea ei; însă peste tot este amintită prezenţa răului şi a durerii, în prezenţa autorităţii de a le controla şi a resurselor de a vindeca.

Prin urmare întreb: nu reprezintă încă o aluzie de ordin moral faptul că o astfel de stare de lucruri va ceda în favoarea alteia mai bune? Cu siguranţă că da. Avem însă chiar mai mult decât aceasta: împărăţia este un lucru încredinţat, o administraţie; şi fiind aşa, putem spune, urmând un raţionament scriptural, că ea trebuie să dea socoteală de sine însăşi şi apoi să fie predată. Aici însă se prezintă înaintea sufletului alte meditaţii asupra lui Isus Însuşi, Fiul lui Dumnezeu,.

În acest caracter al ei, la care tocmai m-am referit, împărăţia Sa este ca şi timpul trecut al umilinţei Lui pe pământ şi cel prezent al preoţiei Sale în ceruri. Totul, într-un sens foarte general, a fost, este sau va fi o administraţie. El a venit aici pe acest pământ al nostru ca să facă voia lui Dumnezeu, şi atunci când a împlinit-o a făcut-o în sensul sacrificiului; locul Lui prezent în ceruri constituie o administrare. Ca Mare Preot acolo, El este credincios, „Celui care L-a rânduit, ca şi Moise în toată casa Lui“ (Evrei 3.2; Numeri 12.7). Şi conform acestor modele vor fi împărăţia şi puterea Lui viitoare. Ea va fi, ca şi restul, o administrare, deşi o administrare a ceva nou, a ceva care nu I-a fost încredinţat sau pus în mâini mai înainte; ceva, de asemenea, foarte slăvit şi cu totul excelent; totuşi, va fi o administrare. Şi, fiind aşa, va trebui, la timpul potrivit, să se dea socoteală de ea şi să fie predată. O astfel de taină este plină de binecuvântare, numai noi să avem credinţă şi inimi cu care să ne bucurăm de ea. Căci, potrivit unei astfel de maniere glorioase, supunerea şi ascultarea faţă de Dumnezeu – pe care omul, făptura făcută din ţărână, le-a lepădat şi le-a refuzat – primesc o valoare (din slava negrăită a persoanei Celui care le-a manifestat) pe care slujirea continuă şi deplină a tuturor creaturilor la un loc, de la cele mai înălţate până la cele mai de jos, nu ar fi putut să le-o acorde.

Iar acesta este un adevăr preţios, pe care sufletul îl pierde exact în măsura în care vrăjmaşul îl jefuieşte de simţământul şi înţelegerea persoanei Fiului.

Fiul Însuşi Îşi găseşte plăcerea în a avea un astfel de rol – de Administrator sau Slujitor al voii lui Dumnezeu, fie în har sau în slavă, în umilinţă sau în putere. Şi atunci când, în duh de închinare, privim sau ne amintim cine este Cel care străbate toate aceste schimbări şi stări, putem să spunem, şi sigur vom spune, că schimbările şi stările, fie cele mai înalte sau cele mai joase, nu sunt de fapt nimic. Ce ar putea, vorbind într-un anumit sens, să-L înalţe pe unul ca El? Poate împărăţia şi slava care ţine de ea să-L înalţe? Credinţa poate într-adevăr cu uşurinţă să-L vadă ca fiind un Administrator al puterii, stăpânirii şi onorurilor regale, atunci când El Se aşează pe scaunul de domnie, întocmai cum a fost un Administrator atunci când a traversat în slăbiciune şi umilinţă drumul vieţii. Dar astfel de distanţe, într-un anume sens, nu reprezintă nimic pentru Acela care este „Fiul“. Într-un alt sens însă, aşa cum ştim, distanţa este imensă; căci El a intrat în durere la vremea ei şi va intra în bucurie tot la vremea ei. Totul a fost, este şi va fi real pentru El, aşa cum am spus mai devreme; prin urmare, în acest al doilea sens, distanţa este imensă. „Omul durerii“ va lua „paharul mântuirii“. Va fi nimic oare acest lucru? Înaintea Celui care a fost dispreţuit şi lepădat, insultat şi batjocorit, orice genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi. Însă Persoana este aceeaşi peste tot, Dumnezeu şi om într-un singur Hristos; iar credinţa, în consecinţă, primeşte acest lucru, anume că după ce a fost Administratorul voii şi harului Tatălui în zilele umilinţei, El va fi de asemenea Administrator al împărăţiei Acestuia în zilele înălţării şi puterii.

Şi aşa va fi, după cum Scriptura ne confirmă peste tot. „Când voi primi adunarea,1 voi face judecată dreaptă“ (Psalmul 75.2); El recunoscând astfel că este sub o însărcinare, sau în administraţie, la vremea împărăţiei. La fel, cu acelaşi rezultat, El recunoaşte că timpul primirii de către El a împărăţiei, precum şi împărţirea răsplăţilor şi a onorurilor ei, nu stau în mâinile Lui, ci în ale Tatălui (Marcu 13.32; Matei 20.23). Orice limbă în ziua aceea, lucru cu totul sigur, va mărturisi că Isus Hristos este Domn; însă aceasta va fi „spre gloria lui Dumnezeu Tatăl“. Domnul Însuşi o numeşte constant ca fiind împărăţia Tatălui. Şi, mai mult, El va fi uns pentru slujba care ţine de ea, la fel cum a fost uns pentru slujirea din zilele vieţii Sale pământeşti (Isaia 11.1-3; 61.1,2). Mai mult, dacă mai este nevoie s-o spun, El va fi Unul care depinde de Dumnezeu în vremea zilei Lui de putere, aşa cum a fost deja, odinioară, în ziua Lui de durere şi de slăbiciune. Prin urmare citim: „Se vor ruga neîncetat pentru El“; aşa cum Solomon, împăratul simbol, printr-un act public de mijlocire, a pus în grija Dumnezeului lui Israel împărăţia pe care o primise (Psalmul 72; 2 Cronici 6).

Toate acestea constituie o aluzie de ordin moral la faptul că trebuie să existe o predare a împărăţiei; căci toate ne arată că împărăţia este un lucru încredinţat, o administraţie; şi, aşa cum am spus, această aluzie cu caracter moral este pe deplin afirmată de către raţionamentul divin din 1 Corinteni 15 şi din Psalmul 8. Totul arată supunerea; zilele împărăteşti ale puterii, cele ale golirii de sine şi ale durerii şi cele cereşti ale slujbei preoţeşti, toate reprezintă deopotrivă supunerea şi slujirea. Aşa cum Hristos nu Şi-a luat singur cinstea de a fi Mare Preot, ci a primit-o de la Cel care I-a spus: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut“; tot aşa, putem spune, nu Şi-a luat nici cinstea de a fi Împărat, ci ea I-a venit de la Cel care I-a spus: „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“. „Am privit în viziunile de noapte şi, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor; şi s-a apropiat de Cel Bătrân de zile şi L-au adus înaintea Lui. Şi I s-a dat stăpânire şi glorie şi o împărăţie…“ (Psalmul 2.7; 110.1; Daniel 7.13,14).

Aceasta este instituirea împărăţiei viitoare a lui Hristos. Şi astfel ea este un lucru încredinţat, primit din mâna Altuia, care la timpul lui trebuie înapoiat. Fiul, cu siguranţă, va fi credincios, acolo unde toţi ceilalţi au eşuat. Despre ei este scris: „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor“, însă despre Fiul se spune: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi“ (Psalmul 82; 45; Evrei 1).

Toate acestea continuă însă să ne spună că El deţine împărăţia ca pe o administraţie. Fie că este vorba de sabie sau de sceptru, fie că acţionează ca un David sau ca un Solomon, El va fi credincios în aceeaşi măsură. Când va porni la judecată, sau să poarte luptele Domnului, aşa vor sta lucrurile; după cum este scris: „Domnul de la dreapta Ta îi va zdrobi pe împăraţi în ziua mâniei Sale“ (Psalmul 110.5). Şi din nou: „Veniţi, priviţi faptele Domnului, ce pustiiri a făcut pe pământ“ (Psalmul 46.8). Când El va şedea pe tron, sau va cârmui împărăţia în pace, aşa vor sta lucrurile. „Voi umbla în curăţia inimii mele“, spune Hristos Împăratul, „înăuntrul casei mele“ (Psalmul 101.2). Şi se spune despre El Domnului: „El va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe întristaţii Tăi cu nepărtinire“ (Psalmul 72.2). Spun însă, din nou, toate acestea sugerează o putere încredinţată, deşi încredinţată într-o mână cu totul deosebită. Împărăţia Sa va desăvârşi lucrurile care o privesc, aşa cum a făcut moartea Lui o dată şi pentru totdeauna, şi aşa cum preoţia Sa cerească face acum zi după zi. Apoi sceptrul Său va fi pus deoparte, iar împărăţia va înceta. După cum este scris: „El va da Împărăţia Celui care este Dumnezeu şi Tată“. Şi din nou: „… atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“.

„Pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.“ Da, Dumnezeu, prin Fiul, a făcut lumile şi veacurile. Iar când lumile şi veacurile îşi vor fi sfârşit cursul, când dispensaţiile vor fi manifestat planurile şi lucrările atribuite lor, Fiul, ca Unul în care au fost aşezate şi prin care au fost rânduite toate acestea, se va supune Celui care I-a pus totul sub picioare, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Este vorba de supunerea ce ţine de slujbă, supunerea Celui care a avut toate lucrurile puse sub picioare, faţă de Cel care I-a pus aceste lucruri sub stăpânire. Iată caracterul acestei supuneri. În ce priveşte Persoana, spre deosebire de slujbă, ea este eternă. Fiul este din slava Dumnezeirii, aşa cum sunt Tatăl şi Duhul Sfânt.

La taina tainelor, la această Persoană, privim noi aici. Atunci când avem gânduri corecte despre El, chiar strălucirea împărăţiei viitoare va fi văzută doar ca un văl. Poate oare splendoarea scaunului de domnie să-L înfăţişeze pe deplin? Nu vor fi onorurile lui Solomon, ale împărăţiilor pământului, un văl peste slava Fiului, la fel de real precum batjocura din sala de judecată a lui Pilat, sau ca spinii Calvarului? Reprezintă Betleemitul măsura vredniciei Sale personale mai mult decât Nazarineanul? Prin urmare, pentru credinţă este uşor să-L vadă tot pe Slujitor, în zilele de înălţare ca şi în cele ale durerii. El a slujit ca Slujitor, slujeşte ca Preot şi va sluji ca Împărat.

Această taină la care privim acum reprezintă legătura legăturilor; şi prin credinţa în ea, toate distanţele şi intervalele dispar. Cerul şi pământul, Dumnezeu şi omul, Sfinţitorul şi cei sfinţiţi, locurile cele mai de sus şi cele mai de jos, sunt prezentate unele către altele pe căi de slavă negrăită pentru Dumnezeu şi de binecuvântare pentru noi.

Ce legături, într-adevăr, ce taine, ce armonii, ce planuri despre sfârşiturile creaţiei, în veacurile ascunse ale înţelepciunii divine şi eterne, înainte de creaţie! „Drumul pe care Scriptura l-a trasat, deşi vast, este totuşi un cerc; şi, potrivit acestei forme geometrice cu totul perfecte, se întoarce la punctul de unde a plecat. Cerul care dispăruse de la al treilea capitol al Genezei, reapare în ultimele capitole ale Apocalipsei. Pomul vieţii stă din nou lângă râul cu apă vie şi din nou nu mai există blestem“.

„Chiar diferenţele de formă sub care împărăţia cerească reapare sunt cu totul caracteristice, arătând nu numai că totul este recâştigat, însă câştigat într-o formă cu mult mai glorioasă decât cea în care a fost pierdut, fiindcă a fost câştigat prin Fiul. Nu mai este un Paradis, ci Noul Ierusalim; nu o grădină, ci cetatea lui Dumnezeu; nu mai este acea grădină, liberă, spontană şi nelucrată, ca binecuvântare pentru omul în starea lui de inocenţă, ci este cetatea mai somptuoasă, mai măreaţă, mai slăvită, însă în acelaşi timp rezultatul trudei şi al suferinţelor, clădită pentru a fi o locuinţă mai splendidă şi mai durabilă, dar alcătuită din pietre care (după modelul «pietrei alese din capul unghiului») au fost, toate la timpul lor, cu grijă şi efort lucrate, fiecare pentru locul ei“.

Ne putem alătura acestor gânduri, însă ajungând la momentul când împărăţia este predată, suntem la graniţele „cerului nou“ şi „pământului nou“. Cerurile şi pământul care sunt acum vor fi fost scena puterilor exercitate de Fiul şi martore ale perfecţiunilor Lui în har şi în slavă, în umilinţă şi în putere, în slujba Slujitorului, a Preotului şi a Împăratului, în viaţa de credinţă şi în domnia peste toate lucrurile. Şi când Fiul a fost astfel înfăţişat, în slăbiciune şi în tărie, pe pământ şi în cer, de la iesle la scaunul de domnie, ca Nazarinean şi ca Betleemit, Mielul lui Dumnezeu şi Domnul uns al tuturor, potrivit cu hotărârea de dinainte a planurilor veşnice, aceste ceruri şi acest pământ care sunt acum îşi vor fi îndeplinit toată menirea; când vor ajunge să-L prezinte astfel pe Fiul, vor fi durat îndeajuns. Ele se vor da la o parte; iar sufletul care le-a privit împlinind o astfel de menire va fi gata să asculte cuvintele profetului lui Dumnezeu: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră“ (Apocalipsa 21).

Dar, aşa cum am spus mai înainte, Scriptura (singura noastră hartă şi busolă) nu ne oferă prea mult pentru a-L urmări pe Domnul mai departe de împărăţie. Există însă caracteristici ale „cerului nou“ şi „pământului nou“, care ne sunt oferite ocazional de Duhul Sfânt.

Isaia vorbeşte de primul cer şi pământ ca nemaifiind amintite atunci când intervine creaţia nouă; şi face aluzie prin urmare la excelenţa celei din urmă. Şi, din nou, el spune: „Cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor rămâne înaintea Mea“, sugerând prin aceasta că este vorba de starea veşnică (Isaia 65 şi 66).

Pavel spune că, după predarea împărăţiei, Dumnezeu va fi „totul în toţi“; sugerând prin aceasta, cred, că toată puterea încredinţată, toată administraţia, despre care am vorbit, chiar aflându-se în mâinile Fiului, se sfârşesc, de vreme ce îşi vor fi împlinit în întregime scopul.

Petru vorbeşte despre „cerurile noi“ şi despre „pământul nou“ ca fiind locuinţadreptăţii, conducând minţile noastre printr-un astfel de gând dincolo de timpul sceptrului dreptăţii.

Însă Ioan, în Apocalipsa, vorbeşte mai pe larg: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră; şi marea nu mai era“. Apoi, din nou, Ioan spune despre acelaşi cer şi pământ nou: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut“ (Apocalipsa 21).

Iată binecuvântarea: „Lucrurile dintâi au trecut“. Lacrimile au trecut; moartea a trecut; durerea şi plânsul au trecut şi ele. Nici o urmă nu mai rămâne din cele dintâi lucruri ale păcatului şi morţii. Pământul din mileniu nu va experimenta o stare aşa înaltă ca aceasta.

„Lucrurile dintâi au trecut“. Nu că pierdem ceva din ceea ce a fost oferit sau comunicat în planurile Sale de har şi slavă, în slujirea Fiului şi în lucrările Duhului. Nimic nu se va pierde pentru noi din lucrurile pe care le-am strâns în timpul dispensaţiilor divine. Nu poate fi aşa ceva. Chiar momentele de înviorare oferite prin Duhul, de care prea adesea suntem lipsiţi datorită stricăciunii lăuntrice, nu sunt pierdute pentru noi. Ele sunt martori ai eternului în chiar esenţa lui. Şi, în aceeaşi manieră, toată înţelepciunea manifestată a lui Dumnezeu poate fi admirată pentru totdeauna în rezultatul ei strălucitor. Ea este eternă în esenţa ei şi nu poate fi pierdută pentru noi. Aceste manifestări ale lui Dumnezeu în înţelepciunea şi puterea Lui, precum şi harul şi slava, au apărut şi s-au înfăţişat de-a lungul veacurilor şi au găsit o luptă în mijlocul unei scene ruinate şi degradate, aşa cum este această lume a noastră; însă în „cerul nou“ şi „pământul nou“ toată această încleştare, în orice formă a ei, este încheiată, iar manifestările de care am vorbit vor fi cunoscute în rezultatul lor deplin, triumfător şi glorios.

Înaintea Celui care stă pe calul alb, puterile apostate ale acestui veac rău vor cădea, în ceasul celei mai depline mândrii şi îndrăzneli a lor; iar Domnul şi sfinţii Lui vor prelua cârmuirea dreaptă a pământului pentru perioada mileniului. Înaintea Celui care stă pe tronul alb, cerul şi pământul de acum trec şi nu se mai găseşte loc pentru ele; iar Cel care stă pe tron spune: „Iată, Eu fac toate noi“. Cu siguranţă, acestea sunt deosebiri; însă deosebiri pline de înţelesuri şi semnificative cu privire la desfăşurarea şi progresul din planurile şi căile divine, la fel ca în oricare alt moment mai timpuriu.

Nu va fi sceptrul dreptăţii, ci locuinţa ei; şi, prin urmare, nu va fi scaunul de domnie al Fiului, ci cortul lui Dumnezeu. Nu este autoritatea divină peste toată scena, ci locuinţa lui Dumnezeu apărută în scenă.

Nu va mai fi pământul, odinioară pătat de sângele lui Hristos, şi mormântul a mii de generaţii, ci un pământ nou; nu vor mai fi cerurile care au fost îmbrăcate în sac şi unde furtunile, vântul şi potopul au înfăptuit lucrarea de judecată, şi au dat mărturie despre dreapta mânie, ci vor fi ceruri noi.

Cel care este însetat va bea din fântâna apei vieţii; cel care biruie va moşteni toate lucrurile (Apocalipsa 21.6,7). Binecuvântate caracteristici ale credinciosului! Cât de puţin realizate de sufletele unora dintre noi! Binecuvântate totuşi, atunci când doar putem citi despre ele, sau ne putem gândi la ele; să tânjeşti după Dumnezeu cel viu şi să biruieşti cursul acestei lumi rele.

Voi mai spune totuşi încă ceva. Nu trebuie să speculăm acolo unde nu putem da învăţătură; nu trebuie să ascultăm acolo unde nu putem învăţa de la El. Cuvântul Lui scris este standardul pentru gândurile tuturor sfinţilor Săi, deşi unii posedă mai mult decât alţii acest Cuvânt în sufletele lor, prin Duhul Sfânt. Trebuie să cunoaştem standardul comun, precum şi măsura noastră personală în Duhul. Prin urmare mă voi opri aici; nu înainte de a adăuga încă un singur gând care pe mine m-a făcut fericit, şi anume că, dacă nu vedem aceste regiuni îndepărtate, ne putem încrede în ele – în El, mai degrabă, care este Domnul lor. Ne putem asigura inimile în prezenţa Lui, că aceste timpuri vor fi exact ceea ce dorim să fie, exact ceea ce se va potrivi noii noastre stări.

Întotdeauna cerul a reprezentat ceea ce pământul a avut nevoie. La început, soarele s-a aflat acolo pentru a stăpâni ziua, iar luna şi stelele noaptea. Aceste rânduieli au fost aşezate în cer atunci, fiindcă au răspuns nevoii pământului la acea vreme. Însă n-a fost curcubeu pe cer, fiindcă pământul n-avea nevoie de un semn că Dumnezeu nu-l va mai lovi cu judecata de dinainte. Judecata nu era cunoscută. Însă când conştiinţa fusese trezită şi judecata a fost înţeleasă şi de temut, când Dumnezeu a fost cunoscut (prin lucrările pe care le împlinise) ca fiind drept, şi pământul avea nevoie de o garanţie că El Îşi va aduce aminte de îndurare atunci când va judeca, cerul a purtat semnul acestei îndurări şi l-a arătat pe chiar fruntea lui.

În aceeaşi manieră, cerul s-a schimbat deja, sau s-a înnoit cu schimbarea necesară pământului; iar trecutul este o garanţie a viitorului, deşi „un cer nou şi un pământ nou“ urmează a fi revelate. Ba mai mult, aş adăuga eu, pământul din mileniu, în perioada lui, va cunoaşte aceeaşi credincioşie a cerului faţă de el. Căci locuinţa slavei va fi văzută ca fiind acolo (aşa cum sanctuarul păcii este cunoscut prin credinţă a fi acolo), iar cetatea cerească a acelui veac se va coborî în chiar caracterul de care popoarele pământului, împăraţii, slava şi onoarea lor, deopotrivă vor avea nevoie şi în care îşi vor găsi plăcerea. Dumnezeul cerului şi al pământului, în bunătatea Lui fără margini şi neobosită, va constitui binecuvântarea creaturilor Sale, potrivit acestei maniere vechi, constante şi neabătute, în mod veşnic şi deopotrivă adevărat. „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus, de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare“ (Iacov 1.17). Iar „cerul nou“ şi „pământul nou“ vor vesti aceeaşi bunătate felurită, însă inepuizabilă.

Tot ce avem nevoie este credinţa fericită care realizează toate aceste lucruri pentru suflet. Fie ca aceste meditaţii să ne ajute să cunoaştem apropierea şi realitatea lucrurilor binecuvântate ale credinţei. Amin.

 

Gânduri cântărite „in talerul”  Cuvântului lui  Dumnezeu asupra experienţei lui Avraam şi a lui Iacov

Experienţele inimii ocupă un loc însemnat în gândurile creştinilor. Este totuşi important ca întotdeauna să le cântărim in talerul  Cuvântului Dumnezeu. Aceste experienţe reprezintă expresia stării interioare a inimii şi a relaţiilor noastre cu ceilalţi, ca şi a simţămintelor pe care purtarea noastră, în aceste relaţii, le produce în inima şi în conştiinţa noastră.
Nu este nevoie să vorbim aici de experienţa unui om neconvertit, cu toate că nici el nu este lipsit de experienţe. Este adevărat că el nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, însă, într-un anumit sens, el se bucură de bunătatea Lui manifestată în lucrurile care-l înconjoară; conştiinţa lui îl poate acuza, poate fi scârbit de păcat şi tulburat la gândul judecăţii. Poate chiar să uite de acest din urmă aspect, bucurându-se de familia şi de societatea sa şi ducând o viaţă morală; dar mai mult de atât nu poate face.
Avem însă o mare varietate de experienţe în oamenii în care lucrează Duhul lui Dumnezeu. Această diferenţă se naşte, pe de o parte, din relaţiile în care noi ne aflăm în raport cu Dumnezeu şi, de cealaltă, din felul în care ne purtăm în aceste relaţii. Fără îndoială că Dumnezeu nu ne-a pus sub lege; totuşi, o conştiinţă trezită este, în ce priveşte relaţia ei cu Dumnezeu, fie sub lege, fie sub har. Duhul lui Dumnezeu, care a trezit-o, a făcut ca lumina să pătrundă şi a produs acolo sentimentul responsabilităţii ei. Suntem sub lege atâta vreme cât facem ca acceptarea noastră de către Dumnezeu să depindă de credincioşia noastră faţă de El, adică de împlinirea îndatoririlor noastre. Dacă, dimpotrivă, dragostea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui prin Hristos reprezintă, pentru conştiinţa mea, singura şi desăvârşita bază a acceptării mele, atunci sunt sub har. Duhul Sfânt nu va şubrezi niciodată simţământul responsabilităţii, însă El îmi va arăta că Dumnezeu a mântuit sufletul meu, suflet care era pierdut pentru că viaţa mea nu a corespuns acestei responsabilităţi.
Atâta vreme cât sufletul adus la viaţă rămâne sub lege, el are parte de experienţe triste. Simte că este vinovat potrivit legii şi că n-are putere s-o împlinească. Este conştient că legea este bună dar, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu poate atinge scopul ei, care este ascultarea. Sufletele aflate într-o astfel de stare experimentează simţământul păcatului lor – al slăbiciunii şi al puterii păcatului. Chiar presupunând că un astfel de suflet nu se află încă în pragul disperării în aşteptarea judecăţii drepte a lui Dumnezeu, din pricină că experimentează într-o mică măsură dragostea Lui şi că nădăjduieşte în lucrarea lui Hristos, nu va fi totuşi mai puţină incertitudine cu privire la relaţiile lui cu Dumnezeu; iar acest lucru dă naştere la stări alternante de pace şi de tulburare.
În cazul pe care tocmai l-am pomenit, sufletul a fost cu adevărat atras prin har, însă conştiinţa nu a fost curăţită încă, iar inima n-a fost pusă încă în libertate. Aceste experienţe sunt folositoare pentru a ne convinge de păcatul şi de slăbiciunea noastră, nimicindu-ne astfel toată încrederea în noi înşine. Este necesar să ne simţim osândiţi înaintea lui Dumnezeu şi să ajungem să cunoaştem că de acum încolo totul depinde de harul Său nemeritat.
Altfel stau lucrurile când conştiinţa ne este curăţită şi am înţeles care este poziţia noastră în Hristos, înaintea lui Dumnezeu. Osândindu-ne în prezenţa Lui, înţelegem că El ne-a iubit şi că ne îndreptăţeşte prin lucrarea Fiului Său; înţelegem că păcatul este îndepărtat, iar conştiinţa noastră este făcută desăvârşită. Nu mai avem conştiinţă de păcate înaintea lui Dumnezeu, fiindcă El Însuşi le-a înlăturat, pentru totdeauna, prin sângele lui Hristos. Fiind uniţi cu Hristos, care L-a proslăvit deplin pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre, ştim că am fost făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El. Astfel, inima este liberă să se bucure de dragostea Lui, în prezenţa lui Dumnezeu.
De acum încolo suntem sub har. Relaţiile noastre cu Dumnezeu depind de aici înainte de natura şi de dreptatea Lui. Aceste relaţii nu depind de ceea ce suntem noi înaintea Lui ca fiinţe responsabile. Prin urmare, experienţele noastre de acum încolo se vor întoarce întotdeauna spre acest lucru: că Dumnezeu este dragoste, că Hristos este dreptatea noastră şi că Dumnezeu este Tatăl nostru. Avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi ne bucurăm de toate privilegiile unei astfel de relaţii. Bineînţeles că felul în care ne folosim privilegiile influenţează această bucurie. Relaţiile rămân în mod constant aceleaşi, ca şi felul în care noi le percepem; însă savurarea a ceea ce este Dumnezeu în această relaţie depinde de purtarea noastră în poziţia respectivă.
Experienţele sunt întotdeauna bazate pe relaţiile mele cu Dumnezeu. Sunt trist? Aceasta înseamnă că părtăşia cu Dumnezeu – părtăşie care corespunde relaţiilor mele cu El – este întreruptă. Simt că nu mă bucur de comuniunea binecuvântată în care am fost adus şi acest lucru îmi provoacă tristeţe; această tristeţe nu este din pricină că părtăşia în sine ar fi pusă la îndoială. Carnea n-are nici o relaţie cu Dumnezeu. Iar „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:5). Prin Duhul avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi suntem chemaţi să umblăm în lumină, aşa cum Dumnezeu Însuşi este în lumină. Părtăşia noastră cu Dumnezeu depinde de umblarea noastră în lumină, deşi, atunci când am pierdut-o, Dumnezeu ne poate cerceta cu harul Său, restabilind astfel comuniunea. Însă Dumnezeu este credincios şi nu îngăduie păcatul în copiii Săi. Dacă ei nu umblă, din punct de vedere practic, în lumină, El îi va face să treacă prin toate încercările şi conflictele necesare pentru a-i aduce să se cunoască pe ei înşişi şi să rămână în lumină, ca astfel părtăşia lor să fie adevărată şi pură.
Este adevărat că aceste încercări şi conflicte nu afectează relaţiile noastre cu Dumnezeu, care sunt potrivit harului şi dreptăţii Sale; însă întreruperea părtăşiei cu Dumnezeu, întrerupere care ne privează de bucuria trăirii în lumină, ne conduce în tot felul de conflicte unde vom experimenta cu durere şi cu umilinţă ce înseamnă cu adevărat inima noastră. Dumnezeu Însuşi foloseşte mijloace de corectare pentru a ne smeri şi a ne frânge voinţa. Nu numai căderea în păcat constituie un prilej pentru ca Dumnezeu să acţioneze în sufletul nostru, ci şi tot ceea ce este împietrit şi răzvrătit înăuntrul nostru. Consecinţa tuturor acestor adevăruri este că experienţele unui suflet care umblă cu Dumnezeu sunt mult mai simple decât cele ale unuia care se poartă cu necredincioşie; şi, nu mai puţin adevărat, cunoaşterea lui Dumnezeu şi a inimii omeneşti vor fi mult mai profunde în primul caz. Câtă vreme umblăm în comuniune cu El, umblăm în lumină şi avem, în prezenţa Lui, simţământul continuu al dragostei Sale părinteşti. Fără îndoială că această prezenţă acţionează asupra sufletului nostru pentru a scoate la iveală tot ceea ce nu este în armonie cu lumina. Judecata noastră de sine are loc în prezenţa lui Dumnezeu, este făcută cu simţământul dragostei Lui şi are ca punct de reper această dragoste. Păcatul poartă caracterul oricărui lucru care nu reprezintă lumină; iar el este judecat nu numai din pricină că nu se află în concordanţă cu sfinţenia, ci şi pentru că nu este compatibil cu dragostea lui Dumnezeu.
Cu inimile curăţite de dragostea lui Dumnezeu şi întărite de părtăşia cu El, harul care lucrează astfel în noi ia locul păcatului care a fost judecat, iar de aici încolo umblarea noastră pe acest pământ reprezintă efectul comuniunii cu Dumnezeu în inimile noastre. Îl purtăm pe Dumnezeu, ca să zicem aşa, prin lume, în inimile noastre umplute de dragostea Sa; şi trăind în puterea vieţii lui Hristos, ceea ce Satan ne oferă nu ne mai tentează. Încercările noastre din lume devin un motiv pentru ascultare, nu pentru păcat, iar prezenţa lui Dumnezeu în inimile noastre ne păzeşte în relaţiile cu oamenii. Vom experimenta dovezile stricăciunii noastre în prezenţa lui Dumnezeu şi în comuniune cu El. Prin urmare, vom judeca păcatul în noi înşine, iar păcatul astfel judecat nu va mai apărea în umblarea noastră.
Dar, dacă nu umblăm în părtăşie cu Dumnezeu şi dacă păcatul nu este judecat în felul acesta, atunci înseamnă că umblăm, mai mult sau mai puţin, cu o voinţă răzvrătită şi cu pofte neosândite. Lucrarea voinţei proprii ne face să fim neliniştiţi, fiindcă nu suntem satisfăcuţi. Dacă suntem satisfăcuţi într-o astfel de stare înseamnă că Dumnezeu a fost uitat. Satan prezintă ispite care corespund cu poftele neosândite; apoi stricăciunea inimii se manifestă printr-o cădere şi prin relaţiile noastre cu Satan, care le iau locul celor cu Dumnezeu. Cunoaşterea stricăciunii inimii noastre nu va fi niciodată aşa de adâncă, aşa de clară şi de adevărată ca cea pe care o obţinem în prezenţa lui Dumnezeu, prin lumina Sa. Putem cunoaşte păcatul prin comiterea lui, printr-o conştiinţă rea, în loc de a-l cunoaşte, aşa cum este de preferat, prin lumina lui Dumnezeu Însuşi. Vom fi umiliţi, în loc să fim umili. Credincioşia lui Dumnezeu ne va restabili sufletul, însă puterea continuă şi lumina crescândă a comuniunii cu El nu vor fi aceleaşi. Este adevărat că vom experimenta răbdarea şi bunătatea Lui, dar nu-L vom cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum am face-o umblând cu credincioşie şi în părtăşie cu El. Fără îndoială că Dumnezeu Se slăveşte pe Sine în căile Lui cu un astfel de suflet, fiindcă toate lucrurile concură spre slava Lui veşnică; însă cunoaşterea lui Dumnezeu creşte prin comuniunea noastră cu El.
Viaţa lui Avraam şi cea a lui Iacov se dovedesc a fi nişte exemple interesante, care vin în sprijinul celor spuse până acum. Ştim că nici legea, nici plinătatea harului nu fuseseră revelate în acel timp. Totuşi, aşa cum vedem în Evrei 11, principiile vieţii de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu erau, în general, aceleaşi.
„Toţi greşim în multe feluri.” Avraam însuşi a eşuat în unele ocazii, însă, în general, viaţa lui a fost una de încredere în Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care experienţele lui sunt de o altă natură, de o mult mai mare intimitate cu Dumnezeu şi mai limpezi decât cele ale lui Iacov. Istoria lui Avraam este scurtă, fără prea multe incidente, în timp ce comunicările făcute lui de către Dumnezeu sunt numeroase şi frecvente. În istoria lui găsim mult despre Dumnezeu şi puţin despre om. Cu o singură excepţie, Avraam a rămas întotdeauna în ţara făgăduinţei. Este adevărat că el a fost străin şi călător în ţară deoarece canaaniţii locuiau încă acolo, însă el era în legătură cu Dumnezeu şi umbla înaintea Lui.
Atunci când Dumnezeu îi făcuse pentru prima dată chemarea, el nu răspunsese pe deplin la ea. Este adevărat că şi-a părăsit ţara şi rudenia, dar nu şi casa tatălui său, şi astfel n-a ajuns în Canaan. Fără îndoială că renunţase la multe lucruri; plecase din Ur din Caldeea, însă n-a trecut de Haran. Aşa se întâmplă cu inima care n-a învăţat că aparţine în întregime lui Dumnezeu. Numai dacă ne conformăm chemării lui Dumnezeu putem intra în locul făgăduinţei.
După moartea tatălui său Terah, Avraam şi cei ai lui au pornit la porunca lui Dumnezeu; s-au îndreptat către ţara Canaanului şi au intrat în ea. Aici vedem poziţia oamenilor cereşti. Aşezaţi, prin harul şi prin puterea lui Dumnezeu, într-o poziţie cerească, al cărei simbol este Canaanul, ei locuiesc acolo; ei au totul făgăduit, însă nu posedă nimic încă. Domnul S-a descoperit lui Avraam atunci când l-a chemat. El i Se revelează din nou în locul pe care acum îl cunoştea şi pe care urma să-l aibă în stăpânire. „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Aşa se prezintă în general încrederea noastră în Dumnezeu, anume că vom poseda cu adevărat, în viitor, ceea ce acum cunoaştem ca străini.
„Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase.” El Îi slujeşte lui Dumnezeu şi se bucură de părtăşia cu El. De aici pleacă într-un alt loc şi acolo îşi întinde cortul; zideşte din nou un altar Domnului şi cheamă Numele Lui. El este un călător prin ţara făgăduinţei, şi aceasta reprezintă întreaga lui istorie. Noi suntem aşezaţi în locurile cereşti, ne bucurăm de ele prin credinţă şi avem părtăşie cu Dumnezeu, care ne-a aşezat acolo. Cortul şi altarul lui Avraam în acest loc oferă caracterul întregii sale istorii, iar toate experienţele credinţei sunt reprezentate de acest lucru.
Necredinţa îl conduce în Egipt. Acolo n-a avut niciun altar. O roabă egipteancă devine după aceea prilejul căderii sale şi o pricină de necaz pentru el. Ea este, aşa cum citim în Galateni 4: 24,25, o imagine a legii, fiindcă legea şi carnea sunt întotdeauna în relaţie una cu cealaltă. Harul lui Dumnezeu îl aduce pe Avraam înapoi, însă nu-şi recapătă altarul până nu se întoarce în locul unde îşi întinsese prima dată cortul. Acolo are el din nou părtăşie cu Dumnezeu.
Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt partea lui Avraam. El îl lasă pe Lot să-şi aleagă ce vrea: „Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Te rog desparte-te de mine: dacă tu te duci la stânga, eu mă voi duce la dreapta; dacă tu te duci la dreapta, eu mă voi duce la stânga. Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte ca Domnul să fi distrus Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Lot şi-a ales pentru sine toată câmpia Iordanului”. Lot este imaginea credinciosului lumesc. El ia ceea ce pentru moment pare să fie partea cea mai bună şi alege locul asupra căruia atârnă judecata lui Dumnezeu. Avraam renunţase la orice lucru care ţinea de carne, iar Dumnezeu îi arată întreaga întindere a făgăduinţei. El îi oferă o dovadă vizibilă a ceea ce îi dăruise şi îi întăreşte promisiunea pe vecie. Lot, credinciosul lumesc, este biruit de împăraţii lumii. Avraam îl eliberează. Cu ajutorul slujitorilor casei sale, el învinge puterea vrăjmaşului şi nu vrea să primească nimic de la lume. El spune către împăratul Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: Am îmbogăţit pe Avraam”.
Apoi Dumnezeu Se descoperă lui Avraam ca fiind scutul şi răsplata lui cea nespus de mare. El îi făgăduieşte un moştenitor, la o vreme când trupul lui era ca mort. Îndreptăţit prin credinţă, Avraam primeşte confirmarea făgăduinţelor lui Dumnezeu, care Se leagă să-Şi împlinească promisiunea printr-o jertfă, imagine a jertfei lui Hristos. Apoi, lui Avraam îi este arătată moştenirea în amănunt.
Urmând sfaturile cărnii, Avraam doreşte pentru un moment ca făgăduinţa să fie împlinită prin lege, adică prin Agar. Însă el nu face altceva decât să înveţe că este imposibil ca fiul legii să moştenească împreună cu fiul făgăduinţei. După aceea, Dumnezeu i Se descoperă din nou ca Cel Atotputernic. El îi spune că va fi tatăl multor popoare şi că Dumnezeu va fi Dumnezeul său pentru totdeauna. Urmaşul potrivit făgăduinţei îi este promis din nou.
După aceste lucruri Dumnezeu îl vizitează din nou pe Avraam şi îi face făgăduinţa sigură cu privire la apropiata naştere a fiului său. El îl consideră prieten al Său, spunând: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?”. Apoi îi împărtăşeşte gândurile Sale cu privire la această lume, iar Avraam conversează cu El, cu o pace şi o familiaritate desăvârşite. El se roagă pentru cei care-L uitaseră pe Domnul.
Mai târziu, a fost necesar ca Avraam să experimenteze din nou, în cazul lui Ismael, că legea produce tristeţe şi amărăciune; iar la curtea lui Abimelec a învăţat că atunci când necredinţa acţionează, ea nu face altceva decât să producă necazuri şi durere. Însă Dumnezeu, în credincioşia Sa, veghează asupra lui şi asupra mamei urmaşului lui.
După aceea Avraam a fost încercat în cel mai înalt grad, până când a trebuit să renunţe la tot ceea ce era potrivit cărnii, ba chiar şi la făgăduinţe. Însă făgăduinţele aflate într-un Isaac în mod simbolic înviat sunt confirmate lui Hristos Însuşi şi, prin El, întregii posterităţi spirituale a lui Avraam.
Prin urmare, Avraam a învăţat printr-o cădere că nici legea şi nici făgăduinţele nu sunt de vreun folos pentru carne. Totuşi, în general, experienţele lui caracteristice au constat în pelerinaj şi adorare, în tot timpul cât s-a aflat în ţara promisă. Am remarcat mai devreme că viaţa lui a fost caracterizată de un cort şi de un altar. Întreaga experienţă, întreaga viaţă a lui Avraam cel credincios, a fost alcătuită aproape în întregime din închinare, mijlocire şi descoperiri de la Dumnezeu; astfel că el a învăţat să priceapă aceste revelaţii cu o tot mai mare claritate şi acurateţe. Avraam şi-a petrecut viaţa în locul în care Dumnezeu îl chemase. Descoperirile lui Dumnezeu au fost pentru el bogate, plăcute şi admirabile; felul în care el L-a cunoscut pe Dumnezeu a fost intim şi profund; experienţele sale personale au fost fericite şi limpezi; toate acestea din pricină că a umblat cu Dumnezeu, care i Se descoperise în har.
Acum să privim mai îndeaproape la viaţa şi la istoria lui Iacov. El a fost moştenitorul aceleiaşi făgăduinţe pe care, ca şi credincios, a preţuit-o. Însă el nu s-a încrezut doar în Dumnezeu. N-a umblat, ca Avraam, în părtăşie zilnică cu Domnul, aşteptând totul de la El. Este adevărat că a primit făgăduinţa, însă experienţele lui au fost foarte diferite de cele ale lui Avraam. Deşi la sfârşitul vieţii a putut să spună: „Îngerul care m-a răscumpărat din orice rău”, a fost totuşi nevoit să adauge: „Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. Varietatea experienţei sale este o dovadă a necredincioşiei.
Ascultând de sfatul mamei sale, el a folosit mijloace lumeşti pentru a obţine binecuvântarea tatălui său şi a fost obligat, de frica fratelui său înşelat, dar lumesc, să părăsească ţara făgăduinţei. Acum poziţia lui era schimbată în totalitate; necredinţa l-a îndepărtat de ţara promisă. Pelerinajul lui nu este prin ţară, ca cel al lui Avraam, ci în afara ei. Este adevărat că Dumnezeu veghează asupra lui, că îl îngăduie şi îl păzeşte; dar el nu umblă cu Dumnezeu. Iacov nu are niciun altar până când se întoarce în ţară, după un periplu de experienţe dureroase. El n-a avut părtăşie deplină cu Dumnezeu până când nu s-a reîntors în locul unde se bucurase ultima dată de descoperirea lui Dumnezeu şi unde fusese întărit prin făgăduinţele Lui. Timp de douăzeci şi unu de ani el a avut de a face cu oameni care l-au înşelat şi care l-au asuprit, în timp ce Dumnezeu l-a păzit în taină; însă nu era cu putinţă ca Iacov să aibă un altar în afara ţării făgăduinţei.
Noi, de asemenea, ne închinăm lui Dumnezeu şi avem comuniune cu El atâta vreme cât ne aflăm în duh în locurile cereşti, acolo unde Dumnezeu Însuşi ne-a oferit locul care ne aparţine prin har. Dar dacă ieşim de acolo, nu putem avea părtăşie cu Dumnezeu, deşi El ştie cum să ne păzească prin harul şi credincioşia Sa.
La sfârşitul celor douăzeci şi unu de ani Dumnezeu îi porunceşte lui Iacov să se întoarcă. El trebuie să fugă de socrul său ca un om vinovat. Este imposibil să nu fim întinaţi de lume dacă am pierdut părtăşia cerească cu Dumnezeu; şi este dificil să nu purtăm vreo trăsătură lumească dacă abandonăm această părtăşie. Însă Dumnezeu este credincios. Din acest moment începe o nouă serie de experienţe pentru Iacov (aşa cum sunt ele numite în general), dar care nu sunt altceva decât efectele depărtării sale de Dumnezeu.
Scăpat de Laban, Iacov îşi continuă călătoria către Canaan, iar Dumnezeu, pentru a-l mângâia şi întări, trimite o oştire de îngeri în întâmpinarea lui. Totuşi, în ciuda acestei încurajări din partea lui Dumnezeu, necredinţa, pe care simpla izbăvire din pericol nu o poate distruge, readuce teama în inima lui Iacov cu privire la fratele său Esau. Nu poţi să scapi de dificultăţile de pe drumul credinţei încercând să le eviţi; trebuie să le depăşeşti prin puterea lui Dumnezeu. Iacov şi-a atras aceste necazuri din pricină că nu se încrezuse în Dumnezeu. Oştirea Lui a fost uitată, iar armata lui Esau, care nu mai purta în inimă ură faţă de fratele său, l-a înspăimântat pe sărmanul Iacov. A folosit apoi tot felul de mijloace pentru a îmblânzi presupusa mânie a fratelui său. A trimis turmă după turmă, iar acest lucru mai mult a făcut ca să se arate starea inimii lui Iacov decât s-o schimbe pe cea a lui Esau. Iacov totuşi se gândeşte la Dumnezeu; Îi reaminteşte că El i-a spus să se întoarcă în ţară; Îl imploră să-l scape din mâinile fratelui său. Se gândeşte la starea în care era când părăsise Canaanul şi recunoaşte că Dumnezeu îi dăduse toate averile. Însă rugăciunea lui scoate la iveală o frică neîntemeiată. Îi reaminteşte lui Dumnezeu de făgăduinţele Lui, ca şi cum ar fi fost posibil ca El să le fi uitat! Este adevărat că există credinţă în această rugăciune, însă efectul necredinţei produce o imagine învălmăşită şi confuză. Sărmanul Iacov nu şi-a trimis doar turmele pentru a-l împăca pe Esau, ci acum îşi trimite întreaga familie peste pârâu iar el rămâne singur în urmă. Inima îi este plină de spaimă. Însă Dumnezeu, care e la cârma tuturor lucrurilor, îl aşteaptă chiar aici. Deşi El nu avea să-i îngăduie lui Esau să se atingă nici măcar de un fir de păr al lui Iacov, a trebuit totuşi să-l judece pe acesta din urmă şi să-l aducă în lumina prezenţei Sale; fiindcă Iacov nu putea în vreun alt fel să se bucure împreună cu Dumnezeu de ţara făgăduinţei. Dumnezeu Se luptă cu el în întuneric până la ivirea zorilor. Iacov nu se luptă aici de bunăvoie cu Dumnezeu, ci Dumnezeu luptă împotriva lui.
El n-a putut să-l binecuvinteze în mod simplu, ca pe Avraam; a trebuit ca mai întâi necredinţa inimii lui să fie corectată. Iacov trebuie să experimenteze efectele purtării sale; trebuie chiar să sufere din pricină că Dumnezeu îl va binecuvânta. Totuşi, dragostea lui Dumnezeu este la lucru în toate aceste împrejurări. El îl întăreşte pe Iacov în timpul conflictului în care trebuie să se angajeze pentru a obţine binecuvântările. De asemenea, Iacov va trebui să poarte o dovadă neîntreruptă a slăbiciunii sale şi a necredincioşiei de dinainte. A fost lovit în încheietura coapsei în timp ce Dumnezeu Se lupta cu el. Şi nu numai atât, însă Dumnezeu refuză să-i descopere numele Său. Îl binecuvintează pe Iacov, îi dă un nume în amintirea luptei credinţei sale, însă nu-Şi descoperă numele. Cât de mare este diferenţa aici între Iacov şi Avraam! Dumnezeu Şi-a descoperit numele faţă de Avraam fără ca acesta să-I ceară acest lucru, pentru ca el să-L cunoască pe deplin; asta fiindcă Avraam a umblat cu El în puterea acestei descoperiri. El n-a avut nici un conflict cu Dumnezeu şi, departe de a se teme de vreuna din rudele lui, el a biruit pe împăraţii acestei lumi. Avraam a fost ca un prinţ printre locuitorii ţării. Dumnezeu a vorbit cu el frecvent şi, în loc să se lupte cu El pentru a obţine o binecuvântare pentru sine însuşi, Avraam a mijlocit pentru alţii. El a văzut judecata lumii de pe locul înalt unde fusese în părtăşie cu Dumnezeu. Să ne întoarcem la istoria lui Iacov.
În ciuda tuturor lucrurilor, frica nu-l părăseşte niciodată. Binecuvântat fiind de Dumnezeu prin acea luptă, el tot tremură înaintea fratelui său Esau. Îşi împarte copiii şi nevestele după măsura afecţiunii sale pentru ei, aşa încât cei pe care-i iubea cel mai mult erau la cea mai mare distanţă de Esau. Numai după toate acestea merge să-şi întâmpine fratele. Totuşi îl înşeală din nou. Refuză oferta unei escorte propusă de Esau şi îi promite că îl va urma până la Seir, însă se duce la Sucot.
Acum Israel (Iacov) este în ţară; din pricină că inima sa a fost îndelung obişnuită cu starea unui călător fără Dumnezeu, el nu ştie cum să devină un pelerin alături de Acesta. Cumpără un ogor lângă Sihem şi se aşează într-un loc unde Avraam a fost doar un străin şi în care, cunoscând voia lui Dumnezeu, el nu posedase nici măcar atât pământ cât să-şi pună talpa piciorului. La Sihem Iacov zideşte pentru prima oară un altar al cărui nume evocă binecuvântările lui Israel, nu însă şi numele Dumnezeului făgăduinţelor. El numeşte altarul “Domnul este Dumnezeul lui Israel”. Gratitudinea, după cum se vede, recunoaşte binecuvântarea pe care Iacov a primit-o, însă Dumnezeul care l-a binecuvântat nu-i este încă descoperit.
Vedem apoi corupţie şi violenţă în familia sa. Mânia fiilor săi, cruzi şi fără frică de Dumnezeu, îl scoate pe Iacov din odihna lui falsă, care nu fusese întemeiată pe Dumnezeu; însă din nou credincioşia Acestuia îl păzeşte. Până acum Iacov nu se gândise la locul unde Dumnezeu Însuşi îi făcuse făgăduinţa atunci când pleca din ţară, şi unde Iacov promisese să se închine atunci când avea să se întoarcă cu ajutorul Lui. Acum Dumnezeu îl trimite la acolo şi îi spune: “Scoală-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo şi ridică acolo un altar Dumnezeului care ţi S-a arătat când fugeai de fratele tău Esau”. Dumnezeu, care-l păzise, îl călăuzise şi îl disciplinase, îl pregătise astfel să intre în părtăşie cu El. Însă era nevoie ca mai întâi să-şi părăsească locuinţa falsă, unde Dumnezeu nu Se afla. Trebuia să locuiască la Betel (casa lui Dumnezeu) şi în chiar locul acela să zidească un altar Dumnezeului care i Se descoperise prima oară. Vedem aici efectul instantaneu al prezenţei lui Dumnezeu cu Iacov, o prezenţă pe care încă nu învăţase s-o cunoască, în ciuda tuturor experienţelor sale până în acel moment. Conştienţa acestei prezenţe i-a reamintit imediat de dumnezeii străini care se aflau încă printre lucrurile sale.
Aceşti dumnezei falşi reprezentau efectul legăturii sale cu lumea; Rahela, de frica lui Laban, îi ascunsese sub samarul cămilei. Iacov ştia bine că ei se aflau acolo; totuşi a spus familiei sale şi tuturor celor ce erau cu el: “‘Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; şi acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine pe drumul pe care am mers’. Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini care erau în mâinile lor şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a ascuns sub stejarul de lângă Sihem”. Conştienţa prezenţei lui Dumnezeu l-a făcut să-şi aducă aminte de dumnezeii străini şi a trezit în sufletul lui convingerea că aceşti dumnezei, obiectele de închinare ale acestei lumi, nu pot fi niciodată păstraţi împreună cu un Dumnezeu credincios. Nimic altceva nu putea trezi această convingere. Nici o altă experienţă posibilă nu poate avea vreodată efectul pe care prezenţa lui Dumnezeu îl produce într-un suflet. Experienţele sunt de folos pentru a ne smeri; ele sunt un mijloc de a ne dezbrăca de noi înşine. Totuşi numai prezenţa lui Dumnezeu ca lumină este cea care ne poate face să ne osândim pe noi înşine, dându-ne în acelaşi timp putere să ne curăţim de cei mai înrădăcinaţi şi bine ascunşi idoli. Avraam n-a avut nimic de a face fie cu idolii lui Iacov, fie cu experienţele lui.
Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste vrăjmaşii lui Iacov, aşa încât ei nu l-au urmărit, în ciuda violenţei ucigaşe a fiilor săi. Acum Dumnezeu Se putea descoperi lui Iacov; şi deşi el rămăsese şchiop, totul a mers înainte ca şi cum n-ar fi trecut prin nici o experienţă. Iacov a trebuit să vină la Betel, de unde plecase. Acolo el a zidit un altar Dumnezeului care îi făcuse făgăduinţele şi care îi fusese totdeauna credincios. Numele altarului său nu ne mai reaminteşte de Iacov cel binecuvântat, ci de Cel care binecuvintează şi de casa Lui. Nu mai este numit altarul Domnului, Dumnezeului lui Israel, ci altarul Dumnezeului Betelului, adică al casei lui Dumnezeu. El îi vorbeşte acum lui Iacov, fără să pomenească nimic despre experienţele pe care acesta le avusese. Acestea fuseseră necesare pentru disciplinarea lui Iacov şi pentru a-l goli de sine, din pricină că fusese necredincios. Dumnezeu i Se descoperă acum fără să fie chemat. Citim că Dumnezeu S-a arătat iarăşi lui Iacov după întoarcerea lui din Padan-Aram şi l-a binecuvântat. I-a pus numele Israel, ca şi cum nu i l-ar fi dat înainte, şi îi descoperă numele Său fără ca Iacov să-i fi cerut acest lucru. Acum vorbeşte cu el aşa cum făcuse odinioară cu Avraam. Îi reînnoieşte făgăduinţele şi le întăreşte, cel puţin pe cele cu privire la Israel. Iar după ce i-a comunicat toate aceste lucruri, Dumnezeu S-a înălţat de la el, ceea ce ne indică faptul că îl vizitase.
Iacov deci s-a întors atunci, după o serie de experienţe, în locul unde putea avea părtăşie cu Dumnezeu – s-a întors în poziţia în care, prin harul lui Dumnezeu, Avraam se menţinuse aproape tot timpul. Iacov este un avertisment pentru noi, însă Avraam este un exemplu. Cel dintâi, este adevărat, L-a găsit din nou pe Domnul datorită harului Său, dar n-a avut experienţe aşa de numeroase şi de binecuvântate ca cel de-al doilea, şi nici nu s-a rugat pentru alţii. Cel mai înalt punct atins de Iacov este punctul de început al lui Avraam, starea de suflet normală a acestuia din urmă. Cu excepţia câtorva căderi, aceasta a fost starea obişnuită a lui Avraam, starea în care el a trăit. Avraam “a murit după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile; şi a fost adăugat la poporul său”. Însă Iacov a spus: “Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. El şi-a sfârşit viaţa în Egipt. Experienţele lui Iacov sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima omului. Experienţele lui Avraam sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu.
Am descris trei feluri de experienţe: 1, Cele care au loc sub lege, poziţia credinciosului nefiind cunoscută; sau, chiar când este cunoscută, respectivul se află acolo, avându-şi inima tot timpul sub lege. 2, Experienţele pe care cineva le are cu privire la propria-i inimă, din momentul în care umblă departe de poziţia unde Dumnezeu i Se revelează pentru a alimenta şi păstra comuniunea. 3, Experienţele simple şi binecuvântate pe care sufletul le are umblând cu Dumnezeu, în locul în care El ne-a aşezat, pentru a ne bucura de părtăşia cu El, în smerenie şi cu recunoştinţă. Acestea din urmă sunt experienţe a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu, care ne introduc în cunoaşterea planurilor Sale şi a dragostei pline de credincioşie care este conţinută în ele. Aceste experienţe constau într-o părtăşie intimă cu Dumnezeu Însuşi; celelalte sunt, aşa cum am spus, experienţele dureroase a ceea ce înseamnă inima omului, între care cel mai înalt lucru – foarte preţios pentru noi – este că Dumnezeu rămâne credincios în mijlocul necredincioşiei noastre şi că El este răbdător cu nechibzuinţa noastră prin care ne depărtăm de prezenţa Lui.
Privilegiul nostru este să umblăm ca Avraam; refugiul nostru, atunci când suntem necredincioşi, este că Dumnezeu rămâne credincios şi ne scoate din orice primejdie până la sfârşit. Dumnezeu să ne dea harul să stăm lângă El şi să umblăm cu El, astfel încât experienţele noastre să aibă ca sfârşit o tot mai mare cunoaştere a dragostei şi a naturii Lui (Coloseni 1:9-12).

Cine este Diavolul? 

 

În Ezechiel 28.14-19 citim: „Erai uns ca un heruvim ocrotitor şi aşa te-am rânduit; erai pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu; umblai prin mijlocul pietrelor de foc. Erai desăvârşit în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până când s-a găsit nedreptate în tine. Prin belşugul negoţului tău ţi-au umplut lăuntrul cu violenţă şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat, ca necurat, de pe muntele lui Dumnezeu; şi te-am distrus, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor de foc! Ţi s-a înălţat inima din cauza frumuseţii tale; ţi-ai stricat înţelepciunea din cauza strălucirii tale; te-am aruncat la pământ, te-am dat înaintea împăraţilor ca să te privească. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai profanat locaşurile tale sfinte; şi Eu am scos un foc din mijlocul tău; el te-a mistuit, şi te-am prefăcut în cenuşă pe pământ, înaintea ochilor tuturor celor care te priveau. Toţi cei care te cunosc între popoare vor fi uimiţi de tine; ai ajuns o groază şi niciodată nu vei mai fi!“

În timpul nostru s-a dezvoltat ideea că discuţiile despre Diavol (Satan) nu ar mai fi potrivite. Dar niciodată nu a fost amintit numele Diavolului aşa de mult ca în zilele noastre.

Omul ştie că există puteri diabolice şi, de frică, încearcă să le ocolească. Fără să vrea, stă mereu în faţa întrebării: „Există Diavol?“

Unii răspund: „Eu nu cred în existenţa Diavolului“; aceştia îl consideră de domeniul închipuirii. Alţii, dominaţi de superstiţie, îl văd pe Diavol într-o pisică neagră sau în unele obiecte.

Diavolul nu este răul de fiecare zi, cu toate că nu-i putem contesta efectele în nici un moment, şi nu este nici conjunctură (nefavorabilă), nici trăsătură de caracter. Diavolul este o persoană: marele împotrivitor al lui Dumnezeu. Este Cel Rău, inauguratorul tuturor fărădelegilor şi vărsărilor de sânge din toată lumea. Dumnezeu spune despre el că este marele rătăcitor al lumii, criminal şi mincinos de la început.

Urmările groaznice ale lucrării Diavolului le putem urmări fiecare în parte.

Cum a ajuns la această stare? Sfânta Scriptură ne aminteşte pe scurt despre apariţia sa. Cel mai important lucru pentru noi, oamenii, este să ne depărtăm de Diavol şi de tot ce este legat de el. Sfânta Scriptură nu a fost scrisă pentru a potoli curiozitatea noastră de a cunoaşte toate amănuntele, ci pentru a ne arăta starea noastră în faţa lui Dumnezeu şi drumul înapoi la El.

În versetele amintite la început ne este arătat cine a fost cândva Diavolul.

Cea dintâi creaţie a fost una de lumină şi, înaintea căderii, Diavolului i-a fost dată stăpânirea luminii. Dumnezeu l-a creat şi l-a înzestrat cu frumuseţea unui înger măreţ. Dar, din poziţia sa strălucită, Diavolul s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu, aspirând la tronul Său.

Dumnezeu a trebuit să-l îndepărteze pe Diavol din poziţia sa. Ce a însemnat căderea lui putem înţelege dacă privim cu atenţie perioada de timp dintre versetele 1 şi 2 din Geneza 1. Când Satan a fost aruncat pe pământ, pământul a devenit pustiu şi gol (versetul 2). Dumnezeu, în măreţia şi atotputernicia Sa, nu putea crea un pământ lipsit de armonie şi de perfecţiune.

De atunci, Diavolul este plin de o mânie fără margini împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului care a fost creat ca să-L cinstească pe Creatorul său. Diavolul a reuşit să-l rătăcească pe om şi să-l atragă de partea sa. Omul a recunoscut prea târziu că, prin înşelăciunea lui Satan, a fost despărţit de Dumnezeu, Izvorul Luminii şi al Vieţii. Satan a triumfat tocmai prin neascultarea omului.

O durere fără margini însoţeşte viaţa omului ajuns sub puterea Diavolului. Satan îl ţine pe om prins cu legături tainice şi, prin tot felul de lucruri josnice, derutează inima care nu rămâne în legătură cu Dumnezeu, căutând s-o afunde tot mai mult în mizeria păcatului. Scopul său este de a-l face pe om să trăiască în păcat până la moarte.

În dreptatea şi sfinţenia Sa, Dumnezeu a trebuit să-i scoată din grădina Edenului pe primii oameni, căzuţi în păcat, deoarece nu mai putea să aibă vreo legătură cu ei. Ceea ce însă nu ştia Satan a fost că Dumnezeu este şi dragoste şi că El îl iubea pe om, cu toate că acesta ajunsese în acea stare păcătoasă.

Dumnezeu a prezis Diavolului o zi când îl va judeca pentru tot răul pe care l-a făcut în lume. Această zi a sosit acum aproape două mii de ani, când pe Golgota a avut loc confruntarea din toate timpurile: lupta dintre Fiul lui Dumnezeu şi Diavolul. Nici un om nu ar fi fost în stare să ducă această luptă, deoarece, pentru a ieşi biruitor, trebuia să fie fără păcat.

Din acest motiv a trebuit să vină Dumnezeu Însuşi în Persoana Fiului Său pe pământ şi, la crucea de pe Golgota, să-l biruiască pe Satan. Pentru ochiul necredinţei a fost o luptă în slăbiciune, dar, pentru ochiul credinţei, la Golgota s-a desfăşurat lupta dintre puterea luminii şi cea a întunericului. Îngerii lui Satan s-au cutremurat văzând urmările acestei lupte pentru ei. Sentinţa pronunţată cu atâta timp înainte (Ioan 16.11) s-a dezvăluit la Golgota în toată puterea ei (Evrei 2.14-16).

Dumnezeu a strălucit în suveranitatea Sa în chipul cel mai minunat când Fiul Său a zdrobit puterea lui Satan. Atunci s-a creat posibilitatea revenirii la comuniunea cu Creatorul său a omului legat de păcat. Dar Satan este încă liber, este încă activ, fiind însuşi prinţul lumii acesteia.

Prin lucrarea desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, fiecare om are posibilitatea să fie eliberat de sub puterea lui Satan pe calea arătată clar de Cuvântul lui Dumnezeu: credinţă şi pocăinţă.

Mânia lui Satan împotriva lui Dumnezeu, împotriva credincioşilor Săi, ca şi asupra întregii creaţii este tot mai mare. El ştie că zilele îi sunt numărate. De aceea, strădania lui este mare şi vrea să ducă pe cât mai mulţi oameni la pierzare. Cu cei credincioşi, el nu poate face ce vrea, pentru că ei sunt smulşi de sub autoritatea sa prin jertfa de la Golgota.

În şiretenia sa, Diavolul încearcă prin gânduri de frică, prin ruşine sau prin comportarea lumească a unor creştini să împiedice venirea oamenilor la credinţa în Isus. Satan doreşte ca cei credincioşi să nu mai fie uniţi, astfel ca, prin mulţimea dezbinărilor acestora, Biserica lui Dumnezeu să nu-şi poată da mărturia la înălţimea chemării ei.

Satan atacă fie ca un leu înfuriat, fie ca un înger de lumină. Constatăm cu regret că, în unele cazuri, a reuşit să-i facă pe unii creştini să nu mai fie în umblarea practică aşa cum ar trebui. Cum? Prin faptul că i-a lămurit că Biblia nu ar fi singurul îndrumaral gândurilor şi faptelor creştine.

Mult mai uşor îi este lui Satan cu oamenii necredincioşi. El nu vrea ca omul să reflecteze asupra vieţii sale, să se condamne pentru starea de păcat şi să privească la jertfa de pe Golgota, unde poate găsi salvare şi eliberare. Diavolul vrea ca fiecare om să rămână în starea sa (omul este născut în împărăţia întunericului şi este supus puterii lui Satan), pentru a putea merge împreună pe calea pierzării. De nimic nu se teme Satan mai mult ca de preocuparea omului cu Biblia, cu jertfa de pe Golgota, cu veşnicia: într-un cuvânt, cu adevărurile lui Dumnezeu.

Scopul Diavolului este de a ţine întreaga omenire legată în păcat, ca astfel să ajungă la condamnarea veşnică. Nici un efort nu i se pare prea greu şi, prin diferite mijloace, caută să-i aducă pe oameni pe căi greşite.

Una dintre cele mai subtile metode ale lui Satan este religia. Ea a fost de la început cea mai tare armă pentru Diavol. Câte religii omeneşti, câte învăţături rătăcite şi cât ateism nu a preluat omul de la Satan! El îi spune omului că poate fi religios, dar să nu se pocăiască; că poate fi creştin, dar să nu o ia aşa de serios; că poate crede în mulţi idoli, dar pe veşnicul şi singurul Dumnezeu adevărat să-L lase deoparte: aşa au mers oamenii conduşi în viaţă de marele rătăcitor. Satan îl lasă pe om să creadă orice, dar să nu accepte ideea că este păcătos pierdut care are nevoie de un Mântuitor.

Mulţi oameni sunt legaţi de Satan prin ocultism şi spiritism, prin horoscoape, prin citirea în stele, vrăjitorii şi multe altele. În trecut era lucru obişnuit arderea vrăjitoarelor; astăzi este la modă chemarea spiritelor. Astfel reuşeşte Satan să-i ţină pe oameni în împărăţia întunericului.

Când un om nu-i este supus, caută să-l umple de frică şi de nemulţumire. Întreaga omenire trăieşte în frică şi în nelinişte faţă de puterile invizibile ale răului. Satan este foarte atent ca nimeni să nu se elibereze de acest jug. O inimă fricoasă şi care nu cunoaşte adevărul este o unealtă potrivită în mâna sa. Şi ce greu îi apasă pe oamenii din lumea întreagă teama de viitor, nesiguranţa cu privire la ce va fi…

Dacă prin toate aceste metode nu-şi atinge ţinta, atunci caută să-l facă pe om nepăsător şi inofensiv. Ca să nu se mai gândească cu seriozitate la veşnicie, îi dă omului tot felul de ocupaţii şi de distracţii. Astfel omul îşi închide urechile şi nu mai poate să audă că există o căpetenie a tuturor relelor. Şi Satan se bucură când această închidere a urechilor şi a ochilor se face şi prin literatură, teatru…

Un alt mijloc de acţiune al lui Satan este războiul. Pe această cale, el reuşeşte să-i facă pe o mulţime de oameni să-şi piardă viaţa fără să apuce să se mai împace cu Dumnezeu. Războiul aduce suferinţe groaznice, dar, între acestea, chinurile eterne ale celor care pleacă neîmpăcaţi cu Dumnezeu nu pot fi comparate cu nimic. Nimeni în lume nu doreşte războiul, dar, în mâinile lui Satan, omul devine o unealtă uşor de manipulat pentru atingerea planurilor sale, astfel că, fără să vrea, se trezeşte optând pentru calea armelor.

Nu religia îi lipseşte omului, ci Vestea Bună a biruinţei de pe crucea Golgotei. Lui Satan îi este indiferent dacă omul crede sau nu în existenţa lui sau dacă îl ia în râs, dar nu suportă ca omul să se îndrepte spre Golgota, spre Jertfa prin care a fost învins.

Ceasul căderii sale însă se apropie; încă puţin timp şi sentinţa împotriva lui va fi pusă în aplicare. O privire de ansamblu asupra istoriei omenirii arată clar că lucrările lui Satan sunt tot mai apăsătoare şi mai periculoase. Dar Dumnezeu a stabilit o zi pentru sfârşitul acestuia. Acum Satan este încă regele pământului, iar omul încă poate alege: pentru prinţul lumii acesteia sau pentru Dumnezeu. Curând timpul de har se va sfârşi. Când credincioşii vor fi ridicaţi în gloria Tatălui, Satan va fi aruncat din locurile cereşti pe pământ. Când „sarea“ (simbol al celor credincioşi) va fi luată de pe pământ, procesul descompunerii se va desfăşura cu repeziciune.

Atunci furia lui Satan va fi îngrozitoare şi între oamenii rămaşi pe pământ se va vărsa mult sânge: „…Vai de voi, pământ şi mare, pentru că Diavolul a coborât la voi cuprins de mânie mare, fiindcă ştie că are puţin timp“ (Apocalipsa 12.12).

După acest „puţin timp“, Dumnezeu îi va arunca pe Satan şi pe îngerii săi „în iazul de foc şi de pucioasă“ (Apocalipsa 20.10), iar pe pământul cel nou, fără păcat, fără moarte şi fără Diavol, credincioşii vor trăi glorificându-L pe Învingătorul de pe Golgota.

De ce aşa-numiţii fraţi nu se pot uni în lucrare cu alţi creştini?

Blackheath, august 1876

Dragul meu frate,

Îţi voi răspunde acum la întrebarea de ce aşa-numiţii fraţi nu se pot uni în lucrare cu ceilalţi creştini. Mulţi pun în mod repetat aceeaşi întrebare şi, recent1, în timpul lucrării de evanghelizare a lui Moody şi a lui Sankey, a părut ciudat, dacă nu chiar o dovadă că suntem în afara gândurilor lui Dumnezeu, faptul că noi nu am luat parte activ la această lucrare. Unii spun că, într-adevăr, chiar dacă s-ar presupune că avem gândul lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa, nu există un motiv întemeiat (după cum consideră ei) pentru care să nu putem avea părtăşie cu alţii în lucrare, atunci când nu este vorba de niciun principiu al Adunării. Aceasta este şi nelămurirea ta şi voi încerca să o întâmpin, în măsura în care Domnul îmi va da posibilitatea.

1. Rugăciune pentru toţi

Putem să ne rugăm pentru mulţi slujitori ai Domnului cu care nu putem avea părtăşie, şi chiar o facem. Îmi aduc aminte că odată, în străinătate, un evanghelist predica evanghelia chiar în casa în care stăteau unii fraţi din părtăşie şi, deşi nu puteau participa la întâlnirile lui, ei se întâlneau pentru a se ruga pentru el de fiecare dată când predica. Este chiar cazul în care mă aflu eu în aceste momente. Scriu aceste rânduri undeva în Germania. În acest oraş, un creştin bine cunoscut din Anglia predică evanghelia, iar eu mă rog în modul cel mai sincer şi mai serios pentru el ca Dumnezeu să-l folosească, spre slava Lui, în convertirea sufletelor. Dar sunt multe motive pentru care n-aş putea să particip la întâlnirile lui. În acelaşi fel, atunci când Moody şi Sankey erau la Londra, sfinţii din Blackheath se rugau continuu pentru ei.

Vei vedea, aşadar, că ceea ne face să stăm deoparte nu este vreun fel de indiferenţă faţă de osteneala lor. Într-adevăr, este o încercare dureroasă să fim forţaţi să rămânem separaţi de mulţi credincioşi cărora le admirăm râvna şi devotamentul; o durere pe care n-am putea s-o purtăm, dacă n-am fi învăţat preţioasa lecţie că gloria lui Hristos este singurul lucru care trebuie luat în considerare şi că numai El trebuie să fie scopul nostru. Sunt sigur că vei mărturisi că, deşi aceşti oameni ne sunt atât de dragi, El Însuşi este mai drag decât toţi ceilalţi.

2. Susţinerea evangheliştilor

Voi lua mai întâi cazul evangheliştilor, pentru că acest caz aduce cele mai mari dificultăţi în minţile multora. Este foarte clar în Scriptură că slujba evanghelistului este individuală. El îşi primeşte darul de la Hristos cel înălţat în cer şi este responsabil numai faţă de El, ca Domn, pentru exercitarea darului primit (Efeseni 4.8-11). Este important să clarificăm această idee, pentru că există multă confuzie cu privire la ea.

Am citit săptămâna trecută un discurs ţinut de unul dintre predicatorii voştri, iar el spunea că principala lucrare a bisericii constă în mântuirea sufletelor. Eu răspund: Nu! Nu este deloc lucrarea bisericii! Este lucrarea lui Dumnezeu prin predicarea evangheliei, iar El a încredinţat predicarea evangheliei nu bisericiici evangheliştilor: tuturor celor care, având o anumită măsură a acestui dar, pot predica evanghelia. Predicarea evangheliei este, aşadar, o lucrare cu totul individuală2.

Există şi o altă idee. Evanghelistul este de asemenea un mădular din Trupul lui Hristos şi îşi are locul lui ca atare (vorbesc despre starea normală a lucrurilor) în adunarea lui Dumnezeu. În timp ce lucrarea lui este individuală şi nimănui nu-I este permis să se interpună între el şi propria lui responsabilitate faţă de Domnul, totuşi el merge, sau ar trebui să meargă, în lucrarea lui de pe poziţia pe care o ocupă în adunare. În consecinţă, dacă Domnul îl foloseşte pentru convertirea sufletelor, el îi va conduce pe cei care au fost mântuiţi prin predicarea lui, împreună cu el, la locul pe care trebuie să îl ocupe în adunare. Pentru că, imediat ce au crezut, ei sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt, Care locuieşte în ei, şi sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, avându-şi locul ca atare la Masa Domnului. Cu siguranţă că lucrarea evanghelistului nu s-a terminat până când cei convertiţi prin intermediul lui nu sunt conduşi în adevăratul lor loc ca şi credincioşi.

Avem o deplină părtăşie cu toţi evangheliştii care lucrează în felul acesta. Dacă n-am fi avut, nu am fi avut părtăşie cu Dumnezeu în această privinţă, pentru că, ostenindu-se potrivit cu gândul Lui, ei pot conta pe prezenţa Sa şi se pot odihni în încrederea că Numele Lui va fi glorificat, indiferent dacă oamenii primesc sau resping mesajul lor.

Oare majoritatea evangheliştilor lucrează în acest fel? Priveşte la mişcarea recentă de evanghelizare din Anglia şi din Scoţia. Cum a început? Cu înţelegerea de a nu se spune nimic cu privire la diferenţe între „biserici“ şi de a aproba toate sectele care participă la această susţinere! Metoda de operare a fost următoarea: înainte ca cei doi evanghelişti să meargă în vreun loc, trebuia să existe o înţelegere între lucrătorii din toate denominaţiunile de acolo. Clerici din multe denominaţiuni s-au întâlnit pentru a forma un comitet care să susţină mişcarea. Evangheliştii trebuia să-şi facă partea şi să nu spună nimic cu privire la biserică; ei trebuia să-i trimită pe cei nou-convertiţi la toate bisericile deopotrivă. Aşa s-a şi făcut. Dacă Dumnezeu, în harul Său, a convertit un păcătos, el a fost trimis înapoi în biserica pe care o frecventase până atunci. Numele au fost notate şi trimise liderilor din bisericile respective.

Poate cineva pretinde vreun moment că acestea s-au făcut în acord cu gândul lui Dumnezeu? Dacă unii afirmă că ceilalţi sunt cauza dezbinărilor sau că sunt greşiţi prin însuşi faptul că nu ţin de denominaţiunea lor, cum pot ei să se unească cu mişcarea care va încredinţa sufletul de curând venit la Domnul celor care au creat dezbinare? Şi totuşi aşa s-a întâmplat, în virtutea unui armistiţiu cu privire la diferenţele dintre ei. „Cel care este credincios în puţine lucruri este de asemenea credincios în lucrurile mari“ este un principiu divin care rămâne pentru totdeauna, iar oricine va acţiona pe baza lui va trebui adesea să se despartă de activităţile unora dintre fraţii săi.

3. Alte mişcări şi activităţi

Am menţionat numai una dintre mişcări, dar aceleaşi caracteristici pătrund în cele mai multe dintre practicile religioase moderne. La fel a fost şi cu mişcarea «viaţa superioară»3. Multe comunităţi sunt întemeiate pe aceeaşi înţelegere, tacită sau mărturisită, de a ignora principiile Adunării lui Dumnezeu; şi mulţi lucrători al căror nume atrage cel mai mult atenţia publică ocupă, în practică, acelaşi teren. Îngăduie-mi atunci, dragul meu frate, să te întreb în toată simplitatea dacă tu crezi că poate fi plăcut înaintea lui Dumnezeu să treci sub tăcere adevărul cu privire la Adunarea Lui? Ar putea oare adevăratul Cap al Bisericii să privească cu satisfacţie vreo tocmeală între oameni? Ar putea El să rămână în tăcere cu privire la orânduirile care afectează în mod practic unitatea Trupului Său? Nu încape nicio urmă de îndoială în ceea ce priveşte răspunsul. Aceasta este justificarea noastră suficientă de a refuza asocierea cu cei care se comportă astfel.

Problema este chiar mai gravă. Nu-i acuz numai de indiferenţă pe cei despre care am vorbit, ci şi de ostilitate, de împotrivire pe faţă cu privire la terenul pe care Dumnezeu i-ar vrea strânşi pe ai Săi. Este o poziţie periculoasă pentru cei care o adoptă; pentru că, dacă există un singur teren pe pământ (după cum ne învaţă Scripturile) pe care credincioşii trebuie să fie strânşi, este într-adevăr un lucru grav să fii ostil faţă de acesta, adică să fii dispus să susţii toate terenurile sectare, dar nu adevăratul teren al Adunării. De aceea, nu am putea să ne unim cu cei care se opun strângerii exclusive pe acel teren fără să fim necredincioşi adevărului.

Mai este un aspect al problemei. În timp ce suntem criticaţi de fraţi credincioşi pentru că rămânem separaţi pe acest teren, aceia care ne judecă nu doresc comuniunea noastră, dacă nu le dăm nişte garanţii pe care nu au niciun drept să ni le ceară şi pe care nu le-am putea da fără să fim necredincioşi Domnului. Cu ceva timp în urmă mi s-a cerut să predic evanghelia într-o clădire care nu aparţinea vreunei denominaţiuni. Înainte de a da un răspuns, mi s-a adăugat: «Bineînţeles că nu vei menţiona vreuna din particularităţile voastre». Ar putea cineva să cadă de acord, de dragul de a merge într-un anumit loc, să ascundă vreun lucru pe care Domnul ar putea să i-l pună pe inimă ca să-l spună? Nu! Aceasta ne duce înapoi la ideea pe care deja am atins-o în ultima scrisoare. Pe cine ar trebui să pun mereu înaintea mea: pe Domnul sau pe fratele creştin? Apostolul spune: „Dacă aş plăcea oamenilor [dacă aceasta ar fi ţinta mea], n-aş mai fi robul lui Hristos“ (Galateni 1.10).

Aş vrea să mă adâncesc puţin în această idee. Aşa cum am văzut înainte, locul nostru este „afară din tabără“ (Evrei 13.12,13) şi, ca atare, este un loc de separare. Slujitorii despre care am vorbit se află înăuntrul, sau în afara taberei? Ei nu sunt afară, pentru că fie aprobă tacit, fie se unesc făţiş cu toate sistemele sectare organizate şi construite de om, cu sistemele care în totalitatea lor alcătuiesc de fapt tabăra. Atunci dacă eu, prin harul lui Dumnezeu, am fost condus afară la Hristos, ar trebui oare să mă întorc în tabără sau să mă asociez cu cei dinăuntru, de dragul părtăşiei? Ar trebui fie să renunţ la părtăşia cu Hristos4, fie să evit părtăşia cu cei care sunt în această poziţie. Astfel stând lucrurile, vei vedea nevoia noastră de a continua în separare; vei vedea că, într-adevăr, devotamentul faţă de Hristos şi loialitatea faţă de mărturia pe care ne-a încredinţat-o ne împiedică să urmăm un alt drum.

Totuşi şi în denominaţiuni sunt convertiri

Vei spune poate: «Dar priveşte la câţi oameni primesc mântuirea; şi, dacă sunt oameni care primesc mântuirea, cu siguranţă acest obiectiv necesită alăturarea noastră activă». Există două răspunsuri la această problemă. În primul rând este trist să observăm cum omul şi binecuvântarea lui exclud sau pun pe planul doi gândul lui Dumnezeu şi gloria Lui. Este adevărat că sufletele sunt mântuite prin lucrarea Cuvântului, şi suntem recunoscători că Dumnezeu, în îndurarea Sa plină de afecţiune, adună oamenii în număr aşa de mare înainte de venirea Domnului. Dar trebuie să ne oprim la acest lucru? Ar trebui oare ca El, prin harul Căruia se primeşte binecuvântarea, să nu primească glorie de la cei care au predicat Cuvântul sau de la cei care au fost mântuiţi? Nu vreau să insinuez niciun moment că predicatorii şi cei convertiţi vor uita sursa binecuvântării, dar ceea ce vreau să spun este că ar trebui să fie revendicate drepturile lui Dumnezeu asupra celor mântuiţi. Nu ar trebui oare să li se amintească acestora că, dacă sunt mântuiţi, aceasta se întâmplă nu în primul rând pentru propria lor binecuvântare, ci pentru slava lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu va fi glorificat prin intrarea lor pe calea separării şi a ocupării unui loc de ascultare şi de mărturie? Dorinţa inimii lui Dumnezeu pentru ei nu va fi împlinită până când nu vor fi ieşit afară din tabără la Hristos, purtând ocara Lui.

Pare aproape nemilos să spui persoanelor nou-convertite, ca răspuns la întrebarea «Care este următorul meu pas?», că trebuie să studieze personal Scripturile pentru a afla răspunsul. De curând am întrebat pe cineva care tocmai fusese convertit: «Te afli la Masa Domnului?». Răspunsul lui a fost: «Sunt atât de multe mese, încât nu ştiu care dintre ele este a Domnului». Acesta este doar un exemplu de credincios care rătăceşte ca o oaie fără păstor. Aşadar, evangheliştii să îşi ocupe poziţia bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, fiind pregătiţi cu orice preţ, chiar cu preţul separării de mulţi fraţi iubiţi şi, de asemenea, cu preţul pierderii popularităţii, să aibă slava lui Dumnezeu înaintea lor, ca fiind prioritară în lucrare. Să pună această glorie şi înaintea celor care sunt mântuiţi prin lucrarea lor. Atât timp cât nu se va întâmpla aşa, eu nu pot să fiu în asociere cu ei.

În al doilea rând, dacă ar fi să colaborez cu toţi cei care sunt folosiţi în convertirea celor nemântuiţi, va trebui să mă asociez cu catolici, cu ritualişti şi cu orice altă secţiune a creştinătăţii5. Eroarea vine din presupunerea că Dumnezeu aprobă poziţia şi căile fiecăruia dintre cei astfel folosiţi. Mulţi sunt, aşadar, înşelaţi. Am citit odată o scrisoare a unui pastor către un credincios care fusese condus afară din tabără, prin care susţinea acelaşi lucru. El spunea că este un lucru foarte grav să te opui lucrării care, prin binecuvântarea de care a avut parte, era atât de evident că aparţinea lui Dumnezeu. Dar întrebarea este următoarea (şi cu siguranţă că un învăţător al Cuvântului ar fi trebuit să şi-o pună): este lucrarea respectivă aprobată de Scriptură? Dacă este, suntem obligaţi să o primim; dacă nu, suntem la fel de obligaţi să o respingem. Aşa este şi cu cel care este folosit pentru convertirea sufletelor. Cu toate că Îl binecuvântez în mod sincer pe Dumnezeu pentru manifestarea harului Său, totuşi, pentru îndrumarea mea personală, nu trebuie decât să mă întreb: căile şi poziţia lucrătorului sunt în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă da, atunci pot din toată inima să mă unesc cu el; dacă nu, atunci nu mă pot asocia cu el în poziţia lui greşită, în neascultarea lui (pentru că de neascultare este vorba, chiar dacă s-ar putea ca el să nu fie conştient de acest lucru).

Societăţile religioase

Dacă sunt forţat să rămân separat de mulţi slujitori devotaţi, cu cât mai mult voi fi separat de „societăţile religioase“ care se răspândesc prin toată lumea, cu mecanismele lor elaborate de a strânge fonduri şi cu activităţile lor diverse, acesta fiind unul dintre cele mai triste simptome ale corupţiei din aceste timpuri rele! Sunt bine familiarizat, din poziţia pe care am ocupat-o în trecut şi din slujba pe care am făcut-o în multe comitete, cu maniera lor de a acţiona. Dar nu doresc să dau la o parte perdeaua după care se ascund atât de multe lucruri străine de gândul lui Dumnezeu şi ar fi suficient să spun că niciun credincios instruit nu se poate asocia cu aşa ceva.

În ziarele „religioase“ sau în revistele sponsorizate de biserici vei găsi publicitate făcută unor bazare, a căror atracţie principală o constituie fanfarele militare sau de alte feluri, ori tombolele. Vei găsi reclame pentru predici ale unor oameni de seamă, urmate de colectări de fonduri; întâlniri rânduite în aşa fel încât să atragă un număr cât mai mare de oameni prin reputaţia vorbitorului. Toate aceste lucruri se declară a fi făcute în numele lui Hristos6.

O, frate, a menţiona aceste lucruri înseamnă a descoperi caracterul lor şi în acelaşi timp a arăta starea deznădăjduit de coruptă în care a căzut biserica mărturisitoare! Te mai surprinde deci faptul că stăm deoparte sau că insistăm asupra nevoii de separare de toate aceste lucruri, cu totul opuse gândului Domnului?

Ştiu că drumul celui credincios şi în special al slujitorului este tot mai greu în aceste timpuri rele. Dar am fost preveniţi şi ne-au fost date şi resurse. „Să ştii dar aceasta“, spune Pavel în Epistola către Timotei, „că în zilele din urmă vor veni timpuri grele“ (2 Timotei 3.1), iar dacă vei cerceta întregul capitol, vei găsi trei idei principale. În primul rând, caracteristicile „timpurilor grele“ (versetele 2-9); în al doilea rând vei găsi că partea celui evlavios este persecuţia (versetele 10-12); şi, în final, Cuvântul lui Dumnezeu ca unica noastră resursă (versetele 14-17). Încredinţez acest capitol cercetării tale făcute cu sinceritate şi însoţite de rugăciune, cu speranţa că Domnul l-ar putea folosi pentru a te dezlega de orice ar putea fi contrar voii Sale şi pentru a-ţi da încredere în El, ca să ocupi cu îndrăzneală un loc de separare.

A avea gândul Domnului

În încheiere aş mai spune că ceea ce este esenţial în slujire este a avea gândul Domnului cu privire la lucrarea în care suntem angajaţi. Aşadar, este imposibil să aliniem nişte reguli absolute care să se aplice fiecărui caz, însă, dacă eu mă aflu în comuniune cu Cel care binevoieşte să mă trimită, drumul va fi limpede, oricât de greu ar fi de urmat. Totuşi, pentru a fi în comuniune, trebuie să fiu deopotrivă ascultător şi dependent. Domnul nostru spune ucenicilor (şi cu siguranţă ne spune şi nouă): „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice, şi vi se va face“ (Ioan 15.7). Ordinea este importantă: în primul rând, să rămânem în El, adică a trăi într-o continuă dependenţă faţă de El, iar apoi cuvintele Sale să rămână în noi, stăpânindu-ne şi conducându-ne întrutotul, adică formându-L pe Hristos în noi; aceasta se referă în primul rând la starea sufletului şi apoi la umblarea, la viaţa şi la activitatea lucrate de Cuvânt. Porneşte la drum cu Hristos şi nu vei întâmpina multă dificultate în a afla ce I se potriveşte Lui pe calea şi în slujirea noastră. Îmi dai atunci voie, dragul meu frate, să îţi cer a-ţi întoarce privirea de la gândurile tale, de la slujirea ta şi de la gândurile şi privirile fraţilor credincioşi, şi a-ţi aţinti privirea numai la Hristos, strigând: „Doamne, ce vrei să fac?“. Pentru că, „dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină“.

Al tău, cu afecţiune în Hristos,

E. D.

    • 1.Să ne amintim că autorul a scris acest articol în 1876. Cu toate acestea, aceleaşi probleme se ridică şi astăzi, de exemplu, cu privire la Billy Graham şi la Luis Palau, aceasta fără sa ne referim şi la alte aspecte cum ar fi asocierea cu Biserica Romano Catolică şi cu aşa-numita Mişcare Carismatică sau legături cu alte organizaţii religioase. [n.ed.]

 

    • 2.Sfinţii din adunarea locală se pot identifica cu evanghelistul (atunci când umblarea acestuia este potrivită) şi cu lucrarea lui nu numai prin rugăciune, dar şi prin susţinere materială sau de oricare alt fel. Cu toate acestea, evanghelistul aşteaptă de la Domnul călăuzire şi susţinere, dar apreciază bineînţeles părtăşia cu ceilalţi credincioşi.

 

    • 3.Această mişcare accentua viaţa şi contemplarea spirituală lăuntrică, dar subestima nevoia de studiu obiectiv al Cuvântului. Era o formă de dualism, îmbinată cu influenţe păgâne şi misticism, potrivit căruia trupul şi lucrurile materiale sunt de ordine „inferioară“, în timp ce lucrurile spirituale şi religioase sunt de ordine „superioară“.

 

    • 4.În ceea ce priveşte lumina pe care Domnul mi-a dat-o, aş pierde bucuria părtăşiei cu El, din cauza neascultării mele. Aceasta nu înseamnă că acei credincioşi care se află în tabără nu ar avea niciun fel de părtăşie cu Domnul. Ei sunt însă indiferenţi cu privire la adevăratul caracter al taberei în ochii lui Dumnezeu, deşi se pot bucura de părtăşia cu El, potrivit cu lumina pe care o au.

 

    • 5.Aceasta este o problemă reală astăzi pentru predicatori precum Billy Graham şi alţii ca el. [n.ed.]

 

  • 6.Nu trebuie şi nici nu mi se permite să judec motivaţiile celor care fac aceste lucruri. Problema care se pune este dacă mă pot asocia cu ele ţinând cont că intră în conflict cu lumina pe care Domnul, în harul Său, mi-a dăruit-o.

 

Ce este păcatul?

Nici un om sincer nu poate nega prezenţa păcatului, a acestei puteri îngrozitoare care subjugă omul şi ale cărei urmări se pot vedea în orice zi. Fiecare este conştient de această putere în viaţa lui, deşi uneori nu este vizibilă.

Chiar dacă sunt oameni care trăiesc o viaţă morală, totuşi nu există nimeni care să poată sta în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu. El pătrunde în adâncul fiinţei şi vede că „dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere, desfrânări, ucideri, furturi, lăcomii, răutăţi, înşelăciuni, destrăbălări, un ochi rău, hulă, trufie, nebunie“ (Marcu 7.21-22). „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3.23).

Omul caută să împacheteze păcatul într-un ambalaj colorat. Dar, pentru Dumnezeu, păcatul rămâne păcat, fie că este mic sau mare, la vedere sau ascuns, în gând sau în cuvinte sau în fapte.

Păcatul este mai mult decât slăbiciune de caracter. Toată omenirea este cuprinsă de păcat şi orice om duce o luptă nemiloasă cu el. Nimeni nu trebuie să înveţe păcatul: el locuieşte în inima fiecărui om. Se arată din fragedă copilărie şi pe parcurs ia proporţii până ajunge să distrugă trupul, sufletul şi duhul.

Dar ce este păcatul? Ce este această putere misterioasă sub care suspină întreaga omenire? Păcatul este peretele despărţitor între om şi Dumnezeu. Precum nu au nimic în comun apa cu focul, întunericul cu lumina, moartea cu viaţa, tot astfel, omul natural este despărţit de Dumnezeu ca urmare a păcatului.

Acum să ne punem o altă întrebare: care este cel mai mare păcat? Cuvântul lui Dumnezeu ni-l arată clar: este independenţa omului faţă de Creatorul său. A face voia proprie, a nu te interesa de Dumnezeu, a te comporta ca şi cum nu-I datorezi nimic Celui care te-a creat este cel mai mare păcat, din care se nasc toate celelalte păcate grosolane.

Din fire, omul este păcătos în toată fiinţa sa, este rău, stricat, bun de aruncat. De aici gândurile şi lucrările rele pe care le putem vedea în noi înşine şi pretutindeni în lume. Murdăria păcatului creşte din zi în zi ca un morman de moloz.

Ce viaţă fericită a trăit omul în starea de inocenţă, fără păcat, în comuniune cu Dumnezeu! Dar s-a încrezut în cel mai mare mincinos al tuturor timpurilor mai mult decât în Dumnezeu; a dat ascultare celui care-i şoptea: „Nicidecum nu veţi muri. Pentru că Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (Geneza 3.4-5).

Şi, ca şi cum viaţa fericită şi de nevinovăţie nu i-ar fi fost suficientă, omul a dorit să fie ca Dumnezeu. Cel creat a dorit să fie ca Cel care creează. Aşa a venit păcatul prin primul om şi, prin păcat, moartea. Când omul s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi a călcat porunca Sa, a fost nevoit să părăsească grădina Edenului – locul nestingheritei fericiri şi bucurii – fiind izgonit departe de Creatorul său. O perdea ca de fier a căzut în clipa când Satan, cu râsul său ironic, l-a despărţit pe om de Dumnezeul său. Şi toate generaţiile poartă în trupurile lor până în ziua de astăzi urmările acestei despărţiri.

„Veţi muri negreşit“ a spus Dumnezeu şi astfel moartea a devenit plata păcatelor. Şi nu numai că de atunci omul a trebuit să suporte moartea trupească, dar şi viaţa îi este plină de boli, de dureri, de frică, de deznădejde. Împreună, acestea formează partea văzută a urmărilor căderii în păcat. Însă cea mai groaznică urmare este moartea veşnică, pe care omul necredincios o întâlneşte numai după ce viaţa lui scurtă de pe acest pământ se sfârşeşte, prin moartea trupească. Veşnic fără Dumnezeu…! „Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor. Şi nu vor avea nicidecum odihnă“ (Apocalipsa 14.11). Ce groaznice consecinţe are păcatul!

Acum omul încă poate striga, precum psalmistul: „Doamne, ai milă de mine“, sau precum sărmanul lepros: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti“ (Luca 5.12). Când îşi exprimă sincer această cerere, va putea auzi un răspuns binevoitor. Dumnezeu a dat omului posibilitatea salvării, ca astfel să nu mai ajungă la judecată: L-a dat pe Fiul Său ca Mijlocitor, după ce a purtat asupra Lui judecata pentru păcat.

Omul nu poate face nimic pentru a ieşi din starea sa păcătoasă, iar păcatele şi lucrările lui rele cer judecata. Atunci Dumnezeu, în îndurarea Sa, Îşi arată dragostea trimiţându-L la om pe Cel care era bucuria inimii Sale. Cine altul ar fi putut lua asupra sa pedeapsa omului păcătos? Nici un om nu ar fi fost în stare, pentru că păcatul nu se poate şterge cu păcatul.

Nici îngerii nu ar fi putut satisface ceea ce cerea sfinţenia lui Dumnezeu, pentru că ar fi trebuit să fie fiinţe asemănătoare omului, ca să poată face această lucrare. În plus, era nevoie şi de bunăvoinţă.

Domnul Isus a fost gata să ia de bunăvoie toată judecata asupra Sa, nu numai moartea, pentru a rezolva cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu. De aceea Tatăl a putut spune: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (Matei 3.17). El, care nu a cunoscut nici un păcat – în gura Căruia nu s-a găsit nici un vicleşug (Isaia 53.9) – a mers la cruce ca Locţiitor al nostru, ca Cel care a suportat sentinţa. Acolo a fost iertat păcatul care stătea între Dumnezeu şi om; prin sângele Său care a curs au fost iertate păcatele întregii omeniri.

Prin dragostea şi îndurarea Sa, Dumnezeu îl cheamă pe om de pe calea păcătoasă spre Casa Tatălui. Ce trebuie să facă pentru a fi părtaş acestui har? Nimic altceva decât să-şi recunoască vinovăţia şi păcatul prin smerire în faţa dreptăţii lui Dumnezeu care cere judecată. Când omul ajunge la această stare prin credinţă, primeşte iertare deplină în puterea jertfei Domnului Isus.

Omul nu poate face nimic pentru salvarea sa. Religiile care vor să prezinte alte căi de întoarcere la Dumnezeu îi duc pe oameni în rătăcire. Există o singură cale şi o singură direcţie: de la Dumnezeu la oameni. Numai pe această cale se poate ajunge în comuniune cu Dumnezeu, într-o poziţie mult mai intimă decât aceea pe care o aveau primii oameni înainte de cădere. „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“ (Ioan 3.36). „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5.24).

Omul trece cu uşurinţă pe lângă acest har, dorind mai degrabă să facă ceva, să-I dăruiască ceva lui Dumnezeu, pentru ca apoi să poată pretinde că a contribuit şi el la lucrarea de mântuire. Dar Dumnezeu nu primeşte nimic afară de inima păcătoasă. Recunoaşterea stării de păcat este pasul spre smerire şi apoi spre iertare. Numai aşa se ajunge la izvorul vieţii, la adevărata viaţă veşnică. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa“ (1 Ioan 5.12).

Primul om nu L-a cunoscut pe Dumnezeu ca Tată. Dar cine păşeşte pe calea credinţei devine un copil al lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântul şi poate să-L numească „Tată“.

Dumnezeu a judecat păcatul în Fiul Său şi astfel fiecare credincios a devenit graţiatîndreptăţitîmpăcat cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Romani 5.1).

Aşa cum nu putem trăi fără aer, tot astfel avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru salvare şi ocrotire. După mântuire, în trupul acesta plin de slăbiciune mai avem încă de lucru cu păcatul care locuieşte în noi. Păcatul este doar pus deoparte, ca un pom tăiat, dar rădăcinile lui dau încontinuu lăstare: roadele firii păcătoase.

Cât timp călătorim pe acest pământ suntem dependenţi de harul lui Dumnezeu. Dacă greşim, harul este prezent pentru a ne reabilita prin spălarea cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Să avem îndrăzneală la harul lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos! Harul ne ajută să ţinem firea păcătoasă în moarte. Prin propria putere nu putem face nimic; ne pierdem orientarea imediat. „Dar, unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult“ (Romani 5.20).

Păcatul se întinde ca o molimă în omenire şi în creaţie. A intrat în lume prin primul om şi de atunci pătrunde în toate generaţiile. Dumnezeu, prin harul Său, S-a îndurat de noi. Prin al doilea Om, Cel venit din cer, fiecare poate fi salvat de boala aceasta de moarte şi poate fi vindecat şi astfel să primească viaţă veşnică. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3.16).

Astăzi încă există har, harul nespus de mare al lui Dumnezeu. Curând cei credincioşi vor ajunge de la credinţă la realitate şi atunci problema păcatului vechi se va termina. Viaţă veşnică fără lacrimi, fără dureri, fără moarte va fi destinul tuturor celor care, prin credinţa în sângele Fiului lui Dumnezeu, s-au lăsat curăţiţi de orice păcat. Ei pot să cânte de aici, de pe pământ:

O fericire negrăită:

Dumnezeu nu mai ţine mânie!

Pe păcătos l-a graţiat,

Toate păcatele sunt iertate!

Moartea în temniţă este-aruncată,

În Isus Mântuitorul, viaţa ne-a fost dată!

Prefaţă

Edward Dennett s-a născut în anul 1831 în insula Wight din Anglia, în localitatea Bembridge, şi a murit în Croydon în octombrie 1914, după o boală de scurtă durată. Familia lui a aparţinut bisericii oficiale a Angliei (Biserica Anglicană). Dennet a fost convertit de tânăr, prin intermediul unui cleric evlavios. Totuşi, la scurt timp după aceea, a părăsit Biserica Anglicană din convingere şi, terminându-şi studiile la Universitatea din Londra, a devenit predicator într-o biserică baptistă din Greenwich.

La începutul anilor 1870, Dennett a scris o broşură împotriva aşa-numitei mişcări a „fraţilor“. Cu toate acestea, la scurt timp după aceea a început să se îndoiască dacă el însuşi era pe calea cea bună. În 1872, a contactat o boală serioasă în urma unei vizite la unul din enoriaşi, a continuat să lucreze, până când a fost complet epuizat. În primăvara anului 1873 a fost trimis de către congregaţia sa pentru un an în străinătate. A iernat la Veytaux, în Elveţia franceză, unde a venit în contact cu câţiva credincioşi dintre „fraţi“. A avut multe discuţii şi studii cu ei, care l-au ajutat să-şi limpezească mintea de anumite neclarităţi.

Până la întoarcerea în Anglia, nu a luat nicio decizie. A explicat congregaţiei opiniile sale şi, în ciuda rugăminţilor lor, s-a retras din funcţia de pastor în mai 1874. De asemenea, şi-a retras broşura pe care o scrisese împotriva unor principii pe care aşa-zişii „fraţi“ le considerau a fi scripturistice. La scurt timp după acestea, el a „frânt pâinea“ cu cei care se adunau numai „în Numele Lui“, în Bennett Park, Blackheath, Londra, unde l-a întâlnit pe fratele William Kelly.

Progresul convingerilor sale poate fi urmărit atât în cartea intitulată Pasul pe care l-am făcut, care conţine nouă scrisori trimise unui prieten, în ianuarie 1875, precum şi în lucrarea Adevăruri recâştigate, care constituie o continuare a celei dintâi, cuprinzând tot nouă scrisori, către acelaşi prieten, trimise de-a lungul aceluiaşi an.

E. Dennet a avut pana unui scriitor priceput. De-a lungul multor ani, el a fost editorul revistei The Christian Friend (Prietenul creştin). A editat, de asemenea, trei volume de scrieri ale lui G. V. Wigram. Dintre propriile scrieri, putem aminti: Simbolurile din cartea ExodComentariu asupra cărţii EzraComentariu asupra cărţii IeremiaZaharia şi Maleahi; Cartea DanielGloriile lui Hristos ca Fiu al Omului; Viziunile lui Ioan în PatmosBogăţii nepătrunse, precum şi câteva broşuri şi articole.

Sfera lucrării lui a fost Anglia, Irlanda şi Scoţia, însă a vizitat şi Norvegia, Suedia şi America. A avut darurile de păstor şi de învăţător, pe care le-a exercitat în mod minunat.

Aceste patru scrisori au fost redactate la aproape un an după publicarea cărţii Pasul pe care l-am făcut.

Alfred E. Bouter şi Roger P. Daniel (editori)

August 1992

P.S.: Unele note biografice au fost culese din cartea Bărbaţi conducători între fraţi, de H. Pickering.

Hristos, adevăratul Centru al strângerii laolaltă

Blackheath, august 1876

Dragul meu frate,

Ultima dată când ne-am întâlnit m-ai întrebat dacă aş putea să-ţi recomand o broşură care să explice (1) de ce acei credincioşi care sunt strânşi numai pentru Numele lui Hristos nu se întâlnesc cu alţi creştini pentru „adorare“ şi (2) de ce nu se asociază cu alţi creştini în lucrare.

Această chestiune este foarte importantă şi voi răspunde la ea, pentru că eu cred că există mulţi credincioşi, în aceste vremuri speciale, care caută, ca şi tine, adevărul în legătură cu acest subiect. În măsura în care Domnul îmi va da posibilitatea, îţi voi arăta câteva motive simple, dar concludente, pentru care a acţiona altfel ar însemna să pierzi cu totul din vedere ceea ce Îi este cuvenit Domnului. Mulţi vorbesc despre fariseismul nostru şi despre alte lucruri de felul acestuia, dar sper să reuşesc să îţi arăt că, în atitudinea pe care o adoptăm, ne comportăm în conformitate cu voia descoperită a Domnului. Este pur şi simplu o chestiune despre ce ar vrea Domnul să facem.

1. Onoarea lui Hristos

Primul motiv are în vedere onoarea lui Hristos. Sunt sigur că vei fi de acord, la fel cum ar mărturisi orice alt credincios, că ascultarea de Hristos ca Domn este prima responsabilitate a unui creştin. Domnul Însuşi o porunceşte în repetate rânduri (Ioan 8.31; 14.15,21-23; 15.7,10 etc.). De asemenea vei recunoaşte că Hristos este Capul Adunării (Efeseni 5.23; Coloseni 1.18) şi deci El trebuie să aibă control absolut asupra Adunării, adică asupra tuturor membrilor ei, fie individual, fie corporativ, ca Adunare. Apostolul Pavel spune: „Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate“ (Efeseni 5.24). Acceptând aceasta, trebuie ca, atunci când mi se cere să mă întâlnesc cu alţi creştini în „bisericile“ lor, să mă interesez dacă rânduielile lor sunt în supunere faţă de Hristos. Dacă sunt aşa, atunci voi putea să mă întâlnesc cu ei, însă, dacă nu sunt, ar însemna să am părtăşie cu neascultarea lor (1 Corinteni 10).

Predicarea

Dă-mi voie să aplic unul sau două teste. Să ne referim în primul rând la predicarea cuvântului, aşa cum se practică în denominaţiuni. Există cumva vreun verset care să îndreptăţească (în orice fel) rânduirea unui om pentru a «conduce închinarea»? După cum ştii, în cartea Pasul pe care l-am făcut am concluzionat că doctrina predicării făcute de un singur om este în întregime străină de Cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că găsim bătrâni, dar niciodată unul singur într-o adunare. Lucrarea lor era în primul rând să conducă, deşi unii puteau să aibă şi darul de a învăţa, pentru că citim despre aceia care se străduiesc în cuvânt şi în învăţătură. Ceea ce susţinem este că nu există niciun grup de oameni în Scriptură care să corespundă în cea mai mică măsură cu predicatorii din aceste biserici.

Permite-mi o întrebare simplă: cine desemnează aceşti lucrători? În fiecare caz, omul; desemnarea se face fie prin vot, fie printr-un ierarh sau episcop. Aceste lucruri sunt făcute de om, fără ca acesta să aibă vreo autoritate sau permisiune divină, căci unde am putea găsi vreun verset care să-i autorizeze pe oameni, oricare ar fi ei, să facă un pas atât de solemn? Pavel, fiind apostol, împreună cu Barnaba, a rânduit bătrâni (Fapte 14.23) şi i-a poruncit lui Tit să facă acelaşi lucru (Tit 1.5). Nu găsim nicăieri în Scriptură că adunarea locală sau vreun lider spiritual ar avea autoritatea de a rândui bătrâni, cu atât mai puţin predicatori.

Astfel, predicatorii rânduiţi în felul acesta îşi primesc lucrarea nu de la Hristos, Capul Bisericii, ci de la om (nu neg faptul că în multe cazuri acei predicatori au un dar autentic). Aşadar, dacă i-aş recunoaşte, aş recunoaşte autoritatea omului în opoziţie cu autoritatea lui Hristos.

Slujirea

Aspectul de mai sus ar fi suficient pentru a mă ţine în afara unei astfel de biserici, dar aş aplica încă un test. Să luăm „slujba“ (serviciul), aşa cum este ea denumită. Cine o rânduieşte? Ordinea, numărul de cântări, de versete citite, de rugăciuni etc.? Din nou răspunsul este: omul. Toate acestea, într-adevăr, au la bază acest principiu de fond: că omul are libertatea să facă ceea ce este potrivit în ochii lui în Adunarea lui Dumnezeu. Noi susţinem, contrar acestui principiu, că singura noastră responsabilitate este să fim în ascultare de Hristos. Aşadar, nu avem libertate să inventăm nimic, ci în toate lucrurile trebuie să fim supuşi Cuvântului.

Ca urmare, gelozia1 pentru onoarea lui Hristos ca şi Cap al Bisericii mă va ţine în afara oricărui loc în care autoritatea Sa este trecută cu vederea. Se va spune poate că noi trebuie să uităm micile noastre diferenţe şi să arătam dragoste unii pentru alţii. Voi răspunde: Nu! Nu trebuie să renunţ nici măcar la un singur lucru poruncit de Hristos şi nici să tolerez vreun lucru care nu are permisiunea Lui. Aşadar, în timp ce am responsabilitatea de a-i iubi pe toţi copiii lui Dumnezeu, am şi responsabilitatea de a-L asculta pe Hristos ca Domn al meu; şi este scris: „Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui“ (1 Ioan 5.2).

2. Prezenţa şi conducerea Duhului Sfânt

Îţi cer acum să iei în considerare faptul că, dacă mă strâng laolaltă2 cu alţi credincioşi din oricare denominaţiune, eu particip la negarea practică a prezenţei Duhului Sfânt în Adunarea lui Dumnezeu. Caracteristica acestei dispensaţii creştine este prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. Ceea ce defineşte un creştin, potrivit cu Scriptura, este Duhul locuind în el (Romani 8.9): Biserica a fost constituită prin botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 2; 1 Corinteni 12.13). Importanţa acestui adevăr se poate vedea prin modul în care Domnul Isus îl accentuează în Ioan 14–16. Ideea asupra căreia îţi solicit atenţia este că, pentru faptul că Duhul Sfânt este prezent, El Îşi cere dreptul ca în adunarea sfinţilor să folosească pe cine doreşte (1 Corinteni 12–14), pentru predicare sau pentru oricare altă slujbă.

Dacă eu deci încuviinţez rânduiala omenească a slujbei ţinute de un singur om şi îmi dau acordul prin prezenţa mea, atunci în mod clar mă port ca şi cum nu aş crede în prezenţa şi în conducerea Duhului. Dacă totuşi cred în aceasta, atunci prin prezenţa mea mă opun în mod conştient acţiunii Sale, încălcând astfel drepturile Sale suverane. Aceasta ar fi într-adevăr o poziţie gravă.

Nu insinuez faptul că preaiubiţii creştini care se află în denominaţiuni ocupă această poziţie în mod conştient. Ştiu că nu este aşa. Realitatea este că mulţi se află în ignoranţă cu privire la acest adevăr binecuvântat. Ca dovadă, voi cita dintr-o publicaţie a denominaţiunii cu care eşti în legătură. Este o expunere a dedicării templului lui Solomon. Una dintre afirmaţii este: «veneraţia pe care ar trebui s-o simţim în închinare ar trebui să fie adâncă, ca şi cum am avea cu noi un simbol(referindu-se la norul care a umplut casa Domnului) al prezenţei lui Dumnezeu. El este cu siguranţă la fel de aproape» (Geneza 28.16). Ce dovadă ar putea fi mai clară că adevărul prezenţei Duhului Sfânt este aproape necunoscut? Iar dacă noi cunoaştem acest adevăr, trebuie oare să ne comportăm ca şi cum nu l-am cunoaşte?

Aşadar, este imposibil ca eu să fiu prezent la „slujbă“ acolo unde acest adevăr este ignorat şi unde, prin aranjamente ale oamenilor, Duhul lui Dumnezeu nu are deloc libertate de a acţiona prin acele mădulare din Trupul lui Hristos care sunt prezente. În acest fel, Duhul Sfânt este stins (1 Tesaloniceni 5.19,20). Cu siguranţă, tu nu m-ai îndemna să mă opun Duhului lui Dumnezeu. Aşadar, gelozia pentru drepturile Lui suverane mă depărtează de credincioşii care se află într-o asemenea poziţie ca cea pe care am descris-o mai sus.

3. Preoţia tuturor credincioşilor

Una dintre cele mai clare învăţături din Scriptură este că toţi credincioşii sunt aduşi în aceeaşi poziţie, în acelaşi loc de aprobare înaintea lui Dumnezeu şi că toţi au aceleaşi drepturi în Hristos. Petru, aşadar, poate să spună tuturor acelora cărora li se adresează: „voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite înaintea lui Dumnezeu prin Isus Hristos“ şi din nou, „voi sunteţi o seminţie aleasă, preoţie împărătească“ (1 Petru 2.5,9). Ioan, în aceeaşi manieră, scrie: „A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său…“ (Apocalipsa 1.5,6).

În Evrei se face referire în repetate rânduri la acelaşi adevăr. Hristos ca Preot este aşezat la dreapta lui Dumnezeu; perdeaua este ruptă şi toţi suntem îndemnaţi să ne apropiem, „având îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus…“ (Evrei 10.19-22). Consecinţa este că nu mai poate exista o preoţie pământească, acum, bineînţeles, cu excepţia sensului că toţi credincioşii sunt preoţi. Aşadar, desemnarea unei clase speciale de oameni, prin orice denumire ar fi numiţi, indiferent că sunt „preoţi“ sau „predicatori“, pentru a „conduce“ închinarea, nu se potriveşte cu drepturile tuturor credincioşilor şi practic este o negare a preoţiei noastre comune. Nu este oare o ruşine atât de mare că, având lumina Scripturii, totuşi ne-am complăcut în aceste lucruri atât de mult timp? Pentru că, dacă toţi suntem preoţi, ce nebunie este să rânduim pe cineva pentru a se ruga pentru toţi cei adunaţi şi să o facă indiferent de starea sufletului său în acel moment! În fiecare zi a Domnului, la aceeaşi oră, el trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu pentru a se ruga acelaşi număr de rugăciuni în calitate de pastor al congregaţiei sau pentru a citi aceleaşi rugăciuni din aceeaşi carte.

Dragul meu frate, nu ţi s-a întâmplat adesea, în timp ce stăteai sau îngenuncheai în banca ta, ca inima să-ţi fie umplută prin puterea Duhului Sfânt şi să tânjeşti a-ţi revărsa mulţumirea şi lauda înaintea lui Dumnezeu? Totuşi nu ai fi avut permisiunea să faci acest lucru, pentru că este cineva la amvon a cărui slujbă este să se roage şi să aducă laudă pentru tine, ca şi cum numai el ar fi preotul, iar tu nu ai fi în aceeaşi poziţie privilegiată de apropiere. Te poţi mulţumi cu un asemenea sistem? Gelozia pentru privilegiile fraţilor mei credincioşi mă împiedică să fiu prezent într-o asemenea întâlnire.

4. Lipsa exercitării disciplinei

Aş mai menţiona un motiv. Aş ajunge în pericolul de a deveni părtaş al lucrărilor rele (2 Ioan 10-11) în multe din bisericile la care aş fi îndemnat să merg pentru „închinare“ sau predică3. Este bine cunoscut faptul că, în majoritatea acestora, nu există niciun fel de disciplină. Imoralităţile grosolane se vor rezolva în unele cazuri, dar învăţăturile rele sunt rareori privite ca fiind necesar să fie supuse disciplinei. Să luăm ca exemplu denominaţiunea din care faci parte. Doar cu puţin timp în urmă am constatat că un predicator bine cunoscut a participat la o conferinţă biblică, unde şi-a mărturisit credinţa în doctrina anihilării celor necredincioşi4. Aceasta însă nu-i afectează nici poziţia, nici părtăşia cu „bisericile“ din acea denominaţiune.

Aş putea arăta mai multe cazuri de acelaşi fel, cum ar fi, de exemplu, acela în care predicatorii care afirmă că pedeapsa iadului nu este veşnică sunt acceptaţi să predice în diferite biserici şi sunt membri ai aceloraşi asociaţii cu cei care sunt, în privinţa aceasta, sănătoşi în credinţă. Într-adevăr, în sistemele denominaţionale nu poate fi exercitată disciplina, pentru că, dacă excluzi un credincios dintr-o biserică, el va găsi cu uşurinţă acces în alta. Şi, după cum ştii, consiliile religioase au hotărât recent că un cleric nu poate refuza „împărtăşania“ unei persoane care neagă eternitatea pedepsei, persoana lui Satan şi care chiar aruncă o ofensă asupra multor porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu.

Ar trebui oare să am părtăşie cu un rău ca acesta? Am părtăşie cu ei atunci când mă strâng5, fie şi ocazional, cu cei care tolerează aceste lucruri. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala; o casă care era suspectă de lepră trebuia închisă şi evitată (1 Corinteni 5.6; Levitic 14.34-53). Aşadar, separarea de rău este principiul lui Dumnezeu şi nu îndrăznesc să mă depărtez de acesta sub pretextul fals al dragostei, căci El este un Dumnezeu sfânt şi noi prin harul Său suntem sfinţi. De aici îndemnul „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1 Petru 1.15,16).

Motivul pentru care de multe ori trecem cu vederea acest aspect este că ne gândim mai mult la drepturile noastre decât la ale Domnului. Gloria lui Dumnezeu nu ocupă primul loc în sufletele noastre. Exact aici suntem cu toţii pasibili de a eşua. Aceste întrebări încurcate abia s-ar mai ivi dacă Domnul Şi-ar ocupa locul cuvenit între noi, însă odată ce privirea mea este distrasă de la El şi îndreptată înspre credincioşi, mă cufund în incertitudine. Nu aş exagera dacă aş spune că majoritatea credincioşilor au căzut în această greşeală de a-i pune pe sfinţi înainte de Domnul. De exemplu, la o „convenţie“ recentă a credincioşilor din toate denominaţiunile, un membru principal al acesteia, la încheiere, a expus pe scurt scopurile pentru care se întâlniseră. Primul, a spus el, era unitatea; al doilea, dragostea frăţească; iar al treilea, slăvirea lui Hristos. Departe de mine a insinua că vorbitorul a intenţionat să îi pună pe sfinţi înainte de Domnul. Totuşi a făcut-o şi, în acest fel, a furnizat în mod inconştient o ilustrare a greşelii indicate mai sus.

Dragul meu frate, ţi-am prezentat câteva dintre motivele care mă împiedică să mă strâng cu alţi credincioşi în „bisericile“ lor. Ar putea fi adăugate mai multe, dar acestea sunt de ajuns pentru a-ţi arăta de ce credem că avem gândul Domnului pentru calea pe care o urmăm; că aceasta nu vine dintr-un duh super-critic de fariseism; că nu este din habotnicie, ci este doar o chestiune despre ceea ce I se cuvine Domnului. Ne-am separat şi rămânem despărţiţi de strângerile altor credincioşi, pentru că suntem convinşi că este calea pe care Domnul doreşte să umblăm; o cale în afara oricărui lucru conceput de om, într-un cuvânt, afară din tabără cu Domnul (Evrei 13)6. Aşadar, a ne comporta altfel ne-ar face necredincioşi convingerilor pe care le avem, ne-ar păta conştiinţa şi ne-ar duce la pierderea comuniunii cu Domnul nostru binecuvântat.

Încredinţând întreg subiectul reflectării tale în rugăciune,

Al tău, cu afecţiune în Hristos,

E. D.

    • 1.Gelozie înseamnă a vrea să păstrez ceea ce îmi aparţine; invidia înseamnă a dori ceea ce are altul.

 

    • 2.Autorul se referă la a fi adunat „oficial“ pe acelaşi temei pe care se întâlneşte acel grup de credincioşi sau denominaţiune. Atunci când un credincios care ocupă terenul scripturistic al adunării este prezent în clădire pentru obligaţii familiale sau motive sociale, cum ar fi o nuntă sau o înmormântare, aceasta n-ar indica faptul că el se adună cu oamenii din aceea „biserică“ sau grup ca şi cum s-ar afla pe aceeaşi temelie (sectară) cu ei.

 

    • 3.Referire la învăţături care atacă Persoana sau lucrarea lui Hristos, sau care contrazic adevăruri fundamentale şi esenţiale prezentate în Cuvântul revelat al lui Dumnezeu.

 

    • 4.]Doctrină care neagă realitatea iadului, a iazului de foc veşnic, unde necredincioşii vor suferi în trup, suflet şi duh mânia lui Dumnezeu, despărţiţi de El în întunericul de afară, aflaţi sub consecinţa alegerii voinţei lor proprii în răzvrătire faţă de Dumnezeu.

 

    • 5.În special la frângerea pâinii, la rugăciune sau la asocierea cu ei în slujire.

 

  • 6.Există comentarii şi explicaţii foarte bune pentru aprofundarea acestei idei. Contextul apropiat al acestui pasaj din Evrei se referă la iudaism. Cu toate acestea, ca şi aplicaţie, putem privi ca fiind tabără toate sistemele religioase create de om, faţă de care Domnul Se găseşte practic „afară“, în ceea ce priveşte responsabilitatea omului. Ce face Domnul în harul Său suveran rămâne ca numai El să hotărască. Acest articol se ocupă cu responsabilitatea creştinilor de a se comporta conform învăţăturii Nou-Testamentale referitoare la Centrul Adunării (Matei 18.20).

Caracterul exclusiv pe care îl are terenul adunării

Blackheath, august 1876

Dragul meu frate,

În continuare trebuie să arăt pe ce teren Şi-ar dori Domnul să se strângă ai Săi în adunare, pentru că ţi-am arătat deja de ce nu putem să ne strângem cu alţi credincioşi. Ai putea să îmi spui, pe bună dreptate, «Mi-ai dat motive solide pentru care n-ar trebui să merg într-o biserică denominaţională şi deci cred că ar trebui să mergi un pas mai departe şi să mă direcţionezi cu privire la drumul pe care să merg». Anticipând aceasta, propun să îţi arăt câteva semne prin care adunarea lui Dumnezeu ar putea fi recunoscută pe plan local.

1. Hristos, Centrul strângerii laolaltă

Primul principiu esenţial este că Hristos singur ar trebui să fie Centrul strângerii. Domnul Însuşi ne învaţă acest lucru când spune, „Unde sunt doi sau trei adunaţi pentru (întru – eis) Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (Matei 18.20). Trebuie să scot în evidenţă faptul că Domnul nu spune că este în mijlocul oricărei strângeri a celor care mărturisesc a fi ai Săi. El Se află numai în mijlocul celor care sunt strânşi pentru Numele Lui. Pentru Numele Lui! Nu pentru Numele Lui şi încă altceva pe lângă acesta, cum ar fi un anumit adevăr, o învăţătură sau o formă de guvernare bisericească, ci numai pentru Numele Lui, în afară şi departe de orice sistem sau orânduire omenească, adunaţi în jurul şi pentru Persoana unui Hristos înviat şi glorificat! Acest fel de strângere nu a fost posibil decât după moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos, pentru că Duhul Sfânt este Cel care adună şi El adună numai în jurul unui Hristos înviat.

Vei spune însă: «cu siguranţă că toţi credincioşii, indiferent de numele pe care îl poartă, sunt strânşi în felul acesta»; am întâlnit de multe ori această afirmaţie. Ar fi uşor să o resping, dar prefer să aplic un test. Cere-i unui creştin autentic dintr-o denominaţiune să devină membru într-o altă denominaţiune: te va refuza! Aceasta nu s-ar putea întâmpla dacă în ambele denominaţiuni strângerile ar fi fost numai pentru Numele lui Hristos. Dacă se strâng acolo pentru că mărturisesc că iubesc acel Nume, cum ar putea refuza să aparţină unui alt loc unde de asemenea Numele Său ar fi singurul Centru al strângerii laolaltă? Astfel, dacă vrei să fii membru într-o „biserică“, trebuie neapărat să fii de acord cu toate principiile şi practicile lor.

Aşadar, vei observa că nu este adevărat că creştinii din denominaţiuni sunt adunaţi numai pentru Numele lui Hristos. De fapt, o denominaţiune nu face apel la toţi credincioşii, ci numai la cei cu învăţături şi cu perspective asemănătoare. Astfel, ei mărturisesc prin practică faptul că nu Hristos este singurul lor centru.

Dă-mi voie să te previn în mod serios că nicio adunare nu se poate potrivi gândului lui Dumnezeu dacă centrul de atracţie nu este exclusiv Numele lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu ne îndeamnă atât de bine prin slujitorul Său: „Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui“ (Evrei 13.13). Aceste imense organizaţii religioase din jurul nostru formează cu adevărat tabăra şi, prin urmare, numai în afara acestora este posibilă strângerea pentru Numele lui Hristos. Să nu te mulţumeşti până când nu ai găsit o asemenea adunare, pentru că, găsind-o, vei putea pătrunde în plinătatea binecuvântării de nespus care este rezumată în cuvintele „acolo Eu sunt“ (nu „acolo Eu voi fi“) „în mijlocul lor“.

2. Terenul singurului Trup

Al doilea principiu fundamental este că strângerea trebuie să aibă loc pe terenul Adunării – pe terenul Trupului lui Hristos – şi, prin urmare, ea se va desfăşura în jurul Mesei Domnului. Voi explica mai pe larg acest lucru. Am văzut deja că Hristos este Capul Adunării şi, pentru că El este Capul, credincioşii din timpul acestei dispensaţii sunt mădulare ale Trupului Său. „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur Trup“ (1 Corinteni 12.13) şi, în consecinţă, se spune despre noi că suntem „mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale“ (Efeseni 5.30). Suntem aşadar uniţi cu Duhul lui Hristos în cer, pentru că „cel care se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El“ (1 Corinteni 6.17). În consecinţă, suntem şi „mădulare unul altuia“ (Romani 12.5). Este cea mai apropiată legătură posibilă – o legătură vitală – pe de o parte între Hristos şi ai Săi şi, pe de altă parte, între toţi credincioşii. Aceasta este unitatea pe care a format-o Duhul lui Dumnezeu, unitatea Trupului lui Hristos (1 Corinteni 12.12,13). Suntem îndemnaţi să ne străduim a păstra „unitatea Duhului în legătura păcii“ (Efeseni 4.3).

Acestea fiind aşa, terenul strângerii sfinţilor ar trebui să exprime acest adevăr, recunoscând astfel unitatea Trupului. Aceasta înseamnă că trebuie să fim strânşi ca mădulare ale Trupului lui Hristos, nu ca anglicani, presbiterieni, independenţi sau baptişti1, ci numai ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Prin urmare, orice teren de strângere care este mai larg sau mai îngust decât acesta este o negare a adevărului Trupului şi deci nu poate fi terenul lui Dumnezeu. Aplicarea acestui principiu desfiinţează toate denominaţiunile dintr-o dată; şi aşa ar şi trebui, pentru că temelia pe care se bazează denominaţiunile este cu totul în contradicţie cu Scriptura.

Încă o consecinţă a faptului de a fi strânşi ca mădulare ale Trupului lui Hristos este că aceasta se va face în jurul Mesei Domnului. Apostolul învaţă acest adevăr când spune: „Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine“ (1 Corinteni 10.16,17). Pâinea de pe masă, în mijlocul sfinţilor adunaţi, este astfel simbolul unicităţii Trupului lui Hristos; şi, deoarece toţi iau parte la ea, este în plus un simbol al comuniunii mădularelor acestui Trup.

Ce simplitate minunată! Astfel, în biserica primară, în fiecare primă zi a săptămânii, ucenicii se strângeau împreună pentru a frânge pâinea (Fapte 20.7; 1 Corinteni 11.20). Ei se strângeau laolaltă cu acest scop (a se compara de asemenea cu Fapte 2.42). Obiectul strângerii lor nu era să participe la o „slujbă“ sau să asculte predici, ci să frângă pâinea şi astfel să vestească „moartea Domnului până vine El“ (1 Corinteni 11.26).

Caută, dragul meu frate, aceste trăsături ale Adunării lui Dumnezeu în cartierul tău. Unde le vei găsi printre feluritele „locuri de închinare“ din jur? Este prea mult dacă aş spune că această căutare a ta ar fi în zadar? Este un semn trist al căderii bisericii şi al confuziei acestor timpuri rele!

3. Libertatea Duhului Sfânt

O altă trăsătură este libertatea Duhului Sfânt de a lucra prin cine vrea El (1 Corinteni 12.8 etc.). Am vorbit deja despre aceasta în prima scrisoare şi deci nu trebuie să îţi amintesc că şi acest principiu izvorăşte din adevărul despre Trupul lui Hristos. Citeşte cu multă atenţie 1 Corinteni 12-14. Acolo vei vedea că „trupul nu este un singur mădular, ci multe“ şi „unuia i se dă, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune; şi altuia, cuvânt de cunoştinţă“, apoi: „ochiul nu poate spune mâinii: «Nu am nevoie de tine»; sau, din nou, capul, picioarelor: «Nu am nevoie de voi»“ (1 Corinteni 12.8-21). Astfel, apostolul spune: „când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într-o limbă, are o descoperire, are o interpretare“ (1 Corinteni 14.26-33). Aici este recunoaşterea faptului că fiecare dar vine de la Capul Bisericii şi că trebuie să se permită folosirea acelui dar de către Duhul, în Adunare. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci strângerea laolaltă nu este potrivită cu voia lui Dumnezeu.

Greşeala de a nu permite exercitarea darurilor, cu excepţia slujirii pe care o face „predicatorul“, a ţinut oamenii într-o stare de ignoranţă faţă de adevăr, prin incapacitatea predicatorului ales, atunci când există în adunare unii cu mai multă cunoştinţă şi cu o măsură mai mare de dar. Ce trist să vezi un astfel de predicator repetând, în fiecare zi a Domnului, cele mai simple elemente doctrinare, şi acestea distorsionate prin felul în care sunt prezentate! Mai mult, este aproape imposibil să-l retragi din slujba la care a fost desemnat. Tu însuţi ai cunoscut astfel de cazuri, aşa că nu mai insist asupra acestui subiect. Te voi întreba doar dacă acest rău n-ar trebui să te convingă de faptul că o asemenea rânduială nu poate fi potrivită cu gândul lui Dumnezeu.

4. Exercitarea disciplinei scripturistice

Trebuie, de asemenea, să existe o exercitare evlavioasă a disciplinei, potrivit Cuvântului. Satan amăgeşte frecvent suflete în timpurile de acum prin prezentarea unei falsificări a adevărului. Din acest motiv este necesar să fim veghetori. Este posibil să găseşti într-o strângere cele trei semne prezentate mai sus şi totuşi să lipsească acest al patrulea punct. Caută-l deci şi pe acesta, dacă vrei să găseşti adevărata strângere laolaltă.

Disciplina trebuie exercitată în două direcţii: asupra imoralităţilor, specificate în 1 Corinteni 5, şi asupra celor care au o doctrină falsă (Galateni 3 şi 6; 2 Ioan 9-11; Apocalipsa 2 şi 3). Mulţi sunt de acord (deşi s-ar putea să nege acest lucru în practică) că cei care au o umblare rea trebuie puşi deoparte de la Masa Domnului, dar există multă opoziţie în ceea ce priveşte aplicarea disciplinei pentru învăţătură greşită. Se vorbeşte mult despre „libertatea cugetului“, dar eu neg faptul că am avea vreo libertate a cugetului împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, în faţa căruia trebuie să ne plecăm necondiţionat. „Să meargă la lege şi la mărturie! Dacă nu vorbesc după Cuvântul acesta, nu va fi niciun revărsat de ziuă pentru ei“ (Isaia 8.20). Scuza este plauzibilă, dar în conţinutul ei se poate identifica imediat uneltirea lui Satan. Pentru că, dacă el ar reuşi să submineze temeliile adevărului, este ca şi cum ar cuceri printr-o împotrivire făţişă.

Un om care se declară credincios şi care neagă valoarea sângelui lui Hristos este cu siguranţă la fel de pierdut ca un necredincios declarat. Amintindu-ţi acestea, vei fi ajutat să înţelegi dificultatea pe care a întâmpinat-o exercitarea disciplinei pentru doctrină. În unele cazuri se ajunge chiar la aceasta: primirea duşmanilor lui Hristos în aşa-zisa părtăşie. Nu poţi găsi adunarea lui Dumnezeu acolo unde nu există disciplina pentru doctrină, pentru că sfinţenia va caracteriza întotdeauna casa lui Dumnezeu.

5. Supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu

În adunarea lui Dumnezeu totul va fi rânduit în supunere faţă de Cuvânt. Scripturile trebuie să ocupe locul suprem, pentru că ele sunt expresia voii lui Dumnezeu. Aşadar, nimic din ceea ce se opune sau nu are aprobarea Cuvântului Său nu poate fi tolerat.

Nu suntem lăsaţi în voia raţionamentului şi a practicilor noastre, ci, în epistole, au fost lăsate resurse pentru cele mai mici detalii din adunare. De aceea, a acţiona fără autoritatea Cuvântului nu este o neascultare mai mică decât a acţiona contrar acestuia. Este peste măsură de important să porţi acest lucru în minte, pentru că, dacă vei cerceta lucrurile mai îndeaproape, vei găsi că nu este nicio denominaţiune unde creştinii nu şi-au rânduit singuri anumite lucruri, aşa cum ei înşişi au considerat cel mai bine.

Pentru a ilustra ceea ce vreau să spun, aş menţiona o discuţie pe care am avut-o anul trecut cu un vechi coleg de studii. Am spus: «Aveţi autoritatea Scripturii pentru toată această varietate de rânduieli bisericeşti?» «Nu», mi-a răspuns sincer, «nu avem, dar» a adăugat el, «susţin faptul că avem libertatea să alegem planurile şi metodele pe care experienţa noastră ni le arată ca fiind cele mai bune». Şi, fără vreo acoperire, aceasta este poziţia general adoptată.

Eu susţin că toate lucrurile rânduite în adunare, fiecare acţiune şi procedeu, toate activităţile sfinţilor – rugăciune, laudă şi lucrarea Cuvântului – trebuie să fie conduse şi să aibă aprobarea directă a Scripturii. Capul conduce totul şi acest Cap este Hristos; El a consemnat voia Sa pentru noi în Cuvântul scris. Prin urmare, El ne-a aşezat într-o poziţie în care nu putem inventa şi potrivi, ci trebuie doar să ascultăm.

Oriunde vei găsi toate aceste semne pe care le-am menţionat deja, vei găsi locul unde Dumnezeu i-ar dori strânşi pe sfinţii Săi, pentru că acestea sunt semnele propriei Sale adunări. Este adevărat că ai putea găsi multă slăbiciune şi lipsuri în sfinţii adunaţi astfel2, dar aceste două lucruri au caracterizat întotdeauna Biserica de la moartea lui Ştefan şi o vor caracteriza până când Domnul va veni.

Atenţionări

Aş adăuga o atenţionare. Uneori se spune că sfinţii dintr-un loc sunt atât de preocupaţi şi de activi încât a mă uni cu ei ar fi cu siguranţă potrivit gândului lui Dumnezeu; sau că sunt atât de multe suflete convertite prin predica domnului X, încât nu poate fi voia lui Dumnezeu ca eu să fiu separat de un slujitor al Domnului atât de onorat.

Trebuie făcute două menţiuni asupra acestui lucru. În primul rând, a argumenta astfel înseamnă a înlocui gândurile lui Dumnezeu cu gândurile noastre, a urma raţionamentele noastre în locul Cuvântului scris. În al doilea rând, abia dacă există vreo formă de creştinism, oricât de coruptă, care să nu folosească acest argument. Dacă văd clerici ritualişti, care sunt serioşi şi devotaţi (şi mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că există astfel de oameni), ar trebui oare să ajung la concluzia că Dumnezeu vrea să mă asociez cu ei? Sau, atunci când Dumnezeu în suveranitatea harului şi îndurării Sale – în compasiune atentă faţă de suflete – foloseşte cu putere Cuvântul Său pentru convertirea păcătoşilor, fie în catolicism, în Biserica Anglicană sau în alte denominaţiuni, ar trebui oare să deduc că aceste sisteme sunt după inima Sa? Nimic n-ar putea fi mai înşelător şi totuşi aceste raţionamente iluzorii şi amăgitoare ademenesc sufletele la fiecare pas.

Există cumva pericolul ca şi tu, dragul meu frate, să fii înşelat astfel? Nu! Sunt convins că Domnul a început deja să-ţi arate adevărul; şi, pentru că El a început lucrarea, o va duce cu siguranţă la desăvârşire. Dar te îndemn mai departe, amintindu-ţi şi de responsabilitatea pe care o ai, şi sunt sigur că, odată ce te vei găsi în singurul loc de pe pământ în care Dumnezeu ar dori ca sfinţii Săi să fie, nu numai că bucuria şi recunoştinţa ta se vor revărsa înaintea lui Dumnezeu, dar te vei minuna că timp de atâţia ani ochii tăi au rămas închişi faţă de un adevăr atât de clar arătat în Scriptură.

Fie ca numai Domnul să te conducă, pentru ca nicio subtilitate a vrăjmaşului, nicio capcană pe care el este atât de pregătit să o arunce înaintea inimilor încercate, să nu te deturneze! Dacă rugăciunea ta este „fă calea Ta clară înaintea feţei mele“, vei descoperi repede că „lumina răsare în întuneric pentru cei drepţi“ (Psalmul 112.4).

Al tău, cu afecţiune în Hristos,

E. D.

    • 1.La această listă se mai pot adăuga şi alte nume de secte şi asociaţii, în funcţie de situaţia locală sau regională în care cititorul se poate regăsi.

 

  • 2.Cât de mult ne smereşte astăzi faptul că situaţia mărturiei creştine este mult mai rea decât în secolul trecut. Şi, mai cu seamă, cât de trist este să îi vedem pe urmaşii celor care au mărturisit şi au practicat aceste principii scripturistice apărate de fratele Dennet în aceste scrisori, divizaţi în urma unor acţiuni carnale. Unele grupări ale „fraţilor“ au urmat învăţători falşi şi s-au transformat în culte. Totuşi, falimentul mişcării fraţilor nu anulează principiile divine pe care s-au strâns fraţii de la început şi la care au revenit. Aceleaşi adevăruri sunt valabile şi astăzi când suntem aproape de venirea Domnului. [n.ed.]

Până când va veni El

Blackheath, august 1876

Dragul meu frate,

În aceste câteva rânduri aş vrea, dacă este posibil, să te las în prezenţa Lui, Singurul care poate face din adevăr o putere vie în sufletul tău. Pericolul de a lăsa adevărul să treacă pe lângă noi, de a ne mulţumi cu gândul că şi alţii o duc bine, este atât de mare. Aşadar, suntem înclinaţi să spunem: «De ce să ne agităm cu atâtea exerciţii de inimă?». Voi aduce înaintea ta numai două lucruri ca răspuns la această întrebare.

1. Venirea Domnului

Primul este venirea Domnului. Trăieşti tu, frate drag, în aşteptarea zilnică a reîntoarcerii lui Hristos? Ce ne-a spus El în ultima adresare către Biserica Lui? „Cel care mărturiseşte acestea spune «Da, Eu vin curând»“ (Apocalipsa 22.20). El face anunţul acesta de trei ori în acest capitol (versetele 7,12,20). Ce perspectivă binecuvântată ne este astfel dezvăluită! Cine a coborât în moarte pentru răscumpărarea noastră şi a avut de-a face cu întreaga mânie a lui Dumnezeu care ni se potrivea nouă, ca păcătoşi? Dragostea Lui a fost atât de cuprinzătoare şi de intensă, încât apele cele multe (acele valuri şi talazuri ale mâniei care au trecut peste sufletul Său) n-au putut s-o înece şi şuvoaiele n-au putut s-o stingă. Ne va fi curând îngăduit să-L privim pe acelaşi Om, chiar dacă patimile Lui s-au sfârşit, iar El este glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Îl vom vedea aşa cum este, pentru că atunci vom fi ca El (1 Ioan 3.2). Ce perspectivă! Cum ne umple de bucurie nespusă anticiparea acestui eveniment, întorcându-ne privirile de la orice altceva şi gândindu-ne la acel moment când El va veni să ne primească la El, pentru ca, acolo unde este El, să fim şi noi (Ioan 14.1). Într-adevăr, anticipăm bine acel moment, pentru că el va fi împlinirea bucuriei Lui personale şi, în acelaşi timp, a binecuvântărilor noastre.

2. Trei dorinţe ale Domnului

Există ceva care izvorăşte din acestea şi ar fi al doilea lucru pe care doresc să-l aduc înaintea ta. În acest timp scurt, în acest interval de aşteptare până la venirea Lui, ce aşteaptă Domnul de la noi? Acest capitol (Apocalipsa 22) ne dă răspunsul. Am reuşit să arătăm anunţul întreit al venirii Sale grăbite, iar acum să privim la diferitele contexte în care sunt prezentate. Prima dată se spune: „Iată, Eu vin curând! Ferice de cine păzeşte cuvintele profeţiei cărţii acesteia“ (versetul 7). Aşadar, El ne învaţă că ceea ce preţuieşte El în ai Săi, care aşteaptă venirea Lui, este ascultarea; şi, aşa cum ştim din Ioan 14, această ascultare este dovada dragostei pe care I-o purtăm.

Cine va căuta atunci, în faţa unui asemenea cuvânt, să se sustragă de la ascultare? Nu va spune, mai degrabă, orice credincios adevărat: «Ce privilegiu a pus Domnul asupra mea, îngăduindu-mi să-mi arăt dragostea pentru El, Cel pe care omul L-a respins, şi să fac aceasta prin păzirea cuvântului Său!»? Cu câtă încântare priveşte El la cei care, în mijlocul încercărilor sau chiar al primejdiilor, fac din această ascultare singurul obiectiv al vieţii lor!

Apoi El vorbeşte din nou şi spune: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui“ (versetul 12). Aici suntem învăţaţi că El caută credincioşia în slujitorii Săi; şi, mai mult, că El îi va recompensa potrivit cu aceasta (a se compara cu Luca 19.12-26). Din nou, şi pentru ultima dată, El spune: „Cel care mărturiseşte acestea spune: «Da, Eu vin curând»“. Răspunsul lui Ioan este: „Amin! Vino, Doamne Isuse!“ – un răspuns care ar trebui să curgă instantaneu din inima fiecărui sfânt. Astfel suntem învăţaţi că, în acest timp scurt de aşteptare, afecţiunea noastră este foarte preţioasă pentru El.

Aşadar, acestea sunt cele trei lucruri pe care El le aşteaptă de la noi acum: ascultarecredincioşie şi afecţiune. În lumina acestui adevăr, a perspectivei venirii Domnului şi a ceea ce El preţuieşte în sfinţii Săi în timpul în care ei aşteaptă revenirea Lui, îţi cer, dragul meu frate, să ai în vedere şi să te hotărăşti asupra lucrurilor pe care am avut privilegiul de a ţi le aduce înainte în aceste scrisori.

Încredinţându-te încă o dată îndrumării şi binecuvântării Domnului,

Al tău, cu afecţiune în Hristos,

E. D.

 

Ce este moartea?

Simplul gând cu privire la moarte nelinişteşte şi impune frică. Prezenţa acestui gând, contactul cu el în spitale sau pe patul de suferinţă stârneşte groaza. Dacă vedem sânge sau un mort, apare imediat teama. Într-adevăr, pentru om, moartea este „împăratul spaimelor“ (Iov 18.14) şi, acolo unde apare, lasă urme tragice. Moartea schimbă bucuria în durere, fericirea în lacrimi. Dar, deşi omul ştie ce este după moarte, caută să se eschiveze, ca şi cum n-ar şti nimic despre ea. Din partea lui Dumnezeu a fost dat răspunsul cu privire la moarte şi nimeni nu-l poate ocoli.

Ce este moartea? Moartea nu este numai sfârşitul traiului pe pământ. Nu este numai încheierea tuturor lucrurilor şi nici pierderea omului în nimic. Moartea nu este nici un început al unei vieţi noi, necunoscute. Dacă moartea ar fi doar sfârşitul vieţii acesteia biologice, atât de scurte, de pe pământ, atunci de ce frica de ea? Nu! Moartea este mai mult decât sfârşitul unei vieţi scurte şi pline de trudă. Înainte de a răspunde la întrebarea „ce este moartea?“, în toate formele ei pline de spaimă, omul trebuie să-şi recunoască starea faţă de Dumnezeu.

De fapt, în ochii lui Dumnezeu, omul firesc este mort încă de la naşterea sa. Deşi are o existenţă veşnică, un suflet nemuritor, pentru Dumnezeu şi adevărurile divine este mort. Aceasta înseamnă că nu are nici o legătură cu Dumnezeu, că este desprins, despărţit de Creatorul său.

Un om mort nu poate vedea, nu poate vorbi, nu are simţuri pentru lucrurile care îl înconjoară. Tot astfel, omul firesc este mort faţă de dragostea şi lucrarea lui Dumnezeu, nu poate înţelege Cuvântul Său. Fiecare poate să experimenteze acest lucru foarte uşor. Când citeşti, cânţi sau te rogi, omul natural nu înţelege nimic, pentru că el nu are simţuri, este orb, este surd pentru lucrurile spirituale.

Cum a ajuns omul într-o astfel de stare dezastruoasă, el, coroana creaţiei lui Dumnezeu? Înainte de căderea în păcat, primul om nu cunoscuse moartea spirituală. Trăia într-o stare de nevinovăţie şi în comuniune cu Dumnezeu şi de aceea nu cunoştea nici moartea spirituală, nici moartea fizică. Dar Dumnezeu a zis omului: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“ (Geneza 2.17). Omul a sfidat porunca lui Dumnezeu, a luat din fructul oprit şi urmarea a fost moartea, despărţirea de Dumnezeu. De atunci, moartea a pătruns în toată omenirea şi va lovi până la sfârşit viaţa omului pe pământ.

Decizia lui Dumnezeu pentru omenire este descrisă în Romani 6.23: „Plata păcatului este moartea“. Prin neascultarea primului om, toată omenirea a căzut în păcat, atât din punct de vedere spiritual, cât şi fizic. Fiecare om ştie că va muri într-o zi, dar caută mereu să fugă de această realitate şi nu se interesează de ce va fi după moartea fizică. Nu vrea să asculte ce a spus Dumnezeu: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9.27).

Omul natural doreşte să se termine totul odată cu moartea. De ce aceasta? De frica judecăţii viitoare. În conştiinţa sa însă ştie cu precizie că nu va scăpa. Când omul moare, i se desface doar legătura dintre trup, suflet şi duh, în timp ce el continuă să existe. Şi în curând va sta în faţa lui Dumnezeu. În timpul vieţii nu a întrebat de Dumnezeu, pentru că era mort spiritual. Acum va fi judecat după faptele sale. Şi va afla cât de înşelătoare a fost acea falsă temelie a necredinţei prin care susţinea că, odată cu moartea, se sfârşeşte totul.

Ce ar putea face acum mai mult un om mort spiritual? Nimic altceva decât să se prezinte cu păcatele sale în faţa Dumnezeului sfânt. Dar omul îşi închide ochii în faţa realităţii în care se află, în loc să-şi schimbe viaţa. Ar vrea mai bine să fie o maimuţă înţeleaptă, decât să se recunoască păcătos pierdut. Ce lucru îngrozitor!

Nu poate oare omul să facă ceva pentru a scăpa de această judecată? Nu! Toată oboseala lui este zadarnică. Nu există nici o cale de autoîmbunătăţire care să-l îndrepte spre Dumnezeu. În dreptatea şi sfinţenia Sa, Dumnezeu trebuie să-i pedepsească pe astfel de oameni, pentru că în prezenţa Sa nu este loc pentru păcătoşi. Nu avem de-a face cu un Dumnezeu care nu ştie ce este dragostea, ci cu un Dumnezeu al dragostei care nu vrea moartea păcătosului, ci care doreşte ca el să se pocăiască şi să trăiască veşnic.

Cum poate un om mort spiritual să primească viaţa veşnică, viaţa din Dumnezeu? Calea pe care păcătosul se poate apropia de Dumnezeu a fost instituită de El Însuşi. Există Cineva care a suferit moartea în locul omului păcătos şi care a îndeplinit cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu. El a învins moartea şi pe cel care avea puterea morţii (Evrei 2.14-15). Dumnezeu a plătit un mare preţ pentru omul păcătos, dându-L pe Fiul Său preaiubit să moară pe crucea de pe Golgota. Învierea lui Isus Hristos este victoria asupra morţii.

Prin această biruinţă s-a deschis drumul fiecărui om mort spiritual spre viaţă, spre Dumnezeu. Domnul spune în Ioan 5.24: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“.

Credinţa ne călăuzeşte de la moarte spre viaţă, din întuneric la lumină, de la frică la pace, de la spaimă la bucurie. Credinciosul primeşte atunci Duhul Sfânt, care este puterea vieţii noi. Dintr-un mort spiritual, fără Dumnezeu şi fără speranţă, a făcut un copil al lui Dumnezeu care are acum o speranţă vie, şi în viitor, glorie.

În această perioadă de două mii de ani de la săvârşirea lucrării de pe Golgota până în zilele noastre, mulţi oameni au acceptat să fie aduşi de la moarte la viaţă. Mulţi dintre ei au trecut prin moartea trupească şi poate mulţi vor mai trece prin valea morţii, dar pot fi fericiţi că fac parte din prima înviere. Pentru toţi morţii, fără deosebire, va exista o înviere, dar numai cei care au parte de prima înviere sunt fericiţi.

În 1 Tesaloniceni 4.16 citim: „Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos“. Aceştia sunt acei credincioşi care au adormit în Domnul, în baza jertfei Domnului Isus. Moartea nu va putea să-i ţină în mormânt, pentru că ei aparţin Împăratului vieţii. Domnul Isus a biruit şi moartea şi pe împăratul ei, la Golgota. Acolo Domnul a triumfat asupra Diavolului.

Învierea credincioşilor va fi o bucurie negrăită, deoarece ei Îl vor vedea pe Fiul lui Dumnezeu în glorie: vor fi cu Mântuitorul lor.

Ce se va întâmpla cu ceilalţi morţi, care au murit fără Domnul Hristos?

Şi ei vor învia când va sosi momentul învierii morţilor. Nimeni nu va lipsi de la acest eveniment. Bogaţi şi săraci, puternici şi slabi, mari şi mici, păstraţi în memorie sau şterşi de acolo, înmormântaţi sau incineraţi, toţi trebuie să învie şi să audă glasul Celui care cheamă la judecată pe toţi oamenii.

Atunci fiecare trebuie să se înfăţişeze în faţa scaunului de judecată al Domnului Isus Hristos, ca să fie condamnat. În Apocalipsa 20.11 citim: „Şi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel care şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“.

Înaintea lui Dumnezeu, toţi oamenii trăiesc pentru a fi judecaţi. La Dumnezeu nu se uită nimic, nici un gând, nici un cuvânt, nici o faptă. Viaţa trecută va fi reluată ca un film şi totul va fi descoperit. La mii de întrebări nu se va putea da nici un răspuns. Omul nu va putea prezenta nici o îndreptăţire, pentru că, pentru el, lipseşte Mijlocitorul de la Golgota. Nici un har nu se va mai găsi, pentru că timpul harului atunci se va fi terminat. Nici un om cu fapte bune, nici o revizuire a faptelor nu va mai avea loc, pentru că este ultima şi cea mai înaltă instanţă. Va fi o linişte ca de mormânt când va fi pronunţat numele fiecărui om şi nu va fi găsit scris în cartea vieţii.

Aceasta înseamnă moartea în iazul de foc, care este moartea a doua. Este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Este moartea care nu desfiinţează existenţa. Este o spaimă fără sfârşit, în locul unde focul nu se stinge. Acolo, chinurile cugetului nu se vor sfârşi, inima nu-şi va găsi odihna.

Câtă diferenţă între aceşti oameni şi cei despre care Dumnezeu spune în Cuvântul Său: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor, a doua moarte nu are nici o putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apocalipsa 20.6). Ei vor fi înviaţi cu Hristos în învierea Sa şi de aceea moartea a doua nu are nici un drept asupra lor!

Pentru cei credincioşi, moartea trupească înseamnă, de fapt, scăparea de toate necazurile pământeşti şi intrarea în Paradis. Atunci ei vor avea prilejul să fie cu Acela pe care L-au primit în viaţa lor aici, pe pământ, Domnul fiind pentru ei „începutul şi sfârşitul credinţei lor“. Pentru ei, moartea este pasul de intrare pe drumul îngust şi sfârşitul pribegiei prin lume. Isus Domnul este Învingătorul morţii şi centrul bucuriei şi al fericirii, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru ca cei credincioşi să trăiască prin învierea Sa.

Acum mai este timp pentru oricine ca, prin credinţa în Numele Fiului lui Dumnezeu, să scape de moartea a doua. Dumnezeu nu i-a creat pe oameni pentru a-i condamna la moarte, ci pentru a trăi veşnic. A făcut tot ce era necesar ca omul să fie mântuit; mai mult nu putea face.

Domnul Isus încă întinde mâinile pline de har către om şi el trebuie să facă acelaşi lucru faţă de Mântuitorul său. Fiecare om trebuie să primească acest dar de har din partea lui Dumnezeu.

Ferice de toţi cei care au parte de prima înviere şi care pot intona:

După ale morţii triste, negre văi,

Când voi intra pe slăvitele căi,

Singură vederea Domnului Isus

Mă va bucura nespus!

Când locul meu în cer îl voi primi

Şi când deplin fericit eu voi fi,

Mai mult atunci voi slăvi ne-ncetat

Numai pe Domnul, pe-al meu Împărat.

 

Ce este dragostea?

 

Într-o cântare se spune: „Dacă n-ar fi dragostea…“ Este vorba aici de dragostea naturală, omenească, firească, de dragostea care poate da vieţii o anumită direcţie, o anumită valoare.

Nu există cuvânt folosit mai mult în lume ca acesta. Despre dragoste se cântă mult, se scrie mult, se fac multe poezii. Este înălţată foarte mult şi totodată aruncată în cel mai adânc întuneric. Dragostea este foarte schimbătoare, foarte distrată; poate totul şi nu face nimic; fericeşte şi nefericeşte; ajută şi distruge.

Unde este oare adevărata dragoste? Unde este acea dragoste care nu oscilează în necazuri, ci înfruntă greutăţile vieţii zi de zi? Nu există oare în lumea aceasta nici un cântec care să conţină această dragoste în adevăratul ei înţeles?

Poeţi şi scriitori au scris despre dragoste în cărţile lor, dar toate au amprenta căutării după adevărata dragoste. Pe această cale nimeni nu a găsit-o.

Sau probabil o putem găsi în relaţiile dintre oameni? Dacă ar fi de găsit aici, nu am vedea atâtea familii nefericite şi atâţia copii părăsiţi. Desigur, există şi căsătorii fericite în această lume, dar adevărata dragoste are un înţeles cu mult mai înalt decât o bună înţelegere între cei doi parteneri. Chiar înaltă de-ar fi, dragostea firească nu este o ancoră sigură. Ca omul să poată iubi cu adevărat, are nevoie de mai mult, căci nimeni nu poate să trăiască în dragoste şi să continue în ea. Orice om, ca să fie în stare să iubească cu adevărat, trebuie să se întoarcă la izvorul dragostei, la dragostea cea adevărată.

Ce este adevărata dragoste? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dumnezeu este dragoste“ (1 Ioan 4.8). Dumnezeu nu numai că-l iubeşte pe om, ci şi în caracterul Său este iubire. Acest caracter a fost destăinuit pe Golgota în Fiul Său. Numai Isus putea să-l iubească pe omul care L-a batjocorit, care I-a produs atâtea greutăţi, atâta durere, iar în final I-a pregătit crucea.

În dragostea Sa, Domnul Isus a spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“. Omul a răspuns cu ură la dragostea Domnului; duşmănia şi dezonoarea au fost răspunsul la mângâiere şi har: „În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre“ (1 Ioan 4.10). În caracterul său natural, omul nu poate să iubească, deoarece este mereu deranjat de păcat; se iubeşte pe sine mai mult decât pe aproapele.

Pentru a iubi fără egoism, omul trebuie să devină părtaş naturii divine. Numai aşa primeşte puterea să iubească precum îl iubeşte pe el Domnul Isus. Chiar dacă această natură nu se poate desfăşura adesea, din cauza unor lipsuri omeneşti, există totuşi puterea de a răsplăti răul cu binele şi ura cu dragostea.

Cum poate omul să devină părtaş acestei naturi şi să aibă o dragoste divină? Dumnezeu spune: „Trebuie să te naşti din nou. Aşa cum eşti, nu poţi iubi“. Naşterea din nou se face prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în inimă şi în cuget. Dragostea lui Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Cine crede în Fiul devine părtaş naturii dumnezeieşti şi astfel ajunge în stare să iubească. Un astfel de om este născut din nou, devenind o nouă creaţie. Tot ce a fost vechi a dispărut. Totul este nou. Inima este nouă. „Şi speranţa nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat“ (Romani 5.5). Duhul lui Dumnezeu încredinţează duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu şi, fiind copii ai Săi, avem natura Sa şi comuniune cu El.

Un astfel de om nou găseşte drumul la izvorul dragostei şi devine un mădular al trupului lui Hristos. De la Domnul Isus vine puterea de a iubi, lucru de care omul firesc nu este capabil. Duhul Sfânt este generator de putere divină pentru credincios, ca apoi acesta să o transmită mai departe.

Dragostea este şi piatra de încercare care testează dacă cineva este părtaş naturii divine, dacă este sau nu născut din nou. Această dragoste este diferită de cea a părinţilor faţă de copii şi de a copiilor faţă de părinţi. Acţiunile de dragoste filantropică, manifestate ca religiozitate, sau dragostea în semn de simpatie faţă de aproapele nu sunt dovadă că cineva a primit natura dumnezeiască prin naşterea din nou şi că are în inimă dragostea lui Dumnezeu. Cine este născut din Dumnezeu Îl iubeşte pe Acela care l-a născut şi-i iubeşte pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu.

Cine este născut din Dumnezeu împlineşte voia Sa din dragoste faţă de El. Iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul Isus şi dorinţa de împlinire a voii Sale sunt condiţiile adevăratei iubiri faţă de oameni. Domnul Isus, care în dragostea Sa a plătit un preţ aşa de scump, aşteaptă ca şi noi să avem dragoste. El doreşte ca noi să mergem pe calea credinţei prin această lume în deplină credincioşie, după gândurile pe care le-a arătat în Cuvântul Său. Chiar dacă drumul nostru trece prin încercări şi necazuri – pentru a ne fi verificată dragostea – datoria noastră este să-L urmăm pe Domnul Isus.

Domnul doreşte să fie adorat şi glorificat. El trebuie să ocupe primul loc în inima noastră. Pentru aceasta este necesar ca toate gândurile şi acţiunile noastre să fie zidite pe Domnul Isus.

Dacă în inimă există dragostea divină, atunci şi dragostea firească are o temelie. Căsătoriile întemeiate pe această dragoste au temelie statornică. Comuniunea în familie este zidită prin dragostea divină. Ea întăreşte posibilitatea să-l iubeşti chiar şi pe cel care nu-ţi este simpatic, care are slăbiciuni, care are o structură diferită, un alt caracter, poate chiar îţi este duşman.

Dragostea divină aflată în inimă dă putere pentru acţiuni extraordinare faţă de aproapele. O credincioasă care spăla hainele unor bolnavi de lepră, întrebată de un vizitator nedumerit cum putea face aşa ceva, a răspuns: „Prin dragostea lui Dumnezeu care-mi dă putere“. Adevărata dragoste îşi are obârşia în Dumnezeu şi numai cine este născut din Dumnezeu poate să iubească cu adevărat.

Cei care prin credinţă au primit comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul Său nu pot să-şi piardă mântuirea. Dar comuniunea poate fi întreruptă. Din partea lui Dumnezeu nu se poate produce această întrerupere, căci dragostea Sa este de neschimbat. Dar credinciosul, aflat într-o lume de primejdii, dacă-şi leagă inima de lucrurile de aici, îşi poate întuneca sau întrerupe comuniunea: „dacă iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el“ (1 Ioan 2.15). „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni“ (Matei 6.24). O inimă împărţită nu poate iubi cu adevărat.

Cât de greu apasă nesinceritatea în viaţa oamenilor! Însă cu cât mai greu Îl apasă pe Dumnezeu nesinceritatea oamenilor! Un gând păcătos poate rupe panglica subţire a comuniunii cu Dumnezeu. A nu fi credincios Domnului, a nu iubi Cuvântul Său, a nu-l susţine – sunt lucruri pe care Dumnezeu le consideră o urâciune. A pune la îndoială Cuvântul Sfânt şi a te uni cu legea echivalează cu desfrânarea. Umblarea pe căi personale şi indiferenţa sunt temeiuri clare că nu există dragoste divină într-o inimă. Mare este numărul idolilor în această lume şi cât de uşor şi de frumos sunt ei preamăriţi! Dar Domnul Isus nu vrea să-Şi împartă dragostea cu nimeni. Dragostea care şovăie produce lacrimi. Domnul Isus este gata să refacă sufletul nostru răvăşit de neascultare şi să intre în comuniune cu noi: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1 Ioan 1.9).

Pe căile personale, unde iubim mai mult lucrurile acestei lumi, gustăm multe dureri în dragoste. Însă dragostea lui Dumnezeu este neschimbabilă: ea alină şi vindecă. Dragostea distrusă duce la singurătate, iar inima rămâne nefericită şi goală. Domnul ne călăuzeşte în apropierea Sa, acolo unde este siguranţă şi comuniune cu El. Dragostea distrusă aduce spaimă şi nelinişte, căci căile necunoscute duc la neştiinţă. Numai Domnul Isus cunoaşte drumul cel bun. El ne călăuzeşte în timpul pribegiei prin lumea aceasta spre gloria Numelui Său, prin puterea dragostei Sale.

În curând va veni clipa când iubirea nu va mai fi clătinată. Atunci Mirele va sărbători Nunta cu Mireasa Sa, bucurându-Se de frumuseţea ei. Va fi o sărbătoare a dragostei. Chiar şi îngerii vor fi uimiţi de dragostea Domnului. La această Nuntă vor veni numai oaspeţi invitaţi. Cei care s-au iubit pe ei înşişi nu vor avea un loc la această sărbătoare. Dragostea omenească, oricât ar fi de puternică, este temporară şi pieritoare şi nu poate ocupa loc alături de dragostea divină.

Dumnezeu doreşte să dea fiecărui om din dragostea Lui – dragoste care nu se răceşte, care nu este pentru o vreme, care nu se sfârşeşte, care nu are limită. Primeşte-o şi vei putea apoi spune:

O, ce dragoste incomparabilă!

Nici un simţ nu poate vreodat’ să perceapă,

Cât Tu, o, Doamne, ne doreşti.

Chiar îngerii rămân uimiţi

Şi, în plină adorare, vor vedea

Cum Tu, o, Doamne, pe ai Tăi îi iubeşti.

 

Ce este pacea?

«Pace» este un cuvânt cu un conţinut adânc. Este fundamentul vieţii fiecărui om în parte, al legăturilor unul cu altul şi al întregii omeniri. Ea împlineşte aşteptările şi speranţa şi eliberează de amăgiri şi de capcane. După pace tânjeşte orice inimă din această lume neliniştită.

Unii caută pacea în visare sau în liniştea naturii; alţii, în preocuparea cu literatura bună; alţii, în religie; alţii speră să o găsească prin schimbarea activităţii.

Şi totuşi, vremea în care trăim se caracterizează în mod deosebit prin lipsă de pace, prin războaie, prin discordii, prin certuri. Nu s-a vorbit niciodată aşa mult despre pace ca astăzi şi totuşi ea este mai departe ca oricând. Frica şi spaima au cuprins lumea şi fiecare se întreabă îngrijorat cum se vor termina toate. În faţa problemelor omenirii, cei mari stau neputincioşi. Fiecare doreşte pacea şi, prin echilibrul fricii, se speră să se păstreze pacea exterioară. Dar pacea exterioară seamănă cu o casă zidită din cărţi, care stă să se răstoarne în orice moment.

Un studiu raportează că, din ultimii trei mii de ani ai omenirii, numai două sute cincizeci au cunoscut pacea exterioară, deşi în toţi aceşti trei mii de ani s-au semnat peste opt mii de înţelegeri de pace (care, în medie, nu au durat mai mult de doi ani fiecare). Războaie au fost necontenit; după bomba atomică a urmat cea cu hidrogen, apoi cea cu cobalt, din care zece bucăţi ar fi suficiente pentru a nimici viaţa întregii omeniri.

Cu toată cultura sa, omul trăieşte într-o spaimă continuă. Adevărata pace nu se consolidează prin înţelegeri. Pentru a avea pace nu trebuie să faci binele sau să nu doreşti răul celuilalt. Nici dragostea omenească nu este o garanţie pentru a trăi în pace, lucru arătat de atâtea divorţuri şi căsătorii distruse.

Ce este adevărata pace într-o lume atât de neliniştită şi de plină de frică? Nu răsună oare cu aceeaşi intensitate şi astăzi cuvintele rostite de Dumnezeu în urmă cu două mii de ani:

„Glorie lui Dumnezeu în cele înalte şi pe pământ pace, în oameni bună plăcere!“ (Luca 2.14)?

Unde se află pacea pe pământ?

Viitorul prezice încă mai multe războaie. Şi atunci, unde este pacea?

Pacea pe care a promis-o Dumnezeu este mult mai înaltă decât armonia dintre om şi om sau dintre popor şi popor. Când le vestea oamenilor pacea, Dumnezeu crea însăşi temelia păcii, şi anume: „pacea cu Dumnezeu“. Pentru ca oamenii să fie în armonie între ei, trebuie să aibă această pace de la temelie. Cine nu o are, nu poate fi în pace nici cu el, nici cu aproapele. Cât de repede s-ar stinge orice neînţelegere sau război, dacă cei cu răspundere din ambele tabere ar avea pacea cu Dumnezeu!

Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor, este autorul discordiei din această lume. El are tot interesul ca oamenii să nu trăiască în pace, de aceea îi rătăceşte şi-i orbeşte, ca să se duşmănească prin ură şi războaie. Numai aşa poate să-i ţină pe oameni sub influenţa sa; în ce-i priveşte pe cei care au primit pacea cuDumnezeu, pe aceştia i-a pierdut de sub autoritatea sa. Cât timp distrugătorul păcii îşi desfăşoară lucrarea în libertate, pe pământ nu poate exista pace: „Pentru cei răi nu este pace, zice Dumnezeul meu“ (Isaia 57.21). Omul se află în război cu Dumnezeu şi, din cauza aceasta, trăieşte într-o teamă continuă, dincolo de toată dezvoltarea tehnicii sale. Se vorbeşte despre pace şi se depun eforturi pentru obţinerea ei, dar, atât timp cât omul nu are pacea lăuntrică, nici pacea exterioară nu va fi cunoscută pe pământ.

La Golgota, Domnul Isus l-a învins pe duşmanul păcii. Astăzi Satan încă este liber, dar zilele pe care le mai are îi sunt numărate şi, din acest motiv, mânia sa e foarte mare. El este judecat şi de aceea răcneşte cu ură, căutând, pe cât posibil, să-şi asocieze cât mai mulţi oameni sub sentinţa care îi este deja rostită. Dacă aruncăm o privire în istoria omenirii, observăm cât de mult a reuşit aceasta…

La cruce, pe când mânia pentru păcatul omenirii se vărsa peste Fiul Său, Dumnezeu croia un drum: făcea pace prin sângele Domnului Isus. „Prin El… să împace toate lucrurile cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1.20).

Dându-Şi viaţa de bunăvoie, Domnul Isus a devenit Mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu. El a intrat în spărtura dintre Creator şi creatură, astfel că oricine vine la El cu credinţă şi îşi recunoaşte starea primeşte pacea conştiinţei, adică pacea cuDumnezeu. Cât timp lipseşte pacea cu Dumnezeu, nu va exista nici pace pe pământ. Oamenii care se află în stare conflictuală cu Dumnezeu pot primi pacea câştigată la Golgota numai dacă se recunosc păcătoşi pierduţi.

O conştiinţă apăsată zi cu zi este o povară grea, dar cu cât mai greu va fi atunci când un Dumnezeu sfânt şi drept va cere socoteală de trăirea fără El… Eliberarea de această povară înseamnă tocmai a avea pace aici, pe pământ. Acest dar este oferit numai la Golgota. Eliberaţi de sentinţa lui Dumnezeu, fără frică de moarte şi de veşnicie, cu o conştiinţă liniştită – iată ce conduce la bucuria, liniştea şi siguranţa omului.

Pentru cel răscumpărat, la pacea cu Dumnezeu (pacea conştiinţei), se adaugă şi „pacea lui Dumnezeu“ (pacea inimii). În vijeliile şi luptele vieţii, în orice împrejurare, zi de zi, dacă se află pe drumul în urma Domnului Isus, în inima lui va străluci mereu această pace a lui Dumnezeu care-l face liniştit şi fericit. Oameni de toate naţionalităţile, rasele şi limbile se odihnesc în această pace, fiind moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Încă trăim o perioadă când această pace adevărată este umbrită de împărăţia întunericului cu războaie, mânie şi distrugere. Dar Biruitorul asupra distrugătorului păcii, Domnul Isus Hristos, este Prinţul păcii şi curând Îşi va întemeia Împărăţia păciiîn această lume.

Pacea câştigată la Golgota este definitivă. Nu este trecătoare sau supusă slăbiciunii, ci este adânc înrădăcinată în lucrarea minunată Domnului Isus. Tatăl este deplin mulţumit de lucrarea Fiului, pentru veşnicie. Fiecare credincios în parte se poate bucura de ea: „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“ (Romani 5.1).

Câteodată credinciosul este nevoit să constate descurajări şi nelinişti în inima sa. Aceasta se întâmplă când lucrurile acestei lumi iau primul loc în inimă. Îngrijorările, greutăţile, boala, oboseala, neascultarea sunt ca pietrele care împiedică şi strică liniştea inimii. Necredincioşia, iubirea lucrurilor lumii, lipsa de evlavie clatină pacea inimii.

Satan se bucură când reuşeşte să-i facă pe credincioşi lipsiţi de pace. Dar va veni curând clipa când se vor putea bucura pe deplin de pace. Aceasta va fi când Domnul Isus va reveni pentru a-i duce pe ai Săi în locaşul cu pace veşnică, în Casa Tatălui. Atunci lupta cu duşmanul păcii va lua sfârşit. Toate obstacolele de pe calea credinciosului vor dispărea. O veşnică desfătare în adevărata pace va fi partea tuturor celor credincioşi. Nici o slăbiciune, nici o influenţă rea nu vor mai putea descuraja inima credinciosului când va trăi în desfătarea păcii.

Această pace întrece orice aşteptare; şi nu poate fi descrisă. Însuşi Prinţul păcii va fi în mijlocul alor Săi. Acolo nu vor mai fi certuri şi războaie. Nici moartea nu va mai exista. Speranţa acestei păci umple de bucurie pe fiecare credincios şi îi dă putere de a stărui în credinţă până va ajunge la ţintă.

Când va fi pe acest pământ adevărata pace?

Pe pământ va domni odată adevărata pace: „El va judeca între naţiuni şi va hotărî între multe popoare. Şi îşi vor bate săbiile în fiare de plug şi suliţele lor în cosoare; nici o naţiune nu va ridica sabia împotriva altei naţiuni, nici nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia 2.4). Însăşi creaţia va gusta pacea: „Şi lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied; şi viţelul şi puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş. Şi vaca va paşte cu ursoaica, puii lor se vor culca împreună şi leul va mânca paie ca boul; şi pruncul care suge se va juca la gura scorburii năpârcii şi copilul înţărcat îşi va întinde mâna în vizuina viperei. Nu vor face răni, nici nu vor nimici pe tot muntele Meu cel sfânt. Pentru că pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă marea. Şi va fi aşa: în ziua aceea, Rădăcina lui Isai va sta ca steag al popoarelor; naţiunile o vor căuta şi locul său de odihnă va fi glorios“ (Isaia 11.6-10).

Atunci oamenii vor trăi o mie de ani în pace pe acest pământ. După ce Satan va fi legat, pe pământ va domni Domnul păcii. Dar, înainte de aceasta, Domnul Isus îi va nimici pe toţi duşmanii Săi. Toţi cei care refuză astăzi oferta păcii nu vor intra în această Împărăţie (trebuie să citim Apocalipsa 19.11-21). Pe pământul curăţit de fărădelegi va domni pacea pe care oamenii o aşteaptă astăzi cu nerăbdare.

Pacea pe pământ nu este o promisiune goală, ci o realitate. Dar trebuie căutată acolo unde se poate găsi, la Domnul Isus Hristos. Pacea nu trebuie căutată acolo unde nu se găseşte. Dumnezeu vrea deja de acum să dăruiască oricărui om pacea lăuntrică, dacă primeşte harul Său. Cu toate că lumea este plină de războaie şi lipsită de pace, un suflet care are pacea cu Dumnezeu şi pacea lui Dumnezeu poate cânta:

Când pacea cu Dumnezeu mă cuprinde,

Chiar vijelii pe drum de se-aud,

Inima mea, prin credinţă, tot cântă:

Eu am pace în scump Domnul meu.

 

 

Ce este credinţa?

Omului îi plac mai mult lucrurile care se văd şi se aud, decât cele care nu se văd şi nu se aud. Dar trebuie să recunoaştem că, în jurul nostru, multe nu pot fi cuprinse cu ochii şi pătrunse cu auzul şi totuşi există. Dacă cineva spune: «Eu cred numai ceea ce văd», atunci această afirmaţie este nu numai fără valoare, ci şi lipsită de sens, pentru că nimeni, de pildă, nu poate nega existenţa puterilor supranaturale.

Iată două dintre cele mai importante întrebări: «ce anume crede omul?» şi «pe ce se bazează credinţa sa?»

Dacă înţelegem că sunt uşor de crezut lucrurile văzute, rămâne totuşi greu de priceput de ce sunt primite cu uşurinţă veştile care nu se pot verifica, vorbele goale. Omul este gata să accepte şi lucruri nesigure, numai să nu creadă Cuvântul care iese din gura Celui care este Adevărul Însuşi. A crede în Dumnezeu care Se descoperă zilnic omului pare o greutate; mai uşor îi este să creadă în existenţa puterilor invizibile ale demonilor care influenţează viaţa.

De ce? Pentru că omul firesc nu poate să creadă! Credinţa mântuitoare este un dar de la Dumnezeu. Citim în Romani 8.7: „Gândirea cărnii (firii păcătoase) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate“, iar în 1 Corinteni 2.14 citim: „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual“.

Acest adevăr iese mereu în evidenţă în împrejurări concrete. Când le vorbim celor din jurul nostru despre adevărurile divine, atât de preţioase inimilor noastre, ei ne răspund adeseori: «Este foarte frumos, dar eu nu pot să cred. Vă invidiez că puteţi să credeţi».

De ce nu pot oamenii să creadă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său? Pentru că înaintea credinţei se află smerirea. Cine este oare gata să se supună voii lui Dumnezeu şi astfel să se vadă ca păcătos vinovat şi pierdut care are nevoie de îndurare?

Ce este credinţa? Credinţa mântuitoare este darul lui Dumnezeu pentru toţi oamenii care sunt gata să se smerească. Credinţa nu este moştenire de la părinţi. Nu este nici rezultat al botezului, nici rod al apartenenţei la o religie. Credinţa nu poate fi cumpărată sau învăţată. Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu mintea. „Lumea, prin înţelepciune, nu L-a putut cunoaşte pe Dumnezeu“ (1 Corinteni 1.21).

Credinţa este un cadou al harului. Nu se dă pe baza faptelor, ca nimeni să nu se poată lăuda. Nimeni nu este prea rău sau prea bun, prea sărac sau prea bogat, prea tânăr sau prea bătrân pentru a nu putea primi acest dar atât de preţios. Omul trebuie numai să fie gata să-l primească. Cu toate că ştie cât de importantă este credinţa, omul nu doreşte acest dar; sau nu-i pasă de el, mergând fără griji mai departe; sau ar schimba credinţa cu una după voia şi închipuirea inimii sale stricate de păcat.

Credinţa biblică este centrată pe Persoana Domnului Isus. Iată trei paşi spre credinţă:

• Primul constă în smerire şi înlăturarea domniei Diavolului.

• Al doilea este predarea vieţii sub domnia Domnului Isus şi recunoaşterea Lui ca Domn: „Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, vei fi mântuit“ (Romani 10.9). „Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale“ (Matei 1.21). „În nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi“ (Fapte 4.12).

• Al treilea pas este să crezi că Domnul trăieşte şi că este înălţat de Dumnezeu pe cel mai înalt loc, la dreapta Sa. Domnul Isus este Dumnezeu revelat în trup care a venit pe acest pământ şi a murit la Golgota pentru a-i mântui pe oameni.

Credinţa biblică înseamnă a crede în El ca Domn; ea găseşte mântuirea numai în Isus Însuşi. Ea cuprinde realitatea că numai Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că El a fost mort, dar a înviat. Aşa a devenit Domnul Isus temelia fiecărui credincios şi nici o altă temelie nu mai poate fi pusă.

Oamenii trec cu mare uşurinţă pe lângă acest Nume. Ei se încred în oameni, în rânduieli proprii, în credinţe strămoşeşti: toate acestea nu mântuiesc. De ce îi este omului aşa de greu să creadă în acest Nume şi de ce încearcă să-l pună deoparte? Deoarece credinţa în Numele Domnului Isus cere recunoaşterea păcatelor, ascultare şi supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Când primul om a refuzat ascultarea faţă de Dumnezeu, a căzut el şi întreaga omenire sub puterea păcatului şi a morţii. Prin neascultarea primului om, păcatul a pătruns la toţi oamenii. Dar Dumnezeu îl iubeşte încă pe omul împotrivitor, cu toată conştiinţa lui împovărată de păcat. Dumnezeu L-a dat la Golgota pe Fiul Său pentru a-l salva pe om din starea sa.

Dacă omul ar sta liniştit şi s-ar întreba: «Ce gândeşte Dumnezeu despre mine, cum mă vede Dumnezeu şi unde îmi voi petrece veşnicia?», atunci ar trebui să strige îngrozit: «Vai de mine, sunt pierdut!»

Vestea Bună despre Jertfa de la cruce este pentru fiecare om, căci acolo s-a împlinit tot planul de mântuire. În locul omului este judecat Altul care a luat toată vinovăţia asupra Sa, din dragoste şi milă.

Celui care recunoaşte acest adevăr i se deschid ochii şi vede la cruce, prin credinţă, dragostea lui Dumnezeu şi devine astfel un închinător şi un adorator. Ceea ce până acum a fost acoperit şi de neînţeles va fi atunci recunoscut în siguranţă, iar credinţa va fi o adeverire a lucrurilor care nu se văd.

Atunci Cuvântul lui Dumnezeu devine activ şi Duhul lui Dumnezeu arată celui credincios marea bogăţie a harului şi promisiunile Sale. O astfel de credinţă nu se bazează pe promisiuni goale sau pe speranţe amăgitoare. Fundamentul ei este adevărul veşnic şi de neclintit al Cuvântului lui Dumnezeu: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5.24).

Cel credincios se poate bucura de viaţa cea nouă încă de aici, de pe pământ. Viitorul care altădată i se părea nesigur acum a devenit o speranţă vie. Singurătatea s-a preschimbat într-o minunată fericire. În mijlocul unei lumi de neînţelegeri şi de certuri, Dumnezeu dăruieşte, prin credinţă, pacea conştiinţei şi a inimii, scăparea de judecata viitoare şi viaţă veşnică.

Credinciosul trăieşte în această lume prin credinţă, nu prin vedere! Credinţa lui se bazează pe adevărul de neclintit al Cuvântului lui Dumnezeu. Multe promisiuni ale Cuvântului s-au împlinit şi împlinirea lor a fost văzută; altele urmează să se împlinească, pentru că nici un cuvânt din gura Domnului nu va cădea la pământ.

Credinciosul vede şi cunoaşte în această lume lucruri imposibil de perceput pentru ochiul necredinţei. Tot ce se vede în această lume va avea sfârşit, aşa cum atâtea au dispărut şi au fost uitate: „Cele văzute sunt trecătoare; dar cele nevăzute sunt eterne“ (2 Corinteni 4.18). Lucrurile pământeşti, ale vieţii zilnice, sunt trecătoare, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate. Speranţele credincioşilor se vor împlini. Umblarea prin credinţă este cea mai bună cale prin această lume rea: ea are o ţintă sigură şi Domnul Isus Însuşi merge înaintea noastră.

Drumul credinţei este şi o luptă continuă cu duşmanul credinţei. Satan nu vrea ca oamenii să vină la credinţa mântuitoare şi să scape de dominaţia păcatului. Mijloacele lui de acţiune sunt multiple. Unul dintre cele mai eficace este religia omenească.Chiar pe primul om l-a înşelat când i-a spus: „Vei fi ca Dumnezeu“. Aşa este până în ziua de astăzi. Fiecare om are dreptul să-şi aleagă religia care-i convine; de aceea există atât de multe religii în lume. În concepţia satanică, un singur lucru nu are voieomul să facă: să creadă în Numele Fiului lui Dumnezeu.

Superstiţiile, vrăjitoriile, ocultismul sunt alte mijloace de împotrivire folosite de Satan. În frica sa, omul crede orice, numai să se apere de puterile invizibile care umplu inima cu spaimă. Satan nu vrea ca omul să aibă respect faţă de Dumnezeu, căci acesta ar fi primul pas spre smerire, salvare şi credinţa biblică.

Ne-ar ocupa mult spaţiu să enumerăm toate obstacolele care vin pe calea credinţei. Frica de oameni, indiferenţa, propria dreptate şi bogăţia sunt doar câteva alături de multe altele. Satan îi ţine pe oameni legaţi cu lanţuri, ca să nu poată ieşi din întuneric la lumina credinţei în Jertfa Fiului lui Dumnezeu.

Cititorilor, încă este deschisă calea spre locul unde a fost biruit cel mai mare duşman al omenirii! Jertfa de la cruce a Domnului Isus vorbeşte şi astăzi clar şi pătrunzător. Cu mintea nu poate fi înţeleasă îndeajuns, dar credinţa o distinge ca pe cea mai mare minune a harului lui Dumnezeu.

Curând se va arăta în cine şi-a pus cel credincios încrederea pe când trăia în această lume şi tot curând se va împlini şi promisiunea Domnului Isus din Apocalipsa 22.20: „Eu vin curând“. Atunci toţi cei care au crezut Cuvântul Său vor fi conduşi de la credinţă la realitate. Această clipă este aproape.

Semnele venirii Domnului Isus se împlinesc sub ochii noştri. Acestea sunt o înviorare pentru cel credincios şi un serios semnal de alarmă pentru cel necredincios.

Credinciosul merge în întâmpinarea unui viitor lipsit de dureri şi de lacrimi. Pentru el există o viaţă în veşnicie unde, cu dorul şi cu speranţele împlinite, va vedea tot ce a crezut aici. Este străin în această lume, dar trăieşte cu speranţa împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Iar când îi este pusă la probă credinţa, găseşte puterea deplină în promisiunile lui Dumnezeu, pentru a ajunge biruitor.

Prin Cuvântul Său, Dumnezeu ne încurajează şi ne îndeamnă şi pe noi să stăruim în credinţă.

 

Există viaţă după moarte?

 

Aproape că nu există om pe faţa pământului care să nu se fi întrebat vreodată: «Cum va fi când va trece viaţa aceasta?» Omul încearcă să expună tot felul de presupuneri, dar numai Dumnezeu dă răspunsul exact, în Cuvântul Său.

• Unii oameni gândesc şi doresc ca, odată cu moartea, să se sfârşească totul. «Viaţa este frumoasă aici şi acum – spun ei – iar după moarte nu mai este nici o revedere».

• Alţii, închizându-şi ochii în faţa realităţii, spun: «noi credem numai ceea ce vedem», deşi sunt convinşi în sinea lor că mai cred şi multe altele pe care nu le văd. Aceştia se gândesc cu frică şi cu spaimă la ce se va întâmpla cu ei dacă Biblia are dreptate. Şi, ca să-şi mai potolească cugetul (vocea lui Dumnezeu care strigă în ei), se încurajează cu vorbe ca acestea: «Încă nu s-a întors nimeni dintre cei morţi ca să ne spună cum este acolo». Ce naivă afirmaţie! Învierea Domnului Isus Hristos dintre morţi a fost adeverită de martori oculari şi acesta este cel mai mare argument contra afirmaţiilor necredinţei.

• Alţii, pentru a-şi linişti conştiinţa, aleargă la biserică sau la fapte bune. Dar toată religia este numai o căutare după Dumnezeu, iar omului îi trebuie mai mult.

• Alţii caută să se facă mai buni printr-o echipare morală corespunzătoare şi prin jertfirea de sine, pentru ca apoi să ajungă la o desăvârşire spirituală cu care să se poată prezenta înaintea lui Dumnezeu.

• Mai există o categorie de oameni: aceştia se sprijină pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se tem de viitor, pentru că au un Mântuitor şi şi-au pus viaţa în ordine pentru veşnicie.

Ce este dincolo de moarte?

Întâi trebuie să facem observaţia că, odată cu moartea, nu se termină totul. Moartea trupească nu este o dizolvare în nimic sau sfârşit al personalităţii.

Când Dumnezeu l-a creat pe om, „i-a suflat în nări suflarea de viaţă“. Aşa a ajuns omul la existenţa veşnică: „Şi Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflarea de viaţă; şi omul a devenit un suflet viu“ (Geneza 2.7).

Cu toate că trupul omului este supus morţii (pentru că păcatul locuieşte în el), totuşi sufletul şi duhul sunt nemuritoare. Cimitirul nu este ultimul loc de staţionare al omului. Starea omului după moarte depinde de hotărârea pe care a luat-o omul în timpul când trăia în trup şi nu se mai schimbă faţă de Dumnezeu.

Pentru cei credincioşi, este viaţa sufletului şi a duhului în Domnul Isus, în Paradis, într-o deplină bucurie şi fericire, în aşteptarea învierii şi a intrării în Casa Tatălui.

Pentru cei necredincioşi, este starea sufletului în chinuri: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9.27). Dacă pe pământ omul se confruntă cu atâtea nedreptăţi pe care trebuie să le judece, cu cât mai mult va trebui Dumnezeu să judece nedreptăţile. Împotriva sentinţei divine nu va fi posibil protestul. Nu vor fi nici probe (sau dovezi), nici recursuri. Orice gând, orice lucrare va fi adusă la judecată: nimic nu va fi uitat.

În faţa Sfântului Judecător va fi derulat tot filmul vieţii omului. Şi sentinţa va fi condamnarea veşnică. De ce se spune că viaţa omului după moarte este o dizolvare în nimic? Fiecare om are trup, suflet şi duh. Trupul, cu toate bolile şi slăbiciunile lui, trece, într-adevăr, odată cu moartea: „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“ (Geneza 3.19), însă sufletul şi duhul, care reprezintă eul şi personalitatea, sunt nemuritoare.

Un grăunte pus în pământ se va descompune, va muri. După logica omenească, totul ar trebui să se termine, dar caracteristic în grăuntele mort este viaţa şi această viaţă iese la iveală: întâi apare un mugur, apoi un fir, apoi un spic. Aşa este şi cu omul. Are un suflet nemuritor şi, dacă închide ochii aici, pe pământ, prin moarte, îi deschide în aceeaşi clipă dincolo, unde se află. Este îngrozitor pentru acela care abia atunci constată că s-a înşelat cu privire la sufletul său! Ce înspăimântător trebuie să fie viitorul pentru orice om care astăzi trăieşte fără pacea lui Dumnezeu, iar mâine va trebui să răspundă pentru tot ce a făcut!

Cum va fi viaţa după moarte?

În Luca 16.23 citim despre omul bogat: „Şi, în Locuinţa morţilor (sau Hades), fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, i-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui“. Bogatul a recunoscut două lucruri: 1) că se afla în Locuinţa morţilor în chinuri; şi 2) că Lazăr se afla într-un loc fericit. Apoi a trebuit să-şi dea seama că nu există nici o legătură între cele două locuri. A trebuit să vadă că starea sa, pe care o percepea cu cele cinci simţuri, nu putea fi schimbată. Bogatul vedea, vorbea, auzea, gândea şi simţea. O reîntoarcere din starea în care ajunsese era imposibilă. Nu avusese el oare în mâini Cuvântul lui Dumnezeu, care să-i dea învăţătură cu privire la aceste două drumuri şi la sfârşitul lor? Da, a avut, dar şi-a petrecut viaţa fără să se intereseze de Dumnezeu.

Despre viaţa de după moarte avusese mărturia clară a Scripturii, dar nu a vrut să ştie de ea. Acum constata cu mare spaimă că se înşelase cu privire la valoarea sufletului său. Recunoştea, dar prea târziu, că ceea ce spusese Dumnezeu în Cuvântul Său este adevărat: că există o judecată, un iad, un loc de condamnare. Bogatul suferea acum cel mai mult mistuit nu de sete şi de chinuri trupeşti, ci de chinuri ale conştiinţei: avea inima mâhnită şi se gândea cu groază la ai săi, că vor veni în acelaşi loc.

Ce înfiorător a fost pentru acest om să vadă că nu se poate rezolva nimic, că nu poate da înapoi, că există un prea târziu! Şi-a văzut starea de vinovăţie, a auzit vaietele celorlalţi, dar era prea târziu să-l mai ia în seamă cineva. Precum îşi aşteaptă sentinţa un întemniţat, tot astfel a trebuit să aştepte şi el ziua pe care Dumnezeu a rânduit-o: „Şi am văzut un mare tron alb şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea Căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor“ (Apocalipsa 20.11-12).

La această judecată, bogatul nu va avea nici un mijlocitor, nici un avocat, căci pe Singurul pe care putea să-L aibă nu L-a primit în timpul harului. Atunci se va da o sentinţă cum pe acest pământ încă nu a fost, şi anume: o pedeapsă veşnică şi totodată o moarte veşnică, moarte care nu stinge existenţa, ci care aduce dureri şi chinuri nesfârşite.

Dar tot în Luca 16 ne este prezentat un alt om, pe nume Lazăr, cu a cărui poziţie bogatul nu ar fi vrut să facă schimb pe când se aflau ei pe pământ. Acesta era bine încredinţat că după viaţa de pe pământ nu vor mai fi dureri şi suferinţe, că toate grijile vor lua sfârşit şi că bucuria, pacea şi fericirea vor fi partea lui veşnică într-o strânsă comuniune cu Domnul şi Mântuitorul său, în Paradis.

Oricine dă crezare Cuvântului lui Dumnezeu despre Jertfa Fiului Său se va bucura de acest loc în veşnicie. Sărac sau bogat, bine văzut sau dispreţuit, orice om trebuie să se hotărască pe pământ dacă vrea să-şi petreacă veşnicia în locul de siguranţă, în fericire, în cer, sau în chin, în beznă, în iad. Loc intermediar nu există! Viaţa în cer va fi nespus de minunată: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut“ (Apocalipsa 21.4).

Dumnezeu Se îngrijeşte să le spună permanent oamenilor că sunt două locuri, astfel ca nimeni să nu poată pretinde că nu a ştiut de ele. Descrierea lor în termeni omeneşti ar fi prea slabă sau chiar inutilă, cum inutil este să afirmi că, odată cu moartea, se sfârşeşte totul, când fiecare ştie că, din punct de vedere biologic, nici o substanţă nu încetează să existe.

Întrebarea care se pune tot mai insistent este: «Unde se va afla în veşnicie sufletul meu nemuritor?» Este o greşeală să afirmi că iadul a fost pregătit pentru oameni. Nu, nu a fost pregătit pentru oameni, ci pentru Diavol şi îngerii lui, dar cei care nu vor să se pocăiască vor merge în acelaşi loc de chin. Fiecare trebuie să decidă singur unde vrea să-şi petreacă veşnicia. Dumnezeu nu forţează pe nimeni! Harul Său este fără limite şi uşa spre fericire este încă larg deschisă.

Pe calea spre Dumnezeu se merge numai în smerenie. Trebuie să recunoşti că ai dezonorat măreţia lui Dumnezeu prin viaţa ta şi că, pentru aceasta, meriţi judecata. Atunci Dumnezeu îţi dăruieşte credinţa preţioasă în Jertfa Fiului Său, prin care eşti curăţit de păcate. Aşa se primeşte siguranţa într-o veşnicie fără lacrimi, fără dureri.

Dorinţa lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să vină în acest loc minunat. Dumnezeu este dragoste şi nu vrea moartea păcătosului, nu vrea ca omul să-şi petreacă veşnicia în chinuri, despărţit de El. A făcut tot ce era necesar pentru mântuire; rămâne numai ca omul să o primească. Dacă starea omului care pleacă în veşnicie nemântuit este redată în Cuvântul lui Dumnezeu cu puţine cuvinte, aproape pe fiecare pagină citim despre dragostea Sa şi despre harul Său care vrea să mântuiască. Dumnezeu vrea să aibă comuniune cu omul întors de pe calea rea în locul bucuriei şi al fericirii. Dar Dumnezeu este sfânt şi drept, de aceea trebuie să-l judece pe omul căzut în păcat.

Iubit cititor, nu trece astăzi nepăsător mai departe! Mâine s-ar putea să fie prea târziu. Primeşte astăzi viaţa, ca să poţi intra fără plată în veşnicia Tatălui ceresc. Nu-ţi obosi sufletul cu lucrurile acestui pământ care curând se vor preface în praf şi cenuşă. Caută-L pe Isus şi lumina Sa!

 

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.