Toate acestea pe Mine mă dor, zice Domnul, prin corola de strigat a lui Iacov, fiindcă orice om nenăscut din nou este infectat de gunoierul cosmic să ia ca de apucat (Fil, 2/5-14) ploaia, lumina, mişcarea, creşterea, sănătatea, vorbirea, (dez)asimilaţia, gândirea, privirea şi toate celelalte daruri şi creaturi Dumnezeieşti! Dar gura nu am primit-o pentru bârfă sau cârtire; Sexul nu-l avem pentru preacurvie; urechile, ochii, inima nu sunt pentru judecare, pentru a ascunde propria bârnă, sau ca să poftim alt trup, pentru curvit în inima locuită de satan, din care (dacă nu-l dăm pe mâna lui Iisuss), iradiază numai mizerii, răutăţi şi spurcăciuni de neimaginat… „Nu înţelegeţi că orice intră în gură merge în pântece şi apoi este aruncat afară în hazna? Dar, ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” (Mat.15/10-20)

Educaţia Marxistă, Fesenistă, Leninistă, Globalistă,Capitalistă, dimpreună cu alte “şcoli” care au ca mentor pe satan, transformă lumea într-o lupărie, şi pe şefii mondializării în “împărăţia” care ne va călca în picioare! Să nu mai respingem Învăţătura Dumnezeiască, cea plăcută, corectă, adevărată, productivă, sănătoasă, iertătoare, iubitoare, plină cu roduri bune! Prin naşterea din nou, cât se mai poate, să ne umplem- blindăm cu plinătatea învăţăturii Lui şi, nici o secundă, să nu-l mai slujim pe gunoierul cel rău şi viclean, căci” profesorul “acestei lumii se foloseşte de sclavii păcatului, apoi îi abandonează; Să nu ziceţi că nu aţi ştiut: curând, înşelătorul, va “şoma”, apoi, pentru veşnicie, va fi “aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor… Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” (Ap.20/10-14)

 

Aceasta este CONSTITUTIA DUHOVNICEASCA, BUNA,RODNICA,  PENTRU ORICE OM SI POPOR, PENTRU ACUM SI PENTRU VESNICIE… Matei 5 Curăţirea noastră — interioară şi exterioară... De ce întârzie trezirea? Blândeţea, o caracteristică a Cristosului...Stăpânirea dorinţelor după lucruri pământeştiÎnvierea — cel mai mare miracol...“Israelul lui Dumnezeu”…Cele două părţi ale sfinţiriiControlul limbii o necesitate...Fiii lui Dumnezeu concepuţi de spirit şi dezvoltarea lorCalea, adevărul şi viaţaCe spun Scripturile despre Spiritism? Spiritismul modern şi tendinţele lui…Preveniri din partea unui spiritist şi swedenborgian…Revigorarea spiritismului..,„Isus, Căpetenia credinţei noastre” de A.W. Tozer… Pentru ca industria farmaceutica sa castige….

Aceasta este CONSTITUTIA DUHOVNICEASCA, BUNA,RODNICA,  PENTRU ORICE OM SI POPOR, PENTRU ACUM SI PENTRU VESNICIE…

Matei 5,6,7…

1 Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El.

A văzut Isus noroadele. [„Văzând mulţimile” – KJV]. [Predica de pe munte, Matei 5,1 la 8,1 = Luca 6,17-49. Comentariu principal: Matei. Vezi harta p.218, diagrama de la p. 231]. Se pare c㠄multele noroade” din cap. 4,25 care-L urmau pe Isus după primul Sa mare călătorie misionară prin cetăţile şi satele Galileii. Predica de pe munte a fost ţinută probabil târziu în vara (MB 2,45) anului 29 d.Hr., cam la mijlocul celor trei ani şi jumătate ai lucrării Sale. Luca leagă clar Predica de pe munte cu numirea şi alegerea celor doisprezece (Luca 6,12-20; cf. MB 3,4) şi păstrează succesiunea corectă a evenimentelor în acea zi memorabilă: 1) noaptea petrecută în rugăciune, 2) alegerea celor doisprezece, 3) coborârea la câmpie, 4) predica (vezi DA 298). El omite unica observaţie despre faptul că Isus „S-a suit din nou pe munte” (Matei 5,1) şi această omitere i/a determinat pe unii să creadă că predica relatată în Luca n-a fost ţinută în acelaşi timp şi în acelaşi loc ca aceea din Matei.

Pe de altă parte, Matei nu face nici o menţiune despre alegerea şi numirea celor doisprezece aici, ci se referă la ele în legătură cu raportul său despre a treia călătorie de predicare cu câteva luni mai târziu (cap.10,1-5). Totuşi, Matei prefaţează referirea sa la mulţimile care urmau pe Isus cu un raport despre chemarea de la Lacul Galileii (cap. 4,18-25). Pare evident din diferitele relatări ale Evangheliei că alegerea celor doisprezece a venit ca răspuns al nevoii unui număr mai mare de lucrători instruiţi care să se îngrijească de mulţimile care Îl însoţeau pe Isus oriunde mergea.

Alegerea celor doisprezece a constituit primul pas în organizarea Bisericii creştine. Hristos era Împărat în această nouă împărăţie a harului dumnezeiesc (vezi la versetul 23). Cei doisprezece au fost cetăţenii sau supuşii ei fondatori (vezi la Marcu 3,14). Chiar în ziua când cei doisprezece au devenit supuşi fondatori ai împărăţiei, Împăratul a ţinut cuvântarea Sa inaugurală, în care El a precizat condiţiile cetăţeniei, a proclamat Legea împărăţiei şi a trasat obiectivele ei (vezi DA 298; MB 3,4). Predica de pe munte este astfel, în acelaşi timp, cuvântarea inaugurală a lui Hristos ca Împărat al împărăţiei harului şi, de asemenea, constituţia împărăţiei. La scurt timp după înfiinţarea oficială a împărăţiei şi proclamarea constituţiei ei a intervenit a doua călătorie prin Galileea, în decursul căreia Isus a dat o demonstraţie vie şi completă a căilor în care împărăţia, principiile ei şi puterea ei pot fi de folos pentru oameni (vezi la Luca 7,1.11).

Munte. Comparaţi cap. 8,1. Se pare că era acelaşi munte pe care El petrecuse noaptea în rugăciune şi unde, cu puţin timp mai înainte, în aceeaşi dimineaţă, îi alesese pe cei doisprezece (DA 290, 298; vezi la Marcu 3,14). Identitatea muntelui amintit aici nu este cunoscută. Kurn Hattin, „Coarnele lui Hattin”, la 5 mile vest de vechea cetate a Tiberiadei, au fost arătate de pe timpul cruciadelor ca marcând locul, dar tradiţia aceasta nu poate fi urmărită mai devreme de cruciade şi este, deci, netemeinică.

Muntele de pe care Hristos a ţinut Predica de pe munte a fost numit „Sinaiul Noului Testament”, întrucât este în aceeaşi legătură cu biserica creştină ca şi muntele Sinai cu naţiunea iudaică. Pe Sinai, Dumnezeu a proclamat Legea divină. Pe un munte necunoscut din Galileea, Isus a reafirmat Legea divină, explicându-i adevăratul înţeles mai amănunţit şi aplicând preceptele ei la problemele vieţii de toate zilele.

După ce a şezut jos. Este raţional să tragem concluzia că, în armonie cu un vechi obicei, Isus obişnuia să şadă când învăţa şi predica (vezi Matei 13,1; 24,3; Marcu 9,35; vezi la Luca 4,20). Acesta era metoda obişnuită a rabinilor. Se aştepta ca un învăţător să şadă atunci când învăţa. Cel puţin cu prilejul acesta, mulţimea a şezut, de asemenea, jos pe iarbă (DA 298).

Ucenicii Lui. Aceştia cuprind, natural, pe cei doisprezece numiţi şi aleşi ceva mai devreme în dimineaţa aceea (vezi la Marcu 3,13.14; cf. Luca 4,12-19). Ca asociaţii cei mai intimi ai lui Isus, ei alcătuiau un cerc intim şi în mod natural luau loc aproape de El; dar, mai erau, în plus, mulţi alţii care urmau pe Isus şi erau şi ei cunoscuţi ca ucenici (DA 488; vezi la Marcu 3,13). Mai târziu, cel puţin, erau şi câteva femei care Îl urmau pe Isus şi slujeau nevoilor ucenicilor (Luca 8,1-3; cf. Matei 27,55). Unele din femeile acestea evlavioase erau probabil de faţă cu prilejul acesta. Totuşi, auditoriul era constituit în cea mai mare măsură din ţărani şi pescari (DA 299; MB 39). Mai erau de faţă şi spioni (DA 307; MB 47; vezi la cap. 4,17).

2 Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel:

A început să vorbească. [„Şi-a deschis gura”, KJV]. Luca observă că Isus „Şi-a ridicat ochii” (cap. 6,20) când a început să vorbească. În ciuda unor anumite deosebiri în raportarea predicii şi circumstanţelor care au însoţit-o, aşa cum sunt relatate de Matei şi Luca, nu poate exista îndoială cu privire la faptul că cele două relatări se referă la aceeaşi ocazie. Asemănările întrec diferenţele aparente dintre cele două raportări şi diferenţele sunt mai degrabă aparente, decât reale. Predica a fost, fără îndoială, mult mai lungă de cum este arătat aici şi cei doi scriitori dau rezumate independente ale cuvântării. Ei întrupează în sinopsiile lor acele lucruri pe care Duhul Sfânt i-a impresionat să le includă (vezi p.274). În felul acesta, relatările nu se exclud una pe alta, ci, mai degrabă, se completează. De aceea, trebuie să acceptăm toate punctele menţionate de amândoi evangheliştii. În felul acesta este privilegiul nostru să avem un raport mai complet a ceea ce Isus a spus cu prilejul acela de cum ar putea să procure oricare din rapoarte, de unul singur. Vezi notele adiţionale la Matei 3, nota2.

Raportul lui Matei cu privire la predică este practic de trei ori mai mare decât acela al lui Luca. Aceasta s-ar putea datora faptului că Matei, mai mult decât Luca, era preocupat şi a devotat mai mult spaţiu învăţăturilor lui Isus. Luca, aşa cum arată lămurit în precuvântarea sa (cap. 1,1-4) se preocupa în primul rând de naraţiunea istorică. Raportul lui Matei al Predicii de pe munte cuprinde multe lucruri pe care Luca nu le menţionează, deşi Luca relatează unele lucruri pe care Matei le omite. Vezi p.191. Punctele majore de asemănare sunt următoarele:

  1. Numeroase alte părţi ale Predicii de pe munte, aşa cum este redată în Matei, apar împrăştiate prin diferite locuri în Evanghelia după Luca, fără îndoială când Hristos a prezentat mai târziu aceleaşi idei, în diferite ocazii, în lucrarea Sa. Vezi la Luca 6,17-49.
  2. În Predica de pe munte, Hristos discută natura împărăţiei Sale. De asemenea, El a combătut ideile false cu privire la împărăţia lui Mesia care fuseseră sădite în mintea poporului de către conducătorii iudei (MB 1,3; vezi la cap. 3,2.4.17). Predica de pe munte scoate în evidenţă în contrast izbitor caracterul creştinismului şi acela al iudaismului din zilele lui Hristos.
  3. Pentru a aprecia pe deplin însemnătatea Predicii de pe munte este important să înţelegem nu numai fiecare principiu aşa cum este expus individual, dar şi legătura fiecărui principiu faţă de întreg. Cuvântarea este legată laolaltă printr-o unitate generală care nu este evidentă pentru cititorul întâmplător. Schema dată mai jos subliniază această unitate inerentă şi scoate în evidenţă legătura diferitelor părţi ale cuvântării cu predica în totalitatea ei.

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Ferice. Greceşte makarioi singular makarios, „fericit”, „norocos”; Evrei „ashre”, „fericit”, „binecuvântat” (vezi Psalmii 1,1). Ashre şi makarios sunt amândouă traduse „fericit” (binecuvântaţi KJV) deşi şi „fericiţi” în KJV ocazional (1 Regi 10,8; Psalmii 127,5; Proverbele 29,18; Ioan 13,17; Fapte 26,2; 1 Petru 3,14). Cuvântul englez „blessed” (binecuvântat), din întrebuinţarea modernă, este mai apropiat în înţeles cu gr. eulogatos, „binecuvântat” (Luca 1,68; 1 Petru 1,3; etc.), de la rădăcina eulogeo, „a vorbi bine de”, „a lăuda”, „a onora” (Matei 5,44; 21,9; 26,26; Romani 12,14).

Cuvântul „beatitudine” provine din latinescul beatitudo. În Vulgata latină, fiecare afirmaţie din prima parte a predicii începe cu cuvântul beati, echivalent cu makarioi.

Cuvântul makarios apare de nouă ori în versetul 3-11. Dar versetele 10 şi 11 se referă la acelaşi aspect al experienţei creştine şi trebuie să fie considerate o singură fericire, în felul acesta lăsând opt şi nu nouă fericiri. Luca dă numai patru fericiri, întâia, a patra, a doua şi a opta din Matei, în ordinea aceea (Luca 6,20-23), dar el adaugă patru vaiuri corespunzătoare (versetul 24-26).

În cuvintele de început, ale Predicii de pe munte, Hristos Se adresează dorinţei supreme a fiecărei inimi omeneşti – fericirea. Dorinţa aceasta a fost sădită în om de Creatorul Însuşi şi a fost intenţionată să-l conducă să afle adevărata fericire prin conlucrarea cu Dumnezeu care l-a creat. Păcatul intervine când oamenii încearcă să realizeze fericirea ca un scop în sine, printr-o comportare care nu ţine cont de ascultarea de cerinţele divine.

În felul acesta, la începutul cuvântării Sale inaugurale ca Împărat al împărăţiei harului, Hristos proclamă că obiectivul principal al împărăţiei este de a restatornici în inima oamenilor fericirea pierdută a Edenului şi că aceia care aleg să intre pe poarta cea „strâmt㔠şi pe calea cea „îngust㔠(Matei 7,13.14) vor afla adevărata fericire. Ei vor afla pace şi bucurie lăuntrică, satisfacţia adevărată şi dăinuitoare a inimii şi a sufletului care vine numai când „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere”, este prezentă şi „va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4,7). Când Hristos s-a întors la Tatăl, El a lăsat pacea acesta urmaşilor Săi, o pace pe care lumea nu o poate da (Ioan 14,27). Fericirea vine numai în inimile celor care sunt în pace cu Dumnezeu (cf. Romani 5,1) şi cu semenii lor (cf. Mica 6,8), umblând în acord cu cele două mari porunci ale Legii iubirii (vezi Matei 22,37-40). Această dispoziţia a minţii şi a inimii aparţine numai acelora care sunt membrii sinceri ai Împărăţiei harului.

SCHEMA PREDICII DE PE MUNTE
Privilegiile şi răspunderile cetăţenilor împărăţiei cerurilor

  1. Perfecţiunea de caracter ţinta cetăţeniei. cap.5
    • Cum să devii cetăţean al împărăţiei, cap. 5,3-12.
    • Cetăţeni ai împărăţiei ca reprezentanţi vii ai principiilor ei, cap. 5,13-16.
    • Norma comportării în împărăţia cerurilor, cap. 5,17-47.
    • Transformarea şi desăvârşirea caracterului ţinta cetăţeniei, cap. 5,48.
  2. Îndemnuri la o dreaptă vieţuire şi cetăţenie exemplară, cap.6.
    • Motive drepte în închinare, slujire şi în legăturile cu oamenii, cap. 6,9-18
    • Ţinta vieţii: plănuirea şi vieţuirea pentru împărăţia cerurilor, cap. 6,19-24.
    • Dumnezeu Se îngrijeşte de aceia care dau Împărăţiei locul cel dintâi, cap. 6,25-34.
  3. Privilegii şi răspunderi ale cetăţeniei, cap. 7
    • Regula de aur şi puterea de a o aplica, cap. 7,1-12.
    • Ascultarea şi stăpânirea de sine dovada cetăţeniei, cap. 7,13-23.
    • O chemare la acţiune hotărâtoare, cap. 7,24-27.

Săraci. Gr. ptochos, un cuvânt indicând o mare sărăcie, de la ptasso, „a se ghemui”, „a se chirci” (vezi la Marcu 12,42; Luca 4,18; 6,20). Aici ptochos se referă la aceia care sunt în groaznică sărăcie spirituală şi îşi simt lipsa lor pentru lucrurile pe care împărăţia cerurilor le are de oferit (cf. Fapte 3,6; vezi la Isaia 55,1). Aceia care nu-şi simt lipsa lor spirituală, care se socotesc „bogaţi că s-au îmbogăţit” şi c㠄nu duc lipsă de nimic”, sunt, înaintea cerului, „ticăloşi, nenorociţi, săraci” (Apocalipsa 3,17). Nimeni nu va intra în împărăţia harului divin, decât „cei săraci în duh”; toţi ceilalţi nu simt nevoia de bogăţiile cerului şi renunţă la binecuvântările lui.

A lor. Un simţ al nevoii personale este cea dintâi condiţie de intrare în împărăţia harului lui Dumnezeu (vezi MB 7,8). Prin conştientizarea propriei sărăcii spirituale, vameşul din parabol㠄s-a pogorât acasă socotit neprihănit (îndreptăţit)” şi nu Fariseul plin de îndreptăţire de sine (Luca 18,9-14). În împărăţia cerurilor nu este loc pentru cei mândri, mulţumiţi de sine, îndreptăţiţi de sine. Hristos îndeamnă pe cei săraci cu inima să schimbe sărăcia lor cu bogăţia harului Său.

Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 4,17; Luca 4,19. Este important de observat că Hristos vorbea aici nu atât de mult despre viitoarea Sa împărăţie a slavei, cât de împărăţia prezentă a harului divin. În învăţăturile Sale, Hristos S-a ocupat adesea de împărăţia harului în inima acelora care acceptă suveranitatea Sa, ilustrată de parabolele cu neghina, sămânţa de muştar, aluatul, năvodul (Matei 13,24.31.33.47) şi multe altele (vezi MB 8, 108).

Iudeii concepeau împărăţia cerului ca o împărăţie bazată pe forţă care să constrângă naţiunile pământului să se supună lui Israel. Dar împărăţia pe care Hristos a venit să o statornicească era o împărăţie care începe cu inima oamenilor, cuprinde viaţa lor şi se revarsă în inima altor oameni şi trăieşte cu puterea dinamică şi constrângătoare a iubirii.

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!

Plâng. („Jelesc”, KJV). Gr. pentheo, un cuvânt care denotă o jeluire intensă în contrast cu lupeomai, un cuvânt mai general însemnând „a se întrista” (Matei 14,9; 1 Petru 1,6). În felul acesta, adâncă sărăcie spirituală a celor „săraci în duh” (vezi la Matei 5,3) este egalată de adânca jeluire a persoanelor descrise în versetul 4. De fapt, tocmai un simţământ adânc al nevoii spirituale determină pe oameni s㠄plâng㔠pentru nedesăvârşirea pe care ei o văd în propria lor viaţă (vezi MB 9; cf. DA 300). Hristos se referă aici la aceia care, în sărăcia de spirit, doresc să atingă nivelul desăvârşirii (cf. Ioan 6,5; Romani 7,24). Există o solie de mângâiere aici şi pentru aceia care plâng din cauza dezamăgirii, a pierderii unei persoane apropiate sau din cauza altei întristări (vezi MB 10-12).

Vor fi mângâiaţi Gr. parakaleo, „a chema alăturea de”, „a chema în ajutor”, „a chema înăuntru”, „a trimite după”; deci, „a îndemna”, „a îmbărbăta”, „a mângâia”, „a încuraja”, „a întări”. Un prieten invitat în felul acesta este un parakletos şi lucrarea lui o paraklesis. În 1 Ioan 2,1, Isus este numit parakletos. La plecarea Lui, El a făgăduit să trimită un „alt Mângâietor” (vezi la Ioan 14,16). Gr. parakletos, Duhul Sfânt, pentru a rămâne cu noi ca prieten pururea de faţă.

Aşa cum Dumnezeu vine în ajutorul simţământului de nevoie spirituală cu bogăţiile harului ceresc (vezi la versetul 3), tot aşa vine în ajutorul celui care plânge din cauza păcatului dând mângâierea păcatelor iertate. Dacă nu este mai întâi un simţământ de lipsă, atunci nu se va plânge pentru ceea ce lipseşte – în cazul acesta, neprihănirea caracterului. Plânsul pentru păcat este astfel a doua cerinţă adresată acelora care se prezintă în calitatea de candidaţi pentru împărăţia cerurilor şi vine în mod natural în succesiune după primul pas.

Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!

Blânzi. Gr. praeis, singular praüs, „blajin”, „delicat”, „blând”. Hristos spunea despre Sine că e „blând (praüs) şi smerit cu inima” (cap. 11,29) şi pentru că este aşa „toţi cei trudiţi şi împovăraţi” (versetul 28) pot veni la El şi să găsească odihnă pentru sufletele lor. Echivalentul ebraic al lui praüs este anaw sau ani, „sărac”, „necăjit”, „smerit”, „blând”. Acest cuvânt ebraic este folosit cu privire la Moise care era foarte „blând” (Numeri 12,3). El apare şi în pasajul mesianic din Isaia 61,1-3 (cf. la Matei 5,3) şi în Psalmii 37,11, unde este tradus, de asemenea, „blând”.

Blândeţea este atitudinea inimii, a minţii şi a vieţii, care pregăteşte calea pentru sfinţire. Un „duh blând… este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3,4). „Blândeţea” este adesea menţionată de scriitorii NT ca o virtute creştină cardinală (vezi Galateni 5,23; 1 Timotei 6,1). „Blândeţea” faţă de Dumnezeu înseamnă că noi acceptăm voia Lui faţă de noi şi felul în care se poartă cu noi ca fiind bune, că ne supunem Lui în toate, fără zăbovire (cf. MB 15). Un om „blând” are eul sub control deplin. Prin înălţare de sine primii noştri părinţi au pierdut împărăţia încredinţată lor; prin blândeţe ea poate fi recâştigată (MB 17). Vezi la Mica 6,8.

Vor moşteni pământul. Comparaţi Psalmii 37,11. Cei „săraci în duh” urmează să primească bogăţiile împărăţiei cerurilor (Matei 5,3); „cei blânzi” urmează să moşteneasc㠄pământul”. Este sigur că cei „blânzi” nu moştenesc acum pământul, ci mai degrabă cei mândri. Cu toate acestea, la timpul cuvenit, împărăţiile acestei lumi vor fi date sfinţilor, acelora care au deprins harul umilinţei (cf. Daniel 7,27). Cândva, zice Hristos, cei care se umilesc – aceia care învaţă blândeţea – vor fi înălţaţi (vezi la Matei 23,12).

Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!

Flămânzi şi însetaţi. [„Flămânzesc şi însetează”, KJV]. Metafora acesta era deosebit de impresionantă într-o ţară unde media anuală a precipitaţiilor nu este mai mult de 26 de degete (650 mm) (vezi vol. II, p.110; vezi la Geneza 12,10). Ceea ce se poate spune despre Palestina se potriveşte în general în multe părţi ale Orientului apropiat. Mărginindu-se cu mari zone de deşert, chiar şi mare parte din ţinutul locuit este semiarid. Fără îndoială, mulţi din ascultătorii lui Isus suferiseră chinurile setei. Aşa cum este ilustrat în cazul cu Agar şi Ismael, un călător care rătăcise drumul sau care nu dăduse de unul din puţinele izvoare în drum, uşor s-ar fi putut găsi la grea strâmtorare (vezi Geneza 21,14).

Dar Isus vorbea despre foamea şi setea sufletului (vezi Psalmii 42,1.2). Numai aceia care tânjesc după dreptate cu neliniştea îngrijorată a omului care este pe moarte din lipsă de hrană şi moare de sete din lipsă de apă, o vor găsi. Nici o sursă pământească de apă nu poate satisface foamea şi setea sufletului, fie că sunt bogăţii materiale, filozofii adânci, satisfacerea poftelor trupeşti sau onoare şi putere. După ce a experimentat toate lucrurile acestea, Solomon a tras concluzia c㠄totul este deşertăciune” (Eclesiastul 1,2.14; 3,19; 11,8; 12,8; cf. 2,1.15.19, etc.). Nici una nu i-a adus satisfacţia şi fericirea după care tânjeşte fiecare inimă. Concluzia înţeleptului a fost că recunoaşterea Creatorului şi conlucrarea cu El procură unica satisfacţie dăinuitoare (Eclesiastul 12,1.13).

După şase sau opt luni de la Predica de pe munte (vezi diagrama p.231) Isus a ţinut un alt mare discurs, despre Pâinea vieţii (Ioan 6,26-59) în care a tratat mai pe larg principiul expus aici pe scurt. Isus Însuşi este „pâinea” pentru care oamenii ar trebui să flămânzească şi prin hrănirea cu care ei înşişi îşi pot întreţine viaţa şi îşi pot satisface foamea sufletelor (vezi Ioan 6,35.48.58). Aceia care flămânzesc şi însetează sunt milostiv invitaţi să vină la Dătătorul ceresc şi să primească rezerve de hrană şi băutur㠄fără bani şi fără preţ” (Isaia 55,1.2). Dorul după neprihănire din inima cuiva este dovada că Hristos a început deja lucrarea Sa acolo (MB 19).

Neprihănire. [„Dreptate”, KJV]. Gr. dikaiosune, de la rădăcina dika „obicei”, „uzanţ㔠şi în felul acesta „drept” ca determinat prin obicei. În NT el este folosit cu privire la „drept” aşa cum este determinat de principiile împărăţiei cerurilor. În fiecare caz al folosirii lui în NT (94 de ori) dikaiosune este tradus „neprihănire”. La greci, „dreptatea” consta din conformarea la obiceiurile acceptate. La iudei, era în mod esenţial o chestiune de conformare la cerinţele Legii, aşa cum era interpretată de tradiţia iudaică (vezi Galateni 2,16-21). Dar pentru ucenicii lui Hristos, neprihănirea a luat un înţeles mai cuprinzător. În loc de a se preocupa să-şi stabilească propria lor neprihănire, creştinii erau chemaţi să se supun㠄neprihănirii” pe care o dă Dumnezeu (Romani 10,3). Ei umblau după neprihănirea „care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţ㔠(Filipeni 3,9).

Neprinănirea lui Hristos este atribuită şi împărtăşită. Neprihănirea atribuită aduce îndreptăţirea. Dar sufletul îndreptăţit creşte în har. Prin puterea lui Hristos locuind lăuntric el îşi conformează viaţa cerinţelor Legii morale aşa cum este expusă de propria învăţătură şi de propriul exemplu al lui Hristos. Aceasta este neprihănirea împărtăşită (vezi COL 310-312). Aceasta era ceea ce Hristos avea în gând când încuraja pe ascultătorii Lui să gândească în termeni de a fi „desăvârşiţi” aşa după cum Tatăl lor ceresc este desăvârşit (vezi la Matei 5,48). Pavel observă că viaţa desăvârşită a lui Isus a făcut cu putinţă ca „dreapta cerinţă a Legii” „să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,1; RSV).

Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!

Milostivi. Gr. eleemones „milostiv”, „îndurător”, „compătimitor”. În Evrei 2,17 se spune că Hristos este un Mare Preot „milos (eleemon) şi vrednic de încredere”. Cuvântul din engleză eleemosynary însemnând „în legătură sau devotat carităţii sau pomenilor”, este derivat prin limba latină, din acest cuvânt. Îndurarea de care vorbeşte aici Hristos este o virtute activă faţă de om. Ea este fără valoare până nu ia formă de fapte pline de îndurare. În Matei 25,31-46 faptele de milostenie sunt prezentate ca fiind condiţia primirii în împărăţia slavei. Iacov pune faptele de milostenie în definiţia pe care el o d㠄religiei curate” (Iacov 1,27). Mica (6,8) rezumă obligaţia omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni ca fiind „să fii drept, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău. Observaţi că Mica, asemenea lui Hristos, menţionează atât umilinţa faţă de Dumnezeu, cât şi milostivirea faţă de oameni. Acestea pot fi comparate cu cele două porunci în care „se cuprinde toată Legea şi Proorocii” (Matei 22,40).

Vor avea parte de milă. Lucrul acesta va fi adevărat acum ca şi în ziua judecăţii, atât de la oameni cât şi de la Dumnezeu. Principiul regulii de aur (cap. 7,12) se aplică atât la felul cum tratăm noi pe alţii, cât şi la felul cum ne tratează ei pe noi în schimb. Omul crud, aspru, meschin rareori este tratat cu bunătate şi îndurare de semenii săi. Dar cât de adesea aceia care sunt buni şi atenţi faţă de nevoile şi sentimentele altora găsesc că lumea le răsplăteşte în acelaşi fel.

Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

Cu inima curată. Cuvântul tradus „inim㔠înseamnă intelectul (cap. 13,15), conştiinţa (1 Ioan 3,20.21), omul lăuntric (1 Petru 3,4). Curăţia inimii, în sensul în care o foloseşte Hristos, cuprinde mai mult decât curăţia sexuală (MB 25); ea cuprinde toate trăsăturile de caracter vrednice de dorit cu excluderea a tot ce nu este vrednic de dorit. A fi „cu inima curat㔠este echivalent cu a fi îmbrăcat cu haina neprihănirii lui Hristos (vezi la Matei 22,11.12), „inul subţire” cu care sunt gătiţi sfinţii (Apocalipsa 19,8; cf. cap. 3,18.19) – desăvârşirea de caracter.

Isus nu avea în minte curăţia ceremonială (Matei 15,18-20; 23,25), ci curăţia lăuntrică a inimii. Dacă motivele sunt curate, viaţa va fi curată.

Aceia care sunt cu inima curată au părăsit păcatul ca principiu conducător în viaţă şi viaţa lor este consacrată fără de rezervă lui Dumnezeu (vezi Romani 6,14-16; 8,14-17). A fi cu „inima curat㔠nu înseamnă că cineva este absolut fără de păcat, ci înseamnă că motivele lui sunt drepte, că prin harul lui Hristos el a întors spatele greşelilor din trecut şi că el aleargă înainte către semnul desăvârşirii în Hristos Isus (Filipeni 3,13-15).

Vor vedea pe Dumnezeu. Hristos pune accentul pe împărăţia harului divin în inima oamenilor în acest veac, deşi nu cu excluderea Împărăţiei slavei veşnice în veacul viitor (vezi la v.3). Este clar deci, că cuvintele „vor vedea pe Dumnezeu” se referă atât la vederea spirituală, cât şi la cea fizică. Aceia care îşi dau seama de nevoia lor spirituală, intră în „împărăţia cerurilor” (v.3) acum; aceia care plâng din cauza păcatului (v.4) sunt mângâiaţi acum; cei care sunt blânzi (smeriţi cu inima) (v.5) primesc dreptul lor de proprietate asupra noului pământ acum; cei care flămânzesc şi însetează după dreptatea lui Isus Hristos (v.6) sunt săturaţi acum; cei milostivi (v.7) au parte de milă acum. La fel, cei cu inima curată au privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu acum, prin ochii credinţei şi cândva, în împărăţia slăvită, va fi privilegiul lor de a-L vedea faţă în faţă (1 Ioan 3,2; Apocalipsa 22,4). În plus, numai aceia care îşi dezvoltă viziunea cerească în lumea aceasta prezentă vor avea privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu în lumea viitoare.

Ca şi în cazul narcoticelor şi intoxicantelor fizice, cel dintâi efect al păcatului este de a întuneca cele mai înalte facultăţi ale minţii şi sufletului. Numai după ce şarpele fermecase pe Eva ca să vadă cu ochii sufletului ei c㠄rodul pomului este bun de mâncat şi ispititor la vedere şi de dorit, ca unul care dă înţelepciune” (G.Gal.) „a luat din roadele lui şi a mâncat” (Geneza 3,6). Când şarpele spusese: „Vi se vor deschide ochii”, se referea la vederea figurată, deoarece rezultatul deschiderii ochilor a fost o cunoaştere a binelui şi a răului (Geneza 3,5). Diavolul mai întâi orbeşte pe oameni convingându-i să creadă că experienţa cu păcatul le va da o pricepere mai clară. Însă, păcatul duce la o orbire şi mai mare. Păcătoşii „au ochi” dar „nu văd” (Ieremia 5,21; cf. Isaia 6,10; Ezechiel 12,2).

Numai cei cu inima curat㠄vor vedea pe Dumnezeu”. Când „ochiul” sufletului este curat” viaţa va fi plină de „lumin㔠(Matei 6,22,23). Prea mulţi creştini devin saşii spiritual în încercarea de a ţine un ochi fixat la Canaanul ceresc şi altul fixat la „plăcerile păcatului” (Evrei 11,25) şi la „oalele cu carne” ale Egiptului (Exod 16,3). Unica noastră siguranţă este să trăim pe temeiul principiului de a da lui Dumnezeu locul cel dintâi în viaţă. Aceia care astăzi văd că lucrurile lumii sunt de „dorit”, a căror atenţie este fixată la bijuteriile ieftine ale pământului pe care le etalează Satana, nu vor vedea niciodată valoarea mai mare a ascultării de Dumnezeu. Fereastra sufletului trebuie păstrată curată dacă vrem să-L „vedem pe Dumnezeu”.

Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!

Împăciuitori. [„Făcătorii de pace”, KJV; G.Gal.]. Gr. eirenopoioi, de la eirene, „pace” şi poieo, „a face”. Hristos se referă aici la a aduce pe oameni în armonie cu Dumnezeu (DA 302-305; MB 28). „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8,7). Dar Hristos, Marele Împăciuitor, a venit pentru a arăta oamenilor că Dumnezeu nu este vrăjmaşul lor (vezi MB 25). Hristos este „Prinţul păcii” (Isaia 9,6.7; cf. Mica 5,5). El era solul păcii de la Dumnezeu la om şi „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu” prin El (Romani 5,1). Când Isus Şi-a terminat sarcina încredinţată şi S-a înapoiat la Tatăl, El a putut să spună: „vă las pacea, vă dau pacea Mea” (Ioan 14,27; cf. 2 Tesaloniceni 3,16).

Pentru a aprecia ceea ce vrea să spună Hristos când vorbea de „făcătorii de pace” este de ajutor să observăm înţelesul păcii în gândirea şi vorbirea semitică. Echivalentul ebraic al grecescului eirene este shalom, însemnând „întregime”, „sănătate”, „prosperitate”, „bună stare”, „pace”. Având în vedere că Hristos şi poporul de rând foloseau aramaica, o limbă înrudită de aproape cu ebraica, fără îndoială că Isus a folosit cuvântul cu înţelesurile lui suplimentare semitice. Creştinii trebuie să fie în pace între ei (1 Tesaloniceni 5,13) şi să urmăreasc㠄pacea cu toţi oamenii” (Evrei 12,14). Ei trebuie să se roage pentru pace, să lucreze pentru pace şi să manifeste un interes constructiv faţă de activităţile care contribuie la starea de pace a societăţii.

Fii ai lui Dumnezeu. [„Copii ai lui Dumnezeu”, KJV]. Literal, „fii ai lui Dumnezeu”. iudeii se considerau „copii ai lui Dumnezeu” (Deuteronom 14,1, Osea 1,10; etc.), o concepţie pe care o au şi creştinii (1 Ioan 3,1). A fi copil al lui Dumnezeu înseamnă a-I semăna în caracter (1 Ioan 3,2; cf. Ioan 8,44). „Făcătorii de pace” sunt „fii ai lui Dumnezeu” datorită faptului că ei înşişi sunt în pace cu El şi sunt devotaţi cauzei conducerii semenilor lor la a fi în pace cu El.

10 Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Prigoniţi. Aici Hristos Se referă în primul rând la persecutarea suferită în procesul de renunţare la lume pentru împărăţia cerurilor. De la intrarea păcatului în lume a fost „vrăjmăşie” între Hristos şi Satana, între împărăţia cerurilor şi împărăţia lumii acesteia şi între cei care servesc lui Dumnezeu şi cei care servesc lui Satana (Geneza 3,15; Apocalipsa 12,7-17). Conflictul acesta va merge înainte până când „împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său” (Apocalipsa 11,15; cf. Daniel 2,44; 7,27). Pavel îi avertiza pe credincioşi că ei urmau să intre în „împărăţia lui Dumnezeu” „prin multe necazuri” (Fapte 14,22). Cetăţenii împărăţiei cereşti pot aştepta să aibă necazuri în lumea aceasta (Ioan 16,33), deoarece caracterul, idealurile, aspiraţiile şi purtarea dau mărturie tăcută contra răului acestei lumi prezente (cf. 1 Ioan 3,12). Vrăjmaşii împărăţiei cereşti au prigonit pe Hristos, Împăratul şi se poate aştepta ca ei să-i prigonească pe supuşii Lui credincioşi (Ioan 15,20). Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3,12).

A lor este împărăţia. Aceeaşi făgăduinţă făcută în v.3 celor care îşi simt nevoia spirituală. Dacă răbdăm, vom fi şi împăraţi cu El” (2 Timotei 2,12; cf. Daniel 7,18.27). Cei care suferă cel mai mult pentru Hristos aici sunt aceia care sunt cei mai în stare să aprecieze ce a suferit El pentru ei. Este potrivit ca prima şi ultima dintre fericiri să cuprindă asigurarea la participarea ca membru în împărăţie. Cei care experimentează cele opt calificări pentru cetăţenie enumerate aici sunt vrednici de un loc în împărăţie.

11 Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!

Din pricina Mea. Creştini suferă din pricina numelui pe care îl poartă: Numele lui Hristos. În toate vremurile, ca în biserica primară, aceia care-L iubesc cu adevărat pe Domnul lor, s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Lui (Fapte 5,41; 1 Petru 2,19-23; 3,14; 4,14). Hristos a avertizat pe aceia care urmau să fie ucenicii Lui că aveau să fie „urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu” (Matei 10,22), dar S-a grăbit să adauge c㠄oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (cap. 10,39). Creştinii trebuie să se aştepte să sufere „pentru El” (Filipeni 1,29).

Ocărî. Gr. oneidizo, „a dispreţui”, „a batjocori”, „a insulta”. Vezi şi la Luca 6,22. Matei 4,11.12 nu constituie o fericire în plus; este doar o explicaţie a formelor în care se poate arăta prigonirea.

12 Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.

Bucuraţi-vă. Indiferent ce ar putea aduce viaţa, creştinul trebuie să se bucure (Filipeni 4,4) ştiind că Dumnezeu face ca „toate lucrurile” să lucreze „împreună spre binele celor ce se iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8,28). Aceasta este îndeosebi adevărat cu privire la ispită şi încercare (Iacov 1,2-4), din cauză că suferinţa dezvoltă trăsături de caracter esenţiale pentru cetăţenii împărăţiei cereşti.

Veseliţi-vă. Comparaţi cuvintele lui Luca „săltaţi de bucurie” (cap. 6,23).

Răsplata voastră este mare. Vezi de asemenea la Luca 6,24-26. Pentru creştinul matur, ideea răsplătirii nu are locul cel mai de frunte (vezi COL 398). El nu ascultă de rânduieli numai pentru scopul de a intra în cer; el ascultă deoarece află în conlucrarea cu Creatorul ţinta şi bucuria supremă a existenţei. Sacrificiul s-ar putea să fie mare, dar răsplata este de asemenea mare. Când Fiul omului vine în slav㠄va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16,27; cf. Apocalipsa 22,12).

Proorocii. Ca Ilie, prigonit de Ahab şi Izabela, (1 Regi 18,7-10; 19,2) şi Ieremia, persecutat de concetăţenii săi (Ieremia 15,20; 17,18; 18,18; 20,2; etc.). Persecuţia serveşte la curăţirea vieţii şi la curăţirea zgurii din caracter (cf. Iov 23,10).

13 Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.

Voi. În limba greacă pronumele „voi” este emfatic: „Voi sunteţi sarea pământului”. Este important de reţinut că Isus Se adresa ucenicilor Săi, îndeosebi celor doisprezece, în noul lor rol de membrii fondatori ai împărăţiei harului Său divin (vezi la v. 1-3). Alţii ascultau, mai ales ţărani şi pescari (MB 39), dar spioni de-ai Fariseilor erau de asemenea de faţă (DA 307; vezi la Marcu 2,6).

Sarea. În Palestina sarea era adunată de prin mlaştinile din lungul ţărmului mării sau de prin lacurile de interior. Din cauza mijloacelor rudimentare de adunare a ei, rezultau multe impurităţi. În contact cu pământul sau expusă la ploaie sau la soare, sarea uşor solubilă dispărea lăsând numai impurităţile insipide.

Ideea care stă la baza comparării cetăţenilor împărăţiei cu sarea este calitatea ei de conservant (cf. MB 35). Înainte de vremea refrigerării şi a altor modalităţi moderne de conservare a hranei, sarea şi mirodeniile erau folosite în cea mai mare măsură ca şi conservante. În Palestina antică, sarea era folosită în cea mai mare măsură pentru scopul acesta şi pentru a da gust (vezi Iov 6,6). Într-un fel asemănător, devenind un agent pentru mântuirea altora prin răspândirea Evangheliei, creştinul exercită o influenţă conservatoare şi purificatoare în lume. Ucenicii urmau să recunoască mântuirea semenilor ca răspunderea lor principală. Ei nu trebuiau să se retragă din societate din cauza persecuţiei (vezi Matei 5,10-12), sau pentru alte motive şi trebuia să rămână în contact strâns cu semeni lor.

În relatarea Sa a Predicii de pe munte, Luca nu include conţinutul din Matei 5,13-16, deşi el citează o afirmaţie asemănătoare a lui Hristos spusă cu o altă ocazie (Luca 14,34-35). De asemenea, Marcu are un pasaj asemănător, spus numai ucenicilor în alte împrejurări (Marcu 9,50) şi aplicat îndeosebi la trăsătura de a se înţelege bine cu alţii. Faptul că aceleaşi cuvinte ale lui Isus, sau altele similare, Îi sunt puse în seamă în diferite momente din lucrarea Lui de către diferiţii scriitori ai Evangheliilor, i-a determinat pe unii să tragă concluzia că scriitorii au atribuit afirmaţiile mai mult sau mai puţin ocazional şi arbitrar la diferite date, indiferent de timpul când El le-ar fi putut face. Concluzia aceasta, însă, este întemeiată pe noţiunea naivă că Isus a exprimat orice idee aparte o dată şi numai o singură dată în decursul lucrării Lui. Dar nu există nici un motiv valabil să presupunem că Isus nu ar fi repetat observaţiile Lui, în totul sau în parte, în diferite timpuri la noi ascultători şi poate chiar aproximativ la aceiaşi ascultători.

Îşi pierde gustul. Sau, „să devină insipid”. Ar fi fost tot atât de neconceput ca un creştin să-şi piardă caracteristicile esenţiale şi totuşi să fie creştin, cum ar fi pentru sare să-şi piardă puterea de sărare şi totuşi să fie considerată şi folosită ca sare. Dacă creştinii sunt aşa numai cu numele, cetăţenia lor nominală în împărăţia cerului devine o farsă. Ei nu sunt creştini afară de cazul că reflectă caracterul lui Hristos, indiferent care le-ar fi mărturisirea de credinţă.

Puterea de a săra [„Sărat”, KJV; „se va săra”, G.Gal.]. Adică, să aibă calitatea ei esenţială şi folositoare de sare restatornicită. Când iubirea, puterea şi dreptatea lui Hristos sunt pierdute din viaţa unui creştin cu numele, nu există nici o altă sursă la care să se poată îndrepta pentru a-şi completa lipsa. Un creştin cu numele nu poate transmite altora ceea ce el însuşi nu posedă. Sarea era adăugată la fiecare sacrificiu în vechiul ceremonial ritual (Lev 2,13; Ez 43,24; Marcu 9,49), fără de care jertfa era inacceptabilă. Aici sarea preînchipuia neprihănirea lui Hristos (DA 439). Pentru ca viaţa noastră să poată fi „o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12,1), ea trebuie să fie conservată şi făcută gustoasă prin neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos (vezi Galateni 2,20).

Bună la nimic. Un creştin din a cărui viaţă s-au pierdut harul şi puterea lui Hristos, ca şi creştin, nu este „bun la nimic”. Mai mult, el devine o pagubă pentru cauza împărăţiei prin trăirea unei vieţi care reprezintă rău principiile împărăţiei.

Călcată în picioare. De acolo de unde şedea, mulţimea ascultătorilor putea să vadă cărări albe de sare, aruncată acolo pentru că ajunsese să fie fără de valoare (MB 36,37).

14 Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.

Voi. În textul grec, pronumele acesta este emfatic: „voi sunteţi lumina lumii”.

Lumina. Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei divine (vezi la Geneza 1,3; 3,24). Ioan se referă la Isus numindu-L „lumina oamenilor” luminând în mijlocul întunericului lumii (cap. 1,4-9). Către sfârşitul lucrării Sale, Isus S-a referit la Sine numindu-Se „lumina lumii” (vezi Ioan 8,12; 9,5). Dacă a primit pe Isus ca lumină a lumii, un creştin, dacă este sincer faţă de chemarea sa, devine un reflector al acelei lumini. În profeţia mesianică se face referire la Isus ca „o mare lumin㔠(Isaia 9,2) şi ca „Soare al dreptăţii” (Maleahi 4,2; vezi la Luca 1,79). Când adevărata lumină luminează pe oameni, ei sunt îndemnaţi să se ridice şi să lumineze (Isaia 60,1-3). Aceia care-L iubesc pe Domnul şi-I servesc, sunt zugrăviţi ca fiind ca „soarele” (vezi la Judecžtori 5,31) atât aici, cât şi în veacul viitor (vezi Matei 13,43). Era încă dimineaţă când vorbea Hristos (MB 38) şi soarele se înălţa pe cer spre zenit (cf. Psalmii 19,4-6). Într-un fel asemănător cei doisprezece – ca şi toţi cetăţenii viitori ai împărăţiei – trebuiau să pornească şi să lase lumina lor să lumineze în lume, împrăştiind întunericul păcatului şi al ignoranţei în ce priveşte voia şi căile lui Dumnezeu. Vezi la Ioan 1,4.7.9.

Lumii. Gr. kosmos (vezi la cap.4,8).

Aşezată pe un munte. Vechile cetăţi palestiniene erau de obicei situate pe înălţimi, aşa cum mărturisesc astăzi ruinele lor. O astfel de cetate ar fi vizibilă de la o distanţă considerabilă. Din locul de unde şedeau Hristos şi mulţimea, multe oraşe şi sate erau vizibile pe înălţimile înconjurătoare (MB 39).

15 Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

Lumina. [„Făclia”, G.Gal.]. Gr. luchnos, „lampă”, nu o lumânare aşa cum folosim noi astăzi. Lămpile din vechime erau făcute dintr-un ceaşcă de lut sau de metal adesea în forma unei ceşti, cu feştila plutind în ulei şi partea ei care ardea rezemată pe marginea ceştii sau ieşind printr-un orificiu special. Comparaţi cu afirmaţiile asemănătoare din Marcu 4,21 şi Luca 8,16; 11,33.

Obroc. [„Baniţă”, KJV]. Gr. modios, o măsură de cereale, echivalentul a aproape 2 galoane (cam 9 litri). Adesea folosită în familie pentru păstratul făinii. Hristos vorbea despre „baniţ㔠deoarece în familiile de rând era de obicei numai una în odaie. Adesea era făcută din lut. Ca naţiune, iudeii ascundeau efectiv lumina lor (cf. Isaia 60,1) sub „obroc”; Isus arăta că lumina încredinţată lor aparţinea tuturor oamenilor. Vezi vol.IV, p.26-30.

Sfeşnic. Gr. luchnia, „candelabru”. În căminele poporului de rând, acesta era de obicei un suport scund din pământ ars. Altă dată, o etajeră pe stâlpul central de piatră sau de lemn care susţinea acoperişul servea ca un suport convenabil pentru lampă (vezi Exod 25,31; Evrei 9,2; Apocalipsa 1,12; 11,4; etc.).

Luminează tuturor. Toţi membrii unei gospodării pot beneficia de o lampă aşezată bine pe suportul ei. Într-un mod asemănător, intenţia lui Dumnezeu era ca întreaga familie omenească să beneficieze de pe urma luminii adevărului pe care El o încredinţase descendenţilor lui Avram (vezi Geneza 12,3; Deuteronom 4,6; Isaia 60,1-3; etc.; vezi de asemenea vol. IV, p.28-30). Comparaţi şi „lumina” folosită pentru căutarea drahmei pierdute (vezi la Luca 15,8).

16 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.

Aşa să lumineze şi lumina voastră. Lumina adevărului vine ca din cer (Ioan 1,4), dar când luminează viaţa noastră ea devine lumina noastră (Isaia 60,1-3; Efeseni 5,14). Cei doisprezece, de curând aleşi, erau primii purtători de lumină delegaţi ai creştinismului. Eficacitatea cu care ucenicii au izbutit să reflecte lumina adevărului şi iubirea lui Dumnezeu, a ajuns să fie evidentă chiar şi pentru cei mai îndârjiţi vrăjmaşi ai lor, care „au cunoscut că fuseseră cu Isus” (Fapte 4,13). El era Acela care răspândise lumina cerului în lume (Ioan 1,4). Conducătorii iudei nu ar fi putut face un compliment mai mare ucenicilor; ei n-ar fi putut să dea o recunoaştere mai mare a eficacitatăţii misiunii lui Hristos. El a aprins o lumină în inima oamenilor care nu avea să fie stinsă niciodată.

Să vadă faptele voastre bune. O lampă este cunoscută după claritatea luminii pe care o dă. Uleiul din candela de pe suportul ei poate să nu fie vizibil pentru cei din odaie, dar faptul că lampa luminează este o dovadă că există o rezervă de ulei în lampă.

Să slăvească pe Tatăl vostru. Satana a căutat totdeauna să-L prezinte greşit pe Tatăl. Hristos a venit ca să împrăştie întunericul şi să-L descopere pe Tatăl. Aceeaşi lucrare a încredinţat-o Hristos ucenicilor Săi. Lumina luminează, nu atât de mult pentru ca oamenii să poată vedea lumina, cât ca să vadă alte lucruri, datorită luminii. Lumina noastră trebuie să lumineze, nu pentru ca oamenii să fie atraşi către noi, ci ca ei să fie atraşi la Hristos, care este lumina vieţii şi la lucruri care să merite (Matei 6,31-34; Ioan 6,27; Isaia 55,1.2).

Aceasta este prima dată când Matei se referă la Dumnezeu ca „Tată”, un termen pe care el îl foloseşte adesea după aceea (cap. 5,45.48; 6,1.9; etc.). Concepţia despre Dumnezeu ca Tată şi despre oameni ca fii ai Lui, apare adesea în VT (Deuteronom 32,6; Isaia 63,16; 64,8; Ieremia 3,4; etc.). Dar Hristos a înzestrat cu un nou înţeles relaţia Tată-Fiu (COL 141,142). În literatura iudaică, Dumnezeu este adesea prezentat ca un „Tat㔠în cer.

17 Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.

Să nu credeţi. [„Nu gândiţi”, KJV]. Ca în aproape toate ocaziile în decursul ultimilor doi ani de lucrare (vezi la Marcu 2,6; Luca 6,1), erau de faţă spioni rânduiţi ca să cerceteze şi să relateze despre activităţile lui Isus. Chiar în timp ce El vorbea, ei şopteau celor prezenţi că El trata Legea ca fiind fără însemnătate (DA 307; MB 47). Dar, ca şi în multe alte ocazii (vezi la Marcu 2,8; Luca 4,28; 6,8) Isus le citea gândurile (DA 307) şi răspundea la obiecţiile pe care ei le ridicau dând dovadă în felul acesta de divinitatea Sa.

Am venit. Isus Se referă aici la venirea Lui de la Tatăl (Ioan 16,28) în lume (cap. 18,37).

Să stric. [„Să nimicesc”, KJV]. Gr. kataluo, literal, „a slăbi în jos”, ca o casă sau un cort, de unde, „ a face nevalabil”, „a desfiinţa”, „a anula”. Hristos era Cel care proclamase Legea pe Muntele Sinai; pentru ce să o anuleze acum? (vezi PP 366). Vezi la cap. 23,23.

Legea. Gr. nomos (vezi la Romani 3,19), aici echivalent cu ebraicul torah, care include toată voia descoperită a lui Dumnezeu (vezi la Psalmii 119,1.33; Proverbele 3,1). Expresia „Legea şi proorocii” reprezintă o dublă împărţire a Scripturilor VT (vezi Matei 7,12; 11,13; 22,40; Luca 16,16; Ioan 1,45; Romani 3,21). Clasificarea se găseşte în literatura iudaică veche (vezi 4 Macabei 18,18). Totuşi, subîmpărţirea mai obişnuită între iudei era subîmpărţirea întreită: Legea, Profeţii, Psalmii (Luca 24,44) sau, în acord cu titlul Bibliei ebraice, „Legea, Profeţii şi Scrierile”. Contextul arată că Isus aici Se referă probabil în primul rând la Legea Morală şi la rânduielile civile conţinute în Legea Morală, conţinute în cărţile lui Moise şi confirmate de profeţi (DA 307; MB 45). În Matei 5,21-47 Isus alege anumite precepte din Cele Zece Porunci (vezi v. 21.27) şi din legile lui Moise (vezi v. 33,38,43) şi pune în contrast interpretarea Lui cu a aceea a cărturarilor, a tâlcuitorilor şi a învăţătorilor Legii (vezi p.551; vezi la Marcu 1,22; 2,6.16; Luca 5,17).

Hristos lămureşte că nu El, ci ei sunt cei care distrug Legea, făcând-o fără efect prin tradiţia lor (Matei 15,3.6). Este probabil că ilustraţiile luate din Lege (cap. 5,21-47) reprezintă numai o parte din ceea ce Hristos spunea cu prilejul acesta (vezi la v.2). Discuţia Lui poate să fi fost mult mai cuprinzătoare. Când vorbea despre venirea Sa pentru a împlini Legea şi Profeţii se poate ca El să fi scos în evidenţă, în plus, împlinirea din partea Sa a tipurilor Legii ceremoniale care arătau către El şi împlinirea din partea Sa a tuturor prezicerilor profetice din toată Scriptura (vezi Luca 24,44). El nu venise să desfiinţeze nici o parte din Scriptura pe care El Însuşi o dăduse (1 Petru 1,11; PP 366) şi care mărturisea despre El (Ioan 5,39; cf. Luca 4,21).

Principalul punct de discuţie dintre Hristos şi cărturari era în legătură cu tradiţiile prin care ei interpretau sfânta Lege a lui Dumnezeu (vezi p.56; vezi la Marcu 1,22.44; 2,19.24; 7,1-14; Luca 6,9). Din copilărie Isus acţionase independent de aceste legi rabinice care erau fără temei în VT (DA 84). Ceea ce El înlătura acum era interpretarea falsă dată Scripturilor de către cărturari (DA 307), nu Legea însăşi.

Să împlinesc. Gr. pleroo, „a face pline”, „să umple pe deplin”. În Predica de pe munte, Autorul Legii a explicat adevăratul înţeles al preceptelor ei şi felul în care principiile ei urmau să-şi găsească exprimarea în gândirea şi vieţuirea cetăţenilor împărăţiei pe care El venise să o întemeieze (vezi la Isaia 59,7). Marele Legiuitor Însuşi reafirmase rostirile de pe Sinai ca obligatorii pentru aceia care urmau să fie supuşii Săi şi a făcut cunoscut că oricine ar fi încercat să le anuleze fie prin precept, fie prin exemplu, „cu nici un chip nu” va „intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5,20).

Susţinerea că prin împlinirea Legii morale Hristos a desfiinţat Legea aceea nu este în armonie cu contextul declaraţiilor lui Hristos. O astfel de interpretare tăgăduieşte înţelesul pe care Hristos evident intenţiona să-l dea, făcându-l pe El să spună de fapt, contradictoriu, că nu venise s㠄distrug㔠Legea, ci prin împlinirea ei să o „desfiinţeze”! Interpretarea ignoră puternica antiteză din cuvântul alla; „ci” şi face cele două idei de fapt sinonime! Împlinind Legea, Hristos pur şi simplu a „umplut-o” făcând-o „plin㔠de înţeles – dând oamenilor o pildă de ascultare deplină faţă de voia Lui Dumnezeu, pentru ca acea Lege „să fie împlinită (pleroo) în noi” (Romani 8,3.4).

18 Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.

Adevărat. Gr. amen, de la ebraicul amen, „tare”, „statornicit”, „sigur”. În ebraică, folosirea lui amen dădea un răspuns confirmativ şi emfatic la ceea ce spunea un altul (Numeri 5,22; Deuteronom 27,15.16, etc.). Aceeaşi întrebuinţare este susţinută în NT (1 Corinteni 14,16). Amin este, de asemenea, frecvent în NT la sfârşitul doxologiilor (Romani 1,25; Galateni 1,5; etc.). Dar folosirea de către Isus a lui „Amin” pentru ca să confirme şi să întărească propriile Sale cuvinte, este ceva specific pentru El. Multe din cele spuse de El sunt introduse prin expresia: ”Adevărat vă spun” (Matei 6,2.5.16; etc.), sau ca în Evanghelia după Ioan (de 25 de ori), „Adevărat, adevărat îţi spun” (Ioan 3,3.5.11; etc.; vezi la cap. 1,51).

Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul. Comparaţi Marcu 13,31; Luca 16,17. Legea fiind o exprimare a voii lui Dumnezeu şi planul mântuirii o exprimare a îndurării lui Dumnezeu, nici una nici altul nu vor cădea. „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Ioan 40,8).

Iotă. Gr. iota; a noua literă a alfabetului grec, corespunzând ebraicului yod (vezi p.14) cea mai mică literă din alfabetul ebraic.

Frântură de slovă. [„Titlu”, KJV]. Gr. keraia, literal, „un mic corn”, probabil de identificat cu micul cârlig al literei wau (w; vezi p.14) sau o parte din vreo altă literă necesară pentru a o distinge de una asemănătoare cu ea. O privire asupra echivalenţilor ebraici ai lui b şi k; d, h şi ch de la p.14 va arăta importanţa măruntelor detalii ale diferitelor litere ebraice. Iudeii aveau o tradiţie că dacă toţi oamenii din lume ar încerca să desfiinţeze cea mai mică literă a Legii, n-ar fi cu putinţă ca să izbutească. A face aşa ceva ar fi însemnat să intre într-o vinovăţie atât de mare, judecau ei, încât lumea ar urma să fie distrusă.

Nu va trece. [„Nicidecum”, KJV]. O puternică negaţie în textul grec. O schimbare în Legea morală nu este mai mult posibilă decât o transformare a caracterului lui Dumnezeu, care nu se schimbă (Maleahi 3,6). Principiile Legii morale sunt tot atât de permanente ca şi Dumnezeu.

Împlinit. Gr. ginomai, „a deveni”, „a avea loc”, „a fi stabilit”. Dumnezeu nu va modifica sau schimba voia Sa exprimată (vezi la v. 17), „Cuvântul” Lui va îndeplini scopul Lui milostiv şi „va găti” („va prospera”) (Isaia 55,11). Nu va avea loc o schimbare a preceptelor divine, pentru a le aduce în conformitate cu voia omului.

19 Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.

Strica. [„Călca”, KJV]. Gr. luo, „a pierde” (vezi cap. 18,18), din porunci, „a călca”, „a anula”, „a şterge”. Kataluo, „distruge” (cap. 5,17) este o formă mai puternică a aceluiaşi cuvânt. Folosind forma mai slabă, luo, Hristos poate va fi intenţionat să arate că chiar şi o slăbire limitată a poruncilor îndreptăţeşte reputaţia de „cel mai mic în împărăţie”.

Cele mai mici porunci. Cărturarii (vezi p.55) aranjaseră meticulos toate preceptele Legii lui Dumnezeu, legile lui Moise, legile civile şi ceremoniale şi propriile lor reglementări pe o scară de importanţă relativă, pe temeiul presupunerii că atunci când erau în conflict, o cerinţă de mai mică importanţă era anulată de una presupusă a fi de mai mare importanţă. Prin mijlocul acestui legalism meschin era posibil să se născocească mijloace de a anula cererile cele mai clare ale Legii lui Dumnezeu. Pentru ilustrarea aplicării acestui principiu vezi Matei 23,4.14.17-19.23.24; Marcu 7.7-13; Ioan 7,23. Faptul de a declara anumite lucruri „permise” sau „interzise”era considerat o prerogativă rabinică. Isus a arătat clar că, departe de a elibera pe oameni de preceptele Legii morale, El era şi mai strict decât tâlcuitorii oficiali ai Legii, cărturarii şi rabinii, deoarece El nu acorda nici o excepţie niciodată. Toate erau egal şi permanent obligatorii.

Va învăţa pe oameni aşa. Comparaţi exemplul lui Ieroboam care a păcătuit şi „a îndemnat şi pe Israel să păcătuiasc㔠(1 Regi 14,16).

Chemat cel mai mic. Adică, privit ca fiind cel mai mic fără de valoare. Hristos nu a lăsat să se înţeleagă că cineva care strică poruncile şi învaţă pe alţii să facă aşa ar merge la cer. El afirmă aici clar atitudinea pe care cerul o va lua faţă de călcătorii de lege – evaluarea care va fi dată caracterului lor. Lucrul acesta este lămurit în v. 20, unde „cărturarii şi Fariseii”, care călcau poruncile şi învăţau pe alţii cum ar putea să facă aceasta sunt emfatic excluşi de la împărăţie.

20 Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.

Neprihănirea voastră. Ar trebui să se reţină că Hristos se adresa cercului intim, proaspăt numit al ucenicilor, cei doisprezece, îndeosebi şi tuturor celorlalţi care erau cetăţeni în perspectivă ai împărăţiei de curând înfiinţate (vezi la v.1). Hristos scoate aici în evidenţă într-o exprimare fără greş înaltul standard al calităţii de cetăţeni.

Întrece. „Neprihănirea” cetăţenilor împărăţiei cerurilor trebuie să întreacă pe aceea a cărturarilor, tâlcuitorii oficiali ai Legii şi pe a Fariseilor, care pretindeau că au o evlavie superioară (vezi p.51). Era ca şi cum, într-o întrecere atletică, ucenicii ca amatori erau puşi faţă în faţă cu profesionişti şi campioni şi li se spunea că cel mai mic lucru pe care-l aveau ei de făcut era să-i întreacă pe campioni.

Neprihănirea. [„Dreptatea”, KJV]. Neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor consta din aderarea externă la litera Legii; Hristos chema la adâncirea privirilor în principiile fundamentale ale Legii şi conlucrarea cu ele. Asemenea unor bigoţi moderni, cărturarii ţineau seama de slăbiciunea firii omeneşti, în felul acesta minimalizând seriozitatea păcatului. Prin aceasta ei luau în mod uşuratic neascultarea de Dumnezeu şi încurajau pe oameni să facă aşa (cf. GC 572). Ei învăţau că un om trebuie să fie judecat după o majoritate a faptelor sale; adică, dacă faptele lui „bune” întrec faptele rele, Dumnezeu îl va declara neprihănit (Mişna, Aboth 3.16, Ed. Soncino a Talmudului, p.38,39). Pentru a contrabalansa faptele rele, ei prescriau un sistem de neprihănire prin fapte, cu ajutorul cărora o persoană putea să câştige merit suficient pentru a contrabalansa balanţa nefavorabilă din raportul său. Fariseii considerau sistemul lor de neprihănire prin fapte ca un fel de paşaport pentru cer; de fapt, acesta era motivul lor de a fi Farisei. Aici, Isus stigmatizează sistemul lor ca necorespunzător pentru a califica pe oameni în aşa măsură încât să păşească înăuntrul împărăţiei. Eforturile pentru a ajunge la neprihănire prin acte formale sau presupuse fapte meritorii sunt mai puţin decât lipsite de valoare. (vezi Romani 9,31-33).

Cărturarilor şi a Fariseilor. Vezi p.51.52,55.

Cu nici un chip. Gr. ou me, o negaţie dublă emfatică.

21 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.”

Aţi auzit. Isus caută acum să dea exemple specifice de modul în care interpreta El Legea. Ca Autor al ei, El este unicul ei exponent adevărat. Înlăturând molozul cazuisticii rabinice, Isus a reaşezat adevărul în frumuseţea şi strălucirea lui originară. Expresia „aţi auzit” lasă să se înţeleagă că majoritatea ascultătorilor din ocazia de faţă nu citiseră personal Legea. Lucrul acesta era numai de aşteptat deoarece cei mai mulţi dintre ei erau ţărani şi pescari de rând (MB 39). Când stătea de vorbă cu preoţii şi bătrânii învăţaţi, Isus mai târziu punea întrebarea: „N-aţi citit niciodată în Scripturi?” (cap. 21.42). Dar chiar în ziua aceea o grupă de oameni de rând în curtea Templului, adresându-se lui Isus, spunea: „Noi am auzit din Lege” (Ioan 12,34).

S-a zis. Când citau ca autoritate comentatori mai timpurii ai Legii, rabinii adesea introduceau observaţiile lor cu cuvintele pe care Hristos le foloseşte aici. În scrierile rabinice cuvintele acestea sunt folosite şi pentru a introduce citate din Scripturi.

Celor din vechime. [„De către cei din vechime”, KJV]. Sau, „celor din vechime”, adică, „celor vechi” („antici”). Textul grec poate fi citit în ambele feluri.

Să nu ucizi. Porunca a şasea a Decalogului (vezi la Exod 20,13).

Pedeapsa judecăţii. [„În primejdia judecăţii”, KJV; „Vrednic va fi de osândă”, G.Gal.]. Adică, „pasibil de urmărire”. În caz de ucidere fără premeditare, spre deosebire de omor, legea dădea protecţie ucigaşului (vezi la Numeri 35,6; Deuteronom 19,3). Natural, aici referirea este la vărsarea intenţionată de sânge, la condamnarea şi pedepsirea de către autorităţile legal constituite.

22 Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei.

Dar Eu vă spun. Rabinii citau tradiţia ca autoritate a lor pentru interpretarea Legii; Hristos vorbea pe temeiul autorităţii personale şi faptul acesta distingea învăţătura Lui de aceea a rabinilor, aşa cum poporul a observat repede (vezi Matei 7,29; vezi la Luca 4,22). Expresia „dar Eu vă spun” apare de şase ori în Matei 5 (vezi v. 22.28.32.34.39.44). Hristos a arătat că cerinţele Lui mergeau mult mai departe de simpla formă a Legii şi că ele cuprindeau spiritul care dădea viaţă şi înţeles la ceea ce altminteri ar fi fost numai formă. El a prezentat şase exemple specifice pentru a lămuri deosebirea dintre faptele exterioare şi motivele care dau naştere faptelor. Contrastul acesta, care trece ca un fir de aur prin Predica de pe munte, face din cuvântarea acesta expunerea supremă a filozofiei creştine a vieţii, cea mai mare expunere de etică din toate timpurile. Hristos arăta cât de larg cuprinzătoare sunt într-adevăr cerinţele Legii şi scotea în evidenţă faptul că simpla conformare externă la Lege nu este de nici un folos.

Se mânie pe fratele său. Uciderea este un rezultat final al mâniei. Dar un om poate să-şi ascundă mânia de semenii săi, chiar şi faţă de aceia care sunt obiectul mâniei lui. Lucrul cel mai bun pe care-l pot face tribunalele este să pedepsească fapte care rezultă de pe urma mâniei; numai Dumnezeu poate merge la rădăcina lucrurilor, să condamne şi să pedepsească un om pentru mânia însăşi.

Fără de pricină, KJV. Dovezi textuale favorizează (cf. p.146) omiterea acestei expresii (cf. MB 55). Pare să lase să se înţeleagă aprobarea lui Hristos a mâniei faţă de un „frate” care a făcut ceva ca să o merite şi pare contrarie învăţăturilor lui Hristos cu privire la iubirea vrăjmaşilor şi facerea de bine faţă de cei care nutresc mânie în inima lor (v. 44).

Pe de altă parte, Scriptura arată că mânia contra păcatului poate fi justificabilă (vezi la Marcu 3,5), când elementul personal este cu totul absent şi dreapta indignare este dirijată mai ales contra răului însuşi (vezi Exod 32,19; Ioan 2,14-17; etc.). Există un anumit sens în care se spune că Dumnezeu este mâniat (vezi Numeri 25,4; Isaia 13,9; 30,27; 42,25; Daniel 9,16; etc.). Este deci clar că indignarea dreaptă contra actelor care Îl dezonorează pe Dumnezeu sau produc lezări persoanelor inocente nu trebuie să fie condamnată (DA 310).

Judecăţii. Acesta probabil se referă la verdictul Judecžtoriei locale a unui târg sau oraş şi lasă să se înţeleagă că mânia a găsit expresie în ameninţări sau fapte.

Prostule. [„Raca”, KJV; G.Gal.]. Gr. rhaka, probabil o transliterare a aramaicului reqa (ebr. reqah), însemnând „bun de nimic”, „stupid”. Este o expresie de un profund dispreţ. În literatura rabinică reqa’ apare ca exclamaţie a unui ofiţer faţă de un om care neglijase să-l salute. Creştinul va trata chiar şi pe omul cel mai ignorant şi mai degradat cu respect şi delicateţe (MB 57).

Soborului. Gr. sunedrion, aici probabil Sinedriul local sau Judecžtoria locală şi nu Marele Sinedriu din Ierusalim.

Nebunule. Gr. moros, „tont”, „prost”, „nebun”. S-a sugerat că moros este înrudit cu ebraicul marah, „a fi certăreţ”, „a fi refractar”, „a fi răzvrătit”. În timp ce rhaka exprimă dispreţ pentru inteligenţa cuiva sau mai degrabă pentru lipsa ei, moros, cum este folosit aici, pare de asemenea să cuprindă dispreţ pentru motivele cuiva. În primul caz, persoana este numit㠄prost”, în a doua „canalie”, implicând intenţie răutăcioasă. Dacă Hristos a refuzat să rosteasc㠄o judecată de ocară”, („o acuzaţie defăimătoare”, KJV; „o judecată de hulă”, G.Gal.) împotriva diavolului (Iuda 9), noi ar trebui să ne înfrânăm de a face aşa ceva împotriva semenilor noştri. Trebuie să lăsăm pe seama lui Dumnezeu lucrarea de judecare şi condamnare a omului din cauza motivelor lui.

Potrivit cu Talmudul (Kiddushin 28a, Ed. Soncino, p.133) un om care a ajuns vinovat de calomnierea altuia prin folosirea epitetului de „rob” urma să fie excomunicat din sinagogă pentru 30 de zile şi un om care numise pe un altul „bastard” urma să primească 40 de lovituri de bici. În cazul unui om care numise pe un altul „nelegiuit” cel ofensat putea s㠄lupte contra”, sau s㠄ating㔠viaţa lui (lipsindu-l de subzistenţă, etc.).

Focul gheenei. [„Focul iadului, KJV”]. Literal, „Gheena (gr. geenna) focului”, sau „iadul focului”. Geenna, „iad”, este o transliterare a ebraicului ge’hinnom, „valea lui Hinom”, sau ge’ben hinnom, „valea fiului lui Hinom” (Iosua 15,8), valea de la sud şi vest de Ierusalim care se întâlneşte cu Valea Chedron imediat la sud de Cetatea lui David şi de Scăldătoarea Siloam (vezi la Ieremia 19,2). Regele nelegiuit Ahaz (vezi vol.II, p.86) pare să fi introdus ritualul păgân barbar al arderii copiilor în cinstea lui Moloh pe un loc înalt numit Tofet, în valea lui Hinom (2 Cronici 28,3; cf. PK 57), pe vremea lui Isaia. Pentru o descriere mai amănunţită a acestor ritualuri revoltătoare vezi la Leviticul 18,21; Deuteronom 18,10; 32,17; 2 Regi 16,3; 23,10; Ieremia 7,31. Manase, un nepot al lui Ahaz, a reinstaurat practica (2 Cronici 33,1.6; cf. Ieremia 32.35). Ani de zile mai târziu bunul rege Iosia a spurcat înălţimile din Valea lui Hinom, unde fusese săvârşită forma aceasta îngrozitoare de cult (2 Regi 23,10), aducându-l în felul acesta la o oprire. Ca răsplătire pentru acest rău sau pentru altele, Dumnezeu a avertizat mai dinainte pe poporul Său că Valea lui Hinom va deveni într-o zi „valea uciderii” pentru „leşurile acestui popor” (Ieremia 7,32.33; 19,6; cf. Isaia 30,33). În acord cu aceasta, focul lui Hinom a devenit simbolic pentru focul mistuitor al marii zile de pe urmă a judecăţii şi a pedepsirii celor nelegiuiţi (cf. Isaia 66,24). În gândirea escatologică iudaică, derivată în parte din filozofia greacă, Ghenna era locul unde sufletele celor neevlavioşi erau păstrate sub pedeapsă până în ziua judecăţii şi a răsplătirilor finale. Tradiţia care face Valea Gheenei un loc pentru arderea gunoiului şi în felul acesta un tip al focului zilei de pe urmă, pare să-şi fi avut începutul cu Rabi Kimchi, un învăţat iudeu al secolelor al XII-lea şi al XIII-lea. Literatura iudaică veche nu cunoaşte nici o idee de felul acesta. Rabinii mai timpurii bazează ideea Gheenei ca un tip al focului zilei sfârşitului pe Isaia 31,9. vezi Strack şi Billerbeck. Kommentar zum Neuen Testament vol.4, p.1029, 1030.

23 Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta,

Darul. Gr. doron, referindu-se la cadouri în general sau la jertfele speciale. Importanţa rituală ataşată la un dar pe altar este clară din cap. 23,18.19.

Fratele tău. Aceia care ascultau predica au înţeles fără îndoială c㠄frate” se referă la un semen iudeu. Pentru creştini el ar fi un semen creştin. Termenul este înţeles corect ca desemnând pe aceia cu care suntem de aproape asociaţi într-un fel sau altul. Dar Hristos mai târziu a lămurit că toţi oamenii sunt fraţi, indiferent de neam sau crez (vezi Luca 10,29-37).

24 lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.

Lasă-ţi darul acolo. Actul de aduce un „dar” sau un sacrificiu personal, era considerat a fi printre cele mai sfinte şi importante din toate actele religioase, dar chiar şi el trebuie să ia locul al doilea în împrejurările arătate. Este posibil ca „darul” menţionat aici să fi fost făcut pentru a asigura iertarea şi favoarea divină. Hristos insistă că oameni trebuie să îndrepte lucrurile cu semenii lor înainte ca ei să poată fi împăcaţi cu Dumnezeu (vezi Matei 6,15; 1 Ioan 4,20). Obligaţia cea mai importantă are întâietate faţă de cea mai puţin importantă. Împăcarea este mai importantă decât jertfa. Trăirea în viaţă a principiilor creştine (Galateni 2,20) este de mult mai mare valoare înaintea lui Dumnezeu decât practicarea formelor religiei (vezi 2 Timotei 3,5).

Te împacă. Vezi la cap. 4,12; 18,15-19.

25 Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă.

Te împacă. [„Învoieşte-te”, KJV; G.Gal.]. Gr. eunoeo, „a fi bine pornit (faţă de cineva)”, înrudit cu eunoos, „bine dispus”, „amabil”, „prietenos”. În felul acesta a se „învoi” implică o schimbare de atitudine faţă de un fost adversar.

Pârâşul. [„Adversarul”, KJV]. Gr. antidikos, „un potrivnic”, aici un adversar într-un proces juridic. Contextul lasă să se înţeleagă că în acest caz „adversarul” este „pârâşul”, iar persoana căreia Hristos îi vorbeşte este „acuzatul”. Comparaţi Luca 12,58.59.

Pe drum. Adică, pe drum spre Judecžtorie. Este preferabil, zice Isus, să se rezolve cazul în afara Judecžtoriei.

Temnicerului. [„Slujitorului”, G.Gal.; KJV]. Gr. huperetes, „un slujbaş inferior”. Este folosit în NT cu privire la ajutoarele din sinagogă (vezi la Luca 4,20), despre Ioan Marcu în calitatea de asistent al lui Pavel şi al lui Branaba (Fapte 13,5) şi la slujitorii Evangheliei (Luca 1,2; Fapte 26,16; 1Cor 4,1; etc.).

26 Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ.

Adevărat. Vezi la v. 18.

Nu. [„Cu nici un chip nu”, KJV]. Gr. ou me, o dublă negaţie şi în felul acesta extrem de emfatică.

Bănuţ. Gr. kodrantes, latineşte quadrans, egal cu vreo „două leptale” sau un sfert de cent (cf. Marcu 12,42).

27 Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurveşti.”

Aţi auzit. Vezi la v. 21. Există o oarecare dovadă textuală (cf. p.146) pentru omiterea expresiei „celor din vechime”.

Să nu preacurveşti. [„Să nu comiţi adulter”, KJV]. Un citat din Exod 20,14 (cf. Deuteronom 5,18).

28 Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.

Dar Eu vă spun. Vezi la v. 22. În mod fundamental, discuţia lui Isus despre legăturile de căsătorie şi răspunderile ei este bazată pe planul originar al lui Dumnezeu pentru familie aşa cum este expus în Geneza 2,21-24 (vezi Matei 19,8) şi nu pe legea mozaică (vezi Deuteronom 24,1-4). În planul acesta, căsătoria era intenţionată să satisfacă nevoia de asociere (Geneza 2,18) şi să procure un cămin şi o educaţie corespunzătoare copiilor care urmau să se nască (vezi Geneza 1,28; 18,19; Proverbele 22,6; Efeseni 6,1-4). Căminul a fost în felul acesta înfiinţat ca un mediu ideal în care atât părinţii, cât şi copiii să-şi poată dezvolta caractere corespunzătoare înaltelor idealuri inerente în scopul divin care a condus la crearea lor.

Se uită la o femeie. Frumuseţea feminină este un dar de la Creator, care este un iubitor a toată frumuseţea adevărată. Aprecierea curată a acelei frumuseţi este şi dreaptă şi cuvenită. Mai mult, atracţia pe care fiecare sex o are pentru celălalt a fost sădită în bărbaţi şi în femei de Creatorul şi când acţionează în limitele rânduite de Dumnezeu, este în sine însăşi bună, dar când este pervertită pentru a servi interese egoiste şi rele, devine una din forţele cele mai distrugătoare din lume.

Poftească. Gr. epithumeo, „a-şi lega inima de ceva”, „ a dori după”, „a pofti”, „a dori”. „A pofti” este un vechi cuvânt anglo-saxon, care înseamn㠄plăcere”, dorinţ㔄A pofti” după ceva înseamnă a avea un dor intens, nepotolit după el. Epithumeo este folosit atât într-un sens bun, cât şi într-unul rău. Isus spunea celor doisprezece că cu „dor” (epithumia) a dorit (epithumeo) să mânânce cel din urmă Paşte cu ei (Luca 22,15). În sensul lui cel bun epithumeo apare şi în Matei 13,17; Luca 17,22; Evrei 6,11; 1 Petru 1,12; etc.

Substantivul înrudit, epithumia, „dorinţă”, este folosit la fel în Filipeni. 1,23 şi în 1 Tesaloniceni 2,17. Unul din echivalenţii ebraici ai lui epithumeo este chamad, „a dori”, „a avea plăcere de”. Chamad este redat prin „pofteşti” în porunca a zecea (Exod 20,17 şi în Deuteronom 5,21) „să ne fie drag” (Isaia 53,2, G.Gal.). Hristos Se gândea, fără îndoială, la porunca a zecea când a avertizat contra privirii „la o femeie, ca s-o poftească”. Cu alte cuvinte, omul care-şi orânduieşte afecţiunile şi voia în armonie cu porunca a zecea este prin aceasta protejat faţă de călcarea poruncii a şaptea.

Inima. Gr. kardia, „inimă”, aici referindu-se la intelect, afecţiunile şi voinţa. Aşa cum un om „gândeşte în inima lui, aşa este” (Proverbele 23,7, KJV). Hristos arată că, caracterul este determinat, nu atât de mult prin actul din afară, cât prin atitudinea lăuntrică ce determină actul. Actul extern doar reflectă şi activează atitudinea lăuntrică. Acela care ar săvârşi o faptă rea dacă s-ar gândi că poate să scape să fie prins şi care este înfrânat numai de teama aceea, este vinovat înaintea lui Dumnezeu. Păcatul este mai întâi şi mai presus de toate un act al puterilor superioare ale minţii – raţiunea, puterea de alegere, voinţa (vezi Proverbele 7,19). Actul extern este doar o extindere a hotărârii lăuntrice.

29 Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.

Ochiul tău cel drept. Comparaţi cap. 18,8.9. În cap. 5,28. Hristos a mers dincolo de a atrage atenţia la motivul care îndeamnă la act, adică, la atitudine sau la dispoziţia sufletească, care dă naştere la actul acela. Aici El merge dincolo de motiv sau atitudine ca să indice către căile prin care păcatul află intrare în viaţă, sistemul nervos senzorial. Pentru majoritatea oamenilor, cele mai puternice ademeniri la păcat sunt acelea care ajung la minte pe calea nervului optic, a nervului auditiv şi a altor nervi senzoriali (AA 518).

Acela care refuză să vadă, să audă, să guste, să miroasă sau să atingă ceea ce sugerează păcatul a înaintat mult către evitarea gândurilor păcătoase. Acela care alungă de îndată gândurile păcătoase care ar putea să străfulgere prin conştiinţă, evită prin aceasta dezvoltarea unui tipar de gândire obişnuit care condiţionează mintea pentru a săvârşi păcat când se iveşte prilejul. Hristos a trăit o viaţă lipsită de păcat deoarece „în El nu era nimic care să răspundă la sofistăria lui Satana” (DA 123).

Te face să cazi în păcat. [„Te sminteşte”, KJV, G.Gal.]. Gr. skandalizo, „a prinde în cursă”, „a i se pune piedică”, „a face să se poticnească”, de la skandalon, beţişorul „trăgaciul” care face să se declanşeze o cursă (vezi Romani 11,9; 14,13; 1 Ioan 2,10; Apocalipsa 2,14).

Scoate-l. Ar fi mai bine, într-un anumit sens al cuvântului, să treci prin viaţa aceasta orb sau schilodit, decât să pierzi viaţa veşnică. Dar Hristos foloseşte aici o figură de stil. El nu cere mutilarea trupului, ci controlarea gândurilor. A refuza să priveşti ceea ce este rău este tot atât de eficient ca şi a orbi şi are în plus avantajul că puterea vederii este păstrată şi poate fi aplicată la lucruri care sunt bune. O vulpe se leapădă de laba sa rozând-o, dacă a fost prinsă în cursă, pentru a scăpa. La fel, o şopârlă îşi va sacrifica coada sau un rac, cleştele. Prin scoaterea ochiului sau prin tăierea mâinii Hristos vorbeşte figurat despre acţiunea fermă care trebuie întreprinsă de către voinţă pentru a se feri de rău. Creştinul face bine dacă urmează exemplul lui Iov, care „a făcut un legământ… cu ochii (săi)” (Iov 31,1; cf. 1 Corinteni 9,27).

Gheenă. („Iad”, KJV). Gr. geena (vezi comentariul la v. 22).

30 Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.

Mâna ta cea dreaptă. Adică, în calitatea de instrument al dorinţelor rele (vezi la v. 29).

31 S-a zis iarăşi: „Oricine îşi va lăsa nevasta să-i dea o carte de despărţire.”

S-a zis iarăşi. Vezi la v. 21.

Va lăsa. [„Îndepărta”, KJV]. Gr. apoluo, „a elibera”, „a slobozi”, aici însemnând „a divorţa”.

O carte de despărţire. Gr. apostasion „un certificat (de divorţ)”, de la aphistemi, „a separa”, „a îndepărta”. Cuvântul nostru „apostazie” derivă de la aceeaşi rădăcină. Aşa cum a arătat Hristos mai târziu, divorţul nu făcea parte din planul originar al lui Dumnezeu, ci a apărut sub aprobarea provizorie a legii lui Moise din cauza „împietririi” inimii oamenilor (cap. 19,7.8). Pentru natura şi scopul legii lui Moise cu privire la divorţ, vezi la Deuteronom 24,1-4. Ar trebui să fie scos în evidenţă că legea lui Moise nu a instituit divorţul. Prin îndrumare dumnezeiască Moise a tolerat şi l-a reglementat aşa încât să prevină abuzurile. Căsătoria creştină ar trebui să se bazeze pe cele din Geneza 2,24, nu din Deuteronom 24,1.

32 Dar Eu vă spun că oricine îşi va lăsa nevasta, afară numai de pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; şi cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.

Curvie. [„Preacurvie”, KJV; „Desfrânare”, G.Gal.]. Gr. porneia, un termen general care se aplică la legături sexuale ilegale. Şcoala liberală a lui Hilel învăţa că un bărbat ar putea să obţină divorţul pentru cea mai neînsemnată cauză, ca de exemplu pentru faptul că nevasta sa a îngăduit ca mâncarea să se ardă (Mişna, Giţţin, 9.10, Ed. Soncino a Talmudului, p.436.437; cf. MB 63). Şcoala mai conservatoare a lui Şamai, însă, interpreta expresia „ceva de ocar㔠din Deuteronom 24,1 ca însemnând „vreun lucru nepotrivit”, însemnând „lipsit de modestie”, sau „indecent” (Mişna, Giţţin 9.10 Ed. Soncino a Talmudului p.436). Dar Isus a explicat că nu ar trebui să existe divorţ decât cu excepţia cazului de infidelitate conjugală. Legătura căsătoriei fusese pervertită de păcat şi Isus venise să o repună în curăţenia şi frumuseţea ei originară rânduită de Creator. Vezi la Deuteronom 14,26.

În providenţa lui Dumnezeu instituţia căsătoriei era intenţionată să aducă binecuvântare şi să înalţe neamul omenesc. Asocierea soţului cu soţia a fost rânduită de Dumnezeu ca mediul ideal în care să se maturizeze caracterul creştin. Cea mai mare parte a ajustărilor personalităţii din viaţa de căsătorie şi dificultăţile întâmpinate de mulţi pentru a face aceste ajustări, cer exercitarea înfrânării de sine şi uneori a jertfirii de sine. Dragostea adevărat㠄este îndelung răbdătoare… plină de bunătate”, ea „nu caută folosul său”, „suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate” (1 Corinteni 13,4-7). Când creştinii intră în legătură de căsătorie ar trebui să accepte răspunderea de a aplica principiile expuse aici. Soţii şi soţiile care aplică astfel aceste principii şi care sunt dispuşi ca harul lui Hristos să lucreze în viaţa lor, vor descoperi că nu există dificultate ori cât de serioasă ar părea ea, care să nu poată fi rezolvată. Acolo unde dispoziţiile nu sunt asemănătoare, soluţia creştină este de schimba dispoziţiile, nu soţii sau soţiile.

Să preacurvească. [„Să comită adulter”, KJV]. O soţie lăsată, în mod natural va căuta să găsească un nou cămin. Dar prin căsătorirea cu altul ea ar săvârşi curvie, deoarece căsătoria anterioară n-a fost desfăcută în mod valabil înaintea lui Dumnezeu (cf. Marcu 10,11.12). Curajos, Hristos înlătură tradiţia rabinică a vremii sale, mai ales aceea a şcolii lui Hilel (vezi mai sus la „curvie”) care îngăduia divorţul pentru orice pricină. S-a observat că nu exista nici o căsătorie între iudeii perioadei mişnaice de care soţul nu s-ar fi putut elibera brusc pe o cale legală. Isus scotea în evidenţă că, căsătoria era rânduită de Dumnezeu şi când era încheiată aşa cum trebuie, era ratificată de Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu legase laolaltă, nici o tradiţie sau practică rabinică nu putea să desfacă.

33 Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strâmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.”

Aţi mai. [„Iarăşi”, KJV; G.Gal.]. Aceasta este a treia ilustraţie a interpretării spirituale a Legii de către Hristos.

Auzit. Vezi la v.21.

S-a zis. Ceea ce urmează nu este un citat exact, ci mai degrabă un rezumat al învăţăturilor din Levitic 19,12; Exod 20,7; Numeri 30,2; Deuteronom 23,22.

Juri strâmb. Gr. epiorkero, „a jura fals”. Hristos se referă aici la declaraţii solemne făcute ca afirmări ale adevărului a ceea ce se spusese sau a făgăduinţelor de a îndeplini anumite fapte. El nu vorbeşte despre blasfemie în sensul obişnuit al termenului, ci despre sperjur, îndeosebi despre sperjurul care invocă numele lui Dumnezeu şi prin aceasta dezonorează şi profanează numele acela.

Să împlineşti… jurămintele tale. Aici Hristos vorbeşte despre făgăduinţe, îndeosebi despre cele făcute lui Dumnezeu. Totuşi, El nu se gândeşte atât de mult la ceea ce este făgăduit, ci ca făgăduinţa, oricare ar fi ea, să fie împlinită. El scoate în evidenţă, nu felul cum sunt făcute făgăduinţele, ci felul cum sunt ele ţinute. Pentru solemnitatea şi inviolabilitatea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu vezi la Levitic 19,12; Numeri 30,2; Deuteronom 23,21.

34 Dar Eu vă spun: să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu;

Dar Eu vă spun. Vezi la v.22.

Să nu juraţi nicidecum. Isus se referă nu la jurământul judiciar solemn (MB 66; vezi la cap. 26,64), ci la jurămintele obişnuite printre iudei. În general vorbind, punerea la începutul unei afirmaţii a cuvântului „Jur”, făcea din afirmaţie un jurământ. Dar, ca în alte lucruri, iudeii născoceau multe mijloace prin care să se elibereze de obligaţiile acceptate sub jurământ. Atitudinea lui Hristos faţă de cazuistica cuprinsă adesea în jurământul iudaic este prezentată mai detaliat în capitolul 23,16-22.

Înaintea lui Caiafa, Hristos Însuşi a răspuns sub jurământ (cap.26,63.64). Pavel de repetate ori L-a invocat pe Dumnezeu ca martor că ceea ce spunea el era adevărat (2 Corinteni 1,23; 11,31; cf. 1 Tesaloniceni 5,27). Decalogul nu interzice jurămintele, ci sperjurul (Exod 20,7.16). „Dacă există cineva care poate mărturisi consecvent sub jurământ acesta este creştinul” (MB 67).

Când dispoziţia de a vorbi adevărul este în inima omului, depunerea de jurământ devine superfluă. Practica invocării numelui lui Dumnezeu în anumite momente lasă să se înţeleagă că ceea ce spune un om în astfel de împrejurări este mai vrednic de încredere decât ceea ce spune în alte ocazii. Hristos impune cinstea în toate relaţiile vieţii. „Tot ce fac creştinii ar trebui să fie tot atât de transparent ca şi lumina soarelui” (MB 68).

Nici pe cer. Rabinii pretindeau că jurarea „pe cer şi pe pământ” nu făcea pe un om tot atât de culpabil cum făcea jurarea pe un înlocuitor presupus inofensiv al numelui divin (vezi vol.I, p.172) sau pe unul din atributele lui Dumnezeu (Mişna, Shebu’oth 4.13, Ed. Soncino a Talmudului, p.202.203). Dar Isus tăgăduia susţinerea lor.

35 nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat.

Aşternutul picioarelor Lui. [„Scaunul picioarelor Lui”, KJV]. Comparaţi Isaia 66,1. O expresie poetică scoţând în evidenţă lipsa de semnificaţie a pământului şi a locuitorilor lui în comparaţie cu Dumnezeu (cf. Isaia 57,15; Eclesiastul 5,2; Plângeri 2,1).

Marelui împărat. Adică Dumnezeu.

36 Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru.

Să nu juri nici pe capul tău. O altă formulă obişnuită de jurământ.

37 Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.

Felul vostru de vorbire. [„Cuvântul vostru”, G.Gal.]. Comparaţi pasaje din Scriptură ca Efeseni 4,29.

Da, da. Comparaţi Iacov 5,12. Pentru creştin, pentru cineva care-şi respectă cuvântul, Da sau Nu al lui are tot atât de multă greutate ca şi o declaraţie mai elaborată.

Vine de la cel rău. [„Vine de la rău”, KJV; „de la cel rău este”, G.Gal.]. Sau „vine de la cel rău” (cf. Matei 13,19; 1 Ioan 3,12).

38 Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.”

Aţi auzit. Vezi la v. 21. Hristos prezintă a patra ilustraţie a Sa a spiritului Legii în contrast cu simpla formă a ascultării de ea. Verstele 38-42 sunt preocupate cu atitudinea pe care un creştin ar trebui să o ia când suferă o pagubă din partea altcuiva.

S-a zis. Vezi la v.21. Citatul din versetul acesta este bazat pe Exod 21,24; Levitic 24,20; Deuteronom 19,21 (vezi la Exod 21,24; vezi vol. I, p.618).

Ochi pentru ochi. Când a fost instituită legea aceasta, ea a marcat un mare progres faţă de sistemul de justiţie al vendetei obişnuit în vechime, sub care practica generală era de a răsplăti daunele cu dobândă. Legea era o rânduială civilă şi pedeapsa urma să fie executată sub îndrumarea tribunalelor. Ea nu îndreptăţea răzbunarea personală (MB 70). Pentru o prevedere asemănătoare în legea lui Hamurabi, vezi vol.I, p.618.

39 Dar Eu vă spun: să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.

Dar Eu vă spun. Vezi la v. 22.

Nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. [Nu staţi împotriva răului, KJV]. Adică, nu căutaţi răzbunare pentru nedreptăţile suferite. Isus pare să se refere aici la activitatea ostilă şi nu la rezistenţa pasivă. Cuvântul pentru „rău” se poate să se refere fie la o persoană rea, fie la un lucru rău. Aici pare să fie indicată cea dintâi. Ea cuprinde răul făcut unei persoane şi răul făcut de o persoană. Creştinul nu va întâmpina violenţa cu violenţă. El va birui „răul prin bine” (Romani 12,21) şi „grămădeşte cărbuni aprinşi” pe capul celui care-i face rău (Proverbele 25,21.22).

Obrazul. Ca în toate celelalte ilustraţii prezentate în versetele 21-47, Isus este mai mult preocupat cu spiritul care dă naştere faptei, decât cu fapta în sine. Creştinul nu va lupta pentru ceea ce el consideră că sunt drepturile sale. El se va supune nedreptăţii mai degrabă decât să o facă el altuia. Isus Însuşi a păzit în totul spiritul acestei porunci, deşi nu a invitat literal vreo păgubire nouă (Ioan 18,22.23; cf. Isaia 50,6; 53,7). Şi nici Pavel (Fapte 22,25; 23,3; 25,9.10). Pe cruce Hristos a manifestat spiritul de care vorbea El aici, când L-a rugat pe Tatăl să-i ierte pe aceia care-L chinuiau (Luca 23,34).

40 Oricui vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.

Orişicui vrea să se judece cu tine. Adică, „a trage cu forţa la judecată”. Textul grec lămureşte că judecata încă nu a început; acţiunea juridică era încă numai plănuită.

Haina. Gr. chiton, haina de pe dedesubt ca o cămaşă purtată direct pe corp.

Lasă-i. [„Lasă-l să aibă”, KJV]. Creştinul se va supune liniştit la rău.

Cămaşa. [„Mantia”, KJV]. Gr. himation, aici „mantaua”, sau veşmântul din afară, care era de obicei folosită ca o învelitoare de noapte, în contrast cu chiton. Cel sărac uneori nu avea decât puţin sau nimic pe lâng㠄mantie” să ofere ca garanţie pentru un împrumut. Legea lui Moise, însă, interzicea unui creditor să reţină haina aceasta peste noapte (Exod 22,26.27). Având în vedere faptul că mantia era considerată mai necesară decât „haina”, sau veşmântul purtat pe dedesubt, a o ceda fără rezistenţă ar demonstra un grad superior de concesie având în vedere îndeosebi faptul că legea dădea unui om anumite drepturi cu privire la ea.

41 Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.

Te sileşte. Gr. aggareuo, însemnând „a obliga în serviciu”. Substantivul înrudit, aggaros, este un cuvânt împrumutat din persană însemnând „curier călare”. La perşi, cuvântul era folosit cu privire la curierii regali ai sistemului poştal imperial, pe care perşii l-au dezvoltat până la un grad uimitor de eficienţă (vezi la Estera 3,13). În timpurile romane, aggareuo şi aggaros se referea la serviciul obligatoriu în transportul echipamentului militar. Epictet (iv. 1.79) sfătuieşte faţă de un asemenea serviciu: „dacă este o rechiziţie şi un soldat îl ia (măgarul tău), lasă-l să se ducă”. Nu te împotrivi şi nu te plânge, altminteri vei fi mai întâi bătut şi până în cele din urmă vei pierde măgarul”. A te împotrivi însemna a invita cruzimea. În Matei 27,32 şi Marcu 15,21 aggareuo este folosit cu privire la constrângerea lui Simon de a duce crucea lui Hristos.

Isus se referea la cazuri de felul celui ca un civil iudeu să fie constrâns de un ostaş roman ca să-i ducă bagajul pe o distanţă de o milă, aşa cum era prevăzut de lege (cf. Luca 3,14). Creştinul urma să facă un serviciu dublu decât cel cerut de lege şi aceasta cu bucurie. Capernaum era un oraş cu garnizoană romană şi când Isus vorbea, cei care ascultau au văzut o ceată de ostaşi romani trecând pe un drum învecinat (MB 70). Iudeii nădăjduiau şi credeau că Mesia va smeri mândria Romei; aici, Isus dădea sfaturi pentru supunere faţă de autoritatea romană.

42 Celui ce-ţi cere dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.

Nu întoarce spatele. Adică nu-l refuza. Cetăţenii împărăţiei cerurilor vor avea porniri generoase şi vor lucra sub îndemnul lor (vezi la Luca 6,30).

43 Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”

Aţi auzit. Vezi la v.21.

S-a zis. Vezi la v.21.

Să iubeşti. Gr. agapao, a cărui bogăţie de sensuri este reflectată necorespunzător de cuvântul nostru „iubire”. Cuvântul nostru „iubire” înseamnă atât de multe lucruri diferite şi oferă atât de multe idei diferite, încât adevăratul înţeles al lui agape este întunecat de traducerea aceasta. Grecii aveau trei cuvinte pentru a reda ideile pe care noi încercăm să le redăm prin acest singur cuvânt „iubire”: agapan, philein şi eran.

Philein. În general descrie iubirea sentimentală, afectuoasă, bazată pe emoţii şi sentimente. În măsura în care este bazată pe sentimente, este supusă schimbării aşa cum se schimbă sentimentele. Eran denot㠄iubire” pasionată, senzuală, iubire care operează esenţial pe plan fizic. Anumite forme de pasiune pot fi clasificate sub această varietate a „iubirii”. Eran nu este folosit în NT. În NT agapan, când este pus în contrast cu philein, descrie iubirea din punct de vedere al respectului şi stimei. Ea adaugă principiul la sentiment, în aşa fel încât principiul domină sentimentele. Ea pune la lucru puterile superioare ale minţii şi inteligenţei. În timp ce philein tinde să ne facă s㠄iubim” numai pe cei care ne „iubesc” pe noi, agapan extinde iubirea şi faţă de aceia care nu ne iubesc. Agapan este neegoistă, în timp ce eran este pur egoistă şi chiar şi philein poate, uneori, să fie întinată de egoism.

Forma substantivală agape este limitată exclusiv la Biblie. Agape a NT este iubirea în forma ei cea mai înaltă şi mai adevărată, iubirea aceea faţă de care nu este alta mai mare – iubirea care constrânge la jertfire de sine pentru alţii. (Ioan 15,13). Ea implică temere de Dumnezeu şi respect pentru semeni. Ea este un principiu divin de gândire şi acţiune care modifică caracterul, cârmuieşte impulsurile, stăpâneşte pasiunile şi înnobilează afecţiunile. Vezi la Luca 6,30.

Aproapele tău. Pentru iudei „aproapele” era un alt israelit, fie prin naştere, fie prin convertire la iudaism. Chiar şi samaritenii metişi erau excluşi şi consideraţi străini. În parabola samariteanului milos (Luca 10,29-37) Isus a înlăturat concepţia aceasta îngustă proclamând frăţia sau faptul de a fi aproapele tuturor oamenilor. Iubirea creştină caută binele tuturor oamenilor, indiferent de neam sau crez. Aproapele („vecin”, KJV) înseamnă literal cineva care locuieşte aproape.

Să urăşti pe vrăjmaşul tău. Aceasta nu este o parte din citatul din Levitic 19,18, ci, fără îndoială, o zicală populară. Ura sau dispreţul pentru alţii este produsul natural al mândriei sălăşluite în eu. Considerându-se pe sine ca şi copii ai lui Avraam (Ioan 8,33; vezi la Matei 3,9), superiori altor oameni (cf. Luca 18,19), iudeii priveau cu dispreţ la toate Neamurile. Era ca şi cum Isus ar fi zis: „Legea spune să iubeşti pe aproapele tău; Eu vă spun, iubiţi chiar şi pe vrăjmaşii voştri”, (vezi Matei 5,44). El trece apoi mai departe pentru a explica pentru ce ar trebui să iubim pe vrăjmaşii noştri – pentru că Dumnezeu face aşa ceva (v. 45-48) şi pentru că noi suntem fii ai lui Dumnezeu (Matei 5,45; 1 Ioan 3,1.2).

44 Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,

Dar Eu vă spun. Vezi la v.22.

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Comparaţi Romani 12.20. Cuvântul pentru „iubire”, agapan, denotă iubire sau respect în contrast cu philein care descrie iubirea emoţională (iubirea filială), de felul celei care există între membrii familiei (vezi la Matei 5,43). Porunca ar fi imposibilă dacă ar impune oamenilor să exercite philein faţă de vrăjmaşii lor, deoarece ei nu ar fi putut să simtă faţă de vrăjmaşii lor aceeaşi căldură emoţională a afecţiunii pe care ei o simt faţă de membrii apropiaţi ai familiei lor şi nici nu se aşteaptă aceasta. Philein este spontană, emotivă şi nu este poruncită nicăieri în NT. Agapan, pe de altă parte poate fi şi este poruncită, deoarece este sub controlul voinţei. A-i iubi agapan pe cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai noştri înseamnă a-i trata cu respect şi curtoazie şi a-i privi aşa cum îi priveşte Dumnezeu.

Binecuvântaţi. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p.146) pentru omiterea părţii a doua şi a treia a acestei declaraţii, ca şi a cuvintelor „dispreţuitor vă asupresc” (KJV). Potrivit acestor vechi mărturii, Hristos spunea simplu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru aceia care vă persecută”. Totuşi, comparaţi Luca 6,27.28.

45 ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Fii ai Tatălui vostru. [„Copii ai Tatălui vostru”, KJV]. Literal, „fii ai Tatălui vostru”. Ei se aseamănă la caracter cu Tatăl (MB 75; vezi la v.43.48). Proba iubirii faţă de Dumnezeu este iubirea pentru aproapele nostru (1 Ioan 4,20).

Care este în ceruri. Expresia „Tatăl Meu [sau „al vostru”] care este în ceruri este caracteristică pentru Matei.

Peste cei răi. Prin această ilustraţie evidentă din lumea naturală, Isus discreditează eroarea populară iudaică precum că Dumnezeu dă binecuvântările Sale celor sfinţi şi le reţine de la păcătoşi (vezi la Ioan 9,2). Iudeii atribuiau lui Dumnezeu acelaşi spirit de ură faţă de păcătoşi şi neiudei pe care-l încercau ei înşişi. Dar indiferent că sunt binecuvântările naturii sau ale mântuirii, „Dumnezeu nu este părtinitor” (Fapte 10,34.35).

46 Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?

Cei ce vă iubesc. Vezi la v. 43.

Ce răsplată mai aşteptaţi? [„Ce răsplată aveţi?”, KJV; „Ce răsplată puteţi avea?”, G.Gal.]. Adică, „Ce onoare deosebită este aceasta pentru voi? Ce lucru deosebit este din partea voastră?”. Vezi la Matei 7,12; Luca 6,32-35.

Vameşii. Vezi p.66.

47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?

Îmbrăţişaţi… pe fraţii voştri? [„Salutaţi pe fraţii voştri”, KJV]. Salutarea universală a orientului, shalom, sau salaam, „Pace” cuprinde dorinţa expresă ca aceluia căruia îi este adresată să se bucure de orice binecuvântare spirituală şi materială. Vezi la v.9.

Păgânii. [„Vameşii”, KJV]. Nu este nimic onorabil de menţionat în a face ceea ce toată lumea cealaltă face. Dovezile textuale favorizează (cf. p.146) exprimarea „Neamurile” („păgânii”) în loc de „vameşi” (cf. cap.6,7).

48 Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.

Fiţi dar. Cu aceste cuvinte Hristos introduce concluzia care trebuie să fie trasă din cele şase ilustraţii ale sale ale aplicării superioare, spirituale a Legii împărăţiei cerurilor date în v. 21-47, deşi v. 48 este, poate, mai strâns legat cu linia de gândire din v. 43-47. În toate aceste ilustraţii, Hristos a arătat că, în împărăţia pe care El venise să o întemeieze, atitudinile şi motivele lăuntrice sunt cele care determină desăvârşirea de caracter şi nu faptele exterioare singure. Omul ar putea să privească la înfăţişarea din afară, dar Dumnezeu priveşte la inimă (1 Samuel 16,7).

Desăvârşiţi. De la gr. teleios, literal „cineva care a ajuns ţinta”, sau „complet”, de la telos, „sfârşit”, „împlinire”, „întregire”, „limită”. În literatura greacă teleioi este folosit cu privire la victimele sacrificiale fără defect, cu privire la animale mature dezvoltate pe deplin, fiinţe omeneşti mature, adulte, crescute pe deplin sau la specialişti instruiţi şi pe deplin calificaţi. Pavel vorbeşte despre „cei desăvârşiţi” (1 Corinteni 2,6) şi despre „câţi suntem desăvârşiţi” (Filipeni 3,15). În acelaşi timp el îşi dă seama că sunt noi culmi de atins şi că nici el însuşi nu a ajuns desăvârşirea ultimă. Teleioi este folosit, de asemenea, în NT pentru a-i indica pe oamenii „maturi” fizic şi intelectual (1 Corinteni 14,20, „oameni mari”; Evrei 5,14, „oamenii mari”). În privinţa lui tam, echivalentul ebraic, vezi la Iov 1,1; Proverbele 11,3.5.

Isus nu se ocupă aici cu lipsa absolută de păcat în viaţa aceasta (vezi SC 62; EGW RH, 18 martie 1890). Sfinţirea este o lucrare progresivă.

Iudeii se străduiau din greu să devină drepţi prin propriile lor eforturi, pentru a dobândi mântuirea prin fapte. Dar în legalismul lor scrupulos ei dădeau atât de multă atenţie amănuntelor mărunte ale literei Legii, încât pierdeau pe deplin din vedere spiritul ei (cf. cap. 23,23). În Predica de pe muntele fericirilor, Hristos a căutat să întoarcă atenţia lor de la pleavă la grâu. Ei făcuseră din Lege un scop în sine, ceva care trebuia să fie ţinut de dragul ei însăşi şi uitaseră că scopul ei era de a înălţa privirea lor către înaltele idealuri ale iubirii supreme faţă de Dumnezeu şi ale iubirii jertfitoare de sine faţă de aproapele (cap. 22,34-40). Rabinii învăţau că dreptatea constă din a avea un surplus de fapte bune faţă de cele rele, trecut în contul cuiva în cer.

Este important de observat legătura dintre v. 48 şi 45 (cap.5) deoarece a fi „fii ai Tatălui vostru care este în ceruri” (v. 45) este echivalent cu a fi „desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (v. 48)

 

8313Astăzi vă aduc în atenţie o altă culegere de predici ale cunoscutului pastor A.W. Tozer ce poartă titlul Isus, Căpetenia credinţei noastre. Aşa cum arată şi titlul şi cum spune şi Gerald B. Smith în prefaţa cărţii, În centrul acestei cărţi este Isus. Ea se bazează pe câteva mesaje predicate de Tozer din capitolele finale ale epistolei către Evrei. Intenţia autorului în fiecare capitol este să evidenţieze necesitatea unei credinţe active, trainice în Isus Hristos. Numai în acest fel Îi putem fi plăcuţi lui Dumnezeu.

În primul capitol al cărţii Tozer ţine să ofere nişte clarificări cu privire la capitolul 11 al Epistolei către Evrei, supranumit „Capitolul credinţei“: Aş vrea să îmbunătăţesc acest titlu denumind Evrei 11 „capitolul credinţei în Dumnezeu“. Sau, chiar mai bine, „capitolul credinţei în caracterul lui Dumnezeu“, spune Tozer.

…credinţa, aşa cum este arătată în Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă încredere şi siguranţă deplină în Dumnezeu şi în planul Lui de mântuire prin Hristos. Credinţa nu se bazează pe făgăduinţe. Credinţa se bazează pe caracter. Credinţa trebuie să se bazeze pe încrederea în Acela care face promisiunile, spune Tozer.

În capitolul 2 autorul porneşte de la exemplul lui Enoh, pentru a vorbi despre credinţa care ne duce la răpire.

Umblarea zilnică a lui Enoh a fost o umblare a credinţei, o umblare de părtăşie cu Dumnezeu, observă el. Ceea ce Scriptura încearcă să ne spună este aceasta: dacă Enoh a putut trăi şi umbla cu Dumnezeu prin credinţă în mijlocul generaţiei lui păcătoase, în mod asemănător şi noi ar trebui să-i putem urma exemplul pentru că rasa umană este aceeaşi, iar Dumnezeu este acelaşi.

În capitolul 3 Tozer vorbeşte despre Noe şi despre credinţa care face ceea ce Dumnezeu cere. Biblia îşi aduce aminte de Noe datorită credinţei lui în Dumnezeu – şi îl laudă pentru că a făcut exact ceea ce Dumnezeu i-a spus să facă. Biblia ne oferă un mesaj direct în ceea ce-l priveşte pe Noe. Iată-l afirmat simplu: Demonstrează-ţi credinţa în Dumnezeu în viaţa ta zilnică!

De asemenea, …credinţa ia seama la avertizările care vin din partea lui Dumnezeu. Când auzi adevărul, ar spune Noe, ori de câte ori auzi adevărul, Cuvântul lui Dumnezeu, fie mergi în direcţia în care eşti mişcat, fie doar aştepţi. Dacă aştepţi, vei descoperi că data viitoare când auzi adevărul, nu te va mai mişca la fel de mult. Următoarea dată te va mişca mai puţin şi va veni timpul când acel adevăr nu te va mai mişca deloc. Există un astfel de lucru precum credinţa ce crede în temeinicia unui avertisment. Există o credinţă căreia nu-i este ruşine să se mişte în direcţia corăbiei de siguranţă.

În capitolul 4 al cărţii Isus, Căpetenia credinţei noastre Tozer prezintă exemplul lui Avraam şi al credinţei care răspunde când Dumnezeu cheamă.

Singurul moment cel mai critic, cel mai important din viaţa lui Avraam a fost atunci când a auzit şi a răspuns chemării lui Dumnezeu, spune el. Într-un mod asemănător, Invitaţia evanghelică este făcută tuturor, dar mulţi sunt prea ocupaţi să audă şi să ia seama. Ei nu permit niciodată chemării lui Dumnezeu să devină un motiv de decizie, remarcă autorul.

Dumnezeu ajunge cu greu la noi din cauză că suntem o generaţie care se mişcă rapid. Se pare că nu avem timp deloc pentru contemplare. Nu avem timp deloc să-I răspundem lui Dumnezeu când ne cheamă, observă Tozer cu tristeţe.

În capitolul 5 el vorbeşte despre viaţa creştină ca pelerinaj. Cum au trăit eroii lui Dumnezeu? Cum au întâmpinat ispitele şi suferinţele? Cum au murit? Totul a fost „prin credinţă“, „printru credinţă“ sau „în credinţă“, remarcă autorul. Niciunul dintre noi nu ar trebui să trăiască pe baza credinţei, căci dacă ne bazăm pe credinţă, avem o înţelegere total greşită a ceea ce este credinţa. Scopul credinţei este să ne facă să ne bazăm în totalitate pe Dumnezeu – pe Însuşi Dumnezeu!
Numai 
prin credinţă ne putem baza pe Dumnezeu. Printru credinţă ne putem încrede în promisiunile lui Dumnezeu. În credinţă ne putem trăi zilnic vieţile în dependenţă de Dumnezeu, de Cuvântul Lui şi de promisiunile Lui.

În ultimele capitole ale cărţii autorul ne atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu nu caută o replică exactă a lui Avraam, a lui Noe sau a lui David. El vrea să binecuvânteze, să echipeze şi să folosească individualitatea noastră – a fiecăruia dintre noi care, prin credinţă, formăm poporul Lui credincios în generaţia noastră.

În concluzie el spune: Într-un sens foarte real credinţa înseamnă să ne fixăm ochii la Isus, păstrându-L pe Isus înaintea ochilor noştri indiferent de ceea ce alţii ar putea face pretutindeni în jurul nostru. El este Domnul nostru, Autorul şi Iniţiatorul credinţei noastre. El este Acela pe care se bazează credinţa creştină. El este Acela care a însemnat traseul. El este Acela care ne conduce prin viaţă la o desăvârşire plină de succes. Pentru că Obiectivul lui Dumnezeu este sfinţenia noastră. …fiecare zi este o altă zi de pregătire spirituală, o altă zi de încercare şi disciplină având în minte destinaţia noastră cerească. Calificarea deplină pentru veşnicie nu este imediată, automată sau nedureroasă. A fi dojenit şi instruit, a fi pedepsit şi mustrat, a fi antrenat şi corectat – nimeni nu alege aceste lucruri pentru că nu sunt nici plăcute, nici distractive. Dar sunt în planul lui Dumnezeu pentru maturizarea noastră spirituală.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe fiecare dintre noi să acceptăm cu bucurie această lucrare de sfinţire pe care o are El de făcut în viaţa fiecăruia dintre noi!

 De ce întârzie trezirea? 

 

De ce întârzie trezireaPentru că în lista cărţilor care i-au marcat viaţa lui Eric Ludy se regăseşte cartea lui Leonard Ravenhill, De ce întârzie trezirea? pe care am prezentat-o într-un episodal emisiunii CARTEA E O VIAŢĂ, m-am gândit să v-o prezint azi.

Această carte este un apel adresat Bisericii de a se întoarce la creştinismul primar, apostolic, nou-testamentar. Autorul ei, Leonard Ravenhill, insistă şi pledează pentru un creştinism permanent, aplicat pretutindeni.

Leonard Ravenhill a fost un evanghelist şi un autor britanic, care a trăit între anii 1907-1994 şi care a fost frământat de subiectul rugăciunii şi al trezirii spirituale.

Faţă de Leonard Ravenhill este imposibil să fii neutru. Cei ce-l cunosc se împart în două tabere: cei care îl iubesc şi îl admiră cu devotament, şi cei care îl urăsc cu înverşunare, scrie A.W. Tozer. Ce se poate spune despre un om se poate spune şi despre cărţile lui, şi despre această carte. Cititorul ori va închide paginile ei ca să caute un loc de rugăciune, ori o va arunca mânios, cu inima închisă la avertismentele şi apelurile din ea.

Nu toate cărţile, nici chiar toate cărţile bune nu vin ca o voce de sus. Dar cred că această carte vine, consideră Tozer. Ştiu lucrul acesta fiindcă ştiu că inspiraţia autorului ei vine de sus şi se simte pe toate paginile acestei cărţi, îşi încheie Tozer cuvântul-înainte.

Scopul cărţii De ce întârzie trezirea? este să ne vedem starea şi să ne pocăim înaintea Domnului. Ştiu că unele pagini nu sunt uşor de citit. Ravenhill este tăios, direct, dur. Cred însă că mesajul este binevenit, scrie traducătorul cărţii, Valentin Popovici.

Deşi este o culegere de articole, tema unificatoare a cărţii este trezirea spirituală. Ravenhill nu o defineşte. Este ceva dincolo de cuvinte. În mod tradiţional, prin trezire spirituală se înţelege acea lucrare măreaţă a Duhului Sfânt prin care mulţimile sunt atrase în masă de mesajul Evangheliei la pocăinţă şi la credinţa în Domnul Isus Hristos.

Aceste articole apărute în 1959 sunt, din păcate, un mesaj actual şi pentru zilele noastre. Spun din păcate, pentru că starea multor biserici sau slujitori nu s-a schimbat cu mult în bine.

Ravenhill trage un semnal de alarmă cu privire la rugăciune, la viaţa Bisericii, la trezire şi la activitatea predicatorilor, la lipsa profeţilor şi la lipsa de Duh Sfânt din oamenii bisericii. Lipsa rugăciunii, a credinţei şi a viziunii împiedică lucrarea lui Dumnezeu şi începerea unei treziri autentice.

Într-unul dintre articolele sale, Leonard Ravenhill enumeră mai multe răspunsuri posibile la această întrebare din titlul volumului, De ce întârzie trezirea?

În primul rând, ea întârzie fiindcă evanghelismul de azi este mult prea comercializat şi fiindcă noi am ieftinit Evanghelia, spune autorul. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte broşuri, scrie el.

Trezirea întârzie şi din cauza neglijenţei şi din cauza fricii. Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi.

Trezirea întârzie pentru că ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. În final, trezirea întârzie pentru că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ne plac laudele oamenilor. Căutăm slava pe care ne-o dăm unii altora.

Care este soluţia? Rugăciunea şi trăirea evlavioasă. Doamne, ajută-ne să ne rugăm! este strigătul cel mai auzit din cartea lui Leonard Ravenhill.

O, dacă ar fi credincioşii Domnului conştienţi de valorile veşniciei! exclamă el. Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi – atunci am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.

Această carte se adresează foarte mult slujitorilor de la amvon, şi multe dintre avertizările sale se îndreaptă către cei care sunt sau se pregătesc să fie preoţi, pastori sau evanghelişti. Însă fiecare dintre noi poartă responsabilitatea propriei vieţi, a influenţei asupra altora şi a trezirii pe care o poate stârni sau nu în familie, între prieteni, la şcoală sau la locul de muncă. Cred că avem nevoie de o astfel de carte aspră, care să ne trezească la o viaţă activă de rugăciune, pasiune şi slujire pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Dumnezeu este omniprezent. Dar suntem noi oare conştienţi în fiecare clipă de acest lucru? Această conştienţă se poate căpăta prin exerciţiu, aşa cum ne învaţă Fratele Laurenţiu al Învierii în cartea pe care o descoperim astăzi, Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei lui Dumnezeu în rutina cotidianului, ce cuprinde maxime şi scrisori ale acestui călugăr francez din secolul al XVII-lea.

Sfaturile pe care le-a dat în timpul vieţii sau în scrisori au fost adunate într-un volum de Joseph de Beaufort după moarteaViaţa cu Dumnezeu Fratelui Laurenţiu şi ele formează ceea ce se cunoaşte astăzi sub numele de Practicarea prezenţei lui Dumnezeu sau, aşa cum a apărut în limba română, Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei lui Dumnezeu în rutina cotidianului.

Gândurile acestui călugăr sunt în acelaşi timp pline de încurajare, dar şi un îndemn la cercetare, smerire şi la o trăire mai intensă cu Dumnezeu.

Prima parte a cărţii cuprinde Maxime spirituale referitoare la ce înseamnă practicarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Aceasta se bazează pe câteva principii:

Să privim ţintă la Dumnezeu şi slava Lui în tot ceea ce facem, spunem şi urmărim. Ţelul pe care-l urmărim să fie acela de a deveni cei mai desăvârşiţi adoratori ai lui Dumnezeu în viaţa de aici, aşa cum nădăjduim să fim în întreaga veşnicie. Să luăm hotărârea fermă de a învinge, prin îndurarea lui Dumnezeu, toate piedicile pe care le vom întâlni în viaţa spirituală.

De asemenea, fratele Laurenţiu ne îndeamnă să nu uităm că Pe cât de mare este năzuinţa unui suflet de a atinge desăvârşirea, pe atât de mare îi e dependenţa de harul divin, iar ajutorul lui Dumnezeu îi este tot atât de necesar în fiece clipă pe cât de mare îi este neputinţa în absenţa Lui.

În continuare aflăm care sunt, în viziunea fratelui Laurenţiu, exerciţiile necesare pentru atingerea vieţii spirituale.

Exerciţiul cel mai sfânt, mai obişnuit şi mai necesar în viaţa spirituală este prezenţa lui Dumnezeu – şi a te învăţa şi de a te delecta cu sfânta Sa tovărăşie, vorbind smerit şi conversând afectuos cu El oricând, în fiece clipă, fără vreo regulă sau măsură, îndeosebi atunci când eşti ispitit, lovit de necazuri şi dureri, gol sufleteşte, dezgustat, ba chiar şi atunci când te dovedeşti necredincios şi păcătuieşti.

Trebuie să urmărim stăruitor şi necurmat ca toate faptele noastre, fără deosebire, să fie un fel de mici dialoguri cu Dumnezeu, şi asta fără pregătire, aşa cum izvorăsc din puritatea şi simplitatea inimii.

Cel care practică acest lucru vorbeşte oriunde cu Dumnezeu, Îi cere cele de care are trebuinţă şi se bucură necurmat în mii şi mii de feluri în prezenţa Lui.Este totuşi nimerit să spunem că această conversaţie cu Dumnezeu are loc în adâncul şi în inima sufletului, ţine să precizeze fratele Laurenţiu.

Prezenţa lui Dumnezeu este, deci, viaţa şi hrana sufletului, care se poate dobândi doar prin harul Domnului. Şi iată acum şi mijloacele de a o dobândi.

Primul mijloc este o mare curăţie a vieţii.

În al doilea rând, să veghem necurmat asupra noastră înşine pentru a nu face, rosti sau gândi nimic ce ar putea să nu-I fie pe plac lui Dumnezeu.

Nu trebuie să te descurajezi când nu izbuteşti, fiindcă o obişnuinţă nu se formează fără osteneală; însă, odată câştigată, plăcerea va însoţi tot ce vei face, ne încurajează fratele Laurenţiu.

Într-un mod surprinzător de pragmatic, fratele Laurenţiu vorbeşte în continuare despre Foloasele prezenţei lui Dumnezeu:

Primul folos adus sufletului de prezenţa lui Dumnezeu este credinţa mai vie şi mai activă care lucrează în toate împrejurările vieţii noastre, îndeosebi în vreme de nevoie, deoarece ea ne ajută să dobândim fără greutate harul de care avem trebuinţă în înfruntarea ispitelor şi în legăturile inevitabile cu alte făpturi.

În al doilea rând, Practicarea exerciţiului de a trăi în prezenţa lui Dumnezeu ne întăreşte nădejdea, care creşte odată cu cunoştinţele noastre.

Apoi, Prezenţa lui Dumenzeu insuflă voinţei un dispreţ faţă de cele create, înflăcărând-o cu focul iubirii sacre: aflându-se întotdeauna cu Dumnezeu, care este un foc mistuitor.

Ca urmare, Sufletul se deprinde într-atât cu Dumnezeu, încât întreaga sa viaţă devine un şir neîntrerupt de acte de dragoste, de adoraţie şi de pocăinţă, de încredere şi mulţumire, de jertfe, rugăminţi şi de cele mai nobile virtuţi.

Până acum am parcurs prima parte, cea care cuprinde maxime spirituale, iar acum vom descoperi ce sfaturi duhovniceşti le dădea fratele Laurenţiu celor ce-i scriau.

În Scrisoarea a III-a adresată unei călugăriţe fratele Laurenţiu declară că:

Nu există pe lume un fel de viaţă mai plăcut, nici mai încântător decât neîntrerupta conversaţie cu Dumnezeu; lucru pe care doar cei ce îl practică şi îşi găsesc plăcerea în el pot să-l înţeleagă. Totuşi, nu vă sfătuiesc s-o practicaţi din această pricină; nu mângâierile de care vom avea, negreşit, parte trebuie să le urmărim în îndeletnicirea aceasta, ci să ne dedicăm din pură dragoste şi pentru că Dumnezeu vrea astfel.

Iată ce scria el celor care îi cereau sfatul. În Scrisoarea a IX-a îi scrie unei doamne următoarele:

În timp ce mâncaţi ori staţi de vorbă cu cineva, înălţaţi-vă din când în când inima către El: cea mai măruntă pomenire a Lui Îi va fi foarte plăcută. Iar pentru aceasta nu trebuie să strigaţi în gura mare, căci El este mult mai aproape de noi decât credem.

Tot unei doamne îi scrie în Scrisoarea a X-a şi îi spune:

Să vă gândiţi deseori la Dumnezeu, zi şi noapte, precum şi în timpul tuturor îndeletnicirilor dumneavoastră, al exerciţilor devoţionale, chiar şi în timp ce vă distraţi. El este întotdeauna lângă dumneavoastră şi cu dumneavoastră; prin urmare, nu-L lăsaţi singur.

Gândiţi-vă deseori la El, adoraţi-L fără încetare, trăiţi şi muriţi cu El: iată frumoasa îndeletnicire de-o viaţă a creştinului, într-un cuvânt, iată rostul nostru. Iar dacă nu ştim lucrul acesta, trebuie să-l învăţăm şi să ne deprindem cu el.

Într-o scrisoare adresată unei călugăriţe care suferea din punct de vedere fizic, el o încurajează, spunându-i că Adesea, Dumnezeu ne îngăduie bolile trupeşti, pentru a le vindeca pe cele sufleteşti. Iar în ceea ce-l priveşte, el declară că Durerile şi suferinţele ar fi pentru mine raiul pe pământ, dacă aş suferi cu Dumnezeu; pe când, cele mai mari plăceri ar fi pentru mine un adevărat iad, dacă le-aş gusta în absenţa Lui.

Următoarele scrisori sunt adresate unei aceleiaşi călugăriţe care suferea de o boală. Iată ce îi scria fratele Laurenţiu:

Întăriţi-vă sufletul, oferiţi-I Lui neîncetat durerile dumneavoastră, cereţi-I putere pentru a le putea îndura şi, mai presus de toate, deprindeţi-vă să-I vorbiţi adeseori şi căutaţi să-L părăsiţi cât mai puţin cu putinţă. Adorţi-L chiar şi în neputinţele dumneavoastră, dăruiţi-vă Lui din când în când şi, în clipele celor mai cumplite suferinţe, cereţi-I cu smerenie şi dragoste, asemeni unui copil bunului său tată, puterea de-a răbda totul, potrivit cu voia Sa sfântă şi ajutorul harului Său.

Rugaţi-L pe Dumnezeu nu să vă elibere de suferinţele trupeşti, ci să vă dea puterea de a răbda cu mult curaj, de dragul Lui, tot ceea ce va dori El şi atât cât va dori.

Inima noastră să devină un templu al Duhului, în care să-L adorăm neîncetat. Trebuie să veghem necurmat asupra noastră înşine pentru a nu face, rosti sau gândi nimic ce ar putea să nu-I fie pe plac.

Să ne dedicăm întru totul cunoaşterii lui Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaştem mai mult, cu atât creşte dorinţa noastră de a-L cunoaşte. Şi întrucât măsura dragostei este cunoaşterea, cu cât aceasta va fi mai adâncă şi mai cuprinzătoare, cu atâ dragostea va fi mai mare.

Aşadar, În timp ce muncim sau facem orice altceva, chiar în timp ce citim şi scriem cărţi, fie ele şi spirituale – mai mult, chiar şi atunci când ne închinăm şi ne rugăm cu glas tare – trebuie să încetăm orice activitate pentru câteva clipe, cât de des ne este cu putinţă, pentru a-L adora pe Dumnezeu în adâncul sufletului nostru, să gustăm din El, chiar şi în fugă şi în ascuns.

Viaţa cu Dumnezeu – Practicarea prezenţei lui Dumnezeu în rutina cotidianului este o carte mică, foarte ușor de citit și ușor de luat cu noi când plecăm undeva, așa că nimeni nu se poate plânge că nu a avut timp să o citească. Fratele Laurenţiu ne oferă un model de viață lăuntrică, o relație cu Dumnezeu care poate fi trăită chiar în mijlocul activităților care ne țin ocupați toată ziua. Nu trebuie să Îl izolăm pe Dumnezeu în minutele de rugăciune pe care ni le rezervăm noi, ci putem să-I simțim prezența în fiecare clipă, să-I vorbim, să-L lăudăm și să luăm decizii împreună cu El. Pe lângă cartea sa, m-a impresionat foarte mult ceea ce se spune despre Fratele Laurențiu, faptul că dădea dovadă de o mare bunătate, că firea lui virtuoasă nu l-a făcut aspru sau distant. Îi întâmpina pe toți cu un surâs cald și sincer. Cred că este un model pentru noi și cu siguranță ne-am dori să se știe despre noi că avem o inimă bună, o fire deschisă și un caracter integru și evlavios.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să-L căutăm şi să-I simţim prezenţa aşa cum a făcut-o fratele Laurenţiu. Cred că experienţa lui cu Dumnezeu şi viaţa lui sunt un model de urmat pentru noi toţi. M-a impresionat smerenia lui şi felul în care îi încuraja pe ceilalţi să nu se dea bătuţi în a practica acest exerciţiu spiritual, mărtusind că şi lui i-a fost greu. El nu este sfântul tipic care are un rol important în biserică şi nu se îndoieşte de nimic, ci este un om aproape obişnuit, care face o slujbă monotonă, dar în timpul căreia el învaţă să-şi investească timpul şi viaţa cu folos în cunoaşterea lui Dumnezeu şi cred că asta este o încurajare pentru noi toţi, care trăim într-o altă epocă în care mergem la şcoală, facultate, la un serviciu solicitant şi ne găsim scuze că nu avem timp să ne rugăm sau să citim din Biblie. Fratele Laurenţiu a găsit o modalitate de a fi cu Dumnezeu tot timpul, chiar şi atunci când lucra şi gătea la bucătărie şi cred că oricine îi poate urma exemplul. Vă încurajez să citiţi cartea Viaţa cu Dumnezeu, pentru că sigur veţi fi cercetaţi şi încurajaţi să-L căutaţi şi să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu mai mult.

 

Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El.

1 Corinteni 11:26

Domnul Castor îi găsește pe copii în pădure și îi duce acasă la Doamna Castor, unde ei o ajută să pregătească masa. Domnul Castor și Peter se duc la pescuit în timp ce Doamna Castor și fetele pun masa. Apoi, într-unul dintre cele mai tihnite pasaje din roman, se așază cu toții la masă și mănâncă pește prăjit, cartofi cu unt, ceai fierbinte și o ruladă cu marmeladă minunată și glorios de lipicioasă.

Când toată lumea este hrănită, Domnul Castor spune „Acum putem trece la treabă.” Atunci devin copiii parte din mișcarea de a-l aduce înapoi pe Aslan în Narnia, o mișcare în care, deși nu își dau seama încă, vor juca un rol central.

Întâlnirea cu familia Castorilor este un punct de cotitură major pentru copii. Castorii îi primesc cu mare ospitalitate în casa lor și în Narnia. Ei sunt hrăniți, fizic și spiritual. Află despre Aslan. Ei devin cu adevărat o parte din regatul Narniei – din regatul lui Aslan.

Cina Castorilor este, de asemenea, momentul în care Edmund decide să-și părăsească familia și să i se alăture Vrăjitoarei Albe. El se simte nesătul, înfometat după rahat turcesc („mâncarea magică proastă” care face „mâncarea obișnuită bună” nesatisfăcătoare). La fel ca Iuda la Cina cea de Taină, el se furișează afară, neputând să ia parte la ospitalitate și Comuniune, cu trădarea în minte. El nu poate să primească deschiderea Castorilor sau vestea bună a venirii lui Aslan.

Când Castorii și frații săi văd că Edmund a dispărut, ei își dau seama că se află într-un mare pericol. Forțele Vrăjitoarei vor veni după ei. O furtună de zăpadă vuiește. Masa pe care au pregătit-o și pe care au împărțit-o i-a adus împreună și i-a întărit pentru ceea ce avea să urmeze.

Adventul și Crăciunul sunt perioade în care sărbătorim cu mese și mâncare. Adu-ți aminte să te hrănești bine, cu mâncare bună și o companie iubitoare. Isus a împărțit deseori mese cu alții ca parte a lucrării sale pe pământ. El este de asemenea cu noi în fiecare masă de dragoste și Comuniune pe care o împărtășim. Fie ca mesele și banchetele tale din acest sezon să te întărească pentru a face față furtunilor care vuiesc în viața ta și să te pregătească pentru a-L primi pe Hristos și dragostea Lui cu ocazia acestui Crăciun.

(După Advent in Narnia – Reflections for the Season de Heidi Haverkamp)

 

Confesiuni 1Astăzi vă aduc în atenţie cartea şi personalitatea unei figuri importante din istoria timpurie a creştinismului, un om a cărui operă este citată până în ziua de azi de mulţi autori creştini contemporani şi nu numai. Este vorba de Sfântul Augustin şi cartea sa intitulată Confesiuni.

Aurelius Augustinus s-a născut în Thagaste, la 13 noiembrie 354 în provincia nord-africană NumidiaAugustin pleacă la 17 ani la Cartagina pentru studii. O nouă etapă în viaţa lui Augustin se deschide în anul 383 când, la vârsta de 29 de ani, se află la Roma, în căutarea unui post care să-i permită împlinirea visului patern: cariera politic-administrativă. Acolo se întâlneşte cu Sfântul Ambrozie, care va deveni mentorul său şi cel care îl va îndrepta spre credinţa creştină.

În sâmbăta Paştilor anului 384, la vârsta de 33 de ani, Augustin primeşte botezul în prezenţa Sfântului Ambrozie, alături de câţiva alţi prieteni apropiaţi.

Augustin a scris mult în timpul vieţii sale, multe dintre operele sale vizând combaterea ereziilor vremii sau clarificarea şi definirea unor concepte creştine. Cartea pe care o avem în vedere astăzi, Confesiuni, este poate cea mai cunoscută dintre operele Sfântului Augustin. Ea a fost scrisă în ultimele luni ale anului 397 şi primele luni ale anului următorAugustin avea atunci în jur de 44 de ani, şi trecuseră 11 ani de la botez.

El a scris această carte ca o lungă confesiune adresată lui Dumnezeu şi semenilor săi, pentru că, spune Augustin: Vai despre cei care vorbesc despre orice, dar tac în privinţa ta, căci vorbăria lor nu-i decât muţenie!

Augustin prezintă istoria vieţii sale, copilăria, tinereţea, studiile, evoluţia sa spirituală, lupta cu păcatul, convertirea, botezul, dar şi cugetări şi adevărate raţionamente cu privire la timp, existenţa răului şi creaţie.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut un lucru de imitat, este felul în care Augustin vede, retrospectiv, povestindu-şi viaţa, momente în care Dumnezeu l-a scăpat de vreo boală sau de un alt rău şi caută să scoată în evidenţă, prin tot ce expune, purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

În încheierea prefeţei la Confesiunile Sfântului Augustin, Eugen Munteanu încearcă să încadreze această carte într-un gen: Relatare narativă? Fireşte, dar până la un punct şi doar în prima parte. Efuziune lirică? Speculaţie filozofică? Discurs critic-interpretativ asupra textelor scripturale? Analiză psihologică? Fiecare în parte şi toate la un loc, într-un discurs practic indisociabil în componente. Pare un text scris dintr-o răsuflare, fără o schemă prestabilită, ba chiar, la o lectură superficială, plin de incoerenţe, reveniri şi repetiţii, lipsit parcă de o unitate interioară.

Poate tocmai acest caracter inclasabil face ca această carte să fie atât de interesantă pentru că fiecare cititor va găsi ceva mai aproape de inima lui, fie că vrea să afle povestea unei convertiri, să se identifice cu lupta lui Augustin împotriva păcatului sau a ereziilor sau să găsească o explicaţie pentru rău, timp sau creaţie.

El îşi începe cartea cu laudă la adresa lui Dumnezeu, spunând: Tu eşti mai presus de orice şi nu te schimbi, nu în tine se desfăşoară ziua de astăzi şi, totuşi, ea trece prin tine, căci în tine se află toate timpurile; acestea nu şi-ar găsi parcursul dacă nu le-ai cuprinde în tine pe toate.

Povestind despre copilăria sa, Augustin mărturiseşte: Eram încă un copil când am auzit despre viaţa veşnică ce ne-a fost promisă prin umilinţa Domnului Dumnezeului nostru, cel care s-a coborât până la trufia noastră.

Mama lui Augustin a jucat un rol foarte important în viaţa lui Augustin, ea fiind singura credincioasă din familie pentru mult timp şi cea care s-a rugat toată viaţa ei pentru mântuirea fiului său. Augustin vorbeşte aşadar în termeni foarte elogioşi despre mama sa, care, deşi avea o credinţă diferită de a tatălui, i-a fost întotdeauna supusă soţului ei.

Iată cum descrie Augustin tinereţea sa zbuciumată, trăită în desfrâu, dar şi în mari căutări: Nu te iubeam, şi mă desfrânam departe de tine, şi în desfrâul meu auzeam răsunând de peste tot: „Bravo, bine!“. Imitam pe cele mai de jos dintre făpturile tale şi, ca unul ieşit din ţărână, spre ţărână mă îndreptam, părăsindu-te pe tine.

Am spus că Augustin vorbeşte în cartea sa şi despre studiile sale, şi el scrie şi despre cărţile care l-au marcat şi care i-au influenţat modul de gândire. Una dintre ele a fost o carte a renumitului orator Cicero. Într-adevăr, citirea acestei cărţi [Hortensius de Cicero], spune Augustin, mi-a schimbat starea de spirit, a întors rugăciunile mele către tine, Doamne, şi a prefăcut în întregime legămintele, juruinţele şi dorinţele mele. […] În exhortaţiunea lui Cicero mă atrăgea doar faptul că mă îndemna să iubesc, să caut, să dobândesc, să stăpânesc şi să îmbrăţişez cu tărie nu una sau alta din sectele filosofilor şi ale înţelepţilor, ci înţelepciunea însăşi, oriunde s-ar fi aflat ea.

Cu aceste gânduri am hotărât să-mi îndrept atenţia spre Sfintele Scripturi, ca să văd cum sunt ele, mărturiseşte Augustin. Şi iată ce am văzut: un lucru de nepătruns pentru cei trufaşi şi care nu se dezvăluie deloc unor copii; o intrare umilă care se lărgeşte mereu, pe măsură ce înaintezi, totul fiind învăluit în taine adânci.

Lectura Scripturii este cea care va duce, peste nouă ani, la adevărata convertire a lui Augustin pe care el o relatează în felul următor: Iată că aud o voce din casa vecină, ca un cântec al cuiva, ca de copil sau de copilă, nu-mi dau seama, care zicea şi repeta întruna: „Ia şi citeşte; ia şi citeşte“. Am luat cartea în mână, am deschis-o şi am citit în tăcere capitolul pe care ochii mei s-au aruncat mai întâi: „Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte.“

Din acel moment, Augustin se transformă dintr-un om imoral, căutător de plăceri, într-un adevărat apărător al credinţei creştine, care a demontat cu iscusinţă multe dintre ereziile vremii sale şi a devenit de-a lungul secolelor un reper în istoria creştinismului.

Dintre multele cugetări pe diverse teme, vă las doar cu una despre timp, încurajându-vă să le descoperiţi voi şi să le studiaţi în tihnă pe celelalte. Există trei timpuri, spune Augustin, prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul din cele viitoare. Căci aceste trei există doar în suflet, iar într-un alt loc, eu, unul, nu le văd a exista. Prezentul din cele trecute se află în memorie; prezentul din cele prezente, în privirea atentă; şi prezentul din cele viitoare, în aşteptare.

Philip Yancey a scris împreună cu Dr. Paul Brand trei cărţi speciale pentru cititorii fascinaţi de creaţia lui Dumnezeu şi pentru cei care vor să-i pătrundă mai mult tainele. Este vorba despre O făptură atât de minunatăCreaţi după chipul Săuşi Darul durerii. În continuare aş vrea să vă prezint cea de-a doua carte, CREAŢI DUPĂ CHIPUL SĂU, în care Paul Brand şi Philip Yancey discută alte componente ale corpului uman şi ne arată alte analogii spirituale ce pot fi făcute pe baza lor.

Cartea este împărţită în 5 părţi, după numărul componentelor pe care le abordează, şi anume chipul, sângele, capul, duhul şi durerea.

Fiind duh, Dumnezeu rămâne invizibil pe pământ. Însă noi suntem cei care dăm trupCreaţi după chipul Său acelui duh şi noi purtăm astfel chipul lui Dumnezeu. Mulţi au încercat să afle ce înseamnă mai exact sintagma „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. În viziunea unora, chipul lui Dumnezeu în om este capacitatea de a raţiona, pentru alţii este capacitatea de a emite judecăţi morale sau creativitatea artistică. Ceea ce spune Paul Brand este că reflectarea chipului lui Dumnezeu stă în faptul că putem înţelege şi transmite ceva din Creator, în faptul că trupurile noastre, fie ele urâte sau frumoase, puternice sau nu, pot deveni temple ale Duhului Sfânt. De asemenea, suntem chemaţi să purtăm acest chip ca Trup, pentru că individual nu am prezenta decât o imagine incompletă a chipului lui Dumnezeu în faţa lumii.

Nu mai trebuie să ne zbatem pentru a ne construi o imagine, pentru a dovedi cine suntem. Ci putem să ne concentrăm vieţile pentru a reflecta chipul Său. Şi ceea ce trece drept succes în cultura populară – puterea fizică, inteligenţa, bogăţia, frumuseţea, puterea de influenţă – înseamnă prea puţin pentru chipul acesta.

Când ne alăturăm Trupului Său, chipul lui Dumnezeu este cel pe care trebuie să-l căutăm, şi nu al nostru. Nu-l găsim dovedindu-ne meritele, ci renunţând la dependenţa aceea disperată faţă de propriile noastre chipuri, în favoarea preluării chipului Său plin de slavă.

Următoarea componentă pe care o analizează autorii cărţii Creaţi după chipul Său este sângele.

Sângele înseamnă viaţă pentru celule şi pentru trup. Înţelegând acest adevăr, Paul Brand l-a aplicat şi în plan spiritual şi a învăţat să nu mai asocieze sângele cu moartea, iar în final a ajuns să considere împărtăşania celebrarea Vieţii care a învins moartea şi care acum ni se oferă tuturor fără plată.

Hristos a venit nu doar să ne arate un exemplu de mod de viaţă, ci ca să ne dea viaţa însăşi, scrie el. Viaţa spirituală nu este eterică şi în afara noastră, nu este un lucru pentru obţinerea căruia trebuie să ne străduim din greu; ea se află în noi, străbătându-ne, tot aşa cum sângele se găseşte în fiecare fiinţă vie.

De asemenea, el explică şi o expresie folosită foarte des de creştini: „a fi curăţat în sângele lui Hristos”. Cum poate curăţa sângele când noi vedem că el pătează? Şi totuşi în organism el are tocmai acest rol. Globulele roşii preiau deşeurile din celule şi le livrează unor organe capabile să le descarce în afara trupului. Aşa cum sângele ne curăţă de metaboliţi nocivi, iertarea prin sângele lui Hristos curăţă deşeurile şi păcatele care ne periclitează adevărata sănătate.

Iată o frumoasă explicaţie a Euharistiei, din punctul de vedere al celor doi autori:

Isus a spus, de fapt: dacă-Mi bei sângele, viaţa Mea va intra în tine – fă lucrul acesta! Astfel, eu cred că Isus intenţionase ca ceremoniile noastre să includă nu doar rememorarea morţii Sale, ci şi înţelegerea vieţii Sale prezente. Nu putem trăi fără hrana pe care ne-o dă viaţa Lui.

Astăzi, când avem parte de vinul euharistiei, e ca şi cum Domnul ne-ar spune: Acesta este sângele Meu, care a fost întărit şi pregătit pentru voi. Aceasta este viaţa Mea, care a fost trăită pentru voi şi la care acum puteţi fi şi voi părtaşi. Am fost ostenit, sărac, ispitit, părăsit; poate că mâine vă veţi simţi şi voi osteniţi, săraci, ispitiţi sau părăsiţi. Când se va întâmpla acest lucru, puteţi să folosiţi puterea Mea şi să aveţi parte de duhul Meu. Eu am biruit lumea pentru voi.

Cina Domnului rezumă toate cele trei coordonate temporale: viaţa care a fost şi a murit pentru noi, viaţa care este şi trăieşte în noi şi viaţa care va fi şi va veni pentru noi. Hristos nu e doar un exemplu de viaţă. El este viaţa însăşi.

Pentru medici creierul este un fel de Sfânta Sfintelor a trupului. Tot astfel, Capul Trupului spiritual este locaşul misterului, al înţelepciunii şi unităţii. El este Sursa. De asemenea, deşi creierul este protejat de craniu şi nu simte nimic din exterior şi nici nu poate acţiona el singur, se exprimă prin celulele care se supun poruncilor sale şi primeşte informaţii despre mediu de la ele. Tot aşa şi Dumnezeu se exprimă printr-un Trup în care El slujeşte drept Cap. După cum am învăţat şi din cartea „O FĂPTURĂ ATÂT DE MINUNATĂ”, Trupul funcţionează bine doar atunci când celulele ce formează calea de intrare a informaţiilor şi calea de ieşire sunt ascultătoare.

Numai Capul poate determina nevoile întregului Trup. Şi numai ascultarea determină utilitatea noastră individuală în Trupul Său.

Partea a patra a cărţii Creaţi după chipul Său se numeşte DUHUL şi vorbeşte despre analogiile dintre respiraţie şi Duhul Sfânt.

Trupul lui Hristos are nevoie de suflare de viaţă iar fluxul de viaţă şi inspiraţia vin doar prin intermediul Duhului Sfânt. De asemenea, Duhul Sfânt aduce acea însuşire de apartenenţă, precum ADN-ul defineşte trupul şi se găseşte în fiecare celulă. El dirijează procesul de creştere şi vindecare şi fără El, în ciuda informaţiilor primite, am fi neajutoraţi. Duhul Îl aplică pe Dumnezeul infinit oamenilor Lui de pe pământ. El Însuşi este comuniunea dintre Dumnezeu şi noi.

Duhul Sfânt permite deci realităţii lui Dumnezeu Însuşi să stabilească o prezenţă înlăuntrul fiecăruia dintre noi. Dumnezeu este veşnic, dar Duhul devine pentru noi aplicarea naturii lui Dumnezeu la timpul prezent.

În trupul uman, sentimentul apartenenţei merge pe două căi: fiecare celulă se pune de acord cu ordinele venite de la creier şi fiecare celulă recunoaşte o legătură inerentă cu toate celelalte celule din acel trup. Tot astfel, în Trupul lui Hristos, Duhul stabileşte o legătură nu doar între fiecare celulă şi Cap, ci şi între celulele trupului Său. Însuşi cuvântul „biserică” înseamnă în limba greacă „cei chemaţi” şi prin biserică Dumnezeu ne cheamă într-o comunitate organică.

Ultima parte a cărţii şi cea care m-a impresionat cel mai mult vorbeşte despre DURERE.

Câtă veneraţie poţi avea pentru un Dumnezeu care a lăsat durerea? durerea este utilă pentru că avertizează asupra pericolelor din trup. Dar de ce nu a folosit o sonerie ca să ne înştiinţeze, sau nişte neoane albastre şi roşii? Am arăta ridicol cu asemenea lumini, dar sunt oamenii mai frumoşi atunci când se zvârcolesc de durere?

Şi totuşi, în urma studiilor sale, Dr. Paul Brand a aflat că tocmai lipsa durerii provoacă toate daunele la leproşi. Ei nu simt nimic şi astfel se pot răni uşor, determinând apariţia tuturor acelor diformităţi. Paradoxul este că leproşii şi-ar dori să simtă durerea şi văd adevărata libertate tocmai în simţirea durerii.

Trupul ne provoacă suferinţă nu ca să ne creeze disconfort, ci ca să ceară producerea unei schimbări în faţa pericolului. În trup, milioanele de celule aflate în confort trebuie să se ocupe conştient de mesajele de durere. Precum durerea acaparează tot trupul, tot astfel şi Trupul lui Hristos trebuie să simtă, să aibă compasiune faţă de cei în suferinţă.

Unul dintre cele mai frumoase adevăruri din această carte este că, prin Întrupare, Dumnezeu a simţit durerea umană. Dumnezeu a fost pe pământ în carne şi oase împlinind o osândă pentru o nelegiuire pe care n-a înfăptuit-o şi e încă aici, receptând orice durere şi însuşindu-Şi-o, fiind prezent în propriile noastre dureri.

Instinctiv, ne dorim un Dumnezeu care nu doar are cunoştinţe despre durere, ci o împărtăşeşte şi este afectat de durerea noastră. Uitându-ne la Isus, înţelegem că avem un astfel de Dumnezeu, care a luat asupra Sa limitările timpului şi ale spaţiului, ale familiei şi ale durerii, dar şi ale suferinţei.

Cu acest capitol despre durere se încheie cartea Creaţi după chipul Său. Pentru mine,gândul cel mai important din cărţile lui Philip Yancey şi Dr. Paul Brand este că sunt o celulă în Trupul lui Hristos, iar acesta trebuie să Îl reflecte pe Dumnezeu pe pământ, prin ascultare, prin unitate, şi în biruinţă dar şi în durere. De asmenea, mă rog ca, atunci când mă uit la o persoană, să văd chipul lui Dumnezeu din ea şi valoarea ei fundamentală.

Iată ce se roagă dr. Paul Brand în câteva fragmente dintr-o Rugăciune de mulţumire, referitoare la părţi al anatomiei umane. Îmi doresc ca aceasta să fie rugăciunea mea şi noastră a tuturor:

AJUTĂ-MĂ, DOAMNE, SĂ FOLOSESC ACESTE ZILE ÎN CARE VĂD ÎNTR-UN FEL CARE SĂ ONOREZE DARUL LUMINII. ŞI CÂT TIMP VĂD, FĂ CA MÂNA MEA CĂLĂUZITOARE SĂ FIE GRABNICĂ LA A-L AJUTA PE CEL CE BÂJBÂIE DIN CAUZĂ CĂ LUMEA LUI E ÎNTUNERIC ŞI SĂ ÎMPART CU ALŢII BENEFICIILE DARULUI VEDERII.

FĂ, DOAMNE, SĂ-MI ACORDEZ MINTEA ASCULTĂTOARE PENTRU A AUZI VOCEA UMANĂ CARE ARE NEVOIE DE O URECHE CARE S-O ASCULTE.

AJUTĂ-MĂ, DOAMNE, SĂ-L ASCULT PE COPILUL TĂU SINGUR ŞI ASTFEL SĂ-MI EXPRIM MULŢUMIREA PENTRU CĂ AM URECHI CU CARE SĂ AUD.

UMPLE-MĂ, DOAMNE, DE GÂNDURI PLINE DE ADEVĂR PE CARE TU LE ISPIRI. FĂ CA MINTEA MEA SĂ SE GÂNDEASCĂ LA LUCRURI FRUMOASE ŞI DE REPUTAŢIE BUNĂ; FĂ-MĂ ZILNIC CONŞTIENT CĂ SUNT FĂCUT PENTRU SLAVA TA ŞI CĂ ÎN CĂUTAREA ÎMPLINIRII ACESTUI SCOP STĂ ADEVĂRATA FERICIRE A TRUPULUI, MINŢII ŞI SUFLETULUI.

AJUTĂ-MĂ, DOAMNE, SĂ FIU AŞA DE CONŞTIENT DE PREZENŢA TA ŞI DE DRAGOSTEA TA ASTFEL ÎNCÂT PLECAREA MEA DIN TRUPUL ACESTA SĂ NU FIE DECÂT ÎNCEPUTUL UNEI INTIMITĂŢI ŞI MAI VII ŞI A UNEI UNIRI CU DUHUL SALVATORULUI MEU. FĂ CA ULTIMUL MEU GÂND SĂ NU FIE UNUL DE REGRET CĂ NU AM MAI MULT TIMP, CI UNUL DE MULŢUMIRE CĂ AM AVUT ATÂTA TIMP SĂ MĂ BUCUR DE O VIAŢĂ ATÂT DE MINUNATĂ.

 

Astăzi vă propun să descoperim împreună cartea Cele patru iubiri, scrisă de C.S. Lewis, o carte mai accesibilă decât alte opere de-ale sale, pentru că fiecare dintre noi a experimentat cel puţin una dintre aceste iubiri în viaţa sa. A fost publicată în 1960, cu titlul The Four Loves. În limba română, poate fi citită alături de alte două cărţi scrise de C.S. Lewis în volumul Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii.

În Cele patru iubiri, C.S. Lewis încearcă o diferenţiere a tipurilor de dragoste pe care le putem manifesta în relaţiile noastre, cu implicaţiile lor şi cadrul în care se pot dezvolta. În plus, autorul ilustrează defectele fiecărui tip de iubire şi precizează în mod repetat ce se întâmplă atunci când iubirile naturale nu sunt cuprinse în dragostea supremă, dumnezeiască.

Cele patru iubiriAfecţiunea (Storge) este primul tip de iubire prezentat de C.S. Lewis şi cel mai greu de definit, deoarece poate fi prezentă în toate celelalte tipuri. După caracterizarea făcută de autor, aceasta este iubirea naturală îndreptată în special către familie, este emotivă şi presupune ataşare. De asemenea, nu se concentrează pe ce este demn de iubit, ci iubeşte pur şi simplu şi se dăruieşte pentru ceilalţi. Deşi este o iubire naturală, care apare aproape în mod firesc, este o iubire fragilă. Când familiaritatea dispare sau când una dintre părţi e trădată, dragostea este pusă la încercare şi dispare dacă nu este subordonată iubirii lui Dumnezeu. De asemenea, nevoia ca ceilalţi să aibă neîncetat nevoie de tine, fără să înveţi să dai drumul şi să ai încredere, duce la gelozie, iar în final la dezastru şi la o separare dureroasă a celor care se simt sufocaţi de afecţiunea ta. „Veritabilul scop al dăruirii este să-l pună pe primitor în starea să nu mai aibă nevoie de darul nostru, atenţionează Lewis.

Prietenia (Phileo) este o conexiune fragilă între oameni care au aceleaşi interese sau activităţi. Lewis o consideră o iubire intelectuală şi poate cea mai spirituală dintre cele patru. Este o iubire despre care a scris cu siguranţă cu drag, Lewis bucurându-se de-a lungul vieţii de relaţii profunde cu membrii cercului literar The Inklings. În Biblie, apogeul prieteniei este atins de David şi Ionatan. De asemenea, prietenia era mult preţuită în operele clasice şi medievale pe care el le studia. Din păcate, acest tip de dragoste este „o artă pierdută” în zilele noastre, după cum constată cu tristeţe autorul. Riscurile iubirii „phileo sunt exclusivismul, o potenţială indiferenţă faţă de cei care nu fac parte din grup şi chiar un sentiment de superioritate faţă de cei din afară.

Romantismul (Eros) reprezintă intimitatea emoţională dintre două persoane. Erosul se aseamănă foarte mult cu dragostea Agape deoarece este cea mai dezinteresată de fericirea proprie dintre iubirile naturale. „Erosul nu vizează fericirea. Atunci când se află în noi, preferăm să împărţim nefericirea cu fiinţa iubită decât să fim fericiţi în indiferent ce alte condiţii, scrie Lewis. „Spontan şi fără efort, am împlinit legea de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. Este o imagine a ceea ce ar trebui să devenim faţă de toţi dacă Iubirea în Sine ar domni în noi fără concurenţă şi poate fi o pregătire pentru ea.

Lewis susţine că acest tip de iubire îşi are împlinirea în căsătorie, scriind într-o altă carte de-a sa, Creştinism pur şi simplu, că „legea creştină nu impune pasiunii ceva care îi este străin; ea nu cere îndrăgostiţilor decât să ia în serios ceva la care îi îndeamnă de la sine pasiunea. Tocmai oamenii care sunt gata să accepte pierderea fiorului iniţial în favoarea unui interes mai aşezat vor descoperi noi emoţii într-o direcţie diferită.

Despre rolurile celor doi în căsnicie, el scrie în capitolul dedicat romantismului: „Autoritatea este pe deplin întrupată în bărbatul a cărui căsătorie este asemănătoare mai degrabă cu o răstignire, a cărui soţie primeşte cel mai mult şi dă cel mai puţin, care e cea mai nevrednică de el. Această teribilă încoronare e de căutat nu în bucuriile căsătoriei, ci în mâhnirile ei, în suferinţa şi chinurile unei soţii bune sau în greşelile uneia rele, în grija lui neostenită, nu ostentativ etalată, sau în inepuizabila lui capacitate de iertare.

Unul din riscurile acestui tip de iubire este idolatria; cei doi îndrăgostiţi nu sunt neapărat în pericolul de a se idolatriza unul pe celălalt, dar pot ajunge să idolatrizeze însăşi dragostea lor. „Erosul nu poate fi de unul singur ceea ce trebuie să fie. Trebuie să fie condus. Zeul moare sau devine demon dacă nu I se supune lui Dumnezeu.De asemenea, dacă nu se lasă conduşi de Dumnezeu, cei doi pot ajunge să ceară răul unul de la celălalt, sau să împlinească o dorinţă a celui iubit care vine în contradicţie cu legea divină. Erosul poate ajunge în contradicţie cu Agape, dragostea care „nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr.(1 Corinteni 13:5)

Mi-a atras atenţia faptul că Lewis are un cuvânt şi pentru cei care nu înţeleg cum poate să existe în Evanghelii porunca „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. (Matei 22:39) împreună cu afirmaţia Domnului Isus „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. (Luca 14:26).

„A urîscrie el, înseamnă a respinge, a nu face nicio concesie fiinţei iubite atunci când ea dă glas, oricât de blând şi jalnic, insinuărilor diavolului. Această convenţie anterioară este atât de necesară. Când survine criza e prea târziu să spui că dragostea ta a avut tot timpul o clauză de rezervare secretă în favoarea lui Dumnezeu.

Mila (Agape) este ce-a dea patra iubire abordată de C.S. Lewis. Este singura dintre cele patru care este o virtute creştină. Nu este o dragoste naturală, ci este darul lui Dumnezeu, dar şi rezultatul unui efort de a iubi dincolo de circumstanţe, până la capăt. Acesta este de fapt tipul de dragoste pe care Dumnezeu îl are pentru noi.

„Iubirile dovedesc că sunt nevrednice să ia locul lui Dumnezeu prin faptul că nu pot rămâne ceea ce sunt şi nu pot face ceea ce au făgăduit dacă sunt lipsite de ajutorul lui Dumnezeu. Chiar şi în propriul lor interes trebuie să rămână la o poziţie secundară ca să rămână ceea ce doresc să fie. Lozinca «Totul pentru iubire» este decretul de condamnare la moarte a iubirii, concluzionează Lewis.

Aşadar, iubirile naturale pot împlini legea de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine, însă au nevoie de ceva în plus pentru a deveni pure, aşa cum este Agape. Ele sunt o imagine a ceea ce ar trebui să devenim dacă Iubirea în Sine ar domni în noi fără concurenţă şi pot fi o pregătire pentru ea.

Cred că Cele patru iubiri este mai mult decât o analiză filozofică a diferitelor relaţii pe care le putem avea cu semenii noştri. Este o carte care dezvăluie ceea ce se află în spatele simplelor gesturi sau intenţii şi cum sunt ele văzute în lumina iubirii lui Dumnezeu, pe care autorul o pune întotdeauna, cu grijă, în centru.

Vă las cu acest gând inspirat de cartea Cele patru iubiri, gând la care să meditaţi şi care să vă călăuzească: Iubindu-L mai mult pe Dumnezeu decât pe cei pe care îi iubim, îi vom iubi mai mult decât o facem acum.

La început de toamnă m-am gândit că ar fi nimerit să vă prezint câteva dintre noutăţile editoriale de carte creştină din România care mi-au atras mie atenţia.

Editura Cartea Creştină

Coperta_Impactul_Reformei_Fata_Web-400x565IMPACTUL REFORMEI ASUPRA ROMÂNILOR ÎNTRE 1517-1645 de George Hancock-Ştefan, 22 lei

Dizertaţia de faţă îşi propune să prezinte o alternativă la cele două interpretări privitoare la existenţa şi impactul Reformei asupra poporului român: interpretarea Bisericii Unite, conform căreia dacă Biserica Romano-Catolică nu s-ar fi opus Reformei în 1700, românii ar fi devenit reformaţi şi mutatis mutandis parte a naţiunii maghiare, şi interpretarea Bisericii Ortodoxe, care afirmă că Reforma nu a avut nici un impact asupra românilor, întrucât aceştia au rămas loiali Ortodoxiei, credinţa lor strămoşească.

5c6efe14893223ea40ff4172b070325c-400x562DUMNEZEU ESTE VREDNIC DE ÎNCREDERE de Jerry Bridges, 2 lei

Este greu să te încrezi în Dumnezeu când viaţa ta este plină de durere. Nimic nu zguduie mai puternic încrederea noastră în Dumnezeu decât vremurile tulburi, dar tocmai atunci avem cea mai mare nevoie să ne încredem în El.

Jerry Bridges a trecut el însuşi prin întunecimea, durerea şi disperarea ce inundă sufletul atunci când pare că lui Dumnezeu nu-I pasă. În această broşură scrisă într-o notă caldă şi personală, Bridges prezintă trei adevăruri esenţiale despre Dumnezeu, care l-au ajutat pe el însuşi să treacă prin astfel de experienţe şi l-au convins că Dumnezeu este demn de toată încrederea.

Love_your_God_fata_Web-400x565IUBEŞTE-L PE DUMNEZEU CU TOATĂ MINTEA TA de J.P. Moreland, 25 lei

Este o carte care explică importanţa folosirii minţii pentru a-i câştiga pe alţii pentru Cristos, dar şi pentru creşterea spirituală personală. Autorul, J.P. Moreland, ne îndeamnă să ne folosim logica pentru a lărgi Împărăţia lui Dumnezeu prin evanghelizare, apologetică, închinare şi prin vocaţia noastră.

Exista_Dumnezeu_Fata_Web-400x566EXISTĂ DUMNEZEUde Anthony Flew, 22 lei

În această carte unul dintre cei mai proeminenţi atei dezvăluie felul în care dedicarea sa de „a urma argumentul oriunde te-ar conduce“ l-a condus pe el la credinţa în Dumnezeu ca şi Creator. Acesta este un argument logic şi convingător care va schimba pentru totdeauna dezbaterea cu privire la ateism.

In_cautarea_cala_506562b1088c7ÎN CĂUTAREA CĂLĂUZIRII de Dallas Willard, 25 lei

Cunoscutul autor Dallas Willard spune ca este important să ne concentrăm nu atât asupra unor acţiuni şi decizii individuale, cât mai degrabă asupra unei relaţii personale cu Creatorul nostru. În această lucrare clasică a sa, autorul ne învaţă cum să auzim clar vocea lui Dumnezeu şi cum să dezvoltăm un parteneriat strâns cu El, în timp ce lucrăm pentru Împărăţia Lui.

Editura Scriptum

3824_1438001707_extremdeocupatEXTREM DE OCUPAT de Kevin DeYoung, 26 lei

Kevin DeYoung abordează problema vieţii extrem de ocupate, făcând apel nu la arsenalul tipic de sfaturi pentru un mai bun management al timpului, ci la instrumentele biblice de care avem nevoie pentru a ajunge la sursa problemei şi a reusi să o stârpim din rădăcini.

 

cautandu-l_pe_allah_1

CĂUTÂNDU-L PE ALLAH, L-AM GĂSIT PE ISUS de Nabeel Qureshi, 35 lei

Veţi cunoaşte ce înseamnă ca o persoană afundata în cultura musulmană să rişte totul pentru a descoperi adevărata identitate a lui Dumnezeu. Este o poveste foarte personală despre prieteni, familie şi credinţă, îmbinată cu incursiuni în islam care vă vor ajuta să înţelegeţi lumea musulmană într-un mod cu totul diferit.

Dacă sunteţi creştin, veţi căpăta, în urma lecturii, o percepţie actualizată despre cum aţi putea să-i iubiţi mai mult pe musulmani şi să le vorbiţi despre Domnul.

Dacă sunteţi musulman, vă avertizez de la bun început: veţi descoperi că crezurile dumneavoastră de căpătâi sunt puse sub semnul întrebării printr-un şir de raţionamente incisive, cu fundament istoric şi printr-o analiză fermă. Însă, dacă citiţi cu mintea deschisă, sunt încredinţat că în scurt timp veţi ajunge să-l consideraţi pe Nabeel un prieten căruia îi pasă de dumneavoastră îndeajuns cât să vă împărtăşească ceea ce a învăţat el însuşi şi să vă convingă să faceţi un pas înainte în călătoria spirituală în care aţi pornit.

Lee Strobel

Pentru copii, dar nu numai de la Editura Carmel Print 

Prin cărţile şi jocurile pe care le realizăm în cadrul acestei colecţii, dorim să oferim resurse la îndemâna copiilor şi a tinerilor, cu ajutorul cărora să ajungă să cunoască mai bine Cuvântul lui Dumnezeu, petrecând un timp plăcut, singuri sau alături de prietenii lor

eroii credinteicuv ascunse

 

 

 

 

 

5 MINUTE PAUZĂ! 12 EROI AI CREDINŢEI, VECHIUL TESTAMENT, 7 lei

5 MINUTE PAUZĂ – CUVINTE ASCUNSEde Ovidiu Blaj, 7 lei

determinariDETERMINĂRI CULTURALE ŞI TEOLOGICE ÎN TRADUCEREA NOULUI TESTAMENT de Emanuel Conţac, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, 32.70 lei

Obiectivul principal al cărţii este investigarea tradiţiei biblice româneşti (limitată, în acest caz, la circa 40 de ediţii ale Noului Testament) din perspectiva unor termeni sau sintagme (unsprezece la număr) care sunt subiect de controversă între confesiunile creştine şi care pot constitui puncte de reper în conturarea profilului teologic al unei versiuni a Noului Testament. Cercetarea fiecărui termen este însoţită de o incursiune în teologia istorică şi dogmatică, întrucât – consideră autorul – explicarea opţiunii unui traducător pentru un echivalent sau altul nu se poate face fără a cunoaşte evoluţia dogmelor creştine, dogme care s-au sprijinit pe versete sau termeni din Scriptură. Lucrarea de faţă acoperă un gol din filologia românească, dat fiind că în momentul de faţă nu există încă lucrări de această factură, aflate la interfaţa dintre filologie, teologia biblică şi teologia istorică.

ApocalipsaluiIoanAPOCALIPSA LUI IOAN – Traducere inedită şi comentariu de Cristian Bădiliţă, ediţie bilingvă, ediţia a II-a, Editura Vremea, 35.10 lei (pe site-ul lor)

Prin anvergură şi profesionalism, traducerea comentată a Noului Testament propusă de Cristian Bădiliţă, specialist al creştinismului timpuriu, este o realizare unică în peisajul teologic şi cultural românesc. S-a urmat cu fidelitate ediţia stabilită de Nestle-Aland, adusă la zi de cei mai reputaţi savanţi internaţionali. Traducerea îmbină criteriul fidelităţii cu eleganţa stilistică. Textul original poate fi consultat „în oglindă“. Amplul comentariu discută variantele de manuscrise, oferind, de asemenea, toate informaţiile necesare de ordin filologic, istoric şi teologic. El nu inhibă, ci lămureşte; nu sperie, ci stimulează.

 

Ce spun Scripturile despre Spiritism?

PREFAŢĂ

S-a văzut a fi necesară publicarea acestei broşuri datorită faptului că în ultimul timp se observă o creştere a manifestărilor şi activităţilor paranormale chiar printre creştini. Ziarele, cărţile, radioul, televiziunea, internetul, expun fără oprelişte asemenea idei şi practici care, în pofida pretenţiei lor contrare, îndepărtează pe om de Dumnezeu.

În căutarea unei soluţii simple şi rapide la dificultăţi şi uneori chiar la plăcerile şi la înclinaţiile egoiste, unii oameni cad pradă uşoară prezicătorilor, ghicitorilor, vrăjitoarelor, astrologilor, vindecătorilor de tot felul, precum şi celor care le promit fericirea veşnică fără contribuţia lor personală.

Deşi broşura se referă la fapte şi întâmplări petrecute cu mai bine de o sută de ani în urmă, fiind scrisă în 1897, găsim că pericolul spiritismului este încă actual, pentru că autorul lui, Şarpele cel vechi, şi-a adaptat metodele ca să poată ţine mai bine în ghiare pe cei creduli, pe care îi poate înşela.

Îndemnăm pe toţi oamenii temători de Dumnezeu să urmeze mai degrabă cuvântul Scripturii şi metodele Domnului, care întotdeauna apelează la o credinţă inteligentă, nu oarbă, care lucrează în lumină, nu în întuneric.

“Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.” Ps. 119:105.

“El învaţă pe cei smeriţi calea Sa. Ps. 25:9.

Studenţii Bibliei

Cluj-Napoca

2007

Traducere din limba engleză

Titlul original:

What say the Scriptures about spiritism?”

Scrisă de Ch. T. Russell şi apărută în 1879

Publicată sub îngrijirea

Studenţilor Bibliei Cluj-Napoca

Str. Sunătoarei nr. 4

 

Dovezi cĂ ACESTA este demonism

Adevărul despre spiritism aşa cum îl credem noi întâmpină împotrivire, şi aceasta din două motive: (1) Majoritatea oamenilor nu au nici o încredere în spiritism, ci ei cred că manifestările şi dovezile aduse în sprijinul lui sunt înşelări. (2) Un număr tot mai mare de oameni sunt dispuşi să nege existenţa fiinţelor spirituale rele numite demoni, precum şi a prinţului demonilor numit în Scripturi Diavolul şi Satan.

Bine a spus Rev. Adam Clark, doctor în teologie:

“Satan ştie bine că acei care neagă existenţa lui nu se vor teme de puterea şi de influenţa lui; nu vor veghea împotriva uneltirilor şi a şiretlicurilor lui; nu se vor ruga lui Dumnezeu pentru eliberare de Cel Rău; nu vor aştepta ca el să fie zdrobit sub picioarele lor dacă el nu există; şi, în consecinţă, ei vor deveni o pradă uşoară şi neîmpotrivitoare pentru vrăjmaşul sufletelor lor. Conducându-i pe oameni spre necredinţă şi spre negarea existenţei lui, Satan îi lasă fără apărare. Apoi el devine stăpânul lor deplin, iar ei sunt făcuţi prizonierii voinţei sale la bunul său plac. Este bine ştiut că printre cei care fac vreo mărturisire de credinţă religioasă, cei care neagă existenţa Diavolului sunt cei care se roagă puţin sau nu se roagă deloc; şi se pare că aceştia sunt tot atât de nepăsători în privinţa existenţei lui Dumnezeu cum sunt şi în privinţa existenţei Diavolului. Pentru ei datoria faţă de Dumnezeu nu intră în discuţie; căci aceia care nu se roagă, mai ales în particular — şi dintre cei care-l neagă pe Diavol n-am văzut niciodată pe vreunul să se roage — aceia deci, n-au nici o religie de nici un fel, decât o formă, oricare le-ar fi pretenţia pe care o ridică”.

Dacă se pune întrebarea cum poate dăuna spiritismul celor care consideră că ceea ce se pretinde despre el nu sunt decât înşelări şi fraude, iar adepţii lui sunt naivi, noi răspundem că marea majoritate a adepţilor lui sunt cei care odată au negat complet şi din toată inima că ceea ce pretinde spiritismul este adevărat, considerând că sunt înşelări. Cei care nu cred deloc în spiritism sunt adesea cei mai dispuşi să verifice dacă ceea ce pretinde acesta este adevărat; şi când se conving că multe din pretenţiile lui sunt adevărate şi multe din manifestările lui sunt supranaturale, aceşti neîncrezători sunt cei mai predispuşi să devină adepţii lui, în timp ce, dacă ar fi ştiut ce este spiritismul, cum şi prin ce forţă operează, ei ar fi fost în gardă şi judecata lor ar fi avut un sprijin şi o îndrumare care altfel le lipsesc. Lipsa cunoştinţei adevărate despre spiritism (comunicată prin Scripturi şi confirmată de dovezi incontestabile din afara Scripturilor) îi face pe atâţia să cadă pradă acestei înşelări.

Este adevărat, se comit fraude în numele spiritismului, dar acestea sunt în principal în legătură cu încercările de “materializare”. Faptul că spiritiştii pot face şi au făcut, prin ceva putere sau mijloc, multe lucruri uimitoare care depăşesc puterea umană, a fost dovedit cu prisosinţă în multe cazuri — unele dintre ele în faţa oamenilor de ştiinţă total necredincioşi. O putere nevăzută a cântat la tamburine suspendate în aer, fără să le atingă vreo mână omenească, prea sus pentru a putea fi atinse de mâini omeneşti; au fost ridicate în aer scaune cu oameni aşezaţi pe ele şi fără nici o legătură cu vreo putere sau mijloc vizibil; mediile pluteau prin aer etc. Au fost dovedite tot mereu probele de batere în masă, mişcarea mesei, autografe, scriere pe tăbliţă, spre satisfacţia sutelor de oameni inteligenţi din diferite părţi ale lumii. Spiritismul numără printre aderenţii săi judecători, avocaţi, oameni de afaceri şi multe femei capabile. Aceşti oameni au verificat pretenţiile spiritismului şi au mărturisit sincer credinţa lor în el. Şi este neînţelept, ca să nu zicem mai mult, să zâmbim dispreţuitor considerându-i nechibzuiţi sau escroci — nechibzuiţi dacă au fost numai înşelaţi prin şiretlicuri sau iuţeală de mână, escroci dacă de bună voie şi cu bună ştiinţă îşi folosesc timpul şi influenţa pentru comiterea unor fraude.

Autorul acestei scrieri a fost înclinat să fie sceptic în privinţa diferitelor pretenţii ale spiritismului până când un creştin, în a cărui mărturie era îndreptăţit să aibă deplină încredere, l-a convins de contrariu. Acest prieten nu credea în spiritism, dar într-o seară nimerind în tovărăşia unor spiritişti, unul dintre ei a sugerat: “Haideţi să ţinem o şedinţă”. Grupul prezent a încuviinţat, iar prietenul nostru a rămas din curiozitate. S-au aşezat la o masă, şi-au pus mâinile pe masă ca de obicei, şi unul dintre cei prezenţi fiind mediu a întrebat: “Sunt spirite prezente?” Răspunsul a fost indicat prin bătăi în masă — una pentru A, două pentru B, trei pentru C etc., dând informaţia că spiritele erau prezente, dar că nu vor avea nici o comunicare în acea seară. Mediul a întrebat: “De ce?” Răspunsul indicat prin bătăi a fost: “Pentru că au fost stabilite medii noi în Statele Unite”. Grupul a fost dezamăgit, dar a cerut prin mediu să se comunice un nume al unei persoane celebre care murea în acea seară. Cererea a fost satisfăcută şi a fost dat un nume al unui demnitar rus, pe care nu ni-l putem aminti acum. Aceasta s-a întâmplat înainte de a se fi instalat cablul transatlantic, şi prietenul meu, curios să verifice chestiunea, a urmărit ziarele şi în cele din urmă cu aproape o lună mai târziu (timpul necesar pentru poşta rusească în zilele acelea), a văzut anunţul morţii acelei notorietăţi ruse chiar cu acel nume.

Prietenul nostru s-a convins că spiritismul nu era chiar o “păcăleală” şi a fost curios să mai meargă la o întâlnire. Când aceasta a avut loc, având în vedere răspunsul de la întâlnirea precedentă, mediul a întrebat: “Este vreun mediu prezent? Şi dacă da, câte?” Răspunsul a fost: “Patru”. Mediul l-a rugat pe spirit să indice care dintre cei prezenţi erau medii, şi în timp ce fiecare îşi spunea numele, mediul era indicat printr-o bătaie în masă, prin ceva mijloc invizibil. Prietenul nostru a fost unul dintre cei indicaţi şi s-a simţit chiar mândru de onoarea ce i s­­-a făcut. Aceasta a avut loc în Wheeling, statul Virginia de Vest. Curând după aceea, acest prieten a venit în Allegheny, Pennsylvania, şi a vizitat o mătuşă, o văduvă, care locuia aici cu familia ei. Nerăbdător să­-şi demonstreze noile puteri conferite ca mediu, el le-a cerut mătuşii şi fiicei ei să i se alăture într-o “şedinţă”. Ele au fost surprinse şi fiica a zis: “Ei, eşti mediu? Şi eu sunt mediu prin bătăi în masă, fratele meu Harry este mediu prin mişcări ale mesei, iar mama este mediu prin scris şi transă”. Prietenul nostru nu fusese martor la alte puteri decât la cele prin bătăi, şi s-a arătat foarte curios ca mătuşa lui să-şi arate puterile ei de mediu, şi a făcut-o scriind cu mâna ei semnătura exactă de pe cecuri a unchiului său decedat. Şi straniu, de asemenea, unchiul scria frumos, dar mătuşa nu ştia să scrie deloc, decât atunci când se afla sub această influenţă.

Dorind să-i încerce puterile ca mediu vorbitor, cei trei s-au adunat în jurul unei măsuţe şi mătuşa a chemat un spirit ca să comunice prin ea. Răspunsul dat a fost că nu va avea loc nici o comunicare pentru că nu era prezent nici un necredincios pe care să-l convingă. Ei însă au insistat şi au cerut mătuşii să cheme din nou spiritul. De această dată răspunsul a fost că mâinele ei vor fi ridicate de pe masă forţat şi apoi vor cădea pe masă cu zgomot. Aceasta a fost ceva surprinzător pentru toţi. Evident că spiritele au fost provocate de stăruinţa de a fi chemate a doua oară după ce au refuzat. Dar după ce au discutat problema vreo zece minute, prietenul nostru a convins-o pe mătuşă să cheme din nou spiritele ca să vadă ce se va mai întâmpla. Ea a fost de acord şi ca răspuns mâinele ei au fost ridicate de pe masă şi apoi făcute să cadă cu un zgomot îngrozitor, de trei ori la rând, rapid, sunând ca şi cum i s-ar frânge toate oasele; şi cu o privire sălbatică privind ţintă şi ţipând, O! O! O! ea a sărit de la masă într-o stare semidelirantă.

Acel spirit, oricine a fost el, evident a fost supărat şi a vrut să se înţeleagă că nu era de glumit cu el. Prietenul nostru ne-a informat că de atunci mătuşa lui n-a mai avut nimic de-a face cu spiritismul ca mediu — ea a fost prevenită destul ca să nu mai aibă de-a face cu el. Dar prietenul nostru a fost preocupat să vadă puterile unui “mediu prin mişcarea mesei”, şi seara când vărul său Harry s-a întors acasă, el a insistat să-şi demonstreze puterea de mediu. Harry a încuviinţat, şi printre alte probe a fost şi următoarea: A pus o măsuţă uşoară în mijlocul camerei şi a zis: “Chem spiritul bătrânului nostru câine Dash să vină în această masă”. Apoi adresându-se mesei a zis: “Vino, Dash!” Masa s-a balansat pe două picioare şi a mers şchiopând după el prin cameră.

Aici trebuie să menţionez că prietenul nostru care a fost martor la aceste lucruri nu mai practică acum nici una din puterile sale ca mediu. El este un creştin proeminent şi locuieşte în acest oraş; acum opinia lui cu privire la spiritism este aceasta pe care noi ne străduim s-o prezentăm aici.

Spiritismul pretinde că aceste manifestări şi comunicări din partea unor fiinţe inteligente nevăzute sunt de la fiinţe umane care au trăit cândva în lume, dar care, când doar se părea că au murit, au devenit mai vii, mai inteligente, mai libere şi în toate modurile mai capabile şi mai competente decât au fost înainte. Se pretinde că scopul acestor manifestări este să dovedească faptul că morţii nu sunt morţi, ci sunt vii — că nu este nevoie de nici o înviere a morţilor, pentru că nu există morţi — morţii fiind mai vii decât oricând, după ce intră în ceea ce se numeşte moarte. Nu ne vom opri aici să arătăm cât de lipsite de armonie cu mărturia Scripturilor asupra acestui subiect sunt toate acestea, dar vom trimite pe cititor la Cuvântul Domnului, amintindu-i că “Dacă nu este o înviere a morţilor … atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit”. 1 Cor. 15:13, 18; Iov 14:21; Ps. 146:4; Ecl. 9:5, 6.

Aici este punctul orbirii. Imediat ce unul care crede în spiritism este convins că prin mediu comunică o inteligenţă nevăzută, acesta devine foarte interesat. Nimic altceva în afară de spiritism nu-i oferă astfel de dovezi de la sursele invizibile; şi mulţi sunt nu numai dispuşi, ci chiar nerăbdători să umble prin vedere şi nu prin credinţă. Fiecare om are prieteni care au murit şi mii dintre ei sunt curioşi să comunice cu aceştia dacă este posibil, şi să primească de la ei un mesaj sau un sfat. De aceea, nu este surprinzător că-i găsim pe oameni atât de absorbiţi de aceste chestiuni şi foarte dispuşi să fie îndrumaţi de către cei pe care ei îi consideră cei mai buni prieteni şi cei mai competenţi sfătuitori.

Ei vizitează un mediu cu scopul de a stabili legătura cu morţii. Mediul descrie părul, ochii etc., şi unele particularităţi mici, cum ar fi o aluniţă sau un deget sau un picior rănit ori deformat (pe care tatăl sau fiul sau sora sau soţia le recunoaşte ca aparţinând celui iubit care a decedat) şi dă un mesaj care, chiar dacă este vag sau nedefinit, este interpretat ca să apară foarte important. Novicii sunt umpluţi de un fel de bucurie reverenţioasă amestecată cu un sentiment umil de inferioritate a condiţiei lor, şi cu o mândrie că au fost socotiţi vrednici să primească acele comunicări din “lumea spirituală”, în timp ce atâţia oameni buni şi nobili nu sunt favorizaţi în acest fel, ci sunt “orbi faţă de minunatele fapte ale spiritismului”. Sentimentele astfel începute sunt cumva asemănătoare cu un anumit gen de sentimente religioase, şi imediat “convertiţii” sunt gata să creadă şi să asculte sfatul şi instrucţiunile celor despre care cred că sunt mult mai înţelepţi şi mai sfinţi decât ei, şi care sunt atât de adânc interesaţi de bunăstarea lor actuală şi eternă, încât sunt gata să lase bucuriile şi slujirile cerului pentru a comunica cu ei şi a-i instrui.

Majoritatea oamenilor n-au credinţa creştină adevărată, zidită pe temelia Cuvântului lui Dumnezeu; ei au dorinţă după o viaţă viitoare şi speranţă cu privire la morţii lor, mai degrabă decât credinţă cu privire la acestea. Ca urmare, mintea lor fiind convinsă că ei au comunicat cu cei de dincolo de mormânt, totul în legătură cu viaţa viitoare devine mai real şi mai interesant pentru ei decât înainte. Şi mulţi dintre aceştia, complet în necunoştinţă de sentimentele religioase, îşi zic: acum ştiu ce înseamnă să ai credinţă şi sentiment religios cu privire la viitor, şi se felicită că au primit o mare binecuvântare spirituală.

Dar aceasta este numai prima lecţie; şi experienţele relativ înălţătoare care au fost menţionate mai sus sunt legate mai cu seamă de această primă lecţie. Experienţele de mai târziu însă vor demonstra, după cum toţi spiritiştii vor recunoaşte deschis, că există “duhuri rele”, “duhuri înşelătoare”, care-i înşeală tot mereu, iar mesajele şi descoperirile, adesea nechibzuite şi lipsite de sens, conduc treptat pe căutător spre necredinţa în Biblie şi în Creator, în timp ce dau învăţătură şi înalţă “duhurile” ca fiind unica sursă de cunoaştere pe lângă natură; şi astfel este pavat drumul spre lecţii mai avansate despre “afinităţile spirituale”, despre “amorul liber” etc. Dar după prima decepţie şi clătinare a încrederii, explicaţia că există “duhuri bune şi duhuri rele” este în general satisfăcătoare şi sărmana victimă merge orbeşte mai departe, fiindcă este asigurată că are comunicare cu o putere supranaturală.

Ca ilustraţie a acestui fapt menţionăm cazul unui domn bătrân din Pittsburg, un spiritist declarat şi un apărător serios al spiritismului. Ştim câte ceva despre povestea lui de la un prieten comun, cum că, în timp ce avea o comunicare printr-un mediu, presupusa lui soţie “evoluată” i-a spus: “John, sunt perfect fericită cu excepţia unui singur lucru, şi anume din pricina ta”. El a răspuns: “O, Mary, nu lăsa ca afacerile mele să-ţi tulbure fericirea! Eu sunt relativ fericit ca om în vârstă ce sunt şi mă simt relativ confortabil”. Dar răspunsul a venit: “O, nu, John, eu ştiu mai bine. Eu ştiu că te simţi singur, foarte singur, că îmi simţi lipsa foarte mult şi suferi de lipsa multor atenţii mici, şi casa ta este relativ tristă”. Domnul N. avea deplină încredere în judecata lui Mary şi mesajul a avut mare greutate; şi casa şi afacerile lui au devenit treptat tot mai nefericite, iar el a devenit treptat nemulţumit; şi astfel la o “şedinţă” următoare a întrebat-o pe Mary ce putea face ca să-i uşureze ei sarcina şi să-i facă fericirea completă. Ea a răspuns să-şi găsească o parteneră potrivită şi să se recăsătorească. Dar bătrânul domn (de şaptezeci de ani) a obiectat că chiar dacă ar găsi o parteneră potrivită, aceasta n-ar vrea să-l ia. Dar la interviuri repetate presupusul spirit al soţiei lui a insistat, şi gândindu-se tot mai mult la această chestiune el a devenit tot mai singur şi în cele din urmă i-a cerut lui Mary să aleagă ea pentru el, deoarece ea avea o judecată mai bună în această privinţă decât orice fiinţă pământeană. Mediul s-a arătat a fi foarte indignat de acest răspuns şi n-a vrut să-l comunice imediat. Cu cât ea obiecta mai mult la darea unui răspuns, cu atât mai nerăbdător devenea domnul N. să cunoască acel răspuns, şi în sfârşit mediul a explicat că spiritul soţiei sale a zis că domnul N. trebuia să se căsătoarească cu ea (cu mediul), dar ea era indignată că spiritul se gândea că ea s-ar căsători cu un om bătrân ca el.

Dar cu cât domnul N. se gândea mai mult la problemă, cu atât era mai înclinat, aşa cum presupunea el, să fie condus de spiritul bun al soţiei sale pe căi plăcute şi pe cărări de pace, şi îndemna pe mediu că este de datoria oamenilor să asculte de sfaturile celor mai buni prieteni ai lor din “lumea spirituală”. În cele din urmă mediul a consimţit ca în cazul în care el îi va lăsa prin document toată proprietatea pe care o poseda, ea va fi de acord să urmeze îndrumările spiritului şi se va căsători cu el. Chestiunea a fost îndeplinită legal şi domnul N. cu soţia sa mediu şi cu fiica ei şi-au propus să facă din casa rece şi tristă ceea ce soţia-spirit dorise pentru el. A trecut însă foarte puţin timp până când bietul domn a fost foarte bucuros să părăsească acea casă şi totul, ca să se elibereze de cele două “diavoliţe”, cum şi-a dat seama mai târziu.

Dar acest lucru nu i-a mişcat oare încrederea domnului N. în spiritism? Nicidecum. El a comunicat prin alt mediu cu soţia sa şi a fost informat că un spirit amăgitor a interpretat-o total greşit şi că ea nu-i dăduse un sfat atât de rău. Cunoscând aceste fapte despre istoria lui, când l-am întâlnit, la scurtă vreme după aceea, i-am spus: “Domnule N., noi admitem că spiritismul este sprijinit de fenomene supraomeneşti, dar negăm că puterile care comunică sunt cu adevărat ceea ce se prezintă a fi. Ele pretind că sunt prieteni şi rude care au trăit odată în această lume, dar Scripturile ne asigură de contrariul acestui lucru, că în mormânt nu este nici lucrare, nici cunoştinţă şi că morţii nu ştiu nimic (Ecl. 9:5, 10). Scripturile declară că singura speranţă de viaţă viitoare este prin învierea din morţi. Tu ştii, domnule N., că orice ar fi aceste puteri care pretind a fi spiritele prietenilor noştri, mărturia lor este total nedemnă de încredere. Nu poţi crede nici în cele mai solemne declaraţii ale lor. Sunt ceea ce Scripturile numesc “duhuri înşelătoare””. Am continuat să-i dăm, aşa cum suntem pe cale să dăm în acest articol, identitatea acestor spirite în modul cum sunt prezentate în Scripturi. El a fost de acord în inima sa că unele dintre spirite sunt nedemne de încredere, sunt “cu totul rele”, dar a pretins că altele sunt foarte bune, foarte adevărate, şi adesea i-au dat sfaturi bune care i-au fost de mare ajutor.

Mulţi spiritişti, în special novicii, pretind că influenţa spiritismului este înălţătoare, dar cei care au trecut prin diferitele etape ale experienţei în acest aşa-zis sistem religios au găsit, şi au declarat public, că influenţa acestuia este chiar opusă înălţării — este demoralizantă.

Metoda de operare este explicată de The Banner of Light, un ziar spiritist de frunte, ca răspuns la chestiune, astfel:

“Întrebare: Când un spirit controlează mâna unui mediu să scrie, impresia se face întotdeauna prin creier?

Răspuns: Câteodată controlul este ceea ce numim control mecanic, atunci legătura dintre braţ şi creier este total întreruptă, şi totuşi manifestarea se face prin ceea ce numim fluide nervoase, din care o anumită parte este reţinută în braţ pentru scopul acţiunii. Dar când manifestarea este ceea ce numim manifestare impresională, atunci este folosit creierul şi întregul sistem nervos”.

Explicând deosebirea între mesmerism şi control spiritual, altă revistă, Spiritual Age, spune:

“Să presupunem că astăzi te magnetizez, şi eu, cel care te magnetizez, vorbesc, scriu, acţionez prin tine, tu fiind inconştient — acesta este mesmerism. Să presupunem mai departe că la noapte eu mor şi că mâine sunt spirit, şi vin şi te magnetizez, iar apoi vorbesc, scriu, acţionez prin tine; acesta este spiritism”.

Valoarea spiritismului pentru lume este astfel rezumată de binecunoscutul Horace L. Hastings:

“Potrivit teoriei spiritiştilor, în jurul nostru se află de o sută de ori mai multe spirite fără corp decât oameni în corp. Printre ei se află toţi poeţii, autorii, oratorii, muzicienii şi inventatorii din veacurile trecute. Ei ştiu tot ce au ştiut când erau în trup şi au învăţat cu mult mai mult de atunci încoace; şi cu puterile lor crescute şi cu experienţa lărgită ei trebuie să fie în stare să facă ceea ce muritorii n-au făcut niciodată. Au acces liber la gândirea publică şi la presa publică, şi au medii fără număr gata să le primească comunicările, şi mii şi mii de persoane curioase care le-au pus întrebări şi au dorit să obţină de la ei informaţii. Au mese şi tăbliţe şi peniţe şi creioane şi banjouri şi piane şi dulapuri şi clopoţei şi viori şi chitare; şi ce avem noi de arătat în locul acestora? Treaba lor în această lume este să instruiască pe oameni, să-i ajute, să-i facă mai înţelepţi şi mai buni. Ei au vorbit şi au bătut în masă, au mişcat masa şi au zornăit, au cântat la vioară şi au scris, s-au materializat şi s-au dematerializat, au intrat în transă şi au făcut demonstraţii, ne-au spus multe lucruri pe care le-am ştiut înainte, multe lucruri pe care nu le ştim încă şi multe alte lucruri care nu contează că nu le-am ştiut; dar când ajungem la instruire adevărată, la informaţie demnă de încredere sau cunoştinţă folositoare şi valoroasă, spiritismul este sterp ca şi Sahara şi gol ca un dovleac fără miez”.

Cine sunt aceste spirite care personifică morţii?

Avem în Scripturi cea mai abundentă şi cea mai clară mărturie că de la cei morţi nu poate veni nici o comunicare până după înviere. Mai mult, avem mărturia scripturală clară că nu numai unele, ci toate aceste duhuri sunt “duhuri rele”, “duhuri mincinoase”, “duhuri înşelătoare”. Scripturile interzic oamenilor să caute la aceştia informaţii şi ne spun clar că aceşti demoni sau “diavoli” sunt “îngerii care nu şi-au păstrat starea de la început” — unii dintre îngerii cărora le-a fost încredinţată supravegherea omenirii înainte de potop, pentru a li se permite să ridice omenirea din păcat; pentru ca prin eşecul lor toţi să înveţe că există un singur remediu eficient pentru păcat, şi anume, acela pregătit prin Cristos. Aceşti îngeri, în loc să ridice omenirea, au fost ei înşişi ademeniţi la păcat şi au folosit incorect puterea dată lor, de a se materializa în formă umană, începând o rasă nouă (Gen. 6:1-6). Urmaşii lor rezultaţi din legături nepermise au fost înlăturaţi complet prin potop, iar ei au fost restrânşi de la libertatea de a-şi lua corpuri fizice şi au fost izolaţi de îngerii sfinţi care şi-au păstrat starea îngerească neschimbată.

Apostolul Petru (2 Petru 2:4) îi menţionează zicând: “Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în cel mai mare adânc de întunecime îîn Tartarş, păstraţi pentru judecată, în lanţurile întunericului”. Iuda versetul 6 de asemenea menţionează această clasă, zicând: “El păstrează pentru judecata zilei celei mari, în lanţuri veşnice, în întuneric, pe acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început, ci şi-au părăsit locuinţa îstarea lor cuvenităş”. Să notăm trei puncte referitoare la aceşti îngeri răi.

(1)  Ei sunt întemniţaţi în Tartar, restrânşi dar nu distruşi. Cuvântul Tartar este redat prin iad numai în acest pasaj îîn unele traduceri ale Bibliei — n. e.ş. Acesta nu înseamnă mormânt, nici Moartea a Doua, simbolizată prin “iazul care arde cu foc şi pucioasă”, ci înseamnă aerul sau atmosfera pământului.

(2)  Ei au unele libertăţi în această stare de închisoare, totuşi într-o privinţă sunt în lanţuri sau restrânşi — nu le este permis să-şi exercite puterile la lumină, fiind “în lanţurile întunericului”.

(3)  Această restricţie urma să continue — în total o perioadă de peste 4000 de ani, până la “judecata zilei celei mari”, marea Zi Milenară. Deoarece suntem acum în zorile Zilei Milenare — “ziua cea mare” — este posibil să se înţeleagă că unele dintre aceste limitări în ceea ce priveşte “întunericul” să fie în curând înlăturate treptat. Dacă este aşa, dacă “lanţurile întunericului” trebuie să fie dezlegate, aceasta va permite acestor spirite rele să practice amăgiri sau “puteri mincinoase” la lumina zilei (cum încearcă să facă acum) pentru a înşela omenirea mai mult decât au făcut-o de la potop încoace.

Aceşti îngeri decăzuţi, sau demoni, nu trebuie confundaţi cu Satan, prinţul demonilor, sau al diavolilor, a cărui cale rea a început cu mult înainte — care a fost primul şi un timp îndelungat singurul duşman al guvernării divine, şi care, fiind creat înger de grad superior, a căutat să se posteze ca rival al Atotputernicului, să înşele şi să prindă în capcană pe Adam şi rasa lui ca să fie servitorii săi; şi în mare măsură el a reuşit, cel puţin pentru un timp, după cum ştim cu toţii. Ca “dumnezeu al veacului acestuia” care “lucrează acum în fiii neascultării”, el are într-adevăr o mulţime de urmaşi înşelaţi şi înrobiţi. Natural că el a apreciat abaterea “îngerilor care nu şi-au păstrat starea de la început” şi care au fost restrânşi la potop; şi ca atare el este numit şeful lor, “prinţul demonilor”; şi ca fiinţă de rang superior fără îndoială că el exercită o măsură de control asupra celorlalţi.

Aceşti îngeri decăzuţi, “demonii”, au probabil foarte puţin interes faţă de cei care sunt ca ei — fiinţele rele preferă întotdeauna să-şi bată joc de cei curaţi şi evident le face plăcere să-i corupă şi să-i degradeze. Istoria acestor demoni, aşa cum este redată în Scripturi, pare să arate că senzualitatea rea care i-a dus la cădere înainte de potop încă mai continuă în ei. Aceştia îşi află încă plăcerea principală în senzualitate şi degradare; şi tendinţa generală a influenţei lor printre oameni este spre răutate împotriva celor cu o dispoziţie bună şi spre desfrânarea celor peste care câştigă control absolut.

Noi suntem conştienţi că mulţi creştini au ajuns la concluzia că Domnul şi apostolii s-au înşelat când au atribuit lucrării demonilor purtarea care astăzi este considerată înclinaţie umană,dezechilibru şi criză mentală. Dar toţi trebuie să admită că dacă Domnul nostru ar fi greşit în acest subiect, învăţăturile Sale ar fi un ghid nesigur în oricare alt subiect.

Observaţi personalitatea şi inteligenţa atribuite acestor demoni în următoarele Scripturi: “Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi demonii cred … şi tremură!” (Iacov 2:19). Oare “cred şi tremură” înclinaţiile umane? Demonii I-au zis Domnului nostru: ““Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Dar El îi mustra şi nu-i lăsa să vorbească, pentru că ştiau că El este Hristosul” (Luca 4:41). Altul a zis: “Pe Isus Îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?” (Fapte 19:15). Femeia tânără din care Pavel a scos duhul de prezicere şi de ghicire este o ilustraţie bună (Fapte 16:16-19). Poate pretinde cineva că apostolii au lipsit-o pe femeie de vreun talent sau de vreo putere proprie? Nu trebuie oare recunoscut că un spirit i-a posedat şi i-a folosit corpul — un spirit rău care nu era potrivit să fie tolerat în corpul ei?

Mulţi dintre cei ce pretind că demonii din Scripturi au fost spirite ale unor bărbaţi răi şi femei rele care au murit, şi că acestea sunt “duhurile înşelătoare” recunoscute de spiritişti, au încă o dificultate — pentru că în general ei pretind că spiritele celor răi care mor merg în chinurile iadului, aşa cum interpretează ei în mod greşit sensul cuvintelor şeol şi hades.* Dacă este aşa, cum pot avea ele aşa o libertate?

“Vrăjitoria”, “necromanţia”, “magia neagră” etc., sunt considerate de către mulţi ca înşelări. Dar când aflăm că acestea au avut o mare putere asupra egiptenilor şi că Dumnezeu a făcut pentru Israel o prevedere specială împotriva lor, suntem satisfăcuţi că El n-a pus astfel de restricţii nici împotriva a ceea ce este bun, nici împotriva a ceea ce n-are existenţă. Instrucţiunea către Israel a fost foarte explicită: ei nu trebuiau să aibă nici o comuniune cu necromanţii (cei care pretind că vorbesc cu morţii, adică mediile spiritiste), nici să pună întrebări prin vrăjitori sau vrăjitoare, prin cei care au puteri oculte, care fac farmece, sau prin cei care fac minuni prin vrăjitorie şi incantaţie. Citiţi cu atenţie următoarele scripturi: Exodul 22:18; Deuteronomul 18:9-12; Leviticul 19:31; 20:6, 27; 2 Împăraţi 21:2, 6, 9, 11; 1 Cronici 10:13, 14; Fapte 16:16-18; Galateni 5:19-21; Apocalipsa 21:8; Isaia 8:19, 20; 19:3.

Relatarea biblică despre “şedinţa” de spiritism a împăratului Saul cu vrăjitoarea din Endor, o necromantă sau un mediu spiritist, cum este redată în 1 Samuel 28:7-20, este o ilustraţie a ceea ce se petinde că se face astăzi. Cu toate că legea cu privire la aceste medii era foarte strictă şi pedeapsa era moartea, au fost unii care au fost dispuşi să-şi rişte viaţa pentru câştigurile care puteau fi astfel obţinute de la oamenii care credeau că primesc informaţii supranaturale de la prietenii lor morţi — întocmai ca mediile spiritiste de astăzi. Împăratul Saul ştia bine că în Israel erau multe medii de felul acesta, contrar poruncii divine din legea Sa, şi evident servitorilor săi nu le-a fost greu s-o găsească pe cea din Endor. Saul s-a deghizat pentru acea întrevedere, dar fără îndoială că femeia şireată cunoştea statura impunătoare a lui Saul — mai înalt decât orice bărbat din Israel (1 Samuel 9:2). De aceea ea a avut grijă deosebită să se asigure de o promisiune şi un jurământ de pe buzele lui că nu i se va întâmpla nici un rău pentru acest serviciu.

Metodele folosite de spiritele rele prin mediul din Endor erau asemănătoare cu cele folosite astăzi. Ele au făcut să treacă prin faţa vederii mentale a mediului asemănarea familiară a bătrânului profet Samuel, purtând o mantie lungă cum îi era obiceiul. Când ea a descris imaginea mentală (sau “astrală”), Saul a recunoscut imediat că era descrierea lui Samuel; dar Saul n-a văzut nimic — el a “înţeles” din descriere că era Samuel. Fiind uşor convins, aşa cum sunt oamenii de obicei în astfel de împrejurări, Saul nu s-a oprit o clipă să întrebe cum se putea ca Samuel să arate la fel de bătrân şi de gârbovit cum fusese în viaţa aceasta, dacă acum era o fiinţă spirituală şi o ducea mai bine; nici n-a întrebat de ce Samuel purta în lumea spirituală aceeaşi mantie veche pe care o purtase pe când era fiinţă pământeană. Saul fusese părăsit de Domnul şi acum era uşor înşelat de aceste “duhuri înşelătoare” care l-au personificat pe profet şi i-au vorbit lui Saul în numele lui, prin “mediul” lor, vrăjitoarea, necromanta, spiritista.

Spiritele decăzute nu numai că sunt bine informate cu privire la toate afacerile pământului, ci ele sunt şi experte în înşelare. Răspunzându-i lui Saul, ele au adoptat manierele şi stilul, şi, după cât se poate judeca, chiar şi sentimentele profetului mort — pentru a putea înşela cât mai bine. (Astfel aceste “duhuri înşelătoare” întotdeauna caută să imite înfăţişarea, manierele şi dispoziţia celor morţi.) Răspunsul a fost: “Pentru ce m-ai tulburat făcându-mă să mă ridic?” Acest răspuns corespunde cu credinţa evreilor — şi anume că o persoană când moare devine inconştientă în “şeol”, mormânt, aşteptând învierea. (Iov 14:12-15, 21; Psalmul 90:3; Eclesiastul 9:5, 6.) Ca atare, avem aici imaginea că Samuel a fost ridicat din mormânt, şi nu adus jos din cer; şi că odihna sau “somnul” său liniştit a fost deranjat sau “tulburat”. Psalmul 13:3; Iov 14:12; Psalmul 90:5; Ioan 11:11, 14.

Saul a fost uşor înşelat să creadă că profetul Samuel care refuzase să-l viziteze şi să vorbească cu el pe vremea când era în viaţă, fusese forţat să comunice cu el prin puterile uimitoare ale vrăjitoarei. (Vezi 1 Samuel 15:26, 35.) Însăşi mărturia lui Saul a fost: “Dumnezeu S-a depărtat de la mine, nu mi-a răspuns nici prin proroci, nici prin vise”. 1 Samuel 28:6, 15.

Orice persoană informată corect va vedea uşor absurditatea presupunerii că Samuel ar fi avut vreo convorbire cu Saul în acele împrejurări. (1) Samuel (când trăia) era conştient că Dumnezeu îl părăsise pe Saul şi de aceea Samuel n-avea nici un drept să-i vorbească şi nici un drept să-i dea vreo informaţie pe care Domnul nu voia să i-o dea. Şi Samuel n-ar fi făcut aceasta. (2) Este cu totul absurd să presupunem că un mediu spiritist sub condamnarea Domnului şi fără drept de a locui în Israel putea să aibă puterea ca la insistenţa unui împărat rău, pe care Dumnezeu îl părăsise, să-l “tulbure” pe Samuel şi să-l “ridice” din şeol. A fost Samuel jos în pământ, sau a fost sus în cer? Şi în oricare din cazuri, a avut vrăjitoarea putere să-i poruncească să se prezinte în faţa împăratului Saul ca să-i răspundă la întrebare? Sau este oare raţional să presupunem că orice medii spiritiste au puterea să “tulbure” şi “să ridice” morţii, sau să facă în vreun alt mod să pară că morţii răspund la întrebările speculative ale celor vii?

“Spiritul familiar” al vrăjitoarei, care-l personifica pe Samuel, n-a prezis nimic ce să nu anticipeze Saul. El ştia că se transmisese prin Cuvântul lui Dumnezeu că împărăţia va fi luată de la el şi de la familia lui, şi el a căutat-o pe vrăjitoare din pricina fricii de oştile filistene aşezate în linie de bătaie pentru a doua zi. El nu aştepta nici o milă pentru sine şi pentru familia sa, fiindcă Dumnezeu îi spusese că David avea să fie succesorul lui. Prin urmare, el chiar a anticipat declaraţia, “Mâine tu şi fiii tăi veţi fi împreună cu mine şi Domnul va da tabăra lui Israel în mâinele filistenilor”, singurul aspect din această poveste care ar indica în vreo măsură o cunoştinţă supranaturală. Demonii bine informaţi ştiau mult mai bine decât Saul puterea poziţiei şi armatei filistenilor şi slăbiciunea poziţiei şi armatei lui Saul, şi că el însuşi era în panică şi punea această întrebare vrăjitoarei-mediu pentru că era tulburat din pricina situaţiei. Oricine este familiar cu luptele din acel timp ştie: (1) că o zi de luptă rezolva situaţia; (2) că moartea regelui şi a casei sale era singurul rezultat logic. Totuşi, “spiritul familiar” a greşit, pentru că doi fii ai lui Saul au scăpat şi au trăit ani de zile. Cercetătorii chiar neagă că lupta şi moartea lui Saul au avut loc în primele zile după vizita la vrăjitoare.

Nu este surprinzător că Satan şi îngerii decăzuţi, tovarăşii lui la rău, ştiu mai mult decât oamenii despre multe din afacerile vieţii. Să nu uităm că prin natură ei sunt de un grad mai înalt, mai inteligenţi decât oamenii; pentru că omul a fost făcut “cu puţin mai prejos decât îngerii” (Ps. 8:5). Pe lângă aceasta, să ne amintim miile de ani de experienţă a lor, neatinşi de slăbire şi moarte, în comparaţie cu “viaţa scurtă dar plină de necazuri” a omului, şi aceasta repede scurtată în moarte. Ne putem oare mira că omenirea nu poate face faţă abilităţii acestor “duhuri rele” şi că unica noastră siguranţă stă în prevederea divină că oricine vrea poate refuza să aibă comunicare cu aceşti demoni? Cuvântul Domnului este: “Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4:7). “Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu îfuriosş care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă”. 1 Petru 5:8, 9.

Dar în timp ce sunt în stare să spună lucruri trecute şi actuale, aceste inteligenţe rele nu sunt în stare să facă mai mult decât să ghicească viitorul. Aceste ghiceli sunt adesea atât de abil declarate, încât să satisfacă pe cel care întreabă şi totuşi să pară adevărate dacă rezultatul ar fi opus aşteptărilor sale. Astfel, fiind consultat de către Cresus, oracolul de la Delfi i-a demonstrat acestuia o cunoştinţă supraomenească despre lucrurile care se întâmplau atunci, şi după ce a căpătat încredere, când a întrebat prin mediile lui “dacă să conducă o armată împotriva persanilor”, răspunsul, aşa cum este consemnat de istoricul Herodot, a fost: “Prin trecerea Halysului, Cresus va distruge o putere mare!”. Bazându-se pe aceasta, Cresus a atacat pe persani şi a fost înfrânt. Propria sa putere mare a fost distrusă! Istoria este plină de astfel de dovezi că demonii nu cunosc viitorul; şi Cuvântul lui Dumnezeu îi provoacă pe toţi aceştia, spunând:

““Apăraţi-vă cauza”, zice Domnul, “arătaţi-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov. “Să le arate şi să ne spună ce se va întâmpla; să spună cele din trecut îlucrurile trecuteş, cele ce sunt, ca să le vedem împlinirea; sau, faceţi-ne să le ştim pe cele ce vor veni îlucrurile viitoareş. Spuneţi-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să ştim că sunteţi dumnezei”.” Isaia 41:21-23.

Dar unde era Samuel, profetul, dacă Saul avea să fie cu el în ziua următoare? Este clar că locul de întâlnire nu avea să fie cerul, pentru că Saul cel rău sigur nu era potrivit să intre acolo (Ioan 3:5); locul de întâlnire nu putea fi nici un loc de flăcări şi chin, pentru că desigur Samuel nu era într-un astfel de loc. Nu, “spiritele   familiare” i-au vorbit lui Saul din punctul de vedere al credinţei generale din acel timp, învăţată de Samuel şi de toţi patriarhii şi profeţii — şi anume, că toţi cei care mor, buni şi răi, la fel, merg în şeol, în mormânt, starea morţii, somnul din care nimic nu-i poate trezi decât puterea învierii lui Mihail, arhanghelul (Daniel 12:1, 2); dar s-a pretins că “spiritul familiar” al vrăjitoarei putea trezi morţii înainte de timpul învierii — şi aceasta, după cum am arătat, era o înşelare, o fraudă, “spiritul înşelător” personificându­-l pe cel mort şi răspunzând în locul lui Samuel.

Despre acest pasaj Charles Wesley a scris:

“Ce prevestesc aceste cuvinte solemne?

O rază de speranţă când viaţa se sfârşeşte?

Tu şi fiii tăi sigur veţi muri,

Mâine cu mine vă veţi odihni;

Nu într-o stare dureroasă de iad,

Dacă Saul rămâne cu Samuel;

Nu într-o stare condamnată de disperare,

Dacă iubitul Ionatan acolo va fi”.

Un lucru remarcabil în legătură cu manifestările acestor îngeri decăzuţi sau “demoni” este că oamenii în general sunt aşa de uşor înşelaţi de ei şi acceptă dovezi aşa de slabe în privinţa celor morţi, cum n-ar accepta în privinţa celor vii. Cel care apelează la mediu va accepta o descriere care se potriveşte individului, purtării, îmbrăcămintei şi înfăţişării lui cu ani înainte, şi va considera sfânt mesajul presupus a veni de la el, în timp ce aceeaşi persoană ar fi mult mai atentă împotriva unei înşelări din partea unui impostor în viaţă şi a mesajului său printr-un servitor.

Menţionarea în Scripturi a acestor necromanţi, vrăjitoare şi medii, ne face să deducem că de secole spiritele rele căutau părtăşie cu israeliţii prin medii. Dar se pare că ele au obiceiul de a-şi schimba modul de manifestare din când în când: întocmai cum vrăjitoria a înflorit un timp în New England şi în Ohio şi în toată Europa, apoi a dispărut şi a fost urmată de spiritism, ale cărui manifestări prin bătăi, mişcarea mesei, dau treptat locul altora, clarauzirea şi materializarea fiind acum străduinţele principale; cele din urmă însă fiind dificile şi condiţiile fiind adesea nefavorabile, sunt însoţite de ajutorul mediilor şi de înşelare.

Obsesia la prima venire

În zilele Domnului nostru şi ale Bisercii timpurii, metoda de operare a acestor demoni se schimbase cumva faţă de practicile din zilele lui Saul, şi nu citim nimic în Noul Testament despre vrăjitoare, vrăjitori şi necromanţi, dar citim multe despre persoane posedate de draci — obsesie. Se pare că erau mulţi posedaţi astfel în Israel: sunt menţionate multe cazuri în care Domnul nostru a scos afară draci; şi puterea de a-i scoate afară le-a fost conferită şi apostolilor, iar mai târziu şi celor şaptezeci care au fost trimişi. Apostolul Pavel a avut şi a folosit aceeaşi putere. Vezi Luca 9:1; 10:1; Fapte 13:8-11; 16:18.

Maria Magdalena, ne amintim, fusese posedată de şapte demoni (Luca 8:2), şi fiind eliberată de stăpânirea lor, ea a devenit o slujitoare foarte loială Domnului. Mai este menţionat un caz în care o legiune de spirite puseseră stăpânire pe un om (Luca 8:30; 4:35, 36, 41). Nu este de mirare că bietul său creier, asaltat şi agitat de o legiune întreagă de minţi diferite, era dement. Această tendinţă a spiritelor decăzute de a se aduna într-o persoană indică dorinţa de a-şi exercita puterea dată lor iniţial, şi anume, puterea de a se materializa ca oameni. Lipsiţi de această putere, se pare că au relativ puţine ocazii să pună stăpânire pe fiinţele umane. Evident că voinţa umană trebuie să consimtă înainte ca aceste spirite rele să aibă puterea de a pune stăpânire pe cineva. Dar când pun stăpânire, evident că puterea voinţei este atât de slabă încât individul nu se poate împotrivi prezenţei lor şi atacurilor ulterioare din partea lor chiar dacă ar dori aceasta. Domnul nostru sugerează o astfel de stare (Matei 12:43-45), zicând că după ce un spirit rău a fost scos afară şi inima a fost curăţată şi împodobită, dacă ar fi goală ar exista totuşi pericolul întoarcerii spiritului rău împreună cu altele ca să pună din nou stăpânire pe acel om; de aceea există necesitatea ca Cristos să fie întronat în inimă, dacă vrem să fim păstraţi pentru folosul Stăpânului şi să fim folosiţi în serviciul Lui.

Se vede că aceste spirite rele nu au puterea să se impună, nici măcar asupra animalelor, dacă nu li se permite într-un fel, fiindcă atunci când “legiunii” i s-a poruncit să iasă din omul pe care-l posedau, demonii au cerut privilegiul să posede corpurile unei turme de porci; iar porcii fiind, potrivit legii, animale necurate pentru evrei şi neîngăduit a fi folosiţi ca hrană, Domnul le-a permis să intre în ei, fără îndoială prevăzând rezultatele şi cu scopul de a ne da o învăţătură.

Acelaşi apostol care vorbeşte despre spiritele rele numindu-le “duhuri înşelătoare” (1 Tim. 4:1; 2 Tes. 2:9; compară cu Ezec. 13:6; 1 Împ. 22:22, 23), ne spune că păgânii jertfeau acestor demoni (1 Cor. 10:20). Şi într-adevăr, aflăm că în diferite părţi ale lumii există manifestări demonice. Printre chinezi aceste puteri demonice sunt recunoscute adesea şi li se aduc jertfe; de asemenea în India şi în Africa. Printre indienii nord-americani în starea lor de sălbăticie au lucrat în acelaşi mod ca în alte părţi. O ilustraţie este dată de Missionary din Brainard într­-un “Raport către Distinsa Societate pentru răspândirea cunoştinţelor creştine”, care explică dificultăţile şi obstacolele care stau în calea răspândirii creştinismului printre indieni, pentru care s-a depus străduinţă, după cum urmează:

“Ceea ce mai contribuie la aversiunea lor faţă de creştinism este influenţa pe care powaws (vrăjitorii sau ghicitorii) o au asupra lor. Aceştia sunt un fel de indivizi care se presupune că au o putere de a prezice evenimentele viitoare, sau de a vindeca adesea pe bolnavi şi de a face vrăji, farmece, sau de a ucide prin preziceri magice. Spiritul lor, în diferitele lui operări, pare să fie o imitare satanică a spiritului profeţiei cu care a fost favorizată Biserica în veacurile timpurii. Unii dintre aceşti prezicători sunt dotaţi cu acest spirit în copilărie, alţii la vârsta adultă. Acesta nu pare să fie dependent de voinţa lor, nici nu pare să fie obţinut prin străduinţele persoanei care-l are. … Ei nu sunt sub influenţa acestui spirit întotdeauna la fel, ci acesta vine peste ei din când în când. Cei care sunt înzestraţi cu el sunt socotiţi în mod special favorizaţi.

M-am străduit să obţin o anumită cunoştinţă despre această invocare magică a lor, şi în acest scop m-am consultat şi am întrebat pe omul menţionat în jurnalul meu zilnic, la 9 mai, care, de la convertirea sa la creştinism, s-a străduit să-mi dea cele mai bune informaţii posibile asupra acestei chestiuni. Dar pare să fie aşa o taină a fărădelegii, încât n-o pot înţelege bine şi adesea nu ştiu ce idei să atribui termenilor pe care-i foloseşte. După câte îmi pot da seama, nici el însuşi nu are noţiuni clare despre acest lucru, iar acum spiritul lui de ghicire s-a depărtat de la el.

Au fost ocazii când acest spirit a venit peste el într­-un mod special. Apoi a zis că el era cu totul lumină, şi nu numai el însuşi era lumină, ci totul în jurul lui era lumină, aşa încât putea să vadă prin oameni şi ştia gândurile inimii lor. Las aceste “adâncimi ale Satanei” pentru alţii să le sondeze sau să se afunde în ele cum le place, şi nu pretind că ştiu ce idei să atribui acestor termeni, şi nu pot presupune ce concepţie despre lucruri au aceşti oameni în astfel de împrejurări când spun că sunt cu totul lumină. Dar interpretul meu îmi spune că a auzit pe unul din ei spunându-i unui indian gândurile secrete ale inimii lui, pe care nu i le divulgase niciodată. …

Când am înţeles că le era frică să accepte creştinismul pentru a nu fi vrăjiţi şi otrăviţi, m-am străduit să le uşurez mintea de această frică întrebându-i de ce vrăjitorii lor nu m-au vrăjit şi nu m-au otrăvit pe mine, văzând că aveau tot atâtea motive să mă urască pe mine fiindcă le predicam şi doream să devină creştini, cum aveau să-i urască pe ei în cazul că într-adevăr deveneau creştini. Pentru a putea avea o dovadă a puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu angajată pentru protecţia creştinilor, m-am aventurat să provoc pe toţi vrăjitorii lor şi marile lor puteri să-mi facă tot ce-i mai rău mie mai întâi, şi astfel m-am străduit să le zdrobesc influenţa”. Amintiri din Brainard, paginile 348-351.

Sunt trei luni de când New York Sun a publicat relatarea următoare, a experienţelor căpitanului C. E. Denny, agent indian pentru guvernul canadian printre indienii Picioare-Negre. Căpitanul Denny spune:

“La sosirea mea în teritoriile din nord-vest cu poliţia călare, în 1874, am fost curios cât de departe au dus aceşti “vraci” meşteşugurile lor şi de asemenea în ce constau aceste meşteşuguri. Am auzit de la indieni multe poveşti despre minuni făcute de ei, dar a trecut mult până când am avut ocazia să fiu prezent la una dintre ceremoniile lor. Când m-am familiarizat mai bine cu câteva triburi, mai ales cu Picioare-Negre, am avut multe şanse să aflu adevărul în privinţa celor auzite despre ei şi am fost cu adevărat uimit de cele văzute cu diferite ocazii. Multe din vindecările făcute de ei nu permiteau nici o jonglerie, omul fiind gol, cu excepţia unei fâşii de pânză în jurul şoldurilor, iar eu stând la câteva picioare distanţă de el.

Toţi indienii cred în spiritele lor familiare, care-şi iau tot felul de forme: uneori ca o bufniţă, alteori ca un bizon, castor, vulpe sau alt animal. Acest spirit le dădea puterea să facă minunile pe care le făceau şi toţi credeau cu tărie în el.

Odată stăteam într-un cort indian cu unul dintre “vracii” indienilor Picioare-Negre. Era noapte şi în tabără era linişte. Noaptea era liniştită şi luna strălucea. Deodată indianul a început să cânte şi imediat cortul, care era mare, a început să se mişte; mişcarea a crescut până la aşa grad încât se clătina violent, chiar ridicându-se de la pământ, întâi de o parte, apoi de cealaltă, ca şi cum mai multe mâini îl ridicau din afară. Aceasta a durat cam două minute, după care am ieşit în fugă afară aşteptându-mă să găsesc ceva indieni care-mi jucau o festă, dar, spre uimirea mea, nu era nici ţipenie de om în jur; şi ceea ce m-a nedumerit şi mai tare a fost să văd că cortul era bine fixat cu ţăruşi în pământ, fiind imposibil ca orice număr de oameni să-l mişte şi să-l refixeze în ţăruşi într-un timp atât de scurt. N-am mai intrat în cort în noaptea aceea, deoarece chestiunea părea, ca să nu zicem mai mult, nefirească.

Cu altă ocazie am vizitat un cort unde se desfăşura o şedinţă de “fumat ritual”. În cort erau cam o duzină de indieni. După ce şedinţa s-a terminat, un vas mare de aramă, cam de două picioare adâncime (1 picior = 30 cm) şi cam la fel de mare sau puţin mai mare în diametru, a fost pus gol pe un foc ce ardea viu în mijlocul cortului. Vraciul, care era gol, cu excepţia unei pânze în jurul şoldurilor, cânta în acest timp cu voce scăzută “un cântec ritual”.

După puţin timp vasul s-a înroşit; i s-a trecut un baston prin mâner, a fost ridicat şi aşezat pe pământ atât de aproape de mine încât abia suportam căldura. Când bastonul a fost scos, vraciul a sărit în picioare şi cântându-şi cântecul a păşit cu picioarele goale în vasul înroşit şi a dansat cam trei minute în el, cântând în acompaniamentul tobelor indiene. Eram atât de aproape, cum ziceam mai înainte, încât căldura vasului era aproape insuportabilă, şi am urmărit cu atenţie ce s-a întâmplat şi am văzut pe indian dansând câteva minute cu picioarele goale în vas. Când a păşit afară din vas nu avea nici o arsură; dar cum a făcut aceasta, este un mister pentru mine”.

Lucruri asemănătoare fac şi fetişiştii din India “sub control”; şi probele date de “mediile spiritiste” “sub control” includ uneori mânuirea focului, a sticlei înroşite etc. cu mâinile goale fără a fi lezaţi. Dumnezeu a protejat pe cei credincioşi în mijlocul flăcărilor (Dan. 3:19-27), şi se pare că El nu întotdeauna îl împiedică pe Satan să folosească astfel de putere.

Dr. Ashmore, cu o lungă experienţă ca misionar în India, spune:

“N-am nici o îndoială că chinezii au comunicări directe cu spiritele din altă lume. Ei niciodată nu pretind că acestea sunt spiritele prietenilor lor plecaţi. Ei ajung într-o anumită stare şi caută să fie posedaţi de aceste spirite. I-am văzut în anumite stări când invitau spiritele să vină şi să locuiască în ei. Ochii lor deveneau sălbatici, trăsăturile li se strâmbau şi vărsau din gură cuvinte care ziceau că sunt cuvintele spiritelor”.

Un număr vechi din Youth’s Day Spring conţine o scrisoare de la un misionar care descrie condiţia africanilor de pe râul Gabon la apropierea morţii. El spune:

“Încăperea era plină de femei care plângeau cu jale şi chemau spiritele părinţilor lor, ale altor morţi şi ale tuturor celor în care credeau: Ologo, Njembi, Abambo şi Miwii, ca să-l salveze pe om de moarte”.

Un misionar wesleyan, d-nul White, spune:

“Există în Noua Zeelandă o clasă de oameni numiţi Eruku, sau preoţi; aceşti oameni pretind că au relaţii cu spiritele plecate”.

Nici o parte din omenire n-a fost scutită de atacurile acestor demoni şi influenţa lor este întotdeauna dăunătoare. India este plină de această influenţă. Atât de general acceptată era odată credinţa în posesia demonică încât Biserica Romano-Catolică, prin preoţii ei, a practicat în mod regulat “exorcismul”, sau alungarea demonilor.

Cea mai timpurie manifestare a spiritelor a fost în Eden, când Satan, dorind să ispitească pe mama Eva, l-a folosit sau l-a “posedat” pe şarpe. Mama Eva a pretins că ea a fost înşelată de denaturările şarpelui. Dumnezeu a admis că pretenţia ei era adevărată şi l-a condamnat pe şarpe, care a devenit atunci reprezentarea simbolică a lui Satan. Ca tată al minciunilor, a pus stăpânire pe şarpe ca s-o înşele pe Eva şi s-o facă să conteste porunca lui Dumnezeu, prin asigurarea mincinoasă “Hotărât că nu veţi muri”, aşa că începând de atunci, chiar dacă şi-a schimbat metodele şi mijloacele, toate sunt pentru a înşela — a orbi minţile oamenilor, pentru ca lumina bunătăţii lui Dumnezeu, aşa cum străluceşte în faţa lui Isus Cristos Domnul nostru, să nustrălucească peste ei.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru făgăduinţa că la timpul cuvenit Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe pământ în mâinile Domnului nostru Isus şi ale Bisericii Sale, atunci completată şi glorificată, şi că una dintre primele lucrări ale Împărăţiei, pregătitoare pentru “binecuvântarea tuturor familiilor pământului”, va fi să lege pe Şarpele cel Vechi, Diavolul şi Satan, ca să nu mai înşele neamurile în mia de ani de domnie a lui Cristos, până când toţi oamenii vor fi aduşi la o cunoştinţă clară a adevărului şi la o deplină ocazie de a se folosi de prevederile îndurătoare ale Noului Legământ, care se pecetluieşte cu sângele preţios al lui Cristos vărsat la Calvar.

Deşi numele Şarpele cel Vechi îl indică pe Satan, “prinţul demonilor”, aici evident este folosit ca un sinonim pentru toate mijloacele şi puterile păcătoase care şi-au avut originea în el. De aceea include şi legiunile de “duhuri rele”, “duhuri familiare”, “duhuri înşelătoare”.

Spiritismul, ca influenţă înşelătoare sub controlul lui Satan, a fost prezis de apostolul Pavel. După ce vorbeşte despre lucrarea lui Satan prin marea apostazie al cărei centru principal este papalitatea, “omul păcatului”, “taina fărădelegii”*, apostolul încheie acest subiect arătând că spre sfârşitul acestui veac, lui Satan îi va fi acordată o îngăduinţă specială să înşele prin metode deosebite pe toţi aceia care, după ce au fost mult favorizaţi cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu l-au apreciat şi nu l-au folosit. El spune: “Din această cauză, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire îputere mincinoasăş, ca să creadă o minciună îdoctrinară sau practicăş, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi”. 2 Tes. 2:11, 12.

Să nu fim deloc surprinşi dacă mai târziu unele manifestări ale puterilor întunericului, prefăcute să apară ca îngeri de lumină şi progres, vor fi mult mai amăgitoare şi mai înşelătoare decât orice a fost încercat până acum. Facem bine dacă ne amintim cuvintele apostolului: “Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva duhurilor răutăţii în locurile cereşti”. Efes. 6:12.

În 1842, cu şase ani înainte ca “spiritismul modern” să înceapă să lucreze, Edward Bickersteth, un slujitor al lui Dumnezeu şi cercetător al Cuvântului Său, scria:

“Când mă uit la semnele timpului, la îndelungata neglijare şi nefireasca negare a tuturor slujirilor îngereşti sau a influenţelor spirituale, precum şi la prezicerile clare în privinţa Cristoşilor mincinoşi şi a prorocilor mincinoşi, care vor arăta semne şi minuni până acolo încât dacă ar fi posibil să înşele chiar şi pe cei aleşi, şi când oamenii nu vor primi iubirea de adevăr ca să poată fi mântuiţi, şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire pentru ca ei să creadă o minciună, nu pot să nu mă gândesc că există o dureroasă perspectivă a unei retrageri neaşteptate şi a unei întoarceri religioase de la necredinţa şi credinţa greşită actuală, la o credulitate nefirească şi fără discernământ”.

Satan este inspiratorul şi susţinătorul oricărui Anticrist; şi aşa cum el a condus pe cei care au găsit plăcere în eroare mai degrabă decât în adevăr pentru organizarea marelui Anticrist, papalitatea, “fiara” simbolică din Apocalipsa 13, şi aşa cum el lucrează acum ca să producă o “icoană a fiarei” protestantă, cu viaţă, care va coopera cu principalul Anticrist, tot aşa, în combinaţie cu aceştia vor fi puterile întunericului, puterile văzduhului, duhurile mincinoase şi înşelătoare, care vor lucra într-un fel sau în mai multe feluri: spiritismul, ştiinţa creştină, teosofia, hipnotismul etc.

Părintele Rev. Coppens, M. D. îromano-catolicş, profesor la Universitatea Creighton, a ţinut recent un discurs despre “Zona de frontieră a ştiinţei”, din care extragem cele ce urmează asupra fenomenului spiritismului:

“Ce trebuie să gândim despre natura spiritismului, cu bătăile, mişcarea meselor, apariţiile duhurilor şi aşa mai departe? Pot faptele, care nu sunt impostură ci realităţi, să fie explicate prin legile naturii, prin puterile agenţilor materiali şi ale oamenilor? Tot ce au putut face oamenii de ştiinţă cei mai pricepuţi, materialiştii cei mai hotărâţi, care nu cred nici în Dumnezeu nici în demoni, precum şi creştinii cei mai conştiincioşi, a servit numai ca să demonstreze dovada perfectă că se produc efecte care nu pot fi atribuite mijloacelor naturale, la fel cum nici vorbirea şi intenţia nu pot fi atribuite unei bucăţi de lemn. Un principiu al ştiinţei aruncă multă lumină asupra naturii acestor fenomene, şi anume, că fiecare efect trebuie să aibă o cauză corespunzătoare. Când efectul arată cunoştinţă şi intenţie, cauza trebuie să fie inteligentă. Multe din aceste minuni arată vizibil cunoştinţă şi intenţie, de aceea cauza este desigur inteligentă.

O masă nu poate înţelege şi răspunde la întrebări; nu se poate mişca la cererea unei persoane. Un mediu nu poate vorbi într-o limbă pe care n-a învăţat-o, nici nu poate cunoaşte boala secretă a unui pacient de departe, nici nu-i poate prescrie remediile potrivite fără să cunoască medicina. De aceea, aceste efecte, când într-adevăr există, sunt datorate unor agenţi inteligenţi, alţii decât persoanele de faţă, şi ca atare, agenţi invizibili, spirite din altă lume.

Cine sunt aceşti agenţi? Dumnezeu şi îngerii Săi buni nu pot înfăptui aceste nenorocite minuni, hrana unei curiozităţi bolnăvicioase, nici nu se pot pune la dispoziţia unor oameni pioşi ca să fie expuşi ca maimuţele pe scenă. Spiritele care sunt făcute să apară la şedinţe sunt spirite degradate. Spiritiştii înşişi ne spun că sunt spirite mincinoase. Aceste spirite mincinoase spun că sunt sufletele celor morţi, dar cine le poate crede mărturia, dacă sunt spirite mincinoase cum sunt recunoscute a fi? Această combinaţie de impostură şi superstiţie este pur şi simplu revenirea într-o haină modernă a unei înşelări foarte vechi a omenirii, prin joaca cu dorinţele oamenilor după minuni. Mulţi îşi imaginează că acestea sunt descoperiri recente, specifice acestui veac de progres. Ei bine, acest spirit de scriere este şi a fost extensiv practicat de secole în întunecata Chină, în timp ce africanii şi hinduşii sunt mari adepţi ai rotirii mesei. Este numai revenirea vechii vrăjitorii pe care Simon Magul a parcticat-o pe vremea sfântului Petru, care a înflorit în Efes în timp ce sfântul Pavel propovăduia Evanghelia acolo. Este chiar mai veche încă. Acestea sunt urâciuni pentru care Dumnezeu i-a însărcinat pe evreii de pe timpul lui Moise să-i extermine pe canaaniţi şi pe ceilalaţi locuitori ai ţării promise”.

 

Spiritismul modern şi tendinţele lui

Pretenţia spiritiştilor este că spiritismul este evanghelia nouă care în curând va revoluţiona lumea — din punct de vedere social, religios şi politic. Dar, după cum am văzut, spiritismul, sub diversele lui veşminte, ţine în stăpânire de multă vreme lumea şi a dat roade rele în orice climat. Sunt aproape cincizeci de ani de când au avut loc în Rochester, N.Y. (1848) primele manifestări prin bătăi şi mişcări ale mesei, şi a dat naştere la ceea ce în prezent este cunoscut în Statele Unite ca “spiritism”. A început cu nişte zgomote ciudate dintr-o “casă bântuită” şi prima dată a răspuns o fetiţă care s-a adresat autorului nevăzut al zgomotelor numindu-l “Bătrână Copită Despicată”. Acest lucru a avut mare popularitate, şi judecători, doctori, avocaţi, slujitori bisericeşti şi alte sute de mii de oameni au devenit neîntârziat adepţii lui, până când prietenii şi duşmanii lui au pretins că aceştia numărau peste zece milioane. Crezând în starea de conştienţă a morţilor, ignorând învăţăturile Scripturii despre subiectul morţii şi despre interdicţia de a ţine legătura cu “mediile”, şi în mod foarte general necrezând că există spirite rele, nu este de mirare că femei şi bărbaţi inteligenţi, convinşi şi satisfăcuţi că în mijlocul lor se aflau puteri supranaturale care se manifestau prin bătăi uşoare, scrieri pe tăbliţe, răspunsuri la întrebări prin medii, clarviziune etc., au crezut că aceste puteri invizibile care doreau să converseze cu ei erau ceea ce ele pretindeau — prietenii lor decedaţi. Chiar admiţând că prin prestidigitaţie se fac anumite trucuri şi anumite înşelătorii pe această linie, nu ne putem mira că unii oameni inteligenţi cred în propriile lor simţuri în privinţa cazurilor pe care le-au cercetat personal.

Drept rezultat, un timp mulţi din poporul lui Dumnezeu au fost în mare pericol, din cauză că au neglijat să dea atenţie Cuvântului sigur al mărturiei lui Dumnezeu (Biblia) asupra acestui subiect. Într-adevăr, se pare că la început spiritele care s-au personificat au fost foarte atente la toate referirile lor la Biblie, uneori sfătuindu-i pe cei religioşi care participau la şedinţe să citească mai mult din Biblie, să se roage mai mult etc. Dar aceasta era numai ca să le potolească suspiciunile şi temerile şi să ajungă mai deplin sub influenţa lor. Treptat învăţăturile deveneau tot mai uşoare şi celui care căuta să ştie mai mult i se dădea de înţeles că pentru lumea neiniţiată Biblia era mai bună decât nimic, dar pentru cei care ajungeau să aibă legătură directă cu spiritele, Biblia era nefolositoare — şi mai rău, era un obstacol.

Bine a spus un scriitor capabil despre spiritism:

“Un sistem care începe cu lucruri şi comunicări uşoare, inocente, şi cu trucuri mărunte şi lipsite de importanţă, dar care sfârşeşte prin a-i conduce pe adepţii lui să se lepede de “Stăpânul care i-a cumpărat” şi să respingă Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi rămâne pentru totdeauna, dovedeşte că sub toate trucurile lui fantastice poate exista un scop adânc; şi că viclenia Şarpelui cel Vechi, care a fost un mincinos de la început, poate sta la baza acelor comunicări mărunte şi nesemnificative, care, stimulând curiozitatea şi inspirând încrederea, adoarme suspiciunile sufletelor cinstite dar fără discernământ, până când ajung în laţul fatal al Duşmanului dreptăţii”.

Aceşti demoni care personifică morţii, văzând că se deschide o nouă dispensaţie, au fost prompţi în a-şi pune în aplicare cunoştinţa pe cât posibil spre propăşirea cauzei lor, şi au vestit nestingheriţi că o nouă dispensaţie era aproape, iar spiritismul era îngerul călăuzitor care să introducă omenirea în siguranţă în această dispensaţie; şi n-au ezitat să declare că noua dispensaţie înseamnă ruina totală a ordinii sociale actuale şi stabilirea spiritismului ca ordine nouă. În unele cazuri, unde au gândit că le serveau scopurile, n-au ezitat să declare a doua venire a lui Cristos; şi cel puţin cu o ocazie s-a afirmat clar că Cristos venise a doua oară şi s-a dat de înţeles că ei erau gata dacă cineva dorea să comunice cu Cristos printr-un mediu.

Mulţi din poporul lui Dumnezeu au fost salvaţi din situaţia de a fi prinşi în capcana acestui mare rău, prin ceea ce am putea numi simţul lor spiritual, prin care au observat că spiritismul are ceva total diferit de spiritul Domnului nostru şi de sentimentele Cuvântului Său. Putem foarte bine deduce însă, în virtutea promisiunii Domnului, că nu este îngăduit ca vreunul dintre cei pe deplin consacraţi — dintre “aleşi” — să fie complet prinşi în cursă. Mat. 24:24.

Tendinţa puternic marcată a spiritismului spre amorul liber a servit spre a-şi pierde în general reputaţia printre cei cu un suflet mai curat, care au ajuns la concluzia că, dacă influenţa morţilor este reprezentată prin unii susţinători vii ai spiritismului, atunci condiţiile sociale dincolo de valea morţii trebuie să fie cu mult mai rele, cu mult mai impure decât cele din viaţa actuală, în loc să fie cu mult mai bune, după cum pretind aceste spirite demoni.

Am putea da citate voluminoase din scrierile spiritiste, dovedind că acesta neagă total Biblia şi că este în directă opoziţie cu învăţăturile ei; că neagă însăşi existenţa lui Dumnezeu, învăţând doar un principiu bun şi că fiecare om este un dumnezeu. Respinge ispăşirea şi calitatea de Domn a lui Cristos, pretinzând că El a fost un mediu spiritist de un grad mai jos; şi mai mult, pot fi citate mărturii din belşug din spiritişti proeminenţi dovedind că tendinţele spiritismului sunt extrem de demoralizante. Ne vom mulţumi cu prezentarea uneia.

Iată mărturia lui J. F. Whitney, editor la Pathfinder (N. Y.). Fiind de multă vreme un apărător şi susţinător cald şi onest al spiritismului şi familiar cu adepţii lui, mărturia lui este greu de pus la îndoială. El spune:

“Acum, după o veghere lungă şi constantă, văzând luni şi ani la rând progresul şi lucrările asupra adepţilor lui, a credincioşilor şi a mediilor lui, suntem obligaţi să spunem sincer părerea noastră, şi anume, că manifestările care vin prin mediile recunoscute, care sunt numite medii prin bătăi, prin mişcări ale mesei, prin scriere şi prin intrare în transă, au o influenţă dăunătoare asupra credincioşilor şi creează discordie şi confuzie; că generalitatea acestor învăţături insuflă idei false, aprobă actele individuale de egoism şi sprijină teorii şi principii care, dacă sunt puse în practică, îl degradează pe om şi-l fac doar cu puţin mai bun decât un animal. Acestea sunt unele dintre roadele spiritismului modern. …

Văzând deci progresul treptat pe care îl face în cei care cred în el, în special în mediile lui, de la vieţi morale la vieţi senzuale şi imorale, subminând treptat şi cu grijă temelia principiilor bune, privim înapoi cu uimire la schimbarea radicală pe care câteva luni o produc în indivizi; pentru că tendinţa lui este să aprobe şi să sprijine fiecare act şi caracter individual, oricât de bune sau rele ar putea fi acestea”.

El încheie spunând: “Noi dorim să facem cunoscută vocea noastră de avertizare, şi dacă poziţia noastră umilă, de conducător al unui ziar public, cunoscuta noastră susţinere îanterioarăş a spiritismului, experienţa noastră şi rolul evident pe care l-am jucat printre cei care cred în el, onestitatea şi curajul cu care am apărat acest subiect, dacă acestea vor cântări ceva în favoarea noastră, noi dorim ca opiniile noastre să fie primite, şi cei care merg pasiv spre distrugere odată cu şuvoiul rapid, să se oprească înainte de a fi prea târziu şi să se salveze de influenţa distrugătoare pe care o cauzează aceste manifestări”.

Atât de îndrăzneţi şi făţiş imorali au devenit unii dintre reprezentanţii proeminenţi ai spiritismului, în special mediile femei (şi cele mai multe dintre medii sunt femei) încât simţul moral al civilizaţiei a fost şocat, şi pentru un timp demonismul sub numele de “spiritism” a stagnat. Acum că trecutul lui este în mare măsură uitat şi negat, el revine la viaţă dar cumva sub alte aspecte. Noua metodă pare să folosească mai puţine mişcări ale mesei şi bătăi şi mai puţine medii speciale; pare mai degrabă să facă din fiecare adept al lui un mediu, prin folosirea unor instrumente mecanice. Într-adevăr, aproape toţi care investighează sunt asiguraţi că ei ar putea fi medii excelente: această flatare este fără îndoială intenţionată să-i ademenească pentru a merge mai departe, capacitatea de a face “minuni” exercitând mare fascinaţie, în special asupra oamenilor cu talente naturale mediocre. Afirmaţia că nimeni în afară de idioţi nu este atât de prost sau atât de   ignorant încât să nu poată fi folosit ca mediu, este o afirmaţie adevărată; şi oamenii pot deveni medii puternice în măsura în care se supun “controlului” acestor “duhuri înşelătoare” şi “învăţăturilor demonilor” (vezi 1 Tim. 4:1) şi sunt “prinşi în cursă” de Satan cum voieşte el. 2 Tim. 2:26.

Termenul “duhuri înşelătoare” se potriveşte exact cazului. Prin satisfacerea curiozităţii şi prin răspunsuri la întrebări, uneori foarte adevărate, ele încep să câştige încrederea victimelor şi într-un mod plauzibil să frângă puterea voinţei şi să-i facă sclavi. Apoi îi tiranizează în cel mai diabolic mod, ducându­­-­i la excese de tot felul. Dacă conştiinţa se răzvrăteşte sau se face o încercare de a se elibera din această sclavie, orice reţinere este lăsată deoparte şi victimei i se fac reproşuri că este decăzută, o conving că nu este speranţă pentru ea şi că singura plăcere viitoare trebuie să fie în satanism — fiind indicate şi citate în mod abil Scripturi care în aparenţă să dovedească aceasta.

Un astfel de caz a ajuns în atenţia autorului în 1895. Un domn care ocazional venea să asculte predicile a cerut să i se acorde o întrevedere surorii lui, pe care urma s-o aducă din Cleveland. Ea se chinuia, spunea el, sub înşelarea că săvârşise un păcat de neiertat, şi el spera ca noi să-i putem elibera mintea de gândul care uneori o făcea “sălbatică”. Am consimţit şi ea a venit. A vorbit destul de raţional, dar ne-a asigurat că acest caz al ei era fără speranţă. I-am explicat Scripturile referitoare la “păcatul care duce la moarte” şi ne-am străduit să-i arătăm că ea n-a avut niciodată destulă lumină pentru a fi în această situaţie, dar n-am putut face nici un progres. Ea a declarat că fusese odată în starea în care să poată fi mântuită, dar acum nu mai era.

Ne-a povestit cum a întâlnit în California un om care avea un spirit familiar şi puteri oculte: la început n-a crezut, dar după aceea a devenit conlucrătoare la aceste “mistere” care semănau cu vrăjitoria, şi în final a fost antrenată, aducându-i prejudicii unei prietene dragi. De atunci a pus stăpânire pe ea remuşcarea şi a fost torturată şi uneori înnebunită, şi speranţa a părăsit-o pentru totdeauna. Înainte de a pleca de la noi părea mângâiată puţin de ceea ce i-am spus despre mila divină şi despre prevederea îmbelşugată făcută prin marea răscumpărare pentru toţi dată la Calvar. Dar am aflat pe urmă că şi-a pierdut din nou speranţa şi a fost dusă la un ospiciu pentru a o împiedica să-şi pună capăt zilelor. Nu putea fi lăsată singură: încerca să se arunce pe fereastră, sau în timp ce mergea liniştită pe stradă încerca să se arunce sub vehiculele care treceau, amintindu-ne de cazul menţionat în Marcu 9:22. Am regretat că în loc doar să vorbim cu biata femeie, n-am încercat, în numele Domnului, să scoatem spiritul rău care evident o poseda; nescoţându-l afară însă, am informat-o şi am ajutat­-o să-şi folosească puterea voinţei măcar să se împotrivească demonului.

Există spirite bune, după cum declară clar Scripturile; şi aceşti îngeri sfinţi sunt însărcinaţi cu grija tuturor celor care sunt pe deplin consacraţi Domnului. Aceştia însă nu lucrează în întuneric, nici prin “medii”, şi au ocupaţii mai bune decât să mişte masa şi să bată în ea răspunsuri la întrebări absurde şi să distreze pe oameni. “Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea?” (Evr. 1:14.) Nu există nici o autorizare să se caute sau să se aştepte comunicări de la aceşti îngeri păzitori sfinţi: voia lui Dumnezeu fiind ca “aleşii” Săi să umble prin credinţă şi nu prin manifestări sau viziuni sau sunete neobişnuite. În acest scop El a pregătit Cuvântul Său ca o magazie de cunoştinţă din care credincioşii Săi vor fi aprovizionaţi cu “hrană la timp potrivit”; şi El spune că aceasta va fi suficientă “pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Tim. 3:17.

Mai mult, încercarea cuiva de a prelua controlul voinţei şi minţii altuia, poate fi stabilit ca un semn sigur al răului (care ori încolţeşte ori este dezvoltat) — ca în mesmerism, mediere spiritistă, hipnoză şi altele de felul acesta. Domnul respectă individualitatea noastră şi apelează la ea, şi ne cere autocontrol în armonie cu principiile dreptăţii aşezate în Cuvântul Său. Dar spiritismul cere o abandonare a autocontrolului în favoarea controlului spiritelor. Nici o persoană cu o prudenţă obişnuită n-ar îndrăzni să-şi predea altor oameni folosirea şi controlarea minţii şi voinţei sale, cu atât mai puţin puterilor nevăzute care numai pretind a fi bune, mari şi înţelepte. Nici un creştin care are chiar şi cea mai mică doză de încredere în Biblie ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu nu trebuie să se supună acestor influenţe ca “mediu”, sau chiar să “întrebe” în legătură cu ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne-a dat preveniri atât de clare — căci este un mod care conduce de la Dumnezeu şi de la dreptate spre păcat şi ruină intelectuală, morală şi fizică.

Unul dintre mecanismele moderne simple pentru a trezi interesul şi a-i conduce pe oameni ca să devină “medii”, să fie “posedaţi” şi “controlaţi” mai deplin, este descris într-o scrisoare tocmai primită, datată 11 martie 1897, de la o doamnă creştină, o profesoară din Georgia care este adânc interesată în studierea planului veacurilor al lui Dumnezeu. Ea ne spune:

“Am avut de curând o experienţă cam ciudată şi poate neînţeleaptă. Fratele soţului meu este spiritist, citeşte Progressive (?)Thinker şi este total pătruns de învăţăturile lui, şi când îl vizitez îmi citeşte articole din el şi îmi cere părerea; în special pe cele de la persoane care pretind că au primit mesaje prin medii de la “prieteni morţi”. Ei bine, eu niciodată n-am socotit acest lucru “cu totul înşelătorie” cum fac mulţi, deşi există multă escrocherie legată de el — pentru că mie mi se pare că Biblia învaţă clar că spiritele au avut şi vor avea putere de comunicare cu oamenii. I-am spus că eu cred că acele comunicări vin de la îngerii decăzuţi care personifică morţii în scopul înşelării oamenilor ca să creadă vechea minciună a lui Satan, “Hotărât că nu veţi muri”. Dar cum cumnatul meu nu acceptă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, părerea mea a însemnat foarte puţin pentru el. Soţia lui (care crede ferm ce se învaţă în Zorile) este foarte deranjată de ceea ce crede el; şi amândoi găsesc că diferenţa lor de opinie numai plăcută nu este, chiar dacă soţia lui evită acest subiect cât poate de mult, din fidelitate faţă de adevăr. Cu câtva timp în urmă, el a cumpărat un psihograf, un instrument folosit de medii pentru a comunica cu spiritele, dar nu l-a putut folosi.

Cu câteva zile în urmă mi-a fost pus în mâini, şi de îndată ce am aflat că sunt mediu am hotărât să “cercetez duhurile”. îAceasta este o folosire greşită a Scripturii, după cum este arătat mai târziu — Editorul.ş Primul lucru care mi s-a spus a fost că unde locuim noi există o mină preţioasă de aur: aceasta nu m-a surprins, deoarece ni se spusese că a fost descoperit un “filon” de-a curmezişul acelui loc. A descris exact locul unde trebuia săpat; spunea că este numai la şapte picioare şi jumătate adâncime. Deci nu era greu de dovedit. Apoi mi-a dat câteva mesaje din Scriptură: Coloseni 1:4, 5 şi 2:4. Am întrebat ce se înţelegea prin “cuvinte înduplecătoare” şi mi s-a răspuns: Bellamy, Ştiinţa Creştină, Spiritism, Ingersolism etc. Am întrebat cine vorbea şi mi s-a spus: Epafra. Se pare că aceasta nu i-a plăcut cumnatului meu foarte mult şi a spus că i-ar plăcea să audă de la cineva pe care-l cunoscuserăm în trup, astfel că am întrebat dacă unul din aceştia era prezent şi mi s-a spus: “Da, Eastman” (un necunoscut pentru mine, dar cumnatul meu şi soţia lui, numai ei fiind prezenţi, îl cunoşteau amândoi). Când a fost întrebat ce doreşte să spună, ne-a citat din Tit 3:5, spunând că doctrina Zorilor Mileniului este adevărată şi că averea lui l-a împiedicat să câştige premiul chemării de sus. Eu, a spus Eastman, n-am fost considerat un foarte bun creştin, pentru a fi un membru al Bisericii.

În ziua următoare am încercat din nou ruleta sau psihograful şi mi s-a spus că îmi vorbea o bună prietenă de-a mea care locuise câţiva ani la mare distanţă de mine. Ea mi-a cerut să-i scriu soţului ei şi să-i spun din partea ei că un anume băiat (dându-i numele) avea o influenţă rea asupra băiatului lor. Mi-a spus că soţul meu (care este în Florida) a fost rănit şi este şchiop, şi am primit o scrisoare de la el alaltăieri confirmând aceasta. A mai spus că îi pare rău că n-a dat atenţie Zorilor aşa cum dorisem eu să-i dea, că avea viaţă pe planul îngeresc; mi-a mai spus şi despre “mină”. Am întrebat-o dacă cunoaşte pe cel care pretinde a fi Eastman, şi ea a spus că da, că un spirit înşelător îl personifica şi că era mai bine să nu folosesc mijloacele prin care să primesc astfel de comunicări. Unul pretinzând a fi Cefa mi-a citat primul capitol din Daniel. Altul, pretinzând că este tatăl meu, a spus de fapt acelaşi lucru. Toţi au spus acelaşi lucru despre “mina” de aur şi toţi au pretins a crede în Cristos şi că Zorile sunt un exponent corect al Cuvântului lui Dumnezeu, şi mi-au spus că nu foloseam cel mai bine unul din “darurile” mele — darul de a învăţa pe alţii; că ar trebui să învăţ atât public cât şi în particular, dar am fost avertizată cu 1 Corinteni 3:7 şi Efeseni 4:2.

În acest scurt timp cât am experimentat acest instrument mi s-au spus multe lucruri (câteva din ele nu erau adevărate), aşa că mi-ar lua prea mult timp să vi le spun pe toate; şi câteva dintre spirite au pretins că ar putea să vindece bolnavi prin mine, dacă doar m-aş încrede în ele. S-au dat multe Scripturi şi toate foarte potrivite situaţiilor pentru care au fost date; dar Diavolul I-a citat din Scriptură şi lui Cristos; şi acum cred la fel cum am crezut înainte de a “cerceta duhurile” — numai că nu eram sigură că îngerii decăzuţi vor admite, chiar cu scopul de a înşela, că Cristos “a venit în trup”; dar se pare că acum admit. Probabil că 1 Ioan 4:1-3 se referă în întregime la doctrinele oamenilor. Desigur, ar fi posibil pentru cei care vor avea “parte de întâia înviere” să vorbească prin astfel de dispozitiv, dar există probabilitate ca ei s-o facă? M-aş bucura să aflu de la tine în legătură cu acest subiect.

îAcest pasaj se referă la oameni — doctrine printre oameni. Se poate observa aici că spiritele rele nu numai că au cunoştinţă despre evenimentele actuale, ci printr-o anumită putere adeseori pot aproxima destul de bine şi viitorul. Într-un caz aflat sub observaţia noastră au fost prezise două morţi într-un an: unul a murit şi celălalt s-a îmbolnăvit grav, dar s-a refăcut. Satan are în mână o oarecare putere, dar cu limite. Comparaţi Evrei 2:14; Psalmul 97:10; 116:15 şi Iov 2:3-6 — Editorul.ş

Experienţa pe care o am tinde să confirme învăţătura ta — că aceste comunicări sunt de la îngerii decăzuţi. Ele nu sunt demne de încredere. Putem să ne dăm seama că acela care nu are o temelie tare pentru credinţă va fi imposibil “să stea în picioare” în aceste zile de sfârşit ale Veacului Evanghelic”.

Iată o ilustraţie a metodelor ascunse ale acestor demoni. Asemenea lui Satan şi a spiritelor rele din zilele Domnului nostru, ele vor mărturisi pe Cristos şi adevărul. În mod asemănător, femeia “posedată” i-a urmărit pe Pavel şi pe Sila câteva zile spunând adevărul (Fapte 16:16-18): “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii”. Dar în privinţa acelei chestiuni, ar putea fi aduse dovezi din belşug că ei ar confirma şi ar aproba aproape orice doctrină sau teorie preţuită de către persoana interesată pentru a-i câştiga încrederea şi astfel a avea o putere mai deplină asupra acesteia.

În ceea ce priveşte “mina” — aceasta este o   momeală pentru a atrage şi a menţine interesul. Este discutabil dacă îngerii decăzuţi pot vedea mai adânc în pământ decât omul. Desigur că se poate întâmpla să se găsească aur în cantităţi apreciabile în oricare din filoanele aurifere din Georgia, dar experienţele minerilor în general şi ale sondorilor după petrol care au fost “îndrumaţi de spirite”, sau care au folosit “vergele magice” au fost acelea că la urmă au pierdut banii urmând astfel de indicaţii. Presupunerea deci trebuie să fie că, dacă “duhurile înşelătoare” nu înşeală prezentându-se că au cunoştinţă când de fapt nu au, atunci aceeaşi reavoinţă care le conduce ca “duhuri înşelătoare” ca să amăgească omenirea spre ruină morală şi mentală, le conduce şi să găsească plăcere în a îndruma spre ruină financiară. Duhurile mincinoase, asemenea oamenilor mincinoşi, nu trebuie crezute sau să li se acorde încredere sub nici o formă.

Privitor la sfatul de “a învăţa pe alţii”: venind dintr-o astfel de sursă, ar trebui mai degrabă să ne facă să ne temem că demonii au văzut la acea soră o slăbiciune în direcţia din care ea ar fi foarte uşor de atacat. Este bine să tragem dinainte concluzia că sfatul lor este intenţionat, direct sau indirect, să ne facă rău. Şi observaţi viclenia care căuta să apere împotriva suspiciunii, citând texte care să atragă atenţia asupra smereniei!

Este adevărat, oamenii au nevoie de instruire şi toţi cei care instruiesc sunt “învăţători”; dar este foarte periculos ca cineva să se socotească învăţător. Planul de preferat este, de departe, ca fiecare să fie elev în şcoala lui Cristos, marele Învăţător, şi să fie gata să înveţe de la El pe orice cale, sau să fie folosit de El ca ajutor pentru a explica altora învăţăturile Lui. Toţi cei care învaţă ceva de la Domnul trebuie să spună şi altora, nu ca propria lor înţelepciune şi învăţătură, ci a Domnului, iar ei fiind numai canale care bucuros înmânează apa vieţii şi altora. Nu este de mirare că Spiritul sfânt ne previne: “Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră îsau o încercare mai severăş”. Iacov 3:1.

Ideea de a învăţa pe alţii este strâns asociată cu ideea de înţelepciune superioară; şi de la început aceasta a fost momeala lui Satan. Promisiunea făcută de el mamei Eva ca răsplată a neascultării a fost: “Veţi fi ca nişte dumnezei îînţelepţi, asemenea lui Dumnezeuş”. Şi ispita a constat în aceea că ea a înţeles din argumentele lui că fructul oprit era de dorit “ca s-­o facă înţeleaptă”. Dar, vai, înţelepciunea pe care o dă Satan este foarte de nedorit. Ea este: “(1) pământească, (2) sufletească, (3) demonică”; după cum mulţi au descoperit prea târziu. Dar dimpotrivă, “înţelepciunea de sus este mai întâi curată, apoi (2) paşnică, (3) blândă, (4) uşor de înduplecat, (5) plină de îndurare şi de roade bune, (6) fără părtinire şi nefăţarnică” (Iacov 3:15-17). Nu este de mirare că apostolul inspirat a spus: “Dar mă tem ca nu cumva, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu viclenia lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la simplitatea şi curăţia faţă de Hristos” (2 Cor. 11:3). Să nu pierdem deci nici o ocazie de a spune “veştile bune de mare bucurie” — dar să ne pierdem pe noi înşine din vedere ca învăţători şi să raportăm totul, ca fraţi şi peregrini, la cuvintele şi la exemplul marelui Învăţător şi al celor doisprezece apostoli inspiraţi pe care El i-a numit ca instructori ai noştri, învăţătorii noştri.

Am mai sfătuit-o pe soră că era foarte neînţelept să nu asculte de instrucţiunile divine (Isa. 8:19, 20) având de-a face cu aceste “duhuri înşelătoare”. Nu acestea sunt duhurile pe care trebuie să le “cercetăm” “dacă sunt de la Dumnezeu”, pentru că Dumnezeu ne-a prevenit deja că ele nu sunt de la El, ci sunt “duhuri rele”. La fel am putea folosi cuvintele apostolului ca o scuză pentru a încerca toate felurile de băuturi alcoolice ca să vedem dacă putem găsi una care să nu ne îmbete. Aceste spirite rele, “familiare” pretind că sunt numeroase, o “legiune” care stăpânesc un om: ele nu vor cere mai mult decât ca omul să le “cerceteze” pe toate. O cercetare sau o “încercare” corectă este tocmai ceea ce vor cere ele, şi mai devreme sau mai târziu vor reuşi să înrobească pe cei mai mulţi dintre cei care le încearcă.

În textul care spune: “Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1-6), cuvântul duhuri este folosit în sensul învăţăturii sau doctrinei şi nu are nici o legătură cu fiinţele spirituale. Acest lucru este arătat de versetele următoare, care declară că noi trebuie să “cercetăm” sau să discernem între “duhul adevărului şi duhul rătăcirii”. Şi acest lucru poate fi făcut repede, pentru că toate doctrinele false neagă direct sau indirect că “Hristos a murit pentru păcatele noastre”, că “Omul Hristos Isus … S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”.

Desigur că noi nu trebuie să ne aşteptăm ca Domnul, sau alţii care sunt în armonie cu El, să folosească metodele pe care le folosesc “duhurile înşelătoare” şi pe care Dumnezeu în Cuvântul Său le-a condamnat şi le-a interzis. A face în felul acesta ar expune poporul lui Dumnezeu la toate “amăgirile celui rău”.

Sora ne-a trimis o reclamă pentru psihograf care spune:

“Vrei să cercetezi spiritismul? Vrei să dezvolţi calitatea de mediu? Doreşti să primeşti comunicări? Psihograful este un ajutor nepreţuit. Mulţi care n-au fost conştienţi de darul lor de mediu, după câteva şedinţe au putut primi mesaje încântătoare. Mulţi care au început prin a-l folosi ca pe o jucărie amuzantă, au găsit că inteligenţa care deţine controlul ştie mai mult decât ei şi s-au convertit la spiritism”.

Astfel se foloseşte Satan de credinţa comună tuturor denominaţiilor de creştini precum şi lumii păgâne, că morţii nu sunt morţi, ci sunt îngeri plutind în jurul nostru; şi ce poate fi mai bine calculat pentru a-i “seduce” decât o asemenea jucărie?

Cu aceeaşi trimitere poştală au venit exemplare din The Progressive Thinker (Gânditorul progresist), o publicaţie spiritistă de tipul cel mai proeminent. Le-am examinat în vederea unor idei pentru această scriere, şi spre surprinderea noastră am aflat că un număr din articolele de fond recunoşteau fără rezerve că marea majoritate a spiritelor care comunică sunt spirite rele, care caută să influenţeze fiinţele umane pentru a produce ruina lor, şi dacă este posibil să pună stăpânire pe ele pentru a-i înnebuni. Publicaţia spunea despre comunicări scrise lăsate într-o cameră cu semnătura “Belzebul” şi “Diavolul”. Într-o coloană sub titlul “Un studiu critic asupra obsesiei”, era o relatare despre o sărmană femeie care era atât de asaltată de spiritele rele încât a fost trimisă la un ospiciu, şi care în cele din urmă a scăpat de chinuirile din partea lor, şi se dădea declaraţia ei: “M-am rugat pentru înlăturarea lor”. Întrebată, “Cui te-ai rugat?” răspunsul ei a fost: “Dumnezeului veşnic. Numai El poate răspunde la rugăciune”. Şi totuşi în altă coloană numele lui Dumnezeu este hulit, sub titlul “Petru şi Pavel”, de unde cităm aceste cuvinte: “Moise, despre care deşi se spune că era învăţat în toată iscusinţa egipteană, a fost cel mai josnic dintre oameni, pentru că el şi-a luat în mod eronat ca Dumnezeu al lui pe Iehova, un spirit al unui egiptean mort dezamăgit, candidat la o funcţie lucrativă sau religioasă”.

În acelaşi număr (3 aprilie 1897), sub titlul “Gânduri care ilustrează statutul spiritismului şi pericolele care asaltează pe căutătorul sincer”, de Charles Dawbran, avem o notă despre o carte a unui cleric englez intitulată “Marele secret sau taina modernă a spiritismului”. Prezentându-l pe autor, articolul spune:

“Experienţele lui au început odată cu dezvoltarea soţiei sale ca mediu prin scriere, prin care, din când în când, el primea probe care desfătau inima închinătorului acestui fenomen. De asemenea se pare că el a făcut cunoştinţă cu aproape fiecare mediu public care fusese cândva mare preot sau preoteasă a ocultismului pentru vrednicii cetăţeni ai Londrei. Şi se pare că a fost un oaspete bineprimit în casele şi la şedinţele fiecărui căutător distins sau credincios dezvoltat, din acel oraş, în timpul celor patruzeci de ani în care a scris. În cercetările sale el a inclus şi hipnotismul, şi a avut succes atât ca operator cât şi ca subiect. A intrat puţin chiar şi în “magia neagră”, suficient cel puţin pentru a demonstra temuta-i realitate. Astfel că avem în acest autor un om neobişnuit de calificat să se ocupe în mod inteligent de subiect. Faptul că el este acum şi a fost aproape în toţi aceşti ani adept credincios este evident, pentru că relatează întâmplări şi dovezi care ar fi convingătoare pentru orice minte inteligentă şi fără prejudecată. Dar necazul lui a fost acela al oricărui căutător cu experienţă. Nu numai că a fost martor la multe fenomene care puteau fi explicate ca datorându-se puterilor normale şi anormale ale muritorilor, dar acolo unde a acţionat o “stafie” evidentă, greşelile şi uneori o înşelătorie evidentă i-au tulburat sufletul său eclesiastic.

Astfel avem puţin în afară de experienţele amestecate ale unui căutător cu o inteligenţă medie. Spiritiştii pretind că un bob de grâu la o baniţă de pleavă este o compensare abundentă pentru truda şi necazul multor ani de aşeptare a “iubitelor spirite”. Şi poate pentru unele minţi este. Dar pentru altele au existat întotdeauna încercări susţinute de a creşte recolta de adevăr. Şi prin aceasta devin interesante experienţele acestui cleric pentru fiecare iubitor al adevărului din întreaga lume. După cum am văzut, el a avut multe experienţe atât în şedinţele publice cât şi în cele private, dar drumul său spre progres părea a fi blocat. A fost la fel de expus la imperfecţiunile obişnuite ale comunicării spirituale după mulţi ani de căutare ca şi în primele şedinţe cu soţia sa şi cu câţiva prieteni aleşi.

Aşa că s-a ridicat întrebarea: “Este posibil progresul?” Şi pentru a rezolva aceasta a încercat un experiment care-l inspiră pe cel care scrie acum să atragă atenţia asupra cărţii acestui om. Pentru că, după cum am văzut, restul a fost ceea ce aproape fiecare poate susţine şi poate spune “şi eu”. El a hotărât să caute legături spirituale de la planul cel mai înalt posibil până la cel muritor, astfel încât dacă este adevărată maxima “cei de acelaşi fel se atrag”, el să poată atrage pe cei mai de sus şi respinge pe cei care vin din nevăzut pentru a necăji şi a dezorienta pe muritorii osteniţi. A dedicat o casă acestui scop. Nu numai că acolo existau camere pentru a fi folosite de medii şi de cercurile de începători sau de avansaţi, dar a fost pregătită şi o capelă unde chiar el conducea un serviciu religios de două ori pe săptămână, şi la încheierea acestui serviciu credincoşii prezenţi ţineau o şedinţă specială. Ambianţa era foarte solemnă. Atitudinea neserioasă era cu totul absentă. Spiritele promiseseră rezultate mari. Aceste adunări au continuat uneori timp de mai bine de un an şi alteori timp de câteva luni. Dar n-a fost împlinită nici o promisiune. Rugăciunile către Dumnezeu pentru lumină şi adevăr s-au dovedit a nu fi mai eficiente decât veşnicul “Mai aproape, Doamne, către Tine” de la obişnuita şedinţă publică, cu mulţimea ei amestecată.

Aşa că bietul nostru cleric are singurul lui bob de grâu după patruzeci de ani de încercare sinceră de a produce cel puţin o halbă. El se ţine de acel atom de adevăr cu tot sufletul lui, dar serioasa lui încercare de a progresa s-a dovedit o nereuşită de o viaţă, deşi aparent toate condiţiile erau favorabile pentru succes. Deoarece aceasta este experienţa a mii de oameni odată zeloşi, care au devenit adepţi “tăcuţi” din aceeaşi cauză, am putea foarte bine întreba: Este spiritismul modern fixat şi stabilit asemenea sistemelor teologice din trecut şi din prezent? Nu este nici o speranţă de a rezolva problemele lui, învingând barierele lui şi ajungând la o maturitate mai mare de această parte a liniei vieţii? Trebuie căutătorul onest şi convins să se descurajeze imediat, aproape în mod normal?”

Pretenţia spiritiştilor că spiritele bune comunică cu oamenii buni, iar spiritele rele cu oamenii răi îşi dovedeşte astfel netemeinicia. Ar putea fi adusă oare o mărturie mai tare ca dovadă că toate comunicările cu spiritele sunt de la spirite rele şi sunt cu totul nevrednice de încredere? Scriitorul, mai departe în acelaşi ziar spiritist, dă următoarea relatare despre experienţele unui “adept” pentru care el garantează:

“Timp de douăzeci de ani el fusese credincios convingerilor sale, străduindu-se să reducă orice crez la o bază de fapte concrete. Sensibilitatea lui permitea o abordare spirituală, şi uneori cerurile păreau că se deschid ca să verse binecuvântări peste sufletul său. Dar duşmanii veneau la fel de repede ca prietenii ori de câte ori uşa era întredeschisă, astfel încât, în cea mai mare parte, siguranţa l-a obligat să evite experienţa personală a întoarcerii spiritului. Mintea activă oferă o bază slabă pentru un spirit, astfel că el a acceptat o funcţie publică şi a trudit cu zel pentru bunăstarea publică. Dar din când în când experienţele reapăreau şi bătălia trebuia dusă continuu. El n-a reuşit să găsească o cauză directă care să justifice prezenţa duşmanilor săi. Dar se părea că ei aveau anumite puncte de întâlnire. De exemplu, rareori putea să viziteze o bibliotecă publică pentru a alege o carte când nu era urmărit şi sâcâit ore întregi de fiinţe “invizibile”, care căutau să-l stăpânească. Este adevărat, fiecare bătălie, când era câştigată, era de obicei urmată de o reuniune scurtă şi fericită cu îngerii prieteni, dar simţul pericolului l-a făcut cu atât mai sârguincios să închidă uşa oricărei întoarceri a spiritelor. Metoda lui de a respinge influenţele a fost aceea de a-şi fixa hotărât mintea asupra unei probleme de interes din afacerile lui zilnice. Şi aceasta s-a dovedit mai devreme sau mai târziu a avea succes de fiecare dată. Orice încercare de a primi ajutor din partea spirituală a vieţii părea numai să dea mai multă putere duşmanului”.

Acest om evident a progresat în spiritism aşa încât a devenit un “mediu clarauzitor”. Presupusele spirite bune sau “prieteni îngeri” care îl vizitau uneori nu erau decât aceleaşi spirite rele denumite de scriitor “duşmani”; dar ele s-au transformat pentru mintea sa prin aceea că au luat o atitudine opusă când au văzut că se desprindea de influenţa lor, pentru a-l împiedica să le abandoneze cu totul şi în speranţa că în scurt timp vor obţine o astfel de influenţă asupra lui încât îi va fi imposibil să scape.

Din acelaşi ziar, sub titlul “Întâmplări cu sfaturi bune”, după ce dă două cazuri de alienare mintală accentuată, rezultatul direct al “controlului spiritelor”, găsim următorul sfat:

“Lecţia pe care o voi scoate este următoarea: Nu staţi niciodată singuri dacă există şi cea mai mică probabilitate ca vreun control din afară să vă biruie judecata. Chiar dacă intenţiile lui ar putea fi bune, ca şi în cazul domnului B., totuşi experienţa lui este insuficientă în ceea ce priveşte folosirea mediilor şi acţiunile acestui control pot deveni foarte nechibzuite. Nu permiteţi niciodată unui control să vă determine să faceţi ceea ce judecata voastră nu poate aproba, indiferent sub ce promisiune. Numai controlul cu intenţii rele poate recurge la astfel de măsuri.

Aceste cazuri ne duc cu gândul la faptul că fără îndoială sunt încă mulţi alţii în ospicii, care sunt pur şi simplu victime ale posesiunii. Aş putea cita încă un caz, acela al unei femei tinere căreia în timpul primei perioade de privare de libertate i s-a dat cloroform şi încă un tratament care i-a slăbit organismul în aşa măsură, încât un spirit degradat a pus stăpânire pe organismul ei; şi spiritul a făcut-o pe acea fată, care înainte era morală, să folosească un limbaj deplorabil. În aceste condiţii ea a fost încredinţată ospiciului unde se află în prezent, şi după ultimele rapoarte, uneori este în stare să-şi controleze corpul, şi desigur că în acele perioade ea este socotită “raţională” de către autorităţi.

Toţi spiritiştii să se asigure să prevină persoanele care încep investigarea singure să fie foarte atente — şi să facă o practică regulată din a raporta, pentru ca aceia cu experienţă să ştie ce se întâmplă şi să dea sfaturi în consecinţă. Mai mult, să ne obişnuim să examinăm toate cazurile de aşa-zisă “alienare mentală” înainte de a fi trimise la ospiciu; poate este un caz asemenea celui amintit”.

Cu adevărat Spiritismul este o “putere mincinoasă”, o “energie de la Satan”, când cu toate aceste dovezi în faţa lor oamenii se întorc la el tot mereu, chiar şi după ce au fost prejudiciaţi — aşa cum se întorc fluturii de vară noaptea după ce odată au fost pârliţi de strălucirea ucigătoare care-i fascinează. Este un întuneric dens astăzi în lume în privinţa adevărului divin; şi oamenii cugetători, când se trezesc din amorţeala care le-a ţinut insensibile atâta timp facultăţile de gândire în ceea ce priveşte religia, strigă după “Lumină, mai multă Lumină”; şi dacă nu primesc adevărata lumină a cunoştinţei lui Dumnezeu (care străluceşte doar pentru   credinciosul în răscumpărare onest şi consacrat), ei sunt gata pentru luminile false cu care “dumnezeul veacului acesta”, Satan, caută să-i prindă în cursă pe toţi — Critica Radicală altfel numită Agnosticism, sau Spiritismul, sau Ştiinţa Creştină sau Teosofia. Acestea, dacă ar fi posibil, ar înşela chiar şi pe cei aleşi, şi sunt bine reprezentate ca slujitori ai lui Satan transformaţi să pară îngeri de lumină.

O altă foaie populară spiritistă este Philosofical Journal. Aceasta îndeamnă în mod continuu să fie încercată evanghelia lui, a spiritismului, şi declară că acesta este singurul lucru de care are nevoie lumea; dar totuşi admite şi înşelătoriile practicate de “spirite” prin medii. Se admite că atunci când sunt descoperite ca “spirite rele”, “spirite mincinoase”, prin denaturare, înşelare, sugestii sau fapte rele, stârnind victima la rezistenţă sau la eliberare prin rugăciune, în mod evident aceleaşi spirite se întorc ca moralişti, cu dojană, cu declaraţii de simpatie şi cu promisiuni de ajutor în împotrivirea la spiritele rele etc., numai pentru a folosi prima ocazie de slăbiciune sau ispită ca să zdrobească orice rezistenţă a voinţei şi să obţină o posesie completă — obsesie. În sprijinul acesteia extragem o declaraţie din numărul din 22 aprilie 1897, semnată de A. N. Waterman, una din luminile spiritiste de frunte. Sub titlul “Adevărata paternitate a comunicărilor spirituale”, el spune:

“Mi se pare imposibil ca în această viaţă să putem şti de la cine este comunicarea spirituală din cealaltă lume. Putem avea dovada, cum este aceea pe care o avem cu privire la autorul unei telegrame, dar nu mai mult”.

Oamenii cu o “minte sănătoasă”, şi-ar pune oare în joc tot ce este al lor, ar risca ei o alienare mintală care conform relatărilor lor este cu mult mai rea ca tortură decât demenţa obişnuită, şi şi-ar petrece ei viaţa încercând să-i facă şi pe alţi oameni să rişte în mod asemănător tot ce au, când pentru toate acestea nu au mai multe dovezi decât ar fi o telegramă? Ar proceda ei astfel când experienţele amare a patruzeci de ani de încercare le-ar spune că cele veritabile sunt cel mult numai ca “un bob de grâu într-o baniţă”, după cum ne-a spus unul dintre ei?

Nu, nu; numai oamenii teribil de înşelaţi ar urma astfel de cale. Evident că după cum Spiritul sfânt produce în oameni “spiritul minţii sănătoase” (2 Timotei 1:7; Proverbe 2:6, 7), tot aşa, pe de altă parte, spiritul diavolilor produce “spiritul unei minţi nesănătoase”.

Altă scrisoare primită recent din Florida, de la un frate în Cristos, cititor al Turnului, bine educat în cunoaşterea câtorva limbi, ne informează cu privire la câteva experienţe ciudate pe care le-a avut recent cu aceste “spirite înşelătoare”. El a ajuns să fie conştient de prezenţa fiinţelor spirituale invizibile, şi ele păreau să manifeste un interes curios faţă de munca sa: traducea STUDIILE ÎN SCRIPTURI într-o limbă străină.

Bine informat pe linia scripturală prezentată anterior în legătură cu aceste “spirite înşelătoare” şi cine sunt acestea, el a uitat totuşi, sau a neglijat să acorde atenţie instrucţiunilor divine — că omenirea nu trebuie să întreţină nici o comunicare cu aceste “duhuri înşelătoare” şi să “nu ia deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului”. Neglijarea acestei instrucţiuni i-a cauzat necazuri serioase; şi dacă nu era intervenţia milei divine, ca răspuns la rugăciunile lui şi ale noastre, putea să facă din el o epavă — suflet şi trup.

A fost ispitit la discuţii dintr-un amestec de curiozitate şi dorinţă binevoitoare de a le face bine, predicându-le evanghelia glorioasă a iubirii şi milei divine care acţionează prin Cristos pentru toată omenirea, precum şi speranţa finală a unei judecăţi (încercări probatorii) pentru îngerii decăzuţi, declarată în Scripturi (1 Corinteni 6:3). La început ei au acordat mare atenţie şi păreau să aibă un interes profund şi reverenţios faţă de acest mesaj; dar după puţină vreme au devenit foarte “familiari”, intervenind cu întrebări şi observaţii oricând şi oriunde, contrazicându-se cu el şi unii cu alţii într-un mod şi pe teme departe de a fi edificatoare, aşa că el a protestat: în final le-a cerut să plece, dar fiindcă i-au câştigat “urechea interioară” (fiindcă au făcut din el ceea ce spiritiştii numesc “mediu clarauzitor”), ei n-au fost dispuşi să plece şi numai prin rugăciune stăruitoare a fost în final eliberat. El trebuia să fi fost în gardă împotriva influenţelor înşelătoare ale lor; trebuia să-şi fi amintit că oricare ar fi mesajul harului pe care Domnul îl are totuşi pentru aceşti îngeri decăzuţi, El nu l-a trimis încă, şi că nimeni nu este autorizat să vorbească în numele Domnului fără împuternicire. “Cum vor predica dacă n-au fost trimişi?” Mesajul mântuirii este până acum numai pentru omenire; şi chiar şi aici el este limitat, pentru că deşi toţi trebuie să fie sfătuiţi să se căiască de păcat şi să se reformeze, totuşi evanghelia mântuirii este restrânsă numai la “credincioşii” care se căiesc — la cei blânzi de pe pământ.

Preveniri din partea unui spiritist şi swedenborgian…

Joseph Hartman a publicat o carte de 378 de pagini în care relatează experienţele sale ca mediu spiritist (condus de învăţăturile lui Swedenborg), degradarea lui până aproape de pierderea raţiunii prin obsesie spiritistă şi recuperarea sa finală din capcana în care era voinţa sa; dar ciudat lucru, el crede încă cu fermitate în swedenborgianism şi în spiritism, deşi, asemenea altora, el previne pe fiecare să fie în gardă împotriva uneltirilor lor rele. Bietul om înşelat, el crede că acestea sunt spirite bune.

Domnul Hartman a venit în contact cu “planşeta”, un dispozitiv din lemn la care este ataşat un creion ce se mişcă uşor sub mâna anumitor medii sau anumitor “sensibili”, chiar şi copii, scriind răspunsuri la întrebările care i se pun; şi el fusese la câteva şedinţe cu manifestări de mişcare şi batere în masă, şi a fost convins că acestea nu erau înşelări, ci operaţiuni ale spiritelor invizibile, inteligente. El a devenit în mod activ interesat în timp ce se străduia să convingă de autenticitatea acestor manifestări pe unii prieteni de-ai săi care se îndoiau. Apoi a încercat în familia sa şi a constatat faptul că fiul lui era mediu care desena şi scria. Apoi a fost curios să cerceteze fenomenul materializării spiritelor. Cam în acelaşi timp a murit fiica sa “Dolly” şi l-au interesat foarte mult apariţiile sau materializările care pretindeau a fi “Dolly”. Totuşi era neîncrezător, şi după cum declară chiar el, “l-a lăsat la o parte sub suspiciunea că era o înşelare”. Dar după cinci ani de experienţă el spune: “Orice îndoieli aş fi putut nutri în privinţa acestui fenomen, sunt în mod clar de părerea că materializările oneste au loc acum în mod frecvent. Cine sunt formele sau de unde vin, este o întrebare care se pune în discuţie”. Tocmai am văzut că dacă manifestările sunt “oneste” în ceea ce priveşte mediul, ele sunt înşelări în ceea ce priveşte persoanele reprezentate — simulări ale morţilor, de către îngerii decăzuţi.

Mai târziu probele de mişcare şi bătăile în masă, desenarea şi scrierea au fost reluate în casa domnului Hartman, doi dintre copiii săi devenind medii experte şi în final chiar el devenind mediu prin scriere, spre propria sa surpriză şi fără să aştepte sau să solicite acest lucru. Acum el putea susţine şi susţinea conversaţii frecvente cu presupusa lui fiică “Dolly”, dar de fapt cu demonii care o personificau şi cu alţii care l-au făcut să miroase miresme plăcute etc. Ca o constatare ulterioară, el a devenit mediu vorbitor, şi “sub control” vorbea şi acţiona fără voinţa sau intenţia sa; dar cu deplină putere de a refuza să fie mediu pentru “spiritele” pe care dorea să le refuze, din cauza grosolăniei sau neruşinării lor anterioare. Apoi i-a fost acordată “urechea interioară”, “clarauzirea”, sau capacitatea de a auzi sunete pe care alţii nu le auzeau, şi astfel să converseze cu “spiritele” fără vreun mijloc exterior, cum ar fi scrierea, baterea etc.

Despre “prietenii săi spirite” el spune: “Ei mi-au spus că cercul lor de control era constituit din “douăsprezece daruri sau virtuţi spirituale” care alcătuiau o “ceată” cu o putere foarte mare; şi sub îndrumarea lor, ziceau ei, voi deveni unul dintre cele mai mari medii cunoscute vreodată. M-am revoltat — n-aveam nici cea mai mică ambiţie după faimă de acest fel. Ei au fost cu atât mai hotărâţi”.

Aşa a fost atras d-nul Hartman, împotriva voinţei lui, tot mai mult sub “controlul” spiritelor rele care în final l-au obsedat. Următoarea experienţă a fost cu o “voce” clarauzitoare deosebită care se prezenta a fi Domnul şi care a pus stăpânire completă pe el, conducându-i fiecare acţiune. Aceasta i-a înfăţişat toate greşelile şi slăbiciunile în cele mai întunecate nuanţe şi s-a străduit să-i distrugă orice speranţă. I s-a spus să se roage, şi când a încercat să se roage i s-au dat sugestii atât de contradictorii în privinţa cuvintelor încât i-a fost imposibil. El a ajuns repede în cursa “spiritelor rele”, “posedat” şi stăpânit prin “mesmerism spiritual”, după cum îl numeşte el.

Dar în final a scăpat de robia lor; voinţa odată puternică s-a reafirmat şi a scris relatarea pentru a împiedica pe alţii să fie prinşi în mod asemănător în capcană. Dar el nu înţelege chestiunea, în ciuda remarcabilelor sale experienţe. Experienţele lui au dovedit că toate “spiritele” cu care venise în contact erau “rele”, mincinoase, profanatoare şi majoritatea vulgare şi dezgustător de obscene. Totuşi, crezând că acestea sunt spirite ale bărbaţilor şi femeilor morţi, el a presupus că întâlnise o ceată numai din cei răi, şi că existau şi alte cete de spirite bune, adevărate şi pure, ale oamenilor buni. Dacă ar fi cunoscut mărturia Domnului asupra acestui subiect, ar fi privit întreaga chestiune în altă lumină.

După ce şi-a câştigat autocontrolul voinţei, a fost încă vizitat de aceste spirite rele al căror caracter îl cunoştea acum pe deplin; şi ele au încercat în mod repetat să aducă puterea voinţei lui iarăşi sub “control”, dar el nu le-a dat nici o putere. Le-a dat însă libertatea să-i folosească mâna ca să scrie comunicări, şi ca răspuns la întrebările lui cum sau de ce au abuzat de încrederea lui, l-au minţit, au fost obscene şi au căutat să-l lege şi să-l rănească, au răspuns că prin constituţie erau completamente rele şi că erau “diavoli” — apoi contrazicând aceasta şi declarând că erau spirite ale fiinţelor umane moarte. Dar pentru a-l întări în swedonborgianism i-au spus că nu existau swedenborgieni printre ei. Şi evident că Hartman a crezut în aceste “spirite mincinoase” mărturisite, pentru că el îşi încheie cartea citând dovezi cum că Swedenborg a trecut prin experienţe de obsesiecumva asemănătoare cu ale sale. El citează din Jurnalul lui Swedenborg, 2957-2996, după cum urmează:

“Adesea când cineva vorbea cu mine, spiritele vorbeau prin mine. … Aceasta s-a întâmplat de multe ori; de exemplu azi de două ori. Nu pot să număr de câte ori, pentru că sunt aşa de multe. … Mai mult, ele au râs prin mine şi au făcut multe lucruri. … Ele introduc aceste lucruri în gândurile mele şi în timp ce sunt inconştient îmi conduc mâna să scriu astfel”.

Hartman mai spune despre Swedenborg:

“Este o chestiune de istorie că duşmanii lui Swedenborg, neînţelegând ispitele interioare sau controlul spiritelor, au spus că este nebun şi că a făcut câteva lucruri absurde şi nesăbuite în timp ce locuia în Londra. … El era sub controlul spiritelor care acţionau prin corpul său, vorbind prin el şi mişcându-i corpul ca şi cum ar fi fost al lor. … O parte din această perioadă de tranziţie a fost fără îndoială controlat de spirite rele. El spune că “tremura şi că era scuturat din cap până în picioare, şi a fost aruncat din pat cu faţa în jos”. … “Eram în ispită”, spune el, “m-au invadat gânduri pe care nu le-am putut controla … şi li s-a dat libertate deplină. … În timp ce aveam cele mai condamnabile gânduri, cele mai rele care puteau fi, Isus Cristos a fost prezentat în faţa vederii mele interioare””.

Domnul Hartman comentează: “Noi credem că acesta a fost un spirit rău care pretindea că era Cristos, după cum în cazul nostru spiritul a pretins a fi Dumnezeu”.

Ni se pare clar că Swedenborg a fost un mediu spiritist şi un mijloc avansat pentru promulgarea şi instalarea “doctrinei diavolilor” în privinţa “celor şapte ceruri şi şapte iaduri” etc., etc., până la dezgust. Totuşi d-nul Hartman îşi încheie cartea cu un elogiu adus lui Swedenborg, care, deşi recunoscut a fi uneori posedat de diavoli, credea că uneori era posedat şi controlat de spirite bune; în timp ce experienţa lui Hartman a confirmat Scripturile, că toate aceste spirite sunt “rele”, “înşelătoare”, “mincinoase”.

Mulţi sunt posedaţi de demoni acum

Într-o broşură intitulată “Natura alienării mintale; cauzele şi tratamentul ei”, de J. D. Rhymus, autorul arată că în multe cazuri alienarea mintală este numai o posesie demonică sau “obsesie”. El spune:

“În propriul meu caz ştiu că creierul nu era bolnav deloc; întreaga mea dispoziţie părea să fie intensificată de emoţii contradictorii care vuiau în pieptul meu. Eram complet învăluit şi invadat de gânduri, sau cu alte cuvinte gândul îmi venea ca ceva ce mă izbea, căutând să se exprime prin mine, fără a fi format sau generat prin acţiunea creierului meu, deşi complet conştient la timpul acela, cum sunt acum, că aveam în mine o putere care nu era voinţa mea sau puterea creierului meu, cum s-ar zice — totuşi era aşa de combinată şi manifestată prin puterile mele de acţiune, încât simţeam o mare epuizare a forţei nervoase şi o extenuare mintală când aceste stări scădeau”.

După ce îşi relatează cazul şi eliberarea lui din robia spiritelor rele, pe care el le presupunea a fi spiritele oamenilor răi morţi (se pare că şi el a fost un urmaş al lui Swedenborg), citează o scrisoare de la un medic din Filadelfia, datată 12 noiembrie 1884, după cum urmează:

“Domnişoara la care te referi în scrisoarea ta este o anumită domnişoară S ____ care a fost odată pacienta mea şi foarte intimă cu familia mea. Tatăl ei a fost căpitan de vas şi s-a pierdut pe mare, nimeni nu ştie când şi unde. Dorinţa ei de a afla ceva despre soarta lui a făcut-o să apeleze la un mediu spiritist. Ea a fost descoperită a fi un mediu foarte “sensibil” şi remarcabil. Ea n-a făcut nimic pentru a încuraja apropierea spiritelor, dar ele au venit cu toate acestea. I-au chinuit viaţa mult timp — cât de mult nu-mi amintesc. O făceau adesea să se dea jos din pat noaptea şi să facă tot felul de caraghioslâcuri groteşti. În final le-a îndepărtat repetând Rugăciunea Domnului la fiecare tentativă a lor. Al tău prieten sincer, ________”.

Acelaşi scriitor spune:

“Judecătorul Edmonds din New York îun spiritist renumit şi un mediu clarvăzător şi clarauzitor — acum decedatş, şi-a exprimat recent părerea că mulţi aşa-numiţi lunatici din ospicii sunt numai sub influenţa spiritelor. Judecătorul a spus: “Am fost folosit la tratarea a cincisprezece cazuri de alienare mintală sau mai degrabă de obsesie. Aceasta am spus-o la Academia de Ştiinţe din New York”.

Judecătorului i-au fost trimişi de către nişte preoţi catolici, după o încercare minuţioasă cu “rugăciuni şi apă sfinţită”, membri de-ai lor care erau medii, când erau rău tulburaţi, pentru a fi demagnetizaţi şi eliberaţi din strânsoarea spiritelor obsesive”.

 

Revigorarea spiritismului

Puţini sunt conştienţi în ce măsură este activ spiritismul acum; cum se revigorează treptat. Iată o relatare a vizitei Dr. Peebles din Melbourne, Australia, din acest an, 1897. El scrie pentru The Philadelphia Journal după cum urmează:

“Deşi venisem pentru odihnă, am fost imediat solicitat în serviciu activ şi am ţinut prelegeri în fiecare duminică seara, fie în sala Masonică (care are 1.300 de locuri), fie la Lyceum (700 de locuri), ambele fiind pline câteodată până la refuz. Am vorbit de asemenea în bisericile Unitariană şi Swedenborgiană, şi în biserica Australiană (presbiteriană), despre vegetarianism şi alte subiecte reformatoare.

Câteva medii spun că vor veni în Australia. Înainte de a pleca, permiteţi-mi să vă spun că presa din Melbourne spune că sunt deja 500 de medii în oraş şi în suburbii, în timp ce alţii spun că sunt 200, dar nu văd pe nici unul care să se compare cu doamna Freitag şi cu alţii. Nu pot, în mod conştient, să încurajez mediile să vină în Australia, decât dacă sunt în mod absolutmedii cu probe de primă clasă. Pentru aceasta vociferează poporul — probe, probe, probe. Vechii spiritişti pleşuvi, care au avut probe în anii trecuţi, vreau să le reînnoiască, şi astfel caută probe în loc să treacă pe un plan mai înalt de armonie, frumuseţe şi adevăr spiritual, devenind propriile lor medii”.

Da; probele, bătăile, scrisul, mişcarea mesei şi chiar probele de materializare sunt numai începuturile spiritismului, şi nu scopurile dorite, căutate de spirite. Scopul căutat este posedarea, “obsesia”; şi cei care prin autocontrol puternic rezistă în mod constant controlului absolut al spiritelor sunt folosiţi ca “medii cu probe”, pentru a-i prinde pe alţii şi a-i îndemna pe alţii, ca şi în cazurile de mai sus, să treacă “pe un plan mai înalt de armonie” cu spiritele înşelătoare, amăgitoare, înrobitoare şi demonizante.

Un ziar englezesc numit Black and White dă o relatare detaliată şi ilustrată a apariţiilor recente din oraşul Tilly-sur-Seulles, Normandia, Franţa. El spune că apariţiile sunt ale Fecioarei Maria şi au continuat timp de câteva luni şi sunt pe deplin confirmate. El continuă:

“Apariţiile, care arareori sau niciodată nu seamănă una cu alta chiar şi pentru aceiaşi văzători, întotdeauna fie se ridică de la pământ, ca şi în cazul celor ale vrăjitoarei din Endor, sau apar treptat, puţin câte puţin, întâi un picior, apoi o mână, şi aşa mai departe, la mică înălţime. Totul este o prezentare foarte bizară.

Câmpul de ovăz călcat în picioare, ulmii jupuiţi de ramuri de către vânătorii de relicve, gardul viu rupt, protejat de sârmă ghimpată şi decorat cu statui, chipuri, rozarii, ghivece de flori şi lumânări votive, rămân ca să atesteze o credinţă în supranatural nu mai puţin puternică decât a fost în timpurile medievale”.

Black and White, după ce citează din Croix du Calvados (organul de presă oficial al episcopului Romano-Catolic al diocezei), că, “Deşi nu se poate îndoi de faptul apariţiilor, este înclinat tot mai mult să le atribuie intervenţiei diavoleşti”, adaugă:

“Dacă este ceva calculat, acesta este calculat ca să le facă de un interes şi mai mare în ochii lumii care, la sfârşitul secolului al 19-lea, se arată în mod special gata să se bălăcească în satanism, în ghicirea în cristal, în astrologie, teosofie, spiritism şi magie, atât neagră cât şi albă. Punctele principale în favoarea acestei decizii clericale par să fie că unul pe nume Vintras, care locuia într-o moară veche, care mai există pe malurile Seulles-ului, mai jos de vechiul sat Tilly, a profeţit aceste apariţii în jurul anului 1830. Vintras a fost condamnat ca vrăjitor şi încarcerat la Caen la cererea Papei Grigore al XVI-lea. El a pretins că a fost “inspirat” de Arhanghelul Mihail. Destul de curios, un alt “profet”, pretinzând a fi inspirat de un alt Arhanghel, adică de Gabriel — şi anume d-ra Cuedon, care a făcut senzaţie în ultimul timp la Paris şi pe care un anumit abate o declară a fi “posedată” mai degrabă decât “inspirată”, a profeţit aceleaşi apariţii la Tilly cu două săptămâni înainte ca ele să înceapă”.

Deviza lui Satan pare a fi: orice pentru a înşela şi a dezorienta omenirea şi a împiedica să le parvină adevărul acum potrivit pentru ei. Dintr-un ziar spiritist englezesc, The Light, cităm o declaraţie recentă de la o şedinţă, după cum urmează:

“La o şedinţă care a fost ţinută într-o seară la invitaţia unei mame care tocmai îşi pierduse un fiu iubit, printre alte fenomene a fost văzută o lumină deosebită. Era în forma unui frumos glob strălucitor, al cărui centru era o strălucire albastră de mare intensitate. Părea a fi la o distanţă nemăsurată, peretele camerei neoferind nici o piedică pentru cei care-l priveau, şi a rămas acolo cam o jumătate de oră, apoi s-a pierdut treptat din vedere.

Toţi cei prezenţi au fost cuprinşi de un sentiment de adâncă reverenţă şi veneraţie. Controlul îadică, spiritul care stăpânea mediulş a explicat că aceasta a fost într-adevăr Lumina lui Cristos, care, spre dovedirea credinţei care este acum foarte general susţinută de creştinii din fiecare denominaţie, se apropie treptat de Pământ; şi în împlinirea cuvintelor Sale, spuse cu două mii de ani în urmă, El vine să-Şi stabilească Împărăţia, domnia iubirii şi fraternităţii universale printre noi.

Controlul a mai spus: “Scrie astfel editorului publicaţiei The Light, spune-i că lumina vine la toţi oamenii. Ea devine mai strălucitoare zi după zi. Aceasta este Lumina care trebuie să lumineze pe toţi oamenii care vin în lume. Iubirea este întrupată în ea. Adevărul o aduce. Înţelepciunea o învaţă. Credinţa o dezvăluie. Speranţa o nutreşte. Justiţia o râvneşte. Gloria o însoţeşte. Pacea o cere. Puterea o aşteaptă. Această lumină remarcabilă este însoţită de oştiri de îngeri; de locuitori din sferele Celui Binecuvântat; de cuceritori puternici; de cei ale căror păcate, fiind ca stacojiul, acum strălucesc tare în această Lumină. Bine desăvârşit, om desăvârşit, lumină desăvârşită.”

Îngeri minunaţi au înconjurat mediul. Lumina a apărut în spatele ei; dar plăcerea ei a fost să ştie că cea mai mare slavă a strălucit atunci când a vorbit de puterea lui Cristos. Deşi n-a văzut cea mai mare slavă a Luminii, ea a văzut-o departe, departe, având o strălucire de stea”.

Întocmai cum la prima venire a lui Isus spiritele rele L-au recunoscut, spunând: “Te ştiu cine eşti”. “Ce avem noi cu Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu?”, şi după cum au mărturisit despre apostoli: “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii”, la fel astăzi, după cum am văzut, unii din ei vor mărturisi ocazional pentru adevăr, vor recomanda Studiile în Scripturi etc.; dar toţi oamenii vor fi în siguranţă dacă vor presupune că toate acestea sunt cu un scop: ca o “momeală” pentru cei care sunt interesaţi sau caută lumina în aceste moduri, pentru a-i conduce în cele din urmă într-un întuneric dens. Să ne amintim tot timpul că aceste înşelări vor deveni atât de îndrăzneţe şi se pare că vor fi susţinute de adevărul avansat, încât să “înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi”. Matei 24:24-26.

În aceste împrejurări există doar o singură cale sigură. Nu trebuie să staţi nemişcaţi cu ochii închişi, copleşiţi de panică: aceasta va fi imposibil, foarte curând. Trebuie să-L acceptaţi pe deplin pe Isus Cristos răscumpărătorul rasei ca Mântuitorul şi Învăţătorul vostru, şi să fiţi stăpâniţi numai de spiritul Său al adevărului exprimat omului prin Cuvântul Său — Biblia. Dacă veţi face astfel veţi fi păziţi prin puterea lui Dumnezeu de toate capcanele celui rău; căci Evanghelia “este puterea lui Dumnezeupentru mântuirea fiecăruia care crede” (şi se supune).

Putem judeca la ce mare pericol se expun oamenii din creştinătate când ne amintim că aproape toţi se ostenesc sub înşelarea lui Satan, prima dată enunţată către mama Eva în Eden — spre înşelarea şi căderea ei. El a spus atunci: “Hotărât că nu veţi muri”. De atunci încoace el şi-a menţinut poziţia şi majoritatea din poporul lui Dumnezeu crede afirmaţia lui Satan şi nu crede Cuvântul Domnului — susţinând că de fapt nimeni nu moare, ci atunci când aparent are loc moartea, persoana este astfel făcută “mai vie ca oricând”. Crezând că nimeni nu este de fapt mort, nu ne putem mira că creştinătatea respinge total doctrina Bibliei, că singura speranţă pentru o viaţă viitoare stă în promisiunea lui Dumnezeu a unei “învieri a MOR|ILOR”, şi o face absurdă pretinzând că este numai o înviere a corpului care a murit — despre care apostolul declară că nu va fi înviat niciodată— ci că este înlocuit cu un corp nou atunci când sufletul, fiinţa este înviată. 1 Corinteni 15:12-18 şi 36-38.

Ca dovadă a pericolelor din această direcţie observăm faptul că într-un număr foarte recent al publicaţiei “Ram’s Horn”, un ziar ortodox radical din Chicago, a fost publicată pe copertă, la exterior, o gravură colorată reprezentând o mamă creştină cu mâinile împreunate, rugându-se lângă un mic mormânt decorat cu flori, în timp ce chiar înaintea ei era arătat conturul ca o umbră al copilului ei apropiindu-se de ea. Editorul lui Ram’s Horn şi cititorii lui, la fel ca toţi ceilalţi creştini nominali care neglijează învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu asupra acestui subiect, sunt chiar pregătiţi pentru ca înşelările lui Satan să-i prindă în cursă.

Observaţi de asemenea următoarele, extrase din numărul din 2 ianuarie 1897 al publicaţiei The Philosofical Journal (spiritist). Sub titlul “Gândire Progresistă”, redactorul citează din discursul Rev. T. DeWitt Talmage din 6 decembrie 1896, după cum urmează:

“Chiar şi Talmage a progresat de la vechea credinţă şi acum crede în întoarcerea spiritului în această lume a noastră după moarte. În 6 decembrie el a ţinut o predică la Washington despre “Lumea Cerească”, arătând slujirea “celor plecaţi” în acea stare de existenţă. Ca răspuns la întrebarea: “Ce fac cei plecaţi acum?” el a spus: “La întrebarea aceasta este mai uşor de răspuns decât aţi putea presupune”, şi adaugă:

“Mâna lor şi-a uitat îndemânarea, dar spiritul are aptitudini tot atât de superioare celor cinci degete, după cum supranaturalul este superior umanului. Motivul pentru care Dumnezeu le-a luat ochiul şi mâna şi creierul a fost pentru a le da ceva mai flexibil, mai uşor de mânuit, mai îndemânatic, mai spornic”.

Dr. Talmage spune că spiritele, eliberate din corpul material, sunt “mai flexibile, mai îndemânatice”, şi “sunt tot la vechile lor ocupaţii”, dar cu aptitudini foarte mult îmbunătăţite. El argumentează acestea astfel:

“Vă puteţi imagina că acea afluenţă de aptitudini a dispărut şi s-a sfârşit la moarte? Cum să fie aşa, când ei se pot aştepta la mai mult şi când au o apreciere mai profundă a frumosului, şi stau chiar în mijlocul războaielor unde se ţes apusurile, curcubeele şi dimineţile de primăvară.

Sunteţi atât de mărginiţi încât să presupuneţi că deorece pictorul îşi lasă şevaletul, iar sculptorul dalta şi gravorul cuţitul, de aceea acel gust pe care şi l-au extins sau l-au intensificat timp de patruzeci sau cincizeci de ani este şters complet?

Aceşti artişti, sau prieteni ai artei, au lucrat pe Pământ cu material brut, cu un creier imperfect şi cu o mână slabă. Acum ei şi-au dus arta în libertăţi mai mari şi în perimetre mai largi.

Ei sunt încă la vechile lor ocupaţii, dar fără oboseală, fără limitări, fără piedicile atelierului terestru”.

Ca răspuns la întrebarea cu ce se ocupă medicii de când au trecut “dincolo”, el spune că “sunt ocupaţi în vechea lor profesie”, şi adaugă:

“Nu există nici o boală în cer, dar multă boală pe Pământ, multe răni în diferitele părţi ale domeniului lui Dumnezeu care să fie vindecate şi îngrijite. Acele suflete glorioase coboară, nu în cabrioleta înceată a doctorului, ci cu viteza fulgerului.

Nu puteţi înţelege de ce acel pacient s-a făcut bine după ce toţi doctorii pricepuţi au spus că trebuie să moară. Poate că l-a atins Abercrombie. Nu m-aş mira dacă s-ar fi întors să-i vadă pe unii din vechii săi pacienţi. Cei care s-au bucurat să vindece bolile şi vaiurile de pe Pământ, plecaţi la cer au revenit ca remedii bune”.

Apoi el propune altă întrebare: Ce fac acum toţi cei plecaţi — care în viaţa pământească au fost “ocupaţi şi şi-au găsit bucuria principală în a face bine”. El răspunde: Ei “îşi continuă munca”.

“John Howard vizitează închisori; femeile moarte din nordul şi sudul câmpurilor de luptă caută încă peste tot răniţi; George Peabody încă îi veghează pe cei săraci; Thomas Clarkson încă are grijă de cei înrobiţi — toţi cei care au făcut bine pe Pământ sunt mai ocupaţi de când au murit decât înainte. Piatra funerară nu este sfârşitul, ci punctul de plecare”.

După aceea el conchide cu acest limbaj foarte categoric:

“Am ţinut această predică pentru a vă arăta că prietenii voştri morţi sunt mai vii ca oricând; pentru a vă face să tânjiţi după cer; pentru a vă da o vedere lărgită a gloriilor care vor fi descoperite”.

Fără nici cea mai mică îndoială deci, Dr. DeWitt Talmage este spiritist. El nu pretinde acest nume, dar învaţă marile doctrine ale filosofiei noastre şi admite fenomenele logice ale întoarcerii spiritului ca să-i viziteze pe muritori — medicii spirite să-i atingăşi să-i vindece pe cei care au fost abandonaţi morţii de către medicii muritori — să-i viziteze pe cei din închisori pentru a le alina suferinţa — să-i vegheze pe cei săraci — să aibă grijă de cei înrobiţi — şi în această lucrare să fie “mai activi de la moarte încoace decât înainte!”

Dacă “cei plecaţi sunt mai vii decât au fost vreodată” — după cum afirmă Dr. Talmage în remarcile sale de încheiere — atunci este evident că el n-a greşit când a spus că “piatra funerară nu este finalul, ci punctul de plecare” — “uşa” spre viaţa pe un plan mai înalt, intrarea în starea activităţii fără sfârşit, a marilor posibilităţi şi a înaintării veşnice.

Dacă Dr. Talmage s-a gândit mai mult la aceste mari adevăruri decât la poziţia sa clericală, atunci ar trebui să se declare în mod deschis ca spiritist.

În toate bisericile se infiltrează repede filosofia spiritistă, şi curând ele trebuie, fie să adauge la crezul lor fundamental aceste mari şi însufleţitoare adevăruri, fie să se afunde în uitare în secolul al 20-lea, când ciclul evoluţiei va fi complet încheiat”.

Cine poate contesta logica redactorului spiritist când susţine că Dr. Talmage este un spiritist care se abţine de la recunoaşterea completă a identităţii sale? Cine se poate îndoi că sutele de mii de oameni care au citit acel discurs în numeroasele ziare care publică în mod regulat discursurile Dr. Talmage, au acceptat fiecare punct al sugestiei lui otrăvitoare, nescripturale, ca evanghelie; fiindcă este în deplin acord cu ceea ce au fost învăţaţi de la alte amvoane şi în special la serviciile funerare? Vai! Milioanele de creştini sunt gata, copţi pentru lucrarea rea a acestor spirite înşelătoare.

Observaţi următorul anunţ despre prestaţiile şi probele spiritiste date recent în Muskegon, Michigan: este prezentat cu litere de tipar şi ilustrat cu gravuri reprezentând forme neclare etc. — şi ne-a fost trimis prin providenţa Domnului chiar la timp pentru a-l menţiona aici. Sună astfel:

“Sala Operei, sub auspiciile Societăţii Filosofico-Religioase din Boston, Massachusetts, duminică seara, 11 aprilie 1897.

Materializări ale spiritelor, minunate viziuni supranaturale, bătăi spiritiste, scriere pe tăbliţe, mese şi scaune plutitoare, remarcabile dovezi ale minţii umane, o fiinţă umană izolată de obiectele înconjurătoare plutind în aer. Iată minunile de astăzi! Reflectaţi asupra marii întrebări a acestui ceas: Există o lume a spiritelor? Şi care este destinul omului? Vreţi să vă convingeţi că există o viaţă de apoi? Credeţi în nemurire? Credeţi într-o lume a sufletului? Sau credeţi că moartea sfârşeşte totul?

Dr. Loyd Cooke, asociat neîntrecut al mediilor spiritiste, asistat de mai multe medii renumite, va realiza la scenă deschisă unele dintre cele mai uimitoare materializări văzute vreodată în această ţară.

Unele dintre probele care au loc de obicei în prezenţa acestor medii sunt următoarele: O masă se ridică la 4-5 picioare de la podea şi pluteşte în aer. Mâini şi feţe de spirite sunt văzute clar şi sunt recunoscute de prietenii lor. O putere nevăzută cântă la chitară şi o trece împrejurul camerei. Mâini care se văd aduc flori şi le dau spectatorilor. Sună clopoţei, se cântă la harpe, şi alte probe de natură uimitoare au loc în prezenţa acestor medii minunate, dacă sunt respectate cu stricteţe condiţiile.

O noapte de manifestări uimitoare! Se trage vălul aşa încât toţi să poată privi în lumea spiritelor şi să vadă multe lucruri stranii şi senzaţionale.

Clerul, presa, eruditele sinoade şi concilii, filosofi şi oameni de ştiinţă înţelepţi, de fapt întreaga lume a calificat aceste idealisme filosofice a fi un lucru uluitor. Sunteţi puşi faţă în faţă cu spiritele. Un pian mare cântă fără să fie atins de vreun suflet viu. Şi multe forme spirituale pe scenă — uneori opt sau zece deodată — sunt o dovadă clară a autenticităţii acestor medii. Ele s-au perfecţionat timp de trei ani pentru scopul special de a demonstra faptele puterii spiritelor în plină lumină de gaz!

Puterile invizibile produc în mod constant manifestări noi şi uimitoare pentru a converti pe cei sceptici şi pentru a întări pe cei care cred. Vino şi convinge-te. Nu te lua după vorbele nimănui. Cercetează şi convinge-te cu ochii tăi. Lasă-te condus de propria ta raţiune. Nu crede nimic din ce auzi! Fiecare bărbat şi fiecare femeie are dreptul să vadă şi să gândească.

Mulţi întreabă: “Există vreun adevăr în spiritism?” Dacă veţi participa la această şedinţă cu aceste medii noi, nu vă veţi mai îndoi niciodată că spiritele revizitează Pământul şi pot fi văzute şi recunoscute de prietenii lor. Ele vor sta lângă voi şi vor da mâna cu oricine le va cere. Nu uitaţi, această şedinţă nu este ca celelalte la care aţi fost. Formele văzute aici nu se tem de voi, ci vor veni atât de aproape de voi încât nu vă veţi putea îndoi de identitatea lor şi vă vor convinge că nu sunt carne de pe acest Pământ. Nimeni care a participat vreodată la aceste şedinţe nu se poate îndoi de autenticitatea acestor medii. Nu uitaţi, acestea sunt medii dezvoltate de curând, tocmai sosite în acest loc, şi sunt recunoscute de către toţi cei care le-au văzut, că au cel mai puternic cerc care a fost adus vreodată în această ţară. Nu la întuneric, ci în plină lumină. Veţi simţi atingerea lor. Veţi vedea formele lor imateriale. În lumină clară, deplină! Vor fi folosite toate mijloacele posibile pentru a lămuri pe spectatori dacă aceste aşa-zise minuni sunt puse în scenă cu ajutorul spiritelor sau sunt rezultatul mijloacelor naturale.

Vor fi alese de către spectatori comitete pentru a ajuta şi pentru a raporta opiniile lor în ceea ce priveşte scopul şi provenienţa multor lucruri foarte ciudate care vor fi arătate în timpul serii. Aceasta se va face pentru ca fiecare persoană care va participa să poată afla adevărul cu privire la aceste probe, dacă ele sunt autentice sau sunt rezultatul unor trucaje experte. Uşile se deschid la ora 7:15. Programul începe la ora 8. Se va percepe o taxă mică de intrare”.

Spiritele organizează acum biserici

Constatând că bisericismul este popular şi că oamenii pe care ei încearcă să-i prindă în cursă cer o anumită doză de formalism, spiritiştii organizează “biserici” pentru “închinarea” şi “lauda Atotbunului” — numele pe care ei îl folosesc în loc de Dumnezeu. Dar deoarece spiritiştii avansaţi nu cred într-un Dumnezeu personal, acest nume reprezintă pentru ei doar toate spiritele bune, printre care îi numără pe Thomas Paine, Shakespeare, Iuda şi Nero, precum şi pe Cristos, Confucius şi Buda. În aceste “biserici” — “Spiritiste ”, “Teosofice ” şi “Creştin Ştiinţifice”, toate de acelaşi cult şi toate îndrumate (mulţi dintre adepţii lor fără să ştie) de acelaşi spirit conducător — Satan — predicatorii şi evangheliştii sunt în general femei, în contrast marcant (oricare ar fi explicaţia) cu acea cale urmată de Capul singurei şi adevăratei Biserici, Domnul nostru Isus — care a numit doisprezece apostoli şi şaptezeci de evanghelişti, toţi fiind bărbaţi.

Ziarele au dat o relatare a serviciului de botez spiritist de la “Prima Biserică a Spiritiştilor”, Pittsburg, duminică 13 decembrie 1896, de d-na Ida Whitlock din Boston, după cum urmează:

“Când părinţii şi naşii copiilor erau adunaţi, diaconii bisericii au adus o frânghie lungă împodobită cu flori, cu care i-au legat pe participanţii la ceremonie. D-na Whitlock i-a dat fiecărui copilaş un mic bucheţel de garoafe, luându-l dintr-un vas de argint. După ce a terminat această ceremonie, d-na Whitlock a luat alt vas de argint, şi, înaintând spre fiecare copil, a înmuiat în vas un trandafir şi a stropit feţele celor care urmau să fie botezaţi, spunând în acelaşi timp: “Eu, Ida Whitlock, printr-o putere încredinţată mie, te botez pe tine, Anna Marie Klotz, în numele Atotbunului”. Alderman Klotz, din Allegheny, este tatăl acestui copil”.

Puterea încredinţată doamnei Whitlock cu siguranţă nu era de la Tatăl, nici de la Fiul, nici de la Spiritul sfânt; şi suntem încredinţaţi că era de la cel care susţine toate probele, scamatoriile, minciunile şi obsesiile: “Potrivnicul vostru, Diavolul”. 1 Petru 5:8.

“În cămăruţe interioare”

Fratele Thori din St. Paul, Minn., ne-a trimis cartea de vizită a unui anume Dr. Snyder din acel oraş, care se prezintă a fi un spiritist creştin şi care pretinde că el şi alţii ţin şedinţe regulate în care Domnul ca fiinţă spirituală se arată ochilor lor muritori. El spune că aceste manifestări au fost văzute de aproximativ patruzeci de persoane. Trei dintre ei au primit “comuniunea” direct din mâna Domnului. Cartea de vizită primită conţine şaisprezece texte din Biblie, printre care sunt următoarele:

“Dumnezeu este duh”.

“Eu sunt Lumina lumii”.

“Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Ioan 14:21.

În partea de sus a cărţii de vizită sunt scrise cu litere mari de tipar aceste cuvinte:

“L-A|I VĂZUT PE DOMNUL? DACĂ NU, DE CE?”

Fratele Thori remarcă faptul că doctorul pare a fi foarte pios şi declară credinţă în răscumpărare şi în restabilire. Această întâmplare i-a amintit imediat fratelui Thori de afirmaţia din Studii în Scripturi, Volumul 2, pagina 158, care sună după cum urmează:

“Printre alte asemenea lucruri unii dintre ei învaţă că Cristos este prezent, şi nu ne îndoim că nu va trece mult şi vor ţine şedinţe la care vor pretinde că-L arată “în cămăruţe interioare”” (Mat. 24:26). Fratele T. a atras atenţia doctorului asupra acestei Scripturi şi asupra acestei aplicări a ei; dar el era atât de vrăjit de spiritele înşelătoare încât n-a putut face nici o aplicare a ei la propriile sale experienţe. A declarat că aceasta se referea la unii escroci ridicoli cum ar fi Schweinfurth.

Aici vedem mai mult din tactica lui Satan: el pune pe un escroc împotriva altuia. Câţiva oameni slabi la minte sunt amăgiţi ca să gândească şi să pretindă că ei sunt “unii dintre cei mari” ­— Cristoşi etc. — şi prin puteri hipnotice amăgindu-i pe unii la “cerurile” lor, dezgustă astfel pe oamenii mai raţionali, care, crezând că aceste înşelări împlinesc sfera avertizării Domnului nostru, nu sunt în gardă împotriva înşelărilor mult mai subtile ale spiritismului, care atrag tot mai mult pe zi ce trece.

Apoi iarăşi, credincios caracterului lui de înşelător ce este, Satan începe toate aceste prestaţii cu cei pe dinafară evlavioşi. El pune momeală în cârligul său când pescuieşte oameni. Se va constata că acei creştini care se conduc după propria lor voinţă, indiferent de moralitatea sau de credinţa lor, vor fi expuşi curselor marelui vrăjmaş. Supunerea totală a voinţei lor voinţei lui Dumnezeu, aşa cum este exprimată în Cuvântul Său, este absolut necesară pentru a învinge lumea, trupul şi diavolul.

 

“Nu suntem în neştiinţă de planurile lui”

Fără îndoială că unii vor fi surprinşi când vom afirma că după înţelegerea noastră “Ştiinţa Creştină”, “Teosofia”, “Mesmerismul”, “Clarviziunea” şi “Hipnotismul”, precum şi “Swedenborgianismul” sunt toate înrudite cu spiritismul şi sunt intenţionate de “spiritele înşelătoare” să subjuge şi să “aibă trecere” la diferite clase din omenire care se trezesc acum din amorţeala minţii, şi să le orbească ochii faţă de adevărul cu privire la Domnul şi la Cuvântul Său. 2 Corinteni 4:4.

Ştiinţa Creştină” prin numele ei atractiv dar înşelător, nu mai puţin prin afirmaţiile ei mincinoase că nu există durere, nici boală, nici moarte, nici păcat, nici diavol, nici Mântuitor — şi nici nu este nevoie de unul — prin însăşi absurditatea pretenţiilor ei atrage pe cei curioşi; şi prin nevinovăţia ei aparentă şi prin “fapte bune” îi prinde în cursă pe cei care nu sunt în gardă şi care nu sunt instruiţi, care nu cunosc “adâncimile Satanei” (Apoc. 2:24). Procedurile lor pentru tratarea bolilor “imaginare” par inofensive, dar sunt oare tratamentele lor mai puţin de la demoni şi mai mult de la Dumnezeu decât cele ale spiritiştilor? În timp ce o credinţă curată în primele principii ale doctrinei lui Cristos nu trebuie înlocuită cu bunele moravuri, acestea din urmă trebuie totuşi considerate ca însoţitori ai fiecărei manifestări a favorii şi puterii divine. De aceea, toţi cei care tăgăduiesc pe Domnul nostru Isus ca Răscumpărătorul omenirii, “care Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi”, nu sunt ai lui Dumnezeu, iar “lucrările lor uimitoare”, fie că sunt bune sau rele, nu trebuie puse pe seama puterii divine.

Unii ar putea întreba dacă Satan şi asociaţii lui pot fi acuzaţi pe de o parte de cauzarea bolii şi a morţii (Evrei 2:14), iar pe de altă parte de vindecarea bolnavilor şi scoaterea demonilor. N-ar părea aceasta să fie împotriva propriei sale împărăţii, ceea ce nici o fiinţă inteligentă nu poate presupune. “Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat împotriva lui însuşi; deci, cum va dăinui împărăţia lui?” Matei 12:25, 26; Marcu 3:24-26.

Foarte adevărat; şi aceasta arată la ce strâmtoare este adus “stăpânitorul lumii acesteia” prin marea creştere a inteligenţei care a strălucit peste lume în ultimul secol. Demonii trebuie să se prefacă a fi “îngeri de lumină”, învăţători ai adevărurilor avansate şi medici buni, atât ai sufletului cât şi ai trupului, pentru a prinde din nou în capcană pe cei care caută pe Dumnezeu bâjbâind, poate Îl vor găsi (Fapte 17:27). Cuvintele inspiraţiei ne dau de înţeles că lupta lui Satan pentru a păstra controlul asupra omenirii va fi în mod deosebit disperată la sfârşit — înainte de a fi “legat” pentru o mie de ani ca să nu mai poată înşela neamurile. Apoc. 20:1, 2.

Aici va fi una din “puterile mincinoase” menţionate de apostolul Pavel, cărora poporul Domnului pentru a le face faţă va avea nevoie de “toată armătura a lui Dumnezeu, ca să se poată împotrivi în ziua cea rea” (2 Tes. 2:9-12; Efes. 6:11-13). Noi suntem acum în perioada în care apostolul ne previne să fim în mod special în gardă împotriva “duhurilor înşelătoare şi a unor învăţături ale demonilor” (1 Tim. 4:1). Aici apostolul Petru ne spune, să “aveţi grijă să nu vă lăsaţi târâţi îînşelaţiş de rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să nu vă pierdeţi tăria” (2 Pet. 3:17). Prin urmare, Domnul ne spune să veghem şi să ne rugăm ca să scăpăm de amăgirile care vor fi atât de puternice încât “să înşele, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi” (Mat. 24:24). În vederea acestor preveniri, nu ne aşteptăm noi oare la “puteri mincinoase”, la minciuni din partea spiritelor rele? Ba mai mult; ne aşteptăm la mult mai multe în următorii câţiva ani decât au visat chiar şi spiritiştii până acum.

Puterile satanice, malefice

Dar dacă Satan şi credincioşii lui au cunoştinţă de mijloacele tămăduitoare şi de pricepere în aplicarea lor, să nu uităm că el are şi o mare putere malefică. Acest lucru a fost deja demonstrat. Să luăm cazul lui Iane şi al lui Iambre, al celebrelor medii şi magicieni din Egipt, care în prezenţa lui faraon au reprodus multe din minunile făcute de puterea divină prin Moise şi Aaron. Ei au putut să-şi transforme toiegele în şerpi; de asemenea au transformat apa în sânge; au făcut şi broaşte, deşi n-au putut reproduce plăgile păduchilor etc. Exodul 7:11, 22; 8:7.

Avem toate motivele să credem că spiritele decăzute au învăţat considerabil în cei patru mii de ani trecuţi, şi ele au astăzi o sferă a puterii mult mai mare. Suntem înclinaţi să credem că plăgile lăcustelor şi mulţimea dăunătorilor agriculturii, şi sporii şi microbii care îmbolnăvesc şi afectează viaţa omului şi a animalelor în timpurile recente, pot fi manifestări ale aceleiaşi puteri a răului. În mod asemănător, Satan este “domnul puterii văzduhului” şi este destul de răuvoitor aşa încât să-şi exercite puterile în măsura permisiunii divine. Aceasta poate justifica în parte marile inundaţii, cicloane şi tornade din anii recenţi.

Dar desigur, ar întreba unii, astfel de forţe ale naturii nu sunt lăsate în seama demonilor, nu?

Nu în întregime — desigur că nu; altfel ne-am putea îndoi că lumea ar mai putea fi locuită. Să luăm cazul lui Iov: de îndată ce restricţiile divine asupra lui Satan au fost retrase, el i-a mişcat pe sabeeni să fure vitele lui Iov şi să-i ucidă servitorii; a făcut să vină foc din cer, care a ucis şi a ars turmele de oi ale lui Iov; i-a trimis pe caldeeni să fure cămilele lui Iov şi în final a produs un ciclon care a lovit casa în care copiii lui Iov petreceau împreună, a distrus casa şi i-a ucis pe cei care o locuiau, şi de îndată ce i s-a permis, a atacat persoana lui Iov cu boală. Iov 1:9-2:7.

Nu există nici o îndoială că Satan şi legiunile lui sunt la fel de capabile şi dispuse ca în trecut să facă tot răul pe care înţelepciunea divină ar vedea potrivit să-l permită. De aceea rămâne numai să observăm că Dumnezeu a prezis că le va permite să aibă putere mare la sfârşitul acestui veac, şi a arătat motivul pentru care face aceasta. El ne spune că este pe punctul de “a-Şi vărsa mânia, va sufla focul furiei Sale” peste omenire, ca pedeapsă pentru păcat şi ca o corecţie în dreptate; pentru a umili omenirea şi a o pregăti pentru binecuvântările Împărăţiei Milenare. Toţi suntem familiari cu pedepsele prezise în cartea Apocalipsei care sunt pe punctul de a fi vărsate peste lume la sfârşitul şi în timpul judecăţii acestui veac. Plăgile care au venit peste Egipt au fost ilustraţii ale acestora — chiar dacă plăgile care vin sunt descrise în simboluri. Dar să ne amintim întotdeauna de grija lui Dumnezeu pentru poporul Său, de a-l păzi de orice calamitate care n-ar produce sub supravegherea divină unele lecţii sau experienţe valoroase; şi să ne amintim că El poate şi vrea să ţină sub control mânia oamenilor şi a demonilor şi să restrângă restul care ar împiedica marile Sale scopuri.

Următoarele cuvinte ale Rev. A. B. Simpson sunt chiar la subiect:

“Se spune de asemenea că practicile spiritismului şi ale magnetismului animal, ale clarviziunii etc. sunt urmate de vindecarea bolilor. Nu vom nega că în timp ce unele din manifestările spiritismului sunt escrocherii, există unele care fără îndoială sunt supranaturale şi sunt produse de forţe pentru care ştiinţa fizicii nu are nici o explicaţie. N-are nici un rost a se încerca înfruntarea acestui monstru înspăimântător al spiritismului, în care, după cum spune Joseph Cook, se află, poate, marele DACĂ al viitorului imediat al Angliei şi al Americii, cu o negare grăbită şi superficială a faptelor, sau cu o explicare a lor ca trucuri ale prestidigitaţiei. Ele sunt adesea fără îndoială reale şi supranaturale. Ele sunt “duhuri de demoni care fac semne”, adunând pe oameni pentru Armaghedon. Ele sunt forţele reînsufleţite ale magicienilor egipteni, ale oracolelor greceşti, ale haruspiciilor romani, ale vracilor indieni. Ele nu sunt divine, nu sunt atotputernice, dar sunt mai mult decât omeneşti. Domnul nostru ne-a avertizat în mod expres în privinţa lor, şi ne-a spus să le încercăm, nu după puterea lor, ci după roadele lor, după sfinţenia lor, după umilinţă şi după omagierea numelui lui Isus şi a Cuvântul lui Dumnezeu; şi însăşi existenţa lor face, cu atât mai imperativ, ca noi să fim în stare să prezentăm împotriva lor forţele vii ale unui creştinism sfânt — asemenea toiagului lui Moise care le-a înghiţit pe ale vrăjitorilor şi la sfârşit a redus la tăcere puterea lor limitată”.

În concluzie, să asculte Israelul spiritual Cuvântul DOMNULUI către Israelului trupesc:

“După ce vei intra în ţara pe care DOMNUL Dumnezeul tău ţi-o dă, să nu te înveţi să faci după UR<CIUNILE NEAMURILOR ACELORA. Să nu se găsească printre voi nimeni care … FOLOSEŞTE GHICIREA, nici un prezicător al viitorului, sau care face farmece, sau cititor în stele, sau descântător, nimeni care să întrebe pe cei care cheamă duhurile sau spiritist, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea DOMNULUI; şi din cauza acestor urâciuni, DOMNUL Dumnezeul tău îi va izgoni dinaintea ta”. Deuteronomul 18:9-12.

“Dacă vi se zice însă: “Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi care mormăie”, răspundeţi: “Nu va ÎNTREBA OARE un popor PE DUMNEZEUL SĂU? Va întreba el pe cei MOR|I pentru cei VII? La lege şi la mărturie!” Căci, dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta.” Isaia 8:19-20.

Rapoarte recente asupra spiritismului

Cele ce urmează au fost publicate în Turn pe părţi, în câteva numere din iunie şi iulie 1897. De atunci, mulţi care le-au citit au trimis rapoarte de confirmare. Printre cele suficient de interesante pentru publicare sunt cele pe care le dăm în continuare.

În Allegheny Record din 9 septembrie 1897 este raportată o adunare religioasă în aer liber a spiritiştilor şi teosofilor, de către o doamnă din Allegheny care spune:

“Mărturisesc sincer că n-am petrecut două săptămâni mai fericite decât cele petrecute în aşa­-zisa “pepinieră a spiritismului, de la Cassadaga Camp, Lily Dale, N. Y.”

Dacă noi ca creştini ne-am putea deschide inimile faţă de adevărul prezentat acolo în această sesiune a unor astfel de intelecte uriaşe cum sunt Lyman C. Howe din Fredonia, judecătorul Richmond din Meadville, Dr. Hicks din New York, d-na Carrie E. Twing din Westfield, N. Y.; d-na Sheets din Michigan, Annie Besant şi alţii — dacă, repet, învăţăturile tuturor acestor reprezentanţi ai credinţei ar putea fi primite în inimi sincere, fără prejudecăţi, atunci ar fi aşa o expansiune sufletească, încât ar trece de limitele înguste ale inteligenţei ortodoxe medii, iar spiritismul, în loc să fie evitat ca ceva anormal sau sinistru, nevrednic de gândirea şi atenţia unei minţi inteligente, ar primi cel puţin avantajul unei încercări corecte.

Mă întreb câţi din cei care sunt legaţi de prejudecăţile ortodoxe ştiu că această credinţă este fondată pe principii fixe asemenea timpului însuşi, şi că cercetătorii sinceri vor găsi că aceşti ucenici ai spiritismului depăşesc sfera de cunoştinţe a criticilor lor creştini (?) în chestiuni care aparţin de dezvăluirea vieţii pe un plan mai înalt?”

Despre învăţătorii teosofi actuali ea spune:

“Printre instructorii cei mai renumiţi erau domnul şi doamna de’Ovies, Julian Segunda de’Ovies, delegat pentru America al Ordinului Bhagavat-Gita, cunoscut mai bine ca “Ordinul celor Optzeci”, cel mai vechi ordin al adepţilor ocultelor din lume, care este maestrul suprem al ordinului Cairo, Egipt. El învaţă psihologia practică, puritatea, cumpătarea în toate lucrurile, iubirea pentru omenire şi sinceritatea; să ne cunoaştem pe noi înşine, ca să putem atinge starea perfectă de bărbaţi şi femei, şi să ne apropiem tot mai mult de lumina cosmică, din care noi suntem doar scântei; să dezvoltăm divinitatea în noi, pentru a putea vindeca pe bolnavi şi a mângâia pe suferinzi, exact cum a făcut marele mediu, Isus din Nazaret.

Prin meditaţie şi concentrare pentru a avea viziuni şi a primi impresii, omul poate fi inspirat divin şi îndrumat de înţelepciune în toate lucrurile. Spaniolul Mahatma de’Ovies învaţă meditaţia, concentrarea, psihometria, magnetismul şi arta vindecării, citirea caracterului, hipnotismul, clarviziunea, ştiinţa respiraţiei, ştiinţa mâncatului şi orice altă ramură a psihologiei oculte. După fiecare curs de lecţii se formează cercuri pentru dezvoltarea acestor puteri. Această ştiinţă împrăştie eroarea orbirii, aşa încât omul să poată vedea fără ochi — domnul de’Ovies poate dovedi aceasta oricând şi în orice condiţii. Mahatma pretinde că puterile sale sunt universale, că fiecare bărbat şi fiecare femeie, în afară de debilii mintal sau degeneraţi, posedă aceste daruri oculte. Bhagavat Gita are în prezent peste 2.000 de membri în Statele Unite. Domnul de’Ovies a fondat câteva societăţi de cercetare în America, ultima la Buffalo, N. Y.”

Aşa sunt “pruncii în Hristos” ademeniţi la rău de către cei care “cunosc “adâncimile Satanei”” şi uneltirile lui ca să-i prindă în capcană.

 

Creşterea spiritismului

O corespondenţă de presă în privinţa altei reuniuni religioase spiritiste, publicată în Toledo Blade, spune după cum urmează:

“Anderson, Ind., 2 august. Statistici primite recent la tabăra de stat a spiritiştilor din Chesterfield arată creşterea spiritismului în Statele Unite în ultimii patru ani. Această creştere a fost foarte rapidă, şi acum spiritismul este reprezentat de 52 de asociaţii de stat cu un număr de membri activi de 235.000 şi 400 de medii recunoscute. Statele în care există asociaţii sunt: Ohio, Indiana, Michigan, Massachusetts, Connecticut, Wisconsin, Minnesota, Colorado, Maine, Oregon, California, Florida, Louisiana, Vermont, New York şi New Hampshire. Spiritiştii pretind a fi 2.000.000 de credincioşi”.

Înşelarea unui tată

Un cititor al Turnului, după ce a citit articolele despre spiritism, scrie după cum urmează:

“După moartea mamei mele, tatăl meu s-a căsătorit cu o femeie care era mediu spiritist, şi de atunci a încercat să mă convingă în legătură cu spiritismul. Mi-a dat în mod repetat relatări de la şedinţele de materializare la care a participat el, atât în casa lui cât şi în alte locuri. El a spus că a văzut până la cincisprezece spirite prezentându-se deodată, atât adulţi cât şi copii, în timp ce mediul stătea în cabinetul ei în prezenţa audienţei. A spus că uneori vedea un nor ceţos care apărea lângă tavan şi care cobora treptat spre podea, prinzând formă în timp ce cobora, până când stătea pe podea o fiinţă umană solidă, palpabilă, şi îţi strângea mâna. Mâna era la fel de palpabilă la strângere ca şi a mea. El spune că fiicele sale moarte (surorile mele) şi alţi prieteni care sunt morţi i s-au arătat lui astfel, îmbrăcaţi în alb curat. Uneori ele materializau o eşarfă de dantelă sclipitoare şi o ţineau sus şi o scuturau în faţa lui; acestea stăteau alături de el sau pe genunchii lui şi îşi puneau braţele în jurul gâtului lui şi discutau cu el despre casa lor cerească, despre frumuseţile ei, despre florile ei frumoase etc., şi despre viitorul lui şi despre grija lor pentru el. În final ele spuneau: “Ei bine, trebuie să plecăm” — şi mâna pe care el o ţinea strâns într-a sa începea să se piardă, corpul se rarefia până când obiectele din cameră puteau fi discernute prin corpul aproape transparent; apoi dispăreau, uneori coborând prin podea. Tatăl lui (bunicul meu) care a fost medic la viaţa sa, spune el, a scris prin medii reţete de medicamente pentru el etc.

Tatăl meu ne-a spus lucruri pe care i le-a spus soţia sa mediu — chestiuni despre familia noastră — care într-adevăr ne-au surprins, deoarece ştiam că n-avea de unde să le ştie decât prin mijloace supranaturale, dar am văzut de-a lungul anilor de observare a spiritismului destul din urâciunile lui pentru a ne convinge de originea lui satanică, şi ca atare eu n-am avut niciodată mare credinţă în el şi în final am învăţat să-l detest. Şi de când am văzut lumina adevărului actual, aşa cum o vedem acum, ne dăm seama mai bine decât oricând de răutatea şi de natura lui demonică. Am văzut de mai multe ori medii “sub control” şi am observat ce deplin sunt făcute acestea victime ale demonilor care le posedă în astfel de momente — nefiind conştiente de starea lor sau cel puţin în stare să-şi controleze cuvintele şi acţiunile. Expresia lor facială în acele momente este foarte stranie”.

Un cleric episcopal scrie:

Turnul vorbeşte în câteva numere trecute despre spiritism şi menţionează mediile clarauzitoare. Trăiesc singur ca misionar în Burma de câţiva ani; şi de când soţia şi băieţelul meu au adormit, în 1889 şi 1890, am fost singur şi m-am ocupat într-un fel de cercetarea magnetismului animal în legătură cu transmiterea gândului la distanţă şi, îmi pare rău să adaug, de “transferarea senzaţiilor”. După ce am practicat aceasta (detestând spiritismul, deşi nu ştiu de ce şi fără să fac legătura între acestea două) am auzit deodată într-o după-amiază voci în jurul meu, care au continuat de atunci mai mult sau mai puţin; şi acum vă scriu să-L imploraţi pe Iehova să aibă milă de trupul meu şi să-l facă “sanctuarul lui Dumnezeu prin spirit”, înlăturând orice spirit necurat care ar putea locui în el şi dându-mi har şi putere să rezist, să fug sau să mă eliberez de orice influenţă sau putere sau control pe care Satan le-ar putea avea asupra mea”.

 

Opiniile unui fost spiritist binecunoscut

Rev. W. H. Clagett, preşedintele Consiliului de Împuterniciţi ai Universităţii Presbiteriene din Texas, care odată a fost spiritist, a ţinut recent o conferinţă în Sala Asociaţiei de la Brooklyn, N. Y., în faţa unui public larg. Brooklyn Eagle dă următorul raport asupra conferinţei:

“Dr. Clagett a spus că el nu venise doar să amuze pe spectatori, nici să le spună poveşti. El voia să meargă mai adânc de atât. “În mod deschis”, a continuat el, “n-am nici o speranţă să convertesc pe spiritiştii convinşi. Din fericire sau din nefericire, soarta a făcut să văd multe în legătură cu spiritismul. Am crezut ferm în el timp de ani de zile, adesea fiind mediu în şedinţele mai private. În această chestiune există un interes mai adânc decât cred mulţi creştini. Spiritismul este una din cele mai mari puteri pentru rău în lume. Cei mai mulţi dintre voi veţi fi surprinşi când vă voi spune că în Statele Unite sunt între 900.000 şi 1.000.000 de adepţi. Nu ne putem scăpa de acest rău incipient numai denunţându-l; trebuie să-i informăm pe oameni. Eu cred că există astfel de lucru cum este comunicarea între oameni şi spirite. Cred că există spirite reale în legătură cu spiritismul modern. Mulţi s-au mirat de puterea spiritismului de a induce în eroare oameni inteligenţi. Unii dintre voi vă veţi aminti că acum câţiva ani Dr. Kettles, supraveghetorul tuturor şcolilor publice din New York, şi-a recunoscut credinţa în spiritism. Acesta apelează la unul din cele mai puternice simţăminte ale inimii omului — iubirea noastră pentru cei morţi. Unde sunt aceşti iubiţi? Mai există ei încă? Care este natura acelei existenţe? Pentru cel care respinge Biblia aceste întrebări nu au răspuns. Totul este întuneric, şi când sufletul încearcă să pătrundă întunericul, strigă cu cea mai intensă dorinţă: “Unde eşti?” Satan, sub forma spiritismului, se oferă să-l aducă pe cel iubit înapoi ca să-i putem auzi vocea şi să-i vedem faţa în realitate”.

Apoi iarăşi, spiritismul vine la noi ca o religie nouă. El îşi propune să fie un sistem de filosofie religioasă. Îşi ia sarcina să rezolve întrebarea: “Dacă un om moare, va trăi el iarăşi?” Atacând sufletul în acest fel subtil şi plauzibil, nu este surprinzător că Satan sub forma spiritismului îi duce pe mulţi în rătăcire. …

Dr. Clagett a caracterizat spiritismul ca absurd şi degradant. “A gândi”, a spus el, “că o soţie sau o mamă, chiar dacă ar putea comunica cu noi cei de pe pământ, s-ar duce la o femeie pe care n-a cunoscut-o, şi cu care nu s-ar fi asociat chiar dacă ar fi cunoscut-o, şi i-ar spune lucrurile cele mai sacre — ideea este degradantă şi dezonorantă! Spiritismul este o escrocherie, două treimi din el fiind diavolul la a doua mână, iar restul diavolul la prima mână””.

Experienţele unui autor, fost spirit­ist

Într-o carte publicată recent, intitulată “Puterile Văzduhului”, autorul, un fost mediu, relatează câteva experienţe ciudate cu spiritele. Dăm această relatare a experienţelor lui cu un spirit care pretindea a fi Domnul şi care i-a dat de înţeles că el, mediul, urma să fie foarte folosit pentru convertirea lumii, şi că va ocupa o poziţie foarte asemănătoare cu aceea a Domnului la prima Sa venire, cu excepţia faptului că el va fi binecuvântat cu succese minunate şi miraculoase. Cităm:

“M-am simţit fericit, foarte fericit cu Isus lângă mine, cum am crezut eu cu adevărat. Pe măsură ce înaintam cu scrisul, mă simţeam cu atât mai sigur că era adevărat, deoarece stilul şi dicţia indicau o minte şi o inimă curate”. Mai târziu spiritul a spus: “Eu sunt Tatăl şi Dumnezeul tău. … Sunt Atotputernicul, Creatorul tuturor lucrurilor. În acest fel am vorbit patriarhilor din vechime — lui Adam, lui Noe, lui Avraam, lui Moise şi altora”. Aceste cuvinte l-au făcut pe mediu să tremure de frică. Spiritul a spus apoi: “Nu-ţi fie frică … eu sunt Creatorul şi Tatăl tău, şi tu eşti fiul meu — dragul meu fiu; fiu prin creaţie dar şi prin răscumpărare; de aceea nu trebuie să te temi”. Apoi spiritul a continuat zicând: “Te-am ales ca să-mi fii cel de-al doilea Cristos; L-am ales pe Isus, Fiul meu, să te înveţe şi să-ţi dea înţelepciune în toate lucrurile — ca să-mi faci voia în marea lucrare de mântuire a omului”.

Apoi spiritul l-a instruit pe mediu să se asocieze cu un anumit prieten cleric în calitate de ajutor al său în marea lucrare de mântuire a sufletelor şi a spus: “Deoarece rasele anglo-saxonă şi germană au devenit atât de sensibile încât spiritele pot să le influenţeze minţile şi în multe cazuri să le controleze trupurile, am hotărât să introduc o nouă dispensaţie şi în acest scop te-am chemat pe tine şi pe prietenul tău ca să deschideţi şi să pregătiţi calea pentru introducerea ei. Fii smerit, roagă-te şi fii credincios şi totul va fi bine. Să-ţi mai spun încă o dată: fii smerit, smerit ca un copil înaintea lui Dumnezeu”. Spiritul cel rău s-a străduit să-l facă să creadă în “convertirea lumii la Dumnezeu” prin mijloacele sale, acest om fiind dintr-o dată reprezentantul lui Cristos ca să facă lucrarea de mântuire a lumii la a doua venire a Lui. Ca să-l facă să nu vegheze, l-a prevenit spunând:

“Spiritele rele sunt pretutindeni în jurul tău. Locul în care stau ele până la judecată este aerul sau atmosfera pământului; şi ele lucrează în fiii neascultării imprimând sau introducând în mintea lor gânduri şi dorinţe rele şi egoiste; şi de asemenea aprinzându-le pasiunile, făcându-i adesea să comită cele mai atroce fapte. … În lume există un conflict continuu, după cum ştii, între aşa-zisele puteri ale întunericului şi puterile luminii. … Din cele spuse se poate deduce progresul lent făcut în lume de evanghelia mea de la înălţarea mea. … Preaiubitul meu servitor, Judson, a petrecut mulţi ani în ţinuturi păgâne până să fi salvat şi să fi adus la Dumnezeu un singur păgân”.

Mediul a gândit că numai o fiinţă bună ar vorbi în acest fel, de aceea spiritul trebuia să fie ceea ce pretindea a fi, ori altfel era un mare înşelător şi o fiinţă foarte rea. Totuşi el continua să fie tulburat de îndoieli în privinţa comunicărilor remarcabile pe care le primea. Atunci spiritul a continuat spunându-i:

“Se pare că te îndoieşti în privinţa chemării tale; nu trebuie, nici o clipă. Lansează-ţi bărcuţa pe oceanul mare al iubirii infinite a lui Dumnezeu şi vei găsi ajutor şi mângâiere. Adevăratul secret al succesului în orice afacere este să arzi de zel. Nu trebuie să-ţi fie frică să începi. Acum înţelegi legea care controlează forţele morale, care poate fi exercitată asupra copiilor oamenilor.

În concluzie, voi spune că plănuiesc să-i chem mai întâi pe evrei şi apoi neamurile. Aşa că mai întâi vei începe la New York. Acolo vei fi ajutat de domnul Beecher şi de alţii, şi apoi vei continua în Palestina unde ne vom întâlni şi îţi voi da succes”.

“În timp ce meditam la aceste lucruri, acea “voce blândă” a venit iarăşi la mine spunându-mi: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău şi am o lucrare să-ţi încredinţez. Trebuie să-mi chem poporul, pe evrei, pentru a pregăti marele eveniment care va avea loc în curând, şi am aranjat ca tu să mergi la New York şi să te întâlneşti acolo cu domnul Beecher, care te va ajuta mult în munca ta de adunare a vechiului meu popor la Ierusalim, ca să-i pregătesc pentru convertire şi să-i fac potriviţi pentru Împărăţia cerului. Vei pleca de acasă fără să ştie familia ta şi vei porni spre un loc spre care te voi îndruma eu.

Eu sunt judecătorul întregului pământ; eu, Domnul, te-am chemat ca să avertizezi pe toţi oamenii să fugă de mânia care va veni. Ziua judecăţii se apropie, când toţi oamenii, mici şi mari, vor sta în faţa tronului meu. De aceea fii harnic, fii credincios şi fă cum îţi poruncesc, şi mare-ţi va fi răsplata. I-ai părăsit pe cei pe care i-ai iubit, dintre care mulţi se află în lanţurile nelegiuirii. Acum fixează-ţi atenţia asupra acelora a căror convertire o doreşti atât, şi în timp ce te rogi eu voi pecetlui inima lor cu convingere şi vor fi convertiţi de dragul tău chiar în timp ce vorbeşti”.

Mi-am concentrat mintea cu adâncă şi copleşitoare emoţie asupra unei persoane faţă de care aveam un interes deosebit. M-am rugat până când lacrimile şi suspinele mi-au înăbuşit glasul, când aceeaşi şoaptă solemnă, blândă, a venit la mine iarăşi distinctă zicând: “Rugăciunea ţi-a fost ascultată: prietenul tău este convertit şi acum se bucură cu o bucurie de negrăit şi plină de slavă”.

“Fiul meu”, a spus vocea solemnă iarăşi, “concentrează-te asupra unei alte persoane şi o voi binecuvânta din nou de dragul tău”. Am început iarăşi cu aceeaşi simplitate copilărească a rugăciunii ca înainte, concentrându-mă în mod distinct asupra persoanei care doream să fie convertită, şi după câteva momente de implorare adâncă am auzit iarăşi vocea spunând: “Fiule, rugăciunea ţi-a fost ascultată şi prietenul tău este fericit în iubirea mea”.

Astfel am continuat timp de multe ore, inima mea devenind din ce în ce mai interesată de lucrare şi umflându-se de iubirea lui Dumnezeu pe măsură ce continuam să mă concentrez asupra celor a căror mântuire a sufletelor îmi era scumpă. La urmă vocea solemnă mi-a spus: “Nu mai ai alte rude şi prieteni asupra cărora să-ţi fixezi mintea în rugăciune?” I-am răspuns: “Nu mă măi pot gândi la nimeni altcineva”. “Atunci”, mi-a spus vocea, “concentrează-te asupra oricărui om neevalvios pe care ţi-l alegi şi eu te voi asculta şi îl voi binecuvânta de dragul tău”.

Mi-am reînnoit atunci rugăciunea cu lacrimi în ochi, concentrându-mă asupra unuia, apoi a altuia din cei pe care-i ştiam că sunt cei mai răi în nelegiuire. La sfârşitul fiecărei cereri a venit răspunsul: “Cererea ta a fost ascultată şi cel pentru care te-ai rugat este printre răscumpăraţi”. Aceasta a continuat poate încă o oră, când, nemaiputând din cauza extenuării, m-am retras şi am dormit ca un prunc la sânul mamei.

Pe când lumina slabă a dimineţii se furişa pe fereastră, am auzit iarăşi vocea blândă spunându-mi: “Scoală-te, fiule, şi ascultă veştile cele bune. Cei pentru care te-ai rugat sunt fericiţi în dragostea mea, se bucură în speranţă şi au auzit despre misiunea ta şi vin să se bucure cu tine şi să-ţi ureze drum bun”.

După ce mi-am făcut toaleta şi am aprins focul, am cerut să mi se servească micul dejun în cameră. Când m-am aşezat la masă şi fiind pe punctul de a-mi începe masa, vocea a spus în cel mai amabil şi mai dulce mod: “Nu trebuie să te simţi jenat de prezenţa mea; n-am fost eu mereu cu tine? Nu-ţi cunosc fiecare gând, fiecare cuvânt şi faptă? Cere binecuvântarea asupra mesei ca de obicei, exact ca şi cum n-aş fi prezent personal, fiindcă, deşi nu sunt prezent pretutindeni în persoană, totuşi sunt prezent pretutindeni prin puterea şi înţelepciunea mea omnipotente”.

Terminându-mi masa, vocea Atotputernicului, cum credeam eu, a spus: “Această zi va fi pentru acest loc o zi cum n-au mai fost altele înainte. Dumnezeu este în acest loc şi ei nu ştiu. Acum am să şoptesc în mintea fiecărui om, aşa cum ţi-am şoptit ţie prin vocea blândă, şi le voi spune: “Pregătiţi-vă să vă întâlniţi cu Dumnezeul vostru la judecată”, şi auzind aceasta ei se vor aduna în două biserici diferite ca să se roage; în acelaşi timp cei convertiţi pentru care te-ai rugat noaptea trecută vor sosi acolo şi se vor alătura bucuriei generale şi vor striga după milă, şi astfel valul mântuirii, început atât de uimitor în locul acesta, se va extinde asupra întregului pământ, fiindcă ziua aceea se apropie, ziua cea mare şi înfricoşătoare, când toţi oamenii vor primi potrivit cu faptele făcute în trup. Între timp tu poţi să mergi şi să-l chemi pe domnul A——, care este slujitorul meu şi un om evlavios. Îl vei găsi la biserica sa pregătindu-se pentru adunarea cea mare a oamenilor”.

Am fost atât de mişcat de aceste veşti bune şi de promisiunea mântuirii atâtor suflete aflate pe calea pierzării, încât lacrimile îmi curgeau din ochi în voie. În această stare a minţii am coborât la intrarea principală a hotelului, cea dinspre stradă. Uitându-mă împrejur, n-am văzut nici o agitaţie deosebită; dar gândindu-mă că Dumnezeu lucrează în linişte cu fiecare inimă, am mers mai departe cu aşteptarea certă că voi găsi pe slujitorul bisericesc la biserica numită şi mulţi adunaţi pentru închinare.

Ajungând la biserică, spre uimirea mea, am găsit uşile închise şi nici măcar o persoană înăuntru sau în apropierea clădirii. L-am găsit curând pe slujitor acasă la el, şi spre uimirea mea şi mai mare, m-a informat că nu trebuia să fie nici o adunare în acea zi. M-am întors la hotel, aşteptându-mă ca până atunci cei pentru care m-am rugat şi care, credeam eu, se bucurau în speranţa conştientă a păcatelor iertate, să fie sosiţi, dar din nou am fost amarnic dezamăgit.

Urcând la mine în cameră, l-am întrebat pe Domnul de ce acest eşec ciudat. La care vocea mi-a răspuns cu aceeaşi şoaptă distinctă şi clară: “Eşecul este pricinuit de conduita răutăcioasă a spiritelor rele, care în ultima vreme şopteau în urechile oamenilor, ceea ce i-a încurcat şi nu recunosc în şoapta mea susurul blând al Atotputernicului”.

“Dar”, am zis eu, “ce va fi cu numele tău cel mare?”

Vocea a răspuns zicând: “Voi înlătura din minţile lor toată amintirea acestui eşec şi vor şti că eu sunt Domnul; că la mine nu există schimbare sau umbră de mutare. Dar tu, fiule, îţi vei continua misiunea chemându-i pe evrei, ca şi cum acest aparent eşec n-ar fi avut loc”.

“Dar”, am răspuns eu, “nu am cele necesare ca să ajung la New York”.

“Da, fiule, dar eu am luat toate măsurile necesare împotriva tuturor împrejurărilor de acest fel, influenţându-l pe un om bogat din oraşul New York să telegrafieze la banca din acest loc ca să-ţi furnizeze toate fondurile necesare. Nu fi necredincios, ci crede”.

Aceasta mi-a liniştit mintea, mi-a redat încrederea şi am plecat imediat la bancă. Păşind spre ghişeu, am întrebat dacă o anumită persoană, şi i-am spus numele, care locuieşte acum în New York, a telegrafiat băncii lui pentru a pune bani în contul meu. Omul m-a asigurat că nu s-a primit nici o telegramă.

Din nou am întrebat de cauza eşecului. Aceeaşi voce misterioasă mi-a răspuns zicând: “Cauza eşecului este aceeaşi care le-a produs şi pe celelalte; dar”, a urmat vocea, “eu sunt Atotputernicul. Am putere să omor şi să dau viaţă, şi am să-i judec pe aceia care s-au opus scopurilor mele; de aceea păstrează-ţi speranţa şi toate vor fi îndreptate”.

Totuşi aveam încredere în simţurile mele. Eram sigur că auzisem vocea şi nu mă puteam forţa să cred că se putea găsi vreo făptură de sus sau de jos care să îndrăznească să personifice sau să pretindă a fi Atotputernicul Însuşi. M-am gândit de asemenea la comunicările pe care le primisem. Mi-am amintit de mila adâncă ce le însoţea şi de asigurările blânde care mi s-au dat; şi însumându-le pe toate, am avut impresia profundă că nu puteam fi înşelat.

În timp ce meditam astfel, vocea a rostit aceste cuvinte: “Întoarce-te acasă şi totul va fi bine”. Ascultând de poruncă, pusesem imediat în vânzare locuinţa unde stătusem.

Brusca mea dispariţie de acasă produsese nu puţină mirare printre prieteni şi rude, dar prezenţa mea i-a liniştit repede. Cât de puţin înţelegeau ei adevărata cauză a absenţei mele, m-am gândit eu”.

Mediul a ajuns în cele din urmă la concluzia că fusese înşelat de spiritele rele. El continuă:

“Cititorul ar putea presupune că aşa-zisa inteligenţă divină care m-a urmărit atâta vreme şi care m-a înşelat într-un mod atât de grosolan, fiind descoperită că nu erau decât draci îmbrăcaţi ca îngeri de lumină, m-a lăsat şi n-a mai apărut niciodată. Dar nu aşa s-a întâmplat. În ceea ce priveşte abilitatea lor de a-mi influenţa mintea, am aflat că ei aveau chiar mai multă putere şi că aceasta creştea cu fiecare zi.

îAceasta reprezintă o parte din pericol: voinţa care la început este puternică şi pe deplin în stare să reziste la astfel de avansuri îşi pierde treptat puterea şi devine din ce în ce mai slabă cu fiecare cedare.ş

Imediat ce mi-am dat seama că am fost înşelat, m-am scufundat în însăşi groapa deznădejdii. Speranţele mele, care se ridicaseră până la al şaptelea cer, au fost spulberate în cea mai adâncă groapă. Înşelătorul meu invizibil a continuat să mă flateze încă câteva zile — că Dumnezeu se găsea atât în întunericul acestei dezamăgiri, cât şi a celor mai luminoase speranţe din zilele dinainte”.

În cele din urmă fiind pe deplin convins de înşelăciunea acestor spirite, el a refuzat să se mai lase sub controlul lor. Atunci ele, ca răspuns la întrebările alăturate, au făcut confesiunea următoare:

“Mai întâi prin primele comunicări te-au făcut să crezi că spiritismul nu este decât solul gloriei milenare. Acestea au fost într-adevăr mari şi au fost făcute cu scopul precis de a te face să crezi că erau din partea lui Isus Cristos şi a lui Dumnezeu Însuşi. Ar fi trebuit să bănuieşti aceasta. În toate cârligele se află o momeală foarte poleită.

Întrebare: Învăţăturile pe care le învaţă spiritiştii nu sunt în general numite în Scripturi doctrinele demonilor şi ale dracilor?

Răspuns: Da, într-adevăr, sunt învăţături ale dracilor şi ale demonilor, deoarece în general resping învăţăturile lui Isus Cristos şi ale apostolilor şi ale urmaşilor lor. A. J. D. a fost inspirat după cunoştinţa mea certă de către prinţul demonilor, sau, cu alte cuvinte, de către cel mai inteligent demon care aparţine puterilor văzduhului. “Filosofia lui armonioasă” a fost scrisă în întregime sub influenţă demonică. În lucrările lui nu există Isus Cristos sau vreo altă doctrină învăţată de Isus — ele sunt fără Cristos, sau anti-Cristos. … spiritismul a fost conceput în păcat şi a fost născut în nelegiuire. Este un stârv — un stârv care va fi o duhoare, pentru binele întregului pământ.

Întrebare: Dar nu vă aşteptaţi să fiţi mai buni?

Răspuns: Niciodată. Suntem cioburile creaţiei morale a lui Dumnezeu, lepădaţi ca să fim nimiciţi, după câte ştim noi.

Întrebare: Dar morţii pioşi nu îi înconjoară pe cei aflaţi încă în trup păzindu-i de influenţele răului?

Răspuns: Dacă o fac, noi nu-i vedem niciodată. Nu vedem nimic în jurul celor pioşi, după cum nu vedem nici lângă cei răi. Dar noi suntem adesea în jurul lor, insuflându-le în minte unele gânduri necredincioase sau atee, ca să vedem cum le vor primi. Ne desfătăm când îi tulburăm şi îi enervăm, aşa cum facem cu tine.

Întrebare: Cum îşi petrec cea mai mare parte a timpului locuitorii lumii tale?

Răspuns: Cea mai mare parte a timpului o petrecem, de la descoperirea comunicării prin medii, pentru dezvoltarea mediilor, făcând experimente pishologice cu ele şi comunicând prin ele.

Întrebare: Nu credeţi că şi spiritele bune dezvoltă medii şi comunică prin ele ca şi voi?

Răspuns: Cred că nu: credem că suntem justificaţi la concluzia că nici oamenii pioşi morţi, nici spiritele oamenilor drepţi făcute desăvârşite, nici îngerii n-au nimic de-a face cu controlul mediilor în prezent.

Aceste manifestări ale spiritelor sunt profeţite explicit de către apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni: “Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa cu arătarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi”. Acest pasaj indică semnele acestor timpuri atât de limpede încât orice om drept sau pios poate să le înţeleagă clar.

Am fost provocaţi să vă descoperim faptul că toate revelaţiile prin medii, referitor la faptul că toţi oamenii înaintează spre o stare de sfinţenie şi fericire sunt false, total şi absolut false. Noi avem tot atât de bună ocazie să cunoaştem faptele legate de revelaţiile moderne, cum au oricare spirite din această lume, şi ştim cu certitudine că acestea nu sunt de la Dumnezeu ci de la spirite, dintre care unele sunt vinovate de abuzuri şi mai mari, dacă este posibil să fie comise mai mari decât cele comise asupra ta.

Ne pui întrebarea, cum ştim că demonstraţiile spiritiste moderne nu sunt de la Dumnezeu? Îţi răspundem că ştim din următoarele motive: Aceste demonstraţii spiritiste sunt făcute de spirite care-L urăsc pe Dumnezeu şi n-au deloc părtăşie cu ceea ce este bun … ele resping în mod general Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, acuzând-o că este un basm nevrednic de încredere. Toate descoperirile făcute deja prin manifestările spiritiste nu au atâta adevăr evanghelic în ele cât a rezultat până acum din regenerarea unui singur suflet, în sensul în care Isus Cristos a predicat regenerarea. Revelaţiile acestor spirite sunt exact ceea ce ai putea aştepta de la fiinţe care n-au în ele dragostea lui Dumnezeu.

îAvem aici o exemplificare a cuvintelor Domnului nostru: “Dacă Satan scoate afară pe Satan, este dezbinat împotriva lui însuşi; deci, cum va dăinui împărăţia lui?” (Matei 12:26; Marcu 3:23-27). Tot aşa, vindecările făcute de spiritişti, teozofi şi creştinii ştiinţifici credem că sunt dovezi că împărăţia lui Satan este presată puternic şi va cădea în curând înaintea Regelui nostru Emanuel.ş

Întrebare: Biblia vorbeşte despre domnul puterii văzduhului sau din văzduh; ce putem înţelege prin aceasta?

Spiritul: Poţi înţelege că domnul este numele spiritului conducător al răului. Există în văzduh multe spirite conducătoare, aşa cum şefii indieni conduc triburile cărora le aparţin.

Întrebare: În ce măsură au puterile văzduhului stăpânire şi conducere peste fiii oamenilor?

Răspuns: Ele au puterea de a produce în mintea mediilor sensibile imagini veridice. Adesea mediile înţeleg că aceasta este o vedere reală a unui obiect real. Aceasta duce la o mare varietate de înşelări.

Cei care sunt numiţi lideri ai spiritismului şi care cunosc falsitatea acestor impresii, permit înşelărilor să continue şi de aceea sunt participanţi la escrocherie. Aceasta pune pe ei pecetea infamiei. Spiritele au puterea de a se folosi de corpul omenesc, cu toate organele şi funcţiile sale. Aceasta are loc în cazul vorbitorilor în transă şi a mediilor care personifică pe altcineva. Probabil că ele intră în corp prin intermediul influenţelor electrice şi galvanice, şi odată intraţi, folosesc organele vocale.

Ele au de asemenea puterea să mute obiecte grele, cum ar fi mese, scaune etc. Acestea se fac în general prin intermediul zecilor şi sutelor de lucrători nevăzuţi”.

Acest scriitor explică în continuare:

“Ele au putut imita felul de a vorbi specific al rudelor şi cunoştinţelor mele, şi atât de exact au redat intonaţia specifică şi inflexiunile vocii, încât aş fi fost obligat să cred că imitaţia era vocea reală dacă n-ar fi imitat şi vocile unora despre care ştiam că trăiesc. Într-o împrejurare care-mi vine în mod special în minte, vocea, modul de a se adresa şi intonaţia au fost atât de exact imitate, încât pentru moment am fost sigur că domnul şi doamna reprezentaţi decedaseră şi că spiritele lor imateriale se aflau înaintea mea. Dar când am ştiut prin dovezile simţurilor mele fizice că nu este aşa, atunci am fost convins că spiritele prezentau persoane pretinse.

Pentru ca cititorul să poată fi convins asupra fiecărui punct şi niciodată să nu fie atras să creadă că vreo comunicare din lumea spirituală poate fi în vreun sens de la Dumnezeu (deşi poate părea de-a dreptul cerească şi să fie caracterizată de sentimente înalte şi de cea mai elegantă frazeologie şi puritate clasică a stilului), să nu uite că dacă aceste comunicări sunt date prin el însuşi ca mediu, sau prin orice alt mediu, acesta nu va fi decât preludiul sau introducerea în ceva monstruos şi absurd. Toate experienţele mele cu aceste fiinţe care ne înconjoară în aer însumează această concluzie distinctă: că ele se desfătează în rău ca obiectiv major al lor, şi mai ales în acea ramură a răului numită înşelare. Dacă este un lucru care le place mai mult decât orice, acela este să-i facă pe pământeni să credă cele mai monstruoase şi mai absurde teorii. L-aş îndemna pe cititor, aşa cum a făcut-o apostolul Pavel, cu aceste cuvinte: “Dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă vestească o altă evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema”.

Cea mai subtilă metodă pe care aceste puteri ale văzduhului o folosesc ca să insufle credinţă în absurdităţile lor monstruoase constă în a face aluzii prieteneşti la Isus Cristos şi la Evanghelia Sa, şi în a vorbi cu mult respect despre doctrinele acesteia; ar putea chiar să ţină un mare discurs despre una din ele şi între timp să ţeasă în pânza acestui discurs o filosofie subtilă care să submineze consecvenţa întregului şi să-l facă înşelător”.

 

Ce evident este din cele anterioare că poporul lui Dumnezeu trebuie să se sprijine tot mai mult pe Cuvântul Tatălui lor, şi nu pe simţăminte, pe impresii şi pe “voci” care în general, dacă nu întotdeauna, înşeală. Deşi trebuie căutat spiritul Adevărului şi nu doar litera lui, totuşi este necesară şi cercetarea atentă a literei Cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu o sinceritate a inimii care se desfătează în a cunoaşte şi a face voia Domnului — cu orice preţ, cu sacrificarea oricărei preferinţe şi prejudecăţi omeneşti etc.

Cuvântul lui Dumnezeu este destul ca omul lui Dumnezeu să fie cu totul pregătit. 2 Tim. 3:16, 17.

 

“Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17.

 

DUHURILE DIN ÎNCHISOARE

Şi de ce sunt ele acolo

 

“ÎNGERII CARE NU ŞI-AU PĂSTRAT

STAREA DE LA ÎNCEPUT”

 

“Fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de soţii pe acelea pe care şi le-au ales … şi ele le-au născut copii; aceştia erau eroii care au fost în vechime, oameni cu renume.” Geneza 6:2, 4.

Scripturile vorbesc despre veacul viitor şi numesc guvernământul spiritual al lui Cristos care va exista atunci “ceruri noi”, iar societatea şi instituţiile umane care vor fi stabilite atunci “un pământ nou”, precum şi despre conducerea spirituală actuală (subordonată lui Satan, “stăpânitorul lumii acesteia”), cu instituţiile pământeşti subordonate acestei conduceri, numindu-le “acest veac rău”, dispensaţia sau epoca de acum.*

Mai mult, suntem informaţi că stăpânirea actuală a răului n-a existat dintotdeauna, ci a fost precedată de o dispensaţie sau o epocă diferită, despre care se spune că este “lumea de atunci”, dinainte de potop, care a avut de asemenea ceruri sau puteri spirituale conducătoare şi un pământ sau o condiţie a oamenilor supusă acelei stăpâniri spirituale.

Cele “trei lumi” menţionate de Petru (2 Petru 3:6, 7, 13) arată aceste trei epoci mari. În fiecare din acestea, planul lui Dumnezeu cu privire la om are un contur distinct şi separat, totuşi fiecare nu este decât o parte a acelui singur plan mare care, atunci când va fi complet, va arăta înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea Sa, spre uimirea şi admiraţia tuturor creaturilor Sale.

Deoarece prima “lume” (sau ordine de lucruri) a trecut la potop, rezultă că trebuie să fi fost o ordine diferită de cea actuală, şi prin urmare stăpânitorul lumii rele de acum n-a fost stăpânitorul epocii precedente, oricât de larg şi-a exercitat Satan influenţa atunci.

Câteva Scripturi aruncă lumină asupra procedurilor lui Dumnezeu în timpul acelei prime dispensaţii şi dau o înţelegere mai clară a planului Său în ansamblu. Ideea sugerată de acestea este că “lumea” dintâi (dispensaţia dinainte de potop) a fost sub supravegherea şi administrarea specială a anumitor îngeri sfinţi cărora li s-a permis să facă ce puteau şi ce doreau ca să conducă şi să recupereze specia decăzută care, din cauza păcatului, avea nevoie de o conducere, alta decât a sa proprie.

Faptul că îngerii au fost conducătorii acelei epoci este indicat de toate referirile la acea perioadă; şi în mod raţional se poate trage concluzia din remarca apostolului când pune în contrast dispensaţia actuală cu cea trecută şi cu cea viitoare. El se străduieşte să arate dreptatea şi caracterul durabil al viitoarei conduceri a lumii, spunând: “În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare”. Nu, ci a pus-o sub controlul Domnului nostru Isus şi a moşternitorilor împreună cu El, şi ca atare nu numai că va fi mai dreaptă decât stăpânirea actuală a lui Satan, ci va avea şi mai mult succes decât stăpânirea anterioară, cea a îngerilor. Evrei 2:2, 5.

În starea lor originară se pare că toţi îngerii au avut capacitatea de a se arăta în forme pământeşti. Astfel Satan i s-a arătat Evei ca şarpe, sau a acţionat printr-un şarpe. Alţi îngeri s-au arătat frecvent ca oameni, îndeplinindu-şi misiunea în acest fel, apărând şi dispărând, după cum cerea lucrarea.

Se pare că atunci au căzut unii dintre îngeri. Există o presupunere generală, deşi noi credem că este nefondată, că asociaţii lui Satan, îngerii decăzuţi, au căzut înainte de crearea omului. Ni se spune că Satan a fost un ucigaş (ucigaş de oameni) de la început (Ioan 8:44). Cu siguranţă nu de la începutul existenţei sale, deoarece fiecare creaţie care iese din mâna lui Dumnezeu este perfectă; nici nu ne putem gândi că se referă la un alt început decât la începutul omului în Eden. Dar, după câte suntem informaţi, atunci el era singur şi nu avea urmaşi sau îngeri.

Ambiţia lui Satan, unul dintre îngerii puternici, de a deveni un stăpânitor, se pare că s-a dezvoltat când a văzut prima pereche umană cu puterile ei de procreare şi marile posibilităţi ale unei stăpâniri întinse prin urmaşii lor. Probabil el s-a gândit că obţinând control asupra acelui om, ar avea stăpânire peste toţi urmaşii lui şi ar avea putere şi influenţă asupra altora — un rival al lui Iehova însuşi; şi în ambiţia lui tot mai mare a spus: “Voi fi ca Cel Prea Înalt”. Isaia 14:14.

Izbutind să contamineze curentul la izvorul lui, Satan a câştigat o mare influenţă asupra speciei; dar puterea sa asupra lor a fost limitată din cauza competiţiei marii mulţimi a îngerilor care, în calitatea lor de păzitori, au învăţat şi au condus omenirea o vreme în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Dar corupţia omului a fost contagioasă şi în cele din urmă unii dintre aceşti conducători îngereşti au căzut victime flagelului păcatului şi şi-au părăsit propria lor locuinţă, sau stare ca fiinţe spirituale, nu şi-au păstrat starea de la început sau originară. Au folosit greşit puterile pe care le-au avut, acelea de a-şi lua formă umană, şi au dobândit o minte dezaprobată şi imorală copiind pe omul degenerat, începând o rasă nouă de oameni în lume, după cum afirmă textul nostru. Geneza 6:2-4.

îAceastă scriptură este aplicată de către unii la două clase de oameni. Ei presupun că o clasă, mai dreaptă decât cealaltă, sunt numiţi aici “fiii lui Dumnezeu”. Dar astfel de interpretare nu ţine, deoarece nu este păcat ca un om să ia în căsătorie pe fiica altui om. În Scripturi căsătoria printre oameni nu este niciodată condamnată ca fiind păcătoasă. Dimpotrivă, a fost rânduită de Dumnezeu şi a avut întotdeauna aprobarea Lui (Geneza 2:24; Evrei 13:4). Domnul nostru Şi-a dovedit aprobarea prin prezenţa Sa la nunta din Cana (Ioan 2:1-11). Nici înmulţirea speciei umane, în condiţii potrivite, nu este condamnată ca fiind păcătoasă. Dumnezeu a poruncit ca Pământul să fie umplut cu o specie de fiinţe provenite dintr-o pereche şi pentru ca ulterior răscumpărarea speciei să poată fi asigurată prin ascultarea şi jertfa unuia — Cristos (Geneza 1:28; Romani 5:19). Totuşi, sunt unii dintre cei cărora Domnul le-a acordat o cunoştinţă din adevărul Său care hotărăsc dinainte să nu se căsătorească, după cum ei îşi neagă multe alte drepturi şi privilegii pe care le au “pentru Împărăţia cerurilor” (Matei 19:12), dacă ei consideră că prin aceasta pot aduce Domnului o slujire mai eficientă.

Mai mult, dacă aceasta ar fi doar o unire a două clase din aceeaşi specie, de ce urmaşii lor ar fi numiţi în mod special “oameni cu renume”? Dacă astăzi se căsătoresc cei drepţi cu cei răi, sunt prin aceasta copiii lor uriaşi sau mai puternici sau mai renumiţi? Desigur că nu!ş

După o degenerare de câteva sute de ani, omenirea a pierdut mult din vigoarea şi perfecţiunea originară a minţii şi a trupului; dar cu îngerii lucrurile au stat altfel: puterile lor au rămas perfecte şi neştirbite. Prin urmare, este clar că copiii lor au avut parte de vitalitatea taţilor şi s-au asemănat mai mult cu primul om decât cei din jurul lor, printre care ei erau uriaşi, atât în puterea mentală cât şi în cea fizică.

Pe acei îngeri care nu şi-au păstrat starea iniţială ci au căutat nivelul oamenilor păcătoşi, părăsindu-şi propria lor locuinţă sau stare spirituală, Dumnezeu i­-a pus în lanţuri veşnice. Aceasta înseamnă că Dumnezeu le-a restrâns sau le-a limitat puterile, luându-le puterea sau privilegiul de a se arăta în formă pământească, umană sau altfel. Aşadar, deşi ştim că s-au arătat astfel înainte de potop, nu este menţionat nici un caz în care ei au putut să se elibereze de atunci încoace din această restricţie sau lanţ. Dimpotrivă, îngerii care nu şi-au părăsit starea de la început nu sunt astfel legaţi şi s-au arătat frecvent ca oameni, ca o flacără de foc, ca un stâlp de nor etc., aşa cum este consemnat atât în Scripturile Vechiului cât şi ale Noului Testament.

Devenind depravaţi în gusturile lor şi fiind lăsaţi în voia minţii lor dezaprobate, şi fiind opriţi de la orice tovărăşie cu Dumnezeu şi cu lucrările şi planul Său, aceşti îngeri decăzuţi nu mai au nici o plăcere în lucrurile de pe planul spiritual, ci râvnesc la asociere cu omenirea depravată şi la participare cu oamenii în păcat. Cât de înţeleaptă şi bună a fost atotputernica mână care le-a restrâns puterea şi influenţa asupra oamenilor, prin aceea că i-a oprit de la legături personale! Acum ei pot de fapt intra şi pot acţiona prin oricine le doreşte tovărăşia ca medii spiritiste, dar nu pot face mai mult. Până acolo poţi merge, le spune Atotputernicul, dar nu mai departe. Aceasta este explicaţia în legătură cu spiritismul.

Domnul nostru şi ucenicii Săi au întâlnit în misiunea lor pe unii din această clasă posedată de diavoli. Din unul dintre aceştia El a scos o legiune de diavoli (Marcu 5:1-15). Doritori să fie asociaţi în vreun fel cu omul, dar neputându-şi lua formă umană din cauza restricţiei, când au găsit un om dispus să aibă astfel de tovărăşie, o legiune s-a înghesuit în el, făcându-l astfel maniac. Chiar şi atunci când şi-au dat seama că Domnul avea să-l elibereze pe om din posesia lor, în disperare ei au cerut ca favoare să li se permită să locuiască şi să folosească corpurile unei turme de porci aflate în apropiere. Dar porcii au înnebunit şi s-au aruncat turbaţi în mare.

Iuda (6, 7) dă dovezi concludente asupra acestui subiect şi arată în mod clar natura păcatului pentru care îngerii căzuţi au fost condamnaţi şi restrânşi, când, după ce menţionează despre îngerii care au păcătuit, spune: “Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi celelalte cetăţi din jurul lor, care se dăduseră ca şi ele cu totul desfrânării şi umblau după trup străin”. Că Dumnezeu interzice orice amestec sau combinare a naturilor şi vrea ca fiecare să-şi păstreze starea originară sau primară este arătat clar de acest pasaj şi de Leviticul 18:23; 20:15, 16. Iar faptul că rasa noastră aşa cum este astăzi, venind prin Noe, este tulpină pur adamică şi nu conţine nici un amestec, este arătat de expresia: “Iată care sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om drept şi integru printre cei din timpul lui” — adică, nu era contaminat în felul descris mai sus. Geneza 6:9.

Privind înapoi deci, vedem prima epocă sub controlul îngerilor, incapacitatea lor de a ridica omul din starea sa decăzută şi influenţa corupătoare pe care degradarea umană continuă o avea asupra unora dintre îngeri. Aceştia au fost cu totul incapabili să îndeplinească marea lucrare de ridicare a omului. Fără îndoială ei erau doritori s-o facă, fiindcă au cântat şi au strigat de bucurie la crearea lui. Dumnezeu i-a lăsat să încerce, şi aceasta a fost parte din educarea, încercarea şi disciplinarea lor, dar au eşuat. Unii au intrat în rândurile răului, în timp ce restul n-au avut putere să pună capăt cursului groaznic al păcatului. Mai târziu îi găsim pe îngerii cei buni încă tot interesaţi, doritori să privească în planul pe care de atunci Dumnezeu îl duce la împlinire prin Cristos, şi fiind gata întotdeauna să facă ce le cere El în servciul nostru (1 Petru 1:12). Astfel li s-a dovedit atât îngerilor cât şi oamenilor incapacitatea puterii îngereşti de a mântui pe oameni.

La începutul “acestui veac rău”, în pofida străduinţei lui Noe de a sluji lui Dumnezeu şi de a-şi învăţa urmaşii să-i urmeze exemplul, precum şi a manifestării judecăţii lui Dumnezeu la potop, tendinţa a fost mereu în jos şi curând răutatea Sodomei i-a adus acesteia nimicirea. Omenirea era aplecată spre o cale rea şi Dumnezeu i-a permis s-o urmeze. Apoi slujirea îngerilor pentru copiii lui Dumnezeu a fost retrasă, cu excepţia a puţini dintre ei; şi acum, în loc să ne trimită mesageri cereşti ca să ne spună voia Sa, ne-a dat Cuvântul Său “pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”. 2 Timotei 3:16, 17.

De la căderea omului, planul lui Dumnezeu s-a desfăşurat treptat şi în linişte, şi la timpul potrivit va aduce roadă îmbelşugată spre viaţă veşnică; şi în cele din urmă va dovedi tuturor creaturilor Sale că planul lui Dumnezeu este singurul care poate să îndeplinească marea lucrare. El alege şi probează mai întâi “turma mică”, Preoţimea Împărătească, şi apoi se extinde ca să ridice şi să restabilească pe toţi ceilalţi doritori să accepte viaţa veşnică în baza condiţiilor lui Dumnezeu.

“Adevărul vă va face liberi.”

A predicat “duhurilor din Închisoare”

“Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu; fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh, în care S-a dus şi a predicat duhurilor care sunt în închisoare îpe lângă lucrarea care a făcut-o pentru noiş, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe.” 1 Petru 3:18-20.

De mult s-a căutat o interpretare satisfăcătoare a acestei scripturi şi doar puţini au găsit o soluţie perfect consecventă şi satisfăcătoare chiar şi pentru ei înşişi. Dar având în vedere adevărul care reiese din capitolul precedent, declaraţiile de mai sus ale apostolului Petru devin clare.

Vom expune mai întâi cele două opinii susţinute în general cu privire la acest pasaj, apoi vom da propria noastră opinie.

Cea mai obişnuită opinie este că, în timp ce Isus era în mormânt, El a plecat într-un turneu misionar pentru a predica păcătoşilor de dinainte de potop, care sufereau chinuri într-un presupus loc numit iad.

Dacă susţinătorii acestei interpretări ar analiza-o, ar găsi că aceasta favorizează ideea unei încercări viitoare a celor de dinainte de potop, idee la care ei se opun cu vehemenţă. Căci dacă Cristos le-a predicat trebuie s-o fi făcut cu un scop. Cu siguranţă n-a făcut-o doar ca să-Şi bată joc de ei. Prin urmare trebuie să fi predicat un mesaj de speranţă — o parte din binecuvântatele Sale “veşti bune care vor fi o mare bucurie”. Şi dacă există un viitor pentru cei de dinainte de potop, de ce n-ar accepta poziţia noastră ca fiind cea corectă — că în Cristos “toate familiile pământului vor fi binecuvântate”?

Aceasta este obiecţia pe care consecvenţa ar prezenta-o împotriva acestei opinii, din punctul de vedere al celor care o susţin. Dar dacă o privim din punct de vedere scriptural şi cu ideea corectă despre moarte şi despre “iad”, trebuie să ne gândim că dacă Isus a fost într-adevăr mort în timpul celor trei zile, aşa cum declară apostolii, atunci El n-a putut să predice; fiindcă “cei morţi nu ştiu nimic” (Eclesiastul 9:5) şi “în Locuinţa Morţilor în care mergi, ne este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10). Apoi, dacă Isus a fost o excepţie de la regulă şi a putut predica, cei de dinainte de potop n-ar fi putut auzi, fiindcă, evident, în mormânt ei n-au nici înţelepciune, nici cunoştinţă. Aşadar, această opinie se dovedeşte a fi în general atât nesatisfăcătoare cât şi nescripturală.*

A doua opinie — şi cea care ni s-a părut cea mai raţională până când analizarea materialului precedent a aruncat lumină şi asupra acestei scripturi — trimite la ideea unei predicări aşa cum a făcut-o Noe sub îndrumarea spiritului lui Dumnezeu celor de dinainte de potop, care atunci se găseau în marea închisoare, mormântul. Obiecţia la această opinie ţine de faptul că predicarea nu s-a făcut oamenilor, nici duhurilor oamenilor, ci “duhurilor”, fiinţelor spirituale; iar predicarea n-a fost făcută de Noe, nici de spiritul lui Dumnezeu, nici înainte de potop, ci după ce aceştia au fost înlănţuiţi. Iar predicarea, susţinem noi, s-a făcut prin fapte — prin moartea şi învierea Domnului nostru.

De aceea pare foarte clar că duhurile sunt acele fiinţe spirituale care au fost neascultătoare în zilele lui Noe, şi pe care, prin urmare, Dumnezeu le-a închis sau le-a limitat de la o parte din libertăţile şi privilegiile iniţiale; “El păstrează pentru judecata zilei celei mari, în lanţuri veşnice îrestricţiiş, în întuneric, pe acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început, ci şi-au părăsit locuinţa îsau starea normalăş”. Iuda 6.

Până aici această interpretare pare să satisfacă toate condiţiile acestui caz. Acum se pune întrebarea: În ce mod a putut Domnul să predice spiritelor cât timp a fost mort? Răspundem că declaraţia nu este aşa. El a predicat prin fapte, aşa cum spunem uneori că “faptele vorbesc mai bine dacât cuvintele”. Predicarea Lui s-a făcut prin suferinţele, prin moartea şi învierea Sa. Astfel, pe măsură ce Isus înainta pas cu pas în lucrarea Sa, calea Sa ţinea o predică bună acelor îngeri care odinioară fuseseră puşi să conducă pe om şi care ei înşişi au căzut în loc să ridice omenirea. Au văzut exemplificată în Isus ascultarea chiar până la moarte şi răsplata ei — învierea la existenţă spirituală de natură divină. Acesta a fost marele text al predicii; şi învăţătura din ea este declarată de către apostol (1 Petru 3:22), şi anume, că Isus este acum mult înălţat şi I s-a dat un nume (titlu) mai presus de orice nume; că “stă la dreapta lui Dumnezeu îpoziţia celei mai înalte favoriş, după ce S-a înălţat la cer şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile”. Ei L-au cunoscut pe Isus încă înainte de a lăsa gloria stării cereşti ca să devină om. Ei au ştiut obiectivul sacrificiului Său ca om. L-au văzut ascultător până la moarte şi apoi marea înălţare care I s-a dat ca răsplată (Filipeni 2:9). Ei trebuie să-şi fi simţit adânc pierderea suferită prin neascultare, fiind îndepărtaţi de la comuniune cu Dumnezeu, îngrădiţi ca nevrednici de libertatea şi comuniunea iniţială cu cei mai curaţi la minte din omenire, şi propriul lor viitor fiind o taină.

Ne putem doar imagina că durerea şi necazul le-au umplut inimile când au comparat cursul neascultării şi rezultatele lui nefericite, cu viaţa de ascultare a Domnului şi cu marile ei rezultate. Ne putem imagina cel puţin pe unii dintre ei spunând: Dacă doar ne-am fi dat seama înainte, aşa cum ne dăm seama acum, de marea deosebire dintre rezultatele ascultării şi ale neascultării. Dacă doar ar fi posibil să avem o altă încercare: cu cunoştinţa noastră mai mare, cursul nostru ar fi foarte diferit.

Ar trebui să facem o distincţie clară între Satan şi aceşti îngeri. Satan evident a păcătuit împotriva unei lumini mari, aşa încât înţelepciunea infinită nu găseşte că mai poate face ceva pentru el şi nimicirea lui finală este în mod clar prezisă. Evrei 2:14.

Dar oare nu spune Domnul în Matei 25:41 că pedeapsa care le aşteaptă pe aceste fiinţe spirituale decăzute este pedeapsa veşnică? Nu: acest verset nu poate fi folosit ca argument împotriva speranţei unei judecăţi a spiritelor legate sau întemniţate; fiindcă, deşi prin forţa împrejurărilor şi a limitării lor de la orice alt serviciu ei sunt acum îngerii — mesagerii sau servitorii — lui Satan, totuşi este posibil ca ei să nu continue tot aşa, dacă li se va da posibilitatea să se întoarcă la serviciul lui Dumnezeu şi să fie îngerii lui Dumnezeu. Acest pasaj se referă la “iazul de foc” sau la nimicirea (Apocalipsa 20:10)* în care, la sfârşitul Veacului Milenar, vor fi aruncaţi toţi cei care nu vor fi în armonie cu Dumnezeu. Satan va fi unul dintre cei aruncaţi în nimicireveşnică, şi împreună cu el toţi cei care vor comite nedreptate sau vor găsi plăcere în ea — toţi care vor fi socotiţi a fi îngerii sau mesagerii lui, îngeri spirituali sau oameni. Toţi răufăcătorii vor fi îndepărtaţi de la viaţă. De la început planul lui Dumnezeu a fost să-i îndepărteze pe aceştia şi numai pe aceştia. Când se spune că “DOMNUL nimiceşte pe toţi cei răi”, se referă la cei răi cu voia, şi nu la cei doar neştiutori, doar greşit îndrumaţi, orbiţi sau înşelaţi.

Încercarea îngerilor

Acele “duhuri care sunt în închisoare”, “acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început” şi care au primit o mărturie atât de plină de forţă dar tăcută despre misiunea morţii şi învierii Domnului nostru Isus, vor avea oare vreodată ocazia să profite de acele lecţii? Vor avea oare vreodată ocazia să se căiască de păcatul lor, să părăsească serviciul lui Satan şi să se întoarcă la loialitate faţă de Dumnezeu?

Dacă mai înainte am crezut că Scripturile nu spun nimic referitor la acest subiect, ne-am dat seama că ne-am înşelat; şi când Dumnezeu vorbeşte, putem conchide în mod raţional că are de spus ceva folositor pentru noi. De aceea, să plecăm urechea ca să aflăm orice ar considera Tatăl potrivit să ne comunice.

Iuda (versetul 6) ne informează că pe acei îngeri care au comis desfrânare şi au umblat după trup străin, “tot aşa”, “în acelaşi fel” ca sodomiţii (versetele 7 şi 8), Dumnezeu îi ţine sub restricţie (ca pedeapsă sau sancţiune) “pentru îsau până laş judecata zilei celei mari”. “Ziua cea Mare” este Ziua Milenară, şi omenirea de asemenea aşteaptă această judecată (krisis — proces de judecată). Mărturia apostolului Petru este în armonie (2 Pet. 2:4); şi Sf. Pavel confirmă că aceşti îngeri decăzuţi şi în prezent fiinţe spirituale întemniţate, la fel ca omenirea, vor avea o judecată sub domnia lui Cristos şi a Bisericii, “Împărăţia lui Dumnezeu” înălţată în putere. Vorbind despre faptul că este nepotrivit ca sfinţii să apeleze la tribunale pământeşti pentru reglementarea dificultăţilor dintre ei, el spune: “Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? … Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?” 1 Corinteni 6:1-4.

Cuvântul grecesc redat aici “judeca” este krino, având aceeaşi rădăcină cu krisis, redat prin “pedeapsă” în Iuda 7, şi înseamnă a guvernaa proba — a împărţi fiecărui individ binecuvântări sau lovituri, potrivit cu ceea ce merită când este adus la deplina lumină a adevărului şi sub toate binecuvântările domniei lui Cristos. Astfel se vede că parte din lucrarea lui Cristos va fi să stăpânească şi să îndrume atât pe oamenii păcătoşi cât şi pe îngerii păcătoşi —”să judece lumea”, pe oamenii decăzuţi, acum sub restricţia morţii, din care au fost răscumpăraţi, şi de asemenea să judece pe îngerii decăzuţi, spiritele, vii dar sub restricţiepână la judecata sau încercarea Marii Zile Milenare, când Biserica sub conducerea Domnului ei va judeca şi cazul lor, dându-le viaţă veşnică şi favoare celor care atunci se vor dovedi vrednici de ea, şi nimicire veşnică celor care sub lumină şi ocazie deplină se vor fi dovedit nevrednici.

În afara acestor referiri la subiect, găsim referiri frecvente la o lucrare pe care o va face Cristos pentru a supune atât puterile cereşti sau spirituale cât şi cele umane, după ce va fi aleasă Biserica şi va începe lucrarea de judecare şi binecuvântare. De exemplu, citim (Efeseni 1:10): “ … pentru administrarea plinătăţii timpurilor, spre a uni îsub stăpânirea şi legea lui Dumnezeuş în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri îspiritualeş şi lucrurile care sunt pe pământ îumaneş”. Apoi: “Căci toată plinătatea şi-a găsit plăcerea să locuiască în El, şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri îîncălcătorii pământeşti şi spiritualiş, făcând pace prin sângele crucii Lui”. Coloseni 1:19, 20.

În Efeseni 3:8-10, ni se arată că Dumnezeu a ascuns lungimea şi lăţimea planului Său de mântuire până în Veacul Evanghelic, când apostolii au fost însărcinaţi să spună oamenilor condiţiile în baza cărora puteau deveni părtaşi cu Cristos în executarea planului iubitor al lui Dumnezeu; şi intenţia este ca, în cele din urmă, toate fiinţele pământene şi cereşti sau spirituale să cunoască, prin intermediul Bisericii, bogăţia nemărginită care se află în marele dar al lui Dumnezeu — Fiul Său — şi diferitele metode şi paşi pe care înţelepciunea Sa i-a marcat pentru toate creaturile Sale. Cităm pasajul din traducerea Diaglott:

“Da, mie, cel mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dată această favoare — să vestesc printre neamuri veştile bune — bogăţia nemărginită a Celui Uns: să luminez pe toţi în legătură cu îmetoda deş administrarea îsau funcţionareaş acestei taine îplanş care a fost ascunsă de veacuri de către Dumnezeu care a creat toate; pentru ca acum îde acum înainteş să fie făcută cunoscută domniilor şi autorităţilor din locurile cereşti, prin adunare îprin intermediul Bisericiiş, înţelepciunea nespus de felurităa lui Dumnezeu, după un plan al veacurilor, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru”.

Ar părea, aşadar, că planul generos al lui Dumnezeu şi înţelepciunea Lui felurită cuprind ceva de interes pentru îngeri, şi de un interes special pentru cei limitaţi sau restrânşi şi care aşteaptă o încercare în judecata marii Zile Milenare. Aceştia văd pe sfinţi şi caută să privească în lucrurile descoperite lor de Spirit şi de Cuvânt; dar în nici un alt fel nu pot afla despre viitorul lor sau ce pregătiri au fost făcute pentru ei în bogăţia nemărginită şi în înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, fiindcă, aşa cum s-a afirmat aici, aceasta trebuie să fie “făcută cunoscută” “prin Biserică”.

Aceşti îngeri condamnaţi au învăţat mult începând de la primele cuvinte şi prima predică; nu numai lecţia ascultării şi înălţării Domnului nostru (1 Petru 3:18-20; 1 Timotei 3:16), dar şi a urmaşilor Lui; fiindcă citim că “am ajuns o privelişte pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni” (1 Cor. 4:9). Priveliştea şi învăţătura sunt atât pentru oameni cât şi pentru îngeri, deoarece atât îngerii cât şi oamenii vor fi curând judecaţi de Biserică şi binecuvântaţi de ea, dacă vor fi găsiţi ascultători şi vrednici de viaţă. Când se va da mărturia, la timpul potrivit, toate lucrurile din cer (starea spirituală) şi de pe pământ (cea umană), se vor închina în faţa Unsului lui Iehova şi-L vor mărturisi ca Domnul şi Stăpânitorul lor; şi cei care vor refuza să se supună autorităţii Sale drepte vor fi îndepărtaţi de la viaţă — nimiciţi ca fiind nevrednici de viaţă. Isaia 45:23; Romani 14:11; Fapte 3:23.

Îngerii care au păcătuit în zilele lui Noe au avut de atunci încoace o experienţă amară: fără îndoială moartea ar fi fost de preferat în multe privinţe. Îndepărtaţi de la legătura cu îngerii buni şi având tovărăşie numai unul cu altul şi cu Satan, fără Dumnezeu şi fără speranţă, trebuie să fi avut o experienţă cumplită cu efectele triste ale păcatului, în vreme ce observarea faptului că omenirea moare din cauza păcatului, îi putea face să presupună că moartea va fi în cele din urmă şi plata lor. Că aceasta era temerea spiritelor necurate este dovedit de protestul unuia dintre ei pe care Domnul l-a scos afară: “Ai venit să ne pierzi?” (Marcu 1:24; Luca 4:34; Matei 8:29). Dar aceasta nu dovedeşte că presupunerile lor erau corecte, după cum nu dovedeşte nici că este corectă credinţa milioanelor de creştini pretinşi, că nouă zecimi din omenire vor fi chinuiţi veşnic. Faptul este că Satan, care a învăţat pe oameni să hulească astfel caracterul lui Dumnezeu prin denaturarea planului divin, a fost învăţătorul şi mai-marele acestor spirite respinse; şi în mod evident el a prezentat acestor spirite întemniţate în lumină falsă planul lui Iehova, aşa cum l-a prezentat şi omului. El este tatăl minciunilor.

Nu putem uita nici purtarea plină de respect a îngerilor decăzuţi faţă de Domnul şi faţă de apostolii Săi şi de mesajul pe care l-au dat; într-adevăr cu mult mai respectuoasă decât a celei mai stricte secte evreieşti. În timp ce aceştia din urmă îşi băteau joc de El spunând: “Nu este Acesta Isus, fiul lui Iosif?” (Ioan 6:42), spiritele decăzute au exclamat: “Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 3:11). În timp ce primii ziceau: “Are demon şi este nebun”, cei din urmă ziceau: “Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu”. Marcu 1:24.

“Legiunea” care înnebunise pe gadareni s-a închinat în faţa lui Cristos, recunoscându-L ca “Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt”. Marcu 5:6, 7.

În timp ce au respectat pe cei adevăraţi, s-au opus celor falşi, spunând unora care pretindeau că-i scot afară: “Pe Isus Îl cunosc şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?” Fapte 19:15.

Atât evreii cât şi neamurile, când trimişii lui Dumnezeu au venit la ei cu veştile bune ale mântuirii, i-au bătut şi i-au ucis cu pietre, dar unii dintre aceşti îngeri decăzuţi au părut doritori să răspândească veştile de bucurie. Unul l-a urmat pe apostolul Pavel şi pe Sila, spunând: “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc îvouă, oamenilor, şi îngerilorş calea mântuirii”. Fapte 16:17.

Baza speranţei pentru îngerii decăzuţi

Dar acum se ridică o întrebare importantă. Scripturile ne arată că speranţa oamenilor se centrează în faptul că s-a dat un preţ de răscumpărare pentru păcatul lui Adam; dar care este baza speranţei pentru aceşti îngeri decăzuţi? Pe ce bază li se poate acorda o încercare cu speranţa vieţii veşnice? A murit Domnul Isus pentru ei?

Nu aşa ni se spune. Jertfa de răscumpărare a fost umană, o jertfă pentru om. “Căci negreşit”, spune Pavel, “nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam” etc. (Evrei 2:16). Mai mult, îngerii nu s-au aflat sub condamnarea morţii şi ca atare nu şi-au pierdut viaţa în nici o măsură şi n-au nevoie de răscumpărare din moarte. Din cauză că sentinţa morţii a trecut asupra oamenilor a fost necesară răscumpărarea pentru ca să ne putem recâştiga viaţa. Acei îngeri care nu şi-au păstrat starea de la început n-au fost condamnaţi la moarte, ci să fie restrânşi şi limitaţi până la ziua judecăţii, când Dumnezeu va judeca cu dreptate pe oameni şi pe îngeri prin Omul pe care L-a rânduit (Fapte 17:31). De aceea ei îşi suportă pedeapsa lor, la fel cum omul îşi suportă pedeapsa lui, deşi pedepsele sunt de natură foarte diferită — potrivit “înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu”.

Şi totuşi îngerii decăzuţi au avut un mare interes faţă de jertfa Domnului nostru; fiindcă, deşi ei n-au fost răscumpăraţi, cumpăraţi cu sângele preţios, aşa cum a fost omul, şi nici n-au avut nevoie să fie, nefiind sub condamnarea morţii, totuşi speranţa lor se centra în puterea cu care El a fost răsplătit prin înălţarea la natura divină, drept urmare a ascultării Sale chiar până la moarte. El este acum Domn şi judecător atât al celor vii cât şi al celor morţi — cei morţi şi cei aflaţi pe calea morţii, şi îngerii vii, necondamnaţi niciodată la moarte. Romani 14:9.

Repetăm, dacă privim corect problema, că aceşti îngeri au fost ispitiţi şi seduşi în mare măsură de răul din oameni, care devenise foarte mare (Geneza 6:5), putem vedea cum împăcarea realizată pentru om prin sângele crucii se putea aplica şi putea anula atât vina directă, cât şi cea indirectă, dacă rezulta din neascultarea unui singur om. Aşa că acum suntem asiguraţi prin cuvintele apostolului: I-a plăcut Tatălui ca “prin El să împace toate lucrurile îcare nu sunt în armonieş cu Sine, atât lucrurile de pe pământ îumaneş cât şi lucrurile din ceruri îîngereştiş, făcând pace îispăşire — satisfacţieş prin sângele crucii Lui”. Coloseni 1:20.

Acestea sunt scrise “ca să puteţi înţelege pe deplin împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă”, şi crezând să vă puteţi bucura cu o bucurie de negrăit. “O, adâncul bogăţiei şi înţelepciunii lui Dumnezeu!” Efeseni 3:18; Romani 11:33.

 

Care este diferența între duh și suflet ? Cum să argumentez biblic că sufletul moare, și că nu sânt tot una duhul si sufletul?

Definitia sufletului se gaseste in: Geneza 2:7 Romanian: Cornilescu „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s’a făcut astfel un suflet viu.”

Prin definitie sufletul uman este format din corpul material + duhul de viata imaterial dat de Dumnezeu. Ambele sunt necesare pentru ca sufletul sa existe. Corpul nu poate trai fara duhul de viata si viceversa. Deci cand un om moare, atat corpul cat si duhul lui inceteaza sa mai traiasca, si raman numai o amintire. Prin urmare, omul este un suflet si nu ‘are un suflet’ cum spun multi crestini.

In Gen 2:16 Dumnezeu I-a spus lui Adam ca daca va manca din fructul interzis v-a muri negresit. Nu numai mana sau corpul lui a pacatuit, ci fiinta inteligenta, sufletul – deci tot sufletul a murit.

„Sufletul care păcătuieşte, acela va muri!” Ezechiel 18:4

Isa 53:10 spune despre Isus „sufletul Sau se va fi facut o jertfa pentru vina”, Isa 53:12 ‘si-a dat sufletul la moarte’. In evr. ‘nephesh’ e folosit pentru suflet. Deci nu numai corpul, ci intreaga lui fiinta umana.

Ps 49:15 Dar Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul (nephesh) din Locuinţa Morţilor, căci El mă va lua sub ocrotirea Lui.
Cuvantul folosit aici e suflet, deci atat corpul cat si suflarea.

Cuvantul ‘duh’ e tradus in Biblie din cuvantul evreiesc ‘ruah’ si cel grecesc ‘pneuma’, si inseamna in primul rand ‘suflare’, dar in al doilea rand se aplica la orice putere invisibila: fiinte spirituale sau spiritul mintii sau al vointei.

Sa ne uitam un pic la o scriptura interesanta:

Mat 10:28 Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, dar care nu pot omorî sufletul! Ci temeţi-vă mai degrabă de Cel Ce poate să distrugă şi sufletul, şi trupul, în Gheenă.

Adevarul e ca oamenii pot sa omoare trupul, dar nu pot distruge sufletul in mod permanent. Numai Dumnezeu poate si in timpul Domniei lui Christos de 1000 de ani va distruge sufletele neascultatoare in moartea a doua de unde nu mai exista speranta de inviere.  Deci scriptura vorbeste contrar opiniei publice asa de raspandite ca sufletul este nemuritor.

„Căci oricine va voi să-şi scape viaţa [psuche — sufletul, fiinţa], o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va salva. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul [psuche — viaţa, fiinţa]?    Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul [psuche — ((336)) viaţa, fiinţa] său?”Marcu 8:35-37.

„Eu Îmi dau viaţa [psuche — sufletul, fiinţa] pentru oi.” Ioan 10:15.

Citat din ‘Inpacarea omului cu Dumnezeu’ pg. 345:
„Dacă suflarea sau spiritul vieţii se retrage, rezultă moartea. Acum întrebarea este: Ce moare? Moare suflarea sau spiritul vieţii? Desigur că nu; aceasta niciodată n-a avut o fiinţă simţitoare, este un principiu sau o putere, ca electricitatea; nu are gândire, nu are simţire; n-ar putea muri. Moare corpul? Răspundem: Nu. Corpul îşi poate pierde viaţa cu care Tatăl l-a însufleţit, însă corpul de la sine, fără suflarea sau spiritul vieţii, nu are conştiinţă, nu are sentimente, nu are simţire, şi, prin urmare, nu s-ar putea spune că moare; el a fost neînsufleţit înainte de a fi intrat în el suflarea sau spiritul vieţii; el a fost însufleţit în timp ce suflarea sau spiritul vieţii a fost în el; el devine iarăşi neînsufleţit sau mort când spiritul vieţii este retras.
Atunci ce moare? Răspundem că sufletul este acela care moare — fiinţa simţitoare încetează a exista. Să ne amintim că fiinţa simţitoare a rezultat din unirea suflării sau spiritului de viaţă cu un organism şi că separarea sau disoluţia acestora două cauzează încetarea fiinţei, sufletului — moartea.”

Ce înseamnă hula care nu se iartă nici în veacul acesta nici în cel viitor?

Textele care se referă la subiectul în cauză se află în Matei 12:31, 32; Marcu 3:28, 29 și Luca 12:10. Să luăm în considerație la început partea din întrebare ce se referă la: ”veacul acesta și veacul viitor”. ”Veac” în Scriptură se referă la o perioadă de timp, care are o durată anumită, având un început și un sfârșit. ”Veacul acesta” se referă la aceeași perioadă de timp din prezent în care trăim acum la care se referă și apostolul Pavel în Gal. 1:4, numind-o: ”acest veac rău”.  ”Veacul viitor” se referă la o perioadă de timp care urmează perioadei de timp prezente în care trăim, care se va începe după ce se va termina „veacul acesta„ sau „veacul de acum„, perioadă de timp în care, precum ne spune însuși Domnul nostru Isus, va avea loc: „învierea dintre cei morți„ – Luc. 20:35, când Dumnezeu va arăta față de întreaga omenire „nemărginita bogăție a harului Său„ – Ef. 2:7.

În ceea ce privește: „hula care nu se iartă„ – „nici în veacul acesta„ și „nici în cel viitor„ aflăm din Ioan 5:16 că în comparație cu celelalte păcate pe care le savârșim de zi cu zi, care se iartă, dacă ne căim, aici se referă la un astfel de păcat care „duce la moarte„ care nu se iartă. În altă parte în Evr. 10:26, 29 suntem informați că de acest fel de păcat putem fi vinovați „dacă păcătuim cu voia„ doar „după ce am primit cunoștința adevărului„. Și în continuare versetul 29 direct ne explică în ce constă acest păcat și de ce el este socotit ca o atât de gravă încălcare ca fiind făcut din partea unuia care: „calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu” , care „pângărește sângele legãmântului, cu care a fost sfințit„ și care „batjocorește pe Duhul harului?„. Apostolul în Ev. 6:4 îi numește pe aceștia ca unii „care au căzut„ după ce „au fost luminați odatã, și au gustat darul ceresc, și s-au fãcut pãrtași Duhului Sfînt„ „și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor„.

În comparație cu păcatele care pot fi iertate când ne căim, Ev. 6:4 continuă că aceștia „este cu neputințã sã fie înoiți iarãș, și aduși la pocãințã, fiindcã ei rãstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, și-l dau sã fie batjocorit„. Tot la aceleași persoane se referă și Iuda în versetul 12 numindu-i: „de două ori morți„ – adică odată morți datorită păcatului lui Adam și fiind izbăviți din el prin pocăință și spălați prin single lui Christos, dar a doua oară morți pentrucă „sunt biruiți„ și „se întorc de la porunca sfântă„ – 2 Pet. 2:20, 21.

 

“DOMNUL Dumnezeul tău este … Dumnezeul cel credincios”

“DOMNUL Dumnezeul tău este … Dumnezeul cel credincios”

“Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui! El ne-a păstrat sufletul cu viaţă şi n-a îngăduit să ni se clatine piciorul.” Psalmul 66:8, 9.

În acest psalm, profetul David cheamă pe toată lumea să laude pe Domnul. În limbaj profetic el exclamă: “Tot pământul Te va adora … va cânta Numele Tău!” Apoi el repetă numărul minunatelor manifestări ale Puterii lui Dumnezeu în relaţia Sa cu Israelul; el cheamă poporul să binecuvânteze pe Domnul şi să facă să răsune laudele Lui pretutindeni. Privind în urmă la relaţiile lui Iehova cu poporul Său, el continuă: “Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule: ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul; ne-ai adus în laţ şi ne-ai pus o grea povară pe coapse; ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre; am trecut prin foc şi prin apă; dar Tu ne-ai scos la loc larg!” Vers. 10-12.

Apoi psalmistul declară că el va intra în casa Domnului şi îşi va împlini jurămintele făcute Domnului în timpul strâmtorării sale. El aminteşte iarăşi bunătatea lui Dumnezeu faţă de el. El spune că a strigat către Domnul şi I-a înălţat laude, că rugăciunile lui au fost ascultate, că el a fost ridicat şi binecuvântat şi eliberat. El îi cere lui Israel să-şi amintească toate îndrumările Domnului în istoria lor trecută şi toată bunătatea Lui faţă de ei ca popor, şi îi îndeamnă să vestească virtuţile marelui Său nume. Dumnezeu a scos pe poporul lui Israel din robia Egiptului; El i-a protejat în toate călătoriile prin pustie şi de atunci încoace.

Împăratul David le aminteşte că ei au fost ţinuţi în viaţă, că Dumnezeu n-a permis să fie exterminaţi — “n-a îngăduit să li se clatine piciorul”. N-au fost înfrânţi de duşmanii lor atâta vreme cât au avut încredere şi au ascultat. Mai târziu, din cauza neascultării şi stricăciunii lor, Dumnezeu a făcut să fie duşi în robie în Babilon.

Dar aceasta a fost pentru binele lor, ca să-i poată încerca şi după aceea să-i aducă înapoi în ţara lor — pe toţi cei vrednici.

Israelul spiritual să facă să răsune laudele Lui!

Dar deşi acest psalm are o primă semnificaţie în ceea ce priveşte Israelul Natural, gândul nostru este, în armonie cu aplicaţiile făcute de Domnul nostru şi de apostoli, că aceste cuvinte sunt chiar mai potrivite în aplicarea lor la Israelul Spiritual. Domnul ne-a scos din lume. Ne-a eliberat de marele asupritor, Satan. Ne-a îndrumat prin călătoria în pustie; ne-a hrănit cu Mană din Cer; ne-a scos Apa Vieţii din marea Stâncă a Veacurilor lovită pentru noi ca să putem bea şi să trăim. Ne-a spălat picioarele de praful drumului din pustie. Ne-a disciplinat şi ne-a pedepsit cu credincioşie ca pe fiii Săi; a mers înaintea noastră în tot mersul nostru obositor, şi de asemenea a mers în urma noastră ca să ne apere de orice pericol şi rău. Dacă Israelul Natural a avut mare motiv de mulţumire şi laudă, care ar trebui să fie atitudinea noastră pentru toate manifestările minunate ale iubirii şi grijii pentru noi, Israelul Său Spiritual! Cu adevărat, noi putem lăuda pe Dumnezeul nostru ca nici un alt popor de pe pământ, din trecut sau din prezent! Împreună cu poetul putem spune:

“El a fost mai bun cu mine decât am putut spera,

A fost mai bun decât orice temeri am putut avea.

Din cioburile faptelor mele un pod a făcut

Şi din lacrimile mele un curcubeu a întins!

Talazurile ce calea pe mare-mi înconjurau

L-au adus pe Domnul pe crestele lor;

La zilele de mers prin pustie când mă gândesc

Mă pot sprijini pe dragostea Lui pentru rest.

Mi-a golit mâinile de comorile ce-am adunat Şi legământul Său de iubire mi-a arătat;

Nici o rană n-a fost în inima ce mă durea,

Pe care balsamul Său să n-o poată vindeca.

O, tandră şi adevărată a fost durerea care m-a corectat,

În înţelepciunea care m-a-nvăţat şi m-a-ncercat,

Până când sufletul iubit s-a încrezut numai în El

Şi nimic altceva de pe pământ să nu mai aibă ţel!

El paşii mi-a condus unde să văd nu puteam Pe căi pe care nu le cunoşteam; Ce a fost strâmb s-a îndreptat şi ce a fost zgrunţuros s-a nivelat, Când numai pe El L-am urmat. Îl laud încă pentru palmierii plăcuţi, Pentru izvoarele de apă de pe drum, Pentru stâlpul de foc noaptea arzând Şi pentru norul din zi înainte călătorind.

Nici în cel mai sumbru loc nu există veghere

Care să nu aibă valoare prin promisiunea iubirii;

Citesc din trecut că viitorul va fi

Peste măsură mai bun decât temerile pot gândi.

Ca vasul de aur cu pâinea pustiei

Alăturea pus cu toiagul înfrunzit al preoţiei,

Toate ţinute în Chivot împreună cu Legea Domnului,

În grija Dumnezeului meu în virtutea Legământului!”

Unii credincioşi de-a lungul Evului Mediu

Dumnezeul nostru nu-Şi lasă niciodată copiii: numele Lui este Credincioşie! El n-a permis niciodată ca Biserica Sa să fie exterminată, în ciuda tuturor asalturilor erorii şi a puterii întunericului. Există încă oameni adevăraţi ai lui Dumnezeu în lume şi întotdeauna au fost. De-a lungul Veacurilor Întunecate, marele fapt al sacrificiului pentru păcat dat de Răscumpărătorul a fost totuşi susţinut de unii dintre sfinţii adevăraţi ai Domnului. Acest adevăr preţios n-a fost niciodată complet pierdut în timpul acelor ani de întuneric şi obscuritate, şi la timpul potrivit al lui Dumnezeu Biserica Sa a ieşit din pustie, “rezemându-se de preaubitul ei”. De atunci lumina a devenit tot mai strălucitoare pentru cei credincioşi, veghetori. Şi ce potop de glorie străluceşte acum pe calea sfinţilor!

“Privind înapoi, lăudăm calea

Pe care Dumezeu ne-a condus zi de zi!”

Sfinţii lui Dumnezeu de-a lungul secolelor trecute n-au avut nevoie de aceste binecuvântări suplimentare care le sunt date credincioşilor de astăzi, dar fiecare nevoie a lor a fost satisfăcută. Noi trăim în zilele “Sfântului Locaş curăţat”. Acum este cuvenit mai mult Adevăr decât oricând în istoria Bisericii. Cu adevărat, Domnul nostru “ne-a adus în casa vinului şi dragostea este steagul fluturat peste noi!” (Cânt. Cânt. 2:4). Într-adevăr, “El ne-a păstrat sufletul cu viaţă şi n-a îngăduit să ni se clatine piciorul”, în ciuda miilor de curse puse pentru picioarele noastre de marele Adversar şi de servitorii lui — mulţi dintre ei servindu-l fără să-şi dea seama. Putem vedea că cu mult timp în urmă puteam fi biruiţi de atacurile Adversarului dacă Dumnezeul nostru n-ar fi fost un Zid de Apărare în jurul nostru.

Sfinţii Săi nu vor fi clătinaţi niciodată

“O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţi” (Ps. 16:6). Dar numai credincioşii sunt păstraţi astfel. Nu trebuie să înţelegem că Domnul îi păstrează pe aceia care nu fac ei înşişi efortul cuvenit pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu ca s-o poată face; cei care urmează în urmele lui Isus, făcând tot ce le stă în putere să placă Domnului aşa cum sunt ei în stare să observe calea pe care El vrea ca ei să umble. Aceştia fac astăzi ca vocea laudei Lui să fie auzită, şi partea lor este harul îndeajuns. Dacă încercările credinţei, supunerii şi încrederii vor fi mai mari în viitorul apropiat decât au fost înainte, aceşti credincioşi nu vor cădea. Picioarele lor nu se vor clătina, chiar dacă o oştire îi va înconjura şi mii vor cădea alături de ei. “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Aceştia vor fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, chiar dacă li s-ar cere pentru un timp să urmeze unde nu pot vedea.

Să continuăm deci curajos, ştiind că Cel care ne-a condus până acum va continua să ne conducă. Cel care ne-a favorizat la început ne va favoriza până la sfârşit; şi “Cel care este cu noi este mai tare decât cei care sunt împotriva noastră”. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că harul Său ne-a păstrat, că ne-a ferit de cădere, că atâţia mai suntem încă cu o inimă şi o minte să mergem mai departe neclintiţi, orice ar aduce zilele care vin! Dacă ele vor aduce greutate şi persecuţie, durere şi încercare, harul Său ne va susţine totuşi. Dacă vor aduce încercări ale credinţei şi răbdării, promisiunile Sale nu vor da greş. Toată încrederea noastră să fie concentrată în Dumnezeu. Să continuăm să ne bucurăm în El. “Cel care se laudă, să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt DOMNUL, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea Îmi găsesc plăcerea, zice DOMNUL” (Ier. 9:24). Încercările vor fi permise să vină peste poporul lui Dumnezeu tocmai cu scopul de a cerne pe cei care nu sunt cu adevărat ai Săi. Să stăm deci fermi, ştiind că El este credincios.

R — 5500 / iulie 1914

“Lăudaţi pe Domnul!

Laudă suflete al meu, pe DOMNUL!

Voi lăuda pe DOMNUL cât voi trăi;

Voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi.”

Psalmul 146:1, 2

“Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov,

A cărui nădejde este în DOMNUL Dumnezeul său,

Care a făcut cerurile şi pământul,

Marea şi tot ce este în ele …”

Psalmul 146: 5, 6

Blândeţea, o caracteristică a Cristosului

“Şi robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici.” 2 Timotei 2:24, 25.

Cuvintele textului nostru au fost adresate de către apostolul Pavel lui Timotei, un Bătrân al Bisericii. Poporul Domnului, toţi cei care aparţin Corpului lui Cristos, sunt fii ai lui Dumnezeu; totuşi ei sunt cu toţii slujitori — robi ai lui Isus Cristos. Fiecare fiu adevărat va dori să slujească interesele tatălui său, mai ales ale unui tată drept, iubitor; şi fiecare slujitor credincios va dori să slujească interesele stăpânului sau patronului său, mai cu seamă ale unui patron sau stăpân nobil, vrednic de aceasta. Domnul nostru Isus, care a fost Fiul deosebit al Tatălui ceresc, S-a făcut Slujitorul tuturor, ca să slujească interesele Tatălui, să împlinească voinţa Lui.

Textul nostru se poate aplica fiecărui slujitor al lui Dumnezeu, fiecărui membru al Bisericii lui Cristos, fie că deţine vreo funcţie printre fraţi, fie că nu. Este o poruncă ce se aplică întregii Biserici. Fiecare copil al lui Dumnezeu conceput de Spirit trebuie să înveţe pe alţii potrivit ocaziei şi capacităţii sale, cu limitarea pusă în Scripturi în privinţa sexului. “Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi; El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită, să vestesc eliberarea robilor şi deschiderea închisorii celor ce sunt în lanţuri” (Isaia 61:1). Aceste cuvinte ale profetului se aplică fiecărui membru al Cristosului, Cap şi Corp.

Maniera potrivită de a prezenta adevărul

Dar Mesajul Veştilor Bune pe care ni l-a dat Domnul să-l vestim nu trebuie impus oamenilor. Pentru a fi slujitori potriviţi ai Domnului şi în armonie cu aranjamentele Lui, nu trebuie să ne luptăm, nu trebuie să ne certăm. Trebuie să informăm în umilinţă, nu cu aer de superioritate, sau cu dorinţa de a arăta cât ştim. Mesajul nostru este pentru cei care au “urechi de auzit”. Nu trebuie să ne impunem oamenilor, nici să ne vârâm cu de-a sila, ca să-i facem să ne asculte. În vreme ce trebuie să fim gata ca să ne jertfim interesele proprii pentru a vesti Mesajul credinţei noastre, totuşi, când facem aceasta nu trebuie să fim certăreţi, răutăcioşi, arţăgoşi.

Nu vrem să spunem despre cei care sunt înclinaţi să fie arţăgoşi în prezentarea Adevărului că ei nu sunt membri ai lui Cristos, dar evident ei n-au învăţat calea cea mai bună. N-au dezvoltat suficient calitatea iubirii; sunt deficitari în înţelepciunea cerească în această privinţă. Cu o aumită ocazie, doi dintre ucenicii Domnului au venit dintr-o cetate a Samariei, ai cărei locuitori n-au vrut să le vândă mâncare, şi au întrebat cu indignare pe Isus dacă să nu ceară foc din cer ca să-i nimicească. Ca răspuns Domnul nostru a spus: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască“ (Luca 9:55, 56). La fel sunt astăzi unii gata să se certe cu orice ocazie. Deşi această tendinţă nu dovedeşte că ei nu sunt copii ai Domnului, totuşi ea demonstrează că nu sunt în atitudinea potrivită, că este necesară o îmbunătăţire.

Lucrurile plăcute lui Dumnezeu sunt prezentate în Scripturi. Urmaşii Domnului trebuie să fie blânzi faţă de toţi oamenii — nu numai faţă de fraţii din Biserică, ci faţă de toţi ceilalţi. Ei nu trebuie să fie stârnitori de ceartă, totdeauna gata să intre într-o ciorovăială, ci să fie îndelung răbdători, să respecte opiniile şi preferinţele altora. Ar putea fi ocazii când creştinul ar fi pus într-o situaţie în care să fie obligat să se apere; dar una este să te aperi într-un mod raţional, şi cu totul altceva să fii certăreţ şi agresiv.

Străduindu-ne să ducem Adevărul la alţii, ar trebui să ţinem minte că credinţa noastră nu trebuie prezentată oricui. “Nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor.” Ei nu vor aprecia perlele voastre. Vor vrea să vă facă rău deoarece nu le apreciază. Dar, deşi nu trebuie să fim certăreţi, trebuie să fim activi în prezentarea Cuvântului Vieţii. Dacă Adevărul este atacat şi sufletele oneste sunt în pericol de a se poticni, noi trebuie, aşa cum a poruncit apostolul, să “luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3). Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să fim certăreţi, sau să întreţinem dispute, în sensul obişnuit al acestor termeni. Trebuie să fim totdeauna gata să vestim Adevărul cu fiecare ocazie potrivită — cu moderaţie, blândeţe şi umilinţă, dar cu seriozitate şi zel; pentru că aceasta este treaba noastră. Dacă cei cărora le prezentăm Mesajul Adevărului sunt în atitudinea potrivită, ei îl vor dori. De aceea, este corect pentru noi să fim gata să ne dăm viaţa în apărarea Adevărului şi a intereselor lui.

Cu cât suntem mai liniştiţi, mai calmi, mai stăpâniţi când cineva ni se împotriveşte, cu atât mai bine putem apăra şi recomanda Mesajul pe care-l ducem. Cu cât va fi mai mare contrastul dintre spiritul nostru şi cel al împotrivitorului nostru, cu atât argumentul în favoarea Adevărului va fi mai puternic în mintea celor care aud şi cu atât vom fi mai în stare să dezarmăm prejudecata din mintea împotrivitorului, dacă inima lui este sinceră şi onestă. Cel care-şi pierde stăpânirea de sine şi devine combativ şi certăreţ, îşi pierde propria cauză. Nu trebuie să-şi piardă niciodată capul. Acesta sigur va spune lucruri care ar fi fost mai bine să rămână nespuse şi va arăta prin ton şi mod de comportare că nu este animat de Spiritul Învăţătorului. Mai mult rău decât bine poate rezulta dintr-o astfel de greşeală. Totdeauna trebuie să prezentăm Mesajul cu blândeţe, cu amabilitate, cu convingere. Poate fi necesar să fim fermi în declaraţiile noastre, dar spiritul prezentării trebuie să fie blând, fie că este în particular, fie că este în public.

Însuşirile unui adevărat învăţător

Apostolul spune că slujitorii Domnului trebuie să fie “în stare să înveţe pe alţii” (1 Tim. 3:2; 2 Tim. 2:24). Sfântul Pavel se adresează aici în mod special unui Bătrân al ecclesiei. A fi în stare să înveţe pe alţii înseamnă a avea capacitatea de învăţare. Nu toţi au capacitatea, darul de a clarifica lucrurile pentru alţii. Sunt unii oameni care, cu cât vorbesc mai mult, cu atât sunt înţeleşi mai puţin. Dacă sunt unii care se găsesc în această stare, ei ar trebui să folosească publicaţii şi apoi să încerce să prezinte Mesajul într-un mod care să poată fi asimilat de mintea altora — făcându-l clar, simplu şi logic. În prezentarea Mesajului altora este nevoie de răbdare. Să fii gata să repeţi punctul tot mereu, să compătimeşti cu cei pe care îi înveţi, amintindu-ţi cât de greu ţi s-a părut ţie când încercai să ieşi din întuneric la lumină.

Fie că prezinţi Adevărul în public sau în particular, niciodată să nu iei un aer de superioritate, de aroganţă. Niciodată să nu­-ţi permiţi să fii iritat încât să spui: “Despre aceasta eu pot afla mai multe în cinci minute decât poţi afla tu într-un an”; nici măcar să nu sugerezi aceasta prin expresia feţei tale, sau în tonul sau comportarea ta. Vezi, ai putea să te exprimi în aceste patru moduri deodată; dar oricare din cele patru va fi deajuns să pună o barieră între tine şi cei cărora te-ai străduit să le trezeşti interesul. Trebuie să fii blând, smerit cu inima, umil.

Dacă cineva îţi prezintă un argument sau o scriptură despre care el crede că-ţi contrazice poziţia, spune-i: “Ei bine, frate, haide să vedem dacă aceasta este în armonie cu învăţăturile Bibliei. Noi trebuie să acceptăm ca Adevăr doar ceea ce armonizează toate declaraţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Să verificăm subiectul”. Să ai o manieră blândă, de învăţăcel, care arată că este dispus să înveţe de la altul, dacă el te poate învăţa ceva din Cuvântul sigur al Domnului. Astfel împotrivitorul tău va fi mai dispus să audă ce ai de zis, dacă este dispus să fie cât de cât rezonabil.

Fără îndoială poporul Domnului învaţă tot mai mult lecţia dată în textul nostru — “robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi”. Este o lecţie pe care toţi trebuie s-o înveţe, Bătrânii, Diaconii şi fiecare membru al Corpului lui Cristos. Este necesară pentru zidirea caracterului nostru şi este necesară ca să putem face un serviciu mai eficient pentru Învăţătorul. La început când ne-am încins armătura şi am luat Sabia Spiritului, probabil că am făcut unele exerciţii cu sabia, şi poate adesea am făcut mai mult rău decât bine. Am simţit că avem ceva ce nimeni n-ar putea răsturna. Dar am învăţat să fim mai blânzi, mai înţelepţi, mai răbdători, mai iubitori; şi astfel am devenit mai apţi să fim instructorii altora. Am văzut cum putem vătăma Cauza Domnului printr-o prezentare greşită a Adevărului şi cum printr-o prezentare potrivită putem avea mai mult succes în înfăptuirea lucrării Domnului, în ajungerea la inimile flămânde, şi cum putem fi mai plăcuţi marelui nostru Împărat, pe care-L iubim cu toţii şi dorim să-L servim.

R — 5698 / iunie 1915

 

  1. M. 95

1 Ce simţ fericit şi binecuvântat,
Iubirea fiască, sigil nepătat,
Perfectă dragoste, de tot curată,
Ca să răbdăm toate pe noi ne-nvaţă.

2 Doresc mult să fiu blând, simplu şi umil,
Ca-Nvăţătorul meu şi ca un copil.
Mai sincer mai milos, la minte plăcut,
Să pot veghea-n rugă, pân-noapte-a trecut.

3 Vreau ştiinţă curată, cari de sus vine,
Şi-n totul e plină de fructe bune;
Vreau al lui Isus Duh, precum a promis
Da vreau să şi trăiesc precum El a zis.
4 Toate sunt deşarte, a lumii plăceri,
Văzând valoarea lor, că-s numa-nşelări,
Eu vreau să fiu liber, nu rob la păcat,
Trăind numai Lui ce m-a răscumpărat.

Blândeţea, o caracteristică a Cristosului

“Şi robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici.” 2 Timotei 2:24, 25.

Cuvintele textului nostru au fost adresate de către apostolul Pavel lui Timotei, un Bătrân al Bisericii. Poporul Domnului, toţi cei care aparţin Corpului lui Cristos, sunt fii ai lui Dumnezeu; totuşi ei sunt cu toţii slujitori — robi ai lui Isus Cristos. Fiecare fiu adevărat va dori să slujească interesele tatălui său, mai ales ale unui tată drept, iubitor; şi fiecare slujitor credincios va dori să slujească interesele stăpânului sau patronului său, mai cu seamă ale unui patron sau stăpân nobil, vrednic de aceasta. Domnul nostru Isus, care a fost Fiul deosebit al Tatălui ceresc, S-a făcut Slujitorul tuturor, ca să slujească interesele Tatălui, să împlinească voinţa Lui.

Textul nostru se poate aplica fiecărui slujitor al lui Dumnezeu, fiecărui membru al Bisericii lui Cristos, fie că deţine vreo funcţie printre fraţi, fie că nu. Este o poruncă ce se aplică întregii Biserici. Fiecare copil al lui Dumnezeu conceput de Spirit trebuie să înveţe pe alţii potrivit ocaziei şi capacităţii sale, cu limitarea pusă în Scripturi în privinţa sexului. “Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi; El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită, să vestesc eliberarea robilor şi deschiderea închisorii celor ce sunt în lanţuri” (Isaia 61:1). Aceste cuvinte ale profetului se aplică fiecărui membru al Cristosului, Cap şi Corp.

Maniera potrivită de a prezenta adevărul

Dar Mesajul Veştilor Bune pe care ni l-a dat Domnul să-l vestim nu trebuie impus oamenilor. Pentru a fi slujitori potriviţi ai Domnului şi în armonie cu aranjamentele Lui, nu trebuie să ne luptăm, nu trebuie să ne certăm. Trebuie să informăm în umilinţă, nu cu aer de superioritate, sau cu dorinţa de a arăta cât ştim. Mesajul nostru este pentru cei care au “urechi de auzit”. Nu trebuie să ne impunem oamenilor, nici să ne vârâm cu de-a sila, ca să-i facem să ne asculte. În vreme ce trebuie să fim gata ca să ne jertfim interesele proprii pentru a vesti Mesajul credinţei noastre, totuşi, când facem aceasta nu trebuie să fim certăreţi, răutăcioşi, arţăgoşi.

Nu vrem să spunem despre cei care sunt înclinaţi să fie arţăgoşi în prezentarea Adevărului că ei nu sunt membri ai lui Cristos, dar evident ei n-au învăţat calea cea mai bună. N-au dezvoltat suficient calitatea iubirii; sunt deficitari în înţelepciunea cerească în această privinţă. Cu o aumită ocazie, doi dintre ucenicii Domnului au venit dintr-o cetate a Samariei, ai cărei locuitori n-au vrut să le vândă mâncare, şi au întrebat cu indignare pe Isus dacă să nu ceară foc din cer ca să-i nimicească. Ca răspuns Domnul nostru a spus: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască“ (Luca 9:55, 56). La fel sunt astăzi unii gata să se certe cu orice ocazie. Deşi această tendinţă nu dovedeşte că ei nu sunt copii ai Domnului, totuşi ea demonstrează că nu sunt în atitudinea potrivită, că este necesară o îmbunătăţire.

Lucrurile plăcute lui Dumnezeu sunt prezentate în Scripturi. Urmaşii Domnului trebuie să fie blânzi faţă de toţi oamenii — nu numai faţă de fraţii din Biserică, ci faţă de toţi ceilalţi. Ei nu trebuie să fie stârnitori de ceartă, totdeauna gata să intre într-o ciorovăială, ci să fie îndelung răbdători, să respecte opiniile şi preferinţele altora. Ar putea fi ocazii când creştinul ar fi pus într-o situaţie în care să fie obligat să se apere; dar una este să te aperi într-un mod raţional, şi cu totul altceva să fii certăreţ şi agresiv.

Străduindu-ne să ducem Adevărul la alţii, ar trebui să ţinem minte că credinţa noastră nu trebuie prezentată oricui. “Nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor.” Ei nu vor aprecia perlele voastre. Vor vrea să vă facă rău deoarece nu le apreciază. Dar, deşi nu trebuie să fim certăreţi, trebuie să fim activi în prezentarea Cuvântului Vieţii. Dacă Adevărul este atacat şi sufletele oneste sunt în pericol de a se poticni, noi trebuie, aşa cum a poruncit apostolul, să “luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3). Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să fim certăreţi, sau să întreţinem dispute, în sensul obişnuit al acestor termeni. Trebuie să fim totdeauna gata să vestim Adevărul cu fiecare ocazie potrivită — cu moderaţie, blândeţe şi umilinţă, dar cu seriozitate şi zel; pentru că aceasta este treaba noastră. Dacă cei cărora le prezentăm Mesajul Adevărului sunt în atitudinea potrivită, ei îl vor dori. De aceea, este corect pentru noi să fim gata să ne dăm viaţa în apărarea Adevărului şi a intereselor lui.

Cu cât suntem mai liniştiţi, mai calmi, mai stăpâniţi când cineva ni se împotriveşte, cu atât mai bine putem apăra şi recomanda Mesajul pe care-l ducem. Cu cât va fi mai mare contrastul dintre spiritul nostru şi cel al împotrivitorului nostru, cu atât argumentul în favoarea Adevărului va fi mai puternic în mintea celor care aud şi cu atât vom fi mai în stare să dezarmăm prejudecata din mintea împotrivitorului, dacă inima lui este sinceră şi onestă. Cel care-şi pierde stăpânirea de sine şi devine combativ şi certăreţ, îşi pierde propria cauză. Nu trebuie să-şi piardă niciodată capul. Acesta sigur va spune lucruri care ar fi fost mai bine să rămână nespuse şi va arăta prin ton şi mod de comportare că nu este animat de Spiritul Învăţătorului. Mai mult rău decât bine poate rezulta dintr-o astfel de greşeală. Totdeauna trebuie să prezentăm Mesajul cu blândeţe, cu amabilitate, cu convingere. Poate fi necesar să fim fermi în declaraţiile noastre, dar spiritul prezentării trebuie să fie blând, fie că este în particular, fie că este în public.

Însuşirile unui adevărat învăţător

Apostolul spune că slujitorii Domnului trebuie să fie “în stare să înveţe pe alţii” (1 Tim. 3:2; 2 Tim. 2:24). Sfântul Pavel se adresează aici în mod special unui Bătrân al ecclesiei. A fi în stare să înveţe pe alţii înseamnă a avea capacitatea de învăţare. Nu toţi au capacitatea, darul de a clarifica lucrurile pentru alţii. Sunt unii oameni care, cu cât vorbesc mai mult, cu atât sunt înţeleşi mai puţin. Dacă sunt unii care se găsesc în această stare, ei ar trebui să folosească publicaţii şi apoi să încerce să prezinte Mesajul într-un mod care să poată fi asimilat de mintea altora — făcându-l clar, simplu şi logic. În prezentarea Mesajului altora este nevoie de răbdare. Să fii gata să repeţi punctul tot mereu, să compătimeşti cu cei pe care îi înveţi, amintindu-ţi cât de greu ţi s-a părut ţie când încercai să ieşi din întuneric la lumină.

Fie că prezinţi Adevărul în public sau în particular, niciodată să nu iei un aer de superioritate, de aroganţă. Niciodată să nu­-ţi permiţi să fii iritat încât să spui: “Despre aceasta eu pot afla mai multe în cinci minute decât poţi afla tu într-un an”; nici măcar să nu sugerezi aceasta prin expresia feţei tale, sau în tonul sau comportarea ta. Vezi, ai putea să te exprimi în aceste patru moduri deodată; dar oricare din cele patru va fi deajuns să pună o barieră între tine şi cei cărora te-ai străduit să le trezeşti interesul. Trebuie să fii blând, smerit cu inima, umil.

Dacă cineva îţi prezintă un argument sau o scriptură despre care el crede că-ţi contrazice poziţia, spune-i: “Ei bine, frate, haide să vedem dacă aceasta este în armonie cu învăţăturile Bibliei. Noi trebuie să acceptăm ca Adevăr doar ceea ce armonizează toate declaraţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Să verificăm subiectul”. Să ai o manieră blândă, de învăţăcel, care arată că este dispus să înveţe de la altul, dacă el te poate învăţa ceva din Cuvântul sigur al Domnului. Astfel împotrivitorul tău va fi mai dispus să audă ce ai de zis, dacă este dispus să fie cât de cât rezonabil.

Fără îndoială poporul Domnului învaţă tot mai mult lecţia dată în textul nostru — “robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi”. Este o lecţie pe care toţi trebuie s-o înveţe, Bătrânii, Diaconii şi fiecare membru al Corpului lui Cristos. Este necesară pentru zidirea caracterului nostru şi este necesară ca să putem face un serviciu mai eficient pentru Învăţătorul. La început când ne-am încins armătura şi am luat Sabia Spiritului, probabil că am făcut unele exerciţii cu sabia, şi poate adesea am făcut mai mult rău decât bine. Am simţit că avem ceva ce nimeni n-ar putea răsturna. Dar am învăţat să fim mai blânzi, mai înţelepţi, mai răbdători, mai iubitori; şi astfel am devenit mai apţi să fim instructorii altora. Am văzut cum putem vătăma Cauza Domnului printr-o prezentare greşită a Adevărului şi cum printr-o prezentare potrivită putem avea mai mult succes în înfăptuirea lucrării Domnului, în ajungerea la inimile flămânde, şi cum putem fi mai plăcuţi marelui nostru Împărat, pe care-L iubim cu toţii şi dorim să-L servim.

R — 5698 / iunie 1915

 

  1. M. 95

1 Ce simţ fericit şi binecuvântat,
Iubirea fiască, sigil nepătat,
Perfectă dragoste, de tot curată,
Ca să răbdăm toate pe noi ne-nvaţă.

2 Doresc mult să fiu blând, simplu şi umil,
Ca-Nvăţătorul meu şi ca un copil.
Mai sincer mai milos, la minte plăcut,
Să pot veghea-n rugă, pân-noapte-a trecut.

3 Vreau ştiinţă curată, cari de sus vine,
Şi-n totul e plină de fructe bune;
Vreau al lui Isus Duh, precum a promis
Da vreau să şi trăiesc precum El a zis.
4 Toate sunt deşarte, a lumii plăceri,
Văzând valoarea lor, că-s numa-nşelări,
Eu vreau să fiu liber, nu rob la păcat,
Trăind numai Lui ce m-a răscumpărat.

Calea, adevărul şi viaţa

 

“Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” Ioan 8:31, 32.

La prima Venire a Sa Domnul nostru a venit la naţiunea Iudee, care era o Casă a Servitorilor în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Acestora trebuia să le fie acordat prima dată privilegiul de a deveni fii ai lui Dumnezeu, şi binecuvântarea lor urma să fie în măsura în care erau credincioşi luminii care a venit la ei. Înainte de a putea deveni fii ai lui Dumnezeu însă, era necesar ca Isus să fie Răscumpărătorul lor, să facă împăcarea pentru nelegiuire şi astfel să deschidă calea. El a venit să facă aceasta, dar nu o făcuse încă. Oricine ajungea să înţeleagă scopurile şi aranjamentele divine şi să acţioneze în armonie cu ele, urma să fie făcut liber, să fie eliberat de condamnarea care era asupra lor ca evrei, de rezultatele slăbiciunii cărnii lor şi să fie adus în deplin acord cu Dumnezeu.

Putem vedea că acest mare privilegiu a însemnat de asemenea ceva mai mult decât toate acestea. A însemnat ceva încă mai înalt — chiar comoştenire cu Mesia. Dar toate aceste lucruri erau încă o taină. Erau cunoscute până la acel timp numai de Domnul nostru; Lui I s-au clarificat pentru că fusese conceput de Spirit sfânt. Erau multe lucruri greu de înţeles. Isus a vorbit în pilde, în cuvinte tainice, chiar cu scopul de a face Calea Vieţii deschisă atunci o “cale îngustă”. }i astfel citim în Scripturi că unii au spus despre cuvintele Învăţătorului: “Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere?” Cine îl poate crede?

Cuvintele grele la care se face referire în special au fost că “trupul Său era adevărata hrană şi sângele Său adevărata băutură”, şi că dacă mâncau şi beau din ele puteau câştiga viaţa veşnică. }i astfel citim că după aceea mulţi L-au părăsit şi au abandonat gândul de a fi ucenicii Lui, atât de orbiţi erau în privinţa propriilor lor interese. În loc să continue cu răbdare, ei au spus: Aceasta este nechibzuinţă! Nu înţelegem!

Isus a anticipat această stare de lucruri când le-a spus aceste cuvinte. I-a pus în gardă. Era de parcă ar fi spus: aţi spus că “niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta!” Deja aţi auzit cuvinte foarte diferite de cuvintele cărturarilor şi fariseilor. Acum continuaţi; aveţi răbdare aşa încă puţin. Dacă veţi face aceasta, veţi înţelege situaţia la timpul cuvenit. Exercitaţi credinţă — exercitaţi răbdare. Aţi început să fiţi interesaţi de aceste lucruri şi când veţi deveni pe deplin ucenicii Mei, vi se va acorda o cunoştinţă a Adevărului. }i acest Adevăr vă va face liberi; vă va da toate binecuvântările şi privilegiile pe care le primesc copiii lui Dumnezeu. Mare binecuvântare au avut puţinii care au dat atenţie sfatului Învăţătorului!

 

Binecuvântări începute la Cincizecime

Aceste cuvinte ale lui Isus n-au fost adresate în special celor doisprezece apostoli, ci evreilor în ge­neral care au fost atraşi prin simpatie. Nicodim poate să fi fost unul dintre aceştia; el a fost înclinat să se poticnească de lucrurile spirituale; nu putea înţelege cum era posibil ca cineva să se nască din nou. Citim că Spiritul sfânt nu fusese încă dat “fiindcă Isus nu fusese încă slăvit”. Sfântul Pavel ne spune că “omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. 1 Cor. 2:14.

Dar unii au văzut destul în Isus pentru a-i atrage spre El. Aceştia, în sinceritate de inimă, au spus: Sigur cuvintele Lui sunt adevărate şi criticile Lui la adresa naţiunii noastre sunt adevărate. Nu vedem cum va împlini aceste profeţii; dar El ne spune: continuaţi şi veţi înţelege mai târziu. }i unii au continuat — “peste cinci sute de fraţi”. După cum promisese Isus, acestora le-a fost dat privilegiul de a deveni ucenici cu adevărat.

Când a venit Cincizecimea, Tatăl ceresc i-a primit pe toţi cei care au continuat în Cuvântul lui Isus, şi ei au fost concepuţi de Spiritul sfânt în familia Domnului. Atunci au început să vadă lucrurile spirituale — au fost luminaţi. Nu toată lumina a venit deodată, ci ei au progresat cu trecerea zilelor şi anilor. Ei erau într-adevăr ucenici adevăraţi ai lui Cristos — astfel de urmaşi ai lui Isus cum binevoia Tatăl să recunoască. Au fost făcuţi liberi nu numai de condamnarea Legământului Legii, ci liberi de păcat şi de moarte. Au primit o voinţă nouă, o minte nouă şi Spiritul sfânt le-a arătat “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.

În rugăciunea Sa către Tatăl, Domnul nostru a spus: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul”. Prin cuvântul Adevăr, Isus S-a referit aici la revelarea de către Tatăl a Planului Său Divin prin Spiritul sfânt; şi influenţa sfinţitoare va veni prin cunoaşterea acelui Adevăr, primit într-o inimă onestă. Această sfinţire sau punere deoparte, strict vorbind, a început cu binecuvântarea Cincizecimii, şi încă continuă să lucreze. }i această sfinţire progresează atâta timp cât individul permite Adevărului să aibă influenţa intenţionată în viaţa sa. Vedem o deosebire între textul nostru şi cel tocmai citat. În cazul din urmă este Cuvântul lui Iehova, iar în primul este Cuvântul lui Isus. Isus spune: Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, veţi cunoaşte tot mai bine pe Tatăl ceresc şi veţi cunoaşte voinţa Lui, calea Lui, metoda Lui; astfel veţi cunoaşte cuvântul Lui. Toate lucrurile Îi împlinesc voinţa — voinţa Tatălui — şi văzând şi făcând voinţa Tatălui, va urma procesul de sfinţire. Isus le spune tuturor: “Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa”. Eu sunt singurul prin care puteţi veni la Tatăl şi să puteţi deveni fiii Lui; şi rămânând în Mine veţi ajunge la marea împlinire.

 

Mijlocul prin care vin toate binecuvântările noastre

Înţelegem deci că Cristos este îndestularea pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru noi în toate privinţele. “Care ne-a fost făcut Înţelepciune de la Dumnezeu, Dreptate îîndreptăţireş, sfinţire şi răscumpărare îeliberareş” (1 Cor. 1:30). Mai întâi, aflând despre lucrarea Sa de sacrificiu pentru noi, primim înţelepciunea, instruirea şi îndrumarea necesare, prin care putem veni la Tatăl prin meritul Lui. }i El este Înţelepciunea noastră pe tot parcursul drumului. Tatăl ceresc a avut un Plan glorios înainte de întemeierea lumii; acest lucru a fost lăsat să se înţeleagă în Eden, chiar după cădere. La timpul potrivit El a făcut încă o aluzie la acest Plan prin Enoh şi prin Avraam, iar mai târziu prin Moise şi prin profeţi. Dar modul în care lumea urma să beneficieze de el a fost ascuns, totul a fost ţinut secret.

Numai când a venit Isus a fost deschisă, a fost arătată calea vieţii. “El îCristosş … a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie.” Esenţa Evangheliei nu fusese nici măcar declarată, cu atât mai puţin cunoscută, înainte de a veni Isus. Apostolul Pavel spune că această mântuire a “început să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Domnul nostru a început să o vestească; dar secretul Evangheliei, Taina ei, n-a fost dezvăluită pe deplin până după Cincizecime. Isus a început să o înţeleagă clar numai după ce a fost conceput de Spiritul sfânt — numai atunci a început să ne pună în faţă calea vieţii şi a nemuririi. Chiar şi atunci cuvintele Lui au fost pilduitoare, şi numai când urmaşii Lui au fost concepuţi de Spiritul sfânt au fost capabili să intre în “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.

 

Isus dreptatea noastră

Pe lângă faptul că El este Înţelepciunea noastră, Isus devine şi Dreptatea noastră. El ne acoperă păcatele. Ne atribuie dreptatea Sa, meritul sacrificiului Său. }i această atribuire ne aduce într-o stare de dreptate completă — nu reală, ci socotită, pe care Dumnezeu binevoieşte să o recunoască în modul stabilit de El.

Domnul nostru nu devine Dreptatea tuturor — nici chiar a unora care dau o oarecare atenţie Cuvintelor Sale — ci numai a celor care ajung la punctul supunerii depline la voinţa Tatălui. }i există un motiv întemeiat pentru aceasta; pentru că numai cei care se oferă să fie membri ai Corpului Său în acest Veac Evanghelic, numai cei concepuţi de Spirit vor profita de îndreptăţire prin credinţă. Ceilalţi vor fi condamnaţi la moarte prin ea acum. În veacul următor ceilalţi vor veni la El. Dar numai cei care vin la El acum, să meargă pe urmele Lui, au o îndreptăţire prin credinţă.

Isus sfinţirea noastră

Pasul consacrării din partea celor care devin ucenicii lui Isus este numit în Scripturi sfinţire. Dar nu este aceeaşi sfinţire care ne vine prin El. Dumnezeu spune: “Voi să vă sfinţiţi şi … Eu … vă sfinţesc” — adică: Puneţi-vă deoparte, şi vă voi pune şi Eu; Vă voi pune în locul unde doriţi să veniţi. Astfel, pentru toţi cei care venim la Tatăl prin El, Isus devine nu numai Îndreptăţirea noastră, ci prin El avem şi Sfinţirea — punerea deoparte completă. Noi suntem acceptaţi în El şi harul şi calitatea Sa de Avocat ne permit să atingem sfinţirea completă şi finală.

Dumnezeu ne pune deoparte prin aceea că ne concepe de Spirit sfânt la noua natură şi ne face membri potenţiali ai Preoţimii Împărăteşti — membri potenţiali ai Corpului Celui Uns. Aceasta se numeşte scriptural o pregustare sau o “arvună” a moştenirii noastre, care va fi trăită pe deplin când vom fi schimbaţi de la natura umană la cea spirituală — “schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi”. Dar această “arvună a moştenirii noastre” ne este dată cu intenţia să creştem în procesul sfinţirii deja început în noi până la completarea lui. La aceasta ajungem prin Cristos.

 

Isus eliberarea noastră

Cei care fac progres satisfăcător vor avea la înviere o deplină eliberare de păcat, de toate imperfecţiunile cărnii şi chiar de carne — eliberare deplină prin puterea Primei Învieri. Astfel Cristos devine Eliberarea noastră. Atunci vom atinge desăvârşirea completă a fiilor lui Dumnezeu pe planul divin.

În toate aceste lucruri Cristos este centrul; numai prin El putem obţine aceste binecuvântări. Deşi Tatăl le dă, El le dă prin Fiul Său, care este Reprezentantul Tatălui. Isus a primit Spiritul Tatălui şi l-a turnat peste noi. Acest lucru este ilustrat în tip prin ungerea marelui preot. Uleiul sfânt al ungerii a fost turnat pe capul lui şi a curs pe corp. Astfel noi suntem unşi prin Capul nostru ca membri ai Marelui Preot.

“Cel care a înviat pe Domnul Isus ne va învia de asemenea şi pe noi prin Isus” îTraducerea King James — n. e.ş; adică Isus va fi agentul activ. Dar sunt anumite aspecte ale Planului Divin pe care Isus le va împlini în numele Său; de exemplu, binecuvântarea şi ridicarea lumii. Deşi Tatăl este Autorul întregului Plan, totuşi această binecuvântare vine asupra lumii exclusiv prin sacrificiul Fiului. Cristos va realiza lucrarea Veacului Milenar şi apoi va preda Tatălui omenirea.

Dar lucrarea Sa pentru Biserică este diferită: “Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou” (1 Pet. 1:3). Nu Fiul ne-a conceput, deşi prin Fiul primim această favoare divină. Preţul sau costul obţinerii acestei favori divine speciale este sacrificiul vieţilor noastre. Ceea ce primeşte Biserica într-un mod mai direct de la Fiul este îndreptăţirea. Totuşi această îndreptăţire este de la Tatăl, şi nu este o îndreptăţire reală, ci una atribuită. Este un aranjament special din partea Tatălui pentru noi ca să putem intra în favoarea Sa acum, înaintea lumii — Primele Roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu minunat, şi marele Său Plan al Veacurilor este nespus de minunat! Inimile noastre se bucură că ochii noştri au fost unşi să vadă aceste lucruri glorioase, ascunse de mulţi în timpul acestui Veac Evanghelic, ştiind că toţi ochii orbi vor fi deschişi şi toate urechile surde vor fi făcute să audă!

 

Ei “îşi vor întoarce urechea de la adevăr”

Propovăduirea Domnului a produs întotdeauna două efecte opuse asupra mulţimii amestecate care L-a auzit: a atras o clasă şi a respins alta. Cei care erau plini de mândrie şi îngâmfare, şi care au preferat întunericul în locul luminii pentru că faptele lor erau rele şi pentru că şi-au dat seama că dacă admit lumina Adevărului trebuie neapărat să-şi conformeze caracterele după ea — toţi aceştia au fost respinşi de învăţăturile lui Cristos. }i dacă Domnul ar fi întreprins lucrarea de slujire conform metodelor urmate astăzi, depinzând pentru sprijin de bunăvoinţa şi contribuţiile oamenilor, acel sprijin ar fi fost adesea foarte slab sau cel puţin foarte inconstant.

În unele ocazii mulţimile au primit mărturia Lui, dar mai târziu L-au părăsit, fără să mai meargă cu El, în timp ce El continua să aplice lecţiile Adevărului divin (Luca 4:14-29). Uneori mulţimile se ţineau de învăţăturile Lui, “se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”; totuşi cu timpul iarăşi L-au părăsit, rămânând doar o mână de oameni. Ioan 6:60-69.

Ce consternare ar urma în diferitele biserici de astăzi, dacă slujitorii declaraţi ai Evangheliei ar urma exemplul Învăţătorului, vestind în mod asemănător tot sfatul lui Dumnezeu! Cât de repede ar deveni nepopulari şi ar fi învinuiţi de dezbinarea bisericilor! Adunările marilor temple moderne dedicate pe dinafară serviciului lui Dumnezeu şi învăţăturilor lui Cristos n-ar suporta. Ei merg acolo pentru a fi întreţinuţi cu discursuri plăcute şi elocvente din partea domnilor cu titlu care se presupune că le cunosc gusturile şi ideile celor din adunare şi le vor predica după placul lor. Ei sunt foarte dispuşi să-şi dea banii pentru ceea ce doresc, dar nu doresc Adevărul.

Cei care L-au urmat pe Domnul numai pentru puţină vreme şi apoi L-au părăsit, desigur că au încetat să fie ucenicii Lui şi n-au mai fost recunoscuţi astfel; nici nu s-au mai gândit să se pretindă a fi ucenicii Lui. Ucenicul este un elev, un învăţăcel; şi când un om încetează a mai fi învăţăcel sau elev al lui Cristos, marele Învăţător, nu mai este ucenicul Lui. Acest lucru a fost foarte vizibil când Domnul a fost prezent şi când numele Lui era de ocară printre oameni; dar mai târziu, când El n-a mai fost prezent şi când învăţăturile Sale au fost amestecate fără scrupule cu filosofiile omeneşti în aşa măsură încât să le dezbrace de ocară şi să le facă într-adevăr goale, atunci oamenii au început să pretindă că sunt ucenicii Lui. Aceasta a fost la multă vreme după ce învăţăturile Sale au fost complet respinse.

 

Răsplata adevăratei ucenicii

Expresia Domnului, “Sunteţi în adevăr ucenicii Mei”, implică o deosebire între ucenicii adevăraţi şi cei doar cu numele. }i deoarece dorim să continuăm a fi ucenici sinceri ai lui Isus, să remarcăm condiţia exprimată: “Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu,sunteţi în adevăr ucenicii Mei”. Făţărnicia uceniciei numai cu numele este o urâciune înaintea Domnului.

Este un lucru binecuvântat să faci primul pas în viaţa creştină — acela al acceptării lui Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul nostru şi al predării noastre totale Tatălui prin El. Dar răsplata acestui prim pas depinde în întregime de rămânerea în Cuvântul Său, în atitudinea de ucenici adevăraţi. Dispoziţia mândriei umane este de a se rătăci de la simplitatea Adevărului divin şi de a căuta teorii şi filosofii noi de-ale noastre, sau de a le examina pe ale altora care doresc să fie consideraţi înţelepţi şi mari în ochii lumii.

Răsplata uceniciei continui este “Veţi cunoaşte adevărul” — şi nu “Veţi învăţa totdeauna şi nu veţi putea ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului” (2 Tim. 3:7). Aici este greşeala pe care o fac mulţi; nereuşind să rămână în Cuvântul Domnului, ei se afundă în diferite filosofii omeneşti, care ignoră sau strică Cuvântul Domnului şi stabilesc teorii opuse. Pentru cei care caută Adevărul printre aceste teorii omeneşti nu există nici o promisiune că îl vor găsi vreodată, şi nici nu-L găsesc.

Adevărul Divin se găseşte numai prin mijlocul stabilit divin — Domnul nostru, apostolii şi profeţii. “A rămâne în Cuvântul” Domnului implică a continua în învăţăturile prezentate în scrierile inspirate ale profeţilor şi ale apostolilor, a studia şi a medita asupra lor, a crede în ele fără rezerve şi a-ţi conforma cu credincioşie caracterul după ele. }i aceasta se potriveşte bine cu faptul că trebuie acordată atenţie tuturor ajutoarelor pe care Domnul le ridică dintre fraţii noştri în Corpul lui Cristos, după cum acestea sunt enumerate de apostolul Pavel (Efes. 4:11-15; 1 Cor. 12:12-14). Domnul întotdeauna a ridicat şi va ridica până la sfârşit astfel de ajutoare pentru edificarea Corpului lui Cristos; dar datoria fiecărui membru este să le verifice învăţătura prin Cuvântul infailibil.

Dacă astfel continuăm în Cuvântul Domnului ca ucenici serioşi şi sinceri, cu adevărat vom “cunoaşte Adevărul”, vom fi “întăriţi în adevărul pe care-l avem” îAdevărul potrivit acumş şi vom fi “înrădăcinaţi şi zidiţi” în adevăr; vom fi “întăriţi în credinţă” şi “gata să răspundem oricui ne cere socoteală de nădejdea care este în noi”; “să luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; să “luptăm lupta cea bună”; să “facem acea frumoasă mărturie” şi în mod hotărât să “luăm partea noastră la suferinţă, ca buni ostaşi ai lui Hristos Isus”, chiar până la sfârşitul luptei noastre.

Noi nu venim la cunoştinţa Adevărului deodată; ci treptat, pas cu pas, suntem conduşi în Adevăr. Fiecare pas este unul de progres sigur, conducând spre un punct mai avantajos pentru mai multe realizări atât în cunoştinţă cât şi în caracter stabilit.

Adevărul însuşit astfel, pas cu pas, devine o putere sfinţitoare, producând în vieţile noastre roadele binecuvântate ale dreptăţii, păcii, bucuriei în Spiritul sfânt, iubirii, blândeţii, credinţei, răbdării, oricărei virtuţi şi oricărui har, pe care timpul şi cultivarea le duc la o glorioasă maturitate.

Nu numai că adevăratul ucenic va cunoaşte astfel Adevărul şi va fi sfinţit prin el, dar Domnul a mai zis: “adevărul vă va face liberi”. Cei care au primit Adevărul cunosc prin experienţă binecuvântată ceva din puterea sa eliberatoare. Imediat ce o anumită măsură din el este primită într-o inimă bună şi onestă, el începe să rupă cătuşele păcatului, ignoranţei, superstiţiei şi fricii. Razele sale aducătoare de sănătate pătrund în cele mai întunecate colţuri ale inimii şi ale minţii, şi astfel revigorează întreaga fiinţă; ne însufleţesc trupurile.

 

“Dezvăluirea cuvintelor Tale dă lumină”

Păcatul nu poate suporta lumina Adevărului; şi cei care continuă să trăiască în păcat când au primit suficientă lumină pentru a-i arăta diformitatea trebuie în mod inevitabil să-şi piardă Lumina, pentru că sunt nevrednici de ea. Ignoranţa şi superstiţia trebuie să dispară în faţa acestei Lumini. }i ce realizare binecuvântată este să fii astfel eliberat! Totuşi milioane se află încă sub influenţa orbitoare a erorii. Sub înşelările lui, ei se tem şi respectă pe unele dintre cele mai josnice unelte ale lui Satan pentru asuprirea şi degradarea lor, pentru că aceste unelte cu ipocrizie pretind numire divină; şi ei au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de un Tiran răzbunător, care trimite marea majoritate a creaturilor Sale într-o eternitate de chin. Mulţumim lui Dumnezeu! Noi care am primit Adevărul ne-am trezit din acel coşmar îngrozitor şi sclavia lui Satan asupra noastră este distrusă. Lumina a risipit întunericul nostru.

Am fost eliberaţi şi de frica pe care o vedem acum venind peste toată lumea în timp ce marile sisteme civile şi eclesiastice care au stăpânit lumea de atâta timp sunt îngrozitor clătinate. Toţi oamenii chibzuiţi se tem de posibilul rezultat al anarhiei şi al terorii; alarma tuturor creşte pe măsură ce ne apropiem de criza îngrozitoare spre care ne îndreptăm cu repeziciune şi pe măsură ce pericolul devine tot mai evident. Dar, în miezul tuturor acestora şi cu asigurarea deplină a Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu în privinţa terorilor conflictului prin care trebuie să treacă lumea în curând, adevăraţii ucenici ai lui Cristos care rămân în Cuvântul Lui nu se tem, ci se bucură; pentru că ei ştiu că obiectivul lui Dumnezeu în permiterea acestei furtuni puternice este să cureţe atmosfera morală a lumii, şi că după furtună va veni prin providenţa Sa o pace durabilă. Instruiţi în Adevăr, ei îşi dau seama de necesităţile situaţiei şi au încredere în providenţa divină, care poate face ca până şi mânia omului să-L laude, să facă toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.

Binecuvântată promisiune! — “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”. Preiubiţilor, fiindcă am primit această favoare minunată de la Domnul, oare să nu rămânem în ea, fără să dăm vreo atenţie învăţăturilor seducătoare, ci să aducem roada ei binecuvântată în vieţile noastre? }i oare să nu fim credincioşi ei în toate împrejurările, apărând-o împotriva fiecărui asalt şi purtând ocara ei? Să ne dovedim aprecierea faţă de Lumina glorioasă prin loialitatea şi credincioşia noastră, lucrând la mântuirea noastră cu frică şi cutremur.

Fiii lui Dumnezeu concepuţi de spirit şi dezvoltarea lor

 

“Dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Romani 8:13, 14.

Numai cei care au spiritul, dispoziţia, voinţa sau intenţia corecte pot ţine Legea divină, şi numai pe aceia care sunt în armonie perfectă cu Dumnezeu îi va recunoaşte El ca fii. Sfinţii îngeri sunt fii ai lui Dumnezeu pe plan îngeresc; heruvimii sunt fii ai lui Dumnezeu pe planul lor de existenţă; iar Cristos şi Biserica în glorie sunt fii ai lui Dumnezeu pe planul divin. Toţi aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu, totuşi ei există pe planuri diferite. Toţi sunt guvernaţi de Spiritul lui Dumnezeu; şi dacă n-au acel Spirit ei nu pot fi recunoscuţi ca fii, căci nimeni nu poate ţine Legea divină decât cei care au dispoziţia divină.

Adam înainte de a cădea a fost fiul lui Dumnezeu (Luca 3:38). El a avut Spiritul lui Dumnezeu în sensul că a avut spiritul, dispoziţia, voinţa, intenţia corecte. Dar după ce a devenit un călcător al Legii divine a fost considerat păcătos. Toată rasa lui Adam este încă păcătoasă cu excepţia celor care vin în Cristos. În Veacul Milenar însă, rasa lui Adam va avea privilegiul de a veni în Cristos. El va fi Părintele veşnic, Tatăl care va da viaţă veşnică tuturor celor care se vor supune instrucţiunilor date sub Împărăţia Mesianică.

Pentru a ajunge la acea stare de aprobare divină, omenirea va trebui să aibă spiritul Adevărului şi va trebui să se dezvolte pe linia aceea. Înainte de a fi socotiţi sau recunoscuţi ca fii, ei vor trebui să aibă spiritul sau dispoziţa dreptăţii. Până când nu vor dezvolta acel spirit, ei nu vor putea aduce un serviciu acceptabil; pentru că Domnul caută pe acei închinători care să I se închine în duh şi adevăr. În starea ei decăzută omenirea nu este capabilă să ţină Legea divină. Chiar şi în timpul Veacului Milenar ei o vor ţine numai în parte, până când vor fi fost aduşi înapoi la chipul lui Dumnezeu în trup. Geneza 1:26.

 

Cine sunt fiii lui Dumnezeu

Până acum, potrivit Scripturilor, au fost un număr foarte limitat de fii ai lui Dumnezeu pe pământ. De-a lungul Veacului Iudeu Dumnezeu a fost Instructorul şi Îndrumătorul poporului Său prin Moise şi prin profeţi; dar israeliţii n-au fost fii ai lui Dumnezeu şi n-au avut conceperea Spiritului pentru calitatea de fii. Dimpotrivă, ei au fost numai o Casă a Servitorilor (Evr. 3:5). Atunci Spiriul sfânt al lui Dumnezeu n-a fost dat nimănui din rasa decăzută; căci Isus nu fusese glorificat. Ioan 7:39.

Scripturile vorbesc despre Spiritul lui Dumnezeu ca fiind o influenţă specială venind de la Dumnezeu asupra unei clase speciale, într-o manieră specială, de la un anumit eveniment — şi nu înainte de acel eveniment. Această venire a Spiritului a fost făcută vizibilă la Cincizecime, aşa încât să fie separată şi distinctă de orice avusese loc vreodată înainte. Această putere sau influenţă este numită în diferite feluri: Spiritul sfânt, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul lui Cristos, Spiritul Adevărului, Spiritul unei minţi sănătoase, Spiritul de fiu. Diferitele însuşiri descrise prin aceste nume sunt aplicabile aceleiaşi clase, şi anume, acelora care sunt concepuţi de Spirit.

Aceşti concepuţi de Spirit sunt o clasă specială care şi-au luat crucea şi au devenit urmaşi ai lui Cristos, şi care datorită acestui fapt sunt recunoscuţi de Tatăl prin conceperea Spiritului sfânt. Acest Spirit al Adevărului aşa iluminează Biblia, încât Revelaţia lui Dumnezeu poate fi înţeleasă mai bine de către aceia care au Spiritul sfânt. Ei sunt în stare să înţeleagă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, care nu pot fi înţelese fără el. În timp ce alţii care n-au Spiritul lui Dumnezeu ar putea înţelege ceva Adevăr din Scripturi, această clasă specială are însăşi esenţa Adevărului.

 

Unii în mod natural sunt atraşi spre Dumnezeu

Ne amintim anumite scripturi care vorbesc despre o conducere a poporului lui Dumnezeu înainte de conceperea lor de Spiritul sfânt. Vorbind despre un fel de atragere pe care au avut-o cei care după aceea au devenit ucenicii Săi, Domnul nostru a spus: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl” (Ioan 6:44). Această atragere nu este lucrarea Spiritului sfânt de concepere, care le vine celor acceptaţi de Dumnezeu prin Cristos şi care sunt primiţi ca fii. Dimpotrivă, cea despre care Scripturile spun că este o atragere a lui Dumnezeu, şi pe care toţi am avut-o, pare să fie o atragere naturală pe liniile cărnii, nu spre lucruri păcătoase, ci spre sfinţenie, dar pe linii care aparţin omului natural.

De exemplu, când Dumnezeu l-a creat pe Adam, în mod natural el L-a iubit pe Dumnezeu, în mod natural el a dorit să-L servească pe Dumnezeu, în mod natural el a dorit să fie supus lui Dumnezeu şi să-L adore. Toate aceste dorinţe au fost naturale pentru el fiindcă era într-o stare naturală — starea în care a fost creat — pură. Păcatul a făcut omenirea nenaturală. Dar chiar şi după ce păcatul a intrat şi a stricat caracterul originar pe care i l-a dat Dumnezeu, anumite dorinţe după Dumnezeu au rămas în inima umană — chiar şi printre oamenii depravaţi. Ei ar vrea mai bine să fie în armonie cu El, să fie în relaţie cu El, să-L aibă ca Protector şi Prieten.

Dumnezeu nu atrage omenirea prin nici un alt mijloc decât prin acea putere originară pe care El a implantat-o şi care n-a fost cu totul pierdută prin căderea rasei lui Adam. Toată omenirea a degenerat de la chipul lui Dumnezeu; dar dorinţa de adorare, de dreptate, de armonie cu Dumnezeu este mult mai puternică în unii oameni decât în alţii. În măsura în care cineva doreşte dreptatea, în acea măsură acela este atras către Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu, dacă din întâmplare L-ar găsi pe Creatorul său. Îl caută pe Dumnezeu fiindcă doreşte să-L găsească.

 

 

Cum sunt atraşi

Aceasta este atragerea, credem noi, pe care toţi o avem. Înainte de a ne preda lui Dumnezeu în consacrare, am avut dorinţa să mergem la El, şi acea dorinţă a fost trezită în noi. Dar era acolo înainte de a fi trezită. Apoi s-a întâmplat ceva ce ne-a îndreptat gândurile către Dumnezeu. Poate a fost un necaz mare, o calamitate care ne-a atras inima spre Dumnezeu; şi cu ea a venit simţământul că trebuie să ducem la El necazul nostru. Împreună cu acea dorinţă a venit probabil gândul: “Dumnezeu nu mă va auzi”. Aceasta este o concluzie foarte potrivită, fiindcă nu există altă cale de apropiere de Dumnezeu decât prin Răscumpărătorul, care a zis: “Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa”.

Întocmai cum sutaşul roman Cornelius a avut nevoie de instrucţiuni cum să se apropie de Dumnezeu, tot aşa sufletul care caută ajutor divin are nevoie de instrucţiuni. Noi credem într-adevăr că mii şi mii au fost îndepărtaţi de Dumnezeu din cauza interpretărilor greşite date de crezuri caracterului Său drept. Când oamenii vor începe să-şi dea seama că Dumnezeu este iubitor, drept, îndurător, ei se vor întoarce spre El. Găsim că acum unii sunt atraşi spre Dumnezeu prin Fotodrama CreaŢiei. Recent am auzit despre un avocat care simţea că şi-a pierdut cu totul sprijinul în Dumnezeu, dar ca rezultat al vizionării Fotodramei, s-a apropiat de Dumnezeu şi s-a consacrat.

Acesta, credem noi, este modul în care suntem atraşi spre Tatăl, a cărui influenţă este legată de tot ce este frumos, armonios în natură. Numai când avem dorinţa să ne întoarcem la Dumnezeu suntem gata să fim îndrumaţi de marele Avocat; deoarece, când mergem la Avocat, El spune foarte clar: “Nu te pot primi decât cu o condiţie”. Acea condiţie, ne spune El, este să ne luăm crucea şi să-L urmăm (Mat. 16:24). Prin urmare, n-ar fi înţelept să-i spunem nimănui despre calea îngustă decât dacă acesta a avut o atragere spre Dumnezeu.

Vedem deci o distincţie foarte clară între atragerea Tatălui — acea atragere care continuă peste tot — şi ceea ce în Scripturi se numeşte Spiritul lui Dumnezeu. Acel Spirit este dat numai fiilor lui Dumnezeu. “Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:14). Spiritul pune stăpânire pe ei conducându-i în diferite moduri — uneori punându-le în mână proprietate, uneori luând-o de la ei, uneori permiţând să vină boală peste ei. Experienţele acestor fii ai lui Dumnezeu le permit să crească în har, în cunoştinţă şi iubire, şi astfel să fie potriviţi şi pregătiţi pentru poziţii pe planul spiritual.

 

Spiritul turnat peste toată omenirea

În timpul Veacului Milenar lucrurile vor fi cumva diferite de cum sunt acum. Cristos va avea reprezentanţi în faza pământească a Împărăţiei şi Cuvântul lui Dumnezeu va merge prin ei la oameni. Toţi aceia care atunci vor fi atraşi spre Dumnezeu vor fi privilegiaţi să vină în relaţie cu El prin consacrare. Ei vor primi atunci Spiritul lui Dumnezeu în sensul binecuvântării, dar nu în sensul conceperii, cum îl primeşte Biserica acum.

Vrednicii din Vechime vor fi reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei Mesianice. Însă Cristosul va fi marele Învăţător în glorie, de la care va veni toată instruirea prin aceşti reprezentanţi pământeşti. Când oamenii vor începe să primească cunoştinţa adevărată, reală despre caracterul glorios al lui Dumnezeu, ei vor începe să vadă ce inferiori sunt. Atunci vor fi în stare să primească învăţătura.

Nimeni însă nu va fi obligat să primească învăţătura; dar oricine va fi în dezacord cu Împărăţia, asupra lui se vor pune restricţii. Profetul Zaharia vorbind despre afacerile pământeşti în Împărăţie spune: “Dacă unele din familiile pământului nu se vor sui la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele” (Zah. 14:17). Dacă interpretăm cuvântul ploaie simbolic, înţelegem că ideea este că asupra acelor popoare nu va fi Binecuvântare Divină — dacă n-ar fi ploaie, n-ar fi roade. Dar ploaia, binecuvântarea, ar fi peste cei în armonie cu Domnul.

Când oamenii vor veni în armonie cu Dumnezeu, ei îşi vor consacra viaţa şi corpul în serviciul Lui. Atunci vor începe să primească binecuvântările în mintea şi corpul lor; şi în acest sens al cuvântului vor primi mai mult din Spiritul Domnului — Spiritul minţii Sale. Astfel prin Adevărul Său şi prin judecăţile divine din timpul acela, Domnul “va turna Duhul Său peste orice făptură” (Ioel 2:28). În măsura în care vor primi Spiritul Său, vor veni în atitudinea de fii.

Dar chiar şi atunci, ei nu vor fi fii în sensul deplin al termenului. Am putea spune că Biserica nu sunt fii în sensul deplin al cuvântului, ci noi vom fi fii într-adevăr când vom avea schimbarea învierii. Tot aşa în Veacul Milenar, pe măsură ce oamenii vor veni în armonie cu Împărăţia Mesianică aranjată divin, se vor apropia tot mai mult de standardul de fii. Până la sfârşitul Veacului Milenar vor fi atins acea stare sau mentalitate pe care a avut-o Adam când a fost perfect. Toată această binecuvântare o vor primi prin Cristos şi prin Biserica asociată cu El.

 

Lucrarea Spiritului în Biserică

Pentru că Domnul nostru va da omenirii viaţă veşnică, El este numit “Părintele veşniciei”, Tatăl care dă viaţă veşnică (Isa. 9:6). Toţi cei doritori şi ascultători vor deveni copiii Săi în timpul Mileniului. Apoi, la încheierea Împărăţiei Mesianice, copiii lui Cristos vor fi prezentaţi, cum s-ar zice, Marelui lor Tată. Deoarece vor fi fiii lui Cristos, care este Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ceresc va fi Marele lor Tată. Atunci toată lumea va fi venit înapoi în armonie cu Dumnezeu ca fii ai lui Cristos.

În acest Veac Evanghelic însă Dumnezeu nu lucrează cu lumea. Orice frumuseţe naturală care există în lume este rezultatul lucrării Puterii lui Dumnezeu într-un mod general. Textul nostru nu se referă la această lucrare a Puterii sau Spiritului lui Dumnezeu, ci la influenţa Sa asupra inimii oamenilor. În scrierile Noului Testament se face referire la cei care au devenit poporul Său făcând o deplină consacrare de sine şi apoi fiind concepuţi de Spirit sfânt ca Noi Creaţii în Cristos (2 Cor. 5:17). Toţi aceştia sunt primitorii grijii divine speciale.

Scripturile vorbesc despre Spiritul Adevărului, Spiritul Tatălui, Spiritul lui Cristos. Toţi aceştia sunt termeni sinonimi, care reprezintă influenţa divină exercitată asupra poporului lui Dumnezeu. După ce am fost concepuţi de Spirit, trebuie să ne amintim că, aşa cum sugerează apostolul, trebuie să fim perfecţionaţi. Trebuie să avem o anumită dezvoltare. Progresăm până când în final ne naştem la Întâia Înviere. Atunci va fi atinsă perfecţiunea, nu înainte. Între timp, pentru a fi pregătiţi pentru acea înviere, trebuie să aibă loc o anumită dezvoltare.

 

Pregătirea pentru stările spirituale

În contextul nostru, apostolul ne spune cum putem ajunge la această stare a vieţii, cum să ne pregătim pentru naşterea din Spirit la timpul cuvenit. El spune că o astfel de dezvoltare se va obţine prin Spiritul sau Puterea lui Dumnezeu. Acest Spirit operează în diferite feluri. De exemplu, Mesajul lui Dumnezeu se aplică la Biserică. Prin urmare, cu cât înţelegem mai bine Planul lui Dumnezeu, cu atât va fi mai mare Puterea din inimile noastre; şi cu cât consacrarea noastră voinţei divine va fi mai adâncă, cu atât vom avea mai multă compătimire şi cu atât va fi mai mare dorinţa noastră să facem buna plăcere divină.

Schimbarea care se petrece în inimile noastre nu este nici prin oameni nici de la oameni. Dumnezeu a început această lucrare în noi. De aceea trebuie să privim spre El pentru a completa lucrarea pe care a început-o în inimile noastre prin Mesajul pe care ni l-a dat. Aşa că mergem la El în rugăciune şi studiem Cuvântul Său, ca să cunoaştem sensul acelui Cuvânt şi astfel să fim ajutaţi să-i dăm expresie în vieţile noastre. Întocmai cum ne trebuie hrană pentru a ne întări corpurile muritoare, tot aşa trebuie să avem şi hrană spirituală pentru a întări Noua Creatură. Dumnezeu ne-a dat această hrană spirituală din abundenţă, pentru a obţine putere spirituală să-I înţelegem voinţa mai bine decât înainte.

Această acţiune a lui Dumnezeu prin Spiritul sfânt este o lucrare treptată. Atât de înceţoşaţi suntem de erorile crezurilor noastre anterioare, încât nu suntem pregătiţi să vedem la prima privire lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. De aceea avem nevoie să studiem, să ne întâlnim cu cei de aceeaşi credinţă preţioasă. Astfel suntem ajutaţi să vedem lucrurile adânci.

Voia lui Dumnezeu în privinţa noastră

Ajungând să înţelegem chestiunea mai clar, gândul nostru asupra subiectului se schimbă treptat. La început când am venit la Dumnezeu, am gândit că voia lui Dumnezeu în privinţa noastră a fost să ne bucurăm, să trăim bine, să avem o viaţă morală şi să ne îngrijim corpul; că din moment ce suntem poporul lui Dumnezeu trebuie să avem abundenţă şi că aceia care nu pot trăi în armonie cu Dumnezeu vor fi distruşi. Acesta ar fi gândul omului natural. Apostolul spune că omul natural nu poate vedea lucrurile Spiritului lui Dumnezeu, fiindcă ele se înţeleg spiritual. Dar nu acesta este modul lui Dumnezeu de a lucra cu noi.

Curând începem să înţelegem că Tatăl nostru ceresc ne pregăteşte pentru lucrurile spirituale, arătându-ne cum să distrugem starea pământească şi cum va fi dusă la capăt aceasta. Acesta este un gând nou pentru noi; şi ne întrebăm: Vrea Dumnezeu să dau la moarte, să omor, să distrug starea pământească? Nu trebuie să caut să-mi cultiv talentele şi să trăiesc o viaţă naturală?

Omul natural spune: Urmăreşte lucrurile naturale; fă cum îţi place atâta vreme cât nu te amesteci în drepturile altora. Dar Noua Creatură nu trebuie să dea atenţie înclinaţiilor naturale ale cărnii. Noi I-am cerut Domnului să ne transforme, să ne înnoiască mintea şi în cele din urmă să ne dea ceea ce ne-a promis. De aceea noi nu aparţinem deloc lumii şi cursul nostru trebuie să fie cel marcat în Scripturi.

 

Lucrarea Noii Creaturi

Textul nostru nu vrea să spună că noi trebuie să ne omorâm corpul în felul în care cred unii. Potrivit istoriei, în trecut au fost unele suflete serioase care şi-au biciuit trupul până şi-au produs dureri mari şi apoi au purtat haină de păr etc. Uneori aceste torturi trupeşti au fost duse atât de departe încât pielea era acoperită de răni. Alţii au întreprins omorârea trupului prin aceea că s-au întins jos ca alţii să calce peste ei etc. Noi nu ne putem îndoi că cei care fac aceste lucruri trebuie să aibă un motiv să le facă şi nu putem gândi că este un motiv rău; totuşi, credem că acei care fac astfel de lucruri au o concepţie greşită despre înţelesul textului nostru.

Prin expresia “faceţi să moară faptele trupului”, Scripturile vreau să spună că poporul lui Dumnezeu trebuie să-şi omoare în ei toate practicile naturale care nu sunt în armonie cu Spiritul lui Dumnezeu. Noi toţi suntem născuţi păcătoşi, spune Biblia, şi de aceea nu trebuie să urmăm înclinaţia naturii noastre decăzute. Noi trebuie să avem Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, care ne va conduce pe calea pe care trebuie să mergem. Trebuie să omorâm fiecare înclinaţie a corpului care nu este susţinută de mintea cea nouă.

Există anumite însuşiri ale corpului muritor care trebuie distruse şi de aceea trebuie luptat împotriva lor întotdeauna. Apoi există alte însuşiri care trebuie folosite în serviciul dreptăţii. Odată am fost sub păcat; dar acum avem minte nouă. De aceea trebuie să tratăm creatura veche ca pe un vas de pământ. Sub îndrumarea Spiritului sfânt trebuie să ştim cum să facem aceasta. Primul pas al acestui proces este să socotim mort corpul nostru. Socotindu-l mort faţă de păcat şi faţă de orice este de natură pământească, trebuie apoi să-l socotim viu în sensul trezirii, însufleţirii tuturor tendinţelor, însuşirilor care pot fi aduse în serviciul lui Dumnezeu. Acesta este al doilea pas.

 

Bătălia zilnică a celor concepuţi de Spirit

După ce am fost concepuţi de Spirit suntem Creaţii Noi. Suntem liberi de corpul nostru în fiecare sens al cuvântului. Oricare părţi din natura umană pe care le găsim în opoziţie cu Dumnezeu şi cu voinţa Sa, trebuie să le omorâm imediat ce le descoperim. Acest proces este o războire continuă, luptă împotriva naturii vechi. Apostolul îl numeşte în mod clar război între trupul omenesc şi Spirit. Dar în timp ce ne războim împotriva anumitor elemente care sunt legal moarte, aflăm că trupul omenesc nu este mort în realitate. Dar dacă trăim potrivit Spiritului şi nu potrivit cărnii, Dumnezeu nu va recunoaşte carnea, nici noi n-o vom recunoaşte. Noi vom recunoaşte numai Noua Creatură.

Bătălia este zilnică. Toate membrele noastre trebuie aduse în armonie cu Dumnezeu şi cu voinţa Sa. Noi trebuie să ne străduim să vedem totul din punctul de vedere divin. Ideea nu este că vom desăvârşi vreodată aceste corpuri muritoare, ci că în timp ce trăim pe pământ şi avem de-a face cu aceste corpuri, datoria şi privilegiul nostru este să determinăm corpul să facă voinţa Noii Creaturi.

Corpurile noastre au fost roabe ale Păcatului. Acuma noi spunem: “Am dreptul să stăpânesc acest corp. Sunt o Creatură Nouă, dar acesta este corpul meu. Îmi voi creşte puterea peste acest corp şi-l voi folosi tot mai mult în serviciul Domnului. N-am intenţia să fac lucruri nechibzuite — să sar de pe un acoperiş ca să văd dacă corpul îmi va rămâne viu; dar sub îndrumarea Spiritului sfânt trebuie să scot din el cât pot de mult, în serviciul noului Învăţător”.

Toate acestea sunt necesare pentru dezvoltarea noastră în caracter. Dumnezeu a chemat Biserica la glorie, onoare, nemurire şi comoştenire cu Cristos. Dacă nu ne dovedim biruitori, nu vom fi niciodată gata pentru o înălţare atât de mare. Această poziţie înălţată nu va fi dată nici unui muritor numai fiindcă zice că doreşte să fie ceva diferit de ceea ce este. Dimpotrivă, noi trebuie să lucrăm la mântuirea noastră cu frică şi cutremur. Cei care declară consacrare deplină lui Dumnezeu trebuie să demonstreze aceasta prin aceea că vor îndepărta tot ce este contrar voinţei divine. Pe măsură ce vor căuta să-şi edifice caracterul, ei se vor “întări în Domnul şi în puterea tăriei Lui”. Cei care vor urma acest curs până la capăt sunt clasa pe care El o caută şi numai aceia se vor dovedi vrednici de locul care li se va da celor “mai mult decât biruitori”.

 

Bucuroşi în necaz

Lumea va avea o mie de ani când îşi va aduce corpurile în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Treptat omenirea va ajunge la poziţia în care va fi cu totul loială Domnului. Inima de piatră va fi îndepărtată. Celor care prin ascultare vor ajunge la această stare Dumnezeu va binevoi să le dea viaţă veşnică.

Dar în privinţa Bisericii este diferit. În acest Veac Evanghelic Domnul alege şi îndrumă pe aceia care din proprie voinţă doresc să-şi dea viaţa în serviciul Său. Ei Îl iubesc şi El binevoieşte să-i numească sfinţii Săi. Nimic ce este bun nu va fi reţinut de la această clasă. Ochi n-a văzut, ureche n-a auzit ce are Dumnezeu în păstrare pentru cei care-L iubesc — cei care prin consacrare au fost concepuţi de Spiritul sfânt şi care merg înainte din har în har, trăind nu după trup, ci după Spirit. Pentru această clasă Dumnezeu a pregătit chiar cele mai bune lucruri ale Sale.

Acestei clase Scripturile îi spun că “prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.” Unii ar putea spune că acestora le este greu. Dar toţi creştinii pot fi de acord că este posibil să ajungem la acel grad de dezvoltare unde ne putem bucura în toate aceste experienţe în care carnea este omorâtă. Aceasta nu se întâmplă fiindcă noi suntem atât de deosebiţi de alţi oameni încât nouă ne place ce lor nu le place, ci fiindcă noi vedem un motiv pentru care este permisă această strâmtorare. Noi ştim că acesta este planul lui Dumnezeu pentru noi; şi prin aceste dovezi de omorâre a voinţei cărnii, a lucrurilor cărnii, vedem că creştem în favoarea Tatălui nostru ceresc.

În inimile acestora domneşte pacea lui Dumnezeu. Ei ştiu că toate afacerile lor sunt sub supraveghere divină. Lumea îşi are necazurile, temerile şi presimţirile ei negre. Dar cei care şi-au pus încrederea în Domnul au o pace pe care lumea n-o poate nici da nici lua. Dar noi nu-i putem explica aceasta lumii; căci ea nu poate înţelege.

R — 5582 / decembrie 1914

 

“… să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu, întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă îngăduinţă, cu bucurie.” Colos. 1:9-11

Controlul limbii o necesitate

“Vă spun că în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor înerodnic sau vătămătorş pe care-l vor fi rostit.” Matei 12:36.

Domnul nostru se adresa unora dintre cărturarii şi fariseii care încercau “să-L prindă prin cuvintele Lui” — să profite de chestiunile tehnice ale limbii. În străduinţa lor de a I se opune, acei cărturari şi farisei făceau tot ce puteau pentru a-L pune în încurcătură sau a-L învinge în raţionamentele Lui, chiar mergând până la a folosi argumente pe care ei de fapt nu le credeau. Aceasta este o procedură foarte periculoasă. Indiferent cât de dreaptă credem că este cauza noastră luată în ansamblul ei, nu trebuie să recurgem la o folosire greşită a limbii pentru a susţine ceea ce credem noi că este Adevărul.

Poate că acei farisei au spus printre ei: “Trebuie să folosim argumente puternice pentru a rezista în faţa acelui Nazarinean. El foloseşte un limbaj puternic. Trebuie să ne susţinem partea noastră din controversă şi să nu ne arătăm înfricoşaţi”. Dar această poziţie nu le-a justificat conduita. Deoarece Dreptatea este temelia Tronului lui Dumnezeu, orice încercare de a profita de altul în vreun fel va aduce în mod sigur pedeapsă.

Din comentariile Domnului nostru în diferite împrejurări asupra subiectului limbii, ne dăm seama că în zilele Sale trebuie să fi predominat o stare foarte greşită printre cei cu care El a venit în contact. Cărturarii şi fariseii I-au atribuit

o putere rea şi au declarat că era unealta lui Satan — că Satan vorbea prin El etc. La început Domnul nostru le-a spus într-un mod general că se înşelau pe ei înşişi. Mai târziu i-a mustrat aspru şi le-a arătat falsitatea argumentelor lor. În legătură cu textul nostru a declarat că ei vor fi condamnaţi prin cuvintele lor — vor fi trataţi, corectaţi în dreptate şi aduşi la adevărata reformare, ori altfel vor muri în Moartea a Doua.

Puterea limbii

Fiinţele umane sunt singurele creaturi pământeşti care pot vorbi — oral sau în scris sau în alt mod. Poporul lui Dumnezeu îşi dă seama din ce în ce mai mult de înţelepciunea afirmaţiei apostolului Iacov, că deşi limba este un mădular mic, totuşi este cel mai periculos dintre toate pentru că are cea mai largă influenţă. Dacă cineva nu greşeşte în vorbire este un om perfect (Iacov 3:2). Noi nu putem evalua posibilele rezultate ale cuvintelor noastre. Această influenţă poate ajunge chiar până la marginile Pământului. De aceea trebuie să analizăm cu grijă ce putem spune, pentru a constata dacă cuvintele noastre vor glorifica pe Dumnezeu sau Îl vor dezonora — dacă ele vor stârni gânduri şi impulsuri bune în minţile altora, sau dacă vor stârni ceea ce este rău.

În Înţelepciunea Sa, Dumnezeu a văzut potrivit să ne creeze astfel încât conduita noastră de astăzi are mult de-a face cu caracterul nostru de mâine. Astfel că noi fie construim, fie distrugem caracterul în mod continuu. Ar fi bine ca toţi să ştie acest lucru. Nu numai oamenii din lume, ci şi creştinii ar trebui să înţeleagă acest principiu; pentru că creştinii sunt acum în încercare pentru glorie, onoare şi nemurire. Prin urmare, neglijând să-şi cântărească atent cuvintele, ei ar putea pierde marele premiu pentru care se străduiesc.

Ziua de judecată

Domnul nostru a accentuat faptul că de fiecare cuvânt nefolositor — de orice exprimare nefolositoare — trebuie să se dea socoteală într-o zi a socotelii. După cum înţelegem noi, Scripturile învaţă că pentru Biserică această zi a socotelii este acest Veac Evanghelic. În fiecare zi trebuie să mergem la Tatăl nostru ceresc şi să spunem: “Ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”. Nu numai că zilnic trebuie să dăm socoteală, dar şi la sfârşitul cursului nostru va avea loc un bilanţ general. Prin aceasta nu înţelegem că la sfârşitul alergării noastre vom fi chemaţi şi interogaţi pentru fiecare cuvânt al experienţei noastre, ci fiecare dintre noi care vine în contact cu Adevărul, fie zideşte caracterul, fie îl dărâmă, şi la sfârşitul probării sale caracterul său îi va hotărî răsplata. După cum un elev învaţă zilnic lecţiile şi se pregăteşte pentru examenele finale de la sfârşitul anului, când are loc o verificare generală a cunoştinţelor lui, tot aşa este şi cu elevii din Şcoala lui Cristos. Învăţătorul nostru se ocupă de noi în fiecare zi; dar la sfârşitul cursului nostru va avea loc un bilanţ.

Fără îndoială că în fiecare dintre noi se află unele lucruri dezaprobate de Domnul; căci toţi avem comoara Minţii Noi în vase de lut şi de aceea nu putem face cum am vrea. Dar ne-am angajat să servim Domnului şi să fim loiali în a face voia Sa. De aceea El Se ocupă de noi acum. Făcând aşa, El ne avertizează că limba este un mădular foarte important al trupului nostru şi că trebuie să fim atenţi cum o folosim; căci aceasta va avea legătură cu decizia finală de la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, când vor fi prezentate rezultatele. Atunci se va hotărî dacă suntem vrednici de cea mai mare onoare — comoştenire cu Mântuitorul nostru — sau dacă vom fi servitorii acelei clase, sau dacă vom fi nevrednici de viaţă pe oricare plan de existenţă.

Cum socoteşte Domnul nostru calomnia

Dar pentru noi există de asemenea o socoteală acum. Domnul nostru spune că limba este un mădular atât de important încât reprezintă inimile noastre mai exact decât orice altceva. Mâna ar putea face o faptă bună, totuşi inima ar putea fi foarte diferită de mână. De fapt, mâna ar putea să nu exprime deloc sentimentul adevărat al inimii. Dar limba în mod sigur va exprima ceea ce este de fapt în inimă. De aceea, prin cuvintele noastre fie zidim zilnic, fie dărâmăm caracterul.

Există un spirit care aruncă afară cuvinte aspre. Din punctul de vedere al Domnului, aceasta este OMOR. Astfel la sfârşitul Veacului Iudeu cărturarii şi fariseii L-au criticat şi L-au defăimat pe Domnul nostru. Deşi din cunoştinţa Legii ştiau că sunt răspunzători de acţiunile lor, totuşi ei n-au apreciat faptul că vor fi judecaţi după cuvintele lor.

Aşa va fi în Ziua Judecăţii lumii — Mileniul. Omenirea va fi răspunzătoare pentru lucrarea limbii ei. Dar ea va avea o ocazie mai favorabilă atunci decât dacă ar fi judecată acum; atunci vor fi în acţiune forţe care îi vor face o judecată mai promptă; şi de aceea îşi va învăţa lecţiile repede. Oamenii vor fi răspunzători de cuvintele lor. Cei care “n-au ştiut-o îvoia stăpânului — n. e.ş … vor fi bătuţi cu puţine” lovituri; dar cei care “au ştiut îvoia stăpânului — n. e.ş şi nu s-au pregătit deloc” după cunoştinţa lor “vor fi bătuţi cu multe lovituri”.

Frâie speciale pentru limbă

Sub presiunea unei ispite neaşteptate, poporul Domnului, care este acum sub judecată, ar putea spune din impuls ceea ce nu place Învăţătorului. Dar noi trebuie să învăţăm să nu vorbim fără chibzuială; trebuie să învăţăm să ne cântărim cuvintele. Deoarece suntem servitori ai lui Dumnezeu, întotdeauna trebuie să fim atenţi la căile noastre, pentru a putea face cel mai bun serviciu posibil. Trebuie nu numai să avem o bunăvoinţă de a face ce este drept; trebuie să încercăm să ne înfrânăm limba. Orice angajamente sau hotărâri sau reţineri pe care am căuta să le punem asupra limbii noastre ar putea fi considerate ca frâie, prin care suntem determinaţi să ne aducem într-o supunere deplină faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât Satan şi oştirea lui de demoni sunt în libertate, poporul Domnului va face bine să fie atent la căile lui, ca să nu păcătuiască cu limba. Satan şi îngerii lui încearcă să corupă pe acei care s-au predat Domnului şi să-i prindă în cuvintele lor. Astfel că atâta timp cât suntem în prezenţa lor trebuie să fim în mod special în gardă, ca să nu ne prindă în capcană. După cum spune psalmistul: “îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea”.

O lecţie importantă pentru toţi

Deşi Domnul nostru a declarat că oamenii vor trebui să dea socoteală pentru fiecare cuvânt vătămător, totuşi El S-a referit la gândurile din spatele cuvintelor. Atitudinea inimii a fost cea care L-a întristat. El ştia că atitudinea inimii arătată de cărturari şi de farisei le va dăuna.

Printre poporul Domnului nu este nimic mai important decât să înveţe să fie foarte drepţi. Deşi este corect să fii iubitor, bun, generos, totuşi dreptatea este însăşi temelia caracterului. Orice iubire şi bunătate nebazate pe dreptate nu sunt nici satisfăcătoare, nici plăcute Domnului. În procedurile cu alţii, un copil al lui Dumnezeu nu va gândi, ce mă vor lăsa semenii mei să iau de la ei, ci, care sunt drepturile altora şi ce ar dori Tatăl meu ceresc să fac?

Este foarte natural pentru cineva să-şi recunoască drepturile sale în orice chestiune, dar natura decăzută nu observă atât de repede drepturile altora. De aceea, una din cele mai importante lecţii de învăţat pentru poporul Domnului este să le facă altora aşa cum ar vrea să le facă alţii lor — simpla dreptate.

Ne temem că mulţi din poporul drag al Domnului nu şi-au dat seama pe deplin că ascultarea de regulile care guvernează Noua Natură înseamnă în mod absolut “Regula de Aur” din partea lor faţă de toţi ceilalţi. Ei nu trebuie să facă altora ceea ce n-ar vrea să le facă alţii lor. Datoria Noii Creaturi este să aducă trupul în aşa supunere încât dreptatea să conducă în fiecare faptă şi cuvânt, şi pe cât este posibil în fiecare gând. Trebuie să fii drept în gânduri înainte de a fi drept în purtare. Cel care judecă nedrept va acţiona nedrept în ciuda străduinţelor spre contrariu.

Comoara înmagazinată în inima noastră

Reflectând că Biserica stă înaintea Curţii de Judecată, sub examinarea personală a Domnului nostru, şi că în evaluarea Sa cuvintele noastre sunt un criteriu de judecată, niciodată nu putem cântări destul de atent principiile în baza cărora va lua El decizia. Cuvintele Domnului nostru, consemnate în Matei 12:34-36, arată că atât inima cât şi gura sunt sub examinare specială. Ce necesară este deci o stare corectă a inimii, pentru ca aceste cuvinte ale gurii noastre să poată fi plăcute Domnului şi Răscumpărătorului nostru!

În declaraţia Domnului nostru, inima este reprezentanta caracterului şi gura este indicatorul acelui caracter. Cuvântul inimă este folosit uneori în Scriptură cu sensul exact al cuvântului minte. Din prisosul minţii vorbeşte gura. Un om bun scoate lucruri bune din vistieria minţii sale. Dar toată omenirea este păcătoasă din natură; de aceea, prin natură toţi sunt răi într-o anumită măsură. Dumnezeu nu aprobă pe nimeni care este sub sentinţa morţii. Cu toate acestea, în rasa condamnată a lui Adam există unii care sunt relativ buni — aceia care, în ciuda imperfecţiunilor în care s-au născut, a neajunsurilor naturii lor decăzute, doresc să fie în armonie cu Cel care este atotbun.

Nu găsim nimic în Scriptură care să susţină doctrina depravării totale — să implice că nu există nimic bun în omenire. Chiar dacă nici unul nu este perfect, cu toate acestea, există unii care au cel puţin o voinţă bună, intenţii bune. Astfel de caractere superioare ale veacurilor trecute sunt reprezentate prin Vrednicii din Vechime — Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, profeţii lui Israel etc., care au demonstrat pe deplin ascultarea lor faţă de Dumnezeu şi loialitatea faţă de principiile dreptăţii.

Clasa aprobată de Dumnezeu

În timpul acestui Veac Evanghelic de asemenea există unii care sunt buni. Printre ţările păgâne, precum şi printre cele creştine, există unii care sunt bine-intenţionaţi, care nu sunt răutăcioşi, care nu se străduiesc să facă rău, ci se străduiesc să facă bine. Totuşi, pentru ca cineva să aibă aprobarea divină în acest veac, trebuie să fie dintre aceia care vin la Tatăl prin Isus, deoarece nimeni altcineva nu este acceptat de Dumnezeu. Tatăl nu va primi pe nimeni a cărui inimă nu este sinceră, care nu are intenţii bune, care nu arată loialitate faţă de El şi de principiile dreptăţii.

De aceea, toţi aceia despre care avem motiv să credem că sunt acceptaţi de Dumnezeu, concepuţi de Spiritul sfânt, nu mai trebuie socotiţi “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”, ci din Casa Credinţei. În ciuda slăbiciunilor cărnii, ei sunt buni la inimă; altfel Dumnezeu nu i-ar accepta. La aceştia există un conflict constant între Voinţa Nouă şi dorinţele cărnii. Când ajungem să analizăm pe cei care sunt buni la inimă, aflăm că toţi au corpuri imperfecte — unii mai mult decât alţii. Să renunţăm la lupta pentru premiu din cauză că nu putem face perfect? Nu! Domnul ne asigură că El Se uită la inimă, nu la carne; că El a făcut un aranjament foarte îndurător prin Domnul nostru Isus, prin care imperfecţiunile sunt curăţite. “Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat.” De aceea, toţi copiii Lui pot veni curajos la Tronul Harului Ceresc, ca să obţină milă şi ajutor în orice timp de nevoie.

Aşchii sau mere — care dintre ele

Lucrurile bune scoase din comoara inimii unui om bun vor fi acele lucruri pe care el le-a înmagazinat din când în când. După cum spune psalmistul despre omul evlavios: “Îşi găseşte plăcerea în Legea DOMNULUI şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui”. Şi despre sine declară: “O iau înaintea îanticipezş străjilor de noapte şi deschid ochii, ca să cuget la cuvântul Tău”, la Lege, la precepte — la spiritul, la scopul acelei Legi, nu numai la forma exterioară. Aşa trebuie să medităm asupra spiritului Legii lui Dumnezeu. Sentimentul inimii noastre trebuie să fie dorinţa de a primi Mintea Divină cât se poate de amănunţit asupra fiecărui subiect. Toţi care sunt dornici să fie în armonie cu Dumnezeu şi să obţină asemănarea caracterului Său se vor gândi la lucrurile care sunt bune, curate, sfinte. Psalmul 1:2; 119:148; Filipeni 4:8.

Când cineva se gândeşte la lucrurile care sunt bune, în minte i se înmagazinează ceea ce este bun. Oriunde se află o gură dispusă să vorbească lucruri rele, există o dispoziţie rea — o minte în care s-a înmagazinat răul. Ceea ce şi-a înmagazinat cineva în minte va fi lucrul cel mai important şi despre acesta va vorbi în mod sigur. O comoară rea se va arăta, în ciuda tuturor străduinţelor de a o ascunde; şi în mod asemănător se va arăta şi o comoară bună, pentru că mintea poate reţine numai o anumită cantitate. Luca 6:45.

Un tată şi-a văzut fiul citind un roman. El ştia că fiul său avea obiceiul de a citi pe această linie. Chemându-l pe băiat, a spus: “Ioan, vreau să goleşti merele din coşul acela, iar apoi să duci coşul în magazie şi să-l umpli cu aşchii”. Fiul a făcut cum a fost îndrumat. Când s-a întors, tatăl i-a spus: “Acum pune în el merele”. Fiul a răspuns că nu poate face aceasta, pentru că nu era loc destul în coş şi pentru aşchii şi pentru mere. Apoi tatăl a spus: “Tocmai aceasta eşti tu pe cale să faci cu mintea ta. Îţi umpli mintea cu aşchii; şi când vei încerca să pui mere în ea nu va mai fi loc”. Aşa este cu noi toţi. Dacă ne umplem mintea cu glume, cu vorbe nechibzuite etc., nu vom fi în stare s-o umplem cu lucrurile Spiritului sfânt. Efeseni 5:1-7.

Mulţi din poporul Domnului află că, deşi inima lor este bună, există în carnea lor o tendinţă spre anumite lucruri care nu sunt bune. Astfel există o luptă continuă între carne şi spirit, acea comoară înmagazinată va fi aşchii sau mere, ca să zicem aşa. Fiecare nouă creatură trebuie să decidă cu care din ele îşi va umplea mintea — ce fel de societate va alege, unde va merge, ce va citi, sub ce fel de influenţe va intra, la ce fel de influenţe se va împotrivi etc. Dacă în trecut a adunat într-o oarecare măsură lucruri rele, acum trebuie să se scape de ele. Dacă şi-a umplut mintea cu glume şi frivolităţi, lucruri nepotrivite pentru copilul lui Dumnezeu, trebuie să caute să le îndepărteze.

Cum se construieşte caracterul

În fine, există o relaţie între strângerea unei comori bune în mintea noastră şi cea despre care a vorbit Domnul nostru când a zis: “strângeţi-vă comori în cer”. Când strângem comori în mintea şi în inima noastră, zidim caracterul. Oricine merge în casa unui om şi vede ce comori şi-a adunat, poate înţelege uşor direcţia în care este înclinată mintea acelui om. Preferinţele lui îi demonstrează caracterul. Aşa este cu noi toţi; lucrurile pe care le cultivăm sunt un indicator al caracterului nostru.

Când ajungem să dăm socoteala ca Noi Creaturi, caracterul va decide dacă vom fi socotiţi vrednici de a face parte din Turma Mică aleasă a Domnului. Numai cei care au strâns comoara unui caracter în asemănare cu cel al Domnului Isus Cristos, Modelul nostru, vor fi potriviţi pentru o moştenire în Împărăţia Cerului. Deci, destinul nostru etern se va decide după modul în care ne folosim acum mintea şi după gândurile pe care le strângem acum. Oricine cultivă gânduri bune va primi o binecuvântare, nu numai în viaţa prezentă, ci în tot viitorul.

Prima noastră preocupare deci, trebuie să fie pentru inimă

— ca afecţiunile şi dispoziţiile ei să fie complet sub controlul Harului Divin; ca acolo să fie întronat fiecare principiu al adevărului şi dreptăţii; ca dreptatea, mila, bunăvoinţa, blândeţea, stăpânirea de sine, credinţa, amabilitatea frăţească, iubirea, suprema reverenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de Cristos, şi o iubire fierbinte pentru toate frumuseţile sfinţeniei, să fie ferm stabilite drept principii guvernatoare ale vieţii. Dacă aceste principii sunt stabilite în inimă, nu vom avea nici o dificultate în controlarea limbii; căci din comoara bună a inimii noastre gura va vorbi cuvinte de adevăr, cumpătare, înţelepciune şi har.

R — 5517 / august 1914

“Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare.” Prov. 12:18

“Limba înţelepţilor dă preţ cunoştinţei, dar gura nesocotiţilor împroaşcă nebunie. Limba dulce este un pom de viaţă, dar când este necinstită, ea zdrobeşte duhul.” Prov. 15:2, 4

“DOAMNE cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele sfinţeniei Tale? Cel care umblă în neprihănire, cel care face ceea ce este drept şi spune adevărul din inimă. Acela nu defăimează cu limba lui, nu face rău semenului său şi nu aruncă insultă asupra aproapelui său.” Psalmul 15:1-3

Cele două părţi ale sfinţirii

“Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” Ioan 17:17.

Rugăciunea înregistrată în capitolul 17 al Evangheliei sfântului Ioan a fost oferită în timp ce Domnul nostru era în drum de la Cina de Amintire spre Grădina Ghetsimani. Din rugăciune aflăm că a fost oferită pentru apostoli şi pentru toţi cei care prin Cuvântul Domnului vor deveni ucenicii sau urmaşii Săi.

Cuvântul sfinţit are semnificaţia pus deoparte, făcut sfânt. Această lucrare a sfinţirii are două părţi. Prima este aceea pe care o facem în noi, chiar la început când ne punem deoparte cu dorinţa de a cunoaşte şi a face voia lui Dumnezeu. A doua este partea care vine treptat — învăţăturile şi instrucţiunile care pun înaintea noastră lucruri pe care nu le-am înţeles înainte — anumite principii ale dreptăţii pe care înainte nu le-am recunoscut. Aceasta este o punere deoparte mai adâncă şi este făcută de Dumnezeu, deoarece este făcută prin aranjamentul Tatălui.

Această semnificaţie mai adâncă a sfinţirii este cea arătată în text. Deci, Domnul nostru Se roagă Tatălui să facă această lucrare. Ucenicii lăsaseră totul ca să-L urmeze pe Isus şi erau puşi deoparte în sensul că doreau să ştie şi să facă voia Tatălui. Domnul nostru S-a rugat ca lucrarea învăţăturii divine să poată continua în ei, aşa cum este scris: “Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”. Învăţătorul a dorit ca ucenicii să vină sub învăţătura divină, providenţială, pe care El a arătat-o că va veni prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Pe timpul acela Cuvântul nu era Biblia aşa cum o avem acum, pentru că Noul Testament încă nu fusese scris. Adevărul prezentat în Noul Testament însă nu este Cuvântul lui Dumnezeu în întregime, nici tot Adevărul, ci numai o parte din el. Domnul nostru nu S-a rugat ca Adevărul în general în legătură cu diferite lucruri să fie partea urmaşilor Săi, ci mai degrabă ei să aibă cunoştinţa planului şi scopurilor divine.

În viaţa unui om ar putea veni mai mult sau mai puţin adevăr care îi va trezi mintea. Ar putea fi adevărul în ceea ce priveşte chimia, sau ar putea fi alte cunoştinţe ştiinţifice. Există adevăr în privinţa geologiei, adevăr în privinţa soarelui etc. Acestea pot să influenţeze mintea şi să ridice oarecum pe un om din starea sa decăzută. Dar acestea nu sunt adevărul la care Se referă Domnul nostru, şi care este mult mai necesar decât cunoştinţa despre greutatea Pământului sau distanţa până la stele.

Toate aceste diferite adevăruri care vin în general în lume, care-i face să gândească şi care în cele din urmă îi îndrumă pe unii spre nevoia lor de un Răscumpărător, sunt pregătitoare. Dar aceştia din urmă nu numai că au o astfel de atragere spre Dumnezeu, ci ei trebuie şi să se pună deoparte. Şi aceste adevăruri generale, care sunt mai mult sau mai puţin clare, pot aduce individul într-o şcoală adevărată. Acestea noi le putem considera un curs pregătitor. Trebuie să fie o astfel de pregătire înainte de a ajunge la cursul adevărat al şcolii lui Cristos.

Prima parte a sfinţirii

Este o sfinţire care are loc înainte de a începe sfinţirea reală. Domnul a spus poporului Israel: “Voi să vă sfinţiţi şi … Eu … vă sfinţesc”. Aceasta ar fi punerea lor deoparte printr-o anumită speranţă. Dar punerea cuiva deoparte de către el însuşi este un lucru şi sfinţirea lui de către Dumnezeu este un alt lucru. În privinţa chemării acestui veac, nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Fiul, şi nimeni nu poate veni la Fiul decât dacă Tatăl l-a atras mai întâi.

Mai întâi vine atragerea Tatălui prin mintea naturală. Creierul omului este aşa constituit încât există o atragere naturală — o dorinţă de a-L cunoaşte pe Creator. Aceasta o vedem manifestată la păgâni, care niciodată nu L-au cunoscut pe Dumnezeu şi nu au avut niciodată Biblia. Aceşti oameni au o înclinaţie sau o dorinţă naturală de a-L adora pe Dumnezeu. Cei care au această înclinaţie naturală a creierului nu prea mult stricată prin cădere, sunt prin providenţa Domnului nostru conduşi spre adevăr, spre lumină, fără de care nimeni nu poate veni la El. Poate ei Îl găsesc pe Isus printr-o cântare sau printr-un pliant sau printr-o carte.

Dispoziţia de a-L primi pe Dumnezeu este numai primul pas, cum ar fi, ca răspuns la această atragere naturală. Când ajung să intre pe cale, ei află că este îngustă, dificilă, şi că “poarta” este joasă. Desigur, mulţi se întorc înapoi. Dumnezeu nu-i caută pe toţi. El caută o clasă foarte specială; şi ca atare El nu-i caută pe acei care s-ar descuraja din cauza îngustimii căii şi fiindcă poarta este joasă. Aceste condiţii sunt făcute aşa chiar cu scopul ca aceştia să se întoarcă.

Înainte noi am gândit că cei care se întorc din cauza îngustimii căii şi a faptului că poarta este joasă vor merge în chinul veşnic. Acum vedem că Dumnezeu caută o clasă specială ca să facă o lucrare bună — pe cei care caută să facă voia Sa. Oricine nu manifestă o măsură corespunzătoare de zel ar fi probabil lezat dacă s-ar strădui să meargă mai departe. De aceea Domnul spune: “Analizaţi condiţiile, socotiţi preţul, cântăriţi problema înainte de a vă decide să fiţi urmaşii Mei. Atunci, dacă vă decideţi să fiţi ucenicii Mei, veniţi şi urmaţi-Mă”.

După ce cineva a devenit urmaş al Domnului, el ajunge în condiţia clasei reprezentate în textul nostru prin cuvântul ei. În această clasă au fost cei doisprezece apostoli, cei cinci sute de alţi fraţi pe care îi menţionează sfântul Pavel şi toţi cei care de-a lungul Veacului Evanghelic L-au primit pe Domnul nostru în sinceritatea şi credincioşia inimii. La toţi aceştia se aplică rugăciunea: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”.

Ciudat de spus, acesta despre care noi am gândit că este sfârşitul căii, nu este decât începutul ei. Înainte gândeam că acceptarea lui Isus este tot ce e de făcut. Prietenii noştri spuneau: “Ai auzit de Isus; L-ai primit. Aceasta este totul. Acum spune şi altora despre Isus”.

Dar după ce ajungem să ştim despre adevăr, avem nevoie să ştim mai mult. Dacă fiecare dintre noi s-ar gândi şi ar încerca să-şi aducă aminte cât a înţeles la început, şi-ar da seama că a ştiut că era păcătos şi că dacă venea la Isus, Tatăl îl va pune deoparte. La aceasta se referă sfântul Pavel când spune: “Noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune” (Efeseni 2:10). Această punere deoparte o face Tatăl prin adevărul Său, aşa cum am arătat mai înainte.

Adevărul care sfinţeşte

Acest adevăr sfinţitor nu trebuie să fie privit din punctul de vedere al cunoştinţei generale, pentru că acest adevăr nu este pentru lume — nu este destinat pentru ei. Este pentru consacraţi — pentru cei care au devenit copiii lui Dumnezeu. Este felul de adevăr pe care Dumnezeu îl dă familiei Sale. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu ne-a chemat potrivit scopului Său, pentru ca la sfârşit să poată arăta bogăţia nespus de mare a îndurării Sale faţă de noi prin Isus Cristos în Împărăţia Sa (Efes. 2:7). Dumnezeu are un scop care va fi arătat pe deplin în veacurile viitoare, în desfăşurarea viitoare a marelui Său plan.

Dumnezeu a avut un scop special când a chemat şi a pus deoparte o clasă specială. Adevărul special care face acea lucrare sfinţitoare este adevărul marelui Său plan al veacurilor. El nu-l face pe acesta cunoscut în întregime deodată. Descoperirea planului Său a continuat timp de veacuri. Unele din aceste decoperiri ne-au venit prin profeţi, unele prin Isus şi unele prin apostoli. Aceste descoperiri constituie pregătirile cereşti pentru sfinţire.

Este însă necesar să ştim planul şi de asemenea ceva mai mult decât planul. Trebuie luate în considerare diferite alte lucruri, deşi acest adevăr este canalul sfinţirii: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”. Dacă cineva îngrijeşte un copil, de exemplu, acea persoană trebuie să se gândeacă la hrana lui, la aer curat, la mişcare etc. Aşa este şi cu poporul lui Dumnezeu. Adevărurile se deschid treptat pentru înţelegerea lor. Tatăl nostru ne conduce în diferite experienţe ca să ne antrenăm simţurile. Experienţele noastre şi providenţele ne fac să gândim, să apreciem, să studiem, să întrebăm; şi făcând aşa, ne dezvoltăm prin intermediul acestor experienţe şi providenţe. Suntem făcuţi să ne gândim: ce înseamnă această experienţă şi ce învaţă aceea?

În timp ce Cuvântul lui Dumnezeu este baza pentru toată învăţătura noastră, totuşi nu este singura noastră sursă de cunoştinţe. Sunt diferite lecţii de învăţat prin diferitele experienţe ale vieţii. Copilul care numai ar primi mâncare şi apoi ar sta culcat — numai ar mânca şi ar dormi, fără să aibă vreodată ocazia să facă nişte paşi timizi în jur — nu va şti cum să umble. Aşa este şi cu copilul lui Dumnezeu.

A doua parte a sfinţirii

Vedem că Dumnezeu ne-a chemat cu o chemare nouă. Noi vom avea o natură nouă. Natura noastră nu va fi pământească. |inta şi scopul real al chemării noastre este să ne potrivească şi să ne pregătească pentru a fi noua Sa creaţie, superioară oamenilor şi îngerilor. Vom fi canalele divine ale binecuvântării pentru toate creaturile — îngeri şi oameni — pentru dezvoltarea întregului Univers al lui Dumnezeu, inclusiv a altor lumi, pe măsură ce vor ajunge să aibă locuitori. Ajungând să înţelegem sfera planului lui Dumnezeu, vedem un motiv pentru care Dumnezeu ne dă încercări, experienţe. Domnul nostru Isus urma să fie un Mare Preot milos; de aceea au fost necesare experienţele Sale, suferinţele Sale. Şi dacă a fost necesar ca Domnul nostru Isus, Păstorul turmei, să sufere, cu cât mai mult este necesar să suferim noi pentru desăvârşirea noastră!

Noi trebuie să avem multe încercări, suferinţe, ispite, şi fiind ajutaţi în acestea, trebuie să ştim cum să ajutăm pe alţii. Cei din poporul Domnului care sunt credincioşi acum, devin în mod special dezvoltaţi în asemănarea de caracter cu Învăţătorul. Ei sunt privilegiaţi să devină bătrâni, pentru a putea hrăni pe cei tineri, pentru a putea învăţa turma, pentru ca aceasta să poată creşte în roadele şi harurile Spiritului — blândeţe, răbdare, îndelungă răbdare, dragoste frăţească — iubire. De aceea, calificarea principală a acelora care vor sta ca supraveghetori printre poporul Domnului este ca ei să fie credincioşi, loiali, şi să nu manifeste un spirit de stăpânire, ci un spirit umilit, un spirit de serviciu.

Sfinţirea este o lucrare treptată, care durează tot timpul vieţii creştinului. Nu este un punct la care ajunge numai la moarte, ci pe care trebuie să-l atingă curând după consacrare. Consacrarea deschide uşa şi îi dă poziţia, îi dă relaţia, îi dă susţinerea şi încurajarea promisiunilor divine, şi îl pune pe cale, prin urmare, ca să cultive diferitele roade ale Spiritului şi în cele din urmă să ajungă la comoştenire cu Domnul nostru în gloria cerească. Dar pentru a menţine această poziţie în corpul lui Cristos, se cere să fie produse roade, dovezi ale iubirii şi devotamentului.

Încercările vor veni apoi după gradul credincioşiei în serviciu, şi să se vadă cât de multe atacuri va îndura — la cât de tare vânt al doctrinei false se poate împotrivi, câte asalturi ale cărnii şi ale diavolului poate suporta, fără să se dezechilibreze şi să fie depărat de la adevăr.

Scripturile ne spun că Domnul ştie din ce suntem întocmiţi, că El, cu fiecare ispită, va pregăti o cale de scăpare. Toţi vom fi încercaţi. Dacă focul devine aşa de fierbinte încât dacă am merge mai departe ne-ar distruge, Domnul îl va împiedica. Treptat vom deveni mai puternici. Atunci El ne poate da chiar încercări mai mari. Aşa că “DOMNUL Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe DOMNUL Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru”.

Încercări potrivite cu puterea

Un metalurgist îşi încearcă metalul — îl probează. Îl încearcă pentru a separa zgura de el. După ce a separat o parte din aliaj, el pune alt fondant, ca să îndepărteze altă zgură, apoi alt fondant etc. Tot aşa şi Domnul îndepărtează zgura noastră. El nu îndepărtează toată zgura cărnii noastre; pentru că noua creaţie este în proces de desăvârşire. Pe măsură ce zgura din mintea noastră devine aparentă, noi, ca creaţii noi, vom coopera din ce în ce mai mult cu Dumnezeu în eliminarea ei.

Astfel poporul Domnului trebuie să fie tot mai sfinţiţi prin adevăr. Cuvântul sfinţit exprimă ideea de a face evlavios, sfânt. Fiecare zi a vieţii noastre trebuie să ne facă tot mai sfinţi — mai potriviţi pentru serviciul lui Dumnezeu în viitor.

Nu este în mod necesar adevărat că unul care are cele mai grele experienţe are cea mai multă zgură. Domnul nostru Isus a avut mai multe încercări decât oricare din urmaşii Săi, şi El a fost perfect. Aşa cum sugerează apostolul Pavel, aceste încercări lucrează pentru noi “mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă”. Şi strălucirea viitorului nostru va depinde de dezvoltarea inimii şi a caracterului dobândită acum. Domnul nostru Isus va avea poziţia cea mai înaltă datorită celei mai mari credincioşii sub încercări. Unii dintre fraţii Domnului vor avea poziţii înalte pentru că s-au dovedit credincioşi sub încercări mari. Aceste încercări sunt ca să ne potrivească pentru acea poziţie înaltă, atât în viaţa actuală cât şi în viaţa viitoare.

“Da, în cuptorul lui Dumnezeu sunt copiii Săi încercaţi;

De trei ori fericiţi, cei care îndură până la sfârşit!

Dar, cine poate răbda încercarea de foc?

Cine iese din creuzet aşa de curat,

Încât Cel ai cărui ochi ca flacăra de foc privesc prin tot

Să-i poată vedea chipul în suflet perfect?

Nu cu o licărire vagă numai,

Ca în acea oglindă faţa Topitorului;

Ci sigilat cu pecetea cerului, acolo se vor vedea

Trăsăturile lui Emanuel, pline de adevăr şi de har

Şi în jurul acelui sigil al dragostei acest motto va fi:

@Nu pentru un moment, ci pentru eternitate#”

R — 5319 / octombrie 1913

“DOMNUL Dumnezeul tău este … Dumnezeul cel credincios”

“DOMNUL Dumnezeul tău este … Dumnezeul cel credincios”

“Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui! El ne-a păstrat sufletul cu viaţă şi n-a îngăduit să ni se clatine piciorul.” Psalmul 66:8, 9.

În acest psalm, profetul David cheamă pe toată lumea să laude pe Domnul. În limbaj profetic el exclamă: “Tot pământul Te va adora … va cânta Numele Tău!” Apoi el repetă numărul minunatelor manifestări ale Puterii lui Dumnezeu în relaţia Sa cu Israelul; el cheamă poporul să binecuvânteze pe Domnul şi să facă să răsune laudele Lui pretutindeni. Privind în urmă la relaţiile lui Iehova cu poporul Său, el continuă: “Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule: ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul; ne-ai adus în laţ şi ne-ai pus o grea povară pe coapse; ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre; am trecut prin foc şi prin apă; dar Tu ne-ai scos la loc larg!” Vers. 10-12.

Apoi psalmistul declară că el va intra în casa Domnului şi îşi va împlini jurămintele făcute Domnului în timpul strâmtorării sale. El aminteşte iarăşi bunătatea lui Dumnezeu faţă de el. El spune că a strigat către Domnul şi I-a înălţat laude, că rugăciunile lui au fost ascultate, că el a fost ridicat şi binecuvântat şi eliberat. El îi cere lui Israel să-şi amintească toate îndrumările Domnului în istoria lor trecută şi toată bunătatea Lui faţă de ei ca popor, şi îi îndeamnă să vestească virtuţile marelui Său nume. Dumnezeu a scos pe poporul lui Israel din robia Egiptului; El i-a protejat în toate călătoriile prin pustie şi de atunci încoace.

Împăratul David le aminteşte că ei au fost ţinuţi în viaţă, că Dumnezeu n-a permis să fie exterminaţi — “n-a îngăduit să li se clatine piciorul”. N-au fost înfrânţi de duşmanii lor atâta vreme cât au avut încredere şi au ascultat. Mai târziu, din cauza neascultării şi stricăciunii lor, Dumnezeu a făcut să fie duşi în robie în Babilon.

Dar aceasta a fost pentru binele lor, ca să-i poată încerca şi după aceea să-i aducă înapoi în ţara lor — pe toţi cei vrednici.

Israelul spiritual să facă să răsune laudele Lui!

Dar deşi acest psalm are o primă semnificaţie în ceea ce priveşte Israelul Natural, gândul nostru este, în armonie cu aplicaţiile făcute de Domnul nostru şi de apostoli, că aceste cuvinte sunt chiar mai potrivite în aplicarea lor la Israelul Spiritual. Domnul ne-a scos din lume. Ne-a eliberat de marele asupritor, Satan. Ne-a îndrumat prin călătoria în pustie; ne-a hrănit cu Mană din Cer; ne-a scos Apa Vieţii din marea Stâncă a Veacurilor lovită pentru noi ca să putem bea şi să trăim. Ne-a spălat picioarele de praful drumului din pustie. Ne-a disciplinat şi ne-a pedepsit cu credincioşie ca pe fiii Săi; a mers înaintea noastră în tot mersul nostru obositor, şi de asemenea a mers în urma noastră ca să ne apere de orice pericol şi rău. Dacă Israelul Natural a avut mare motiv de mulţumire şi laudă, care ar trebui să fie atitudinea noastră pentru toate manifestările minunate ale iubirii şi grijii pentru noi, Israelul Său Spiritual! Cu adevărat, noi putem lăuda pe Dumnezeul nostru ca nici un alt popor de pe pământ, din trecut sau din prezent! Împreună cu poetul putem spune:

“El a fost mai bun cu mine decât am putut spera,

A fost mai bun decât orice temeri am putut avea.

Din cioburile faptelor mele un pod a făcut

Şi din lacrimile mele un curcubeu a întins!

Talazurile ce calea pe mare-mi înconjurau

L-au adus pe Domnul pe crestele lor;

La zilele de mers prin pustie când mă gândesc

Mă pot sprijini pe dragostea Lui pentru rest.

Mi-a golit mâinile de comorile ce-am adunat Şi legământul Său de iubire mi-a arătat;

Nici o rană n-a fost în inima ce mă durea,

Pe care balsamul Său să n-o poată vindeca.

O, tandră şi adevărată a fost durerea care m-a corectat,

În înţelepciunea care m-a-nvăţat şi m-a-ncercat,

Până când sufletul iubit s-a încrezut numai în El

Şi nimic altceva de pe pământ să nu mai aibă ţel!

El paşii mi-a condus unde să văd nu puteam Pe căi pe care nu le cunoşteam; Ce a fost strâmb s-a îndreptat şi ce a fost zgrunţuros s-a nivelat, Când numai pe El L-am urmat. Îl laud încă pentru palmierii plăcuţi, Pentru izvoarele de apă de pe drum, Pentru stâlpul de foc noaptea arzând Şi pentru norul din zi înainte călătorind.

Nici în cel mai sumbru loc nu există veghere

Care să nu aibă valoare prin promisiunea iubirii;

Citesc din trecut că viitorul va fi

Peste măsură mai bun decât temerile pot gândi.

Ca vasul de aur cu pâinea pustiei

Alăturea pus cu toiagul înfrunzit al preoţiei,

Toate ţinute în Chivot împreună cu Legea Domnului,

În grija Dumnezeului meu în virtutea Legământului!”

Unii credincioşi de-a lungul Evului Mediu

Dumnezeul nostru nu-Şi lasă niciodată copiii: numele Lui este Credincioşie! El n-a permis niciodată ca Biserica Sa să fie exterminată, în ciuda tuturor asalturilor erorii şi a puterii întunericului. Există încă oameni adevăraţi ai lui Dumnezeu în lume şi întotdeauna au fost. De-a lungul Veacurilor Întunecate, marele fapt al sacrificiului pentru păcat dat de Răscumpărătorul a fost totuşi susţinut de unii dintre sfinţii adevăraţi ai Domnului. Acest adevăr preţios n-a fost niciodată complet pierdut în timpul acelor ani de întuneric şi obscuritate, şi la timpul potrivit al lui Dumnezeu Biserica Sa a ieşit din pustie, “rezemându-se de preaubitul ei”. De atunci lumina a devenit tot mai strălucitoare pentru cei credincioşi, veghetori. Şi ce potop de glorie străluceşte acum pe calea sfinţilor!

“Privind înapoi, lăudăm calea

Pe care Dumezeu ne-a condus zi de zi!”

Sfinţii lui Dumnezeu de-a lungul secolelor trecute n-au avut nevoie de aceste binecuvântări suplimentare care le sunt date credincioşilor de astăzi, dar fiecare nevoie a lor a fost satisfăcută. Noi trăim în zilele “Sfântului Locaş curăţat”. Acum este cuvenit mai mult Adevăr decât oricând în istoria Bisericii. Cu adevărat, Domnul nostru “ne-a adus în casa vinului şi dragostea este steagul fluturat peste noi!” (Cânt. Cânt. 2:4). Într-adevăr, “El ne-a păstrat sufletul cu viaţă şi n-a îngăduit să ni se clatine piciorul”, în ciuda miilor de curse puse pentru picioarele noastre de marele Adversar şi de servitorii lui — mulţi dintre ei servindu-l fără să-şi dea seama. Putem vedea că cu mult timp în urmă puteam fi biruiţi de atacurile Adversarului dacă Dumnezeul nostru n-ar fi fost un Zid de Apărare în jurul nostru.

Sfinţii Săi nu vor fi clătinaţi niciodată

“O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţi” (Ps. 16:6). Dar numai credincioşii sunt păstraţi astfel. Nu trebuie să înţelegem că Domnul îi păstrează pe aceia care nu fac ei înşişi efortul cuvenit pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu ca s-o poată face; cei care urmează în urmele lui Isus, făcând tot ce le stă în putere să placă Domnului aşa cum sunt ei în stare să observe calea pe care El vrea ca ei să umble. Aceştia fac astăzi ca vocea laudei Lui să fie auzită, şi partea lor este harul îndeajuns. Dacă încercările credinţei, supunerii şi încrederii vor fi mai mari în viitorul apropiat decât au fost înainte, aceşti credincioşi nu vor cădea. Picioarele lor nu se vor clătina, chiar dacă o oştire îi va înconjura şi mii vor cădea alături de ei. “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Aceştia vor fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, chiar dacă li s-ar cere pentru un timp să urmeze unde nu pot vedea.

Să continuăm deci curajos, ştiind că Cel care ne-a condus până acum va continua să ne conducă. Cel care ne-a favorizat la început ne va favoriza până la sfârşit; şi “Cel care este cu noi este mai tare decât cei care sunt împotriva noastră”. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că harul Său ne-a păstrat, că ne-a ferit de cădere, că atâţia mai suntem încă cu o inimă şi o minte să mergem mai departe neclintiţi, orice ar aduce zilele care vin! Dacă ele vor aduce greutate şi persecuţie, durere şi încercare, harul Său ne va susţine totuşi. Dacă vor aduce încercări ale credinţei şi răbdării, promisiunile Sale nu vor da greş. Toată încrederea noastră să fie concentrată în Dumnezeu. Să continuăm să ne bucurăm în El. “Cel care se laudă, să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt DOMNUL, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea Îmi găsesc plăcerea, zice DOMNUL” (Ier. 9:24). Încercările vor fi permise să vină peste poporul lui Dumnezeu tocmai cu scopul de a cerne pe cei care nu sunt cu adevărat ai Săi. Să stăm deci fermi, ştiind că El este credincios.

R — 5500 / iulie 1914

“Lăudaţi pe Domnul!

Laudă suflete al meu, pe DOMNUL!

Voi lăuda pe DOMNUL cât voi trăi;

Voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi.”

Psalmul 146:1, 2

“Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov,

A cărui nădejde este în DOMNUL Dumnezeul său,

Care a făcut cerurile şi pământul,

Marea şi tot ce este în ele …”

Psalmul 146: 5, 6

“Israelul lui Dumnezeu”

“Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” 1 Petru 2:9.

În textul nostru apostolul Petru arată faptul că Biserica lui Cristos este separată şi diferită de toţi ceilalţi oameni. Timp de multe secole înainte de a veni Domnul nostru, evreii au înţeles că ei erau poporul lui Dumnezeu. El făcuse un legământ special cu ei prin Moise, care i-a făcut poporul Său. De asemenea El le făcuse anumite promisiuni condiţionate de ţinerea Legii. Astfel ei erau aleşii Lui — moştenitori ai anumitor promisiuni speciale care erau condiţionate de ascultarea lor, şi a altor promisiuni care au fost declarate fără condiţii specificate. Dumnezeu promisese de asemenea că va face un Nou Legământ cu ei, că le va da o inimă nouă, că le va îndepărta împietrirea inimii etc. Dar după prima venire a început un alt aranjament.

Apostolul îşi îndreaptă atenţia asupra aspectului nou al planului lui Dumnezeu — că în timpul Veacului Evanghelic El cheamă un popor special. Nu va fi nici o competiţie între cele două clase — poporul nou şi poporul Israel — căci promisiunile date Israelului după trup au fost pământeşti, iar promisiunile date Israelului după spirit sunt spirituale. Evreii au fost “un popor sfânt” (Deut. 14:2), un popor special pe care Dumnezeu l-a separat de lume; ei au fost o generaţie sau un neam ales. Ei au fost generaţia sau neamul lui Avraam prin Isaac şi Iacov. Această generaţie specială a fost recunoscută de Dumnezeu ca poporul Său, evrei, israeliţi prin Legământul Legii, precum şi prin promisiunile anterioare pe care Dumnezeu i le făcuse lui Avraam.

Dar de la Cincizecime, Dumnezeu a început cealaltă lucrare a Sa în lume — altă generaţie — deosebită, separată, aleasă pentru un scop special. Şi toată această generaţie va fi sfântă — nu vor fi decât cei sfinţi în ea! Celălalt popor a avut o preoţime, dar acest popor nou este o naţiune întreagă de preoţi. Vedem cum această descriere se aplică la Biserică. Apostolul Pavel arată că deşi Aaron şi fiii Săi au fost tipici în unele privinţe, totuşi ei nu au simbolizat toate aspectele planului lui Dumnezeu. Ei au simbolizat cum va muri Isus — ca Jertfă — cum toţi asociaţii Lui vor fi sacrificatori. Dar Aaron şi fiii săi nu au simbolizat preoţimea mai înaltă pe care Dumnezeu a avut-o în minte când a instituit preoţimea levitică. Acest Ordin de Preoţi mai înalt a fost simbolizat prin Melhisedec, împăratul-preot. Evrei 6:20.

Dubla funcţie viitoare a Bisericii

Isus este acest mare Preot Împărătesc sau Regal, antitipic, iar Biserica Sa este corpul acestui Melhisedec antitipic. Înainte ca noul Ordin să poată domni ca împăraţi şi înainte de a putea sluji ca Preoţi, ei trebuie să treacă printr-un anumit proces. Membrii acestui Corp al lui Cristos trebuie mai întâi să fie născuţi. Acesta este un neam nou — toţi sunt concepuţi de Spiritul sfânt. După cum Isus a fost conceput de Spiritul sfânt la consacrarea Sa şi acolo a devenit o Creatură Nouă, concepută de Spirit, tot aşa şi Biserica, cei care trebuie să meargă în urmele Sale, trebuie să facă o deplină consacrare înainte ca această nouă putere transformatoare să înceapă să lucreze în ei.

Această putere a început să lucreze în Isus la conceperea Sa şi şi-a completat lucrarea la învierea Sa. Aşa este şi cu noi: această putere îşi va completa lucrarea în noi în momentul când ne-am dovedit loialitatea chiar până la moarte. Când această lucrare va fi îndeplinită în toată clasa preoţească, atunci ei vor fi cu adevărat din Preoţimea împărătească, pe planul divin. Această putere a Spiritului sfânt nu este numai o putere transformatoare sau de concepere, ci şi una de ungere. Şi ungerea nu este numai pentru funcţia preoţească, ci şi pentru o funcţie împărătească. Această Creaţie Nouă este un popor sfânt în sensul că ei sunt reprezentanţii unui Guvern special, ai unui Guvern divin.

Poporul sfânt — tip şi antitip

Israelul a fost intenţionat să fie un popor sfânt şi în mod tipic a fost un popor sfânt. Dar într-un sens larg, Biserica constituie poporul sfânt — separat şi deosebit de omenire. Noi suntem un popor separat în oricare sens al cuvântului — trăind în mijlocul oamenilor din lume. Noi ţinem legile noastre, dar şi pe ale lor. Suntem supuşi “autorităţilor care sunt”, dându-ne seama că Domnul le-a permis şi doreşte să ne supunem lor, acolo unde conştiinţa noastră nu va fi sacrificată. Domnul ne spune că în calitate de reprezentanţi ai Împărăţiei Sale trebuie să facem cunoscut Mesajul Său. El ne spune că lumea este într-o stare răzvrătită pentru că a fost orbită de adversar.

Şi astfel El ne trimite ca ambasadori ai Săi pentru a le spune oamenilor despre bunătatea Sa, despre planul Său, pe care El Îşi propune să-l realizeze, pentru ca inima celor care au urechi să audă Mesajul Său să se poată întoarce la Domnul. El ne spune să nu ne aşteptăm să audă mulţi acest Mesaj; căci ei vor fi atât de surzi şi de orbi încât nu vor putea înţelege. Dar ne asigură că orbirea lor va fi îndepărtată curând şi ei vor fi gata pentru ceea ce are El pentru ei.

Lumea nu ne înţelege — ei nu ştiu că noi aparţinem unei alte Împărăţii; dar noi îi înţelegem. După cum arată apostolul: “Cel îomulş duhovnicesc deosebeşte toate lucrurile”. Dar ei nu pot înţelege pentru că nici un om nu poate înţelege peste condiţia sa mintală, ca să zicem aşa. Noi care am fost concepuţi de Spiritul sfânt înţelegem totuşi lucrurile naturale, dar omul firesc nu înţelege lucrurile spirituale — “nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”; “căci pentru el sunt o nebunie”. Astfel noi trăim în mijlocul unui neam sau generaţii corupte, căzută în păcat de şase mii de ani. După cum a spus Domnul nostru: “Voi nu sunteţi din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Ioan 17:16.

Privilegiul nostru glorios actual

Şi noi suntem un popor deosebit în ochii Domnului. Acest cuvânt deosebit înseamnă un popor separat — implicând că Dumnezeu a făcut ceva special pentru noi. Domnul Isus ne-a cumpărat. Meritul Său — preţul de cumpărare — a fost aplicat în folosul nostru. Singurii pentru care a fost aplicat până în prezent acest preţ de cumpărare sunt cei concepuţi de spirit. Mesajul apostolului este pentru aceştia. Ce scop a avut Dumnezeu în alegerea acestui popor special? Scopul a fost ca noi să putem “vesti virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Este Dumnezeu mândru, sau orgolios, încât doreşte să-I fie vestite virtuţile? O, nu! Dumnezeu doreşte să-I fie cunoscute virtuţile fiindcă virtuţile Lui vor arăta creaturilor Sale marile binecuvântări pe care le-a prevăzut pentru ele.

Dacă mergem şi le spunem oamenilor că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, noi Îi vestim virtuţile. Noi nu-L facem pe Dumnezeu fericit făcând astfel — El era deja fericit. Dar prin aceasta facem o mare favoare oamenilor care aud; le spunem că Dumnezeu îi va aduce înapoi în favoarea Sa; că El va îndepărta blestemul. Astfel deci, este un mare privilegiu acum să vestim virtuţile lui Dumnezeu! Dar vai! nu foarte mulţi au urechi de auzit; totuşi prin zelul nostru de a vesti virtuţile Învăţătorului, facem tot ce putem ca să-i ajutăm pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu.

Lucrarea mai mare, în curând, va fi lucrarea Împărăţiei în a conduce omenirea, a birui păcatul, a instrui şi a vindeca pe oameni, aducându-i în armonie cu Creatorul lor. Şi aceasta va cere o mie de ani pentru a fi împlinită. Această lucrare glorioasă va fi a noastră! Cât de minunat va fi să fim moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru — să fim mai presus decât îngerii! Vom fi alături de Isus, după cum El va fi alături de Tatăl — “mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere … şi de orice nume care se poate numi”.

“Fii credincios până la moarte”

Noi nu ar trebui să căutăm numai onoarea, ci şi privilegiul serviciului pe care Dumnezeu a binevoit să-l dea acestei clase; privilegiul de a deschide toate urechile surde, de a trezi întreaga lume pentru a-L vedea, a-L cunoaşte, a-L înţelege pe Dumnezeul nostru, pentru a-şi da seama că cunoştinţa Domnului va umplea întreaga lume — “căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acoperă” — cât oceanul de adânc! (Isa. 11:9). Acea lucrare glorioasă a viitorului va fi făcută numai de către cei care s-au dovedit cu totul loiali lui Dumnezeu. Dacă suntem nepăsători sau indiferenţi în a spune Mesajul cel bun şi în a-I vesti virtuţile, vom arăta că nu suntem vrednici de Împărăţie. Cei care se vor dovedi loiali şi credincioşi până la sfârşit vor fi cei pe care Domnul îi va înălţa curând.

Şi făcând aceasta, Dumnezeu numai duce la îndeplinire un curs pe care oamenii l-au imitat. Dumnezeu a făcut planul cu mult înainte ca oamenii să se fi născut; cu toate acestea, oamenii înţelepţi urmează instinctiv anumite principii mari. Se spune că Napoleon a ordonat ca diferiţii oameni care i-au fost credincioşi să fie făcuţi prinţi în ţările cucerite. Domnul nostru spune: “Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2:10). Astfel noi avem din toate punctele de vedere cea mai mare încurajare ca să “vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Scriptura arată că noi înţelegem că odată am fost în întuneric şi acum ştim că suntem în lumină.

Relativ puţini au avut această experienţă. Aici se face referire la cei care au fost ridicaţi din ignoranţă şi păcat la o apreciere din inimă a planului lui Dumnezeu. Ei nu puteau primi această lumină decât fiind concepuţi de Spiritul sfânt şi devenind membri ai acestui neam sfânt, ai acestui popor deosebit. Iar noi nu-i putem face lumii mai mare bine decât să-i spunem despre marea favoare a lui Dumnezeu, şi astfel să o ajutăm să iasă din întuneric la lumină. Lumina ne este dată pentru a o lăsa să strălucească. Fie ca noi să fim făcuţi în stare să cântăm din inimă:

“Totul pentru Isus, totul pentru Isus,
Toate puterile fiinţei mele răscumpărate;
Toate gândurile, cuvintele şi faptele mele,
Toate zilele şi orele mele!”

Noi nu suntem ai noştri

În Tit 2:14, sfântul Pavel arată un gând asemănător: “Un popor deosebit, zelos pentru lucrări bune” îTraducerea King James — n. e.ş. Poporul la care face el referire aici sunt sfinţii lui Dumnezeu, cei care aşteaptă împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu — acele lucruri care le-au fost aduse la venirea (în timpul parousiei — prezenţei) Domnului şi Mântuitorului Isus Cristos. Aceştia sunt oamenii care îşi dau seama că au fost cumpăraţi cu sângele preţios. Unii traducători redau 1 Petru 2:9: “Un popor cumpărat, plin de râvnă pentru lucrări bune”. Poporul Domnului este un popor care a fost răscumpărat, cumpărat. Indiferent cum au fost prin cădere, ei au fost răscumpăraţi din acea stare. Sfântul Pavel, înşirând anumite păcate, a spus: “Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi”. 1 Cor. 6:9-11.

Gândul din Tit 2:14 este foarte asemănător celuilalt. Voi sunteţi un popor deosebit, un popor cumpărat din Păcat şi Moarte, şi toţi aceştia sunt “deosebiţi”, diferiţi de restul omenirii. Printre oamenii din lume, în creştinătate găsim pe unii care sunt vicioşi şi chiar printre păgâni găsim oameni nobili. Dar acest popor deosebit despre care a scris sfântul Pavel este diferit de toţi ceilalţi — ei sunt Creaturi Noi în Cristos.

Pentru aceştia, “cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. Ei au speranţe şi scopuri noi. Ei speră să ajungă la cea mai înaltă poziţie oferită cuiva în univers; şi anume, aceea de a fi asociaţi la Guvernarea lui Mesia. Acestea sunt speranţe minunate. Şi posesia acestor speranţe prin credinţă îi face deosebiţi, separaţi şi distincţi de toţi ceilalţi oameni.

Caracteristicile acestui popor deosebit

În timp ce alţii caută răsplăţile şi distincţiile din timpul de acum, aceştia socotesc toate lucrurile acestei lumi ca pierdere şi gunoi, din cauza lucrurilor minunate pe care Dumnezeu le-a pus în faţa lor. Ei au văzut “mărgăritarul de mare preţ” şi dau tot ce au pentru a-l cumpăra. Ei văd că Împărăţia lui Dumnezeu este cel mai valoros lucru care se poate obţine acum sau la care se va putea ajunge vreodată. Ei au recunoscut condiţiile prin care această Împărăţie-mărgăritar poate fi obţinută şi caută să o cumpere. Condiţiile sunt sacrificiu de sine, credincioşie faţă de Dumnezeu cu orice preţ şi îndurare răbdătoare în condiţii nefavorabile, chiar până la sfârşit.

Acest popor deosebit caută să împlinească această lucrare în ei înşişi, pentru că înţeleg că acestea sunt cele mai nobile caracteristici şi calităţi care pot fi imaginate. Prin urmare, ei sunt de două ori mai doritori; sunt plini de râvnă pentru lucrări bune. Lor le place să-i vadă pe alţii că sunt bine şi fericiţi şi le place să răspândească cunoştinţa despre Dumnezeu. Le plac lucrurile în care se desfătează Dumnezeu, pentru că au Spiritul lui Cristos. Pe ei îi interesează reformele — reforma socială, reforma cumpătării şi orice fel de reformă; dar aceasta nu înseamnă că ei se vor angaja în ele. Acelaşi om nu poate fi în acelaşi timp un mare predicator, un fermier de succes, un avocat de succes etc. Dacă vrea să fie un mare fermier, trebuie să renunţe într-o mare măsură la celelalte lucruri. Sau dacă vrea să fie un mare predicator, trebuie să renunţe în cea mai mare parte la alte lucruri. Totuşi el poate avea plăcere în toate.

Aşa este şi cu acest popor deosebit: ei au o anumită lucrare dată lor de către Tatăl. Ei recunosc că această lucrare este cea mai importantă şi ca atare nu pot acorda atenţie reformei politice, reformei sociale sau altei reforme, în afară de lucrarea lor. Din acest motiv ei sunt numiţi oameni teoretici în loc de oameni practici. Cu toate acestea, ei au cel mai practic plan dintre toate; căci Planul lui Dumnezeu este cel mai practic dintre toate planurile. Aceşti oameni, devenind conlucrători, urmează cel mai înţelept curs. Dar ei nu găsesc vină la alţii. Ei văd că singurii care pot înţelege aceste lucruri sunt cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit; ei ştiu că alţii nu pot trece dincolo de ceea ce văd. Însuşirile acestui “popor deosebit” se întind asupra tuturor afacerilor vieţii.

Ce constituie lucrările bune

Oamenii din această clasă sunt destul de înţelepţi ca să ştie că nu tot Adevărul trebuie menţionat deodată. Învăţătorul le-a spus celor care fuseseră timp de trei ani şi jumătate urmaşii Săi apropiaţi: “Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16:12). Poporul Domnului este doritor să facă bine, dar în modul care va fi cel mai eficient şi în modul care nu va poticni pe alţii. Lucrările bune deci, pentru care acest popor deosebit este zelos să le facă, sunt lucrările lui Dumnezeu. După cum a spus Isus: “Trebuie să împlinesc lucrările Celui care M-a trimis”. Ioan 9:4.

Lumea nu poate aprecia aceasta, neavând Spiritul lui Dumnezeu, ci având mai mult spiritul Adversarului. Lumea merge mai mult sau mai puţin pe calea calomniei şi ipocriziei. Isus, vorbindu-le fariseilor, a spus: “Voi aveţi de tată pe Diavolul” (Ioan 8:44). Şi când Isus a mers pe calea lui Dumnezeu, calea Lui a fost o condamnare pentru ei. De aceea Isus a declarat, “Întunericul … urăşte lumina”, şi El ne-a avertizat că va fi la fel tot timpul Veacului. El a avertizat pe urmaşii Săi că vor suferi aceeaşi persecuţie pe care o suferise El. Dar Învăţătorul i-a îndemnat să fie zeloşi pentru Adevăr — dornici de el.

Deoarece Dumnezeu ne-a chemat la lucrări bune, noi trebuie să arătăm un zel mare, chiar dacă aduce asupra noastră invidia, ura şi opoziţia altora. Trebuie să ne bucurăm, chiar dacă suntem chemaţi să suferim persecuţie de dragul Lui. Şi chiar dacă lumea nu apreciază acum aceste lucrări bune, ei vor vedea şi vor înţelege curând, în ziua cercetării lor (1 Pet. 2:12). Vor vedea că Planul lui Dumnezeu a fost cel mai bun plan. Biserica glorificată va fi canalul pentru binecuvântarea lumii în general.

Numai acest popor deosebit poate înţelege acum aceste lucruri. Isus le-a spus ucenicilor: “Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor îmulţimilor care mergeau să-L asculteş nu le-a fost dat. … De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei măcar că văd, nu văd; şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg” (Mat. 13:11, 13). Numai cei care au intrat în această relaţie specială pot înţelege. “Domnul se destăinuie celor ce se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său.” Psa. 25:14 îRev. subsol — n. t.ş.

Găsim pe mulţi care acceptă Adevărul cu bucurie şi apoi par să uite că singura cale pe care pot face progres în Adevăr este să se consacre lui Dumnezeu. Dacă nu se consacră, în mod sigur nu fac progres. Trebuie să ne asigurăm să dăm oamenilor ideea corectă pe această linie. Numai cei care devin astfel “poporul care să fie al Lui, plin de râvnă pentru lucrări bune”, pot moşteni împărăţia.

R — 5460 / mai 1914

  1. M. 6

1 Turmă mică El te cheamă,
Ce eşti preţuită;
De om neluată-n seamă,
Dar Lui eşti iubită.

2 Turmă mică, El te cheamă;
Întâi născută, vezi!
Al Său nume e de seamă,
Să nu te ruşinezi.

 

3 Bogaţi, nobili chemaţi nu-s mulţi,
Nu sunt mulţi înţelepţi,
Regi ai lui Dumnezeu ei sunt,
Dar azi purtând dispreţ.

4 Dar vine iar al tău Păstor,
Tristeţea îţi sfârşeşti,
Şi voi cu El, ca domnitori,
Veţi fi preoţi regeşti.

Învierea — cel mai mare miracol

Cu această Creaţie Nouă Dumnezeu a început să creeze ceva complet diferit de ceea ce făcuse până atunci. Noua Creatură nu este o creatură pământească; şi nimic din ceea ce este din fiinţa pământească nu va avea vreodată parte, după înţelegerea noastră, în acea Nouă Creaţie, nici acum nici altcândva. Nimic din uman nu va fi transpus în divin, din uman în spiritual.

Fiinţa umană este mai mult sau mai puţin degradată. Ea aude ceva despre Dumnezeu, despre natura divină, despre ce este păcatul şi de ce nu este de dorit, despre împăcarea pe care Dumnezeu a pregătit-o prin Cristos şi despre invitaţia de a deveni comoştenitori cu Cristos în Împărăţia Sa cerească. Ea devine conştientă de toate aceste lucruri prin urechile sale, prin puterea umană; căci ea nu are altă putere. Ea trebuie să aibă ureche de auzit, altfel nu va auzi Mesajul în timpul de acum. Unii au mai bună ureche de auzit, alţii mai slabă. Cel care are mai bună ureche de auzit va fi mai atent, mai bucuros, când află că Dumnezeu are o prevedere pentru ajutorarea păcătoşilor care se căiesc. Cu cât este mai mare degradarea, cu atât urechea de auzit este mai slabă. Persoana degradată trăieşte pe plan natural; de aceea ea are mai mică înclinaţie să vină la Dumnezeu şi mai slabă ureche de auzit ca să audă ceva ce ar avea Dumnezeu de spus. Dar clasei care nu poate auzi mai mult sau mai puţin clar, urechile i-au fost făcute insensibile de către Adversar cu doctrine false.

Cum să devenim creatură nouă

Ceea ce vedem, deci, este invitaţia îndurătoare a lui Dumnezeu de a deveni asociaţi cu Isus; şi acestea sunt veşti bune pentru cei care au ureche de auzit. Noi spunem: “Sunt bucuros că Dumnezeu m-a invitat să mă întorc în familia Sa şi că El S-a îngrijit de acoperirea imperfecţiunilor mele. Sunt încântat să ştiu că există o invitaţie specială acum pentru cei care au mintea lui Cristos şi care doresc să meargă în urmele Lui, şi bucuros mă folosesc de acest aranjament. În armonie cu această invitaţie mă ofer ca sacrificiu viu”.

Când am făcut aceasta, am fost convertiţi. În ce mod? Noi suntem întorşi de pe calea păcatului şi de la voia noastră proprie, întorşi pe calea dreptăţii. Aceasta este convertirea.

Următorul pas pe care trebuie să-l facem este acela de a face o consacrare ca să devenim sacrificiu viu pentru Dumnezeu. Şi această consacrare totală lui Dumnezeu include tot ce ne aparţine — tot ce suntem — eul uman, personalitatea — toate speranţele lui, scopurile lui, tot ce posedă el, pentru viitor în orice formă şi fel. În această consacrare lui Dumnezeu este inclus totul. Ne face aceasta Creaturi Noi? Nu. Dar ne pune pe calea pe care suntem eligibili pentru această poziţie. Care este pasul următor? Pasul următor este aplicarea meritului lui Isus, pus peste noi ca o haină de nuntă, care acoperă imperfecţiunile noastre. La ce ne foloseşte acesta? Acesta ne face acceptabili pentru Dumnezeu. Apostolul ne spune să ne aducem trupurile ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, şi care este slujirea noastră înţeleaptă. Romani 12:1.

Următorul lucru la rând este ca Dumnezeu să-Şi indice acceptarea a ceea ce oferim noi şi a ceea ce este acceptat. El face aceasta prin conceperea noastră de Spiritul sfânt. Exact ce înseamnă aceasta noi nu suntem destul de înţelepţi să ştim. Dumnezeu L-a cunoscut dinainte pe Isus Cristos în calitate de Cap al Corpului şi ne-a cunoscut dinainte şi pe noi, clasa predestinată să fie membrii acestui Corp. Şi acum, venind sub condiţiile cerute, suntem acceptaţi ca membri ai acestei clase. Noi trebuie să ne arătăm devotamentul şi loialitatea, să arătăm că predarea voinţei noastre este un lucru veritabil. Facem aceasta prin aceea că suntem puşi în mişcare prin contactul nostru cu Adevărul. Dacă am fost în eroare, loialitatea noastră va fi stabilită după modul în care cântărim chestiunea şi decidem asupra ei. Dacă hotărâm asupra problemei cu încetineală, înseamnă că suntem puţin greoi la pricepere. Dacă decidem repede între adevăr şi eroare, înseamnă că suntem loiali voinţei lui Dumnezeu, Adevărului Său, şi astfel suntem cu atât mai plăcuţi Lui, asemenea unui copil loial. Dacă decidem încet, El nu ne va îndepărta, ci poate ne va da nişte corecţii; pentru că suntem în şcoala lui Cristos.

Cum creşte Noua Creatură

Într-o ilustraţie suntem reprezentaţi ca fiind embrionari, încă nenăscuţi; în altă ilustraţie ca nişte copii, care încă n-au ajuns la maturitate, dar care cresc în har, cunoştinţă şi caracter. Amândouă ilustraţiile sunt foarte frumoase. Dar nu le putem amesteca. Nu ne putem imagina că un copil încă nenăscut creşte în cunoştinţă etc., nici nu ne putem imagina că se dezvoltă până la starea de om matur ca embrion. Prin ilustraţia embrionului înţelegem că fiecare copil trebuie să crească şi că pentru aceasta este dependent de hrană. Dacă are loc un accident, s-ar putea ca embrionul acela să moară; dacă sarcina nu este dusă până la termen, s-ar putea ca embrionul să nu se nască viu. Vedem că din momentul când am devenit Noi Creaturi în Cristos, am început să dezvoltăm mintea nouă. Creierul este acelaşi cum era înainte de a se dezvolta voinţa nouă, şi trupul este acelaşi; la fel cum o mamă este aceeaşi persoană cum a fost înainte de a fi conceput copilul.

Să examinăm subiectul din alt punct de vedere. Această Nouă Creatură este puterea conducătoare — singurul lucru pe care Dumnezeu îl recunoaşte şi pe care şi noi îl recunoaştem că are control asupra acestui corp muritor. De ce are Noua Creatură controlul? Pentru că voinţa este transferată de la interesele omeneşti la voinţa lui Dumnezeu. Voinţa lui Dumnezeu este acum voinţa noastră ca Noi Creaturi. Noi avem drepturi şi control deplin în acest corp, ale cărui drepturi pământeşti sunt predate. Dumnezeu a acceptat sacrificiul şi Noua Creatură trebuie să fie loială în controlarea corpului în acord cu voinţa divină. De atunci încolo trebuie să vedem că acest corp muritor este ţinut în supunere. Unii oameni ar putea spune că îl tratăm cu asprime; dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu îl tratăm cât putem noi de înţelept, pentru a face voia lui Dumnezeu. Dacă ar fi voia lui Dumnezeu să ne apucăm de o lucrare mare, în mod sigur că am pregăti corpul ca să fie potrivit pentru această acţiune.

În mod practic, Noua Creatură spune corpului muritor: “Tu eşti corpul meu numai pentru acest timp. Eu sunt Noua Creatură şi doresc să te folosesc în serviciul lui Dumnezeu ca să văd cât de supus pot fi pentru Cauza lui Dumnezeu”. Creatura veche ar putea spune: “Dar eu am unele drepturi”. Noua Creatură răspunde: “Nu ai nici un drept. Îmi voi folosi judecata în legătură cu ceea ce vei face sau nu vei face tu”. Dacă Noua Creatură ar ceda vechii creaturi, aceasta din urmă ar prospera în scopurile şi planurile ei, şi Noua Creatură ar fi plăpândă şi slabă în curaj, în putere şi în toate celelalte. Noua Creatură trebuie să-şi asume controlul tuturor intereselor vechii creaturi, să sacrifice tot ceea ce trebuie sacrificat voinţei lui Dumnezeu.

Personalitatea formează sufletul

Cu cât facem mai mult acest lucru, cu atât devenim mai puternici spiritual; şi cu cât devenim mai puternici spiritual, cu atât vom fi mai pregătiţi pentru schimbarea noastră. Ce este schimbarea noastră? Este naşterea spirituală prin înviere. Nici un atom din acest corp vechi nu va intra în noua stare. Dar atunci ce va intra în noua stare? Noua Creatură? Ce este Noua Creatură? Este eul care trăieşte în corpul muritor, care nu se hrăneşte cu pâine naturală, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu are o lucrare pe care s-o facă Noua Creatură în prezent, atunci noi trebuie să avem grijă rezonabilă de acest corp. A maltrata acest corp n-ar fi în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Corpul a devenit proprietatea Noii Creaturi. Noua Creatură va prelua controlul dominant asupra acestui corp. Un corp spiritual n-ar fi un suflet fără eu, fără personalitate, fără fiinţă, la fel cum n-ar fi nici un corp pământesc. Eul, personalitatea formează sufletul. Doar 70 kg de materie, sau ceva de genul acesta, nu formează sufletul.

Sufletul este ceea ce vine de la tată la copil. Adam şi Eva au dat suflet copiilor lor, şi astfel acea scânteie de viaţă pe care Dumnezeu a dat-o la început continuă să se transmită. La înviere acest suflet, sau scânteie de viaţă, este transpus şi devine noul suflet. Această scânteie de viaţă pe care Dumnezeu o recunoaşte tot timpul şi o păstrează în toată dezvoltarea ei, trebuie transferată în corpul nou care va fi pe deplin în armonie cu ea. Nu va exista nici un dezacord şi nici o lipsă a armoniei între mintea nouă şi trupul nou. Dacă mintea nouă creşte foarte puternică acum, ea va avea cu atât mai multă dificultate şi conflict cu trupul vechi şi va dori cu atât mai mult corpul nou.

Procesul transformării nu este cunoscut

Puteţi să ne explicaţi cum va fi transferată această viaţă nouă în corpul nou? Noi nu putem. În cazul Domnului nostru Isus, avem explicaţia că Logosul, o fiinţă spirituală, a părăsit starea spirituală, a venit în stările pământeşti şi a devenit personalitatea, eul, omul, din stările pământeşti. Şi avem relatarea că Acelaşi care a venit în lume, Acelaşi care a murit şi a mers iarăşi în Cer, vine din nou. Este acelaşi eu. El Şi-a schimbat caracterul, puterea, conform corpului diferit. La început El a avut un corp spiritual; după aceea a avut un corp omenesc; acum are un corp divin, superior tuturor. Dar eul, personalitatea a continuat în toate aceste corpuri.

Eul nostru, personalitatea noastră trebuie să treacă din acest corp pământesc şi să-i fie dat un corp nou. Puterea prin care se poate face aceasta este puterea divină. Dacă cineva poate să explice ce este aceasta, din ce a fost făcut primul om un suflet, poate că am putea explica cum este cu Noua Creatură. Sau dacă cineva poate explica ce face să crească germenul de grâu, poate că am putea explica cum are Noua Creatură acest germen şi cum creşte el. Noi trebuie să ne încredem în Puterea lui Dumnezeu în toată această chestiune a învierii, nu numai a Noii Creaturi, dar şi a lumii în general.

Oricine se îndoieşte de Puterea Divină nu poate crede în înviere. Nu ne putem imagina, de exemplu, cum Moise, Avraam sau oricare altul din trecutul îndepărtat poate fi ridicat la viaţă astfel încât să fie conştient de sine, să-şi citească istoria vieţii lui în Biblie şi să-şi aducă aminte că evenimentele consemnate în ea sunt adevărate. Cum se poate aceasta, numai Dumnezeu ştie. Noi credem acest lucru pentru că Dumnezeu îl spune. Dacă am şti cum să facem, poate că am putea face o înviere.

O ilustraţie folositoare

Dar este la fel de uşor să înţelegem despre învierea omului pe plan uman şi aducerea lui într-un nou corp uman, cât este de uşor să înţelegem cum Noua Creatură, noul suflet, poate fi adusă în noul său corp. Noua Creatură este cea care va primi corpul nou. Când vom primi corpurile spirituale vom cunoaşte totul despre acest proces; căci este scris că atunci când vom primi corpurile spirituale vom cunoaşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi. 1 Corinteni 13:12.

Între timp însă, am putea găsi ilustraţii care să ne ajute să înţelegem. Să luăm, de exemplu, realizarea unei înregistrări pentru fonograf. Ceva a ieşit din gură şi a făcut mici semne pe un cilindru de ceară. Mai târziu, de pe acelaşi cilindru de ceară este reprodusă vocea vorbitorului. Aşadar, dacă noi ştim cum să reproducem vocea umană, aceasta ne dă o mică ilustraţie a felului cum Dumnezeu, cu Puterea Sa nelimitată, poate păstra orice este înregistrat pe circumvoluţiunile creierului nostru şi despre felul cum acestea ar putea fi păstrate în viitor în mod absolut — totul prin care noi am putea să ne cunoaştem pe noi înşine în viitor. Noi nu ne cunoaştem pe noi înşine după greutatea în kilograme pe care o avem sau după deosebirea dintre bărbile noastre. Noi ne cunoaştem după ceea ce este în mintea noastră. Dar dacă ne dispare raţiunea, atunci nu ne mai cunoaştem pe noi înşine.

Dumnezeu ne-a făcut Noi Creaturi. El este Cel Atotputernic care ştie cum să facă aceasta. Şi cu cât ajungem să cunoaştem mai multe despre El şi despre lungimea, adâncimea, înălţimea şi lăţimea Înţelepciunii Sale, cu atât mai mult ştim cum să apreciem tot ce ne-a spus El şi cu atât mai mult avem încredere absolută în El. Este o nechibzuinţă înţeleaptă ca Dumnezeu să promită o înviere. Lumea nu poate înţelege — pentru ea este o nechibzuinţă. Ea nu poate crede în înviere; de aceea nu poate avea bucuria pe care o avem noi prin exercitarea credinţei.

R — 5559 / octombrie 1914

 

  1. M. 66

1 Domnul a promis o scumpă zi,
Ce privim că acum e-aproape.
Mântuitorul o va-ncepe,
Când se va arăta-n mărire.

                             Corul

În patria dulce
Ne vom întâlni voioşi cu El,
În patria dulce
Laolalt-om fi pe vecie.

2 Atunci cei morţi, toţi vor învia
Şi cei vii, toţi se vor înschimba.
Necazul, suspinul va trece
Isus va şterge lacrimile.

3 Acolo tulburare n-a fi,
Pentru că cel rău se va stârpi;
Pace-a fi şi dreptul va-nflori
Căci Cristos cu drept va-mpărăţi.

4 Acolo va răsuna laudă,
Dătătorului de viaţă,
Care în a Lui măreaţă zi,
Bucurie va da pe pământ.

 

 

Curăţirea noastră — interioară şi exterioară

 

“Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţirea în frică de Dumnezeu.” 2 Cor. 7:1.

Atragem din nou atenţia asupra faptului că Biblia n-a fost adresată lumii, ci Bisericii; nu celor necredincioşi, ci celor credincioşi; nu păcătoşilor, ci celor care deja s-au întors de la păcat. Mulţi nu ţin seama de acest lucru şi rezultatul este o confuzie în mintea lor.

Dar unii, poate, sunt înclinaţi să spună că aceste cuvinte ale textului nostru se aplică atât la păcătoşi cât şi la sfinţi — în special la păcătoşi — chiar dacă epistola însăşi este adresată “către biserica lui Dumnezeu care este în Corint, împreună cu toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia”. Răspunsul nostru este: Nu! Textul nostru nu poate fi aplicat în mod potrivit păcătoşilor în general, care n-au venit încă la Dumnezeu, care nu s-au pocăit încă de păcatele lor şi n-au fost iertaţi. Dumnezeu nu face apel la aceştia; El pur şi simplu îi denunţă ca păcătoşi şi le refuză orice recunoaştere, orice părtăşie, şi le spune că nu este nici un alt nume dat sub cer printre oameni prin care să poată fi mântuiţi de păcatele lor decât acela al lui Isus — prin credinţă în sângele Său. Cu alte cuvinte, Dumnezeu refuză să aibă ceva de-a face cu cei care nu pot sau nu vreau să accepte marea Jertfă pentru Păcat pe care a pregătit-o El. După cum a exprimat Isus această chestiune: “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Ioan 14:6.

Caracterul raţional al poziţiei divine este evident dacă medităm la aceasta. În veacul prezent Dumnezeu adună din lume o Turmă Mică a cărei trăsătură de caracter deosebită este credinţa în El şi dorinţa de a-I fi plăcută Lui. În veacul viitor, Veacul Milenar, Dumnezeu are ca scop să se ocupe de restul omenirii, iar atunci toate cerinţele Lui vor fi atât de clare încât cei care vor merge pe această cale, nici chiar cel fără minte, nu se va rătăci (Isa. 35:8). Soarele Dreptăţii va străluci în acea glorioasă Zi Milenară şi va deosebi clar binele de rău, şi va arăta caracterul şi atributele divine astfel încât orice făptură să poată vedea — da, toţi ochii orbi se vor deschide şi urechile surde se vor deschide, după cum spune clar profetul. Isa. 35:5.

Dar acum, în veacul prezent, este o probă de credinţă pentru această Turmă Mică specială pe care Domnul o alege şi pe care o numeşte Biserica Sa. Cei care nu pot exercita credinţă nu pot fi din această Biserică aleasă, ci trebuie să aştepte binecuvântarea lor prin Biserică în timpul domniei lui Cristos, pentru care încă ne rugăm: “Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.

 

Nu toţi sfinţii sunt nobili din punct de vedere natural

Dumnezeu a făcut nu numai ca în prezent credinţa să fie un element necesar al acceptării, ci, pe lângă aceasta, iubirea de dreptate a fost făcută ca parte a acestei probe. Nu este suficient să avem ochiul credinţei care să recunoască moartea lui Cristos ca preţul de Răscumpărare pentru păcatele lumii, ci în plus, pentru a veni sub favoarea divină trebuie să avem inimi care să iubească dreptatea. Inima care iubeşte neprihănirea discerne slăbiciunile cărnii ei, tendinţele ei descendente. Din momentul în care inima Îl recunoaşte pe Isus ca Răscumpărătorul, fuge spre El nu numai pentru a fi acoperită cu meritul Lui în ceea ce priveşte păcatele trecute, ci şi pentru a primi acoperirea atribuită a dreptăţii Lui în ceea ce priveşte neajunsurile şi imperfecţiunile fără voie din prezent şi din viitor — imperfecţiuni care sunt contrare voinţei şi sunt rezultatul slăbiciunilor moştenite.

La această clasă care nu este în armonie cu păcatul lumii, nici cu propriile slăbiciuni, se referă Domnul nostru în mesajul Său, “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi îsub jugul păcatului şi care sunteţi conştienţi de plata lui, moarteaş şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”. Aceşti învăţăcei — ucenici, elevi în }coala lui Cristos — sunt clasa căreia îi sunt adresate cuvintele textului nostru. Ar fi inutil a îndemna lumea în general să se cureţe de orice întinăciune a cărnii şi a duhului. Lumea aprobă tocmai această întinăciune şi n-are nici o dorinţă să se cureţe, nu apreciază în mod just cât este de întinată în ochii lui Dumnezeu şi ai celor care au Spiritul Lui de Sfinţenie. Domnul descrie starea omenirii ca fiind una în care mânia, răutatea, invidia şi diferitele pofte (dorinţe) sunt, fiecare din ele, stări obişnuite şi normale. Pofta, egoismul — care adesea se manifestă prin brutalitate în căutarea bogăţiei sau plăcerii sau puterii — caută să umple mintea naturală aşa încât dacă ar fi înlăturate, fără să fie înlocuite cu ceva, viaţa şi-ar pierde tot farmecul. Cum ar fi potrivit ca aceştia să fie îndemnaţi să lase la o parte întinăciunile cărnii şi ale duhului când ei n-au nimic cu ce să le înlocuiască?

Poate unii ar spune cu insistenţă că printre oamenii necredincioşi sunt tot atâţia cu o minte nobilă câţi sunt şi printre cei credincioşi. Noi răspundem, da! Scripturile sunt de acord cu aceasta, asigurându-ne că printre credincioşi nu sunt mulţi mari, înţelepţi sau nobili conform mersului acestei lumi. Mesajul harului lui Dumnezeu adesea are priză la membrii mai de jos, mai de rând, mai degradaţi ai familiei umane, mai degrabă decât la cei nobili care simt mai puţin propria lor depravare şi necesitatea de Mântuitorul şi de ajutorul Său. Dacă, deci, în lume se pot găsi unii nobili şi dacă credincioşii sunt în general dintr-o pătură mai joasă, cum este posibil ca Dumnezeu să aibă un interes mai deosebit faţă de aceştia decât faţă de necredincioşi? După ce fel de regulă acceptă Domnul în calitate de copii pe unii care din punct de vedere natural sunt mai puţin nobili şi respinge pe cei care din punct de vedere natural sunt mai nobili?

Răspundem că regula sau standardul acceptării divine este credinţa şi supunerea inimii. Pe cei care cu inima, mintea şi voinţa lor se întorc de la păcat şi acceptă aranjamentul divin prin credinţă, Domnul binevoieşte să-i accepte conform voinţei lor, intenţiei lor, şi nu conform cărnii lor şi neajunsurilor ei. Greşelile lor involuntare după carne sunt acoperite de faţa Lui prin Haina dreptăţii lui Cristos care-i acoperă, după măsura incapacităţii minţii lor noi care dispreţuieşte păcatul şi caută să lupte o luptă bună împotriva lui în carnea lor şi pretutindeni. Aceasta este clasa căreia i se adresează apostolul Pavel în textul nostru, zicând: “Iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului”.

 

Preaiubiţii lui Dumnezeu sunt neapreciaţi

Ca purtător de cuvânt al Domnului, apostolul se adresează tuturor credincioşilor care au fugit de păcat şi care se străduiesc să fie plăcuţi şi acceptabili pentru Dumnezeu, cu “preaiubiţilor”. Apostolul, el însuşi nobil, a apreciat faptul că mulţi dintre aceşti preaiubiţi fraţi aveau slăbiciuni şi imperfecţiuni ale cărnii. El nu i-a iubit datorită acestor neajunsuri, ci în ciuda lor — pentru că în inimă erau loiali principiilor dreptăţii şi se străduiau să învingă păcatul şi tendinţele lui în propria lor carne muritoare, şi — în măsura în care merge influenţa lor — în lume. Dar lumea nu-i iubeşte pe aceştia pe care Tatăl îi iubeşte, pe care Domnul Isus îi iubeşte, pe care apostolul îi iubeşte. Cuvintele Învăţătorului nostru sunt: “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte.” “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să rămână“. Ioan 15:18, 19, 16.

Lumii nu-i plac aceşti aleşi pentru că ei, mărturisindu-şi propriile slăbiciuni şi străduindu-se împotriva lor, le numesc cu numele lor propriu — păcate, josnicii, întinăciuni ale cărnii şi duhului. Orice efort făcut de aceştia ca să se curăţească este o mustrare pentru alţii care nu se străduiesc să se cureţe şi cărora nu le place să li se reamintească faptul că lucrurile în care-şi găsesc cea mai mare plăcere sunt lăcomia, egoismul, plăcerile necumpătate, certurile, mândria şi slava deşartă. Cine este pe deplin satisfăcător pentru lume poate fi sigur că nu este satisfăcător pentru Domnul. Cine este satisfăcător pentru Domnul nu trebuie să se aştepte să fie satisfăcător pentru lume; căci prietenia acestei lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu şi de aceea lumea nu este subordonată standardului divin şi de fapt nici nu poate fi, după cum explică apostolul (Iac. 4:4; Rom. 8:7). Inima ei este în cealaltă direcţie.

Legea Noii Creaţii — iubirea faţă de Dumnezeu din toată inima şi faţă de aproapele nostru ca faţă de noi înşine — pentru lume este iraţională, de neconceput, de nedorit în toate modurile, şi orice lucru care aminteşte de ea, până şi prezenţa celor care în inimă sunt de partea neprihănirii, produce neplăcere şi jenă. Pentru aceştia, Domnul şi urmaşii Săi au fost întotdeauna nepoftiţi — intruşi. Ei preferă să fie lăsaţi în pace, să nu li se ofere nici o sugestie la faptul că n-au dreptate. E adevărat, unii dintre ei au o mândrie care le procură plăcere în a fi generoşi, în a iubi un nume bun şi o reputaţie de cinste şi virtute. Dar ei doresc să fie consideraţi ca standarde şi exemple, şi au resentimente faţă de orice intervenţie, orice măsurare a gândurilor, vorbelor şi faptelor lor după standardele divine. De aceea, cei care în mod continuu recunosc şi onorează standardele divine sunt subestimaţi de ei.

 

Necesitatea curăţirii

Dar de ce ar sugera apostolul că Biserica trebuie să facă o lucrare de curăţire a inimii şi cărnii lor când găsim că Dumnezeu a acoperit cu totul de faţa Sa aceste neajunsuri? Dacă aceste neajunsuri sunt acoperite, de ce să ne mai facem griji din cauza lor? O, avem toate motivele! Cei care în inimă sunt loiali Domnului şi dreptăţii Sale sunt îngrijoraţi din cauza neajunsurilor lor, a păcatelor lor, a slăbiciunilor cărnii lor, chiar dacă sunt conştienţi că Domnul îndurător le-a acoperit toate acestea şi nu le impută vina pentru că în inimă li se opun. Dorinţa acestei clase este de a-şi zidi, de a-şi stabili caracterul prin credincioşie faţă de principiile dreptăţii. Ei doresc ca minţile lor să devină din ce în ce mai stabilite în credincioşie faţă de Domnul şi faţă de Regula de Aur a iubirii; şi ca, atât cât este posibil, noua minte să ţină în stăpânire carnea decăzută, imperfectă şi s-o aducă în supunere, în acord cu Legea divină a Iubirii.

Orice persoană care, după ce a trăit experienţa binecuvântării Domnului în iertarea păcatelor, n-are nici o dorinţă să ducă o luptă împotriva lor şi să aducă în supunerea noii minţi puterile şi talentele corpului său muritor, n-are adevăratul spirit de fiu. Prin aceasta ar da dovadă că nu iubeşte cu adevărat neprihănirea şi că nu urăşte cu adevărat nelegiuirea. Ar mărturisi în felul acesta că nu este din clasa acelora pe care Domnul îi doreşte ca fii ai Săi pe planul spiritual — ca membri ai Turmei Mici, ai Miresei, Soţiei Mielului.

Vedem, deci, bune motive pentru care apostolul să se adreseze fraţilor în textul nostru. Vedem un bun motiv pentru care toţi cei concepuţi de acelaşi Spirit al sfinţeniei să dea atenţie cuvintelor lui şi să facă din curăţirea cărnii şi a spiritului lucrarea principală a restului vieţii lor. Vedem că dacă nu fac acest lucru, vor da dovadă că pretenţiile lor de iubire faţă de neprihănire şi de ură faţă de nelegiuire sunt false. Vedem că printr-un astfel de război împotriva slăbiciunilor cărnii şi ale spiritului, Domnul intenţionează ca ei să-şi stabilească un caracter cristalizat. Astfel, după cum exprimă Scripturile, ei vor fi învredniciţi să aibă “parte de moştenirea sfinţilor în lumină“ — potriviţi în inimă pentru serviciul divin. Suntem asiguraţi că acestora, care sunt astfel pregătiţi în inimă pentru serviciul Împărăţiei Milenare, li se vor da corpuri noi, lipsite de cusururi, la Întâia Înviere. Astfel, fiindu-le desăvârşită mintea şi stabilit caracterul în inimă în viaţa actuală, prin control asupra cărnii în măsura în care este posibil, ei demonstrează că în inimă au asemănarea de caracter a Domnului şi Răscumpărătorului lor. Numai cei care astfel se dezvoltă în asemănare cu Fiul iubit al lui Dumnezeu vor constitui Clasa Împărăţiei, a Celor Aleşi, Sămânţa lui Avraam, prin care lumea îşi va primi în curând binecuvântarea.

 

“Să ne curăţim”

Cuvintele “să ne curăţim” nu se referă la debarasarea noastră de condamnarea adamică. După cum explică apostolul în altă parte, o astfel de curăţire de păcatul originar este imposibilă din partea noastră. N-o putem avea decât dacă o primim ca dar liber de la Dumnezeu. Atunci în ce sens ne curăţim noi? Răspundem că fiind curăţiţi de Domnul în sens socotit, aduşi sub influenţa Spiritului Său sfânt şi a înţelegerii luminătoare a Cuvântului Său, suntem acum invitaţi să ne arătăm zelul pentru dreptate şi să cooperăm cu El în lucrare. Deşi toată condamnarea este socotită ca trecută de la noi, totuşi noi mai avem ocazia de a-I arăta Domnului care va fi spiritul nostru, intenţia noastră, prin străduinţa împotriva păcatului în mintea şi carnea noastră. Imboldul spre această curăţire este de la Domnul, dar curăţirea în sine trebuie s-o facem noi — “să ne curăţim”. Lucrarea de curăţire este o lucrare anevoioasă; căci la început n-am discernut cât de adânc am fost pătaţi, cum aproape toate sugestiile minţii noastre erau egoiste. Nici măcar nu recunoşteam că egoismul este păcat.

Pe măsură ce ochii înţelegerii noastre s-au deschis tot mai larg, am câştigat imagini corecte despre Domnul şi despre neprihănirea Sa, despre propria noastră stare, despre nevoia de Haina Sa care să ne acopere etc. Zi de zi, străduindu-ne să înlăturăm păcatul, egoismul — da, chiar orice element al lipsei de evlavie şi frumuseţe — am devenit dureros de conştienţi de adâncimea petei care la început poate ne gândeam că este numai superficială. Mulţi din poporul Domnului, după ani de trudă în căutarea de a se curăţi de întinăciunea cărnii şi spiritului, acum, vai, văd mai multe neajunsuri la ei decât au discernut la început, chiar dacă s-au scăpat de o mare parte din murdăria şi egoismul natural etc. Aceasta ar face ca lucrarea de curăţire să fie foarte descurajatoare dacă n-ar exista asigurarea Cuvântului Domnului, că El se uită la noi nu după carne, ci după intenţiile, dorinţele, străduinţele noastre. El ne socoteşte ca şi învingători datorită luptei bune pe care o ducem împotriva defectelor naturale, indiferent de măsura succesului nostru.

Trebuie să observăm diferenţa pe care o face apostolul între întinăciunea cărnii şi cea a spiritului. După ce L-am acceptat pe Domnul, luăm poziţie împreună cu El ca şi Căpetenie a Mântuirii noastre, să fim ostaşi ai Crucii şi să luptăm o luptă bună împotriva păcatului şi a tuturor lucrurilor cărnii şi Diavolului. Curând ne aflăm în compania altora din aceeaşi clasă şi în mod natural şi potrivit începem să ne curăţim carnea, să punem deoparte practicile rele, faptele exterioare rele de orice fel. Aceasta este bine. Ce părtăşie ar putea exista între copiii luminii şi vreo faptă a întunericului? În scurt timp, în cazul multora, se manifestă o schimbare exterioară considerabilă — limbajul neglijent este evitat, pasiunile sunt restrânse, egoismul este înfrânat, cel puţin în manifestările lui exterioare. Vecinii şi prietenii pot vedea o schimbare considerabilă. Acest lucru este bun,dar nu este suficient. Cu toţii trebuie să ne curăţim spiritul, mintea. Nu este suficient să evităm faptele rele exterioare. Minteanoastră trebuie să fie curăţită. Trebuie să învăţăm să urâm păcatul, să respingem primele lui avansuri. Trebuie să învăţăm că minţile şi corpurile noastre sunt templele Domnului şi că orice lucru contrar Lui şi Legii Lui de Dreptate şi Iubire trebuie oprit.

Într-o anumită măsură alţii sunt martori ai încercărilor şi triumfurilor noastre exterioare. Dar cele mai importante lupte ale Noii Creaţii sunt cele cunoscute numai de noi înşine şi de Căpetenia noastră — lupta minţii sau voinţei noi împotriva influenţelor dispoziţiei vechi, naturale. Adevăratul soldat al crucii va găsi acest câmp de luptă cu totul suficient pentru a-şi angaja toată combativitatea şi distructivitatea şi pentru a se menţine pe deplin ocupat. Unii ca aceştia care sunt atenţi să-şi dezvolte caracterul nou au mult mai puţin timp decât alţii pentru a-şi critica vecinii, prietenii şi fraţii. Găsesc în ei înşişi suficiente lucruri care cer vigilenţă şi restrângere. }i pe măsură ce progresează în această direcţie, devin mai înţelegători faţă de alţii care au aceleaşi, sau alte slăbiciuni şi înclinaţii contrare standardelor divine. Ei compătimesc în mod special cu fraţii din Noua Creaţie, care în mod asemănător au dat totul Domnului şi se luptă împotriva lumii, a cărnii şi a Adversarului, în corpurile şi spiritele lor.

 

Transformarea noastră treptată

Cei care au intrat deja în legătură cu Tatăl ca şi copii ar trebui să-şi aducă aminte că făgăduinţele lui Dumnezeu sunt că noi vom fi primiţi din ce în ce mai mult în părtăşia Sa, vom avea din ce în ce mai mult din binecuvântarea Sa, în măsura în care suntem loiali acestor principii cu care am început. Dacă ne-am întors dinspre lume şi dinspre păcat, şi găsim că avem anumite contaminări ale cărnii, să le îndepărtăm pe toate acestea — chiar şi petele păcatului trebuie să căutăm a le înlătura. Cu cât suntem mai energici în această direcţie, cu atât vom avea mai mult din favoarea lui Dumnezeu, cu atât vom fi mai plăcuţi şi mai acceptabili pentru El.

Arătând că există întinăciune a cărnii şi a duhului, apostolul nu vrea să spună că Noua Creatură este întinată. Noua Creatură, după cum ni se spune în altă parte, este fără pată. Noua Creatură este sfântă. Cuvântul duh este folosit adesea pentru a reprezenta mintea. Voinţa trebuie să fie cu amănunţime schimbată înainte ca cineva să devină o Creatură Nouă. Iar ca voinţa să dea înapoi, ar însemna să dea înapoi spre pierzare. A avea o voinţă spre păcat ar însemna că am pierdut Spiritul sfânt, că suntem în Moartea a Doua.

Dar copiii Domnului au această voinţă nouă, această comoară nouă în vase de lut. Noi avem o dispoziţie naturală spre păcat. Mai mult decât atât, avem minţi care, deşi înlătură lucrurile păcatului, au, mai mult sau mai puţin, amintiri despre lucrurile păcatului, impurităţile păcatului. Deci, în timp ce ne îndepărtăm de ceea ce este păcătos, trebuie să ne străduim să avem minţile curate. Trebuie să aruncăm afară din noi tot ce este în armonie cu păcatul. Nu trebuie să ne gândim la acele lucruri, nu trebuie să ne permitem să medităm asupra a ceea ce este păcătos. Trebuie să ne gândim asupra lucrurilor de sus. Col. 3:2.

Pe măsură ce ne umplem minţile cu făgăduinţele lui Dumnezeu, întregul caracter, întreaga viaţă se transformă tot mai mult. Apostolul spune: “să fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre”. Minţile noastre care erau în armonie cu lucrurile pământeşti, cu natura pământească, trebuie nu numai ridicate de la ascultarea de păcat, ci trebuie să fie întoarse într-o direcţie nouă. Minţile noastre trebuie să fie umplute cu gânduri sfinte — gânduri referitoare la Domnul şi la serviciul Său. Când mintea se găseşte într-o atitudine potrivită faţă de Dumnezeu, este relativ uşor să servească Legii lui Dumnezeu. Apostolul ne îndeamnă să desăvârşim sfinţenia. Sfinţenia a început în noi când am devenit poporul Domnului. Ne-am predat cu totul Lui — El niciodată nu acceptă doar o parte. Consacrarea noastră este să facem voia lui Dumnezeu pe deplin. Ne prezentăm corpurile ca jertfă vie, sfântă şi acceptabilă pentru Dumnezeu, care este serviciul nostru înţelept. Am început ca sfinţi; iar Domnul nu recunoaşte pe nimeni altcineva decât pe sfinţi. De aceea trebuie să căutăm a trăi după standardul divin în tot comportamentul vieţii — în cuvintele, faptele, gândurile noastre.

 

Curăţirea făcută de noi şi curăţirea făcută de Domnul

Dar această desăvârşire a sfinţeniei, această curăţire a noastră continuă, căutând să vedem unde se găseşte în noi ceva necurat şi îndepărtând toate acestea din conduita noastră — şi mai mult decât atât, îndepărtându-le din minţile noastre. Pe măsură ce facem acest lucru, sfinţenia se răspândeşte prin toate căile vieţii. }i astfel un creştin trebuie să aibă un caracter foarte frumos. Dacă un creştin nu are caracter frumos înseamnă că el n-a acordat o atenţie cuvenită problemei curăţirii sale, zilnic dând atenţie curăţirii sale în relaţiile exterioare cu lumea, iar în interior, în relaţia sa cu Dumnezeu.

Noi trebuie să facem toate acestea în frică de Domnul, în reverenţă faţă de Domnul. Există o diferenţă între frica reverenţioasă şi frica înrobitoare. Frica reverenţioasă este folositoare. Nu trebuie să ne temem de Tatăl nostru din cer ca de un diavol care se întoarce împotriva noastră şi ne tratează cu cruzime; dar trebuie să avem o frică evlavioasă care se va desfăta în a face lucrurile plăcute şi acceptabile în ochii Lui. Dar toată această curăţire a noastră, această desăvârşire a noastră în sfinţenie, este cu scopul de a fi desăvârşiţi în frica de Domnul. Concepându-ne de Spiritul Său sfânt, dându-ne aceste făgăduinţe scumpe, Dumnezeu nu va aştepta să ne punem talanţii într-un şerveţel şi să nu facem nici un progres, ci să aducem roadă — unii treizeci, alţii şaizeci şi alţii o sută. }i făcând aceasta vom fi răsplătiţi proporţional.

Există o altă scriptură care spune că Domnul este Cel care face această lucrare de curăţire: “Curăţeşte-mă de greşelile ascunse” (Ps. 19:12-14). Aceste cuvinte ale profetului David sunt sentimentul întregului popor adevărat al Domnului. Prin aceste cuvinte profetul arată că el recunoştea faptul că nu era capabil să se curăţească singur. Recunoştea că era posibil să aibă greşeli ascunse pe care nu le aprecia singur — pe care nu le vedea singur. Poate că el nu vedea unele greşeli pe care alţii le vedeau. El dorea ca Dumnezeu să-l cureţe de acestea. Aceasta indică faptul că el dorea să se depărteze de orice nu era în armonie cu Dumnezeu.

Acesta ar fi sentimentul cuvenit al tuturor creştinilor. Ar trebui să ne rugăm Domnului să ne arate orice nu este cu totul plăcut şi acceptabil pentru El în viaţa noastră, să ne ajute să ne vedem aşa cum ne văd alţii, şi în special să ne vedem aşa cum ne vede El. Credem că multora din poporul Domnului li s-au arătat imperfecţiunile şi slăbiciunile (în providenţa Domnului) printr-o zguduitură foarte aspră. Cerem Domnului de asemenea, cum a cerut psalmistul, să ne ferească de păcatul mândriei, să ne curăţească pe deplin de acesta.

 

“Desăvârşind sfinţirea”

Textul nostru declară că o astfel de purificare a cărnii şi a spiritului, a corpului şi a minţii, constituie desăvârşirea sfinţeniei. Gândul de aici este că sfinţenia nu se poate obţine într-un moment, ci ea trebuie efectuată treptat, trebuie desăvârşită. O privire corectă asupra acestei probleme ne va împiedica să cădem în anumite erori periculoase. Sfinţenia nu este un talisman pe care să-l putem pune în buzunar; nu e o îmbrăcăminte care poate fi purtată ocazional. Sfinţenia se aseamănă mai mult cu prelucrarea unei bucăţi de metal; ea intră în toată structura, schimbându-i caracteristicile generale; este transformarea influenţei lui. Este adevărat, există o sfinţenie socotită pentru poporul Domnului prin haina dreptăţii lui Cristos, care ne este acordată când prima dată ne întoarcem de la păcat, Îl acceptăm pe Răscumpărătorul şi ne consacrăm lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este suficient. Trebuie să lucrăm în caracterele noastre ceea ce am hotărât — sau, după cum spune apostolul, trebuie să-I permitem Domnului să lucreze în noi voinţa sfântă, precum şi purtarea sfântă care trebuie în mod necesar să întovărăşească voinţa sfântă, după cum vor permite împrejurările şi condiţiile.

Dar cum este desăvârşită în noi această sfinţenie? Cum lucrează Dumnezeu în noi ca să voim şi apoi să-I facem buna Sa plăcere? Textul nostru răspunde şi la această parte a întrebării, asigurându-ne că partea lui Dumnezeu este aceea de a ne da făgăduinţele; iar aceste făgăduinţe constituie imbolduri pentru cei care sunt în atitudinea potrivită a minţii. Fără de aceste făgăduinţe divine de binecuvântări prezente şi viitoare cine s-ar lupta împotriva propriilor sale slăbiciuni? Cine ar rezista cu încordare atacurilor lumii şi ale Adversarului? Mai mult, cine şi-ar sacrifica de bunăvoie viaţa şi toate drepturile sale naturale pentru a servi pe Domnul şi cauza Sa, dacă n-ar fi făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care să-l activeze şi să-l energizeze pentru slujirea Regelui, în lupta împotriva păcatului, în sprijinirea tuturor celor care sunt de partea dreptăţii? Cu siguranţă că ar fi puţini, dacă nu chiar deloc. }i astfel dă de înţeles textul nostru, zicând: “Fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim …”. Făgăduinţele sunt într-adevăr puterea lui Dumnezeu pentru curăţirea — mântuirea — noastră, după cum arată sfântul Pavel. Rom. 1:16.

 

“Făgăduinţe nespus de mari şi scumpe”

Uitându-ne la context ca să vedem la ce făgăduinţe se referă apostolul, găsim în versetele anterioare declaraţia: ““Ieşiţi din mijlocul lor şi depărtaţi-vă de ei”, zice Domnul, “nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice”, zice Domnul Cel Atotputernic” (2 Cor. 6:17, 18). Ce făgăduinţă! Ce sugestie — ca noi, care suntem din natură întinaţi şi imperfecţi, nu numai să primim atenţie din partea Creatorului nostru suveran, dar şi să fim invitaţi să devenim copiii Săi şi să ni se dea asigurarea afecţiunii Sale părinteşti faţă de noi — că aşa “cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei care se tem de El”. Cât de minunat pare acest lucru! Iar apoi, după cum spune apostolul în altă parte, acesta nu este sfârşitul chestiunii, ci numai începutul, pentru că el spune: “}i dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.

Da, acesta este gândul implicat în termenul copii ai lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu. Binecuvântările şi bogăţiile Tatălui se vor da prin Domnul nostru Isus, în special Turmei Mici care acum se alege dintre oameni pentru a fi Mireasa şi asociata Lui în Împărăţie. Aceştia nu sunt acceptaţi în Împărăţie imediat, ci, să zicem aşa, prin probă; după cum spune apostolul: “Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. }i ce vom fi nu s-a arătat încă“ — dacă suntem credincioşi. Ca fii ai lui Dumnezeu, în viaţa prezentă avem bucuria cunoaşterii caracterului Tatălui nostru prin Cuvântul Său, care ne este permis să-l înţelegem, dar pe care lumea nu-l înţelege. Suntem asiguraţi de supravegherea divină, astfel încât nici cel mai neînsemnat lucru nu li se poate întâmpla acestor fii, decât ceea ce Tatăl vede că ar fi spre folosul lor. Dar ei trebuie să-şi arate dragostea, devotamentul, unitatea de spirit cu Tatăl şi cu Răscumpărătorul înainte de a putea fi socotiţi ca Mireasa Lui în sensul deplin, absolut şi complet, şi a li se acorda o parte în slava Sa.

Pentru a-şi demonstra posesia acestor haruri, consacraţii sunt lăsaţi pentru o vreme în mijlocul răului şi al împrejurărilor nefavorabile — pentru a-şi dovedi iubirea faţă de dreptate, împotrivirea la nelegiuire, iubirea faţă de Dumnezeu şi credincioşia faţă de El, iubirea faţă de toţi cei care sunt în acord cu aranjamentul divin. Dacă vor trece pe deplin aceste probe, va însemna că vor îndura opoziţie considerabilă din partea lumii, a corpului şi a Adversarului, şi că vor fi întăriţi în mod corespunzător prin aceste experienţe. La această clasă se referă apostolul spunând, “Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”. Noi trebuie să suferim aşa cum a suferit El, pentru corectitudine şi din cauză că vecinii şi prietenii noştri sunt orbiţi în privinţa căii drepte, potrivite. Trebuie să suferim cu bucurie şi voioşie oricare ar fi paharul pe care Tatăl ni l-ar turna, ştiind că El este prea bun pentru a fi nedrept, prea înţelept pentru a greşi.

“Iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţirea în frică de Dumnezeu”. După cum declară apostolul Petru: “Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi cădea niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. 2 Pet. 1:10, 11.

 

Pentru ca industria farmaceutica sa castige….Un RENUMIT DOCTOR rupe tăcerea! CANCERUL este VINDECABIL! Tratamentul este PREA IEFTIN și ar afecta marile companii farmaceutice!

Miracolul contra cancerului, ascuns la tine in casa. Medicii nu il recomanda pentru ca este prea ieftin. Citeste cu atentie articolul si recomanda mai departe, sigur exista persoane care au nevoie de ajutor si care iti vor fi recunoscatoare!

Bicarbonatul de sodiu este unua dintre cele mai alcaline substante.

“Cancerul este vindecabil” este teoria doctorului Otto Heinrich Warburg (care a primit Premiul Nobel în 1931 pentru teza sa „Cauza principală și prevenirea cancerului ” ). El a declarat că „Celulele canceroase trăiesc într-un mediu extrem de acid și lipsit deoxigen. Celule sanatoase traiesc intr-un mediu alcalin, oxigenat, ce le permite funcționarea normală.

A priva o celulă sanatoasa de 35 % din oxigen timp de 48 de ore poate transforma celula in una canceroasa. Substanțele acide resping oxigenul, pe când substanțele și celule alcaline atrag oxigenul. Celulele canceroase sunt anaerobe (nu respira oxigen ) și nu pot supraviețui în prezența unui nivel ridicat de oxigen. In schimb supraviețuiesc datorita GLUCOZEI si atata timp cat mediul este lipsit de oxigen.

Țesuturile canceroase sunt acide iar țesuturile sănătoase sunt alcaline. Prin urmare, cancerul ar putea fi nimic mai mult decât un mecanism de apărare care au anumite celule ale corpului pentru a rămâne în viață într-un mediu lipsit de oxigen și acid. „Doza : 1/2 litru de apa + suc de la 3 lămâi +1 lingurita bicarbonat de sodiu.

Doza recomandată este de 500 ml de apa + suc de la 3 lămâi + 1 lingurita bicarbonat de sodiu. Se consuma pe stomacul gol dimineața, poate fi împărțită în două doze în timpul zilei, dar nu între mese. Se recomanda a fi consumata in fiecare zi, chiar și atunci când boala a disparut , pentru că boala poate recidiva, și este important pentru a preveni reaparitia cancerului.

Dr. Elizabeth Izquierdo :
” Eu sunt un medic și eu refuz să cred că numai terapiile radio si chimioterapia te pot salva de cancer. „Învinge cancerul: Un aliat nebănuit. In magazinul de lângă casa poti gasi Kryptonita ta pentru Cancer.

Banal si foarte ieftin bicarbonatul de sodiu, în conformitate cu cele mai recente și surprinzătoare investigații de cercetare OPREȘTE si vindeca cancerul. Și chiar ameliorează semnificativ efectele secundare negative ale chimioterapiei .

Specialiștii convenționali, parțial conștient sau inconștient, fac parte din cel mai agresiv aparat financiar de istorie, complexul industrial medical – farmaceutic, sunt convinși că cancerul este un mister de nedeslusit.

” Soluția ” oferita de medici pentru cancer constă în trei proceduri foarte riscante și extrem de invazive: chirurgie, chimioterapie si radiatii. Soluția cea mai simpla se poate regasi in casa ta.

În cartea sa, ” Câștigă războiul împotriva cancerului ” autorul ei, Dr. Mark Sircus, abordează problema bicarbonatului de sodiu, care poate fi folosit pentru a salva nenumărate vieți în fiecare zi.

Bicarbonatul de sodiu este cunoscut de mult timp, deoarece este cea mai veche metoda de a accelera revenirea la niveluri normale ale bicarbonatului din corp si este , de asemenea, mai ieftin, mai sigur, și probabil, cel mai eficient medicament disponibil pentru cancer. Bicarbonatul de sodiu dă organismului o forma naturala de chimioterapie care ucide în mod eficient celulele canceroase , fara efecte secundare devastatoare și evitand costurile chimioterapiei conventionale.

Cauza majoritatii bolilor! Și știi care este problema medicilor de a prescrie acest leac miraculos ? Este foarte foarte ieftin. Din moment ce nimeni nu se poate îmbogăți, și nu poate face o mulțime de bani cu ceva atât de simplu, atunci nu o promoveaza.  Atât de simplu și asta este realitatea brutală. Și probabil pana azi nu ai auzit despre acest leac, deoarece este prea simplu și prea ieftin, și prin urmare, nu incurajează nimeni cercetarea si publicarea informației. Fructul care vindecă cancerul și este de 10.000 de ori mai eficient decât chimioterapia.

Comunitatea medicală i-a întors spatele Dr.Simoncini și alți colegi, pentru că el, ca un medic oncolog onest care este un specialist in cancer -a refuzat să folosească metode convenționale pentru pacientii lui si a decis sa foloseasca bicarbonatul de sodiu adminstrar, administrat cu succes cu o rata de vindecare de 99 la suta din cazurile de cancer de san .

Și cancerul vezicii urinare poate fi vindecat într -un timp scurt, complet, fără intervenții chirurgicale, chimio sau radiații, folosind numai aparate de infiltrare locală ( similar cu un cateter), a infuzat bicarbonat de sodiu direct la locul infectat în sân sau vezica urinara. Dar poate fi, de asemenea, consumat pe cale orală.

Companiile farmaceutice: Si companiile farmaceutice știu ca bicarbonatul de sodiu farmaceutic se poate folosi in tratamentul tumorilor pentru a dispărea mai repede, iar multe dintre tratamentele de chimioterapie includ în prezent bicarbonat de sodiu, cu scuza că ”ajuta” pentru a proteja rinichii, inima si sistemul nervos al pacientului. Și a fost deja demonstrat că administrarea de chimioterapie fără bicarbonat de sodiu poate ucide
pacientul.

Așa că , atunci când auzim ”succesele” chimioterapiei, în special cu rapoartate de televiziune prin cablu și celebrități care s-au vindecat miraculos, nu suntem informați ca responsabilul pentru vindecare este tocmai bicarbonatul de sodiu, care acționează nu numai pentru a opri metastaze si vindeca cancerul, dar, de asemenea, pentru a minimiza efectele secundare nocive ale otrăviri prin chimioterapie.

Dr. Sircus spune așa. ” Nu exista studii pentru a separa efectele bicarbonatului de sodiu din agenții de chimioterapie toxica și nici nu
vor exista” spune doctorul resemnat.

Factorul emotional . De mult timp este cunoscut faptul ca anxietatea extremă , stresul sau pierderea unei persoane dragi , eșecul în obiectivele propuse, dilemele existențiale , traumele morale sau emoționale , etc – Pot declanșa o varietate de boli fizice , migrene , hipertensiune , sistemul imunitar scăzut , etc- , ajungând in timp la cancer. Și acest lucru este logic: Dacă nu ar exista o scădere a sistemului imunitar , fie ea bruscă sau cronică, nu ar exista posibilitatea ca ciupercile, care studii recente arata ca sunt cele care cauzeaza cancer,  sa poata prolifera până la punctul în care se periclitează viața.

 

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.