De la Ferma americana de porci la „MAI ANIMALULE” LUI ILIESCU  si… Pesta Porcina; Supravegherea si prevenirea bolilor transmisibile la animale si de la animale la om si …NUMAI daca ne nastem din nou,din Invatatura Dumnezeiasca din Ioan,cap. 3,nu politieneasca=PeSeDeasca- vom triumfa…ANALIZĂ Scandalurile din Poliție: incompetență criminală, negocieri cu interlopii, copii călcați cu mașina. De ce avem nevoie de reformă …  Cu siguranta ca politistul va fi gasit sfant si mortul-vinovat…Deocamdata- Procurorii, despre polițistul care a accidentat mortal o fetiță: Nu era în misiune, conducea cu viteză peste limita legală/Ce acuzații i se aduc…

Nu vom scăpa de “vârcolacii” de la 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990 dacă poporul român nu se eliberează prin Adevăr – Gavrilă Filichi, fost deținut politic și luptător anticomunist intervievat de Victor Roncea pentru “Romania liberă”…Martori oculari ai crimelor din 13 – 15 iunie 1990 vorbesc: …Inca in inger trandafiriu -Marian Vanghelie, urmărit penal de DNA într-un nou dosar de corupție: ”Sunt nevinovat”… Martori oculari ai crimelor din 13 – 15 iunie 1990 vorbescInamicul invizibil. BIOTERORISMUL şi armele biologice în lume. Broșură SRI… RUSINEEE – In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011! O PILULA CONTRA PRIVATI-HOTIEI ILIESCIENE… Discursul dramatic al lui Vladimir Bukovski în România: “Dacă sistemul energetic nu se întorce la voi sunteţi sortiţi pieirii ca stat și ca națiune. Lukoil este KGB!”… ZI TRISTĂ pentru LIICEANU. A apărut Necrologul reputatului filosof, scris de Decanul Facultății de Filosofie, Romulus Brâncoveanu. Despre gel, îmbrățișări și mângâieri dar și despre PCR, Securitate și Lucian Boia… Adevărurile generalului Aurel Rogojan și ale ofițerilor UM 0110 Anti-KGB: Măgureanu și Logofătu au transmis microfilmele secrete la Moscova. “În decembrie 1989 puterea a fost preluată chiar de cei pe care-i urmăream noi”… Fondatorul GDS Silviu Brucan, inculpat pentru crime împotriva umanității, a cerut în 1989 invadarea României de către URSS, împreună cu Iliescu și Militaru (KGB/GRU) – RECHIZITORIUL DOSARULUI REVOLUȚIEI – DOC PDF…

Cum a înființat Silviu Brucan Grupul pentru Dialog Social cu Pleșu și Liiceanu. Fondatorul GDS a cerut moartea lui Pamfil Șeicaru, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu și Corneliu Coposu. DOCUMENTE… Un supraviețuitor al Masacrului de la Fântâna Albă vorbește: “Trăgeau în noi cu mitralierele ca după iepuri!”… EXCLUSIV: Stenogramele Colegiului CNSAS în cazul atacului GDS la Ioan Aurel Pop: “S-au furat documente din Arhivă!”. Cazul BOIA și SECURITATEA: Cum a ajuns Lucian Boia de la DIE și CIE la SIE și CNSAS…Larry Watts revine în forță la BNR, alături de Ioan Aurel Pop, pentru a vorbi despre eliminarea românilor la ordinele lui Marx, Engels și Lenin – VIDEO. Președintele Academiei: “O societate fără valori morale nu poate trai”. Noi cărți de Dr. Watts: “Oaia albă în turma neagră” și Bomba lui Ceaușescu

Cel mai frumos eveniment de Centenar: Omagierea Eroilor Anticomuniști la Academia Română. Un monument la Catedrala Națională și aniversarea INST și a profesorului Radu Ciuceanu văzute de academicianul Ilie Bădescu… Omagierea Eroilor Anticomuniști la Academia Română. Un monument la Catedrala Națională și aniversarea INST și a profesorului Radu Ciuceanu văzute de academicianul Ilie Bădescu… Nu vom scăpa de “vârcolacii” de la 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990 dacă poporul român nu se eliberează prin Adevăr – Gavrilă Filichi, fost deținut politic și luptător anticomunist intervievat de Victor Roncea pentru “Romania liberă” Cine va castiga marele premiu,adica pe El,dimpreuna cu toate ale Sale (Rom.8/32)? PĂCAT… Chemarea eficace… Păcate care nu se iartă… Să nu zicem că n-am ştiut: Liberul arbitru… Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului… PSALMUL 51–  un psalm al lui David; când a venit la el profetul Natan ca să-l mustre pentru vremea când el intrase la Batşeba, femeia lui Urie…ca sa ne fie noua invatatura de minte! Medetaţii la Cina cea de taină…Planul de mântuire al lui Dumnezeu… Lucruri care nici nu trebuie pomenite, de James Montgomery Boice… Frumuseţe în loc de cenuşă- Viaţa lui Hristos în schimbul vieţii eului, de Zac POONEN

 

 

 

Cu siguranta ca politistul va fi gasit sfant si mortul-vinovat…Deocamdata- Procurorii, despre polițistul care a accidentat mortal o fetiță: Nu era în misiune, conducea cu viteză peste limita legală/Ce acuzații i se aduc

 

 https://psnews.ro/procurorii-despre-politistul-care-a-accidentat-mortal-o-fetita-nu-era-in-misiune-conducea-cu-viteza-peste-limita-legala-ce-acuzatii-i-se-aduc-615571/

Procurorul Călin Radu a anunţat, vineri, că poliţistul care a accidentat mortal o fată de 13 ani în Bucureşti nu era în misiune şi conducea cu viteză peste limita legală, urmând a fi dispusă o expertiză care să stabilească viteza exactă. Poliţistul este cercetat pentru ucidere din culpă, având calitatea de suspect. Maşina de politie avea semnalele luminoase în funcţiune, nu şi pe cele acustice, iar fetele erau pe trecerea de pietoni.

”Ca urmare a nerespectării limitei maxime de viteză admise în localitate, nu a acordat prioritate de trecere victimei şi a accidentat-o, provocându-i leziuni traumatice ce au cauzat decesul imediat. Facem precizarea că victima minoră în vârstă de 13 ani era angajată în traversarea carosabilului pe trecerea de pietoni”, a declarat, vineri, procurorul Călin Radu, purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1.

Potrivit acestuia, procurorii de caz apreciază cu privire la dispunerea unor măsuri preventive, informează news.ro.

”La acest moment, din administrarea mijloacelor de probă, s-a reţinut că avea mijloacele luminoase în funcţiune, dar nu şi pe cele acustice, că nu se afla în misiune, iar procurorii nu au reţinut incidenţa niciunei cauze justificative sau de neimputabilitate”, a mai declarat procurorul.

Acesta a explicat şi că se va dispune o expertiză pentru a se afla viteza cu care circula poliţistul la momentul producerii accidentului.

Poliţistul are calitatea de suspect şi i-a fost adusă la cunoştinţă acuzaţia de ucidere din culpă.

 

NUMAI daca ne nastem din nou,din Invatatura Dumnezeiasca din Ioan,cap. 3 ,nu politieneasca=PeSeDeasca- vom triumfa…ANALIZĂ Scandalurile din Poliție: incompetență criminală, negocieri cu interlopii, copii călcați cu mașina. De ce avem nevoie de reformă 

 

Poliția Română își arată din nou fața urâtă și pune în umbră munca polițiștilor cinstiți care asigură securitatea în societatea. Evenimentele din ultimele zile ne arată că e necesară o reformă a Poliției, pentru a le garanta cetățenilor că sunt în siguranță în România.

Scandalul de la Bolintin Vale e doar o reacție firească la indiferența pe care o arată Poliția Română cu anumiți infractori. Polițiștii s-au remarcat de mai multe ori cu decizii contestate de societatea civilă din România.

În 2019, polițiștii au așteptat circa 4-6 ore la poarta lui Gheorghe Dincă, suspect pentru răpire și crimă. Unul dintre vinovați era și procurorul din acel caz, dar polițiștii nu au găsit nici până acum cadavrele celor două fete răpite. De aproape 3 ani, polițiștii nu pot spune ce a făcut Gheorghe Dincă cu trupurile fetelor și nu au probe concrete care să arate ce s-a întâmplat acolo.

În anul 2021, o mașină a explodat în Arad și un bărbat și-a pierdut viața. Deși pare un asasinat la comandă, nici până azi nu există măcar vreun suspect. Familia afaceristului Ioan Crișan, victima exploziei, acuză autoritățile că nu fac nimic în această anchetă.

Sunt doar câteva exemple recente în care Poliția Română a fost ineficientă și incapabilă să protejeze viețile cetățenilor și nici măcar nu a reușit ulterior să facă anchete pentru a-i condamna pe cei responsabili. În plină pandemie de coronavirus, șefii Poliției Române au preferat să se întâlnească cu interlopii și să-i roage să nu facă evenimente cu sute de oameni. În loc să aplice sancțiuni, să facă arestări, să impună legea în societate, Poliția Română negocia la miezul nopții cu interlopii din București.

În ultimii ani, s-a văzut cel mai urât chip al Poliției Române, care, din păcate, pune în umbră eforturile unor polițiști cinstiți. Evenimentele din Bolintin Vale sunt o consecință a indiferenței pe care anumiți polițiști o arată în rezolvarea unor cazuri. Sute de oameni au ieșit în stradă, în Bolintin Vale, după ce un șofer a fost ucis cu o cărămidă. IPJ Giurgiu este un monument al incompetenței, după ce anul trecut, hoții au furat chiar din sediul IPJ Giurgiu. În urmă cu câteva săptămâni, hoții au furat muniție din sediul Poliției Mihăilești, din județul Giurgiu. Cătălin Georgescu, șeful IPJ Giurgiu, a fost demis în urma protestelor din Bolintin Vale, dar această decizie nu va rezolva nicio problemă, pentru că în județ rămân mulți alți polițiști care tratează cu indiferență problemele cetățenilor.

În ziua în care oamenii protestau pentru că Poliția Română nu a fost capabilă să apere viața șoferului din Bolintin Vale, un polițist din București lovea cu mașina doi copii, iar unul murea chiar pe loc, celălalt fiind în stare gravă la spital. Din imaginile apărute în online, se poate observa cum polițistul care a ucis o fată se apropie de trupul victimei și îl împinge cu piciorul, precizează libertatea.ro. Mai mulți martori au declarat că mașina de poliție se deplasa cu viteză și nu avea semnalele luminoase sau acustice pornite. Martorii au precizat că abia după incident s-ar fi aprins semnalele luminoase.

Un purtător de cuvânt al Poliției consideră că „în momentul în care un polițist intră în serviciu se află în misiune”. Probabil misiunea agenților care stau la birou toată ziua e foarte grea. Sau misiunea celor care dau interviuri în presă, pentru că tot în serviciu se află și aceștia. După astfel de criterii, putem deduce că Poliția nu face distincția între polițiști care se plimbă cu mașina pe străzi și polițiști care intervin în urma solicitărilor venite din partea cetățenilor.

De ce avem nevoie de o reformă în Poliție

Schimbarea trebuie să pornească de la nivelul școlilor de poliție și academiei, unde sunt formați tinerii ce vor să aleagă această meserie. Multora le lipsește empatia, așa cum se observă în cazul polițistului care a lovit cu mașina doi copii în București. Polițiștilor români le lipsesc multe cursuri esențiale, precum cele de prim ajutor, conducere defensivă, aplanarea conflictelor etc. Școlile de poliție și academia sunt învechite, având urgent nevoie de reformă, mai ales după atâtea scandaluri de teze de doctorat plagiate.

Dacă în Statele Unite ale Americii polițiștii sunt acuzați că folosesc prea des violența, în România aceștia sunt acuzați că nu intervin deloc sau că sunt de partea infractorilor. Acest lucru reflectă corupția și incompetența din conducerea Poliției.

Poliția Română trebuie să devină o structură independentă de Ministerul Afacerilor Interne, astfel încât politicienii să nu mai decidă funcțiile de conducere. În Italia, Carabinieri este o instituție independentă de Guvern, este considerată unitate militară și se organizează singură fără implicarea politicienilor. Carabinierii participă la cele mai dificile misiuni împotriva mafiei sau jafuri armate în care se folosesc frecvent armele.

În Marea Britanie există o structură a Guvernului care se ocupă special de anchetarea polițiștilor. Această structură analizează plângerile cetățenilor, modul în care se intervine în misiuni, dacă s-a respectat legislația și aplică sancțiuni acolo unde este cazul. România are nevoie de o astfel de structură independentă care să ancheteze cum lucrează polițiștii și să-i trimită în judecată pe cei vinovați. Împingerea unui copil lovit de mașina poliției este motiv de demitere pe loc.

Competența trebuie răsplătită financiar. Pentru a atrage persoane care iubesc această meserie avem nevoie de salarii mai mari pentru polițiști și tehnologie în secțiile de poliție. S-a vorbit foarte mult despre bodycam-uri pentru polițiști, dar nici până azi nu a fost aplicată această schimbare în toată Poliția Română. De asemenea, polițiștii au nevoie de noi arme, muniție, antrenament fizic, antrenament în poligon, veste antiglonț de fiecare dată când ies pe stradă și o legislație care să-i protejeze atunci când intervin pentru a salva viața cetățenilor.

 

https://psnews.ro/analiza-scandalurile-din-politie-incompetenta-criminala-negocieri-cu-interlopii-copii-calcati-cu-masina-de-ce-avem-nevoie-de-reforma-615575/

OAIA ALBĂ ÎN TURMA NEAGRĂ – Larry Watts dezvăluie cum a decurs “tăierea sforilor ascunse prin care sovieticii țineau legată România”. Cea mai recentă carte a istoricului american se lansează  …http://www.ziaristionline.ro/2018/05/30/oaia-alba-in-turma-neagra-larry-watts-dezvaluie-cum-a-decurs-taierea-sforilor-ascunse-prin-care-sovieticii-tineau-legata-romania-cea-mai-recenta-carte-a-istoricului-american-se-lanseaza-vineri/

Larry Watts revine în forță la BNR, alături de Ioan Aurel Pop, pentru a vorbi despre eliminarea românilor la ordinele lui Marx, Engels și Lenin – VIDEO. Președintele Academiei: “O societate fără valori morale nu poate trai”. Noi cărți de Dr. Watts: “Oaia albă în turma neagră” și Bomba lui Ceaușescu

Nu vom scăpa de “vârcolacii” de la 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990 dacă poporul român nu se eliberează prin Adevăr – Gavrilă Filichi, fost deținut politic și luptător anticomunist intervievat de Victor Roncea pentru “Romania liber㔓Aflarea Adevărului despre ultimele trei evenimente importante care au marcat istoria recentă a României, 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990, ar însemna eliberarea spirituală a poporului român și, implicit, aruncarea la lada de gunoi a Istoriei a acestor „vârcolaci“.

 

Inamicul invizibil. BIOTERORISMUL şi armele biologice în lume. Broșură SRI

 RUSINEEE – In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011!   

In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011!

 

 

O PILULA CONTRA PRIVATI-HOTIEI ILIESCIENE… Discursul dramatic al lui Vladimir Bukovski în România: “Dacă sistemul energetic nu se întorce la voi sunteţi sortiţi pieirii ca stat și ca națiune. Lukoil este KGB!”

 

Scriitorul și luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski a plecat la cele veșnice la aproape 77 de ani, Duminica, 27 octombrie, orele 21.46, la reședința sa din Cambrige, Marea Britanie, unde se refugiase după calvarul din URSS. Bukovski a fost un mare prieten al României. După ce a furat din Rusia câteva mii de documente ale KGB, el a prezentat o parte din ele și presei române. În urma publicării lor în ziarul ZIUA, Administrația Prezidențiala de la acea dată, recte Ion Ilescu, a amenințat că îi va da în judecata atât pe Vladimir Bukovski cât și pe Victor Roncea, autorul articolului despre subordonarea lui Iliescu Moscovei. Din păcate, acest lucru nu s-a mai întâmplat. În mai 2006, Asociația Civic Media l-a invitat pe Vladimir Bukovski la Întrunirea Rezistenţei Româneşti Anticomuniste de la Brașov. Cu acest prilej, Asociaţia 15 Noiembrie 1987, organizatoarea evenimentului, i-a acordat lui Bukovski titlul de Membru de Onoare. Ulterior, cu mare chin, s-a reușit și realizarea unei emisiuni cu Vladimir Bukovski la TVR, pe care o prezentăm, In Memoriam, aici:

Vedeti și La moartea unui erou. Cu Vladimir Bukovski la TVR despre Moștenitorii KGB din România. INTERVIUL pentru care Ion Iliescu a vrut să ne dea în judecată: “Iliescu, Militaru și ceilalți erau de fapt implicați într-o manevră a Moscovei.” “Nu știu cine-i Tismăneanu!” “UE, pe urmele URSS”. IN MEMORIAM

Redăm de asemenea, integral, discursul profetic pe care Vladimir Bukovski l-a ţinut la Braşov:

Bukovski: “Nici una din ţările noastre nu va fi cu adevărat liberă până nu îi vom termina pe ei, pe comunişti.”

“Îmi pare rău că n-am putut să ajung la timp, ca să-l salut pe unul dintre fondatorii luptei anticomuniste din România – dl. Gavrilă Ogoranu, pe care l-am cunoscut personal. A fost un om demn, care a dus o viaţă onorabilă şi cinstită. În faţa memoriei unor asemenea personalităţi trebuie să ne gândim la ceea ce am reuşit să facem noi. Tragedia ţărilor noastre constă în faptul că noi n-am reuşit să definitivăm ceea ce am început. Da, comunismul ca sistem a căzut, iar noi am crezut tot timpul că va cădea. Dar nu l-am terminat definitiv.

Comunismul continuă să umble prin lume ca o stafie, ca un vampir, până când noi nu-i vom străpunge inima cu un ţăruş.

În 1991 imediat după ce am ajuns în Rusia, după puciul de la Moscova, i-am convins aproape pe toţi că e nevoie de un proces Nuremberg al comunismului. Aproape pe toţi. Elţîn n-a fost de acord. El a înţeles foarte bine că dacă un asemenea proces ar avea loc, oameni de teapa lui, de talia lui, nu vor mai avea ce să caute în politică. Dar nu a înţeles alt lucru. Că dacă nu va termina comunismul – nu va avea nici un loc în politică. În politică e ca la război. Dacă nu înaintezi, te retragi.

Acest fenomen s-a produs şi în Rusia. Imediat după 1991, Elţîn a bătut în retragere. La început şi-a trădat politica, după aia şi-a trădat colegii, iar în 1993 se lupta pentru propria supravieţuire. Şi toate dintr-un singur motiv: pentru că nu a ştiut să meargă înainte. În 1991 am propus un lucru elementar – să fie judecaţi numai organizatorii puciului. Numai ei, cei 14. Şi cu asta să se termine.

Aceşti 14 erau reprezentanţi ai sistemului comunist. I-am explicat imediat lui Elţîn că nu îmi doresc un nou Gulag. Nu îmi doresc ca membrii Partidului Comunist să fie închişi şi să fie înfiinţat un nou Gulag. I-am spus explicit: uitaţi, sunt 14 persoane care sunt deja închise, pe ei trebuie să îi judecăm. Poate că ar fi trebuit să fie şi cel de-al 15-lea personaj – Gorbaciov. Problema nu constă în a-i pedepsi pe toţi vinovaţii. Pentru că într-un stat totalitar vina este comună, a tuturor. Tăcerea tuturor, participarea la vot în favoarea Partidului Comunist este o tăcere care îi face vinovaţi pe toţi. Pentru că nimeni nu se opune. Puterea sistemului comunist constă în participarea fiecăruia aşa cum la Dostoievski la acea cină toţi participă la acea taină a crimei prin sânge. Şi de aceea, nu fiecare trebuie judecat. Nu are sens. Trebuie dat un exemplu petru ca ţara în întregime, fiecare cetăţean în parte, să se gândească la ce a făcut şi cum urmează să procedeze în viitor.

Deoarece acest lucru nu s-a întâmplat, Rusia n-a putut înainta, nu s-a putut dezvolta, nu s-a putut mişca, nici un cetăţean nu a înţeles ce i s-a întâmplat, ce i se întâmplă şi ce i se va întâmpla. Noua putere care a venit în 2002 în Rusia sunt nişte funcţionăraşi mediocri ai sistemului KGB-ist. Aceşti noi conducători ai Rusiei, care şi-au făcut stagiunea prin Dresda şi prin alte locuri ale Europei, nu au înţeles ce s-a întâmplat cu ţara lor. Ei dau vina pe serviciile americane de informaţii, pe mişcarea sionistă, pe oricine vreţi – dar nu au înţeles cu adevărat ce s-a întâmplat cu ţara lor.

Iar acum, în loc să deblocheze, să cureţe ţara de rămăşiţele comunismului ei încearcă să refacă Uniunea Sovietică. Au reintrodus pentru această ţară fostul imn al Uniunii Sovietice. Imnul care ne trezea pe noi în puşcării la orele 6 dimineaţa. Au reintrodus drapelul roşu pentru armată. În toată ţara au reconstruit monumentele lui Stalin. Monumente care nu au mai fost reconstruite în Rusia din 1953. Au pus mâna pe toată media şi au supus marile afaceri. Şi sunt în proces de distrugere a tuturor organizaţiilor non-guvernamentale din Rusia. Iată nişte idioţi care cred că mai pot restabili puterea sovietică. Iar eu I-am întrebat: şi cum o să procedaţi? Ce o să faceţi cu Internetul? Ce o să faceţi cu telefonia mobilă? Ce o să faceţi cu televiziunile prin satelit? URSS a putut exista şi supravieţui numai într-o situaţie de izolare informaţională totală. Chiar şi posturile de radio cum ar fi: BBC, Vocea Americii, BBC în limba rusă sau Europa Liberă reprezentau un pericol de moarte pentru Uniunea Sovietică. Şi îi întreb: ce o să faceţi acum, în contextul în care au apărut noi surse, noi mijloace de informare?

Astăzi, e bun sau nu acest fapt, dar în Rusia există câteva milioane de oameni bogaţi, oameni care nu vor depune armele. Nu sunt timpurile sovietelor. Orice acţiune pe care ar putea-o întreprinde acestea se va reflecta numai în dimensiunile mitei pe care o vor primi. Să presupunem că vor interzice libera circulaţie a persoanelor. Ce înseamnă asta? Înseamnă doar că mita pe care o va primi un funcţionar care eliberează vizele va creşte şi ca dimensiune. Imaginaţi-vă o situaţie în care astăzi, la un cetăţean de rând, vine KGB-ul pentru a face o percheziţie. Tu ca persoană intuieşti. “Băieţi dacă v-aş da la fiecare câte 5000 de dolari m-aţi lăsa în pace?” Nu mai sunt timpurile sovietice. Acest sistem este condamnat. A fost condamnat demult, din start. Dar acum nu are nici o şansă. Dacă în anii ’80, în plină floare a puterii sovietice, s-a prăbuşit, astăzi nu are şanse să supravieţuiască nici o zi. Problema care se pune astăzi în faţa tuturor ţărilor din fosta URSS şi a tuturor ţărilor din fostul bloc al Europei de Est, se referă la faptul că avem o moştenire comună extrem de neplăcută şi extrem de dureroasă:

Noi nu i-am terminat definitiv atunci când am avut ocazia. Şi de aceea îi vedem pe aceeaşi oameni, foştii comunişti, în toate structurile, sub alte forme dar tot ei sunt la putere.

Permiteţi-mi să vă spun adevărul: nici una din ţările noastre nu va fi cu adevărat liberă până nu îi vom termina pe ei, pe comunişti. Trebuie să-i terminăm. Dacă astăzi Parlamentul României discută legea lustraţiei este corect. Este nevoie de lustraţie. Noi suntem obligaţi să-i îndepărtăm pe aceşti oameni din toate structurile puterii măcar pentru 5-6 ani. Nu este răzbunare. Nu este persecuţie politică. Este problema supravieţuirii unei naţiuni. Ştim că dacă îi vom lăsa pe aceşti oameni la putere atunci ei se vor organiza într-un fel de mafie. Şi atunci nimeni nu va mai putea face absolut nimic. Haideţi să-i lăsăm să muncească undeva în domeniul privat măcar 5-6 ani. Să plece din structurile de conducere măcar pentru 5-6 ani. Nu vor muri din acest motiv, iar noi din acest motiv vom supravieţui. Problema noastră se pune mult mai complex, mult mai grav şi nu e vorba numai de elita politică.

Uitaţi: circul prin România şi aproape pe fiecare benzinărie, pe fiecare staţie de benzină văd o inscripţie — Lukoil. Dar ce-i asta Lukoi ? Păi asta e KGB-ul! Mi s-a spus astăzi că întreg sistemul energetic românesc se află în mâna KGB-ului. Permiteţi-mi să vă spun încă un adevăr. Dacă sistemul energetic nu revine la voi sunteţi sortiţi pieirii ca stat. Trebuie să obţineţi un proces public şi o anchetă publică cu privire la modul în care sistemul vostru energetic românesc a ajuns pe mâna străinilor. Trebuie să obţineţi de la cei aflaţi la guvernare să schimbe această situaţie. Este problema dumneavoastră vitală şi fără să o rezolvaţi nu veţi reuşi să supravieţuiţi ca stat, ca popor şi naţiune.

În faţa noastră stă o problemă extrem de complexă şi de gravă. Noi urmează să debarasăm spaţiul nostru de rămăşiţele comunismului. Nouă, oamenilor în vârstă, poate nu ne vor fi suficiente zilele lăsate de Dumnezeu ca să scăpăm de această problemă. De aceea într-un mod deosebit sunt interesat de tineri. Tineretul trebuie să fie schimbul nostru, ei trebuie să definitiveze lucrarea pe care noi am început-o. Îi putem ajuta cu un sfat, suntem oameni cu experienţă, dar nu putem face acest lucru în locul lor. De aceea problema vieţii noastre se pune astăzi în felul următor: să identificăm aceşti tineri, să le dăm sfaturile de rigoare, să punem problema în faţa lor şi să discutăm această situaţie şi să îi ajutăm să reuşească. Numai împreună cu ei putem întoarce această filă ruşinoasă a istoriei omenirii.

Sunt de fiecare dată bucuros să vin România. România este o ţară foarte energică. Aici tot timpul se întâmplă ceva. Tot timpul. Sunt câteva ţări pline de energie în lume. Spre exemplu, eu locuiesc în Anglia şi acolo totul este mort. Nu se întâmplă nimic. Anglia e într-o stare de comă – moarte cerebrală -, nu se întâmplă nimic acolo. Pline de viaţă sunt Polonia, România, Italia şi Israelul. Tot timpul acolo se întâmplă ceva. Bun, greşit, dar se întâmplă. De aia sunt tot timpul bucuros să vin la voi: pentru că sunteţi o ţară energică, emotivă, şi tot timpul se întâmplă ceva la voi. Sunteţi gata să mergeţi înainte oricum. Din acest punct de vedere, folosesc acest moment pentru a mă adresa naţiunii dumneavoastră. În mod deosebit tinerilor. Haideţi să facem în România ceea ce nu s-a întâmplat niciunde în lume. Haideţi să terminăm cu comunismul. Haideţi să ne purificăm de acest păcat. Şi atunci vom vedea cât de frumoasă şi de uşoară va deveni viaţa noastră. Nu va fi un rai dar va fi o situaţie mult mai confortabilă. Iar tinereţii noastre pe cale de a pleca din lumea aceasta, Dumnezeu însuşi ne-a lăsat misiunea să transmitem tineretului povaţa noastră şi transmitem tineretului experienţa noastră şi să îi direcţionăm pe cale corectă. Vă mulţumesc!”

Dumnezeu să-l odihnească-n pace!  In Memoriam

Omul care a ucis frica

“You have to understand first—what is the essence of our struggle. The essence of it is the struggle against fear. The fear that has gripped the people since the time of Stalin. The fear that has not left people and thanks to which this system continues to exist—the system of dictatorship and oppression. It is in the struggle against fear into which we put our greatest efforts. And in that struggle great importance attaches to personal example—the example which we give people. I did what I considered right—I spoke out when I wanted to and I’m alive… It shows that it is possible to fight and that it is necessary to fight.” – Vladimir Bukovsky

Din paginile furate de el de la KGB, aici:

Soviet Archives posted by V. Bukovsky. Terror in USSR 2.2 1975 – 1991

Arhiva Bukovski – 4500 de pagini furate de la KGB

VladimirBukovsky.com

Sursa: Ziaristi Online

http://www.ziaristionline.ro/2019/10/29/discursul-dramatic-al-lui-vladimir-bukovski-in-romania-daca-sistemul-energetic-nu-se-intorce-la-voi-sunteti-sortiti-pieirii-ca-stat-si-ca-natiune-lukoil-este-kgb/

Adevărurile generalului Aurel Rogojan și ale ofițerilor UM 0110 Anti-KGB: Măgureanu și Logofătu au transmis microfilmele secrete la Moscova. “În decembrie 1989 puterea a fost preluată chiar de cei pe care-i urmăream noi”

Adevărurile generalului Aurel Rogojan și ale ofițerilor UM 0110 Anti-KGB: Măgureanu și Logofătu au transmis microfilmele secrete la Moscova. “În decembrie 1989 puterea a fost preluată chiar de cei pe care-i urmăream noi”

 

Fondatorul GDS Silviu Brucan, inculpat pentru crime împotriva umanității, a cerut în 1989 invadarea României de către URSS, împreună cu Iliescu și Militaru (KGB/GRU) – RECHIZITORIUL DOSARULUI REVOLUȚIEI – DOC PDF

http://www.ziaristionline.ro/2019/04/19/fondatorul-gds-silviu-brucan-inculpat-pentru-crime-impotriva-umanitatii-a-cerut-in-1989-invadarea-romaniei-de-catre-urss-impreuna-cu-iliescu-si-militaru-kgb-gru-rechizitoriul-dosarului-revoluti/

Cum a înființat Silviu Brucan Grupul pentru Dialog Social cu Pleșu și Liiceanu. Fondatorul GDS a cerut moartea lui Pamfil Șeicaru, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu și Corneliu Coposu. DOCUMENTE

 

http://www.ziaristionline.ro/2019/04/12/cine-il-premiaza-pe-augustin-lazar-fondatorul-gds-a-cerut-moartea-lui-pamfil-seicaru-iuliu-maniu-gheorghe-i-bratianu-si-corneliu-coposu/

 

 

Un supraviețuitor al Masacrului de la Fântâna Albă vorbește: “Trăgeau în noi cu mitralierele ca după iepuri!”. VIDEO-MĂRTURIE

Un supraviețuitor al Masacrului de la Fântâna Albă vorbește: “Trăgeau în noi cu mitralierele ca după iepuri!”. VIDEO-MĂRTURIE

 

EXCLUSIV: Stenogramele Colegiului CNSAS în cazul atacului GDS la Ioan Aurel Pop: “S-au furat documente din Arhivă!”. Cazul BOIA și SECURITATEA: Cum a ajuns Lucian Boia de la DIE și CIE la SIE și CNSAS

Supravegherea si prevenirea bolilor transmisibile la animale si de la animale la om

Conditiile geo-climaterice caracteristice tarii noastre, au determinat dealungul timpului ca o parte importanta a populatiei sa se ocupe cu cresterea animalelor, activitate care reprezenta si o ramura indispensabila a agriculturii modern, activitate care asigura bunastarea acestora dar si a populatiei in ansamblul ei, prin produsele pe care animalele le furnizeaza, produse necesare traiului zilnic, precum si venituri insemnate prin valorificarea de animale vii si a productiei de lapte, carne, oua, piei, lana si alte produse si subproduse de origine animala.

Extinderea si dezvoltarea activitatiilor din domeniul cresterii animalelor si a procesarii productiei, ca materie prima de origine animala, garanteaza operatorilor economici rentabilizarea investitiilor prin valorificarea superioara a animalelor vii si a produselor finite, solicitate pe piata nationala, intracomunitara si la export.

Statul sprijina activitatea de aparare a sanatatii animalelor prin asigurarea cadrului institutional si juridic, a resurselor financiare si a bazei tehnico-materiale necesare pentru desfasurarea in conditii optime a activitatilor din domeniul sanitar-veterinar, precum si prin acordarea crescatorilor de animale de sprijin financiar in cadrul programelor de dezvoltare rurala, sau prin diferite forme de subventii.

O conditie esentiala pentru realizarea unui spor de efective si implicit de produse animaliere scontate, cantitativ si calitativ, o constituie starea de sanatate a animalelor, conditie care implica responsabilitati si obligatii din partea crescatorilor de animale, a asociatiilor de profil, a autoritatiilor locale, precum si a serviciilor sanitare veterinare si care se concretizeaza prin promovarea politicilor in domeniul sanitar-veterinar stabilite in programul national de supraveghere, prevenire si combatere a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, siguranta alimentelor, protectia animalelor si a mediului.

Proprietarii si detinatorii de animale au obligatia de a respecta masurile pentru a asigura protectia si bunastarea animalelor si de a evita aparitia unor boli transmisibile prin:

• • Respectarea Ordinului Presedintelui A.N.S.V.S.A nr.16/ 2010, complectat cu Ordinul112/ 2010 si Ordinul 69/ 2016 privind procedura de inregistrare sau autorizare sanitara veterinara a exploatatiilor cu animale si pasari vii crescute in scop economic.
  • Sa colaboreze cu medicii veterinari de libera practica imputerniciti, arondati, pentru identificarea si inregistrarea la timp a animalelor, existente in exploatatie si pentru reactualizarea bazei de date in functie de miscariile de efective survenite in exploatatie.
  • Sa comunice medicului veterinar, la data producerii, miscarile survenite in efectiv, prin fatari, cumparari, vanzari, mortalitati.
  • Sa solicite medicului veterinar carnet de sanatate pentru animalele aflate in proprietate, complectat la zi cu actiunile sanitare veterinare efectuate, documentele de miscare si de certificare a starii de sanatate, necesare pentru intentia de comercializare a animalelor.
  • In timpul miscarii animalelor, detinatorii sa aiba asupra lor urmatoarele documente:
    • • • Cartea de exploatatie
        • Formularul de miscare
        • Cartea de sanatate al animalului
        • Pasaportul (in cazul speciei bovine si cabaline)
        • Certificatul de sanatate si documentul privind informatile pentru lantul alimentar. in cazul miscarii catre abator.
  • Sa colaboreze cu servicile veterinare pentru efectuarea actiunilor de prevenire a imbolnavirii animalelor, prin supravegherea clinica a starii de sanatate a acestora, supravegherea unor boli transmisibile prin examinarea in laborator a probelor recoltate de la animale si pasari in acest scop, tratamente antiparazitare, operatiuni de vaccinare profilactica, etc.
  • Sa respecte dispozitiile autoritatii veterinare privind izolarea si eliminarea din efectiv a animalelor diagnosticate cu boli transmisibile.
  • Sa asigure si sa respecte normelor de protectie si bunastare a animalelor si pasarilor, privind adapostirea, hranirea, adaparea, exploatarea si a normelor de microclimat.
  • Sa efectuieze curatirea mecanica si dezinfectia adaposturilor, actiunile de deratizare, cu unitati si personal de specialitate.
  • Asigurarea conditiilor de evacuarea si depozitare a dejectiilor, a gunoiului, in platforme sau statii de epurare, astfel incat sa nu constituie surse de difuzare a bolilor.
  • Sa colecteze cadavrele si deseurile animaliere in vederea transportului, cu sprijinul autoritatilor locale, la unitatea de distrugere Protan.
  • Pentru a-si valorifica legal productia primara, sau produsele alimentare obtinute prin procesarea productiei primare, sa solicite D.S.V.S.A judeteana, documentul de inregistrare pentru vanzare directa, sau dupa caz de vanzare cu amanuntul.
  • Sa comercializeze produsele alimentare numai in unitati sau spatii autorizate sanitar veterinar, cu respectarea regulilor de igiena si temperatura in zonele de depozitare si expunere.

In baza responsabilitatiilor ce le revin si pentru a asigura un sprijin concret si eficient crescatorilor de animale, serviciile sanitare veterinare de stat si private ofera o serie de servicii cu referire la: 

• • Asigurarea bazei umane si materiale necesare pentru efectuarea actiunilor sanitare veterinare de prevenire si combatere a bolilor la animale.
  • Implementerea legislatiei privind identificarea, inregistrarea si miscarea animalelor.
  • Supravegherea clinica a starii de sanatate a efectivelor, prin examene clinice si efectuarea de tratamente de necesitate, profilactice sau curative in functie de cazuistica.
  • Masuri de supraveghere a unor boli transmisibile, prin examinarea in laborator a probelor recoltate de la animale in acest scop.
  • Monitorizarea circulatiei animalelor, a produselor, a subproduselor de origine animala, a medicamentelor si a produselor biologice.
  • Despagubirea proprietarilor de animale in vederea lichidarii rapide a unor focare de boli transmisibile la animale.

Medicii veterinari cauta permanent sa mentina o buna colaborare cu crescatorii de animale, cu asociatiile crescatorilor de animale constituite, cu micii producatori de bunuri alimentare, prin intalniri si informari reciproce cu problematica existenta, prin solutionarea operativa a doleantelor si solicitarile acestora, deasemenea verifica si controleaza modul cum sunt respectate obligatiile privind prevenirea aparitiei unor cazuri de imbolnavire la animalele din proprietate si aplica masuri corective in cazul identificarii unor neconformitati.

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 Cine va castiga marele premiu,adica pe El,dimpreuna cu toate ale Sale (Rom.8/32)? PĂCAT… Chemarea eficace… Păcate care nu se iartă… Să nu zicem că n-am ştiut: Liberul arbitru… Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului… PSALMUL 51–  un psalm al lui David; când a venit la el profetul Natan ca să-l mustre pentru vremea când el intrase la Batşeba, femeia lui Urie…ca sa ne fie noua invatatura de minte! Medetaţii la Cina cea de taină…Planul de mântuire al lui Dumnezeu… Lucruri care nici nu trebuie pomenite, de James Montgomery Boice… Frumuseţe în loc de cenuşă- Viaţa lui Hristos în schimbul vieţii eului, de Zac POONEN

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Frumuseţe în loc de cenuşă- Viaţa lui Hristos în schimbul vieţii eului, de Zac POONEN

 

 

Pentru ANNIE

soţia mea devotată

care stătea credincioasă în spatele scenei

şi mă sprijinea în slujirea mea.

Gura n-ar putea vorbi,

nici mâna n-ar putea scrie,

dacă inima n-ar pompa sângele vieţii în ele.

CUPRINS

 

Capitolul 1

 

CORUPŢIA VIEŢII EU-LUI

 

Capitolul 2

 

CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS

 

(I.) A fi zdrobit

 

Capitolul 3

 

CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS

 

(II.) A fi golit

 

Capitolul 4

 

FRUMUSEŢEA VIEŢII CENTRATE PE HRISTOS

 

Capitolul 1

 

CORUPŢIA VIEŢII EU-LUI

 

Dacă, întâi de toate, nu vedem măcar puţin din totala putreziciune a vieţii eului, atunci niciodată nu ne vom putea bucura de eliberarea de viaţa egoistă. Haideţi să ne uităm în pilda fiului risipitor din Luca 15, la fiul cel mare, pentru că exemplul lui ilustrează, probabil, mai bine decât oricare alt exemplu din Biblie stricăciunea cumplită a vieţii eului.

 

În această pildă fiul cel tânăr este considerat, de obicei, mai rău dintre cei doi băieţi. Însă, pe măsură ce ne uităm mai atent la fratele mai mare, vom descoperi că în ochii lui Dumnezeu acesta era la fel de rău, dacă nu şi mai rău. Este adevărat că el nu a comis aceleaşi păcate la fel ca şi fratele său mai tânăr, dar era centrat pe sine şi în inima lui era strâmbătate.

 

Depravarea totală a omului

Inima omului este, în esenţă, la fel în cazul fiecărei persoane. Când Biblia descrie inima omului ca „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9), ea se referă la toţi urmaşii lui Adam. Poate că rafinamentul civilizaţiei, lipsa ocaziilor de a păcătui şi faptul că am fost crescuţi într-un mediu protejat ne-au reţinut de la căderea în păcatele scandaloase în care au căzut alţii, însă, datorită acestor circumstanţe, noi nu ne putem considera mai buni decât ei. Căci, dacă am fi fost supuşi la aceleaşi presiuni ca şi ei, am fi ajuns în mod sigur la comiterea aceloraşi păcate. Poate că este umilitor pentru noi să recunoaştem acest fapt, dar acesta e adevărul. Cu cât mai repede ne dăm seama de realitatea aceasta, cu atât mai repede vom experimenta eliberarea. Pavel a recunoscut că „nimic bun nu locuia în firea lui pământească” (Romani 7:18). Acesta a fost primul său pas înspre libertate (Romani 8:2).

 

Oamenii se uită la aparenţa exterioară şi îi consideră pe unii buni, iar pe alţii răi; dar Dumnezeu, care se uită la inimă, vede că toţi oamenii se află în aceeaşi condiţie spirituală. Biblia ne învaţă că toţi oamenii sunt într-o stare depravată. Luaţi de exemplu pasajul din Romani 3:10-12 care spune: „Nu este nici un om neprihănit” – şi chiar dacă am gândi că-i o exagerare, Scriptura continuă spunând – nici unul măcar”. Pasajul din Romani 3:10 – 20 pronunţă verdictul final al vinovăţiei întregii omeniri, şi anume, al tuturor oamenilor ne-religioşi, dar şi al tuturor oamenilor religioşi. În Romani 1:18-32 avem o descriere a „fiului tânăr” a cărui necredincioşie şi imoralitate sunt evidente. În Romani capitolul 2, însă, avem un portret al „fiului celui mare” – omul religios, care este un păcătos la fel de rău. După descrierea acestor două categorii de oameni, Duhul Sfânt închide procesul, spunând că ambele tabere sunt la fel de vinovate. Nu există nicio diferenţă între una şi cealaltă.

 

Omul este total depravat, într-adevăr, şi dacă Dumnezeu nu Îşi întinde mâna şi nu face ceva pentru om, în mod sigur nu mai există vreo speranţă pentru el.

 

Centrarea pe sine

Fiul cel mare (Luca 15:25-32) poate simboliza un lucrător creştin. Dacă tatăl din pildă este un simbol al lui Dumnezeu, atunci pe bună dreptate putem considera că fiul mai mare îl simbolizează pe un creştin activ, fiindcă în pildă îl vedem venind acasă după o zi de muncă, petrecută pe ogoarele tatălui său. Nu era vorba aici de un tânăr leneş care stătea acasă şi consuma în plăceri averea tatălui său, ci de unul care lucra din greu pentru tatăl său, unul care aparent îl iubea mai mult pe tatăl său decât fratele lui mai tânăr, căci, spre deosebire de acesta din urmă, el nu a plecat de acasă, risipind averea tatălui său. Era aparent mai devotat, dar de fapt, după cum vom vedea, el era la fel de egoist ca fratele lui mai tânăr. Este imaginea unui credincios activ în lucrarea Domnului care aparent este plin de devotament faţă de Domnul său, dar de fapt centrat pe sine însuşi.

 

Dumnezeu a creat această lume având anumite legi (principii) de funcţionare. Dacă acele legi sunt încălcate, urmează în mod necesar o pierdere sau o pagubă. Uitaţi-vă, de exemplu, la o lege: Dumnezeu a făcut ca Pământul să se învârtă în jurul Soarelui. Dacă Pământul ar avea o voinţă proprie şi ar decide, într-o zi, ca în mişcarea lui să nu mai fie centrat pe Soare, ci doar pe sine însuşi, s-ar produce o catastrofă care ar provoca stingerea vieţii de pe Pământ. Moartea ar surveni imediat.

 

În acelaşi fel, Adam a fost creat să fie centrat pe Dumnezeu. În ziua când L-a refuzat pe Dumnezeu, ca Centru al său, şi a ales să fie centrat pe sine însuşi (acest refuz fiind prezent, în mod implicit, în alegerea lui de a mânca din pomul interzis de Dumnezeu) a murit, după cum îi spusese Dumnezeu.

 

Există aici o lecţie importantă pentru noi: în măsura în care viaţa şi slujirea noastră creştină sunt centrate pe noi înşine, în aceeaşi măsură vom experimenta moartea spirituală, în ciuda faptului că am fost născuţi din nou şi în pofida fundamentalismului nostru. De asemenea, într-un mod cu totul inconştient, prin activitatea noastră vom transmite, apoi, şi altora aceeaşi moarte spirituală. Putem avea o reputaţie de lucrători eficienţi şi zeloşi ai lui Dumnezeu (cum a avut probabil şi fiul cel mare), dar se prea poate că merităm mustrarea Domnului: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1). Cu alte cuvinte: „ştiu că ai reputaţia unui creştin viu şi activ, dar eşti mort”. Există pericolul unei astfel de tragedii în lucrarea creştină. Mulţi lucrători creştini trăiesc din reputaţia numelui lor, reputaţie pe care ei înşişi au creat-o. Ei sunt admiraţi de oameni, dar sunt adesea inconştienţi de faptul că Dumnezeu îi vede într-o lumină total diferită. Chiar dacă predică minunat, ei sunt incapabili să elibereze pe alţii atâta timp cât ei înşişi nu au fost eliberaţi de centrarea pe sine!

 

Iată dar, prin exemplul negativ al fiului mai mare din pildă, un avertisment pentru fiecare dintre noi.

 

Să recunoaştem răul dinăuntru

Pentru a scoate la iveală viaţa coruptă a eului care zace înăuntrul nostru, Dumnezeu lasă adesea vremuri de presiune în vieţile noastre, în care ne putem vedea aşa cum suntem cu adevărat. Ne vine foarte uşor să ne considerăm duhovniceşti când circumstanţele în care ne găsim sunt confortabile. Ne putem înşela cu privire la adevărata stare a inimii noastre când nu ne confruntăm cu probleme, nimeni nu ne irită, lucrurile merg ca pe roate şi colaboratorii noştri sunt prietenoşi cu noi; dar poleiala de spiritualitate dispare atunci când colegul ne ia peste picior, sau vecinul este ostil faţă de noi. Atunci eul nostru se va manifesta în toată urâţenia lui.

 

Aceasta i s-a întâmplat şi fiului cel mare. Când fratele lui mai tânăr a fost primit cu cinste, el „s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă”. Nimeni n-ar fi crezut că fiul mai mare ar putea reacţiona iritat. El părea tot timpul o persoană aşa de agreabilă! Însă el niciodată înainte nu s-a mai confruntat cu o astfel de presiune. Adevăratul lui caracter ieşise acum la iveală. Nu provocarea din acel moment l-a făcut rău. Nu. Provocarea a scos doar la suprafaţă ceea ce era şi până atunci înăuntrul lui.

 

Amy Carmichael a spus că „un pahar plin cu apă dulce nu poate vărsa nici măcar un strop de apă amară, oricât de brusc ar fi scuturat”. Dacă din vieţile şi de pe buzele noastre iese „apă” amară, aceasta se datorează prezenţei continue a acelei „ape” înăuntrul nostru. Nu provocarea sau enervarea sunt cele care ne fac plini de amărăciune şi neduhovniceşti. Ele doar scot la iveală ceea ce a existat deja în noi. Aşa că trebuie să fim profund mulţumitori lui Dumnezeu pentru astfel de perioade, prin care trecând putem vedea putreziciunea naturii omeneşti din noi. Dacă nu ar exista astfel de ocazii nu am putea ajunge niciodată la descoperirea cutremurătoare că înăuntrul nostru există o sursă de infecţie şi că nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească.

 

Tot de aici reiese şi faptul că refularea nu este totuna cu biruinţa. S-ar putea ca într-o situaţie critică o persoană să izbucnească într-un acces de furie, în timp ce alta, cu o capacitate mai mare de a-şi înăbuşi pornirile, fierbe de mânie numai pe dinăuntru fără să rostească vreun cuvânt nepotrivit. Probabil că această a doua persoană va fi numită de oameni blajină şi supusă, dar Dumnezeu, care vede ce este în adâncul inimii, ştie că ambele persoane s-au mâniat şi le consideră la fel de păcătoase. Comportamentul exterior a fost diferit numai din cauza diferenţei de temperament, şi nu din cauza transformării făcute de Dumnezeu.

 

Dacă refularea ar însemna biruinţă, atunci eu sunt de părere că vânzătorii ar fi unii dintre cei mai asemănători oameni cu Hristos. Ei îşi păstrează calmul în interesul afacerii lor şi afişează o atitudine de amabilitate, indiferent cât de mult le suprasolicită clienţii răbdarea şi chiar dacă fierb de mânie înăuntrul lor.

 

Nu. Refularea nu este biruinţă. Dumnezeu nu vrea să părem a fi eliberaţi şi duhovniceşti, ci vrea ca aceasta să fie realitatea. Pavel a spus: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Acesta e punctul la care vrea să ne aducă Dumnezeu.

 

Haideţi să ne uităm la caracteristicile vieţii trăite pentru sine, din două perspective: întâi din cea a atitudinii ei faţă de Dumnezeu şi apoi din cea a atitudinii ei faţă de semeni. Ambele le vedem ilustrate prin comportamentul fiului mai mare din pildă.

 

Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de Dumnezeu

Legalismul

 

Atitudinea vieţii centrate pe sine atât în raport cu Persoana, cât şi în raport cu slujirea lui Dumnezeu este caracterizată de un duh de legalism. Eul poate încerca să-L slujească pe Dumnezeu. Poate fi chiar foarte activ în slujire, dar întotdeauna această slujire este una legalistă. Eul este mereu în căutarea unui contraserviciu făcut de Dumnezeu, în schimbul slujirii oferite de el. Fiul mai mare îi spune tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied”. În toţi acei ani, amintiţi de fiul cel mare, el îl slujise pe tatăl său pentru o recompensă, dar acest lucru nu a fost evident până acum. Acest moment de presiune a scos la iveală adevărul.

 

Acesta e modul în care îl slujeşte eul pe Dumnezeu – nu de bunăvoie, nu cu bucurie, nu ca un rod natural al părtăşiei, ci cu gândul la o recompensă. Eul poate chiar să se aştepte la un contraserviciu sub forma unei binecuvântări spirituale, dar şi în acest caz slujirea este una legalistă şi ca atare inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.

 

Fiul cel mare l-a considerat pe tatăl său aspru şi nemilos, pentru că nu a răsplătit slujirea depusă de el în toţi acei ani. El a fost ca acel slujitor din altă pildă, căruia i-a fost dat un talant şi care, la momentul în care a trebuit să dea socoteală la revenirea stăpânului său, a spus: „Ţi-am păstrat talantul în siguranţă [fără a-l investi pentru obţinerea vreunui profit], pentru că m-am temut de tine [că îţi vei însuşi profitul meu], fiindcă eşti un om dificil” (Luca 19:21 versiunea biblică L.B.). Eul din noi Îl consideră pe Dumnezeu greu de mulţumit, aşa că încearcă din răsputeri să-I facă servicii şi continuă să se autocondamne că nu a reuşit să satisfacă cerinţele unui Dumnezeu “atât de pretenţios”!

 

Nu acesta e modul de slujire pe care îl aşteaptă Dumnezeu din partea fiecăruia dintre noi. Biblia spune că: „Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă cu bucurie” (2 Corinteni 9:7). La fel, şi în privinţa slujirii Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cel ce slujeşte cu bucurie, nu din frica pedepsei şi nu de silă. Decât să I se aducă slujiri de silă, El preferă să nu fie slujit deloc. Când un om slujeşte pentru un contraserviciu nu durează mult şi el va începe să se plângă lui Dumnezeu că nu este suficient de binecuvântat. Lucrurile merg şi mai prost când cel nemulţumit constată că alt om este mai binecuvântat decât el.

 

Oare comparăm vreodată munca depusă de noi şi binecuvântările primite cu cele ale altora? Dacă da, această situaţie a putut rezulta numai ca urmare a unei slujiri legaliste. Isus a spus odată o pildă despre nişte lucrători care au fost angajaţi de către un anumit om la diferite ore ale zilei. La sfârşitul zilei stăpânul a dat fiecăruia din ei câte un dinar. Cei care au lucrat timpul cel mai îndelungat au venit la stăpân şi au început să se plângă, spunând cam aşa: „cum poţi să ne dai acelaşi salariu ca şi celorlalţi? Noi merităm mai mult.” Aceşti oameni au slujit pentru un salariu, dar când au primit salariul care le-a fost promis au început să se plângă de faptul că şi altora li s-a dat cât lor (Matei 20:1-16).

 

Este exact ceea ce vedem la fiul cel mare. El îi spune tatălui său ceva asemănător: „Cum poţi să-i faci toate aceste favoruri fratelui meu? Cel care ţi-a slujit cu credincioşie sunt eu, nu el”.

 

Când israeliţii L-au slujit pe Dumnezeu cu cârtire El i-a trimis în captivitate aşa cum le-a promis că va face: „Pentru că, în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă inimă, (…) vei sluji vrăjmaşilor tăi” (Deuteronom 28:47,48). Dumnezeu nu găseşte plăcere în slujirea legalistă.

 

Deseori, creştinii centraţi pe sine îl slujesc pe Dumnezeu pentru a-şi menţine imaginea de om duhovnicesc în ochii altora. Nu dragostea curată şi fierbinte faţă de Hristos îi ţine activi în lucrarea creştină, ci frica de faptul că, dacă nu ar mai sluji, alţii i-ar considera fireşti (ne-duhovniceşti); iar când îşi aleg o cale uşoară şi bănoasă ei încearcă din răsputeri să-i convingă pe toţi ceilalţi de faptul că Dumnezeu i-a condus pe acea cale. Nu ar fi nevoie de această autojustificare dacă n-ar exista acea teamă ascunsă că alţii ar putea crede mai puţin despre spiritualitatea lor. Câtă încordare şi câtă robie poate fi într-o astfel de slujire a lui Dumnezeu!

 

Câtă bucurie şi libertate există în slujirea care izvorăşte din iubirea pentru Hristos! Iubirea este untdelemnul care unge mecanismul vieţii noastre pentru a nu scârţâi sau hurui. Iacov a muncit timp de şapte ani ca să o primească pe Rahela, dar Biblia spune că acei şapte ani „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (Geneza 29:20). La fel va fi şi în cazul nostru atunci când slujirea lui Dumnezeu izvorăşte din iubire. Nu va fi deloc o sforţare sau o corvoadă pentru noi.

 

Biblia ne spune că relaţia lui Hristos faţă de Biserica Lui este ca aceea a unui soţ faţă de soţia lui. Ce aşteaptă un soţ de la soţia lui, în primul rând? Nu slujirea ei. Scopul primordial pentru care o ia în căsătorie nu este ca ea să-i gătească şi să-i spele hainele. Ceea ce îşi doreşte mai întâi de toate este iubirea ei. Fără aceasta, toate celelalte sunt fără valoare. Ceea ce Îşi doreşte şi Dumnezeu este să Îl iubim.

 

Indisponibilitatea pentru a fi învăţat

O altă trăsătură a vieţii centrate pe sine este indisponibilitatea pentru a fi învăţat. Când fiul mai mare stătea afară mânios, tatăl său a ieşit la el şi l-a rugat stăruitor să intre în casă. Dar el era încăpăţânat şi refuza să îl asculte.

 

Cu adevărat „mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat” (Eclesiastul 4:13). Cel care crede că ştie toate lucrurile şi, ca atare, nu este dispus să înveţe de la alţii se află într-o stare cu-adevărat regretabilă.

 

Persoana centrată pe sine este atât de sigură că are dreptate, încât nu acceptă să fie corectată şi nu îi place să fie criticată. Poate niciodată nu avem o ocazie mai bună pentru testarea spiritualităţii noastre decât atunci când alţii ne contrazic şi ne combat în ceea ce spunem.

 

A.W.Tozer a spus că, atunci când suntem criticaţi, singurul lucru care ar trebui să ne preocupe este dacă criticile sunt adevărate sau false, nu dacă persoana care ne critică este un prieten sau un duşman. De multe ori duşmanii noştri spun mai multe adevăruri despre noi decât prietenii noştri.

 

Un comportament neînduplecat, încăpăţânat, este un semn clar al unui caracter centrat pe sine. Să ne amintim că o atitudine rigidă, de autoapărare faţă de semenii noştri indică o atitudine similară a inimii noastre faţă de Dumnezeu. Dacă nu suntem deschişi la a fi învăţaţi şi corectaţi de fraţii noştri (chiar şi de cei mai tineri dintre ei), aceasta e un semn că suntem plini de noi înşine în ciuda tuturor experienţelor noastre spirituale şi a cunoştinţelor noastre biblice.

 

Tatăl a stăruit pe lângă fiul mai mare în vederea reconcilierii, dar acesta se simţea rănit şi era plin de autocompătimire. Creştinul centrat pe sine iubeşte linguşirile îmbietoare şi motivarea bunei lui dispoziţii, aşteptând să fie răsfăţat de alţii – chiar şi de Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să tot stăruie pe lângă astfel de persoane, dar ele nu ascultă cu uşurinţă. În cele din urmă, aceştia s-ar putea să constate că se află complet în afara casei Tatălui, asemenea fiului cel mare.

 

Vedeţi cât de îngrozitoare este inima omului!

 

Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de semeni

Invidia şi dorinţa de onoare

 

Când părtăşia noastră cu Dumnezeu este nesănătoasă sau e complet distrusă, aceasta afectează în mod inevitabil şi relaţia cu semenii noştri. Când Adam a fost despărţit de viaţa lui Dumnezeu, el şi-a pierdut imediat dragostea şi pentru Eva. Când Dumnezeu l-a întrebat dacă a păcătuit, el şi-a acuzat soţia, spunând ceva de genul: „Doamne, vina nu este a mea, ci a acestei femei”.

 

În ce priveşte atitudinea faţă de alţii, una din caracteristicile vieţii centrate pe sine este invidia. Fiul cel mare (din pildă) a fost invidios pe fratele său şi această invidie a alimentat mânia lui. În toţi acei ani fiul cel mare era succesorul de necontestat la conducerea întregii case. Slujitorii se aplecau înaintea lui cu respect. Însă acum, dintr-o dată, poziţia lui era ameninţată. Acum în centrul atenţiei a ajuns altcineva. El nu putea suporta să vadă aşa ceva. Invidia, acel „monstru cu ochi verzi”, a şi început să-şi înalţe capul ameninţător în inima lui.

 

Viaţa centrată pe sine iubeşte atenţia ce i se acordă de cei din jur. Iubeşte lauda oamenilor şi este încântată să fie ea singură obiectul admiraţiei tuturor. Îi place să fie la nivelul cel mai înalt şi atrage mereu atenţia celorlalţi, într-un fel sau altul. Creştinul centrat pe sine caută ocazii să spună altora ce a făcut el pentru Domnul, poate chiar într-un mod foarte pios, dar în secret aşteaptă aprecierea lor. El este foarte nefericit şi neliniştit atunci când altcineva are succes sau reuşeşte să facă ceva mai bine decât el.

 

Credinciosul centrat pe sine este iritabil şi ultrasensibil. El doreşte să fie recunoscut de alţii şi ca oamenii să vină să-i ceară sfaturile. De fapt, el ar fi foarte ofensat dacă nu ar fi consultat la vreo şedinţă a comitetului bisericii. El are o părere atât de înaltă despre sine însuşi, încât nu se mai satură să vorbească, gândind că toţi cei din jur au nevoie de sfaturile lui valoroase. Există creştini cărora le vine greu să-şi închidă gura după ce şi-au deschis-o şi care continuă să vorbească fără să-şi dea seama că toţi cei din jur s-au săturat. O limbă necontrolată este un semn că eul nu e răstignit.

 

Creştinul centrat pe sine nu ştie cum să treacă de bunăvoie şi cu bucurie pe locul doi. El este tulburat atunci când altcuiva i se dă poziţia de conducător, iar el însuşi este plasat pe o poziţie secundară, de subordonare. Singurul caz în care acceptă locul doi este atunci când întrevede posibilitatea ca în viitor, la retragerea liderului, să treacă el pe locul întâi.

 

Se spunea despre Kaiserul german că, oriunde mergea, mereu îşi dorea să fie el în centrul atenţiei. Dacă mergea la botezul unui bebeluş, şi-ar fi dorit să fi fost el bebeluşul, dacă mergea la nuntă, şi-ar fi dorit să fi fost el mireasa şi dacă mergea la o înmormântare, şi-ar fi dorit să fi fost el cadavrul! Să nu uităm că inima lui nu era cu nimic mai rea decât a noastră.

 

Centrarea pe sine care există într-un om îl face să atragă atenţia altora asupra sa, chiar şi în activităţi considerate a fi dintre cele mai sfinte, cum ar fi: ţinerea unei predici şi chiar înălţarea unei rugăciuni către Dumnezeu. Un lider creştin centrat pe sine va împiedica creşterea spirituală a acelora pe care-i slujeşte, pentru că atrage oamenii la el însuşi, şi nu la Hristos. Un adevărat om al lui Dumnezeu îi va atrage întotdeauna pe oameni dincolo de el însuşi, la Hristos. La aceasta ne cheamă Dumnezeu pe fiecare dintre noi, dar cât de puţini fac aceasta cu-adevărat!

 

Împiedicarea lucrătorilor mai tineri

Un lider creştin centrat pe sine îi împiedică pe cei de sub autoritatea lui să devină lideri pentru ca poziţia lui să nu fie ameninţată. Aşa că slujeşte într-un astfel de mod, încât persoana lui să devină o necesitate pentru aceia cărora le slujeşte. Aceasta e în totală contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Oswald Chambers a spus odată că oricine s-a făcut o necesitate pentru un alt suflet a ieşit din rânduiala lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este necesitatea absolută pentru orice suflet omenesc. Fie ca niciunul dintre noi să nu încerce vreodată să-I ia locul.

 

Nimeni nu este absolut necesar în Biserica lui Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu poate continua foarte bine şi fără noi. De fapt, poate funcţiona mult mai bine fără ajutorul oamenilor încrezuţi care se consideră “indispensabili”. Trebuie să recunoaştem acest fapt tot timpul. Am citit odată o „reţetă” pentru cultivarea smereniei oricărui suflet care se consideră “absolut necesar”. Se sugera acolo să fie umplută o găleată cu apă iar “slujitorul absolut necesar” să-şi introducă mâna în apă, până la jumătatea braţului, şi apoi să o scoată. Locul gol rămas în apă este măsura în care va lipsi el atunci când va pleca. Darurile noastre sunt de folos bisericii, dar niciunul dintre noi nu este absolut necesar.

 

Când ne cere Dumnezeu, noi trebuie să fim dispuşi să ne tragem la o parte. Însă creştinul centrat pe sine nu va accepta niciodată aşa ceva; el va încerca să îşi menţină poziţia cât de mult posibil. Mulţi astfel de “lideri creştini” din ziua de azi putrezesc în „tronurile” lor, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu ştiu cum să se piardă, treptat, în decor şi să lase pe altcineva în locul lor.

 

Aţi auzit, probabil, zicala că „succesul fără succesor este un rateu”. Isus a recunoscut acest adevăr şi i-a învăţat pe oameni să-I continue lucrarea. În trei ani şi jumătate, El a pregătit oameni care să-I conducă lucrarea mai departe. Ce exemplu minunat pentru noi!

 

Pavel a recunoscut nevoia de a-i învăţa pe alţii să ducă mai departe lucrarea. În 2 Timotei 2:2 el i-a spus lui Timotei: „ceea ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii [pe cei din generaţia a patra]”. În esenţă, mesajul lui Pavel este următorul: „Trebuie să vă asiguraţi că aţi pregătit oameni cărora să le încredinţaţi această comoară. Nu mai împiedicaţi ridicarea slujitorilor mai tineri decât voi”. Chiar şi oamenii de afaceri recunosc valabilitatea principiului că: „succesul fără succesor este un rateu”, însă mulţi slujitori creştini nu au recunoscut-o. Cu adevărat: „fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Luca 16:8).

 

Într-adevăr, nimic altceva, doar atitudinea centrării pe sine îl face pe om invidios faţă de altul care este mai tânăr decât el şi poate face lucrurile mai bine ca el. Cain a fost invidios datorită faptului că Dumnezeu îl primise pe Abel, în timp ce pe el l-a respins. Poate că situaţia ar fi fost suportabilă dacă Abel ar fi fost mai în vârstă decât de el. Însă îngrozitorul fapt că fratele lui mai tânăr fusese promovat în locul lui, l-a înfuriat îndeajuns de mult pentru a-l ucide pe Abel.

 

Vedem acelaşi fenomen în cazul lui Iosif şi al fraţilor lui. Iosif primea descoperiri divine, ceea ce îi făcea pe toţi cei zece fraţi ai lui mai mari să fiarbă de invidie într-o măsură aşa de mare, încât vroiau să-l omoare.

 

Regele Saul a fost invidios pe tânărul David, pentru că femeile cântau: „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii”. Din acea zi a hotărât să-l omoare. Istoria omenirii şi, din păcate, şi istoria bisericii e plină de acelaşi gen de întâmplări, ce se repetă periodic.

 

În acelaşi fel, fariseii, care erau trecuţi de vârsta tinereţii, văzând popularitatea tânărului Isus din Nazaret, erau invidioşi pe El şi au hotărât să-l ucidă cu orice preţ.

 

Pe de altă parte, ce contrast plin de prospeţime ne oferă, în Noul Testament, priveliştea unui om ca Barnaba! Acest lucrător experimentat l-a luat pe Pavel sub aripa lui, în condiţiile în care acesta din urmă era un novice pe Calea Domnului şi când toţi ceilalţi se fereau de el. Barnaba l-a ajutat să se integreze în adunarea creştinilor din Antiohia şi l-a încurajat. În Faptele Apostolilor capitolul 13 citim că Barnaba şi Pavel au ieşit împreună într-o călătorie misionară în care Barnaba a văzut că Dumnezeu îl cheamă pe acest lucrător junior, Pavel, la o lucrare mai mare decât a lui şi, înţelegând aceasta, a făcut de bunăvoie „un pas înapoi” din funcţia de conducător al lucrării şi, motivat fiind de evlavie, a lăsat ca accentul să fie mutat de pe persoana lui, pe persoana lui Pavel. Astfel, în cartea Faptele Apostolilor, expresia „Barnaba şi Pavel” se transformă, aproape pe neobservate, în „Pavel şi Barnaba”. Biserica creştină din zilele noastre suferă tocmai datorită faptului că sunt puţini creştini ca Barnaba, care ştiu să facă un pas înapoi, predând altora funcţia de conducere şi permiţând ca recunoaşterea socială a acestei funcţii să revină altora. Când e vorba de lucruri fără importanţă noi suntem dispuşi să facem un pas înapoi şi să dăm întâietate altora. De exemplu, gestul de a ne trage înapoi înaintea altei persoane când intrăm pe o uşă nu ne deranjează deloc, dar nu suntem aşa de pregătiţi să facem un pas înapoi în lucrurile care contează, cum ar fi poziţia de conducere în biserică. Viaţa eului nostru este atât de necinstită! Putem avea o falsă umilinţă în lucruri care nu au însemnătate, dar, când vin în discuţie lucruri care afectează prestigiul nostru, abia atunci ne putem vedea adevărata faţă.

 

Mândria

Omul centrat pe sine are o părere foarte înaltă despre propria-i persoană. Fiul cel mare a spus „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca” (Luca 15:29). Era mândru de slujirea ascultătoare faţă de tatăl său. Mândria se ridică în inima noastră nu numai din cauza virtuţilor şi a succeselor, ci şi din cauză că simţim că alţii, din jurul nostru, nu au lucrat aşa de bine ca noi. Mândria este totdeauna rezultatul comparaţiei noastre cu alţii. Dacă alţii din jurul nostru ar fi în mod evident mai buni decât noi, atunci nu am mai simţi mândrie. Dacă în pilda aceasta ar mai fi existat un alt frate care să fi slujit tatălui şi mai credincios decât fiul cel mare, atunci acesta din urmă nu s-ar fi putut simţi mândru în prezenţa acelui frate, dar aici fiul cel mare s-a simţit aşa, deoarece în urma comparaţiei s-a putut evalua pe sine favorabil faţă de fratele mai mic. El îi spune tatălui cam aşa: „eu te-am slujit cu credincioşie, dar uită-te la acest fiu al tău! Ce a făcut el? Ţi-a risipit banii cu femeile prostituate”.

 

Lucifer a căzut prin mândrie. El s-a comparat pe sine însuşi cu ceilalţi îngeri şi a simţit că cel mai înţelept, mai frumos şi mai înălţat dintre toţi era el. Lucifer a fost heruvimul uns, dar a devenit diavolul. De atunci mulţi alţii au pierdut ungerea lui Dumnezeu în acelaşi mod. Poţi fi ca un înger, dar mândria te poate transforma, într-un singur moment, în diavol.

 

De această boală erau afectaţi fariseii. Isus le-a stabilit diagnosticul cu precizie în pilda în care fariseul se ruga: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni (…) Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială…” şi dezgustătoarea înşiruire a meritelor proprii parcă nu mai contenea. Aşa este eul. Însă câteodată el se poate manifesta mult mai subtil ca în cazul acelei învăţătoare de la şcoala duminicală care, după ce i-a învăţat această pildă pe copiii din clasa ei, s-a rugat: „Doamne, îţi mulţumim că nu suntem ca fariseul”. Râdem, văzând manifestarea eului, deoarece ne închipuim că noi nu suntem ca acea învăţătoare. Precum straturile multiple ale unei cepe, mândria spirituală este adânc înglobată în noi şi este mascată cu subtilitate, fiind învăluită câteodată chiar în smerenie falsă – care este cea mai rea formă a mândriei!

 

Lucrătorul creştin centrat pe sine nu este, în mod necesar, unul care să manifeste atitudini de dictator. El are o mulţime de manifestări ale smereniei false în comportamentul exterior, o înfăţişare modestă şi pioasă şi un limbaj al „umilinţei”. Dar pe dinăuntru el se compară pe sine însuşi cu alţii şi se mândreşte cu bunătatea, măreţia şi “smerenia” lui!

 

Condamnarea altora

O astfel de comparaţie a propriei persoane cu alţii duce în cele din urmă la condamnarea altora, câteodată folosind chiar expresii dure şi sarcastice. Ascultaţi ce îi spune fiul cel mare tatălui: „acest fiu al tău ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate”. Cine i-a dat lui aceste informaţii? Nimeni. El pur şi simplu a presupus ceea ce era mai rău. Când urăşti o persoană este uşor să crezi cele mai rele lucruri despre ea. Cât de mult l-a încântat pe fiul cel mare să scoată la iveală greşelile fratelui mai tânăr, în loc să le acopere.

 

Oare vedem numai greşeli în alţi oameni? Ne-am bucurat noi pe ascuns văzând pe cineva căzând, mai ales dacă a fost vorba de cineva de care nu ne-a plăcut? Inimile noastre sunt atât de răutăcioase, încât prăbuşirea altor oameni nu ne întristează deloc. Din contră, suntem într-un fel mulţumiţi pentru că această cădere ne evidenţiază pe noi ca pe nişte oameni mai buni. O astfel de atitudine este caracteristică unei persoane centrate pe sine.

 

Oare judecăm noi motivaţiile altora? Persoana centrată pe sine vede pe cineva făcând ceva şi îşi spune: „ştiu de ce face acest lucru” şi începe să atribuie acelei acţiuni un motiv pământesc. Cât de multe drepturi îşi arogă viaţa eului, chiar şi acela de a se aşeza pe tronul lui Dumnezeu (fiindcă, la urma urmei, numai Dumnezeu este Cel care poate judeca motivele oamenilor). Pavel ne avertizează: „Aveţi grijă să nu săriţi dintr-odată la concluzii, judecând imediat dacă cineva este un slujitor bun sau nu, ci aşteptaţi, şi în acest scop, venirea Domnului. Când va veni El, va face ca lumina să strălucească, aşa încât toţi vor putea vedea desluşit ce fel de persoane suntem fiecare dintre noi în adâncul inimilor noastre. Atunci toţi vor şti de ce (motivul pentru care) am fost implicaţi în lucrarea Domnului” (1 Corinteni 4:5 versiunea biblică L.B.). Vom cunoaşte adevăratele motivaţii ale fiecărei persoane numai la revenirea lui Isus, şi nu mai repede.

 

Lipsa dragostei

Persoana centrată pe sine nu are vreo iubire autentică pentru semenii ei şi aceasta e cauza de bază a răcelii cu care se manifestă faţă de semeni. Ea poate avea pretenţia că arată multă dragoste, dar îi lipseşte iubirea adevărată care este ca a lui Hristos. Fiul cel mare nu s-a dus niciodată la tatăl său, nici măcar o singură dată, în toţi acei ani pentru a se oferi voluntar să meargă să-l caute pe fratele lui pierdut. Nu i-a păsat dacă fratele lui era mort sau dacă încă mai trăia. Pe el îl interesa doar distracţia cu prietenii săi (versetul 29). Pentru el nu conta ce se întâmpla cu alţii, atâta timp cât el însuşi se simţea fericit.

 

Oare suntem şi noi la fel de împotmoliţi în noi înşine? Care este atitudinea noastră faţă de cei care au recidivat în păcate şi au căzut de la credinţă? Este mai uşor să iubeşti pe un necredincios decât pe un credincios care a căzut. Dacă avem cu adevărat mila lui Hristos îi vom iubi pe amândoi. În această pildă, fiul cel tânăr este imaginea creştinului căzut. Este uşor să îl condamnăm. Este mult mai greu să-l iubim şi să-l ajutăm. Biblia spune: „Dacă un creştin este biruit de vreun păcat, voi care sunteţi duhovniceşti să-l ajutaţi, cu gingăşie şi cu umilinţă, să ajungă înapoi pe calea cea bună.” (Galateni 6:1 versiunea biblică L.B.); şi din nou: „Dacă vezi pe un creştin păcătuind (…) să Îi ceri lui Dumnezeu să îl ierte iar Dumnezeu îi va da viaţă” (1 Ioan 5:16 versiunea biblică L.B.). Ne rugăm întotdeauna aşa pentru cei care au căzut? Nu. De ce nu? Pentru că suntem atât de centraţi pe noi înşine.

 

Când căutăm o viaţă mai profundă şi o umblare mai apropiată cu Dumnezeu, să nu uităm că o viaţă duhovnicească mai profundă ar trebui să facă din noi acei oameni care ies la cei pierduţi şi salvează suflete. Dumnezeu nu ne acordă o umblare mai apropiată cu El doar pentru a „ne veseli cu prietenii noştri”. Ne este atât de uşor să ne retragem în micile noastre grupuleţe sfinte (cu cei care cred la fel ca noi) şi să ne gândim doar la delectarea noastră, văzându-i tot timpul cu o treaptă mai jos pe aceia care nu au avut ca noi „experienţe mai profunde de viaţă”. Aceasta nu e deloc o viaţă mai profundă. Din contră, e o viaţă trăită pentru noi înşine sub masca spiritualităţii şi este o scârbă înaintea lui Dumnezeu.

 

Să nu ne lăsăm înşelaţi. Dacă suntem interesaţi doar în „a ne veseli” (chiar dacă este veselie spirituală) cu alţi membri din „clubul nostru spiritual” şi suntem incapabili să avem părtăşie cu alţi credincioşi, care nu văd lucrurile exact cum le vedem noi, atunci suntem într-o stare de stagnare spirituală. Biblia spune: „Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte” (1 Ioan 3:14). Cuvântul din textul original care s-a tradus cu „iubeşte” este cuvântul grecesc „agapao”, care înseamnă „a preţui, a simţi o afecţiune, un ataşament faţă de, a fi credincios faţă de sau a-şi găsi plăcerea în” persoana iubită. Deci, practic, acest verset înseamnă că dacă nu îi preţuim pe fraţi şi surori (chiar şi pe cei care aparţin altor biserici din afara liniei noastre confesionale), dacă nu simţim o afecţiune, un ataşament faţă de ei, dacă nu le suntem credincioşi şi dacă nu ne găsim plăcerea în ei, atunci, în ciuda tuturor cunoştinţelor noastre biblice şi a experienţelor noastre spirituale, suntem într-o stare de moarte duhovnicească.

 

Lucrarea primordială a Duhului Sfânt

Doresc să vă spun apăsat că eul moare greu, indiferent că suntem tineri sau în vârstă, indiferent de doctrina “sfinţeniei” pe care o promovăm şi indiferent de câte experienţe şi binecuvântări ne acreditează. Dacă vrem să trăim în biruinţă asupra eului trebuie neapărat să ştim ce înseamnă, în practica de zi cu zi, să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Isus. Nu există vreo altă cale. În următoarele capitole vom studia mai detaliat acest principiu.

 

La acest capitol să amintim, totuşi, că Duhul Sfânt a venit pentru a ne ajuta să ne dăm la moarte viaţa centrată pe sine. În pasajul din Galateni 5:17 Biblia transmite mesajul că „în mod natural nouă ne place să facem acel rău care este exact opusul acelor lucrări pe care Duhul Sfânt ne îndeamnă să le facem; iar lucrurile bune, pe care vrem să le facem când suntem călăuziţi de Duhul, sunt diametral opuse în raport cu dorinţele noastre naturale. Aceste două puteri (viaţa eului nostru şi Duhul Sfânt) se luptă încontinuu pentru a câştiga controlul asupra noastră”.

 

Mai cu seamă în aceste zile, când mulţi creştini sunt complet dezorientaţi în privinţa lucrării Duhului Sfânt, este bine să ţinem minte că El a venit ca Ajutor, şi anume, pentru a ne ajuta să dăm la moarte faptele firii pământeşti (viaţa eului). El face şi multe alte lucrări, în şi prin noi. Nicidecum să nu dispreţuim vreuna dintre aceste lucrări; dar, dacă nu Îl lăsăm să-Şi facă lucrarea primordială, de a da la moarte viaţa eului nostru, atunci toate celelalte experienţe ale noastre sunt fără valoare.

 

Biblia spune că „dacă trăiţi după îndemnurile ei [ale firii pământeşti], veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului [şi noi tocmai am văzut, în acest capitol, câteva din faptele trupului], veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu [în acest mod] sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14). Deseori versetul 14, care spune că cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii Lui, este citat în afara contextului pentru a se face referire la călăuzirea Duhului în legătură cu anumite acţiuni ale noastre, cum ar fi: unde anume să mergem sau ce anume să facem. În realitate, însă, acest verset este legat de cel precedent şi se referă la faptul că Duhul Sfânt ne călăuzeşte să ne dăm la moarte dorinţele centrate pe noi înşine. Acest verset ne mai învaţă şi faptul că această călăuzire este semnul de identificare al fiilor lui Dumnezeu.

 

În pilda din Luca 15 observăm că iubirea tatălui a fost la fel de intensă pentru amândoi fiii. Nu l-a iubit cu nimic mai puţin pe fiul cel mare faţă de fiul cel mic. El a ieşit din casă pentru amândoi fiii. Când cel mai tânăr venise acasă, tatăl a ieşit în întâmpinarea lui; iar când fiul cel mare a refuzat să intre în casă, tatăl a ieşit şi la acesta pentru a-l invita înăuntru. De fapt, el chiar îi spune: „Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău”. Vedeţi măreţia inimii lui Dumnezeu, chiar şi faţă de persoanele care sunt centrate pe sine? El ne iubeşte şi vrea să ne dea tot ce are, dar mai întâi trebuie să ne elibereze de centrarea pe noi înşine.

 

Dumnezeu nu iubeşte mai mult pe femeia prostituată decât pe fariseul autoîndreptăţit. Îi iubeşte la fel pe amândoi şi L-a dat pe Fiul Său să moară atât pentru unul, cât şi pentru celălalt. Însă, răspunsurile care vin din inimile celor doi pot fi diferite; şi, în cele din urmă, acest răspuns este ceea ce face diferenţa în casa Tatălui. Fiul cel mic, care a fost odată departe de casă, stă acum la masă şi se bucură de bogăţiile tatălui. Fiul cel mare, în schimb, care a fost înăuntru tot timpul, este acum afară. Cu adevărat, aşa cum a spus Domnul, mulţi dintre cei care sunt cei dintâi acum vor fi cei de pe urmă în veşnicie şi mulţi dintre cei ce sunt cei din urmă aici vor fi cei dintâi acolo. Numai dacă suntem gata să ne smerim, să ne recunoaştem corupţia şi să răspundem din toata inima la iubirea Tatălui vom putem sărbători împreună cu El, la masa Lui.

 

Fie ca Domnul să vorbească inimilor noastre!

 

Capitolul 2

 

CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS

 

(I.) A fi zdrobit

 

Unul dintre versetele care descriu clar calea care ne conduce, afară din viaţa eului, în toată plinătatea frumuseţii vieţii lui Hristos, este Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Pentru noi, acest verset poate reprezenta doar unul bun de memorat sau unul care poate fi folosit într-o predică impresionantă! Însă pentru apostolul Pavel, care a scris versetul acesta, a însemnat propria lui experienţă. Adevărul din acest verset a preschimbat cenuşa vieţii eului său în frumuseţea vieţii divine, care este proprie lui Hristos. Pentru Pavel, acest schimb a devenit posibil prin faptul că a acceptat moartea faţă de sine însuşi.

 

Numai atunci poate să se manifeste Isus cu slava Sa în viaţa noastră, când „Eul” este crucificat, adică viaţa trăită pentru noi înşine este dată la moarte. În 2 Corinteni 3:18 citim că Duhul Sfânt ne transformă în imaginea lui Hristos din slavă în slavă. Aceasta este lucrarea primordială a Duhului Sfânt. Zi de zi, an după an, Duhul lui Dumnezeu caută să ne transforme tot mai mult în asemănarea lui Hristos. Însă calea de la fiecare nivel de slavă înspre următorul este prin cruce. Numai aşa vom cunoaşte abundenţa vieţii lui Hristos – şi nu altfel – dacă, prin Duhul, dăm la moarte viaţa eului nostru.

 

Astăzi noi nu mai avem acces liber la pomul vieţii, aşa cum l-a avut Adam înainte de cădere. În Geneza 3:24 citim că Dumnezeu „a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii”. Aşa că, înainte de a ne putea împărtăşi din acest pom, trebuie ca sabia înfocată să cadă asupra vieţii eului şi să înjunghie acest eu. Nu există nicio altă cale de a ajunge la viaţa lui Dumnezeu. Calea crucii este singura cale înspre plinătatea vieţii. Despre acest adevăr suntem învăţaţi, atât prin cuvinte simple cât şi prin simboluri, de-a lungul întregii Scripturi: de la Geneza până la Apocalipsa.

 

Crucea ne zdrobeşte şi ne goleşte. În acest capitol şi în următorul vom analiza aceste două aspecte ale crucii.

 

Cele două întâlniri ale lui Iacov cu Dumnezeu

Iacov este un om care a învăţat din propria lui experienţă ce înseamnă să fii zdrobit. Putem învăţa multe adevăruri din viaţa lui.

 

Un fapt excelent, pe care-l putem menţiona în legătură cu Biblia, este absoluta ei sinceritate cu care ne relatează greşelile şi căderile celor mai mari oameni, ale căror biografii le înregistrează. Scripturile nu zugrăvesc portretul unor statui ale sfinţilor. În Cuvântul lui Dumnezeu vedem bărbaţi şi femei exact aşa cum au fost – cu toate calităţile şi defectele lor. Din acest motiv, biografiile personalităţilor biblice sunt o încurajare mai mare pentru noi decât multe biografii scrise în zilele noastre, care tot timpul ascund căderile din viaţa oamenilor despre care relatează şi îi prezintă ca pe nişte supersfinţi.

 

Iacov a fost un om care era animat de aceleaşi pasiuni ca şi noi. Fără îndoială, el a fost chemat de Dumnezeu şi predestinat din veşnicii să fie un vas ales pentru ducerea la îndeplinire a scopurilor divine, dar a avut o inimă coruptă şi înşelătoare, aşa cum este şi inima noastră. Dumnezeu cheamă în slujirea Lui oameni obişnuiţi, nu superoameni. Pentru împlinirea scopurilor Sale, El îi cheamă, foarte des, pe oamenii de rând, pe cei dispreţuiţi şi pe cei slabi ai lumii. El nu pune chiar niciun preţ pe iscusinţa proprie a omului şi pe abilităţile acestuia pentru slujirea Lui.

 

Iacov a trebuit să se întâlnească de mai multe ori în viaţă cu Dumnezeu, dar în relatarea din Geneza există două întâlniri deosebite, care au o semnificaţie specială. Prima a fost la Betel, unde, după ce a văzut în vis o scară „rezemată de Pământ, al cărei vârf ajungea până la Cer”, a zis: „aceasta este casa lui Dumnezeu” (Geneza 28:10-22). A doua întâlnire a avut loc la Peniel, unde, după ce s-a luptat cu Dumnezeu, a zis: „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă” (Geneza 32:24-32). Între aceste două evenimente a trecut un răstimp de douăzeci de ani.

 

La Betel, Iacov s-a oprit pentru a aşeza tabăra şi citim că „asfinţise soarele” (Geneza 28:11). La prima vedere, această expresie ne informează doar în legătură cu faptul că Iacov a ajuns la Betel la o oră târzie, dar pe măsură ce citim mai departe relatările despre viaţa lui Iacov, în următoarele patru capitole, descoperim că soarele a apus într-adevăr peste viaţa lui şi vedem că în cei douăzeci de ani, care au urmat după acest eveniment, întunericul a crescut în intensitate, devenind tot mai adânc. Însă, această situaţie nu a fost sfârşitul relatării.

 

La Peniel, Iacov se întâlneşte din nou cu Dumnezeu. Ni se spune că acolo, imediat după întâlnirea lui cu Dumnezeu, „răsărea soarele”, iar el şi-a continuat călătoria (Geneza 32:31). Din nou o menţionare de ordin geografic, dar plină de semnificaţie şi pentru viaţa lui Iacov. Începând cu acea zi, el a devenit un alt om. Întunericul a trecut, iar lumina lui Dumnezeu strălucea de-acum peste viaţa lui.

 

Dumnezeu ne-a descris acel întuneric, în care era odinioară viaţa lui Iacov, pentru a ne arăta că el fusese un om obişnuit. El a experimentat acelaşi întuneric ca şi noi, dar el a avut şi experienţa unui răsărit de soare în viaţa lui. Iar acest fapt ne încurajează să credem că, indiferent cât ar fi de mare întunericul vieţii eului nostru, avem încă şansa de a vedea răsăritul soarelui, dacă vom păşi pe urmele lui Iacov, la Peniel.

 

Deci haideţi să ne uităm la viaţa lui Iacov şi să vedem, mai întâi, cum era această viaţă atunci când „soarele a apus”, iar apoi să o vedem cum era ea atunci când „soarele a răsărit”.

 

Soarele apune

Iacov a ieşit din pântecele mamei lui, ţinându-l de călcâi pe fratele său. „De aceea i-au pus numele Iacov” (Geneza 25:26) (semnificaţia numelui Iacov este „Cel ce apucă [pe altul] de călcâi”) – şi cum îi era numele, aşa era şi omul. Tot timpul îşi însuşea ceva de la alţii. A obţinut dreptul de întâi născut de la fratele său, iar apoi binecuvântarea de la tatăl său. A obţinut-o pe Rahela de la tatăl ei, Laban, iar apoi şi-a însuşit şi o parte importantă din averea acestuia.

 

Iacov era şi un negociator. El s-a târguit cu Esau pentru dreptul de întâi născut. Mai târziu, s-a târguit cu Laban pentru Rahela. La Betel îl găsim târguindu-se chiar şi cu Dumnezeu.

 

Iacov a fost, de asemenea, un înşelător. Când a vrut binecuvântarea tatălui său, el a fost în stare să recurgă la o înşelăciune în acest scop. El nu s-a dat înapoi nici chiar de la folosirea Numelui lui Dumnezeu în minciuna lui. Când Isaac l-a întrebat cum de a făcut rost aşa de repede de carnea de vânat, el a răspuns: „Domnul, Dumnezeul tău, mi l-a scos înainte.” (Geneza 27:20). Cu câtă uşurinţă a putut spune o minciună, folosind chiar Numele Domnului! În mod sigur nu avea frică de Dumnezeu.

 

Aşa era firea lui Iacov, una care îl făcea să-şi însuşească lucruri de la alţii, să se târguiască şi să înşele, urmărind mereu propriile lui interese pământeşti. El a dovedit cu prisosinţă că era un urmaş al lui Adam.

 

Ratând în împlinirea chemării lui Dumnezeu

În cele din urmă, la Betel „soarele a apus” peste viaţa lui Iacov. Acolo, într-un vis, Dumnezeu i-a dat o descoperire a planului Său, mare şi glorios, pe care îl avea pentru viaţa lui Iacov, făcându-i aceleaşi promisiuni pe care i le făcuse lui Avraam. Dar cum răspunde Iacov? În esenţă, răspunsul lui sună cam aşa: „Doamne, eu nu sunt aşa de interesat în toate acele binecuvântări duhovniceşti. Voi fi foarte fericit, dacă doar mă vei feri de rău, mă vei păzi de pericole şi dacă îmi vei da alimente şi haine. Eu Îţi voi da o zecime din venitul meu şi te voi recunoaşte ca Dumnezeu al meu” (Geneza 28:20-22).

 

Raportarea multor creştini la Dumnezeu este aidoma ca a lui Iacov. Dumnezeu îi cheamă la ceva mare şi glorios, dar ei se mulţumesc cu ceva nespus de inferior. Dumnezeu îi cheamă să-şi investească energiile în lucrarea Lui, dar ei îşi irosesc vieţile făcând bani şi căutând onoare în lumea aceasta. Cât de puţini sunt printre oamenii lui Dumnezeu aceia care îşi recunosc chemarea! Unul dintre ei a fost acel om al lui Dumnezeu care i-a spus fiului său: „nu-mi va plăcea deloc dacă, fiind chemat de Dumnezeu să fii un misionar, tu vei alege să te cobori la nivelul de a deveni un rege sau un milionar. Ce sunt regii şi nobilii lumii acesteia comparativ cu onoarea de a câştiga suflete pentru Hristos!?”

 

Scopul lui Dumnezeu pentru noi, ca şi pentru Iacov, se extinde cu mult dincolo de simple binecuvântări de natură fizică. Scopul Său vizează două aspecte principale, şi anume: de a deveni capabili să manifestăm viaţa lui Hristos înaintea altora, iar, mai pe urmă, de a fi capabili să slujim celorlalţi cu această viaţă. Aceasta e chemarea creştinului şi nu poate exista vreo altă chemare mai măreaţă pe Pământ. Totuşi, asemenea lui Iacov, mulţi creştini nu recunosc acest scop, nici chiar unii dintre cei care sunt implicaţi în slujirea creştină. Dumnezeu le dă vreun dar spiritual sau vreo abilitate şi, în curând, ei devin fascinaţi de acestea, deviind brusc de la scopul central al lui Dumnezeu pentru viaţa lor. Ca un copil care este captivat de o jucărie, ei sunt captivaţi de darul lor. Acest dar le umple câmpul vizual şi ei nu mai văd vreodată ceva dincolo. Cât de ingenios a aranjat Satan ca ei să fie deviaţi de la chemarea lor, fără ca ei să-şi fi dat măcar seama!

 

Iacov nu a putut cuprinde imensitatea scopului pe care îl avea Dumnezeu pentru viaţa lui. El s-a mulţumit cu jucării, în timp ce voia lui Dumnezeu era ca el să aibă bogăţii cereşti. Rezultatul unei vederi atât de înguste a fost că împlinirea scopului lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iacov a fost întârziată. Înainte ca mintea lui Iacov să fi fost dispusă să renunţe la lucrurile lumii şi să se concentreze asupra lucrurilor de sus, Dumnezeu a trebuit să aştepte douăzeci de ani. Cât de mulţi sunt creştinii care împiedică şi întârzie împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa lor prin îngustimea viziunii pe care o au, fiind captivaţi de lucruri mai mici decât cele mai înalte căi ale lui Dumnezeu!

 

Pavel, însă, era un altfel de om. El a putut spune la sfârşitul vieţii sale că nu a fost neascultător faţă de viziunea cerească. Pe drumul Damascului, Dumnezeu i-a dat o viziune a slujirii măreţe pe care o avea pentru el – de a deschide ochii orbiţi ai popoarelor şi de a-i elibera de sub puterea lui Satan prin mesajul Evangheliei (Fapte 26:16-19). Ca răspuns la această chemare, Pavel nu s-a lăsat niciodată „încurcat cu treburile vieţii” (2 Timotei 2:4) sau cu orice altceva mai puţin decât împlinirea chemării lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

 

Însă, atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov, răspunsul nu a fost de felul acesta. Aşa că „soarele a apus asupra vieţii lui” şi problemele au început să se înmulţească. Ceea ce este minunat, însă, e că Dumnezeu nu l-a lăsat pe Iacov să-şi rateze chemarea. Dumnezeu i-a promis la Betel: „Nu te voi lăsa până nu Îmi voi împlini promisiunile faţă de tine” şi Dumnezeu S-a ţinut de cuvânt. Iată ce ne încurajează: perseverenţa lui Dumnezeu faţă de copiii Săi încăpăţânaţi.

 

Disciplina divină

Pentru a-Şi împlini promisiunile faţă de Iacov Dumnezeu a trebuit să-l disciplineze sever. Astfel, de la acest moment al istorisirii şi până la a doua întâlnire la Peniel, vedem douăzeci de ani de sfinţire, prin încercări şi suferinţă, pentru ca Iacov să ajungă la punctul în care putea să accepte pentru viaţa lui cele mai înalte căi ale lui Dumnezeu.

 

Mai întâi, Dumnezeu l-a aşezat pe Iacov alături de un om care, asemenea lui Iacov, era, şi el, plin de şiretenie. Laban era la fel de descurcăreţ ca şi Iacov şi, pe durata convieţuirii lor, pe măsură ce între Iacov şi Laban se formau relaţii tot mai strânse de coproprietate, între ei s-au produs o mulţime de frecuşuri, prin care au fost date jos multe dintre colţurile aspre ale caracterului lui Iacov. Dumnezeu ştie pe cine să aşeze lângă noi pentru a ne scăpa de strâmbătate. Dumnezeu ne aplică disciplina Lui, în măsura potrivită nevoii pe care o avem, şi, dacă nu ne răzvrătim împotriva providenţei Lui, El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele nostru, chiar şi atunci când ne aşează lângă cineva ca Laban. Mulţi oameni au învăţat sfinţirea prin faptul că Dumnezeu i-a condus în căsătoria cu cineva care era asemenea lor. „Zboară scântei când fierul loveşte fierul”, dar aşa cum găsim în Proverbe 27:17 „fierul ascute fierul”!

 

În continuare, Iacov începe să culeagă ceea ce a semănat. Toată viaţa i-a înşelat pe alţii; acum el însuşi devine înşelat. Trece prin ceremonia căsătoriei cu fiica lui Laban, crezând că i s-a dat în căsătorie Rahela, dar în dimineaţa următoare descoperă că de fapt se căsătorise cu Lea! În persoana lui Laban el şi-a găsit într-adevăr perechea! Acum gusta el însuşi din amărăciunea acelui tratament pe care-l aplicase altora. Dumnezeu nu disciplinează la întâmplare, fără a avea un scop precis. El ştie doza necesară a fiecărei persoane şi aplică tratamentul corespunzător. Cu cei milostivi Dumnezeu este milostiv, iar cu cei încăpăţânaţi Se poartă potrivit cu încăpăţânarea lor (Psalmul 18:25). El ştie cum să se comporte cu fiecare „Iacov”.

 

Problemele lui Iacov nu se terminaseră încă. După paisprezece ani de muncă grea el a obţinut-o pe Rahela, însă numai pentru a descoperi că era stearpă. Dumnezeu a fost îndurător şi, în cele din urmă, i-a dat un copil prin ea, dar nici acest fapt nu a adus vreo schimbare în caracterul lui Iacov. Nici la acest moment nu se poate încrede încă în Dumnezeu, ci continuă să uneltească.

 

Următorul lui plan era să-şi însuşească averile lui Laban. Iacov era abil, cunoştea toate şmecheriile meseriei şi ştia cum să obţină cele mai bune vite ale lui Laban. Cât de mult a trebuit Dumnezeu să aştepte până când Iacov a învăţat să se încreadă în El şi să-şi uite propria-i iscusinţă omenească! Aceeaşi problemă o are Dumnezeu şi astăzi cu mulţi dintre copiii Săi. El nu e impresionat de isteţimea noastră. Înainte ca El să ne poată folosi pentru împlinirea voii Sale, El trebuie să aştepte până când ne dăm seama de nebunia tuturor acestor lucruri.

 

În cele din urmă, îl găsim pe Iacov plănuindu-şi evadarea din casa lui Laban. El simte că e sătul, până peste cap, de convieţuirea cu socrul său şi vrea să plece de la el. Însă, în timpul călătoriei constată că „vrând să scape din tigaia cu ulei încins a sărit, de fapt, în foc”. La scurt timp după rezolvarea conflictului cu Laban, Iacov primeşte vestea că Esau se apropie, din faţă, cu o oaste mare. Cel care încearcă să scape de disciplina lui Dumnezeu va constata că evadarea aceasta nu este deloc o sarcină uşoară. Dacă Iacov ar fi lăsat problema în mâinile lui Dumnezeu, El l-ar fi scăpat de Laban, în felul care Îi este propriu lui Dumnezeu, dar Iacov nu învăţase încă să se încreadă în Dumnezeu.

 

Văzându-se încolţit şi în pericol, Iacov începe acum să se roage. El se grăbeşte să-I aducă aminte lui Dumnezeu de promisiunile Lui, făcute la Betel (Geneza 32:9-12). Însă pentru Iacov, numai rugăciunea în sine nu este de ajuns. El trebuie să-şi facă şi planuri de rezervă. El ţese un plan iscusit prin care, chiar dacă Dumnezeu l-ar lăsa pradă vrăjmaşului, măcar o parte a poporului său să fie salvată. Cât de mult se aseamănă acest comportament cu al acelora care vorbesc despre încrederea în Dumnezeu şi despre “trăirea prin credinţă”, dar care îşi menţin mereu vreo sursă pământească de siguranţă, la care să recurgă în cazul “nefuncţionării” credinţei în Dumnezeu! Într-adevăr, Iacov era foarte asemănător cu noi.

 

De câte ori am constatat, aşa cum Iacov şi-a dat seama la întâlnirea lui cu Esau, că temerile noastre fuseseră neîntemeiate şi că n-ar fi trebuit să facem aranjamente, să ne îngrijorăm şi să ne îndoim de Dumnezeu. Inima lui Esau era în mâna lui Dumnezeu şi El putea s-o îndrepte încotro vroia, aşa cum scrie în Proverbe 21:1. „Când un om caută să-I placă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îi determină chiar şi pe cei mai răi duşmani ai acelui om să fie în relaţii de pace cu el” (Proverbe 16:7 versiunea biblică L.B.). Dumnezeu i-a spus în mod desluşit lui Iacov că va avea grijă de el, dar Iacov n-a putut crede promisiunea lui Dumnezeu.

 

Iacov a petrecut „sub mâna tare a lui Dumnezeu” douăzeci de ani, lungi şi dureroşi, de sfinţire prin încercări şi suferinţă. Nu ne sunt date toate detaliile suferinţelor lui, dar trebuie să fi trecut printr-o perioadă foarte dură. De asemenea, această perioadă trebuie să fi fost pentru el epuizantă şi din punct de vedere fizic, lucrând şi dormind afară, sub cerul deschis, fiind expus la arşiţa soarelui, la rouă şi la ploaie. Toată această disciplinare a fost însă necesară pentru a spulbera în viaţa lui Iacov amăgirea propriei suficienţe şi încrederea în propriile-i puteri. Nicidecum în acest moment, doar după trecerea anilor a fost capabil Iacov să aprecieze valoarea disciplinării prin care l-a trecut Dumnezeu, când, privind retrospectiv, a putut vedea lucrarea în ansamblul ei. „Pedeapsa lui Dumnezeu este întotdeauna corectă şi pentru binele nostru, în sensul cel mai înalt, pentru ca noi să putem fi părtaşi la sfinţenia Lui. Pedepsirea nu este plăcută pe durata exercitării ei – ea doare! Însă ulterior putem vedea rezultatul: o creştere netulburată în har şi în caracter” (Evrei 12:10-11 versiunea biblică L.B.), aşa cum zice şi binecunoscuta cântare:

 

„Cu-ndurare şi judecată a-mpletit El pânza timpului meu,

 

Şi, da, iubirea Lui a dat strălucire stropilor de rouă ai durerii:

 

Voi binecuvânta Mâna care a călăuzit şi inima care a plănuit,

 

Întronat fiind acolo unde locuieşte slava, în ţara lui Emanuel.”

 

Soarele răsare

Am văzut cum „soarele a apus” peste viaţa lui Iacov şi cum s-a adâncit întunericul în cei douăzeci de ani care au urmat. El a fost într-adevăr un om obişnuit, un om la fel ca noi; şi deasupra vieţii unui astfel de om, într-o zi, „a răsărit soarele”. Dumnezeu S-a întâlnit cu el a doua oară şi l-a schimbat într-un „Israel” – un prinţ al lui Dumnezeu.

 

Numai Dumnezeu a putut vedea vreun bine într-o astfel de persoană nefolositoare ca Iacov şi numai El l-a putut urmări răbdător fără a renunţa la speranţă. Aici vedem harul şi măreţia lui Dumnezeu. Iată ce ne încurajează! În ciuda întregii noastre centrări pe sine, Dumnezeu nu ne aruncă la coşul de gunoi (nu ne consideră irecuperabili – nota trad.). El are răbdare cu noi.

 

Poate nu credem în doctrina perseverenţei sfinţilor, dar nu putem să nu credem în perseverenţa lui Dumnezeu. Promisiunea Lui faţă de Iacov la Betel – şi promisiunea Lui faţă de noi – spune: „nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun”. Cât este de minunat şi cât de mult ne motivează la smerirea propriilor noastre fiinţe cunoaşterea „îndelungii răbdări a lui Dumnezeu” în relaţia Sa cu noi! Dacă El nu ar fi aşa, niciunul dintre noi nu ar avea vreo şansă.

 

La Peniel Dumnezeu îi dă lovitura de graţie lui Iacov. De-a lungul ultimilor douăzeci de ani El l-a disciplinat şi zdrobit, puţin câte puţin, dar acum a sosit momentul unei ultime lovituri pentru a termina lucrarea. Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut aceasta, aici, ar mai fi durat, poate, încă douăzeci de ani până să „răsară soarele” peste Iacov. Dumnezeu cunoaşte momentul potrivit în care să spulbere, odată pentru totdeauna, încrederea noastră în propriile aptitudini.

 

Binecuvântat de Dumnezeu

Când, în cele din urmă, Dumnezeu l-a zdrobit pe Iacov, atunci el a fost cu adevărat binecuvântat. Scriptura spune că Dumnezeu „l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:39). Cuvântul „a binecuvânta” este, probabil, cel mai folosit în rugăciunile creştinilor, dar puţini îi pătrund înţelesul real.

 

Ce este binecuvântarea? Care a fost binecuvântarea primită de Iacov? O găsim descrisă în versetul 28 ca „putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii” (traducere directă din Biblia engleză – nota trad.). Aceasta e binecuvântarea de care noi toţi avem nevoie şi aceasta trebuie s-o căutăm. Numai aceasta poate face ca „soarele să răsară” peste viaţa noastră. Ceea ce doreşte Dumnezeu să dea poporului Său este această binecuvântare şi nimic mai puţin decât aceasta. La această binecuvântare s-a referit Isus când le-a cerut ucenicilor Săi să aştepte în Ierusalim pentru împlinirea promisiunii Tatălui. El le-a spus că „voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi” (Faptele apostolilor 1:8) – putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii. Prin transformarea făcută de Duhul Sfânt, orice om poate ieşi din tiparul lui Iacov pentru a deveni un „Israel”. Această binecuvântare a fost cea care a făcut „să răsară soarele” peste viaţa lui Petru şi a celorlalţi ucenici, în acea zi minunată, în odaia de sus din Ierusalim.

 

Numai aceasta e în măsură să dea răspunsul la problema corupţiei de care e afectată viaţa eului nostru. În privinţa acestei corupţii, întrebarea nu are de-a face cu îmbunătăţiri şi corijări, cu hotărâri bune şi nici chiar cu determinarea noastră; în privinţa acestei totale corupţii, întrebarea se pune dacă suntem pe deplin posedaţi de Duhul Sfânt, astfel încât El să guverneze şi să conducă vieţile noastre.

 

Unde ne conduce Duhul Sfânt? Întotdeauna la cruce. Numai când suntem crucificaţi poate trăi Hristos, în plinătatea Lui, în noi. Numai atunci s-a întâmplat că a venit Duhul Sfânt peste Isus când El a fost botezat şi scufundat în apă, exprimând, prin aceasta, că accepta moartea faţă Sine Însuşi (Matei 3:16). Numai atunci a avut loc binecuvântarea lui Iacov, când el a fost zdrobit. Moise a putut elibera pe Israel numai după ce a trecut prin cei patruzeci de ani de păstorire a oilor, timp în care încrederea în propriile-i abilităţi a fost spulberată. Înainte ca apele vii să curgă din stâncă, ea a trebuit lovită. Înainte ca Israeliţii să poată intra în Canaan (simbolizând viaţa în plinătatea Duhului Sfânt), ei au trebuit să treacă prin râul Iordan (simbolizând moartea şi îngroparea). Înainte ca lumina dinăuntrul ulcioarelor să fie vizibilă, şi să vină victoria, armata lui Ghedeon a trebuit să-şi spargă ulcioarele. Înainte ca parfumul mirului să umple casa unde era Isus, vasul de alabastru a trebuit să fie spart. Înainte ca Petru să fie gata pentru Ziua Cincizecimii, lăudăroasa încredere în abilităţile proprii din viaţa lui a trebuit să fie spulberată. Găsim acest adevăr în toată Scriptura.

 

Ar fi riscant pentru Dumnezeu să împuternicească pe un om refractar, care nu a trecut prin zdrobire. Ar fi ca şi cum ai da un cuţit tăios unui bebeluş de şase luni sau ca şi cum ai lucra la o tensiune de douăzeci de mii de volţi fără izolaţia corespunzătoare. Dumnezeu este prudent. El nu dă puterea Duhului Său acelora în care eul este încă intact şi El îndepărtează puterea Lui de la un om care încetează să mai fie zdrobit.

 

Iacov era, acum, binecuvântat de Însuşi Dumnezeu. Mai demult, Isaac îşi pusese mâinile peste Iacov şi-l binecuvântase, atunci când Iacov i-a adus vânatul (Geneza 27:23). Acea binecuvântare, însă, nu a adus nicio schimbare în viaţa lui Iacov. Adevărata binecuvântare a venit la Peniel. Iată lecţia pe care trebuie să o învăţăm şi noi: niciun om nu ne poate da vreodată această binecuvântare. Un om – chiar şi un om sfânt, ca Isaac – poate să-şi pună mâinile sale goale peste capetele noastre goale şi să se roage pentru noi. Totuşi, putem să nu primim nimic. Numai Dumnezeu ne poate împuternici cu-adevărat. Când Isaac şi-a pus mâinile peste capul lui Iacov, „soarele continua să apună” peste viaţa lui, dar când l-a binecuvântat Dumnezeu, „soarele a răsărit”! Puterea aparţine lui Dumnezeu şi El este singurul care ne-o poate da vreodată.

 

Scriptura spune că Dumnezeu „l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:29), acolo, unde Iacov a îndeplinit anumite condiţii şi a ajuns la un anumit punct critic în viaţa lui. Au existat motive pentru care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov acolo, la Peniel. Să analizăm în continuare aceste motive.

 

Singur cu Dumnezeu

În primul rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost singur cu Dumnezeu. El i-a trimis pe toţi ceilalţi de-acolo şi era singur (Geneza 32:24). Credincioşilor din secolul douăzeci le vine greu să petreacă timp mult, singuri cu Dumnezeu. Spiritualitatea secolului vitezei ne-a cuprins pe mulţi dintre noi şi suntem într-o stare de preocupare continuă. Problema nu este în temperamentul nostru sau în cultura noastră. Problema e doar că nu avem priorităţile corecte – atâta tot.

 

Isus a spus odată că singurul lucru necesar pentru un credincios era să stea la picioarele Lui şi să-L asculte (Luca 10:42). Noi, însă, nu mai credem această afirmaţie a lui Isus, aşa că suferim consecinţele dezastruoase ale neglijării cuvintelor Lui. În aceste condiţii, lăsându-ne mai departe furaţi de diversele noastre activităţi şi neştiind ce înseamnă să stai singur cu Dumnezeu, în post şi-n rugăciune, în mod sigur nu vom cunoaşte puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu – şi aici mă refer la puterea Lui autentică, nu la imitaţia ieftină cu care se laudă mulţi.

 

Zdrobit de Dumnezeu

În al doilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost zdrobit complet. La Peniel, un Om s-a luptat cu Iacov. Dumnezeu s-a luptat cu Iacov timp de douăzeci de ani, dar Iacov a refuzat să cedeze. Dumnezeu a încercat să-i arate că tot ceea ce agonisea Iacov pentru sine avea un rezultat negativ, în ciuda isteţimii şi a planificărilor lui. Totuşi, încăpăţânarea lui Iacov încă refuza să cedeze. În final, Dumnezeu a lovit încheietura coapsei lui, astfel încât articulaţia acesteia a fost dislocată (versetul 25). Coapsa este cea mai puternică parte a trupului şi chiar această parte a fost cea lovită de Dumnezeu.

 

Dumnezeu caută să zdruncine tocmai punctele-forte din viaţa noastră. Odinioară, lui Simon Petru i s-a părut că, din punct de vedere spiritual, punctul lui forte era curajul său. Chiar dacă toţi ceilalţi s-ar fi lepădat de Domnul, el n-ar fi făcut aşa ceva niciodată. Aşa că Dumnezeu a trebuit să-l zdrobească în acel punct: Petru s-a lepădat de Domnul, în mod public, înainte ca oricare din ceilalţi să o facă şi nu doar o dată, ci de trei ori şi pe deasupra fiind întrebat de o slujitoare slabă şi neînsemnată! Această lovitură a fost îndeajuns de puternică pentru a-l zdruncina pe Petru în acest punct-forte, dar nu şi în celelalte. Pe plan fizic, punctul-forte al lui Petru era pescuitul. Dacă exista vreun domeniu în care Petru să fi fost expert, acela era pescuitul. Aşa că Dumnezeu l-a zdrobit şi în acest punct, prin faptul că Petru a ajuns în situaţia de a pescui toată noaptea fără să prindă nimic; şi aceasta s-a întâmplat nu o dată, ci de două ori (Luca 5:5; Ioan 21:3). Dumnezeu l-a zdrobit în punctele sale cele mai tari pentru a-l învăţa că încrezându-se în propriile-i puteri va fi incapabil să-L slujească pe Dumnezeu.

 

Pentru ucenici a fost nevoie de trei ani şi jumătate, timp în care ei să înveţe că fără Hristos nu puteau face nimic. Pentru unii dintre noi acest proces durează chiar mai mult, dar depinde numai de măsura în care învăţăm acest adevăr, prin care putem cunoaşte puterea lui Dumnezeu. După ce Petru a fost zdruncinat în punctele lui cele mai tari – fiind lovit în „coapsa” lui – a fost pregătit pentru Ziua Cincizecimii.

 

Punctul-forte al lui Moise a constat în abilităţile lui de conducător, în elocvenţa sa şi în pregătirea lui, în cele mai bune academii ale Egiptului. El şi-a închipuit că avea o bună calificare pentru a fi conducătorul Israeliţilor (Fapte 7:25), dar Dumnezeu nu mers cu el în această lucrare până când, după patruzeci de ani, zdruncinat fiind în punctele lui cele mai tari, a spus: „Doamne, eu nu sunt persoana potrivită pentru o lucrare ca aceea (…) eu nu sunt un bun vorbitor (…) te rog să trimiţi pe altcineva” (Exodul 3:11; 4:10,13 versiunea biblică L.B.). Apoi Dumnezeu l-a ridicat şi l-a folosit cu putere. Dumnezeu trebuie să aştepte până ce independenţa autoproclamată şi încrederea în propriile noastre abilităţi sunt ruinate, iar noi înşine suntem zdrobiţi, încetând să mai avem estimări înalte despre propriile noastre persoane şi despre ceea ce putem realiza. Atunci El Îşi poate lua angajamentul faţă de noi, fără rezerve.

 

Flămând după Dumnezeu

În al treilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost plin de râvnă şi a fost flămând după Dumnezeu. „Nu Te voi lăsa să pleci”, a exclamat el, „până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). Cât de mult a aşteptat Dumnezeu – timp de douăzeci de ani lungi – să audă aceste cuvinte din gura acelui Iacov care şi-a petrecut viaţa însuşindu-şi drept de întâi-născut, femeie, bani şi proprietăţi şi care acum le lăsa pe toate, ţinându-se strâns de Dumnezeu. Acesta a fost punctul-ţintă înspre care se îndreptau lucrările lui Dumnezeu în viaţa lui Iacov. Cred că inima lui Dumnezeu era încântată acum, când Iacov, în sfârşit, pierzând din vedere lucrurile trecătoare ale pământului, îşi dorea fierbinte părtăşia cu Dumnezeu şi tânjea după binecuvântarea Lui. Ni se spune în Osea 12:4 că în noaptea aceea, la Peniel, Iacov a plâns şi a cerut cu stăruinţă o binecuvântare. Cât de diferit era el în acea noapte comparativ cu anii anteriori, când îşi dorea numai lucrurile acestei lumi! În sfârşit, felul de lucru al lui Dumnezeu cu Iacov a adus roadă!

 

Înainte ca Dumnezeu să-l binecuvânteze pe deplin pe Iacov i-a testat perseverenţa. El i-a spus lui Iacov: „lasă-mă să plec”, testând dacă Iacov era satisfăcut cu ceea ce avea deja sau dacă era cuprins de dor după mai mult. A fost ca şi atunci când, în anii de mai târziu, Ilie l-a testat pe Elisei. Ilie i-a spus din nou şi din nou: „rămâi aici, te rog”, dar Elisei nu a acceptat să fie dat la o parte şi astfel a primit o măsură dublă din Duhul lui Ilie (2 Împăraţi 2). În mod similar, Isus a testat pe cei doi ucenici care mergeau către Emaus (Luca 24:15-31). Când au ajuns la casa lor, Isus „S-a făcut că vrea să meargă mai departe”. Însă cei doi ucenici nu L-au lăsat să plece şi, ca rezultat, ei au obţinut o binecuvântare.

 

Dumnezeu ne testează şi pe noi. El niciodată nu ne poate binecuvânta pe deplin, până când nu ne alipim cu toată seriozitatea de cele mai bune binecuvântări pregătite de El pentru noi. Trebuie să fim însetaţi, asemenea lui Iacov, şi să spunem: „Doamne, există mai mult din viaţa creştină decât ceea ce am experimentat eu până acum. Nu m-am săturat. Vreau toată plinătatea Ta, cu orice preţ”. Când ajungem în acest punct, nu mai este decât un mic pas până la plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu.

 

Observaţi că Iacov, în incidentul de la Peniel, când a declarat: „nu Te voi lăsa să pleci, Dumnezeu”, a făcut-o într-o stare de slăbiciune, după ce coapsa lui fusese dislocată. Dumnezeu ar fi putut să scape cu uşurinţă de el şi să plece, dar n-a făcut-o. Aici învăţăm faptul că atunci când un om este cel mai slab prin sine însuşi, atunci el are cea mai mare putere împreună cu Dumnezeu. Aşa cum a spus Apostolul Pavel: „sunt bucuros să mă laud cu măsura slăbiciunii mele, sunt bucuros să fiu o demonstraţie vie a puterii lui Hristos, în loc de a evidenţia puterea şi abilităţile mele (…) căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9-10 versiunea biblică L.B.). Puterea lui Dumnezeu este demonstrată cel mai eficient în slăbiciunea omului.

 

Aşa a fost şi în cazul lui Iacov: când el este învins, zdrobit şi extrem de slab, Dumnezeu îi spune: „Acum ai ajuns triumfător”. Poate cineva s-ar gândi că Dumnezeu trebuia să-i spună: „În sfârşit ai fost învins”. Dar nu! Dumnezeu i se adresează prin cuvintele: „Ai biruit. De acum încolo vei avea putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii” (versetul 28) (traducere directă din Biblia engleză – nota trad.). Avem biruinţă atunci când Dumnezeu zdruncină tăria şi independenţa noastră autoproclamate, aşa cum spun şi cuvintele cântării: „Fă-mă un prizonier, o, Doamne, şi atunci eu voi fi liber”. Acesta e gloriosul paradox al vieţii creştine.

 

Dacă a existat vreodată o imagine a slăbiciunii, ea este văzută în mod sigur într-un om care atârnă neajutorat pe o cruce. Bătut până la sânge şi, în final, fixat cu piroane pe cruce, Hristos a murit ca un om slab şi epuizat. Însă, acolo, puterea lui Dumnezeu a fost demonstrată în răsturnarea de la putere a Diavolului şi în eliberarea oamenilor (Evrei 2:14; Coloseni 2:14,15). „Hristos cel răstignit este puterea lui Dumnezeu”, le scria Pavel corintenilor, adăugând: „El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu El” (1 Corinteni 1:23,24; 2 Corinteni 13:4). Creştinii din Corint au confundat darul limbilor cu evidenţa învestirii cu puterea lui Dumnezeu, aşa că Pavel a trebuit să le corecteze greşeala. În esenţă, el le spune: „Fraţilor, darul limbilor nu este condiţia suficientă pentru evidenţa puterii lui Dumnezeu. Mulţumiţi lui Dumnezeu dacă aveţi acest dar. Să nu faceţi însă vreo greşeală. Puterea lui Dumnezeu se manifestă numai în şi prin cruce. Puterea lui Dumnezeu este văzută în condiţiile slăbiciunii omului.”

 

Îmi aduc aminte că l-am auzit pe un om al lui Dumnezeu descriind modul în care îi arătase Dumnezeu secretul puterii duhovniceşti. De o anumită vreme el L-a căutat pe Dumnezeu pentru a primi vreo manifestare spectaculoasă. În final, Domnul l-a întrebat: „cum ai primit iertarea păcatelor tale”? El a răspuns: „Doamne, am recunoscut că eram cel mai mare păcătos de pe Pământ, iar Tu m-ai iertat fără nicio plată”. Atunci Domnul i-a spus: „Atunci recunoaşte că eşti cel mai slab om de pe Pământ şi vei avea puterea Mea”. Astfel, a început să experimenteze puterea lui Dumnezeu în viaţa lui.

 

Calea crucii este calea puterii. În măsura în care umblăm pe această Cale vom avea puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră, iar oamenii vor fi binecuvântaţi prin viaţa şi slujirea noastră. Când cele cinci pâini sunt frânte, atunci şi numai atunci mulţimea va fi hrănită.

 

Sincer cu Dumnezeu

Remarcăm, în final, că Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost sincer cu Dumnezeu. Vedem că Dumnezeu îl întreabă: „Cum îţi este numele?” Cu douăzeci de ani în urmă, când tatăl său îi pusese aceeaşi întrebare, el minţise spunând: „Eu sunt Esau” (Geneza 27:19). Însă acum el e sincer. El spune: „Doamne, eu sunt Iacov” sau, cu alte cuvinte: „Doamne, eu sunt un hrăpăreţ, un înşelător şi un profitor”. Acum nu mai era nicio viclenie în Iacov, aşa că Dumnezeu l-a putut binecuvânta.

 

Amintiţi-vă ce a spus Isus, cu mulţi ani mai târziu, când s-a uitat la Natanael: „Iată cu adevărat un Israelit [un adevărat „Israel”, un prinţ autentic al lui Dumnezeu], în care nu este [deloc „Iacov”, adică nici un] vicleşug” (Ioan 1:47). Aceasta aşteaptă Dumnezeu să vadă şi în noi. Numai atunci ne poate împuternici.

 

Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov acolo, când acesta a fost sincer, când n-a mai vrut să se mai prefacă vreodată, când a mărturisit: „Doamne, sunt un ipocrit. Viaţa mea e plină de ruşine şi de aparenţe false.” Pentru ca un bărbat să recunoască din adâncul inimii acest fapt, vă spun, este nevoie de zdrobire autentică. Mulţi conducători creştini spun astfel de cuvinte cu o falsă umilinţă, pentru a câştiga reputaţia unui slujitor smerit. Nu mă refer aici la acest soi de ticăloşie, mă refer la o sinceritate care vine dintr-o inimă cu-adevărat zdrobită şi plină de pocăinţă. Pentru o astfel de sinceritate se plăteşte un preţ. Există atât de mult vicleşug în fiecare dintre noi! Dumnezeu să aibă milă de noi, căci pretindem că am ajuns la un nivel al sfinţeniei la care, de fapt, n-am ajuns. Haideţi să dorim din toată inima, cu înflăcărare: sinceritatea, corectitudinea şi transparenţa. Atunci nu va exista vreo limită a binecuvântării revărsate de Dumnezeu peste vieţile noastre.

 

Soarele care merge crescând………………………………………………………………………………  Cont pe http://www.harulzalau.ro/zac-poonen-frumusete-in-loc-de-cenusa/

 

////////////////////////////////

 

Lucruri care nici nu trebuie pomenite, de James Montgomery Boice

(Efeseni 5:3-14)

 

 https://www.rcrwebsite.com/eph29.htm

 

În studiul nostru asupra acestei secţiuni am ajuns la versetul al treilea din capitolul cinci. Pavel a vorbit deja despre unele dintre aceste lucruri la sfârşitul capitolului patru. Acolo el a folosit o imagine foarte interesantă, aceea a îmbrăcării, spunând că odinioară am avut un anume tip de viaţă care era asemănător unei anumite îmbrăcăminte. Era o îmbrăcăminte care se potrivea acelui mod de viaţă, însă nu şi noii noastre vieţi de creştini. Acum, devenind creştini, trebuie să vă dezbrăcaţi de acel vechi tipar de comportament, ca şi cum ar fi o îmbrăcăminte nepotrivită şi, în schimb, să vă îmbrăcaţi cu un nou model de comportament. Pe măsură ce dezvoltă această idee observăm că el contrabalansează aceste lucruri – în locul unui anumit lucru trebuie să fie cutare lucru, trebuie să fie un cu totul alt lucru.

 

În capitolul cinci el intensifică această idee. Problema în discuţia despre îmbrăcare şi dezbrăcare este aceea că putem să admitem, şi în unele aspecte pe bună dreptate, că îmbrăcarea şi dezbrăcarea sunt un proces. Începem să dezbrăcăm comportamentul nepotrivit şi începem să îmbrăcăm un comportament din ce în ce mai potrivit. Acum, în capitolul cinci, Pavel vorbeşte despre aceste lucruri, fără a spune că suntem, în mod normal, într-un proces de dezbrăcare şi îmbrăcare, ci vorbind despre tipurile de vicii care erau predominante în lumea păgână de atunci şi care, spune el, nici măcar nu trebuie să fie pomenite între creştini. Aici nu este o problemă de reformare treptată sau despre o schimbare doar de nuanţă a valorilor şi a comportamentului, ci este vorba de lucruri care nici măcar nu trebuie pomenite în cercurile creştine. Apoi începe să le enumere. Sunt şase. Vorbeşte despre imoralitatea sexuală, despre necurăţie, lăcomie, obscenitate, vorbe nechibzuite şi glume proaste. Pavel spune că aceste lucruri sunt nepotrivite, nelalocul lor. De fapt, dacă sunt practicate, evidenţiază faptul că cel care le practică, departe de a fi un creştin doar nepăsător faţă de practicarea credinţei, el este, aşa cum spune Pavel, un idolatru. Cu alte cuvinte, o persoană care se închină unui al dumnezeu decât adevăratului Dumnezeu care este Tatăl Domnului Isus Hristos.

 

Trebuie să ne uităm la aceste lucruri, la fiecare în parte, nu pentru alt motiv decât acela că sunt atât de obişnuite în ziua de azi. Sunt o expresie a tipului de cultură în care trăim. Primul dintre ele este imoralitatea sexuală. În limba greacă, acest cuvânt este porneia, fiind cuvântul din care am obţinut termenul modern „pornografie”. Acesta nu se referă, însă, la poze sau filme obscene, ci la relaţia sexuală din afara căsătoriei. Lucrul pe care mai vechile traduceri ale Bibliei l-au tradus cu termenul „curvie”. Nu trebuie să facem aici greşeala de a susţine că păcatele sexuale sunt mai mari decât alte păcate. De fapt, dacă privim dintr-o perspectivă biblică, păcatele trupului sunt, în general, mai puţin semnificative decât cele ale spiritului. Păcate ca mândria şi aroganţa sunt de departe mai distructive decât aceste păcate ale trupului. Cu toate acestea, Pavel este întrutotul îndreptăţit să menţioneze mai întâi aceste păcate deoarece, chiar dacă nu sunt cele mai distructive, spiritual vorbind, sunt, totuşi, teribil de distructive şi teribil de evidente în societate. Imoralitatea sexuală este, deci, unul dintre lucrurile despre care Pavel spune că nici nu trebuie pomenite printre creştini.

 

În al doilea rând, el vorbeşte despre necurăţie. Acest termen, „necurăţie”, acoperă fără îndoială genul de păcate care sunt incluse în primul termen, însă se poate ca acest al doilea termen să ţintească puţin mai departe şi să vorbească despre anumite practici şi vicii degradante. Probabil ceea ce a avut Pavel în minte aici este acceptarea la scară largă în lumea greacă din vremea lui a prostituţiei, pe de-o parte, şi a homosexualităţii, pe de altă parte, precum şi a anumitor tipuri de comportament sexual degenerat. Acestea sunt lucrurile care pângăresc o persoană, ne spune Pavel şi, în consecinţă, nu trebuie practicate de către creştini. În schimb, în lumea greacă, erau înspăimântător de tolerate. În Atena, de exemplu, exista un mare templu zidit în cinstea Afroditei, zeiţa dragostei, templu care a fost zidit cu banii câştigaţi de bordelurile din oraş. Nu era deloc nepotrivit în mintea grecilor din vremea lui Pavel recunoaşterea formală a prostituţiei şi folosirea veniturilor câştigate de bordeluri la construirea unui templu în cinstea unuia dintre zei. Acest lucru era pur şi simplu normal în modul de gândire grecesc. În acelaşi fel exista o acceptare la scară largă a homosexualităţii. Această practică nu era considerată incompatibilă cu cele mai înalte standarde etice. Cu toate acestea, spune Pavel, departe ca aceste lucruri să fie ceva înalt şi care să înnobileze, sunt de fapt josnice şi degradante. Iar comunitatea creştină trebuie să fie diferită, în ceea ce priveşte aceste lucruri.

 

Al treilea lucru pe care îl menţionează este lăcomia. Dacă cele două mari defecte ale naturii umane sunt lăcomia şi pofta, ei bine, aici îl avem pe primul dintre ele – lăcomia. Următoarele două lucruri ţin de al doilea defect, acestea fiind dragostea de bani şi dragostea de lucrurile pe care ţi le oferă banii. Idee adesea redată prin „aviditate” – tot timpul dorind mai mult. Nu numai bani de dragul banilor, deşi uneori lăcomia implică dragostea de bani de dragul banilor ci, în primul rând, o dragoste de bani pentru genul de lucruri pe care banii ţi le aduc. Experienţele pe care le putem avea. Imaginea pe care o putem afişa înaintea lumii. Şi plăcerile pe care le putem gusta, de care altfel nu am avea parte. Pavel spune că nici acest lucru nu este ceva care să poată exista printre creştini. De aceea spune Isus, în Predica de pe Munte, că nu poţi sluji lui Dumnezeu şi banilor. Deoarece dacă banii sunt dumnezeul tău, atunci, aşa cum şi Pavel însuşi spune în acest paragraf, eşti un idolatru. Iar dacă eşti un idolatru, atunci nu-L slujeşti de loc pe adevăratul Dumnezeu, chiar dacă pretinzi că eşti creştin.

 

Al patrulea termen este obscenitatea. Un comportament deosebit de agresiv, în special în vorbe, deşi poate implica şi acţiuni.

 

Al cincilea termen este vorbirea nechibzuită. Este uşor de ţinut minte forma grecească a acestei expresii deoarece este compusă din două cuvinte. Primul cuvânt este acela care ni-l dă pe „moron” (idiot, n.t.). Al doilea cuvânt este logos, termenul pentru „cuvânt”, „cuvinte”. Termenul grecesc este morologia. Este genul de vorbire de care este în stare un moron (idiot, n.t.). Desigur, aici unde Biblia foloseşte acest termen, moros, nu este vorba despre inteligenţă. Biblia nu vorbeşte aici despre intelect deficient, ci despre moravuri deficiente. Este tipul de vorbire pe care îl are cineva care nu are standarde morale. Tipul de vorbire care dărâmă, se distrează şi ridiculizează acele standarde de comportament care chiar şi în lumea seculară au scopul de a susţine o societate şi a-i reprima elementele cele mai abjecte. Dacă-mi daţi voie să spun, exact la aceasta este bună televiziunea – la morologie. Este foarte greu să auzi alt gen de cuvinte la televizor. Ele trec ca umor, desigur. Iar uneori sunt abordate forme mai agresive de astfel de umor care sunt, însă, imediat retrase pentru ca nu cumva să fie sesizată Comisia Federală de Comunicaţii (în România CNA – Comisia Naţională a Audio-Vizualului, n.t.). Televiziunea nu zideşte. Ceea ce vedeţi la televizor nu are drept scop menţinerea standardelor morale ale societăţii noastre. Dimpotrivă, le dărâmă. Acesta este lucrul pe care Pavel spune că nu trebuie să-l avem printre noi.

 

Ultimul dintre toţi termenii este glumele proaste. Cu alte cuvinte, a glumi cu privire la lucrurile serioase. Aceasta nu înseamnă că creştinii nu se pot distra; că creştinii nu ar trebui să fie caracterizaţi de un spirit vesel şi de un ascuţit simţ al umorului faţă de lucrurile care sunt cu adevărat distractive. Dumnezeul care a creat maimuţele nu este lipsit de umor. Însă Pavel se referă la a glumi vizavi de lucruri care trebuie luate în serios. A te distra de ceea ce are o semnificaţie eternă. Şi mai presus de toate, a folosi glumele pentru a evita poruncile şi avertismentele Dumnezeului atotputernic. John Stott adună laolaltă aceşti termeni spunând că obscenitatea, vorbirea nechibzuită şi glumele proaste se referă la o minte murdară care se exprimă într-o conversaţie murdară.

 

La acest punct ne întrebăm: dacă acestea sunt lucrurile negative, dacă acestea sunt lucrurile pe care creştinul trebuie să le evite cu orice preţ, dacă acestea sunt genul de lucruri nepotrivite, nelalocul lor şi dovedind idolatrie într-o comunitate creştină, atunci care sunt lucrurile pozitive pe care trebuie să le contrabalansăm? Cum trebuie să fie şi ce trebuie să facă, prin contrast, creştinii? Sunt mai multe moduri de a răspunde la această întrebare. Un mod de a răspunde la această întrebare este să ne deplasăm până la versetele opt şi nouă unde apostolul Pavel începe să ne sugereze termeni care sunt în mod evident paraleli celor despre care a vorbit mai devreme. În versetul nouă, care în New International Version (Noua Versiune Internaţională, una din traducerile Bibliei în limba engleză, n.t.) este între paranteze, apostolul Pavel spune: „Roada luminii stă în orice bunătate, dreptate şi adevăr.” Poţi face o foarte uşoară paralelă între aceşti termeni şi cei şase pe care i-am menţionat mai devreme. Bunătatea şi dreptatea sunt contrare unora dintre acele lucruri. Adevărul contrabalansează orice ţine de vorbirea nechibzuită, obscenă şi de glumele proaste. Pavel are dreptate menţionând aceşti termeni aici. Atunci când trăim în felul acesta, în bunătate, dreptate şi în adevăr, trăim după caracterul lui Isus Hristos care El Însuşi este dreptate, bunătate şi adevăr. Toţi aceşti termeni au fost folosiţi de El, şi pe bună dreptate.

 

Dar, ştiţi, uitându-mă la întregul pasaj şi analizându-l, mă întreb dacă nu cumva cel mai semnificativ contrast este nu acela pe care Pavel ni-l înfăţişează în versetul nouă, unde începe să folosească o altă imagine, vorbind despre lumină şi întuneric şi despre creştini ca fiind copii ai luminii, ci mai degrabă acea propoziţie care apare chiar la sfârşitul versetului patru, imediat după ce vorbeşte despre obscenitate, vorbire nechibzuită şi glume proaste, care nu sunt la locul lor. Aici contrastul este, spune el, mulţumirea. Te întrebi poate, mulţumire pentru ce? Răspunsul ar fi: mulţumire pentru toate lucrurile. Mulţumire pentru cine este Dumnezeu, pentru cine suntem noi, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru tot ceea ce ne-a dat El şi aşa mai departe.

Mă mai întreb dacă nu cumva John Stott are dreptate la acest punct când, în comentariul său, sugerează că ceea ce trebuie să fi avut Pavel în minte aici este mulţumirea chiar pentru darurile lui Dumnezeu, daruri de care se abuzează prin viciile pe care le-a menţionat mai devreme în text. Cu alte cuvinte, vorbind despre imoralitatea sexuală şi despre necurăţie, lucrul pentru care ar trebui să fim mulţumitori este sexul şi modul în care trebuie să ne folosim de el. Vorbind despre lăcomie, care este forma josnică, lucrurile pentru care ar trebui să fim mulţumitori sunt lucrurile materiale pe care le posedăm şi modul în care trebuie să le folosim. Iar vorbind despre obscenitate, vorbire nechibzuită şi glume proaste, lucrurile pentru care ar trebui să fim mulţumitori sunt adevărul şi capacitatea cuvintelor de a comunica adevărul spre binefacerea societăţii. Merită să ne gândim puţin la aceste lucruri, nu-i aşa?

 

Creştinii au o reputaţie destul de proastă atunci când vine vorba despre sex, deoarece se presupune că suntem împotriva lui. Există multe cărţi care afirmă acest lucru şi, fără îndoială, cu o oarecare dreptate. De fapt, chiar dintr-o perspectivă creştină, noi recunoaştem că există o oarecare îndreptăţire în acest gen de acuzaţie deoarece atunci când în societatea umană (atât în vremea lui Pavel, cât şi din nou, în vremea noastră) sexul era denaturat, creştinii s-au ridicat adesea, aşa cum era şi normal, împotriva acestei denaturări. Asta este aproape tot ce a auzit lumea despre opinia noastră. Cu toate acestea, perspectiva creştină nu este o negare a sexului, care este darul lui Dumnezeu pentru noi ci, mai degrabă, o celebrare a lui şi o folosire a lui în modul în care Dumnezeu l-a intenţionat să fie folosit. Adică în cadrul căsniciei, pentru a zidi familii şi a fi o binecuvântare pentru societate.

Mi-am dat seama, chiar citind cărţi despre acest subiect, că este dificil uneori să găseşti cărţi care tratează în mod corect acest subiect. Am dat însă recent de o carte care cred că este excepţională în tratarea acestui subiect. Este scrisă de un canadian. Numele lui este Mike Mason iar cartea este intitulată „Taina Căsătoriei: după cum fierul ascute fierul” (Logos, Cluj 1999, pentru traducerea în limba română, n.t.). Îmi place această carte nu numai pentru că spune ceea ce trebuie (sunt şi alte cărţi care spun ceea ce trebuie), ci pentru că este aproape poetică în a celebra în mod real ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit. Vreau să vă citesc numai un paragraf care surprinde ceva din această minunată atitudine de mulţumire vizavi de sex, din căsătoria creştină. Mason scrie:

 

„Oare ce poate egala surpriza descoperirii că lucrul pe care, mai presus de orice, omenirea l-a târât în noroi, cu exces de iscusinţă, este cel mai inocent din lume? Există oare vreo altă activitate (cu excepţia rugăciunii), în care bărbatul şi femeia să se poată angaja împreună şi care să fie mai plină de puritatea copilăriei, mai curată şi mai inocentă, mai naturală şi mai sănătoasă decât actul sexual? Căci dacă rugăciunea este cea mai profundă formă de comuniune cu Dumnezeu pe care o avem la dispoziţie (şi mai ales acel act special de adorare cunoscut sub numele de Cina Domnului), atunci cu siguranţă sexul este cea mai profundă formă de comuniune între fiinţele umane, şi în acest sens devine ceva absolut esenţial (nu numai din punct de vedere biologic) supravieţuirii noastre.

 

Cred că este un lucru cu adevărat remarcabil, precum şi o expresie potrivită a perspectivei creştine. Cred că asta are Pavel în minte atunci când pune în contrast denaturarea darului cu a fi mulţumitor. Acelaşi lucru este valabil atunci când vorbim despre lăcomie. Recunoaştem şi aici – Biblia recunoaşte cu siguranţă – că lăcomia este o folosire improprie a lucrurilor pe care le posedăm, precum şi o atitudine improprie cu privire la ele. Lăcomia este dorinţa de a avea întotdeauna mai mult. Odată, cineva l-a întrebat pe John D. Rockefeller, care la acea vreme era unul dintre cei mai bogaţi, dacă nu cel mai bogat om din zilele lui: „De câţi bani ai nevoie pentru a fi fericit?” Rockefeller a răspuns: „Încă de câţiva.” Aceasta este o caracteristică a spiritului uman iar acolo unde predomină ea este, desigur, extrem de distructivă. Devenim prizonierii acesteia. Nu-ţi poţi folosi banii în folosul societăţii dacă tot timpul încerci să faci cât mai mulţi.

Pe de altă parte, creştinii greşesc uneori, atunci când spun: „Dacă lăcomia înseamnă dragoste de bani, atunci banii trebuie să fie ceva rău. Prin urmare, perspectiva creştină corectă este aceea de a nu poseda nimic.” Astfel, aceşti creştini au susţinut o varietate de stiluri de viaţă ca alternativă, cum ar fi monasticismul, ordinele religioase, stilul de viaţă simplu, traiul în comun şi altele. Nu vreau să argumentez împotriva acestor lucruri, deoarece este o problemă personală. Uneori este chiar o chemare. Dacă lucrurile materiale te ţin în dependenţă de ele, în acelaşi fel în care o face alcoolul cu un alcoolic, atunci trebuie să te eliberezi de ele. Trebuie doar să-ţi tai legăturile care te ţin. Unii au făcut lucrul acesta şi au fost binecuvântaţi de Dumnezeu.

Aceasta nu este însă singura perspectivă creştină. Punctul de vedere creştin nu este nici obţinerea a tot mai mult dar nici renunţarea la lucrurile materiale ca fiind, într-un anume fel, rele în sine. Atitudinea creştină este una de mulţumire pentru ceea ce Dumnezeu a dat. Iar dacă Dumnezeu dă puţin, suntem mulţumiţi cu puţin; dacă dă mai mult, suntem mulţumitori pentru aceasta. Deoarece dacă suntem mulţumitori pentru ceea ce El dă, mintea noastră nu este concentrată asupra lucrurilor materiale, ci asupra lui Dumnezeu care ni le-a dat, fiind astfel liberi să folosim acele lucruri aşa cum doreşte Dumnezeu, anume pentru a fi un ajutor şi o binecuvântare pentru alţii. Înainte de toate, pentru familiile noastre, faţă de care avem responsabilitatea de căpătâi. Apoi pentru biserică, pe care o sprijinim prin darurile noastre. Apoi pentru societate, prin sprijinirea programelor umanitare şi a altor asemenea lucruri.

De multe ori am simţit că motivul pentru care Dumnezeu nu a dat mai multor creştini mai mulţi bani este acela că nu ştim cum să-i folosim. Cu cât ai mai mult, cu atât mai mult trebuie să dăruieşti, în mod proporţional. Nu mă refer la zeciuială. Dacă ai un venit de 10.000 de dolari şi dai din ei zece la sută, asta înseamnă o mie. Iar dacă ai un venit de o sută de mii de dolari şi dai din ei zece la sută, asta înseamnă zece mii. Însă dacă ai un venit de o sută de mii de dolari ar trebui să dai mai mult de zece mii deoarece, în mod clar, ai posibilitatea de a da mai mult. Iar motivul pentru care Dumnezeu nu îi binecuvântează pe mai mulţi dintre noi cu mai mult sunt sigur că este acela că nu ştim cum să folosim banii. Iar în loc să fim liberi să folosim ceea ce avem, ne dăm seama că aceste lucruri devin o cursă pentru sufletul nostru. Atitudinea corectă este însă aceea de mulţumire.

 

Apoi, în cele din urmă, mai este şi adevărul pentru care ar trebui să fim mulţumitori. Denaturarea lui sunt obscenitatea, vorbirea nechibzuită şi glumele proaste. Darul pe care l-am primit este adevărul şi capacitatea cuvintelor de a-l exprima. Nu este oare abilitatea de a comunica prin cuvinte cu alţi semeni un dar minunat de la Dumnezeu? În lumea ştiinţifică, la ora actuală, sunt multe studii în stadiul de proiect, care se referă la modul de comunicare al animalelor. Balenele, de exemplu, se pare că prin acele minunate sunete pe care le scot străbătând mările ele comunică unele cu altele. Însă din câte se cunoaşte până acum, nimic din lumea animalelor nu se apropie măcar de tipul de comunicare profundă, inteligentă, plină de semnificaţie şi pasiune care este posibil între fiinţele umane. Iar dacă Dumnezeu ne-a dat un asemenea dar, ar trebui să fim mulţumitori pentru el. Eu unul sunt profund recunoscător că Dumnezeu ne-a dat darul comunicării prin cuvinte, prin care Evanghelia adevărului Său, care este mântuire pentru cei care o primesc, poate fi comunicată săptămână de săptămână şi în fiecare clipă, prin predicare şi prin alte forme de învăţătură biblică.

 

Ajungem la concluzia acestei discuţii etice, spunând că creştinii sunt copii ai luminii. Astfel, ei trebuie să înceapă să strălucească asemenea unor lumini, în mijlocul unei lumi întunecate. Adică trebuie să lumineze. Iar motivul pentru care trebuie să lumineze este acela că şi ei au fost, la rândul lor, luminaţi. Domnul Isus Hristos, cel care este El Însuşi Lumina, a pătruns în ei, i-a transformat, iar acum i-a pus să fie o putere luminantă în întunericul secular al vremii noastre.

Ceea ce explică mai bine lucrurile este modul în care Pavel vorbeşte despre creştini. Observaţi că el nu spune: „Odinioară eraţi în întuneric, dar acum aţi venit la lumină”, deşi acest lucru este adevărat. Am fost în întuneric şi am venit la lumină iar acum încercăm să trăim prin această lumină, care este Cuvântul lui Dumnezeu. El spune însă altceva: „Odinioară eraţi întuneric”; nu în întuneric, ci chiar întuneric. „Iar acum sunteţi lumină în Domnul”; nu în lumină, ci chiar lumină. În trecut, problema nu era pur şi simplu aceea că eram în întuneric; problema era că întunericul se afla în noi. Iar acum nu suntem doar în lumină ci, mai mult, suntem lumină prin lucrarea lui Isus Hristos. Această idee vorbeşte despre regenerare (naştere din nou, n.t.). Aici este diferenţa. Aparte de această transformare nu vorbim decât despre un alt gen de moralitate printre doctrinele morale ale altor religii, anume moralitatea creştină. Putem s-o predicăm şi s-o învăţăm pentru că oricum nu va aduce ceva nou. Putem să vedem standardul, însă nu-l putem atinge. Pavel spune însă că ceea ce aduce nou creştinismul este faptul că Isus Hristos Însuşi, Lumina lumii, Domnul istoriei, trăieşte în oameni şi prin ei – în măsura în care aceştia Îl urmează şi îşi multiplică credinţa împărtăşind ceea ce El a făcut pentru ei – începând să lumineze întunericul.

 

Închei cu următoarea întâmplare. Cu mulţi ani în urmă, în Washington, National Religious Broadcasters (Societatea Naţională a Crainicilor Creştini, n.t.) a ţinut o importantă conferinţă (lucru pe care îl fac în fiecare an). A fost invitat cu această ocazie şi preşedintele Statelor Unite pentru a ţine un discurs. A ţinut un discurs de politician care, în orice caz, a plăcut organizatorilor. A încheiat discursul citând Ioan 3:16, moment în care locul a fost cuprins de euforie. Toată lumea a sărit în picioare aplaudând mult timp după ce preşedintele a părăsit platforma. Cineva ar fi putut crede (lucru care, din fericire, a fost adevărat) că în Palatul Congresului (Capitoliul) s-a produs trezirea. Următorul vorbitor în program a fost Charles Colson, care a experimentat într-o mare măsură capcanele şi seducţia politicii, precum şi limitările ei. Când a ajuns pe platformă a spus ceva în felul următor. A spus că a apreciat discursul preşedintelui, fiind binecuvântat prin acesta. S-a bucurat în special să audă Ioan 3:16 citat în încheiere – un verset biblic foarte important. A mai spus însă: „Ţineţi minte lucrul acesta! Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni cu Air Force One (avionul cu care zboară preşedintele).” Lucrul acesta este foarte adevărat. Dacă credem că Împărăţia lui Dumnezeu va veni prin intermediul politicii, ne înşelăm profund şi amarnic. Împărăţia lui Dumnezeu va veni atunci când Împăratul, Isus Hristos, va veni. Între timp, această Împărăţie se lărgeşte pe măsură ce poporul lui Dumnezeu, slujitorii lui Isus Hristos, trăiesc ca Isus Hristos şi sunt lumini în întuneric.

 

Tradus de Tiberiu Pop

https://www.rcrwebsite.com/eph29.htm

 

/////////////////////////////

 

 

Planul de mântuire al lui Dumnezeu

Am hotărât să scriu această lucrare deoarece este necesar ca fiecare din noi să cunoaștem cum a gândit Dumnezeu Cel Atotputernic toate lucrurile pentru mântuirea omenirii. Mulți oameni pe acest pământ nu cunosc Mântuirea lui Dumnezeu și nici planul lui Dumnezeu pentru viața lor. Sper că lucrarea aceasta să aducă o undă de lumină în ceea ce privește felul în care Dumnezeu a lucrat și vrea să lucreze la viața omului.

Este necesar, încă de la început, să știm că Dumnezeu a inițiat planul Său de mântuire, pentru toți oamenii de pe pământ, indiferent de naționalitate, limbă, religie, sex sau culoare. Toți oamenii sunt chemați la planul Lui de mântuire, pentru că toți sunt păcătoși (Rom 3:23) „și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Iar pentru ca plata păcatului este moartea, (Rom 6:23), Dumnezeu, în dragostea Lui, a inițiat un plan de mântuire sau salvare pentru toți oamenii.

Este foarte interesant cum Dumnezeu nu cere omului nici un fel de plată pentru ca omul să fie salvat. El, în dragostea Lui, a plătit totul (Rom 6:23); cu toate acestea, multi oameni îl refuză pe Dumnezeu, alegând să ajungă în iad (Marcu 16:16; Apoc 21:8 )

Pentru a afla mai multe lucruri despre planul de mântuire al lui Dumnezeu, trebuie să răspundem la câteva întrebări:

 

1. Ce este sau ce înseamnă mântuirea?
2. Ce este un plan și de ce era nevoie de un plan de mântuire?
3. Cum definim planul de mântuire a lui Dumnezeu?
4. Ce implică acest plan în viața noastră, a oamenilor secolului XXI?
5. Cum pot să fiu mântuit? Ce trebuie să fac după ce sunt mântuit?

 

În timp ce vom încerca să răspundem acestor întrebări, Duhul lui Dumnezeu ne va descoperi și mai clar ceea ce avem de făcut, ca răspuns la planul lui Dumnezeu, conceput pentru toți oamenii. Să încercăm să înțelegem voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi și să vedem unde ne este locul în acest plan de Salvare conceput de Însuși Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, încă din veșnicii.

 

1. Ce este sau ce înseamnă mântuirea?

Cuvantul „mântuire” are sensul de salvare sau răscumpărare; să vedem însă ce ne spune Biblia.

1. Necesitatea mântuirii

Ca să înțelegem necesitatea mântuirii, să privim putin în timp, înainte de crearea pământului, la îngerii lui Dumnezeu. Aceștia au fost creați (Ps:148:5 ) de Domnul Isus (Ioan 1:3) și, ca orice ființă creată, ei sunt obiectul judecății (1Cor 6:3).

Starea în care au fost creați îngerii, a fost cea de sfinți. Îngerii sunt nemuritori și nu se înmulțesc (Mat 22:30), ei sunt creaturi superioare omului, iar numărul lor este imens și sunt organizați într-o ierarhie : arhangheli, îngeri domnitori, conducători , heruvimi, serafimi. Lucrarea lor este de slujire, în relația cu Dumnezeu, în lucrarea Domnului Isus și în relația cu Biserica.

Am spus aceste lucruri ca să înțelegem mai bine de unde apare necesitatea de mântuire pentru oameni. În Ezechiel, capitolul 28:12-19, Sfânta Scriptură ne vorbește despre Satan sau Lucifer (în latină, purtător de lumină); el era de o frumusețe deosebită, având poziția de heruvim ocrotitor; din nefericire, el a vrut să fie independent și s-a umplut de mândrie din pricina frumuseții sale. Din acel moment, Diavolul sau Beelzebul (Mat 10:25) sau „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30), domnul puterii văzduhului (Efes2:2), este dușmanul lui Dumnezeu, lucrând cu furie pentru a răsturna planurile lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu l-a creat pe om, Satan a intervenit în creația lui Dumnezeu, punându-și amprenta asupra omului prin faptul că l-a influențat să păcătuiască. Dumnezeu crease deja pe om după chipul și asemănarea Lui (Gen 1:27), din țărâna pământului (Gen 2:7); l-a pus în grădina Edenului, binecuvântându-l și pretinzându-i ascultare, la porunca de-a nu mânca dintr-un singur pom din grădina : ” Pomul cunoștinței binelui și răului”. Omul, influențat de Satan (Gen cap 3 ), păcătuiește, neascultând de porunca Domnului și mâncând din acest pom. În felul acesta, el va atrage pedeapsa asupra lui (Adam si Eva) și asupra tuturor oamenilor din toate timpurile, pedeapsă ce înseamnă moartea veșnică, adică despărțirea de Dumnezeu.

Mântuirea sau salvarea omului de la pedeapsa veșnică, a fost izvorâtă din Dumnezeu, din veșnicii, prin Domnul Isus Cristos, Fiul Său. Încă din Gen 3:15, Dumnezeu îi vorbește lui Satan despre rezolvarea mântuirii prin „sămânța ei” (adică sămânța femeii, cu referire la Domnul Isus), planul lui Dumnezeu fiind pregătit din veșnicii pentru omenire. Satan este realitatea malignă, întotdeauna ostil lui Dumnezeu și oamenilor lui Dumnezeu. Dar el a fost deja înfrânt, cum vom vedea mai târziu, prin viața, moartea și învierea lui Cristos aceasta înfrângere devenind evidentă și definitivă la sfârșitul veacurilor. Acum, înțelegând bine necesitatea mântuirii, să trecem mai departe și să privim la câteva înțelesuri ale cuvântului „mântuire” așa cum le găsim în Sfânta Scriptură.

1. Mântuirea în Vechiul Testament

Principalul cuvânt ebraic tradus prin mântuire este „yesa” și derivatele lui. Înțelesul de bază al cuvântului este „a duce la loc larg” (Ps 18 :36;66:12); chiar de la început, acest cuvânt are sensul metaforic de „libertate fără limite”, incluzând mijloacele prin care se realizează aceasta – adică, eliberarea de factorii care constrâng pe cineva și-l îngrădesc. Referirea aceasta se poate face la eliberarea sau salvarea de la o boală ( Is 38:20, v9), izbăvirea de un necaz (Ier.30:7) sau de dușmani (2 Sam3:18, Ps 44:7). În marea majoritate a pasajelor, Dumnezeu este autorul mântuirii. Astfel, Dumnezeu Își izbăvește turma Lui (Ezech 34:22), El Își scapă poporul (Osea13:10-14), nu este nici un alt Mântuitor în afară de El (Is 43:11), El este un loc de scăpare și Mântuitorul poporului Său (2 Sam 22:3). Marele exemplu normativ al izbăvirii mântuitoare a lui Dumnezeu, este Exodul (Exod 12:40-14:31). Izbăvirea din sclavia Egiptului, prin intervenția lui Dumnezeu de la Marea Rosie, a avut un rol determinant asupra întregii concepții ulterioare a lui Israel cu privire la natura și activitatea lui Dumnezeu. Astfel, noțiunea de mântuire s-a născut din exodul lui Israel din Egipt, eveniment care a fost marcat de faptele mărețe de izbăvire pe care Dumnezeu le-a făcut în istorie.

1. „Mântuirea” ca și „răscumpărare”

Ar mai trebui menționați și alți termeni, exemplu cuvântul din ebraică „soteria” cu înțelesul de „a răscumpăra”, ” a recupera un bun care a căzut în mâini străine”, „a cumpăra înapoi deseori prin efectuarea unei plăți”.

În vechime, răscumpărarea însemna eliberare de un rău prin plătirea unui preț. Este mai mult decât o simpla eliberare. Astfel, prizonierii de război pot fi eliberați prin plătirea unui preț numit „preț de răscumpărare”. În acest context moartea lui Cristos pe cruce poate fi considerată „o răscumpărare pentru mulți” ( Marcu 10:45). Isus învățase pe primii creștini că „oricine trăiește în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8:34). În această idee, Pavel poate să se considere pe sine „pământesc, vândut rob păcatului (Rom7:14), vândut ca de către un stăpân de sclavi plin de cruzime. El le amintește creștinilor din Roma că, mai demult, ei fuseseră „robi ai păcatului” (Rom 6:17). Din alt punct de vedere, oamenii erau sub pedeapsa morții din pricina păcatelor lor (Rom6:23). Păcătoșii sunt sortiți morții. Oricum am privi lucrurile, lumea din toate timpurile se vede pe sine într-o căutare disperată a răscumpărării. Fără răscumpărare, robia avea să continue și pedeapsa cu moartea avea să fie dusă la îndeplinire. Crucea lui Hristos, văzută în acest cadru, este prețul plătit pentru eliberarea robilor și pentru a reda celor condamnați libertatea.

Termenul caracteristic din Noul Testament, echivalent cu răscumpărare, este apolytrosis, un cuvânt care, de altfel, apare relativ rar. Este întâlnit de 10 ori în Noul Testament, dar se pare că se mai găsesc opt alte apariții în întreaga literatură greacă. Acest lucru poate să exprime convingerea primilor creștini că răscumpărarea prin Isus este unică. Nu înseamnă așa cum au crezut unii, că ei înțelegeau răscumpărarea doar ca o „eliberare”. Pentru eliberare ei foloseau termenul „rhyomai”: scăpare. Dar apolitrosis înseamnă eliberare pe baza plătirii unui preț, iar acel preț este moartea reconciliatoare a Mântuitorului. Când citim despre „răscumpărarea prin sângele Lui” (Efes 1:7), sângele lui Cristos este, în mod clar, considerat prețul de răscumpărare.

Dacă privim și în Noul Testament la cuvântul „mântuire”, putem să înțelegem și mai clar ce cuprinde această noțiune.

1. „Mântuire” în Noul Testament

Dacă privim în Noul Testament la Luca 19:9, cuvântul „mântuire” poate să se refere ori la Însuși Domnul Isus Hristos, ca o personificare a mântuirii care îi oferă iertare lui Zacheu, ori la ceea ce este vizibil în urma transformării care a avut loc în viața vameșului. Domnul nostru folosește verbul „a mântui” și alte cuvinte înrudite, pentru a arăta, în primul rând, care I-a fost scopul venirii Lui pe pământ (Marcu 3:4, Luca 4:18, Mat. 18:1, Luca 9:56, Mat.20:28) iar în cel de-al doilea rând, pentru a arăta ce se cere din partea omului (Marcu 8:35, Luca 7:50, 8:12,13:24, Mat 10:22).

Mărturia pe care au depus-o alții cu privire la activitatea mântuitoare a Domnului este atât indirectă (Marcu 15:31), cât și directă (Matei 8:17). Dar nu trebuie uitat că, de asemenea, există și mărturia propriului Său Nume. (Matei 1:21-23)

Toate aceste mărturii, ne sugerează că mântuirea se găsește în Persoana și în lucrarea lui Hristos și, în special, în moartea Lui. Omul este mântuit prin acțiunea lui Dumnezeu în istorie, prin persoana Domnului Isus Cristos (Rom 4:25; 5:10, 2 Cor 4:10, 1Tim 1:15, 1 Ioan 4:9-10,14).

Cu toate ca nașterea, viața și lucrarea Domnului Isus sunt importante, accentul cade pe moartea și învierea Lui (1Cor 15:5), noi fiind mântuiți prin sângele care a curs la crucea Golgotei (Fp. 20:28, Rom 3:25;5:9, Efes.1:7 , Col 1:20, Evr. 9:12, Apoc 1:5). Când mesajul acesta este proclamat și oamenii îl aud și răspund prin credință, mântuirea pe care o dă Dumnezeu le este asigurată (Rom 10:8,14; 1 Cor 1:18-25).

Privind la cele discutate până aici, observăm că mântuirea, ca și acțiune, are nevoie de un agent care nu este altul decât Isus Cristos, persoana din Dumnezeu, Însuși Dumnezeu.

1. Agentul Mântuirii……………………………..cont aici https://paginacrestina.wordpress.com/planul-de-mantuire-al-lui-dumnezeu/

 

 

 

 

////////////////////////////////////

 

Medetaţii la Cina cea de taină

  by Sergiu Rutcovschi

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/category/zootehnie-agropedia/

 

si 

https://gtgospel.files.wordpress.com/2013/03/patimile-lui-isus-cristos-50-de-motive-pentru-care-a-isus-a-venit-sa-moara.pdf

 

Ioan 13:1-3 “1. Înainte de praznicul Paştilor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, şi, fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.2. În timpul Cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă, 3. Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce,”

 

În seara aceia, când a avut loc Cina cea de taină, se încheie lucrarea lui Isus de ucenicie pe pământ. A fost o perioadă de lucrare, vestirea Evangheliei, vindicări. Iar acum lucrurile se schimbă, urmează trădarea, arestarea, batjocurile, răstignirea, moartea, învierea şi înălţarea la cer.

 

Cum noi trebuie să ne înfăţişăm la Cina Domnului?  Vedem din versetul 2 că diavolul îi pune pe inima lui Iuda sa-L vândă pe Isus. Lui Iuda îi vine în gând cel mai mare păcat din lumea această  – trădarea Domnului Isus. Iuda a hotărât s-a hotărât să-L vândă pe Mântuitorul lumii, pe Dumnezeu întrupat.

Iată cum noi ar fi bine să ne înfăţişăm la Cina Domnului:

 

1. Cu sufletul curat, spălat în single Mântuitorului – Evrei 10:21-21 “şi, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată.”

 

b.La Cină concetreză-ţi gândurile asupra Cuvântului lui Dumnezeu, şi nu la şoapta diavolului. La Iuda în minte i-a intrat diavolul, şi i-a pus gândul ca să-L tradeze pe Domnul.

 

c.Vs.3 Isus ne cunoşte gândurile, intenţiile şi scopurile cu care venim la Masa Lui. În prezenţa Domnului părtăşia noastră este foarte valoroasă. În părtăşie cu El, avem parte de bucurie şi pace, mângăere. Isus a zis: “Am dorit mult să mănânc paştele această”, ca să ne arăte valoarea acestei părtăşii. Dacă până atunci se sărăbătorea ieşirea evreilor din Egipt, de atunci încoace noi sărbătorim pe Isus Cel înviat. Hristos este Paştele noastre, ne spune apostolul Pavel. Doumnul Isus a murit pentru noi, ca noi să avem viaţă din Dumnezeu, viaţa din Dumnezeu înseamnă pace, bucurie, mângăiere, liniştea şi putere în rugăciune. Domnul Isus ne-a spus “Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:54)

 

Matei 26:26-29  “Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.”27. Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; 28. căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. 29. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.”

O dată cu iniţierea Cinei Domnului, Domnul Isus începe o etapă nouă în istoria bisericii – iniţierea Noului Legământ, despre care ne-a profeţit Ieremia (Ieremia 31:23-40).

 

Cina cea de taină este simbolul Noului Legământ, al cărui Mijlocitor este Domnul Isus, al cărui trup S-a frânt pentru întreaga omenire și al cărui sânge urma să se verse spre iertarea păcatelor multora. De aceea în multe biserici creștinii comemorează, prin Cina Domnului, moartea lui Isus, căci în alte evanghelii Isus le spune ucenicilor să facă acest lucru spre pomenirea Lui.

 

Închiere:

 

Dumnezeu să ne ajute ca în această zi să ne aducem aminte de moartea Domnului Isus și să fie o zi în care fiecare să ne cercetăm inimile, ca să vedem cât de credincioși suntem în noul legământ, în care am intrat.

  

Învăţătura sănătoasă ai Evangheliei

 by Sergiu Rutcovschi

BibliaColoseni 1:21-23 – “21. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum

22. prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină;
23. negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel.”

 

1. Noi eram în întuneric

Biblia ne spune fiecare om se naşte păcătos: “Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” (Psalmul 51:5) Şi din această cauză noi am devenit vrăjmaşi cu Dumnezeu. Cei nu vor să asculte de poruncile lui Dumnezeu, se opun Lui, sunt într-o poziţie de vrăjmăşie cu Dumnezeu. Păcatele ne despart de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este Sfânt şi nu poate suferi păcatul, şi în prezenţa Lui păcatul numai poate fi. Omul păcătuind se face vrăjmaş cu Dumnezeu prin gândurile faptele lui. Citește în continuare →

 

 

 

La ce ne-a chemat Dumnezeu

 by Sergiu Rutcovschi

1. La pocăinţă

Matei 9:13 ” Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

Marcu 2:17 ” Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

Luca 5:32 ” Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. 32. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”

2. Ca să ne împăcăm cu Dumnezeu

Isaia 27:5 ” afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.”

2 Corinteni 5:20 ” Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”

3. La sfinţire

Romani 1:7 ” Deci vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!”

1 Corinteni 1:2 ” către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru:

1 Tesal. 4:7 ” Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire.”

1 Petru 1:15 ” Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. 16. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”.

4. La pace

1 Corinteni 7:15 ” Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace.”

Coloseni 3:15 ” Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.” Citește în continuare →

 

   

 

Schimbarea la faţă – schimbarea vieţii noastre

  by Sergiu Rutcovschi

Marcu 9:1-9 „El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.” După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri deoparte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da. Ilie li s-a arătat împreună cu Moise şi stătea de vorbă cu Isus. Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” Căci nu ştia ce să zică, atât de mare spaimă îi apucase. A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!” Îndată ucenicii s-au uitat împrejur, şi n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, până va învia Fiul omului dintre cei morţi.

 

 

 

Prezenţa lui Petru, Iacov şi Ioan în apropiere este caracteristic pentru istoria vieţii lui Isus, dar nu pentru istoria învierii lui.

 

Moise, faţa căruia strălucea de la coborîrea peste el slavei Domnului (Exod 34:29), Isus S-a schimbat din lăuntru; şi în rezultatul acestei schimbări hainele lui străluceau. Unii ucenici intepriteu acest fapt în lumina versetelor: Ioan 1:14 „Şi Cuvîntul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. »

 

In timpul schimbării la faţă slava Fiului lui Dumnezeu întrupat pe un timp a ieşit în afară chipului omenesc. Petru fiind martor ocular acestui evenement, scrie mai târziu în 2 Petru 1:16  « În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii cari am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui.» Citește în continuare →

 

 

 

Ce spune Biblia despre Împărăţia lui Hristos

  by Sergiu Rutcovschi

Baza comunismului este ateismul. Ca să redici statul la nivelul lui Dumnezeu, trebuie să înlături pe Dumnezeu de acolo. Când statul nu depinde de Dumnezeu, ei zic: „depindeţi de noi”. Cea mai bună temelie a stutului poate fi Isus Hristos. Au fost timpuri când statul încerca să controleze minţele oamenilor. Aceasta era în timpul imperiului roman. Isus este Dumnezeu Creatorul, El a venit să ne de Împărăţia.

 

Cuvântul Împărat se foloseşte de 30 ori în Ioan 18 şi 19. Pilat ne dă posibilitatea să ne uităm în Împărăţia lui Hristos.

 

Până la comunism Rusia o conducea împăratul, pe timpul romanilor era imperator. Dar Isus vorbeşte despre o altă Împărăţie. Evreii aşteptau un împărat militar, care va veni şi va fugari pe romani. Isus spune că Împărăţia Lui merge mai departe de popoare.

 

Vom vedea patru lucruri, care Isus le vorbeşte despre Împărăţia Lui:

 

Împărăţia Lui este spirituală – Ioan 18:34-35 „Pilat a intrat iarăşi în odaia de judecată, a chemat pe Isus şi I-a zis: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?”  Isus i-a răspuns: „De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre Mine?”  Pilat a răspuns: „Eu sunt iudeu? Neamul Tău şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?”

„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”. În istoria poporului Israel cunoaştem că au fost 400 de ani împărăţia iudaică de la împăratul Ezechia. Dumnezeu face promisiunea lui David – „Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Sam. 7:16). Apoi a urmat împărăţia romanilor, care au condus cu iudeii 100 de ani. Ei permiteau iudeiilor să primească anumite legi. Iudeii aşteptau un împărat politic, de care se temeau romanii. Împărăţia lui Isus nu era de pe pământ. Noi suntem cetăţenii Modovei, dar vom fi în Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia Lui este în inima noastră. Isus este Împăratul împărăţiei spirituale. Citește în continuare →

 

 

Înălţarea lui Isus – responsabilitarea creştinilor

Posted on 02/06/2011 by Sergiu Rutcovschi

În clipa înălţării lui Isus la cer, El a lăsat ucenicelor Săi o făgăduinţă şi ultima poruncă. Ambele sunt importante pentru fiecare credincios. Cu ocazia sărbătorii Înălţării lui Isus la cer doresc să mă împărtăşec cu câteva gânduri pentru creşterea noastră spirituală.                                                                     

 

Isus lăsat o făgăduinţă importantă ucenicelor Săi – „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Fapte 1:8). De această făgădunţă avem nevoie pentru a împlini ultima poruncă. Prin această Domnul arată ucenicilor că lucrarea nu ai lor, ci ai Lui, iar ei sunt doar unelte de care se va folosi Duhul Sfânt. Această putere este îndeajuns pentru îndeplinirea acestei lucrări. Rostul cărţii Faptele Apostolilor este ca să facă din toţi credincioşii (oamenii născuţi din nou) martori vii ai Domnului Isus Hristos. Nu cunoscutori de vremiuri şi soroace, nu teologi şi predicatori talentaţi, nu scriitori şi artişti renumiţi, ci martori ali lui Hrisotos. Cei mai mulţi poartă numele de creştini, dar nu sunt martori ai lui Hristos, fiindcă ei nu cunosc, n-au primit şi n-au trăit mântuirea care este în Hristos. Puterea venită de sus lucrează în orice om născut din nou, şi este imboldul de a fi pentru cei din jur un martor ai lui Hristos. Vorba este să stea necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt în mijlocul semnelor, începând cu familia (Fapte 4:20). Citește în continuare →

 

 

Paşi spre Dumnezeu

Posted on 12/01/2011 by Sergiu Rutcovschi

 

 

Un cititor mea pus o întrebare, la care doresc să dau răspuns în acest articol.

 

„Urmaresc cu atentie minunile Mântuitorului Hristos, dar aştept cu frica sfârşitul meu, deoarece pe parcursul vieţii, pacatele s-au înmulţit, chiar şi acum în fiecare zi facem fel de fel de pacate, mai mici s-au mai mari. Cum v-a putea Dumnezeu şi ISUS să mă ierte dacă zilnic fac păcate, deşi ştiu ca nu este bine. Dar zic din nou Doamne iartă-mă.”

 

 Faptul că urmăreşti minunile Mântuitorului Isus Hristos, aceasta mă face să înţeleg că citeşti Evanghelia, şi bine faci. Evangheliile conţin mesajul ca şi răspuns la ceea ce te frământă. Este foarte importnat să fii atent la ceea ce eu îţi voi scri mai jos. Citește în continuare →

 

 

 

Biruinţa credinciosului în lupta spirituală

Detalii pe  https://sperantavie.wordpress.com/tag/isus-hristos/

 

//////////////////////////////////

PSALMUL 51–  un psalm al lui David (pentru invatatura noastra); când a venit la el profetul Natan ca să-l mustre pentru vremea când el intrase la Batşeba, femeia lui Urie

 

Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 51

 

 

„Săvârşind adulter cu femeia oşteanului Urie şi apoi uneltind moartea acestuia în război, regele David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul Natan (vezi toată istoria în II Regi 11, 2-17). Fructul literar al acestei nefericite întâmplări a fost Psalmul 51, ca expresie a pocăinţei pentru o vină recunoscută. Fericitul Augustin notează că nu David cel din păcat trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se căieşte de păcat. De căzut, poate cădea oricine; important e să se ridice. Psalmul 51, ca rugăciune personală de căinţă şi umilinţă, este cel mai cunoscut, mai popular şi mai practicat din cei 150, nu numai în mânăstiri, ci şi în rândul credincioşilor obişnuiţi; cei mai mulţi îl ştiu pe-de-rost. Textul a cunoscut atâtea şlefuiri de-a lungul secolelor, încât diortosirea sa nu poate fi decât minimă”[1].  „La un prim nivel, psalmul exprimă căinţa regelui David după adulter (II Regi 12, 13), dar în el se poate regăsi şi căinţa poporului întors din exil, unde a devenit conştient de infidelitatea sa, precum şi părerea de rău a oricărui om care şi-a dat seama de starea sa păcătoasă. Încrezător în îndurarea nemărginită a lui Dumnezeu, el cere nu doar iertare, ci şi transformarea inimii”[2].

 

„Cuvintele introductive: când [profetul] Nathan s-a dus la David, după ce acesta comisese adulterul cu Batşeba. Formularea din Biblia 1688, cînd au întrat cătră Virsavie, este un calc semantic preluat din Septuaginta: ηνίκα εισηλθεν προς Βηρσαβεε (idem). Acesta, la rândul său, este un calc semantic din ebraică: kaasher ba el-bat-sheva[3] (când a intrat la Bat-Şeva). Această expresie ebraică are sensul de a avea raporturi sexuale. Este foarte interesant faptul că, în Septuaginta, s-a înlocuit numele propriu feminin Bat-Şeva cu toponimul Beer-Şeva, lăsând impresia că David s-a deplasat doar, în mod nevinovat, la aşezarea Beer-Şeva. Este greu de precizat dacă această deviere se datorează unei simple greşeli făcute din neatenţie sau dacă ea reprezintă o încercare vădită de modificare a textului biblic, menită să evite, în timpul slujbei, referinţe la adulterul comis de David”[4].   „Comentând pe larg acest psalm, Sf. Grigore cel Mare repetă versetul 1; ceea ce îl face pe un exeget modern să remarce că acest procedeu aminteşte de imnurile lui Roman Melodul, pe care Grigore, care a fost apocrisiar la Constantinopol – le cunoştea”[5].

 

1: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

 

şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.

 

„Se poate dobândi puţină milă, dar se poate dobândi şi multă milă. Iar David a ales-o pe cea mare. Deci cel ce o vrea pe cea mare, o va afla prin smerenie şi blândeţe şi răbdare şi prin alte daruri asemănătoare”[6].

 

2: Spală-mă-ntru totul de fărădelegea mea

 

şi de păcatul meu mă curăţeşte.

 

Întru totul: „Sintagma epi plion înseamnă mult peste număr, mult peste măsură; în ultimă instanţă: întru totul, exhaustiv. Vechea limbă română l-a tradus prin mai vârtos, expresie care nu acoperă sensul şi care astăzi este uzată. Textul grecesc realizează şi efectul sonor al unei aliteraţii : epi plion plinon me = spală-mă-ntru totul…”[7].  La fel: „Spală-mă mai mult de nelegiuirile… trebuie, după unii, înţeles: spală-mă mai mult decât de…; căci este spălat mai mult cel căruia i se iartă nu numai păcatul pentru care el însuşi se pedepseşte, ci şi celelalte, pe care le-a uitat (Sf. Grigore cel Mare)”[8].

 

Spală-mă-ntru totul…: „Să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi. Multul foc al păcatului e stins şi cu o picătură de lacrimi; că lacrimile sting vâlvătaia păcatelor şi spală mirosul greu al păcatului”[9].

 

3: Că fărădelegea mea eu o cunosc

 

şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

 

„A-ţi recunoaşte păcatul tău e semn bun, pentru că acolo unde e sentimentul durerii există şi sentimentul vieţii (Sf. Ambrozie).  Mila vrea ca păcătosul să fie iertat, dreptatea vrea ca păcatul să nu scape de pedeapsă. Dar eu, pentru că mă tem de păcatul meu, te implor să nu pedepseşti prea aspru (Sf. Grigore cel Mare). În general, comentatorii subliniază că, departe de a-şi nega păcatul, psalmistul şi-l asumă pe deplin, cerând doar îndurarea Domnului”[10].

 

„Avea înaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă în altele viitoare. Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi”[11].

 

4: Ţie unuia am greşit

 

şi răul în faţa Ta l-am făcut,

 

aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale

 

şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata.

 

Răul: „Răul săvârşit cu răutate şi obrăznicie, fără ca făptaşul să mai fi încercat, ca de obicei, să se ascundă; păcatul conştient de sine, cu asumarea consecinţelor”[12].  Tu să biruieşti atunci când vei face judecata: „Construcţie gramaticală menită să sugereze că acţiunile din propoziţiile secundare se vor produce în condiţiile prevăzute de propoziţiile principale, dar nu sunt cauzate de acestea. Aşadar, nu se poate spune că psalmistul a păcătuit cu scopul de a demonstra că Dumnezeu e drept şi biruitor, ci că dreptatea şi biruinţa lui Dumnezeu devin evidente atunci când omul păcătuieşte şi când păcatul său se cere cumpănit în judecata divină. În cazul de faţă, judecata se cere a fi iertare. Iertând, Dumnezeu nu-Şi dezminte dreptatea spuselor şi, totodată, Îşi manifestă biruinţa asupra păcatului. Partea a doua a versetului va fi citată de Pavel în Romani 3, 4”[13].   „David nu pretinde că n-a greşit şi faţă de oameni; el spune doar că greşelile sale faţă de semeni nu se pot compara cu păcatele sale faţă de Domnul, şi că orice rău făcut aproapelui său îi apare clar ca un rău comis în faţa lui Dumnezeu. Conştiinţa păcatului implică recunoaşterea, ca fiind adevărate şi juste, a cuvintelor şi a judecăţii divine (Sf. Toma din Aquino).  Păcatul meu face să strălucească dreptatea Ta – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Sau: De alţi oameni, păcatul meu a putut să fie ignorat, dar Ţie nu ţi-a putut fi ascuns, remarcă Sf. Grigore cel Mare.  Cât despre expresia ca-nvingător să fii la judecată (în originalul ebraic nu se spune când vei judeca, ci când vei fi judecat), Sf. Grigorie dă trei interpretări posibile: 1 – Toţi cei ce au fost judecaţi, chiar fiind foarte virtuoşi, au primit judecata aceasta fără sentimentul vreunei nedreptăţi, căci ei cu toţii au păcătuit mai înainte mai mult sau mai puţin; dar Tu, când ai primit sentinţa unei morţi nedrepte, pentru că – dintre toţi oamenii – erai singurul fără de păcat, tu ai ieşit biruitor asupra tuturor celor ce au îndurat judecata când vei fi judecat Tu, Dumnezeu Tatăl în Fiul Tău, sau Tu, Verbul încarnat[14];  2 – Tu ai promis celor drepţi o împărăţie veşnică şi ai pregătit sufletelor ce iubesc virtutea răsplata vieţii eterne. Dar dacă Tu nu ne justifici nici pe mine, nici pe alţii, n-ai să găseşti pe nimeni pe care să nu-l condamni. Justifică-mă deci pentru ca să fii recunoscut ca drept în cuvintele Tale, şi biruitor când Te judecă. Ei Te judecă, cei ce neagă răscumpărarea după păcat şi pretind că iertarea păcatelor nu e acordată nimănuia. Tu vei ieşi biruitor asupra lor, dacă-mi ierţi păcatul.  3 – Sau încă, dacă vreţi: Justifică-mă pentru ca Tu să fii recunoscut ca drept în cuvintele Tale. Tu mi-ai promis că Te vei întrupa în urmaşii mei; dacă nu mă purifici de o atât de cumplită crimă, nu sunt eu nedemn de a-Ţi da carne [trup] în posteritatea mea?  Şi, ceva mai jos: Judecat, El a învins pentru că cei a căror sentinţă a îndurat-o în timp, fiind condamnat de ei la moarte, El printr-o dreaptă judecată i-a pedepsit şi condamnat la o moarte eternă”[15].  La acest verset „sunt interpretări multiple: în general, Părinţii greci înţeleg că, dacă Dumnezeu îl va ierta, se va vedea că Îşi ţine făgăduinţa, în vreme ce Părinţii latini înţeleg mai degrabă: Am păcătuit, aşadar judecata Ta e dreaptă (cf. Nesmy, p. 232). Ieronim referă acest verset la Hristos: Ai fost recunoscut ca drept, Doamne Iisuse, în cuvintele Tale, atunci când, dus fiind la moarte pentru păcatele poporului, nu s-a aflat vicleşug în gura Ta; ai biruit când ai fost judecat, atunci când principele întunericului nu a găsit în Tine nimic vrednic de moarte (cf. Mortari, nota ad loc.)”[16].

 

„Mântuitorul şi Domnul este Cel care va sta la judecată, în faţa Tatălui, împreună cu noi, cu toţi oamenii”[17].  „Este obiceiul Scripturii să exprime cauzal pe unele care trebuie exprimate incidental. Cel care a păcătuit, n-a păcătuit cu scopul ca Dumnezeu să învingă, şi nici Dumnezeu n-are nevoie de păcatul nostru ca să Se arate prin acesta învingător”[18].  „Chiar dacă Dumnezeu nu reuşeşte nimic cu purtarea Sa de grijă faţă de noi, totuşi El plineşte pe toate cele ale Lui, pentru ca să nu le lase celor ce vor să se poarte cu neruşinare nici o umbră de neştiinţă sau de îndoială”[19].

 

5: Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit

 

şi în păcate m-a născut maica mea.

 

„Deşi psalmistul pare a invoca impuritatea funciară a omului (vezi şi Iov 14, 4) drept motivaţie sau scuză pentru ceea ce a făcut, textul poate fi şi o străfulgerare o conştiinţei păcatului originar, o doctrină care va căpăta contur doar prin Apostolul Pavel în Romani 5, 12-21”[20].  „Versetul a cunoscut multiple interpretări. Ioan Gură de Aur şi Theodoret o identifică pe mamă cu Eva şi văd aici o trimitere explicită la păcatul originar (cf. Facerea 3, 6) – interpretare clasică în patristică, acceptată şi în epoca modernă de mulţi exegeţi de seamă. Şi rabinismul era favorabil acestei interpretări, după cum apare în Cabbala şi în unele tradiţii hasidice. O altă lectură, encratită, maniheeană şi gnostică, vedea păcatul originar în actul procreării, care i-ar infecta pe părinţi şi pe cei zămisliţi. Există şi interpretări, oarecum stranii, ad personam: autorul ar fi un fiu nelegitim, sau regele Ioiakin, care a fost mustrat împreună cu mama sa de profetul Ieremia. O interpretare metaforică vede în mamă Ierusalimul, iar în autor, pe Israel aflat în exil. Citit în context, însă, versetul îşi manifestă mai clar semnificaţia: până acum, autorul îşi mărturisise faptele păcătoase; acum, îşi arată starea de păcat, caracteristică condiţiei umane. Prin zămislire şi naştere, poetul exprimă metonimic ansamblul vieţii care izvorăşte din ele: această limită a creaturii nu apare ca o scuză pentru păcatele săvârşite, ci ca invocare a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu, cu aceeaşi credinţă care va fi exprimată şi în Romani 5, 20: Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul. Acest fel de a înţelege statutul omului se manifestă şi în Imnul IV de la Qumran: Făptura de lut… se află în fărădelege încă din sânul mamei şi până la bătrâneţe e într-o vinovată infidelitate (cf. Ravasi, II, pp. 46-47, cu o bogată bibliografie)”[21].

 

„Numeşte profetic pe Eva, mama celor vii; iar dacă a fost zămislit în păcat, totuşi el nu era în păcat în clipa naşterii sale şi nu este el însuşi păcat”[22].   Psalmistul arată „că orice suflet care se naşte în carne [trup] este întinat de murdăria nelegiuirii şi a păcatului. […] Se poate adăuga la aceasta că se cere aflată cauza pentru care, botezul fiind dat Bisericii pentru iertarea păcatelor, este dat ca regulă şi pruncilor. Desigur, dacă în prunci nu ar fi nimic care să trebuiască a obţine iertarea şi clemenţa, harul botezului ar părea inutil”[23].  „Scopul de mai înainte al lui Dumnezeu a fost să nu ne naştem prin legătura nunţii din stricăciune. Dar călcarea poruncii a adus nunta, fiindcă a greşit Adam, adică a nesocotit legea dată lui de Dumnezeu. Deci toţi cei ce se nasc din Adam se zămislesc în fărădelegi, căzând sub osânda protopărintelui. Iar în păcate m-a născut maica mea însemnează că Eva, maica cea dintâi a noastră a tuturor, a născut în păcat, ca una ce s-a aprins spre plăcere. De aceea şi noi căzând sub osânda maicii, zicem că ne naştem în păcate”[24].  „Necurată e deci firea, prin aceea că a luat asupră-şi stricăciunea din neascultare şi blestem, împotriva voii lui Dumnezeu”[25].

 

6: Că, iată, adevărul l-ai iubit:

 

cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.

 

„A se înţelege: Tu, Doamne, iubeşti adevărul în inimi; de aceea, învaţă-mă înţelepciunea ascunsă (adică modul în care pot să devin un om mai bun)”[26].

 

„Că Logosul divin vrea să fim înţelepţi, reiese atât din scrierile vechi ale iudeilor, care încă mai sunt în uz la noi, cât şi din cele scrise după Hristos şi care sunt recunoscute de Biserici ca inspirate”[27].

 

7: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi,

 

spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi.

 

Isopul era o plantă folosită în stropirile curăţitoare, socotită a avea ea însăşi funcţii purificatoare.  „Isopul este o plantă de rând, agăţată de stânci şi puţin folositoare în ea însăşi. Ea diminuează totuşi umflarea plămânului şi îşi manifestă calităţile ei după ce a fost pisată. Ce semnifică aşadar isopul, dacă nu umilitatea[28] lui Hristos? Această umilitate reprimă în noi orice orgoliu… (Sf. Grigore cel Mare). Stropirea cu isop era utilizată în purificarea leproşilor; ea este de asemenea o figură a purificării prin sângele lui Iisus”[29].  „Majoritatea Părinţilor vede aici o prevestire a purificării prin sângele vărsat de Hristos”[30].

 

„Botezul este ca un medicament care curăţeşte sufletul de murdăria pe care a contractat-o cugetând la cele ale trupului. De aceea, nu ne îmbăiem în felul iudeilor, după fiecare întinare, ci cunoaştem un singur botez mântuitor”[31].

 

8: Auzului meu vei da bucurie şi veselie,

 

bucura-se-vor oasele cele smerite.

 

„Iertarea de păcate e prezentată nu numai ca o mare fericire, ci ca o adevărată înviere. Oasele sufletelor noastre sunt virtuţile lor; ele sunt sigur zdrobite în această viaţă, căci virtuţile noastre sunt aici pe pământ tot timpul alarmate de lupta cu ispitele (Sf. Grigore cel Mare)”[32].  „Veselie şi bucurie: e bucuria învierii de apoi (Atanasie), cea a Zilei Domnului (Chiril al Alexandriei), a prietenului Mirelui când Îi aude glasul (Beda)”[33].

 

9: Întoarce faţa Ta de către păcatele mele

 

şi toate fărădelegile mele şterge-le.

 

10: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule,

 

şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

 

„Iată în ce constă înnoirea în duh cinstit: să dispreţuieşti în inima ta toată gloria[34] lumii, să stârneşti în ea până-n adâncuri iubirea faţă de Făcătorul tău, să-ţi păstrezi răbdarea când eşti înjurat[35]… (Sf. Grigore cel Mare)”[36].  „Ieronim interpretează: inimă curată pentru a Te vedea: Fericiţi cei curaţi cu inima căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8)”[37].

 

„Spunem (acestea) în rugăciunile noastre […] pentru ca să putem contempla pe Dumnezeu cu inimă curată, singura în stare să-L vadă”[38].  „Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile trupului şi a războit cu tărie duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor să se roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept întru cele dinăuntru, adică să fie golit cu desăvârşire de gândurile întinate şi să fie umplut prin har de gândurile dumnezeieşti, ca să devină astfel în chip spiritual o lume a lui Dumnezeu, strălucită şi mare, alcătuită din vederi – contemplaţii – morale, naturale şi teologice”[39].  „Căci ai unit cu sufletul un alt duh, al Tău, Dumnezeiesc, pe Care L-ai sălăşluit întru cele dinăuntru ale mele; Acesta este cu adevărat Pomul Vieţii; în orice pământ, adică suflet de om, ar fi sădit şi în orice inimă s-ar înrădăcina, Acesta le arată drept un alt rai foarte strălucitor, împodobit cu tot felul de pomi frumoşi şi roade felurite, cu mii de flori şi crini înmiresmaţi”[40].

 

11: Nu mă lepăda de la faţa Ta

 

şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.

 

„Păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt cine nu crede în iertarea păcatelor (cf. Facerea 4, 13: Fărădelegea mea e prea mare…). Psalmistul cere să fie ferit de deznădejde (Grigore cel Mare)”[41].

 

12: Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale

 

şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.

 

„[Fer.] Augustin şi Ieronim traduc: Dă-mi iarăşi bucuria fiului Tău Iisus. În ebraică: bucuria mântuirii Tale. Cuvântul Iisus derivă din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul mântuire (Gimarey)”[42].

 

Dă-mi iarăşi: „apodidomi = a da din nou, a restitui, a restaura, a recompune. Psalmistul se roagă să i se dea bucuria pe care o avusese, dar pe care a pierdut-o prin păcat”[43]. Cu duh stăpânitor mă întăreşte: fie cere înger de pază spre sfat, fie ca propriul său duh să fie întărit de Dumnezeu, pentru a birui ispitele; cel mai bine, le înţelegem pe amândouă acestea ca fiind cerute de către penitent.  „Expresia se poate referi la duhul omului doritor să împlinească voinţa lui Dumnezeu, sau, mai degrabă, la Duhul lui Dumnezeu, dăruit cu generozitate, sau izvor de generozitate (cf. TOB, nota ad loc.)”[44].

 

„Numeşte pe Duhul bucurie a mântuirii întrucât este pricinuitor de bucurie nesfârşită şi dătător al stăpânirii peste patimile din lume. E Duh al mântuirii adevărate, adică al lui Hristos. Numindu-L în multe feluri, i-a spus şi inimă curată, şi duh drept, deoarece nu este al celor ce n-au inima dreaptă, ci, mai degrabă, îndărătnică şi strâmbă, cum zice Psalmistul (100, 4), nu este al celor încă neuniţi cu Dumnezeu şi care nu s-au făcut părtaşi de binecuvântarea lui Hristos prin Duhul”[45].

 

13: Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale

 

şi cei necredincioşi la Tine se va întoarce.

 

Îi va învăţa şi prin cuvânt, ca unul care cunoaşte căderea, urmată, însă, de ridicare, cu ajutorul harului, dar îi învaţă şi prin propria sa tulburare de după păcat; astfel, cel ce-ar dori să săvârşească păcate similare, e avertizat o dată în plus asupra urmărilor.

 

14: Izbăveşte-mă de vina sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele;

 

bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.

 

„După unii, sângele se referă la uciderea lui Urie, soţul Batşebei, de către regele David. După Sf. Grigore cel Mare e vorba despre izbăvirea de dorinţele cărnii”[46].

 

15: Doamne, buzele mele vei deschide

 

şi gura mea va vesti lauda Ta.

 

„Sf. Grigore comentează astfel: Până în prezent, eu însumi mi-am deschis gura şi, din cauza cuvintelor mele deşarte, am căzut în păcat. Acum doresc ca Tu să mi-o deschizi, căci doresc din suflet ca să nu grăiesc decât ceea ce-mi vei pune Tu pe buze”[47].

 

16: Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat;

 

arderile-de-tot nu le vei binevoi.

 

„Respingerea sacrificiilor de către Domnul înseamnă, de fapt, respingerea lor atunci când nu sunt însoţite şi de o inimă umilită, plină de căinţă (Gimarey)”[48].

 

„Trupurile noastre, arse de tot prin post, nu le vei binevoi”[49]. Înfrânările trupului, despărţite de cele ale duhului, nu au nici un preţ.

 

17: Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit;

 

inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

 

„Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă o laudă şi fericitul profet David, dându-ne ca pildă nu smerenia aceea care pleacă puţin mintea, ci aceea care ne zdrobeşte desăvârşit”[50].   „Deci până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere. Iar când omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea”[51].  „Pe slugile cele cu judecata sănătoasă nu-i îndreaptă atât pedepsele şi osândele, cât binefacerile şi conştiinţa că nu sunt pedepsiţi după cât merită pentru păcatele lor”[52].  „Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi socot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie”[53].  „Mintea care se roagă neîmprăştiat strâmtorează şi frânge inima, iar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”[54].  „Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli care nu ajunge la iubire în duh umilit e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor”[55].  „Ce e mai viteaz decât o inimă înfrântă şi smerită, care pune pe fugă fără osteneală cetele demonilor, întorcându-le înapoi?”[56].  Şi unul ca acesta „e iertat, ca unul care vrea să stăruie până la sfârşit în fapte ca acestea, umblând în smerenie şi în inimă zdrobită; căci făcând aşa şi fiind astfel, îşi luminează sufletul în fiecare zi, ajutat la aceasta de împărtăşirea celor Sfinte, şi se înalţă mai repede spre o curăţie şi sfinţenie desăvârşită”[57].

 

18: Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului,

 

şi să se zidească zidurile Ierusalimului.

 

„Sionul e simbolul poporului ales, după unii interpreţi (cf. IV Regi 19, 21; Psalmi 47, 68.86; Isaia 52, 8). După Sf. Grigore, Sionul se interpretează ca loc de respectare a regulelor, el designează sfânta Biserică. După alţii, Biserica, adică adunarea celor aleşi, care trebuia edificată din nou, ar fi indicată aici prin Ierusalim (Gimarey), şi sprijinită prin Isaia 60, 1. Sf. Grigore cel Mare apreciază, faţă în faţă, Ierusalimul şi Babilonul: Orice om este cetăţean al Ierusalimului sau cetăţean al Babilonului. Iubirea de Dumnezeu face din sfânt un cetăţean al Ierusalimului. Iubirea de cele pământeşti face din păcătos un constructor al Babilonului. Tot el precizează că vor fi zidite zidurile acestui Ierusalim atunci când credincioşii predestinaţi Vieţii vor fi conduşi până la perfecţiunea dreptăţii. Templul lui Solomon (III Regi 6, 7) purta figura acestei cetăţi: în timp ce-l construiau (din pietre cioplite) , nu s-a auzit nici un zgomot de ciocan”[58].  „Theodoret vede aici o prevestire a noului Sion, unde se aduce jertfa de dreptate, jertfa spirituală; el citează aici Romani 12, 1 (…jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, închinarea voastră spirituală)”[59].

 

19: Atunci vei binevoi jertfa de dreptate

 

– prinosul şi arderile-de-tot -,

 

atunci vor pune pe altarul Tău viţei…………………………………………………………………… https://anausca.wordpress.com/2010/07/14/ioan-uscaioan-traia-%E2%80%93-comentarii-la-psalmul-50/

 

 

///////////////////////////////////

 

Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului

 

 

sursa: www.Biblical Research Institute.org

 

Natura umană necăzută

 

Care sunt termenii greceşti de la baza cuvintelor şi expresiilor cheie din această discuţie? Care a fost misiunea primară a lui Isus? Care sunt limitele pe care misiunea Lui primară le impunea asupra naturii umane pe care a luat-o asupra Sa la întrupare?

 

Teologii adventişti de ziua a şaptea prezintă două poziţii alternative în ceea ce priveşte natura umană a lui Hristos. Hristos a avut o natură umană păcătoasă deoarece, la fel ca noi ceilalţi, a avut o mamă păcătoasă, sau a avut o natură umană fără păcat deoarece, spre deosebire de noi, L-a avut pe Dumnezeu ca Tată.[1] Prima poziţie subliniază identitatea Sa cu omul, cea de-a doua, unicitatea Lui ca om. Unii încearcă să conexeze cele două poziţii prin afirmaţia că Isus a avut o natură fizică păcătoasă, însă naşterea Lui a fost ca naşterea din nou, din Duhul. Aceştia afirmă că Isus a început în Betleem din punctul din care noi pornim atunci când ne naştem din nou. Alţii sugerează că acest paralelism nu rezistă la investigaţii: Isus S-a născut cu o natură umană şi păcătoasă – a îmbrăcat natura fizică slăbită de păcat – şi fără păcat – prin naştere, El nu a devenit păcat.

 

Nouă nu ne rămâne atunci decât să subscriem la una sau alta din poziţiile de mai sus? Contează oare cu adevărat pe care o alegem? Nu este aceasta decât simplă pedanterie academică, fără nici o semnificaţie practică? Eu cred că trebuie să înţelegem natura umană a lui Hristos pentru a putea aprecia cu adevărat suferinţa Lui, faptul că doar El ne poate fi Mântuitor, numai El poate fi exemplul nostru, nevoia noastră de jertfa Lui înlocuitoare şi nevoia urgentă de o perspectivă hristocentrică, nu antropocentrică. Aceste implicaţii practice devin evidente pe măsură ce explorăm dovezile biblice.

 

Mai  întâi, o sumară trecere în revistă. (1) Ne vom rezuma la informaţia biblică, operând cu premisa că toate adevărurile doctrinare îşi au sursa în Biblie.[2] (2) Vom căuta să înţelegem sensul lingvistic şi teologic al cuvintelor greceşti sarx, hamartia, isos, homoiōma, monogenēs şi prōtotokos. (3) Vom lăsa Biblia să interpreteze Biblia, vom pătrunde sensul adevărat al umanităţii lui Hristos ca „sămânţă a lui Avraam” (Evr. 2:16) şi „sămânţa lui David” (Rom. 1:6). Vom nota armonia dintre aceste pasaje şi termeni greceşti studiaţi. (4) Vom arunca o privire asupra misiunii lui Hristos de salvare a omului şi vom investiga dovezile biblice ale faptului că la naştere, Isus a luat o natură umană fără păcat (spiritual), însă o natură fizică similară cu a oamenilor din acele timpuri. (5) Lucrul acesta ne va conduce la întrebarea: Atunci ne poate înţelege El cu adevărat? A fost El cu adevărat ispitit în toate privinţele ca şi noi? Mai poate fi El un Mare Preot plin de înţelegere? O discuţie hristologică fructuoasă şi ziditoare pentru credinţă, trebuie mai întâi să definească aceşti termeni într-o manieră inspirată de Biblie şi fidelă Bibliei.[3]

 

Cuvântul S-a făcut trup

 

            Biblia spune: „Cuvântul [Hristos] S-a făcut trup” (Ioan 1:14). Ce înseamnă termenul grecesc folosit aici pentru „trup”? Ne poate spune dacă natura umană a lui Isus a fost păcătoasă sau nepăcătoasă? Sarx apare de 151 de ori în Noul Testament.[4] Lexiconul grec-englez întocmit de Arndt şi Gingrich ne dă sensuri: (1) materialul care acoperă trupul (1Cor. 15:39); (2) corpul în sine, ca substanţă (cap. 6:16); (3) „om din carne şi oase” (Ioan 1:14); (4) „natura umană sau muritoare, descendenţă pământească” (Rom. 4:1); (5) „corporalitate, limitare fizică, viaţa terestră” (Col. 1:24); (6) „aspectul exterior sau extern al vieţii” (2Cor. 11:18); (7) „instrumentul docil al păcatului” (Rom.7:18) şi (8) sursa sexualităţii (Ioan 1:13). Doar nr. 7 are de-a face cu păcatul. Prin urmare, sarx nu înseamnă în mod obligatoriu „păcătos”.[5]

 

            În greacă, cuvântul obişnuit pentru „păcat” este hamartia[6] şi nu sarx. Dicţionarul teologic al lui Schweitzer notează că sarx poate desemna sfera pământească (vezi 1Cor. 1:27), nu neapărat „păcătoasă şi ostilă lui Dumnezeu, ci pur şi simplu …limitată şi temporară”. Şi mai spune că sarx poate însemna un obiect al încrederii (vezi Rom. 2:28). Aici „ceea ce este păcătos nu este sarx, ci încrederea în aceasta”. Schweitzer conchide: „Acolo unde sarx este văzut cu sens teologic total, ca în Gal. 5:24, denotă fiinţa omului care este determinată nu de substanţa sa fizică, ci de relaţia cu Dumnezeu.”

 

Faptul că Dumnezeu s-a făcut  trup înseamnă doar că a primit un trup omenesc? Hristos a spus despre întruparea Sa: „Tu nu ai vrut nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup.” (Evrei 10.5). Şi în acord cu aceasta, Pavel a scris: „Cel ce a fost arătat în trup” (1Tim. 3:16). Cuvântul grec pentru trup este sōma, dar cuvântul grecesc folosit pentru trup în 1Tim 3:16, este sarx. Înseamnă pur şi simplu „întrupare”, nu „păcătos”.

 

Atunci cum vom înţelege aceste cuvinte: Dumnezeu a trimis pe Fiul Său „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” şi „a osândit păcatul în firea pământească” (Rom. 8:3)? Mai întâi să vedem ce ar fi putut spune Pavel prin aceasta? Ar fi putut scrie (1) Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în firea păcătoasă sau (2) într-o fire asemănătoare cu a păcatului. În primul caz, firea Sa era păcătoasă, iar în al doilea caz, trupul lui Hristos ar fi fost doar o aparenţă, în realitate fiind o fiinţă extraterestră (cf. Ioan 4:1-3, text înţeles greşit de unii).[7]

 

Pavel nu spune nici una nici alta, ci se focalizează asupra lui Hristos venind într-o fire asemănătoare cu a păcatului. Cuvântul cheie este „asemănătoare”. Două cuvinte greceşti sunt traduse prin „acelaşi”: isos, cu sensul de „acelaşi”, Fapte 11:17, unde „Dumnezeu le-a dat acelaşi [isos] dar”, şi homoiōma, folosit în Romani 8:3, cu sensul de „similar” (pentru că uman), dar nu „acelaşi” (pentru că nu păcătos). Biblia este consecventă: Filipeni 2:7 spune despre Isus că El „a fost făcut asemenea [homoiōma ] oamenilor”[8]. Evrei 2:17 spune: „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere”.

 

Sugerează aceste pasaje că Isus a fost doar similar altor oameni, în privinţa trupului fizic afectat de păcat, dar nu acelaşi cu al oamenilor obişnuiţi, pentru că El singur era fără păcat în relaţia Sa spirituală cu Dumnezeu? Ellen White credea astfel.[9] Dovezile biblice prezentate până acum susţin o astfel de concluzie.

 

De ce doar similar şi nu acelaşi?

 

            Din acest material biblic extragem două principii care ne călăuzesc în cercetarea noastră. Primul este: Cine este Isus Hristos a determinat măsura identificării Lui cu natura umană. Cu alte cuvinte, El a fost mai mult decât copilul Mariei. El era Dumnezeu şi, devenind om, nu a încetat să fie Dumnezeu.[10] Aceasta înseamnă că relaţia Sa veşnică, neîntreruptă cu Dumnezeu nu a fost afectată de întrupare. Întruparea nu a fost doar o naştere umană ca atâtea altele, ci a fost Dumnezeu păşind peste hăul căscat de păcat şi, în propria fiinţă, zidind podul de la Dumnezeu la oameni. Din nou Dumnezeu a lucrat în mod creator pe planetă, la fel ca în Eden. Fie că a folosit ţărâna pământului sau pântecul Mariei, viaţa a venit de la El. Ambele episoade au fost miracole nemaivăzute anterior şi nerepetate după aceea. Dumnezeirea clară a acestor evenimente nu trebuie lăsată să se piardă prin comparaţii superficiale cu alţi oameni. Toţi ceilalţi oameni au 2 părinţi omeneşti, nu şi Adam şi Hristos. Omul vine pe lume într-unul din cele 3 moduri: creaţie, naştere sau întrupare.

 

Al doilea principiu este: misiunea lui Hristos trebuie să determine măsura identificării Lui cu umanitatea noastră. Pentru a fi Mântuitorul nostru, Isus trebuie să devină unul cu noi, însă nu putea trece peste cerinţele misiunii Sale, nu putea deveni El Însuşi un păcătos. La fel ca în sistemul ceremonial, misiunea lui Hristos nu putea fi realizată decât ca Miel fără pată sau meteahnă.

 

Păcatul originar

 

În această discuţie trebuie să luăm în serios natura devastatoare a păcatului. Fiecare copilaş este egocentric mai înainte să afle ce este păcatul. Prin ce s-ar fi deosebit pruncul Isus dacă s-ar fi născut cu o natură păcătoasă?

 

Biblia dă două definiţii păcatului: una în termeni comportamentali, alta în termeni relaţionali. Astfel, „păcatul este fărădelege [călcarea Legii]” (1Ioan 3:4) şi „orice nu e din credinţă este păcat” (Rom. 14:23). Ambele aspecte au fost prezente în păcatul originar. Adam şi Eva au neascultat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul pomului interzis (Gen. 3.2-6) şi s-au îndoit de cuvântul lui Dumnezeu. El le spusese: „Să nu mâncaţi sau veţi muri.” Eva a găsit că arăta apetisant, aşa că a făcut saltul şi a mâncat. De ce? Îndoiala a condus la neascultare. A te îndoi de cineva reprezintă o sistare a încrederii sau a credinţei în el – o relaţie ruptă. Ispititorul i-a făcut să creadă în el şi în propriile simţuri mai mult decât în Dumnezeu. Şi de pe terenul acestei relaţii rupte cu Dumnezeu i-a făcut să calce porunca lui Dumnezeu. Păcatul originar a însemnat mai întâi relaţia ruptă. A defini păcatul ca fiind doar „călcarea de lege sau faptele rele” înseamnă să priveşti doar la manifestarea exterioară. La rădăcină, păcatul este o relaţie ruptă între păcătos şi Dumnezeu.”[11]

 

Hristos a venit în lume ca să restaureze relaţia, nu să continue separarea. Astfel, El a venit similar nouă (ca om, din punct de vedere fizic), nu la fel ca noi (într-o relaţie ruptă cu Dumnezeu, din punct de vedere spiritual). Emanuel, sau „Dumnezeu cu noi” înseamnă că El a parcurs abisul dintre Dumnezeu şi om, a anihilat înstrăinarea venind de pe partea lui Dumnezeu pe partea noastră. Însă El a stabilit conexiunea încă o dată deoarece pe tot parcursul întrupării El a rămas în relaţie neîntreruptă cu Dumnezeu – spiritualiceşte a rămas fără păcat.

 

Rom. 5:12-14 este considerat „unul dintre cele mai dificile texte din Biblie”[12] şi „detaliile exegezei la Romani 5:12-21 sunt controversate”[13], dar cred că analogia dintre Adam şi Hristos este cea mai clară care se găseşte în Biblie. Lenski notează: „Este atât de vitală pentru că merge până în esenţa păcatului şi a izbăvirii din păcat. Toate celelalte ce se spun în Biblie cu privire la unul sau altul se bazează pe ceea ce este descoperit aici ca linie de start absolută.”[14] „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit….Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur care este Isus Hristos.” (Rom. 5:12-19)

 

Observaţi repetarea de trei ori a celor doi Adami. Moartea, sau condamnarea, nu trece asupra fiecăruia doar din pricina propriului păcat. Şi din acest motiv, dar într-un sens mai profund, moartea trece asupra fiecărui om din cauza păcatului lui Adam sau a relaţiei cu Dumnezeu rupte. (Că păcatul lui Adam afectează întreaga rasă este menţionat de 5 ori în vers. 15-19). Pur şi simplu nu este adevărat că păcatul nu este prezent până la comiterea primului act păcătos. Oamenii se nasc păcătoşi. „Moartea a stăpânit” (vers. 14) de la păcatul lui Adam. Copiii mor înainte de a păcătui conştient. Despărţiţi de dătătorul de viaţă, moartea, nu vina, a trecut de asupra lui Adam asupra rasei umane.[15] Iată de ce Hristos a venit să restaureze legătura, să aducă viaţa veşnică. Paralelismul în Rom. 5:12-14 este crucial pentru sensul pasajului: „Aşa cum păcatul se termină în moarte, şi neprihănirea se termină în viaţă.”[16] Dacă păcatul lui Adam este izvorul morţii pentru toţi oamenii, şi aşa a fost din momentul în care a fost comis, mai înainte ca să se nască orice om,[17] atunci neprihănirea lui Hristos este izvorul neprihănirii. El a fost similar nouă, născut între aceleaşi limite fizice umane, însă nu la fel ca noi, pentru că nu  s-a născut ca păcătos într-o relaţie ruptă cu Dumnezeu.

 

Faptul biblic că păcatul a trecut de la Adam asupra fiecărui copil născut (nu vina lui Adam, ci moartea, ca rezultat al acestui păcat) înseamnă că păcatul nu mai poate fi definit ca simplu „act”.[18] Aceasta este o definiţie mult prea superficială. Pe lângă alegerile greşite şi deci actele şi chiar şi gândurile (vezi Mat. 5:28), păcatul include şi natura.[19] Dacă nu ne-am fi născut păcătoşi, atunci nu am fi avut nevoie de un Mântuitor până la primul act sau gând păcătos. O astfel de idee face un deserviciu teribil consecinţelor tragice ale păcatului şi misiunii lui Hristos, ca singur Mântuitor al oricărui om (Ioan 14:6, Fapte 4.12). Mai înseamnă că dacă Isus a venit cu o natură păcătoasă, dar s-a împotrivit, atunci poate şi altcineva va reuşi s-o facă şi atunci acea persoană nu va mai avea nevoie de Isus să îl salveze. Trebuie să înţelegem că ambele aspecte ale efectului păcatului – moarte colectivă şi vină personală – fac necesar un Mântuitor. Avem nevoie de Isus ca substitut pentru întreaga viaţă şi nu doar de la primul moment în care ne răzvrătim conştient.

 

Păcătoşi la naştere

 

            Fiecare om, cu excepţia lui Hristos s-a născut păcătos. David spunea. „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Tot David putea spune despre Dumnezeu: „Da, tu m-ai scos din pântecele mamei” (Ps 22:9). „Tu mi-ai întocmit rărunchii, tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele” (Psa. 139:13). Sunt acestea contradictorii? S-a născut David ca păcătos sau nu? Acestea vorbesc de două laturi ale adevărului, ambele la fel de biblice. În timp ce primul vorbeşte de starea lui David de păcătos la naştere, celelalte vorbesc despre dragostea salvatoare a lui Dumnezeu pentru el, în starea aceea.

 

Atunci cum să interpretăm textul „Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său” (Eze. 18:20, RSV). Biblia mai vorbeşte şi despre pedepsirea „nelegiuirii părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor care Mă urăsc” (Ex. 20:5). Sunt acestea contradictorii? Şi acestea prezintă două faţete ale adevărului, ambele biblice. Prima vorbeşte despre consecinţele comportamentului cuiva, fie în moarte, fie în viaţă, în timp ce a doua afirmă că păcatele cuiva afectează şi posteritatea. Iată de ce Biblia afirmă: „Cei răi sunt stricaţi însă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Psa. 58:3).

 

„Din naştere ai fost numit răzvrătit” (Isa. 48:8) şi „plin de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale” (Luca 1:15), din nou, privesc la două faţete: statutul uman la naştere şi mila lui Dumnezeu faţă de cel ce se găseşte în acea stare. Prin contrast, Isus nu numai că a fost umplut cu Duhul Sfânt de la naştere, dar, ca nimeni altcineva, s-a născut din Duhul Sfânt. Spre deosebire de alţii, El a fost şi Dumnezeu. Înseamnă aceasta că a fost vorba  de o zămislire imaculată?

 

Începând cu Augustin, teologia catolică susţine că fiecare om se naşte cu păcatul originar,[20] ceea ce înseamnă că fiecare om vine pe lume purtând vina păcatului lui Adam, căci fiecare a fost prezent embrionar în Adam şi ca atare este copărtaş la vina acestuia. Atunci şi Isus ar fi venit pe lume purtând vina păcatului originar. Pentru a depăşi acest impas, teologia catolică a postulat zămislirea imaculată, potrivit căreia Maria s-ar fi născut fără păcat. Însă dacă Dumnezeu ar fi putut să înfăptuiască un astfel de act mântuitor pentru o fiinţă umană, atunci de ce nu şi pentru ceilalţi? Aceasta l-ar fi scutit pe Isus de toată oroarea devenirii om. Şi apoi, dacă Maria a devenit imaculată fără Hristos, faptul acesta pune sub semnul întrebării misiunea lui Hristos.

 

Biblia nu vorbeşte deloc despre o zămislire imaculată, ci proclamă zămislirea miraculoasă. Isus a fost unic şi în virtutea unicităţii Lui ca Dumnezeu, naşterea Lui a fost fără păcat. În acest punct, teologia catolică trece cu vederea cine a fost Isus. Nu este nevoie să căutăm în Maria temeiul pentru unicitatea lui Isus. Această unicitate emerge din propria Sa identitate ca Dumnezeu.

 

Isus ca Om unic

 

            Isus S-a deosebit de ceilalţi oameni în centrul conştiinţei Sale care a determinat toate celelalte lucruri. Nici un alt om nu a trăit anterior naşterii şi nu a luat hotărârea de a se naşte pentru a fi plăcut înaintea Domnului. Conştiinţa lui Isus a fost întotdeauna îndreptată spre Domnul. El a venit să facă voia Tatălui (Evr. 10:9), L-a proslăvit prin viaţa Lui şi a împlinit lucrarea pe care I-a încredinţat-o (Ioan 17:4). Nici un alt prunc, copil sau adult nu a trăit într-o astfel de lepădare de sine faţă de Dumnezeu şi om. Faptele Lui neprihănite şi natura Lui neprihănită au izvorât din orientarea neîncetată către Dumnezeu. Uniunea Lui cu Dumnezeu a determinat măsura uniunii Sale cu omul.

 

Cuvântul grec monogenēs, tradus „singurul născut”, înseamnă de fapt „de acelaşi fel”. Monogenēs vine de la monos, „unu”, şi genos, „tip”, „gen”. Monogenēs nu trebuie confundat cu monogenaō, care derivă din monos, „unu”, şi gennaō, „născut”. Monogenaō înseamnă „singurul născut”.

 

Monogenēs este folosit de nouă ori în NT grecesc, de cinci ori cu privire la Isus (Ioan 1:14,18; 3:16; 18:1; 1Ioan 4:9). Celelalte 4 referinţe aruncă lumină asupra a ceea ce înseamnă cuvântul atunci când este folosit cu privire la Isus. Mai întâi, fiul decedat al văduvei din Nain era tot ce avea (Luca 7:12). În al doilea rând, Iair, chiar dacă avea alţi fii, nu avea decât o fetiţă care murise (cap. 8:42). În al treilea rând, demonizatul era singurul fiu al tatălui său, în această condiţie (cap. 9:38). În aceste 3 pasaje, monogenēs nu înseamnă „singurul născut”, ci „singurul de genul său”. Lucrul acesta devine şi mai clar în al patrulea exemplu, Evrei 11:17. Acolo Isaac este numit monogenēs când, de fapt, el este al doilea fiu născut lui Avraam (după Ismael). Cu toate acestea, Isaac era singurul de un anumit tip, unic, singurul fiu al făgăduinţei.

 

Când este folosit cu privire la Isus, monogenēs întotdeauna are această conotaţie de unic, de fără seamăn. El era Fiul făgăduinţei – unic prin misiunea şi naşterea sa, la fel ca şi prin viaţa Sa. Naşterea Sa a fost unică nu numai prin felul în care s-a născut (fără un tată omenesc) ci şi prin natura cu care S-a născut (fără păcat omenesc).

 

El era unic prin faptul că era singurul om care era şi Dumnezeu. Era singurul om care s-a născut prin Duhul, fără un tată omenesc. El a fost singurul om care a existat din veşnicie ca Dumnezeu, mai înainte să devină şi om şi de aceea era în mod unic independent de părinţi pentru viaţă. El a fost singurul om care a fost similar, dar nu la fel cu ceilalţi oameni.

 

Unicitatea Lui îşi avea originea în identitatea Lui. Cine era a făcut naşterea Sa diferită de cea a tuturor oamenilor. Posesor al unei umanităţi slăbite de păcat, El a venit cu o relaţie cu Dumnezeu veşnică şi fără păcat. Focalizarea asupra lui Hristos ca monogenēs i-ar fi păzit pe mulţi de panteism (Kellog, Jones, Waggoner) şi mişcarea „cărnii sfinte” (Donnell, Indiana Conference).[21]

 

Biblia cere ca unicitatea lui Isus să fie punctul de pornire pentru orice hristologie. El nu este un om ca toţi oamenii, ci Dumnezeu care s-a făcut om. „Cuvântul s-a făcut trup” (Ioan 1:14). Această mişcare către Dumnezeu reprezintă contextul pentru descoperirea semnificaţiei lui Dumnezeu-om. Unii neglijează aceasta, alegând în schimb să înceapă cu ultima generaţie de oameni şi demonstraţia acestora de după timpul de har. Aceştia socotesc că dacă generaţia aceea nu va mai păcătui deşi încă având naturi păcătoase, atunci Hristos trebuie să fi fost fără păcat într-o natură păcătoasă. Căci altfel ar reuşi acea ultimă generaţie mai mult decât Hristos? Aceasta este hristologie escatologică, adică o interpretare a naturii umane a lui Hristos din perspectiva evenimentelor viitoare şi care lasă ca realitatea din afara lui Hristos să ne informeze cu privire la Hristos. Însă Hristos, nu escatologia, trebuie să fie punctul de început. Avem nevoie de o escatologie hristologică mai degrabă decât de o hristologie escatologică.

 

Erorile teologice comise de Schweitzer şi Barth ar trebuie să fie un semnal de alarmă pentru noi. Atât Schweitzer, cât şi Barth (în scrierile sale de început) au început cu escatologia pe care au proiectat-o asupra hristologiei, cu rezultate dezastruoase. Hristosul lui Schweitzer sfârşeşte ca un om derutat[22], iar Hristosul lui Barth, ca Dumnezeu „cu totul aparte”, de o alteritate absolută[23] – două accente opuse, nici unul fidel lui Isus Hristos.

 

Cugetarea hristologică trebuie să înceapă cu unicitatea Fiului lui Dumnezeu, nu cu similaritatea Sa cu oamenii ca Fiu al omului. Mai mult, din punct de vedere epistemologic, nu putem trece de la uman la divin, ci de la divin la uman. În determinarea naturii umane a omului Isus, monogenēs trebuie să fie punctul de început şi centrul hristologiei.

 

Prōtokos sau „întâiul născut” este folosit cu privire la Isus de 7 ori (vezi mai ales Evr. 1:6; Rom. 8:29; Col. 1:15, Apoc. 1:5). „Întâiul născut” se referă nu atât la timp, cât la importanţă. După cum în cultura ebraică, întâiul născut primea privilegiile familiale, tot la fel, Isus, „întâiul născut” între oameni, a recuperat privilegiile toate pe care le-a pierdut omul prin cădere. Astfel „singurul născut” şi „întâiul născut” nu trebuie interpretate în mod literal atunci când se referă la Isus, ci acestea implică faptul că El era unic, fără asemănare. Misiunea Sa era de a deveni un nou Adam, întâiul născut sau capul rasei umane. Aceasta L-a calificat să ne fie reprezentant şi mijlocitor în marea luptă.

 

Isus este exemplul nostru în ceea ce priveşte viaţa, dar nu şi naşterea. Dacă ne-ar fi exemplu şi în al doilea caz, atunci poate şi alţii ar putea trăi o viaţă desăvârşită, neavând nevoie de Mântuitor. Acest gând stă la baza teologiei lui Schleiermacher. El credea că Isus  s-a deosebit de oameni doar cantitativ, nu şi calitativ. Nu S-a născut El la fel ca toţi ceilalţi? Nu conştienţa deplină de prezenţa lui Dumnezeu şi sentimentul Lui de dependenţă absolută de Dumnezeu L-au distins de ceilalţi? Totuşi în viitor s-ar putea ivi cineva care să-l transceandă.[24] O astfel de judecată ne previne cu privire la pericolul ignorării distincţiei biblice între naşterea lui Hristos şi naşterea celorlalţi oameni.

 

Teologia lui Karl Barth de asemenea prezintă probleme cu privire la natura lui Hristos la naştere.[25] Deşi credea că Isus este Dumnezeu adevărat, nu a îngăduit consecinţelor biblice ale acestui fapt să-i controleze înţelegerea asupra întrupării. Barth a susţinut că pruncul Isus s-a născut într-un trup păcătos.[26]  Singura cale pe care Barth putea evita consecinţele acestei poziţii era să afirme că Hristos a integrat acest trup păcătos în natura Sa divină în aşa fel că ispita şi păcatul erau o imposibilitate.[27]

 

Informaţia biblică conduce în direcţia opusă lui Schleiermacher şi Barth. Omul Isus este unic. El este substitutul nostru în viaţă. El ne acoperă caracterele nedesăvârşite cu caracterul Lui desăvârşit. Caracterul Lui este haina neprihănirii noastre, veşmântul de nuntă fără de care nimeni nu poate intra în împărăţie. El este substitutul nostru în moarte. El a murit ca să plătească preţul păcatului în locul nostru astfel ca noi să putem avea viaţa. Dar El este şi substitutul nostru în naştere. El s-a născut fără păcat pentru a ne împlini nevoia primară de El ca Mântuitor a celor care se nasc păcătoşi.

 

Biblia nu acordă valoare salvifică primei naşteri. Ba chiar afirmă clar că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan. 3:3). Doar omul Isus nu a avut  nevoie de naşterea din nou, iar faptul acesta Îl încadrează într-o clasă aparte.

 

Hristos pe linia avraamică, davidică[28]

 

            Din informaţia biblică studiată până acum, ce concluzie putem trage cu privire la sensul următoarelor expresii: „Căci negreşit nu natura îngerilor a luat El asupra Lui, ci sămânţa lui Avraam” (Evr. 2:16, KJV) şi „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul” (Rom. 1:3; cf. Ioan 7:42, 2Tim. 2:8)? Ne spun aceste pasaje că Isus a primit o natură păcătoasă de la Avraam şi David? În lumina contextului biblic mai larg, aceste texte nu au în vedere natura, ci misiunea lui Hristos. Nu au de-a face cu tipul de fire în care s-a născut (păcătoasă sau nepăcătoasă), ci susţin că în calitate de iudeu (Evr. 2:16) şi ca Împărat al lor adevărat (Rom. 1:3), Isus a venit ca împlinire a legământului. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să alcătuiască un popor prin care El să poată binecuvânta toate popoarele (Gen. 22:18). La fel, Isus a venit prin Maria să salveze popoarele (Mat. 1:18, 21; cf. Ioan 3:16). Misiunea, nu natura, este contextul.

 

Israel, în perioada VT, şi iudeii creştini, în perioada NT, priveau înapoi la Avraam ca „tată” al bisericii lui Dumnezeu în prima sa formă (vezi Isa. 51:2; Rom. 4:12; Iac. 2:21 şi contextele lor). Astfel, Matei scriindu-le iudeilor, începe genealogia lui Isus cu Avraam (Mat. 1:1). Iar autorul Evreilor, scriindu-le tot iudeilor, spune că Isus „a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam” (Evr. 2:16, KJV). Că Isus este aşezat pe linia genealogică a legământului nu contrazice actualizarea de către El a chiar scopului acestui legământ devenind al doilea Adam. De fapt, aceeaşi carte care menţionează legătura lui Hristos cu David Îl prezintă şi ca fiind al doilea Adam (vezi Rom. 5:12-21).

 

Substituirea include şi asemănarea totală cu noi în ceea ce priveşte naşterea? Putea Isus să ne mântuiască dacă nu devenea unul ca noi, cu natură păcătoasă? A coborât El în genunea în care ne găsim noi pentru a ne scoate afară? În această genune, El a îmbrăcat firea umană doar în măsura în care uniunea Lui cu Tatăl a rămas neafectată. Cu alte cuvinte, El nu putea fi păcătos în natură, pentru că prin definiţie o astfel de natură este rezultatul separării de Dumnezeu. Uniunea cu Dumnezeu şi natura spirituală păcătoasă sunt la fel de străine una de alta ca raiul de iad. Să spui că El S-a identificat cu noi dar a rămas loial lui Dumnezeu denotă o înţelegere eronată a naturii păcatului. Păcatul înseamnă despărţire de Dumnezeu. Ori Isus a avut o relaţie neîntreruptă cu Tatăl, ori El s-a despărţit de Tatăl şi s-a prăbuşit în alienarea noastră.

 

Isus a fost atât substitutul, cât şi exemplul nostru. Există o prioritate a substitutului asupra exemplului, aşa cum este o prioritate a lui Dumnezeu asupra omului şi a Mântuitorului asupra celor mântuiţi. Lucrul acesta este important de notat. Hristologia nu trebuie să înceapă cu exemplul în speranţa că va prezenta corect substituirea Sa, ci trebuie să urmeze calea care conduce de la substituire la exemplu. Avem nevoie de această substituire pe tot parcursul: avem nevoie  de divinitatea Lui, de naşterea Lui fără păcat, de viaţa Lui neprihănită, de moartea Lui desăvârşită, de învierea Lui, de mijlocirea Lui ca Mare Preot şi de revenirea Lui. Şi avem nevoie de El ca om care să exemplifice dependenţa totală de Dumnezeu.

 

Faptul că a fost născut fără păcat nu sugerează deloc că păzirea legii nu ar fi importantă pentru noi cei care ne naştem păcătoşi. Nu este adevărat că a crede în natura fără păcat a lui Hristos înseamnă că nimeni altcineva nu poate sau nici măcar nu trebuie să încerce să păzească legea. Isus nu este substitutul nostru doar ca să putem trăi cum ne place.

Ispitit la fel ca noi

 

             Am văzut că Biblia ne prezintă un Isus uman unic care nu ar fi putut avea o natură păcătoasă. Întrebarea care se impune este: În acest caz ne mai poate înţelege El? Sau este oarecum străin de realitatea noastră, beneficiind de avantaje nedrepte faţă de noi? Mai poate fi El un Mare Preot plin de înţelegere? Pe scurt, a fost El ispitit în toate lucrurile la fel ca noi?

 

Hristologia noastră afectează modul în care înţelegem ispitirea lui Hristos. Sute de ani, hristologia a socotit că Isus a trăit pe pământ ca Dumnezeu. Avea puteri inaccesibile omului. Nu este de mirare că ispita nu era considerată o încercare pentru El. Deşi Anselm (1033-1109) a fost primul teolog semnificativ care s-a concentrat asupra vieţii lui Hristos pe pământ, ca om, alţii după el au continuat să ignore realitatea încercărilor Lui. Astfel, credinţa lui Calvin că Hristos a rămas pe tronul ceresc în timp ce trăia pe pământ (extra Calvinisticum), împletirea, în viziunea lui Luther, a naturii divine şi umane (communication idiomatum) şi acoperirea umanităţii asumate înlăuntrul unei divinităţi impregnabile (ganz anderer), la Barth, toate fac ispitirea lui Isus nereală, iar păcătuirea de către El, imposibilă. EJ Waggoner, la fel ca Barth, credea că Isus a primit firea păcătoasă, dar nu putea păcătui din cauză că era divin.[29] La ce bun o natură păcătoasă ca a noastră dacă avea o natură divină deosebită? Una o anulează pe cealaltă, eliminând realitatea ispitei pentru El.

 

Biblia, însă, declară că Hristos a fost ispitit în toate privinţele la fel ca noi, dar fără păcat (Evr. 4:15). În toate privinţele nu înseamnă aceleaşi ispite (plural), ci aceeaşi ispită (singular). De exemplu, Isus nu a fost niciodată ispitit să se uite la televizor, să fumeze marijuana sau să depăşească limita de viteză, dar a fost ispitit să sisteze dependenţa de Dumnezeu. diavolul a folosit diferite mijloace cu acelaşi scop: obiectivul oricărei ispite este de a rupe relaţia cu Dumnezeu.

 

Ispitele lui Isus au fost mai mari decât ale noastre căci numai Cel care niciodată nu a cedat le putea cunoaşte forţa totală.[30] BF Westcott spunea astfel: „Simpatia cu păcătosul în încercarea acestuia nu depinde de experienţa păcatului ci de experienţa puterii ispitirii la a păcătui, pe care numai cel fără păcat o poate cunoaşte în toată intensitatea ei. Cel care cade cedează înainte de ultima picătură.”[31]

 

„În toate privinţele” include şi „în acelaşi fel”?[32] Iacob scrie: „Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit” (1:14). Înclinaţiile rele sunt dobândite în două moduri: prin păcătuire şi prin naşterea în păcat. Hristos s-a născut „Sfântul” (Luca 1:35) şi Diavolul nu a găsit nimic rău în el (vezi Ioan 14:30). „În toate privinţele asemenea nouă” trebuie înţeles în lumina informaţiei biblice pe care am parcurs-o: ne spune că El, ca om unic, a fost ispitit în toate privinţele ca noi. Din nou, ispita implică în esenţă încercarea diavolului de a strica relaţia cu Dumnezeu.

 

Este de neconceput că Isus ar fi coborât în despărţirea de Tatăl în chiar actul venirii pentru a face voia Lui. Cele două se exclud reciproc. Unicitatea Lui la naştere nu este un motiv ca să strigăm „Mascaradă! El nu a devenit cu adevărat om ca noi, ci i-a fost mai uşor. Cine nu s-ar fi împotrivi ispitelor dacă ar avea o natură ca a Lui?” Însă cum altfel să fie? Orice aşa-zis avantaj avut de Isus, pentru noi l-a avut. Misiunea Lui salvatoare a determinat măsura identificării Lui cu noi.

 

Însă afirmând aceasta ajungem la un paradox. Rămânerea Lui aparte de noi nu i-a conferit nici un avantaj, din contră a fost dezavantajos pentru El. Căci dacă obiectivul ispitei este de a face pe cineva să se bizuiască pe sine, nu pe Dumnezeu, pentru cine ar fi fost ispita mai mare, Isus care îşi avea propria divinitate pe care să se bizuiască sau noi care nu avem nimic comparabil?

 

Dezavantajul lui Isus în ispită a rezultat din unicitatea Lui. Şi în această unicitate rezidă mântuirea noastră. Doar Isus a simţit forţa deplină a urii satanice, căci controversa iscată de Lucifer Îl viza pe Hristos şi nu vreun om oarecare. Iadul întreg a fost dezlănţuit împotriva acestui om dependent Isus; şi apoi, dacă ar fi fost biruit, Isus nu ar fi putut primi iertare. imaginaţi-vă presiunea când fiecare moment, fiecare act comporta asemenea consecinţe pentru El Însuşi şi întreaga lume!

 

Dacă Isus trebuia să fie carne păcătoasă pentru a ne putea înţelege luptele zilnice, atunci cu………………………………………………… https://petricapaslaru.wordpress.com/teologie-4/teologie/

 

 

 

//////////////////////////////////////

Liberul arbitru

 

 

Liberul arbitru este puterea sau abilitatea unei minti umane de a alege cursul unei actiuni, sau de a lua o decizie fara a fi influentat de cauze, evenimente anterioare sau din predestinare divina. Un act de libera vointa este in sine o cauza si nu un efect.Libertatea este pusa in opozitie cu limita, iar din acest punct de vedere, libertatea este definita negativ, ca fiind absenta limitelor, doar ca nu poate intra in conflict cu legi morale, ce sunt definitorii pentru natura umana.Libertatea poate fi inteleasa si ca posibilitatea omului de a se consacra afirmarii esentei sale : “existenta precede esenta”- J.P. Sartre. Doctrina extrema in care liberul arbitru este afirmat este libertarianismul si opusul acestei doctrine este determinismul, adica actiunile umane nu sunt libere, ci mai degraba sunt rezultatul influentelor, a circumstantelor externe care nu sunt sub control individual, ca totul este predeterminat, este dat mai inainte. Determinismul este de doua tipuri : divin si natural. Determinismul divin explica toate fenomenele facand apel la cauze divine, Dumnezeu fiind omniscient stie ce se va intampla. Determinismul natural considera ca totul este predeterminat prin cauze naturale. Acesta,din urma afecteaza libertatea umana numai in masura in care acceptam ca factorii naturali ce actioneaza la nivelul corpului se rasfrang asupra sufletului. d6d8dx

Problema liberului arbitru a dus la elaborarea unor teorii ce explica natura universala a realitatii si relatia oamenilor cu universul. Unii au formulat ideea conform careia daca universul este rational trebuie sa se bazeze pe succesiunea cauza- efect: fiecare actiune, sau efect, trebuie sa fie precedat de o cauza si trebuie sa formeze o parte din succesiunea neintrerupta a cauzelor care se extinde pana la cauza Prima, care este Dumnezeu, sau Divinul.Un act de liber arbitru din partea unei personae este un act necauzat in afara lantului de succesiuni cauzate. Acceptarea posibilitatii unui act necauzat neaga ordinea rationala si face universul sa para irational. Vazuta in acest fel aceasta problema nu a fost rezolvata intr-un mod satisfacator.

Validitatea liberului arbitru a fost de asemenea un subiect de dezbatere printre filozofii. S-ar parea ca sistemul eticii trebuie sa implice liberul arbitru pentru negarea abilitatii de a alege cursul unei actiuni s-ar parea ca neaga posibilitatea judecatii morale. O persoana fara judecata morala nu este responsabila de acte sale.In incercarea de a rezolva aceasta problema, filozofii o viziuni multiple, ajungand de la determinism absolut pana la libertarianism absolut. Socrate si Platon au sustinut ca oamenii pot sa-si exircite liberul arbitru, dar ca acele actiuni singure au fost libere pentru ca s-au acordat cu binele intregului. Spinoza a reinterpretat liberul arbitru ca fiind autodeterminare pentru ca omul se potriveste cu Dumnezeu si cu natura proprie a lumii. Totul in natura se petrece conform unor legi necesare, nimic nefiind intamplator. Libertatea umana, ca lipsa totala a unor cauze nu exista, insa, in masura in care aceste cauze exprima necesitati de esenta, provin din insasi natura noastra, putem fi liberi daca intelegem cu ajutorul intelectului necesitatea. In cazul in care aceste cauze vin din exteriorul finite noastre. Lebniz considera ca nu exista intamplari absolute, totul desfasurandu-se conform planului divin exprimat in monade(diviziunile lui Dumnezeu asupra lumii).Decartes defineste liberul arbitru ca fiind suprema perfectiune a omului care ne face similari divinitatii si chiar egali cu aceasta.El considera ca noi, oamenii gresim in momentul in care nu avem o cunoastere certa si totusi vointa noastra isi da asentimentul si actioneaza potrivit acestei cunoasteri. El sustine ca suntem capabili de cunoastere certa, desi intelectul uman este considerat finit. Nietzsche considera ca libertatea este vointa de putere, si ca de aceasta libertate nu se pot bucura decat clasele superioare(aristrocratii), caci clasele inferioare sunt animate de resentiment. Conceptia crestina asupra liberului arbitru este cosiderata un artificiu teologic, pentru a putea acuza omul si a-si asuma raspunderea pedepsirii lui.Afirmatia lui “Dumnezeu a murit” poate fi interpretata ca fiind o eliberare de puterea creatoare, a vointei de putere din om, umanitatea trebuind sa-si asume aceasta moarte.Kant considera ca o persoana trebuie sa fie libera pentru ca libertatea este un postulat necesar al consecintelor morale.Kierkegaard descrie doua sfere, sau forme ale existentei pe care individul le poate alege:calea aestetica si calea etica. Calea aestetica este un hedonism redefinit, constand in in cautarea placerii si cultivarea acestei stari, cautand sa se inlature plictiseala. Calea etica de viata include un angajament intens fata de datorie, fata de neconditionatele indatoriri sociale si religioase. Acest angajament al datoriei peprezinta o pierdere a responsabilitatii individuale si propune astfel o a treia forma de existenta:cea religioasa, in care omul se submite vointei lui Dumnezeu, dar facand asta gaseste libertatea adevarata.

 

Pe masura ce religia cretina ia amploare, se pune problema raului si a liberului arbitru, caci crestinismul considera ca Dumnezeu este ominiscient si omnipotent, aceasta extinzandu-se si asupra viitorului astfel orice actiune umana este decretata inainte de Dumnezeu.In acest caz Dumnezeu ar putea sa preintampine faptele rele, dar nu face acest lucru, iar din moment ce este creatorul universului am putea zice ca e “responsabil de tot raul din lume”, si astel indemnurile morale nu mai au nici un rost. Doctrina predestinarii face imposibila existenta liberului arbitru. Pentru ca moralitatea, datoria, evitarea pacatului sunt elemente de baza ale invataturilor crestine intrebarea care se pune este daca oamenii sunt responsabili din punct de vedere moral o data ce predestinarea este acceptata? Exista multe incercari de explicare a acestui paradox. Sf. Augustin credea in predestinare, sustinand ca doar cei alesi de Dumnezeu vor obtine salvarea, dar ca nimeni nu stie daca va fi ales, asa ca trebuie sa poarte frica lui Dumnezeu si sa duca vieti religioase. Liberul arbitru era pentru el darul gratiei divine. El mai considera ca raul nu a fost creat de Dumnezeu, a carui creatie e pe deplin buna. Raul este privatia sau absenta binelui, la fel cum intunericul este absenta luminii.Este posibil totusi ca ceva ce a fost creat bun sa se diminueze in bunatate, sa devina coruptibil si raul sa patrunda la fintele inzestrate cu liberul arbitru. Pentru Sf. Augustin ceea ce in prima instanta pare a fi rau poate fi inteles ca bine in contextul eternitatii, pentru ca din perspectiva lui Dumnezeu asupra eternitatii totul este bun.Acestei doctrine I se opune Pelegianismul, o doctrina eretica, care sustine ca pacatul lui Adam il priveste numai pe el si nu se rasfrange asupra intregii umanitati, si ca toti oamenii, desi sunt ajutati de gratia divina sa obtina salvarea au libertatea de a alege sau nu drumul spre Dumnezeu.Oamenii pot duce vieti drepte si sa merite astfel sa ajunga pe propriile merite in rai.

Conform doctrinei crestine Dumnezeu ne-a oferit libertatea de a allege, si raul din lume poate fi pus pe seama unei alegeri gresite, libertatea fiind un instrument de perfectionare morala. Daca Dumnezeu da niste indemnuri morale inseamna ca nu e totul dinainte stabilit si ca sta in puterea noasta de a le urma sau nu. Dumnezeu e omnipotent, insa doar in eternitate, aceasta dezvaluindu-se doar la sfarsitul timpurilor. Eternitatea presupune un plan divin de oranduire a lumii, plan ce se va implini doar la sfarsitul lumii. Libertatea oamenilor se manifesta in plan temporal, deci omnipotenta lui Dumnezeu exprimata intr-o predestinare conform planului sau cu privire la lume nu afecteaza capacitatea de a ne manifesta liber in timp. Astfel sta in libertatea noastra de a urma planul divin sau de a-l refuza, fiindca singurul care are fiinta pe termen lung e acest plan divin, iar Iadul e expresia lipsei de fiinta, a raului. ( Epistola catre efeseni si catre evrei- cap. 4)

 

 

 

Calvinistii neaga capacitatea umana de a avea libertate de alegere. Ei elaboreaza doctrina predestinarii, conform careia oamenii sunt alesi de Dumnezeu pentru salvare, pe cand altii sunt respinsi si sunt condamnati damnarii.

Arminianismul o alta doctrina crestina, formulata in sec. XVII, sustine ca liberul arbitru poate exista fara a limita puterea lui Dumnezeu si fara a contrazice Biblia.Arminius, initiatorul doctrinei credea ca predestinarea este biblica si adevarata, ca Dumnezeu allege unele personae pentru a ajunge in Rai si altele in Iad, asa cum a fost indicat de Iisus, referindu-se la “oi si capre”. El insista mai mult pe iubirea lui Dumnezeu, decat pe puterea Lui cand vine vorba de alegere, alegerea celor ce ajung in Rai, respectiv Iad.Alegerea tinea de destin, iar munca lui Iisus pe pamant a fost pentru toti oamenii, si nu numai pentru cei alesi.

Religia islamica, una dintre cele trei mari religii, alaturi de crestinism si iudaism considera ca exista un singur Dumnezeu, pe care il numeste Allah, omnipotent si oministiutor, care a creat universul.In limba araba “islam” inseamna a te supune, mai precis a te supune vointei lui Allah.In fata lui Allah toti oamenii sunt egali, indiferent de rasa, nationalitate, religie ori statut social. Supunandu-se poruncilor lui Allah, oamenii isi exprima recunoasterea si multumirea pentru intelepciunea crearii si traiesc astfel in armonie cu universul. Ideea centrala a religiei islamice este supunerea in fata vointei lui Allah, oamenii trebuie astfel sa se abandoneze pe ei insisi si sa se supuna pe deplin puterii si vointei lui Allah. Acest lucru nu e foarte greu pentru ca ei urmeaza cu sfintenie invataturile Coranului, iar despre liber arbitru nu prea poate fi vorba pentru ca tot ceea ce fac este voia lui Allah si astfel ei nu au libertatea de alege o alta cale decat cea indicata de acesta.

Majoritatea existentialistilor considera liberul arbitru ca fiind caracteristica oamenilor, ei neavand o natura fixa, precum o au animalele sau plantele, fiecare om facand propriile lui alegeri care ii permit sa-si creeze propria natura, fire. De liberul arbitru nu se poate scapa, pentru ca pana si refuzul de a alege este o alegere.Liberul arbitru include angajament si responsabilitate, astfel omul trebuie sa-si asume riscul si responsabilitatea urmarii angajamentului oriunde l-ar conduce acesta pentru ca este liber sa-si aleaga singur calea.

Exista asadar viziuni diferite asupra liberului arbitru, iar parerea mea despre acest subiect este ca fiecare om are capacitatea de a alege un drum sau a nu-l alege, dar ca totusi exista o fiinta superioara care intr-un fel supervizeaza alegerile fiecarui om, astfel incat alegerea unuia sa nu afecteze intreaga umanitate, caci daca un singur om din toti cei existenti nu este de acord cu o situatie nu se poate spune ca acesta nu are dreptate si ca ar trebui sa faca ca si ceilalti, dar nici ca ceilalti, doar pentru ca sunt din punct de vedere numeric superiori au neaparat dreptate. Consider ca fiecare are un destin, dar care este trasat in linii mari si ca drumul pe care il parcurgem pana la implinirea acestui destin este alegerea noastra personala, fara a fi vointa cuiva, fara a fi influentati. Astfel oamenii sunt dupa parerea mea liberi, iar Dumnezeu nu este responsabil de producerea raului, caci el inca de la inceput a lasat omului posibilitatea de a alege.

https://www.preferatele.com/docs/filozofie/2/liberul-arbitru-1.php

////////////////////////////////////

 

Să nu zicem că n-am ştiut: toată veşnicia vom avea destul timp ca să dăm socoteală pentru miliardele de vorbe, fapte şi gânduri (ne) bune, pe care nu vrem să i le dăm GRATIS, lui Iisuss- întru iertare, prin pocăinţă; Moartea omului nu înseamnă sfârşitul călătoriei… „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Cor.5/10) Nu pirdem nimic, dacă–i dăm lui păcatele, pentru care a sângerat, la Golgota, dar „câştigăm” pedeapsa veşnică, dacă sângerăm noi pentru ispăşirea lor- în gheena groazei! Nu vom avea deloc odihnă dacă nu credem că El ne-a absorbit în sine şi nu ne-a abandonat pe Culmile Suferinţei nici pe cei mai mari păcătoşi pentru izbăvire (Îs. Cap 53/4-11) şi (1 Petru 2/24):” El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. „

 

http://informatii-agrorurale.ro/1-pentru-ca-globalistii-nu-mai-incap-de-amarasteni-vor-sa-reduca-umanitatea-sub-500-de-milioane-de-oameni-prin-metode-mascate-de-exterminare-a-populatiei-prin-vaccinurile-cu-mercur/

 

 

/////////////////////////////////////

Păcate care nu se iartă

Autor: Ardelean Viorel   

1). Introducere. Pornim de la prima afirmaţie din Biblie[1] care spune Geneza 1:1  „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”, înţelegem faptul că Dumnezeu a creat universul spiritual şi universul material, din nimic, „ex nihilo”, a adus în fiinţă timpul, spaţiul, universul fizic şi spiritual, energia, materia moartă, făpturile create, îngerii şi oamenii,  fiinţele vii neinteligente, şi ca o încununare a creaţiei l-a făcut pe om. Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” 27  Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”.  Fără a încerca să stabilim o ordine cronologică a creaţiei, care este prezentată în Scriptură,   ştim despre îngeri că sunt fiinţe create, iar o treime din ei în frunte cu Satana s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.  Ei au fost învinşi şi alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu, iar ca loc final de pedeapsă este Iadul cel veşnic. Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”! Spre deosebire de oameni îngerii nu se pot pocăii. În contrast  îngerii buni sunt fiinţe spirituale,  înzestrate  cu calităţi excepţionale, care au diferite funcţii sau îndatorii în Cer şi pe Pământ şi locuiesc în prejma lui Dumnezeu. Păcatul s-a produs prima dată în Cer, iar Biblia ne relatează destul de puţin despre aceste lucruri. Isaia, Ezekil, Isus şi Ioan în Apocalipsa fac afirmaţii despre îngerii căzuţi. La sfârşitul lucrării Dumnezeu face o afirmaţie : Geneza 1:31  „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea”. Ca în final Biblia ne spune că Geneza 2:2  În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse, în contrast se poate pune ce spune Isus. Ioan 5:17  „Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez,” aspect care indică trei dintre cele mai importante atribute ale divinităţii Atemporalitatea, Transcendea şi Imanenţa despărţite şi simultane în acelaşi timp. Cel mai probabil răzvrătirea lui Satana a avut loc după afirmaţia lui Dumnezeu din Geneza  1:31. Pe de altă parte este scoasă în evidenţă atemporalitatea lui Dumnezeu faţă de finitul fiinţelor create.  În final va fi un Cer nou şi un Pământ nou.

 

2). Păcate  care nu se iartă (efectuate în cer ).  Un aspect important este cum privim şi înţelegem mesajul profetic. El presupune cel puţin două aspecte.  1. Prorocul se adresează poporului, împăratului în mod direct  dar sunt cazuri, în care prorocia curge peste timp în viitor sau în trecut. 2. prorocia în sine vizează şi aspecte trecute sau viitoare cu referire la evenimente din cer sau de pe pământ. Avem câteva texte de referinţă cu privire la îngeri din Isaia, Ezechiel,  Matei şi Apocalipsa care se referă la acest aspect. Redăm cele trei texte care, ne vorbesc despre acest lucru. Primul este Isaia care face referire la el. Isaia 14:12  „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborît la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; 14  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” Al doilea text este în Ezechiel, carte care în esenţa ei este profetică. Ezekil 28:13  Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. 14  Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. 15  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Despre această problemă vorbeşte şi Isus într-o afirmaţie directă. Luca 10:18  „Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” O parte dintre îngeri sunt liberi până la judecata viitoare Ioan 12:31  „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (aspect atemporal),  dar sunt  şi îngeri care sunt legaţi până la judecată Iuda 1:6  „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa”. Din păcate păcatul a afectat întreaga creaţie, inclusiv pământul atunci când omul ispitit de Satan a căzut în păcat şi neascultare de Dumnezeu. Geneza 3:17  „Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale.  Astfel păcatul a afectat Şarpele, Pământul, bărbatul, femeia, şi întreaga rasă umană care a descins din Adam şi Eva.  Atunci când ne gândim la păcat, avem în minte  câteva aspecte prezentate de Biblie. Ne gândim la scopul pentru care a fost creat omul, la faptul că există Har şi la decretele lui Dumnezeu. Romani 6:23  „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” în contras cu Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”.  Se poate aminti şi versetul în care Dumnezeu îşi arată puterea şi disponibilitatea de iertare încă în Vechiul Testament Isaia 1:18  „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşiii ca purpura, se vor face ca lîna.” Aici se poate aminti termenul de Omnipotenţă, o calitatea, atribut al lui Dumnezeu, care poate să facă orice lucru, termen regăsit şi în Scriptură  Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic, amintind doar unul din atributele Sale. Dacă încercăm să le luăm pe rând ne gândim la scopul lui Dumnezeu atunci când a creat omul Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ,” omul este considerat ca şi o cunună a creaţiei, iar Dumnezeu dorea să aibă o relaţie de părtăşie cu omul în dragoste şi în sfinţenie.

 

3)  Ymago Dey  Nu ştim cum era omul înainte de cădere dar avem câteva indicii care ne ajută să înţelegem acest lucru. Maitreya[2], prezintă câteva caracteristici pe care şi noi le vom prezenta conform Bibliei. Prin Ymago Dey Dumnezeu şi-a finalizat lucrarea prin „atingere personală”, l-a făcut pe om din ţărâna pământului, ia dăruit viaţă din suflarea Lui (Geneza 2:7), astfel omul este unic între fiinţele vii, fiind creat de Dumnezeu, având o parte materială, un trup şi parte imaterială formată din suflet, numit şi spirit, iar Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu ca şi Duh (Ioan 4:24), dar El este prezentat în Biblie şi ca o Persoană care are atribute sau calităţi care ţin de natura Sa, şi  calităţi naturale şi morale care ţin de măreţia şi bunătatea Sa[3]. În cazul acesta atunci când se face afirmaţia „după chipul sau asemănarea”,  se referă la faptul că într-un fel sau altul trupul lui Adam[4] a reflectat, sau oglindit întru-n anume fel  viaţa în Dumnezeu, omul a avut  o sfinţenie, şi o sănătate perfectă pentru că înainte de cădere omul a fost şi el nemuritor. Astfel Ymago Dey, se referă mai mult la partea imaterială din noi, omul fiind diferit de celelalte animale, fiind pus stăpân peste ele.  Geneza 1:28  „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”. Atunci când ne gândim la  „chip şi asemănare” surprindem trei aspecte şi anume o asemănare în sens mental, moral şi social. 1. Sub aspect mintal, omul a fost creat ca şi o fiinţă raţională, cu capacitate de gândire şi alegere, nu un robot. Acest lucru este o „reflectare a libertăţi şi inteligenţei lui Dumnezeu”. De câte ori omul scrie, pictează, face un calcul, inventează ceva, dă un nume unei legi din univers, unui animal sau copilului său, acest lucru este o indicaţie a faptului că suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea Sa. Omul a comunicat cu Dumnezeu, a înţeles poruncile primite, a vorbit cu Eva, a dat nume tuturor animalelor,  deci nu era lipsit de raţiune. 2. Sub aspectul moral fiinţa umană a fost creată inocentă şi curată fiind  o oglindă a sfinţeniei lui Dumnezeu, omul era fără păcat. În Geneza 1:31  „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune….”, iar acest lucru îl include şi pe om. Ca şi mărturie stă conştiinţa noastră care ne spune ce este bine sau rău, se poate aprecia comportamentul unui om ca fiind bun sau rău, ne simţim vinovaţi de faptele noastre rele, sau ne bucurăm de un lucru bun, iar dacă avem posibilitatea dăm legi bune sau rele. Toate aceste aspecte ne indică faptul că suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 3. Sub aspect social omul a fost creat pentru comuniune, stare care reflectă natura triplă a lui Dumnezeu şi dragostea Lui faţă de om. Prima relaţie a omului a fost cu Dumnezeu (Geneza 3:8), verset care ne indică ca a exista o relaţie a lui Adam cu Dumnezeu, înainte de a fi creată Eva. Dumnezeu a dat un ajutor potrivit omului Geneza 2:18  „Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”, indicând şi prin acest lucru aspectul social. Atunci când ne căsătorim, ne facem prieteni, părtăşia din Biserică, indică faptul că am fost creaţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O caracteristică importantă a Ymago Dey, este libertatea de alegere a omului în a asculta sau nu a asculta de poruncile date de Dumnezeu în grădina Edenului. Deşi Adam avea o natură desăvârşită, deplină şi completă sub toate aspectele, el face o greşeală imensă şi se împotriveşte Celui care l-a creat. Astfel imaginea lui Dumnezeu în om s-a deteriorat (puţin spus), iar acest lucru, definit ca şi păcat s-a transmis întregii rase umane Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, aspect care se păstrează şi astăzi. Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”.  În  fiinţa noastră se mai păstrează asemănarea lui Dumnezeu în noi Dumnezeu (Iacov 3:9), dar şi urmele păcatului, în plus cele trei aspecte amintite mai sus se regăsesc în fiecare fiinţă umană. Există şi Vestea Bună a faptului că Dumnezeu răscumpără omenirea întreagă printr-o Persoană, şi începe restaurarea Ymago Dey,  şi a creat omul nou în Cristos după Chipul şi asemănarea Lui Efeseni 4:22  cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; 23  şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, 24  şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. Dar ne întoarcem la neascultarea lui Adam şi Eva.

 

4). Păcatul[5]. Prin neascultarea lor Adam şi Eva, au prăbuşit rasa umană în blestem şi moarte, păcat care sa răsfrânt asupra întregii rase umane. Păcatul poate fi definit ca şi acel  „acel păcat şi vina lui pe care îl avem toţi în ochii lui Dumnezeu ca rezultat direct al păcatului lui Adam din Grădina Edenului” Doctrina păcatului originar este concentrată pe efectele păcatului asupra naturii umane înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când nu avem o vrâstă a responsabilităţii, fiind încă copii, sau când comitem păcatul în mod inconştient. Originea păcatului[6]. Păcatul s-a petrecut înainte de  păcatul efectuat de Adam şi Eva (Geneza 3:1 …,Ioan 8:44, 2 Petru 2:4.  Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, „(1 Ioan 3:8,  Iuda 6), dar Biblia dă puţine referinţe la originea răului din Univers, ci mai mult despre originea omului şi păcatul din viaţa omului (1 Timotei 2:14; Iacov 1:13 …). „Satana a fost subtil şi a influenţat pe Adam şi Eva la năzuinţa şi dorinţa de a fi ca Dumnezeu (Geneza 3:5…..). atacul lui Stana a fost împotriva lui Dumnezeu şi a vizat „integritatea, veridicitatea şi purtarea de grijă” cu privire la soarta omului, a ademenit omul spre răzvrătire nelegiuită şi hulitoare împotriva Creatorului, cel ce era de fapt stăpân peste om. Prin neascultare omul a dorit să fie egal cu Dumnezeu (Filipeni 2:6), a încercat să fie independent faţă de Domnul, a pus sub semnul întrebării, natura, ordinea existenţei în care trăia, lucru complet fals pentru că omul avea viaţă prin Harul şi grija lui Dumnezeu faţă de el. Prin această pretenţie de a fi ca Dumnezeu, omul a încetat să se închine lui Dumnezeu, să îl adore, în schimb s-a uitat spre el însuşi a devenit idolatru şi de fapt s-a închinat  lui Stana în mod indirect. Păcatul nu trebuie căutat într-o acţiune neapărat exterioară (Geneza 2:17, 3:6), ci mai degrabă în inima omului, o aspiraţie a omului de a fi ca Dumnezeu, a-l ignora, iar expresia exterioară a fost actul neascultării. Biblia nu ne indică cum anume omul  sa aflat în posibilitatea de a fi ispitit, fiindcă nu ştia ce este acela păcat ? Dar Biblia ne prezintă pe Isus Cristos care a fost Om, dar fără de păcat, fiind ispitit ca şi noi (Evrei 4:15, Matei 4:3…… 1:19, 2:22…). Sursa răului din Univers este legată de „taina nelegiuiri” (2 Tesaloniceni 2:7), iar explicaţia logică  a tăcerii cu privire la originea păcatului în Univers, este că ne sustrage atenţia de la Scriptură, şi mai precis la mărturisirea personală a păcatului (G.C. Berkouwer, Sin, 1971, cap. 1). Natura păcatului nu se poate cunoaşte în mod obiectiv, dar păcatul se scoate pe sine în evidenţă” (S. Kierkegaard). Păcatul[7] are o terminologie atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, iar ca şi subiect principal al Scripturii ca temă dominantă este mântuirea omului din starea de păcat, prin Harul lui Dumnezeu. El se referă la a se îndepărta de la o normă, de la o linie de conduită sau de judecată, cu sens moral şi religios în relaţia dintre om şi Dumnezeu. (Geneza 20:9, Plângerile 5:7). El înseamnă şi a devia sau a greşi ţinta, cuvântul folosit este  ht’ cu derivatele lui, utilizat la început în contextul vieţii sociale mai precis a războiului Judecători 20:16  „În tot poporul acesta, erau şapte sute de oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr, şi nu dădeau greş”. Termenul este folosit mai târziu ca şi utilizare pentru jertfă de ispăşire adusă pentru păcat (Levitic 4 ). Alte derivate ale cuvântului folosit pentru păcat sunt ps’, tradus prin „răzvrătire” sau „revoluţie” (Exod 20:20; Osea 13:2; etc.),  răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (1Împăraţi 12:19), ‘wh  însemnă  perversiune sau „răstălmăcire” voită (Isaia 24:1; Plângerile 3:9), săvârşirea unei nelegiuri (Daniel 9:5; 2 Samuel 24:17). Cuvântul ‘awon redă ideea de vinovăţie faţă de Dumnezeu după un păcat comis deliberat (Geneza 44:16; Ieremia 2:22), sau cu referire la pedeapsa pentru păcat  (Geneza 4:13; Isaia 53:11). Un alt cuvânt este sagah care înţelesul de a se depărta de la calea bună, păcat făcut din ignoranţă, greşeală omenească sau rătăcire (Ezechiel 34:6, 1 Samuel 26:21; Iov 6:24). Cuvântul rasa indică o faptă făcută cu răutate (2 Samuel 22:22; Neemia 9:33), iar  amal, indică un păcat prin care s-a produs paguba altor persoane (Proverbe 24:2; Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei, şi să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? (Habacuc 1:13). Cuvintele care definesc păcatul nu trebuie scoase din contextul în care au fost redate. În Noul Testament cel mai utilizat cuvânt pentru păcat este  hamartia cu derivatele lui, echivalent cu ht, care înseamnă a rata ţinta sau a alege un drum greşit.  El se referă în mod direct la călcarea Legii lui Dumnezeu (Ioan 8:46….. 1 Ioan 1:8). Pavel personifică păcatul care conduce un om sau un popor în decizii şi acţiuni  (Romani 5-8). Mai există termenul de  parabis „călcare de Lege” (Romani 4:15; Evrei 2:2), sau asebia utilizat în LXX  prin termenul ebraic ps, care indică absenţa evlaviei (Romani 1:18,  2 Timotei 2:16). Alte cuvinte sunt anomia, fărădelege (Matei 7:23; 2 Corinteni 6:14), kakia şi poneria care indică depravare spirituală şi morală (Faptele Apostolilor 8:22…. Efeseni 6:12) poneria poneros (Matei 13:19; 1 Ioan 3:12), adikia – nedreptate” (Romani 9:14), „strâmbătate” (Ioan 7:18), „nelegiuire” (Romani 2:8), „fărădelege” (2 Timotei 2:19), enochos, un termen juridic ce înseamnă „vină” (Marcu 3:29; şi opheilema, „datorie”  şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; (Matei 6:12). Din mulţimea de cuvinte care definesc păcatul este destul de greu să afirmi că nu ai ştiut ce este păcat. O caracteristică deosebită este faptul că păcatul este îndreptat totdeauna prima dată împotriva lui Dumnezeu (Psalmul 51:4; Romani 8:7) implicit şi a omului. Păcatul se manifestă sub diferite forme dar în esenţă lui este o contrazicere a lui Dumnezeu  cu tot ce presupune acest lucru ca legile, poruncile decretele, învăţăturile Sale, etc.  Păcatul a afectat întreaga rasă umană, inclusiv creaţia. Consecinţele păcatului are numeroase aspecte care vizează atitudinea omului faţă de Dumnezeu, care „s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu” , ne arată o schimbare care s-a produs în mintea omului (Geneza 3:8, v. 7). Ei au fost creaţi pentru a avea părtăşie s-au înspăimântat şi înfricoşat că se vor întâlni cu Dumnezeu Ioan 3:20  “Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”. Ruşinea şi frica au fost sentimentele care l-au dominat pe om şi ne arată despărţirea dintre Dumnezeu şi om. Şi Dumnezeu a reacţionat când omul a păcătuit, prin mânia şi dezgustul lui Dumnezeu cu privire la păcat, care contrazicea natura sfântă a lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu mustră, condamnă, blestemă Şarpele, femeia, omul, pământul şi alungă pe om din prezenţa Sa şi din Grădina Eden. Dumnezeu nu îşi poate nega natura adică pe El însuşi. Au existat consecinţe care au afectat pe toţi urmaşii lui Adam, Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, dar în plus oamenii se solidarizează cu păcatul şi cu răul, iar istoria omenirii este plină de păcate şi vicii. (Geneza 4:8, 19, 23…. 6:2-3). Nelegiurea oamenilor s-a accentuat şi mai mult, fapt care a dus la distrugerea oamenilor prin Potop, din care Dumnezeu  a avut milă faţă de  Noe. Geneza 6:8  „Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului”. (Geneza 6:7, 13; 7:21-24). Consecinţele păcatului au avut efect şi asupra creaţiei, asupra materiei fizice „Blestemat este pământul din pricina ta” (Geneza 3:17, Romani 8:20). Omul fiind creat după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ymago Dey, el fiind în postura de coroană a creaţiei, fiind stăpân peste toate lucrurile şi fiinţele de pe pământ, blestemul păcatului s-a răsfrânt şi asupra lucrurilor şi fiinţelor de pe pământ, care i-au fost date în stăpânire. Deşi păcatul a fost un eveniment în domeniul spiritual, el a avut efect şi asupra întregii creaţii a lui Dumnezeu. Un alt aspect este apariţia morţii, ca o pedeapsă pentru păcat rezultat al neascultării omului faţă de Dumnezeu (Geneza 2:17). Geneza 3:19  În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Moartea este separarea elementelor componente din fiinţa umană ca şi fenomen fenomenologic. Omul este compus din trup material, suflet şi duh. Această separare este şi expresia separării omului de Dumnezeu, ea produce în om frică şi teroare (Luca 12:5,  „şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor”. (Evrei 2:15). Există şi alte efecte ale păcatului[8] care afectează relaţia omului cu Dumnezeu pe care doar le enumerăm, plaja fiind foarte mare. În primul rând omul cade în “dizgraţie divină, vină, moartea fizică, spirituală şi eternă, înrobirea, fuga de realitate, negarea păcatului, autoânşelarea, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul, competiţia, incapacitatea de a simţi cu alţii, respingerea realităţii, incapacitatea de a iubi”. De asemenea alte aspecte sunt păcatul este Imputat[9], prin care păcatul săvârşit de Adam are semnificaţie pentru întreaga lume (Romani 5:12,14-19; 1 Corinteni 15:22). Aici este subliniată o transgresiune, care înseamnă că păcatul şi moartea au intrat în lume printr-un singur om Adam, „călcarea de lege a lui Adam”, „greşeala unuia”, „unul a păcătuit”, „neascultarea unui singur om”,  din care rezultă expresia „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… (Romani 5:12). Acelaşi lucru se spune şi în Corinteni. “Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; (1Corinteni 15:22). O altă consecinţă este Depravarea[10], sau perversitatea minţii şi o predispoziţie pentru păcat. Acţiunea şi deciziile păcătoase sunt rezultatul unei inimi păcătoase (Marcu 7:20-23; Proverbe 23:7). Această stare este valabilă atât pentru primul păcat, cât şi a tuturor păcatelor oamenilor. Depravarea este solidaritatea directă a păcatului nostru cu păcatul lui Adam. Prin naştere naturală noi moştenim natura păcătoasă a lui Adam, aspect recunoscut şi de David „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5), iar  Isus face afirmaţia  Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. (Ioan 3:6). Teologii  mai numesc această stare şi “depravare totală”, în sensul că dacă Dumnezeu nu ar fi întins o mână salvatoare omului, acesta nu ar fi reuşit niciodată să primească mântuire. Biblia ne indică o răspândire a păcatului, iar Geneza 6:5-7; 8:21, ne prezintă un „caz închis”, iar acest lucru nu s-a limitat la Potop, ci a trecut mai departe în istorie, şi avem în primele pagini  a Revelaţiei divine, iar  estimarea sau măsurarea moralei de mai târziu ne indică acelaşi lucru (Ieremia 17:9-10, Romani 3:10-18) De asemenea, starea noastră este o „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. (Romani 8:7). Această este din start o judecată severă, neînduplecată, şi necruțătoare, la adresa omului, care nu se mai poate îndreptăţii pe sine înaintea lui Dumnezeu. Depravarea totală atinge orice domeniu din viaţa omului şi nu este compatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu, dar El nu îi lasă pe toţi să cadă în versetele expuse de Pavel în (Romani 1:24, 28) şi din spirit civic fac şi fapte bune sau măcar au un etalon în inimile lor „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege;” (Romani 2:14). Dar conform acestui punct de vedere faptele omului nu sunt suficient de bune ca să fie în conformitate cu poruncile date de Dumnezeu, iar criteriul final cerut este ca El să-şi întemeieze  şi să aibă o bază  pentru judecată  în favoarea noastră (Romani 8:7; 1 Corinteni 2:14…. sunt foarte multe referinţe…. .. Matei 6:2, Evrei 11:4, 6). “Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. (Evrei 11:4). O altă consecinţă a păcatului este Incapacitatea umană de a face binele, din cauza naturi sale corupte şi pervertite. Omul nu-şi poate schimba caracterul de unul singur şi o face Duhul Sfânt prin regenerarea credinciosului. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. (2 Corinteni 5:17). Omul nu poate îndeplini voia lui Dumnezeu, este supus legii (Romani 8:7), omul este firesc (Romani 8:8), un pom rău nu poate face fructe bune  (Matei 7:18), şi mai sunt aspecte care ne indică caracterul păcătos al omului, care ne arată imposibilitatea omului de a se ridica la normele de moralitate ţi sfinţenie a lui Dumnezeu. Chiar şi credinţa în Dumnezeu devine imposibilă pentru om, dacă nu suntem atraşi de Creator care este Tatăl Nostru (Ioan 6:44 …. 65). De asemenea fără naştere supranaturală din apă şi din Duh, nimeni nu are cum să înţeleagă Împărăţia lui Dumnezeu şi să intre în ea. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3) (Ioan 3:5 …8, Ioan 1:13; 1 Ioan 2:29, 3:9, … 4: 18). Se observă în mod clar necesitatea transformării omului de la o stare de păcat şi robie, iar Evanghelia, pune la îndemâna omului tocmai eliberarea din robia şi sclavia păcatului, fiind o Evanghelie a Harului. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11)…………………………………………………………………………..cont. pe https://www.resursecrestine.org/eseuri/164763/pacate-care-nu-se-iarta

 

 

///////////////////////////////////

Chemarea eficace

1. C. Sproul

Ori de câte ori avem o discuţie despre alegere sau despre predestinare şi suveranitatea harului divin, ne confruntăm inevitabil cu întrebarea: Ce anume face Dumnezeu atunci când intervine în viaţa unei persoane cu scopul de a o aduce la credinţă? De-a lungul istoriei Bisericii a existat o discuţie pe această temă şi despre deosebirile istorice dintre şcoala augustiniană, care spune că alegerea este în totalitate activitatea suverană a lui Dumnezeu, şi şcoala semi-pelagiană, care o vede ca o iniţiativă în care Dumnezeu şi omul cooperează. În ultimă instanţă, problema se reduce la întrebarea referitoare la momentul sau metoda prin care un păcătos vine la credinţa mântuitoare. Din nou, amândouă părţile (calvinismul, arminianismul, augustinianismul, semi-pelagianismul) sunt de acord că harul este o cerinţă absolut fundamentală pentru mântuire. Deosebirea constă în măsura în care harul e necesar, sau până la ce punct este el necesar. În final se ajunge la întrebarea: În momentul regenerării (vă amintiţi că am vorbit despre regenerare ca fiind una din lucrările Duhului Sfânt), la primul pas al trecerii păcătosului de la moarte spirituală la viaţă spirituală, este acest pas făcut prin ceea ce noi numim monergism sau prin sinergism? Eu aş spune că întreaga controversă dintre arminianism şi calvinism, între semi-pelagianism şi augustinianism se reduce la aceste două cuvinte şi explicaţia lor. Ce înseamnă ele?

 

Monergismul, aşa cum sugerează şi cuvântul, vine din prefixul „mon”, care înseamnă „unul” şi cuvântul „erg”, care în limba engleză se referă la o unitate de muncă sau efort. Acesta stă la rădăcina cuvântului „energie”. Astfel, monergismul se referă la un lucrător sau o persoană care face lucrarea. Sinergismul se referă la doi sau mai mulţi oameni care lucrează împreună. Prefixul „sin” înseamnă „cu” sau „împreună cu”. De aceea, el se referă la „cooperare” sau la o iniţiativă comună. Aquinas a înţeles problema în felul următor. Este harul regenerării un har operativ sau un har cooperativ? Atunci când Dumnezeu trezeşte la viaţă o persoană moartă în păcate şi fărădelegi; atunci când Duhul Sfânt regenerează păcătosul, contribuie El cu puterea Sa la un exerciţiu sau la o iniţiativă în care păcătosul vine cu ceva din energia lui, cu ceva din puterea lui cu scopul de a produce efectul dorit, sau este întreaga lucrare de regenerare o lucrare monergistică unilaterală a lui Dumnezeu? Este Dumnezeu şi numai Dumnezeu Cel care schimbă inima păcătosului sau Dumnezeu Îşi oferă sprijinul la schimbarea inimii păcătosului iar lucrarea de schimbare a inimii depinde în cele din urmă de voinţa păcătosului de a fi schimbată, de cooperarea sa cu oferta harului răscumpărător? La aceasta se rezumă întreaga problemă.

 

Haideţi să privim la câteva texte biblice care sunt relevante pentru ceea ce ne interesează aici. Cred că mai devreme am privit deja la textul din Efeseni, dar voi reveni la el pentru că e atât de important. Capitolul doi din Efeseni:

 

„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.”

 

Pavel priveşte în urmă şi vorbeşte prietenilor săi, creştinilor convertiţi din Efes, amintindu-le cine e Cel ce i-a trezit din moartea spirituală. Pe când erau ei încă morţi în greşelile şi păcatele lor, Dumnezeu Duhul Sfânt i-a trezit la viaţă, i-a înviat dintre cei morţi spiritual. Vă amintesc faptul că morţii nu cooperează.

Analogia mea preferată pentru ceea ce vorbeşte Pavel aici este învierea lui Lazăr. Lazăr era mort de patru zile şi singura putere din univers care mai putea scoate acel cadavru din mormânt era puterea creatoare şi energizantă a lui Dumnezeu. Hristos nu l-a invitat pe Lazăr să iasă din mormânt. El n-a aşteptat ca Lazăr să coopereze, ci a spus: „Lazăre, vino afară!” Şi prin puterea divină absolută a acelei porunci, cel ce era mort a devenit viu. Apoi, desigur, el cooperează, iese afară din mormânt. Dar nu a existat cooperare în momentul trecerii naturii sale de la moarte la viaţă.

Într-un mod asemănător, ceea ce îl auzim pe Pavel spunând aici este: voi sunteţi într-o stare de moarte spirituală. Sunteţi, din fire, copii ai mâniei. Şi, aşa cum a spus Isus, nimeni nu vine la Tatăl dacă nu-i este dat de Tatăl să vină. Iar în firea voastră pământească nu puteţi face nimic. Nimic înseamnă că nici măcar un lucru, oricât de mic ar fi el. Lăsaţi singuri nu veţi alege niciodată lucrurile lui Dumnezeu. Dar, în timp ce voi sunteţi în această stare de moarte spirituală, trăind după mersul acestei lumi, după Domnul puterii văzduhului, ascultând de poftele firii voastre pământeşti, la fel ca toţi ceilalţi din această lume; în timp ce sunteţi în această stare, Dumnezeu vă aduce la viaţă. După ce El vă aduce la viaţă, oare vă dezmorţiţi, vă apropiaţi, veniţi, credeţi? Da. Dar vorbim de acel pas iniţial, de acel prim pas. Este oare un lucru pe care Dumnezeu şi numai Dumnezeu îl face, sau Dumnezeu doar vine la tine, te curtează şi îţi spune: „Vino”; te ademeneşte, te încurajează, şopteşte în urechea unui om mort spunându-i: „Vino!”. Îi vorbeşte unui mort şi-i spune: „Vrei, te rog, să cooperezi cu Mine?” „Alege astăzi cui vrei să slujeşti.” Nu. Prin Duhul Său Sfânt, El intervine şi schimbă dispoziţia inimii acelei persoane moarte spiritual.

Pavel continuă:

 

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă…” Când ne-a adus la viaţă? Când eram morţi. „…împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.”

 

Toate acestea sunt un exerciţiu în care Pavel proslăveşte minunile uimitoare ale harului divin. Începând cu paragraful introductiv al scrisorii sale către efeseni, el vorbeşte despre farmecul predestinării şi alegerii noastre în Hristos, toate fiind pentru slava harului lui Dumnezeu. Acum el prezintă modul în care Dumnezeu înfăptuieşte acest lucru şi ne arată bogăţiile nemărginite ale harului Său în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Apoi el o mai spune o dată. Ascultaţi, în versetul 8:

 

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

 

Observaţi că el spune că suntem mântuiţi prin har, prin credinţă. Apoi spune: „…şi aceasta nu vine de la voi…”. Întrebarea pe care trebuie să o punem este: La ce se referă cuvântul „aceasta”? Se referă la mântuire? Se referă la har? Nu. Din punct de vedere gramatical, „aceasta” se referă la „credinţă”. Sunteţi îndreptăţiţi prin credinţă, dar nici măcar credinţa pe care o aveţi nu e generată de voi. Nu vine de la voi. Nu vine din acea inimă împietrită. Nu vine din acea natură decăzută. Este activitatea creatoare a lui Dumnezeu. Iar aceasta nu vine de la voi, este darul lui Dumnezeu. În inimile celor aleşi, Dumnezeu intervine în vieţile lor, schimbă dispoziţia sufletului lor, creează credinţă într-o inimă care era necredincioasă. Această idee este absolut respingătoare semi-pelagienilor din toate timpurile. Ei spun că Dumnezeu e un gentleman. Duhul Sfânt e un gentleman. El niciodată nu ar intra în mod unilateral ca să schimbe inima cuiva împotriva voinţei lui. Amintiţi-vă, voinţa noastră e întotdeauna şi în toate privinţele opusă lui Dumnezeu. Iar singurul mod în care Îl vom alege pe Hristos de bună voie este dacă Dumnezeu intervine ca să ne facă să dorim acest lucru, regenerând sufletul nostru, schimbându-ne dispoziţia inimii, înviindu-ne din moartea spirituală şi dându-ne viaţa spirituală. Pentru ca acum, nu numai să fim capabili să Îl alegem pe Hristos şi într-adevăr să Îl alegem pe Hristos, dar să facem acest lucru de bună voie.

 

Îmi amintesc că cineva l-a întrebat pe un profesor ce crede despre calvinism. Profesorul a răspuns: „Nu, nu. Nu cred într-un Dumnezeu care îi alege după bunul plac pe unii să fie mântuiţi şi îi aduce împotriva voinţei lor în Împărăţia lui Dumnezeu, respingându-i în acelaşi timp pe ceilalţi care doresc cu disperare să fie acolo.” Când aud aşa ceva, dau din cap şi zic: „O, dacă asta înseamnă calvinismul, atunci şi eu sunt împotriva lui la fel ca acest om.” Cum a putut ajunge să fie prezentat atât de denaturat? Ce spune el de fapt e că Dumnezeu acţionează la întâmplare. Dumnezeu nu acţionează niciodată la întâmplare. Doar pentru că motivul alegerii tale nu se găseşte în tine, asta nu înseamnă că Dumnezeu e impulsiv, capricios sau arbitrar în ceea ce face, sau că El nu are nici un motiv pentru alegerile Sale, sau că Dumnezeu alege la întâmplare pe unii şi îi forţează să intre în Împărăţie împotriva voinţei lor.

Întregul sens al regenerării este schimbarea voinţei, în urma căreia cei ce nu doresc sunt făcuţi să dorească prin Duhul lui Dumnezeu. Cei ce urau lucrurile lui Dumnezeu din cauză că erau morţi spiritual, au acum o nouă dispoziţie, o nouă inimă. De aceea Isus a spus: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate nici măcar vedea Împărăţia lui Dumnezeu, darămite să mai intre în ea.” Isus vede ca o condiţie necesară pentru a intra în Împărăţie, primul pas absolut esenţial pentru orice răspuns al credinţei, este să fii regenerat.

 

Diferenţa de bază dintre teologia reformată şi teologia non-reformată este ordinea mântuirii, cu referire la relaţia dintre credinţă şi regenerare. Marea majoritate a creştinilor evanghelici profesanţi cred că credinţa vine înaintea regenerării. În alte cuvinte, pentru a te putea naşte din nou tu trebuie să crezi. Trebuie să Îl alegi pe Hristos. Dacă Îl alegi pe Hristos, iei o decizie, atunci ca răspuns la acea alegere şi la acea decizie Dumnezeu te va face să fii născut din nou. Teologia reformată este împotriva acestei idei încă din zilele lui Augustin, sau, aş putea spune, încă din zilele lui Pavel. Pentru că dacă aşa ar sta lucrurile, nu aş avea absolut nici o speranţă ca vreo persoană din această lume să fie mântuită. Pentru că, indiferent cât de convingător ai fi, indiferent cât de elocvent ai fi, indiferent cât de puternic ai fi, indiferent cât de influent ai fi, cum ai putea oare convinge o persoană moartă spiritual, care este în duşmănie cu Dumnezeu, care este cu totul condusă de firea pământească, care, dacă nu e regenerată şi născută din nou nu poate nici măcar să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, cum ai putea oare să convingi o astfel de persoană să Îl aleagă pe Hristos, pe care nu Îl doreşte câtuşi de puţin? Eu nu pot schimba inima unei alte persoane. Eu pot prezenta mesajul. Pot argumenta în favoarea lui şi pot încerca să fiu convingător. Pot pleda pentru acest mesaj. Pot fi credincios Evangheliei. Dar dacă Dumnezeu nu schimbă inima… Eu pot sădi, altcineva poate uda, dar numai Dumnezeu poate face să crească. Numai Dumnezeu are puterea să schimbe natura sufletului omenesc. De aceea noi spunem că regenerarea vine înaintea credinţei. Avem aici esenţa teologiei reformate. În alte cuvinte, Dumnezeu Duhul Sfânt mai întâi schimbă dispoziţia sufletului înainte ca cineva să poată avea credinţă.

Când eu cred, a cui e acea credinţă? Crede Dumnezeu prin mine? Nu. Eu sunt cel ce cred. Îl aleg eu pe Hristos? Da, eu Îl aleg pe Hristos. Nu Dumnezeu alege în locul meu. Eu Îl aleg pe Hristos. Eu sunt cel ce răspunde. Nu sunt împins cu forţa împotriva voinţei mele. Ideea esenţială e că voinţa mea a fost schimbată. Astfel, ce uram înainte acum iubesc şi mă grăbesc să vin la Fiul. Pentru că asta e ceea ce vreau. Pentru că Dumnezeu a pus în sufletul meu dorinţa după El.

Apoi, cealaltă parte a acelei denaturări – Dumnezeu respinge pe aceia care doresc cu disperare să fie în Împărăţia Lui. Ce deformare a modului în care Biblia prezintă omul firesc, să spui că omul firesc aleargă cu disperare încercând să Îl găsească pe Dumnezeu, încercând să intre în Împărăţie! Iar Dumnezeu îi spune: „Nu, Îmi pare rău, nu eşti pe listă. Nu poţi intra.” Amintiţi-vă, întreaga rasă umană e moartă în păcat. Nimeni nu încearcă să vină la Hristos, poate face acest lucru doar prin harul lui Dumnezeu, prin harul special al lui Dumnezeu.

 

În final, aşa cum am spus, amândouă părţile din această dispută sunt de acord că harul este condiţia necesară. Punctul în care sunt cu totul în dezacord în ce priveşte problema monergismului şi sinergismului este dacă harul regenerării este eficace sau nu. Sau, ca să folosim limbajul mai popular, dacă este irezistibil. Sunt unii care spun că trebuie să ai harul lui Dumnezeu ca să poţi veni la Hristos. Înainte să se întâmple orice altceva, harul trebuie să fie primul. Trebuie să fie premergător, să vină mai înainte. Dar acest har premergător, fără de care nu poţi veni la Hristos, nu este irezistibil. Tu ai puterea să îl refuzi. Deci, încă o dată, harul care îţi vine în ajutor şi care îţi este oferit, fie cooperezi cu el, fie nu cooperezi cu el. Şi, în ultimă instanţă, pe când eşti încă mort în păcatele şi greşelile tale, pe când eşti încă nemântuit, pe când eşti încă un copil al întunericului şi în firea pământească, înainte să te fi născut din nou, întreaga ta mântuire depinde de cooperarea ta.

 

De aceea eu spun că e o teologie fără nici o speranţă. Nu aş rămâne nici măcar cinci minute în slujire dacă aş crede aşa ceva. Aş dormi mai mult mâine dimineaţă, pentru că ea nu ia în serios modul în care Biblia priveşte caracterul radical al decăderii umane – faptul că noi pur şi simplu nu suntem în stare să ne convertim singuri. Nici măcar nu putem coopera, pentru că această cooperare presupune că deja a avut loc o schimbare. Iar până când acea schimbare nu are loc, nimeni nu va putea coopera vreodată.

Eu spun: „Sunteţi creştini?” Ei spun: „Da.” Eu spun: „Nu-i aşa că aveţi prieteni, vecini sau membri în familie care nu sunt creştini? Cum se face că voi sunteţi creştini iar acele persoane nu sunt? E oare din cauză că Dumnezeu vouă vi-a dat har iar lor nu?” „Nu, nu, nu. Dumnezeu dă har tuturor în mod egal.” Eu spun: „În regulă atunci, dacă Dumnezeu dă tuturor harul în mod egal iar tu eşti creştin în timp ce celălalt nu este, cum vine asta? Eşti tu mai neprihănit decât acea persoană?” Răspunsul primit în proporţie de 100% este: „Nu, desigur că nu pot spune aşa ceva.” „Bine faci că n-o spui. Pentru că acum nu numai că ai contestat alegerea, dar tocmai ai contestat şi Evanghelia.” Eu spun: „Să fie oare pentru că eşti mai inteligent?” „Nu.” Pentru că dacă răspunsul e da, voi spune: „Cum se face că eşti mai inteligent? De unde ai primit inteligenţa? Ţi-a dat Dumnezeu mai multă inteligenţă decât celuilalt?” Apoi spun: „Cum rămâne atunci?” „Ei bine, pentru că eu am spus DA iar el a spus NU.” Eu spun: „Ştiu asta. Despre asta vorbim acum. De ce ai spus DA? Cum poţi să stai aici şi să crezi că motivul nu e faptul că tu eşti mai neprihănit pentru că ai dat răspunsul corect în timp ce prietenul tău a dat răspunsul greşit? Voi spune că motivul pentru care tu ai dat răspunsul corect este fiindcă Dumnezeu, în harul Său, te-a schimbat şi te-a format în felul acesta; tu eşti lucrarea mâinilor Lui, creat să fii asemenea lui Hristos Isus. Dumnezeu te-a eliberat, ţi-a schimbat inima. De aceea nu e vorba de neprihănirea ta aici. Dacă El doar a făcut oferta şi a lăsat decizia în mâinile tale, atunci ai cu ce să te lauzi. Pentru că eşti mai neprihănit decât persoana care a spus NU. Fiindcă răspunsul corect înaintea lui Dumnezeu este DA. Să-I spui NU lui Dumnezeu este un păcat. Tu nu ai păcătuit. Celălalt a păcătuit. Tu ai cu ce să te lauzi.” Dar, oameni buni, în acest moment el începe să spună: „Păi, nu ar trebui să spun asta.” Nu aştepta să ajungem în acest punct ca să nu spui asta. N-o spune niciodată.

 

Încă un text, foarte pe scurt. În Romani, faimosul „lanţ de aur” pe care îl citim în Romani opt. Versetul favorit al tuturor:

 

„Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.”

 

Există un lanţ aici, o succesiune care începe cu cunoaşterea mai dinainte. După această cunoaştere mai dinainte urmează predestinarea. După predestinare, ce vine? Chemarea. Iar după chemare vine îndreptăţirea. După îndreptăţire, proslăvirea. Este o frază eliptică, din ea au fost omise cuvintele de prisos. Fiecare comentator înţelege că în text există ceva asumat, ceva ce nu e exprimat. Este vorba de cuvântul „toţi”. Pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte, El i-a predestinat. Pe toţi cei pe care i-a predestinat, El i-a şi chemat. Iar toţi cei ce au fost chemaţi, sunt îndreptăţiţi. Toţi cei ce sunt îndreptăţiţi, sunt proslăviţi. Problema atât de importantă aici este că oamenii privesc la acest text şi spun: „Vezi, cunoaşterea dinainte e prima, de aceea noi credem în alegerea bazată pe cunoaşterea dinainte, Dumnezeu ştie dinainte cine va primi chemarea şi cine n-o va face. Pe baza acestei cunoaşteri El ne alege.” Orice ai crede despre predestinare, credinţa ta trebuie să înceapă cu cunoaşterea dinainte. Pentru că Dumnezeu nu poate predestina ceva sau pe cineva despre care nu ştie nimic dinainte. De aceea, nu e surprinzător faptul că începe cu cunoaşterea dinainte. Dar observaţi că toţi cei ce sunt cunoscuţi mai dinainte, sunt predestinaţi. Iar toţi cei ce sunt predestinaţi, sunt chemaţi. Deci nu vorbeşte aici despre întreaga lume. Numai despre cei predestinaţi care sunt cunoscuţi mai dinainte, şi toţi cei predestinaţi sunt şi chemaţi.

 

Ideea principală aici este că oricine e chemat este îndreptăţit. Asta înseamnă că oricine este chemat primeşte credinţă. Asta înseamnă că acest text nu poate vorbi despre chemarea externă a Evangheliei, în care toţi sunt chemaţi fără deosebire prin predicarea publică a Evangheliei. Textul vorbeşte despre chemarea internă, chemarea operativă a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, în care Dumnezeu Duhul Sfânt îţi schimbă inima într-un mod eficace. Aceasta e ceea ce noi numim chemarea eficace a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care aduce la îndeplinire în inima ta ceea ce Dumnezeu a intenţionat să facă încă de la întemeierea lumii, pentru ca predestinarea să poată fi dusă la bun sfârşit. Astfel încât toţi cei ce sunt predestinaţi vor fi chemaţi într-un mod eficace de către Duhul Sfânt. Toţi cei ce sunt chemaţi de Duhul Sfânt vor fi îndreptăţiţi. Iar toţi cei ce sunt îndreptăţiţi vor fi proslăviţi. Dacă aplicăm termenii şi condiţiile arminiene la acest lanţ de aur, ar trebui să spunem: Unii dintre cei cunoscuţi mai dinainte sunt predestinaţi. Unii dintre cei predestinaţi sunt chemaţi. Unii dintre cei chemaţi sunt îndreptăţiţi. Unii dintre cei îndreptăţiţi sunt proslăviţi. Iar atunci întregul text nu mai înseamnă nimic.

 

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/effectual.htm

 

////////////////////////////

 

PĂCAT

 

1. Terminologia

 

Aşa cum este de aşteptat de la o carte a cărei temă dominantă este păcatul omului şi mântuirea de păcat pe care o dă Dumnezeu prin harul Său, pentru a reda ideea de păcat, Biblia foloseşte o mare varietate de termeni, atât în VT cât şi în NT.

 

În ebraică există patru rădăcini principale ale cuvântului. Cel mai frecvent utilizat este cuvântul ht’ şi împreună cu derivatele lui el redă ideea de a nu lovi o ţintă, sau de a devia de la direcţia propusă (cf. Judecători 20:16 pentru o situaţie în care este utilizat fără a avea însă un sens moral). Marea majoritate a cazurilor în care este utilizat se referă la o abatere morală sau religioasă, în ceea ce-l priveşte pe om (Geneza 20:9), sau cu referire la Dumnezeu (Plângerile 5:7). Substantivul hatta’t este folosit în mod frecvent ca un termen uzual pentru o jertfă de ispăşirea păcatului (Levitic 4, passim). Rădăcina nu explică motivaţia lăuntrică pentru acţiunea greşită ci se ocupă mai mult de aspectul ei formal ca o abatere de la norma morală, aceasta fiind de obicei Legea sau voia lui Dumnezeu (Exod 20:20; Osea 13:2; etc.). ps’ se referă la acţiunea prin care se rupe relaţia dintre două persoane, şi se traduce prin „răzvrătire” sau „revoluţie”. Apare cu sens ne-teologic, de ex. cu privire la păcatul lui Israel de a se fi depărtat de casa lui David (1 Împăraţi 12:19). Atunci când este folosit cu privire la păcat, acesta este poate cel mai profund termen din VT, care arată mai mult decât toate că păcatul este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, o sfidare a domniei şi a conducerii Lui (Isaia 1:28; 1 Împăraţi 8:50; etc.). ‘wh redă sensul de perversiune sau „răstălmăcire” voită (Isaia 24:1; Plângerile 3:9). Folosit cu privire la păcat, acest termen reflectă ideea de păcat ca o comitere voită a răului, o „săvârşire a unei nelegiuiri” (Daniel 9:5; 2 Samuel 24:17). Apare în contexte religioase, în special sub forma substantivului ‘awon care subliniază ideea de vinovăţie ce se naşte datorită unui rău comis în mod voit (Geneza 44:16; Ieremia 2:22). De asemenea, se poate referi la pedeapsa care este o consecinţă a păcatului (Geneza 4:13; Isaia 53:11). Cuvântul sagah are ca idee de bază îndepărtarea de calea cea bună (Ezechiel 34:6). El indică păcatul făcut din ignoranţă, „greşeala”, „rătăcirea omenească” (1 Samuel 26:21; Iov 6:24). El apare deseori în contextul unor acte cultice ca şi păcat comis prin nerespectarea regulilor ritualistice (Levitic 4:2). Mai trebuie să menţionăm şi cuvântul rasa, a fi rău, a acţiona cu răutate (2 Samuel 22:22; Neemia 9:33); şi ‘amal, pagubă produsă altora (Proverbe 24:2; Habacuc 1:13).

 

Principalul termen folosit pentru păcat în NT este hamartia (şi derivatele lui), care este echivalent cu ht’. În greaca clasică este folosit cu sensul de a nu lovi o ţintă sau de a lua un drum greşit. Este termenul general pentru păcat în NT şi are sensul de delict concret, de încălcare a Legii lui Dumnezeu (Ioan 8:46; Iacov 1:15; 1 Ioan 1:8). În Romani 5-8, Pavel personifică păcatul, făcându-l în felul acesta un principiu care guvernează în viaţa omului (cf. 5:12; 6:12,14; 7:17, 20; 8:2). Termenul paraptoma apare în gr. clasică cu sensul de eroare de măsurare sau de gafă. NT îi dă o conotaţie morală puternică cu sensul de nelegiuire sau încălcare de lege (cf. morţi în… Efeseni 2:1; Matei 6:14 ş.urm.). Cuvântul parabasis este un termen derivat în mod similar cu un înţeles similar, „călcare de lege”, „a trece dincolo de norma acceptată” (Romani 4:15; Evrei 2:2). Asebeia este probabil cel mai profund termen pe care NT îl foloseşte pentru păcat şi este traducerea curentă în LXX a termenului ebr. ps’. El denotă o lipsă de evlavie şi o impietate activă (Romani 1:18; 2 Timotei 2:16). Un alt termen este anomia, fărădelege, un dispreţ faţă de lege (Matei 7:23; 2 Corinteni 6:14). kakia şi poneria sunt termeni generali care exprimă depravarea morală şi spirituală (Faptele Apostolilor 8:22; Romani 1:29; Luca 11:39; Efeseni 6:12). Ultima dintre aceste trimiteri indică asocierea termenului poneria cu Satan, cel rău, ho poneros (Matei 13:19; 1 Ioan 3:12). adikia principalul termen folosit în gr. clasică pentru un rău făcut aproapelui. Este tradus prin mai multe cuvinte cum ar fi „nedreptate” (Romani 9:14), „strâmbătate” (Ioan 7:18), „nelegiuire” (Romani 2:8), „fărădelege” (2 Timotei 2:19). În 1 Ioan are acelaşi sens ca şi hamartia (1 Ioan 3:4; 5:17). De asemenea, mai apare şi termenul enochos, un termen juridic ce înseamnă „vină” (Marcu 3:29; 1 Corinteni 11:27), şi opheilema, „datorie” (Matei 6:12).

 

Definiţia păcatului, însă, nu trebuie derivată din termenii pe care fi foloseşte Scriptura pentru a descrie păcatul. Cel mai caracteristic aspect al păcatului dintre toate este acela că el este îndreptat împotriva lui Dumnezeu (cf. Psalmul 51:4; Romani 8:7). Orice concept despre păcat care nu ţine seama în primul rând de faptul că el este o împotrivire faţă de Dumnezeu este o abatere de la modul în care Scriptura prezintă păcatul. Obişnuita idee că păcatul este egoism este o evaluare falsă a naturii şi a gravităţii lui. În esenţă, păcatul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu şi numai aspectul acesta explică diversitatea formelor lui de manifestare. El este o încălcare a ceea ce cere slava lui Dumnezeu şi, de aceea, este în esenţa lui o contrazicere a lui Dumnezeu.

 

 

 

 

1. Originea

 

Păcatul a fost prezent în univers înainte de căderea în păcat a lui Adam şi a Evei (Geneza 3:1 ş.urm.; cf. Ioan 8:44; 2 Petru 2:4; 1 Ioan 3:8; Iuda 6). Biblia, însă, nu se ocupă direct de originea răului din univers, ci se ocupă mai degrabă de păcat şi de originea lui în viaţa omului (1 Timotei 2:14; Iacov 1:13 ş.urm.). Adevărata ţintă a ispitei cu care a venit Satan în relatarea din Geneza 3 se poate vedea în subtila sugestie că omul ar trebui să aspire să fie egal cu Creatorul lui („Veţi fi ca Dumnezeu…”, 3:5). Atacul lui Satan a fost îndreptat spre integritatea, veridicitatea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi a constat întro ademenire către răzvrătire nelegiuită şi hulitoare împotriva Celui care era de drept şi de fapt Stăpânul al omului. Prin acest act, omul a râvnit la egalitatea cu Dumnezeu (cf. Filipeni 2:6), a încercat să-şi afirme independenţa faţă de Dumnezeu şi astfel să pună sub semnul întrebării tocmai natura şi ordinea existenţei în care trăia ca o creatură într-o dependenţă absolută de harul şi de purtarea de grijă a Creatorului lui. Păcatul omului constă în pretenţia lui de a fi Dumnezeu” (Niebuhr). În acest act, omul a încetat să se mai închine lui Dumnezeu şi să-L adore, ceea ce trebuia să fie întotdeauna reacţia lui corectă faţă de măreţia şi harul lui Dumnezeu, şi în schimb s-a închinat înaintea duşmanului lui Dumnezeu şi înaintea ambiţiior sale mârşave.

 

Astfel, conform celor scrise în Geneza 3, originea păcatului nu trebuie căutată într-o acţiune făţişă (2:17 cu 3:6) ci mai curând într-o aspiraţie lăuntrică ce îl ignoră pe Dumnezeu şi a cărei expresie imediată a fost actul neascultării. În ceeace priveşte întrebarea „Cum au putut Adam şi Eva să fie ispitiţi ţinând seama că ei nu au cunoscut înainte ce este păcatul?”, Scriptura nu intră în detalii. Totuşi, în Persoana lui Isus Cristos avem un Om care, cu toate că a fost fără păcat, „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15; cf. Matei 4:3 ş.urm.; Evrei 2:17 ş.urm.; 5:7 ş.urm.; 1 Petru 1:19; 2:22 ş.urm.). Originea absolută a *răului face parte din „taina nelegiuirii” (2 Tesaloniceni 2:7), dar motivul tăcerii care există în Scriptură este acela că „o explicare raţională” a originii păcatului ar avea ca rezultat inevitabil sustragerea atenţiei de la ceea ce Scriptura tratează în primul rând, şi anume mărturisirea vinovăţiei mele personale (cf. G.C. Berkouwer, Sin, 1971, cap. 1). În final, prin natura sa, păcatul nu poate fi „cunoscut” obiectiv; „păcatul se scoate pe sine în evidenţă” (S. Kierkegaard).

 

III. Consecinţele

 

Păcatul lui Adam şi Eva nu a fost un eveniment izolat. Consecinţele lui au fost imediate pentru ei, pentru descendenţii lor şi pentru întreaga lume.

 

1. Atitudinea omului faţă de Dumnezeu

 

Schimbarea atitudinii lui Adam faţă de Dumnezeu este un indiciu al schimbărilor care au avut loc în mintea lui. Atât el cât şi Eva „s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu” (Geneza 3:8; cf. v. 7). Creaţi ca să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu şi în părtăşie cu El, ei s-au îngrozit acum la gândul că se vor întâlni cu El (cf. Ioan 3:20). *Ruşinea şi frica au fost acum stările emoţionale dominante (cf. Geneza 2:25; 3:7, 10), indicând ruptura care s-a produs.

 

1. Atitudinea lui Dumnezeu faţă de om

 

Schimbarea s-a produs nu numai în atitudinea omului faţă de Dumnezeu, ci şi în atitudinea lui Dumnezeu faţă de om. Lucrurile care indică această schimbare sunt mustrarea, condamnarea, blestemul, izgonirea din grădină. Păcatul are un singur sens (este comis de om faţă deDumnezeu), dar nu tot aşa stau lucrurile cu consecinţele acestuia. Păcatul provoacă mânia şi dezgustul lui Dumnezeu, şi trebuie să fie aşa, pentru că el contrazice natura lui Dumnezeu. Este imposibil ca Dumnezeu să fie îngăduitor faţă de păcat, căci acest lucru ar însemna că Dumnezeu încetează de a mai lua păcatul în serios. El nu Se poate nega pe Sine Însuşi.

 

1. Consecinţele păcatului pentru rasa umană

 

Istoria omului în desfăşurarea ei ne pune la dispoziţie un catalog de vicii (Geneza 4:8, 19, 23 ş.urm.; 6:2-3, 5). Continuarea din abundenţă a nelegiuirii a avut ca rezultat distrugerea propriu-zisă a omenirii (Geneza 6:7, 13; 7:21-24). Căderea în păcat a avut efect nu numai asupra lui Adam şi asupra Evei ci s-a răsfrânt asupra tuturor descendenţilor lor; există o solidaritate a tuturor oamenilor în ceea ce priveşte păcatul şi răul.

 

1. Consecinţele pentru creaţie

 

Efectul căderii în păcat se râsfrânge asupra cosmosului fizic. „Blestemat este pământul din pricina ta” (Geneza 3:17; cf. Romani 8:20). Omul este coroana creaţiei, este făcut după chipul lui Dumnezeu şi, de aceea, Dumnezeu i-a dat în stăpânire toate făpturile şi lucrurile de pe pământ (Geneza 1:26). Catastrofa căderii omului în păcat a atras după sine catastrofa blestemului asupra tot ceea ce i s-a dat stăpânire. Păcatul a fost un eveniment care a avut loc în domeniul duhului omului, dar a avut repercursiuni în întreaga creaţie.

 

1. Apariţia morţii

 

*Moartea reprezintă pedeapsa pe care o atrage după sine păcatul. Acesta a fost avertismentul ataşat interdicţiei pe care a dat-o Dumnezeu în Eden (Geneza 2:17) şi este expresia directă a blestemului lui Dumnezeu asupra omului păcătos (Geneza 3:19). În domeniul fenomenologic, moartea constă în separarea elementelor componente ale fiinţei omeneşti. Această descompunere este expresia principiului morţii, şi anume, separarea, iar expresia ei extremă este separarea de Dumnezeu (Geneza 3:23 ş.urm.). Datorită păcatului, moartea produce în om frică şi teroare (Luca 12:5; Evrei 2:15).

 

1. Imputarea

 

Primul păcat al lui Adam are o semnificaţie unică pentru întreaga rasă umană (Romani 5:12,14-19; 1 Corinteni 15:22). Este subliniată aici o transgresiune prin care păcatul, condamnarea şi moartea a intrat în lume. Păcatul este ca „călcarea de lege a lui Adam”, „greşeala unuia”, „unul a păcătuit”, „neascultarea unui singur om” şi nu mai încape nici o îndoială că este vorba despre primul păcat al lui Adam. De aici rezultă că expresia „fiindcă toţi au păcătuit” din Romani 5:12 se referă la păcatul tuturor în păcatul lui Adam. Ea nu se poate referi la păcatele proprii ale tuturor oamenilor şi cu atât mai puţin la depravarea ereditară care îi afectează pe toţi oamenii, căci în v. 12, expresia în cauză spune clar de ce „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”, iar expresia „greaşeala unuia singur” din v. 17 este motivul pentru care moartea domneşte universal. Dacă nu ar fi vorba despre acelaşi păcat, Pavel ar afirma două lucruri diferite, cu referire la acelaşi subiect şi în acelaşi context. Singura explicaţie pentru cele două forme de enunţuri ale lui Pavel este că toţi oamenii au păcătuit prin păcatul lui Adam. Aceeaşi concluzie trebuie trasă şi din 1 Corinteni 15:22, „toţi mor în Adam”. Dacă toţi mor în Adam, este pentru că toţi au păcătuit în Adam.

 

Conform Scipturilor, solidaritatea cu Adam care explică participarea tuturor oamenilor la păcatul lui Adam este de aceeaşi natură cu solidaritatea care există între Cristos şi cei care sunt uniţi cu El. Paralela din Romani 5:12-19; 1 Corinteni 15:22, 45-49 dintre Adam şi Cristos indică acelaşi tip de relaţii în ambele cazuri şi nu este necesar să vedem nimic în plus în cazul relaţiei dintre Adam şi rasa umană decât ceea ce vedem în relaţia dintre Cristos şi poporul Său. În ceea ce priveşte cea de-a doua relaţie, aceasta este de tipul unei conduceri reprezentative, şi avem în această relaţie tot ceea ce este necesar pentru a defini solidaritatea tuturor oamenilor cu păcatul lui Adam. A spune că păcatul lui Adam ne-a fost imputat tuturor înseamnă să spunem că toţi am participat la păcatul lui, prin faptul că el a fost reprezentantul nostru al tuturor.

Cu toate că, în conformitate cu dovezile pe care le avem în pasajele relevante, imputarea păcatului lui Adam asupra omenirii a avut loc imediat, judecata condamnării lui Adam şi, prin urmare a tuturor oamenilor în el, îşi confirmă justeţea în experienţa morală a fiecărui om care a trăit de atunci încoace. Astfel, cuvintele „toţi au păcătuit” din Romani 3:23 se dovedesc întru totul valabile prin referirile ce le face Pavel la păcatele specifice şi evidente atât ale iudeilor cât şi ale Neamurilor (Romani 1:18-3:8), înainte de a face vreo aluzie la imputarea păcatului lui Adam. În mod similar, Scriptura face o legătură între judecata finală a omului înaintea lui Dumnezeu şi „faptele” lui care nu s-au ridicat la înălţimea standardelor lui Dumnezeu (cf. Matei 7:21-27; 13:41; 25:31-46; Luca 3:9; Romani 2:5-19; Apocalipsa 20:11-14).

Respingerea acestei doctrine ne arată nu numai faptul că persoana respectivă nu acceptă mărturia unor pasaje relevante de asemenea, faptul că ea nu-şi dă seama de relaţia strânsă care există între principiul care guvernează relaţia dintre noi şi Adam şi principiul după care Dumnezeu Îşi desfăşoară activitatea de mântuire. Paralela dintre Adam ca primul om şi Cristos ca şi Cel din urmă Adam ne arată că înfăptuirea mântuirii în Cristos se bazează pe acelaşi principiu funcţional ca şi cel prin care noi toţi am devenit păcătoşi şi prin care am moştenit moartea. Istoria omenirii poate fi împărţită în două complexe: păcat-condamnare-moarte şi neprihănire-îndreptăţire-viaţă. Primul se naşte din unirea noastră cu Adam, iar al doilea, din unirea noastră cu Cristos. Acestea sunt cele două orbite în care trăim şi pe care ne mişcăm. Felul în care conduce Dumnezeu omenirea se conformează acestor două tipuri de relaţii. Dacă nu ţinem seama de Adam, nu-L putem înţelege bine pe Cristos. Toţi cei ce mor, mor în Adam; toţi cei care sunt înviaţi sunt înviaţi în Cristos.

 

1. Depravarea

 

Păcatul nu constă numai într-o acţiune de încălcare a legii. Orice acţiune volitivă porneşte de la ceva mai adânc decât voinţa însăşi. O acţiune păcătoasă este expresia unei inimi păcătoase (cf. Marcu 7:20-23; Proverbe 4:23; 23:7). De aceea, păcatul trebuie să includă întotdeauna, perversitatea inimii, a minţii a predispoziţiei şi a voinţei. Acest lucru a fost valabil, aşa cum am văzut mai sus, în cazul primului păcat, şi este valabil în cazul tuturor păcatelor. Imputarea păcatului lui Adam posterităţii trebuie, de aceea, să aibă sensul de implicare personală în perversitatea fără de care păcatul lui Adam ar fi nesemnificativ iar imputarea lui ar fi o abstracţie imposibilă. Pavel afirmă că „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Romani 5:19). Depravarea pe care păcatul o atrage după sine şi cu care oamenii vin în lume este de aceea rezultatul direct al solidarităţii noastre cu păcatul lui Adam. Prin naşterea naturală ajungem în lume ca indivizi care nu pot exista separat de păcatul lui Adam care este considerat acum păcatul nostru. De aceea psalmistul a scris: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5), iar Domnul nostru a spus: „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6).

Mărturia Scripturii cu privire la puterea de răspândire a păcatului este clară. Geneza 6:5; 8:21 ne pune la dispoziţie un caz deja închis. Ultimul citat ne arată clar că această incriminare nu s-a limitat la perioada dinainte de pedeapsa potopului. Nu putem scăpa de forţa acestei mărturii pe care o avem pe primele păgâni ale revelaţiei divine, iar evaluările de mai târziu spun acelaşi lucru (cf. Ieremia 17:9-10; Romani 3:10-18). Din orice unghi l-am privi pe om, observăm lipsa în el a ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Făcând o evaluare mai pozitivă, toţi ne-am îndepărtat de calea lui Dumnezeu şi am ajuns corupţi. În Romani 8:5-7, Pavel se referă la mintea omului, iar carnea lui, când este folosită cu sens etic ca în cazul de faţă, înseamnă natura omenească ce este îndreptata spre păcat şi stăpânită de acesta (comp. Ioan 3:6). Mai departe, conform celor scrise în Romani 8:7, „Mintea care este preocupată de lucrurile cărnii este ostilă lui Dumnezeu” (în vers. Cornilescu citim: „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Nu se poate ajunge la o judecată mai aspră decât aceasta, căci ea înseamnă că gândirea omului natural este condiţionată şi stăpânită de vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu. Implicaţia clară a acestor pasaje este că judecata priveşte întreaga depravare a omului, adică, nu există nici un domeniu al vieţii omului care să fie absolvit de efectele sumbre ale naturii căzute a omului, şi de aceea nici un domeniu care să poată sluji ca temei prin care omul să se poată îndreptaţi pe sine însuşi, înaintea lui Dumnezeu şi a legii Lui.

Depravarea însă nu se manifestă prin păcate în aceeaşi măsură la toţi oamenii. Există mulţi factori care restrâng acţiunile acestei naturi depravate. Dumnezeu nu-i lasă pe toţi oamenii pradă necurăţiei, în voia minţii lor blestemate sau pradă purtării lor necuviincioase (Romani 1:24,28). Depravarea totală (totală în sensul că atinge totul) nu este incompatibilă cu exercitarea virtuţilor naturale şi cu promovarea moralităţii civice. Oameni care nu sunt regeneraţi sunt totuşi înzestraţi cu conştiinţă şi lucrarea legii este scrisă pe inimile lor aşa că, într-o anumită măsură şi din când în când, ei împlinesc cerinţele ei (Romani 2:14 ş.urm.). Doctrina depravării, însă, vrea să spună că aceste fapte, cu toate că el corespund poruncilor lui Dumnezeu, nu sunt suficient de bune şi de plăcute înaintea lui Dumnezeu încât să poată constitui criteriul deplin şi final pe baza căruia El să-Şi întemeieze judecata, să ne iubească (Romani 8:7; 1 Corinteni 2:14; cf. Matei 6:2, 5, 16; Marcu 7:6-7; Romani 13:4; 1 Corinteni 10:31; 13:3; Tit 1:15; 3:5; Evrei 11:4, 6).

 

1. Incapacitatea

 

Aceasta se referă la incapacitatea omului de a face binele, datorită naturii lui corupte. Dacă depravarea este totală, adică, afectează orice aspect şi domeniu al fiinţei omului, atunci incapacitatea de a face binele şi ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu este tot atât de atotcuprinzătoare.

Noi nu suntem în stare să ne schimbăm caracterul sau să acţionăm altfel decât ne dictează El. În ceea ce priveşte înţelegerea, omul natural nu poate cunoaşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea trebuie judecate duhovniceşte (1 Corinteni 2:14). În ceea ce priveşte ascultarea faţă de legea lui Dumnezeu, omul nu este supus legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi (Romani 8:7). Cei care sunt fireşti nu-I pot fi plăcuţi lui Dumnezeu (Romani 8:8). Un pom râu nu poate aduce roade bune (Matei 7:18). În fiecare caz, imposibilitatea este de netăgăduit. Domnul nostru este Cel care afirmă că până şi credinţa în El este imposibilă dacă nu ne este dată de El şi dacă nu suntem atraşi de Tatăl (Ioan 6:44 ş.urm., 65). Când face această afirmaţie, Isus vrea să spună acelaşi lucru pe care l-a spus când a afirmat cu insistenţă că fără naşterea supranaturală din apă şi din Duh nimeni nu poate înţelege ce este Împărăţia lui Dumnezeu şi nici nu poate intra în ea (Ioan 3:3, 5 ş.urm., 8; cf. Ioan 1:13; 1 Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18).

Necesitatea unei transformări şi recreări atât de radicală şi de însemnată este o confirmare a tot ceea ce spune Scriptura despre robia păcatului şi despre situaţia deznădăjduită a stării noastre păcătoase. Această robie denotă că există o imposibilitate psihologică, morală şi spirituală a omului natural de a primi lucrurile Duhului, de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a face ceea ce îi este plăcut, sau de a crede în Cristos spre mântuirea sufletului nostru. Această robie este tocmai premisa Evangheliei, şi slava Evangheliei stă tocmai în faptul că ea pune la dispoziţia omului eliberarea din robia şi sclavia păcatului. Ea este Evanghelia harului şi a puterii pentru cei neajutoraţi.

 

VII. Culpabilitate

 

Întrucât păcatul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu nu poate fi îngăduitor cu păcatul sau indiferent faţă de el. În mod inevitabil, el reacţionează împotriva lui. Specific, această reacţie este mânia Lui. Frecvenţa cu care Scriptura menţionează mânia lui Dumnezeu ne face să luăm în seamă realitatea şi semnificaţia ei.

În VT sunt folosiţi mai mulţi termeni cu privire la mânie. În ebr., termenul ‘ap, „mânie”, este intensificat sub forma haron ‘ap, înţelesul fiind „vehemenţa mâniei lui Dumnezeu”, ambele forme fiind foarte frecvente (cf. Exod 4:14; 32:12; Numeri 11:10; 22:22; Iosua 7:1; Iov 42:7; Psalmul 21:9; Isaia 10:5; Naum 1:6; Ţefania 2:2); hema este de asemenea frecvent (comp. Deuteronom 29:23; Psalmul 6:1; 79:6; 90:7; Ieremia 7:20; Naum 1:20); ‘ebra (cf. Psalmul 78:49; Isaia 9:19; 10:6; Ezechiel 7:19; Osea 5:10) şi qesep (comp. Deuteronom 29:28; Psalmul 38:1; Ieremia 32:37; 50:13; 50:13; Zaharia 1:2) sunt folosite destul de frecvent pentru a fi menţionate; za‘am este de asemenea caracteristic şi exprimă ideea de indignare (cf. Psalmul 38:3; 69:24; 78:49; Isaia 10:5; Ezechiel 22:31; Naum 1:6). De asemenea, este clar că VT este plin de referinţe la mânia lui Dumnezeu. De mai multe ori aceşti termeni apar împreună pentru a întări şi a confirma ideea exprimată. Există suficientă intensitate în termeni şi în construcţiile în care apar, în aşa fel încât să redea ideea de neplăcere, de indignare vehementă şi de răzbunare sfântă.

În gr. NT, termenii utilizaţi sunt orge şi thymos, primul fiind folosit în mod frecvent referitor la mânia lui Dumnezeu (cf. Ioan 3:36; Romani 1:18; 2:5, 8; 3:5; 5:9; 9:22; Efeseni 2:3; 5:6; 1 Tesaloniceni 1:10; Evrei 3:11; Apocalipsa 6:17), iar cel de-al doilea este mai puţin frecvent (cf. Romani 2:8; Apocalipsa 14:10, 19; 16:1, 19; 19:15; vezi zelos în Evrei 10:27).

*Mânia lui Dumnezeu este, de aceea, o realitate, iar limbajul şi învăţătura din NT sunt calculate să ne redea severitatea prin care se caracterizează aceasta. Există trei observaţii care cer a fi menţionate. În primul rând, mânia lui Dumnezeu nu trebuie interpretată ca o izbucnire de mânie capricioasă care caracterizează în mod obişnuit mânia omului. Ea este nemulţumirea voită şi fermă pe care o cere contrazicerea sfinţeniei. În al doilea rând, nu trebuie privită ca o sete de răzbunare, ci ca o indignare sfântă; nici o răutate nu îi este ataşată. Nu este o ură reavoitoare ci o detestare justă. În al treilea rând, nu trebuie să reducem mânia lui Dumnezeu la voinţa Lui de a pedepsi. Mânia este o emanare pozitivă a nemulţumirii lui Dumnezeu, în acelaşi fel în care ceea ce îi este plăcut produce starea de mulţumire. Noi nu trebuie să-L considerăm pe Dumnezeu lipsit deceea ce noi numim emoţie. Mânia lui Dumnezeu poate fi asemănată cu ceea ce este în inima omului, lucru exemplificat perfect în persoana lui Isus (cf. Marcu 3:5; 10:14).

Rezultatul culpabilităţii păcatului este, prin urmare, mânia sfântă a lui Dumnezeu. Întrucât păcatul nu este niciodată impersonal, ci există în persoane şi este comis de către acestea mânia lui Dumnezeu constă în nemulţumirea ale cărei obiecte suntem noi înşine. Pedeapsa pe care o suferim este expresia mâniei lui Dumnezeu. Sentimentul de vinovăţie şi de tortură a conştiinţei sunt ecoul în conştiinţa noastră a nemulţumirii lui Dumnezeu. Esenţa pierzării finale va consta în punerea în aplicare a indignării lui Dumnezeu (cf. Isaia 30:33; 66:24; Daniel 12:2; Marcu 9:43, 45, 48).

 

VIII. Înfrângerea păcatului

 

În ciuda aspectului sobru al acestei teme, Biblia nu pierde niciodată complet speranţa şi optimismul atunci când se ocupă de păcat; căci esenţa Bibliei constă în mărturia ei despre ofensiva puternică a lui Dumnezeu împotriva păcatului, în contextul planului Său istoric de răscumpărare în Isus Cristos, Adamul cel de pe urmă, Fiul Său veşnic, Mântuitorul păcătoşilor. Prin întreaga lucrare a lui Cristos, prin naşterea Lui miraculoasă, prin viaţa Lui care a fost caracterizată de o ascultarea desăvârşită, prin moartea Lui pe cruce şi învierea din morţi, prin înălţarea Lui la dreapta Tatălui, prin domnia Lui în istorie şi prin întoarcerea Lui glorioasă, păcatul poate fi înfrânt. Autoritatea lui răzvrătitoare şi uzurpatoare a fost înfiinţa, pretenţiile lui absurde au fost expuse, maşinaţiile lui meschine au fost demascate şi dejucate, efectele vătămătoare ale căderii în păcat a lui Adam au fost zădărnicite şi contracarate, iar onoarea lui Dumnezeu apărată, sfinţenia Lui satisfăcută şi slava Lui continuată.

 

În Cristos, Dumnezeu a biruit păcatul; aceasta este Vestea cea Bună a Bibliei. Biruinţa aceasta este deja demonstrată de poporul lui Dumnezeu care, prin credinţa în Cristos şi în lucrarea pe care a încheiat-o El, a fost izbăvit de vina şi de judecata păcatului, şi trăieşte acum, într-o oarecaremăsură, biruinţa asupra puterii păcatului prin comuniunea lui cu Cristos. Acest proces va atinge apogeul la sfârşitul veacului când Cristos Se va întoarce în slavă, când sfinţii vor fi sfinţiţi pe deplin, când păcatul va fi alungat din universul bun al lui Dumnezeu şi când va fi creat un cer nou şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. (Cf. Geneza 3:15; Isaia 52:13; 53:12; Ieremia 31:31-34; Matei 1:21; Marcu 2:5; 10:45; Luca 2:11; 11:14-22; Ioan 1:29; 3:16 ş.urm.; Faptele Apostolilor 2:38; 13:38 ş.urm.; Romani passim; 1 Corinteni 15:3 ş.urm.; 22 ş.urm.; Efeseni 1:3-14; 2:1-10; Coloseni 2:11-15; Evrei 8:1; 10:25; 1 Petru 1:18-21; 2 Petru 3:11-13; 1 Ioan 1:6-2:2; Apocalipsa 20:7:14; 21:22; 22:5.)

 

BIBLIOGRAFIE

358. Müller, The Christian Doctrine of Sin, 1877; J. Orr, Sin as a Problem of Today, 1910; F.R. Tennant, The Concepe of Sin, 1912; C. Ryder Smith, The Bible Doctrine of Sin, 1953; E. Brunner, Man in Revolt, 1939; R. Niebuhr, The Nature and Destiny of Man, 1941 şi 1943; J. Murray, The Imputation of Adam’s Sin, 1959; G.C. Berkouwer, Sin, 1971; W. Gunther, W. Bauder, NIDNTT, p. 573-587; TDNT 1, p. 149-163, 267-339; 3, p. 167-172; 5, p. 161-166; 447-448, 736-744; 6, p. 170-172, 883-884; 7, p. 339-358.

 

J.M.

B.A.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/pacat_29.html

 

///////////////////////////////////////////////

Cine va castiga marele premiu,adica pe El,dimpreuna cu toate ale Sale (Rom.8/32)?

 

 https://www.crestini.com/resurse-crestine/articole/cine-va-castiga-marele-premiu

 

1 Cor.9:24-27

 

Acum când au început jocurile olimpice de la Rio, întrebarea multora este: cine va câştiga medalia olimpică? Sportivi din aproape toate ţările lumii au venit în Brazilia purtând în suflet dorinţa de a câştiga medalia cea mai strălucitoare în disciplina sportivă pentru care s-au pregătit.

 

Sfânta Scriptură arată că există un premiu mult mai preţios decât medalia olimpică, pe care ar trebui să îl câştige fiecare credincios. Acesta este „premiul chemării cereşti, oferit de Dumnezeu în Hristos.” (Fil.3:14). Acest premiu reprezintă:

 

1. Cununa care nu se poate vesteji

 

Despre această cunună a vorbit apostolul Pavel, spunând: „Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate vesteji.” (1Cor.9:25).

Domnul Isus a evidenţiat acelaşi adevăr, atunci când s-a adresat ucenicilor avertizându-i: “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Mat.6:19-20).

 

Iar, apostolul Petru îl slăveşte pe Dumnezeu pentru măreţia acestei răsplătiri, spunând: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru voi.” (1Pet.1:3-4)

 

Medalia olimpică se vestejeşte, fiincă la fiecare patru ani este organizată o nouă competiţie, în care cei ce au câştigat o medalie acum, dacă nu se antrenează şi nu concurează la aceleaşi standarde, o pot pierde atunci. Iar recordurile obţinute de ei sunt depăşite în timp de alţi sportivi. Dumnezeu oferă însă o cunună care nu se poate vesteji, fiindcă nimeni nu mai poate lua locul celui ce a câştigat-o, iar valoarea ei este neperisabilă şi nu se modifică în timp.

 

2. Cununa bucuriei

 

Pentru cei ce câştigă o medalie olimpică, bucuria este trecătoare, dar pentru cei ce vor primi premiul chemării cereşti, bucuria este veşnică. Apostolul Pavel anticipează această bucurie întrebând: “Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră.”(1Tes.2:19-20).

Cunoscând această bucurie eternă, el scrie credincioşilor din Filipi, îndemnându-i: ”Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! (Fil.4:4). Iar, această bucurie va fi deplină, deoarece: “El (Domnul Isus) va şterge orice lacrimă din ochii lor(a celor credincioşi).” Şi în locul de slavă „moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”(Ap.21:4)

 

3. Cununa neprihănirii

 

Dacă cei ce câştigă o medalie olimpică rămân cu aceeaşi natură păcătoasă, fiind stăpâniţi de vicii şi păcate, cei ce vor primi premiul chemării cereşti, vor fi îmbrăcaţi în neprihănire. Apostolul Pavel a fost sigur de această cunună a neprihănirii, despre care a mărturisit:

”M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în “ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2 Tim.4:7-8).

Iar apostolul Ioan arată măsura în care cei credincioşi vor fi schimbaţi spunând: ”Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1Ioan.3:2)

 

4. Cununa slavei

 

Pentru cei ce câștigă o medalie olimpică ovaţiile sunt trecătoare, iar răsplătirile sunt potrivite cu bogăţia ţării din care provin. Cei ce vor câştiga premiul chemării cereşti, vor avea parte însă de o slavă cerească, care nu poate fi descrisă în cuvinte.

 

Apostolul Petru a arătat că cei ce păstoresc turma lui Dumnezeu, de bună voie, după voia lui Dumnezeu, nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine şi făcându-se pildă turmei, când se va arăta Păstorul cel mare, vor căpăta cununa, care nu se poate vesteji a slavei. (1Pet.5:2-4).

 

 

 

Iar apostolul Pavel, a anunţat măreţia slavei în care vor fi îmbrăcaţi cei credincioşi, spunând că: ..” cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale…” (Fil.3:20-21) şi a evaluat că:”… suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.”(Rom.8:18).

 

5. Cununa vieţii

 

Oricât de mare ar fi bucuria câştigării unei medalii olimpice, această bucurie este umbrită de durerea cauzată de boli, suferinţe şi moarte. Nicunul dintre cei ce au câştigat o medalie olimpică nu poate avea reuşită şi în faţa morţii. Biblia spune că:”… toţi au păcătuit (chiar şi cei ce au câştigat medalia olimpică) şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”(Rom.3:23), iar; „plata păcatului este moartea”(Rom.6:23).

 

Însă cei ce vor câştiga premiul chemării cereşti, vor avea parte de cununa vieţii. Această cunună este promisă celor ce rămân credincioşi până la moarte (Ap.2:20) şi reprezintă viaţa veşnică pe care o avem în Hristos.Viaţa veşnică este oferta lui Dumnezeu, descoperită prin cel mai cunoscut verset al Bibliei:

 

 

 

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. (Ioan 3:16), şi o pot avea doar cei ce îl au pe Hristos:” Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” (1Ioan 5:11-12).

 

Ce premiu măreţ! Acesta cuprinde cununi pe care numai Dumnezeu ni le poate oferi. Dacă dorim să avem parte de acest premiu, trebuie să descoperim cine se califică pentru a-l primi. Cercetând Scripturile descoperim că marele premiu al chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos, poate fi primit de:

 

1. Cei ce se angajează în competiţia cerească

 

Sunt mulţi care deşi îşi doresc premiul chemării cereşti, sunt angajaţi într-o altă competiţie. Ei aleargă în cursele lumii, fiind angajaţi în competiţia modei, a poziţiei sociale, a posesiunilor materiale şi a păcatului. Pentru a câştiga premiul chemării cereşti, aceştia trebuie să-şi schimbe competiţia. Să renunţe la competiţia lumii şi să se angajeze în competiţia cerească.

 

În acest sens, este un exemplu pentru noi, apostolul Pavel, care după ce a alergat pe drumurile lumii, a ales să meargă pe urmele lui Hristos şi să se avânte spre premiul chemării cereşti (Fapte.9:1-22;Fil.3:34-15). Această schimbare a avut loc în momentul întâlnirii cu Hristos, care a devenit pentru el nu numai Domn şi Mântuitor personal, ci şi un model de viaţă, cu care a dorit să se asemene şi pe care a ales să-L urmeze.

 

Dacă alergi în competiţia lumii, acum este un moment potrivit în care să-L alegi pe Hritos prin credinţă şi să te angajezi în competiţia cerească, împlinind astfel îndemnul apostolului Pavel care i-a motivat pe credincioşii din Filipi spunând:

 

 

 

”Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraților, eu nu cred ca l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ținta, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.

 

Gândul acesta, dar, să ne însuflețească pe toți care suntem desăvârșiți; și, dacă în vreo privință sunteți de altă părere, Dumnezeu vă va lumina și în această privință.” (Fil.3:12-15).

 

1. Cei ce se antrenează pentru slujirea cerească

 

Ca să câştigi o medalie nu este suficient numai să te înscrii în competiţie, ci, trebuie să şi te antrenezi şi să participi activ în concurs. Şi pentru a primi premiul chemării cereşti, nu-i suficient numai să te angajezi în această competiţie spirituală, ci, trebuie să şi te antrenezi pentru a te echipa şi a pune în slujbă darurile cu care Dumnezeu te-a înzestrat. Apoi să slujeşti lui Dumnezeu cu tot devotamentul, respectând regulamentul competiţiei.

 

Pentru cei credincioşi echiparea este realizată de Duhul Sfânt, prin slujirea acelor ce au fost rânduiţi de Dumnezeu ca slujitori în Biserică, iar regulamentul care fixează norma de trăire şi slujire este Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Apostolul Pavel a exemplificat acest lucru spunând: „Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capată premiul? Alergați, dar, în așa fel, ca să căpătați premiul! Toți cei ce se luptă la jocurile de obște se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate vesteji.

Eu deci alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi sa fiu lepădat.” (1Cor.9:25-27).

 

 

 

Exemplul apostolului Pavel ne arată că cei ce s-au angajat în competiţia spirituală şi alergă pentru premiul chemării cereşti sunt antrenaţi şi în echiparea spirituală şi în slujire, respectând regulamentul Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a nu fi descalificaţi.

 

1. Cei ce se aventurează spre răsplătirea cerească

 

Primesc medalia olimpică cei care în competiţie ajung până la capăt, trecând linia de sosire, sau câştigă finala. Şi premiul chemării cereşti este oferit acelor ce ajung până la capăt, isprăvind alergarea, păzind credinţa şi biruind orice obstacol. O dovadă în acest sens este mărturisirea apostolului Pavel care a spus:

„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în “ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”(2 Tim.4:7-8)

Şi scriitorul epistolei către Evrei ne îndeamnă să biruim piedicile şi să ne aventurăm să mergem până la capăt, spunând:

„Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte.”(Evrei 12:1). Iar Domnul Isus i-a încurajat pe credincioşii din Biserica din Smirna să nu renunţe în faţa necazurilor, prin promisiunea:” Fii credincios până la moarte, și-ți voi da cununa vieții” Ap.2:10/c.

Ştiind cine sunt cei ce vor câştiga marele premiu al chemării cereşti, te întreb: eşti angajat în competiţia lumii, sau în alergarea pentru câştigarea premiului ceresc? Dacă te vezi prins în cursele lumii, alege astăzi să-L urmezi pe Hristos şi să te antrenezi activ în echipare şi slujire, aventurându-te spre răsplătirea cerească, pentru ca la sfârşitul alergării, să poţi primi Marele Premiu al chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos!

 

Pastor Dan Boingeanu

 

Sursa: www.misiune.ro

https://www.crestini.com/resurse-crestine/articole/cine-va-castiga-marele-premiu