ATENŢIE, la tot ceea ce privim, primim, ” mâncăm”, fardăm, fiindcă şi „” dulcegăriile” educaţiei capitaliste, comuniste, globaliste, din care se hrăneşte orice prunc, îi fac şi bătrâneţea amară, (si nu intră in Impărăţia Cerurilor), dacă nu se naşte din nou (Ioan, cap.3), prin golirea de sine şi umplerea cu Plinătatea Învăţăturilor Lui, căci din educaţia nedumnezeiasca ni se trag numai boli, necazuri, cârtiri, hoţii, curvii şi alte mizerii ale gunoierului cosmic, care ne-a infectat sângele (Gal, 5/20) Numai dacă ne hrănim cu Pâinea vieţii, plămădită  din bunătăţi şi frumuseţi Dumnezeieşti, (rumenită in Cuptorul Golgotei) dacă ne prizăm la tranfuzia cu Sângele pur, pentru a sorbi Gândirea Sfântă, din izvorul Cărţii Cărţilor (Ioan, cap.6/51-58), iradiem miresmele Duhovniceşti, până la marginea cosmosului, căci „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru că omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (2 Tim.3/16-17)

După ce- din imparaţia social/democraţiei lui Stalin/ Ilici- Pesedescu (Globalescu) şi Hitler (ideologie care este de sorginte satanică) s-a întrupat monstruosul communism (şi holocaustul Poporului Evreu), pentru că facem preş din POCĂINŢĂ, iata, din globalismul fesenizant se naşte Anticristul aducător al Holocaustului tuturor popoarelor, pentru că refuzăm să ne naştem din nou, din Sămmanţa Duhovnicească… “În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.” (Ap.9/6)…  Radio/televiziile sataniste  (de manipulat si de otravit creaturile pentru care a sangerat Iisus), au mai pierdut un crestin…ALIN BLAINE -POCAINTA UNUI FOST ILUZIONIST VIDEO INTEGRAL…Pocainta inseamnă intoarcere la Dum nezeu! Principiile pocăinţei adevărate Cine este Diavolul? Hristos, adevăratul Centru al strângerii laolaltă…Gânduri cântărite „in talerul”  Cuvântului lui  Dumnezeu asupra experienţei lui Avraam şi a lui IacovÎn Evanghelii întâlnim Înălţarea Sa..

 

 

 

 

Pocăinţa adevărată, de Leonard Ravenhill

lr“Pocăiţi-vă, dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare!”

Fapte 3:19
 

Cuvântul “pocăinţă” este unul dintre cele mai puţin dorite şi folosite cuvinte ale limbii noastre. Omului firesc pur şi simplu nu-i place să audă acest cuvânt, nicidecum să îl accepte ca pe o acţiune neapărat necesară pentru a se apropia de Dumnezeu. Dacă atunci când vorbim despre “credinţă” vom găsi poate câţiva ascultători, nu la fel stau lucrurile cu pocăinţa. De aceea, mulţi falşi slujitori ai Evangheliei l-au scos din vocabularul lor, îndemnând oamenii doar “să creadă”.

  Cu toate acestea, Scriptura rămâne fermă, atât în Vehiul Testament, cât şi în Noul Legământ. Prorocii din vechime au chemat oamenii la pocăinţă, la fel şi Ioan Botezătorul, apoi Domnul Isus. Apostolii au continuat cu acelaşi mesaj afirmând că: “…Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (F.Ap. 17:30)

   Ce vom face noi astăzi? Vom continua să trăim acest adevăr în viaţa noastră spirituală şi să-l proclamăm fără teamă în mijlocul unei lumi care îşi astupă urechile? Sau vom încerca să ne “îndulcim” mesajul, chemându-i pe oameni la binecuvântare?

   Pocăinţa este condiţia necesară pentru trezirea Bisericii lui Hristos din vremurile de pe urmă. În şase din şapte cazuri, Domnul porunceşte Bisericilor din Apocalipsa să se pocăiască. Vom asculta de acest mesaj, pocăindu-ne pentru ca “să vină de la Dumnezeu vremurile de înviorare”, sau îl vom ignora, ca de atâtea alte ori?

   Domnul să lucreze  în noi şi să ne trezească spre a ne apropia de El cu semerenie, cu pocăinţă şi cu încrederea că El are lucruri neimaginate pe care vrea să le facă cu noi şi prin noi!

 

În Evanghelii întâlnim două învăţături de bază: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Amândouă sunt date de Dumnezeu, prin sangerarea lui Cristos,pentru a le primi  prin credinţă… 

Pocăinţa vine după credinţă şi este un rezultat al credinţei. Omul nu se poate pocăi până n-a acceptat harul Evangheliei. El poate face aceasta numai dacă are credinţă. Când a acceptat Evanghelia, el părăseşte căile lui păcătoase – se pocăieşte. Pocăinţa şi credinţa sunt foarte strâns legate una de cealaltă, dar ele nu însemană acelaşi lucru. Pavel face diferenţă între ele, când scrie: „Pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă faţă de Domnul Isus Cristos”.

Cuvântul ebraic pentru pocăinţă înseamnă întoarcere sau convertire, în timp ce cuvântul grecesc înseamnă o schimbare a minţii şi a planului. Ambele înţelesuri trebuie incluse în definiţia noastră: pocăinţa este întoarcerea adevărată a vieţii noastre spre Dumnezeu, ca rezultat al temerii sincere de El. Include omorârea firii şi reînnoirea spiritului minţii. Din această definiţie trebuie luat în considerare trei lucruri.

  1. Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să însemne mai mult decât o schimbare a acţiunilor exterioare. Inima trebuie schimbată. Tocmai de aceea Ezechiel, când îi încuraja pe oameni să se pocăiască, spunea că pocăinţa este o problemă a inimii „lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou” (Ezechiel 18:31). Pocăinţa nu este adevărată dacă din inimă nu se îndepărtează răutatea.
  1. Pocăinţa este rezultatul unei frici sincere de Dumnezeu. Un păcătos nici măcar nu se va gândi la nevoia de pocăinţă până în momentul când află că Dumnezeu îl va judeca. Când află că Dumnezeu îl va judeca, conştiinţa lui îl va face să se îngrijoreze şi-l va îndemna să se întoarcă de pe căile lui rele cu pocăinţă. Adevărata convertire începe cu teamă şi cu ură faţă de păcat „întristarea voastră v-a adus la pocăinţă … când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (2 Corin. 7: 9,10).
  1. Prima parte a pocăinţei este omorârea firii. Aceasta reiese din versete cum ar fi: „depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea” (Psalmul 34:14). „Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea” (Isaia 1:16,17). E nevoie să se facă acest lucru pentru că „umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6).

A doua parte a pocăinţei, reînnoirea duhului minţii, este demonstrată prin roada care se vede în viaţa persoanei convertite (vezi Galateni 5:22,23; Filipeni 4:8). Toate aceste lucruri le căpătăm prin unirea noastră cu Cristos. Dacă murim împreună cu El, vechea noastră natură este crucificată şi înviem împreună cu El la o viaţă nouă. Acest fel de pocăinţă nu este o chestiune care ţine un moment, o zi sau un an. Ea ţine toată viaţa. Naşterea din nou înseamnă că creştinul nu mai este controlat de păcat, cu toate că el încă va mai trebui să se lupte cu natura sa păcătoasă. Creştinul nu-şi pierde vechea lui natură, căci aceasta este cea care-l face să mai dorească lucruri rele. El nu poate fi complet eliberat de aceste dorinţe rele decât în momentul când moare. Când spunem că Dumnezeu iartă păcatul înţelegem că El ia vina şi pedeapsa păcatului. El nu îndepărtează prezenţa păcatului. Dar El face ceva care ne va aduce la o biruinţă şi mai mare – El dă credinciosului puterea Duhului de a birui păcatul. Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte de slăbiciunile noastre şi de nevoia de a ne bizui pe Duhul Sfânt. În Romani 7 Pavel vorbeşte despre viaţa sa după ce a devenit creştin şi ne arată clar că după convertire păcatul rămâne în noi. Pavel mai simţea încă în el o împotrivire faţă de Legea lui Dumnezeu (v.23). El ştie că nimic bun nu locuieşte în carnea sa (v.18) şi că este mereu în conflict cu păcatul din cauza păcatului care este în el (v.24).

Unii oameni susţin învăţătura că cei ce sunt copiii lui Dumnezeu sunt renăscuţi prin mântuire şi făcuţi nevinovaţi astfel încât, oricât de mult păcătuiesc, ei sunt nevinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, spun ei, Duhul Sfânt este Cel care locuieşte acum în ei, ei nu mai trebuie să se împotrivească plăcerilor lor. Orice ar face ei acum nu mai este păcat, fiindcă este făcut de Duhul! Dar ce fel de Duh este acesta? Duhul Sfânt nu încurajează crima, imoralitatea, mândria, lăcomia şi înşelătoria. Duhul Sfânt este sursa dragostei, a virtuţii, modestiei, păcii şi adevărului. Duhul Sfânt este dat ca să ne călăuzească în dreptatea lui Dumnezeu.

În 2 Corinteni 7:11 Pavel vorbeşte despre şapte semne care dovedesc că un om s-a pocăit: dorinţa aprinsă de a se păzi împotriva ispitelor păcatului; râvna de a se curăţa de păcat şi strădania de a dovedi în mod practic sinceritatea şi reverenţa sa faţă de Dumnezeu; indignarea, adică mânia împotriva lui însuşi când îşi vede propria păcătoşenie şi nemulţumire înaintea lui Dumnezeu; groaza pe care o simte când se gândeşte la pedeapsa pe care o merită de la Dumnezeul cel drept; dorinţa de a-L asulta pe Dumnezeu; zelul, un efect al cunoaşterii propriei sale tendinţe de a păcătui, care îl face şi mai doritor să-L asculte pe Dumnezeu; ruşinea lăuntrică pe care o simte când se gândeşte la judecata divină a lui Dumnezeu asupra păcatului său şi la pedeapsa pe care ar fi trebuit s-o primească. În concluzie, putem spune că efectele pocăinţei sunt ascultarea de Dumnezeu; dragostea faţă de om; şi o viaţă sfântă şi curată.

Evanghelia este compusă din aceste două lucruri: pocăinţa şi iertarea păcatelor. Strigătul lui Ioan Botezătorul era: „Pocăiţi-vă căci împărăţia cerurilor este aproape” (Matei 3:2); iar învăţătura lui Cristos era asemănătoare: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15).

Biblia ne învaţă că pocăinţa este darul lui Dumnezeu şi nu un efect pe care îl putem noi produce. În Fapte 11:18 se spune că pocăinţa este un lucru pe care-l dă Dumnezeu: „Dumnezeu a dat deci şi neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa”. Acelaşi lucru se spune în 2 Timotei 2:25 „Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului”. Dumnezeu îndeamnă pe toţi oamenii să se pocăiască, dar aceste îndemnuri sunt eficiente numai când Duhul Sfânt aduce omul la o viaţă nouă, la naşterea din nou.

Pocăinţa nu este, strict vorbind, cauza mântuirii, dar cele două sunt atât de apropiate încât sunt inseparabile. Biblia vorbeşte despre unii care au fost atât de luminaţi şi au văzut aşa de mult din lumina adevărului lui Dumnezeu, încât nu pot spune că sunt nevinovaţi. Când aceşti oameni şi-au împietrit în mod voit inimile şi au respins harul lui Dumnezeu cu dispreţ, de fapt ei au dispreţuit sângele lui Cristos şi au răstignit din nou pe Fiul lui Dumnezeu (Evrei 6:6). Acest gen de apostaţi nu se pot pocăi şi de aceea nu pot fi mântuiţi. Acest păcat este numit păcat neiertat sau păcatul împotriva Duhului Sfânt.

O examinare a doctrinei romano-catolice despre pocăinţă    

Romano-catolicii spun că pocăinţa este plângerea pentru păcatele din trecut şi evitarea lor în viitor; adică autopedepsire printr-un regret pentru păcat. Ei cred că pocăinţa este o disciplina severă care are ca scop stăpânirea firii şi o formă de pedepsire. Ei nu pomenesc nimic despre reînnoirea lăuntrică a omului şi despre schimbarea vieţii cu adevărat.

Ideea de iertare a păcatelor este foarte importantă. Să încercăm să-nţelegem acum învăţătura romano-catolică şi să vedem ce este greşit în această învăţătură. Aceştia spun că pocăinţa constă în: regret pentru păcat simţit cu inima; mărturisirea păcatului cu gura; şi satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Ei spun că dacă vrem să primim iertarea păcatelor trebuie să îndeplinim aceste trei condiţii.

  1. Regretul pentru păcat. Învăţătura romano-catolică spune că este necesar ca omul să simtă regret şi că acest regret trebuie să fie în suficientă măsură şi perfect. Dar cum poate şti omul dacă regretul său a fost suficient pentru a plăti datoria pe care o are faţă de Dumnezeu? Suntem de acord că omului trebuie să-i pară rău pentru păcatele lui, dar noi nu afirmăm că el poate fi iertat pentru simplul fapt că regretă. Părerea de rău pentru păcat nu este cauza iertării. Speranţa unui păcătos nu este în lacrimile lui, ci în mila lui Dumnezeu.
  1. Mărturisirea cu gura. Romano-catolicii ne învaţă că păcătosul trebuie să-şi mărturisească păcatele unui preot care apoi va putea să le îndepărteze. Ca să-şi sprijinească învăţătura ei se folosesc în mod greşit de anumite pasaje din Scriptură. Când Cristos i-a trimis pe leproşi la preot, spun ei, lepra este o imagine a păcatului cu care trebuie să te duci la preot. Dar Cristos i-a trimis la preot pe aceşti oameni, ca să împlinească Legea care spunea că în momentul când un lepros era vindecat, vindecarea lui trebuia confirmată de preot. O altă întrebuinţare greşită a Scripturii apare în legătură cu versetul: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii” (Iacov 5:16). Aceasta nu înseamnă că mărturisirea păcatelor trebuie făcută în faţa unui om special ales. Este limpede că aici se vorbeşte despre o mărturisire şi o rugăciune mutuală. Din acest verset nu se desprinde nevoia unei relaţii de acest gen între preot şi penitent. Argumentul care spune că legea lui Dumnezeu porunceşte mărturisirea păcatelor, în realitate nu are nici o bază. Mărturisirea în faţa unui preot nu este menţionată în Scripturi şi nici n-a fost inclusă în legea romano-catolică până la începutul secolui al XIII-lea.

Biblia ne învaţă că numai Domnul Dumnezeu ne poate îndepărta păcatele. El le poate uita şi le poate îndepărta din faţa Lui. Noi am greşit faţă de Dumnezeu, deci la El trebuie să mergem după împăcare. Dumnezeu cheamă păcătoşii la scaunul îndurării Sale, deci mila trebuie căutată numai la El. „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmul 32:5). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcate şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

  1. Satisfacerea dreptăţii lui Dumnezeu prin fapte bune. Învăţătura aceasta spune că omul pocăit poate atrage mila lui Dumnezeu asupra lui prin lacrimi, post, dărnicie şi prin bunătate faţă de alţii. Făcând aceste lucruri se crede că omul plăteşte datoria pe care o are faţă de Dumnezeu; dă socoteală pentru păcatele lui şi îşi câştigă iertarea. Aceşti învăţători spun că, deşi Dumnezeu îndepărtează vina omului, El trebuie să-l pedepsească pe om de dragul disciplinei, dar omul poate evita aceasta prin „satisfacere”. Dacă e adevărat acest lucru, atunci mântuirea noastră nu mai depinde numai de mila lui Dumnezeu, ci şi de faptele noastre bune. Contrar acestei idei, Scriptura ne învaţă că iertarea este gratuită. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”(Tit 3:5). Cuvântul „iertare” vorbeşte despre un dar. Când spunem că un creditor a iertat o datorie spunem că el a anulat-o şi că nu mai este nimic de plătit. În acelaşi fel Domnul spune: „Eu îţi şterg fărădelegile, pentru Mine, şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25).

Romano-catolicii susţin că păcatele pot fi şterse de botez, dar pentru păcatele de după botez trebuie plătit prin fapte satisfăcătoare. Dar Ioan ne spune hotărât: „Dacă cineva a păcătui, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1). Cristos este avocatul noastru continuu a cărui mijlocire înaintea lui Dumnezeu ne readuce mereu în favoarea Tatălui. Ioan Botezătorul a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Romani 1:29). Isus singur este Mielul lui Dumnezeu ceea ce înseamnă că El este singura jertfă pentru păcat.

Mai există o altă învăţătură despre păcat care trebuie respinsă – aberaţia că unele păcate sunt scuzabile (neaducătoare de moarte), iar altele aducătoare de moarte. Oamenii care susţin această idee de ordinul ficţiunii afirmă că pentru păcate scuzabile putem plăti cu o simplă repetare a rugăciunii Domnului sau lăsându-se să fim stropiţi cu apă sfinţită etc.. Dar această falsă învăţătură contravine adevăratei învăţături a Scripturii pentru că în Scriptură se spune fără nici o deosebire că: „plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23). Când un credincios păcătuieşte, păcatul acela nu va cauza moartea spirituală a credinciosului (cu toate că el o merită), deoarece Dumnezeu este milos şi nu-i condamnă pe acei care sunt în Cristos Isus.

Unul dintre argumentele folosite pentru a sprijini învăţătura „satisfacerii” pentru păcate este găsit în exemplul lui David care a fost pedepsit de Dumnezeu cu moartea Fiului Său după ce David a fost iertat pentru păcatul pe care l-a făcut împotriva lui Urie şi a lui Batşeba. Dar Dumnezeu administrează două feluri de pedepse: de corecţie şi de răzbunare dreaptă. Moartea fiului lui David a fost pedeapsa lui Dumnezeu de corectare nu de revărsare a blestemului Lui.

Alte învăţături romano-catolice

O altă învăţătură pe care o respingem în mod categoric este învăţătura despre indulgenţă. Această învăţătură spune că există merite ale lui Cristos, ale apostolilor şi ale martirilor care sunt depozitate ca o comoară a Bisericii pe care Papa şi episcopii le pot împărţi altor oameni. Dacă doctrina aceasta ar fi adevărată atunci păcatele ar putea fi iertate prim meritele apostolilor şi ale martirilor, dar Biblia spune: „Sângele lui Isus Cristos ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7). În Evrei 10:14, ni se spune: „Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi”. Iertarea păcatelor nu poate depinde în nici un fel de sângele martirilor.

Purgatoriul este învăţătura care susţine că după moarte omul trebuie să mai facă o altă „satisfacere” pentru păcatele sale înainte de a putea fi primit de Dumnezeu. Am arătat deja că sângele lui Isus este singurul mijloc de îndepărtare a păcatelor şi că nu mai este nevoie de nici o altă lucrare pentru a „satisface” dreptatea lui Dumnezeu înainte ca păcătosul să fie mântuit. Deci, dacă nu există purgatoriu atunci nu există nici chemarea de a ne ruga pentru oamenii care au murit, pentru că aceştia sunt deja ori primiţi ori respinşi de Dumnezeu. Biblia nu ne spune nicăieri să ne rugăm pentru cei ce au murit.

Articol preluat din cartea Creștinism biblic de John Calvin (Editura Făclia, Oradea, 1998).

 

Pocăinţa-de R.C. Sproul


Ce este adevărata pocăinţă, şi de ce trebuie subliniată în vieţile noastre?

Înainte să definesc adevărata pocăinţă, voi răspunde la a doua întrebare, „De ce este importantă în vieţile noastre?” Motivul pentru care are o importanţă supremă în vieţile noastre, conform Noului Testament, este pentru că ea constituie cerinţa indispensabilă pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Subliniez această idee pentru că în cultura noastră e larg răspândită concepţia că Dumnezeu îi iartă pe toţi de toate păcatele lor, indiferent dacă se pocăiesc sau nu. Acest concept pur şi simplu nu vine din Scriptură.

Dacă există vreun lucru pe care oamenii l-au învăţat de la Isus, atunci e faptul că e absolut esenţial pentru cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu să părăsească acel păcat şi să se pocăiască. De fapt, atunci când Isus Şi-a început lucrarea publică, primele cuvinte pe care le-a predicat au fost: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Nu există nimic mai urgent şi mai necesar decât pocăinţa, dacă cineva vrea să scape de mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu cheamă fiecare fiinţă umană să se pocăiască – nu e vorba de ceva opţional.

Pavel a vorbit de vremurile de neştiinţă, de care Dumnezeu nu ţine seama; dar Dumnezeu porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. Cine e inclus aici? Întreaga lume. Toţi avem această responsabilitate, dar nu toţi o îndeplinim. Dumnezeu a vorbit serios când a spus-o. El cere pocăinţă.

Poate întrebi, ce e adevărata pocăinţă? Nu ştiu dacă ai auzit vreodată rugăciunea romano-catolică de căinţă, dar cred că e rugăciune excelentă. Efectiv fiecare persoană romano-catolică o ştie pe de rost. Eu nu o ştiu pe de rost, dar am auzit-o de câteva ori şi mi-au rămas câteva fraze în memorie: „O, Dumnezeul meu, regret din toată inima că Te-am supărat… nu numai din cauza pierderii răsplăţii, sau a fricii de pedeapsă, ci pentru că Te-am rănit.”

În teologie noi facem distincţie între ceea ce numim pocăinţa de frica pedepsei şi pocăinţa motivată de dragostea lui Dumnezeu. În primul caz renunţi la păcatul tău sau la vina ta doar pentru a scăpa de pedeapsă. Copilului nu-i pare rău că fură prăjituri până când nu e prins cu mâna în farfurie iar mama vine cu băţul. E ceva suspect în legătură cu acest gen de pocăinţă. E pocăinţa cu scopul de a evita pedeapsa – i-am putea spune o scutire de iad. Adevărata pocăinţă merge mult mai departe decât teama de pedeapsă, ajungând la ceea ce numim zdrobirea inimii. Atunci când inima lui David a fost zdrobită înaintea lui Dumnezeu şi el a zis: „Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită”, el a simţit o părere de rău autentică, o părere de rău conformă cu voia lui Dumnezeu. Adevărata pocăinţă este o conştientizare a faptului că am păcătuit, şi ea ne determină să alegem să renunţăm la păcat.

Te poţi pocăi în momentul morţii şi totuşi să obţii aceeaşi mântuire la fel ca cineva care a fost creştin de mulţi ani?

E o întrebare delicată, dar cred că e fascinantă, o întrebare pe care şi-o pun mulţi oameni. Vorbim aici despre pocăinţa din tranşee, când oamenii strigă la Dumnezeu în momente de disperare sau de criză, sau atunci când amână până pe patul morţii momentul în care să-şi încredinţeze vieţile lui Hristos. Unii spun că nu e logic ca cei ce au fost creştini o viaţă întreagă să fie pe aceeaşi poziţie cu cei ce au făcut ce-au vrut o viaţă întreagă şi au aşteptat până în ultima secundă ca să-şi regleze conturile cu Dumnezeu.

Există o pildă în Noul Testament în care Isus vorbeşte despre unii care acceptă să lucreze pentru o anumită sumă, iar apoi în ultima clipă sunt angajaţi alţii care lucrează doar câteva minute dar primesc aceeaşi plată. Cei din primul grup sunt foarte supăraţi şi spun: „Ce se întâmplă aici? Nu e drept!” Primesc cei din al doilea grup aceeaşi mântuire? Da şi nu. Ei sunt aduşi într-o stare de mântuire; altfel spus, ei scapă de pedeapsa iadului şi intră în Împărăţie dacă într-adevăr pocăinţa rostită cu ultima răsuflare e autentică. Condiţia de bază pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu e să te pocăieşti şi să crezi în Hristos.

Tâlharul de pe cruce a făcut acest lucru în ultimele minute ale vieţii sale, iar Isus l-a asigurat că va fi cu El în paradis. Avem aici Proba A din Noul Testament în care cineva a făcut într-adevăr acest lucru şi căruia Însuşi Domnul nostru i-a promis că va avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă e posibil ca o persoană, în ultimele momente ale vieţii, să se pocăiască, să creadă şi să fie îndreptăţit ca să poată primi toate beneficiile unui membru al Împărăţiei cerurilor.

Cu toate acestea, Pavel vorbeşte despre cei ce intră în Împărăţie ca prin urechile acului. Cred că cineva care devine credincios „pe patul de moarte” se încadrează în această categorie. Avem tendinţa să credem că tot ce contează e să ajungem acolo, pentru că există o prăpastie de netrecut între a fi în cer şi a nu fi acolo. Şi totuşi Isus ne spune să lucrăm şi să ne adunăm comori în cer, promiţându-ne că vor exista răsplăţi ce vor fi acordate celor din poporul Său în funcţie de ascultarea şi de faptele lor. Nu ajungi în cer prin faptele tale, dar răsplata ta din cer va fi în funcţie de acele fapte, conform Noului Testament. Eu înţeleg din aceasta că deşi unii pot ajunge în cer ca prin urechile acului, pocăindu-se cu ultima răsuflare, cu toate acestea gradul lor de fericire nu va fi nici pe departe la fel de mare ca al celor ce L-au slujit pe Hristos timp de mulţi, mulţi ani.

Tradus de Florin Vidu

POCAINTA

Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu, cu sfinţenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Mulţi ridică aceeaşi problemă pentru care, în Ziua Cincizecimii, mulţimea, străpunsă în inimă de vinovăţia păcatului, a strigat: „Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: „Pocăiţi-vă” (Fapte 2,37.38). Altădată, la scurt timp după aceea, el a spus: „Pocăiţi-vă… şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Fapte 3,19).
Pocăinţa cuprinde în sine o adâncă părere de rău de păcatele săvârşite şi o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simţim păcătoşenia lui; până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră, până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viaţa noastră.
Sunt mulţi aceia care dau greş în a înţelege adevărata natură a pocăinţei. Multora le pare rău că au păcătuit şi chiar ajung să facă o schimbare vizibilă în viaţa lor, aceasta pentru că se tem că păcatele lor vor aduce asupră-le suferinţe. Dar nu aceasta este pocăinţa, în sensul biblic. Unii ca aceştia deplâng mai degrabă suferinţa decât păcatul. Aceasta era amărăciunea lui Esau când a văzut că a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, şi-a recunoscut vina de teamă să nu-şi piardă viaţa; dar el nu manifesta o adevărată pocăinţă, o reală părere de rău pentru păcat, nici o întoarcere de la scopurile lui, nici scârbă faţă de ceea ce este rău. Iuda Iscarioteanul, după ce a vândut pe Domnul său, a strigat: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27,4).
Mărturisirea aceasta a fost smulsă sufletului său vinovat datorită unui simţământ teribil de condamnare şi a unei teribile aşteptări a judecăţii. Urmările actului său îl umpleau de groază, dar nu era pătruns de o durere profundă, zdrobitoare de inimă pentru faptul că a vândut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi a lepădat pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influenţa plăgilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut păcatul său numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar s-a reîntors la poziţia de sfidare a cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toţi aceştia deplângeau rezultatele păcatului, dar nu erau zdrobiţi pentru păcatul în sine.
Însă atunci când inima se supune influenţei Duhului Sfânt, conştiinţa va fi trezită, iar păcătosul va ajunge să înţeleagă ceva din profunzimea şi sfinţenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale în ceruri şi pe pământ. „Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume”, care luminează cămările tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului sunt aduse la lumină (Ioan 1,9). Simţământul vinovăţiei pune stăpânire pe minte şi inimă. Păcătosul înţelege acum dreptatea lui Dumnezeu şi îi este groază să apară, în vinovăţia şi întinarea lui, înaintea Celui care cerectează inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumuseţea sfinţeniei şi bucuria curăţiei; el doreşte atunci din inimă să fie curăţit şi readus în legătură cu cerul.
Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căinţe pentru păcatul săvârşit. Pocăinţa sa a fost sinceră şi profundă. El n-a făcut nimic ca să-şi micşoreze vina; rugăciunea sa n-a fost nicidecum inspirată de dorinţa de a scăpa de ameninţarea judecăţii. David a văzut grozăvia păcatului său; şi-a dat seama de josnicia sufletului său şi îi era scârbă de păcatul său. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. El tânjea după bucuria sfinţirii : spre a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu. Iată limbajul sufletului său apăsat:
„Ferice de cel cu fărădelegea iertată; şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie!” Psalmul 32,1.2. „Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule , pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale; şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda îndurarea Ta!” Psalmul 51,1-14
Nu stă în puterea noastră să dăm pe faţă o astfel de pocăinţă; ea se dobândeşte numai prin Domnul Hristos, care S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor.
Dar tocmai aici, în acest punct, mulţi pot greşi şi, de aceea, nu mai ajung să primească ajutorul pe care Domnul Hristos doreşte să li-l dea. Aceştia gândesc că nu pot veni la Domnul Hristos până când mai întâi nu se pocăiesc şi că pocăinţa îi pregăteşte pentru iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăinţa precede iertarea păcatelor; căci numai inima zdrobită şi smerită va simţi nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aştepte până când va fi pocăit şi numai după aceea să vină la Domnul Isus? Trebuie oare să facem din pocăinţă un obstacol între păcătos şi Mântuitor?
Sfânta Scriptură nu ne învaţă că păcătosul trebuie ca mai întâi să se pocăiască şi numai după aceea va putea să dea curs invitaţiei Domnului Hristos: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28).
Ceea ce conduce pe păcătos la adevărata pocăinţă este puterea mântuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifică această problemă în cuvântul adresat iudeilor când zice: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Fapte 5,31). Noi nu putem nicidecum să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conştiinţa, după cum nu putem fi iertaţi de păcatele noastre fără Domnul Hristos.
Domnul Hristos este izvorul oricăror impulsii bune. Numai El poate sădi în inimă vrăjmăşie faţă de păcat. Orice dorinţă după adevăr şi curăţie, convingerea cu privire la propria noastră păcătoşenie constituie dovada faptului că Duhul Său Sfânt lucrează în inimile noastre.
Domnul Hristos spunea: „Şi după ce voi fi înalţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie să fie descoperit păcătosului ca Mântuitor care a murit pentru păcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se descopere minţii noastre, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea Sa pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a dat pe faţă o iubire mai presus de înţelegerea noastră. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, dragostea aceasta îi înduioşează inima, îi impresionează mintea şi îi conduce sufletul la căinţă.
Este adevărat că, uneori, oamenii încep să se ruşineze de căile lor păcătoase şi se lasă de unele din obiceiurile lor rele, înainte de a fi conştienţi de faptul că sunt atraşi spre Hristos. Dar ori de câte ori aceştia depun eforturi de a produce o reformă în viaţa lor dintr-o dorinţă sinceră de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determină la aceasta. O influenţă mai presus de cunoaşterea lor lucrează asupra sufletului, conştiinţa este trezită, iar manifestarea vieţii lor este schimbată în bine. În timp ce Domnul Hristos îi atrage să privească la crucea Sa, să privească pe Acela care a fost pironit pentru păcatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin în conştiinţă. Stricăciunea vieţii lor şi păcatul adânc înrădăcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep atunci să înţeleagă ceva din neprihănirea Domnului Hristos şi exclamă: „Ce este oare păcatul, că a trebuit să ceară un sacrificiu atât de mare pentru mântuirea victimelor lui? Toată această dragoste, toată această suferinţă, toată această umilinţă au fost oare necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viaţa veşnică?”
Păcătosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza să se lase atras de Hristos; dar dacă nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. Înţelegerea Planului de Mântuire îi va conduce la piciorul crucii în adâncă pocăinţă de păcatele sale, care au pricinuit suferinţele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu.
Această voinţă divină care lucrează asupra lucrurilor din natură vorbeşte şi inimilor oamenilor, dând naştere în fiinţa lor unei dorinţe inexprimabile după ceva care le lipseşte. Lucrurile firii, ale păcatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă mereu să caute numai acele lucruri care le pot da pace şi linişte : harul lui Hristos, bucuria sfinţirii. Prin mijloace văzute şi nevăzute, Mântuitorul nostru lucrează continuu ca să atragă inimile oamenilor de la plăceri care nu satisfac, plăceri ale păcatului, la binecuvântările veşnice pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care caută în van să bea din fântânile fără apă ale păcatului li se adresează chemarea divină: „Celui ce îi este sete, să vină, cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” (Apocalips 22,17).
Voi, care simţiţi în inimile voastre dorinţa după ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului, recunoaşteţi această dorinţă a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereţi de la El să vă dea pocăinţa, rugaţi-L să vă descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste şi desăvârşită curăţie. În viaţa Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi oameni, au fost în mod desăvârşit exemplificate. Bunătatea, iubirea neegoistă constituiau viaţa Sa. Numai când privim la El şi când lumina feţei Mântuitorului nostru se revarsă asupra noastră, numai atunci ajungem să vedem păcătoşenia inimilor noastre.
Ca şi Nicodim altădată, poate că şi noi ne amăgim cu ideea că viaţa noastră este dreaptă, iar caracterul nostru moral este corect, trăgând concluzia că nu trebuie să ne mai umilim inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea păcătosului de rând. Când însă lumina de la Domnul Hristos luminează sufletele noastre, numai atunci putem vedea cât suntem de păcătoşi, numai atunci putem recunoaşte egoismul faptelor noastre şi vrăjmăşia noastră împotriva lui Dumnezeu, care au mânjit fiecare act al vieţii. Atunci vom înţelege că neprihănirea noastră este cu adevărat asemenea unor cârpe murdare şi că numai sângele Domnului Hristos ne poate curăţi de orice întinăciune a păcatului şi ne poate reînnoi inimile făcându-le ca a Lui.
O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire a curăţiei Domnului Hristos care pătrund în suflet fac ca fiecare pată de necurăţie să apară dureros de clar descoperind diformitatea şi defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune în evidenţă dorinţele nesfinţite, necredincioşia inimii şi necurăţia buzelor. Actele de neascultare ale păcătosului, prin care acesta desconsideră legea lui Dumnezeu ca fiind fără valoare, îi sunt înfăţişate privirii şi înţelegerii, iar spiritul său este copleşit şi mâhnit sub influenţa cercetătoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgustă de sine însuşi atunci când vede caracterul curat şi fără pată al Domnului Hristos.
Când profetul Daniel a privit slava ce înconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost copleşit de simţământul propriei sale slăbiciuni şi imperfecţiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: „Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă” (Daniel 10,8). Sufletul mişcat în acest fel va urî egoismul, va detesta iubirea de sine şi va căuta : prin neprihănirea Domnului Hristos : acea curăţie a inimii care este în armonie cu legea lui Dumnezeu şi cu caracterul Domnului Hristos.
Apostolul Pavel spune că „cu privire la neprihănirea pe care o dă legea” : în ceea ce priveşte faptele exterioare : el era „fără prihană” (Filipeni 3,6); dar atunci când a înţeles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca păcătos. Judecând după litera legii, aşa cum oamenii o aplică manifestării exterioare a vieţii, el s-a abţinut de la păcat; dar când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine aşa cum îl vedea Dumnezeu şi atunci s-a plecat în umilinţă şi şi-a mărturisit vina. El a declarat: „Odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit” (Romani 7,9). Când el a înţeles natura spirituală a legii, păcatul i-a apărut în toată hidoşenia lui, iar preţuirea de sine a dispărut.
Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca find egale; există grade de vinovăţie, în aprecierea Sa, ca şi în cea a omului; dar oricât de neînsemnat ar părea în ochii oamenilor un păcat sau altul, nici un păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârşită, dar Dumnezeu apreciază toate lucrurile aşa cum sunt în realitate. De pildă, un beţiv este dispreţuit şi i se spune că păcatul său îl va exclude din împărăţia cerurilor; în timp ce mândria, egoismul şi lăcomia rămân, prea adesea, nemustrate. Totuşi, aceste păcate sunt în mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru că sunt contrare bunătăţii caracterul Său, acelei iubiri neegoiste care formează atmosfera lumilor necăzute în păcat. Cel care cade în unele păcate grele poate ajunge să aibă un simţământ de ruşine, să-şi vadă nimicnicia şi să simtă nevoia după harul lui Hristos, dar mândria nu simte această nevoie şi, în acest fel, ea închide inima în faţa Domnului Hristos şi a binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le dea.
Sărmanul vameş din parabola Domnului, care se ruga: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18,13), se socotea pe sine ca un om foarte rău, foarte păcătos, şi ceilalţi îl vedeau în aceeaşi lumină; dar el a ajuns să-şi dea seama de nevoia lui spirituală şi a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovăţie şi ruşine, implorând mila Sa. Inima sa era deschisă ca Duhul lui Dumnezeu să-Şi facă lucrarea şi să-l elibereze de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului mândru şi încrezător în propria sa neprihănire a arătat că inima sa era închisă influenţei Duhului Sfânt. Datorită depărtării de Dumnezeu, el nu avea simţământul propriei nelegiuiri în contrast cu desăvârşirea sfinţeniei divine. El nu simţea nici o nevoie şi de aceea n-a primit nimic.
Dacă ajungi să-ţi dai seama de păcătoşenia ta, nu aştepta să te faci singur mai bun. Sunt mulţi aceia care gândesc că nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Aştepţi să devii mai bun prin propriile tale eforturi? „Poate un etiopean să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-ţi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13,23). Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să aşteptăm convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi înşine nu putem face nimic. Noi trebuie să venim la Hristos aşa cum suntem.
Dar nimeni să nu se amăgească pe sine cu gândul că Dumnezeu, în marea Sa iubire şi milă, va mântui chiar şi pe cei care au respins harul Său. Păcătoşenia nespus de mare a păcatului poate fi înţeleasă numai în lumina crucii de pe Golgota. Cei care susţin că Dumnezeu este prea bun ca „să arunce afară” pe cei păcătoşi, să privască Golgota. Ea a avut loc pentru că n-a existat o altă cale prin care omul să poată fi mânuit, pentru că fără acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc să scape de puterea mânjitoare a păcatului şi să fie readus în comuniune cu fiinţele sfinte : pentru că era imposibil pentru ei să devină părtaşi vieţii spirituale : de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia neascultării şi a suferit în locul păcătosului. Iubirea, suferinţele şi moartea Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre teribila grozăvie a păcatului şi declară că nu există nici o altă scăpare de sub puterea lui, nici o speranţă pentru o viaţă mai înaltă decât prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos.
Adesea, cei care nu doresc să vină la pocăinţă se scuză spunând despre cei ce mărturisesc a fi creştini: „Eu sunt tot aşa de bun ca şi ei. Ei nu sunt mai altruişti, mai supuşi sau mai prevăzători în comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atât de mult iubitori de plăceri şi necumpătaţi ca şi mine”. În acest fel ei fac din greşelile altora o scuză pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar păcatele şi defectele altora nu pot fi o scuză pentru nimeni, căci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model nişte fiinţe omeneşti greşite. Fiul nepătat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plâng de comportarea rea a celor ce mărturisesc a fi creştini ar trebui să fie exemple de vieţuire mai bună şi mai nobilă. Dacă ei au o concepţie aşa de înaltă despre ceea ce înseamnă a fi creştini, nu este oare păcatul lor cel puţin tot atât de mare? Ei ştiu ceea ce este drept şi totuşi refuză să facă.
Feriţi-vă de o îndelungată amânare! Nu lăsaţi la o parte lucrarea de părăsire a păcatelor şi de căutare a curăţiei de inimă prin Domnul Hristos. Aici au greşit mii şi mii de oameni spre pierzarea lor veşnică. Nu vreau să stăruiesc aici asupra scurtimii şi nesiguranţei vieţii; dar există un teribil pericol : un pericol insuficient de bine înţeles : în a tot amâna ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu şi a alege a trăi viaţa cea fără păcat, căci de fapt aceasta este în realitate cauza care produce amânarea. Păcatul, oricât de mic ar fi el considerat, nu poate fi îngăduit decât cu primejdia pierderii veşnice. Lucrul pe care nu ajungem să-l biruim ne va birui el pe noi şi va lucra la pierderea noastră veşnică.
Adam şi Eva au căutat să-şi liniştească vocea conştiinţei, că un lucru de o aşa mică importanţă de a mânca din fructul oprit nu putea avea urmări aşa de teribile ca cele arătate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neînsemnat a constituit călcarea legii sfinte şi de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porţi largi morţii şi a adus vaiuri negândite asupra lumii. Veac după veac se ridică de pe pământul nostru un strigăt continuu de jale, şi întreaga creaţiune geme şi suspină ca o consecinţă a neascultării omului. Chiar cerul a simţit efectele răsculării lui împotriva lui Dumnezeu. Golgota stă ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispăşire pentru călcarea legii divine. Să nu considerăm deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat.
Orice faptă de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercursiuni asupra celui în cauză; acestea împietresc inima, pervertesc voinţa, întunecă înţelegerea şi nu numai că te fac mai puţin dispus, dar şi mai puţin capabil să te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.
Mulţi caută să-şi liniştească conştiinţa tulburată gândind că pot schimba cursul vieţii lor rele atunci când doresc să facă acest lucru, că pot să trateze cu uşurinţă invitaţiile harului lui Dumnezeu şi totuşi să fie din nou impresionaţi de ele. Ei gândesc că după ce au dispreţuit Duhul harului, după ce au ales să-şi aşeze influenţa de partea lui Satana, la un moment dat, constrânşi de împrejurări extreme, îşi pot schimba cursul vieţii. Dar acest lucru nu este aşa de uşor de realizat. Experienţa, educaţia din tot cursul vieţii au modelat în aşa măsură caracterul, încât în asemenea împrejurări puţini mai sunt aceia care doresc să fie schimbaţi după chipul Domnului Hristos.
Chiar numai o singură trăsătură rea de caracter, o singură dorinţă păcătoasă cultivată perseverent vor face : în cele din urmă : fără efect puterea Evangheliei. Orice îngăduinţă păcătoasă adânceşte aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Păcătosul care dă pe faţă o indiferenţă totală faţă de adevărul divin va culege ceea ce a semănat. În toată Biblia nu găsim un avertisment mai serios adresat celor care tratează cu uşurinţă răul decât cuvintele înţeleptului, care spune că „cel rău este prins în însăşi nelegiuirea lui” (Proverbe 5,22).
Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu forţează niciodată voinţa; şi dacă prin păcătuire continuă, voinţa a ajuns cu totul robită şi noi nu dorim să ne eliberăm şi nu vrem să primim harul Său, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotărâtă a iubirii Sale. „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6,2). „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile” (Evrei 3,7.8). „Omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă” : inima omenească, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie şi necaz; inima rătăcitoare şi schimbătoare este sălaşul multor necurăţii şi înşelăciuni (1 Samuel 16,7). Domnul însă cunoaşte motivele, intenţiile şi scopurile ei. Veniţi la El cu inimile mânjite, aşa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideţi larg cămările inimii voastre înaintea ochiului atoatevăzător, spunând: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei” (Psalmul 139,23.24).
Mulţi acceptă religia numai cu mintea, o formă a sfinţirii, pe când inima nu este curată. Rugăciunea noastră ar trebui să fie însă: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic” (Psalmul 51,10). Ocupaţi-vă în mod sincer de mântuirea voastră! Fiţi tot aşa de zeloşi şi de stăruitori în aceasta, cum aţi fi dacă viaţa aceasta trecătoare v-ar fi în primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvată între Dumnezeu şi voi înşivă, rezolvată pentru veşnicie. Numai o falsă speranţă, şi nimic mai mult va constitui ruina voastră.
Studiaţi Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune! Acest Cuvânt prezintă înaintea voastră legea lui Dumnezeu şi viaţa Domnului Hristos, marile principii ale sfinţirii, fără de care „nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12,14). Cuvântul lui Dumnezeu convinge de păcat; el descoperă în mod clar calea mântuirii. Daţi-i ascultare, căci este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte inimii voastre!
Când ajungeţi să vedeţi grozăvia păcatului, cum şi pe voi înşivă, aşa cum sunteţi în realitate, nu disperaţi! Domnul Hristos a venit să mântuiască pe cei păcătoşi. Noi nu trebuie să-L împăcăm pe Dumnezeu cu noi, ci : o, minunată iubire! : „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19). El doreşte nespus de mult să câştige pentru Sine : prin iubirea Sa : inimile copiilor Săi înstrăinaţi de El. Nici un părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greşelile şi scăderile copiilor săi, aşa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta căldură pentru cel păcătos. Buzele omeneşti n-au adresat niciodată invitaţii aşa de iubitoare celor rătăcitori, aşa cum face El. Toate făgăduinţele Sale, toate avertizările Sale nu sunt decât suspinurile iubirii Sale nemărginite.
Când Satana vine şi-ţi şopteşte că eşti un mare păcătos, priveşte în sus, spre Răscumpărătorul tău şi vorbeşte despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaşte-ţi păcatele, dar spune vrăjmaşului că „Hristos însuşi a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” şi că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemărginită (1 Timotei 1,15). Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă imensă, dar el i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul său. Simon a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult” (Luca 7,43). Noi am fost mari păcătoşi, dar Domnul Hristos a murit pentru ca să putem fi iertaţi. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a fi prezentate Tatălui în favoarea noastră. Aceia cărora le-a iertat mult îl vor iubi mult şi vor sta aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea mare şi pentru sacrificiul Său suprem. Numai atunci când vom înţelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom înţelege mai bine urâciunea şi grozăvia păcatului. Când ajungem să vedem lungimea scării care a fost coborâtă pentru noi, când înţelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut în favoarea noastră, numai atunci inima se topeşte de duioşie şi căinţă.

2 Corinteni 7.10: În adevar, cand intristarea este dupa voia lui Dumnezeu, aduce o pocainţa care duce la mantuire şi de care cineva nu se caieşte niciodata, pe cand intristarea lumii aduce moartea.

Pavel ne spune ca pocainta de la Dumnezeu este spre mantuire, iar aceasta pocainta se datoreaza unei intristari dupa voia lui Dumnezeu. Insa tot in acest pasaj, Pavel ne spune ca exista si o intristare a lumii, care lucreaza moarte. Aceasta intristare aduce o pocainta falsa, o pocainta care nu aduce mantuire, ci care duce la pierzare.

Ce este aceasta intristare a lumii? O mai putem numi si intristare lumeasca, o intristare izvorata dintr-o gandire omeneasca, egoista. Cateva caracteristici ale acestei pocaintei false ar fi urmatoarele:

Intristarea ta se datoreaza unor motive egoiste

Cand datorita Cuvantului citit sau auzit ai ajuns la concluzia ca ai pacatuit, te-ai intristat atunci cand ai inceput sa te gandesti care sunt urmarile pacatului tau, faptul ca: oamenii vor stii lucrurile pe care tu le-ai facut si vei fi facut de rusine, esti intristat de faptul ca vei fi pedepsit pentru pacatele tale, esti dezamagit de tine insuti, te credeai mai bun de atat, si nu iti place ca parerea buna pe care o aveai despre tine era falsa.

Vedem un exemplu foarte bun la Simon Vrajitorul: „Rugaţi-va voi Domnului pentru mine, ca sa nu mi se intample nimic din ce aţi zis.”Tot ce dorea Simon era sa nu i se intample lucrurile spuse de Petru.

Pocainta ta nu ti-a schimbat atitudinea fata de pacat

Ai avut aceasta experienta de pocainta, si ai decis sa iti reformezi viata din diverse motive (ca sa fi acceptat de cei din familia ta, care sunt toti crestini, sa fi acceptat de catre cei din Adunare, sa scapi de consecintele pacatului si de iad), insa toate aceste motive izvorasc dintr-o inima egoista, iubitoare de sine, iar daca izvorul este corupt, si ce iese din acel izvor va fi tot corupt.

Poate ca renunti pentru un timp la pacat, insa urmatoarele lucruri sunt adevarate in viata ta:

  • Ai renuntat doar la pacatele grosolane si vizibile, insa pacatele sinelui, interioare sunt prezente in tine ca un principiu de viata, si nici nu le observi poate (invidia, mandria, judecata, rautatea, neprihanirea de sine etc.)
  • Ai dorinta de a pacatui, natura ta este mereu atrasa de pacat, si tendinta ei este sa pacatuiasca in continuare, insa ce te opreste este frica pedepsei
  • In timpul acelei perioade de frica de iad si judecata, renunti la a mai face orice pacat, insa de indata ce scapi de acea frica, incepi sa te intorci din nou la ele
  • Nu exista nici o dorinta dupa sfintenia inimii, dupa asemanare cu Domnul Isus
  • Esti evlavios (a se citi pios) doar cand esti intr-o companie crestina, de indata ce parasesti mediul crestin, esti aproape la fel de asemanator cu cei din lume, ce te diferentiaza este faptul ca nu mai practici acele pacate grosolane (cateodata, nici acest lucru nu te diferentiaza de cei din cercul tau de prieteni din lume)

Asadar, aceasta pocainta nu ti-a schimbat parerea despre pacat, ca este urat, ca este ceva detestabil impotriva lui Dumnezeu si ca este un principiu vrajmas sfinteniei lui Dumnezeu.

Un exemplu potrivit este regele Saul:

Cand a sfarşit David de spus aceste vorbe lui Saul, Saul a zis: „Glasul tau este, fiule David?” Şi Saul a ridicat glasul şi a plans. Şi a zis lui David: „Tu eşti mai bun decat mine, caci tu mi-ai facut bine, iar eu ţi-am facut rau.

Acesta a plans cand l-a vazut pe David, si a avut o aparenta smerenie (Tu eşti mai bun decat mine) si recunoastere a pacatului sau (iar eu ţi-am facut rau), insa aceste lucruri au fost temporare, deoarece stim ca pe urma Saul cauta din nou sa il omoare pe David.

Ai realizat ca ai pacatuit, insa nu ai cunoscut ca esti pacatos

Un om care a comis o crima si este descoperit, ii va parea rau ca a comis acea crima, deoarece va fi pedepsit, insa nu va vedea ca in adancul inimii lui el este un criminal, si nici nu il intereseaza asta, pe el il intereseaza doar ceea ce i-a adus condamnarea, si in cazul in care va fi eliberat dupa ce isi ispaseste sentinta, probabil ca el nu va mai comite crima, insa de frica de a nu fi pedepsit, nu pentru ca inima lui s-a schimbat.

In acelasi fel, un om care nu are o pocainta adevarata, va fi ingrijorat doar de pacatele lui (deoarece vor avea consecinte grave), insa nu este interesat deloc de faptul ca este pacatos, ca detine o natura pacatoasa, si ca gandirea lui este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, lui nu ii pare rau ca este pacatos, ci ii pare rau doar ca a pacatuit.

Daca ai citit aceste putine randuri si ai ajuns la concluzia ca aceasta este experienta ta, te indemn sa faci urmatoarele lucruri:

  • Nu trece cu vederea acest aspect, nu il nega, deoarece de el depinde destinul tau vesnic
  • Stai inaintea Domnului si inaintea Cuvantului Sau, si cere ajutorul lui Dumnezeu pentru a te lumina
  • Daca in continuare observi ca asa sta situatia, nu incerca prin puterile tale sa iti creezi o pocainta autentica, nu spune ca de data aceasta vei face mai bine; vino la Isus si cere mila Lui, indurarea Lui, spune-I situatia ta, si roaga-L sa lucreze pocainta adevarata in viata ta, deoarece “pe cel ce vine la Mine (la Isus), nicidecum nu-l voi izgoni afara.”

Pocainta falsa izvoraste din motive egoiste, are la baza frica de pedeapsa, nu schimba atitudinea omului cu privire la pacat si cu privire la Dumnezeu, si aduce o reforma superficiala in viata omului.

Vazand toate acesta, nu este intentia si nici dorinta mea, ca scriind aceste lucruri, sa „intristez prin minciuni inima celui neprihanit, cand Dumnezeu Însusi nu l-a intristat” (Ezechiel 13.22), ci mai degraba sa arat prin Cuvantul Domnului care este calea adevarata catre mantuire, iar in cazul in care cineva nu s-ar gasi pe aceasta cale care duce la viata, sa vina la Dumnezeu si sa gaseasca mantuire.

Deoarece aceste putine randuri au potentialul sa fie folosite de anumiti crestini pentru a intra intr-o cercetare fara sfarsit asupra realitatii pocaintei lor, este nevoie sa mentionez anumite lucruri:

  • Daca cineva a avut parte de asemenea experiente si a vazut ca pocainta lui initiala (din momentul convertirii) s-ar incadra in unele din aceste puncte, asta nu inseamna neaparat ca nu a avut o pocainta biblica. Este posibil ca sa fi existat si aceste elemente ale pocaintei false, insa ele sa fi fost doar ceva incipient, ele fiind urmate de dovezi ale pocaintei biblice
  • Cel mai bun mod de a vedea daca pocainta ta a fost intr-adevar una biblica, nu este sa analizezi pocainta dintr-un anumit timp (poate atunci cand crezi tu ca ai fost convertit), ci sa privesti la intreg parcursul vietii tale, inclusiv la timpul prezent, si sa vezi daca pocainta ta este una biblica
  • Pocainta difera in intensitate de la o persoana la alta, astfel, o persoana care a trait cu totul in lume poate ca va experimenta ceva mai adanc decat cel care a trait in adunare de mic
  • Ultimul lucru, si poate cel mai important: nu compara convertirea ta (momentul pocaintei si al credintei) cu convertiri ale altor persoane. Dumnezeu lucreaza diferit si pe deasupra, noi toti suntem diferiti (ca temperament, ca intelect samd), tocmai de aceea convertirile pot fi atat de diferite intre ele. Cineva se poate afla sub convingere de pacat cateva zile, altul poate sa vada ca e pacatos si sa scape de convingerea de pacat (prin credinta) doar in cateva ore, altii mai putin, insa toti sunt mantuiti in acelasi mod (pocainta si credinta), in fiinta tuturora s-a produs nasterea din nou, si toti ajung sa urasca pacatul si sa iubeasca sfintenia, unii mai mult, altii mai putin

Lucrul de capatai este acela ca pocainta falsa va continua sa produca in viata celui care a experimentat-o urmarile mentionate mai sus, pe parcursul intregii lui vieti. Atitudinea lui fata de pacat va ramane aceeasi (pacatul este de dorit), nu va vedea sfintenia ca ceva esential pentru mantuire, nu va recunoaste niciodata ca este pacatos in natura lui, motivatia pentru care incearca sa traiasca o viata sfanta este frica de pedeapsa si teama de a nu fi descoperit.

Credinta falsa

Iacov 2.14: Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva sa spuna ca are credinţa, daca n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta sa-l mantuiasca?

2 Tesaloniceni 3.2: şi sa fim izbaviţi de oamenii nechibzuiţi şi rai, caci nu toţi au credinţa.

Ioan 8.31: Şi a zis iudeilor care crezusera in El: „Daca ramaneţi in cuvantul Meu, sunteţi in adevar ucenicii Mei;

Aceste 3 versete ne descopera 3 lucruri foarte importante cu privire la subiectul credinta, si anume: exista o credinta care nu duce la mantuire (Iacov 2.14), nu toti cei care marturisesc ca sunt crestini au credinta mantuitoare (despre care vorbeste Iuda in versetul 3), si credinta mantuitoare este urmata in mod automat de anumite schimbari in viata celui credincios (Ioan 8.31).

Intrebarea lui Iacov este „Poate oare credinta aceasta sa-l mantuiasca?”, si raspunsul este evident, „Nu”, credinta care nu se concretizeaza in roade, prin fapte bune, este o credinta falsa care nu aduce mantuire. Daca exista o astfel de credinta, oare nu se cade sa ne incercam pe noi insine, pentru a vedea daca nu cumva credinta noastra este o credinta moarta?

Pavel face o afirmatie similara in 2 Tesaloniceni, si ne spune ca dintre toti cei care marturisesc ca sunt crestini, mai exact, nu toti au aceasta credinta adevarata care aduce mantuire.

Diferentele dintre credinta falsa si cea adevarata

Se ridica intrebarea, care este diferenta dintre cele doua? Exista diferente majore intre ele, si daca da, cum le putem distinge? Un raspuns la aceasta intrebare ar necesita mult mai mult spatiu decat ne permite articolul curent, insa in principal sunt 2 diferente majore: prima diferenta este interioara (si nu poate fi observata decat de persoana in cauza), iar a doua diferenta este exterioara (si poate fi observata de cei din jur).

Cu privire la diferentele interioare, credinta mantuitoare merge mai departe decat doar a crede adevarurile Scripturii, credinta mantuitoare este o incredere in Domnul Isus si lucrarea Lui, pentru mantuirea sufletului, pe cand credinta falsa se opreste doar la a crede adevarurile Scripturii, fara ca acestea sa afecteze profund fiinta omului, si fara ca ele sa aiba ca rezultat o incredere simpla, de copil, in Domnul Isus.

Vorbind de aspectele exterioare, credinta mantuitoare este in mod invariabil urmata de faptele credintei, iar credinta falsa nu aduce schimbari majore in viata celui care o are, ci numai o reforma exterioara, fara ca sa existe o schimbare radicala interioara. Acum, bineinteles ca cineva poate intreba: Unde tragi linia de demarcare, care sunt faptele care fac diferenta, si cum putem sa le judecam, noi care oricum suntem pacatosi si deschisi la greseli? Biblia este plina de “teste” prin care noi putem vedea daca a noastra credinta este adevarata sau nu, si in mod special 1 Ioan a fost scris cu acest scop in minte, ca sa vedem in ce stare ne aflam.

Inainte de a lua anumite decizii importante, sau inainte de a achizitiona ceva semnificativ, ne facem multe planuri si vrem sa fim siguri ca am facut alegerea potrivita, si totusi toate aceste lucruri sunt trecatoare; cu atat mai mult trebuie sa ne asiguram ca drumul nostru duce la cer, si ca in ziua cand Dumnezeu va descoperi gandurile inimii, nu vom fim gasiti printre cei care au avut doar o credinta moarta.

Ce groaza o sa ii apuce pe cei care toata viata lor au trait intr-o siguranta falsa, fara a se cerceta in lumina Scripturii, si care la final se vor afla printre cei necredinciosi; ei nu au realizat niciodata ca tot ce au avut a fost „o forma de evlavie, dar fara putere”, si ca „Evlavia lor este ca norul de dimineaţa şi ca roua care trece curand.” (Osea 6.4)

In Ioan 8.31, Domnul Isus se adreseaza celor care crezusera in El, si le spune care este dovada ca ei au crezut cu adevarat, si anume, continuarea in Cuvantul lui Dumnezeu. Intelegem pe baza acestei afirmatii faptul ca cel care nu continua in Cuvant (ascultare si supunere fata de Cuvant) nu are credinta adevarata. Este tragic faptul ca astazi sunt atatia crestini care marturisesc credinta, insa a caror viata este opusa principiilor Scripturii, sau a caror tendinta a vietii nu este spre ascultare si supunere fata de Cuvant.

Credinta este mai mult decat marturisire cu gura

Concluzia celor 3 versete mentionate mai sus este evidenta, si anume: marturisirea credintei (adica sa spui ca esti crestin si ca tu crezi Scriptura) nu este o dovada a mantuirii, si daca marturisirea credintei nu este urmata de faptele credintei, acea credinta este moarta si nu aduce mantuire.

Am vazut ca este posibil sa fi avut parte de o pocainta si credinsa falsa, Biblia ne invata ca exista asa ceva, si exista in Biblie si exemple de oameni care au avut acest fel de pocainta si credinsa.

Biblia, Cuvantul scris al lui Dumnezeu, alaturi de calauzirea Duhului Sfant, te poate ajuta sa vezi daca lucrurile pe care ai construit sunt de fapt de nisip, sa vezi daca ai intr-adevar pocainta si credinsa adevarata, pentru ca altfel drumul tau se indreapta cu pasi repezi spre pierzare.

http://www.vesnicia.ro/ai-avut-pocainta-credinta-adevarata/

POCAITUL CARE NU SE POCAESTE

Cel care este credincios in Hristos este o persoana care se pocaieste intreaga lui viata. Incepe cu pocainta si continua in pocainta (Romani 8:12-13). David a savarsit pacate imense dar a cazut in genunchi fara cel mai mic gest de cracnire la o singura vorba a profetului, si asta pentru ca David a fost un pocait in inima lui (2 Samuel 12:7-13). Petru s-a dezis de Hristos de 3 ori, dar a suferit de 3 ori mai multa remuscare pana cand s-a pocait cu lacrimi amare (Matei 26:75). Fiecare crestin este chemat sa fie un pocait, dar el trebuie sa fie un pocait care se pocaieste continuu. Cand vorbeste despre invatatura cu privire la disciplina in biserica, Biblia ne arata ca toti credinciosii autentici trebuie sa aiba o natura de oameni care se pocaiesc. O persoana care nu este dornica sa se pocaiasca la mustrarea in dragoste a bisericii poate fi considerat ca nimic mai mult decat un “pagan si un vames” (Matei 18:15-17).

Ce este Pocainta?

Pocainta este o schimbare a mintii in ce priveste pacatul si in ce priveste atitudinea fata de Dumnezeu, o intoarcere interioara de la pacat catre Dumnezeu, lucru care este vizibil prin rodul sau – ascultarea (Matei 3:8; Faptele Apostolilor 26:20; Luca 13:5-9). Este o ura fata de ceea ce inainte iubeai si o iubire fata de ceea ce inainte urai, o schimbare a pacatului irezistibil cu un irezistibil Hristos. Pocaitul adevarat este dedicat, legat de Dumnezeu. Credinta este singura lui optiune. Atunci cand isi da seama pe deplin ca pacatul il falimenteaza, Dumnezeu il ia in primire (Matei 9:13b). Si fie va avea credinta, fie va ajunge la disperare; constientizarea acestui faliment fie il va elibera, fie il va devora.

Omul religios adesea se inseala in ceea ce priveste pocainta proprie. Este adevarat, cel credincios ar putea savarsi cele mai grave pacate; dar este un semn de moarte pentru acela care ramane in iubire fata de pacat, care continua sa se simta confortabil intr-o atmosfera pacatoasa, pentru ca doar cei care se pocaiesc cu adevarat vor mosteni cerul.

Pocaitul inselat ar putea sa fie cel mai rau dintre pacatosi daca ar putea, insa societatea il retine cumva de la aceasta. El poate tolera sau chiar se poate bucura deplin impreuna cu acei pretinsi crestini si pastori, care sunt lumesti, dar el nu isi doreste sa fie partas unei comuniuni sfinte sau a unei inchinari sfinte si fervente. Daca el nu poate suporta un serviciu de inchinare mai mult de 15 minute considerandu-l “prea lung”, cum se va simti o astfel de persoana dupa 15 milioane de ani de serviciu de inchinare eterna in rai? El aspira la un rai al desfatarii, recreerii si unei vieti usoare – un fel de vacanta continua; pentru o astfel de persoana, raiul sfinteniei totale ar fi ca un iad.

Totusi Dumnezeu este sfant si Dumnezeu este în rai. El nu poate fi învinovatit pentru trimiterea unui om pacatos in iad, chiar daca o astfel de persoana ar declara oricat de articulat ca este un credincios (Evrei 12:14).

Care sunt substitutele pentru Pocainta Autentica?

1. Poti sa te reformezi in faptele tale, fara a experimenta insa pocainta din inima.
 (Psalmul 51:16-17; Ioel 2:13).Aceasta este o inselatorie majora, pentru ca in ea, iubirea pacatului ramane in tine (1 Ioan 2:15-17; Faptele Apostolilor 8:9-24).Fariseii erau experti la acest capitol (Marcu 7:1-23). Inima unui om este marea lui problema. Un om poate parea perfect in faptele sale, dar sa ramana condamnat pentru inima lui. Faptele lui sunt cel mult ipocrite si servesc intereselor proprii, ale eului. Nimic bun nu poate iesi vreodata dintr-o inima rea. Oare din aceeasi vana a izvorului tasneste si apa dulce si apa amara? Fratii mei, poate oare un smochin sa faca masline, sau o vita sa faca smochine? Nici apa sarata nu poate da apa dulce…” (Iacov. 3:11-12).

2. Poti sa experimentezi emotia pocaintei dar nu si efectul ei. Acest lucru este precum amnezia. Astfel, iti poti vedea spectrul pacatului in oglinda si sa fii cuprins de groaza, si totusi imediat sa uiti ce fel de persoana tocmai ai vazut (Iacov 1:23-24).Este adevarat, pocainta include si o emotie sincera, o afectiune pentru Dumnezeu si o nemultumire vis-à-vis de pacat. Chiar valuri de regrete pot inunda inima pacatosului, si chiar este normal ca acest lucru sa se intample (Iacov 4:8-10). Dar exista un astfel de lucru precum emotia temporara care poate semana in aparenta cu pocainta; acesta emotie are insa picioare foarte slabe si nu poate sa il tina pe acel om intr-un comportament adecvat pe lungul drum al obedientei fata de Dumnezeu. Regretele tale pot chiar sa fie indelungate. Totusi daca ele nu conduc la pocainta, aceste regrete sunt lumesti si se aseamana cu o moarte vie – si poate chiar mai mult (2 Corinteni 7: 10). Ai de-a face cu un inselator vechi. Iuda a experimentat un astfel de regret, dar apoi “s-a dus de s-a spanzurat.” (Matei. 27:3-5)

3. Poti sa marturisesti verbal folosind cuvintele unui pocait adevarat, dar sa nu te pocaiesti niciodata (Matei 21:28-32; 1 Ioan 2:4; 4:20). Marturisirea in ea insasi nu este echivalenta pocaintei. Marturisirea misca doar buzele, pe cand pocainta misca inima. A numi o fapta ca fiind rea inaintea lui Dumnezeu nu este acelasi lucru cu renuntarea la a face acea fapta. Prin marturisirea ta, poti fi onest si emotional, insa aceasta este inutila daca ea nu exprima o schimbare adevarata a inimii. Exista cei care marturisesc doar pentru a fi vazuti, a caror asa-zisa pocainta poate fi teatrala, fiind exprimata vizual, insa in realitate le lipseste pocainta autentica. Daca faci ca exprimarea pocaintei tale sa apara ca fiind de succes, nu vei acea succes in ce priveste pocainta adevarata. Vei vorbi smerit, dar vei pacatui cu aroganta. Saul a oferit modelul marturisirii (1 Samuel 15:24-26),dar mai tarziu a mers in iad. Pocainta “din vorbe” nu este pocainta.

4. Poti sa te pocaiesti doar din frica fata de condamnare, dar nu din ura fata de pacat. Orice om se va opri din pacat atunci cand va fi prins asupra lui sau cand este aproape sigur ca va fi prins, dar asta numai daca nu cumva pedeapsa sau rusinea ce vor trebui indurate sunt suficient de insemnate (1 Timotei 1:8-11).Atunci cand pierderile sunt suficient de mari pentru a-i capta atentia, persoana respectiva se va reforma. Daca acesta este singurul motiv al pocaintei tale, atunci nu te-ai pocait absolut deloc. Este doar o lucrare a legii, dar nu a harului. Oamenii pot fi controlati prin frica, dar ceea ce se cere pentru pocainta adevarata este o schimbare a inimii. Acan si-a recunoscut pacatul dupa ce a fost prins asupra faptei, dar altfel nu ar fi recunoscut. Oasele lui se gasesc in Valea Acor, dar sufletul lui, cel mai probabil, se afla in iad (Iosua 7:16-26).

5. Poti sa vorbesti in public impotriva pacatului ca si un pocait autentic, dar niciodata sa nu te pocaiesti in viata ta privata (Matei 23:1-3). Folosirea corzilor vocale nu iti poate schimba inima. Intr-o astfel de situatie, pacatul tau este ca o curva. Vorbesti impotriva amantei tale in public, dar o imbratisezi in dormitorul tau. Iar ea nu pare a fi afectata pentru a fi criticata in public atata timp cat iti poate capta toata atentia in viata ta privata. “Suflete prea curvare! Nu stiti ca prietenia lumii este vrajmasie cu Dumnezeu?” (Iacov 4:4).

6. Poti sa te pocaiesti special pentru a beneficia de castiguri temporare decat pentru a da glorie lui Dumnezeu. Exista beneficii pentru cel care se pocaieste, insa motivatia principala pentru pocainta nu poate fi egoista. Eul este mort, iar carcasa lui mirositoare trebuie aruncata. Trebuie sa ne pocaim pentru ca Dumnezeu merita si pentru ca El este autoritatea noastra ce trebuie respectata, chiar si in situatia cand nu am castiga nimic de pe urma pocaintei. Sigur, pocainta noastra ar putea sa para ca ne-a provocat mai multe pierderi decat castigurile pe care le-am fi avut pacatuind (Matei 16:24-26; Filipeni 3:7-8). Si acesta este un test al pocaintei autentice.

7. Poti sa te pocaiesti pentru pacatele mai mici cu scopul de a continua in cele mai grave (Luca 11:42). Noi incercam sa ne bagam in seama constiinta care nu ne da pace doar facand unele exercitii minore de pocainta, dar asta nu este pocainta absolut deloc. In cel credincios cu adevarat, intreaga inima se schimba. Pocaitul pe jumatate este un om impartit: o parte impotriva pacatului si o parte iubindu-l; o parte impotriva lui Hristos, o alta aparent de partea Lui. Dar fie una, fie cealalta trebuie sa iasa biruitoare, pentru ca omul nu poate sa slujeasca si lui Dumnezeu, si lui mamona (sau orice alt idol); trebuie sa iubeasca pe unul si sa urasca pe celalalt (Matei 6:24).

8. Poti sa te pocaiesti intr-atat de general incat de fapt nu te-ai pocait deloc pentru vreun pacat specific. Persoana care se pocaieste in termeni mult prea generali este foarte probabil ca a vrut de fapt sa isi ascunda pacatele (Proverbe 28:13). Acolo unde schimbarile nu sunt specifice, pocainta lipseste de fapt. Pacatul este ca Hydra, animalul acela mitologic cu multe capete. Un astfel de animal nu poate fi infrant “in general”, ci este nevoie sa ii tai toate capetele, unul cate unul.

9. Poti sa te pocaiesti din dragoste sau apreciere pentru prietenii tai sau pentru liderii religiosi, dar sa nu te pocaiesti din dragoste pentru Dumnezeu (Isaia 1:10-17). O persoana poate sa incerce sa se reformeze din afectiune fata de prieteni sau din respect fata de cei mai intelepti spiritual, si totusi sa nu faca nimic semnificativ din punct de vedere spiritual. Daca un om se intoarce de la pacatele lui dar fara a se indrepta de la pacat catre Dumnezeu, va afla ca pacatul sau doar si-a schimbat numele si se ascunde dupa mandria sa. Iar acum va fi mai dificil sa scormonesti pentru a gasi subterfugiile pacatului. I-ai iubit pe altii, dar nu pe Dumnezeu. Si cel mai mult te-ai iubit pe tine. Sotia lui Lot a parasit orasul pacatelor la insistenta unui inger si de dragul familiei sale, dar s-a intors apoi cu fata catre pacat. Si si-a pierdut inima. Aduceti-va aminte de nevasta lui Lot” (Geneza 19:12-26; Luca 17:32).

10. Poti sa marturisesti finalul unui fapt pacatos dar sa nu te pocaiesti de obiceiul de a trai in acel pacat. Daca o persoana este onesta, este o persoana buna doar in termeni omenesti; dar nu este o persoana pocaita pana cand pacatul acelei persoane este dat mortii. In acest sens, acea persoana trebuie sa fie un “ucigas” pentru a fi a lui Dumnezeu: “Daca traiti dupa indemnurile ei (ale firii pamantesti), veti muri; dar daca, prin Duhul, faceti sa moara faptele trupului, veti trai” (Romani 8:13).Dumnezeu stie ce ai facut in viata ta; ceea ce El vrea de la tine este ascultare, obedienta (Luca 6:46).

11. Poti sa incerci sa te pocaiesti de pacatele tale, dar in acelasi timp in mod intentionat sa lasi poarta deschisa pentru oportunitati noi de a pacatui. Un om care a spus “ma pocaiesc” dar care nu paraseste sursa sau mediul acelui pacat este o persoana suspecta de lipsa pocaintei. Desi anumite situatii care cauzeaza ispitele nu pot fi schimbate, in cele mai multe situatii se poate. O persoana care nu fuge de mediul sau conditiile ispitei atunci cand este in masura sa faca acest lucru arata ca de fapt ea isi iubeste pacatul. Un soarece trebuie sa fie nebun sa isi construiasca ascunzisul sub culcusul pisicii. “Imbracati-va in Domnul Iisus Hristos, si nu purtati grija de firea pamanteasca, pentru ca sa-i treziti poftele” (Romani 13:14).

12. Poti sa faci un efort pentru a te pocai de anume pacate fara sa te pocaiesti de toate pacatele care iti sunt cunoscute. Un om de afaceri invata sa arate grija fata de nevoile clientilor sai, dar in acelasi timp isi batjocoreste sotia prin neglijenta fata de ea. Un altul isi aduce in fiecare saptamana darul in bani la biserica, dar in acelasi timp fura de la patronul sau in fiecare zi din timpul pe care este dator sa il foloseasca in interesul acestuia. Orice persoana se lauda cu unele pacate pe care le-a invins, insa adevarata pocainta consta intr-o repulsie a pacatului in totul. Cel care se pocaieste cu adevarat uraste toate pacatele, desi el poate sa cada in anumite pacate accidental mai repede decat in altele. El ar putea sa nu isi cunoasca toate pacatele, dar renunta si respinge imediat pe cele cunoscute. In cel credincios, pocainta este universala; duhul doreste pocainta chiar si atunci cand trupul este slabit (Matei 26:41).

Pocainta si credinta sunt legate. O persoana pacatoasa nu are nici o speranta de ascultare fata de Dumnezeu în lipsa credintei in Dumnezeu, care este sursa intregii sfintenii. In pocainta fata de pacate, el isi pierde auto-suficienta, pentru ca Dumnezeu este Cel care îl sfinteste(Iuda 24-25; 1 Tesaloniceni. 5:23-24; 1Petru 1:5).

Pocainta este un dar de la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 11:19; 2 Timotei 2:25) si o datorie a omului (Faptele Apostolilor 17:30; Luca 13:3). Si vei sti daca ai primit-o numai daca o practici (Filipeni 2:12-13). Nu o astepta sa vina, ci alearga catre ea. “Fii plin de ravna dar, si pocaieste-te” (Apocalipsa 3:19). Alearga dupa ea, si o vei gasi; uita de ea si vei pieri.

Tradus si folosit cu permisiune.

Toate drepturile rezervate – 1994 Christian Communicators Worldwide, Inc.
201 Main, Parkville, MO 64152 USA www.CCWtoday.org
Este permisa reproducerea numai în conditiile nevânzarii si a reproducerii exacte în forma de fata, înclusiv a notei privind drepturile de autor si copiere. Alte utilizari implica permisiunea scrisa. Pentru alte materiale, va rugam sa ne contactati.

http://www.wdjd.ro/art1-2008.html

DE LA VESTEA BUNA-3 Articole-1)Teologia deciziei- 2)Întristarea care duce la pocăință-3)Din nou despre înșelătoria teologiei deciziei

1)Teologia deciziei

aceste gânduri le-am scris prin 2003 sau 2004, le-am postat pe masa rotundă în 30 sept 2006 şi acum aici.
“Tu trebuie să decizi…”, “Ai de făcut o alegere…”,”Depinde de voinţa ta…”, sunt doar câteva din aşchiile LIMBAJULUI DE LEMN care s-a răspândit în lumea evanghelică în ultimele decenii ale sec XX şi azi este ascultat ca “normă” şi crezut ca Adevăr. Nu putem trece peste faptul că acest limbaj este străin Noului Testament, absolut neântâlnit în paginile “Legământului mai bun” şi nici peste faptul că limbajul este din ce în ce mai îndrăgit de “clerul evanghelic”. Acest scurt articol se vrea o CRITICĂ SEVERĂ a acestei, să-i zicem de acum “teologii a deciziei sau a deciderii” sau mai bine zis, se doreşte un SEMNAL DE ALARMĂpentru cei îngrijoraţi de starea CĂLDICICĂ a locurilor cereşti..
1.Teologia deciziei nu este scrisă în Noul Testament.
S-a dezvoltat un CONFLICT între intensitatea cu care această teologie este propagată şi IMPOSIBILITATEA de a fi dovedită cu “Cuvântul lui Hristos”. În acest articol doresc să străbat (în folosul celor cu adevărat călauziţi de Duhul lui Dumnezeu) cauzele şi efectele acestui conflict cu implicaţiile sale în viaţa Societăţilor Evanghelice. Pentru aceasta am nevoie de termeni noi, nefamiliari mediului obişnuit creştin ca: “cler evanghelic”,”societate evanghelică”,”pârghie teologică”,”limbaj de lemn” şi chiar “teologia deciziei”.
2.Cauze ale dezvoltării Teologiei deciziei
Principala cauză a dezvoltării acestei teologii printre evanghelici consider că este NECESITATEA clerului evanghelic de a avea o PÂRGHIE psihologică necesară conducerii societăţii evanghelice, adeziunea la Spiritul şi Litera Scripturii fiind văzută în mod tacit ca o PIEDICĂ în exercitarea rolului de LIDER. O altă cauză este imposibilitatea de a înţelege alegerea noastră în Hristos făcută de Dumnezeu mai dinainte de întemeierea lumii. Teologia deciziei a venit ca un PETEC perfect care să acopere GOLUL lăsat de parasirea Cuvântului lui Hristos cu privire la alegere: ”Nu voi m-aţi ales pe mine, ci Eu v-am ales pe voi”. Majoritatea (Slavă Domnului ca există şi o minoritate, o rămăşită) a Clericilor Evanghelici încearcă să ne convingă că nu mai e aşa, ci cam invers, ceva de genul:”Nu Eu v-am ales pe voi, ci voi m-aţi ales pe Mîne”, cu alte cuvinte şi mai departe în viaţă, tot voi trebuie să alegeţi. Prin “Teologia deciziei” liderii de grupuri încearcă să-i facă pe supuşi să creadă că fiecare pas al vieţii este crucial şi poate fi greşit şi doar prin ascultarea de oracolele lor pot fi evitate aceste greşeli, prin aceste tactici psihologice inoculează FRICA care le va face grupul şi mai fidel. Acesta este mecanismul de implementare al teologiei deciziei , scopul, poate neconştientizat de mulţi lideri creştini fiind doar acela de a-şi fideliza grupul prin inocularea atât a FRICII de a nu greşi cât şi a unei căi false de evitare a greşelii. Aceasta este o capacană, o cursă, un laţ. Toate predicile acestor lideri au degenerat, mai ales în cursul ultimelor decenii într-o repetare obsesivă a cuvantului magic: DECIZIE. Prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne am fost avertizaţi cu privire la “şiretenia lor în uneltirea rătăcirii”. Teologia deciziei este deci în acelaşi timp o cale facilă de a explica geneza salvării fiind simultan o veritabilă pârghie pentru manipularea pihologică a maselor. Cât de ieftin le pare unora Adevărul!

3.Efecte raspândirii Teologiei deciziei.
Efectele propagării acestei minciuni au fost şi rămân DEVASTATOARE. Înlocuirea sau mai bine zis confundarea credinţei care vine de sus şi este darul lui Dumnezeu cu voinţa omului robit păcatului, a carui gândire este vrăşmaşă cu Dumnezeu şi nici nu se poate supune lui Dumnezeu a produs un raţionament de genul: totul depinde de mine, când ma hotărasc eu, CLICK… şi Dumnezeu acţionează, fără mine Dumnezeu nu poate face nimic, eu DECID când va lucra Dumnezeu. Dumnezeu e un fel de robot al meu care aşteaptă un fel de “CLICK HERE” al deciziei mele, că doar El”stă la uşă şi bate”. (Răstălmăcirea acestui verset(Apoc. 3:20) adresat bisericii (dar prin răstălmăcire aplicat individului) împreună cu intrepretarea eronată al lui Ioan 3:16 au creat (cei doi stâlpi ai casei lui Dagon) cele două fundamente şubrede ale unei teologii care a devenit o puternică unealtă de înşelare). Vicleana gândire omenească! Iată un efect , iată cum judecă cei care cred minciuna asta:”.. aşteaptă Doamne până o să am timp”, “de fapt Tu nu ai altceva de făcut”, “la urma urmei eu îţi fac planul”,”ştii Doamne, acum sunt ocupat” ,”mai încolo mă decid să-ţi fiu mai fidel”, “o să iau o decizie pentru tine , ştiu că tu mă iubeşti, nu mi-e frica deloc de Tine, Tu eşti dragoste”. Acesta ar fi unul din mai puţin gravele efecte ale acestei teologii. Alt efect mai grav este însă sentimentul ÎNCREDERII ÎN SINE rămas intact în ascultătorii “onorabili” ai acestor minciuni. Adevărata VESTE BUNĂ zdruncină în om încrederea în sine, îl face să-şi vadă starea şi îi îndoaie genunchii. Această Teologie a deciziei însă nu se atinge de imaginea nobilă pe care o are omul despre el însuşi. Nu vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu, nu-l face pe om să se îngrozească de starea lui de neputinţă. Prin simplul apel la voinţă se face apel la raţiune(voia minţii lor), deci IMPLICIT se consideră că în om capacitatea de discernământ este valabilă şi de necondamnat. Deci DECIZIA fiind un act al raţiunii şi spunându-i omului că poate decide,  implicit îi transmiţi şi că are cu ce, cu alte cuvinte ca are o gândire bună, ceea ce calcă Cuvântul lui Dumnezeu care ne revelează că noi eram “Vrăşmaşi cu Dumnezeu în gândirea noastră” şi “făceam faptele voite şi gândite de carne”. Cum să-I spui acum că are o gandire vrăşmaşă cu Dumnezeu şi apoi cu aceiaşi gândire să-I ceri să-L aleagă pe Dumnezeu? Teologia deciziei mai are ca şi efect înjosirea termenului de “călauzire a Duhului Sfânt” pentru om fiind mai onorabil să se simtă “factor de decizie” decât să fie călăuzit, condus sau mânat.
4.Adevărul
Adevarul este însă cel smerit, care ne pune pe fiecare din cei ai Domnului în starea de supus, ascultător, Cel care Decide fiind Altul. “El vă va călăuzi în tot Adevărul” dacă ar fi singura jumătate de verset din Noul Testament care să vorbească despre călăuzire şi ar anula toate pretenţiile omului că trebuie el să decidă, dar sunt Slavă lui Dumnezeu multe alte zeci, poate sute de locuri. “Doamne iartă-i ca nu ştiu ce fac” “Înapoia mea Satan-o” “Nu ştia ce spune” “Vă rătăciţi” “Grozav vă mai rătăciţi” sunt cateva din versetele care ne fac să vedem că “oamenii se pierd singuri în CEEA CE ŞTIU DIN FIRE” subliniez: ÎN CEEA CE ŞTIU, deci nu prin ignoranţă ci prin încrederea în ceea ce cunosc.
Cu consideraţie şi ruga.

http://vesteabuna.wordpress.com/2009/03/24/teologia-deciziei/

2)Întristarea care duce la pocăință

 

Am mai scris demult despre teologia deciziei.

S-o numim întristare, sau mâhnire, sau tânguire, vorbim despre acea stare a inimii care este înaintea pocăinței.
La cercetarea făcută de Cuvânt, cugetul omului învinge gândurile împotrivitoare și mintea i se schimbă. Aceasta este pocăința. Pocăința este acea schimbarea a minții după ce cugetul este cercetat de Cuvânt.
Dar înainte de pocăință este o stare de ”întristare care duce la pocăință”.
Este numită și ”întristarea după voia lui Dumnezeu”.
Această întristare face parte din mesajul Veștii Bune, un mesaj care nu dă mari speranțe nici omului vechi, care trebuie dus la răstignire, nici părerilor înalte și pline de îngâmfare (lipsite de întristare) pe care omul vechi și păcătos le are despre sine.
Când omul ce crede (”cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este”) află părerile lui Dumnezeu despre sinele lui, el nu se mai îngâmfă ci se întristează. Părerile lui Dumnezeu despre păcat și omul păcătos nu sunt deloc măgulitoare, ci atunci când sunt crezute îl umplu pe om de groază.

”Pentru că, iată, tocmai aceasta, întristarea voastră potrivit lui Dumnezeu, ce sârguinţă a lucrat în voi! Şi ce dezvinovăţire, şi ce indignare, şi ce teamă, şi ce dor, şi ce râvnă, şi ce răzbunare! În toate privinţele aţi dovedit că voi înşivă sunteţi curaţi în acest lucru!” 2 Corinteni 7:11(GBV 2001)

Pocăința vine în urma întristării, iar această întristare potrivit lui Dumnezeu (sau după Voia lui Dumnezeu) este lucrată de crederea mesajului crucii, a Cuvântului condamnării păcatului în carne (”Dumnezeu a osândit păcatul în carne”).

Sunt multe și cauzele și consecințele acestei întristări, putem vorbi de

justificare,

de îndreptățire,

de sentimentul vinovăției și

al iertării,

al bucuriei iertării,

al Dragostei turnate prin Duhul în inimile celor ce li se iartă mult.

Despre ce nu putem vorbi, nu putem vorbi de o condiționare a întristării pocăinței de un legământ, sau decizie, sau înscrierea cuiva într-un program. Fără cercetarea de sine, fără judecarea de sine în urma ascultării Cuvântului Crucii, nimeni nu se pocăiește, pentru că n-a fost întristat spre pocăință.
De multe ori solicitarea unui legământ crează în om mândria că a făcut ceva, nu întristarea lui Dumnezeu.Este o diferență între întristarea spre pocăință și ambiția promisiunilor unui legământ, căci oamenii fac  multe promisiuni și unii chiar le respectă.
Nici decizia umană nu este întristare după voia lui Dumnezeu, deci nu conduce la pocăință.
Finney, inventatorul deciziei religioase a fost un manipulator de mase, nu un vestitor al Cuvântului Crucii.
Să nu neglijăm aspectul acesta al timpului necesar pentru ca oamenii să se apropie de Dumnezeu prin conștientizarea stării de păcat, prin întristare, prin mâhnire și zdrobire a duhului. Din punct de vedere al timpului aceste stări sunt procese, nu momente.

Evanghelia pocăinței este singura adevărată, nu evanghelia deciziei, nicicea a extazului.

http://vesteabuna.wordpress.com/2012/09/12/intristarea-care-duce-la-pocainta/#respond

3)Când mărăcinele va produce struguri…din nou despre înșelătoria teologiei deciziei

Am mai scris demult despre teologia deciziei.

O eroare de gândire strecurată sub o formă coafată ca să pară înțelepciune.
Ideea sugerată este că ”momentul deciziei” înseamnă totul, până la el n-are rost să faci nimic.
Domnul ”să lucreze la inima lui” spun și se roagă mulți părinți pentru copiii lor.

Gândul este că la un moment dat în viață, la auzirea unui mesaj, la ascultarea unei predici sau a clasicei și deja ”industrializatei” chemări, răspunsul omului va declanșa transformarea lui Dumnezeu. Mă tem că respectivele ”veniri în față” sunt pentru foarte mulți un teatru ieftin, teatru de a cărui regie sunt vinovați mai întâi actorii(”ipocriții”) ce-l susțin (hypocrites(actor)=fariseu).

Unde e eroarea? Eroarea constă în profesionalizarea învățării, reducerea spațiului și a timpului învățării, înlocuirea părinților ca învățători cu străini.

Spațiul este redus de la pretutindeni la clădirea ”sfântă”și timpul este redus de la totdeauna la ora duminicală sau respectiv ora cu copii.
Chiar și cei ce predau învățătura au fost înlocuiți: nu părinții, ci învățătorii de școală duminicală la copii sau mai târziu, la maturitate, nu toți(unii pe alții) ci clericii cu școli speciale doar.

Este metodologia sigură pentru cultura mărăcinilor. Gândurile sunt lăsate de izbeliște, părinții care trebuie să-și învețe copii nu se mai învață nici pe ei, nu cresc la starea de a putea să învețe pe alții și toată învățătura este lăsată pe seama ”profesioniștilor” amvoanelor. Iar astfel de locuri aducătoare de câștig din evlavie numaiînvățătură ziditoare și curată nu mai dau.
Gândurile s-au stricat de la simplitatea lui Cristos!

Se pune mult accent însă și greutate pe momentul deciziei care pare că la mulți produce o oarecare transformare.
De multe ori acest moment al deciziei este mai mult un eveniment emoțional decât rațional, cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu și judecarea în Lumina Lui lipsind des.
Dar pământul minții este pregătit de primirea seminței numai printr-o muncă prealabilă de săpare și fărămițare printr-o disciplină a învățării în pildele creației și apoi în pildele Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt este Sămânța a cărei încolțire va aduce roadele neprihănirii.
Fără Cuvânt la ce se referă termenul de credință?
Fără Cuvânt ce va încolți? Ce va fi udat?
Fără Cuvânt ce va crește?
Fără Cuvânt ce va rodi?

http://vesteabuna.wordpress.com/2012/08/14/cand-maracinele-va-produce-struguri-din-nou-despre-inselatoria-teologiei-deciziei/

NOTA-POZELE AU FOST ADAUGATE,NU SANT PE BLOGUL ORIGINAL

Fabrica de manipulat si de otravit creaturile pentru care a sangerat Iisus a mai pierdut un crestin…ALIN BLAINE -POCAINTA UNUI FOST ILUZIONIST VIDEO INTEGRAL

Aline Blaine s-a pocait (video integral)

http://youtu.be/nwXdC3lHFkQ

Published on May 25, 2012 by 

Alin Blaine s-a pocait (partea 1)

http://youtu.be/4pvYt9hDmq0

by 

Alin Blaine s-a pocait (partea 2)

http://youtu.be/Pdz6UoiAy_4

Alin Blaine s-a pocait (partea 3)

http://youtu.be/_YY4nPo1AhY

 Alin Blaine s-a pocait (partea 4)

http://youtu.be/Jd2iFJV1pmY

Alin Blaine s-a pocait (partea 5)

http://youtu.be/UzHxATx05zs

  • Extraordinar,cit de clar spune fratele acesta mesajul lui Hristos,si cit de neinteles sunt celor din studiou,pentru-ca numai Duhul lui Dumnezeu poate deschide inima catre Hristos!Domnul sa te binecuvinte Aline,no sa dau gres ca va ajunge un propovaduitor cu nume mare pentru Evanghelie!

    MsAlban33 10 hours ago

  • Binecuvantat sa fie Dumnezeu care deschide ochii pacatosilor si le da pocainta!!!

    Nu Dumnezeu trimite pe unul in cer,si pe altul in iad! NU,ci oamenii se aleg singuri!!!

    Mantuitorul nostru Isus Cristos a spus preotilor care isi bateau joc de El:”Curvele si vamesii, va vor lua inainte in Imparatia lui Dumnezeu!”-Stiti dece? -Pt.k.ei se pocaiesc! Sa nu te surprinda AB daca popii ortodocsi te vor batjocorii.Mantuitorul nu promite petale pe calea vietii tale ci”spini”si”cruci”incepand din familie.

  • Duminica, 24 iunie 2012, incepand cu orele 18.00, ai sansa sa-i asculti marturia intoarcerii la Dumnezeu, la Biserica LOGOS Ploiesti, strada Miciurin nr.6 . De asemenea, pana la aceasta data, gandeste-te la prietenii tai nemantuiti atrasi de lumea sowbizz-ului si invita-i la aceasta intalnire de suflet cu fostul iluzionist Alin Blaine! Intrarea este libera!

    Alin Blaine (28 de ani), originar din Braşov, a dovedit până anul trecut că este cel mai bun iluzionist din România, doar că succesul nu i-a hrănit sufletul. Chiar dacă îşi făcuse un loc în showbiz datorită trucurilor sale incredibile, Alin a renunţat la tot luând o decizie cât se poate de neaşteptată, pocăindu-se.

     Fostul iluzionist a renunţat la apariţia în emisiuni, la prezenţa la show-uri şi petreceri, la banii pe care îi câştiga în urma trucurilor şi la fetele care încercau să-l cucerească pentru a-şi dedicat viaţa lui Dumnezeu. Doar că alegerea lui Alin a venit peste noapte, lăsându-i pe cunoscuţi fără cuvinte.

      „Mi-a vorbit cineva despre Iisus şi a doua zi am decis să renunţ la tot, la bani, la femei, la maşini, la faima! Când Iisus îţi vorbeşte nu poţi rămâne la fel…“, a spus Blaine pentru Cancan.

      Atracţia lui Alin Blaine pentru magie a apărut imediat după terminarea liceului, când a plecat la New York, cu bursă, pentru a studia Informatica. Numai că după şase luni, s-a întâlnit pe stradă cu celebrii magicieni David Blaine şi Brad Christian şi atunci a decis, la fel de spontan precum a făcut şi cu pocăinţa, că este momentul să devină iluzionist. A urmat astfel patru ani de studii la şcoala de magie a lui David Blaine de la New York, unde a învăţat tot ceea ce l-a făcut cunoscut în România.

      De când s-a pocăit însă îşi petrece ziua citind Biblia şi încercând să-i convingă şi pe alţii să se întoarcă la Iisus. În prezent, Alin trăieşte la Braşov din rezervele adunate din spectacole şi speră să-şi întemeieze cât mai repede o familie, să aibă copii şi să devină predicator.

     „Am trăit ani întregi în păcat, am cheltuit sute de milioane şi aveam o femeie azi, mâine poate două, foarte multe relaţii şi mulţi prieteni. Acum, mulţi nu-mi mai sunt aproape. Şi mama mea a rămas uimită când i-am spus că mă pocăiesc. Mi-a şi spus să renunţ fiindcă suntem o familie săracă şi ne va fi greu, dar credinţa a fost mai mare!“, a mai spus Alin.

  • http://bisericalogos.blogspot.com/2012/05/alin-blaine-la-biserica-logos-ploiesti.html
  • ACEST BLOG S-A STERS INTRE TIMP

 

Până la urmă ce înseamnă pocăinţă?

Scriam ieri despre o pantă periculoasă a celor ce vor să fie pocăiţi şi aceasta este ispita de a fi pocăiţi de meserie. Meserie nu în sensul bun al cuvântului ci în sensul alterat de astăzi unde expresia „meseriaş” a căpătat mai degrabă valenţe de ironie, mândrie, slabă calitate şi superficialitate. Voi încerca astăzi să scriu despre ce înseamnă pocăinţa cu adevărat ca alternativă la o pocăinţă exterioară doar. Voi folosi în aceste sens anumite citate deja scrise (că doar nu reinventez roata) şi câteva notări personale că tot se numeşte blogul acesta şi www.pocăitu.ro 🙂

Creştinul pe blogul său Dumnezeu este dragoste spunea bine că : „Din învăţătura Bibliei vedem ca pocăinţa este o condiţie absolut necesara pentru mântuire. De fapt, toţi proorocii din Vechiul Testament, Ioan Botezătorul, Isus și apostolii ne cer să ne pocăim. “De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 4:17 De fapt, în Biblie ni se spune că la începutul credinţei trebuie să fie pocăinţa. Deci e clar că pocăinţa este o condiţie necesară pentru toţi creştinii, indiferent de denominaţiune.

Dar totuşi ce înseamnă pocăinţa?

Găsim trei cuvinte greceşti în Biblie, care se referă cam la acelaşi lucru:

  1. metanoeo = schimbarea minții ( Luca 13:3 )
  2. metanoia = o reală schimbare a minții și a atitudinii față de păcat ( Matei 3:8, Luca 24:47).
  3. metamelomai = regret ca o consecinţă a păcatului ( Matei 27:3 )

Putem spune că pocăinţa este întoarcerea la Dumnezeu, întoarcere însoţită de o căinţa adâncă pentru viaţa trăită în păcat. Întoarcerea sinceră la Dumnezeu este mai mult decât o simplă exteriorizare a regretelor și schimbarea pe moment a comportării. Pocăinţa adevărată presupune “o înnoire a minții” și o schimbare totală a vieţii, pe termen lung. Ea presupune renunţarea la lucrurile care poate ne plac dar, care nu sunt plăcute in ochii lui Dumnezeu. Va trebui sa renunţi la bârfă, la a judeca oamenii, la orice lucru pe care Dumnezeu îl condamnă.

În primele teze pe care le-a publicat, Luther spunea că pocăinţa trebuie să fie un stil de viaţă care n-are nimic de a face cu ritualurile spovedaniei. Pocăinţa adevărată duce la modificarea firii tale până în cele mai mici aspecte.

Pocăinţa adevărată se manifestă vizibil in viaţa ta de zi cu zi, pentru că ea produce o viaţă nouă, total schimbată. Ea acţionează în primul rând la nivelul inimii și apoi produce efecte la nivelul exterior al comportării noastre. Faptul că respecţi nişte legi ( porţi batic, te închini cu mana stângă sau cu mâna dreaptă, etc) fără a avea o adâncă repulsie față de păcat, nu înseamnă absolut nimic. Gândiţi-vă cât de mult urăşte Dumnezeu păcatul, oare nu aşa trebuie să ajungem si noi?

Primul pas înspre a te pocăi, este acela de a conştientiza, cu adevărat, starea de păcat în care te afli. Cum poţi realiza asta? Biblia ne spune că “prin lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20). Mai exact prin auzirea Cuvântului, prin citirea Cuvântului și autoexaminarea în lumina celor descrise acolo, putem să vedem dacă suntem păcătoşi sau nu. Nu exista păcat mare sau păcat mic, exista păcat si atât.

De aceea sfatul meu, este sa citiţi Biblia și să vă examinaţi în lumina celor scrise acolo. Sunt multe lucruri care nu sunt uşor de înţeles, de aceea este bine să mergeţi la o biserică și să cereţi sfatul unor oameni pregătiţi ( preoţi, pastori, etc). Însă nu luaţi niciodată de bun ce vă spun ei, ci treceţi totul prin filtrul Bibliei, iar dacă ce v-a spus acel om contrazice Biblia, atunci sigur acel om greşeşte.”

Pe de altă parte: „Mulţi înţeleg termenul de pocăinţă ca fiind “întoarcere de la păcat”. Însă aceasta nu este definiţia biblică a pocăinţei. În Biblie cuvântul “pocăinţa” înseamnă “schimbarea minţii”. De asemenea, Biblia ne vorbeşte că pocăinţa autentică va avea ca rezultat schimbarea faptelor (Luca 3:8-14; Faptele Apostolilor 3:19). Faptele Apostolilor 26:20 declară: “Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Definiţia biblică completă a “pocăinţei” este schimbarea minţii care rezultă în schimbarea faptelor. ”( Got Questions Ministries )

Dacă ar fi să vorbim de o atitudine exterioară, de un anumit stil de vestimentaţie, de un anumit cult, de anumite obiceiuri, de anumite daruri, de o anumită vechime fără a vedea o schimbare a minţii faţă de păcat şi ce urăşte Dumnezeu, nu putem vorbi despre pocăinţă. Este adevărat că pocăinţa se vede prin fapte dar faptele pocăinţei sunt diferite de faptele religioase şi Galateni 5:22 în continuare ne lămureşte care sunt acele roade „vrednice” de pocăinţa noastră.

Fapte religioase, obiceiuri religioase, tradiţii religioase au toate culturile şi religiile mai mult sau mai puţin, dar faptele vrednice, faptele care decurg din pocăinţă le au doar cei pocăiţi, doar cei care au mintea schimbată şi transformată de umblarea în părtăşie cu Dumnezeu şi asta nu mai ţine de religii sau culte neapărat ci de relaţia personală cu Dumnezeu.

Doamne te rog să mă ajuţi ca să fiu un pocăit real, autentic şi faptele mele să mărturisească asta.

Unde duce adevărata pocăinţă?  

pocaintaHarul cel iubitor de oameni al lui Dumnezeu, deşi este unul, lucrează în felurite chipuri în cei credincioşi. Celor începători pe calea pocăinţei, care nu şi-au lepădat patimile, lucrează îmbărbătându-i, ca să nu se împuţineze cu sufletul şi să dea înapoi. Celor ce au sporit şi se nevoiesc cu osârdie, îşi face simţită prezenţa din vreme în vreme şi îi întăreşte în iubirea de osteneală. Celor ce au înaintat în lucrarea „făptuitoare” şi au îmblânzit simţurile, despărţindu-le de patimi, le dăruieşte dumnezeiasca iluminare. Celor care îşi păzesc cu acribie simţurile de robia a ceea ce este iraţional şi pătimaş, le sporeşte luminarea minţii, stăpâneşte peste înţelesuri şi naşte hotărâri raţionale şi plăcute lui Dumnezeu.

Taina cea de negrăit şi cutremurătoare – pentru raţiune -, după Părinţii noştri, este următoarea: Atunci când mintea prin pază a îmblânzit şi a supus simţurile în faţa pornirilor şi mişcărilor iraţionale, încât să se odihnească în ea „cuvântul duhului vieţii”, harul se pune sub stăpânirea minţii şi se unesc aceste două stihii desăvârşite, care formează omul desăvârşit.

În pocăinţa completă (întreagă), când „ceea ce este muritor a fost înghiţit de viaţă” şi mintea împreună cu harul vor pecetlui învierea, începe simţirea cea mai presus de fire şi încredinţarea; începe astfel slujirea făptuitoare a plinătăţii (pleromei) Bisericii.

Chiar dacă harul este unul, se împarte în multe moduri în organele sale – sufletele sfinţite – şi se dă „fiecăruia după măsura darului” (Efeseni 4,7). Unuia îi dă înţelepciune, altuia cunoaşterea şi teologia, altuia proorocia, altuia tămăduirile, altuia slujirea potrivit cu nevoile, pentru constituirea plinătăţii Bisericii. Exact aceasta este ceea ce nu numai „în vremea aceea”, ci şi astăzi este valabil, adică faptul de a se prelungi promisiunea Domnului nostru, că nu ne va lăsa singuri niciodată.

Aceste stări, care sunt o formă de propăşire în cei ce ţin acribia conştiinţei lor, sunt permanente, dar nu sunt controlate de cei ce le pătimesc, „ca să se învedereze că puterea covârşitoare este de la Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Corinteni 4,7). Unora li se dăruieşte „încredinţare” de câte ori harul găseşte că este potrivit. Şi aceasta iarăşi nu este controlat de către cel ce pătimeşte, când, cum şi cât. De obicei însă acestea le provoacă rugăciunea, şi iarăşi nu când voieşte „cel ce cere”, oricât ar căuta aceasta.

Lucrările harului niciodată nu sunt controlate în chip absolut de către om, oricât le-ar căuta, pentru că atotmântuitoarele hotare ale proniei lui Dumnezeu sunt aproape neschimbabile. Avem dreptul de a căuta şi de a cere, dar nu acela de a porunci. Voia dumnezeiască cea după binevoire este mântuirea sufletului, şi dacă aceasta este împiedicată de vreo anumită „mângâiere”, nu este îndeplinită niciodată.

Pocainta inseamnă intoarcere la Dumnezeu!

Pocainta! Pocait!  Iată, două cuvinte destul de greșit înțelese în societatea românească. De cele mai multe ori, acești termeni sunt asociați cu o anumită grupare de creștini, așa-numiții „pocaiti”. Cam asta este tot ce cunosc foarte mulți oameni despre pocaintă. Dar, ce este „pocăința” cu adevărat? Luați-vă răgazul, preț de 5 minute, să descoperim adevărata semnificație a pocaintei:

  1. Pocainta înseamnă întoarcere la Dumnezeu. Nu este vorba despre o anumită confesiune creștină, sau despre ”etichete” pe care ni le punem unii altora – pocainta este o întoarcere la Dumnezeu. Biblia ne spune că toți oamenii sunt păcătoși (Romani 3:23), iar păcatul îl plasează pe om într-o stare de răzvrătire față de Dumnezeu. Practic, omul se revoltă împotriva voii și a poruncilor lui Dumnezeu, își ignoră conștiința, își urmează propriile pofte ale inimii, sfidând faptul că Dumnezeu vede totul. Pe scurt, păcatul îl face pe om să fie propriul stăpân, batjocorind în același timp stăpânirea lui Dumnezeu. Ei bine, pocainta înseamnă exact reversul: omul recunoaște că Singurul stăpân este Dumnezeu, își recunoaște răzvrătirea sa, o regretă, se întoarce cu umilință spre Dumnezeu cerând iertare pentru păcatele sale și pornește pe un drum nou: un drum al ascultării de Dumnezeu, al cunoașterii voinței divine, al supunerii și al părăsirii păcatului. Exact acest lucru l-au făcut credincioșii din cetatea antică, Tesalonic: „…cum de la idoli v-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat…” (1 Tesaloniceni 1:9). Același lucru trebuie să îl facem și noi.
  1. Pocainta are roadele ei. Nu este suficient „să spunem cu gura” că ne-am întors la Dumnezeu. Acest lucru trebuie să se vadă printr-o viață nouă, o viață transformată. La fel cum un pom rodește după soiul său, tot astfel, acolo unde există adevărata pocăință vom avea și roade specifice. Să dăm câteva exemple (lista poate continua): „Cine fura să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit. Niciun cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud. Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţeală, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efeseni 4:28-32). Este vital, să nu ne înșelăm singuri! Să verificăm dacă avem asemenea roade ale pocăinței în viața noastră.
  1. Pocainta este poruncită de Domnul IsusAcum că înțelegem ce înseamnă pocainta, poate ni se pare greu și vom fi tentați să spunem: „nu este pentru mine!” Atenție, însă, pocainta este o poruncă, iar Cel ce ne cere pocăința este însuși Domnul Isus Hristos: El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1:15). Oricine refuză pocainta va avea parte de chinul cel veșnic, de iad.
  1. Pocainta este dăruită de Dumnezeu. Aici este o veste bună! Deși, pe de o parte, Dumnezeu ne poruncește să ne pocăim, pe de altă parte, tot El ne dăruiește pocainta. Pocainta reală este o minune, iar dacă ne dorim cu adevărat să ne pocăim trebuie să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciune să ne-o ofere. Dacă ne dorim cu adevărat pocainta, Dumnezeu ne-o va da („Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa… ” cf. Faptele Apostolilor 11:18b). Întrebarea este, îți dorești tu cu adevărat pocăința?
  1. Pocainta este urmată de botez. Sfânta Scriptură plasează botezul după actul pocăinței personale: „Pocăiți-va , le-a zis Petru, și fiecare din voi să fie botezat.” (Faptele Apostolilor 2:38). Prin botez ne mărturisim în mod public pocainta și credința, la fel cum fac și alți „pocăiți”. De ce este nevoie de acest lucru? Fiindcă pocainta înseamnă un moment decisiv în viața noastră, dar este și un Altfel spus, pocainta durează toată viața. Trebuie să continuăm să creștem în ceea ce am început, iar în acest punct ajutorul altor pocăiți este foarte important. Ne ajutăm unii pe alții pe calea credinței. Ne ajutăm în mod reciproc să creștem în ascultarea noastră de Dumnezeu.

Dragul meu cititor, îmi doresc ca Dumnezeu să-ți dăruiască și ție adevărata pocainta. Cere-o de la Dumnezeu, chiar acum! Dacă deja te-ai pocăit, perseverează pe acest drum!

 

Pastor, Costel Ghioancă

Principiile pocăinţei adevărate

Învăţături ale preşedinţilor Bisericii Ezra Taft Benson

„Cei care plătiţi preţul cerut de pocăinţa adevărată aveţi o promisiune sigură. Puteţi fi curaţi din nou. Disperarea poate să dispară. Pacea dulce a iertării se va revărsa în vieţile dumneavoastră.”

Din viaţa lui Ezra Taft Benson

În prima sa cuvântare adresată în calitate de preşedinte al Bisericii în cadrul unei conferinţe generale, preşedintele Ezra Taft Benson a declarat: „În timp ce căutam îndrumarea Domnului, mi-a fost revelată din nou în mintea şi inima mea declaraţia Domnului: «Nu vorbiţi decât despre pocăinţă către această generaţie» (D&L 6:911:9). Aceasta este o temă abordată de către fiecare profet din zilele din urmă”1.

Chiar şi înainte de a fi chemat ca preşedinte al Bisericii, preşedintele Benson a făcut din pocăinţă un subiect important al slujirii sale. El fusese sfătuit să facă acest lucru de către George Albert Smith care era în acea vreme preşedintele Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. Într-o scrisoare, scrisă nu la mult timp după chemarea ca apostol a preşedintelui Benson, preşedintele Smith a spus: „Misiunea ta de acum înainte este să găseşti căi şi mijloace pentru a răspândi adevărul şi avertiza oamenii cu care intri în contact, în cel mai amabil mod cu putinţă, că pocăinţa va fi singurul panaceu pentru bolile acestei lumi”2.

Preşedintele Benson a îndeplinit cu credinţă această însărcinare în timp ce a propovăduit Evanghelia în lume. El ne-a învăţat că „este mai bine să te pregăteşti şi să previi decât să repari şi să te pocăieşti”3. Dar el a remarcat, de asemenea, că „noi, toţi, avem nevoie să ne pocăim”4. A subliniat importanţa „marii schimbări” în inimă care însoţeşte pocăinţa (vezi Alma 5:12–14) şi a explicat rolul Salvatorului în producerea unei astfel de schimbări:

„Domnul lucrează din interior spre exterior. Lumea lucrează din exterior spre interior. Lumea vrea să scoată oamenii din nefericire. Hristos scoate nefericirea din oameni şi, apoi, ei se scot singuri din nefericire. Lumea vrea să modeleze oamenii schimbându-le condiţiile. Hristos schimbă oamenii care, apoi, îşi schimbă condiţiile. Lumea vrea să modeleze comportamentul uman, dar Hristos poate schimba natura umană…

Da, Hristos schimbă oamenii iar oamenii schimbaţi pot schimba lumea”5.

Domnul a spus: „Harul Meu este destul pentru toţi oamenii care se umilesc în faţa Mea” (Eter 12:27).

Învăţături ale lui Ezra Taft Benson

1

Pentru a ne pocăi cu adevărat, trebuie mai întâi să înţelegem că planul Evangheliei este planul fericirii.

Calitatea de membru al Bisericii înseamnă, în sensul uzual al expresiei, că o persoană îşi are numele înregistrat în mod oficial în înregistrările calităţii de membru ale Bisericii…

Dar Domnul defineşte un membru al împărăţiei Sale într-un mod cu totul diferit. În anul 1828, El a spus prin intermediul profetului Joseph Smith: „Iată, aceasta este doctrina Mea – oricine se pocăieşte şi vine la Mine, acela este Biserica Mea” (D&L 10:67; caractere cursive adăugate). Pentru Cel a Cărui este această Biserică, a fi membru înseamnă mai mult decât a fi pur şi simplu un membru înregistrat.

De aceea, aş dori să prezint concepte importante pe care trebuie să le înţelegem şi să le punem în practică dacă dorim cu adevărat să ne pocăim şi să venim la Domnul.

Una dintre metodele de inducere în eroare cel mai des folosite de Satana este ideea că poruncile lui Dumnezeu sunt menite să restricţioneze libertatea şi să limiteze fericirea. Persoanele tinere, mai ales, simt uneori că standardele Domnului sunt precum gardurile şi lanţurile, interzicându-le accesul la acele activităţi care par a fi cele mai plăcute în viaţă. Dar adevărul este total opus. Planul Evangheliei este acel plan prin care oamenii sunt aduşi la o plenitudine a bucuriei. Acesta este primul concept pe care doresc să-l subliniez. Principiile Evangheliei sunt paşi şi îndrumări care ne vor ajuta să găsim adevărata fericire şi bucurie.

Înţelegerea acestui concept l-a făcut pe psalmist să exclame: „Cât de mult iubesc Legea Ta!… Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei… Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pentru cărarea mea… Învăţăturile Tale sunt moştenirea mea de veci, căci ele sunt bucuria inimii mele” (Psalmii 119:97–98, 105, 111).

Dacă dorim să ne pocăim cu adevărat şi să venim la El, astfel încât să fim numiţi membri ai Bisericii Sale, primul şi cel mai important lucru este să înţelegem acest adevăr etern – planul Evangheliei este acel plan al fericirii. Ticăloşia niciodată nu ne-a adus, nu ne aduce şi nu ne va aduce fericire [vezi Alma 41:10]. Încălcarea legilor lui Dumnezeu aduce numai nefericire, sclavie şi întuneric.6

2

Credinţa în Isus Hristos precede adevărata pocăinţă.

Un al doilea concept pe care este important să-l înţelegem este relaţia dintre pocăinţă şi principiul credinţei. Pocăinţa este al doilea principiu fundamental al Evangheliei. Primul este credinţa în Domnul Isus Hristos. De ce este aşa? De ce trebuie ca această credinţă în Domnul să preceadă pocăinţa adevărată?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să înţelegem un lucru cu privire la sacrificiul ispăşitor al Învăţătorului. Lehi a propovăduit că „un trup… poate să locuiască în prezenţa lui Dumnezeu decât prin meritele şi mila şi harul lui Mesia cel Sfânt” (2 Nefi 2:8). Chiar şi cel mai drept şi neîntinat om nu se poate salva doar prin meritele sale, pentru că, aşa cum ne spune apostolul Pavel, „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23).

Dacă nu ar fi viaţa perfectă, fără de păcat a Salvatorului, pe care Şi-a dat-o de bunăvoie pentru noi, nu ar putea fi iertarea păcatelor.

Ca urmare, pocăinţa înseamnă mai mult decât o simplă schimbare a comportamentului. Mulţi bărbaţi şi multe femei din lume dau dovadă de o mare putere a voinţei şi de autodisciplină biruind obiceiurile rele şi slăbiciunile trupului. Totuşi, în acelaşi timp, ei nu se gândesc deloc la Învăţător, uneori respingând-L în mod deschis. Astfel de schimbări ale comportamentului, chiar dacă în direcţie bună, nu constituie pocăinţă adevărată.

Credinţa în Domnul Isus Hristos este temelia pe care trebuie clădită pocăinţa sinceră şi profundă. Dacă noi căutăm cu adevărat să înlăturăm păcatul, trebuie întâi să privim către El care este Urzitorul mântuirii noastre.7

3

Pocăinţa implică o schimbare mare în inimă.

Al treilea principiu pe care este important să-l înţelegem dacă dorim să fim membri adevăraţi ai Bisericii este că pocăinţa implică nu numai o schimbare a faptelor, ci şi o schimbare în inimă.

Când regele Beniamin a încheiat remarcabila sa cuvântare în ţara Zarahemla, toţi oamenii au strigat într-un glas că ei credeau cuvintele sale. Ei au ştiut cu certitudine că promisiunile sale privind mântuirea erau adevărate, pentru că, spuneau ei: „Spiritul Domnului cel Atotputernic… a lucrat o schimbare mare în noi sau în inimile noastre, pentru că [observaţi această afirmaţie] nu mai avem înclinare să facem rău, ci să facem bine neîncetat” (Mosia 5:2).8

Se pot produce schimbări în inima omului? Desigur! Se întâmplă în fiecare zi în măreaţa muncă misionară a Bisericii. Este unul dintre cele mai răspândite dintre miracolele prezente ale lui Hristos. Dacă nu vi s-a întâmplat – trebuie să vi se întâmple.

Domnul nostru i-a spus lui Nicodim că „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3)…

Alma declară: „Iar Domnul mi-a spus: Nu te minuna că toată omenirea, da, bărbaţi şi femei, toate naţiunile, neamurile, limbile şi popoarele trebuie să se nască din nou; da, să se nască din Dumnezeu, să se schimbe din starea lor carnală şi decăzută la o stare de dreptate, fiind mântuiţi de Dumnezeu, devenind fiii şi fiicele lui;

Şi astfel ei devin fiinţe noi; şi dacă ei nu fac aceasta, atunci ei nu pot în niciun fel să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (Mosia 27:25–26)…

În al patrulea capitol din Alma se descrie o perioadă din istoria nefită în care „Biserica a început să decadă din progresul ei” (Alma 4:10). În faţa acestei situaţii, Alma a renunţat la funcţia sa de judecător-şef al guvernului „şi s-a dedicat cu totul treburilor marii preoţii”, responsabilitate care îi revenea (Alma 4:20).

El a depus o „mărturie pură” împotriva oamenilor (Alma 4:19) şi, în capitolul cinci din Alma, el adresează peste patruzeci de întrebări esenţiale. Vorbind deschis membrilor Bisericii, el a declarat: „Vă întreb pe voi, fraţii mei din Biserică, v-aţi născut voi spiritual din Dumnezeu? Aţi primit voi imaginea Lui în înfăţişarea voastră? Aţi simţit voi această măreaţă schimbare în inimile voastre?” (Alma 5:14).

El a spus în continuare: „Dacă voi aţi simţit o schimbare în inima voastră şi dacă aţi simţit dorinţa să cântaţi cântecul iubirii mântuitoare, vreau să vă întreb, puteţi să simţiţi astfel acum?” (Alma 5:26).

Nu ar progresa considerabil Biserica astăzi dacă numărul celor renăscuţi spiritual ar creşte? Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla în căminele noastre? Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă un număr tot mai mare de exemplare ale Cărţii lui Mormon s-ar afla în mâinile unui număr tot mai mare de misionari care ştiu cum s-o folosească şi care au fost născuţi din Dumnezeu? Când se va întâmpla acest lucru, noi vom obţine recolta bogată de suflete pe care a promis-o Domnul. „Născut din Dumnezeu” a fost Alma care, ca misionar, a putut să predice cuvântul pentru ca mulţi alţii să fie, de asemenea, născuţi din Dumnezeu (vezi Alma 36:23–26).9

Prin pocăinţă, Alma cel Tânăr a simţit o schimbare miraculoasă în inimă.

Când trecem prin această mare schimbare, care se produce numai prin credinţă în Isus Hristos şi prin acţiunea Spiritului asupra noastră, este ca şi cum am deveni o persoană nouă. De aceea, schimbarea este asemănată cu o naştere din nou. Mii dintre dumneavoastră au trăit experienţa aceste schimbări. Aţi renunţat la viaţa în păcat, uneori un păcat adânc înrădăcinat şi agresiv, şi, folosindu-vă în vieţile voastre de sângele vărsat de Hristos, aţi devenit curaţi. Nu mai aveţi dorinţa de a vă întoarce la vechile dumneavoastră căi. Sunteţi în fapt o persoană nouă. Aceasta se înţelege prin schimbare în inimă.10

4

Întristarea după voia lui Dumnezeu duce la pocăinţă adevărată.

Al patrulea concept pe care aş dori să-l subliniez este ceea ce scripturile numesc „întristarea după voia lui Dumnezeu” pentru păcatele noastre. Nu este un lucru neobişnuit să găseşti bărbaţi şi femei în lume care au remuşcări pentru greşelile pe care le fac. Uneori, aceasta se întâmplă pentru că faptele lor le-au adus lor sau celor dragi o mare întristare şi nefericire. Alteori, întristarea lor este cauzată de faptul că sunt prinşi şi pedepsiţi pentru faptele lor. Aceste sentimente lumeşti nu constituie „întristare după voia lui Dumnezeu”…

În ultimele zile ale naţiunii nefite, Mormon a spus despre oamenii săi: „Întristarea lor nu era pentru pocăinţă datorită bunătăţii lui Dumnezeu; ci era mai degrabă întristarea celui osândit, pentru că Domnul nu permitea întotdeauna ca ei să ia fericirea în păcat.

Şi ei nu au venit la Isus cu inimile frânte şi cu spiritele smerite, ci L-au blestemat pe Dumnezeu şi au dorit să moară” (Mormon 2:13–14).

În emisfera estică, apostolul Pavel a lucrat printre oamenii din Corint. După ce au sosit veşti că printre sfinţi existau probleme grave, inclusiv imoralitatea (vezi1 Corinteni 5:1), Pavel a scris o scrisoare în care îi dojenea cu asprime. Oamenii au răspuns adoptând atitudinea necesară şi, evident, problemele au fost corectate, pentru că, în cea de a doua epistolă a sa către ei, Pavel a scris: „Acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu…

Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moarte” (2 Corinteni 7:9–10).

În ambele scripturi, întristarea după voia lui Dumnezeu este definită ca o întristare care ne conduce spre pocăinţă.

Întristarea după voia lui Dumnezeu este un dar al Spiritului. Este o înţelegere profundă a faptului că acţiunile noastre L-au ofensat pe Tatăl şi Dumnezeul nostru. Este conştientizarea clară şi profundă că purtarea noastră L-a făcut pe Salvator, pe El care nu a cunoscut păcatul, pe El cel mai mare dintre toţi, să îndure agonia şi suferinţa. Păcatele noastre L-au făcut să sângereze prin fiecare por. Această suferinţă mentală şi spirituală foarte reală este ceea ce scripturile numesc a avea „o inimă frântă şi un spirit smerit” (vezi 3 Nefi 9:20Moroni 6:2D&L 20:3759:8; Psalmii 34:18; 51:17; Isaia 57:15). Un astfel de spirit este condiţia absolut necesară pentru o pocăinţă adevărată.11

5

Tatăl Ceresc şi Isus Hristos sunt nerăbdători să ne vadă schimbându-ne vieţile şi Ei ne vor ajuta.

Principiul următor pe care doresc să-l discut este acesta: Nimeni nu poate fi mai nerăbdător decât Tatăl şi Salvatorul să ne vadă schimbându-ne vieţile. În cartea Apocalipsa, Salvatorul ne face o invitaţie cu o semnificaţie profundă şi puternică. El spune: „Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el” (Apocalipsa 3:20). Observaţi că El nu spune: „Eu stau la uşă şi aştept ca voi să bateţi”. El cheamă, face semne, ne cere ca noi, pur şi simplu, să ne deschidem inimile şi să-L lăsăm să intre.

În deosebita predică despre credinţă a lui Moroni, principiul este şi mai clar propovăduit. Domnul i-a spus: „Dacă oamenii vin la Mine, Eu le voi arăta slăbiciunea lor. Eu le dau oamenilor slăbiciune pentru ca ei să fie umili; iar harul Meu este destul pentru toţi oamenii”. Nu contează ce ne lipseşte sau care ne este slăbiciunea ori care ne-ar putea fi deficienţele. Darurile şi puterile Sale sunt suficiente pentru a le birui pe toate.

Moroni continuă cu aceste cuvinte ale Domnului: „Iar harul Meu este destul pentru toţi oamenii care se umilesc în faţa Mea; căci dacă ei se umilesc în faţa Mea şi au credinţă în Mine, atunci Eu voi face ca lucrurile slabe să devină puternice pentru ei” (Eter 12:27; caractere cursive adăugate).

Ce promisiune minunată ne face Domnul! Însăşi sursa necazurilor noastre poate fi schimbată, adaptată şi transformată în tărie şi sursă de putere. Această promisiune este repetată într-o formă sau alta în multe alte scripturi. Isaia a spus: „El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin” (Isaia 40:29). Domnul i-a spus lui Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). În Doctrină şi legăminte citim: „Acela care tremură sub puterea Mea va fi întărit şi va aduce fructele preaslăvirii şi ale înţelepciunii” (D&L 52:17; vezi, de asemenea, 1 Nefi 17:32 Nefi 3:13D&L 1:28133:58–59).12

Una dintre cele mai eficiente strategii pe care le foloseşte Satana cu cei care se complac în păcat este să le şoptească la ureche că nu sunt demni să preaslăvească. El vă va spune că Tatăl Ceresc este atât de supărat pe dumneavoastră, încât El nu vă va asculta niciodată rugăciunile. Aceasta este o minciună şi el o spune pentru a vă înşela. Puterea păcatului este mare. Dacă vrem să ne eliberăm de ea, mai ales de păcatele grave, trebuie să avem o putere mai mare decât cea personală.

Nimeni nu este mai nerăbdător decât Tatăl dumneavoastră Ceresc să vă ajute să scăpaţi de păcat. Mergeţi la El. Recunoaşteţi-vă păcatul, mărturisiţi-vă ruşinea şi vina şi, apoi, rugaţi-L să vă ajute. El are puterea de a vă ajuta să triumfaţi.13

Fraţi şi surori, trebuie să spunem Domnului păcatele noastre în spiritul pocăinţei umile şi întristate. Trebuie să-L rugăm să ne dea putere să le învingem. Promisiunile se vor împlini cu siguranţă. El ne va ajuta. Noi vom găsi puterea de a ne schimba vieţile.14

6

Nu trebuie să ne pierdem speranţa în timp ce căutăm să devenim asemănători lui Hristos.

Al şaselea şi ultimul principiu al procesului de pocăinţă despre care doresc să vorbesc este acela că trebuie să avem grijă ca, în timp ce căutăm să devenim din ce în ce mai asemănători lui Dumnezeu, să nu ne descurajăm şi să nu pierdem speranţa. Să devii asemănător lui Hristos este un proces ce durează întreaga viaţă şi, foarte adesea, implică o creştere şi schimbare care sunt lente, aproape imperceptibile. Scripturile consemnează relatări impresionante despre oameni ale căror vieţi s-au schimbat radical, într-o clipă: Alma cel Tânăr, Pavel pe drumul către Damasc, Enos rugându-se până noaptea târziu, regele Lamoni. Aceste exemple uimitoare privind puterea de a-i schimba chiar şi pe aceia cufundaţi în păcat dau încredere în faptul că ispăşirea poate avea efect chiar şi asupra celor aflaţi în cea mai adâncă disperare.

Dar trebuie să fim atenţi când discutăm despre acele exemple remarcabile. Deşi ele sunt reale şi puternice, ele reprezintă excepţia, nu regula. Pentru fiecare Pavel, pentru fiecare Enos şi pentru fiecare rege Lamoni, există sute şi mii de oameni pentru care procesul pocăinţei este mult mai puţin vizibil, mult mai imperceptibil. Zi după zi, ei se apropie mai mult de Domnul, înţelegând puţin că ei clădesc o viaţă asemănătoare cu a lui Dumnezeu. Ei trăiesc, în linişte, vieţi în care predomină bunătatea, slujirea şi dedicarea. Ei sunt precum lamaniţii despre care Domnul a spus că „au fost botezaţi cu foc şi cu Duhul Sfânt, iar ei nu au ştiut aceasta” (3 Nefi 9:20; litere cursive adăugate).

Nu trebuie să ne pierdem speranţa. Speranţa este o ancoră a sufletelor omeneşti. Satana doreşte ca noi să aruncăm această ancoră. În acest fel, el poate descuraja şi ne poate determina să capitulăm. Dar noi nu trebuie să ne pierdem speranţa. Domnului Îi place fiecare efort, chiar şi cele cotidiene, mărunte, prin care ne străduim să fim mai asemănători Lui. Deşi am putea constata că mai avem mult de mers pe calea către perfecţiune, nu trebuie să ne pierdem speranţa.15

Cei care plătiţi preţul cerut de pocăinţa adevărată aveţi o promisiune sigură. Puteţi fi curaţi din nou. Disperarea poate să dispară. Pacea dulce a iertării se va revărsa în vieţile dumneavoastră.

Cuvintele pe care Domnul le-a transmis prin Isaia sunt adevărate: „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia 1:18).

Şi în această dispensaţie, Domnul a vorbit la fel de limpede când a spus: „Iată, acela care s-a pocăit de păcatele lui este iertat şi Eu, Domnul, nu-Mi mai amintesc de ele” (D&L 58:42).16

„Pocăinţa adevărată se bazează pe credinţa în Domnul Isus Hristos şi decurge din aceasta. Nu există o altă cale.”

Eu sper ca noi să nu trăim în trecut. Oamenii care trăiesc în trecut nu prea au viitor. Avem tendinţa să ne plângem pierderile, hotărârile pe care le-am luat şi care, privite retrospectiv, au fost probabil hotărâri greşite. Avem tendinţa să avem sentimente neplăcute cu privire la circumstanţele în care ne aflăm, gândind că ele ar fi putut fi mai bune dacă noi am fi luat hotărâri diferite. Ne putem folosi de experienţa trecutului. Dar să nu ne petrecem timpul îngrijorându-ne cu privire la hotărâri care au fost luate, greşeli care au fost făcute. Să trăim în prezent şi în viitor.17

Preaiubiţii mei fraţi şi surori, în timp ce căutăm să fim demni de a fi membri ai Bisericii lui Hristos – membri în sensul în care foloseşte El acest termen, membri care se pocăiesc şi vin la El – să ne amintim aceste şase principii. Primul, Evanghelia este planul fericirii întocmit de Domnul şi pocăinţa este menită să ne aducă bucurie. Al doilea, pocăinţa adevărată se bazează pe credinţa în Domnul Isus Hristos şi decurge din aceasta. Nu există o altă cale. Al treilea, pocăinţa adevărată implică o schimbare în inimă şi nu numai o schimbare a comportamentului. Al patrulea, o parte a acestei schimbări mari în inimă înseamnă să simţim o întristare după voia lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Aceasta este ceea ce se înţelege printr-o inimă frântă şi un spirit smerit. Al cincilea, darurile lui Dumnezeu sunt suficiente pentru a ne ajuta să înfrângem toate păcatele şi slăbiciunile, dacă nu facem decât să-I cerem ajutorul. De asemenea, trebuie să ne aducem aminte că pocăinţa, în cele mai multe cazuri, nu implică schimbări senzaţionale sau radicale, ci o înaintare pas cu pas, fermă şi permanentă către devenirea ca Dumnezeu.

Dacă ne vom strădui să integrăm aceste principii în vieţile noastre şi să le punem în practică în fiecare zi, vom deveni demni să fim mai mult decât membri înregistraţi ai Bisericii lui Isus Hristos. În calitate de membri adevăraţi, avem dreptul să beneficiem de promisiunea Sa: „Pe oricine care este din Biserica Mea şi îndură până la sfârşit în Biserica Mea, pe acela îl voi stabili pe stânca Mea şi porţile iadului nu îl voi birui” (D&L 10:69).

Rugăciunea mea este ca noi toţi să câştigăm această promisiune spre folosul nostru.18

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

  • Preşedintele Benson a spus că, pentru a ne pocăi cu adevărat, trebuie, întâi, să înţelegem că „planul Evangheliei este acel plan al fericirii” şi că ticăloşia „niciodată… nu ne va aduce fericire” (secţiunea 1). De ce credeţi că înţelegerea acestui lucru este esenţială în procesul pocăinţei?

  • De ce schimbarea comportamentului nu este suficientă în eforturile noastre de a ne pocăi? (Vezi secţiunea 2.) De ce credeţi că trebuie să privim spre Isus Hristos pentru a ne pocăi cu adevărat?

  • În ce feluri aţi simţit o „mare schimbare în inimă” aşa cum s-a explicat în secţiunea 3? Ce putem face pentru a-i ajuta pe alţii să trăiască această schimbare?

  • În ce fel se deosebeşte „întristarea după voia lui Dumnezeu” de regretul pe care îl simt unii oameni când au făcut ceva greşit? (Vezi secţiunea 4.) Cum ar putea folosi un părinte sau un episcop învăţăturile din secţiunea 4 pentru a ajuta pe cineva care are nevoie să se pocăiască?

  • Care sunt învăţăturile din secţiunea 5 care consideraţi că aduc alinare în mod deosebit? De ce vă aduc dumneavoastră alinare aceste învăţături?

  • Depunând mărturie despre puterea ispăşirii Salvatorului, preşedintele Benson a spus: „Nu trebuie să ne pierdem speranţa” (secţiunea 6). Ce adevăruri cu privire la ispăşire, prezentate în secţiunea 6, consideraţi că vă oferă speranţă?

Scripturi suplimentare

Luca 15:11–32; Mosia 4:10–1226:30–31Alma 34:17–183 Nefi 27:19–20D&L 18:10–1619:15–19

Ajutor pentru predare

„Grija dumneavoastră principală trebuie să fie ajutarea celorlalţi să înveţe Evanghelia, nu să faceţi o prezentare impresionantă. Aceasta include să le oferiţi cursanţilor şanse de a-şi preda unul celuilalt” (Predarea, nu este chemare mai mare [1999], p. 64).

Pocăinţa adevărată şi pocăinţa falsă

 

Există în Biblie câteva exemple de omeni care au încercat să se pocăiască, dar nu au primit iertare din partea lui Dumnezeu. Au plâns, s-au întristat, şi-au mărturisit păcatul, dar nu au fost iertaţi.

5. Citeşte despre pocăinţa arătată de Faraon, de Balaam, de Esau şi de Iuda. Care este elementul comun al acestor experienţe, în ce priveşte pocăinţa şi/sau mărturisirea păcatului? Exodul 12:29-32; Numeri 22:32-35; Evrei 12:17; Matei 27:4.

Exodul 12

29. La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor.
30. Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui, şi toţi egiptenii; şi au fost mari ţipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.
31. În aceeaşi noapte faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Duceţi-vă de slujiţi Domnului, cum aţi zis.
32. Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi zis, duceţi-vă şi binecuvântaţi-mă.”

Numeri 22

32. Îngerul Domnului i-a zis: „Pentru ce ţi-ai bătut măgăriţa de trei ori? Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare, înaintea Mea.
33. Măgăriţa M-a văzut şi s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aş fi omorât, iar pe ea aş fi lăsat-o vie.”
34. Balaam a zis Îngerului Domnului: „Am păcătuit, căci nu ştiam că Te-ai aşezat înaintea mea în drum; şi acum, dacă nu găseşti că e bine ce fac eu, mă voi întoarce.”
35. Îngerul Domnului a zis lui Balaam: „Du-te cu oamenii aceştia; dar să spui numai cuvintele pe care ţi le voi spune Eu.” Şi Balaam a plecat înainte cu căpeteniile lui Balac.

Evrei 12

17. Ştiţi că mai pe urmă, când a vrut să capete binecuvântarea, n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe.

Matei 27

4. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”

În Evrei 12:17, apare o afirmaţie foarte interesantă: Esau s-a căit „când a vrut să capete binecuvântarea”. La fel ca în cazul lui Faraon, al lui Balaam şi al lui Iuda, inima lui Esau nu s-a frânt de durere pentru suferinţa adusă familiei sale sau inimii lui Dumnezeu din cauza păcatului său. Pe el nu-l interesa decât să îşi recapete dreptul de întâi născut. Singurul lui regret era că nu primise ceea ce considera că i se cuvenea. Motivaţiile sale nu erau curate. Nu simţea durere decât faţă de sine însuşi. Înţelegem de aici că pocăinţa falsă este urmarea faptului că ne preocupă consecinţele păcatului, nu păcatul în sine.

Există un principiu dumnezeiesc care spune că vei culege ce ai semănat. Nu încape îndoială că păcatul are consecinţe dezastruoase, însă omul care se pocăieşte nu este frământat de rezultatele negative ale păcatului, ci de ruşinea şi de mâhnirea pe care I le-a produs lui Dumnezeu.

Pocăinţa are cel puţin trei trăsături distinctive: (1) regretul că L-am întristat pe Dumnezeu prin păcat – ne doare că L-am rănit pe Acela care ne iubeşte atât de mult; (2) mărturisirea onestă şi concretă a păcatului comis – omul care se pocăieşte în mod real nu îşi scuză comportamentul greşit, nu dă vina pe altcineva, ci îşi asumă responsabilitatea pentru faptele săvârşite; (3) decizia de a se lăsa de păcat – pocăinţa adevărată este în mod obligatoriu însoţită de schimbarea corespunzătoare a vieţii.

De cealaltă parte, pocăinţa falsă aşază în centrul preocupărilor eul şi consecinţele păcatului. Omul este cuprins de un sentiment puternic de întristare din cauza urmărilor negative ale păcatului său. El invocă diverse pretexte, aruncă vina asupra altcuiva şi nu ia în calcul schimbarea conduitei  decât dacă are ceva de câştigat de aici.

*******

STUDIUL BIBLIEI 

Iov 42

1. Iov a răspuns Domnului şi a zis:
2. „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.” –
3. „Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” – „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai presus de mine şi pe care nu le pricep.” –
4. „Ascultă-Mă şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” –
5. „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”
7. După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.
8. Luaţi acum şapte viţei şi şapte berbeci, duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi o ardere de tot pentru voi. Robul Meu Iov să se roage pentru voi, şi numai în vederea lui nu vă voi face după nebunia voastră; căci n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.”
9. Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama s-au dus şi au făcut cum le spusese Domnul. Şi Domnul a ascultat rugăciunea lui Iov.
10. Domnul a adus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat Iov pentru prietenii săi. Şi Domnul i-a dat înapoi îndoit decât tot ce avusese.
11. Fraţii, surorile şi vechii prieteni ai lui Iov au venit toţi să-l vadă şi au mâncat cu el în casă. L-au plâns şi l-au mângâiat pentru toate nenorocirile pe care le trimisese Domnul peste el, şi fiecare i-a dat un chesita şi un inel de aur.
12. În cei din urmă ani ai săi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvântări decât primise în cei dintâi. A avut paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de măgăriţe.
13. A avut şapte fii şi trei fete;
14. celei dintâi i-a pus numele Iemima, celei de-a doua Cheţia şi celei de-a treia Cheren-Hapuc.
15. În toată ţara nu erau femei aşa de frumoase ca fetele lui Iov. Tatăl lor le-a dat o parte de moştenire printre fraţii lor.
16. Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam.
17. Şi Iov a murit bătrân şi sătul de zile.

Adevărata pocăinţă înseamnă TU şi Dumnezeu

În aparenţe toţi suntem pocăiţi şi ne arătăm o faţă smerită celor din jur. Defapt arătăm lumii ceea ce ei îşi doresc ei să vadă la noi. Dar mă întreb dacă Îi arătăm lui Dumnezeu prin viaţa noastră ceea ce ar dori El să vadă? Am stat mult şi m-am gândit ce înseamnă a fii pocăit cu adevărat? Şi mi-am dat seama că pocăinţa nu se consumă în biserică la programe religioase sau postând în societate o figură de smeriţi. Adevărata pocăinţă e atunci când eşti doar TU şi Dumnezeu. Singur într-o cameră, tu şi gîndurile tale, tu şi gesturile tale, tu şi pornirile tale. Doar tu într-un loc ascuns de ochii oamenilor. Doar tu cu tine. Aici îţi dai examenul de adevărată pocăinţă. Şi ce faci tu atunci când eşti singur? Poate fumezi o ţigare crezând că nimeni nu te vede. Poate te uiţi la un film murdar. Poate ai alte obiceiuri şi îndeletniciri de care nu ai vrea să afle nimeni niciodată. Aici e adevărata ta pocăinţă. Cum eşti şi cum te porţi atunci când nu te vede nimeni?

Ce faci şi ce gândeşti atunci când stai departe de ochii lumii? Aici te poţi verifica dacă trăieşti cu adevărat o pocăinţă reală, sau doar o pocăinţă de ochii lumii, de ochii păstorului să nu te excludă sau de ochii familiei.

E grea pocăinţa nu-i aşa? Ştiu că e grea, mai ales ca tânăr creştin eşti lovit de multe ispite, dar să nu uităm: SUNTEM MAI MULT DECÂT BIRUITORI PRIN ACEL CARE A BORUIT MOARTEA. Poate zici că e greu să fii cu adevărat pocăit într-o lumea atât de plină de păcat. Nu zic că e uşor să trăieşi o pocăinţă reală, dar e tot ce ne poate salva şi ne dă dreptul de a trăii veşnic cu Isus. Să nu uităm că Dumnezeu ne cunoaşte inima şi nimic nu poate fi ascuns de ochii Lui.

Haideţi să trăim cu toţii o pocăinţă adevărată, pentru că oricum va veni ziua când se vor da cărţile pe faţă şi tot Universul va afla ce fel de pocăinţă am trăit.

DUMNEZEU SĂ NE AJUTE SĂ FIM POCĂIŢI PÂNĂ LA MOARTE!!!

Editorial scris de Florina Patru© www.crestintotal.ro

Adevăratul har

Adevăratul har al lui Dumnezeu în care staţi – 1 Petru 5.12

Dumnezeu ne este descoperit ca „Dumnezeul oricărui har”, iar poziţia care ni se oferă este aceea în care „gustăm că Domnul este bun” (sau, „plin de har”). Cât de des ne este greu să credem că Domnul este bun! Sentimentul firesc al inimilor noastre este acesta: „Ştiu ca eşti un om aspru”; în fiecare dintre noi este o totală neînţelegere a harului lui Dumnezeu.
Unii gândesc că acest har ar avea în sine ideea că Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul. Dar nu este nicidecum aşa: harul arată că păcatul este un lucru atât de îngrozitor, încât Dumnezeu nu-l poate suporta. Dacă ar sta în puterea omului ca, după ce a făcut răul, să-şi îndrepte calea şi să-şi corecteze firea în aşa fel încât să poată fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de har. Însuşi faptul că Dumnezeu lucrează în har dovedeşte că păcatul este un lucru atât de îngrozitor sau de înfiorător, încât starea omului este în întregime ruinată şi fără speranţă, deoarece este un păcătos, şi că nimic altceva decât numai harul pur va putea răspunde nevoilor lui.
Avem de învăţat ce este Dumnezeu pentru noi, iar aceasta nu prin raţionamentele noastre, ci prin revelaţia pe care El ne-a dat-o despre Sine Însuşi, anume că El este „Dumnezeul oricărui har”. Din clipa în care înţeleg că sunt un păcătos şi că Domnul a venit la mine pentru că El cunoştea întinderea şi nenorocirea păcatului meu, înţeleg de asemenea ce mare este harul. Credinţa îmi arată că Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu şi nu că păcatul meu este mai mare decât Dumnezeu.
Domnul despre care ştiu că Şi-a dat viaţa pentru mine este acelaşi Domn cu care am de-a face în zilele vieţii mele şi tot felul Lui de a lucra faţă de mine se întemeiază pe acelaşi principiu al harului. Secretul creşterii spirituale este de a privi la Domnul Isus ca fiind Dumnezeul harului. Cât este de preţios şi de încurajator să ştiu că, în orice clipă a vieţii mele, Isus are faţă de mine aceeaşi dragoste ca aceea pe care a avut-o atunci când a murit pe cruce pentru mine!
Iată un adevăr de care ar trebui să ne aducem aminte în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii. Să presupunem, de exemplu, că aş avea un caracter defectuos, care mi s-ar părea greu de corectat. Dacă mă adresez lui Isus ca Prietenului meu, El îmi dă puterea de care am nevoie pentru a mă corecta. Credinţa ar trebui să fie astfel mereu la lucru împotriva ispitelor, nu eforturile mele, care se vor dovedi întotdeauna zadarnice. Izvorul puterii adevărate este sentimentul că Domnul este plin de har. Omul firesc nu-L recunoaşte niciodată pe Hristos ca fiind singurul izvor al puterii şi al binecuvântărilor. Când comuniunea mea cu Domnul este întreruptă, inima mea firească va spune: „Trebuie să-mi îndrept starea, înainte de a putea merge înaintea lui Hristos”. Însă, „El este plin de har” şi, cunoscând aceasta, singurul lucru pe care îl am de făcut este să mă întorc la El de îndată, aşa cum sunt, şi după aceea să mă umilesc adânc înaintea Lui. Numai în El voi găsi ceea ce poate restabili sufletul meu. Smerirea înaintea Lui este singura smerire adevărată. Dacă voi recunoaşte în prezenţa Lui că sunt exact ceea ce sunt, voi descoperi că El arată faţă de mine har şi nimic altceva decât har.
Isus este Cel care dă o pace durabilă sufletelor noastre, nu părerea noastră despre noi înşine. Credinţa nu socoteşte niciodată ceea ce este în noi înşine ca temelie a odihnei. Ea primeşte, iubeşte şi respectă descoperirea pe care o dă Dumnezeu şi gândurile lui Dumnezeu cu privire la Isus, în care El Îşi găseşte toată plăcerea. Dacă El are preţ şi pentru sufletele noastre, dacă ochii noştri şi inimile noastre se preocupă numai cu El, deşertăciunea şi păcatul care ne înconjoară nu vor avea influenţă asupra noastră. Aceasta va constitui, de asemenea, puterea noastră împotriva păcatului şi a stricăciunii propriilor noastre inimi. Tot ce văd în mine, în afară de El, este păcat; dar ceea ce mă face smerit nu este preocuparea cu păcatele mele, nici cu firea mea păcătoasă, ci dimpotrivă, este preocuparea cu Domnul Isus şi cugetarea la perfecţiunea Persoanei Sale. Este bine să terminăm cu noi înşine şi să nu mai avem de-a face decât cu Isus. Avem dreptul să uităm de păcatele noastre şi de orice altceva, în afară de Isus.
Nimic nu este mai greu pentru noi decât să păstrăm un simţământ al harului – să rămânem, în mod practic, conştienţi că nu suntem sub lege, ci sub har. Prin har ne este întărită inima, dar nimic nu este mai greu decât sa înţelegem cu adevărat plinătatea harului, a acestui „har al lui Dumnezeu în care suntem”, şi să umblăm în puterea care decurge din această poziţie.
Numai în prezenţa lui Dumnezeu putem cunoaşte harul, iar privilegiul nostru este să fim în prezenţa Lui. Îndată ce ne depărtăm de prezenţa Lui, gândurile noastre ne năpădesc, iar ele nu pot să ajungă la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu cu privire la noi, nu pot să se înalţe până la „harul lui Dumnezeu”.
Dacă aş gândi că aş avea chiar şi cel mai neînsemnat drept la ceva, aceasta n-ar mai fi harul curat şi liber, n-ar mai fi „harul lui Dumnezeu”. Numai în comuniune cu El suntem în stare să măsurăm orice lucru cu harul Său. Când păstrăm simţământul prezenţei lui Dumnezeu, este cu neputinţă ca ceva să ne tulbure – nici chiar starea Adunării – căci ne bazăm pe Dumnezeu şi toate lucrurile sunt atunci pentru noi, într-o sferă în care se arată harul Său.
Adevăratul izvor al puterii noastre de creştini este să avem gânduri foarte clare cu privire la har; iar secretul întregii sfinţenii, al păcii şi al liniştei duhului este să păstrăm simţământul harului, în prezenţa lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu este atât de nemărginit, atât de complet, atât de desăvârşit, încât, dacă pentru o clipă ne-am depărta de prezenţa Lui, nu am mai avea o apreciere dreaptă a harului, nu am mai avea puterea să-l înţelegem. Iar dacă am căuta să-l înţelegem în afara prezenţei lui Dumnezeu, n-am face altceva decât să-l schimbăm în desfrâu. Ne întrebăm cum este harul? El nu are hotare. Oricum am fi noi (şi nu am putea fi mai răi decât suntem), Dumnezeu este dragoste faţă de noi. Nici bucuria şi nici pacea noastră nu depind de ceea ce suntem noi pentru Dumnezeu, ci de ceea ce este El pentru noi – şi exact aceasta înseamnă har.
Harul este descoperirea preţioasă că, prin Isus, orice păcat şi tot răul care este în noi au fost înlăturate. Un singur păcat este mai îngrozitor înaintea ochilor lui Dumnezeu decât sunt mii de păcate înaintea ochilor noştri. Totuşi, cu toate că El are o cunoaştere desăvârşită cu privire la ceea ce suntem noi, lui Dumnezeu Îi face plăcere să nu fie altceva faţă de noi decât dragoste.
În capitolul 7 al Epistolei către Romani ne este descrisă starea unui suflet adus la viaţă, dar ale cărui gânduri se concentrează în totalitate asupra lui însuşi. Un astfel de suflet nu cunoaşte harul, nu cunoaşte faptul simplu că, oricare ar fi starea noastră, Dumnezeu este dragoste şi nimic altceva decât dragoste faţă de noi. În loc să privească la Dumnezeu, el nu spune altceva decât „eu”, „al meu”, „mie”, „în mine” etc. Credinţa priveşte la Dumnezeu, aşa cum El însuşi S-a descoperit în har. Eu însumi, persoana mea, starea mea nu pot fi obiecte ale credinţei, deoarece credinţa nu are ca obiect ceea ce este în inima mea, ci descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine Însuşi în har.
Harul se referă la ceea ce este Dumnezeu, nu la ceea ce suntem noi, cu excepţia faptului că întinderea pe care o au păcatele noastre nu face altceva decât să slăvească imensitatea „harului lui Dumnezeu”. Trebuie, de asemenea, să ne amintim că harul are ca obiect şi ca efect strâns legat de el să aducă sufletele noastre în comuniunea cu Dumnezeu, să ne sfinţească şi să ne înveţe să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu. Cunoaşterea harului este adevăratul izvor al sfinţirii.
Biruinţa harului se arată prin aceasta: atunci când vrăjmăşia omului L-a alungat pe Isus de pe pământ, Dumnezeu a adus mântuirea prin chiar acest fapt. El venise să ispăşească păcatele chiar ale celor care L-au lepădat! Alături de arătarea cea mai completă a păcatului omului, credinţa vede desfăşurarea cea mai completă a harului lui Dumnezeu. Dacă am chiar şi cea mai neînsemnată ezitare cu privire la dragostea lui Dumnezeu, mă depărtez de har. Prin urmare, voi spune: „Sunt nenorocit, pentru că nu sunt ceea ce aş dori să fiu”. Dar, mai degrabă, ar trebui să mă întreb: „Este Dumnezeu ceea ce doresc să fie? Este Isus tot ceea ce mi-aş putea dori?”. Dacă înţelegerea a ceea ce sunt, a ceea ce se află în mine însumi are un alt rezultat decât a mări adorarea mea pentru ceea ce este Dumnezeu, atunci înseamnă că nu mă aflu pe terenul harului curat, chiar dacă această înţelegere a condus la smerirea mea. Există nemulţumire şi neîncredere în duhul meu? S-ar putea ca lucrurile să stea aşa din pricină că spun: „eu”, „al meu”, „mie”, şi pierd din vedere harul lui Dumnezeu.
Este mai de folos să fim ocupaţi cu ceea ce este Dumnezeu, decât cu ceea ce suntem noi. Dacă privim la noi înşine, aceasta este o dovadă de mândrie – arătăm că nu suntem cu adevărat conştienţi de faptul că nu suntem buni de nimic. Şi, până ce nu am înţeles acest lucru, nu ne putem întoarce în întregime privirile de la noi înşine, pentru a le îndrepta către Dumnezeu. Privind la Hristos, privilegiul nostru este de a uita de noi înşine. Adevărata smerenie constă nu atât în a gândi rău despre noi, cât în a nu gândi deloc la noi. Sunt atât de rău, încât nu merit să mă gândesc la mine. Lucrul de care am nevoie este să uit de mine însumi şi să privesc la Dumnezeu, la Acela care este vrednic să-mi preocupe toate gândurile. Şi cu siguranţă că rezultatul acestui lucru va fi că harul Lui ne va smeri.
Preaiubiţilor, dacă am putea spune ca în Romani 7: „Ştiu că în mine, adică în firea mea pământească, nu locuieşte nimic bun”, aceasta ar fi de ajuns pentru noi! Să ne îndreptăm deci gândurile spre Acela care a avut faţă de noi „gânduri de pace şi nu de rău”, cu mult înainte ca noi să ne fi gândit la noi înşine. Să privim atenţi la gândurile Sale de har faţă de noi şi să reţinem acest cuvânt al credinţei: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”.

„Singurul Fiu, care este în sânul Tatălui“ – Ioan 1.18

Cu siguranţă, mă tem de argumente acolo unde afecţiunile ar trebui să fie cele care să ne însufleţească, ca şi de retragerea din locul puterii vii înspre domeniul noţiunilor şi al teoriei. Însă tainele lui Dumnezeu sunt toate de cea mai mare importanţă practică, fie în a ne întări pentru slujire, fie pentru a ne mângâia în încercări, sau pentru a lărgi părtăşia de care se bucură sufletele noastre.

Apostolul vorbeşte despre sine şi despre alţii ca fiind „slujitori ai lui Hristos“ şi „administratori ai tainelor lui Dumnezeu“. La fel şi noi, în măsura noastră, trebuie să fim slujitori cu tot devotamentul şi entuziasmul practic şi personal; să fim răbdători, perseverenţi şi dedicaţi în lucrare; iar în toate acestea unii dintre noi poate că ştim cât de mici suntem în comparaţie cu alţii.

Trebuie însă să fim şi „administratori ai tainelor“, păstrând curate şi intacte caracteristicile revelaţiei divine. Raţionaliştii poate că nu le primesc. Crucea înseamnă nebunie pentru unii ca aceştia; iar „mai-marii veacului acestuia“, adepţi ai filozofiei, care se pretind înţelepţi, nu au cunoscut „înţelepciunea lui Dumnezeu care este în taină“. Însă această taină nu trebuie nicidecum cedată lor. Acesta este scopul administrării noastre, iar ceea ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios (1 Corinteni 4.1,2).

Apărarea şi mărturisirea slavei personale a Fiului lui Dumnezeu constituie o parte esenţială a acestei administrări înalte şi sfinte. Îl văd pe Ioan protejând această slavă cu o gelozie caracteristică lui. Există, de exemplu, diverse măsuri şi metode recomandate atunci când am avea de a face cu tendinţe iudaizante sau cu alte lucruri asemănătoare. În epistola către Galateni, unde este apărată simplitatea evangheliei, există o stăruinţă şi o dorinţă arzătoare care străbat discuţia sobră şi absolut necesară a argumentelor. Însă în epistolele lui Ioan totul este categoric şi definitiv. Ele reprezintă o expunere concisă care alungă sau ţine la distanţă tot ceea ce nu aparţine ungerii Celui Sfânt, care propovăduieşte pe Fiul în aceeaşi măsură ca pe Tatăl, care nu admite nici o minciună ca făcând parte din adevăr şi care afirmă distinct că „Oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“ (1 Ioan 2.23).

Această varietate de stiluri, în înţelepciunea Duhului, îşi are valoarea ei particulară; iar noi trebuie să luăm seama la ea. Ţinerea zilelor sau mâncatul verdeţurilor sunt lucruri care depreciază într-adevăr slava şi libertatea deplină ale evangheliei. Totuşi astfel de lucruri trebuie îngăduite (Romani 14). Însă desconsiderarea persoanei Fiului lui Dumnezeu nu trebuie îngăduită astfel, nici nu se bucură de circumstanţe atenuante de acest fel.

Simplul voiaj din Egipt spre Canaan nu ar fi putut constitui adevărata călătorie prin pustie. Mulţi merseseră pe acel drum fără să fie străini şi călători cu Dumnezeu. Ba mai mult, chiar dacă un astfel de voiaj ar fi fost însoţit de toate încercările şi neplăcerile provocate de pustia aridă şi sălbatică, nu ar fi reprezentat totuşi pentru acest simplu motiv o călătorie divină sau cerească. Esenţială nu este o viaţă de eforturi şi de lepădare de sine, chiar îndurată cu acel curaj moral care se potriveşte străinilor lui Dumnezeu pe acest pământ; ci pentru ca acea călătorie să fie călătoria Israelului lui Dumnezeu, chivotul trebuia să fie în mijlocul lor, purtat de un popor răscumpărat prin sânge din Egipt, care năzuia, prin credinţa lui în făgăduinţă, către Canaan.

Aceasta a fost preocuparea lui Israel în pustie. Ei trebuiau să poarte chivotul, să-l însoţească şi să-l venereze. Ei şi-ar fi putut trăda slăbiciunea, ar fi putut suferi pedeapsa şi disciplinarea în multe feluri şi în multe ocazii; însă dacă preocuparea lor fundamentală ar fi fost abandonată, totul era pierdut. Şi lucrul acesta s-a întâmplat cu adevărat. Au purtat cortul lui Moloh şi steaua zeului Remfan, aceasta în detrimentul chivotului Domnului. Ca urmare, taberei i s-a schimbat drumul către Babilon şi Damasc (Amos 5.25-27; Fapte 7.42,43).

Şi care este chivotul acum în mijlocul celor credincioşi, pentru o călătorie sigură, corectă şi sfântă prin pustia acestei lumi, dacă nu numele Fiului lui Dumnezeu? Ce taină este încredinţată administrării şi mărturiei noastre, dacă nu aceasta? „Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, nu-l primiţi în casă şi nu-l salutaţi“ (2 Ioan 9,10). Dacă este să mai fie un zid de despărţire, acesta trebuie ridicat de către cei credincioşi între ei şi necinstirea adusă lui Hristos.

Am pe inimă să gândim întrucâtva la Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; şi, dacă El va da ajutorul necesar, acest subiect va fi o binecuvântare pentru noi.

Suntem botezaţi „pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28.19). Această formulă poartă în sine declararea oficială a tainei Dumnezeirii; iar Fiul este aici o Persoană divină (aşa cum formula declară), tot aşa cum sunt Tatăl şi Duhul Sfânt.

Există şi alte locuri în Scriptură care ne pun în lumină aceeaşi taină, anume că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei Persoane aflate într-o singură slavă divină, sau Dumnezeire. Aceste alte texte tratează subiectul în mod diferit, punând accentul pe aspectul moral, înfăţişând taina în harul şi în puterea ei, ca şi în aplicaţia pe care ea o are la nevoile, trăirea şi zidirea noastră. În special Evanghelia după Ioan face acest lucru, scoţând taina din forma ei oficială, cum apare în formula botezului, şi oferind-o afecţiunilor, conştiinţei şi înţelegerii noastre ca sfinţi, făcând-o parte integrantă a credinţei şi a comuniunii noastre.

În această ordine de idei voi face observaţia că, în capitolul 1.14, glasurile sfinţilor se fac auzite întrerupând, ca să zicem aşa, enunţarea gloriilor lui Isus şi pecetluind, prin mărturia lor, marele adevăr despre „Cuvântul devenit trup“. Şi, în înflăcărarea care li se potriveşte într-un asemenea moment, ei îşi întrerup firul spuselor în acest verset. Căci ei încep să vorbească despre Cuvântul făcut trup, însă, până să termine această idee, proclamă (într-o paranteză) slava Lui personală, despre care afirmă că o văzuseră, acea slavă „ca a unicului Fiu din partea Tatălui“. Iar despre Singurul de la Tatăl se spune, foarte curând după aceasta, că este „în sânul Tatălui“ – cuvinte ce trebuie păstrate cu grijă în adâncul sufletelor noastre1.

Nu mă îndoiesc că Domnul este numit „Fiul lui Dumnezeu“ sub diferite aspecte. Este numit aşa ca născut din fecioară (Luca 1.35), şi prin hotărâre divină, (Psalmul 2.7; Fapte 13.33). Aceste aspecte sunt adevărate, şi rămân adevărate, chiar dacă ne sunt făcute şi alte descoperiri cu privire la filiaţia Lui divină. El este Fiul, şi totuşi a căpătat numele de Fiu (Evrei 1.1-3). Matei şi Marcu Îl prezintă pentru prima dată ca Fiu al lui Dumnezeu la botezul Său. Luca merge mai înapoi şi Îl prezintă astfel de la naşterea Sa. Însă Ioan merge şi mai în urmă, până la punctul nemăsurat al veşniciei, şi Îi declară poziţia de Fiu „în sânul Tatălui“.

Au existat, fără îndoială, în aceia care au avut de a face cu El, diferite nivele de înţelegere a Lui, felurite măsuri de credinţă vizavi de persoana Sa. El Însuşi recunoaşte, de exemplu, credinţa centurionului, care Îi desluşise slava personală, ca fiind mai presus de tot ceea ce găsise în Israel. Dar aceasta nu afectează nicidecum ceea ce auzim despre El, anume că era Fiul „în sânul Tatălui“, sau „viaţa eternă, care era la Tatăl şi ni s-a arătat“.

Preaiubiţilor, nu trebuie să ne atingem în vreun fel de această taină preţioasă. Ar trebui să ne temem ca nu cumva să întunecăm lumina acelei iubiri în care sufletele noastre sunt invitate să umble în călătoria lor către cer. Şi – ceea ce constituie un gând încă şi mai adânc şi delicat, dacă îmi este îngăduit să-l rostesc – trebuie să ne temem să admitem vreo mărturisire de credinţă (mai degrabă, de fapt, de necredinţă) care ar văduvi sânul divin de plăcerea lui eternă şi inexprimabilă, şi care ar declara că Dumnezeu n-a simţit bucuria de Tată atunci când Şi l-a deschis, sau că Domnul n-a cunoscut bucuria de Fiu, fiind aflat în acel sân din veşnicie.

Nu mă pot uni cu această gândire. Dacă există Persoane în Dumnezeire, aşa cum ştim că există, nu trebuie oare să ştim şi că există relaţii între ele? Ne putem cumva lipsi de un asemenea gând? Nu sunt descoperiţi credinţei şi Tatăl, şi Fiul, şi Duhul Sfânt? Fiul este născut din Tatăl, Duhul iese de la Tatăl. Persoanele din această slavă a Dumnezeirii nu sunt independente, ci în relaţie. Nici nu este deasupra măsurii noastre să afirmăm că simbolul perfect al dragostei, modelul binecuvântat sau exemplul de căpătâi al oricărei afecţiuni, se găseşte în această relaţie.

Poate oare să mă mulţumească gândul necredinţei că nu există Persoane în Dumnezeire, şi că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt numai diferite aspecte în care este prezentată o singură Persoană? Esenţa evangheliei ar fi distrusă de un asemenea gând. Sau m-ar putea mulţumi gândul că aceste Persoane nu sunt în relaţie? Prin aceasta dragostea cuprinsă în evanghelie ar fi întunecată.

Am fost odată întrebat: n-a existat sânul Tatălui până ce Pruncul n-a fost născut în Betleem? Sunt sigur, după cum şi întrebarea sugerează, că el a existat din veşnicie. Sânul Tatălui a fost o locuinţă veşnică de care Fiul S-a bucurat, înconjurat de plăcerea negrăită a Tatălui – „refugiul secret al dragostei“, aşa cum l-a numit cineva, „al unei dragoste inexprimabile care este mai presus de slavă; căci slava poate fi revelată, acesta însă nu“.

S-ar putea ca sufletul să fie neatins de gânduri ca acestea, însă credincioşii nu pot admite ca ele să fie tăgăduite. Să nu cedăm o astfel de taină gândirii omeneşti. Credinţa se va lupta pentru aceasta împotriva filozofiei şi înşelăciunii deşarte. Chiar iudeii îi pot mustra pe cei care sunt sceptici în a accepta astfel de adevăruri. Ei, iudeii, au simţit că afirmaţia Domnului de a fi Fiu era echivalentă cu a Se face pe Sine egal cu Dumnezeu. Astfel că în loc ca filiaţia să implice o Persoană secundară sau inferioară, în gândurile lor ea însemna egalitate. Şi, într-un mod asemănător, cu o altă ocazie, ei L-au tratat pe Isus ca blasfemitor, fiindcă El Se făcea pe Sine Dumnezeu, într-un discurs în care vorbise despre relaţia dintre un fiu şi un tată(Ioan 5 şi 10). Iată că iudeii, în multe rânduri, au dat dovadă că resping acest jalnic scepticism sugerat de mintea omului. Ei au fost îndeajuns de înţelepţi să nu pretindă că pot cerceta, prin prisma raţionamentelor omeneşti, lumina în care locuieşte Dumnezeu.

„Nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, în afară de Tatăl“ (Luca 10.22), este o afirmaţie care poate pune frâu cu succes raţionamentelor noastre. Iar declaraţia că viaţa veşnică ne-a fost arătată, pentru a ne pune în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul (1 Ioan 1.2), prezintă lămurit taina nepreţuită că Fiul este parte din Dumnezeire. Şi de asemenea, după cum bine ştim, este scris: „Singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“. Întreb: poate cineva, care nu este Dumnezeu, să-L facă cunoscut pe Dumnezeu? Într-un anumit sens, Dumnezeu poate fi descris. Însă Adunarea nu poate fi satisfăcută cu descrieri ale lui Dumnezeu, măcar că înţelepciunea lumii nu cunoaşte nimic altceva decât descrieri. Adunarea are nevoie de o descoperire a Lui, care nu poate fi decât prin El Însuşi. Prin urmare, nu este Fiul din sânul Tatălui o Persoană divină?

Nimic nu poate explica pe deplin tot ceea ce Scriptura ne spune despre această taină măreaţă, decât credinţa într-un lucru: că Tatăl şi Fiul se află deopotrivă în slava Dumnezeirii, şi că se află acolo în această relaţie de tată şi fiu, deşi sunt egali în această glorie. „Cel care era cu Dumnezeu la început, la fel de veşnic ca şi Dumnezeu, fiind Dumnezeu Însuşi, era de asemenea Fiul lui Dumnezeu“ – aşa cum cineva a exprimat acest lucru – şi apoi el a adaugat: „Dumnezeu lasă ca multe lucruri să rămână taine, unul din motive fiind, cred, punerea la încercare a ascultării minţilor noastre; căci El cere de la noi ascultarea minţii, la fel de mult cum cere ascultare în ceea ce facem. Supunerea minţii faţă de Dumnezeu constituie o parte a sfinţeniei şi numai Duhul Sfânt o poate oferi. El singur este capabil să tempereze şi să smerească acele puteri interioare ale minţii, care înălţându-se se aventurează să judece lucrurile lui Dumnezeu, refuzând să primească ceea ce nu poate fi înţeles şi dând astfel dovadă de o neascultare şi o mândrie care nu-şi găseşte corespondent decât în neascultarea şi mândria lui Satan“.

Sfântă şi oportună avertizare pentru sufletele noastre! „Cine este mincinosul“, întreabă apostolul, „dacă nu cel care tăgăduieşte că Isus este Hristosul?“. Apoi el adaugă imediat: „Acela este Antihristul: cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul“. Şi iarăşi: „Oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“ (1 Ioan 2.22,23). Aceste afirmaţii sunt privite de Duhul Sfânt ca foarte serioase. Şi cum altfel poate fi cunoscut Tatăl, decât prin Fiul, şi în Fiul? De aceea este scris: „Oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“. Pot spune: „Ava, Tată“, în duhul înfierii; un poet poate spune: „Suntem neam al Lui“; însă Dumnezeu nu este cunoscut ca Tatăl dacă Fiul din slava Dumnezeirii nu este recunoscut (Romani 8 şi Fapte 17). Avem asigurarea, prin autoritatea divină, că dacă ungerea pe care am primit-o rămâne în noi, şi noi vom rămâne în Fiul şi în Tatăl.

Poate fi Fiul onorat aşa cum este Tatăl, dacă nu este recunoscut ca făcând parte din Dumnezeire? (Ioan 5.23). Ceea ce credem despre El nu este credinţa că El este un Fiu al lui Dumnezeu sau Fiu al lui Dumnezeu născut din fecioară sau înviat dintre cei morţi, măcar că toate acestea sunt adevărate cu privire la El, cu siguranţă. Ci credinţa cu privire la El este credinţa în esenţa Persoanei Sale. Nu ştiu cum L-aş putea numi pe Isus „Fiul lui Dumnezeu“ altfel decât prin credinţa în calitatea Lui divină de Fiu. Priceperea care ne-a fost dată, ne-a fost dată ca să-L cunoaştem pe „Cel care este adevărat“, ca aflându-ne în „Cel adevărat, adică în Fiul Său Isus Hristos“; iar la aceasta se adaugă: „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică“ (1 Ioan 5).

Nu reprezintă oare „adevărul“, în sensul care îi este dat în cea de-a doua epistolă a lui Ioan, „învăţătura lui Hristos“, adică învăţătura pe care o avem în Scriptură cu privire la persoana lui Hristos? Şi nu este cuprins în această învăţătură adevărul despre calitatea de Fiu a lui Hristos în Dumnezeire? Căci ce se spune aici? „Cine rămâne în învăţătura lui Hristos, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul“. Şi ni se cere să închidem uşa în faţa celor care nu aduc această învăţătură, chiar aceeaşi epistolă vorbind despre El ca despre „Fiul Tatălui“, limbaj care nu I se potriveşte ca născut din fecioară prin umbrirea Duhului Sfânt.

Să pătrundem însă şi mai adânc. Poate fi dragostea lui Dumnezeu înţeleasă conform Scripturii, dacă această filiaţie nu este recunoscută? Oare această dragoste nu-şi împrumută caracterul din chiar învăţătura de care vorbim? Nu sunt inimile noastre mişcate pe temeiul ei? „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă eternă“. Şi iarăşi: „În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre“. Apoi din nou: „În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El“. Şi iarăşi: „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii“ (Ioan 3 şi 1 Ioan 4).

Nu-şi pierde oare o astfel de iubire strălucirea neasemuită de îndată ce se pune la îndoială acest adevăr? Cum ar răspunde sufletele noastre celui care ne-ar spune că acela pe care Dumnezeu nu L-a cruţat, ci L-a dat pentru noi, nu era propriul Său Fiu? Cum ni s-ar veşteji inima să auzim că El n-a fost Fiul lui Dumnezeu decât ca născut din fecioară, şi că aceste cuvinte: „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu“, fac referire la filiaţia Lui omenească, nu divină! (Romani 8.32)

Trebuie să luăm bine seama ca nu cumva să diluăm cuvântul lui Dumnezeu pentru a face faţă prejudecăţilor oamenilor. Cu slujitorul său, sau cu vreun străin, ori cu unul doar născut în casa lui, a urcat Avraam muntele Moria? Cu un fiu adoptiv, sau cu propriul său fiu, cu singurul său fiu, pe care-l iubea? Ştim cum să răspundem la astfel de întrebări. Nu ştiu însă cum aş putea să vorbesc despre Fiul care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine (Galateni 2.20), dacă nu-L recunosc prin credinţă ca Fiu în sânul Tatălui, ca Fiu în slava Dumnezeirii.

Fiul este Hristosul. Dumnezeu, în persoana Fiului, a întreprins toată lucrarea mesianică pentru noi, toată acea lucrare pentru care ungerea era necesară. Şi a făcut acest lucru în persoana lui Isus. De aceea spunem: „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu“, Singurul Născut, Hristosul, Isus din Nazaret, reprezintă una şi aceeaşi Persoană. Dar aceste nume reprezintă diferite aspecte: personal, al slavei esenţiale, al slujbei, şi al umanităţii asumate.

Să urmărim drumul Său de o frumuseţe rară de la slavă până la moştenirea tuturor lucrurilor. Preaiubiţilor, ce descoperiri ne sunt făcute cu privire la El! Citiţi despre El în Proverbe 8.22-31; Ioan 1.1-3; Efeseni 1.10; Coloseni 1.13-22; Evrei 1.1-3; 1 Ioan 1.2; Apocalipsa 3.14. Meditaţi la El, aşa cum vă este prezentat în aceste locuri glorioase din Scriptură. Ele vă vor dărui felurite lumini în care să-L priviţi pe Acela în care credeţi, Acela care a renunţat la orice pentru voi, Acela care a mers, şi încă merge, pe un asemenea drum. Apoi spuneţi-mi: „Vă puteţi oare despărţi fie de El, fie de drumul Lui?“

El se afla în sânul Tatălui. El era acolo viaţa veşnică împreună cu Tatăl; Dumnezeu, şi totuşi cu Dumnezeu. A fost aşezat ca Sfătuitor înainte ca pământul să fi fost creat. Apoi, El a fost Creatorul tuturor lucrurilor în rânduiala şi frumuseţea lor de la început; iar după aceea, în starea lor confuză şi ruinată, Reconciliatorul tuturor lucrurilor; şi în cele din urmă, când ele sunt strânse la un loc, El va fi Moştenitorul tuturor lucrurilor. Prin credinţă Îl vedem aşa şi vorbim astfel despre El. S-a aflat în sfaturile veşnice, în pântecele Mariei, în mijlocul suferinţelor din această lume, în învierea dintre cei morţi, în slava şi cinstea unei cununi în ceruri, şi înconjurat cu toată autoritatea şi lauda ca moştenitor şi Domn peste toate lucrurile.

Presupuneţi că El nu S-a aflat în sânul Tatălui din veşnicie şi apoi întrebaţi-vă sufletul dacă n-a pierdut nimic din înţelegerea şi bucuria produse de această taină preţioasă, înfăţişată astfel din veşnicie către veşnicie. Nu pot înţelege cum un credincios poate susţine aşa ceva. Nici nu mă pot alătura vreunui crez care afirmă că ceea ce Tatăl meu ceresc a dat pentru mine n-a fost propriul Său Fiu.

Cât de binecuvântaţi am fi doar dacă am putea să-L urmărim pe Domnul, cu un gând plin de afecţiune, de-a lungul acestui drum până la tronul din glorie.

În fiecare stadiu al călătoriei Sale, Îl vedem cum produce o deplină şi egală desfătare lui Dumnezeu; plăcere completă şi identică, la sfârşitul călătoriei ca şi la începutul ei; doar că la sfârşit va fi însoţită de un privilegiu slăvit, anume că El o va fi produs într-o diversitate sublimă şi negrăită. Scriptura ne ajută să urmărim şi acest gând binecuvântat. Nu este nevoie să vorbim – fiindcă nu putem – despre bucuria stârnită de El fiind în sânul Tatălui din veşnicie. Acel sân este „refugiul secret al dragostei“; iar bucuria care însoţea acea dragoste este la fel de inexprimabilă ca dragostea însăşi.

Dar şi când Preaiubitul Său a fost aşezat ca centru al tuturor lucrărilor divine sau ca temelie a oricărui plan al lui Dumnezeu, El a rămas în continuare plăcerea Sa. Într-un asemenea loc şi caracter, Îl vedem înfăţişat în Proverbe 8.22-31. În acest loc minunat din Scriptură, Înţelepciunea, adică Fiul, este prezentată ca fiind Proiectantul, Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrărilor şi planurilor divine, aşezată ca Sfătuitor înainte de a fi lumea; iar câteva locuri din Noul Testament ni-L arată la fel: Ioan 1.3; Efeseni 1.9,10; Coloseni 1.15-17. În toate acestea El a putut spune despre Sine: „Atunci eu Îi eram meşter şi zilnic eram desfătarea Sa, veselindu-mă întotdeauna înaintea Lui“.

Apoi, când a venit împlinirea timpului, Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat locul în pântecele fecioarei. Cine poate lămuri un asemenea mister? Dar aşa a fost. Iar aceasta n-a constituit decât un alt moment, o nouă ocazie, a bucuriei; şi îngerii au venit s-o anunţe şi să vorbească despre ea păstorilor de pe câmpurile Betleemului.

După aceea, într-o formă nouă, Fiul dragostei Sale avea să parcurgă un alt drum. Îl vedem pe pământ, trecând prin dureri şi osteneli ca Fiu al Omului; însă peste tot, şi la fel de limpede, El produce aceeaşi plăcere neasemuită ca odinioară în vremurile ascunse ale veşniciei. „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“; „Iată Robul Meu pe care-L sprijin, Alesul Meu în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea“, sunt grăiri ale Tatălui, care vorbesc despre această bucurie neschimbată, în timp ce privirea Lui urmărea drumul lui Isus de-a lungul acestui pământ întinat (Matei 3, Isaia 42).

Şi aceeaşi voce: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea“, se face auzită pentru a doua oară; răsună pe muntele cel sfânt, la fel ca pe malul Iordanului; în ziua transfigurării, ca şi la botez (Matei 17). Iar transfigurarea a fost arvuna şi preînchipuirea împărăţiei, aşa cum botezul a fost intrarea Sa în slujbă şi în mărturie. Însă aceeaşi plăcere este trezită în sânul Tatălui unde Se află Fiul, fie că ochiul lui Dumnezeu Îl urmărea de-a lungul drumului Său solitar de Slujitor într-o lume pângărită sau în grandoarea poziţiei Sale în mileniu ca Împărat al slavei.

Peste tot, de-a lungul drumului din veşnicie către veşnicie, El produce plăcerea, o desfătare egală şi deplină. Nu există întrerupere, nici pauză, în desfătarea lui Dumnezeu în El, deşi bucuria provocată de ea a fost variată. Totuşi a rămas aceeaşi ca plinătate şi profunzime, oricât de felurite şi de complexe au fost ocaziile care au generat-o. Cel care o provoacă este Acelaşi peste tot, şi la fel şi bucuria în sine. Ea nu poate cunoaşte diferite măsuri, deşi poate purcede din izvoare felurite.

Iar El a rămas la fel de imaculat prin tot acest drum din veşnicie către veşnicie. La fel de sfânt în pântecele Mariei ca în sânul Tatălui; la fel de nepătat la sfârşitul călătoriei ca atunci când a început-o; la fel de perfect ca Slujitor, cât şi ca Împărat. Totul este marcat de o perfecţiune infinită, şi o plăcere la fel de infinită se odihneşte peste tot.

Dacă sufletul ar fi fost pătruns de gândul că Cel binecuvântat (văzut oriunde sau în orice caracter) este chiar Acela care Se află din veşnicie în sânul dumnezeiesc şi dacă un astfel de gând ar fi fost păstrat viu în suflet prin Duhul Sfânt, el ar fi pus frâu multor porniri ale minţii care acum o întinează. Cel care era în pântecele fecioarei era Acelaşi care era în sânul Tatălui! Ce gând! Yahve de pe tron văzut de Isaia, căruia serafimii înaripaţi I se închinau, era Isus din Galileea! Ce gând! La fel de nepătat ca Om, cum era ca Dumnezeu; la fel de neîntinat în trupul de carne ca în sânul veşnic; la fel de imaculat în mijlocul necurăţiilor acestei lumi, ca atunci când era zi de zi plăcerea Tatălui înainte de a fi lumea!

Sufletul să fie impregnat cu această taină şi multe gânduri care se nasc în minte îşi vor găsi răspunsul de îndată. Cine, aflat în prezenţa unei astfel de taine, ar vorbi aşa cum au vorbit unii? Numai lăsaţi ca această slavă să fie descoperită sufletului, şi atunci aripa va acoperi iarăşi faţa, iar încălţămintea va fi din nou scoasă din picioare.

Cred că argumentele divine din epistola întâi a lui Ioan ne sugerează că părtăşia de care se bucură sufletul nostru este direct afectată de concepţia pe care o avem despre Fiul lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că în această epistolă dragostea este manifestată prin faptul că Fiul ne-a fost dăruit, şi ea constituie acum locuinţanoastră. Dacă, deci, concepţia mea despre Cel pe care Dumnezeu L-a dăruit este că El nu a fost decât sămânţa fecioarei, atunci atmosfera în care locuiesc este degradată. Dar dacă înţeleg că acest dar este Fiul care Se află în sânul Tatălui din veşnicie, atunci orice simţământ al dragostei se înalţă şi, în consecinţă, aşa se va întâmpla şi cu caracterul locuinţei mele. Vedem deci felul cum părtăşia sufletului este afectată.

Ştiu într-adevăr, din discuţiile cu credincioşii, că multe suflete, datorită unei credinţe simple, se bucură de o măsură scăzută de adevăr mai mult decât se bucură alţii de măsuri mai bogate. Însă lucrul acesta nu poate anula gândurile şi argumentele Duhului din această epistolă. Rămâne la fel de adevărat că dragostea este locuinţa noastră şi că părtăşia noastră îşi va deriva caracterul din acea iubire pe care noi o pricepem. Şi oricum, de ce am căuta să reducem puterea părtăşiei, şi astfel să punem în pericol bucuria pe care o avem în Dumnezeu? Durerea stă în faptul că (dacă mi se permite să vorbesc pentru alţii), nu prea ne pasă de lucrurile preţioase pe care le avem în El.

Fiul, singurul Fiu născut, Fiul Tatălui, S-a golit pe Sine ca să poată împlini buna plăcere divină, slujind sărmanilor păcătoşi. Dar va îngădui oare Tatăl ca aceşti păcătoşi, pentru care toată această umilinţă a fost îndurată, să o întrebuinţeze ca pe o ocazie prin care să-L deprecieze pe Fiul? Nu se poate aşa ceva, după cum Ioan 5.23 ne spune. Isus declarase că Dumnezeu era Tatăl Său, „făcându-Se pe Sine Însuşi egalcu Dumnezeu“. Urmează întrebarea: Îi va sprijini Dumnezeu această afirmaţie? Şi totuşi El cu greu este justificat în ea de către gândul acelora care Îi tăgăduiesc calitatea de Fiu în Dumnezeire. Însă Tatăl nu vrea să primească cinste de la nimeni dacă ea nu Îi este adusă Fiului, aşa cum citim: „Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis“.

Duhul a fost dat, a fost suflat, de către Isus înviat (Ioan 20). Duhul Sfânt a ieşit de la El şi în acest fel a devenit ceea ce noi cunoaştem ca Duhul. Dar poate oare crede cineva că El nu a fost „Duhul“ în Dumnezeire şi înainte? Nimeni, cel puţin nici un credincios. La fel stau lucrurile şi cu Fiul. El a fost născut prin umbrirea Duhului Sfânt şi astfel a devenit Fiul lui Dumnezeu; însă, urmând acelaşi raţionament, va afecta acest lucru faptul că El era „Fiul“ în Dumnezeire şi mai înainte?

Priviţi din nou la prima epistolă a lui Ioan. Acolo el le vorbeşte „părinţilor“, „tinerilor“ şi „copilaşilor“ (capitolul 2). Şi iată cum îi deosebeşte:

„Părinţii“ sunt cei care L-au cunoscut „pe Cel care este de la început“. Ei rămân în „învăţătura lui Hristos“, având „şi pe Tatăl şi pe Fiul“. Ungerea se manifestă cu putere în ei, dacă pot să mă exprim aşa. Ei au luat bine aminte, după câte se pare, la felul cum Fiul ni L-a făcut cunoscut pe Tatăl (Ioan 1.18). Văzându-L pe Fiul, ei Îl văzuseră pe Tatăl (Ioan 14.7-11). Ei păzesc cuvintele Fiului şi pe ale Tatălui şi ştiu că Fiul este în Tatăl, ei în Fiul şi Fiul în ei (Ioan 14.21-23). Nu sunt orfani (Ioan 14.18-20).

„Tinerii“ sunt cei care l-au „învins pe cel rău“, pe acel nelegiuit care stârneşte această lume pentru a tăgădui taina lui Hristos. Însă ei nu se află încă în puterea deplină a acestei taine, aşa cum e cazul „părinţilor“, de aceea au nevoie de îndemnuri. Aşa că apostolul îi pune în gardă cu privire la tot ce aparţine acestei lumi, după ce ei fuseseră deja biruitori asupra duhului care o însufleţeşte şi care se opune lui Hristos.

„Copilaşii“ sunt cei care L-au „cunoscut pe Tatăl“. Însă ei nu sunt decât nişte prunci, şi au nevoie de atenţionare, de învăţătură şi de îndemn. Cunoaşterea lor despre Tatăl era întrucâtva imatură; nu era aşa de mult legată de cunoaşterea Fiului, a Celui „care este de la început“, aşa cum stăteau lucrurile în cazul „părinţilor“. Prin urmare apostolul îi avertizează cu privire la antihrişti, descriindu-i ca pe unii care sunt împotriva „adevărului“ sau a „învăţăturii lui Hristos“. Îi învaţă că „oricine Îl tăgăduieşte pe Fiul nu Îl are nici pe Tatăl“; că dacă ceea ce auziseră de la început rămâne în ei, vor rămâne şi ei cu siguranţă în Fiul şi în Tatăl; şi că locuinţa lui Dumnezeu era de aşa natură că nimeni care nu beneficia de o asemenea ungere nu putea rămâne înăuntrul ei. Apoi le reaminteşte că făgăduinţa pe care Fiul ne-a făcut-o este viaţa veşnică. Iar, în final, îi îndeamnă să rămână în ceea ce îi învăţa „ungerea“, ca astfel ei, apostolii, să nu rămână de ruşine în ziua arătării Fiului.

Vedem deci că peste tot epistola se ocupă de persoana Fiului, sau de „învăţătura lui Hristos“. Măsura progresului lor în acest adevăr, poziţia lor vizavi de el, şi nu caracterul lor general de creştin, constituie lucrul care-i deosebeşte ca părinţi, tineri şi copilaşi. Prin urmare aceste adresări au în vedere cu gelozie marele obiect al întregii epistole: anume, Fiul lui Dumnezeu. El este menţionat peste tot de la început până la sfârşit. Sângele Fiului este cel care curăţă. Avem un Mijlocitor la Tatăl, iar acest Mijlocitor este Fiul. Ungerea ne face să rămânem în FiulFiul S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. În numele Fiului ni se porunceşte să credem. Fiul a fost trimis să ne descopere ce înseamnă dragostea. Credinţa în Fiul ne dă biruinţa asupra lumii, iar mărturia Tatălui este despre Fiul. În Fiul avem viaţa şi Fiul este cel care a venit să ne dea pricepere. Suntem în Fiul, şi Fiul este Dumnezeu adevărat şi viaţa veşnică.

Toate acestea ne sunt declarate în această epistolă care vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu; astfel că Fiul reprezintă marele ei subiect peste tot. Iar părinţii, tinerii şi copilaşii sunt clasificaţi de către apostol conform relaţiei lor cu acest subiect, mai precis, conform măsurii în care era perceput de sufletele lor. Totul este caracterizat, în felul acesta, de o consecvenţă dumnezeiască şi scumpă.

În aceeaşi epistolă Ioan vorbeşte mult despre dragoste şi despre dreptate, ca fiind constituente necesare sau mărturii ale naşterii noastre din Dumnezeu. Însă, în mijlocul unei astfel de învăţături, el pomeneşte despre mărturisirea lui Hristos, greşită sau adevărată. Întreb: tratează el primul aspect ca pe o chestiune vie şi practică, iar pe cel de-al doilea ca pe una speculativă? Ioan nu aminteşte nimic care să ne îndreptăţească să credem aşa ceva. Nu, deloc. Toate sunt tratate ca având acelaşi caracter, şi el ne dă de ştire că exercitarea dragostei şi practicarea dreptăţii nu vor fi suficiente în alcătuirea mărturiei că un suflet este născut din Dumnezeu, fără cunoaşterea şi mărturisirea Fiului.

Dacă ochiul deschis al lui Isaia ar fi urmărit drumul lui Isus prin cetăţile şi satele ţării sale natale, o!, cum ar fi fost ţinut el într-o continuă adorare! El, căruia i se dăduse o viziune a slavei, care văzuse scaunul de domnie, măreţ şi înălţat, care văzuse poalele mantiei Lui umplând templul, şi pe serafimii care îşi acopereau feţele în timp ce-L recunoşteau pe Isus ca fiind în slava Dumnezeirii. Isaia „a văzut gloria Lui şi a vorbit despre El“ (Isaia 6; Ioan 12). De aceeaşi viziune avem şi noi nevoie, prin credinţă – credinţa în Fiul, credinţa în Isus, credinţa în numele Său – avem nevoie de înţelegerea persoanei Lui, de desluşirea slavei care stă ascunsă sub un văl mai gros ca o aripă de serafim, în spatele imaginii unui Galilean smerit şi lepădat de această lume.

Îngăduiţi-mi, în încheiere, să reamintesc ceea ce Domnul spune despre hrana dată celor din casă la timpul potrivit (Matei 24; Luca 12). Trebuie să avem grijă să nu stricăm această hrană. „Păstoriţi (hrăniţi) Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului Său Fiu“, spune unul dintre apostoli. „Păstoriţi (hrăniţi) turma lui Dumnezeu care este între voi“, spune altul. Iar Biserica lui Dumnezeu sau turma Lui trebuie să crească cu „creşterea de la Dumnezeu“. Minunate cuvinte!

Să veghem, preaiubiţilor, împotriva încercării vrăjmaşului de a strica hrana casei. Dezvăluirile lui Ioan cu privire la Fiul lui Dumnezeu şi cele ale lui Pavel cu privire la Biserica lui Dumnezeu constituie hrana potrivită pentru timpul de acum, iar noi nu trebuie să potrivim această hrană, păstrată de Dumnezeu pentru sfinţii Săi, gusturilor sau raţionamentelor omului. Mana trebuie adunată aşa cum vine ea din cer, apoi adusă acasă pentru a-i hrăni pe călători cu pâinea îngerilor (Psalmul 78.25).

„Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu“, spune cineva prin Duhul Sfânt, „şi Cuvântului harului Său, care poate să vă zidească şi să vă dea o moştenire între toţi cei sfinţiţi“ (Fapte 20.32).

  • 1.El este prototokos, sau întâi-născut, în mai multe sensuri, iar noi suntem însoţitori ai Lui, care este prototokos, sau Întâiul născut dintre mai mulţi fraţi. Însă El este şi monogenes sau Singur-născut, iar în această poziţie este singur.

„Eu Mă voi încrede în El“ – Evrei 2.13

Ce moment trebuie să fi fost când Domnul a liniştit furtuna pe marea Galileii! Ce lucru minunat şi măreţ să fii martor la un astfel de moment; la fel cum ar fi şi acum când ne gândim la el, dacă am avea inimi sensibile la slava lui Hristos. Oamenii pot vorbi despre legea necesară a fenomenelor, despre legile naturii şi despre cursul lucrurilor. Cu siguranţă însă că prima lege a naturii este ca ea să asculte de Creatorul ei. Iar aici, într-o clipeală din ochi, marea Galileii a simţit prezenţa şi a ascultat cuvântul Celui care după buna Sa plăcere schimbă mersul lucrurilor, sau cu o simplă atingere face ca totul să se prăbuşească (Marcu 4).

Acesta era Isus-Yahve. Acesta era Dumnezeul de care, odinioară, Iordanul şi Marea Roşie au ascultat: „Ce ai tu, mare, de fugi? tu, Iordanule, de te întorci înapoi? Voi, munţilor, de săriţi ca berbecii? voi, dealurilor, ca mieii? Cutremură-te înaintea Domnului, pământule!“ Aici se află răspunsul, fie că ascultăm glasul Mării Roşii în zilele Exodului, fie cel al mării Galileii în timpurile evangheliei. Prezenţa lui Dumnezeu constituie secretul. „El a vorbit şi s-a făcut“.

Citim că atunci când soarele şi luna s-au oprit în mijlocul cerului, Domnul ascultase de vocea unui om. Iosua vorbise Domnului atunci, iar Domnul a luptat pentru Israel. A fost cu totul extraordinar acel eveniment. Duhul Sfânt, care-l aminteşte, îi dă acest caracter. „Nu este scris acest lucru în cartea lui Iaşar (sau «Cartea Dreptului»)? Şi soarele a stat în mijlocul cerurilor şi nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă. Şi n-a fost zi ca aceasta nici înainte, nici după aceea, când Domnul să asculte de glasul unui om, pentru că Domnul lupta pentru Israel“. Însă Isus acţionează îndată, de la Sine Însuşi, fără ca acest lucru să fie consemnat de Duhul Sfânt ca ceva extraordinar. Toată uimirea vine din partea inimilor nepregătite şi necredincioase ale ucenicilor, care nu cunoşteau slava Dumnezeului lui Israel. Însă noi, preaiubiţilor, sub îndrumarea Celui care ia din lucrurile lui Hristos ca să ni le descopere, ar trebui să înţelegem şi să discernem mai bine cine este Acela care a despărţit Marea Roşie sau care a făcut ca Iordanul să se tragă înapoi sau care a liniştit apele mării Galileii.

Descoperim însă mai mult despre Isus la Marea Roşie, decât simpla împărţire a apelor ei. Norul care a apărut de îndată ce Israel fusese răscumpărat prin sânge din Egipt, şi care i-a însoţit prin pustie, a fost călăuza taberei. Însă el a fost şi vălul care acoperea slava. Taina minunată se afla în mijlocul lui Israel. De obicei slava rămânea ascunsă; se manifesta doar ocazional, însă se afla acolo; era călăuza şi însoţitorul lui Israel, dar şi Dumnezeul lor. Cel care locuia între heruvimi a mers prin pustie înaintea lui Efraim, Beniamin şi Manase (Psalmul 80). Slava era în nor pentru folosul lui Israel, însă ea se afla şi în locul sfânt; şi astfel, în timp ce conducea tabăra în forma ei acoperită sau smerită, ea pretindea onorurile divine ale sanctuarului.

Aşa a fost şi Isus, „Dumnezeu arătat în trup“, în mod obişnuit ascuns în spatele „chipului de rob“, totdeauna egal cu Dumnezeu în credinţa şi în închinarea sfinţilor Săi, măcar că n-a socotit aşa ceva ca un lucru de apucat, însă descoperindu-Şi, în răstimpuri, strălucirea harului divin şi a autorităţii Sale.

Chiar când se afla aproape de Marea Roşie, Israel a trebuit să fie adăpostit. Norul a făcut aceasta pentru ei. El s-a aşezat între egipteni şi tabără, şi a fost întuneric pentru unii iar pentru ceilalţi lumină, aşa încât nu s-au apropiat unii de alţii toată noaptea; apoi, dimineaţa, Domnul a privit la armata egipteană prin stâlpul de nor şi a adus confuzia în mijlocul ei. La fel, într-o ocazie înrudită cu aceasta, Isus Se comportă ca nor şi ca slavă. El Se aşează între ucenicii Săi şi cei care-i urmăreau: „Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă“. Îi adăposteşte cu prezenţa Sa ca în vechime. Şi priveşte prin nor şi din nou, ca odinioară, tulbură armata vrăjmaşului: „Isus le-a spus: «Eu sunt!». Când le-a spus: «Eu sunt!», s-au dat înapoi şi au căzut la pământ.“ Doar a privit şi s-a dovedit că braţul Lui nu se scurtase între timp. Cu aceeaşi uşurinţă şi autoritate, Dumnezeul lui Israel Îşi face lucrarea la Marea Roşie, ca şi Isus în grădina Ghetsimani (Exod 14; Ioan 18). Dumnezeii Egiptului s-au plecat înaintea Lui la Marea Roşie şi cei ai Romei în Ghetsimani, iar când va fi adus din nou în lume se va zice: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!“.

Să pătrundem însă şi mai adânc. De-a lungul istoriei sale, Israel a trebuit să fie mustrat, nu numai adăpostit; să fie şi disciplinat, aşa cum fusese răscumpărat. Vedem acest lucru pe măsură ce părăsim Marea Roşie şi intrăm în pustie. Aceeaşi slavă care era ascunsă în nor avea să facă şi această lucrare divină pentru ei, aşa cum o făcuse pe cealaltă. Cu ocazia manei, în chestiunea iscoadelor, la răscoala lui Core, la apele Meriba, Israel provoacă sfinţenia Domnului, iar razele slavei străpung norul mărturisind despre nemulţumirea divină (Exod 16; Numeri 14; 16; 20).

La fel, din nou, au stat lucrurile şi cu Isus. Când a fost întristat – aşa cum fusese Slava din nor – de împietrirea de inimă şi de necredinţa ucenicilor, El a dat o dovadă, o expresie, a puterii Sale divine, în cuvinte de mustrare, precum în acea ocazie la care am făcut referire, pe lacul Tiberiadei; căci acolo a vorbit către ucenici: „Pentru ce sunteţi fricoşi?“, la fel cum tocmai vorbise mării: „Linişte! Taci!“. Aşa s-a întâmplat, împrejurare după împrejurare, când ucenicii Săi trădau gânduri de neştiinţă sau de necredinţă cu privire la El. De exemplu, într-o ocazie specială, El vorbeşte lui Filip cu tristeţea şi nemulţumirea Slavei din nor: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: «Arată-ni-L pe Tatăl?»“ (Ioan 14).

Cu siguranţă că avem de a face cu aceeaşi taină. Nu strălucea acelaşi Domn din nou din spatele vălului, înfruntând neascultarea sau necredinţa lui Israel? Aceasta era slava arătată din nor ca în împrejurarea despre mană, sau ca în cazurile asemănătoare deja pomenite. Asemănarea dintre cele două forme ale puterii divine este foarte exactă. Norul reprezenta lucrul obişnuit; slava din el era când şi când manifestată, însă era întotdeauna acolo. Călăuza şi însoţitorul taberei era Domnul taberei. Şi toate acestea nu reprezintă oare taina care este Isus? Slava era Dumnezeul lui Israel (Ezechiel 43.4; 44.2), iar Isus din Nazaret era Dumnezeul lui Israel, sau slava (Isaia 6.1; Ioan 12.41). Nazarineanul a ţinut ascunsă o lumină, sau a manifestat o slavă în trup, de care, în plinătatea ei adevărată, „nu te poţi apropia“ (1 Timotei 6.16).

Moise, într-un fel demn de apreciat, a refuzat slava, însă Isus Şi-a ascuns-o. „Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui faraon“ (Evrei 11.24). Iar aceasta a fost o biruinţă frumoasă asupra lumii. Nouă ne place să ne fluturăm onorurile, să arătăm cât mai mult din ceea ce suntem, chiar să ne arogăm ceea ce nu ni se cuvine, dacă oamenii ne-ar considera, din greşeală, mai mari decât suntem în realitate. Moise însă s-a smerit în palatul egiptean, iar aceasta a fost o frumoasă biruinţă a credinţei asupra mersului şi duhului lumii. Dar Isus a făcut mai mult. Este adevărat că El n-a avut servitori şi curteni pe care să-i înveţe, căci a fost un străin pentru palate. Însă sătenii Nazaretului L-au considerat între ei ca pe „fiul tâmplarului“, iar El a fost de acord cu aceasta. Slava slăvilor, Domnul îngerilor, Creatorul marginilor pământului, Dumnezeul cerurilor, a rămas ascuns sub această denumire obişnuită, şi a stat acolo fără să obiecteze vreodată ceva.

Duhul Sfânt, în slujba sa de har, ne dezvăluie în Evrei 2 izvoarele acestei taine mari. Harul lui Dumnezeu îşi găseşte plăcerea – ce gând preţios! – în a prezenta taina, iar lauda Celui „pentru care sunt toate şi prin care sunt toate“ impune prezentarea acestei taine (versetele 9 şi 10). Aici ne sunt dezvăluite aceste lucruri; aici vedem izvoarele îmbelşugate de unde curg marele plan şi lucrarea lui Dumnezeu, acea taină de negrăit a răscumpărării prin smerirea Fiului lui Dumnezeu, care avea să-i imprime caracterul pentru veşnicie. Harul divin a dorit să fie satisfăcut oferind totul, iar slava divină a vrut să se manifeste într-un chip desăvârşit. Totul curge din aceste izvoare. Cel care sfinţeşte a luat parte la carne şi sânge; El a străbătut moartea; a îndurat toate ispitele noastre, dar fără păcat; a cunoscut şi a trăit relaţiile cu Dumnezeu, experienţele de suflet şi suferinţele (simpatiile) împreună cu cei credincioşi. Viaţa de credinţă pe pământ, cu rugăciuni şi lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte; viaţa de mijlocire din cer; toată pregătirea împlinită pentru a fi jertfă şi preot; putinţa de a ajuta, vrednicia de a curăţi, ca şi învierea, înălţarea, aşteptarea prezentă şi împărăţia şi slăvile viitoare – toate acestea îşi găsesc originea şi izvorul aici, în harul şi în slava divină.

Fiul lui Dumnezeu Şi-a luat locul în directă legătură cu toate aceste lucruri. A fost dependent, ascultător, plin de încredere şi de nădejde; a avut parte de durere, a suferit, a fost dispreţuit, răstignit, îngropat; a trecut prin tot ceea ce planul veşnic socotise necesar pentru El. S-a dezbrăcat pe Sine în acest scop, însă tot ce a făcut a fost infinit vrednic de persoana Sa. Cuvântul de la început „«Să fie lumină!» Şi a fost lumină.“, n-a fost mai vrednic de El ca rugăciunile şi cererile „cu strigăt puternic şi lacrimi“, în zilele vieţii Sale pământeşti. N-a fost cu putinţă ca în El să se afle vreodată ceva nevrednic de Dumnezeire, deşi S-a aflat, din belşug şi indiferent de preţul plătit, în stări şi împrejurări în care L-au aşezat vina noastră şi harul Lui manifestat în a o înlătura.

Persoana din iesle a fost aceeaşi cu cea de pe cruce. A fost „Dumnezeu arătat în trup“. Şi în sensul deplin al acestei slave putem spune despre El că S-a smerit de la începutul şi până la sfârşitul acestei călătorii uimitoare. Călăuziţi de Dumnezeu, magii din răsărit s-au închinat înaintea „Copilaşului“ la Betleem. Simeon I s-a închinat mai devreme, în templu. Şi lucru curios – pe care nu-l poate explica decât faptul că Duhul Sfânt îl umpluse în acele momente – el o binecuvântează pe mamă, nu pe Copil. Avea Copilul în braţe şi urma ca, lucru firesc în astfel de ocazii, să-I dea binecuvântarea sa. Dar nu face aceasta. Căci el ţinea acel Copilaş în braţe nu ca pe un prunc neajutorat pe care să-l încredinţeze grijii divine, ci ca pe Mântuirea lui Dumnezeu. În acest caracter glorios, în ceasul slăbiciunii naturale celei mai perfecte, L-a ţinut el în braţe şi s-a lăudat în El. „Cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare“. Nu se putea ca Simeon să-L binecuvânteze pe Isus, deşi el a putut, fără a-şi depăşi măsura, s-o binecuvinteze pe Maria.

Ana, profetesa, L-a primit în acelaşi duh. Şi chiar mai devreme, pe când nu era încă născut, I s-a adus închinare prin bucuria pruncului din pântecele Elisabetei, care a săltat la salutul Mariei. Mai mult, încă înainte ca El să fie conceput, îngerul Gabriel Îl recunoaşte ca Dumnezeu al lui Israel, înaintea feţei Căruia avea să meargă fiul lui Zaharia. Apoi Zaharia, prin Duhul Sfânt, Îl proclamă ca Domnul căruia poporul Israel Îi aparţinea, şi ca „Soarele care răsare din înălţime“.

Prin urmare, ascultarea însoţită de lepădare de Sine şi o supunere de un fel cu totul particular, aveau să fie văzute în fiecare stadiu şi acţiune a Lui. Şi care au fost etapele drumului slujirii în ochii Aceluia căruia Îi era adusă? Născut, circumcis, botezat şi uns, slujind, suferind, răstignit, apoi înviat. El a străbătut acest pământ sub ochiul atent al lui Dumnezeu. În locul tainic al pântecelui fecioarei, în singurătăţile Nazaretului, în activităţile şi slujba din toate cetăţile şi satele lui Israel, în sacrificiul suprem de la cruce, apoi în starea nouă de înviere, acest „Om minunat“ a fost urmărit de Dumnezeu, a fost desfătarea Lui – perfect, nepătat – provocând desfătarea divină în om mai mult decât atunci când, în vechime, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi făcând cu mult mai mult decât doar să anuleze părerea de rău a Lui că îl crease (Geneza 6).

Persoana Lui a imprimat o aşa slavă drumului Său de slujire şi de ascultare, încât l-a făcut de valoare inestimabilă. Nu numai că persoana Lui s-a supus la toată această slujire şi ascultare în mod voluntar. A existat mult mai mult în acest drum decât faptul că a fost parcurs de bună voie. Caracterul lui este dat de ceea ce a însemnat Persoana lui Isus („«omul care este tovarăşul Meu», zice Domnul oştirilor“ – Zaharia 13.7), şi cine poate cântări sau măsura aşa ceva? Cunoaştem foarte bine acest lucru din relaţiile dintre noi înşine. Mă refer doar la o asemănare. Cu cât cel care ne slujeşte este mai înalt în demnitate, în demnitatea personală, cu atât serviciile lui ocupă un loc mai înalt în gândurile noastre. Şi aceasta pe drept; pentru că ştim că el s-a angajat cu mult mai mult faţă de noi şi ni s-a devotat nespus mai mult, decât dacă ar fi fost un servitor inferior nouă. Inima noastră pricepe mai bine într-un astfel de caz că binele nostru este căutat cu adevărat şi că dorinţele şi nevoile noastre sunt ţintite de cel care slujeşte astfel. Slujirea nu ne poate face să uităm persoana care slujeşte. Asupra acestei taine dragi medităm acum. Slujirea şi ascultarea lui Isus au fost perfecte; infinit şi complet vrednice de toată acceptarea.

Însă mai presus de aceasta, mai presus de calitatea roadelor, a fost Persoana care le-a adus. Şi aceasta din urmă, aşa cum am spus, împrumută roadelor o valoare şi o slavă care nu se pot exprima. Aceeaşi valoare a caracterizat lucrările vieţii Lui, iar apoi a marcat moartea Sa. Persoana Lui a fost cea care a oferit toate virtuţile posibile jertfei Sale; aceeaşi Persoană care a marcat cu slava ei particulară tot parcursul Său de ascultare în umilinţă. Iar desfătarea lui Dumnezeu în Persoana Sa a fost la fel de perfectă ca acceptarea de către El din punct de vedere juridic a lucrării Domnului. Anumite simboluri (ca de pildă cel al perdelei sfâşiate dinăuntrul templului) sunt văzute de credinţă ca exprimând această desfătare. Simbolul perdelei arată deplina plăcere găsită de Dumnezeu în fiecare episod al vieţii lui Isus1. O, dacă am avea ochi să vedem şi urechi să auzim când contemplăm căile lui Isus de la iesle la cruce! Totuşi aşa au stat lucrurile, fie că le vedem noi sau nu. Desfătarea lui Dumnezeu, într-o măsură mai mare decât tot ce poate fi conceput, s-a odihnit peste tot ce El a făcut şi a fost, de-a lungul vieţii Lui de ascultare. Cineva a spus: „Înţelepciunea divină este modul de recuperare a noastră de către Hristos, «Dumnezeu arătat în trup», menit să glorifice starea de ascultare. Această stare a fost pentru Dumnezeu incomparabil mai plăcută, mai de dorit şi mai superbă decât ar fi fost ascultarea tuturor îngerilor în ceruri şi a tuturor oamenilor pe pământ, dacă ei ar fi continuat în ea. Această stare a fost cea în care a intrat propriul Său Fiu veşnic, care a luat asupra Lui chipul unui rob al lui Dumnezeu“.

Iată gânduri întăritoare despre căile lui Isus. Aceste căi ale slujirii şi ale supunerii faţă de Dumnezeu trebuie să-şi aibă un caracter propriu, deosebit, şi aceasta înaintea ochilor noştri. Ascultarea a fost proslăvită în persoana Lui şi arătată în toată frumuseţea şi oportunitatea ei; aşa că nu vom spune doar că desfătarea lui Dumnezeu în El a fost menţinută totdeauna la cota ei maximă, ci că ea depăşeşte putinţa de pricepere a unei minţi create. „Chipul de rob“ a fost o realitate în El, la fel de mult ca şi „chipul lui Dumnezeu“. Cel dintâi chip a fost la fel de adevărat o realitate asumată aşa cum celălalt a fost o realitate esenţială, intrinsecă. Şi El fiind astfel, căile Sale au fost cele ale unui rob; la fel cum, fiind Fiul, gloriile şi prerogativele Lui erau cele ale lui Dumnezeu. El S-a rugat; a petrecut nopţi întregi în rugăciune. A trăit prin credinţă şi a fost modelul perfect al celui credincios, aşa cum citim despre El: „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“. În durere, refugiul Său a fost Dumnezeu. În prezenţa vrăjmaşilor, El S-a încredinţat în mâinile Celui care judecă drept. Nu Şi-a făcut propria voie, oricât de perfectă era ea, ci a făcut voia Celui care-L trimisese. În aceste împrejurări şi în toate cele asemănătoare lor, „chipul de rob“ a fost găsit, dovedit, văzut şi cunoscut ca perfect; a fost o realitate vie şi importantă. Viaţa acestui Rob a fost o viaţă de credinţă de la început până la sfârşit.

În epistola către Evrei suntem învăţaţi să privim la Isus ca la „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre“; şi de asemenea ca la „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“ (capitolul 3.1; 12.2,3). În primul caz, El este aşezat înaintea noastră ca sursă de liniştire pentru conştiinţele noastre şi ca sprijin în vremuri de încercare; în cel de-al doilea, ca încurajare pentru inimile noastre într-o viaţă similară de credinţă. Ca „Apostol şi Mare Preot al mărturisirii noastre“ El este singur; în rol de „Căpetenie şi Desăvârşitor al credinţei“ este în legătură cu un nor mare de martori. În primul caz, El este pentru noi; în celălalt, El este înaintea noastră. Dar chiar atunci când este înaintea noastră, precum în lupta şi viaţa credinţei, există o anumită deosebire. Duhul Sfânt ne îndeamnă să privim la această „Căpetenie şi Desăvârşire a credinţei“ într-un fel pe care nu-l foloseşte în alte cazuri. Ni se adresează ca fiind înconjuraţi de martori, însă ne invită să ne fixăm privirile asupra Lui.

Mai departe, „aşa mare împotrivire faţă de Sine, de la păcătoşi“ a fost cea care a făcut din viaţa lui Isus o viaţă de încercare şi de credinţă. Acestea sunt nişte cuvinte deosebite. Alţii, ca şi El, în lupta credinţei au suferit batjocuri şi cruzimi, au avut parte de tăişul săbiei, de peşterile şi de crăpăturile pământului, de tortură, de lanţuri şi de închisoare; toate generate de vrăjmăşia omului. Însă nu ni se vorbeşte la fel despre împotrivirea suferită de ei în astfel de împrejurări. Ea nu este numită „împotrivirea din partea păcătoşilor faţă de ei“. Există o forţă şi o elevaţie în aceste cuvinte care le fac potrivite doar pentru viaţa de credinţă pe care Isus a dus-o şi în care S-a luptat.

Cât de desăvârşite sunt aceste detalii, chiar cele mai minuţioase, ale căilor înţelepciunii Duhului în cuvânt! Psalmul 16 ni-L oferă pe Isus văzut în această viaţă de credinţă. Acolo Fiul lui Dumnezeu este Unul în care „credinţa este siguranţa celor sperate, convingere despre lucrurile nevăzute“, aflat în poziţia Lui din Evrei 12.2,3. Psalmul ni-L înfăţişează ca bucurându-Se de partea prezentă a unui preot. El Îl aşează pe Domnul necurmat înaintea Lui şi ştie că de vreme ce Acesta este la dreapta Lui, nu Se va clătina. De asemenea aşteaptă să vadă cărarea vieţii şi desfătările veşnice de la dreapta lui Dumnezeu într-o altă scenă decât cea a acestei lumi.

Psalmul 116 constituie încununarea vieţii Sale de credinţă, prin înviere, bucurie şi laudă; iar apostolul, în „acelaşi duh de credinţă“, poate împărtăşi aceeaşi bucurie a învierii cu Domnul şi Înainte Mergătorul său (2 Corinteni 4.13,14).

„Eu Mă voi încrede în El“ putem spune că a fost motto-ul vieţii lui Isus. Dar credinţa Lui a fost aur, aur curat şi nimic altceva decât aur. Când a fost încercat în cuptor, a ieşit aceeaşi cantitate care intrase, căci n-a existat zgură. Sfinţii, dimpotrivă, sunt curăţiţi prin cuptor. Nerăbdarea, egoismul sau cârtirea trebuiesc eliminate, aşa cum arată Psalmii 73 şi 77. Iov a fost biruit: l-a atins necazul şi şi-a pierdut inima, măcar că adesea înainte el întărise mâinile slăbite şi susţinuse prin cuvânt pe cei care cădeau. „Cei mai tari“, a spus un scriitor din vechime, „sunt adesea cei care se dovedesc cei mai slabi“. Petru doarme în grădină, iar în curtea marelui preot spune minciuni, întărite cu jurământ; însă a fost Unul pe care cuptorul, încălzit de şapte ori, L-a dovedit a fi de o valoare care nu se poate exprima.

Citiţi Luca 22; urmăriţi-L în acest capitol măreţ; priviţi-L pe Isus acolo, în ceasul încercării credinţei. Mai întâi El Se află în compania durerii care-L aştepta, apoi în cea a ucenicilor, după aceea în cea a Tatălui, iar la urmă în compania vrăjmaşilor Săi. Remarcaţi cât de perfect este totul! Cât de desăvârşită este această credinţă, dovedită prin foc a fi neamestecată şi cu totul preţioasă! Însă toată viaţa lui Isus a fost o viaţă de ascultare şi de credinţă. Într-unul din aspectele ei, ea a fost cu siguranţă viaţa Fiului lui Dumnezeu, cu un „chip de rob“, smerindu-Se până la moarte, măcar că avea „chipul lui Dumnezeu“ şi fără să considere ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu El; însă într-un alt aspect, ea a fost o viaţă de credinţă: „Eu Mă voi încrede în El“. „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina.“ Iată cuvintele prin care respira sufletul Său. Toată această viaţă scumpă a credinţei a fost trăită prin grija şi paza lui Dumnezeu. „Cel care locuieşte în locul ascuns al Celui Preaînalt va rămâne la umbra Celui Atotputernic.“ Credinţa Celui care slujea pe pământ era desăvârşită, şi la fel a fost şi răspunsul Celui care locuia în ceruri (Psalmul 91).

Grija care a vegheat asupra Lui a fost necurmată din pântece până la mormânt. Aşa fusese declarat din vechime de către Duhul Său prin profeţi: „Din pântece Ţi-am fost dat Ţie; din pântecele mamei mele, Tu eşti Dumnezeul Meu“, „Tu mi-ai dat încredere [sau, M-ai ţinut în siguranţă] la sânii mamei mele“. Peste tot grija n-a obosit vreodată să vegheze asupra Lui. „Tu Îmi asiguri sorţul … trupul mi se va odihni în siguranţă. Pentru că nu vei părăsi sufletul meu în Locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.“ (Psalmul 22 şi 16). Acest ajutor, această grijă şi veghere, într-un episod al vieţii Sale au fost totul pentru El, în acea noapte când îngerul l-a înştiinţat pe Iosif să fugă în Egipt. A fost bucuria nespusă a Tatălui să-Şi arate vegherea în acel ceas. Cel ce păzea pe acel Israel nu putea dormita atunci.

Însă toate acestea, în loc de a fi nepotrivite cu drepturile divine depline ale persoanei Sale, îşi împrumută caracterul din aceste drepturi. Slava acestei relaţii, precum şi a bucuriei şi a desfătării Tatălui care o însoţeau, este pierdută dacă Persoana care S-a aflat în ea nu este apărată şi onorată. Persoana a fost de un aşa fel încât intrarea ei în relaţie a reprezentat un act de dezbrăcare de sine. În loc de a-Şi începe drumul supunerii odată cu fuga în Egipt, sau la ieslea Betleemului, El luase „chipul de rob“, în prisma planului lui Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii; şi ca roadă a acestui lucru, El „la înfăţişare a fost găsit ca un om“. Toate faptele şi toată slujirea Sa, de la început şi până la sfârşit, au constituit căile dezbrăcării Sale de Sine. Căci El a fost la fel de adevărat „Dumnezeu arătat în trup“ în braţele mamei Sale în drum spre Egipt, precum în Ghetsimani, în slava şi puterea persoanei Sale, atunci când vrăjmaşii care veniseră să-I mănânce carnea s-au împiedicat şi au căzut (Psalmul 27). A fost acelaşi Emanuel ca prunc în Betleem, aşa cum este acum la dreapta Măririi în ceruri2. Totul a fost umilinţă pentru El, din pântecele fecioarei până la cruce. Dacă mă îndoiesc de aceasta, uit persoana Lui sau cine era El. Privind însă această taină slăvită dintr-un alt unghi, vedem că în relaţia în care S-a aflat, El S-a bucurat întotdeauna de grija perfectă şi de ajutorul Tatălui. Dar aceste lucruri sunt ca feluritele lumini şi caractere sub care cei patru evanghelişti Îl prezintă pe Domnul, pe care le cunoaştem cu toţii în general. El a fost Subiectul purtării de grijă a Tatălui, însă în acelaşi timp Însoţitorul lui Yahve (Zaharia 13.7); iar noi putem privi drumul Lui, în lumina de care este marcat prin grija şi vegherea divină, la fel cum putem contempla acest drum în lumina strălucitoare şi în gloria nespusă care caracterizează drepturile şi cinstea Sa de Fiu al lui Dumnezeu. Dacă El a avut o astfel de relaţie de dependenţă de grija lui Dumnezeu, asumată într-adevăr potrivit cu planurile veşnice, la fel şi toate creaturile, pământeşti şi cereşti, îngereşti şi omeneşti, peste tot în univers, au aceeaşi relaţie cu El.

Datorită unor astfel de adevăruri, El a putut spune: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica“; şi totuşi Duhul Sfânt a putut afirma despre El că Dumnezeul păcii L-a adus înapoi dintre cei morţi (Ioan 2.19; Evrei 13.20). Vrăjmaşii care-I căutau viaţa au căzut înaintea Lui la un singur cuvânt; şi totuşi, credinţa Lui perfectă a recunoscut grija desăvârşită şi protecţia lui Dumnezeu într-un aşa fel încât a putut spune: „Gândeşti că nu pot să rog acum pe Tatăl Meu, şi să-Mi pună la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?“ (Ioan 18.5,6; Matei 26.53). A putut, cu o atingere, să vindece urechea slujitorului, ba chiar s-o pună la loc după ce fusese retezată, în timp ce foarte curând urma ca fruntea Lui să sângereze sub coroana de spini (Luca 22.51; Marcu 15.17,19). În perfecţiunea poziţiei Sale, ca Cel dezbrăcat de Sine, a căutat simpatie şi a spus: „N-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?“, iar la scurt timp, într-un moment de şi mai mare întuneric, într-un anumit sens, El S-a putut situa deasupra compătimirii fiicelor Ierusalimului şi a onorat, cu promisiunea raiului, credinţa tâlharului pe moarte Matei 26.40; Luca 23.28,42,43). Căci El străluceşte cu putere chiar şi în cele mai adânci momente ale umilinţei Sale. Iar păcătoşii să ştie că crucea Lui caută nu compasiunea oamenilor, ci credinţa lor; că ea nu cere sensibilităţii lor omeneşti să simtă acele momente, ci ca prin credinţa inimilor lor şi spre pacea deplină a conştiinţelor lor să fie binecuvântaţi prin acele momente; nu să compătimească crucea, ci să se sprijine pe ea, şi să ştie că chiar dacă a fost împlinită în slăbiciune, ea este chiar stâlpul care va susţine creaţia lui Dumnezeu pentru totdeauna.

În aceste două forme, diferite dar consecvente, vedem viaţa Fiului lui Dumnezeu în trup. Este una mai puţin reală din pricină că cealaltă este adevărată? Lacrimile lui Isus cu privire la Ierusalim au fost la fel de reale ca şi cum nu ar fi existat altceva în inima Sa decât durerea unui Domn şi Mântuitor pentru poporul Său răzvrătit şi lipsit de credinţă care-L respingea. Şi totuşi bucuria Lui cu privire la scopul deplin al înţelepciunii şi harului divin a fost caracterizată de aceeaşi realitate neamestecată şi neîmpărţită. „Vai de tine, Horazine!“ şi apoi „Te laud, Tată“ au fost afecţiuni în aceeaşi măsură de vii şi de adevărate în sufletul lui Isus (Matei 11). O realitate deplină le-a caracterizat pe amândouă. În acelaşi fel, „chipul de rob“ cu toate consecinţele lui perfecte şi „chipul lui Dumnezeu“ în întreaga lui slavă, au fost taine reale şi vii într-o singură Persoană.

Să nu ne întoarcem noi oare, în răstimpuri, ca să privim mai îndeaproape la persoana Lui, în timp ce Îi urmărim fie acţiunile din viaţă, fie secretele dragostei şi adevărului Său? A face aşa ceva este parte din ascultarea credinţei. „Teama de Domnul este curată“, însă există o teamă care nu este cu desăvârşire curată, având în ea ceva din duhul robiei şi al necredinţei. Refuzul de a ne întoarce şi a privi la privelişti măreţe ca acestea îşi poate găsi explicaţia într-o astfel de teamă. Este o „Taină“ acolo, sunt de acord, şi ea este „mare“. Însă tot aşa, a fost o privelişte măreaţă şi tainică cea spre care Moise s-a întors ca să privească; iar cu picioarele desculţe a putut-o privi şi asculta. Dacă n-ar fi făcut astfel, s-ar fi îndepărtat fără să fie binecuvântat. Dar a ascultat până când a descoperit că „Eu sunt“ era în rug; ba mai mult, că Însuşi Dumnezeul lui Avraam Se afla acolo. Un loc ciudat pentru revelarea unei astfel de glorii! Totuşi aşa a fost. Într-un rug de mărăcini arzând Se găsea Domnul Dumnezeul Cel Atotputernic (Exod 3).

Iar acum presupunând că merg la Calvar şi privesc acolo pe „Păstorul“ lovit, pe cine altul voi descoperi, dacă am ochii deschişi într-adevăr, decât pe Însoţitorul Domnului Oştirilor? (Zaharia 13). Şi dacă merg în mijlocul gloatei care înconjura pretoriul lui Pilat în Ierusalim, pe cine voi găsi acolo, sub înfăţişarea Celui scuipat, lovit şi batjocorit, decât pe Acela care în vechime a secat Marea Roşie şi a învelit cerurile Egiptului cu un sac? (Isaia 50.3,6).

Iar acum întreb: după ce am privit în felul acesta, şi prin lumina Duhului răspândită prin proroci am făcut asemenea descoperiri, voi fi grabnic să mă retrag? Dar unde voi găsi mai multă înviorare pentru duhul meu? Dacă credinţa mea descoperă în Isus Cel întristat şi insultat, în mijlocul oamenilor lui Irod şi al soldaţilor romani, pe Dumnezeul care a făcut minunile din ţara lui Ham, nu voi zăbovi oare la acel munte al lui Dumnezeu şi, precum Moise, nu mă voi întoarce să privesc mai atent şi să ascult? Nu pot trata o asemenea privelişte ca fiind prea măreaţă pentru mine. Nu cred că acesta ar fi gândul Duhului. Contemplând aceste mari lucruri, va trebui să reprim orice libertate de gândire care ar depăşi limitele – dar dacă voi zăbovi acolo în adorare, nicidecum nu voi greşi. Vorbesc, Domnul ştie aceasta, de principii, nu de experienţe. Exerciţiile de inimă sunt prea adesea amorţite şi reci; iar durerea este (dacă îmi este îngăduit încă o dată să vorbesc pentru alţii) nu că petrecem prea mult timp meditând asupra persoanei Fiului lui Dumnezeu, ci că ne retragem prea curând către alte lucruri.

Această Persoană va fi „minunea veşnică şi podoaba creaţiei lui Dumnezeu“. Unii sunt gata să recunoască, în general, umanitatea şi Dumnezeirea din ea. Însă noi trebuie să recunoaştem şi deplina, nepătata slavă a fiecăreia dintre acestea două. Nici sufletul sau omul moral lăuntric, nici templul trupului nu trebuiesc profanate. Întregul Om trebuie apărat şi cinstit3. Şi deşi relaţia în care Isus S-a aflat cu Dumnezeu, grija pe care aceasta a implicat-o şi ascultarea care a decurs din ea, pot constitui foarte bine o altă privelişte măreaţă la care să ne întoarcem şi să privim, totuşi nu vom fi în stare s-o desluşim cum trebuie şi s-o cântărim în slava ei, dacă uităm în vreun fel persoana Celui care o susţine.

Modul divin de argumentare din epistola către Evrei ilustrează acest lucru, anume că eficacitatea preoţiei lui Hristos depinde în întregime de persoana Lui. Citiţi primele şapte capitole: ce scriere avem aici! În Preotul nostru trebuie să găsim un om, unul capabil să vină în ajutorul fraţilor Săi, fiind ispitit la fel ca şi ei. Aşa că trebuie să-L vedem pe Marele nostru Preot intrând în ceruri din mijlocul suferinţelor şi durerilor de pe acest pământ. Însă în Preotul nostru trebuie să-L vedem şi pe Fiul, fiindcă în nici un alt părtaş la carne şi sânge nu putea exista „puterea unei vieţi nepieritoare“. De aceea Melhisedec reprezintă atât persoana cât şi virtuţile, titlurile, drepturile şi autoritatea adevăratului Preot al lui Dumnezeu, aşa cum citim despre el: „Fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar asemănat Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pentru totdeauna“ (Evrei 7.1-3).

Ce imagine ne oferă toate aceste lucruri despre „Marele Preot al mărturisirii noastre“! El S-a coborât pe pământ în slava deplină, personală, a Fiului, iar la timpul potrivit S-a suit înapoi la cer, purtând cu El virtutea jertfei Sale pentru păcat şi acele compasiuni prin care Se face de ajutor sfinţilor. Credinţa se familiarizează cu tot acest drum al lui Isus. Ea recunoaşte în El pe Fiul care Şi-a făcut cortul printre noi4; iar după ce parcursul Lui de umilinţă şi suferinţă a luat sfârşit, credinţa Îl recunoaşte pe Cel mai înainte lepădat şi răstignit ca Om slăvit în ceruri – o singură Persoană: Dumnezeu manifestat în trup aici, şi Om ascuns în slavă acolo. Aşa citim despre El şi despre calea Lui binecuvântată: „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“5 (1 Timotei 3.16).

Sub „chipul de Dumnezeu“, El a fost cu adevărat Dumnezeu; sub „chipul de rob“, a fost un Rob cu adevărat. N-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu; Şi-a exercitat toate drepturile dumnezeieşti şi S-a folosit de toate comorile şi resursele divine cu cea mai deplină autoritate, însă a făcut toate acestea dezbrăcându-Se pe Sine Însuşi şi ascultând. Acest lucru ne descoperă secretul. Tot ce vedem ca istorie se explică prin taină. Găsim din nou aici slava din nor. Norul ce însoţea tabăra şi suferea în toate suferinţele ei, era Domnul taberei. Slava care traversa pustia, întovărăşind pe Israel în toate pelerinajele lui, era Slava care Se odihnea între heruvimii din Sfânta Sfintelor.

Însă cuvintele care urmează celor citate anterior (Filipeni 2.5-11), mă determină să pătrund încă şi mai adânc.

„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus“, versetul 9. Citind asemenea cuvinte nu putem decât să ne minunăm din nou. Căci, întreb, ce putea să-L mai înalţe pe El? Până să-Şi înceapă drumul de suferinţe şi de slavă, El era în Sine Însuşi infinit de înălţat şi de binecuvântat. Nimic nu-L putea înălţa mai mult din punct de vedere personal, fiind, aşa cum era, „Fiul“. Slava lui era de natură dumnezeiască. Era infinită şi inexprimabilă. Nici o altă onoare nu-I putea vreodată mări gloria personală. Totuşi Îl vedem parcurgând un drum care Îl conduce către mai multă cinste şi slavă.

Neobişnuită taină şi de o neasemuită frumuseţe! Şi – încă şi mai neobişnuită şi mai frumoasă, ca să zicem aşa – aceste noi glorii dobândite sunt, într-un anumit sens, cele mai dragi Lui. Scriptura ne dă voie să vorbim astfel, aşa cum ne permite să vorbim despre feluritele aspecte ale harului Său, pe care inima omenească n-ar fi fost în stare niciodată să le conceapă de la ea însăşi. Cu toate acestea – dacă vom compara lucrurile divine cu cele din sfera omului, aşa cum procedează Duhul Sfânt când doreşte să ne dea învăţătură – ceea voi spune este cunoscut printre oameni. Dacă un om de rang înalt dintre noi, un prinţ, un fiu de împărat, porneşte şi-şi dobândeşte anumite demnităţi, acestea, deşi nu-l pot înălţa personal, vor fi pentru el cele mai dragi distincţii şi vor forma, în ochii celorlalţi, cele mai alese detalii ale istoriei lui. Un astfel de lucru este în mod instinctiv priceput printre noi. La fel stau lucrurile cu Fiul lui Dumnezeu. Potrivit cu planurile veşnice, El a plecat să dea o bătălie, iar onorurile pe care le-a dobândit, biruinţele pe care le-a câştigat, sau pe care încă trebuie să le câştige, vor constitui bucuria Lui pentru veşnicie. Ele formează lumina în care El va fi cunoscut, şi caracterele în care va fi celebrat pentru totdeauna; măcar că, personal, El locuieşte într-o lumină de care nici un om nu se poate apropia. Iată ce preţuieşte El; Yahve-Iire6, Yahve-Rafa7, Yahve-Şalom8, Yahve-Ţidkenu9, Yahve-Nisi10, toate sunt onoruri dobândite. Cât de importante sunt toate acestea pentru El în căile harului necuprins! În Exod 3, El îi dezvăluie lui Moise numele Său personal, vorbindu-i din rug, „Eu sunt Cel ce sunt“. Însă după aceea îi comunică şi numele Său dobândit, numindu-Se pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov“; iar la acesta din urmă, la numele Său dobândit, El adaugă: „Acesta este Numele Meu pentru totdeauna şi aceasta este amintirea Mea în toate generaţiile“, cuvinte care ne arată din belşug cât de mult preţuia El acea slavă pe care o dobândise în lucrările Lui faţă de cei păcătoşi. La fel şi în cortul întâlnirii, sau în templu, unde numele Lui era pomenit, era scris şi citit numele Lui dobândit, nu cel personal. Tainele acelei case nu vorbeau despre gloriile Sale esenţiale: atotputernicia, atotştiinţa, veşnicia, sau despre alte glorii asemănătoare, ci despre Unul în care îndurarea se slăvise faţă de judecată şi care găsise astfel o cale de a-i aduce pe cei înstrăinaţi înapoi la Sine.

Cu siguranţă că acestea sunt mărturii despre cât de scump este în ochii Lui numele Său dobândit în slujba făcută pentru noi. Însă „Dumnezeu este dragoste“ ne explică totul şi în acelaşi timp ne spune şi secretul. Dacă manifestările sunt excelente şi uimitoare, izvoarele ascunse care sunt deschise în El ne dau soluţia tuturor lucrurilor.

Îl cunoaştem în continuare ca „născut sub lege“, la fel cum Îl cunoaştem în slava Sa personală, mai presus de orice lege. Toată viaţa Sa a fost viaţa Celui ascultător. Şi astfel, deşi Dumnezeu peste toate, Yahve al lui Israel şi Creatorul marginilor pământului, El a fost Omul Hristos Isus. A fost Isus din Nazaret, uns cu Duhul Sfânt, care umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei care erau înrobiţi puterii Diavolului: căci Dumnezeu era cu El. În astfel de lumini Îl vedem şi citim istoria Sa minunată şi felurită. El Însuşi a împărţit altora Duhul Sfânt suflând asupra lor şi totuşi a fost uns la rândul Lui cu Duhul Sfânt.

Fiul a venit să Se facă părtaş cărnii şi sângelui. Aşa prevăzuseră căile şi harul planului veşnic; aşa cereau nevoile noastre. A fost găsit la înfăţişare ca un om. A fost exersat într-o viaţă de totală dependenţă de Dumnezeu şi S-a supus unei morţi care (printre alte virtuţi) a fost suferită în deplină supunere faţă de El. Aceasta a fost poziţia Lui în ce priveşte legământul veşnic şi într-o astfel de poziţie a acţionat şi a suferit în chip desăvârşit; de aici au izvorât lucrările, necazurile, strigătele şi lacrimile, ostenelile şi durerile Fiului Omului pe pământ.

Mai mult încă, chiar acum când Se află în cer, El continuă, într-un sens important, aceeaşi viaţă. O făgăduinţă Îl aştepta acolo şi către împlinirea ei priveşte El acum. „Şezi la dreapta Mea până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“, I s-a spus după înălţare; şi în credinţa şi nădejdea acestui cuvânt, El Şi-a luat locul în cer „aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui“ (Evrei 1.13; 10.13). Avem aici nădejdea ca răspuns la făgăduinţă, şi aceasta o găsim în inima lui Isus după ce S-a înălţat şi S-a aşezat în cer, tot aşa cum fusese Cel credincios, Cel plin de nădejde, Cel ascultător şi Cel care a slujit, atunci când S-a aflat pe acest pământ.

Iar dacă mergem şi mai departe: în căile Lui viitoare de slavă, nu va continua El să fie supus? Orice limbă Îl va mărturisi ca Domn, dar nu va fi aceasta „spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl“? Iar când împărăţia se va sfârşi, nu este scris: „Atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“? Şi aşa cum Se va supune Celui care I-a pus toate lucrurile sub picioare, tot aşa, în aceleaşi timpuri de slavă viitoare, va fi plăcerea Lui plină de har de a-i sluji pe sfinţii Săi; aşa cum citim: „Se va încinge şi îi va pune să stea la masă şi, apropiindu-se, le va sluji“. Apoi din nou: „Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă; pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor“ (1 Corinteni 15, Luca 12, Apocalipsa 7).

  • 1.Vorbesc despre perdeaua sfâşiată ca despre simbolul acceptării divine. Ascultarea lui Hristos manifestată în viaţa Sa nu o putea rupe, ci numai moartea Sa.
  • 2.Nu vreau să spun că în împrejurarea călătoriei în Egipt „Copilaşul“ Şi-a exercitat voinţa. Aceasta ar însemna să afirm ceea ce Scriptura nu spune. Însă acest act, precum toate cele de la Betleem până la Calvar, poartă în sine caracterul ascultării în umilinţă.
  • 3.Unul din martirii din zilele reginei Maria a scris astfel pe când se afla în închisoare: „El a făcut totul, a cumpărat totul şi în dragostea Lui a plătit totul. Cu propriul Său trup imaculat a eliberat trupurile noastre de păcat, de moarte şi de iad, iar cu sângele Lui nespus de scump a plătit răscumpărarea noastră şi preţul complet o dată pentru totdeauna“.
  • 4.Vezi forma literală a noţiunii de întrupare în Ioan 1. [n.tr.]
  • 5.El a fost într-adevăr Om adevărat şi Dumnezeul adevărat într-o singură Persoană. Totul depinde de această „mare taină“. Moartea pe cruce n-ar fi nimic fără acest adevăr, aşa cum totul n-ar mai avea valoare fără moartea Lui.
  • 6.Domnul va purta de grijă (Geneza 22.14)
  • 7.„Domnul care te vindecă“ (Exod 15.26)
  • 8.„Domnul păcii“ (Judecători 6.24)
  • 9.„Domnul, Dreptatea noastră“ (Ieremia 23.6)
  • 10.„Domnul, steagul meu“ (Exod 17.15)

„Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi“ – Ioan 1.14

De-a lungul istoriei cărnii şi sângelui care ne este oferită în Scriptură învăţăm că moartea a intrat în lume prin păcat. Pentru toţi cei reprezentaţi ca fiind în Adam, sentinţa a fost aceasta: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“. Cu privire la Sămânţa promisă a femeii, care nu era astfel reprezentată, a fost spus şarpelui: „Tu Îi vei zdrobi călcâiul“. Vedem deci că moartea acestei Seminţe avea să fie la fel de neobişnuită ca şi naşterea Sa. Prin naştere, El urma să fie Sămânţa femeii; în moarte, urma să aibă călcâiul zdrobit. La împlinirea timpului El, Cel făgăduit, a fost „născut din femeie“. Fiul lui Dumnezeu, Cel care sfinţeşte, a luat parte la carne şi sânge; El a devenit „Sfântul“ sau „lucrul sfânt“ (Luca 1.35).

A avut moartea vreun drept asupra Lui? Nici unul. Conform legământului veşnic, călcâiul Lui a trebuit să fie zdrobit, însă moartea n-a avut nici un drept asupra cărnii şi sângelui Său. În El, Cel binecuvântat, a existat capacitatea de a împlini planul divin, pentru ca astfel călcâiul să trebuiască să-I fie zdrobit; altfel însă El n-a fost nicidecum expus morţii în vreun fel.

Sub legământ, pentru a împlini planul dumnezeiesc, El S-a predat pe Sine, de bună plăcere, spunând: „Iată-Mă, vin“. Pentru slava lui Dumnezeu şi pentru pacea celui păcătos, El a luat „un chip de rob“. Şi, prin urmare, la timpul potrivit a fost făcut „asemenea oamenilor“, şi fiind găsit astfel la „înfăţişare“, El a mers pe drumul smeririi de sine, chiar până la „moarte de cruce“1 (Filipeni 2).

Astfel a fost cursul vieţii Lui. El Şi-a ascuns slava, Şi-a ascuns chipul de Dumnezeu sub cel de rob. N-a căutat cinste de la oameni. L-a cinstit pe Tatăl care-L trimisese, nu pe Sine Însuşi. Nu a vrut să Se facă cunoscut şi nu a dorit să Se arate lumii. Aşa citim despre El. Iar toate acestea au ţinut de forma“ pe care El o luase şi sunt desăvârşit ilustrate în istoria din Evanghelii.

El Şi-a ascuns chipul de Domn a tot ceea ce este pe pământ şi în mare sub cel al unui plătitor de taxă. I s-a cerut să plătească taxa, sau cel puţin Petru a fost întrebat dacă Învăţătorul lui nu o plăteşte. Domnul arată că era scutit, însă, ca să nu-i facă să se poticnească, plăteşte taxa pentru Petru şi pentru El. Dar cine era Cel ce făcea aceasta, în tot acest timp? Nimeni altul decât Cel despre care se scrisese: „Al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el“. Căci El porunceşte unui peşte să-I aducă acea monedă de care avea nevoie, pe care apoi o dă celor ce strângeau darea (Matei 17).

Ce ilustrare a tainei scumpe că El care avea „chipul lui Dumnezeu“ şi care „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu“, – folosind astfel comorile adâncului şi poruncind creaturilor mâinii lui Dumnezeu ca fiind toate ale Sale – a luat „chip de rob“! Ce rază de slavă străbate norul cu ocazia acestei împrejurări atât de banale! Totul s-a întâmplat între Domnul şi Petru, însă a constituit arătarea „chipului lui Dumnezeu“ de sub „chipul robului“ sau al celui supus autorităţilor (Romani 13.1). Tot ce cuprindea pământul era tributar Lui în momentul când El a consimţit să plătească tribut către alţii. La fel s-a întâmplat cu o altă ocazie, când invitatul neobservat la sărbătoarea de nuntă a îngrijit de vin, nu ca şi cum El ar fi fost „Mirele“, ci chiar ca Creatorul tuturor lucrurilor. Acolo El Şi-a arătat din nou slava şi ucenicii Lui au crezut în El (Ioan 2).

Citim de asemenea că El nu S-a luat la ceartă, nici nu a strigat, şi nici nu Şi-a ridicat glasul pe străzi. N-a vrut să frângă trestia ruptă, ci mai degrabă S-a ţinut pe Sine în umbră. Şi toate acestea, din nou, fiindcă El luase „chip de rob“. Prin urmare, în chiar această ocazie, este citat locul din Scriptură care spune: „Iată Robul Meu pe care L-am ales“ (Matei 12).

Toate aceste întâmplări arată într-un fel foarte semnificativ cum a fost drumul Lui. „Arată-ne un semn din cer“ a fost o altă ispită de a-L face să Se înalţe pe Sine (Matei 16). Atunci L-au pus la încercare fariseii, aşa cum diavolul făcuse atunci când Îi ceruse să Se arunce de pe marginea templului; sau rudele Sale, îndemnându-L să se arate lumii (Ioan 7). Dar cum a răspuns Slujitorul perfect? Nici un semn nu le va fi dat decât cel al lui Iona – un semn al umilinţei, un semn că lumea şi prinţul ei vor câştiga o aparentă biruinţă asupra Lui, în locul unui semn care ar fi putut uimi lumea, aducând-o la picioarele Sale.

Cu adevărat excelente sunt aceste urme ale Slujitorului perfect al lui Dumnezeu. David şi Pavel, care stau de o parte şi de cealaltă a Lui, precum Moise şi Ilie pe muntele sfânt, reflectă ceva din slava Lui manifestată prin a Se ţine pe Sine ascuns. David a omorât leul şi ursul, iar Pavel a fost răpit în al treilea cer; însă nici unul din ei nu s-a grăbit să vorbească despre aceste lucruri. Asemenea atitudine reprezintă o frumoasă imagine a Slujitorului desăvârşit. Totuşi ei, şi toţi cei ca ei pe care-i găsim pe paginile Scripturii, ori printre sfinţi, se află faţă de marele Original la distanţe mult mai mari decât avem noi măsuri să măsurăm. El Şi-a ascuns „chipul de Dumnezeu“ sub „chipul de rob“. Isus a fost tăria lui David atunci când acesta a ucis leul şi ursul; şi El era Domnul acelui cer la care a fost răpit Pavel. Însă aici El a fost ca unul care nu avea „unde să-Şi plece capul“.

La fel pe vârful „muntelui sfânt“ şi apoi la poalele lui. Sus pe munte, înaintea privirilor aleşilor Săi, pentru un moment pasager, El a fost „Domnul slavei“; la poalele lui, a fost „Isus singur“, poruncindu-le să nu spună nimănui despre viziunea pe care o avuseseră până când Fiul Omului avea să învie dintre cei morţi (Matei 17).

Priviţi-L din nou în corabie pe mare, în timpul furtunii. Se afla acolo ca un lucrător cu ziua ostenit, al cărui somn este dulce. Acesta era chipul în care El S-a manifestat ochilor oamenilor. Dedesubt însă se afla „chipul de Dumnezeu“. S-a trezit şi, fiind Domnul care adună vântul în pumnii Lui şi adună apele în haina Lui, a certat marea şi a liniştit-o (Proverbe 30.4; Marcu 4).

Isus ni Se înfăţişează adesea în slăvile depline şi felurite ale lui Yahve, Dumnezeul lui Israel. Odinioară acesta poruncise făpturilor din adâncuri şi „un peşte mare“ a fost pregătit pentru a-l înghiţi pe Iona, oferindu-i un mormânt pentru o vreme hotărâtă. La fel, în zilele Sale, Isus a dovedit că El Însuşi este Domnul „mării celei întinse şi largi“ poruncind „vietăţilor mici“ din ea să intre în năvodul lui Petru (Psalmul 104.25; Luca 5). „Vietăţile mari şi mici“ au recunoscut şi acum, precum odinioară, vocea lui Yahve-Isus.

Tot aşa, Dumnezeul lui Israel, Domnul a tot ce cuprinde pământul şi marea, S-a folosit de o măgăriţă necuvântătoare pentru a mustra pe proroc în nebunia lui. Avem un alt exemplu al acestui lucru atunci când chivotul a trebuit să fie adus acasă din ţara filistenilor. Dumnezeul lui Israel a dirijat atunci natura, forţând vacile înjugate la carul pe care fusese aşezat chivotul, să apuce pe drumul bun către Bet-Şemeş, măcar că ele au luat acest drum în totală opoziţie cu instinctul lor natural (1 Samuel 6).

Domnul Isus a acţionat mai târziu demonstrând aceeaşi slavă şi putere a Dumnezeului lui Israel. Fiindcă în zilele vieţii Sale pământeşti, El, adevăratul Chivot, a trebuit să fie purtat către casă. A fost un moment când El a avut nevoie, precum chivotul din zilele lui Samuel, să fie purtat din locul în care Se afla. Trebuia să viziteze Ierusalimul în slava Sa. Era necesar ca El, fiind Împăratul Sionului, să intre în cetatea împărătească. Şi Se foloseşte pentru aceasta de o măgăriţă şi de mânzul ei, însă Se comportă cu toată demnitatea şi autoritatea pe care le are ca Domn a tot ce cuprinde pământul. Proprietarii animalelor au trebuit să asculte de cuvintele: „Domnul are trebuinţă de el“, şi, contrar firii, contrar oricărui sentiment al inimii omeneşti într-o astfel de ocazie, ei l-au trimis „îndată“ (Marcu 11; Luca 19).

Astfel a strălucit Isus din nou în slava proprie Dumnezeului lui Israel. Vălul poate că era foarte gros, şi aşa a şi fost. Era constituit din Isus din Nazaret, tâmplarul, fiul tâmplarului (Matei 13.55; Marcu 6.3). Norul care acoperea totul era opac într-adevăr, însă slava de sub el era infinită. Era slava deplină a lui Yahve, şi nici o rază din întreaga strălucire divină n-ar fi refuzat să o exprime şi să o afirme. El „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu“ ci „S-a golit pe Sine Însuşi“. Credinţa pricepe această slavă acoperită, iar afecţiunea o protejează ca şi cu un zid de foc. „Cine s-a suit în ceruri şi s-a coborât? Cine a adunat vântul în pumnii săi? Cine a legat apele într-o manta? Cine a întărit toate marginile pământului? Care este Numele Său şi care este Numele fiului Său, dacă ştii?“ (Proverbe 30.4).

Nu vom încerca să răspundem, ci, precum Moise odinioară, vom învăţa şi noi, atunci când trece Isus, să ne plecăm capetele şi să ne închinăm (Exod 34).

Cât de minunate sunt locurile din Scriptură care ne învaţă să observăm cum „chipul de rob“ ascundea „chipul de Dumnezeu“. Însă la fel de minunate, îndrăznesc să spun, sunt acele cazuri în care El pare că a încercat să Se pună la adăpost de pericol, sau să-Şi scape viaţa. A descoperi şi în astfel de situaţii frumuseţea şi slava Lui, care sunt ascunse de ochiul omului, ar trebui să fie o îndeletnicire nespus de plăcută pentru sufletul nostru. Însă mulţi dintre noi, deşi pentru nimic în lume nu am păta această slavă, putem fi încă incapabili de a o pricepe, şi adesea îi înţelegem greşit căile sau forma pe care o ia.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume într-o perfectă contradicţie cu cel care urmează să vină şi despre care citim că toată lumea îl va admira. Aşa cum Domnul Însuşi spune: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul, în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5.43). Potrivit cu aceasta, dacă viaţa Lui este ameninţată, El nu face imediat o minune care să uimească lumea, ci dimpotrivă, Se dezbracă pe Sine Însuşi şi vrea să fie nimeni şi nimic. El refuză cu desăvârşire să facă ceva de care oamenii să se minuneze – mare şi slăvită contradicţie cu cel a cărui rană de moarte va fi vindecată, aşa încât întreaga lume se va minuna şi se va închina înaintea aceluia a cărui icoană va avea viaţă şi va vorbi, astfel ca toţi, mici şi mari, să-i poarte numele pe frunţile lor (Apocalipsa 13).

Fiul lui Dumnezeu S-a aflat în totală contradicţie cu toate acestea. El a venit în numele Tatălui Său, nu în al Lui Însuşi. El avea viaţa în Sine. Era egal cu Cel despre care este scris: „Care singur are nemurirea“; însă El a ascuns această strălucire a slavei divine sub chipul unuia care a părut că-şi apără viaţa prin cele mai obişnuite şi mai de dispreţuit metode. Acest gând ne-ar fi preţios dacă am avea inimi gata de închinare. Cel care trebuie să vină „în propriul său nume“ va primi o rană de moarte, şi totuşi va trăi, pentru ca lumea să se minuneze; însă Fiul lui Dumnezeu fuge în Egipt.

Suntem oare atât de lipsiţi de pricepere spirituală încât să nu înţelegem acest lucru? Ar trebui oare să fim forţaţi pentru a înţelege viziunea slavei astfel ascunsă? Chiar şi aşa dacă ar sta lucrurile, Domnul tot ne va îngădui şi ne va da viziunea acestei glorii. Fiindcă sub văl se află o slavă care, dacă ar vrea, ar putea, precum cuptorul caldean, să-şi nimicească vrăjmaşii pe loc. Căci atunci când venise momentul, când era ceasul puterii întunericului, slujitorii acestei puteri, în prezenţa slavei, „s-au dat înapoi şi au căzut la pământ“, lucru care ne învaţă că Isus a fost atunci în întregime un prizonier de bună voie, aşa cum mai târziu a fost victimă de bună voie2.

În legătură cu aceasta, priviţi-L în împrejurarea despre care am pomenit deja, în Matei 12. S-a temut Domnul în acel moment de mânia fariseilor, simţindu-Se ca unul care trebuie să facă ceva pentru a-şi pune viaţa la adăpost? Nu pot întreţine un asemenea gând. El Şi-a început acolo încă o etapă în drumul Său minunat de slujitor, alegând nu un nume de cinste în această lume, ci unul (prin umilinţă şi moarte), în care neamurile să se poată încrede; şi prin credinţa în acest nume păcătoşii să fie mântuiţi.

Priviţi la El în alt moment, atunci când sabia unui Irod L-a ameninţat pentru a doua oară (Luca 13). Cum Se înalţă Domnul deasupra ei? Fiind conştient de aceasta: fie regele oricât de viclean, chiar dacă ar adăuga subtilitatea la forţă, El trebuie să-Şi termine călătoria, trebuie să-Şi încheie lucrarea încredinţată, iar a treia zi va sfârşi. Iar acest sfârşit avea să vină, aşa cum ştim, nu prin biruinţa lui Irod sau a iudeilor asupra Lui, ci prin predarea Sa de bună voie pentru a deveni Căpetenia mântuirii noastre, făcut desăvârşit prin suferinţă. Şi cu aceeaşi ocazie El recunoaşte următorul lucru: că, deşi ca Proroc avea să moară la Ierusalim, aceasta s-a întâmplat pentru ca cetatea să umple măsura păcatelor ei; căci El, în tot acest timp, era Dumnezeul Ierusalimului, care de-a lungul veacurilor Se purtase cu îngăduinţă faţă de cetate, o chemase la pocăinţă, iar acum în curând avea s-o lase pustie prin judecată (versetele 31 şi 35).

Repet din nou: ce glorii sunt ascunse aici sub chipul smerit al Celui care era ameninţat cu mânia unui rege, şi care a trebuit să facă faţă dispreţului şi vrăjmăşiei propriului Său popor!

Voi face însă referire la încă unul sau două cazuri, chiar mai marcante decât acesta. Priviţi-L la începutul lucrării Lui, în cetatea Sa. Acelaşi principiu măreţ este ilustrat; căci muntele Nazaretului este, după părerea mea, nu un loc care punea în pericol viaţa lui Isus, ci exact ceea ce fusese mai înainte streaşina templului (Luca 4.9,29). Diavolul nu s-a gândit deloc că Domnul ar fi căzut în curtea templului şi ar fi murit. Nicidecum. El L-a ispitit – aşa cum o ispitise pe femeie în grădină – să Se mărească pe Sine, să Se facă, dacă pot spune astfel, aşa cum diavolul i-a spus Evei, Dumnezeu. A căutat să corupă izvoarele din Hristos, aşa cum le corupsese în Adam, şi să facă astfel ca „mândria vieţii“ să devină cel mai important dintre ele. Însă Isus Şi-a păstrat „chipul de rob“. N-a vrut să se arunce jos, ci a reamintit, ascultător, cuvintele: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău“.

La fel s-a întâmplat şi pe sprânceana muntelui din Nazaret. Acel munte nu era mai înalt decât streaşina templului. Isus nu a fost mai în pericol într-un loc decât în celălalt. Ar fi rămas la fel de teafăr la poalele muntelui ca şi în curtea templului. Dar cum ar fi fost astfel împlinită Scriptura, care spunea că El n-a venit ca să Se înalţe pe Sine? De aceea, „trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo“. S-a retras neştiut şi nebăgat în seamă, confirmându-Şi chipul de rob şi manifestându-Şi astfel harul în gândurile sfinţilor Săi.

Nu îndrăznim să spunem un asemenea lucru, cum că El a făcut aceasta ca să-Şi salveze viaţa. Numai gândul la aşa ceva este contrar slavei persoanei Sale, „Dumnezeu arătat în trup“. Isus a fost iarăşi şi iarăşi, în zilele vieţii Sale pământeşti, răcorit în duh atunci când credinţa Îi descoperea slava ascunsă în spatele vălului. Când Fiul lui David, sau Fiul lui Dumnezeu, sau Yahve al lui Israel, ori Creatorul lumii, devenea cunoscut credinţei sub forma lui Isus din Nazaret, Isus Se bucura în duh. La fel şi astăzi, am putea spune, în vremea de acum, când chipul de rob este din nou prezentat gândurilor noastre, El Se va bucura ori de câte ori sfinţii Săi vor descoperi slava de dincolo de nor.

„Fuga“, ca să o numim aşa, în Egipt, în vremea de la început, în zilele „Copilaşului“ din Betleem, constituie un incident de o frumuseţe şi un caracter cu totul speciale. Ne aducem aminte că, în timpul lui Moise, Israel era în această ţară ca un rug în flăcări. Însă din pricina simpatiei şi prezenţei Dumnezeului părinţilor lor, rugul nu se mistuia. Yahve era deasupra lui faraon, iar când acesta din urmă a vrut să nimicească poporul, Yahve l-a păzit şi l-a făcut să se înmulţească chiar în inima ţării acestuia. Şi acest lucru nu s-a făcut „nici prin tărie, nici prin putere“, căci Israel nu era acolo nimic mai mult decât un rug, un rug de mărăcini căruia i-ar fi fost îndeajuns o scânteie ca să fie mistuit. Însă Fiul lui Dumnezeu Se afla în rug. Acesta era secretul. El a fost cu Israel în Egipt, aşa cum apoi a fost în cuptor cu Şadrac, Meşac şi Abed-Nego; iar mirosul de foc, măcar că rugul ardea iar cuptorul era încălzit de şapte ori mai tare, nu s-a lipit de ei.

O „privelişte măreaţă“, aşa încât Moise s-a întors s-o privească. Putem şi noi astăzi, în duhul lui Moise, să ne întoarcem către acelaşi loc. Putem citi Exod 1-15, şi apoi să privim din nou la această privelişte neobişnuită, cum rugul ardea şi totuşi nu se consuma; cum sărmanul rug al lui Israel era păstrat teafăr în mijlocul cuptorului egiptean, din pricina prezenţei Fiului lui Dumnezeu.

Oricât de mare ar fi focul, el niciodată nu va birui. Şi cum părăseşte în cele din urmă Israel Egiptul? La fel cum cei trei tineri au ieşit din cuptorul pe care Nebucadneţar îl încinsese: în triumf, fără nimic altceva ars decât legăturile care-i ţineau. Faraon şi oastea egipteană pier în Marea Roşie, însă Israel porneşte mai înainte sub stindardul Domnului.

A fost însă Israel în Egipt, bucurându-se de simpatia Fiului lui Dumnezeu, mai în siguranţă decât a fost Isus, ca „Dumnezeu arătat în trup“? Va fi rugul israelit o dovadă împotriva tăriei focului egiptean, şi nu va fi trupul smerit al lui Isus, în ciuda vrăjmăşiei depline a omului, a urii regelui, a invidiei cărturarilor şi a furiei mulţimii, de nebiruit atunci când Dumnezeu Însuşi este manifestat în acest trup? Taina deplină a rugului care ardea şi nu se mistuia stă în acest lucru. Israel nu putea fi atins mai mult decât stabilise cerul, din pricina simpatiei Fiului lui Dumnezeu; iar Isus nu putea fi atins de nimeni mai mult decât El Însuşi vroia, din pricina întrupării Fiului lui Dumnezeu.

„Am chemat pe Fiul Meu din Egipt“, a fost la fel de adevărat despre Isus ca şi despre Israel. Şi Isus şi Israel au fost, în zilele lor, ruguri în flăcări care nu se consumau; lucruri slabe, în ochii şi în gândurile oamenilor, însă invulnerabile. Amândoi au avut suferinţele lor în această lume a Egiptului, însă viaţa din ei nu putea fi atinsă; în cazul lui Israel, din pricina simpatiei (ajutorului) de care se bucura, iar în cazul lui Isus din pricina Persoanei care era El.

Prin urmare, pentru a-I fi salvată viaţa a fost dus „Copilaşul“ în Egipt? Israelul din vechime a părăsit Egiptul pentru a-şi salva viaţa? Sau Şadrac şi tovarăşii lui au ieşit oare din cuptorul caldean pentru a-şi scăpa vieţile? Viaţa lui Israel era la fel de în siguranţă în Egipt ca şi afară din el. Tinerii iudei au fost la fel de puţin afectaţi de foc în cuptor ca şi în afara lui. Israel a părăsit Egiptul ca mărturie pentru slava lui Yahve, Mântuitorul lor; şi la fel au ieşit tinerii israeliţi din focul caldean. În aceeaşi manieră, şi cu acelaşi scop, a fost luat „Copilaşul“ din Iudeea, dinaintea mâniei regelui Irod. Fiul lui Dumnezeu luase chipul de rob. El nu venise în numele Lui Însuşi, ci în cel al Tatălui Său. Se dezbrăcase pe Sine, luase un chip de rob, şi potrivit cu acest chip Şi-a început El drumul încă de pe vremea când era doar un „Copilaş“; iar El a fost, printre multe alte umilinţe, ascultător până acolo încât a fugit în Egipt, ca şi cum Şi-ar fi salvat viaţa de mânia regelui. Însă a făcut aceasta pentru slava Celui care-L trimisese.

Trebuie să veghem ca nu cumva să luăm aceste exemple în care s-a arătat chipul Său perfect de slujitor, şi să le folosim pentru a-I deprecia persoana. El a fost cu adevărat invulnerabil. Până nu I-ar fi venit ceasul, până n-ar fi fost gata să Se predea singur, căpeteniile şi cei cincizeci de oameni ai lor ar fi eşuat de fiecare dată să pună mâna pe El; însă, mai degrabă decât aceasta, El a preferat să Se smerească de fiecare dată, plecând în Egipt într-o ocazie, iar în alta într-un alt sat, El, Fiul Omului, batjocorit şi lepădat.

Vom trata oare această taină a supunerii, a supunerii de bună voie a Fiului lui Dumnezeu, cu nebăgare de seamă? Vom da vălul la o parte cu ireverenţă? Şi totuşi, dacă aceste exemple la care am făcut referire, precum şi altele asemănătoare cu ele, sunt citate ca să se dovedească faptul că starea cărnii şi sângelui la care Domnul S-a făcut părtaş era supusă morţii, atunci cu adevărat dăm vălul la o parte cu o mână nepricepută şi lipsită de respect. Da, şi încă mai mult decât atât, Îl nedreptăţim de două ori. Îi degradăm fiinţa folosind acţiuni care de fapt manifestă harul şi dragostea Lui nemărginite pentru noi, precum şi supunerea Sa nestrămutată faţă de Dumnezeu.

Şi totuşi se aud azi voci care spun că scurgerea timpului, ori violenţa, ori accidentul ar fi putut birui carnea şi sângele Domnului Isus, cauzându-I moartea ca în cazul nostru. Întreb însă: oare un gând ca acesta nu-L pune pe Domnul Isus Hristos în legătură cu păcatul? Se poate răspunde că nu aceasta se intenţionează. Probabil. Dar nu este totuşi aşa? Un astfel de gând nu-L leagă oare pe Domnul de păcat, de vreme ce în relatarea inspirată cu privire la carne şi sânge – iar înţelepciunea noastră trebuie să stea numai în ceea ce este scris – moartea este pusă în legătură cu ele numai prin păcat? Dacă sângele şi carnea din persoana Sa erau expuse morţii, sau dacă prin natura şi starea lor erau capabile de a muri (cu excepţia predării Sale de bunăvoie în har), nu se face prin aceasta legătura cu păcatul? Şi dacă e aşa, Se află Hristos cu adevărat înaintea sufletului care face o astfel de afirmaţie? Ea Îl prezintă ca pe unul expus morţii şi oferă o astfel de viziune asupra Lui ca şi cum ar fi putut să moară într-un fel potrivit căruia El nu Şi-ar fi putut niciodată asuma chipul de rob, făcându-Se ascultător până la moarte. Şi în afară de ce Şi-a asumat prin acest caracter, El n-a fost expus la nimic mai mult.

Există în asemenea afirmaţii ceva care te face să te temi că „porţile Locuinţei Morţilor“ atacă din nou „Stânca“ Bisericii, persoana Fiului lui Dumnezeu. Iar dacă se argumentează că ele nu vor decât să ilustreze umanitatea adevărată a Domnului, chiar scopul în sine devine suspect. Fiindcă, întreb, este oare în persoana lui Hristos numai umanitate? Nu se află acolo şi ceva incomensurabil diferit, şi anume „Dumnezeu arătat în trup“? El n-ar fi putut fi Mântuitorul meu, al unui păcătos, dacă n-ar fi fost Însoţitorul lui Yahve. Fiecare creatură datorează tot ceea ce poate ea să aducă. Nimeni altcineva, decât Unul care nu socoteşte ca un lucru de apucat să fie egal cu Dumnezeu, nu poate lua un „chip de rob“; căci respectivul este deja rob, aşa cum am arătat mai devreme. Nici o creatură nu poate pretinde a fi mai mult decât o creatură; numai gândul la aşa ceva ar însemna răzvrătire. Nimeni nu se poate pune garant pentru om decât Acela care a putut fără nici o îngâmfare să Se pretindă egal cu Dumnezeu, fiind prin urmare independent.

Umanitatea adevărată era capabilă de a păcătui. Adam în grădină a fost în starea aceasta, pentru că a păcătuit. Putem spune mai simplu şi mai sigur că el era capabil de a păcătui, decât că era capabil de a muri. Istoria ne confirmă primul aspect, însă nu ne îngăduie să-l determinăm pe cel de-al doilea, de vreme ce tot ea ne spune că moartea a intervenit prin păcat. Exista deci în Adam putinţa de a păcătui, însă nu ni se spune că şi cea de a muri.

Dacă prin urmare cineva ar veni şi ar sugera, cu scopul de a ilustra adevărata umanitate a lui Hristos, că El era capabil să păcătuiască, ce i-am spune? Las ca cei care-L cunosc cu adevărat pe Hristos să răspundă la aceasta. Oricum, putem fi siguri de un lucru: că diavolul este în spatele tuturor acestor atacuri împotriva „Stâncii“ Bisericii, care este persoana Fiului lui Dumnezeu (Matei 16.18). Căci lucrarea Lui, mărturia Lui, suferinţele, moartea însăşi, nu ar însemna absolut nimic pentru noi dacă El nu ar fi Dumnezeu. Persoana Lui este temelia sacrificiului Lui, şi în sensul acesta fiinţa Lui este Stânca noastră. Mărturia despre persoana Sa, adusă de către unul care în momentul acela nu ştia nimic despre lucrarea sau jertfa Lui, a fost cea care L-a condus să vorbească despre „Stânca“ pe care Biserica avea să fie zidită, ilustrând astfel acel adevăr sau taină împotriva căreia „porţile Locuinţei morţilor“, puterea şi viclenia lui Satan, aveau să se năpustească mereu şi mereu.

De la început au tot atacat ele, iar astăzi se întâmplă la fel. Slava deplină a „Dumnezeului arătat în trup“ a fost întunecată cu timp în urmă de către arieni3 şi socinieni4. De curând, natura morală a Omului Isus Hristos, „Dumnezeul binecuvântat în veci“, a fost atacată de irvingnism5, care a pătat-o şi a întinat-o atât cât poate reuşi un asemenea gând rău. Şi încă şi mai curând, relaţiile cu Dumnezeu în care Isus S-a aflat, precum şi experienţele sufletului Său, au constituit obiectul speculaţiilor intelectului omenesc. Iar acum, cel mai recent, carnea şi sângele Lui, „templul“ trupului Său, au fost profanate.

În toate acestea se poate distinge un scop comun, anume degradarea Fiului lui Dumnezeu. De unde vine aceasta? Şi, de cealaltă parte, de unde izvorăşte energia contradictorie şi opusă încercărilor de acest fel? Cu ce este Tatăl ocupat, sau cu privire la ce este El gelos, dacă nu cu privire la slava Fiului Său, în opoziţie cu orice lucru care L-ar putea degrada, fie el mai mult sau mai puţin subtil? Citiţi, dragii mei, cuvântarea Domnului către iudei în Ioan 5. Aici este descoperit secretul, anume că deşi Fiul S-a smerit pe Sine şi, aşa cum El spune, „nu poate să facă nimic de la Sine Însuşi“, Tatăl va avea grijă ca El să nu fie dezonorat sau depreciat în vreun fel, veghind asupra drepturilor Lui, acelor drepturi divine depline, printr-o afirmaţie plină de atenţie şi de gelozie: „Cine nu-L onorează pe Fiul, nu-L onorează pe Tatăl care L-a trimis“.

Răbdarea şi îngăduinţa faţă de cei neştiutori sunt cu siguranţă căi divine, căi ale Duhului în har. Domnul Însuşi le-a folosit: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?“ Dar lipsa de îngăduinţă faţă de orice încercare de degradare a lui Hristos este de asemenea o cale dumnezeiască. Scrierile lui Ioan ne dovedesc acest lucru. Ele reprezintă cea mai copleşitoare parte din cuvântul lui Dumnezeu, fiind cu totul deosebite şi preţioase, tocmai din pricină că se ocupă atât de mult de slava personală a Fiului. Şi îmi pare că ele arată puţină îndurare, ba chiar deloc, faţă de cei tentaţi să păteze această slavă sau să o trateze cu uşurătate.

Daţi-mi voie să mai adaug că nici alte lucruri din viaţa binecuvântatului nostru Domn, precum foamea, setea sau oboseala, nu pot fi folosite în vreun fel pentru a dovedi că El era expus morţii. Fiul lui Dumnezeu în carne nu a fost expus la nimic. Nimic din afara grădinii Eden nu a fost partea Lui de drept. Îl vedem înfometat şi obosit la fântâna din Samaria. A adormit în corabie după o zi de slujbă obositoare. Însă tot ce El a cunoscut în acest loc al spinilor şi al frunţii asudate, a cunoscut şi a împărtăşit doar pentru a împlini ce se potrivea „chipului de rob“ pe care Şi-l asumase în harul Lui nespus.

Acestui „Om al durerilor“ I s-a spus odată că ar avea aproape cincizeci de ani (Ioan 8.57). Însă din acest lucru înţeleg numai cât de intim a purtat El durerile noastre şi cât de marcat a fost de truda pentru binecuvântarea noastră şi pentru slava Tatălui. Iată de ce s-a spus despre El că înfăţişarea I se deosebea mult de cea a oamenilor, din pricina a ceea ce îndura pentru noi şi a împotrivirii suferite din partea celor păcătoşi. În nici un caz din pricina tendinţelor naturale de degradare care intervin odată cu vârsta, căci astfel de tendinţe n-au fost nicidecum partea Lui.

Iudeii au fost mereu şi mereu acuzaţi că L-au omorât (Fapte 2.36; 3.15; 7.52). Acuzaţia a fost dreaptă, cu siguranţă. Cu toţii suntem vinovaţi de aşa ceva. Vinasângelui vărsat stă culcată la uşile noastre. În sensul juridic deplin, ei au fost „trădătorii şi ucigaşii“ Lui. Dar, oricât de ciudat ar părea pentru raţiune, ceea ce citim în legătură cu aceasta este cu totul limpede în ochii credinţei: „Nimeni nu Mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu“ (Ioan 10.18). El a fost liber, şi totuşi a acţionat la poruncă. Pare ciudat, sunt de acord, pentru raţiune şi necredinţă, însă pentru credinţă totul este limpede şi perfect.

Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce, unde mâinile nelegiuite ale omului L-au ţintuit, şi unde scopul etern şi harul lui Dumnezeu prevăzuseră să ajungă. Acolo a murit, şi a murit fiindcă a fost acolo. Mielul a fost înjunghiat. Cine s-ar încumeta să contrazică acest lucru? Mâini nelegiuite L-au ucis, iar Dumnezeu L-a oferit ca pe propriul Său Miel pentru altar. Cine ar îndrăzni să se atingă, fie şi numai pentru un moment, de o taină atât de indispensabilă şi de preţioasă? Şi totuşi Mielul Şi-a dat viaţa de bună voie. Nu epuizarea din pricina suferinţei, nici violenţa crucii, nu I-au provocat moartea, ci Şi-a dat viaţa de la Sine Însuşi. Ca dovadă că era deplin stăpân pe viaţa pe care urma să Şi-o dea, „a strigat cu glas tare“ iar apoi „Şi-a dat duhul“. Felul cum s-au desfăşurat lucrurile în acele momente nu lasă loc vreunui alt gând, şi, aş adăuga eu, nici afecţiunile sfinţilor în închinare nu trebuie să facă altfel. Pilat s-a mirat că Domnul murise deja; nu putea să creadă una ca aceasta; a trebuit să se convingă de acest lucru. Nu trecuse suficient timp ca o viaţă să se sfârşească pe cruce, de aceea fluierele picioarelor celorlalţi au trebuit să fie zdrobite. Însă El era deja mort, iar Pilat trebuie să facă cercetări şi să se convingă printr-un martor înainte de a putea crede.

Astfel deci gândul pe care îl susţinem este singurul care explică derularea istorică literală a evenimentelor. Domnul să dea har sufletelor noastre pentru a-L binecuvânta pe Dumnezeu pentru o astfel de imagine a Mielului Său înjunghiat, a Mântuitorului nostru răstignit şi omorât. Prin faptul că spunem că El Şi-a dat viaţa de la Sine, ignorăm oare faptul că El a fost Mielul înjunghiat, sau facem să nu se mai audă cântarea din ceruri care sărbătoreşte această taină? Istoria Calvarului, pe care Duhul Sfânt a scris-o, susţine gândul nostru; şi din nou spunem: ceea ce susţinem este singura explicaţie pentru ce s-a întâmplat acolo. El a fost liber şi totuşi sub poruncă. Credinţa înţelege pe deplin aceasta. Şi potrivit cu această taină, când ceasul a sosit, citim că: „Plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul“ (Ioan 19.30). A recunoscut porunca pe care o primise, şi totuşi Şi-a dat viaţa de la Sine. A fost ascultător până la moarte, însă Şi-a dat viaţa ca unul care era stăpân pe ea.

Credinţa înţelege toate acestea fără dificultate; ba mai mult, ea înţelege că numai aici se află adevărata şi desăvârşita taină. El a murit ca urmare a planurilor ce ţineau de legământul veşnic, cărora S-a supus de bunăvoie, fiind „Însoţitorul“ Domnului Oştirilor.

Însă, cum deja am spus spre lauda Lui, Fiul lui Dumnezeu pe pământ Şi-a ascuns întotdeauna slava, „chipul de Dumnezeu“, sub „chipul de rob“. Slava Lui a fost recunoscută în toate locurile stăpânirii lui Dumnezeu. Demonii au recunoscut-o, trupurile şi sufletele oamenilor au recunoscut-o, moartea şi mormântul, fiarele câmpului şi peştii mării, vânturile şi valurile, grâul şi vinul. Aş putea spune că doar El a fost singurul care nu a recunoscut-o, sau nu Şi-a asumat-o; pentru că El căuta să o acopere. El era „Domnul secerişului“, însă a părut ca unul dintre lucrători; El era Dumnezeul templului şi Domnul sabatului, însă S-a supus atacurilor şi acuzaţiilor unei lumi necredincioase (Matei 9.12).

Aşa a fost vălul, sau norul, sub care El mereu şi mereu Şi-a ascuns slava. Şi în perfectă potrivire cu acest lucru, aşa cum am spus deja, S-a comportat El în acele ocazii când viaţa I-a fost ameninţată. Şi-a ascuns din nou slava şi în astfel de cazuri, sub felurite chipuri de dispreţuit în ochii oamenilor. Uneori a fost ocrotit de favoarea unor oameni obişnuiţi (Marcu 11.32; 12.12; Luca 20.19); alteori S-a retras într-un fel mai mult sau mai puţin obişnuit (Luca 4.30; Ioan 8.59; 10.39); de multe ori vrăjmaşii au fost împiedicaţi să pună mâna pe El, din pricină că nu-I venise încă ceasul (Ioan 7.30; 8.20); iar într-o ocazie anume, aşa cum am văzut, fuga în Egipt Îl fereşte de mânia unui rege care vroia să-I ia viaţa.

În toate aceste cazuri, de la primul până la ultimul, văd un singur lucru – Domnul slavei ţinându-Se ascuns, ca Unul care venise în numele Altuia, nu în al Lui Însuşi. Însă El era „Domnul slavei“ şi „Prinţul vieţii“. A fost un prizonier de bună voie, lucru pe care l-am înfăţişat deja, şi aşa a ajuns să fie în cele din urmă o victimă de bună voie. „El Şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“6 (Matei 20.28; Tit 2.14).

Într-o perioadă din vechime chivotul Domnului s-a aflat în mâinile vrăjmaşilor; căzuse în mâna filistenilor în bătălia de la Eben-Ezer. Atunci Dumnezeu „şi a dat puterea Sa în captivitate, şi frumuseţea Sa în mâna asupritorului“; chivotul însă a fost invulnerabil. El era în aparenţă un lucru fragil, un obiect din lemn şi aur. Prezenţa lui a tulburat toată ţara celor necircumcişi şi de asemenea pe dumnezeii lor. Se afla acolo lipsit de ajutor şi singur, în mijlocul vrăjmaşilor înfierbântaţi şi îngâmfaţi din pricina victoriei. De ce, prin urmare, nu l-au rupt ei în bucăţi? Aparent, a-l lovi de o stâncă ar fi însemnat să-l distrugi. Chivotul a stat mereu între ei şi a părut că supravieţuieşte numai din pricina îndurării lor. De ce atunci n-au scăpat ei de el distrugându-l? Nu puteau: acesta este răspunsul. Chivotul în mijlocul filistenilor a fost un alt rug care ardea şi nu se mistuia. Părea că se află la cheremul celor necircumcişi, însă era de fapt invulnerabil. Filistenii au putut să-l trimită de la Asdod la Gat, şi de la Gat la Ecron; însă nici o mână nu-l putea atinge ca să-i facă rău (1 Samuel 4 şi 6).

La fel Adevăratul Chivot, Fiul lui Dumnezeu arătat în trup, a fost, pentru puţină vreme, la dispoziţia celor netăiaţi împrejur. Pilat poate să-L trimită la Irod, iar Ana la Caiafa; mulţimea Îl poate duce la Pilat, iar Pilat Îl poate da din nou mulţimii; viaţa Lui însă nu poate fi atinsă de ei. El era Fiul lui Dumnezeu, şi măcar că era manifestat în trup, era totuşi Fiul din veşnicie. Prin oricâte dureri a trecut, de oricâtă osteneală, foame şi sete a avut parte, toate făceau parte din chipul Său de rob pe care îl luase. Însă El era Fiul care avea viaţa în Sine Însuşi, Chivotul invulnerabil, Rugul care, chiar în mijlocul flăcărilor vii ale urii depline a lumii, nu se mistuia.

Aşa a fost taina, nu mă îndoiesc.

Însă în timp ce privesc la acest episod, nu este nimic de care m-aş bucura mai mult decât să simt ceea ce un israelit adevărat ar fi simţit în ziua când chivotul lui Dumnezeu a fost adus înapoi din ţara filistenilor. El s-ar fi bucurat şi s-ar fi închinat; ar fi fost foarte grijuliu să se asigure că acest mare eveniment a avut loc cu adevărat, chiar dacă ar fi trăit la mare distanţă. Ca israelit din oricare dintre seminţii, acest lucru îl privea în totul, anume că chivotul fusese recuperat şi că netăiaţii împrejur nu-l mai stăpâneau şi nu-l mai trimiteau în sus şi în jos între cetăţile lor. Odată convins însă, trebuia să fie atent ca nu cumva el însuşi să-l atingă sau să-l cerceteze, şi astfel să păcătuiască şi el ca unul dintre acei locuitori din Bet-Şemeş.

Suntem îndreptăţiţi deci, fără îndoială, să refuzăm acele gânduri cum că trupul binecuvântatului nostru Domn ar fi fost expus (supus) morţii. Astfel de cuvinte şi de speculaţii sunt ca şi cum am atinge chivotul cu mâini necircumcise. Trebuie să dăm pe faţă greşeala unui astfel de gând, ca şi lipsa lui de respect; cu alte cuvinte, nimic altceva n-ar trebui să ne mulţumească decât recuperarea chivotului din mâinile vrăjmaşilor. Apoi însă intervine o altă îndatorire: nu trebuie să-l atingem, sau să-l inspectăm, ca pe un lucru obişnuit. Cuvintele noastre trebuie să fie puţine, căci cine vorbeşte mult, într-o astfel de chestiune, nu se poate să nu păcătuiască: „În mulţimea vorbelor nu lipseşte păcatul“. Consideraţiile de ordin fizic asupra acestui subiect nu trebuie îngăduite, chiar dacă par adevărate şi de netăgăduit; căci astfel de consideraţii nu sunt felul de a lucra al Duhului sau al înţelepciunii lui Dumnezeu. Trupul Domnului a fost un templu, şi este scris: „Să vă purtaţi cu respect faţă de locaşul Meu cel sfânt; Eu sunt Domnul“.

Dacă cineva ar refuza să urmeze aceste speculaţii, şi în loc de a le da răspuns le-ar mustra, nu aş avea nimic de zis. Este posibil ca în multe suflete să existe un sfânt şi delicat sentiment de a refuza să se preocupe – într-un mod care depăşeşte propria măsură şi standardul Scripturii – cu ceea ce întotdeauna va fi mai presus de noi oamenii. Mi-aduc aminte de cuvintele: „Nu răspunde unui nebun după nebunia lui, ca să nu fii şi tu asemenea lui“. Însă aceste speculaţii cu privire la persoana Fiului lui Dumnezeu îşi au originea în altă parte. Chivotul a ajuns în mâini necircumcise – iar aceste rânduri pe care le scriu constituie o încercare de a-l recupera de acolo – şi ceea ce doresc cu adevărat este să-l dau jos din „carul cel nou“ cu respectul şi sfinţenia care se potrivesc sufletului ce face un asemenea lucru.

Voi mai adăuga că toată această dezbatere este făcută cu scopul ca sufletul să aibă un beneficiu. Trupul mort al unui leu (deşi trebuia privit ca o urâciune) a fost forţat să producă miere, bună la gust şi hrănitoare. Pavel a trebuit să facă lucrarea neatrăgătoare de a apăra învăţătura despre înviere ca răspuns la convingerile unora dintre corinteni; însă acest lucru s-a dovedit roditor, precum trupul mort al leului. Căci n-a ieşit în evidenţă doar învăţătura respectivă, ci glorii după glorii care aparţin tainei au fost trecute pe dinaintea ochilor noştri. Apostolului i s-a dat, prin Duhul, să vadă învierea în ordinea sau în etapele ei; apoi intervalul dintre aceste etape şi lucrarea de făcut în fiecare din ele, potrivit cu dispensaţiile divine; la fel şi scena care va fi la sfârşitul tuturor acestor etape; şi de asemenea importantul moment al învierii celor sfinţi, în toată puterea şi măreţia lui, împreună cu strigătul de triumf care îl însoţeşte (1 Corinteni 15). Iată mierea ieşită, pot spune, din trupul mort al leului, căci astfel este controversa între fraţi.

Dar aşa cum a fost scris odinioară, aşa este, prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, şi acum: „Din cel care mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel tare a ieşit dulceaţă“.

„Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă-i glorie, pentru bunătatea Ta, pentru adevărul Tău!“

  • 1.Dacă El n-ar fi fost egal cu Dumnezeu, n-ar fi putut face acest lucru, deoarece oricine nu este Dumnezeu este deja rob al Creatorului său. Un evreu putea fi de bună voie rob altui evreu – slujitor cu urechea străpunsă (Exod 21) – dar nici o creatură nu poate fi în mod voluntar rob al lui Dumnezeu, de vreme ce toate creaturile au deja datoria de a-I sluji din pricina relaţiei lor cu Cel ce le-a creat.
  • 2.Când îmi amintesc cine era El, Sămânţa femeii, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu arătat în trup; când de asemenea îmi amintesc că moartea, în orice formă ar fi venit ea, nu avea nici un drept asupra Lui, nu pot gândi altfel decât că El a fost victimă de bună voie. Privit în carnea şi sângele la care S-a făcut părtaş, moartea nu avea nici un drept asupra Lui, fiindcă nu a existat păcat în El; dacă Îl privesc în plinătatea persoanei Lui, moartea nu L-a putut atinge, afară doar că S-a supus ei în mod voluntar sub legământul veşnic. Astfel deci sufletul refuză gândul că El Şi-a salvat viaţa în sensul obişnuit al acestei expresii.
  • 3.Arienii au negat faptul că Domnul Isus are o natură veşnică şi divină ca şi Tatăl, spunând că este o făptură nespus de înălţată, că poate fi numit un Dumnezeu, dar nu Dumnezeu ca şi Tatăl. [n.tr.]
  • 4.Socinienii au negat divinitatea Domnului Isus şi Trinitatea. [n.tr.]
  • 5.Irvingnienii pretindeau că Domnul Isus a avut fire păcătoasă ca şi noi. [n.tr.]
  • 6.Fiul S-a supus poruncii Tatălui, având ca scop slava lui Dumnezeu prin mântuirea noastră (Ioan 10.18; 12.49); iar acum Tatăl ne dă nouă o poruncă, să dăm toată cinstea divină Fiului, sau, cu alte cuvinte, să umblăm în adevărul persoanei Sale (Ioan 5.23; 1 Ioan 3.23; 2 Ioan 4-6).

„Primit sus în glorie“ – 1 Timotei 3.16

În zilele de odinioară, îngerii doriseră să privească în lucrurile privitoare la Hristos (1 Petru 1.12). Când aceste lucruri au fost manifestate şi împlinite, dorinţa lor a fost satisfăcută; căci, aşa cum vedem din Evanghelii, îngerii au fost martorii oculari a ceea ce doriseră atât de mult să vadă. Ei au avut privilegiul să-şi găsească locul şi plăcerea în istoria lui Hristos – în „taina evlaviei“ – tot aşa cum şi le găsiseră în vremurile de demult, în sanctuarul lui Dumnezeu. Este adevărat că totul în acel sanctuar era pentru folosul şi binecuvântarea celor păcătoşi. Altarele, marea, capacul ispăşirii şi toate celelalte fuseseră toate poruncite în vederea noastră. Lucrarea de jertfire şi harul casei lui Dumnezeu erau pentru cei păcătoşi. Însă heruvimii priveau. Ei erau aşezaţi în acea casă ca să-şi afunde privirile în cele mai adânci taine ale ei. Şi la fel îi vom găsi în ziua când simbolurile şi-au găsit împlinirea, în ziua lucrurilor cereşti, atunci când „Dumnezeu S-a arătat în trup“. Căci şi cu această ocazie totul a fost pentru slujirea şi mântuirea noastră, a celor păcătoşi; pentru ca Dumnezeu, astfel arătat, să poată fi „a fost predicat între naţiuni“ şi „crezut în lume“; însă totul a avut, la fel de sigur, acest scop: ca El să poată fi „văzut de îngeri“.

Astfel că ei au ocupat acelaşi loc în templul din vechime şi în taina cea mare. Au privit, şi-au aţintit privirile, au fost martori oculari. Mai mult, ei au privit cu aceeaşi intensitate şi interes taina, aşa cum făcuseră în trecut în Sfânta Sfintelor. „Şi heruvimii îşi întindeau aripile în sus, acoperind cu aripile lor scaunul îndurării; şi feţele lor erau una către alta; feţele heruvimilor erau spre scaunul îndurării“ (Exod 37). În istoria vieţii lui Hristos, Adevăratul Chivot, vor fi din nou văzuţi privind astfel.

Îngerul Domnului vine, fiind trimis cu însărcinare din cer, să anunţe păstorilor din Betleem naşterea lui Isus. Însă de îndată ce şi-a sfârşit misiunea, „Şi deodată a fost împreună cu îngerul o mulţime de oştire cerească, lăudând pe Dumnezeu şi spunând: «Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte şi pe pământ pace, în oameni bună plăcere!»“ (Luca 2). Iar când a venit timpul unui alt mare eveniment şi „Dumnezeu arătat în trup“ a fost înviat dintre cei morţi, urmând ca în curând să fie „primit sus în glorie“, îngerii sunt din nou prezenţi cu acelaşi interes. La mormânt, când Maria Magdalena a privit înăuntru, doi dintre ei stăteau „unul la cap şi unul la picioare, unde fusese pus trupul lui Isus“. Iar în momentul solemn al înălţării, ei sunt din nou prezenţi, instruindu-i pe bărbaţii din Galileea cu privire la căile viitoare ale Celui care tocmai plecase la cer (Ioan 20, Fapte 1).

Întâlnim deci mereu şi mereu aceeaşi contemplare de deasupra capacului ispăşirii, aceeaşi privire plină de interes. Glăsuirea oştii cereşti pe câmpurile Betleemului nu a fost parte din slujirea lor pentru om, ci un act de închinare înaintea lui Dumnezeu. Ei nu-i instruiau atunci pe păstori, nici nu se adresau lor în mod oficial; ci exprimau încântarea pe care gândul la Cel de curând născut o produsese în duhurile lor. La fel a fost atitudinea lor în mormânt. Este adevărat că atunci când Maria a apărut, ei avut un cuvânt de mângâiere pentru ea; însă erau acolo în mormânt înainte ca ea să fi sosit, şi s-ar fi aflat acolo chiar dacă Maria n-ar fi venit niciodată. La fel cum heruvimii din cort stătuseră deasupra chivotului şi capacului ispăşirii, fiecare la câte un capăt, tot aşa acum în mormânt îngerii stăteau în locul unde fusese culcat trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare. Ce moduri de a-L vedea pe Isus! Aşa cum citim: „Dumnezeu S-a arătat în trup… a fost văzut de îngeri“. Fie ca şi noi, preaiubiţilor, să tânjim după harul de a privi şi a adora în acelaşi fel! Şi pe de altă parte să ne întristăm şi să ne smerim de lucrurile din inima noastră care ne lipsesc de aşa ceva! Cred că mulţi dintre noi avem nevoie să fim atraşi de aceste lucruri mai mult decât suntem dispuşi s-o facem. Mulţi dintre noi am fost tentaţi să beneficiem (dacă mă pot exprima în astfel de termeni) mai mult de lumina cunoştinţei dispensaţiilor divine, decât de căldura unor astfel de taine precum Betleemul, grădina şi Muntele Măslinilor, descoperite îngerilor în extaz. Dar astfel stând lucrurile n-am avut decât de pierdut, da, de pierdut acea comuniune care a marcat calea şi duhul multora în alte vremuri. Dorinţa mea este să întorc privirile către această privelişte măreaţă, determinat de starea de lucruri din jurul nostru şi dintre noi. Slăvită fără îndoială, nici nu mai e nevoie să spun, este Persoana pe care o privim, „Dumnezeu arătat în trup“, urmărit prin credinţă de la iesle până la cruce, apoi de la cruce la înviere, şi de aici în cerurile de acum şi în veacurile eterne de dincolo de ele.

Duhul Sfânt – într-o manieră de care ne vom ocupa pentru puţin timp – face slujba de har de a ne ajuta să privim această viziune a credinţei, prin faptul că formează cu grijă înaintea noastră legăturile dintre părţile sau stadiile acestei călătorii uimitoare. „Dumnezeu S-a arătat în trup… a fost primit sus în glorie“. Prin apostolul Ioan, aşa cum meditaţiile noastre anterioare ne-au arătat, Duhul revelează sau declară într-un chip foarte special legătura dintre „Dumnezeu“ şi „trup“ în persoana lui Isus. Citim acest lucru la începutul evangheliei şi epistolei sale. Nu mai este nevoie să-l repet. Bineînţeles că toate scrierile divine, nu doar cele ale lui Ioan, fie că lasă să se înţeleagă, fie afirmă direct acest adevăr, în felurite chipuri. Însă ceea ce ne preocupă acum în cursul acestor meditaţii este cealaltă legătură, acea dintre „Dumnezeu arătat în trup“ şi slava (sau ceruri); aşa că vom porni însoţiţi de evanghelişti şi de îngeri de la Betleem la grădina mormântului, iar de acolo la Muntele Măslinilor.

Evanghelia după Matei, într-un fel general, aduce mărturie despre înviere. Îngerii la mormânt declară învierea; femeile pe drumul înapoi către cetate cuprind picioarele Mântuitorului înviat, iar ucenicii Îl întâlnesc pe munte în Galileea.

Marcu vorbeşte despre câteva apariţii ale Domnului, după învierea Sa, către cei ai Lui pe care-i alesese: către Maria Magdalena, către doi dintre ei pe când se duceau la ţară şi către cei unsprezece pe când stăteau la masă.

Luca totuşi analizează mai amănunţit dovezile pe care Isus le-a oferit ucenicilor Săi, cu privire la faptul că El Însuşi Se afla în mijlocul lor din nou, şi nu altul. Mănâncă înaintea lor şi le arată mâinile şi coasta Sa, apoi le spune că un duh nu are carne şi oase, aşa cum puteau vedea că El are, iar în cele din urmă le arată din Psalmi şi din proroci că aşa trebuia să se întâmple.

Ioan are stilul lui încă şi mai particular de a trata această mărturie comună. În evanghelia lui totul cu privire la Domnul este putere şi biruinţă. Aşa stau lucrurile la mormânt, ca şi în celelalte locuri. Când ucenicii vin, ei văd fâşiile de pânză jos şi ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, împăturit şi pus într-alt loc singur. Nu era dezordine, nu exista nimic care să vorbească despre vreun efort sau despre vreo luptă, nici un semn că evenimentul care avusese loc acolo fusese marcat de vreo dificultate. Totul arăta ca un trofeu şi o mărturie a biruinţei, mai degrabă decât ca un câmp de bătălie. „Slavă, slavă Biruitorului care a fost mort“, este glasul care se aude din mormânt – deschis înaintea noastră de Ioan. Şi dacă locul vorbeşte aşa, la fel face şi Domnul Însuşi mai târziu. El nu Îşi dovedeşte învierea în acelaşi fel ca în Luca. Nu le oferă celor ai Lui semne palpabile că El Însuşi era în mijlocul lor din nou. Nu mănâncă şi nu bea cu ei aici, aşa cum făcuse acolo. Peştele fript şi fagurul de miere nu mai sunt luate ca dovezi. Adevărul învierii Sale este prezentat prin mijloace mai înalte care fac apel la inimile şi conştiinţele ucenicilor Săi. Glasul Lui care răsună în urechea Mariei Îl face cunoscut ei, fiindcă inima i se obişnuise să-şi audă numele de pe acele buze; iar mâinile şi coasta Lui străpunse au fost arătate ca să vestească pacea conştiinţelor celor ai Săi, prin siguranţa că jertfa fusese primită; da, ele chiar au iscat din adâncurile sufletului unuia dintre ei exclamaţia de deplină convingere: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

Aşa ne conduc evangheliştii în grădina mormântului. Muntele Măslinilor îşi are şi el mărturiile lui: înălţarea, ca şi învierea lui Isus.

Nici Matei şi nici Ioan nu vorbesc despre înălţare. Domnul este încă pe muntele din Galileea când se încheie evanghelia după Matei. Ioan nu ne conduce nici el la Muntele Măslinilor. Într-o scenă cu caracter de parabolă, după ce ucenicii mâncaseră în prezenţa Lui pe ţărmul Mării Galileii, El lasă să se înţeleagă că urmează să se suie la locuinţa Tatălui Său şi că ei aveau să-L urmeze acolo; însă aceasta nu este înălţarea în sine, nu este scena din Betania, nu este mutarea în fapt a Domnului de pe pământ în cer (Ioan 21).

Marcu însă consemnează împrejurarea: după ce Domnul terminase de vorbit ucenicilor Săi, a fost înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Aici deci se declară faptul, momentul în sine, al înălţării. Însă doar atât. Este prezentată în mod simplu înălţarea Celui căruia Îi aparţineau toate drepturile şi onorurile, care-L aşteptau acolo sus; însă nu este arătată printre ucenici comuniunea, în duh, cu acest eveniment. Istoria din Marcu nu merge până acolo încât să ne spună dacă ucenicii au fost sau nu martori oculari ai înălţării.

Dar Luca ne oferă chiar mai mult decât atât. În evanghelia sa, înălţarea Domnului este urmărită de ochi şi inimi care aveau, şi simţeau că au, interesul lor personal şi imediat în ea: „Şi i-a condus până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer. Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie. Şi erau mereu în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu“.

Astfel deci, ca Om înviat, din mijlocul unei pleiade de mărturii că era cu adevărat acelaşi Isus, Domnul Se ridică spre ceruri. Şi cu toate că un nor L-a ascuns de privirile lor, ei ştiau El că este acolo, în locurile preaînalte, acelaşi Isus. Domnul, care mâncase cu ei în zilele călătoriei Sale, mâncase acum cu ei în zilele învierii Sale. Isus, care le dăruise pescuiri miraculoase în vremea când călătorea împreună cu ei, le dăruise acum încă o asemenea pescuire după învierea Sa. Isus, care binecuvântase hrana şi le-o dăduse atunci, procedase la fel acum: şi acesta era Cel care acum Se înălţase sub privirile lor. Cum sunt prezentate de clar de către evanghelişti pentru noi, prin acelaşi Duh, deşi în feluri diferite, toate stadiile acestei minunate călătorii! Avem înaintea ochilor pe acelaşi binecuvântat Domn la Betleem, în grădina învierii şi pe muntele înălţării. Manifestat în trup, Fiul a călătorit de la Betleem până la Calvar. Înviat din morţi, cu mâinile şi coasta Sa străpunse, El a mâncat şi a băut cu ucenicii Săi timp de patruzeci de zile; iar apoi, cu aceleaşi mâini şi aceeaşi coastă străpunsă, S-a înălţat la cer. Le-a dat sfaturi după ce a înviat, aşa cum făcuse şi înainte. Le-a încredinţat o misiune şi o lucrare după înviere, aşa cum făcuse înainte de ea. Îi cunoştea şi îi chema pe nume la fel ca înainte. Şi, în cele din urmă, pe când ei priveau după El ca şi cum Îl pierduseră pentru totdeauna, îngerul apare ca să le spună că „acest Isus“, acelaşi, avea încă alte lucruri de împlinit pentru ei: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer“.

Acesta este secretul sau principiul întregii religii divine. Este „taina evlaviei“. Nimic nu-l poate aduce pe om înapoi la cunoaşterea şi închinarea către Dumnezeu, decât înţelegerea şi credinţa în această taină, prin Duhul. Acesta este adevărul care formează şi umple casa lui Dumnezeu: „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“.

Avem şi noi, dragii mei, această Persoană înaintea ochilor, într-un mod viu şi constant, de la început până la sfârşit? El a călătorit prin truda şi durerile acestei vieţi, a murit pe cruce, a înviat din inima pământului şi S-a înălţat în cel mai înalt loc din cer. Legăturile sunt formate ca niciodată să nu poată fi rupte, măcar că ele leagă la un loc lucrurile cele mai înalte şi cele mai de jos. Duhul le ţine în atenţia noastră, aşa cum El le-a format, şi le ţine cu o bucurie şi o plăcere divine. În locuri precum Psalmii 23 şi 24, cât de repede Îşi duce El prorocul din sfera vieţii smerite de credinţă, de dependenţă şi de nădejde, pe care Isus a dus-o aici în zilele întrupării Sale, către zilele intrării Sale ca „Domnul cel puternic în luptă“, ca „Domnul oştirilor“, „Împărat al gloriei“, pe „porţi ale eternităţii“ ale Ierusalimului Său din mileniu!

Ne aflăm şi noi, în duh, pe acelaşi drum cu El? Şi ca o altă întrebare pentru sufletele noastre, care ne poate smeri pe unii dintre noi din nou: suntem noi, în virtutea unei puteri vii şi reale, împreună cu Domnul nostru în perioada prezentă a acestei călătorii tainice? Căci, în această lume, El este încă Hristosul lepădat. Oare cât de departe suntem noi în duh de El în această calitate? Îl înţelegem noi pe „acest sărac“; rămânem noi alături de El în toate încercările Lui? (Psalmul 41.1; Luca 22.28). „Adulteri şi adultere! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu?“ (Iacov 4.4). Isus n-a fost cineva în lume după învierea Sa mai mult decât fusese înainte să moară. Învierea n-a schimbat nimic în această privinţă. Lumea n-a însemnat mai mult pentru El după ce a înviat decât însemnase în zilele de dinainte, atunci când, aşa cum ştim, nu avea unde să-Şi plece capul. El a părăsit lumea pentru a merge în cer, la fel cum mai înainte o părăsise ca să meargă la Calvar. Când S-a născut, ieslea din Betleem L-a primit; acum, înviat dintre morţi, cerul este cel care-L primeşte. Ca născut în această lume, El S-a prezentat pe Sine credinţei şi acceptării lui Israel; a fost însă refuzat. Ca înviat, Se prezintă din nou pe Sine Israelului prin apostoli; însă iarăşi este respins. De aceea Isus este încă un străin aici pe pământ. Vremea de acum este încă perioada lepădării Sale. A fost la fel de solitar pe drumul de la Ierusalim către Emaus, deşi era Omul Înviat, aşa cum fusese înainte pe drumul de la Betleem la Calvar. Dar, preaiubiţii mei, ne-am alăturat noi oare Lui pe acest drum, într-un astfel de caracter?

Multe dintre aceste gânduri ar însemna prea mult pentru noi dacă n-am fi exersaţi pentru aşa ceva după metoda înţelepciunii divine: „Am încă multe să vă spun, dar nu le puteţi purta acum“, ne spune Învăţătorul nostru divin, şi în felul acesta „bunătatea“ Lui ne face „mari“ (2 Samuel 22.36). Suntem astfel pregătiţi pentru comunicări tot mai mari din partea Lui. Isus poate anula distanţele la fel de bine cum poate stăpâni împotrivirile. Pe lacul Tiberiadei a umblat pe valurile agitate, iar apoi, când a intrat în corabie, aceasta a sosit îndată la locul spre care mergeau (Ioan 6.18-21).

Cât de binevenite sunt razele slavei desluşită de după nor, în momentul când pătrund în suflet! Şi ce avem altceva de făcut decât să deschidem toate porţile sufletului şi să-L lăsăm pe Isus să intre? Credinţa ascultă. Domnul ar fi vrut ca sărmana femeie samariteană de la fântână să fie doar o ascultătoare, de la început până la sfârşit. Ea a putut să vorbească, şi a vorbit; dar ce reprezintă cuvintele ei decât mărturia acestui lucru: că înţelegerea, conştiinţa şi inima îi erau toate deschise la cuvintele Lui? Iar când tot vasul este deschis, Isus Se revarsă în el.

Această atitudine de ascultare a credinţei trebuie să ne preocupe, mai ales când avem de-a face cu subiecte aşa de sfinte şi de profunde.

Am privit pe scurt împreună cu evangheliştii la legăturile dintre părţile acestei taine mari, la momentele de tranziţie de pe drumul Domnului nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, am fost împreună cu îngerii şi cu ucenicii la Betleem, în grădina mormântului şi pe Muntele Măslinilor.

Dacă facem încă un pas şi intrăm în cartea Fapte vom fi izbiţi de un lucru, anume că ceea ce umple gândurile apostolilor şi totodată formează marea temă a întregii lor propovăduiri, este faptul că Isus, Isus din Nazaret, Omul lepădat şi răstignit aici pe pământ, era acum în ceruri. Cea dintâi şi constanta preocupare a lui Petru a fost să lege de actul înălţării tot harul şi puterea care erau atunci (în zilele mărturiei Sale) oferite din ceruri în mijlocul poporului evreu. Cu ocazia coborârii Duhului Sfânt, profeţia lui Ioel devine (lucru normal, ba chiar necesar) textul predicii lui Petru. Însă dezvoltând acest text el Îl prezintă pe Isus din Nazaret, Cel răstignit. Îl înfăţişează pe Omul care fusese aprobat de Dumnezeu în mijlocul lor prin semne şi minuni, ca fiind acum în cer şi, aşa cum Dumnezeu spusese în acea profeţie, ca turnând Duhul făgăduit; şi, mai mult, el arată că Cel înălţat era Domnul de care vorbea profeţia, al Cărui nume dădea mântuirea acum, dar a Cărui zi va aduce judecata mai târziu.

Aceasta este predica şi îndemnul lui Petru bazate pe textul din Ioel. Pe Omul din ceruri Îl declară el de-a lungul acestei întregi cuvântări magnifice. Dacă Ioan a arătat acea slavă deplină, nepătată, în Isus aflat pe pământ, Petru ne îndreaptă acum privirile spre cer, spre locul oricărui har, al mântuirii şi al puterii, spre Fiul Omului, Nazarineanul, care fusese dispreţuit şi lepădat aici jos.

La fel, în capitolul următor, Petru vorbeşte şi acţionează în numele lui Isus din Nazaret (numele cel mai batjocorit şi dispreţuit între oameni cu puţin timp înainte), acum proslăvit în locurile preaînalte. Cerşetorul olog de la poarta Frumoasă a templului este vindecat prin credinţa în acest Nume; apoi apostolul face lămurit mai departe că pe acelaşi Isus cerurile L-au primit, şi-L vor reţine acolo până la vremea când revenirea prezenţei Lui va aduce cu ea înviorare şi restabilire. Şi fiind acuzat de conducători, în capitolul următor, pe baza acestei vindecări miraculoase, Petru proclamă pe acelaşi dispreţuit Isus din Nazaret ca fiind Piatra lepădată de zidari, însă făcută „Cap al unghiului“ în ceruri.

Acesta este Numele şi aceasta este mărturia. Fie că-i vedem pe apostoli faţă în faţă cu puterea lumii, sau în mijlocul durerilor fiilor oamenilor, acesta este singurul lor gând; aici se găseşte toată măiestria, toată virtutea şi toată tăria lor. Şi imediat după aceasta, acelaşi nume al lui Isus este singurul lor drept şi temei de încredere înaintea lui Dumnezeu. Cel slab, aşa cum oamenii ar putea spune, „Robul sfânt Isus“, căruia Israel şi neamurile, Irod şi Pilat, împăraţii pământului şi domnitorii, I se împotriviseră şi-L respinseseră, acesta era nădejdea lor înaintea lui Dumnezeu. Acum ei Îl cunosc în Sfânta Sfintelor, aşa cum mai înainte Îl cunoscuseră printre oameni. Şi remarcaţi stilul lor diferit în care folosesc acest nume. Remarcaţi siguranţa cu care ei îl prezintă celor în nevoie, îndrăzneala cu care se luptă pentru el înaintea lumii, precum şi delicateţeade inimă („Robul Tău cel Sfânt Isus“) cu care Îl amintesc înaintea lui Dumnezeu. Cerşetorul de la poarta templului fusese vindecat prin El; iar locul unde pomeniseră astfel acel Nume înaintea lui Dumnezeu, s-a cutremurat, iar ei au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Cerul arată că toată puterea acum aparţine acestui Nume, aşa cum înainte toată puterea de sus se coborâse prin el pe pământ. Ba mai mult, lumea, iadul însuşi, sunt tulburate de acest Nume, căci marele preot şi saducheii se umplu de mânie şi îi aruncă în temniţă pe cei care-l mărturisesc.

Cu toate acestea Petru, în modul cel mai deplin, prezintă desluşit slăbiciunea şi umilinţa acelui Isus pe care nu conteneşte, de altă parte, să-L arate ca înălţat acum în cel mai înalt loc în ceruri. Lucrul acesta este foarte izbitor în predicile lui de început. Isus fusese omorât, spune Petru, fusese desconsiderat, vândut, lepădat, luat, atârnat pe un lemn. Limbajul lui este fără restricţii în această privinţă şi, în acelaşi duh, el pare că se slăveşte cu numele dispreţuit de „Isus din Nazaret“. Acest Nume se găseşte necontenit pe buzele lui. Toate formele de durere şi de dispreţ pe care „Prinţul vieţii“, „Cel Sfânt şi Drept“, le-a suferit în inima, în trupul sau în împrejurările Sale printre oameni, sunt reamintite şi repetate de el în stilul lui viu şi plăcut, sub proaspăta ungere a Duhului Sfânt. Acesta este Cel cu care Petru se slăveşte de-a lungul acestor capitole ale slujbei sale timpurii printre iudei (Fapte 2-5). Iar pe El, care fusese tratat de o aşa manieră, apostolul Îl prezintă ca pe omul planurilor lui Dumnezeu: „Domn şi Hristos“. Petru proclamă că Omul din ceruri era Domnul lui David; că Sămânţa lui Avraam a fost ridicată pentru binecuvântare; că Prorocul făgăduit odinioară prin Moise era acum în cerurile preaînalte. Iată cuvântul pe care el îl propovăduia cu îndrăzneală.

Şi precum această ungere a Duhului Sfânt l-a condus pe Petru să mărturisească despre Omul din ceruri, despre Isus din Nazaret, lepădat aici, însă înălţat acolo, tot aşa răpirea în viziune de către Duhul Sfânt, imediat după aceasta, face acelaşi lucru pentru Ştefan. Dacă Petru vorbeşte despre El în ceruri, Ştefan Îl vede în ceruri. Propovăduitorul Îl vesteşte fără teamă, iar martirul Îl vede fără piedică, cu cea mai mare limpezime: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu“ (Fapte 7).

Iată cum Duhul Sfânt Îl oferă pe Isus cel din ceruri buzelor şi ochilor feluriţilor Săi martori. Însă este un lucru binecuvântat să adăugăm că Isus în ceruri a reprezentat o realitate la fel de măreaţă pentru Petru ca şi pentru Ştefan, măcar că Petru a cunoscut această taină doar datorită ungerii, în timp ce Ştefan a cunoscut-o ca răpit într-o viziune prin Duhul Sfânt. Fie ca şi noi, dragii mei, s-o cunoaştem tot mai mult în sufletele noastre în aceeaşi putere. Fie ca să ne bucurăm de ea în lumina Duhului acum, aşa cum o vom savura, mai mult decât ca într-o viziune, pentru totdeauna.

Aşa se prezintă prima propovăduire în Fapte, după ce marea legătură fusese formată între „Dumnezeu“ şi „trup“, şi între „Dumnezeu arătat în trup“ şi „cer“. Dar ce privelişte vastă şi minunată se prezintă pentru credinţă de-a lungul acestui drum; şi toată pentru binecuvântarea, lumina şi bucuria noastră! Vedem legăturile dintre cer şi pământ, pe Dumnezeu şi pe cei păcătoşi, pe Tatăl şi ieslea din Betleem, crucea de la Calvar şi scaunul de domnie al Măririi în cele preaînalte. Putea oare vreodată gândul omenesc să conceapă sau să întocmească o privelişte ca aceasta? Dar iat-o înaintea noastră, o realitate măreaţă în timpul de acum şi pentru toată veşnicia. „Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul.“ (Efeseni 4). Duhul Îl revelase pe Dumnezeul slavei în Pruncul din Betleem, iar acum, când toată puterea şi harul sunt manifestate din ceruri, turnarea Duhului Sfânt, vindecarea durerilor fiilor oamenilor, mântuirea păcătoşilor, făgăduinţa zilelor de înviorare şi de restabilire, toate acestea sunt întemeiate şi declarate a fi în, şi de la, Omul glorificat din ceruri.

Ce taine divine sunt acestea, şi cât de mult se ridică deasupra oricărei imaginaţii a inimii! „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ a fost întrebarea Domnului în zilele umilinţei Sale; iar singurul răspuns corect a fost acesta: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu“. Iar acum, când apostolii sunt întrebaţi în zilele mărturisirii lor: „Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi aceasta?“, răspunsul divin este: „În Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, prin El stă acesta înaintea voastră sănătos“.

Acesta este Isus, mereu acelaşi, Unicul. Şi-a dus aducerea aminte în „părţile mai de jos ale pământului“ şi a luat-o cu El „mai presus de toate cerurile“. El umple toate lucrurile. Dumnezeu a fost aici jos; Omul este acolo sus. Că Dumnezeu a fost aici pe pământ în slavă deplină, Fiul printre fiii oamenilor, a fost arătat credinţei în zilele de atunci; că Omul este acum în ceruri, urcând acolo din mijlocul batjocurii şi dispreţului, slăbiciunii şi umilinţei, este arătat acum credinţei, în acelaşi fel, în aceste zile. Iar credinţa înţelege taina că este vorba de Unul şi acelaşi, de Unicul; că Cel care S-a înălţat este acelaşi care S-a coborât; că Cel care S-a coborât este acelaşi care S-a înălţat.

Cineva a spus: „Felul glorios în care El este făcut potrivit pentru toate lucrările şi îndatoririle slujbei Sale de mijlocire, îşi găseşte soluţia în unirea celor două naturi ale Lui în aceeaşi Persoană. Cel care a fost conceput şi născut din fecioară era Emanuel, adică «Dumnezeu S-a arătat în trup»: «Pentru că un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii» (Isaia 9). Cel care a vorbit iudeilor şi care, ca Om, era doar cu puţin trecut de treizeci de ani, era «înainte de Avraam» (Ioan 8). Lucrarea perfectă şi completă a lui Hristos în fiecare aspect al slujirii Lui, în tot ce El a făcut, în tot ce El a suferit, în tot ce El continuă să facă, este lucrarea întregii Sale persoane“.

Aceasta este taina. Credinţa o înţelege cu cea mai deplină siguranţă a sufletului. Iar ea pricepe mai mult din aceeaşi taină pe măsură ce ascultă cu atenţie şi desfătare la aceste cuvinte: „Îndreptăţit în Duh, … predicat între naţiuni, a fost crezut în lume“. Dumnezeu, deşi arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duhul. Totul în El a fost slavă morală perfectă; totul a fost, pentru gândul şi acceptarea divină, drept într-un chip infinit şi inexprimabil. Noi avem nevoie de o îndreptăţire dinafară sau venită prin altul. Nimic în noi nu poate fi îndreptăţit prin sine; El în totul a fost aşa. N-a existat la El nici un cuvânt, nici o suflare, nici o mişcare, care să nu fie o jertfă plăcută lui Dumnezeu, o mireasmă de cel mai bun miros: „El a fost la fel de nepătat ca Om aşa cum era ca Dumnezeu; la fel de neîntinat în mijlocul impurităţilor lumii aşa cum fusese zilnic desfătarea Tatălui înainte de a fi lumea“. Credinţa cunoaşte aceasta, şi o cunoaşte bine, fără nici un gând care s-o umbrească. Şi, prin urmare, ea cunoaşte şi istoria Lui, truda şi durerile, moartea şi învierea Celui binecuvântat. „Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh“, n-a fost pentru El Însuşi, ci pentru cei păcătoşi, ca astfel El şi istoria scumpă a existenţei Lui să fie propovăduite „printre neamuri“ şi crezute „în lume“. În jertfa pe care a împlinit-o, în dreptatea pe care a lucrat-o, El este prezentat celor păcătoşi, chiar celor mai îndepărtaţi, oricare ar fi ei, neamuri sau iudei, pentru ca astfel să-şi pună încrederea în El, deşi aflaţi încă în această lume, şi să aibă siguranţa îndreptăţirii prin El.

Timpul nu mi-ar îngădui să urmăresc această taină de-a lungul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu, însă voi mai adăuga că, dintre toate epistolele, aşa cum urmează ele Faptelor Apostolilor, cea către Evrei face cu precădere slujba privitoare la taină către sufletele noastre. „Primit sus în glorie“, este vocea care se aude de la începutul şi până la sfârşitul acestui oracol divin. O, dacă sufletul ar poseda în putere lucrurile de care mintea se bucură atunci când ascultă un astfel de glas! Nu poţi să scrii fără să simţi aceasta, şi nu trebuie să vrei să scrii fără să o mărturiseşti.

Fiecare capitol al acestei scrieri minunate, sau fiecare stadiu şi perioadă din linia ei de argumente, ne oferă o viziune a lui Isus înălţat. Epistola se deschide brusc şi imediat cu acest lucru. Pare că ea îl forţează cumva asupra noastră. Într-adevăr, aşa ceva este cu totul binevenit pentru sufletul nostru, însă acesta este stilul ei. Fiul, strălucirea slavei lui Dumnezeu şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, este văzut – după ce a făcut prin Sine Însuşi curăţirea de păcate – în locul Lui înălţat în ceruri, moştenind acolo un nume cu mult mai minunat decât al îngerilor, având dreptul la un scaun de domnie veşnic şi ocupând un loc în cea mai mare demnitate şi putere, până când vrăjmaşii Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Capitolul al doilea ne oferă o altă vedere asupra aceluiaşi subiect. Sfinţitorul, după ce S-a coborât în ajutorul seminţei lui Avraam, este declarat apoi ca înălţat din nou în ceruri, în umanitatea pe care Şi-a asumat-o, pentru a îndeplini acolo pentru noi lucrarea de Mare Preot milos şi credincios. Iar acest loc din Scriptură, pot spune, este aşa de plin de acest gând încât acest capitol ne prezintă pentru a doua oară acelaşi subiect. El ne arată, citând Psalmul 8, pe acel „Om minunat“, făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii, acum însă încununat în ceruri cu slavă şi cu cinste.

Următoarele capitole (3 şi 4) sunt doar ca o paranteză, complementare învăţăturii precedente; totuşi această vedere asupra lui Hristos este încă păstrată înaintea ochilor noştri. Se afirmă despre El că a fost aici pe pământ, ispitit în toate felurile ca şi noi, însă fără păcat; dar că acum El S-a urcat la cer, El, Isus Fiul lui Dumnezeu, pentru a ne oferi har şi ajutor din acel sanctuar.

În următorul subiect, cel al preoţiei (capitolele 5, 6 şi 7), Îl avem înaintea ochilor pe acelaşi Domn înălţat. Fiul este declarat a fi făcut Preot, „mai presus de toate cerurile“. El Se coborâse pentru a descinde din seminţia lui Iuda şi pentru a fi făcut desăvârşit în zilele vieţii Sale pământeşti; dar acum a fost înălţat din nou, fiind Autorul mântuirii veşnice pentru toţi cei care Îl ascultă.

De asemenea, în următoarea chestiune importantă care este tratată, anume legămintele (capitolele 8 şi 9). Imediat ce ele se deschid înaintea noastră, Îl vedem pe Isus în cortul din ceruri; acel cort ridicat de Domnul, nu de om; şi de acolo El administrează legământul mai bun.

La fel, în următorul capitol (10), când gândul principal îl constituie victima, aşa cum preoţia şi legămintele îl constituiseră mai înainte, Îl avem înaintea noastră pe acelaşi Isus înălţat. Este Acela care a putut spune: „Iată-Mă, vin!“, adică revelat ca sfinţindu-i pe păcătoşi în trupul pregătit pentru El pe pământ. Însă apoi este prezentat ca Unul care a câştigat cerurile şi ne-a deschis o cale pe care să străbatem cu îndrăzneală acele curţi preaînalte, pure şi strălucitoare ale prezenţei lui Dumnezeu.

Aici se încheie, în mod oficial, partea de doctrină a epistolei; şi, privind astfel, vedem, în felurite lumini şi caractere, aceeaşi Persoană slăvită şi minunată, pe Fiul lui Dumnezeu cel înălţat. Şi, pot adăuga, atât de mult domină gândul acesta întreaga epistolă, atât de îndeaproape urmează ea acest subiect central, încât după ce se încheie partea de învăţătură, descoperim curând aceeaşi mare taină – Hristos în ceruri – în atenţionările practice care urmează. Isus, în rolul Său de „Iniţiatorul şi Desăvârşitorul credinţei“, este văzut în ceruri la sfârşitul vieţii Sale de credinţă: „Privind ţintă la Isus, Iniţiatorul şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu“ (capitolul 12.2). Astfel este văzut El în ceruri în acest caracter nou: viaţa de credinţă Îl conduce într-acolo aşa cum tot într-acolo Îl conduce tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru noi în har divin. Şi acolo străluceşte El înaintea ochiului credinţei, iar dacă am avea simţuri gata să discearnă acest lucru, precum şi o inimă ca să ne bucurăm de El, am şti că cerul însuşi străluceşte de o frumuseţe şi o slavă necunoscute lui mai înainte ca Isus să Se suie acolo, în aceste caractere câştigate şi dobândite pe pământ, şi aceasta pentru noi păcătoşii.

Şi aceasta este taina: asumarea cărnii şi sângelui de către Fiul, aşa încât să vină în ajutorul seminţei lui Avraam, iar apoi înălţarea acestei minunate Persoane la cer: „Dumnezeu S-a arătat în trup … a fost primit sus în glorie“. Binecuvântată este sarcina de a cerceta aceste legături tainice, aşa cum încercăm să facem. Ele sunt formate pentru a nu fi niciodată rupte, măcar că ele leagă împreună ceea ce se află la distanţe pe care o minte creată nu le poate cuprinde. Duhul Sfânt le ţine înaintea ochilor noştri, după cum tot El le-a format pentru plăcerea şi slava divină, potrivit cu planurile dumnezeieşti veşnice. „Cuvântul făcut trup“ din Ioan 1 este acel „ceva bun“ din Nazaret (versetele 14,46). Emanuel din Matei era Pruncul culcat în ieslea de la Betleem. În mijlocul scaunului de domnie a fost văzut un Miel, care părea înjunghiat (Apocalipsa 5). În persoana Aceluia ale cărui buze vorbeau înţelepciunea adaptată celor mai obişnuite aspecte ale vieţii, Se găsea Cel care fusese desemnat, în sfatul tainic al Persoanelor divine, ca temelie a tuturor căilor dumnezeieşti (Proverbe 8). În rugul de la Horeb Se afla Dumnezeul lui Avraam; în norul din pustie, Slava; în omul înarmat de la Ierihon, Căpetenia oştirii Domnului; în străinul care l-a vizitat pe Ghedeon în aria acestuia, şi pe Manoah în ogorul lui, era Dumnezeul căruia singur I se cuvine închinarea întregii creaţii.

Acestea sunt unele dintre mărturiile prin care (într-un har negrăit şi pentru plăcerea şi slava divină) lucrurile cele mai de sus şi lucrurile cele mai de jos sunt legate împreună: „Nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel care a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer“ (Ioan 3.13).

În ce mod minunat răsare deasupra minţii înnoite, acel gând al apostolului, pe care îl găsim în epistola către Efeseni: „Iar acest «S-a suit», ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului?“ (capitolul 4.8). Demnităţile, poziţiile şi slujbele pe care Cel înălţat le ocupă şi le împlineşte, sunt de un caracter atât de eminent încât implică faptul că El este şi Cel care S-a coborât şi Acela care fusese deja în ceruri „mai presus de toţi“; după cum este scris: „Cine vine de sus este mai presus de toţi“ (Ioan 3.31). Demnitatea persoanei Sale este implicată în această taină a urcării şi a coborârii. Provocarea din Efeseni 4.8,9 pare că sugerează aceasta; iar epistola către Evrei ne explică mai pe larg motivele ei. Fiindcă ea ne spune că până când să Se înalţe, El făcuse curăţirea păcatelor noastre; că până să Se ridice la ceruri, El îl nimicise pe cel care avea puterea morţii şi îi eliberase pe captivii lui; că până să urce în înălţime, El fusese făcut desăvârşit ca Autor al mântuirii veşnice pentru cei dintre care facem parte şi noi (capitolele 1, 2 şi 5). În aceste caractere, şi în altele asemenea lor, a mers El la cer; şi când în cele din urmă S-a înălţat, El a umplut adevăratul sanctuar din ceruri, cortul pe care Domnul l-a ridicat, şi nu omul, pentru a ne asigura acolo o moştenire veşnică (capitolele 8 şi 9).

Cine se putea înălţa într-o astfel de glorie şi de putere ca acestea – şi mult mai mari decât acestea – decât Cel care fusese deja în ceruri „mai presus de toţi“? „Iar acest «S-a suit», ce este decât că a şi coborât…?“. Poziţiile pe care le ocupă ne spun cine este El. Suferinţele Lui, îndurate în slăbiciune şi în umilinţă, dezvăluie Persoana Lui în toată slava ei divină.

„Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul“. Aceasta este urmarea şi ea ne vorbeşte despre nemărginirea suveranităţii Lui, aşa cum faptul că Cel ce S-a coborât era în ceruri mai presus de toţi, ne-a descoperit demnitatea persoanei Sale. În lucrările, călătoriile şi biruinţele Lui, a vizitat cele mai înalte şi cele mai smerite locuri. A fost pe pământ, în locurile cele mai de jos ale lui. S-a coborât în mormânt, domeniul puterii morţii. Acum El este în cerurile cele mai înalte, deasupra tuturor domniilor şi stăpânirilor. Astfel sunt arătate ochiului credinţei toate domeniile şi stăpânirile Lui. Nici o streaşină a templului, nici un munte foarte înalt, n-ar putea oferi o astfel de privelişte. Credinţa însă vede: „Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul“.

Aceasta este taina. Este acelaşi Isus, Emanuel, Fiul, şi totuşi Sprijinitorul seminţei lui Avraam. Iar aici vreau să adaug – căci este nevoie de aşa ceva – că nu trebuie să confundăm naturile în această Persoană slăvită şi binecuvântată. Îngenunchez deplin cu credinţă înaintea adevărului că Sfinţitorul S-a făcut părtaş cărnii şi sângelui. Afirm cu tot sufletul umanitatea adevărată din persoana Sa; însă ea nu a fost nicidecum o umanitate nedesăvârşită, în condiţiile sau sub rezultatul păcatului. Întreb dar: nu există oare o necredinţă nesesizată, însă reală, în minţile multora cu privire la taina acestei Persoane? Este indivizibilitatea persoanei Lui păstrată înaintea ochilor sufletului de-a lungul tuturor perioadelor şi tranziţiilor acestei istorii slăvite şi tainice?

Îmi doresc harul de a-mi găsi plăcerea în expresia folosită de Duhul Sfânt, şi să vorbesc despre „Omul Hristos Isus“. „Omul“ care este înviat este declarat a fi pârga învierii pentru noi (1 Corinteni 15.20). „Omul“ care este înălţat este marea asigurare pentru noi că interesele noastre sunt, în orice moment, înaintea lui Dumnezeu în ceruri (1 Timotei 2.5). „Omul“ care Se va întoarce din ceruri în curând va fi siguranţa şi bucuria împărăţiei viitoare (Psalmul 8). Taina „Omului“ – ascultător, mort, înviat, înălţat şi reîntors – susţine astfel, putem spune aşa, întregul plan al lui Dumnezeu. Însă, o spun din nou, trebuie ţinută înaintea ochilor sufletului Persoana în indivizibilitatea ei. „Lucrarea completă şi desăvârşită a lui Hristos în fiecare act al slujbei Sale, în tot ceea ce El a făcut, în tot ceea ce a suferit, în tot ceea ce continuă să facă, constituie actul şi lucrarea întregii Lui persoane“. Da, într-adevăr, şi întreaga Lui persoană a fost pe cruce, ca şi în orice alt loc. Persoana a fost jertfa, şi în această Persoană era Fiul, „peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci“. El este Cel care „Şi-a dat duhul“, deşi a murit sub judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului, şi deşi a fost răstignit şi omorât prin mâinile oamenilor nelegiuiţi. Iar aceasta este o îndurare infinită.

A fost El Însuşi, preaiubiţilor, de la început şi până la sfârşit. A străbătut El Însuşi calea tainică, şi a străbătut-o singur şi fără ajutor. Nimeni altul nu putea fi acolo decât El, „Dumnezeu arătat în trup“. Fiul a devenit Mielul pentru altarul de pe acest pământ, iar apoi Mielul care a fost înjunghiat S-a înălţat la locul slavei, mai presus de toate cerurile. Persoana este cea care dă eficacitatea tuturor acestor lucruri. Slujbele n-ar fi nimic, durerile n-ar fi nimic; moartea, învierea şi înălţarea, toate n-ar reprezenta nimic (în caz că le-am putea concepe astfel), dacă Isus n-ar fi fost Cel care este. Persoana Lui este „Stânca“; de aceea „lucrarea Sa este desăvârşită“ (Deuteronom 32.4). Aceasta este taina tainelor. Însă El nu este prezentat ca noi să discutăm despre El, ci să-L înţelegem, să credem în El, să ne încredem în El, să-L iubim şi să ne închinăm Lui.

Dumnezeu şi om, cer şi pământ, se află împreună înaintea gândurilor credinţei în această mare taină. Dumnezeu a fost aici pe pământ, şi chiar în trup; iar acum Omul slăvit este acolo în ceruri. La legăturile dintre aceste lucruri măreţe am căutat să privesc în mod special; iar acest exerciţiu este menit să facă lucrurile cerului şi veşniciei reale şi apropiate pentru sufletele noastre. Distanţele morale sunt infinite; însă distanţele în ele însele sunt nimic acum. Firea, asaltată de pofte şi de starea lumească, face să fie greu pentru suflet să pătrundă în aşa ceva; însă distanţa în sine nu este nimic. Isus, după ce S-a suit la cer, într-un moment, într-o clipeală din ochi, S-a arătat lui Ştefan; şi nu i-a trebuit mai mult ca să strălucească pe drumul lui Saul din Tars, pe când acesta călătorea dinspre Ierusalim către Damasc. Şi deşi noi nu avem vizite din slavă asemănătoare cu acestea, apropierea şi realitatea ei ne sunt din nou împrospătate şi făcute benefice pentru sufletele noastre prin vederea acestor taine mari.

Şi nu va constitui oare împărăţia reprezentarea rezultatelor acestor legături tainice? Căci cerul şi pământul, în felurile lor diferite, le vor fi martore şi le vor celebra. „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul“ (Psalmul 96.11). Biserica, una cu acest Om înălţat şi slăvit, se va situa în înălţime, mult deasupra tuturor stăpânirilor şi puterilor. Scara pe care Iacov a văzut-o va fi aşezată (potrivit acestei taine); Fiul Omului va fi centrul, ca şi sprijinul, acestui întreg sistem predestinat, de slavă şi de cârmuire. Popoarele nu vor mai învăţa războiul. Toiagul lui Iuda şi toiagul lui Efraim vor fi unul singur şi amândoi vor avea un singur Împărat. „«Şi în ziua aceea voi asculta», zice Domnul, «voi asculta cerurile, şi ele vor asculta pământul. Şi pământul va asculta grâul şi mustul şi untdelemnul, şi acestea vor asculta pe Izreel».“ (Osea 2.21,22). Şi ce înseamnă toată aceasta decât rodul fericit, care urmează să fie adunat în zilele împărăţiei viitoare, al acestor legături care, aşa cum am văzut, au fost deja formate? Germenul şi principiile tuturor acestor manifestări în cer şi pe pământ, printre îngeri, şi oameni, şi printre toate creaturile, în creaţia însăşi, se găsesc, am putea spune, la Betleem, în grădina mormântului şi pe muntele Măslinilor.

Fie ca inima şi conştiinţa să înveţe această lecţie. Fie ca să ne aţintim privirile la aceste legături tainice despre care vorbim, tot mai mult în compania îngerilor pe câmpurile Betleemului şi la mormântul lui Isus; sau, pot adăuga aici, tot mai mult în acelaşi duh cu al ucenicilor pe muntele Măslinilor, pe când priveau la legătura glorioasă care se forma în acele momente între Isus şi ceruri. Priviţi-i în Luca 24.44-52. Ei erau acolo, precum Israel în Levitic 23.9-14, sărbătorind legănarea snopului celor dintâi roade. Isus, Adevăratul Rod Dintâi, tocmai fusese atunci adunat şi le explicase, ca Învăţător divin, însemnătatea învierii Sale. Apoi ei au urmărit acest moment tainic. Au privit la Domnul lor înălţat şi au ţinut sărbătoarea ca şi cu o jertfă de ardere de tot. „Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie“.

Cu siguranţă putem spune: „Mare este taina evlaviei…! Dumnezeu S-a arătat în trup, a fost îndreptăţit în Duh, a fost văzut de îngeri, a fost predicat între naţiuni, a fost crezut în lume, a fost primit sus în glorie“.

El a fost înălţat în mod glorios şi a fost înălţat în glorie. A intrat în lumina celor mai înălţate ceruri; însă a intrat acolo fiind El Însuşi slăvit, şi acolo este El acum, cu un trup de slavă, modelul a ceea ce vor fi şi trupurile noastre. Umanitatea Sa reală este acolo, în cerurile preaînalte; dar este glorificată. Şi deşi astfel glorificată, este aceeaşi natură umană reală. „Isus este în acelaşi trup în ceruri ca cel în care a trăit aici pe pământ. Acesta este acel «Lucru sfânt» care a fost format de către Duhul lui Dumnezeu în pântecele fecioarei. Acesta este «Sfântul» care, atunci când S-a aflat în mormânt, n-a văzut putrezirea. Acesta este acel «trup» care a fost dat pentru noi şi în care El a purtat păcatele noastre pe lemn. Acea natură individuală în care El a suferit tot felul de ocări, de batjocuri şi de insulte, este acum imuabil aşezată într-o slavă care nu poate fi cuprinsă cu mintea. Trupul care a fost străpuns este acela pe care orice ochi îl va vedea, şi nu altul. Acest cort nu va fi niciodată strâns. Persoana lui Hristos, şi în ea natura Lui umană, va fi obiectul veşnic al slavei divine, al laudei şi al închinării. Starea Lui prezentă este o stare a celei mai strălucite glorii ale înălţării, deasupra întregii creaţii a lui Dumnezeu şi deasupra oricărui nume care este sau poate fi numit“. Astfel a vorbit cineva pentru zidirea şi mângâierea noastră.

El a fost primit în slavă cu dragostea inexprimabilă şi cu acceptarea nemărginită, nemăsurată, a lui Dumnezeu Tatăl; aşa cum El realizase şi împlinise scopul harului Său de a-i răscumpăra pe cei păcătoşi. S-a înălţat în triumf, după ce a luat robia roabă şi a dezarmat domniile şi stăpânirile; şi acolo Şi-a ocupat locul la dreapta Măririi în ceruri, cu toată puterea dată Lui în cer şi pe pământ. S-a înălţat în calitate de Cap al trupului Său, Biserica, aşa încât din plinătatea dumnezeirii care locuieşte trupeşte în El, ea „creşte cu creşterea de la Dumnezeu“, prin Duhul Sfânt care ne este dat. S-a înălţat şi a intrat într-un templu, pentru ca să apară acolo în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi, pentru a şedea acolo ca Slujitor al adevăratului cort, ca să mijlocească neîncetat pentru noi; şi pentru ca în privinţa aceasta, ca şi în alte privinţe asemănătoare ale harului, să slujească în trup înaintea tronului. S-a înălţat ca Înainte Mergător al nostru, în casa Tatălui, pentru a pregăti acolo un loc pentru copiii Lui, ca acolo unde este El să fie şi ei. Şi mai mult: şederea Lui în ceruri este cea a unuia care este în aşteptare; El aşteaptă să vină şi să-Şi întâlnească sfinţii în văzduh, ca ei să fie cu El pentru totdeauna; El aşteaptă să fie trimis pentru a aduce din nou vremurile de înviorare pe pământ prin prezenţa Lui; şi El aşteaptă până când vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

Reci sunt afecţiunile şi mică este energia; însă în principiu nu cunosc nimic vrednic de astfel de viziuni ale credinţei, decât acel duh de devotament care poate spune împreună cu Pavel: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug“, şi acel duh de tânjire care Îl aşteaptă şi spune: „Vino, Doamne Isuse, vino grabnic!“

Preaiubiţilor, astfel S-a legat Dumnezeul nostru cu legături care niciodată nu pot fi rupte, şi care sunt asigurat pentru totdeauna prin plăcerea pe care Şi-o găseşte în ele, prin gloria Sa pe care o conţin, şi potrivit planului şi puterii Lui. La aceste legături am privit, tainice şi preţioase aşa cum sunt ele. El Însuşi le-a format, ba mai mult, El Însuşi este substanţa lor, şi credinţa le pricepe. Iar pe Stânca Veacurilor se odihneşte păcătosul care crede; se odihneşte în pace şi în siguranţă.

O spun cu tot sufletul meu: Fie ca aceste meditaţii să ne facă mai apropiate şi mai reale aceste subiecte ale credinţei! Ele vor fi fără valoare dacă nu vor conduce la slăvirea Lui în gândurile noastre, la a-L oferi pe El din nou, cu un imbold proaspăt, inimilor noastre.

„Mai lângă Domnul meu, mai lângă El,

Cât mai aproape de El.“

Aceasta să fie atmosfera pe care să o respire sufletele noastre, până Îl vom vedea. Amin.

 

„… toate le-ai supus sub picioarele Lui“ – Evrei 2.8

La începutul Evangheliei după Luca eşti surprins să vezi expresia vie şi adâncă descrisă aici, a intimităţii dintre cer şi pământ. Nevoia şi slăbiciunea omului sunt acelea care deschid poarta cerească; însă o dată urnită, ea se deschide larg.

Zaharia şi Elisabeta erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără pată în toate rânduielile şi poruncile Domnului. Făceau parte din familia preoţească, din sămânţa lui Aaron. Însă nu dreptatea lor a fost cea care le-a deschis cerul, ci nevoia şi infirmităţile lor. Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în vârstă; iar motivul binecuvântării lor adevărate stătea acolo, stătea în durerea şi în slăbiciunea lor. Pentru soţia stearpă şi pentru soţul lipsit de copii, Gabriel vine cu un cuvânt al făgăduinţei din ceruri. Dar, aşa cum am spus, uşa cerului, odată deschisă, este deschisă de tot. Îngerii acţionează şi sunt plini de bucurie; şi nu contează că e vorba de templul din cetatea împărătească şi sfântă, ori de un sat îndepărtat din dispreţuita Galilee, Gabriel le vizitează pe amândouă cu acelaşi entuziasm. Slava lui Dumnezeu, ca şi oştile de îngeri, umplu câmpurile Betleemului. Duhul Sfânt, prin puterea şi lumina Lui divine, umple vasele Sale alese, iar Fiul Însuşi îmbracă un trup. Cerul şi pământul sunt foarte aproape unul de celălalt. Lucrarea şi bucuria care au început în înaltul cerului sunt simţite de scena de aici de jos şi li se răspunde ca atare. Păstorii, femeile privilegiate, preotul bătrân şi copilul încă nenăscut, au parte de entuziasmul sfânt al momentului; iar sfinţii care aşteptau Mângâierea lui Israel ies din locul aşteptării lor.

Nu cunosc alt loc din Scriptură mai mişcător decât Luca 1 şi 2 în această privinţă. S-a întâmplat într-o clipă, într-o clipeală din ochi; însă a fost împlinită o schimbare binecuvântată. Cerul s-a aplecat spre oameni. Pământul afla, şi afla din gura acestor martori minunaţi, că uşa cerului era cu adevărat larg deschisă către el. Iar intimitatea era adâncă, aşa cum preţioase erau slujbele şi harul. Îngerul îi cheamă pe nume pe Zaharia şi pe Maria şi le vorbeşte despre Elisabeta chemând-o de asemenea pe nume – un limbaj care îndată face inima să-i priceapă înţelesul.

Putem să-L binecuvântam pe Domnul pentru aceasta; şi ar trebui să facem aşa, dacă am umbla cu un pic mai multă simplitate şi credinţă în simţământul apropierii şi realităţii cerului.

Iacov şi Ştefan, în zilele lor, şi în aceeaşi manieră, au avut cerul deschis înaintea ochilor şi li s-a dat să vadă ceea ce-i interesa în mod personal acolo. O scară a fost pusă sub privirile lui Iacov, a cărei capete unul atingea cerul, iar celălalt se afla chiar pe locul unde el stătea culcat. Era un loc neînsemnat şi lipsit de cinste, martor de asemenea al greşelii şi stării nenorocite a lui Iacov. Totuşi scara a fost aşezată pe el, iar glasul Domnului, care Se afla în slavă deasupra lui, a vorbit lui Iacov despre binecuvântare, despre siguranţă, călăuzire şi moştenire.

Ştefan, la rândul lui, a văzut şi el cerul deschis şi slava de acolo; însă Fiul Omului stătea în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Iar acest lucru a descoperit martirului, aşa cum scara descoperise patriarhului, faptul că împrejurările sale constituiau chiar în acel moment gândul şi obiectul cerului.

Aşa au stat lucrurile, în două feluri asemănătoare, pe aceste căi depărtate una de alta a lui Iacov şi a lui Ştefan – depărtate între ele şi depărtate de noi. Timpul însă nu contează. Credinţa vede aceleaşi ceruri deschise acum; şi află, de asemenea, precum cei din vechime, că ele sunt ale noastre. Află că există legături între ele şi împrejurările noastre. Pentru ochiul credinţei există o scară; cerul stă deschis înaintea ei, iar „Omul Hristos Isus“ este văzut acolo – Mijlocitorul noului legământ, Marele Preot, Avocatul de la Tatăl, Cel care simpatizează cu noi; de asemenea, Înainte Mergătorul nostru în acele locuri ale slavei.

Isus S-a înălţat, iar lucrarea prezentă din ceruri, acolo unde El S-a dus, este cunoscută prin credinţă ca a fi în întregime „pentru noi“. Nevoia noastră, ca şi durerea noastră, sunt amintite acolo. Suferinţele lui Iacov au fost cele ale unuia care se căieşte; ale lui Ştefan au fost cele ale unui martir; însă cerul a fost cerul lui Iacov, ca şi al lui Ştefan.

Dar, măcar că lucrurile stau aşa într-adevăr, nu aceasta este totul. Credinţa cunoaşte un alt secret, sau taină, în cer. Ea ştie că dacă Domnul Şi-a luat locul acolo în aceste caractere ale harului pentru noi, El l-a luat de asemenea ca fiind Acela pe care omul L-a dispreţuit şi pe care lumea L-a lepădat. Acest lucru face şi el parte din ceea ce credinţa înţelege din sfera cerurilor unde este aşezat acum Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Domnul Isus a murit sub mâna lui Dumnezeu; sufletul Lui a fost făcut o jertfă pentru păcat. „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească“ (Isaia 53.10). Apoi El a înviat ca Cel care murise astfel, învierea Lui mărturisind despre primirea jertfei. S-a înălţat la cer în acelaşi caracter, pentru a continua acolo scopul de har al lui Dumnezeu manifestat printr-o astfel de moarte şi înviere.

Însă Domnul Isus a murit de asemenea sub mâna omului; adică, mâna nelegiuită a omului şi-a avut partea în această moarte, la fel de clar şi de sigur ca harul infinit al lui Dumnezeu. El a fost refuzat de către viticultori, urât de lume, aruncat afară, răstignit şi omorât. Acesta este un alt caracter al morţii Sale. Iar învierea şi înălţarea Lui au fost, de asemenea în acest caracter, părţi sau perioade ale istoriei Aceluia pe care lumea Îl lepădase; în consecinţă, învierea Lui este dovada judecăţii viitoare a lumii (Fapte 17.31), iar înălţarea Sa Îl pune în aşteptarea zilei când vrăjmaşii Lui Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor (Evrei 10.13).

Aceste deosebiri ne fac să înţelegem diferitele imagini în care credinţa, în lumina Cuvântului, Îl vede pe Isus cel înălţat; atunci când Îl vede exercitând harul preoţesc în care mijloceşte pentru noi şi, în acelaşi timp, aşteptând judecata vrăjmaşilor Săi.

Evanghelia proclamă prima dintre aceste taine, adică moartea Domnului Isus sub mâna lui Dumnezeu pentru noi, precum şi învierea şi înălţarea Sa potrivite cu o astfel de moarte. Iar noi ne putem pe drept lăuda cu această evanghelie ca fiind întreaga noastră mântuire1. Însă a doua dintre aceste taine, moartea Domnului sub mâna omului, se întâmplă să fie întrucâtva uitată, în timp ce prima dintre ele este pe drept înălţată aşa de mult. Dar aceasta este o greşeală gravă în sufletul unui sfânt, ori în aprecierile şi mărturia Bisericii. Căci dacă acest mare fapt, această a doua taină, aşa cum am numit-o, este uitată, cum se poate întâmpla pe acest pământ, totuşi cu siguranţă că ea nu va fi uitată în cer. Este adevărat că ea nu este prilejul acţiunii prezente de acolo; moartea Victimei şi mijlocirile Preotului în urma acestei morţi formează acţiunea care se desfăşoară acolo acum. Însă este la fel de sigur că moartea Martirului divin, moartea Fiului lui Dumnezeu sub mâna omului, este cea care va da caracterul acţiunii de acolo în viitor.

Aceste distincţii sunt foarte clar păstrate în Scriptură. Cerul, aşa cum este el deschis în Apocalipsa 4, este un cer foarte diferit de cel care ne este prezentat în epistola către Evrei; la fel de diferit, pot spune, cum este diferită moartea Domnului Isus privită ca survenită sub mâna omului (adică, săvârşită prin noi), de cea suferită sub mâna lui Dumnezeu (adică, împlinită pentru noi). Putem avea aceleaşi obiecte sau materiale în fiecare din ele, însă ele vor fi privite în conexiuni foarte diferite. Avem, de exemplu, un tron şi un templu în fiecare din aceste ceruri, cerul din Evrei şi cerul din Apocalipsa; însă contrastele dintre ele sunt foarte serios păstrate. În Evrei, tronul este un tron al harului, şi orice lucru pe care vremea noastră prezentă de nevoie şi de durere îl solicită, poate fi găsit şi obţinut aici. În Apocalipsa, tronul este unul al judecăţii, iar instrumentele şi agenţii mâniei şi ai răzbunării se pot observa înaintea şi în jurul lui. În Evrei, sanctuarul, sau templul, este ocupat de către Marele Preot al mărturisirii noastre, Mijlocitorul unui legământ mai bun, care slujeşte acolo în virtutea propriului Său sânge preţios. În Apocalipsa, templul oferă impresii de temut ale pregătirii pentru judecată. Fulgere, cutremure de pământ şi voci însoţesc deschiderea lui. Este la fel ca templul văzut de proroc, plin de fum şi cu stâlpii clătinaţi din temelii, în semn că Dumnezeul căruia Îi aparţinea judecata Se afla acolo în slava Sa (Isaia 6).

Imaginea cerului care ne este oferită în Apocalipsa este deci foarte solemnă. Este locul puterii care-şi furnizează singură instrumentele de judecată. Se rup peceţi, se sună din trâmbiţe, se golesc potire; toate acestea însă realizează fiecare în parte introducerea unei judecăţi cumplite a pământului. Altarul care este acolo nu este altarul epistolei către Evrei, unde preoţii cereşti mănâncă din pâinea vieţii, ci un altar care oferă focul de judecată pentru pământ. Este şi război acolo; iar în cele din urmă acest cer se deschide pentru Acela al cărui nume este „Cuvântul lui Dumnezeu“, a Cărui haină este înmuiată în sânge şi din a Cărui gură iese o sabie ascuţită cu care loveşte neamurile.

Cu siguranţă că acesta este cerul într-un caracter nou. Iar contrastul este foarte solemn. Nu este cerul pe care credinţa îl percepe acum, un sanctuar al păcii umplut de resursele şi de mărturiile harului, ci un cer care ne spune că deşi judecata este lucrarea neobişnuită a lui Dumnezeu, totuşi ea este lucrarea Lui atunci când e timpul ei. Căci cerul în diversele lui aspecte este, am putea spune, locul mărturiei harului, al judecăţii şi al slavei. Acum el este cerul harului; va deveni cerul judecăţii în ziua din Apocalipsa 4 şi va continua aşa de-a lungul cărţii Apocalipsa; apoi, la încheierea acestei cărţi, aşa cum vedem în capitolele 21 şi 22, el devine cerul slavei.

Sufletul trebuie să fie familiarizat cu acest adevăr serios, anume că judecata precede slava. Vorbesc despre aceste lucruri în perspectiva desfăşurării istoriei pământului sau a lumii. Cel credincios a trecut din moarte la viaţă. Nu mai este nici o condamnare pentru el. El învie nu pentru judecată, ci pentru viaţă. Însă tot el trebuie să ştie că, în desfăşurarea istoriei pământului sau a lumii prin prisma divină, judecata precede slava. Împărăţia va fi văzută în sabie sau în „toiagul de fier“, până să fie văzută în sceptru. Cel Bătrân de zile stă îmbrăcat în haine albe pe un tron de flăcări de foc cu cărţile deschise înaintea Lui, mai înainte să vină Fiul Omului la El cu norii cerului pentru a primi stăpânire (Psalmul 2; Daniel 7).

Aceste lecţii sunt foarte limpede prezentate şi însemnate în Scriptură. În ziua Apocalipsei 4 gândul şi obiectul ei este Hristos lepădat de om, şi nu Hristos acceptat de Dumnezeu pentru păcătoşi. Prin urmare sunt făcute pregătiri pentru a răzbuna nedreptăţile suferite de Domnul Isus în lume, şi pentru a-I revendica drepturile pe pământ; cu alte cuvinte, cerul este cel care începe acea acţiune de a-L stabili în împărăţia Lui după judecata vrăjmaşilor Săi.

Însă toate acestea ne arată din nou, potrivit cu gândul meu de căpătâi din aceste meditaţii asupra Fiului lui Dumnezeu, cum aceeaşi Persoană este păstrată înaintea ochilor noştri, ca s-o cunoaştem, în fiecare şi în toate perioadele aceleiaşi mari taine. Suntem, în orice punct am ajunge, în compania aceluiaşi Isus. Căci aceste distincţii, pe care le-am scos în relief, ne spun că El S-a înălţat la cer şi este acum aşezat acolo, în chiar caracterele în care fusese mai înainte cunoscut şi manifestat aici pe pământ. Căci El a fost aici ca Cel care a condus către perfecţiune harul lui Dumnezeu manifestat faţă de noi, cei păcătoşi, şi ca Cel care a suferit vrăjmăşia lumii în toată măsura ei; şi în aceste două caractere, aşa cum am văzut acum, este aşezat El în ceruri.

El nu-Şi ia cu grăbire acest al doilea caracter, nici nu apare a fi activ în cer ca Cel care a fost dispreţuit şi lepădat pe pământ. El aşteaptă până când va veni timpul cerului din Apocalipsa. Şi în această trăsătură de caracter, pe când El stă în aşteptarea judecăţii şi zăboveşte în locul caracterizat de har, avem o foarte dulce expresie a acelui Isus pe care credinţa L-a cunoscut deja. Căci, atunci când El a fost aici, S-a apropiat cu paşi foarte înceţi de Ierusalim, în calitate de Dumnezeu al judecăţii. A zis către cetate: „De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie.“ (Matei 23.37,38). El a zăbovit în câmpiile de jos, vizitând toate cetăţile şi satele ţării, în slujba Sa răbdătoare de har, mai înainte de a-Şi lua locul pe munte pentru a vorbi despre judecata şi pustiirea Sionului (Matei 24.3). Şi despre El care, în această manieră, a călcat cu încetineală pe drumul care Îl ducea la muntele Măslinilor, locul judecăţii, este scris: „Domnul … este îndelung-răbdător faţă de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2 Petru 3.9)2.

Cum să nu păstrăm înaintea ochilor aceeaşi Persoană, cu acelaşi caracter ataşat Lui, fie atunci când El a fost aici pe pământ, sau cum este acum în cer – aceeaşi Persoană, aceeaşi glorie morală, deşi pe scene şi în condiţii diferite! „Acelaşi har care a fost în Hristos în această lume, este cel care este acum în El în ceruri“. Mângâietoare cuvinte! Cât de real ar trebui să ştim că spunem adevărul atunci când zicem: Îl cunoaştem! L-am privit de la început. S-a coborât din cer; S-a aflat în pântecele fecioarei şi în ieslea de la Betleem; a străbătut complet pământul într-o slavă deplină, nepătată, deşi acoperită; a murit şi a fost îngropat; a înviat, apoi S-a întors la cer; şi, aşa cum am meditat până acum, credinţa Îl vede acolo pe Acela pe care Îl cunoscuse a fi fost acolo, pe Slujitorul şi Martorul harului lui Dumnezeu faţă de om, pe Cel care a suferit întreaga vrăjmăşie a omului faţă de Dumnezeu, pe Cel care este totuşi, în acelaşi timp, Dumnezeul judecăţii care nu Se grăbeşte s-o exercite.

Însă mai trebuie să remarc ceva despre acest acelaşi Isus; un lucru care stă într-o legătură încă şi mai apropiată cu meditaţia mea prezentă.

Când Domnul Isus Hristos S-a aflat aici, El Şi-a revendicat împărăţia. S-a prezentat pe Sine ca Împărat fiicei Sionului, ca Fiul lui David. El a luat chipul Aceluia care din vechime fusese făgăduit prin profeţi şi a intrat în cetate „smerit, călare pe un măgar“. Într-o zi precedentă, steaua Lui, steaua Împăratului betleemit, apăruse în ţările de la răsărit, chemând pe neamuri către Fiul lui David, născut în cetatea lui David. Însă ceea ce a căutat atunci, El n-a găsit: „Ai Săi nu L-au primit“. Însă a dus cu El în cer acest gând, această dorinţă după împărăţia Lui! „Un om de neam ales a plecat într-o ţară îndepărtată“. El Se gândeşte la împărăţia Lui, deşi este acum aşezat pe scaunul de domnie al Tatălui, aşa cum Se gândise la ea şi o revendicase atunci când S-a aflat aici. Spun din nou: cât de strict, în această caracteristică minunată, suntem ţinuţi în comuniune cu acelaşi Isus! El a fost odată pe pământ, iar acum este în ceruri; însă noi Îl cunoaştem, după aceste trăsături, ca fiind acelaşi Domn – unul în persoană, în scopuri şi în dorinţe, măcar că locurile şi condiţiile se schimbă. El a fost Împăratul lui Israel când era aici şi Şi-a revendicat cu dorinţă împărăţia; şi fiindcă cetăţenii ţării I-au refuzat-o, El a primit-o în ceruri, iar la timpul potrivit Se va întoarce, în ziua bucuriei inimii Lui, ca s-o administreze aici, unde a căutat-o prima dată. „Am privit în viziunile de noapte şi, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor; şi s-a apropiat de Cel Bătrân de zile şi L-au adus înaintea Lui. Şi I s-a dat stăpânire şi glorie şi o împărăţie, pentru ca toate popoarele, naţiunile şi limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire eternă, care nu va trece, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită“ (Daniel 7.13,14).

Privim, în felul acesta, la unica Persoană, la acelaşi Isus; iar inima preţuieşte acest lucru când medităm la el. Şi mai există încă o trăsătură a acestei identităţi, care depăşeşte cu mult tot ceea ce am remarcat deja.

Când S-a aflat aici, El a dorit să fie cunoscut de către ucenicii Săi, să fie descoperit lor, în câteva din gloriile Sale ascunse, aşa păcătoşi cum erau ei. De asemenea El S-a bucurat ori de câte ori a putut să-Şi comunice harul acolo unde a găsit credinţă. Credinţa care se baza pe El fără rezervă, credinţa care apela la El fără ceremonie, credinţa care putea da la o parte aparenta neglijare sau respingere, a fost preţuită de El. Păcătosul care se alipea de El în ciuda dispreţului lumii, sau care se încredea numai şi numai în El, fără aportul sau încurajarea altora, a fost în totul bine primit de El. Sufletul care cerea cu îndrăzneală prezenţa Lui, sau care căuta părtăşia cu El, care stătea la picioarele sau la pieptul Lui, putea obţine de la El ceea ce dorea, sau, precum Avraam mijlocitorul, Îl putea avea cu sine cât de mult timp vroia.

El a dorit uniunea cu aleşii Săi, o uniune permanentă, deplină şi personală, fiind gata să împartă cu ei numele Său de la Tatăl, poziţia de dragoste în care Se afla şi slava al cărei moştenitor era.

A căutat simpatie, a tânjit după tovărăşie în bucuriile şi în necazurile Sale. Iar noi nu putem nicidecum să cântărim dezamăgirile inimii Lui, când a căutat aceste lucruri şi nu le-a găsit; a fost mai greu, cu mult mai greu, decât atunci când El Şi-a revendicat împărăţia, aşa cum am văzut deja, şi nu a primit-o. „Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?“, a fost glasul unei inimi însingurate.

Mai mult decât atât, El a plănuit, atunci când S-a aflat aici, să împartă tronul cu poporul Său. Nu vroia să fie singur. Dorea să împartă onorurile şi stăpânirile cu aleşii Săi, tot aşa cum vroia ca ei, în simpatie, să înţeleagă şi să împartă împreună cu El bucuriile şi durerile Lui.

Iar acum (lucru la fel de minunat şi de sublim ca şi taina care ni-l destăinuie), toate acestea îşi găsesc, sau îşi vor găsi, împlinirea pentru El în, şi prin, Biserică. Biserica este chemată să răspundă dorinţelor Domnului Isus în toate aceste lucruri, să fie toate acestea pentru El, fie prin Duhul Sfânt acum, fie în împărăţia viitoare; să pătrundă acum, în duh, în gândurile şi în afecţiunile Lui, în bucuriile şi în durerile Lui, iar apoi să strălucească în slava Lui şi să stea pe scaunul Lui de domnie.

Ce taină! Biserica, acum înzestrată cu Duhul care locuieşte în ea, şi destinată să stea, acoperită de slavă, în moştenirea stăpânirii Lui, constituie răspunsul la aceste cele mai adânci dorinţe ale Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în zilele vieţii Sale pământeşti. Şi din nou spun: ce taină! Putem admira din plin acele armonii care ne vorbesc despre acelaşi Isus, despre Persoana unică în aceste felurite părţi ale căilor Lui minunate. El a căutat şi a revendicat o împărăţie atunci când S-a aflat aici, şi tot atunci a dorit simpatia sfinţilor Săi. Însă poporul Lui nu a fost pregătit să-I recunoască dreptul de împărat, iar sfinţii Săi n-au fost în stare să-I ofere părtăşia dorită. Totuşi, El Îşi primeşte acum o împărăţie în ceruri şi Se va întoarce şi o va administra aici. Părtăşia după care a tânjit începe să o găsească acum prin Duhul care locuieşte în aleşii Săi; şi ea va fi satisfăcătoare pentru El în deplina ei măsură în ziua când ei vor fi făcuţi desăvârşiţi. Împărăţia va fi slava şi bucuria Lui. Ea este numită „bucuria Domnului“, căci se va spune celor care o vor împărţi cu El, „intră în bucuria Domnului tău“. Însă părtăşia pe care o va avea cu Biserica va însemna cu mult mai mult pentru El. Ea a reprezentat cea mai adâncă dorinţă a Lui aici, şi va reprezenta cea mai deplină bucurie a Sa în viitor. Eva a însemnat pentru Adam mai mult decât toate lucrurile peste care era stăpân.

Avem oare, preaiubiţilor, cât de cât putere în sufletele noastre ca să ne bucurăm la gândul că inima Domnului Isus este astfel satisfăcută? Putem urmări cu privirea aceste bucurii care Îl aşteaptă în ceasul nunţii Mielului, în ziua veseliei inimii Lui, însă oare avem capacitatea, în duh, de a face mai mult? Putem mărturisi, cu toată sinceritatea, că asemenea întrebări nu fac decât să ne smerească.

Însă acestea vor fi ale Lui: împărăţia şi Biserica. Împărăţia va fi a Lui în virtutea multor titluri. El o va lua sub legământ, sau, potrivit cu planurile care au fost întocmite în Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. O va lua de asemenea în virtutea unui drept personal, căci El, Fiul Omului, niciodată nu Şi-a pierdut chipul de Dumnezeu. Şi nici nu putea să-l piardă, fiindcă, deşi Fiu al Omului, El era Fiul Tatălui. Prin urmare nu l-a pierdut şi, având acest chip, stăpânirea Îi aparţine prin titlul personal, potrivit cu cele dintâi mari reguli stabilite ale puterii şi cârmuirii: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; şi ei să stăpânească peste peştii mării şi peste păsările cerurilor şi peste vite şi peste tot pământul şi peste orice târâtoare care se târăşte pe pământ»“ (Geneza 1). El va lua împărăţia şi în virtutea titlului ascultării, aşa cum citim: „Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi“ (Filipeni 2). El o va lua de asemenea în virtutea titlului Morţii; căci citim din nou: „Întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El şi, prin El, să împace toate faţă de ea, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1). Iar crucea, pe care El a împlinit această moarte, a avut scrise pe ea, fără putinţă de ştergere sau modificare, prin intervenţia braţului puternic al lui Dumnezeu Însuşi, cuvintele: „Acesta este Isus, Împăratul Iudeilor“ (Matei 27.37).

Astfel, stăpânirea este a Fiului Omului prin legământ, prin titlu personal, prin titlul slujirii sau al ascultării şi prin titlul morţii; şi, aş adăuga de asemenea, prin cel al cuceririi, căci judecăţile care urmează să-I netezească drumul către tron şi să elimine din împărăţie tot ceea ce este pricină de poticnire, sunt, aşa cum ştim, executate prin mâna Sa. „Porţi, ridicaţi-vă capetele! Şi ridicaţi-vă, porţi ale eternităţii, şi va intra Împăratul gloriei. Cine este acest Împărat al gloriei? Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel puternic în luptă“ (Psalmul 24).

Ce temelii sunt astfel aşezate pentru stăpânirea Fiului Omului! Cum se angajează orice titlu în a-I cinsti şi glorifica Numele! Aşa cum vedem în Apocalipsa 5, nimeni în cer şi pe pământ nu putea lua Cartea afară de Mielul care fusese înjunghiat şi care era Leul din Iuda; Carte pe care o primeşte îndată din mâna Celui care şedea pe tron, iar apoi Biserica în slavă, îngerii şi toate creaturile din toate părţile marilor stăpâniri, triumfă în proclamarea drepturilor şi titlurilor Mielului. Şi dacă titlul este astfel făcut sigur, pecetluit de mii de martori, şi este de asemenea un titlu minunat, aşa vor fi şi puterea şi împărăţia pe care el o susţine. În Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Domnul din ceruri“, ca şi „Fiu al Omului“, întregul mare plan al lui Dumnezeu cu privire la stăpânirea tuturor lucrurilor este reînsufleţit şi consolidat. Putem spune: aşa cum „oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul“, tot aşa toate destinele omului vizavi de Dumnezeu sunt în El „da“ şi sunt în El „Amin“.

Stăpânirea a fost dată lui Adam, guvernarea – lui Noe, titlul de patriarh – lui Avraam, judecata – lui David şi regalitatea – lui Solomon. Toate aceste glorii se vor găsi şi vor străluci împreună în Hristos. În El, şi sub picioarele Lui, se va face „înnoirea tuturor lucrurilor“. El va avea multe cununi şi va purta multe nume. Numele Lui de „Domnul“ din Psalmul 8 nu este numele de „Împărat“ din Psalmul 72, deşi îl poartă şi pe acesta. Forma slavei din fiecare este particulară. Cununile sunt diferite, însă amândouă sunt ale Lui. Şi El este de asemenea „Părintele veşniciei“; un Împărat şi totuşi un Părinte – Solomonul şi Avraamul lui Dumnezeu. În El toţi vor fi binecuvântaţi, şi totuşi înaintea Lui se va pleca orice genunchi. Sabia, de asemenea, este a Lui; „toiagul de fier“ ca şi „sceptrul dreptăţii“. El va judeca după felul lui David şi va cârmui după felul lui Solomon.

Ca Fiu al lui David, El Îşi însuşeşte puterea pentru a o exercita într-o sferă anumită de slavă. Ca Fiu al Omului, El Îşi însuşeşte puterea şi o exercită într-o sferă de slavă mai largă. El vine deopotrivă în slava Lui, în slava Tatălui şi în slava sfinţilor îngeri. Îşi însuşeşte puterea şi ca Om înviat. Acest lucru ne este înfăţişat în 1 Corinteni 15.23-27. Şi în acest caracter El Îşi are de asemenea sfera Lui particulară. El a pus moartea, ultimul vrăjmaş, sub picioarele Sale. Şi acest lucru se potriveşte aşa de mult, ca toate celelalte, şi este perfect la locul şi în timpul lui, căci ca Om înviat trebuia să supună moartea.

Va fi înconjurat de scene cu glorii variate şi va purta trăsături ale unor felurite glorii. Trăsătura specifică a împărăţiei va fi aceasta: ea va fi plină de gloriile lui Hristos; felurite, totuşi armonioase şi împletite. Crucea a prezentat deja o mostră a acestei opere perfecte. „Îndurarea şi adevărul“ s-au întâlnit acolo. Acolo Dumnezeu a fost „drept“ şi totuşi „a îndreptăţit“. Şi după aceeaşi manieră se vor desfăşura lucrurile în zilele viitoare ale puterii, aşa cum au decurs în zilele trecute ale slăbiciunii. Aşa cum îndurarea şi adevărul, dreptatea şi pacea, s-au întâlnit odinioară şi s-au îmbrăţişat, la fel autoritatea şi slujirea, binecuvântarea şi totuşi cârmuirea, un nume al întregii maiestăţi şi al puterii, şi totuşi un aşa nume care va coborî ca ploaia peste iarba cosită, toate vor fi cunoscute şi savurate împreună. Va exista atunci stăpânirea universală a omului peste toată gama lucrărilor lui Dumnezeu; vor fi văzute slăvile împărăţiei care ţine toate popoarele sub cârmuire, împreună cu prezenţa „Părintelui veşniciei“ care le păstrează pe toate în binecuvântare. „Şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii“ (Isaia 9).

Totul se îndreaptă către această domnie şi conducere binecuvântată şi slăvită a Fiului lui Dumnezeu, deşi pentru unii drumul va fi prin „marea necazurilor“ şi prin judecata deplină a „veacului acesta rău“. Dumnezeu croieşte acest drum şi omul nu se poate opune, deşi el caută să fixeze pământul pe temeliile lui prezente, refuzând să înţeleagă că acestea sunt îmbătrânite şi şubrezite, ca şi cei care-l locuiesc, şi că doar Hristos susţine stâlpii acestui pământ. „Mănunchiul celor vii“ (aşa cum a vorbit Abigail, cea care a mărturisit spre slava lui David în zilele umilinţei lui) este un mănunchi tare, bine închegat şi sigur, fiindcă Domnul Însuşi este în el, aşa cum a fost în vechime în rugul care ardea. Însă dincolo de acest mănunchi (slab şi dispreţuit în ochii oamenilor, ca un rug de mărăcini), totul se clatină; şi fără îndoială că mai este puţin timp până când cei care nu au vrut, nici nu au căutat, n-au vegheat şi nu s-au rugat să înveţe această lecţie în duh, o vor învăţa direct în istorie.

Sabia şi sceptrul zilei viitoare a puterii sunt singulare în gloriile lor. Nu există altă sabie, nici un alt sceptru, care să fie sau să poată fi ca ele. Sabia urmează să fie „îmbătată în ceruri“ Isaia 34.5. Ce expresie! Soarele se va schimba în întunecime şi luna în sânge, puterile cerului vor fi clătinate, întuneric va fi sub picioarele Lui şi nori groşi Îl vor însoţi în ziua când acea sabie va fi scoasă pentru măcel. Iar puterea ei este călcarea teascului aprinderii mâniei Atotputernicului Dumnezeu. Tot ce este înălţat şi ridicat, căpeteniile şi puterile care guvernează întunecimea acestei lumi, fiara şi prorocul ei, împăraţii, căpitanii şi oamenii viteji, ca şi balaurul, acel şarpe vechi, care este diavolul şi Satan, fac parte dintre vrăjmaşii care îi vor simţi tăişul; „oştirea celor mari din ceruri şi împăraţii de pe pământ“. Izvoarele răului şi instrumentele lui sunt deopotrivă cercetate şi judecate de către lumina şi puterea ei.

Nu este o astfel de sabie singulară în slava ei? Putea cea a lui Iosua, sau cea a lui David, să facă cuceriri ca acestea? S-ar fi supus puterile întunericului acestor săbii? S-ar fi supus lor moartea şi iadul?

Întreb deci, în mâna cui trebuie să fie această sabie care poate birui astfel de oşti? Chiar slujba din acea zi a puterii, ca de altfel orice altă slujbă a Lui, fie în slăbiciune fie în putere, ne spune cine este Acela. Această lumină şi această putere, amândouă de la sine grăitoare, frumoase şi divine, în lucrarea lor de a-L înfăţişa în toate ipostazele, chiar în suferinţa Lui cea mai adâncă, le-am urmărit noi în această meditaţie, cu slăbiciune şi cu admiraţie. Ele merită în continuare recunoaşterea şi închinarea noastră. Biruinţele acestui Dumnezeu al bătăliilor, în zilele de odinioară, au fost de acelaşi caracter înalt. Căci din vechime luptele Lui au vorbit despre persoana şi despre slava Sa, aşa cum o vor face şi în viitor. Prin urmare este scris despre El: „Domnul este un războinic: Numele Său este Domnul“ (Exod 15.3). Lupta Lui, în această rostire a Duhului, este arătată ca descoperind calitatea Lui de domn, slava Lui, numele Lui, persoana Lui. În Egipt dumnezeii I-au simţit mâna, aşa cum au făcut mai târziu printre filisteni şi apoi în Babilon. Dagon a căzut înaintea chivotului, Bel a îngenuncheat, Nebo s-a prăbuşit. Acestea au fost zile ale aceleiaşi mâini.

Şi după cum este sabia, aşa este şi sceptrul. Cel al lui Solomon a fost doar o umbră palidă a lui, iar cârmuirea lui Noe şi stăpânirea lui Adam vor fi uitate în comparaţie cu sceptrul Lui.

Toată lumea va fi supusă atunci; creaţia la fel ca şi naţiunile. „Cântaţi Domnului o cântare nouă; cântaţi Domnului, tot pământul! Cântaţi Domnului, binecuvântaţi Numele Lui, vestiţi din zi în zi mântuirea Lui! Istorisiţi printre naţiuni gloria Lui, printre toate popoarele lucrările Sale minunate!“ (Psalmul 96.1-3). În umbra acestui sceptru şi în lumina acestui tron de glorie vor locui de la un capăt al pământului până la celălalt naţiunile „binevoitoare“ şi „drepte“. Va fi un legământ între oameni şi fiarele câmpului. Pustia se va bucura şi ea. Şchiopul va sări ca o căprioară şi limba celui mut va cânta. Soarele acestei împărăţii nu va apune, nici luna nu va dispare de pe cer, căci Domnul va fi lumina ei veşnică. Nici un lucru rău nu se va petrece pe tot muntele sfânt al lui Dumnezeu; căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei lui Dumnezeu ca fundul mării de apele care-l acoperă.

Israel va reînvia, oasele uscate vor trăi din nou. Toiagul lui Iuda şi toiagul lui Efraim vor fi din nou unul singur. Cetatea va fi numită „Domnul este acolo“. Despre ţară se va spune: „Ţara aceasta care a fost pustiită a ajuns ca grădina Edenului“. Şi din nou, ea va fi salutată cu cuvinte care dezvăluie demnitatea ei sfântă: „Domnul să te binecuvânteze, locuinţă a dreptăţii, munte al sfinţeniei!“ (Ieremia 31.23).

Neamurile vor fi aduse să judece din nou bine şi mintea le va reveni. Lumea, în nebunia ei, deşi „făcută prin El“, „nu L-a cunoscut“. Împăraţii pământului şi domnitorii s-au împotrivit Unsului. Au lovit cu piciorul împotriva ţepuşelor, trădându-şi astfel nebunia şi nechibzuinţa. Însă mintea sănătoasă le va reveni. Întâmplarea cu Nebucadneţar se va dovedi a fi o taină şi totodată o istorie. Mintea acelui cap de aur, acelui mare cap al puterii neamurilor, s-a întors la el după perioada lui de nebunie; şi atunci el a cunoscut şi a recunoscut că cerurile împărăţesc. Aşa că lumea în cele din urmă nu va mai fi ignorantă cu privire la Făcătorul ei, ci Îl va recunoaşte într-un mod la fel de profund aşa cum odinioară L-a refuzat cu nebunie. Căci „înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura“, ca semn de recunoaştere adâncă şi plină de închinare. Inima de fiară va fi luată de la ei şi li se va da în loc o inimă de om. Nu vor mai fi mustraţi cu imaginea boului care-şi cunoaşte stăpânul şi cea a cocorului şi rândunicii, care-şi cunosc timpul pe cer, ci vor zbura ca porumbeii spre porumbarul lor. „Iată, aceştia vor veni de departe; şi, iată, aceştia de la nord şi de la apus şi aceştia din ţara Sinim!“ (Isaia 49.12).

Lucrările mâinilor lui Dumnezeu, şi deopotrivă Israel şi neamurile, se vor bucura sub acelaşi sceptru. „Şi lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied“ (Isaia 11.6). Chiar pământul se va bucura din nou de ploaia târzie şi de arat, ca de nişte lucruri care vin direct de la Plugarul divin. „Tu ai cercetat pământul, l-ai adăpat şi-l îmbogăţeşti din belşug: râul lui Dumnezeu este plin de apă. Tu le pregăteşti oamenilor grânele, pentru că aşa l-ai rânduit“ (Psalmul 65.9).

Ce sceptru! Nu este un astfel de sceptru, ca şi sabia, unic în gloria lui? A mai fost vreun sceptru ca el? Poate fi o putere asemănătoare în vreo altă mână? Ceea ce Adam a pierdut în ce priveşte pământul; ceea ce a pierdut Israel în ţara făgăduinţei; ceea ce Avraam a pierdut printr-o sămânţă degradată, nerecunoscută şi proscrisă; ceea ce casa lui David a pierdut în ce priveşte tronul; ceea ce creaţia lui Dumnezeu a pierdut din pricina celui care a supus-o la robie şi stricăciune – toate vor fi strânse şi arătate în prezenţa şi puterea zilelor Fiului Omului.

Doar „Fiul“ putea lua în stăpânire o astfel de împărăţie. Valoarea jertfei deja săvârşite, aşa cum am văzut în meditaţiile precedente, stă în persoana Victimei, iar starea binecuvântată a sanctuarului, de acum umplut şi folosit în slujire, se bazează, în aceeaşi manieră, pe persoana Marelui Preot şi a Mijlocitorului care Se află acolo; gloriile şi virtuţile împărăţiei viitoare pot fi desfăşurate şi exercitate doar în, şi de către, aceeaşi Persoană. Fiul lui Dumnezeu slujeşte în locurile cele mai de jos şi în cele mai înalte, în sărăcie şi în bogăţie, în cinste şi în dezonoare; ca Nazarinean şi ca Betleemit; pe pământ şi în cer; şi într-o lume a gloriilor mileniale, deopotrivă pământeşti şi cereşti. În toată slujba Lui, de la început până la sfârşit, în toate stadiile şi schimbările suferite în marea taină, ni se spune cine este El. El n-ar fi putut fi ceea ce a fost pe cruce, dacă n-ar fi fost acolo ceea ce El este dintotdeauna; tot aşa, El n-ar putea şedea acum pe tronul Tatălui, dacă n-ar fi acelaşi cu Cel răstignit pe cruce. Nu contează pentru credinţă unde-L vede, nici unde-L urmează; ea are înaintea ei Obiectul strălucitor şi binecuvântat, şi respinge orice cuvânt care ar avea ca efect necinstirea Lui, chiar când acest lucru este făcut din neştiinţă.

Trebuie însă să privim şi alte glorii ale împărăţiei Sale viitoare. „Al doilea om este din cer“, şi este necesar ca o slavă specială să însoţească ridicarea unuia ca El, slavă pe care tronul lui Solomon n-o putea niciodată măsura. Da, în prezenţa acestui „Domn din cer“, vor fi desfăşurate glorii mult mai strălucitoare decât cea a lui Solomon. Atunci „luna va roşi, şi soarele se va ruşina. Pentru că Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sion şi în Ierusalim şi înaintea bătrânilor Săi în glorie“ (Isaia 24.23). Vor fi lucruri cereşti în împărăţia Sa, precum şi lucruri pământeşti restabilite. Adam a avut grădina, împreună cu toată frumuseţea şi belşugul ei. Însă, mai presus de aceasta, Domnul Dumnezeu umbla acolo împreună cu el. Noe, Avraam şi alţii, în zilele patriarhale, au avut în stăpânire turme şi cirezi, iar în Noe vedem puterea şi domnia peste pământ. Însă, dincolo decât toate acestea, ei au beneficiat de vizitele îngerilor, ba chiar de vizite, viziuni şi comunicări faţă în faţă din partea Domnului îngerilor. Ţara Canaan era o ţară bună, o ţară a laptelui, a untdelemnului şi a mierii; însă mai mult decât atât, slava se afla acolo, iar mărturia prezenţei divine locuia între heruvimi.

Aşa va fi în zilele viitoare ale puterii Fiului lui Dumnezeu. Cerul, în har, va dărui lucrurilor o slavă nouă şi particulară, la fel de sigur cum Domnul Dumnezeu umbla prin grădina Eden, sau la fel de sigur cum îngerii se suiau şi se coborau înaintea ochilor patriarhului; ori la fel de sigur cum prezenţa divină era cunoscută în sanctuarul din Ierusalim în ţara făgăduinţei. Şi nu numai că pământul va fi astfel vizitat din nou şi slava din cer se va arăta iarăşi, ci toate acestea vor avea un caracter nou şi minunat. Pământul va avea mărturia acestei taine neobişnuite şi copleşitoare, anume că, din ţărâna şi legăturile lui, a fost întocmită o familie pentru ceruri, ceruri care, în slăvile lor, îl vor vizita din nou, fiind mai binevenite decât îngerii, şi care, în autoritatea şi puterea încredinţată lor, vor cârmui peste el în binecuvântare. „Pentru că nu îngerilor le-a supus El lumea locuită care va veni, despre care vorbim. Dar cineva a mărturisit undeva, spunând: «Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el…?»“ (Evrei 2.5,6).

Ce legături între cele preaînalte şi cele mai de jos! „Al doilea om este din cer“. Cetatea sfântă se va coborî din cer, având slava lui Dumnezeu; şi în prezenţa ei vor fi exercitate cârmuirea şi puterea împărăţiei pe pământ. Aşa ceva va depăşi cu mult suveranitatea lui Adam şi strălucirea lui Solomon.

În scena de pe muntele sfânt în Matei 17 şi în cea a vizitei împărăteşti în cetatea sfântă în Matei 21, suntem introduşi (în chip tainic) în acea zi a puterii Fiului lui Dumnezeu, în acel „veac viitor“, în aspectul lui ceresc şi pământesc. Slava cerească străluceşte pe muntele sfânt. Isus este schimbat la faţă. Faţa Îi străluceşte ca soarele şi hainele Îi sunt albe ca lumina; iar Moise şi Ilie apar în slavă alături de El. La fel, cu ocazia intrării împărăteşti în cetatea sfântă, acelaşi smerit Isus Îşi asumă un caracter al slavei. El devine Domnul pământului şi a tot ce cuprinde acesta, şi Fiul lui David, cel acceptat şi triumfător. Aici, pe drumul dintre Ierihon şi Ierusalim, El este văzut, pentru un moment tainic, în drepturile şi demnităţile Lui care aparţin de pământ; aşa cum, într-un alt moment asemănător, El apăruse pe un „munte înalt, deoparte“, în slava Sa personală şi cerească. Aceste solemne ocazii au reprezentat, fiecare din ele în felul ei, o transfigurare; chiar dacă slava celei cereşti era una, iar a celei pământeşti alta. Însă deopotrivă în fiecare ocazie Isus a fost glorificat; a fost scos pentru o clipă de pe obişnuitul Lui drum smerit şi de trudă, acel drum al Fiului lui Dumnezeu, lepădat şi umil. Cele două mari ţinuturi ale lumii mileniale se desfăşoară înaintea ochilor noştri, în viziune sau în taină. Astfel de imagini au fost trecătoare şi s-au pierdut repede; însă ceea ce ele au vestit şi au prezentat va rămâne în strălucire şi putere în ziua viitoare a slavei. Căci acea zi strălucitoare, acel veac binecuvântat, va fi plin de gloriile Fiului lui Dumnezeu. Acea plinătate va fi cea care îi va oferi greutatea şi importanţa, aşa cum am spus mai înainte. Cap al familiei înviate, sau Fiu al gloriei cereşti, El va fi atunci Domnul pământului şi a tot ce cuprinde acesta; şi va mai fi şi Împăratul lui Israel şi al neamurilor. În chip neobişnuit, tainic, toate vor fi legate împreună în acel sistem al gloriilor – „părţile mai de jos ale pământului“ şi cele „mai presus de toate cerurile“. „Dumnezeu S-a arătat în trup – primit sus în glorie“. „Al doilea Om“ nu este mai puţin decât „Domnul din ceruri3“.

Ce taine! Ce planuri ale lui Dumnezeu care se extind din veacurile ascunse de dinainte de începuturile creaţiei, până la sfârşitul ei!

Fie ca afecţiunea şi închinarea inimii să urmeze meditaţiilor sufletului! Fiul, care este în sânul Tatălui din toată veşnicia, Îşi ia locul în pântecele Fecioarei, asumându-Şi carnea şi sângele împreună cu copiii; ca Fiu al Omului, Dumnezeu arătat în carne, El a pribegit de-a lungul căilor aspre ale vieţii omeneşti, care s-au sfârşit cu moartea pe cruce. El a părăsit mormântul pentru slavă, cele mai de jos locuri ale pământului pentru cele mai înalte locuri în cer; şi va veni din nou pe pământ în demnitate şi laudă, în cinste şi autoritate, într-o măreţie şi strălucire inexprimabilă, pentru a înveseli „veacul viitor“.

Există însă o altă taină înainte ca această scenă de slavă, această lume viitoare, să poată, în felul lui Dumnezeu, să-şi facă apariţia. Biserica trebuie unită cu cerurile, aşa cum Domnul ei a fost unit deja.

Drumul Bisericii pe pământ este cel al unui străin nebăgat în seamă. „Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut pe El“ (1 Ioan 3.1). Şi aşa cum drumul ei pepământ nu este marcat în mod vizibil, la fel va fi şi drumul ei de pe el. Totul în ce o priveşte este rezumat în cuvintele „străin aici“. Şi aşa cum lumea dimprejur nu cunoaşte Biserica, nici nu va fi martoră la evenimentul răpirii ei, la fel ea însăşi nu cunoaşte timpul acestei răpiri. Însă ştim că această legătură dintre noi şi ceruri va fi formată înainte ca împărăţia, sau „veacul viitor“, să fie manifestată; deoarece sfinţii vor trebui să fie însoţitorii Împăratului acelei împărăţii în primele faze ale existenţei ei; mai precis, atunci când El poartă sabia judecăţii, care urmează să cureţe scena pentru sceptrul păcii şi al dreptăţii; aşa cum El a făgăduit: „celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori cu un toiag de fier“ (Apocalipsa 2.26,27).

„Şi-i voi da steaua de dimineaţă“ (versetul 28). Nu avem oare aici sugerată o legătură, o acţiune intermediară? Soarele reprezintă acea lumină în ceruri care este legată de pământ, de interesele şi de activitatea fiilor oamenilor. Soarele stăpâneşte ziua, iar luna şi stelele noaptea. Însă „steaua de dimineaţă“ nu-şi are locul într-un astfel de sistem. „El este Cel care a făcut luna pentru anotimpuri; soarele îşi cunoaşte apusul. Tu aduci întuneric şi se face noapte: atunci ies toate fiarele pădurii după pradă; puii de leu răcnesc după pradă şi-şi cer hrana de la Dumnezeu. Soarele răsare, ele se retrag şi se culcă în vizuinele lor. Omul iese la lucrul său şi la munca sa până seara“ (Psalmul 104.19-23). Steaua de dimineaţă (luceafărul) nu are nici un loc în toată această desfăşurare de lucruri. Fiii oamenilor s-au culcat, iar somnul, prin îndurarea divină, le este încă dulce atunci când luceafărul de dimineaţă străluceşte pe cer.

Timpul în care soarele străluceşte este al nostru. Vreau să spun prin aceasta că soarele este însoţitorul omului. Însă luceafărul de dimineaţă nu-l recheamă pe om la lucrul său. El apare la o oră care este cu totul proprie lui, atunci când nu este nici zi nici noapte. Cel ce se scoală foarte devreme dimineaţa, care se trezeşte înaintea soarelui, sau străjerul care a vegheat noaptea, îl văd, însă nimeni altcineva.

Soarele, în limbajul sau gândul Scripturii, are aplicaţie la împărăţie. Aşa cum citim: „Cel care stăpâneşte peste oameni va fi drept, stăpânind în temere de Dumnezeu; Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui…“ (2 Samuel 23.3,4). Vedeţi de asemenea Matei 13.43, 17.2-5.

Întreb, deci: nu trebuie oare ca noi să aşteptăm o lumină înaintea luminii împărăţiei? Nu sunt aceste semne din ceruri aşezate acolo pentru timpuri şi perioade, şi nu ne vorbesc ele, fiecare din sfera lor? Nu este ascunsă o taină în luceafărul de dimineaţă, în ceasul strălucirii lui solitare, ca şi în soare atunci când acesta răsare în puterea lui deasupra pământului? Nu reprezintă luceafărul de dimineaţă semnul din ceruri al Aceluia a cărui apariţie nu este pentru lume, ci pentru un popor care aşteaptă devreme un Domn nepământesc? Nădejdea lui Israel, poporul pământesc, salută „răsăritul Soarelui“ (Luca 1.78); Biserica însă iese în întâmpinarea Lui. „Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă. Şi Duhul şi Mireasa spun: «Vino!»“ (Apocalipsa 22.16,17). Totul este al nostru; şi din acest tot glorios fac parte „steaua de dimineaţă“ pentru transformarea noastră ca să fim asemenea lui Isus, şi „Soarele care răsare“, pentru ziua noastră de putere împreună cu Isus.

Cum sunt formate aceste legături tainice, şi cum periplurile minunate sunt astfel trasate şi urmate, de la început până la sfârşit, din veşnicie în veşnicie! Niciodată nu le pierdem firul, nici interesul pentru ele, chiar în momentele cele mai sacre şi mai intime.

Am urmărit acum, de-a lungul meditaţiilor noastre asupra acestui drum glorios al Fiului lui Dumnezeu, o lumină în ceruri mai timpurie decât cea a răsăritului soarelui, o lumină pe care Isus, Fiul lui Dumnezeu, printre celelalte glorii ale Sale, Şi-o însuşeşte şi despre care mărturiseşte că o va împărtăşi cu sfinţii Săi: „Şi-i voi da steaua de dimineaţă“.

Şi după ce luceafărul de dimineaţă a strălucit pentru scurta sa perioadă, soarele va răsări la vremea rânduită lui: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor“ (Matei 13.43). „Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui, după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ“. „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul, să mugească marea şi tot ce o umple! Să se bucure câmpia şi tot ce este pe ea! Atunci toţi copacii pădurii vor cânta de bucurie înaintea Domnului, pentru că El vine, pentru că El vine să judece pământul“ (Psalmul 96.11-13).

Cineva a spus: „Credinţa îşi are o lume a ei“. Cu siguranţă că şi noi putem spune, după ce am urmărit aceste ascensiuni şi coborâri ale Fiului lui Dumnezeu, unindu-le pe toate împreună, cele preaînalte şi cele de jos, şi introducându-le pe toate în strălucirea unei asemenea împărăţii, că aşa stau lucrurile: credinţa îşi are cu adevărat o lume a ei proprie. Ah, de-am avea acea putere în suflet ca să umblăm în acea lume! Iar această putere stă în stăruinţa şi în fervoarea credinţei, care de fapt nu sunt altceva decât simplitatea şi realitatea credinţei.

David şi Abigail au umblat într-o lume care era a credinţei, atunci când s-au întâlnit în pustia Paran. Aparent, sau în ochii oamenilor, David era în acel timp doar o căpetenie al celor nelegiuiţi şi rătăcea prin peşterile şi gropile pământului; s-ar fi putut spune că era dependent de un vecin bogat pentru o bucată de pâine. Însă credinţa descoperea un alt David; iar în ochii Abigailei, totul stătea altfel. În acea clipă binecuvântată, deşi anonimă, când cei doi sfinţi ai lui Dumnezeu s-au întâlnit în pustie, s-a pătruns, în duh, în sfera împărăţiei. Deşertul Paran constituia împărăţia în părtăşia celor sfinţi. Fugarul persecutat, vânat şi în nevoie era, în proprii lui ochi şi în cei ai Abigailei, domnul împărăţiei viitoare şi „unsul Dumnezeului lui Iacov“. Abigail a îngenuncheat înaintea lui ca înaintea împăratului ei, iar el, cu bunătatea unui împărat, a primit-o. Proviziile pe care le-a adus în mâna ei, pâinea şi vinul, stafidele şi turtele de smochine, nu reprezentau generozitatea ei faţă de un David în nevoie, ci tributul unui supus de bunăvoie faţă de regele David. Ea se socotea prea fericită şi prea onorată dacă ar fi putut să slujească servitorilor lui. În felul acesta, prin credinţă, a intrat ea într-o altă lume cu această ocazie binecuvântată; dându-ne mărturie că credinţa are într-adevăr «o lume a ei». Şi că acea lume era cu mult mai importantă pentru inima Abigailei decât toate avantajele casei bogatului ei soţ. Pustia însemna pentru ea mai mult decât păşunile şi turmele muntelui Carmel. Căci acolo duhul ei a sorbit din acele lucruri plăcute pe care credinţa ei le descoperise în sferele pure, deşi îndepărtate, ale slavei.

Preaiubiţii mei, când vom avea şi noi aceeaşi putere de a intra în lumea care ne aparţine de drept? Nu avea şi Noe o astfel de lume atunci când a construit o corabie aparent pentru uscat şi nu pentru apă? Nu a avut Avraam o lume asemănătoare atunci când şi-a părăsit ţara, rudenia şi casa tatălui? Şi Pavel, când a putut spune: „… cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale…“? Nu avem şi noi lumea noastră în acest moment, când prin credinţă sufletele noastre au intrare în „harul acesta în care stăm“? Acest har este locuinţa prezentă, plină de pace şi de fericire a conştiinţei stropite şi curăţite, precum şi strălucitorul locaş al nădejdii, de unde aceasta priveşte către „gloria lui Dumnezeu“ (Romani 5.1,2). Toate acestea sunt într-o slabă măsură cunoscute, dacă îmi este îngăduit să vorbesc în numele altora; însă sunt ale noastre. Şi în mijlocul acestei slăbiciuni de care suntem conştienţi, credinţa noastră nu are altceva de făcut decât să-L slăvească pe Fiul lui Dumnezeu; căci progresul în lucrurile divine înseamnă să te bucuri tot mai adânc de El.

În încheierea acestei meditaţii, în care am privit (potrivit cu măsura noastră) la „veacul viitor“, aş spune că puţine motive sunt mai mişcătoare pentru inimă în vremea prezentă, decât lepădarea lui Hristos. Este naturală o astfel de concluzie; căci dacă El va fi slăvit în felul în care am văzut, în „veacul viitor“, cu siguranţă că este lepădat în „veacul acesta rău“.

Acest lucru însă se uită uşor; şi aceasta este şi dorinţa dumnezeului veacului acestuia. Peste tot sunt văzute o adaptare şi un rafinament în continuă dezvoltare; îmbunătăţiri sociale, intelectuale, morale şi religioase; şi toate îşi dau mâna pentru a face nevăzut un Hristos nelumesc. Credinţa însă vede un Isus lepădat şi o lume judecată. Ea ştie că deşi casa este măturată, goală şi împodobită, aceasta nu şi-a schimbat stăpânul sau proprietarul, ci este doar făcută cu atât mai potrivită pentru scopurile acestuia.

Serioasă greşeală, preaiubiţilor, să gândeşti că poţi rafina şi cultiva „veacul acesta de acum“ pentru Fiul lui Dumnezeu! Dacă David, într-o anume ocazie, n-a ţinut seama de gândul lui Dumnezeu în ce priveşte purtarea chivotului, la fel, într-o altă împrejurare, a fost ignorant cu privire la voia Acestuia în vederea zidirii unei case din lemn de cedru pentru acelaşi chivot. El a căutat să ofere Domnului un locaş stabil într-o ţară necurăţită şi necircumcisă. Prin urmare a greşit mult, necunoscând puritatea slavei Domnului; la fel stau lucrurile şi cu cei care leagă numele Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, de pământ aşa cum este acesta acum, sau de împărăţiile „veacului de acum“. Oricât de sinceră ar fi dorinţa inimii lor, ca în cazul lui David, o spunem din nou (şi cât de siguri suntem de această convingere) că ei greşesc nespus de mult, necunoscând puritatea slavei Domnului. Aceasta este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm tot mai mult. Fiul lui Dumnezeu este încă un Străin pe pământ; şi El nu caută acest pământ, ci un popor afară din el, popor care să fie străin acum împreună cu El, declarându-şi pe faţă poziţia în mijlocul tuturor deşertăciunilor şi ambiţiilor care constituie istoria de fiecare ceas a acestei lumi.

„Voi sunteţi aceia care aţi rămas mereu cu Mine în încercările Mele. Şi Eu vă rânduiesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a rânduit Mie…“ (Luca 22.28,29).

  • 1.Atunci când propovăduim evanghelia, păcatul omului care L-a dat pe Domnul slavei la moarte cu siguranţă că trebuie declarat; însă moartea Domnului ca Mielul lui Dumnezeu este temelia harului proclamat de către evanghelie; şi la acest lucru mă refer aici.
  • 2.„Fiu al Omului“ este caracterul persoanei Lui atunci când este prezentat în slava Lui juridică, ca şi în locul Său de stăpânire asupra pământului. Psalmul 8; Ioan 5.27; Matei 19.28.
  • 3.Fericita şi îmbucurătoarea virtute a acelei lumi mileniale este de asemenea atestată în chip izbitor. Petru, pe muntele cel sfânt, mărturiseşte despre bucuria pe care ea o emana; aşa încât el şi tovarăşii lui ar fi rămas pentru totdeauna acolo, dacă ar fi fost cu putinţă. Însă nu era el cel care vorbea, ci puterea acelui loc vorbea în el. La fel drumul împăratului de la Ierihon la Ierusalim; stăpânul măgăruşului se pleacă cu toată inima înaintea cerinţei Domnului pământului; mulţimile lui Israel se laudă triumfător cu Fiul lui David, iar ramurile de palmieri şi hainele lor, aşternute pe drum, le dau pe faţă închinarea şi bucuria, ca la o sărbătoare a corturilor. Însă şi aici, nu erau atât de mult ei cei care acţionau şi vorbeau, cât puterea ocaziei în care se aflau, putere care se manifesta în ei.

 

 

„… atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate…“ – 1 Corinteni 15.28

Este un lucru fericit şi deopotrivă întăritor pentru suflet să înţeleagă printr-o credinţă vie şi să-şi amintească mereu că Isus care a fost aici pe pământ este acelaşi cu Cel care este acum în ceruri şi cu Cel pe care-L vom cunoaşte de-a lungul întregii veşnicii. Când păstrăm acest lucru în minte, fiecare pasaj din viaţa Lui aici jos capătă o nouă prospeţime în ochii noştri şi simţim şi recunoaştem totodată că evangheliile sunt pagini cu mult mai minunate decât am fi crezut vreodată.

În zilele călătoriei Lui printre noi, totul a fost autentic pentru El; totul a fost viu şi personal. El nu s-a mulţumit doar cu lucrurile de suprafaţă. Atunci când a vindecat vreo rană sau a îndepărtat vreo suferinţă, a simţit-o şi El într-un anume fel. „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui“. Duhul Lui a sorbit din izvoare, ca şi din albia râurilor; căci nu doar că bucuriile, suferinţele, temerile şi dezamăgirile I-au fost reale, însă El a pătruns fiecare împrejurare în toateaspectele ei. El a cunoscut limbajul nerostit al acelui suflet în nevoie care s-a atins de El în mulţime, şi a simţit tot ceea ce a însemnat acea atingere. A fost foarte satisfăcut la vederea credinţei acelui om dintre neamuri care a străpuns norul gros al umilinţei Lui şi a zărit slava divină care strălucea în persoana Lui dincolo de el. Şi de asemenea s-a bucurat de credinţa îndrăzneaţă a acelei femei păcătoase din cetate, credinţă care a străpuns norul întunecat al propriei ei ruşini şi păcat, ajungând la harul divin ce putea vindeca totul (Luca 7). A înţeles pe deplin gestul grăbit al lui Zacheu de a se urca în copac, precum şi meditaţiile lui Natanael sub smochin. A auzit cearta ucenicilor pe când se suiau la Ierusalim; a auzit-o în tumultul poftelor lor dinăuntru, înainte ca ea să izbucnească în afară în lupte şi încleştări. Şi a cunoscut dragostea, şi totodată încrederea în sine, ale lui Petru, care l-au făcut pe acesta să părăsească corabia şi să meargă pe ape.

Cu siguranţă deci că este partea noastră să tânjim după El, urmărindu-I acţiunile şi calea pe care a parcurs-o pe acest pământ. Orice faptă şi cuvânt vor fi simţite cu trăiri noi; şi aşa stând lucrurile, ce înaintare binecuvântată am avea! N-ar fi oare cu totul ziditor dacă ne-am familiariza mai real cu astfel de lucruri; cu un Isus viu, personal? În vremurile pe care le trăim, preaiubiţilor, poate exista tendinţa de a uita persoana Lui sau pe El Însuşi în conjunctura în care se mărturiseşte atât de mult despre lucrarea Lui. Sfera doctrinei poate fi survolată ca şi cu o riglă sau o nivelă, în loc de a fi privită cu o inimă plină de închinare şi de admiraţie, ca reprezentând locul gloriilor Fiului lui Dumnezeu. Şi totuşi acest din urmă lucru îl preţuieşte El în noi. El ne-a făcut în mod personal obiectele afecţiunii Lui; şi caută în acelaşi timp ca şi noi să facem din El obiectul afecţiunilor noastre.

Şi mă întreb: nu este aceasta adevărata piatră din capul unghiului? Nu reprezintă oare această dorinţă personală a lui Hristos după noi punctul important din căile harului Său? Alegerea, predestinarea, iertarea, înfierea, slava şi împărăţia – nu sunt ele încununate de această dorinţă a lui Hristos după noi, de faptul că El a făcut din noi obiectul afecţiunilor Sale? Cu siguranţă că ea încununează totul; în mod sigur ea este piatra cea mai importantă în acest edificiu, care stă deasupra şi mai presus de toate celelalte; mai deplină şi mai bogată decât oricare. Înfierea şi slava, intrarea în familie şi participarea la împărăţie, ar fi incomplete dacă n-ar exista şi această taină – faptul că Fiul lui Dumnezeu a găsit în noi un obiect al dorinţei Sale. Ea presupune toate celelalte lucrări şi planuri în istoria harului şi se plasează astfel deasupra tuturor acestora.

Duhul Îşi găseşte plăcerea să vorbească despre lucrarea lui Hristos şi să o prezinte inimii şi conştiinţei în valoarea şi plinătatea ei. N-am fi nimic dacă lucrarea n-ar fi fost ceea ce este, plănuită şi hotărâtă de Dumnezeu. Însă se poate întâmpla ca lucrarea Domnului Isus Hristos să fie subiectul important acolo unde El Însuşi nu este decât un obiect palid; iar sufletul suferă astfel o mare pierdere.

Însă aceste meditaţii asupra Fiului lui Dumnezeu, de sfârşitul cărora ne apropiem, îmi sugerează chiar în aceste momente un alt gând.

Când privim la părţile mai depărtate şi mai adânci ale căilor lui Dumnezeu, simţim câteodată că ele ar fi prea mult pentru noi; şi căutăm să scăpăm de greutatea lor prin a ne întoarce la adevăruri mai de început şi mai simple. Nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Dacă ne-am adâncit în aceste taine, trebuie să ştim că nu este nevoie să ne retragem de la ele pentru a deveni uşuraţi; aceasta fiindcă ele reprezintă în realitate doar diferite şi mai adânci expresii ale aceluiaşi har şi ale aceleiaşi iubiri pe care le-am aflat de la bun început. Ele nu sunt decât o revărsare mai abundentă, o albie mai largă, a aceluiaşi râu, prin chiar faptul că se află la mai mare distanţă de izvor.

Până când această siguranţă nu este bine întemeiată în suflet, nu suntem bine pregătiţi să ne gândim la ele. Dacă avem teama că, atunci când privim gloriile, părăsim locul afecţiunilor, prejudiciem deopotrivă adevărul şi sufletele noastre. Lucrurile nu stau deloc aşa. Cu cât gloriile se desfăşoară mai mult, cu atât bogăţiile harului sunt mai descoperite. Izvorul unui râu, acel loc unde putem vedea întregul nostru obiect dintr-o dată, fără efort sau uimire, îşi are, aşa cum ştim, farmecul lui propriu; însă atunci când el devine, sub ochii noştri, un torent puternic, cu feluritele lui vârtejuri şi curenţi, ajungem să vedem de ce a început de fapt să curgă. Este aceeaşi apă; iar noi ne putem plimba privirea în sus şi în jos, de la izvorul ei, de-a lungul canalelor, cu o felurită, însă constantă, plăcere. Nu avem nevoie să căutăm uşurare întorcându-ne la izvorul ei, pe măsură ce-i explorăm cursul de-a lungul veacurilor şi dispensaţiilor. Când, în duh (aşa cum se întâmplă acum în timpul acestor meditaţii), atingem „cerul nou“ şi „pământul nou“, suntem în compania aceleiaşi Persoane glorioase şi în părtăşie cu acelaşi har neţărmurit, pe care le cunoaştem şi pe care le-am aflat de la început.

Unul şi acelaşi făcut real pentru suflet şi adus aproape de el, este ceea ce doresc, prin harul lui Dumnezeu, să fie rodul acestor meditaţii: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci“. El este aşa deopotrivă în slava Sa şi pentru noi.

În zilele de odinioară au avut loc manifestări ale Lui, ale Fiului lui Dumnezeu, câteodată într-o slavă acoperită, alteori descoperită. Lui Avraam la intrarea în cortul său, lui Iacov la Peniel, lui Iosua lângă zidurile Ierihonului, către Ghedeon şi lui Manoah, manifestările au fost acoperite, iar credinţa, cu mai multă sau mai puţină vigoare, prin Duhul, a dat la o parte vălul şi a pătruns până la slava aflată dedesubt. Lui Isaia, lui Ezechiel, lui Daniel, Fiul lui Dumnezeu le-a apărut într-o slavă neacoperită; şi a trebuit, printr-un anume proces al harului Său, să facă în aşa fel ca strălucirea slavei să poată fi îndurată de ei. (Isaia 6, Ezechiel 1, Daniel 10).

Persoana, oricum, a fost una şi aceeaşi, fie acoperită sau nu. La fel, în zilele când El Şi-a asumat cu adevărat (nu ca în acele vremuri de odinioară) carnea şi sângele, slava a fost acoperită, iar credinţa a trebuit să o descopere, ca în timpul lui Avraam sau al lui Iosua; şi după ce S-a înălţat, i-a apărut lui Ioan într-o aşa strălucire a slavei neacoperite, încât a trebuit ca El să întreprindă ceva în har, precum în cazul lui Isaia sau Daniel, pentru ca prezenţa Sa să poată fi îndurată. (Apocalipsa 1).

Timpurile şi vremurile nu fac nici o diferenţă în privinţa aceasta. Bineînţeles, până când n-a sosit plinătatea timpului, Fiul n-a fost „născut din femeie“. Atunci „Cel care sfinţeşte“, aşa cum citim, a luat parte la aceeaşi carne şi sânge ca şi copiii (Evrei 2.11,14). Căci într-adevăr atunci S-a făcut părtaş sângelui şi cărnii, şi nu mai devreme; atunci a devenit Ajutorul seminţei lui Avraam. „Trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi…“ (versetul 17). Toate acestea au trebuit să aştepte vremea lor, „plinătatea timpului“, zilele fecioarei din Nazaret. Însă acele manifestări ale Fiului lui Dumnezeu în vremurile timpurii au reprezentat arvune ale acestei mari taine, ale faptului că la timpul potrivit Dumnezeu avea să trimită pe Fiul Său, „născut din femeie“. Ele au fost, dacă mă pot exprima aşa, umbrele esenţei ce avea să vină. Şi tot ceea ce am urmărit până acum conţine acest lucru – care este de mare folos pentru sufletele noastre – anume că acele umbre au fost minunat de exacte. Ele au preînchipuit, în forme ale slavei şi ale harului totodată, căile Aceluia care mai târziu a călătorit şi a pribegit aici pe pământ într-o dragoste smerită, plină de slujire şi de simpatie, şi este acum aşezat ca slăvit în ceruri, Fiul Omului, Sămânţa fecioarei, pentru totdeauna.

Este o mare plăcere pentru suflet să urmărească aceste umbre şi preînchipuiri exacte. Dacă avem o slavă acoperită la ogorul din Ofra, la fel avem şi la fântâna Sihar. Dacă avem strălucirea gloriei neacoperite pe malul Hidechelului, la fel avem şi pe insula Patmos. Fiul lui Dumnezeu S-a înfăţişat ca un călător înaintea lui Avraam în zăduful zilei, şi la fel a făcut faţă de cei doi ucenici pe drumul Emausului pe când ziua era pe sfârşite. A mâncat din viţelul lui Avraam, „tânăr şi bun“, aşa cum a mâncat din peştele fript şi din fagurele de miere, în mijlocul ucenicilor la Ierusalim. În zilele de după înviere, El a îmbrăcat diferite forme, pentru a Se adapta, în harul Său divin, nevoilor sau cerinţelor momentului; tot aşa cum a făcut în zilele din vechime, fie ca străin sau oaspete, fie simplu ca „un om al lui Dumnezeu“ arătat lui Manoah şi soţiei sale la câmp, sau ca soldat înarmat lui Iosua la Ierihon.

Şi acesta este lucrul, cred că pot spune din nou, pe care-l preţuiesc în mod deosebit în aceste meditaţii asupra Lui – a-L vedea pe Isus ca fiind acelaşi peste tot; şi, de asemenea, aproape şi real pentru noi. Avem nevoie (dacă mi se permite să vorbesc în numele altora) de ochiul curat care este deprins, şi îşi găseşte plăcerea, în a privi un aşa cer cum trebuie să fie cerul lui Isus. Va fi oare puţin lucru, ne putem cu toţii întreba inimile, va fi oare puţin lucru să petrecem veşnicia cu Acela care Şi-a ridicat ochii, a privit la Zacheu în sicomor, apoi, spre imensa bucurie a sufletului acestuia, a făcut să i se audă numele de pe buzele-I binecuvântate? Cu Acela care, fără nici un cuvânt tăios, a umplut inima osândită şi adusă la viaţă a unei sărmane femei din Samaria cu bucurie şi cu un duh de libertate care era mai mult decât îmbelşugat? Cu siguranţă că nu ne lipseşte altceva decât gândirea simplă şi încrezătoare, ca a unui copil. Căci noi nu suntem strâmtoraţi în El, şi nimic nu valorează pentru El mai mult ca această gândire încrezătoare. Ea Îl slăveşte mai mult chiar decât toată slujirea ce-I va fi adusă în întreaga veşnicie.

Firea omenească, lucru foarte adevărat, nu se poate ridica la o asemenea înălţime. Totul trebuie să vină de la lucrarea interioară şi de la mărturia Duhului Sfânt. Natura omenească se dovedeşte complet depăşită. Întotdeauna ea se trădează a fi aceea care, aşa cum spune apostolul, este „lipsită de gloria lui Dumnezeu“. Când Isaia, în împrejurarea la care deja am făcut referire, a fost chemat în prezenţa acelei slave, n-a putut-o îndura. Şi-a adus aminte de necurăţia lui şi a strigat cu glas tare că era pierdut. Tot ceea ce vedea era slava; şi tot ceea ce simţea şi cunoştea în el însuşi era totala lui inaptitudine de a sta în prezenţa ei. Aceasta era firea. Aceasta era acţiunea conştiinţei care, ca în cazul lui Adam în grădină, caută să scape de prezenţa lui Dumnezeu. Firea în profet n-a descoperit altarul care, în egală măsură cu slava, stătea înaintea lui. El nu a perceput acel lucru care era cu totul în măsură să-i ofere o uşurare şi o siguranţă perfecte, să-l pună în legătură (deşi rămânea încă păcătos în el însuşi) cu prezenţa slavei în toată strălucirea ei. Firea nu putea face această descoperire. Însă trimisul Domnului Oştirilor nu numai că face descoperit altarul, dar îl şi aplică; iar profetul este liniştit în posesia unei curăţii sau sfinţenii care corespunde Locului Preasfânt însuşi şi strălucirii tronului Domnului Oştirilor.

Duhul lucrează deasupra firii, ba chiar în contradicţie cu ea. Firea din Isaia – din noi toţi – stă deoparte, copleşită, incapabilă să-şi ridice ochii; Duhul ne îndreaptă privirea în sus, cu slobozenie. Când Simeon este condus de Duhul Sfânt în prezenţa slavei, el merge de îndată cu toată încrederea şi bucuria. Îl primeşte pe Copilaşul Isus în braţele sale. Nu face nici o rugăminte mamei pentru a-i îngădui aceasta; nu se simte dator cuiva pentru privilegiul de a ţine în braţe „mântuirea lui Dumnezeu“, pe care ochii lui atunci o vedeau. El prin Duhul descoperise altarul; iar gloria, prin urmare, n-a întârziat să i se descopere (Isaia 6; Luca 2).

Tot atât de adevărate, la fel de adevărate ca întotdeauna şi ca în zilele lui Isaia şi ale lui Simeon, sunt aceste lucruri şi acum. Duhul conduce pe un drum pe care firea nu calcă niciodată. Firea stă deoparte şi îi este teamă; ba chiar va mustra credinţa plină de libertate. Am face bine să ne amintim de aceste căi diferite ale firii şi ale credinţei pentru mângâierea şi întărirea noastră, în vreme ce încă privim la Fiul lui Dumnezeu şi medităm la tainele şi planurile lui Dumnezeu în legătură cu El.

Meditaţiile noastre L-au însoţit pe Domnul din eternitatea sânului Tatălui până la zilele viitoare ale împărăţiei milenare. Am privit la înălţările şi coborârile Lui în dispensaţiile intermediare şi am punctat legăturile dintre părţile succesive ale acestei mari taine, sau momentele de tranziţie din stadiile acestor călătorii minunate. Scriptura, singura hartă şi busolă a noastră, ne oferă doar puţină libertate de a-L urmări mai departe de acest punct. Psalmii şi prorocii deschid uşa către împărăţia viitoare, şi o deschid larg, însă nu ne duc mai departe de atât. Tot ceea ce ei pot face, în cel mai bun caz, este să ne arate că mai există regiuni depărtate, dar nu mai mult decât atât. Nu ne oferă nimic cu care să cercetăm aceste regiuni.

Această împărăţie viitoare este constant descrisă în psalmi şi în proroci ca fiind veşnică. Şi pe drept este aşa; pe drept însă în sensul următor: fiindcă ea nu va face loc vreunei alte împărăţii. Aşa cum Daniel vorbeşte despre ea: „Împărăţia aceea nu va trece la alt popor“ (Daniel 2.44). Ea va fi la fel de netransferabilă ca preoţia aceluiaşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Va dura la fel de mult cât puterea „rânduită de Dumnezeu“; căci ea nu va înceta atâta vreme cât Cel căruia Îi aparţine „toată puterea“ Se va folosi de această putere. Totuşi, la vremea rânduită, ea îşi va preda funcţia şi slujba, iar apoi va înceta.

Despre această taină, această încetare sau predare a împărăţiei, avem o aluzie verbală sau literală în Psalmul 8. Acest psalm celebrează domnia Fiului Omului, în zilele puterii Sale, peste lucrările mâinilor lui Dumnezeu. Însă el conţine o aluzie (aşa cum vedem dintr-un comentariu inspirat asupra ei în 1 Corinteni 15.27,28) că acea zi a puterii va ceda în favoarea unei alte ordini de lucruri.

Avem de asemenea aluzii morale la aceeaşi taină. De exemplu, veacul sau dispensaţia la care privim acum, este arătat a fi o împărăţie, timpul sceptrului; şi, ca atare, ea trebuie să aibă un sfârşit. Poate sceptrul să fie un simbol al eternităţii divine, eternitatea prezenţei lui Dumnezeu? Un sceptru îşi poate exercita prerogativul puterii pentru timpul său; însă Scriptura ne conduce să afirmăm că el nu poate fi un simbol al veşniciei noastre în prezenţa binecuvântată a lui Dumnezeu. Chiar despre Adam nu se poate spune că ar fi avut un sceptru. El a avut stăpânire; dar oare a fost ea exact ca aceea a unui împărat? A lui a fost mai degrabă domnie şi stăpânire, nu în mod exact o împărăţie. Ea n-a reprezentat cârmuirea regală, deşi a existat o supunere completă faţă de el, precum şi cea mai perfectă ordine. Iar toate acestea sugerează faptul că atunci când vine timpul unei împărăţii, sau al cârmuirii unui sceptru, ori al exercitării puterii regale, o astfel de stare de lucruri nu va fi finală sau eternă. Ea nu poate, după părerea mea, da odihnă gândurilor care sunt în mod spiritual sau exersate scripturistic în direcţia lui Dumnezeu şi a căilor Lui. Un sceptru al dreptăţii nu reprezintă un gând atât de înalt sau de etern ca o locuinţă a dreptăţii; şi acesta este gândul confirmat de Scriptură (2 Petru 3.13).

Şi, mai mult, ca o altă aluzie de ordin moral la acest acelaşi adevăr, împărăţia viitoare va fi doar o stare imperfectă de lucruri. Nu avem nevoie să stabilim cât de necesară este ea, sau care este nevoia exercitării împărăţiei; totuşi, puterea va fi prezentă pentru a o impune. Profeţii, aşa cum am spus, au survolat cu largheţe această împărăţie, în puterea, întinderea, durata, slava, pacea şi binecuvântarea ei; însă peste tot este amintită prezenţa răului şi a durerii, în prezenţa autorităţii de a le controla şi a resurselor de a vindeca.

Prin urmare întreb: nu reprezintă încă o aluzie de ordin moral faptul că o astfel de stare de lucruri va ceda în favoarea alteia mai bune? Cu siguranţă că da. Avem însă chiar mai mult decât aceasta: împărăţia este un lucru încredinţat, o administraţie; şi fiind aşa, putem spune, urmând un raţionament scriptural, că ea trebuie să dea socoteală de sine însăşi şi apoi să fie predată. Aici însă se prezintă înaintea sufletului alte meditaţii asupra lui Isus Însuşi, Fiul lui Dumnezeu,.

În acest caracter al ei, la care tocmai m-am referit, împărăţia Sa este ca şi timpul trecut al umilinţei Lui pe pământ şi cel prezent al preoţiei Sale în ceruri. Totul, într-un sens foarte general, a fost, este sau va fi o administraţie. El a venit aici pe acest pământ al nostru ca să facă voia lui Dumnezeu, şi atunci când a împlinit-o a făcut-o în sensul sacrificiului; locul Lui prezent în ceruri constituie o administrare. Ca Mare Preot acolo, El este credincios, „Celui care L-a rânduit, ca şi Moise în toată casa Lui“ (Evrei 3.2; Numeri 12.7). Şi conform acestor modele vor fi împărăţia şi puterea Lui viitoare. Ea va fi, ca şi restul, o administrare, deşi o administrare a ceva nou, a ceva care nu I-a fost încredinţat sau pus în mâini mai înainte; ceva, de asemenea, foarte slăvit şi cu totul excelent; totuşi, va fi o administrare. Şi, fiind aşa, va trebui, la timpul potrivit, să se dea socoteală de ea şi să fie predată. O astfel de taină este plină de binecuvântare, numai noi să avem credinţă şi inimi cu care să ne bucurăm de ea. Căci, potrivit unei astfel de maniere glorioase, supunerea şi ascultarea faţă de Dumnezeu – pe care omul, făptura făcută din ţărână, le-a lepădat şi le-a refuzat – primesc o valoare (din slava negrăită a persoanei Celui care le-a manifestat) pe care slujirea continuă şi deplină a tuturor creaturilor la un loc, de la cele mai înălţate până la cele mai de jos, nu ar fi putut să le-o acorde.

Iar acesta este un adevăr preţios, pe care sufletul îl pierde exact în măsura în care vrăjmaşul îl jefuieşte de simţământul şi înţelegerea persoanei Fiului.

Fiul Însuşi Îşi găseşte plăcerea în a avea un astfel de rol – de Administrator sau Slujitor al voii lui Dumnezeu, fie în har sau în slavă, în umilinţă sau în putere. Şi atunci când, în duh de închinare, privim sau ne amintim cine este Cel care străbate toate aceste schimbări şi stări, putem să spunem, şi sigur vom spune, că schimbările şi stările, fie cele mai înalte sau cele mai joase, nu sunt de fapt nimic. Ce ar putea, vorbind într-un anumit sens, să-L înalţe pe unul ca El? Poate împărăţia şi slava care ţine de ea să-L înalţe? Credinţa poate într-adevăr cu uşurinţă să-L vadă ca fiind un Administrator al puterii, stăpânirii şi onorurilor regale, atunci când El Se aşează pe scaunul de domnie, întocmai cum a fost un Administrator atunci când a traversat în slăbiciune şi umilinţă drumul vieţii. Dar astfel de distanţe, într-un anume sens, nu reprezintă nimic pentru Acela care este „Fiul“. Într-un alt sens însă, aşa cum ştim, distanţa este imensă; căci El a intrat în durere la vremea ei şi va intra în bucurie tot la vremea ei. Totul a fost, este şi va fi real pentru El, aşa cum am spus mai devreme; prin urmare, în acest al doilea sens, distanţa este imensă. „Omul durerii“ va lua „paharul mântuirii“. Va fi nimic oare acest lucru? Înaintea Celui care a fost dispreţuit şi lepădat, insultat şi batjocorit, orice genunchi se va pleca şi fiecare limbă va mărturisi. Însă Persoana este aceeaşi peste tot, Dumnezeu şi om într-un singur Hristos; iar credinţa, în consecinţă, primeşte acest lucru, anume că după ce a fost Administratorul voii şi harului Tatălui în zilele umilinţei, El va fi de asemenea Administrator al împărăţiei Acestuia în zilele înălţării şi puterii.

Şi aşa va fi, după cum Scriptura ne confirmă peste tot. „Când voi primi adunarea,1 voi face judecată dreaptă“ (Psalmul 75.2); El recunoscând astfel că este sub o însărcinare, sau în administraţie, la vremea împărăţiei. La fel, cu acelaşi rezultat, El recunoaşte că timpul primirii de către El a împărăţiei, precum şi împărţirea răsplăţilor şi a onorurilor ei, nu stau în mâinile Lui, ci în ale Tatălui (Marcu 13.32; Matei 20.23). Orice limbă în ziua aceea, lucru cu totul sigur, va mărturisi că Isus Hristos este Domn; însă aceasta va fi „spre gloria lui Dumnezeu Tatăl“. Domnul Însuşi o numeşte constant ca fiind împărăţia Tatălui. Şi, mai mult, El va fi uns pentru slujba care ţine de ea, la fel cum a fost uns pentru slujirea din zilele vieţii Sale pământeşti (Isaia 11.1-3; 61.1,2). Mai mult, dacă mai este nevoie s-o spun, El va fi Unul care depinde de Dumnezeu în vremea zilei Lui de putere, aşa cum a fost deja, odinioară, în ziua Lui de durere şi de slăbiciune. Prin urmare citim: „Se vor ruga neîncetat pentru El“; aşa cum Solomon, împăratul simbol, printr-un act public de mijlocire, a pus în grija Dumnezeului lui Israel împărăţia pe care o primise (Psalmul 72; 2 Cronici 6).

Toate acestea constituie o aluzie de ordin moral la faptul că trebuie să existe o predare a împărăţiei; căci toate ne arată că împărăţia este un lucru încredinţat, o administraţie; şi, aşa cum am spus, această aluzie cu caracter moral este pe deplin afirmată de către raţionamentul divin din 1 Corinteni 15 şi din Psalmul 8. Totul arată supunerea; zilele împărăteşti ale puterii, cele ale golirii de sine şi ale durerii şi cele cereşti ale slujbei preoţeşti, toate reprezintă deopotrivă supunerea şi slujirea. Aşa cum Hristos nu Şi-a luat singur cinstea de a fi Mare Preot, ci a primit-o de la Cel care I-a spus: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut“; tot aşa, putem spune, nu Şi-a luat nici cinstea de a fi Împărat, ci ea I-a venit de la Cel care I-a spus: „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“. „Am privit în viziunile de noapte şi, iată, Unul ca un Fiu al Omului venea cu norii cerurilor; şi s-a apropiat de Cel Bătrân de zile şi L-au adus înaintea Lui. Şi I s-a dat stăpânire şi glorie şi o împărăţie…“ (Psalmul 2.7; 110.1; Daniel 7.13,14).

Aceasta este instituirea împărăţiei viitoare a lui Hristos. Şi astfel ea este un lucru încredinţat, primit din mâna Altuia, care la timpul lui trebuie înapoiat. Fiul, cu siguranţă, va fi credincios, acolo unde toţi ceilalţi au eşuat. Despre ei este scris: „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor“, însă despre Fiul se spune: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi“ (Psalmul 82; 45; Evrei 1).

Toate acestea continuă însă să ne spună că El deţine împărăţia ca pe o administraţie. Fie că este vorba de sabie sau de sceptru, fie că acţionează ca un David sau ca un Solomon, El va fi credincios în aceeaşi măsură. Când va porni la judecată, sau să poarte luptele Domnului, aşa vor sta lucrurile; după cum este scris: „Domnul de la dreapta Ta îi va zdrobi pe împăraţi în ziua mâniei Sale“ (Psalmul 110.5). Şi din nou: „Veniţi, priviţi faptele Domnului, ce pustiiri a făcut pe pământ“ (Psalmul 46.8). Când El va şedea pe tron, sau va cârmui împărăţia în pace, aşa vor sta lucrurile. „Voi umbla în curăţia inimii mele“, spune Hristos Împăratul, „înăuntrul casei mele“ (Psalmul 101.2). Şi se spune despre El Domnului: „El va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe întristaţii Tăi cu nepărtinire“ (Psalmul 72.2). Spun însă, din nou, toate acestea sugerează o putere încredinţată, deşi încredinţată într-o mână cu totul deosebită. Împărăţia Sa va desăvârşi lucrurile care o privesc, aşa cum a făcut moartea Lui o dată şi pentru totdeauna, şi aşa cum preoţia Sa cerească face acum zi după zi. Apoi sceptrul Său va fi pus deoparte, iar împărăţia va înceta. După cum este scris: „El va da Împărăţia Celui care este Dumnezeu şi Tată“. Şi din nou: „… atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care I-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi“.

„Pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.“ Da, Dumnezeu, prin Fiul, a făcut lumile şi veacurile. Iar când lumile şi veacurile îşi vor fi sfârşit cursul, când dispensaţiile vor fi manifestat planurile şi lucrările atribuite lor, Fiul, ca Unul în care au fost aşezate şi prin care au fost rânduite toate acestea, se va supune Celui care I-a pus totul sub picioare, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

Este vorba de supunerea ce ţine de slujbă, supunerea Celui care a avut toate lucrurile puse sub picioare, faţă de Cel care I-a pus aceste lucruri sub stăpânire. Iată caracterul acestei supuneri. În ce priveşte Persoana, spre deosebire de slujbă, ea este eternă. Fiul este din slava Dumnezeirii, aşa cum sunt Tatăl şi Duhul Sfânt.

La taina tainelor, la această Persoană, privim noi aici. Atunci când avem gânduri corecte despre El, chiar strălucirea împărăţiei viitoare va fi văzută doar ca un văl. Poate oare splendoarea scaunului de domnie să-L înfăţişeze pe deplin? Nu vor fi onorurile lui Solomon, ale împărăţiilor pământului, un văl peste slava Fiului, la fel de real precum batjocura din sala de judecată a lui Pilat, sau ca spinii Calvarului? Reprezintă Betleemitul măsura vredniciei Sale personale mai mult decât Nazarineanul? Prin urmare, pentru credinţă este uşor să-L vadă tot pe Slujitor, în zilele de înălţare ca şi în cele ale durerii. El a slujit ca Slujitor, slujeşte ca Preot şi va sluji ca Împărat.

Această taină la care privim acum reprezintă legătura legăturilor; şi prin credinţa în ea, toate distanţele şi intervalele dispar. Cerul şi pământul, Dumnezeu şi omul, Sfinţitorul şi cei sfinţiţi, locurile cele mai de sus şi cele mai de jos, sunt prezentate unele către altele pe căi de slavă negrăită pentru Dumnezeu şi de binecuvântare pentru noi.

Ce legături, într-adevăr, ce taine, ce armonii, ce planuri despre sfârşiturile creaţiei, în veacurile ascunse ale înţelepciunii divine şi eterne, înainte de creaţie! „Drumul pe care Scriptura l-a trasat, deşi vast, este totuşi un cerc; şi, potrivit acestei forme geometrice cu totul perfecte, se întoarce la punctul de unde a plecat. Cerul care dispăruse de la al treilea capitol al Genezei, reapare în ultimele capitole ale Apocalipsei. Pomul vieţii stă din nou lângă râul cu apă vie şi din nou nu mai există blestem“.

„Chiar diferenţele de formă sub care împărăţia cerească reapare sunt cu totul caracteristice, arătând nu numai că totul este recâştigat, însă câştigat într-o formă cu mult mai glorioasă decât cea în care a fost pierdut, fiindcă a fost câştigat prin Fiul. Nu mai este un Paradis, ci Noul Ierusalim; nu o grădină, ci cetatea lui Dumnezeu; nu mai este acea grădină, liberă, spontană şi nelucrată, ca binecuvântare pentru omul în starea lui de inocenţă, ci este cetatea mai somptuoasă, mai măreaţă, mai slăvită, însă în acelaşi timp rezultatul trudei şi al suferinţelor, clădită pentru a fi o locuinţă mai splendidă şi mai durabilă, dar alcătuită din pietre care (după modelul «pietrei alese din capul unghiului») au fost, toate la timpul lor, cu grijă şi efort lucrate, fiecare pentru locul ei“.

Ne putem alătura acestor gânduri, însă ajungând la momentul când împărăţia este predată, suntem la graniţele „cerului nou“ şi „pământului nou“. Cerurile şi pământul care sunt acum vor fi fost scena puterilor exercitate de Fiul şi martore ale perfecţiunilor Lui în har şi în slavă, în umilinţă şi în putere, în slujba Slujitorului, a Preotului şi a Împăratului, în viaţa de credinţă şi în domnia peste toate lucrurile. Şi când Fiul a fost astfel înfăţişat, în slăbiciune şi în tărie, pe pământ şi în cer, de la iesle la scaunul de domnie, ca Nazarinean şi ca Betleemit, Mielul lui Dumnezeu şi Domnul uns al tuturor, potrivit cu hotărârea de dinainte a planurilor veşnice, aceste ceruri şi acest pământ care sunt acum îşi vor fi îndeplinit toată menirea; când vor ajunge să-L prezinte astfel pe Fiul, vor fi durat îndeajuns. Ele se vor da la o parte; iar sufletul care le-a privit împlinind o astfel de menire va fi gata să asculte cuvintele profetului lui Dumnezeu: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră“ (Apocalipsa 21).

Dar, aşa cum am spus mai înainte, Scriptura (singura noastră hartă şi busolă) nu ne oferă prea mult pentru a-L urmări pe Domnul mai departe de împărăţie. Există însă caracteristici ale „cerului nou“ şi „pământului nou“, care ne sunt oferite ocazional de Duhul Sfânt.

Isaia vorbeşte de primul cer şi pământ ca nemaifiind amintite atunci când intervine creaţia nouă; şi face aluzie prin urmare la excelenţa celei din urmă. Şi, din nou, el spune: „Cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor rămâne înaintea Mea“, sugerând prin aceasta că este vorba de starea veşnică (Isaia 65 şi 66).

Pavel spune că, după predarea împărăţiei, Dumnezeu va fi „totul în toţi“; sugerând prin aceasta, cred, că toată puterea încredinţată, toată administraţia, despre care am vorbit, chiar aflându-se în mâinile Fiului, se sfârşesc, de vreme ce îşi vor fi împlinit în întregime scopul.

Petru vorbeşte despre „cerurile noi“ şi despre „pământul nou“ ca fiind locuinţadreptăţii, conducând minţile noastre printr-un astfel de gând dincolo de timpul sceptrului dreptăţii.

Însă Ioan, în Apocalipsa, vorbeşte mai pe larg: „Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi trecuseră; şi marea nu mai era“. Apoi, din nou, Ioan spune despre acelaşi cer şi pământ nou: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut“ (Apocalipsa 21).

Iată binecuvântarea: „Lucrurile dintâi au trecut“. Lacrimile au trecut; moartea a trecut; durerea şi plânsul au trecut şi ele. Nici o urmă nu mai rămâne din cele dintâi lucruri ale păcatului şi morţii. Pământul din mileniu nu va experimenta o stare aşa înaltă ca aceasta.

„Lucrurile dintâi au trecut“. Nu că pierdem ceva din ceea ce a fost oferit sau comunicat în planurile Sale de har şi slavă, în slujirea Fiului şi în lucrările Duhului. Nimic nu se va pierde pentru noi din lucrurile pe care le-am strâns în timpul dispensaţiilor divine. Nu poate fi aşa ceva. Chiar momentele de înviorare oferite prin Duhul, de care prea adesea suntem lipsiţi datorită stricăciunii lăuntrice, nu sunt pierdute pentru noi. Ele sunt martori ai eternului în chiar esenţa lui. Şi, în aceeaşi manieră, toată înţelepciunea manifestată a lui Dumnezeu poate fi admirată pentru totdeauna în rezultatul ei strălucitor. Ea este eternă în esenţa ei şi nu poate fi pierdută pentru noi. Aceste manifestări ale lui Dumnezeu în înţelepciunea şi puterea Lui, precum şi harul şi slava, au apărut şi s-au înfăţişat de-a lungul veacurilor şi au găsit o luptă în mijlocul unei scene ruinate şi degradate, aşa cum este această lume a noastră; însă în „cerul nou“ şi „pământul nou“ toată această încleştare, în orice formă a ei, este încheiată, iar manifestările de care am vorbit vor fi cunoscute în rezultatul lor deplin, triumfător şi glorios.

Înaintea Celui care stă pe calul alb, puterile apostate ale acestui veac rău vor cădea, în ceasul celei mai depline mândrii şi îndrăzneli a lor; iar Domnul şi sfinţii Lui vor prelua cârmuirea dreaptă a pământului pentru perioada mileniului. Înaintea Celui care stă pe tronul alb, cerul şi pământul de acum trec şi nu se mai găseşte loc pentru ele; iar Cel care stă pe tron spune: „Iată, Eu fac toate noi“. Cu siguranţă, acestea sunt deosebiri; însă deosebiri pline de înţelesuri şi semnificative cu privire la desfăşurarea şi progresul din planurile şi căile divine, la fel ca în oricare alt moment mai timpuriu.

Nu va fi sceptrul dreptăţii, ci locuinţa ei; şi, prin urmare, nu va fi scaunul de domnie al Fiului, ci cortul lui Dumnezeu. Nu este autoritatea divină peste toată scena, ci locuinţa lui Dumnezeu apărută în scenă.

Nu va mai fi pământul, odinioară pătat de sângele lui Hristos, şi mormântul a mii de generaţii, ci un pământ nou; nu vor mai fi cerurile care au fost îmbrăcate în sac şi unde furtunile, vântul şi potopul au înfăptuit lucrarea de judecată, şi au dat mărturie despre dreapta mânie, ci vor fi ceruri noi.

Cel care este însetat va bea din fântâna apei vieţii; cel care biruie va moşteni toate lucrurile (Apocalipsa 21.6,7). Binecuvântate caracteristici ale credinciosului! Cât de puţin realizate de sufletele unora dintre noi! Binecuvântate totuşi, atunci când doar putem citi despre ele, sau ne putem gândi la ele; să tânjeşti după Dumnezeu cel viu şi să biruieşti cursul acestei lumi rele.

Voi mai spune totuşi încă ceva. Nu trebuie să speculăm acolo unde nu putem da învăţătură; nu trebuie să ascultăm acolo unde nu putem învăţa de la El. Cuvântul Lui scris este standardul pentru gândurile tuturor sfinţilor Săi, deşi unii posedă mai mult decât alţii acest Cuvânt în sufletele lor, prin Duhul Sfânt. Trebuie să cunoaştem standardul comun, precum şi măsura noastră personală în Duhul. Prin urmare mă voi opri aici; nu înainte de a adăuga încă un singur gând care pe mine m-a făcut fericit, şi anume că, dacă nu vedem aceste regiuni îndepărtate, ne putem încrede în ele – în El, mai degrabă, care este Domnul lor. Ne putem asigura inimile în prezenţa Lui, că aceste timpuri vor fi exact ceea ce dorim să fie, exact ceea ce se va potrivi noii noastre stări.

Întotdeauna cerul a reprezentat ceea ce pământul a avut nevoie. La început, soarele s-a aflat acolo pentru a stăpâni ziua, iar luna şi stelele noaptea. Aceste rânduieli au fost aşezate în cer atunci, fiindcă au răspuns nevoii pământului la acea vreme. Însă n-a fost curcubeu pe cer, fiindcă pământul n-avea nevoie de un semn că Dumnezeu nu-l va mai lovi cu judecata de dinainte. Judecata nu era cunoscută. Însă când conştiinţa fusese trezită şi judecata a fost înţeleasă şi de temut, când Dumnezeu a fost cunoscut (prin lucrările pe care le împlinise) ca fiind drept, şi pământul avea nevoie de o garanţie că El Îşi va aduce aminte de îndurare atunci când va judeca, cerul a purtat semnul acestei îndurări şi l-a arătat pe chiar fruntea lui.

În aceeaşi manieră, cerul s-a schimbat deja, sau s-a înnoit cu schimbarea necesară pământului; iar trecutul este o garanţie a viitorului, deşi „un cer nou şi un pământ nou“ urmează a fi revelate. Ba mai mult, aş adăuga eu, pământul din mileniu, în perioada lui, va cunoaşte aceeaşi credincioşie a cerului faţă de el. Căci locuinţa slavei va fi văzută ca fiind acolo (aşa cum sanctuarul păcii este cunoscut prin credinţă a fi acolo), iar cetatea cerească a acelui veac se va coborî în chiar caracterul de care popoarele pământului, împăraţii, slava şi onoarea lor, deopotrivă vor avea nevoie şi în care îşi vor găsi plăcerea. Dumnezeul cerului şi al pământului, în bunătatea Lui fără margini şi neobosită, va constitui binecuvântarea creaturilor Sale, potrivit acestei maniere vechi, constante şi neabătute, în mod veşnic şi deopotrivă adevărat. „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit coboară de sus, de la Tatăl luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare“ (Iacov 1.17). Iar „cerul nou“ şi „pământul nou“ vor vesti aceeaşi bunătate felurită, însă inepuizabilă.

Tot ce avem nevoie este credinţa fericită care realizează toate aceste lucruri pentru suflet. Fie ca aceste meditaţii să ne ajute să cunoaştem apropierea şi realitatea lucrurilor binecuvântate ale credinţei. Amin.

Gânduri cântărite „in talerul”  Cuvântului lui  Dumnezeu asupra experienţei lui Avraam şi a lui Iacov

Experienţele inimii ocupă un loc însemnat în gândurile creştinilor. Este totuşi important ca întotdeauna să le cântărim in talerul  Cuvântului Dumnezeu. Aceste experienţe reprezintă expresia stării interioare a inimii şi a relaţiilor noastre cu ceilalţi, ca şi a simţămintelor pe care purtarea noastră, în aceste relaţii, le produce în inima şi în conştiinţa noastră.
Nu este nevoie să vorbim aici de experienţa unui om neconvertit, cu toate că nici el nu este lipsit de experienţe. Este adevărat că el nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, însă, într-un anumit sens, el se bucură de bunătatea Lui manifestată în lucrurile care-l înconjoară; conştiinţa lui îl poate acuza, poate fi scârbit de păcat şi tulburat la gândul judecăţii. Poate chiar să uite de acest din urmă aspect, bucurându-se de familia şi de societatea sa şi ducând o viaţă morală; dar mai mult de atât nu poate face.
Avem însă o mare varietate de experienţe în oamenii în care lucrează Duhul lui Dumnezeu. Această diferenţă se naşte, pe de o parte, din relaţiile în care noi ne aflăm în raport cu Dumnezeu şi, de cealaltă, din felul în care ne purtăm în aceste relaţii. Fără îndoială că Dumnezeu nu ne-a pus sub lege; totuşi, o conştiinţă trezită este, în ce priveşte relaţia ei cu Dumnezeu, fie sub lege, fie sub har. Duhul lui Dumnezeu, care a trezit-o, a făcut ca lumina să pătrundă şi a produs acolo sentimentul responsabilităţii ei. Suntem sub lege atâta vreme cât facem ca acceptarea noastră de către Dumnezeu să depindă de credincioşia noastră faţă de El, adică de împlinirea îndatoririlor noastre. Dacă, dimpotrivă, dragostea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui prin Hristos reprezintă, pentru conştiinţa mea, singura şi desăvârşita bază a acceptării mele, atunci sunt sub har. Duhul Sfânt nu va şubrezi niciodată simţământul responsabilităţii, însă El îmi va arăta că Dumnezeu a mântuit sufletul meu, suflet care era pierdut pentru că viaţa mea nu a corespuns acestei responsabilităţi.
Atâta vreme cât sufletul adus la viaţă rămâne sub lege, el are parte de experienţe triste. Simte că este vinovat potrivit legii şi că n-are putere s-o împlinească. Este conştient că legea este bună dar, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu poate atinge scopul ei, care este ascultarea. Sufletele aflate într-o astfel de stare experimentează simţământul păcatului lor – al slăbiciunii şi al puterii păcatului. Chiar presupunând că un astfel de suflet nu se află încă în pragul disperării în aşteptarea judecăţii drepte a lui Dumnezeu, din pricină că experimentează într-o mică măsură dragostea Lui şi că nădăjduieşte în lucrarea lui Hristos, nu va fi totuşi mai puţină incertitudine cu privire la relaţiile lui cu Dumnezeu; iar acest lucru dă naştere la stări alternante de pace şi de tulburare.
În cazul pe care tocmai l-am pomenit, sufletul a fost cu adevărat atras prin har, însă conştiinţa nu a fost curăţită încă, iar inima n-a fost pusă încă în libertate. Aceste experienţe sunt folositoare pentru a ne convinge de păcatul şi de slăbiciunea noastră, nimicindu-ne astfel toată încrederea în noi înşine. Este necesar să ne simţim osândiţi înaintea lui Dumnezeu şi să ajungem să cunoaştem că de acum încolo totul depinde de harul Său nemeritat.
Altfel stau lucrurile când conştiinţa ne este curăţită şi am înţeles care este poziţia noastră în Hristos, înaintea lui Dumnezeu. Osândindu-ne în prezenţa Lui, înţelegem că El ne-a iubit şi că ne îndreptăţeşte prin lucrarea Fiului Său; înţelegem că păcatul este îndepărtat, iar conştiinţa noastră este făcută desăvârşită. Nu mai avem conştiinţă de păcate înaintea lui Dumnezeu, fiindcă El Însuşi le-a înlăturat, pentru totdeauna, prin sângele lui Hristos. Fiind uniţi cu Hristos, care L-a proslăvit deplin pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre, ştim că am fost făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El. Astfel, inima este liberă să se bucure de dragostea Lui, în prezenţa lui Dumnezeu.
De acum încolo suntem sub har. Relaţiile noastre cu Dumnezeu depind de aici înainte de natura şi de dreptatea Lui. Aceste relaţii nu depind de ceea ce suntem noi înaintea Lui ca fiinţe responsabile. Prin urmare, experienţele noastre de acum încolo se vor întoarce întotdeauna spre acest lucru: că Dumnezeu este dragoste, că Hristos este dreptatea noastră şi că Dumnezeu este Tatăl nostru. Avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi ne bucurăm de toate privilegiile unei astfel de relaţii. Bineînţeles că felul în care ne folosim privilegiile influenţează această bucurie. Relaţiile rămân în mod constant aceleaşi, ca şi felul în care noi le percepem; însă savurarea a ceea ce este Dumnezeu în această relaţie depinde de purtarea noastră în poziţia respectivă.
Experienţele sunt întotdeauna bazate pe relaţiile mele cu Dumnezeu. Sunt trist? Aceasta înseamnă că părtăşia cu Dumnezeu – părtăşie care corespunde relaţiilor mele cu El – este întreruptă. Simt că nu mă bucur de comuniunea binecuvântată în care am fost adus şi acest lucru îmi provoacă tristeţe; această tristeţe nu este din pricină că părtăşia în sine ar fi pusă la îndoială. Carnea n-are nici o relaţie cu Dumnezeu. Iar „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:5). Prin Duhul avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi suntem chemaţi să umblăm în lumină, aşa cum Dumnezeu Însuşi este în lumină. Părtăşia noastră cu Dumnezeu depinde de umblarea noastră în lumină, deşi, atunci când am pierdut-o, Dumnezeu ne poate cerceta cu harul Său, restabilind astfel comuniunea. Însă Dumnezeu este credincios şi nu îngăduie păcatul în copiii Săi. Dacă ei nu umblă, din punct de vedere practic, în lumină, El îi va face să treacă prin toate încercările şi conflictele necesare pentru a-i aduce să se cunoască pe ei înşişi şi să rămână în lumină, ca astfel părtăşia lor să fie adevărată şi pură.
Este adevărat că aceste încercări şi conflicte nu afectează relaţiile noastre cu Dumnezeu, care sunt potrivit harului şi dreptăţii Sale; însă întreruperea părtăşiei cu Dumnezeu, întrerupere care ne privează de bucuria trăirii în lumină, ne conduce în tot felul de conflicte unde vom experimenta cu durere şi cu umilinţă ce înseamnă cu adevărat inima noastră. Dumnezeu Însuşi foloseşte mijloace de corectare pentru a ne smeri şi a ne frânge voinţa. Nu numai căderea în păcat constituie un prilej pentru ca Dumnezeu să acţioneze în sufletul nostru, ci şi tot ceea ce este împietrit şi răzvrătit înăuntrul nostru. Consecinţa tuturor acestor adevăruri este că experienţele unui suflet care umblă cu Dumnezeu sunt mult mai simple decât cele ale unuia care se poartă cu necredincioşie; şi, nu mai puţin adevărat, cunoaşterea lui Dumnezeu şi a inimii omeneşti vor fi mult mai profunde în primul caz. Câtă vreme umblăm în comuniune cu El, umblăm în lumină şi avem, în prezenţa Lui, simţământul continuu al dragostei Sale părinteşti. Fără îndoială că această prezenţă acţionează asupra sufletului nostru pentru a scoate la iveală tot ceea ce nu este în armonie cu lumina. Judecata noastră de sine are loc în prezenţa lui Dumnezeu, este făcută cu simţământul dragostei Lui şi are ca punct de reper această dragoste. Păcatul poartă caracterul oricărui lucru care nu reprezintă lumină; iar el este judecat nu numai din pricină că nu se află în concordanţă cu sfinţenia, ci şi pentru că nu este compatibil cu dragostea lui Dumnezeu.
Cu inimile curăţite de dragostea lui Dumnezeu şi întărite de părtăşia cu El, harul care lucrează astfel în noi ia locul păcatului care a fost judecat, iar de aici încolo umblarea noastră pe acest pământ reprezintă efectul comuniunii cu Dumnezeu în inimile noastre. Îl purtăm pe Dumnezeu, ca să zicem aşa, prin lume, în inimile noastre umplute de dragostea Sa; şi trăind în puterea vieţii lui Hristos, ceea ce Satan ne oferă nu ne mai tentează. Încercările noastre din lume devin un motiv pentru ascultare, nu pentru păcat, iar prezenţa lui Dumnezeu în inimile noastre ne păzeşte în relaţiile cu oamenii. Vom experimenta dovezile stricăciunii noastre în prezenţa lui Dumnezeu şi în comuniune cu El. Prin urmare, vom judeca păcatul în noi înşine, iar păcatul astfel judecat nu va mai apărea în umblarea noastră.
Dar, dacă nu umblăm în părtăşie cu Dumnezeu şi dacă păcatul nu este judecat în felul acesta, atunci înseamnă că umblăm, mai mult sau mai puţin, cu o voinţă răzvrătită şi cu pofte neosândite. Lucrarea voinţei proprii ne face să fim neliniştiţi, fiindcă nu suntem satisfăcuţi. Dacă suntem satisfăcuţi într-o astfel de stare înseamnă că Dumnezeu a fost uitat. Satan prezintă ispite care corespund cu poftele neosândite; apoi stricăciunea inimii se manifestă printr-o cădere şi prin relaţiile noastre cu Satan, care le iau locul celor cu Dumnezeu. Cunoaşterea stricăciunii inimii noastre nu va fi niciodată aşa de adâncă, aşa de clară şi de adevărată ca cea pe care o obţinem în prezenţa lui Dumnezeu, prin lumina Sa. Putem cunoaşte păcatul prin comiterea lui, printr-o conştiinţă rea, în loc de a-l cunoaşte, aşa cum este de preferat, prin lumina lui Dumnezeu Însuşi. Vom fi umiliţi, în loc să fim umili. Credincioşia lui Dumnezeu ne va restabili sufletul, însă puterea continuă şi lumina crescândă a comuniunii cu El nu vor fi aceleaşi. Este adevărat că vom experimenta răbdarea şi bunătatea Lui, dar nu-L vom cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum am face-o umblând cu credincioşie şi în părtăşie cu El. Fără îndoială că Dumnezeu Se slăveşte pe Sine în căile Lui cu un astfel de suflet, fiindcă toate lucrurile concură spre slava Lui veşnică; însă cunoaşterea lui Dumnezeu creşte prin comuniunea noastră cu El.
Viaţa lui Avraam şi cea a lui Iacov se dovedesc a fi nişte exemple interesante, care vin în sprijinul celor spuse până acum. Ştim că nici legea, nici plinătatea harului nu fuseseră revelate în acel timp. Totuşi, aşa cum vedem în Evrei 11, principiile vieţii de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu erau, în general, aceleaşi.
„Toţi greşim în multe feluri.” Avraam însuşi a eşuat în unele ocazii, însă, în general, viaţa lui a fost una de încredere în Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care experienţele lui sunt de o altă natură, de o mult mai mare intimitate cu Dumnezeu şi mai limpezi decât cele ale lui Iacov. Istoria lui Avraam este scurtă, fără prea multe incidente, în timp ce comunicările făcute lui de către Dumnezeu sunt numeroase şi frecvente. În istoria lui găsim mult despre Dumnezeu şi puţin despre om. Cu o singură excepţie, Avraam a rămas întotdeauna în ţara făgăduinţei. Este adevărat că el a fost străin şi călător în ţară deoarece canaaniţii locuiau încă acolo, însă el era în legătură cu Dumnezeu şi umbla înaintea Lui.
Atunci când Dumnezeu îi făcuse pentru prima dată chemarea, el nu răspunsese pe deplin la ea. Este adevărat că şi-a părăsit ţara şi rudenia, dar nu şi casa tatălui său, şi astfel n-a ajuns în Canaan. Fără îndoială că renunţase la multe lucruri; plecase din Ur din Caldeea, însă n-a trecut de Haran. Aşa se întâmplă cu inima care n-a învăţat că aparţine în întregime lui Dumnezeu. Numai dacă ne conformăm chemării lui Dumnezeu putem intra în locul făgăduinţei.
După moartea tatălui său Terah, Avraam şi cei ai lui au pornit la porunca lui Dumnezeu; s-au îndreptat către ţara Canaanului şi au intrat în ea. Aici vedem poziţia oamenilor cereşti. Aşezaţi, prin harul şi prin puterea lui Dumnezeu, într-o poziţie cerească, al cărei simbol este Canaanul, ei locuiesc acolo; ei au totul făgăduit, însă nu posedă nimic încă. Domnul S-a descoperit lui Avraam atunci când l-a chemat. El i Se revelează din nou în locul pe care acum îl cunoştea şi pe care urma să-l aibă în stăpânire. „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Aşa se prezintă în general încrederea noastră în Dumnezeu, anume că vom poseda cu adevărat, în viitor, ceea ce acum cunoaştem ca străini.
„Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase.” El Îi slujeşte lui Dumnezeu şi se bucură de părtăşia cu El. De aici pleacă într-un alt loc şi acolo îşi întinde cortul; zideşte din nou un altar Domnului şi cheamă Numele Lui. El este un călător prin ţara făgăduinţei, şi aceasta reprezintă întreaga lui istorie. Noi suntem aşezaţi în locurile cereşti, ne bucurăm de ele prin credinţă şi avem părtăşie cu Dumnezeu, care ne-a aşezat acolo. Cortul şi altarul lui Avraam în acest loc oferă caracterul întregii sale istorii, iar toate experienţele credinţei sunt reprezentate de acest lucru.
Necredinţa îl conduce în Egipt. Acolo n-a avut niciun altar. O roabă egipteancă devine după aceea prilejul căderii sale şi o pricină de necaz pentru el. Ea este, aşa cum citim în Galateni 4: 24,25, o imagine a legii, fiindcă legea şi carnea sunt întotdeauna în relaţie una cu cealaltă. Harul lui Dumnezeu îl aduce pe Avraam înapoi, însă nu-şi recapătă altarul până nu se întoarce în locul unde îşi întinsese prima dată cortul. Acolo are el din nou părtăşie cu Dumnezeu.
Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt partea lui Avraam. El îl lasă pe Lot să-şi aleagă ce vrea: „Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Te rog desparte-te de mine: dacă tu te duci la stânga, eu mă voi duce la dreapta; dacă tu te duci la dreapta, eu mă voi duce la stânga. Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte ca Domnul să fi distrus Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Lot şi-a ales pentru sine toată câmpia Iordanului”. Lot este imaginea credinciosului lumesc. El ia ceea ce pentru moment pare să fie partea cea mai bună şi alege locul asupra căruia atârnă judecata lui Dumnezeu. Avraam renunţase la orice lucru care ţinea de carne, iar Dumnezeu îi arată întreaga întindere a făgăduinţei. El îi oferă o dovadă vizibilă a ceea ce îi dăruise şi îi întăreşte promisiunea pe vecie. Lot, credinciosul lumesc, este biruit de împăraţii lumii. Avraam îl eliberează. Cu ajutorul slujitorilor casei sale, el învinge puterea vrăjmaşului şi nu vrea să primească nimic de la lume. El spune către împăratul Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: Am îmbogăţit pe Avraam”.
Apoi Dumnezeu Se descoperă lui Avraam ca fiind scutul şi răsplata lui cea nespus de mare. El îi făgăduieşte un moştenitor, la o vreme când trupul lui era ca mort. Îndreptăţit prin credinţă, Avraam primeşte confirmarea făgăduinţelor lui Dumnezeu, care Se leagă să-Şi împlinească promisiunea printr-o jertfă, imagine a jertfei lui Hristos. Apoi, lui Avraam îi este arătată moştenirea în amănunt.
Urmând sfaturile cărnii, Avraam doreşte pentru un moment ca făgăduinţa să fie împlinită prin lege, adică prin Agar. Însă el nu face altceva decât să înveţe că este imposibil ca fiul legii să moştenească împreună cu fiul făgăduinţei. După aceea, Dumnezeu i Se descoperă din nou ca Cel Atotputernic. El îi spune că va fi tatăl multor popoare şi că Dumnezeu va fi Dumnezeul său pentru totdeauna. Urmaşul potrivit făgăduinţei îi este promis din nou.
După aceste lucruri Dumnezeu îl vizitează din nou pe Avraam şi îi face făgăduinţa sigură cu privire la apropiata naştere a fiului său. El îl consideră prieten al Său, spunând: „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?”. Apoi îi împărtăşeşte gândurile Sale cu privire la această lume, iar Avraam conversează cu El, cu o pace şi o familiaritate desăvârşite. El se roagă pentru cei care-L uitaseră pe Domnul.
Mai târziu, a fost necesar ca Avraam să experimenteze din nou, în cazul lui Ismael, că legea produce tristeţe şi amărăciune; iar la curtea lui Abimelec a învăţat că atunci când necredinţa acţionează, ea nu face altceva decât să producă necazuri şi durere. Însă Dumnezeu, în credincioşia Sa, veghează asupra lui şi asupra mamei urmaşului lui.
După aceea Avraam a fost încercat în cel mai înalt grad, până când a trebuit să renunţe la tot ceea ce era potrivit cărnii, ba chiar şi la făgăduinţe. Însă făgăduinţele aflate într-un Isaac în mod simbolic înviat sunt confirmate lui Hristos Însuşi şi, prin El, întregii posterităţi spirituale a lui Avraam.
Prin urmare, Avraam a învăţat printr-o cădere că nici legea şi nici făgăduinţele nu sunt de vreun folos pentru carne. Totuşi, în general, experienţele lui caracteristice au constat în pelerinaj şi adorare, în tot timpul cât s-a aflat în ţara promisă. Am remarcat mai devreme că viaţa lui a fost caracterizată de un cort şi de un altar. Întreaga experienţă, întreaga viaţă a lui Avraam cel credincios, a fost alcătuită aproape în întregime din închinare, mijlocire şi descoperiri de la Dumnezeu; astfel că el a învăţat să priceapă aceste revelaţii cu o tot mai mare claritate şi acurateţe. Avraam şi-a petrecut viaţa în locul în care Dumnezeu îl chemase. Descoperirile lui Dumnezeu au fost pentru el bogate, plăcute şi admirabile; felul în care el L-a cunoscut pe Dumnezeu a fost intim şi profund; experienţele sale personale au fost fericite şi limpezi; toate acestea din pricină că a umblat cu Dumnezeu, care i Se descoperise în har.
Acum să privim mai îndeaproape la viaţa şi la istoria lui Iacov. El a fost moştenitorul aceleiaşi făgăduinţe pe care, ca şi credincios, a preţuit-o. Însă el nu s-a încrezut doar în Dumnezeu. N-a umblat, ca Avraam, în părtăşie zilnică cu Domnul, aşteptând totul de la El. Este adevărat că a primit făgăduinţa, însă experienţele lui au fost foarte diferite de cele ale lui Avraam. Deşi la sfârşitul vieţii a putut să spună: „Îngerul care m-a răscumpărat din orice rău”, a fost totuşi nevoit să adauge: „Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. Varietatea experienţei sale este o dovadă a necredincioşiei.
Ascultând de sfatul mamei sale, el a folosit mijloace lumeşti pentru a obţine binecuvântarea tatălui său şi a fost obligat, de frica fratelui său înşelat, dar lumesc, să părăsească ţara făgăduinţei. Acum poziţia lui era schimbată în totalitate; necredinţa l-a îndepărtat de ţara promisă. Pelerinajul lui nu este prin ţară, ca cel al lui Avraam, ci în afara ei. Este adevărat că Dumnezeu veghează asupra lui, că îl îngăduie şi îl păzeşte; dar el nu umblă cu Dumnezeu. Iacov nu are niciun altar până când se întoarce în ţară, după un periplu de experienţe dureroase. El n-a avut părtăşie deplină cu Dumnezeu până când nu s-a reîntors în locul unde se bucurase ultima dată de descoperirea lui Dumnezeu şi unde fusese întărit prin făgăduinţele Lui. Timp de douăzeci şi unu de ani el a avut de a face cu oameni care l-au înşelat şi care l-au asuprit, în timp ce Dumnezeu l-a păzit în taină; însă nu era cu putinţă ca Iacov să aibă un altar în afara ţării făgăduinţei.
Noi, de asemenea, ne închinăm lui Dumnezeu şi avem comuniune cu El atâta vreme cât ne aflăm în duh în locurile cereşti, acolo unde Dumnezeu Însuşi ne-a oferit locul care ne aparţine prin har. Dar dacă ieşim de acolo, nu putem avea părtăşie cu Dumnezeu, deşi El ştie cum să ne păzească prin harul şi credincioşia Sa.
La sfârşitul celor douăzeci şi unu de ani Dumnezeu îi porunceşte lui Iacov să se întoarcă. El trebuie să fugă de socrul său ca un om vinovat. Este imposibil să nu fim întinaţi de lume dacă am pierdut părtăşia cerească cu Dumnezeu; şi este dificil să nu purtăm vreo trăsătură lumească dacă abandonăm această părtăşie. Însă Dumnezeu este credincios. Din acest moment începe o nouă serie de experienţe pentru Iacov (aşa cum sunt ele numite în general), dar care nu sunt altceva decât efectele depărtării sale de Dumnezeu.
Scăpat de Laban, Iacov îşi continuă călătoria către Canaan, iar Dumnezeu, pentru a-l mângâia şi întări, trimite o oştire de îngeri în întâmpinarea lui. Totuşi, în ciuda acestei încurajări din partea lui Dumnezeu, necredinţa, pe care simpla izbăvire din pericol nu o poate distruge, readuce teama în inima lui Iacov cu privire la fratele său Esau. Nu poţi să scapi de dificultăţile de pe drumul credinţei încercând să le eviţi; trebuie să le depăşeşti prin puterea lui Dumnezeu. Iacov şi-a atras aceste necazuri din pricină că nu se încrezuse în Dumnezeu. Oştirea Lui a fost uitată, iar armata lui Esau, care nu mai purta în inimă ură faţă de fratele său, l-a înspăimântat pe sărmanul Iacov. A folosit apoi tot felul de mijloace pentru a îmblânzi presupusa mânie a fratelui său. A trimis turmă după turmă, iar acest lucru mai mult a făcut ca să se arate starea inimii lui Iacov decât s-o schimbe pe cea a lui Esau. Iacov totuşi se gândeşte la Dumnezeu; Îi reaminteşte că El i-a spus să se întoarcă în ţară; Îl imploră să-l scape din mâinile fratelui său. Se gândeşte la starea în care era când părăsise Canaanul şi recunoaşte că Dumnezeu îi dăduse toate averile. Însă rugăciunea lui scoate la iveală o frică neîntemeiată. Îi reaminteşte lui Dumnezeu de făgăduinţele Lui, ca şi cum ar fi fost posibil ca El să le fi uitat! Este adevărat că există credinţă în această rugăciune, însă efectul necredinţei produce o imagine învălmăşită şi confuză. Sărmanul Iacov nu şi-a trimis doar turmele pentru a-l împăca pe Esau, ci acum îşi trimite întreaga familie peste pârâu iar el rămâne singur în urmă. Inima îi este plină de spaimă. Însă Dumnezeu, care e la cârma tuturor lucrurilor, îl aşteaptă chiar aici. Deşi El nu avea să-i îngăduie lui Esau să se atingă nici măcar de un fir de păr al lui Iacov, a trebuit totuşi să-l judece pe acesta din urmă şi să-l aducă în lumina prezenţei Sale; fiindcă Iacov nu putea în vreun alt fel să se bucure împreună cu Dumnezeu de ţara făgăduinţei. Dumnezeu Se luptă cu el în întuneric până la ivirea zorilor. Iacov nu se luptă aici de bunăvoie cu Dumnezeu, ci Dumnezeu luptă împotriva lui.
El n-a putut să-l binecuvinteze în mod simplu, ca pe Avraam; a trebuit ca mai întâi necredinţa inimii lui să fie corectată. Iacov trebuie să experimenteze efectele purtării sale; trebuie chiar să sufere din pricină că Dumnezeu îl va binecuvânta. Totuşi, dragostea lui Dumnezeu este la lucru în toate aceste împrejurări. El îl întăreşte pe Iacov în timpul conflictului în care trebuie să se angajeze pentru a obţine binecuvântările. De asemenea, Iacov va trebui să poarte o dovadă neîntreruptă a slăbiciunii sale şi a necredincioşiei de dinainte. A fost lovit în încheietura coapsei în timp ce Dumnezeu Se lupta cu el. Şi nu numai atât, însă Dumnezeu refuză să-i descopere numele Său. Îl binecuvintează pe Iacov, îi dă un nume în amintirea luptei credinţei sale, însă nu-Şi descoperă numele. Cât de mare este diferenţa aici între Iacov şi Avraam! Dumnezeu Şi-a descoperit numele faţă de Avraam fără ca acesta să-I ceară acest lucru, pentru ca el să-L cunoască pe deplin; asta fiindcă Avraam a umblat cu El în puterea acestei descoperiri. El n-a avut nici un conflict cu Dumnezeu şi, departe de a se teme de vreuna din rudele lui, el a biruit pe împăraţii acestei lumi. Avraam a fost ca un prinţ printre locuitorii ţării. Dumnezeu a vorbit cu el frecvent şi, în loc să se lupte cu El pentru a obţine o binecuvântare pentru sine însuşi, Avraam a mijlocit pentru alţii. El a văzut judecata lumii de pe locul înalt unde fusese în părtăşie cu Dumnezeu. Să ne întoarcem la istoria lui Iacov.
În ciuda tuturor lucrurilor, frica nu-l părăseşte niciodată. Binecuvântat fiind de Dumnezeu prin acea luptă, el tot tremură înaintea fratelui său Esau. Îşi împarte copiii şi nevestele după măsura afecţiunii sale pentru ei, aşa încât cei pe care-i iubea cel mai mult erau la cea mai mare distanţă de Esau. Numai după toate acestea merge să-şi întâmpine fratele. Totuşi îl înşeală din nou. Refuză oferta unei escorte propusă de Esau şi îi promite că îl va urma până la Seir, însă se duce la Sucot.
Acum Israel (Iacov) este în ţară; din pricină că inima sa a fost îndelung obişnuită cu starea unui călător fără Dumnezeu, el nu ştie cum să devină un pelerin alături de Acesta. Cumpără un ogor lângă Sihem şi se aşează într-un loc unde Avraam a fost doar un străin şi în care, cunoscând voia lui Dumnezeu, el nu posedase nici măcar atât pământ cât să-şi pună talpa piciorului. La Sihem Iacov zideşte pentru prima oară un altar al cărui nume evocă binecuvântările lui Israel, nu însă şi numele Dumnezeului făgăduinţelor. El numeşte altarul “Domnul este Dumnezeul lui Israel”. Gratitudinea, după cum se vede, recunoaşte binecuvântarea pe care Iacov a primit-o, însă Dumnezeul care l-a binecuvântat nu-i este încă descoperit.
Vedem apoi corupţie şi violenţă în familia sa. Mânia fiilor săi, cruzi şi fără frică de Dumnezeu, îl scoate pe Iacov din odihna lui falsă, care nu fusese întemeiată pe Dumnezeu; însă din nou credincioşia Acestuia îl păzeşte. Până acum Iacov nu se gândise la locul unde Dumnezeu Însuşi îi făcuse făgăduinţa atunci când pleca din ţară, şi unde Iacov promisese să se închine atunci când avea să se întoarcă cu ajutorul Lui. Acum Dumnezeu îl trimite la acolo şi îi spune: “Scoală-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo şi ridică acolo un altar Dumnezeului care ţi S-a arătat când fugeai de fratele tău Esau”. Dumnezeu, care-l păzise, îl călăuzise şi îl disciplinase, îl pregătise astfel să intre în părtăşie cu El. Însă era nevoie ca mai întâi să-şi părăsească locuinţa falsă, unde Dumnezeu nu Se afla. Trebuia să locuiască la Betel (casa lui Dumnezeu) şi în chiar locul acela să zidească un altar Dumnezeului care i Se descoperise prima oară. Vedem aici efectul instantaneu al prezenţei lui Dumnezeu cu Iacov, o prezenţă pe care încă nu învăţase s-o cunoască, în ciuda tuturor experienţelor sale până în acel moment. Conştienţa acestei prezenţe i-a reamintit imediat de dumnezeii străini care se aflau încă printre lucrurile sale.
Aceşti dumnezei falşi reprezentau efectul legăturii sale cu lumea; Rahela, de frica lui Laban, îi ascunsese sub samarul cămilei. Iacov ştia bine că ei se aflau acolo; totuşi a spus familiei sale şi tuturor celor ce erau cu el: “‘Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; şi acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine pe drumul pe care am mers’. Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini care erau în mâinile lor şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a ascuns sub stejarul de lângă Sihem”. Conştienţa prezenţei lui Dumnezeu l-a făcut să-şi aducă aminte de dumnezeii străini şi a trezit în sufletul lui convingerea că aceşti dumnezei, obiectele de închinare ale acestei lumi, nu pot fi niciodată păstraţi împreună cu un Dumnezeu credincios. Nimic altceva nu putea trezi această convingere. Nici o altă experienţă posibilă nu poate avea vreodată efectul pe care prezenţa lui Dumnezeu îl produce într-un suflet. Experienţele sunt de folos pentru a ne smeri; ele sunt un mijloc de a ne dezbrăca de noi înşine. Totuşi numai prezenţa lui Dumnezeu ca lumină este cea care ne poate face să ne osândim pe noi înşine, dându-ne în acelaşi timp putere să ne curăţim de cei mai înrădăcinaţi şi bine ascunşi idoli. Avraam n-a avut nimic de a face fie cu idolii lui Iacov, fie cu experienţele lui.
Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste vrăjmaşii lui Iacov, aşa încât ei nu l-au urmărit, în ciuda violenţei ucigaşe a fiilor săi. Acum Dumnezeu Se putea descoperi lui Iacov; şi deşi el rămăsese şchiop, totul a mers înainte ca şi cum n-ar fi trecut prin nici o experienţă. Iacov a trebuit să vină la Betel, de unde plecase. Acolo el a zidit un altar Dumnezeului care îi făcuse făgăduinţele şi care îi fusese totdeauna credincios. Numele altarului său nu ne mai reaminteşte de Iacov cel binecuvântat, ci de Cel care binecuvintează şi de casa Lui. Nu mai este numit altarul Domnului, Dumnezeului lui Israel, ci altarul Dumnezeului Betelului, adică al casei lui Dumnezeu. El îi vorbeşte acum lui Iacov, fără să pomenească nimic despre experienţele pe care acesta le avusese. Acestea fuseseră necesare pentru disciplinarea lui Iacov şi pentru a-l goli de sine, din pricină că fusese necredincios. Dumnezeu i Se descoperă acum fără să fie chemat. Citim că Dumnezeu S-a arătat iarăşi lui Iacov după întoarcerea lui din Padan-Aram şi l-a binecuvântat. I-a pus numele Israel, ca şi cum nu i l-ar fi dat înainte, şi îi descoperă numele Său fără ca Iacov să-i fi cerut acest lucru. Acum vorbeşte cu el aşa cum făcuse odinioară cu Avraam. Îi reînnoieşte făgăduinţele şi le întăreşte, cel puţin pe cele cu privire la Israel. Iar după ce i-a comunicat toate aceste lucruri, Dumnezeu S-a înălţat de la el, ceea ce ne indică faptul că îl vizitase.
Iacov deci s-a întors atunci, după o serie de experienţe, în locul unde putea avea părtăşie cu Dumnezeu – s-a întors în poziţia în care, prin harul lui Dumnezeu, Avraam se menţinuse aproape tot timpul. Iacov este un avertisment pentru noi, însă Avraam este un exemplu. Cel dintâi, este adevărat, L-a găsit din nou pe Domnul datorită harului Său, dar n-a avut experienţe aşa de numeroase şi de binecuvântate ca cel de-al doilea, şi nici nu s-a rugat pentru alţii. Cel mai înalt punct atins de Iacov este punctul de început al lui Avraam, starea de suflet normală a acestuia din urmă. Cu excepţia câtorva căderi, aceasta a fost starea obişnuită a lui Avraam, starea în care el a trăit. Avraam “a murit după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile; şi a fost adăugat la poporul său”. Însă Iacov a spus: “Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. El şi-a sfârşit viaţa în Egipt. Experienţele lui Iacov sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima omului. Experienţele lui Avraam sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu.
Am descris trei feluri de experienţe: 1, Cele care au loc sub lege, poziţia credinciosului nefiind cunoscută; sau, chiar când este cunoscută, respectivul se află acolo, avându-şi inima tot timpul sub lege. 2, Experienţele pe care cineva le are cu privire la propria-i inimă, din momentul în care umblă departe de poziţia unde Dumnezeu i Se revelează pentru a alimenta şi păstra comuniunea. 3, Experienţele simple şi binecuvântate pe care sufletul le are umblând cu Dumnezeu, în locul în care El ne-a aşezat, pentru a ne bucura de părtăşia cu El, în smerenie şi cu recunoştinţă. Acestea din urmă sunt experienţe a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu, care ne introduc în cunoaşterea planurilor Sale şi a dragostei pline de credincioşie care este conţinută în ele. Aceste experienţe constau într-o părtăşie intimă cu Dumnezeu Însuşi; celelalte sunt, aşa cum am spus, experienţele dureroase a ceea ce înseamnă inima omului, între care cel mai înalt lucru – foarte preţios pentru noi – este că Dumnezeu rămâne credincios în mijlocul necredincioşiei noastre şi că El este răbdător cu nechibzuinţa noastră prin care ne depărtăm de prezenţa Lui.
Privilegiul nostru este să umblăm ca Avraam; refugiul nostru, atunci când suntem necredincioşi, este că Dumnezeu rămâne credincios şi ne scoate din orice primejdie până la sfârşit. Dumnezeu să ne dea harul să stăm lângă El şi să umblăm cu El, astfel încât experienţele noastre să aibă ca sfârşit o tot mai mare cunoaştere a dragostei şi a naturii Lui (Coloseni 1:9-12).

Cine este Diavolul? 

În Ezechiel 28.14-19 citim: „Erai uns ca un heruvim ocrotitor şi aşa te-am rânduit; erai pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu; umblai prin mijlocul pietrelor de foc. Erai desăvârşit în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până când s-a găsit nedreptate în tine. Prin belşugul negoţului tău ţi-au umplut lăuntrul cu violenţă şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat, ca necurat, de pe muntele lui Dumnezeu; şi te-am distrus, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor de foc! Ţi s-a înălţat inima din cauza frumuseţii tale; ţi-ai stricat înţelepciunea din cauza strălucirii tale; te-am aruncat la pământ, te-am dat înaintea împăraţilor ca să te privească. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai profanat locaşurile tale sfinte; şi Eu am scos un foc din mijlocul tău; el te-a mistuit, şi te-am prefăcut în cenuşă pe pământ, înaintea ochilor tuturor celor care te priveau. Toţi cei care te cunosc între popoare vor fi uimiţi de tine; ai ajuns o groază şi niciodată nu vei mai fi!“

În timpul nostru s-a dezvoltat ideea că discuţiile despre Diavol (Satan) nu ar mai fi potrivite. Dar niciodată nu a fost amintit numele Diavolului aşa de mult ca în zilele noastre.

Omul ştie că există puteri diabolice şi, de frică, încearcă să le ocolească. Fără să vrea, stă mereu în faţa întrebării: „Există Diavol?“

Unii răspund: „Eu nu cred în existenţa Diavolului“; aceştia îl consideră de domeniul închipuirii. Alţii, dominaţi de superstiţie, îl văd pe Diavol într-o pisică neagră sau în unele obiecte.

Diavolul nu este răul de fiecare zi, cu toate că nu-i putem contesta efectele în nici un moment, şi nu este nici conjunctură (nefavorabilă), nici trăsătură de caracter. Diavolul este o persoană: marele împotrivitor al lui Dumnezeu. Este Cel Rău, inauguratorul tuturor fărădelegilor şi vărsărilor de sânge din toată lumea. Dumnezeu spune despre el că este marele rătăcitor al lumii, criminal şi mincinos de la început.

Urmările groaznice ale lucrării Diavolului le putem urmări fiecare în parte.

Cum a ajuns la această stare? Sfânta Scriptură ne aminteşte pe scurt despre apariţia sa. Cel mai important lucru pentru noi, oamenii, este să ne depărtăm de Diavol şi de tot ce este legat de el. Sfânta Scriptură nu a fost scrisă pentru a potoli curiozitatea noastră de a cunoaşte toate amănuntele, ci pentru a ne arăta starea noastră în faţa lui Dumnezeu şi drumul înapoi la El.

În versetele amintite la început ne este arătat cine a fost cândva Diavolul.

Cea dintâi creaţie a fost una de lumină şi, înaintea căderii, Diavolului i-a fost dată stăpânirea luminii. Dumnezeu l-a creat şi l-a înzestrat cu frumuseţea unui înger măreţ. Dar, din poziţia sa strălucită, Diavolul s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu, aspirând la tronul Său.

Dumnezeu a trebuit să-l îndepărteze pe Diavol din poziţia sa. Ce a însemnat căderea lui putem înţelege dacă privim cu atenţie perioada de timp dintre versetele 1 şi 2 din Geneza 1. Când Satan a fost aruncat pe pământ, pământul a devenit pustiu şi gol (versetul 2). Dumnezeu, în măreţia şi atotputernicia Sa, nu putea crea un pământ lipsit de armonie şi de perfecţiune.

De atunci, Diavolul este plin de o mânie fără margini împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului care a fost creat ca să-L cinstească pe Creatorul său. Diavolul a reuşit să-l rătăcească pe om şi să-l atragă de partea sa. Omul a recunoscut prea târziu că, prin înşelăciunea lui Satan, a fost despărţit de Dumnezeu, Izvorul Luminii şi al Vieţii. Satan a triumfat tocmai prin neascultarea omului.

O durere fără margini însoţeşte viaţa omului ajuns sub puterea Diavolului. Satan îl ţine pe om prins cu legături tainice şi, prin tot felul de lucruri josnice, derutează inima care nu rămâne în legătură cu Dumnezeu, căutând s-o afunde tot mai mult în mizeria păcatului. Scopul său este de a-l face pe om să trăiască în păcat până la moarte.

În dreptatea şi sfinţenia Sa, Dumnezeu a trebuit să-i scoată din grădina Edenului pe primii oameni, căzuţi în păcat, deoarece nu mai putea să aibă vreo legătură cu ei. Ceea ce însă nu ştia Satan a fost că Dumnezeu este şi dragoste şi că El îl iubea pe om, cu toate că acesta ajunsese în acea stare păcătoasă.

Dumnezeu a prezis Diavolului o zi când îl va judeca pentru tot răul pe care l-a făcut în lume. Această zi a sosit acum aproape două mii de ani, când pe Golgota a avut loc confruntarea din toate timpurile: lupta dintre Fiul lui Dumnezeu şi Diavolul. Nici un om nu ar fi fost în stare să ducă această luptă, deoarece, pentru a ieşi biruitor, trebuia să fie fără păcat.

Din acest motiv a trebuit să vină Dumnezeu Însuşi în Persoana Fiului Său pe pământ şi, la crucea de pe Golgota, să-l biruiască pe Satan. Pentru ochiul necredinţei a fost o luptă în slăbiciune, dar, pentru ochiul credinţei, la Golgota s-a desfăşurat lupta dintre puterea luminii şi cea a întunericului. Îngerii lui Satan s-au cutremurat văzând urmările acestei lupte pentru ei. Sentinţa pronunţată cu atâta timp înainte (Ioan 16.11) s-a dezvăluit la Golgota în toată puterea ei (Evrei 2.14-16).

Dumnezeu a strălucit în suveranitatea Sa în chipul cel mai minunat când Fiul Său a zdrobit puterea lui Satan. Atunci s-a creat posibilitatea revenirii la comuniunea cu Creatorul său a omului legat de păcat. Dar Satan este încă liber, este încă activ, fiind însuşi prinţul lumii acesteia.

Prin lucrarea desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, fiecare om are posibilitatea să fie eliberat de sub puterea lui Satan pe calea arătată clar de Cuvântul lui Dumnezeu: credinţă şi pocăinţă.

Mânia lui Satan împotriva lui Dumnezeu, împotriva credincioşilor Săi, ca şi asupra întregii creaţii este tot mai mare. El ştie că zilele îi sunt numărate. De aceea, strădania lui este mare şi vrea să ducă pe cât mai mulţi oameni la pierzare. Cu cei credincioşi, el nu poate face ce vrea, pentru că ei sunt smulşi de sub autoritatea sa prin jertfa de la Golgota.

În şiretenia sa, Diavolul încearcă prin gânduri de frică, prin ruşine sau prin comportarea lumească a unor creştini să împiedice venirea oamenilor la credinţa în Isus. Satan doreşte ca cei credincioşi să nu mai fie uniţi, astfel ca, prin mulţimea dezbinărilor acestora, Biserica lui Dumnezeu să nu-şi poată da mărturia la înălţimea chemării ei.

Satan atacă fie ca un leu înfuriat, fie ca un înger de lumină. Constatăm cu regret că, în unele cazuri, a reuşit să-i facă pe unii creştini să nu mai fie în umblarea practică aşa cum ar trebui. Cum? Prin faptul că i-a lămurit că Biblia nu ar fi singurul îndrumaral gândurilor şi faptelor creştine.

Mult mai uşor îi este lui Satan cu oamenii necredincioşi. El nu vrea ca omul să reflecteze asupra vieţii sale, să se condamne pentru starea de păcat şi să privească la jertfa de pe Golgota, unde poate găsi salvare şi eliberare. Diavolul vrea ca fiecare om să rămână în starea sa (omul este născut în împărăţia întunericului şi este supus puterii lui Satan), pentru a putea merge împreună pe calea pierzării. De nimic nu se teme Satan mai mult ca de preocuparea omului cu Biblia, cu jertfa de pe Golgota, cu veşnicia: într-un cuvânt, cu adevărurile lui Dumnezeu.

Scopul Diavolului este de a ţine întreaga omenire legată în păcat, ca astfel să ajungă la condamnarea veşnică. Nici un efort nu i se pare prea greu şi, prin diferite mijloace, caută să-i aducă pe oameni pe căi greşite.

Una dintre cele mai subtile metode ale lui Satan este religia. Ea a fost de la început cea mai tare armă pentru Diavol. Câte religii omeneşti, câte învăţături rătăcite şi cât ateism nu a preluat omul de la Satan! El îi spune omului că poate fi religios, dar să nu se pocăiască; că poate fi creştin, dar să nu o ia aşa de serios; că poate crede în mulţi idoli, dar pe veşnicul şi singurul Dumnezeu adevărat să-L lase deoparte: aşa au mers oamenii conduşi în viaţă de marele rătăcitor. Satan îl lasă pe om să creadă orice, dar să nu accepte ideea că este păcătos pierdut care are nevoie de un Mântuitor.

Mulţi oameni sunt legaţi de Satan prin ocultism şi spiritism, prin horoscoape, prin citirea în stele, vrăjitorii şi multe altele. În trecut era lucru obişnuit arderea vrăjitoarelor; astăzi este la modă chemarea spiritelor. Astfel reuşeşte Satan să-i ţină pe oameni în împărăţia întunericului.

Când un om nu-i este supus, caută să-l umple de frică şi de nemulţumire. Întreaga omenire trăieşte în frică şi în nelinişte faţă de puterile invizibile ale răului. Satan este foarte atent ca nimeni să nu se elibereze de acest jug. O inimă fricoasă şi care nu cunoaşte adevărul este o unealtă potrivită în mâna sa. Şi ce greu îi apasă pe oamenii din lumea întreagă teama de viitor, nesiguranţa cu privire la ce va fi…

Dacă prin toate aceste metode nu-şi atinge ţinta, atunci caută să-l facă pe om nepăsător şi inofensiv. Ca să nu se mai gândească cu seriozitate la veşnicie, îi dă omului tot felul de ocupaţii şi de distracţii. Astfel omul îşi închide urechile şi nu mai poate să audă că există o căpetenie a tuturor relelor. Şi Satan se bucură când această închidere a urechilor şi a ochilor se face şi prin literatură, teatru…

Un alt mijloc de acţiune al lui Satan este războiul. Pe această cale, el reuşeşte să-i facă pe o mulţime de oameni să-şi piardă viaţa fără să apuce să se mai împace cu Dumnezeu. Războiul aduce suferinţe groaznice, dar, între acestea, chinurile eterne ale celor care pleacă neîmpăcaţi cu Dumnezeu nu pot fi comparate cu nimic. Nimeni în lume nu doreşte războiul, dar, în mâinile lui Satan, omul devine o unealtă uşor de manipulat pentru atingerea planurilor sale, astfel că, fără să vrea, se trezeşte optând pentru calea armelor.

Nu religia îi lipseşte omului, ci Vestea Bună a biruinţei de pe crucea Golgotei. Lui Satan îi este indiferent dacă omul crede sau nu în existenţa lui sau dacă îl ia în râs, dar nu suportă ca omul să se îndrepte spre Golgota, spre Jertfa prin care a fost învins.

Ceasul căderii sale însă se apropie; încă puţin timp şi sentinţa împotriva lui va fi pusă în aplicare. O privire de ansamblu asupra istoriei omenirii arată clar că lucrările lui Satan sunt tot mai apăsătoare şi mai periculoase. Dar Dumnezeu a stabilit o zi pentru sfârşitul acestuia. Acum Satan este încă regele pământului, iar omul încă poate alege: pentru prinţul lumii acesteia sau pentru Dumnezeu. Curând timpul de har se va sfârşi. Când credincioşii vor fi ridicaţi în gloria Tatălui, Satan va fi aruncat din locurile cereşti pe pământ. Când „sarea“ (simbol al celor credincioşi) va fi luată de pe pământ, procesul descompunerii se va desfăşura cu repeziciune.

Atunci furia lui Satan va fi îngrozitoare şi între oamenii rămaşi pe pământ se va vărsa mult sânge: „…Vai de voi, pământ şi mare, pentru că Diavolul a coborât la voi cuprins de mânie mare, fiindcă ştie că are puţin timp“ (Apocalipsa 12.12).

După acest „puţin timp“, Dumnezeu îi va arunca pe Satan şi pe îngerii săi „în iazul de foc şi de pucioasă“ (Apocalipsa 20.10), iar pe pământul cel nou, fără păcat, fără moarte şi fără Diavol, credincioşii vor trăi glorificându-L pe Învingătorul de pe Golgota.

De ce aşa-numiţii fraţi nu se pot uni în lucrare cu alţi creştini?

Blackheath, august 1876

Dragul meu frate,

Îţi voi răspunde acum la întrebarea de ce aşa-numiţii fraţi nu se pot uni în lucrare cu ceilalţi creştini. Mulţi pun în mod repetat aceeaşi întrebare şi, recent1, în timpul lucrării de evanghelizare a lui Moody şi a lui Sankey, a părut ciudat, dacă nu chiar o dovadă că suntem în afara gândurilor lui Dumnezeu, faptul că noi nu am luat parte activ la această lucrare. Unii spun că, într-adevăr, chiar dacă s-ar presupune că avem gândul lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa, nu există un motiv întemeiat (după cum consideră ei) pentru care să nu putem avea părtăşie cu alţii în lucrare, atunci când nu este vorba de niciun principiu al Adunării. Aceasta este şi nelămurirea ta şi voi încerca să o întâmpin, în măsura în care Domnul îmi va da posibilitatea.

1. Rugăciune pentru toţi

Putem să ne rugăm pentru mulţi slujitori ai Domnului cu care nu putem avea părtăşie, şi chiar o facem. Îmi aduc aminte că odată, în străinătate, un evanghelist predica evanghelia chiar în casa în care stăteau unii fraţi din părtăşie şi, deşi nu puteau participa la întâlnirile lui, ei se întâlneau pentru a se ruga pentru el de fiecare dată când predica. Este chiar cazul în care mă aflu eu în aceste momente. Scriu aceste rânduri undeva în Germania. În acest oraş, un creştin bine cunoscut din Anglia predică evanghelia, iar eu mă rog în modul cel mai sincer şi mai serios pentru el ca Dumnezeu să-l folosească, spre slava Lui, în convertirea sufletelor. Dar sunt multe motive pentru care n-aş putea să particip la întâlnirile lui. În acelaşi fel, atunci când Moody şi Sankey erau la Londra, sfinţii din Blackheath se rugau continuu pentru ei.

Vei vedea, aşadar, că ceea ne face să stăm deoparte nu este vreun fel de indiferenţă faţă de osteneala lor. Într-adevăr, este o încercare dureroasă să fim forţaţi să rămânem separaţi de mulţi credincioşi cărora le admirăm râvna şi devotamentul; o durere pe care n-am putea s-o purtăm, dacă n-am fi învăţat preţioasa lecţie că gloria lui Hristos este singurul lucru care trebuie luat în considerare şi că numai El trebuie să fie scopul nostru. Sunt sigur că vei mărturisi că, deşi aceşti oameni ne sunt atât de dragi, El Însuşi este mai drag decât toţi ceilalţi.

2. Susţinerea evangheliştilor

Voi lua mai întâi cazul evangheliştilor, pentru că acest caz aduce cele mai mari dificultăţi în minţile multora. Este foarte clar în Scriptură că slujba evanghelistului este individuală. El îşi primeşte darul de la Hristos cel înălţat în cer şi este responsabil numai faţă de El, ca Domn, pentru exercitarea darului primit (Efeseni 4.8-11). Este important să clarificăm această idee, pentru că există multă confuzie cu privire la ea.

Am citit săptămâna trecută un discurs ţinut de unul dintre predicatorii voştri, iar el spunea că principala lucrare a bisericii constă în mântuirea sufletelor. Eu răspund: Nu! Nu este deloc lucrarea bisericii! Este lucrarea lui Dumnezeu prin predicarea evangheliei, iar El a încredinţat predicarea evangheliei nu bisericiici evangheliştilor: tuturor celor care, având o anumită măsură a acestui dar, pot predica evanghelia. Predicarea evangheliei este, aşadar, o lucrare cu totul individuală2.

Există şi o altă idee. Evanghelistul este de asemenea un mădular din Trupul lui Hristos şi îşi are locul lui ca atare (vorbesc despre starea normală a lucrurilor) în adunarea lui Dumnezeu. În timp ce lucrarea lui este individuală şi nimănui nu-I este permis să se interpună între el şi propria lui responsabilitate faţă de Domnul, totuşi el merge, sau ar trebui să meargă, în lucrarea lui de pe poziţia pe care o ocupă în adunare. În consecinţă, dacă Domnul îl foloseşte pentru convertirea sufletelor, el îi va conduce pe cei care au fost mântuiţi prin predicarea lui, împreună cu el, la locul pe care trebuie să îl ocupe în adunare. Pentru că, imediat ce au crezut, ei sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt, Care locuieşte în ei, şi sunt mădulare ale Trupului lui Hristos, avându-şi locul ca atare la Masa Domnului. Cu siguranţă că lucrarea evanghelistului nu s-a terminat până când cei convertiţi prin intermediul lui nu sunt conduşi în adevăratul lor loc ca şi credincioşi.

Avem o deplină părtăşie cu toţi evangheliştii care lucrează în felul acesta. Dacă n-am fi avut, nu am fi avut părtăşie cu Dumnezeu în această privinţă, pentru că, ostenindu-se potrivit cu gândul Lui, ei pot conta pe prezenţa Sa şi se pot odihni în încrederea că Numele Lui va fi glorificat, indiferent dacă oamenii primesc sau resping mesajul lor.

Oare majoritatea evangheliştilor lucrează în acest fel? Priveşte la mişcarea recentă de evanghelizare din Anglia şi din Scoţia. Cum a început? Cu înţelegerea de a nu se spune nimic cu privire la diferenţe între „biserici“ şi de a aproba toate sectele care participă la această susţinere! Metoda de operare a fost următoarea: înainte ca cei doi evanghelişti să meargă în vreun loc, trebuia să existe o înţelegere între lucrătorii din toate denominaţiunile de acolo. Clerici din multe denominaţiuni s-au întâlnit pentru a forma un comitet care să susţină mişcarea. Evangheliştii trebuia să-şi facă partea şi să nu spună nimic cu privire la biserică; ei trebuia să-i trimită pe cei nou-convertiţi la toate bisericile deopotrivă. Aşa s-a şi făcut. Dacă Dumnezeu, în harul Său, a convertit un păcătos, el a fost trimis înapoi în biserica pe care o frecventase până atunci. Numele au fost notate şi trimise liderilor din bisericile respective.

Poate cineva pretinde vreun moment că acestea s-au făcut în acord cu gândul lui Dumnezeu? Dacă unii afirmă că ceilalţi sunt cauza dezbinărilor sau că sunt greşiţi prin însuşi faptul că nu ţin de denominaţiunea lor, cum pot ei să se unească cu mişcarea care va încredinţa sufletul de curând venit la Domnul celor care au creat dezbinare? Şi totuşi aşa s-a întâmplat, în virtutea unui armistiţiu cu privire la diferenţele dintre ei. „Cel care este credincios în puţine lucruri este de asemenea credincios în lucrurile mari“ este un principiu divin care rămâne pentru totdeauna, iar oricine va acţiona pe baza lui va trebui adesea să se despartă de activităţile unora dintre fraţii săi.

3. Alte mişcări şi activităţi

Am menţionat numai una dintre mişcări, dar aceleaşi caracteristici pătrund în cele mai multe dintre practicile religioase moderne. La fel a fost şi cu mişcarea «viaţa superioară»3. Multe comunităţi sunt întemeiate pe aceeaşi înţelegere, tacită sau mărturisită, de a ignora principiile Adunării lui Dumnezeu; şi mulţi lucrători al căror nume atrage cel mai mult atenţia publică ocupă, în practică, acelaşi teren. Îngăduie-mi atunci, dragul meu frate, să te întreb în toată simplitatea dacă tu crezi că poate fi plăcut înaintea lui Dumnezeu să treci sub tăcere adevărul cu privire la Adunarea Lui? Ar putea oare adevăratul Cap al Bisericii să privească cu satisfacţie vreo tocmeală între oameni? Ar putea El să rămână în tăcere cu privire la orânduirile care afectează în mod practic unitatea Trupului Său? Nu încape nicio urmă de îndoială în ceea ce priveşte răspunsul. Aceasta este justificarea noastră suficientă de a refuza asocierea cu cei care se comportă astfel.

Problema este chiar mai gravă. Nu-i acuz numai de indiferenţă pe cei despre care am vorbit, ci şi de ostilitate, de împotrivire pe faţă cu privire la terenul pe care Dumnezeu i-ar vrea strânşi pe ai Săi. Este o poziţie periculoasă pentru cei care o adoptă; pentru că, dacă există un singur teren pe pământ (după cum ne învaţă Scripturile) pe care credincioşii trebuie să fie strânşi, este într-adevăr un lucru grav să fii ostil faţă de acesta, adică să fii dispus să susţii toate terenurile sectare, dar nu adevăratul teren al Adunării. De aceea, nu am putea să ne unim cu cei care se opun strângerii exclusive pe acel teren fără să fim necredincioşi adevărului.

Mai este un aspect al problemei. În timp ce suntem criticaţi de fraţi credincioşi pentru că rămânem separaţi pe acest teren, aceia care ne judecă nu doresc comuniunea noastră, dacă nu le dăm nişte garanţii pe care nu au niciun drept să ni le ceară şi pe care nu le-am putea da fără să fim necredincioşi Domnului. Cu ceva timp în urmă mi s-a cerut să predic evanghelia într-o clădire care nu aparţinea vreunei denominaţiuni. Înainte de a da un răspuns, mi s-a adăugat: «Bineînţeles că nu vei menţiona vreuna din particularităţile voastre». Ar putea cineva să cadă de acord, de dragul de a merge într-un anumit loc, să ascundă vreun lucru pe care Domnul ar putea să i-l pună pe inimă ca să-l spună? Nu! Aceasta ne duce înapoi la ideea pe care deja am atins-o în ultima scrisoare. Pe cine ar trebui să pun mereu înaintea mea: pe Domnul sau pe fratele creştin? Apostolul spune: „Dacă aş plăcea oamenilor [dacă aceasta ar fi ţinta mea], n-aş mai fi robul lui Hristos“ (Galateni 1.10).

Aş vrea să mă adâncesc puţin în această idee. Aşa cum am văzut înainte, locul nostru este „afară din tabără“ (Evrei 13.12,13) şi, ca atare, este un loc de separare. Slujitorii despre care am vorbit se află înăuntrul, sau în afara taberei? Ei nu sunt afară, pentru că fie aprobă tacit, fie se unesc făţiş cu toate sistemele sectare organizate şi construite de om, cu sistemele care în totalitatea lor alcătuiesc de fapt tabăra. Atunci dacă eu, prin harul lui Dumnezeu, am fost condus afară la Hristos, ar trebui oare să mă întorc în tabără sau să mă asociez cu cei dinăuntru, de dragul părtăşiei? Ar trebui fie să renunţ la părtăşia cu Hristos4, fie să evit părtăşia cu cei care sunt în această poziţie. Astfel stând lucrurile, vei vedea nevoia noastră de a continua în separare; vei vedea că, într-adevăr, devotamentul faţă de Hristos şi loialitatea faţă de mărturia pe care ne-a încredinţat-o ne împiedică să urmăm un alt drum.

Totuşi şi în denominaţiuni sunt convertiri

Vei spune poate: «Dar priveşte la câţi oameni primesc mântuirea; şi, dacă sunt oameni care primesc mântuirea, cu siguranţă acest obiectiv necesită alăturarea noastră activă». Există două răspunsuri la această problemă. În primul rând este trist să observăm cum omul şi binecuvântarea lui exclud sau pun pe planul doi gândul lui Dumnezeu şi gloria Lui. Este adevărat că sufletele sunt mântuite prin lucrarea Cuvântului, şi suntem recunoscători că Dumnezeu, în îndurarea Sa plină de afecţiune, adună oamenii în număr aşa de mare înainte de venirea Domnului. Dar trebuie să ne oprim la acest lucru? Ar trebui oare ca El, prin harul Căruia se primeşte binecuvântarea, să nu primească glorie de la cei care au predicat Cuvântul sau de la cei care au fost mântuiţi? Nu vreau să insinuez niciun moment că predicatorii şi cei convertiţi vor uita sursa binecuvântării, dar ceea ce vreau să spun este că ar trebui să fie revendicate drepturile lui Dumnezeu asupra celor mântuiţi. Nu ar trebui oare să li se amintească acestora că, dacă sunt mântuiţi, aceasta se întâmplă nu în primul rând pentru propria lor binecuvântare, ci pentru slava lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu va fi glorificat prin intrarea lor pe calea separării şi a ocupării unui loc de ascultare şi de mărturie? Dorinţa inimii lui Dumnezeu pentru ei nu va fi împlinită până când nu vor fi ieşit afară din tabără la Hristos, purtând ocara Lui.

Pare aproape nemilos să spui persoanelor nou-convertite, ca răspuns la întrebarea «Care este următorul meu pas?», că trebuie să studieze personal Scripturile pentru a afla răspunsul. De curând am întrebat pe cineva care tocmai fusese convertit: «Te afli la Masa Domnului?». Răspunsul lui a fost: «Sunt atât de multe mese, încât nu ştiu care dintre ele este a Domnului». Acesta este doar un exemplu de credincios care rătăceşte ca o oaie fără păstor. Aşadar, evangheliştii să îşi ocupe poziţia bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, fiind pregătiţi cu orice preţ, chiar cu preţul separării de mulţi fraţi iubiţi şi, de asemenea, cu preţul pierderii popularităţii, să aibă slava lui Dumnezeu înaintea lor, ca fiind prioritară în lucrare. Să pună această glorie şi înaintea celor care sunt mântuiţi prin lucrarea lor. Atât timp cât nu se va întâmpla aşa, eu nu pot să fiu în asociere cu ei.

În al doilea rând, dacă ar fi să colaborez cu toţi cei care sunt folosiţi în convertirea celor nemântuiţi, va trebui să mă asociez cu catolici, cu ritualişti şi cu orice altă secţiune a creştinătăţii5. Eroarea vine din presupunerea că Dumnezeu aprobă poziţia şi căile fiecăruia dintre cei astfel folosiţi. Mulţi sunt, aşadar, înşelaţi. Am citit odată o scrisoare a unui pastor către un credincios care fusese condus afară din tabără, prin care susţinea acelaşi lucru. El spunea că este un lucru foarte grav să te opui lucrării care, prin binecuvântarea de care a avut parte, era atât de evident că aparţinea lui Dumnezeu. Dar întrebarea este următoarea (şi cu siguranţă că un învăţător al Cuvântului ar fi trebuit să şi-o pună): este lucrarea respectivă aprobată de Scriptură? Dacă este, suntem obligaţi să o primim; dacă nu, suntem la fel de obligaţi să o respingem. Aşa este şi cu cel care este folosit pentru convertirea sufletelor. Cu toate că Îl binecuvântez în mod sincer pe Dumnezeu pentru manifestarea harului Său, totuşi, pentru îndrumarea mea personală, nu trebuie decât să mă întreb: căile şi poziţia lucrătorului sunt în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă da, atunci pot din toată inima să mă unesc cu el; dacă nu, atunci nu mă pot asocia cu el în poziţia lui greşită, în neascultarea lui (pentru că de neascultare este vorba, chiar dacă s-ar putea ca el să nu fie conştient de acest lucru).

Societăţile religioase

Dacă sunt forţat să rămân separat de mulţi slujitori devotaţi, cu cât mai mult voi fi separat de „societăţile religioase“ care se răspândesc prin toată lumea, cu mecanismele lor elaborate de a strânge fonduri şi cu activităţile lor diverse, acesta fiind unul dintre cele mai triste simptome ale corupţiei din aceste timpuri rele! Sunt bine familiarizat, din poziţia pe care am ocupat-o în trecut şi din slujba pe care am făcut-o în multe comitete, cu maniera lor de a acţiona. Dar nu doresc să dau la o parte perdeaua după care se ascund atât de multe lucruri străine de gândul lui Dumnezeu şi ar fi suficient să spun că niciun credincios instruit nu se poate asocia cu aşa ceva.

În ziarele „religioase“ sau în revistele sponsorizate de biserici vei găsi publicitate făcută unor bazare, a căror atracţie principală o constituie fanfarele militare sau de alte feluri, ori tombolele. Vei găsi reclame pentru predici ale unor oameni de seamă, urmate de colectări de fonduri; întâlniri rânduite în aşa fel încât să atragă un număr cât mai mare de oameni prin reputaţia vorbitorului. Toate aceste lucruri se declară a fi făcute în numele lui Hristos6.

O, frate, a menţiona aceste lucruri înseamnă a descoperi caracterul lor şi în acelaşi timp a arăta starea deznădăjduit de coruptă în care a căzut biserica mărturisitoare! Te mai surprinde deci faptul că stăm deoparte sau că insistăm asupra nevoii de separare de toate aceste lucruri, cu totul opuse gândului Domnului?

Ştiu că drumul celui credincios şi în special al slujitorului este tot mai greu în aceste timpuri rele. Dar am fost preveniţi şi ne-au fost date şi resurse. „Să ştii dar aceasta“, spune Pavel în Epistola către Timotei, „că în zilele din urmă vor veni timpuri grele“ (2 Timotei 3.1), iar dacă vei cerceta întregul capitol, vei găsi trei idei principale. În primul rând, caracteristicile „timpurilor grele“ (versetele 2-9); în al doilea rând vei găsi că partea celui evlavios este persecuţia (versetele 10-12); şi, în final, Cuvântul lui Dumnezeu ca unica noastră resursă (versetele 14-17). Încredinţez acest capitol cercetării tale făcute cu sinceritate şi însoţite de rugăciune, cu speranţa că Domnul l-ar putea folosi pentru a te dezlega de orice ar putea fi contrar voii Sale şi pentru a-ţi da încredere în El, ca să ocupi cu îndrăzneală un loc de separare.

A avea gândul Domnului

În încheiere aş mai spune că ceea ce este esenţial în slujire este a avea gândul Domnului cu privire la lucrarea în care suntem angajaţi. Aşadar, este imposibil să aliniem nişte reguli absolute care să se aplice fiecărui caz, însă, dacă eu mă aflu în comuniune cu Cel care binevoieşte să mă trimită, drumul va fi limpede, oricât de greu ar fi de urmat. Totuşi, pentru a fi în comuniune, trebuie să fiu deopotrivă ascultător şi dependent. Domnul nostru spune ucenicilor (şi cu siguranţă ne spune şi nouă): „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice, şi vi se va face“ (Ioan 15.7). Ordinea este importantă: în primul rând, să rămânem în El, adică a trăi într-o continuă dependenţă faţă de El, iar apoi cuvintele Sale să rămână în noi, stăpânindu-ne şi conducându-ne întrutotul, adică formându-L pe Hristos în noi; aceasta se referă în primul rând la starea sufletului şi apoi la umblarea, la viaţa şi la activitatea lucrate de Cuvânt. Porneşte la drum cu Hristos şi nu vei întâmpina multă dificultate în a afla ce I se potriveşte Lui pe calea şi în slujirea noastră. Îmi dai atunci voie, dragul meu frate, să îţi cer a-ţi întoarce privirea de la gândurile tale, de la slujirea ta şi de la gândurile şi privirile fraţilor credincioşi, şi a-ţi aţinti privirea numai la Hristos, strigând: „Doamne, ce vrei să fac?“. Pentru că, „dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi plin de lumină“.

Al tău, cu afecţiune în Hristos,

E. D.

  • 1.Să ne amintim că autorul a scris acest articol în 1876. Cu toate acestea, aceleaşi probleme se ridică şi astăzi, de exemplu, cu privire la Billy Graham şi la Luis Palau, aceasta fără sa ne referim şi la alte aspecte cum ar fi asocierea cu Biserica Romano Catolică şi cu aşa-numita Mişcare Carismatică sau legături cu alte organizaţii religioase. [n.ed.]
  • 2.Sfinţii din adunarea locală se pot identifica cu evanghelistul (atunci când umblarea acestuia este potrivită) şi cu lucrarea lui nu numai prin rugăciune, dar şi prin susţinere materială sau de oricare alt fel. Cu toate acestea, evanghelistul aşteaptă de la Domnul călăuzire şi susţinere, dar apreciază bineînţeles părtăşia cu ceilalţi credincioşi.
  • 3.Această mişcare accentua viaţa şi contemplarea spirituală lăuntrică, dar subestima nevoia de studiu obiectiv al Cuvântului. Era o formă de dualism, îmbinată cu influenţe păgâne şi misticism, potrivit căruia trupul şi lucrurile materiale sunt de ordine „inferioară“, în timp ce lucrurile spirituale şi religioase sunt de ordine „superioară“.
  • 4.În ceea ce priveşte lumina pe care Domnul mi-a dat-o, aş pierde bucuria părtăşiei cu El, din cauza neascultării mele. Aceasta nu înseamnă că acei credincioşi care se află în tabără nu ar avea niciun fel de părtăşie cu Domnul. Ei sunt însă indiferenţi cu privire la adevăratul caracter al taberei în ochii lui Dumnezeu, deşi se pot bucura de părtăşia cu El, potrivit cu lumina pe care o au.
  • 5.Aceasta este o problemă reală astăzi pentru predicatori precum Billy Graham şi alţii ca el. [n.ed.]
  • 6.Nu trebuie şi nici nu mi se permite să judec motivaţiile celor care fac aceste lucruri. Problema care se pune este dacă mă pot asocia cu ele ţinând cont că intră în conflict cu lumina pe care Domnul, în harul Său, mi-a dăruit-o.

 

Ce este păcatul?

Nici un om sincer nu poate nega prezenţa păcatului, a acestei puteri îngrozitoare care subjugă omul şi ale cărei urmări se pot vedea în orice zi. Fiecare este conştient de această putere în viaţa lui, deşi uneori nu este vizibilă.

Chiar dacă sunt oameni care trăiesc o viaţă morală, totuşi nu există nimeni care să poată sta în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu. El pătrunde în adâncul fiinţei şi vede că „dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere, desfrânări, ucideri, furturi, lăcomii, răutăţi, înşelăciuni, destrăbălări, un ochi rău, hulă, trufie, nebunie“ (Marcu 7.21-22). „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3.23).

Omul caută să împacheteze păcatul într-un ambalaj colorat. Dar, pentru Dumnezeu, păcatul rămâne păcat, fie că este mic sau mare, la vedere sau ascuns, în gând sau în cuvinte sau în fapte.

Păcatul este mai mult decât slăbiciune de caracter. Toată omenirea este cuprinsă de păcat şi orice om duce o luptă nemiloasă cu el. Nimeni nu trebuie să înveţe păcatul: el locuieşte în inima fiecărui om. Se arată din fragedă copilărie şi pe parcurs ia proporţii până ajunge să distrugă trupul, sufletul şi duhul.

Dar ce este păcatul? Ce este această putere misterioasă sub care suspină întreaga omenire? Păcatul este peretele despărţitor între om şi Dumnezeu. Precum nu au nimic în comun apa cu focul, întunericul cu lumina, moartea cu viaţa, tot astfel, omul natural este despărţit de Dumnezeu ca urmare a păcatului.

Acum să ne punem o altă întrebare: care este cel mai mare păcat? Cuvântul lui Dumnezeu ni-l arată clar: este independenţa omului faţă de Creatorul său. A face voia proprie, a nu te interesa de Dumnezeu, a te comporta ca şi cum nu-I datorezi nimic Celui care te-a creat este cel mai mare păcat, din care se nasc toate celelalte păcate grosolane.

Din fire, omul este păcătos în toată fiinţa sa, este rău, stricat, bun de aruncat. De aici gândurile şi lucrările rele pe care le putem vedea în noi înşine şi pretutindeni în lume. Murdăria păcatului creşte din zi în zi ca un morman de moloz.

Ce viaţă fericită a trăit omul în starea de inocenţă, fără păcat, în comuniune cu Dumnezeu! Dar s-a încrezut în cel mai mare mincinos al tuturor timpurilor mai mult decât în Dumnezeu; a dat ascultare celui care-i şoptea: „Nicidecum nu veţi muri. Pentru că Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (Geneza 3.4-5).

Şi, ca şi cum viaţa fericită şi de nevinovăţie nu i-ar fi fost suficientă, omul a dorit să fie ca Dumnezeu. Cel creat a dorit să fie ca Cel care creează. Aşa a venit păcatul prin primul om şi, prin păcat, moartea. Când omul s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi a călcat porunca Sa, a fost nevoit să părăsească grădina Edenului – locul nestingheritei fericiri şi bucurii – fiind izgonit departe de Creatorul său. O perdea ca de fier a căzut în clipa când Satan, cu râsul său ironic, l-a despărţit pe om de Dumnezeul său. Şi toate generaţiile poartă în trupurile lor până în ziua de astăzi urmările acestei despărţiri.

„Veţi muri negreşit“ a spus Dumnezeu şi astfel moartea a devenit plata păcatelor. Şi nu numai că de atunci omul a trebuit să suporte moartea trupească, dar şi viaţa îi este plină de boli, de dureri, de frică, de deznădejde. Împreună, acestea formează partea văzută a urmărilor căderii în păcat. Însă cea mai groaznică urmare este moartea veşnică, pe care omul necredincios o întâlneşte numai după ce viaţa lui scurtă de pe acest pământ se sfârşeşte, prin moartea trupească. Veşnic fără Dumnezeu…! „Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor. Şi nu vor avea nicidecum odihnă“ (Apocalipsa 14.11). Ce groaznice consecinţe are păcatul!

Acum omul încă poate striga, precum psalmistul: „Doamne, ai milă de mine“, sau precum sărmanul lepros: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti“ (Luca 5.12). Când îşi exprimă sincer această cerere, va putea auzi un răspuns binevoitor. Dumnezeu a dat omului posibilitatea salvării, ca astfel să nu mai ajungă la judecată: L-a dat pe Fiul Său ca Mijlocitor, după ce a purtat asupra Lui judecata pentru păcat.

Omul nu poate face nimic pentru a ieşi din starea sa păcătoasă, iar păcatele şi lucrările lui rele cer judecata. Atunci Dumnezeu, în îndurarea Sa, Îşi arată dragostea trimiţându-L la om pe Cel care era bucuria inimii Sale. Cine altul ar fi putut lua asupra sa pedeapsa omului păcătos? Nici un om nu ar fi fost în stare, pentru că păcatul nu se poate şterge cu păcatul.

Nici îngerii nu ar fi putut satisface ceea ce cerea sfinţenia lui Dumnezeu, pentru că ar fi trebuit să fie fiinţe asemănătoare omului, ca să poată face această lucrare. În plus, era nevoie şi de bunăvoinţă.

Domnul Isus a fost gata să ia de bunăvoie toată judecata asupra Sa, nu numai moartea, pentru a rezolva cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu. De aceea Tatăl a putut spune: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (Matei 3.17). El, care nu a cunoscut nici un păcat – în gura Căruia nu s-a găsit nici un vicleşug (Isaia 53.9) – a mers la cruce ca Locţiitor al nostru, ca Cel care a suportat sentinţa. Acolo a fost iertat păcatul care stătea între Dumnezeu şi om; prin sângele Său care a curs au fost iertate păcatele întregii omeniri.

Prin dragostea şi îndurarea Sa, Dumnezeu îl cheamă pe om de pe calea păcătoasă spre Casa Tatălui. Ce trebuie să facă pentru a fi părtaş acestui har? Nimic altceva decât să-şi recunoască vinovăţia şi păcatul prin smerire în faţa dreptăţii lui Dumnezeu care cere judecată. Când omul ajunge la această stare prin credinţă, primeşte iertare deplină în puterea jertfei Domnului Isus.

Omul nu poate face nimic pentru salvarea sa. Religiile care vor să prezinte alte căi de întoarcere la Dumnezeu îi duc pe oameni în rătăcire. Există o singură cale şi o singură direcţie: de la Dumnezeu la oameni. Numai pe această cale se poate ajunge în comuniune cu Dumnezeu, într-o poziţie mult mai intimă decât aceea pe care o aveau primii oameni înainte de cădere. „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“ (Ioan 3.36). „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5.24).

Omul trece cu uşurinţă pe lângă acest har, dorind mai degrabă să facă ceva, să-I dăruiască ceva lui Dumnezeu, pentru ca apoi să poată pretinde că a contribuit şi el la lucrarea de mântuire. Dar Dumnezeu nu primeşte nimic afară de inima păcătoasă. Recunoaşterea stării de păcat este pasul spre smerire şi apoi spre iertare. Numai aşa se ajunge la izvorul vieţii, la adevărata viaţă veşnică. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa“ (1 Ioan 5.12).

Primul om nu L-a cunoscut pe Dumnezeu ca Tată. Dar cine păşeşte pe calea credinţei devine un copil al lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântul şi poate să-L numească „Tată“.

Dumnezeu a judecat păcatul în Fiul Său şi astfel fiecare credincios a devenit graţiatîndreptăţitîmpăcat cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Romani 5.1).

Aşa cum nu putem trăi fără aer, tot astfel avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru salvare şi ocrotire. După mântuire, în trupul acesta plin de slăbiciune mai avem încă de lucru cu păcatul care locuieşte în noi. Păcatul este doar pus deoparte, ca un pom tăiat, dar rădăcinile lui dau încontinuu lăstare: roadele firii păcătoase.

Cât timp călătorim pe acest pământ suntem dependenţi de harul lui Dumnezeu. Dacă greşim, harul este prezent pentru a ne reabilita prin spălarea cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Să avem îndrăzneală la harul lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos! Harul ne ajută să ţinem firea păcătoasă în moarte. Prin propria putere nu putem face nimic; ne pierdem orientarea imediat. „Dar, unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult“ (Romani 5.20).

Păcatul se întinde ca o molimă în omenire şi în creaţie. A intrat în lume prin primul om şi de atunci pătrunde în toate generaţiile. Dumnezeu, prin harul Său, S-a îndurat de noi. Prin al doilea Om, Cel venit din cer, fiecare poate fi salvat de boala aceasta de moarte şi poate fi vindecat şi astfel să primească viaţă veşnică. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3.16).

Astăzi încă există har, harul nespus de mare al lui Dumnezeu. Curând cei credincioşi vor ajunge de la credinţă la realitate şi atunci problema păcatului vechi se va termina. Viaţă veşnică fără lacrimi, fără dureri, fără moarte va fi destinul tuturor celor care, prin credinţa în sângele Fiului lui Dumnezeu, s-au lăsat curăţiţi de orice păcat. Ei pot să cânte de aici, de pe pământ:

O fericire negrăită:

Dumnezeu nu mai ţine mânie!

Pe păcătos l-a graţiat,

Toate păcatele sunt iertate!

Moartea în temniţă este-aruncată,

În Isus Mântuitorul, viaţa ne-a fost dată!

Prefaţă

Edward Dennett s-a născut în anul 1831 în insula Wight din Anglia, în localitatea Bembridge, şi a murit în Croydon în octombrie 1914, după o boală de scurtă durată. Familia lui a aparţinut bisericii oficiale a Angliei (Biserica Anglicană). Dennet a fost convertit de tânăr, prin intermediul unui cleric evlavios. Totuşi, la scurt timp după aceea, a părăsit Biserica Anglicană din convingere şi, terminându-şi studiile la Universitatea din Londra, a devenit predicator într-o biserică baptistă din Greenwich.

La începutul anilor 1870, Dennett a scris o broşură împotriva aşa-numitei mişcări a „fraţilor“. Cu toate acestea, la scurt timp după aceea a început să se îndoiască dacă el însuşi era pe calea cea bună. În 1872, a contactat o boală serioasă în urma unei vizite la unul din enoriaşi, a continuat să lucreze, până când a fost complet epuizat. În primăvara anului 1873 a fost trimis de către congregaţia sa pentru un an în străinătate. A iernat la Veytaux, în Elveţia franceză, unde a venit în contact cu câţiva credincioşi dintre „fraţi“. A avut multe discuţii şi studii cu ei, care l-au ajutat să-şi limpezească mintea de anumite neclarităţi.

Până la întoarcerea în Anglia, nu a luat nicio decizie. A explicat congregaţiei opiniile sale şi, în ciuda rugăminţilor lor, s-a retras din funcţia de pastor în mai 1874. De asemenea, şi-a retras broşura pe care o scrisese împotriva unor principii pe care aşa-zişii „fraţi“ le considerau a fi scripturistice. La scurt timp după acestea, el a „frânt pâinea“ cu cei care se adunau numai „în Numele Lui“, în Bennett Park, Blackheath, Londra, unde l-a întâlnit pe fratele William Kelly.

Progresul convingerilor sale poate fi urmărit atât în cartea intitulată Pasul pe care l-am făcut, care conţine nouă scrisori trimise unui prieten, în ianuarie 1875, precum şi în lucrarea Adevăruri recâştigate, care constituie o continuare a celei dintâi, cuprinzând tot nouă scrisori, către acelaşi prieten, trimise de-a lungul aceluiaşi an.

E. Dennet a avut pana unui scriitor priceput. De-a lungul multor ani, el a fost editorul revistei The Christian Friend (Prietenul creştin). A editat, de asemenea, trei volume de scrieri ale lui G. V. Wigram. Dintre propriile scrieri, putem aminti: Simbolurile din cartea ExodComentariu asupra cărţii EzraComentariu asupra cărţii IeremiaZaharia şi Maleahi; Cartea DanielGloriile lui Hristos ca Fiu al Omului; Viziunile lui Ioan în PatmosBogăţii nepătrunse, precum şi câteva broşuri şi articole.

Sfera lucrării lui a fost Anglia, Irlanda şi Scoţia, însă a vizitat şi Norvegia, Suedia şi America. A avut darurile de păstor şi de învăţător, pe care le-a exercitat în mod minunat.

Aceste patru scrisori au fost redactate la aproape un an după publicarea cărţii Pasul pe care l-am făcut.

Alfred E. Bouter şi Roger P. Daniel (editori)

August 1992

P.S.: Unele note biografice au fost culese din cartea Bărbaţi conducători între fraţi, de H. Pickering.

Hristos, adevăratul Centru al strângerii laolaltă

Blackheath, august 1876

Dragul meu frate,

Ultima dată când ne-am întâlnit m-ai întrebat dacă aş putea să-ţi recomand o broşură care să explice (1) de ce acei credincioşi care sunt strânşi numai pentru Numele lui Hristos nu se întâlnesc cu alţi creştini pentru „adorare“ şi (2) de ce nu se asociază cu alţi creştini în lucrare.

Această chestiune este foarte importantă şi voi răspunde la ea, pentru că eu cred că există mulţi credincioşi, în aceste vremuri speciale, care caută, ca şi tine, adevărul în legătură cu acest subiect. În măsura în care Domnul îmi va da posibilitatea, îţi voi arăta câteva motive simple, dar concludente, pentru care a acţiona altfel ar însemna să pierzi cu totul din vedere ceea ce Îi este cuvenit Domnului. Mulţi vorbesc despre fariseismul nostru şi despre alte lucruri de felul acestuia, dar sper să reuşesc să îţi arăt că, în atitudinea pe care o adoptăm, ne comportăm în conformitate cu voia descoperită a Domnului. Este pur şi simplu o chestiune despre ce ar vrea Domnul să facem.

1. Onoarea lui Hristos

Primul motiv are în vedere onoarea lui Hristos. Sunt sigur că vei fi de acord, la fel cum ar mărturisi orice alt credincios, că ascultarea de Hristos ca Domn este prima responsabilitate a unui creştin. Domnul Însuşi o porunceşte în repetate rânduri (Ioan 8.31; 14.15,21-23; 15.7,10 etc.). De asemenea vei recunoaşte că Hristos este Capul Adunării (Efeseni 5.23; Coloseni 1.18) şi deci El trebuie să aibă control absolut asupra Adunării, adică asupra tuturor membrilor ei, fie individual, fie corporativ, ca Adunare. Apostolul Pavel spune: „Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, aşa şi soţiile soţilor lor, în toate“ (Efeseni 5.24). Acceptând aceasta, trebuie ca, atunci când mi se cere să mă întâlnesc cu alţi creştini în „bisericile“ lor, să mă interesez dacă rânduielile lor sunt în supunere faţă de Hristos. Dacă sunt aşa, atunci voi putea să mă întâlnesc cu ei, însă, dacă nu sunt, ar însemna să am părtăşie cu neascultarea lor (1 Corinteni 10).

Predicarea

Dă-mi voie să aplic unul sau două teste. Să ne referim în primul rând la predicarea cuvântului, aşa cum se practică în denominaţiuni. Există cumva vreun verset care să îndreptăţească (în orice fel) rânduirea unui om pentru a «conduce închinarea»? După cum ştii, în cartea Pasul pe care l-am făcut am concluzionat că doctrina predicării făcute de un singur om este în întregime străină de Cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că găsim bătrâni, dar niciodată unul singur într-o adunare. Lucrarea lor era în primul rând să conducă, deşi unii puteau să aibă şi darul de a învăţa, pentru că citim despre aceia care se străduiesc în cuvânt şi în învăţătură. Ceea ce susţinem este că nu există niciun grup de oameni în Scriptură care să corespundă în cea mai mică măsură cu predicatorii din aceste biserici.

Permite-mi o întrebare simplă: cine desemnează aceşti lucrători? În fiecare caz, omul; desemnarea se face fie prin vot, fie printr-un ierarh sau episcop. Aceste lucruri sunt făcute de om, fără ca acesta să aibă vreo autoritate sau permisiune divină, căci unde am putea găsi vreun verset care să-i autorizeze pe oameni, oricare ar fi ei, să facă un pas atât de solemn? Pavel, fiind apostol, împreună cu Barnaba, a rânduit bătrâni (Fapte 14.23) şi i-a poruncit lui Tit să facă acelaşi lucru (Tit 1.5). Nu găsim nicăieri în Scriptură că adunarea locală sau vreun lider spiritual ar avea autoritatea de a rândui bătrâni, cu atât mai puţin predicatori.

Astfel, predicatorii rânduiţi în felul acesta îşi primesc lucrarea nu de la Hristos, Capul Bisericii, ci de la om (nu neg faptul că în multe cazuri acei predicatori au un dar autentic). Aşadar, dacă i-aş recunoaşte, aş recunoaşte autoritatea omului în opoziţie cu autoritatea lui Hristos.

Slujirea

Aspectul de mai sus ar fi suficient pentru a mă ţine în afara unei astfel de biserici, dar aş aplica încă un test. Să luăm „slujba“ (serviciul), aşa cum este ea denumită. Cine o rânduieşte? Ordinea, numărul de cântări, de versete citite, de rugăciuni etc.? Din nou răspunsul este: omul. Toate acestea, într-adevăr, au la bază acest principiu de fond: că omul are libertatea să facă ceea ce este potrivit în ochii lui în Adunarea lui Dumnezeu. Noi susţinem, contrar acestui principiu, că singura noastră responsabilitate este să fim în ascultare de Hristos. Aşadar, nu avem libertate să inventăm nimic, ci în toate lucrurile trebuie să fim supuşi Cuvântului.

Ca urmare, gelozia1 pentru onoarea lui Hristos ca şi Cap al Bisericii mă va ţine în afara oricărui loc în care autoritatea Sa este trecută cu vederea. Se va spune poate că noi trebuie să uităm micile noastre diferenţe şi să arătam dragoste unii pentru alţii. Voi răspunde: Nu! Nu trebuie să renunţ nici măcar la un singur lucru poruncit de Hristos şi nici să tolerez vreun lucru care nu are permisiunea Lui. Aşadar, în timp ce am responsabilitatea de a-i iubi pe toţi copiii lui Dumnezeu, am şi responsabilitatea de a-L asculta pe Hristos ca Domn al meu; şi este scris: „Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui“ (1 Ioan 5.2).

2. Prezenţa şi conducerea Duhului Sfânt

Îţi cer acum să iei în considerare faptul că, dacă mă strâng laolaltă2 cu alţi credincioşi din oricare denominaţiune, eu particip la negarea practică a prezenţei Duhului Sfânt în Adunarea lui Dumnezeu. Caracteristica acestei dispensaţii creştine este prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. Ceea ce defineşte un creştin, potrivit cu Scriptura, este Duhul locuind în el (Romani 8.9): Biserica a fost constituită prin botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 2; 1 Corinteni 12.13). Importanţa acestui adevăr se poate vedea prin modul în care Domnul Isus îl accentuează în Ioan 14–16. Ideea asupra căreia îţi solicit atenţia este că, pentru faptul că Duhul Sfânt este prezent, El Îşi cere dreptul ca în adunarea sfinţilor să folosească pe cine doreşte (1 Corinteni 12–14), pentru predicare sau pentru oricare altă slujbă.

Dacă eu deci încuviinţez rânduiala omenească a slujbei ţinute de un singur om şi îmi dau acordul prin prezenţa mea, atunci în mod clar mă port ca şi cum nu aş crede în prezenţa şi în conducerea Duhului. Dacă totuşi cred în aceasta, atunci prin prezenţa mea mă opun în mod conştient acţiunii Sale, încălcând astfel drepturile Sale suverane. Aceasta ar fi într-adevăr o poziţie gravă.

Nu insinuez faptul că preaiubiţii creştini care se află în denominaţiuni ocupă această poziţie în mod conştient. Ştiu că nu este aşa. Realitatea este că mulţi se află în ignoranţă cu privire la acest adevăr binecuvântat. Ca dovadă, voi cita dintr-o publicaţie a denominaţiunii cu care eşti în legătură. Este o expunere a dedicării templului lui Solomon. Una dintre afirmaţii este: «veneraţia pe care ar trebui s-o simţim în închinare ar trebui să fie adâncă, ca şi cum am avea cu noi un simbol(referindu-se la norul care a umplut casa Domnului) al prezenţei lui Dumnezeu. El este cu siguranţă la fel de aproape» (Geneza 28.16). Ce dovadă ar putea fi mai clară că adevărul prezenţei Duhului Sfânt este aproape necunoscut? Iar dacă noi cunoaştem acest adevăr, trebuie oare să ne comportăm ca şi cum nu l-am cunoaşte?

Aşadar, este imposibil ca eu să fiu prezent la „slujbă“ acolo unde acest adevăr este ignorat şi unde, prin aranjamente ale oamenilor, Duhul lui Dumnezeu nu are deloc libertate de a acţiona prin acele mădulare din Trupul lui Hristos care sunt prezente. În acest fel, Duhul Sfânt este stins (1 Tesaloniceni 5.19,20). Cu siguranţă, tu nu m-ai îndemna să mă opun Duhului lui Dumnezeu. Aşadar, gelozia pentru drepturile Lui suverane mă depărtează de credincioşii care se află într-o asemenea poziţie ca cea pe care am descris-o mai sus.

3. Preoţia tuturor credincioşilor

Una dintre cele mai clare învăţături din Scriptură este că toţi credincioşii sunt aduşi în aceeaşi poziţie, în acelaşi loc de aprobare înaintea lui Dumnezeu şi că toţi au aceleaşi drepturi în Hristos. Petru, aşadar, poate să spună tuturor acelora cărora li se adresează: „voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite înaintea lui Dumnezeu prin Isus Hristos“ şi din nou, „voi sunteţi o seminţie aleasă, preoţie împărătească“ (1 Petru 2.5,9). Ioan, în aceeaşi manieră, scrie: „A Aceluia care ne iubeşte şi ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Său şi ne-a făcut o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său…“ (Apocalipsa 1.5,6).

În Evrei se face referire în repetate rânduri la acelaşi adevăr. Hristos ca Preot este aşezat la dreapta lui Dumnezeu; perdeaua este ruptă şi toţi suntem îndemnaţi să ne apropiem, „având îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus…“ (Evrei 10.19-22). Consecinţa este că nu mai poate exista o preoţie pământească, acum, bineînţeles, cu excepţia sensului că toţi credincioşii sunt preoţi. Aşadar, desemnarea unei clase speciale de oameni, prin orice denumire ar fi numiţi, indiferent că sunt „preoţi“ sau „predicatori“, pentru a „conduce“ închinarea, nu se potriveşte cu drepturile tuturor credincioşilor şi practic este o negare a preoţiei noastre comune. Nu este oare o ruşine atât de mare că, având lumina Scripturii, totuşi ne-am complăcut în aceste lucruri atât de mult timp? Pentru că, dacă toţi suntem preoţi, ce nebunie este să rânduim pe cineva pentru a se ruga pentru toţi cei adunaţi şi să o facă indiferent de starea sufletului său în acel moment! În fiecare zi a Domnului, la aceeaşi oră, el trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu pentru a se ruga acelaşi număr de rugăciuni în calitate de pastor al congregaţiei sau pentru a citi aceleaşi rugăciuni din aceeaşi carte.

Dragul meu frate, nu ţi s-a întâmplat adesea, în timp ce stăteai sau îngenuncheai în banca ta, ca inima să-ţi fie umplută prin puterea Duhului Sfânt şi să tânjeşti a-ţi revărsa mulţumirea şi lauda înaintea lui Dumnezeu? Totuşi nu ai fi avut permisiunea să faci acest lucru, pentru că este cineva la amvon a cărui slujbă este să se roage şi să aducă laudă pentru tine, ca şi cum numai el ar fi preotul, iar tu nu ai fi în aceeaşi poziţie privilegiată de apropiere. Te poţi mulţumi cu un asemenea sistem? Gelozia pentru privilegiile fraţilor mei credincioşi mă împiedică să fiu prezent într-o asemenea întâlnire.

4. Lipsa exercitării disciplinei

Aş mai menţiona un motiv. Aş ajunge în pericolul de a deveni părtaş al lucrărilor rele (2 Ioan 10-11) în multe din bisericile la care aş fi îndemnat să merg pentru „închinare“ sau predică3. Este bine cunoscut faptul că, în majoritatea acestora, nu există niciun fel de disciplină. Imoralităţile grosolane se vor rezolva în unele cazuri, dar învăţăturile rele sunt rareori privite ca fiind necesar să fie supuse disciplinei. Să luăm ca exemplu denominaţiunea din care faci parte. Doar cu puţin timp în urmă am constatat că un predicator bine cunoscut a participat la o conferinţă biblică, unde şi-a mărturisit credinţa în doctrina anihilării celor necredincioşi4. Aceasta însă nu-i afectează nici poziţia, nici părtăşia cu „bisericile“ din acea denominaţiune.

Aş putea arăta mai multe cazuri de acelaşi fel, cum ar fi, de exemplu, acela în care predicatorii care afirmă că pedeapsa iadului nu este veşnică sunt acceptaţi să predice în diferite biserici şi sunt membri ai aceloraşi asociaţii cu cei care sunt, în privinţa aceasta, sănătoşi în credinţă. Într-adevăr, în sistemele denominaţionale nu poate fi exercitată disciplina, pentru că, dacă excluzi un credincios dintr-o biserică, el va găsi cu uşurinţă acces în alta. Şi, după cum ştii, consiliile religioase au hotărât recent că un cleric nu poate refuza „împărtăşania“ unei persoane care neagă eternitatea pedepsei, persoana lui Satan şi care chiar aruncă o ofensă asupra multor porţiuni din Cuvântul lui Dumnezeu.

Ar trebui oare să am părtăşie cu un rău ca acesta? Am părtăşie cu ei atunci când mă strâng5, fie şi ocazional, cu cei care tolerează aceste lucruri. Puţin aluat dospeşte toată plămădeala; o casă care era suspectă de lepră trebuia închisă şi evitată (1 Corinteni 5.6; Levitic 14.34-53). Aşadar, separarea de rău este principiul lui Dumnezeu şi nu îndrăznesc să mă depărtez de acesta sub pretextul fals al dragostei, căci El este un Dumnezeu sfânt şi noi prin harul Său suntem sfinţi. De aici îndemnul „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“ (1 Petru 1.15,16).

Motivul pentru care de multe ori trecem cu vederea acest aspect este că ne gândim mai mult la drepturile noastre decât la ale Domnului. Gloria lui Dumnezeu nu ocupă primul loc în sufletele noastre. Exact aici suntem cu toţii pasibili de a eşua. Aceste întrebări încurcate abia s-ar mai ivi dacă Domnul Şi-ar ocupa locul cuvenit între noi, însă odată ce privirea mea este distrasă de la El şi îndreptată înspre credincioşi, mă cufund în incertitudine. Nu aş exagera dacă aş spune că majoritatea credincioşilor au căzut în această greşeală de a-i pune pe sfinţi înainte de Domnul. De exemplu, la o „convenţie“ recentă a credincioşilor din toate denominaţiunile, un membru principal al acesteia, la încheiere, a expus pe scurt scopurile pentru care se întâlniseră. Primul, a spus el, era unitatea; al doilea, dragostea frăţească; iar al treilea, slăvirea lui Hristos. Departe de mine a insinua că vorbitorul a intenţionat să îi pună pe sfinţi înainte de Domnul. Totuşi a făcut-o şi, în acest fel, a furnizat în mod inconştient o ilustrare a greşelii indicate mai sus.

Dragul meu frate, ţi-am prezentat câteva dintre motivele care mă împiedică să mă strâng cu alţi credincioşi în „bisericile“ lor. Ar putea fi adăugate mai multe, dar acestea sunt de ajuns pentru a-ţi arăta de ce credem că avem gândul Domnului pentru calea pe care o urmăm; că aceasta nu vine dintr-un duh super-critic de fariseism; că nu este din habotnicie, ci este doar o chestiune despre ceea ce I se cuvine Domnului. Ne-am separat şi rămânem despărţiţi de strângerile altor credincioşi, pentru că suntem convinşi că este calea pe care Domnul doreşte să umblăm; o cale în afara oricărui lucru conceput de om, într-un cuvânt, afară din tabără cu Domnul (Evrei 13)6. Aşadar, a ne comporta altfel ne-ar face necredincioşi convingerilor pe care le avem, ne-ar păta conştiinţa şi ne-ar duce la pierderea comuniunii cu Domnul nostru binecuvântat.

Încredinţând întreg subiectul reflectării tale în rugăciune,

Al tău, cu afecţiune în Hristos,

E. D.

  • 1.Gelozie înseamnă a vrea să păstrez ceea ce îmi aparţine; invidia înseamnă a dori ceea ce are altul.
  • 2.Autorul se referă la a fi adunat „oficial“ pe acelaşi temei pe care se întâlneşte acel grup de credincioşi sau denominaţiune. Atunci când un credincios care ocupă terenul scripturistic al adunării este prezent în clădire pentru obligaţii familiale sau motive sociale, cum ar fi o nuntă sau o înmormântare, aceasta n-ar indica faptul că el se adună cu oamenii din aceea „biserică“ sau grup ca şi cum s-ar afla pe aceeaşi temelie (sectară) cu ei.
  • 3.Referire la învăţături care atacă Persoana sau lucrarea lui Hristos, sau care contrazic adevăruri fundamentale şi esenţiale prezentate în Cuvântul revelat al lui Dumnezeu.
  • 4.]Doctrină care neagă realitatea iadului, a iazului de foc veşnic, unde necredincioşii vor suferi în trup, suflet şi duh mânia lui Dumnezeu, despărţiţi de El în întunericul de afară, aflaţi sub consecinţa alegerii voinţei lor proprii în răzvrătire faţă de Dumnezeu.
  • 5.În special la frângerea pâinii, la rugăciune sau la asocierea cu ei în slujire.
  • 6.Există comentarii şi explicaţii foarte bune pentru aprofundarea acestei idei. Contextul apropiat al acestui pasaj din Evrei se referă la iudaism. Cu toate acestea, ca şi aplicaţie, putem privi ca fiind tabără toate sistemele religioase create de om, faţă de care Domnul Se găseşte practic „afară“, în ceea ce priveşte responsabilitatea omului. Ce face Domnul în harul Său suveran rămâne ca numai El să hotărască. Acest articol se ocupă cu responsabilitatea creştinilor de a se comporta conform învăţăturii Nou-Testamentale referitoare la Centrul Adunării (Matei 18.20).

Caracterul exclusiv pe care îl are terenul adunării

Blackheath, august 1876

Dragul meu frate,

În continuare trebuie să arăt pe ce teren Şi-ar dori Domnul să se strângă ai Săi în adunare, pentru că ţi-am arătat deja de ce nu putem să ne strângem cu alţi credincioşi. Ai putea să îmi spui, pe bună dreptate, «Mi-ai dat motive solide pentru care n-ar trebui să merg într-o biserică denominaţională şi deci cred că ar trebui să mergi un pas mai departe şi să mă direcţionezi cu privire la drumul pe care să merg». Anticipând aceasta, propun să îţi arăt câteva semne prin care adunarea lui Dumnezeu ar putea fi recunoscută pe plan local.

1. Hristos, Centrul strângerii laolaltă

Primul principiu esenţial este că Hristos singur ar trebui să fie Centrul strângerii. Domnul Însuşi ne învaţă acest lucru când spune, „Unde sunt doi sau trei adunaţi pentru (întru – eis) Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (Matei 18.20). Trebuie să scot în evidenţă faptul că Domnul nu spune că este în mijlocul oricărei strângeri a celor care mărturisesc a fi ai Săi. El Se află numai în mijlocul celor care sunt strânşi pentru Numele Lui. Pentru Numele Lui! Nu pentru Numele Lui şi încă altceva pe lângă acesta, cum ar fi un anumit adevăr, o învăţătură sau o formă de guvernare bisericească, ci numai pentru Numele Lui, în afară şi departe de orice sistem sau orânduire omenească, adunaţi în jurul şi pentru Persoana unui Hristos înviat şi glorificat! Acest fel de strângere nu a fost posibil decât după moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos, pentru că Duhul Sfânt este Cel care adună şi El adună numai în jurul unui Hristos înviat.

Vei spune însă: «cu siguranţă că toţi credincioşii, indiferent de numele pe care îl poartă, sunt strânşi în felul acesta»; am întâlnit de multe ori această afirmaţie. Ar fi uşor să o resping, dar prefer să aplic un test. Cere-i unui creştin autentic dintr-o denominaţiune să devină membru într-o altă denominaţiune: te va refuza! Aceasta nu s-ar putea întâmpla dacă în ambele denominaţiuni strângerile ar fi fost numai pentru Numele lui Hristos. Dacă se strâng acolo pentru că mărturisesc că iubesc acel Nume, cum ar putea refuza să aparţină unui alt loc unde de asemenea Numele Său ar fi singurul Centru al strângerii laolaltă? Astfel, dacă vrei să fii membru într-o „biserică“, trebuie neapărat să fii de acord cu toate principiile şi practicile lor.

Aşadar, vei observa că nu este adevărat că creştinii din denominaţiuni sunt adunaţi numai pentru Numele lui Hristos. De fapt, o denominaţiune nu face apel la toţi credincioşii, ci numai la cei cu învăţături şi cu perspective asemănătoare. Astfel, ei mărturisesc prin practică faptul că nu Hristos este singurul lor centru.

Dă-mi voie să te previn în mod serios că nicio adunare nu se poate potrivi gândului lui Dumnezeu dacă centrul de atracţie nu este exclusiv Numele lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu ne îndeamnă atât de bine prin slujitorul Său: „Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui“ (Evrei 13.13). Aceste imense organizaţii religioase din jurul nostru formează cu adevărat tabăra şi, prin urmare, numai în afara acestora este posibilă strângerea pentru Numele lui Hristos. Să nu te mulţumeşti până când nu ai găsit o asemenea adunare, pentru că, găsind-o, vei putea pătrunde în plinătatea binecuvântării de nespus care este rezumată în cuvintele „acolo Eu sunt“ (nu „acolo Eu voi fi“) „în mijlocul lor“.

2. Terenul singurului Trup

Al doilea principiu fundamental este că strângerea trebuie să aibă loc pe terenul Adunării – pe terenul Trupului lui Hristos – şi, prin urmare, ea se va desfăşura în jurul Mesei Domnului. Voi explica mai pe larg acest lucru. Am văzut deja că Hristos este Capul Adunării şi, pentru că El este Capul, credincioşii din timpul acestei dispensaţii sunt mădulare ale Trupului Său. „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur Trup“ (1 Corinteni 12.13) şi, în consecinţă, se spune despre noi că suntem „mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale“ (Efeseni 5.30). Suntem aşadar uniţi cu Duhul lui Hristos în cer, pentru că „cel care se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El“ (1 Corinteni 6.17). În consecinţă, suntem şi „mădulare unul altuia“ (Romani 12.5). Este cea mai apropiată legătură posibilă – o legătură vitală – pe de o parte între Hristos şi ai Săi şi, pe de altă parte, între toţi credincioşii. Aceasta este unitatea pe care a format-o Duhul lui Dumnezeu, unitatea Trupului lui Hristos (1 Corinteni 12.12,13). Suntem îndemnaţi să ne străduim a păstra „unitatea Duhului în legătura păcii“ (Efeseni 4.3).

Acestea fiind aşa, terenul strângerii sfinţilor ar trebui să exprime acest adevăr, recunoscând astfel unitatea Trupului. Aceasta înseamnă că trebuie să fim strânşi ca mădulare ale Trupului lui Hristos, nu ca anglicani, presbiterieni, independenţi sau baptişti1, ci numai ca mădulare ale Trupului lui Hristos. Prin urmare, orice teren de strângere care este mai larg sau mai îngust decât acesta este o negare a adevărului Trupului şi deci nu poate fi terenul lui Dumnezeu. Aplicarea acestui principiu desfiinţează toate denominaţiunile dintr-o dată; şi aşa ar şi trebui, pentru că temelia pe care se bazează denominaţiunile este cu totul în contradicţie cu Scriptura.

Încă o consecinţă a faptului de a fi strânşi ca mădulare ale Trupului lui Hristos este că aceasta se va face în jurul Mesei Domnului. Apostolul învaţă acest adevăr când spune: „Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine“ (1 Corinteni 10.16,17). Pâinea de pe masă, în mijlocul sfinţilor adunaţi, este astfel simbolul unicităţii Trupului lui Hristos; şi, deoarece toţi iau parte la ea, este în plus un simbol al comuniunii mădularelor acestui Trup.

Ce simplitate minunată! Astfel, în biserica primară, în fiecare primă zi a săptămânii, ucenicii se strângeau împreună pentru a frânge pâinea (Fapte 20.7; 1 Corinteni 11.20). Ei se strângeau laolaltă cu acest scop (a se compara de asemenea cu Fapte 2.42). Obiectul strângerii lor nu era să participe la o „slujbă“ sau să asculte predici, ci să frângă pâinea şi astfel să vestească „moartea Domnului până vine El“ (1 Corinteni 11.26).

Caută, dragul meu frate, aceste trăsături ale Adunării lui Dumnezeu în cartierul tău. Unde le vei găsi printre feluritele „locuri de închinare“ din jur? Este prea mult dacă aş spune că această căutare a ta ar fi în zadar? Este un semn trist al căderii bisericii şi al confuziei acestor timpuri rele!

3. Libertatea Duhului Sfânt

O altă trăsătură este libertatea Duhului Sfânt de a lucra prin cine vrea El (1 Corinteni 12.8 etc.). Am vorbit deja despre aceasta în prima scrisoare şi deci nu trebuie să îţi amintesc că şi acest principiu izvorăşte din adevărul despre Trupul lui Hristos. Citeşte cu multă atenţie 1 Corinteni 12-14. Acolo vei vedea că „trupul nu este un singur mădular, ci multe“ şi „unuia i se dă, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune; şi altuia, cuvânt de cunoştinţă“, apoi: „ochiul nu poate spune mâinii: «Nu am nevoie de tine»; sau, din nou, capul, picioarelor: «Nu am nevoie de voi»“ (1 Corinteni 12.8-21). Astfel, apostolul spune: „când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într-o limbă, are o descoperire, are o interpretare“ (1 Corinteni 14.26-33). Aici este recunoaşterea faptului că fiecare dar vine de la Capul Bisericii şi că trebuie să se permită folosirea acelui dar de către Duhul, în Adunare. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci strângerea laolaltă nu este potrivită cu voia lui Dumnezeu.

Greşeala de a nu permite exercitarea darurilor, cu excepţia slujirii pe care o face „predicatorul“, a ţinut oamenii într-o stare de ignoranţă faţă de adevăr, prin incapacitatea predicatorului ales, atunci când există în adunare unii cu mai multă cunoştinţă şi cu o măsură mai mare de dar. Ce trist să vezi un astfel de predicator repetând, în fiecare zi a Domnului, cele mai simple elemente doctrinare, şi acestea distorsionate prin felul în care sunt prezentate! Mai mult, este aproape imposibil să-l retragi din slujba la care a fost desemnat. Tu însuţi ai cunoscut astfel de cazuri, aşa că nu mai insist asupra acestui subiect. Te voi întreba doar dacă acest rău n-ar trebui să te convingă de faptul că o asemenea rânduială nu poate fi potrivită cu gândul lui Dumnezeu.

4. Exercitarea disciplinei scripturistice

Trebuie, de asemenea, să existe o exercitare evlavioasă a disciplinei, potrivit Cuvântului. Satan amăgeşte frecvent suflete în timpurile de acum prin prezentarea unei falsificări a adevărului. Din acest motiv este necesar să fim veghetori. Este posibil să găseşti într-o strângere cele trei semne prezentate mai sus şi totuşi să lipsească acest al patrulea punct. Caută-l deci şi pe acesta, dacă vrei să găseşti adevărata strângere laolaltă.

Disciplina trebuie exercitată în două direcţii: asupra imoralităţilor, specificate în 1 Corinteni 5, şi asupra celor care au o doctrină falsă (Galateni 3 şi 6; 2 Ioan 9-11; Apocalipsa 2 şi 3). Mulţi sunt de acord (deşi s-ar putea să nege acest lucru în practică) că cei care au o umblare rea trebuie puşi deoparte de la Masa Domnului, dar există multă opoziţie în ceea ce priveşte aplicarea disciplinei pentru învăţătură greşită. Se vorbeşte mult despre „libertatea cugetului“, dar eu neg faptul că am avea vreo libertate a cugetului împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, în faţa căruia trebuie să ne plecăm necondiţionat. „Să meargă la lege şi la mărturie! Dacă nu vorbesc după Cuvântul acesta, nu va fi niciun revărsat de ziuă pentru ei“ (Isaia 8.20). Scuza este plauzibilă, dar în conţinutul ei se poate identifica imediat uneltirea lui Satan. Pentru că, dacă el ar reuşi să submineze temeliile adevărului, este ca şi cum ar cuceri printr-o împotrivire făţişă.

Un om care se declară credincios şi care neagă valoarea sângelui lui Hristos este cu siguranţă la fel de pierdut ca un necredincios declarat. Amintindu-ţi acestea, vei fi ajutat să înţelegi dificultatea pe care a întâmpinat-o exercitarea disciplinei pentru doctrină. În unele cazuri se ajunge chiar la aceasta: primirea duşmanilor lui Hristos în aşa-zisa părtăşie. Nu poţi găsi adunarea lui Dumnezeu acolo unde nu există disciplina pentru doctrină, pentru că sfinţenia va caracteriza întotdeauna casa lui Dumnezeu.

5. Supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu

În adunarea lui Dumnezeu totul va fi rânduit în supunere faţă de Cuvânt. Scripturile trebuie să ocupe locul suprem, pentru că ele sunt expresia voii lui Dumnezeu. Aşadar, nimic din ceea ce se opune sau nu are aprobarea Cuvântului Său nu poate fi tolerat.

Nu suntem lăsaţi în voia raţionamentului şi a practicilor noastre, ci, în epistole, au fost lăsate resurse pentru cele mai mici detalii din adunare. De aceea, a acţiona fără autoritatea Cuvântului nu este o neascultare mai mică decât a acţiona contrar acestuia. Este peste măsură de important să porţi acest lucru în minte, pentru că, dacă vei cerceta lucrurile mai îndeaproape, vei găsi că nu este nicio denominaţiune unde creştinii nu şi-au rânduit singuri anumite lucruri, aşa cum ei înşişi au considerat cel mai bine.

Pentru a ilustra ceea ce vreau să spun, aş menţiona o discuţie pe care am avut-o anul trecut cu un vechi coleg de studii. Am spus: «Aveţi autoritatea Scripturii pentru toată această varietate de rânduieli bisericeşti?» «Nu», mi-a răspuns sincer, «nu avem, dar» a adăugat el, «susţin faptul că avem libertatea să alegem planurile şi metodele pe care experienţa noastră ni le arată ca fiind cele mai bune». Şi, fără vreo acoperire, aceasta este poziţia general adoptată.

Eu susţin că toate lucrurile rânduite în adunare, fiecare acţiune şi procedeu, toate activităţile sfinţilor – rugăciune, laudă şi lucrarea Cuvântului – trebuie să fie conduse şi să aibă aprobarea directă a Scripturii. Capul conduce totul şi acest Cap este Hristos; El a consemnat voia Sa pentru noi în Cuvântul scris. Prin urmare, El ne-a aşezat într-o poziţie în care nu putem inventa şi potrivi, ci trebuie doar să ascultăm.

Oriunde vei găsi toate aceste semne pe care le-am menţionat deja, vei găsi locul unde Dumnezeu i-ar dori strânşi pe sfinţii Săi, pentru că acestea sunt semnele propriei Sale adunări. Este adevărat că ai putea găsi multă slăbiciune şi lipsuri în sfinţii adunaţi astfel2, dar aceste două lucruri au caracterizat întotdeauna Biserica de la moartea lui Ştefan şi o vor caracteriza până când Domnul va veni.

Atenţionări

Aş adăuga o atenţionare. Uneori se spune că sfinţii dintr-un loc sunt atât de preocupaţi şi de activi încât a mă uni cu ei ar fi cu siguranţă potrivit gândului lui Dumnezeu; sau că sunt atât de multe suflete convertite prin predica domnului X, încât nu poate fi voia lui Dumnezeu ca eu să fiu separat de un slujitor al Domnului atât de onorat.

Trebuie făcute două menţiuni asupra acestui lucru. În primul rând, a argumenta astfel înseamnă a înlocui gândurile lui Dumnezeu cu gândurile noastre, a urma raţionamentele noastre în locul Cuvântului scris. În al doilea rând, abia dacă există vreo formă de creştinism, oricât de coruptă, care să nu folosească acest argument. Dacă văd clerici ritualişti, care sunt serioşi şi devotaţi (şi mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că există astfel de oameni), ar trebui oare să ajung la concluzia că Dumnezeu vrea să mă asociez cu ei? Sau, atunci când Dumnezeu în suveranitatea harului şi îndurării Sale – în compasiune atentă faţă de suflete – foloseşte cu putere Cuvântul Său pentru convertirea păcătoşilor, fie în catolicism, în Biserica Anglicană sau în alte denominaţiuni, ar trebui oare să deduc că aceste sisteme sunt după inima Sa? Nimic n-ar putea fi mai înşelător şi totuşi aceste raţionamente iluzorii şi amăgitoare ademenesc sufletele la fiecare pas.

Există cumva pericolul ca şi tu, dragul meu frate, să fii înşelat astfel? Nu! Sunt convins că Domnul a început deja să-ţi arate adevărul; şi, pentru că El a început lucrarea, o va duce cu siguranţă la desăvârşire. Dar te îndemn mai departe, amintindu-ţi şi de responsabilitatea pe care o ai, şi sunt sigur că, odată ce te vei găsi în singurul loc de pe pământ în care Dumnezeu ar dori ca sfinţii Săi să fie, nu numai că bucuria şi recunoştinţa ta se vor revărsa înaintea lui Dumnezeu, dar te vei minuna că timp de atâţia ani ochii tăi au rămas închişi faţă de un adevăr atât de clar arătat în Scriptură.

Fie ca numai Domnul să te conducă, pentru ca nicio subtilitate a vrăjmaşului, nicio capcană pe care el este atât de pregătit să o arunce înaintea inimilor încercate, să nu te deturneze! Dacă rugăciunea ta este „fă calea Ta clară înaintea feţei mele“, vei descoperi repede că „lumina răsare în întuneric pentru cei drepţi“ (Psalmul 112.4).

Al tău, cu afecţiune în Hristos,

E. D.

  • 1.La această listă se mai pot adăuga şi alte nume de secte şi asociaţii, în funcţie de situaţia locală sau regională în care cititorul se poate regăsi.
  • 2.Cât de mult ne smereşte astăzi faptul că situaţia mărturiei creştine este mult mai rea decât în secolul trecut. Şi, mai cu seamă, cât de trist este să îi vedem pe urmaşii celor care au mărturisit şi au practicat aceste principii scripturistice apărate de fratele Dennet în aceste scrisori, divizaţi în urma unor acţiuni carnale. Unele grupări ale „fraţilor“ au urmat învăţători falşi şi s-au transformat în culte. Totuşi, falimentul mişcării fraţilor nu anulează principiile divine pe care s-au strâns fraţii de la început şi la care au revenit. Aceleaşi adevăruri sunt valabile şi astăzi când suntem aproape de venirea Domnului. [n.ed.]

Până când va veni El

Blackheath, august 1876

Dragul meu frate,

În aceste câteva rânduri aş vrea, dacă este posibil, să te las în prezenţa Lui, Singurul care poate face din adevăr o putere vie în sufletul tău. Pericolul de a lăsa adevărul să treacă pe lângă noi, de a ne mulţumi cu gândul că şi alţii o duc bine, este atât de mare. Aşadar, suntem înclinaţi să spunem: «De ce să ne agităm cu atâtea exerciţii de inimă?». Voi aduce înaintea ta numai două lucruri ca răspuns la această întrebare.

1. Venirea Domnului

Primul este venirea Domnului. Trăieşti tu, frate drag, în aşteptarea zilnică a reîntoarcerii lui Hristos? Ce ne-a spus El în ultima adresare către Biserica Lui? „Cel care mărturiseşte acestea spune «Da, Eu vin curând»“ (Apocalipsa 22.20). El face anunţul acesta de trei ori în acest capitol (versetele 7,12,20). Ce perspectivă binecuvântată ne este astfel dezvăluită! Cine a coborât în moarte pentru răscumpărarea noastră şi a avut de-a face cu întreaga mânie a lui Dumnezeu care ni se potrivea nouă, ca păcătoşi? Dragostea Lui a fost atât de cuprinzătoare şi de intensă, încât apele cele multe (acele valuri şi talazuri ale mâniei care au trecut peste sufletul Său) n-au putut s-o înece şi şuvoaiele n-au putut s-o stingă. Ne va fi curând îngăduit să-L privim pe acelaşi Om, chiar dacă patimile Lui s-au sfârşit, iar El este glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Îl vom vedea aşa cum este, pentru că atunci vom fi ca El (1 Ioan 3.2). Ce perspectivă! Cum ne umple de bucurie nespusă anticiparea acestui eveniment, întorcându-ne privirile de la orice altceva şi gândindu-ne la acel moment când El va veni să ne primească la El, pentru ca, acolo unde este El, să fim şi noi (Ioan 14.1). Într-adevăr, anticipăm bine acel moment, pentru că el va fi împlinirea bucuriei Lui personale şi, în acelaşi timp, a binecuvântărilor noastre.

2. Trei dorinţe ale Domnului

Există ceva care izvorăşte din acestea şi ar fi al doilea lucru pe care doresc să-l aduc înaintea ta. În acest timp scurt, în acest interval de aşteptare până la venirea Lui, ce aşteaptă Domnul de la noi? Acest capitol (Apocalipsa 22) ne dă răspunsul. Am reuşit să arătăm anunţul întreit al venirii Sale grăbite, iar acum să privim la diferitele contexte în care sunt prezentate. Prima dată se spune: „Iată, Eu vin curând! Ferice de cine păzeşte cuvintele profeţiei cărţii acesteia“ (versetul 7). Aşadar, El ne învaţă că ceea ce preţuieşte El în ai Săi, care aşteaptă venirea Lui, este ascultarea; şi, aşa cum ştim din Ioan 14, această ascultare este dovada dragostei pe care I-o purtăm.

Cine va căuta atunci, în faţa unui asemenea cuvânt, să se sustragă de la ascultare? Nu va spune, mai degrabă, orice credincios adevărat: «Ce privilegiu a pus Domnul asupra mea, îngăduindu-mi să-mi arăt dragostea pentru El, Cel pe care omul L-a respins, şi să fac aceasta prin păzirea cuvântului Său!»? Cu câtă încântare priveşte El la cei care, în mijlocul încercărilor sau chiar al primejdiilor, fac din această ascultare singurul obiectiv al vieţii lor!

Apoi El vorbeşte din nou şi spune: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui“ (versetul 12). Aici suntem învăţaţi că El caută credincioşia în slujitorii Săi; şi, mai mult, că El îi va recompensa potrivit cu aceasta (a se compara cu Luca 19.12-26). Din nou, şi pentru ultima dată, El spune: „Cel care mărturiseşte acestea spune: «Da, Eu vin curând»“. Răspunsul lui Ioan este: „Amin! Vino, Doamne Isuse!“ – un răspuns care ar trebui să curgă instantaneu din inima fiecărui sfânt. Astfel suntem învăţaţi că, în acest timp scurt de aşteptare, afecţiunea noastră este foarte preţioasă pentru El.

Aşadar, acestea sunt cele trei lucruri pe care El le aşteaptă de la noi acum: ascultarecredincioşie şi afecţiune. În lumina acestui adevăr, a perspectivei venirii Domnului şi a ceea ce El preţuieşte în sfinţii Săi în timpul în care ei aşteaptă revenirea Lui, îţi cer, dragul meu frate, să ai în vedere şi să te hotărăşti asupra lucrurilor pe care am avut privilegiul de a ţi le aduce înainte în aceste scrisori.

Încredinţându-te încă o dată îndrumării şi binecuvântării Domnului,

Al tău, cu afecţiune în Hristos,

E. D.

Ce este moartea?

Simplul gând cu privire la moarte nelinişteşte şi impune frică. Prezenţa acestui gând, contactul cu el în spitale sau pe patul de suferinţă stârneşte groaza. Dacă vedem sânge sau un mort, apare imediat teama. Într-adevăr, pentru om, moartea este „împăratul spaimelor“ (Iov 18.14) şi, acolo unde apare, lasă urme tragice. Moartea schimbă bucuria în durere, fericirea în lacrimi. Dar, deşi omul ştie ce este după moarte, caută să se eschiveze, ca şi cum n-ar şti nimic despre ea. Din partea lui Dumnezeu a fost dat răspunsul cu privire la moarte şi nimeni nu-l poate ocoli.

Ce este moartea? Moartea nu este numai sfârşitul traiului pe pământ. Nu este numai încheierea tuturor lucrurilor şi nici pierderea omului în nimic. Moartea nu este nici un început al unei vieţi noi, necunoscute. Dacă moartea ar fi doar sfârşitul vieţii acesteia biologice, atât de scurte, de pe pământ, atunci de ce frica de ea? Nu! Moartea este mai mult decât sfârşitul unei vieţi scurte şi pline de trudă. Înainte de a răspunde la întrebarea „ce este moartea?“, în toate formele ei pline de spaimă, omul trebuie să-şi recunoască starea faţă de Dumnezeu.

De fapt, în ochii lui Dumnezeu, omul firesc este mort încă de la naşterea sa. Deşi are o existenţă veşnică, un suflet nemuritor, pentru Dumnezeu şi adevărurile divine este mort. Aceasta înseamnă că nu are nici o legătură cu Dumnezeu, că este desprins, despărţit de Creatorul său.

Un om mort nu poate vedea, nu poate vorbi, nu are simţuri pentru lucrurile care îl înconjoară. Tot astfel, omul firesc este mort faţă de dragostea şi lucrarea lui Dumnezeu, nu poate înţelege Cuvântul Său. Fiecare poate să experimenteze acest lucru foarte uşor. Când citeşti, cânţi sau te rogi, omul natural nu înţelege nimic, pentru că el nu are simţuri, este orb, este surd pentru lucrurile spirituale.

Cum a ajuns omul într-o astfel de stare dezastruoasă, el, coroana creaţiei lui Dumnezeu? Înainte de căderea în păcat, primul om nu cunoscuse moartea spirituală. Trăia într-o stare de nevinovăţie şi în comuniune cu Dumnezeu şi de aceea nu cunoştea nici moartea spirituală, nici moartea fizică. Dar Dumnezeu a zis omului: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“ (Geneza 2.17). Omul a sfidat porunca lui Dumnezeu, a luat din fructul oprit şi urmarea a fost moartea, despărţirea de Dumnezeu. De atunci, moartea a pătruns în toată omenirea şi va lovi până la sfârşit viaţa omului pe pământ.

Decizia lui Dumnezeu pentru omenire este descrisă în Romani 6.23: „Plata păcatului este moartea“. Prin neascultarea primului om, toată omenirea a căzut în păcat, atât din punct de vedere spiritual, cât şi fizic. Fiecare om ştie că va muri într-o zi, dar caută mereu să fugă de această realitate şi nu se interesează de ce va fi după moartea fizică. Nu vrea să asculte ce a spus Dumnezeu: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9.27).

Omul natural doreşte să se termine totul odată cu moartea. De ce aceasta? De frica judecăţii viitoare. În conştiinţa sa însă ştie cu precizie că nu va scăpa. Când omul moare, i se desface doar legătura dintre trup, suflet şi duh, în timp ce el continuă să existe. Şi în curând va sta în faţa lui Dumnezeu. În timpul vieţii nu a întrebat de Dumnezeu, pentru că era mort spiritual. Acum va fi judecat după faptele sale. Şi va afla cât de înşelătoare a fost acea falsă temelie a necredinţei prin care susţinea că, odată cu moartea, se sfârşeşte totul.

Ce ar putea face acum mai mult un om mort spiritual? Nimic altceva decât să se prezinte cu păcatele sale în faţa Dumnezeului sfânt. Dar omul îşi închide ochii în faţa realităţii în care se află, în loc să-şi schimbe viaţa. Ar vrea mai bine să fie o maimuţă înţeleaptă, decât să se recunoască păcătos pierdut. Ce lucru îngrozitor!

Nu poate oare omul să facă ceva pentru a scăpa de această judecată? Nu! Toată oboseala lui este zadarnică. Nu există nici o cale de autoîmbunătăţire care să-l îndrepte spre Dumnezeu. În dreptatea şi sfinţenia Sa, Dumnezeu trebuie să-i pedepsească pe astfel de oameni, pentru că în prezenţa Sa nu este loc pentru păcătoşi. Nu avem de-a face cu un Dumnezeu care nu ştie ce este dragostea, ci cu un Dumnezeu al dragostei care nu vrea moartea păcătosului, ci care doreşte ca el să se pocăiască şi să trăiască veşnic.

Cum poate un om mort spiritual să primească viaţa veşnică, viaţa din Dumnezeu? Calea pe care păcătosul se poate apropia de Dumnezeu a fost instituită de El Însuşi. Există Cineva care a suferit moartea în locul omului păcătos şi care a îndeplinit cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu. El a învins moartea şi pe cel care avea puterea morţii (Evrei 2.14-15). Dumnezeu a plătit un mare preţ pentru omul păcătos, dându-L pe Fiul Său preaiubit să moară pe crucea de pe Golgota. Învierea lui Isus Hristos este victoria asupra morţii.

Prin această biruinţă s-a deschis drumul fiecărui om mort spiritual spre viaţă, spre Dumnezeu. Domnul spune în Ioan 5.24: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“.

Credinţa ne călăuzeşte de la moarte spre viaţă, din întuneric la lumină, de la frică la pace, de la spaimă la bucurie. Credinciosul primeşte atunci Duhul Sfânt, care este puterea vieţii noi. Dintr-un mort spiritual, fără Dumnezeu şi fără speranţă, a făcut un copil al lui Dumnezeu care are acum o speranţă vie, şi în viitor, glorie.

În această perioadă de două mii de ani de la săvârşirea lucrării de pe Golgota până în zilele noastre, mulţi oameni au acceptat să fie aduşi de la moarte la viaţă. Mulţi dintre ei au trecut prin moartea trupească şi poate mulţi vor mai trece prin valea morţii, dar pot fi fericiţi că fac parte din prima înviere. Pentru toţi morţii, fără deosebire, va exista o înviere, dar numai cei care au parte de prima înviere sunt fericiţi.

În 1 Tesaloniceni 4.16 citim: „Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos“. Aceştia sunt acei credincioşi care au adormit în Domnul, în baza jertfei Domnului Isus. Moartea nu va putea să-i ţină în mormânt, pentru că ei aparţin Împăratului vieţii. Domnul Isus a biruit şi moartea şi pe împăratul ei, la Golgota. Acolo Domnul a triumfat asupra Diavolului.

Învierea credincioşilor va fi o bucurie negrăită, deoarece ei Îl vor vedea pe Fiul lui Dumnezeu în glorie: vor fi cu Mântuitorul lor.

Ce se va întâmpla cu ceilalţi morţi, care au murit fără Domnul Hristos?

Şi ei vor învia când va sosi momentul învierii morţilor. Nimeni nu va lipsi de la acest eveniment. Bogaţi şi săraci, puternici şi slabi, mari şi mici, păstraţi în memorie sau şterşi de acolo, înmormântaţi sau incineraţi, toţi trebuie să învie şi să audă glasul Celui care cheamă la judecată pe toţi oamenii.

Atunci fiecare trebuie să se înfăţişeze în faţa scaunului de judecată al Domnului Isus Hristos, ca să fie condamnat. În Apocalipsa 20.11 citim: „Şi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel care şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“.

Înaintea lui Dumnezeu, toţi oamenii trăiesc pentru a fi judecaţi. La Dumnezeu nu se uită nimic, nici un gând, nici un cuvânt, nici o faptă. Viaţa trecută va fi reluată ca un film şi totul va fi descoperit. La mii de întrebări nu se va putea da nici un răspuns. Omul nu va putea prezenta nici o îndreptăţire, pentru că, pentru el, lipseşte Mijlocitorul de la Golgota. Nici un har nu se va mai găsi, pentru că timpul harului atunci se va fi terminat. Nici un om cu fapte bune, nici o revizuire a faptelor nu va mai avea loc, pentru că este ultima şi cea mai înaltă instanţă. Va fi o linişte ca de mormânt când va fi pronunţat numele fiecărui om şi nu va fi găsit scris în cartea vieţii.

Aceasta înseamnă moartea în iazul de foc, care este moartea a doua. Este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Este moartea care nu desfiinţează existenţa. Este o spaimă fără sfârşit, în locul unde focul nu se stinge. Acolo, chinurile cugetului nu se vor sfârşi, inima nu-şi va găsi odihna.

Câtă diferenţă între aceşti oameni şi cei despre care Dumnezeu spune în Cuvântul Său: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor, a doua moarte nu are nici o putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apocalipsa 20.6). Ei vor fi înviaţi cu Hristos în învierea Sa şi de aceea moartea a doua nu are nici un drept asupra lor!

Pentru cei credincioşi, moartea trupească înseamnă, de fapt, scăparea de toate necazurile pământeşti şi intrarea în Paradis. Atunci ei vor avea prilejul să fie cu Acela pe care L-au primit în viaţa lor aici, pe pământ, Domnul fiind pentru ei „începutul şi sfârşitul credinţei lor“. Pentru ei, moartea este pasul de intrare pe drumul îngust şi sfârşitul pribegiei prin lume. Isus Domnul este Învingătorul morţii şi centrul bucuriei şi al fericirii, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru ca cei credincioşi să trăiască prin învierea Sa.

Acum mai este timp pentru oricine ca, prin credinţa în Numele Fiului lui Dumnezeu, să scape de moartea a doua. Dumnezeu nu i-a creat pe oameni pentru a-i condamna la moarte, ci pentru a trăi veşnic. A făcut tot ce era necesar ca omul să fie mântuit; mai mult nu putea face.

Domnul Isus încă întinde mâinile pline de har către om şi el trebuie să facă acelaşi lucru faţă de Mântuitorul său. Fiecare om trebuie să primească acest dar de har din partea lui Dumnezeu.

Ferice de toţi cei care au parte de prima înviere şi care pot intona:

După ale morţii triste, negre văi,

Când voi intra pe slăvitele căi,

Singură vederea Domnului Isus

Mă va bucura nespus!

Când locul meu în cer îl voi primi

Şi când deplin fericit eu voi fi,

Mai mult atunci voi slăvi ne-ncetat

Numai pe Domnul, pe-al meu Împărat.

 

Ce este dragostea?

Într-o cântare se spune: „Dacă n-ar fi dragostea…“ Este vorba aici de dragostea naturală, omenească, firească, de dragostea care poate da vieţii o anumită direcţie, o anumită valoare.

Nu există cuvânt folosit mai mult în lume ca acesta. Despre dragoste se cântă mult, se scrie mult, se fac multe poezii. Este înălţată foarte mult şi totodată aruncată în cel mai adânc întuneric. Dragostea este foarte schimbătoare, foarte distrată; poate totul şi nu face nimic; fericeşte şi nefericeşte; ajută şi distruge.

Unde este oare adevărata dragoste? Unde este acea dragoste care nu oscilează în necazuri, ci înfruntă greutăţile vieţii zi de zi? Nu există oare în lumea aceasta nici un cântec care să conţină această dragoste în adevăratul ei înţeles?

Poeţi şi scriitori au scris despre dragoste în cărţile lor, dar toate au amprenta căutării după adevărata dragoste. Pe această cale nimeni nu a găsit-o.

Sau probabil o putem găsi în relaţiile dintre oameni? Dacă ar fi de găsit aici, nu am vedea atâtea familii nefericite şi atâţia copii părăsiţi. Desigur, există şi căsătorii fericite în această lume, dar adevărata dragoste are un înţeles cu mult mai înalt decât o bună înţelegere între cei doi parteneri. Chiar înaltă de-ar fi, dragostea firească nu este o ancoră sigură. Ca omul să poată iubi cu adevărat, are nevoie de mai mult, căci nimeni nu poate să trăiască în dragoste şi să continue în ea. Orice om, ca să fie în stare să iubească cu adevărat, trebuie să se întoarcă la izvorul dragostei, la dragostea cea adevărată.

Ce este adevărata dragoste? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dumnezeu este dragoste“ (1 Ioan 4.8). Dumnezeu nu numai că-l iubeşte pe om, ci şi în caracterul Său este iubire. Acest caracter a fost destăinuit pe Golgota în Fiul Său. Numai Isus putea să-l iubească pe omul care L-a batjocorit, care I-a produs atâtea greutăţi, atâta durere, iar în final I-a pregătit crucea.

În dragostea Sa, Domnul Isus a spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“. Omul a răspuns cu ură la dragostea Domnului; duşmănia şi dezonoarea au fost răspunsul la mângâiere şi har: „În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre“ (1 Ioan 4.10). În caracterul său natural, omul nu poate să iubească, deoarece este mereu deranjat de păcat; se iubeşte pe sine mai mult decât pe aproapele.

Pentru a iubi fără egoism, omul trebuie să devină părtaş naturii divine. Numai aşa primeşte puterea să iubească precum îl iubeşte pe el Domnul Isus. Chiar dacă această natură nu se poate desfăşura adesea, din cauza unor lipsuri omeneşti, există totuşi puterea de a răsplăti răul cu binele şi ura cu dragostea.

Cum poate omul să devină părtaş acestei naturi şi să aibă o dragoste divină? Dumnezeu spune: „Trebuie să te naşti din nou. Aşa cum eşti, nu poţi iubi“. Naşterea din nou se face prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în inimă şi în cuget. Dragostea lui Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Cine crede în Fiul devine părtaş naturii dumnezeieşti şi astfel ajunge în stare să iubească. Un astfel de om este născut din nou, devenind o nouă creaţie. Tot ce a fost vechi a dispărut. Totul este nou. Inima este nouă. „Şi speranţa nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat“ (Romani 5.5). Duhul lui Dumnezeu încredinţează duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu şi, fiind copii ai Săi, avem natura Sa şi comuniune cu El.

Un astfel de om nou găseşte drumul la izvorul dragostei şi devine un mădular al trupului lui Hristos. De la Domnul Isus vine puterea de a iubi, lucru de care omul firesc nu este capabil. Duhul Sfânt este generator de putere divină pentru credincios, ca apoi acesta să o transmită mai departe.

Dragostea este şi piatra de încercare care testează dacă cineva este părtaş naturii divine, dacă este sau nu născut din nou. Această dragoste este diferită de cea a părinţilor faţă de copii şi de a copiilor faţă de părinţi. Acţiunile de dragoste filantropică, manifestate ca religiozitate, sau dragostea în semn de simpatie faţă de aproapele nu sunt dovadă că cineva a primit natura dumnezeiască prin naşterea din nou şi că are în inimă dragostea lui Dumnezeu. Cine este născut din Dumnezeu Îl iubeşte pe Acela care l-a născut şi-i iubeşte pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu.

Cine este născut din Dumnezeu împlineşte voia Sa din dragoste faţă de El. Iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul Isus şi dorinţa de împlinire a voii Sale sunt condiţiile adevăratei iubiri faţă de oameni. Domnul Isus, care în dragostea Sa a plătit un preţ aşa de scump, aşteaptă ca şi noi să avem dragoste. El doreşte ca noi să mergem pe calea credinţei prin această lume în deplină credincioşie, după gândurile pe care le-a arătat în Cuvântul Său. Chiar dacă drumul nostru trece prin încercări şi necazuri – pentru a ne fi verificată dragostea – datoria noastră este să-L urmăm pe Domnul Isus.

Domnul doreşte să fie adorat şi glorificat. El trebuie să ocupe primul loc în inima noastră. Pentru aceasta este necesar ca toate gândurile şi acţiunile noastre să fie zidite pe Domnul Isus.

Dacă în inimă există dragostea divină, atunci şi dragostea firească are o temelie. Căsătoriile întemeiate pe această dragoste au temelie statornică. Comuniunea în familie este zidită prin dragostea divină. Ea întăreşte posibilitatea să-l iubeşti chiar şi pe cel care nu-ţi este simpatic, care are slăbiciuni, care are o structură diferită, un alt caracter, poate chiar îţi este duşman.

Dragostea divină aflată în inimă dă putere pentru acţiuni extraordinare faţă de aproapele. O credincioasă care spăla hainele unor bolnavi de lepră, întrebată de un vizitator nedumerit cum putea face aşa ceva, a răspuns: „Prin dragostea lui Dumnezeu care-mi dă putere“. Adevărata dragoste îşi are obârşia în Dumnezeu şi numai cine este născut din Dumnezeu poate să iubească cu adevărat.

Cei care prin credinţă au primit comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul Său nu pot să-şi piardă mântuirea. Dar comuniunea poate fi întreruptă. Din partea lui Dumnezeu nu se poate produce această întrerupere, căci dragostea Sa este de neschimbat. Dar credinciosul, aflat într-o lume de primejdii, dacă-şi leagă inima de lucrurile de aici, îşi poate întuneca sau întrerupe comuniunea: „dacă iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el“ (1 Ioan 2.15). „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni“ (Matei 6.24). O inimă împărţită nu poate iubi cu adevărat.

Cât de greu apasă nesinceritatea în viaţa oamenilor! Însă cu cât mai greu Îl apasă pe Dumnezeu nesinceritatea oamenilor! Un gând păcătos poate rupe panglica subţire a comuniunii cu Dumnezeu. A nu fi credincios Domnului, a nu iubi Cuvântul Său, a nu-l susţine – sunt lucruri pe care Dumnezeu le consideră o urâciune. A pune la îndoială Cuvântul Sfânt şi a te uni cu legea echivalează cu desfrânarea. Umblarea pe căi personale şi indiferenţa sunt temeiuri clare că nu există dragoste divină într-o inimă. Mare este numărul idolilor în această lume şi cât de uşor şi de frumos sunt ei preamăriţi! Dar Domnul Isus nu vrea să-Şi împartă dragostea cu nimeni. Dragostea care şovăie produce lacrimi. Domnul Isus este gata să refacă sufletul nostru răvăşit de neascultare şi să intre în comuniune cu noi: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1 Ioan 1.9).

Pe căile personale, unde iubim mai mult lucrurile acestei lumi, gustăm multe dureri în dragoste. Însă dragostea lui Dumnezeu este neschimbabilă: ea alină şi vindecă. Dragostea distrusă duce la singurătate, iar inima rămâne nefericită şi goală. Domnul ne călăuzeşte în apropierea Sa, acolo unde este siguranţă şi comuniune cu El. Dragostea distrusă aduce spaimă şi nelinişte, căci căile necunoscute duc la neştiinţă. Numai Domnul Isus cunoaşte drumul cel bun. El ne călăuzeşte în timpul pribegiei prin lumea aceasta spre gloria Numelui Său, prin puterea dragostei Sale.

În curând va veni clipa când iubirea nu va mai fi clătinată. Atunci Mirele va sărbători Nunta cu Mireasa Sa, bucurându-Se de frumuseţea ei. Va fi o sărbătoare a dragostei. Chiar şi îngerii vor fi uimiţi de dragostea Domnului. La această Nuntă vor veni numai oaspeţi invitaţi. Cei care s-au iubit pe ei înşişi nu vor avea un loc la această sărbătoare. Dragostea omenească, oricât ar fi de puternică, este temporară şi pieritoare şi nu poate ocupa loc alături de dragostea divină.

Dumnezeu doreşte să dea fiecărui om din dragostea Lui – dragoste care nu se răceşte, care nu este pentru o vreme, care nu se sfârşeşte, care nu are limită. Primeşte-o şi vei putea apoi spune:

O, ce dragoste incomparabilă!

Nici un simţ nu poate vreodat’ să perceapă,

Cât Tu, o, Doamne, ne doreşti.

Chiar îngerii rămân uimiţi

Şi, în plină adorare, vor vedea

Cum Tu, o, Doamne, pe ai Tăi îi iubeşti.

Ce este pacea?

«Pace» este un cuvânt cu un conţinut adânc. Este fundamentul vieţii fiecărui om în parte, al legăturilor unul cu altul şi al întregii omeniri. Ea împlineşte aşteptările şi speranţa şi eliberează de amăgiri şi de capcane. După pace tânjeşte orice inimă din această lume neliniştită.

Unii caută pacea în visare sau în liniştea naturii; alţii, în preocuparea cu literatura bună; alţii, în religie; alţii speră să o găsească prin schimbarea activităţii.

Şi totuşi, vremea în care trăim se caracterizează în mod deosebit prin lipsă de pace, prin războaie, prin discordii, prin certuri. Nu s-a vorbit niciodată aşa mult despre pace ca astăzi şi totuşi ea este mai departe ca oricând. Frica şi spaima au cuprins lumea şi fiecare se întreabă îngrijorat cum se vor termina toate. În faţa problemelor omenirii, cei mari stau neputincioşi. Fiecare doreşte pacea şi, prin echilibrul fricii, se speră să se păstreze pacea exterioară. Dar pacea exterioară seamănă cu o casă zidită din cărţi, care stă să se răstoarne în orice moment.

Un studiu raportează că, din ultimii trei mii de ani ai omenirii, numai două sute cincizeci au cunoscut pacea exterioară, deşi în toţi aceşti trei mii de ani s-au semnat peste opt mii de înţelegeri de pace (care, în medie, nu au durat mai mult de doi ani fiecare). Războaie au fost necontenit; după bomba atomică a urmat cea cu hidrogen, apoi cea cu cobalt, din care zece bucăţi ar fi suficiente pentru a nimici viaţa întregii omeniri.

Cu toată cultura sa, omul trăieşte într-o spaimă continuă. Adevărata pace nu se consolidează prin înţelegeri. Pentru a avea pace nu trebuie să faci binele sau să nu doreşti răul celuilalt. Nici dragostea omenească nu este o garanţie pentru a trăi în pace, lucru arătat de atâtea divorţuri şi căsătorii distruse.

Ce este adevărata pace într-o lume atât de neliniştită şi de plină de frică? Nu răsună oare cu aceeaşi intensitate şi astăzi cuvintele rostite de Dumnezeu în urmă cu două mii de ani:

„Glorie lui Dumnezeu în cele înalte şi pe pământ pace, în oameni bună plăcere!“ (Luca 2.14)?

Unde se află pacea pe pământ?

Viitorul prezice încă mai multe războaie. Şi atunci, unde este pacea?

Pacea pe care a promis-o Dumnezeu este mult mai înaltă decât armonia dintre om şi om sau dintre popor şi popor. Când le vestea oamenilor pacea, Dumnezeu crea însăşi temelia păcii, şi anume: „pacea cu Dumnezeu“. Pentru ca oamenii să fie în armonie între ei, trebuie să aibă această pace de la temelie. Cine nu o are, nu poate fi în pace nici cu el, nici cu aproapele. Cât de repede s-ar stinge orice neînţelegere sau război, dacă cei cu răspundere din ambele tabere ar avea pacea cu Dumnezeu!

Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor, este autorul discordiei din această lume. El are tot interesul ca oamenii să nu trăiască în pace, de aceea îi rătăceşte şi-i orbeşte, ca să se duşmănească prin ură şi războaie. Numai aşa poate să-i ţină pe oameni sub influenţa sa; în ce-i priveşte pe cei care au primit pacea cuDumnezeu, pe aceştia i-a pierdut de sub autoritatea sa. Cât timp distrugătorul păcii îşi desfăşoară lucrarea în libertate, pe pământ nu poate exista pace: „Pentru cei răi nu este pace, zice Dumnezeul meu“ (Isaia 57.21). Omul se află în război cu Dumnezeu şi, din cauza aceasta, trăieşte într-o teamă continuă, dincolo de toată dezvoltarea tehnicii sale. Se vorbeşte despre pace şi se depun eforturi pentru obţinerea ei, dar, atât timp cât omul nu are pacea lăuntrică, nici pacea exterioară nu va fi cunoscută pe pământ.

La Golgota, Domnul Isus l-a învins pe duşmanul păcii. Astăzi Satan încă este liber, dar zilele pe care le mai are îi sunt numărate şi, din acest motiv, mânia sa e foarte mare. El este judecat şi de aceea răcneşte cu ură, căutând, pe cât posibil, să-şi asocieze cât mai mulţi oameni sub sentinţa care îi este deja rostită. Dacă aruncăm o privire în istoria omenirii, observăm cât de mult a reuşit aceasta…

La cruce, pe când mânia pentru păcatul omenirii se vărsa peste Fiul Său, Dumnezeu croia un drum: făcea pace prin sângele Domnului Isus. „Prin El… să împace toate lucrurile cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1.20).

Dându-Şi viaţa de bunăvoie, Domnul Isus a devenit Mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu. El a intrat în spărtura dintre Creator şi creatură, astfel că oricine vine la El cu credinţă şi îşi recunoaşte starea primeşte pacea conştiinţei, adică pacea cuDumnezeu. Cât timp lipseşte pacea cu Dumnezeu, nu va exista nici pace pe pământ. Oamenii care se află în stare conflictuală cu Dumnezeu pot primi pacea câştigată la Golgota numai dacă se recunosc păcătoşi pierduţi.

O conştiinţă apăsată zi cu zi este o povară grea, dar cu cât mai greu va fi atunci când un Dumnezeu sfânt şi drept va cere socoteală de trăirea fără El… Eliberarea de această povară înseamnă tocmai a avea pace aici, pe pământ. Acest dar este oferit numai la Golgota. Eliberaţi de sentinţa lui Dumnezeu, fără frică de moarte şi de veşnicie, cu o conştiinţă liniştită – iată ce conduce la bucuria, liniştea şi siguranţa omului.

Pentru cel răscumpărat, la pacea cu Dumnezeu (pacea conştiinţei), se adaugă şi „pacea lui Dumnezeu“ (pacea inimii). În vijeliile şi luptele vieţii, în orice împrejurare, zi de zi, dacă se află pe drumul în urma Domnului Isus, în inima lui va străluci mereu această pace a lui Dumnezeu care-l face liniştit şi fericit. Oameni de toate naţionalităţile, rasele şi limbile se odihnesc în această pace, fiind moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Încă trăim o perioadă când această pace adevărată este umbrită de împărăţia întunericului cu războaie, mânie şi distrugere. Dar Biruitorul asupra distrugătorului păcii, Domnul Isus Hristos, este Prinţul păcii şi curând Îşi va întemeia Împărăţia păciiîn această lume.

Pacea câştigată la Golgota este definitivă. Nu este trecătoare sau supusă slăbiciunii, ci este adânc înrădăcinată în lucrarea minunată Domnului Isus. Tatăl este deplin mulţumit de lucrarea Fiului, pentru veşnicie. Fiecare credincios în parte se poate bucura de ea: „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“ (Romani 5.1).

Câteodată credinciosul este nevoit să constate descurajări şi nelinişti în inima sa. Aceasta se întâmplă când lucrurile acestei lumi iau primul loc în inimă. Îngrijorările, greutăţile, boala, oboseala, neascultarea sunt ca pietrele care împiedică şi strică liniştea inimii. Necredincioşia, iubirea lucrurilor lumii, lipsa de evlavie clatină pacea inimii.

Satan se bucură când reuşeşte să-i facă pe credincioşi lipsiţi de pace. Dar va veni curând clipa când se vor putea bucura pe deplin de pace. Aceasta va fi când Domnul Isus va reveni pentru a-i duce pe ai Săi în locaşul cu pace veşnică, în Casa Tatălui. Atunci lupta cu duşmanul păcii va lua sfârşit. Toate obstacolele de pe calea credinciosului vor dispărea. O veşnică desfătare în adevărata pace va fi partea tuturor celor credincioşi. Nici o slăbiciune, nici o influenţă rea nu vor mai putea descuraja inima credinciosului când va trăi în desfătarea păcii.

Această pace întrece orice aşteptare; şi nu poate fi descrisă. Însuşi Prinţul păcii va fi în mijlocul alor Săi. Acolo nu vor mai fi certuri şi războaie. Nici moartea nu va mai exista. Speranţa acestei păci umple de bucurie pe fiecare credincios şi îi dă putere de a stărui în credinţă până va ajunge la ţintă.

Când va fi pe acest pământ adevărata pace?

Pe pământ va domni odată adevărata pace: „El va judeca între naţiuni şi va hotărî între multe popoare. Şi îşi vor bate săbiile în fiare de plug şi suliţele lor în cosoare; nici o naţiune nu va ridica sabia împotriva altei naţiuni, nici nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia 2.4). Însăşi creaţia va gusta pacea: „Şi lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied; şi viţelul şi puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş. Şi vaca va paşte cu ursoaica, puii lor se vor culca împreună şi leul va mânca paie ca boul; şi pruncul care suge se va juca la gura scorburii năpârcii şi copilul înţărcat îşi va întinde mâna în vizuina viperei. Nu vor face răni, nici nu vor nimici pe tot muntele Meu cel sfânt. Pentru că pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă marea. Şi va fi aşa: în ziua aceea, Rădăcina lui Isai va sta ca steag al popoarelor; naţiunile o vor căuta şi locul său de odihnă va fi glorios“ (Isaia 11.6-10).

Atunci oamenii vor trăi o mie de ani în pace pe acest pământ. După ce Satan va fi legat, pe pământ va domni Domnul păcii. Dar, înainte de aceasta, Domnul Isus îi va nimici pe toţi duşmanii Săi. Toţi cei care refuză astăzi oferta păcii nu vor intra în această Împărăţie (trebuie să citim Apocalipsa 19.11-21). Pe pământul curăţit de fărădelegi va domni pacea pe care oamenii o aşteaptă astăzi cu nerăbdare.

Pacea pe pământ nu este o promisiune goală, ci o realitate. Dar trebuie căutată acolo unde se poate găsi, la Domnul Isus Hristos. Pacea nu trebuie căutată acolo unde nu se găseşte. Dumnezeu vrea deja de acum să dăruiască oricărui om pacea lăuntrică, dacă primeşte harul Său. Cu toate că lumea este plină de războaie şi lipsită de pace, un suflet care are pacea cu Dumnezeu şi pacea lui Dumnezeu poate cânta:

Când pacea cu Dumnezeu mă cuprinde,

Chiar vijelii pe drum de se-aud,

Inima mea, prin credinţă, tot cântă:

Eu am pace în scump Domnul meu.

 

Ce este credinţa?

Omului îi plac mai mult lucrurile care se văd şi se aud, decât cele care nu se văd şi nu se aud. Dar trebuie să recunoaştem că, în jurul nostru, multe nu pot fi cuprinse cu ochii şi pătrunse cu auzul şi totuşi există. Dacă cineva spune: «Eu cred numai ceea ce văd», atunci această afirmaţie este nu numai fără valoare, ci şi lipsită de sens, pentru că nimeni, de pildă, nu poate nega existenţa puterilor supranaturale.

Iată două dintre cele mai importante întrebări: «ce anume crede omul?» şi «pe ce se bazează credinţa sa?»

Dacă înţelegem că sunt uşor de crezut lucrurile văzute, rămâne totuşi greu de priceput de ce sunt primite cu uşurinţă veştile care nu se pot verifica, vorbele goale. Omul este gata să accepte şi lucruri nesigure, numai să nu creadă Cuvântul care iese din gura Celui care este Adevărul Însuşi. A crede în Dumnezeu care Se descoperă zilnic omului pare o greutate; mai uşor îi este să creadă în existenţa puterilor invizibile ale demonilor care influenţează viaţa.

De ce? Pentru că omul firesc nu poate să creadă! Credinţa mântuitoare este un dar de la Dumnezeu. Citim în Romani 8.7: „Gândirea cărnii (firii păcătoase) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate“, iar în 1 Corinteni 2.14 citim: „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual“.

Acest adevăr iese mereu în evidenţă în împrejurări concrete. Când le vorbim celor din jurul nostru despre adevărurile divine, atât de preţioase inimilor noastre, ei ne răspund adeseori: «Este foarte frumos, dar eu nu pot să cred. Vă invidiez că puteţi să credeţi».

De ce nu pot oamenii să creadă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său? Pentru că înaintea credinţei se află smerirea. Cine este oare gata să se supună voii lui Dumnezeu şi astfel să se vadă ca păcătos vinovat şi pierdut care are nevoie de îndurare?

Ce este credinţa? Credinţa mântuitoare este darul lui Dumnezeu pentru toţi oamenii care sunt gata să se smerească. Credinţa nu este moştenire de la părinţi. Nu este nici rezultat al botezului, nici rod al apartenenţei la o religie. Credinţa nu poate fi cumpărată sau învăţată. Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu mintea. „Lumea, prin înţelepciune, nu L-a putut cunoaşte pe Dumnezeu“ (1 Corinteni 1.21).

Credinţa este un cadou al harului. Nu se dă pe baza faptelor, ca nimeni să nu se poată lăuda. Nimeni nu este prea rău sau prea bun, prea sărac sau prea bogat, prea tânăr sau prea bătrân pentru a nu putea primi acest dar atât de preţios. Omul trebuie numai să fie gata să-l primească. Cu toate că ştie cât de importantă este credinţa, omul nu doreşte acest dar; sau nu-i pasă de el, mergând fără griji mai departe; sau ar schimba credinţa cu una după voia şi închipuirea inimii sale stricate de păcat.

Credinţa biblică este centrată pe Persoana Domnului Isus. Iată trei paşi spre credinţă:

• Primul constă în smerire şi înlăturarea domniei Diavolului.

• Al doilea este predarea vieţii sub domnia Domnului Isus şi recunoaşterea Lui ca Domn: „Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, vei fi mântuit“ (Romani 10.9). „Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale“ (Matei 1.21). „În nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi“ (Fapte 4.12).

• Al treilea pas este să crezi că Domnul trăieşte şi că este înălţat de Dumnezeu pe cel mai înalt loc, la dreapta Sa. Domnul Isus este Dumnezeu revelat în trup care a venit pe acest pământ şi a murit la Golgota pentru a-i mântui pe oameni.

Credinţa biblică înseamnă a crede în El ca Domn; ea găseşte mântuirea numai în Isus Însuşi. Ea cuprinde realitatea că numai Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că El a fost mort, dar a înviat. Aşa a devenit Domnul Isus temelia fiecărui credincios şi nici o altă temelie nu mai poate fi pusă.

Oamenii trec cu mare uşurinţă pe lângă acest Nume. Ei se încred în oameni, în rânduieli proprii, în credinţe strămoşeşti: toate acestea nu mântuiesc. De ce îi este omului aşa de greu să creadă în acest Nume şi de ce încearcă să-l pună deoparte? Deoarece credinţa în Numele Domnului Isus cere recunoaşterea păcatelor, ascultare şi supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Când primul om a refuzat ascultarea faţă de Dumnezeu, a căzut el şi întreaga omenire sub puterea păcatului şi a morţii. Prin neascultarea primului om, păcatul a pătruns la toţi oamenii. Dar Dumnezeu îl iubeşte încă pe omul împotrivitor, cu toată conştiinţa lui împovărată de păcat. Dumnezeu L-a dat la Golgota pe Fiul Său pentru a-l salva pe om din starea sa.

Dacă omul ar sta liniştit şi s-ar întreba: «Ce gândeşte Dumnezeu despre mine, cum mă vede Dumnezeu şi unde îmi voi petrece veşnicia?», atunci ar trebui să strige îngrozit: «Vai de mine, sunt pierdut!»

Vestea Bună despre Jertfa de la cruce este pentru fiecare om, căci acolo s-a împlinit tot planul de mântuire. În locul omului este judecat Altul care a luat toată vinovăţia asupra Sa, din dragoste şi milă.

Celui care recunoaşte acest adevăr i se deschid ochii şi vede la cruce, prin credinţă, dragostea lui Dumnezeu şi devine astfel un închinător şi un adorator. Ceea ce până acum a fost acoperit şi de neînţeles va fi atunci recunoscut în siguranţă, iar credinţa va fi o adeverire a lucrurilor care nu se văd.

Atunci Cuvântul lui Dumnezeu devine activ şi Duhul lui Dumnezeu arată celui credincios marea bogăţie a harului şi promisiunile Sale. O astfel de credinţă nu se bazează pe promisiuni goale sau pe speranţe amăgitoare. Fundamentul ei este adevărul veşnic şi de neclintit al Cuvântului lui Dumnezeu: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5.24).

Cel credincios se poate bucura de viaţa cea nouă încă de aici, de pe pământ. Viitorul care altădată i se părea nesigur acum a devenit o speranţă vie. Singurătatea s-a preschimbat într-o minunată fericire. În mijlocul unei lumi de neînţelegeri şi de certuri, Dumnezeu dăruieşte, prin credinţă, pacea conştiinţei şi a inimii, scăparea de judecata viitoare şi viaţă veşnică.

Credinciosul trăieşte în această lume prin credinţă, nu prin vedere! Credinţa lui se bazează pe adevărul de neclintit al Cuvântului lui Dumnezeu. Multe promisiuni ale Cuvântului s-au împlinit şi împlinirea lor a fost văzută; altele urmează să se împlinească, pentru că nici un cuvânt din gura Domnului nu va cădea la pământ.

Credinciosul vede şi cunoaşte în această lume lucruri imposibil de perceput pentru ochiul necredinţei. Tot ce se vede în această lume va avea sfârşit, aşa cum atâtea au dispărut şi au fost uitate: „Cele văzute sunt trecătoare; dar cele nevăzute sunt eterne“ (2 Corinteni 4.18). Lucrurile pământeşti, ale vieţii zilnice, sunt trecătoare, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate. Speranţele credincioşilor se vor împlini. Umblarea prin credinţă este cea mai bună cale prin această lume rea: ea are o ţintă sigură şi Domnul Isus Însuşi merge înaintea noastră.

Drumul credinţei este şi o luptă continuă cu duşmanul credinţei. Satan nu vrea ca oamenii să vină la credinţa mântuitoare şi să scape de dominaţia păcatului. Mijloacele lui de acţiune sunt multiple. Unul dintre cele mai eficace este religia omenească.Chiar pe primul om l-a înşelat când i-a spus: „Vei fi ca Dumnezeu“. Aşa este până în ziua de astăzi. Fiecare om are dreptul să-şi aleagă religia care-i convine; de aceea există atât de multe religii în lume. În concepţia satanică, un singur lucru nu are voieomul să facă: să creadă în Numele Fiului lui Dumnezeu.

Superstiţiile, vrăjitoriile, ocultismul sunt alte mijloace de împotrivire folosite de Satan. În frica sa, omul crede orice, numai să se apere de puterile invizibile care umplu inima cu spaimă. Satan nu vrea ca omul să aibă respect faţă de Dumnezeu, căci acesta ar fi primul pas spre smerire, salvare şi credinţa biblică.

Ne-ar ocupa mult spaţiu să enumerăm toate obstacolele care vin pe calea credinţei. Frica de oameni, indiferenţa, propria dreptate şi bogăţia sunt doar câteva alături de multe altele. Satan îi ţine pe oameni legaţi cu lanţuri, ca să nu poată ieşi din întuneric la lumina credinţei în Jertfa Fiului lui Dumnezeu.

Cititorilor, încă este deschisă calea spre locul unde a fost biruit cel mai mare duşman al omenirii! Jertfa de la cruce a Domnului Isus vorbeşte şi astăzi clar şi pătrunzător. Cu mintea nu poate fi înţeleasă îndeajuns, dar credinţa o distinge ca pe cea mai mare minune a harului lui Dumnezeu.

Curând se va arăta în cine şi-a pus cel credincios încrederea pe când trăia în această lume şi tot curând se va împlini şi promisiunea Domnului Isus din Apocalipsa 22.20: „Eu vin curând“. Atunci toţi cei care au crezut Cuvântul Său vor fi conduşi de la credinţă la realitate. Această clipă este aproape.

Semnele venirii Domnului Isus se împlinesc sub ochii noştri. Acestea sunt o înviorare pentru cel credincios şi un serios semnal de alarmă pentru cel necredincios.

Credinciosul merge în întâmpinarea unui viitor lipsit de dureri şi de lacrimi. Pentru el există o viaţă în veşnicie unde, cu dorul şi cu speranţele împlinite, va vedea tot ce a crezut aici. Este străin în această lume, dar trăieşte cu speranţa împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Iar când îi este pusă la probă credinţa, găseşte puterea deplină în promisiunile lui Dumnezeu, pentru a ajunge biruitor.

Prin Cuvântul Său, Dumnezeu ne încurajează şi ne îndeamnă şi pe noi să stăruim în credinţă.

 

Există viaţă după moarte?

Aproape că nu există om pe faţa pământului care să nu se fi întrebat vreodată: «Cum va fi când va trece viaţa aceasta?» Omul încearcă să expună tot felul de presupuneri, dar numai Dumnezeu dă răspunsul exact, în Cuvântul Său.

• Unii oameni gândesc şi doresc ca, odată cu moartea, să se sfârşească totul. «Viaţa este frumoasă aici şi acum – spun ei – iar după moarte nu mai este nici o revedere».

• Alţii, închizându-şi ochii în faţa realităţii, spun: «noi credem numai ceea ce vedem», deşi sunt convinşi în sinea lor că mai cred şi multe altele pe care nu le văd. Aceştia se gândesc cu frică şi cu spaimă la ce se va întâmpla cu ei dacă Biblia are dreptate. Şi, ca să-şi mai potolească cugetul (vocea lui Dumnezeu care strigă în ei), se încurajează cu vorbe ca acestea: «Încă nu s-a întors nimeni dintre cei morţi ca să ne spună cum este acolo». Ce naivă afirmaţie! Învierea Domnului Isus Hristos dintre morţi a fost adeverită de martori oculari şi acesta este cel mai mare argument contra afirmaţiilor necredinţei.

• Alţii, pentru a-şi linişti conştiinţa, aleargă la biserică sau la fapte bune. Dar toată religia este numai o căutare după Dumnezeu, iar omului îi trebuie mai mult.

• Alţii caută să se facă mai buni printr-o echipare morală corespunzătoare şi prin jertfirea de sine, pentru ca apoi să ajungă la o desăvârşire spirituală cu care să se poată prezenta înaintea lui Dumnezeu.

• Mai există o categorie de oameni: aceştia se sprijină pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se tem de viitor, pentru că au un Mântuitor şi şi-au pus viaţa în ordine pentru veşnicie.

Ce este dincolo de moarte?

Întâi trebuie să facem observaţia că, odată cu moartea, nu se termină totul. Moartea trupească nu este o dizolvare în nimic sau sfârşit al personalităţii.

Când Dumnezeu l-a creat pe om, „i-a suflat în nări suflarea de viaţă“. Aşa a ajuns omul la existenţa veşnică: „Şi Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflarea de viaţă; şi omul a devenit un suflet viu“ (Geneza 2.7).

Cu toate că trupul omului este supus morţii (pentru că păcatul locuieşte în el), totuşi sufletul şi duhul sunt nemuritoare. Cimitirul nu este ultimul loc de staţionare al omului. Starea omului după moarte depinde de hotărârea pe care a luat-o omul în timpul când trăia în trup şi nu se mai schimbă faţă de Dumnezeu.

Pentru cei credincioşi, este viaţa sufletului şi a duhului în Domnul Isus, în Paradis, într-o deplină bucurie şi fericire, în aşteptarea învierii şi a intrării în Casa Tatălui.

Pentru cei necredincioşi, este starea sufletului în chinuri: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9.27). Dacă pe pământ omul se confruntă cu atâtea nedreptăţi pe care trebuie să le judece, cu cât mai mult va trebui Dumnezeu să judece nedreptăţile. Împotriva sentinţei divine nu va fi posibil protestul. Nu vor fi nici probe (sau dovezi), nici recursuri. Orice gând, orice lucrare va fi adusă la judecată: nimic nu va fi uitat.

În faţa Sfântului Judecător va fi derulat tot filmul vieţii omului. Şi sentinţa va fi condamnarea veşnică. De ce se spune că viaţa omului după moarte este o dizolvare în nimic? Fiecare om are trup, suflet şi duh. Trupul, cu toate bolile şi slăbiciunile lui, trece, într-adevăr, odată cu moartea: „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“ (Geneza 3.19), însă sufletul şi duhul, care reprezintă eul şi personalitatea, sunt nemuritoare.

Un grăunte pus în pământ se va descompune, va muri. După logica omenească, totul ar trebui să se termine, dar caracteristic în grăuntele mort este viaţa şi această viaţă iese la iveală: întâi apare un mugur, apoi un fir, apoi un spic. Aşa este şi cu omul. Are un suflet nemuritor şi, dacă închide ochii aici, pe pământ, prin moarte, îi deschide în aceeaşi clipă dincolo, unde se află. Este îngrozitor pentru acela care abia atunci constată că s-a înşelat cu privire la sufletul său! Ce înspăimântător trebuie să fie viitorul pentru orice om care astăzi trăieşte fără pacea lui Dumnezeu, iar mâine va trebui să răspundă pentru tot ce a făcut!

Cum va fi viaţa după moarte?

În Luca 16.23 citim despre omul bogat: „Şi, în Locuinţa morţilor (sau Hades), fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, i-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui“. Bogatul a recunoscut două lucruri: 1) că se afla în Locuinţa morţilor în chinuri; şi 2) că Lazăr se afla într-un loc fericit. Apoi a trebuit să-şi dea seama că nu există nici o legătură între cele două locuri. A trebuit să vadă că starea sa, pe care o percepea cu cele cinci simţuri, nu putea fi schimbată. Bogatul vedea, vorbea, auzea, gândea şi simţea. O reîntoarcere din starea în care ajunsese era imposibilă. Nu avusese el oare în mâini Cuvântul lui Dumnezeu, care să-i dea învăţătură cu privire la aceste două drumuri şi la sfârşitul lor? Da, a avut, dar şi-a petrecut viaţa fără să se intereseze de Dumnezeu.

Despre viaţa de după moarte avusese mărturia clară a Scripturii, dar nu a vrut să ştie de ea. Acum constata cu mare spaimă că se înşelase cu privire la valoarea sufletului său. Recunoştea, dar prea târziu, că ceea ce spusese Dumnezeu în Cuvântul Său este adevărat: că există o judecată, un iad, un loc de condamnare. Bogatul suferea acum cel mai mult mistuit nu de sete şi de chinuri trupeşti, ci de chinuri ale conştiinţei: avea inima mâhnită şi se gândea cu groază la ai săi, că vor veni în acelaşi loc.

Ce înfiorător a fost pentru acest om să vadă că nu se poate rezolva nimic, că nu poate da înapoi, că există un prea târziu! Şi-a văzut starea de vinovăţie, a auzit vaietele celorlalţi, dar era prea târziu să-l mai ia în seamă cineva. Precum îşi aşteaptă sentinţa un întemniţat, tot astfel a trebuit să aştepte şi el ziua pe care Dumnezeu a rânduit-o: „Şi am văzut un mare tron alb şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea Căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor“ (Apocalipsa 20.11-12).

La această judecată, bogatul nu va avea nici un mijlocitor, nici un avocat, căci pe Singurul pe care putea să-L aibă nu L-a primit în timpul harului. Atunci se va da o sentinţă cum pe acest pământ încă nu a fost, şi anume: o pedeapsă veşnică şi totodată o moarte veşnică, moarte care nu stinge existenţa, ci care aduce dureri şi chinuri nesfârşite.

Dar tot în Luca 16 ne este prezentat un alt om, pe nume Lazăr, cu a cărui poziţie bogatul nu ar fi vrut să facă schimb pe când se aflau ei pe pământ. Acesta era bine încredinţat că după viaţa de pe pământ nu vor mai fi dureri şi suferinţe, că toate grijile vor lua sfârşit şi că bucuria, pacea şi fericirea vor fi partea lui veşnică într-o strânsă comuniune cu Domnul şi Mântuitorul său, în Paradis.

Oricine dă crezare Cuvântului lui Dumnezeu despre Jertfa Fiului Său se va bucura de acest loc în veşnicie. Sărac sau bogat, bine văzut sau dispreţuit, orice om trebuie să se hotărască pe pământ dacă vrea să-şi petreacă veşnicia în locul de siguranţă, în fericire, în cer, sau în chin, în beznă, în iad. Loc intermediar nu există! Viaţa în cer va fi nespus de minunată: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut“ (Apocalipsa 21.4).

Dumnezeu Se îngrijeşte să le spună permanent oamenilor că sunt două locuri, astfel ca nimeni să nu poată pretinde că nu a ştiut de ele. Descrierea lor în termeni omeneşti ar fi prea slabă sau chiar inutilă, cum inutil este să afirmi că, odată cu moartea, se sfârşeşte totul, când fiecare ştie că, din punct de vedere biologic, nici o substanţă nu încetează să existe.

Întrebarea care se pune tot mai insistent este: «Unde se va afla în veşnicie sufletul meu nemuritor?» Este o greşeală să afirmi că iadul a fost pregătit pentru oameni. Nu, nu a fost pregătit pentru oameni, ci pentru Diavol şi îngerii lui, dar cei care nu vor să se pocăiască vor merge în acelaşi loc de chin. Fiecare trebuie să decidă singur unde vrea să-şi petreacă veşnicia. Dumnezeu nu forţează pe nimeni! Harul Său este fără limite şi uşa spre fericire este încă larg deschisă.

Pe calea spre Dumnezeu se merge numai în smerenie. Trebuie să recunoşti că ai dezonorat măreţia lui Dumnezeu prin viaţa ta şi că, pentru aceasta, meriţi judecata. Atunci Dumnezeu îţi dăruieşte credinţa preţioasă în Jertfa Fiului Său, prin care eşti curăţit de păcate. Aşa se primeşte siguranţa într-o veşnicie fără lacrimi, fără dureri.

Dorinţa lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să vină în acest loc minunat. Dumnezeu este dragoste şi nu vrea moartea păcătosului, nu vrea ca omul să-şi petreacă veşnicia în chinuri, despărţit de El. A făcut tot ce era necesar pentru mântuire; rămâne numai ca omul să o primească. Dacă starea omului care pleacă în veşnicie nemântuit este redată în Cuvântul lui Dumnezeu cu puţine cuvinte, aproape pe fiecare pagină citim despre dragostea Sa şi despre harul Său care vrea să mântuiască. Dumnezeu vrea să aibă comuniune cu omul întors de pe calea rea în locul bucuriei şi al fericirii. Dar Dumnezeu este sfânt şi drept, de aceea trebuie să-l judece pe omul căzut în păcat.

Iubit cititor, nu trece astăzi nepăsător mai departe! Mâine s-ar putea să fie prea târziu. Primeşte astăzi viaţa, ca să poţi intra fără plată în veşnicia Tatălui ceresc. Nu-ţi obosi sufletul cu lucrurile acestui pământ care curând se vor preface în praf şi cenuşă. Caută-L pe Isus şi lumina Sa!

 

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.