De la Ferma americana de porci la „MAI ANIMALULE” LUI ILIESCU si… Pesta Porcina; Supravegherea si prevenirea bolilor transmisibile la animale si de la animale la om si …NUMAI daca ne nastem din nou,din Invatatura Dumnezeiasca din Ioan,cap. 3,nu politieneasca=PeSeDeasca- vom triumfa…ANALIZĂ Scandalurile din Poliție: incompetență criminală, negocieri cu interlopii, copii călcați cu mașina. De ce avem nevoie de reformă … Cu siguranta ca politistul va fi gasit sfant si mortul-vinovat…Deocamdata- Procurorii, despre polițistul care a accidentat mortal o fetiță: Nu era în misiune, conducea cu viteză peste limita legală/Ce acuzații i se aduc…
Nu vom scăpa de “vârcolacii” de la 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990 dacă poporul român nu se eliberează prin Adevăr – Gavrilă Filichi, fost deținut politic și luptător anticomunist intervievat de Victor Roncea pentru “Romania liberă”…Martori oculari ai crimelor din 13 – 15 iunie 1990 vorbesc: …Inca in inger trandafiriu -Marian Vanghelie, urmărit penal de DNA într-un nou dosar de corupție: ”Sunt nevinovat”… Martori oculari ai crimelor din 13 – 15 iunie 1990 vorbescInamicul invizibil. BIOTERORISMUL şi armele biologice în lume. Broșură SRI… RUSINEEE – In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011! O PILULA CONTRA PRIVATI-HOTIEI ILIESCIENE… Discursul dramatic al lui Vladimir Bukovski în România: “Dacă sistemul energetic nu se întorce la voi sunteţi sortiţi pieirii ca stat și ca națiune. Lukoil este KGB!”… ZI TRISTĂ pentru LIICEANU. A apărut Necrologul reputatului filosof, scris de Decanul Facultății de Filosofie, Romulus Brâncoveanu. Despre gel, îmbrățișări și mângâieri dar și despre PCR, Securitate și Lucian Boia… Adevărurile generalului Aurel Rogojan și ale ofițerilor UM 0110 Anti-KGB: Măgureanu și Logofătu au transmis microfilmele secrete la Moscova. “În decembrie 1989 puterea a fost preluată chiar de cei pe care-i urmăream noi”… Fondatorul GDS Silviu Brucan, inculpat pentru crime împotriva umanității, a cerut în 1989 invadarea României de către URSS, împreună cu Iliescu și Militaru (KGB/GRU) – RECHIZITORIUL DOSARULUI REVOLUȚIEI – DOC PDF…
Cum a înființat Silviu Brucan Grupul pentru Dialog Social cu Pleșu și Liiceanu. Fondatorul GDS a cerut moartea lui Pamfil Șeicaru, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu și Corneliu Coposu. DOCUMENTE… Un supraviețuitor al Masacrului de la Fântâna Albă vorbește: “Trăgeau în noi cu mitralierele ca după iepuri!”… EXCLUSIV: Stenogramele Colegiului CNSAS în cazul atacului GDS la Ioan Aurel Pop: “S-au furat documente din Arhivă!”. Cazul BOIA și SECURITATEA: Cum a ajuns Lucian Boia de la DIE și CIE la SIE și CNSAS…Larry Watts revine în forță la BNR, alături de Ioan Aurel Pop, pentru a vorbi despre eliminarea românilor la ordinele lui Marx, Engels și Lenin – VIDEO. Președintele Academiei: “O societate fără valori morale nu poate trai”. Noi cărți de Dr. Watts: “Oaia albă în turma neagră” și Bomba lui Ceaușescu
Cel mai frumos eveniment de Centenar: Omagierea Eroilor Anticomuniști la Academia Română. Un monument la Catedrala Națională și aniversarea INST și a profesorului Radu Ciuceanu văzute de academicianul Ilie Bădescu… Omagierea Eroilor Anticomuniști la Academia Română. Un monument la Catedrala Națională și aniversarea INST și a profesorului Radu Ciuceanu văzute de academicianul Ilie Bădescu… Nu vom scăpa de “vârcolacii” de la 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990 dacă poporul român nu se eliberează prin Adevăr – Gavrilă Filichi, fost deținut politic și luptător anticomunist intervievat de Victor Roncea pentru “Romania liberă” Cine va castiga marele premiu,adica pe El,dimpreuna cu toate ale Sale (Rom.8/32)? PĂCAT… Chemarea eficace… Păcate care nu se iartă… Să nu zicem că n-am ştiut: Liberul arbitru… Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului… PSALMUL 51– un psalm al lui David; când a venit la el profetul Natan ca să-l mustre pentru vremea când el intrase la Batşeba, femeia lui Urie…ca sa ne fie noua invatatura de minte! Medetaţii la Cina cea de taină…Planul de mântuire al lui Dumnezeu… Lucruri care nici nu trebuie pomenite, de James Montgomery Boice… Frumuseţe în loc de cenuşă- Viaţa lui Hristos în schimbul vieţii eului, de Zac POONEN
Cu siguranta ca politistul va fi gasit sfant si mortul-vinovat…Deocamdata- Procurorii, despre polițistul care a accidentat mortal o fetiță: Nu era în misiune, conducea cu viteză peste limita legală/Ce acuzații i se aduc
https://psnews.ro/procurorii-despre-politistul-care-a-accidentat-mortal-o-fetita-nu-era-in-misiune-conducea-cu-viteza-peste-limita-legala-ce-acuzatii-i-se-aduc-615571/
Procurorul Călin Radu a anunţat, vineri, că poliţistul care a accidentat mortal o fată de 13 ani în Bucureşti nu era în misiune şi conducea cu viteză peste limita legală, urmând a fi dispusă o expertiză care să stabilească viteza exactă. Poliţistul este cercetat pentru ucidere din culpă, având calitatea de suspect. Maşina de politie avea semnalele luminoase în funcţiune, nu şi pe cele acustice, iar fetele erau pe trecerea de pietoni.
”Ca urmare a nerespectării limitei maxime de viteză admise în localitate, nu a acordat prioritate de trecere victimei şi a accidentat-o, provocându-i leziuni traumatice ce au cauzat decesul imediat. Facem precizarea că victima minoră în vârstă de 13 ani era angajată în traversarea carosabilului pe trecerea de pietoni”, a declarat, vineri, procurorul Călin Radu, purtătorul de cuvânt al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1.
Potrivit acestuia, procurorii de caz apreciază cu privire la dispunerea unor măsuri preventive, informează news.ro.
”La acest moment, din administrarea mijloacelor de probă, s-a reţinut că avea mijloacele luminoase în funcţiune, dar nu şi pe cele acustice, că nu se afla în misiune, iar procurorii nu au reţinut incidenţa niciunei cauze justificative sau de neimputabilitate”, a mai declarat procurorul.
Acesta a explicat şi că se va dispune o expertiză pentru a se afla viteza cu care circula poliţistul la momentul producerii accidentului.
Poliţistul are calitatea de suspect şi i-a fost adusă la cunoştinţă acuzaţia de ucidere din culpă.
NUMAI daca ne nastem din nou,din Invatatura Dumnezeiasca din Ioan,cap. 3 ,nu politieneasca=PeSeDeasca- vom triumfa…ANALIZĂ Scandalurile din Poliție: incompetență criminală, negocieri cu interlopii, copii călcați cu mașina. De ce avem nevoie de reformă
Poliția Română își arată din nou fața urâtă și pune în umbră munca polițiștilor cinstiți care asigură securitatea în societatea. Evenimentele din ultimele zile ne arată că e necesară o reformă a Poliției, pentru a le garanta cetățenilor că sunt în siguranță în România.
Scandalul de la Bolintin Vale e doar o reacție firească la indiferența pe care o arată Poliția Română cu anumiți infractori. Polițiștii s-au remarcat de mai multe ori cu decizii contestate de societatea civilă din România.
În 2019, polițiștii au așteptat circa 4-6 ore la poarta lui Gheorghe Dincă, suspect pentru răpire și crimă. Unul dintre vinovați era și procurorul din acel caz, dar polițiștii nu au găsit nici până acum cadavrele celor două fete răpite. De aproape 3 ani, polițiștii nu pot spune ce a făcut Gheorghe Dincă cu trupurile fetelor și nu au probe concrete care să arate ce s-a întâmplat acolo.
În anul 2021, o mașină a explodat în Arad și un bărbat și-a pierdut viața. Deși pare un asasinat la comandă, nici până azi nu există măcar vreun suspect. Familia afaceristului Ioan Crișan, victima exploziei, acuză autoritățile că nu fac nimic în această anchetă.
Sunt doar câteva exemple recente în care Poliția Română a fost ineficientă și incapabilă să protejeze viețile cetățenilor și nici măcar nu a reușit ulterior să facă anchete pentru a-i condamna pe cei responsabili. În plină pandemie de coronavirus, șefii Poliției Române au preferat să se întâlnească cu interlopii și să-i roage să nu facă evenimente cu sute de oameni. În loc să aplice sancțiuni, să facă arestări, să impună legea în societate, Poliția Română negocia la miezul nopții cu interlopii din București.
În ultimii ani, s-a văzut cel mai urât chip al Poliției Române, care, din păcate, pune în umbră eforturile unor polițiști cinstiți. Evenimentele din Bolintin Vale sunt o consecință a indiferenței pe care anumiți polițiști o arată în rezolvarea unor cazuri. Sute de oameni au ieșit în stradă, în Bolintin Vale, după ce un șofer a fost ucis cu o cărămidă. IPJ Giurgiu este un monument al incompetenței, după ce anul trecut, hoții au furat chiar din sediul IPJ Giurgiu. În urmă cu câteva săptămâni, hoții au furat muniție din sediul Poliției Mihăilești, din județul Giurgiu. Cătălin Georgescu, șeful IPJ Giurgiu, a fost demis în urma protestelor din Bolintin Vale, dar această decizie nu va rezolva nicio problemă, pentru că în județ rămân mulți alți polițiști care tratează cu indiferență problemele cetățenilor.
În ziua în care oamenii protestau pentru că Poliția Română nu a fost capabilă să apere viața șoferului din Bolintin Vale, un polițist din București lovea cu mașina doi copii, iar unul murea chiar pe loc, celălalt fiind în stare gravă la spital. Din imaginile apărute în online, se poate observa cum polițistul care a ucis o fată se apropie de trupul victimei și îl împinge cu piciorul, precizează libertatea.ro. Mai mulți martori au declarat că mașina de poliție se deplasa cu viteză și nu avea semnalele luminoase sau acustice pornite. Martorii au precizat că abia după incident s-ar fi aprins semnalele luminoase.
Un purtător de cuvânt al Poliției consideră că „în momentul în care un polițist intră în serviciu se află în misiune”. Probabil misiunea agenților care stau la birou toată ziua e foarte grea. Sau misiunea celor care dau interviuri în presă, pentru că tot în serviciu se află și aceștia. După astfel de criterii, putem deduce că Poliția nu face distincția între polițiști care se plimbă cu mașina pe străzi și polițiști care intervin în urma solicitărilor venite din partea cetățenilor.
De ce avem nevoie de o reformă în Poliție
Schimbarea trebuie să pornească de la nivelul școlilor de poliție și academiei, unde sunt formați tinerii ce vor să aleagă această meserie. Multora le lipsește empatia, așa cum se observă în cazul polițistului care a lovit cu mașina doi copii în București. Polițiștilor români le lipsesc multe cursuri esențiale, precum cele de prim ajutor, conducere defensivă, aplanarea conflictelor etc. Școlile de poliție și academia sunt învechite, având urgent nevoie de reformă, mai ales după atâtea scandaluri de teze de doctorat plagiate.
Dacă în Statele Unite ale Americii polițiștii sunt acuzați că folosesc prea des violența, în România aceștia sunt acuzați că nu intervin deloc sau că sunt de partea infractorilor. Acest lucru reflectă corupția și incompetența din conducerea Poliției.
Poliția Română trebuie să devină o structură independentă de Ministerul Afacerilor Interne, astfel încât politicienii să nu mai decidă funcțiile de conducere. În Italia, Carabinieri este o instituție independentă de Guvern, este considerată unitate militară și se organizează singură fără implicarea politicienilor. Carabinierii participă la cele mai dificile misiuni împotriva mafiei sau jafuri armate în care se folosesc frecvent armele.
În Marea Britanie există o structură a Guvernului care se ocupă special de anchetarea polițiștilor. Această structură analizează plângerile cetățenilor, modul în care se intervine în misiuni, dacă s-a respectat legislația și aplică sancțiuni acolo unde este cazul. România are nevoie de o astfel de structură independentă care să ancheteze cum lucrează polițiștii și să-i trimită în judecată pe cei vinovați. Împingerea unui copil lovit de mașina poliției este motiv de demitere pe loc.
Competența trebuie răsplătită financiar. Pentru a atrage persoane care iubesc această meserie avem nevoie de salarii mai mari pentru polițiști și tehnologie în secțiile de poliție. S-a vorbit foarte mult despre bodycam-uri pentru polițiști, dar nici până azi nu a fost aplicată această schimbare în toată Poliția Română. De asemenea, polițiștii au nevoie de noi arme, muniție, antrenament fizic, antrenament în poligon, veste antiglonț de fiecare dată când ies pe stradă și o legislație care să-i protejeze atunci când intervin pentru a salva viața cetățenilor.
OAIA ALBĂ ÎN TURMA NEAGRĂ – Larry Watts dezvăluie cum a decurs “tăierea sforilor ascunse prin care sovieticii țineau legată România”. Cea mai recentă carte a istoricului american se lansează …http://www.ziaristionline.ro/2018/05/30/oaia-alba-in-turma-neagra-larry-watts-dezvaluie-cum-a-decurs-taierea-sforilor-ascunse-prin-care-sovieticii-tineau-legata-romania-cea-mai-recenta-carte-a-istoricului-american-se-lanseaza-vineri/
După cele două volume monumentale în care abordează istoria politică și militară a României în perioada Războiului Rece – Ferește-mă, Doamne, de prieteni(2011) și Cei dintâi vor fi cei din urmă (2015) – și care au schimbat paradigma prin prisma căreia privim istoriografia României, Larry Watts analizează în profunzime evenimentele și acțiunile care au conturat politica României în anii de confruntare dintre Est și Vest într-o nouă lucrare de mare anvergură, Oaia alba-n turma neagră: Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece.
Ziaristi Online vă oferă un fragment din noul volum incitant al profesorului american, care poate fi comandat de AICI și care urmează să fie lansat Sâmbătă, la ora 17.00, la standul Editurii RAO de la Bookfest 2018.
LARRY WATTS
Oaia albă în turma neagră
Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece
Capitolul 1
Loialități împărțite: Tăierea sforilor ascunse prin care sovieticii țineau legată România (1963-1964)
Eludarea controlului sovietic era prioritatea principală a celei mai mari părți a elitei comuniste din România chiar și înainte de moartea lui Stalin, în martie 1952. Unul dintre principalele motive era ostilitatea pe care Rusia bolșevică o nutrea față de prezența însăși a României în cadrul Cominternului unde, în 1924-1943, autoritățile de la Moscova ordonaseră tuturor membrilor acestuia să militeze și să acționeze pentru distrugerea statului român. Două decenii de cooperare și de operațiuni antiromânești lăsaseră o amprentă notabilă asupra mentalității celorlalți lideri comuniști. Când au preluat puterea în țările comuniste din Europa de Est, foștii cominterniști au continuat să manifeste aceleași atitudini șovine la adresa românilor.
Problemele teritoriale nesoluționate referitoare la anexările sovietice survenite la câteva luni după invazia din 1940 și care nu erau stipulate în Pactul Ribbentrop-Molotov, precum și jafurile economice continue de după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial constituiau celelalte două motive ale dorinței de independență a românilor.1 Deja în 1946, liderul român Gheorghe Gheorghiu-Dej avea disensiuni cu autoritățile sovietice pe tema plătirii forțelor sovietice de ocupație și a reinterpretării exagerate a obligațiilor României privind despăgubirile financiare postbelice.2
Într-adevăr, analizele meticuloase realizate de observatorii independenți ajunseseră la concluzia că până în 1949, în locul celor 300 de milioane de dolari SUA reparații de război stipulate în tratatul de pace, România plătise de peste patru ori mai mult, iar Moscova continua să pretindă milioane în chip de despăgubiri de război prin intermediul SOVROM-urilor din țară.3
Aceste considerente au constituit rațiunea care a stat la baza orientării către independență atât în plan politic, cât și economic, pe care Bucureștiul a manifestat-o aproape imediat după moartea lui Stalin și care a culminat, într-o primă etapă, cu închiderea oneroaselor întreprinderi sovieto-românești din perioada 1954-1957.4 Totodată, au fost motorul campaniei de retragere a trupelor și consilierilor sovietici, începute în 1955.5 Până în 1963, eforturile României de a-și exercita suveranitatea deplină în interiorul propriilor granițe trecuseră de la eliminarea, în mare parte încununată de succes, a instrumentelor evidente de control sovietic, la eliminarea formelor lor clandestine.6 Oficialii de la București au avut ca țintă primară eliminarea rețelelor de spionaj sovietic „remanente“, a practicii KGB și GRU de recrutare directă a cetățenilor români și de șantajare a ofițerilor militari și de informații români care participau la instruiri în Uniunea Sovietică.
1 La sfârșitul lui octombrie 1940, trupele sovietice au ocupat și anexat trei insule de pe Dunăre aparținând României. Vezi Document 328 în Documents on German Foreign Policy, Series D, Volume XI, Washington DC, U.S. Government Printing Office, 1957, pp. 550-561.
2 Acestea sunt teme care apar constant în documentele din 1946-1947 reproduse în Dan Cătănuş, Vasile Buga (editori), Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului, Bucureşti, 2012. Vezi de pildă documentele 10, 36-40.
3 Detalii specifice ale abuzurilor economice ale sovieticilor sunt prezentate în documentul românesc redactat pentru Conferința de Pace de la Paris, dar „retras la solicitarea delegatului sovietic Vîșinski“. Central Intelligence Group, Washington D.C., Secret Memorandum on the Economic Clauses of the Rumanian Armistice Convention, 25 noiembrie 1946, CIA Freedom on Information Act Electronic Reading Room, https://www.cia.gov/library/readingroom/document/cia-rdp83-00415r000100210029-5. În conformitate cu o analiză aprofundată a Central Intelligence Agency, până în 1949, „URSS secătuise constant România prin: reținerea unei sume estimative de un miliard șapte sute cincizeci de mii de dolari ca „pradă de război“; operațiuni de despăgubire; și exploatarea societăților mixte”. Rumania, SR-12, 5 octombrie 1949, p. 14, Ibid. Vezi, de asemenea, CIA Information Report, Soviet Extortion in Foreign Trade and Reparations, 1 februarie 1954, Ibid.
4 ANR, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar 20/1953, f. 2.
După victoria Aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin intenționase să-și consolideze controlul asupra noului său „imperiu“ est-european prin duplicarea instituțională și prin subordonarea directă față de autoritățile de la Moscova a structurilor politice, economice și militare impuse de URSS. În plus, Kremlinul a populat aceste structuri și instituții cu personal sovietic și sovieto-român.7 Stalin a acordat o atenție deosebită instituțiilor de coerciție la nivel de stat – armata, serviciile de informații și de securitate și miliția. Astfel, la fel ca în restul Europei de Est, a impus și în România, la conducerea acestor instituții și a principalelor lor subunități, cetățeni și ofițeri sovietici.8 Dar transformarea puterii în autoritate necesita o legitimitate pe care doar liderii naționali o puteau conferi. În acest scop, ofițeri est-europeni de rang înalt au fost trimiși să participe la cursuri de pregătire și la academii militare din URSS, aleși fiind în funcție de deschiderea dovedită față de cauza sovietică, după care, în marea lor majoritate, erau vizați de serviciile de informații sovietice în vederea recrutării.
Instruire în străinătate sau recrutare în străinătate?
Practica le amintea românilor de altele, similare, care se dovediseră dăunătoare – dacă nu chiar riscante – pentru consolidarea statului modern.
5 Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni: Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România, București, Editura Rao, 2011, capitolele 7 și 8. Vezi și Mihai Retegan, In the Shadow of the Prague Spring: Romanian Foreign Policy and the Crisis in Czechoslovakia, 1968, Iaşi, Center for Romanian Studies, 2000, pp. 18-20; și Constantin Hlihor și Ioan Scurtu, The Red Army in Romania, Iaşi, Center for Romanian Studies, 2000, pp. 172-175, 255-257 și 277-278.
6 O versiune anterioară a acestui studiu, însoțită de documentația aferentă, a apărut în Larry L. Watts, „Divided Loyalties within the Bloc: Romanian Objection to Soviet Informal Controls“, Cold War International History Project (CWIHP) e-Dossier #42, Woodrow Wilson International Center for Scholars, 1 octobmbrie, 2013, https://www.wilsoncenter.org/publication/divided-loyalties-within-the-bloc-romanian-objection-to-soviet-informal-controls-1963.
7 Cetățeni sovietici se aflau de asemenea la conducerea economiei din România, deținând locuri de prim rang în ierarhia de partid.
8 Konstantin Rokossovski, numit mareșal și ministru al forțelor armate ale Poloniei la ordinele lui Stalin, este probabil cel mai cunoscut caz de comandant militar impus de sovietici, deși Rokossovski avea o anume ascendență poloneză. Dat fiind numărul mic de cominterniști români disponibili, în România această impunere a ofițerilor sovietici la conducerea organelor de securitate a statului a avut probabil nivelul cel mai ridicat. Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, London, Hurst & Company, 1995, pp. 15-17; Cristian Troncotă, Istoria Securității regimului comunist din Romania, vol. I, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2003.
În cursul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX, pregătirea ofițerilor de rang inferior în cadrul forțelor armate ale marilor imperii europene – îndeosebi cel german, cel țarist și cel austro-ungar – a cauzat, în mod repetat, corpului de ofițeri al armatei române probleme de loialitate șubredă sau contradictorie.9
Aceste programe de instruire presupuneau, în mod obișnuit, o perioadă de instrucție efectivă într-una dintre academiile de studii militare ale țării-gazdă, urmată de un an de serviciu militar în cadrul forțelor armate ale acesteia. Ca parte a ceremoniei de absolvire, ofițerii astfel pregătiți depuneau același jurământ de credință către țara-gazdă pe care îl rosteau și ofițerii locali, servind apoi, înainte de a reveni acasă, ca ofițeri ai armatei respective, nu ca reprezentanți ai propriilor forțe armate.10 Asupra tinerilor ofițeri încadrați în armata cu resurse limitate a unei țări aflate în faza de început a dezvoltării sale economice și instituționale, această practică exercita o atracție uriașă, adesea copleșitoare. Ambiguitatea loialității astfel create era amplificată de tendința ofițerilor tineri – toți având un anumit statut social în țara lor – de a reveni acasă cu soții din țara în care își făcuseră pregătirea, tendință exacerbată ulterior de obligațiile de tip juridic sau fiduciar (achiziții de proprietăți imobiliare, credite etc.) asumate în țara-gazdă.
Spre exemplu, în conformitate cu un studiu efectuat în 1908 de Statul Major al Armatei Române cu privire la rezultatele ofițerilor de rang inferior pregătiți în cadrul Armatei Imperiale Germane, această situație a dus la apariția unei serii întregi de obstacole în calea creării unei „perspective unitare“ în interiorul corpului de ofițeri al Armatei Române:
Tinerii ofițeri români care au fost în Germania s-au înstrăinat, la fel ca majoritatea cetățenilor care au fost trimiși la studii în țări străine la o vârstă prea tânără. Unii dintre ei păreau să nu mai știe limba română, alții s-au întors cu monocluri și cu obiceiuri copiate de la junkerii prusaci, în vreme ce mulți alții credeau că fac parte dintr-o nobilime la fel de veche ca aceea pe care o imitau, iar unii dintre ei și-au adus chiar și soții germane.11
Situația cea mai gravă – cont . http://www.ziaristionline.ro/2018/05/30/oaia-alba-in-turma-neagra-larry-watts-dezvaluie-cum-a-decurs-taierea-sforilor-ascunse-prin-care-sovieticii-tineau-legata-romania-cea-mai-recenta-carte-a-istoricului-american-se-lanseaza-vineri/
Larry Watts revine în forță la BNR, alături de Ioan Aurel Pop, pentru a vorbi despre eliminarea românilor la ordinele lui Marx, Engels și Lenin – VIDEO. Președintele Academiei: “O societate fără valori morale nu poate trai”. Noi cărți de Dr. Watts: “Oaia albă în turma neagră” și Bomba lui Ceaușescu
“Oaia albă în turma neagră” și “Bomba disparută a României – Rapoarte despre programul secret de arme nucleare” sunt titlurile celor mai noi lucrări ale profesorului Larry Watts, aflate în curs de apariție, după cum ne-a dezvăluit istoricul Cristian Păunescu, energicul consultant al Băncii Naționale, în introducerea făcută cercetătorului american înainte de noua sa prezență științifică de marcă la BNR, în cadrul Simpozionului anual de istorie şi civilizaţie bancară „Cristian Popişteanu”, ediţia a XXVI-a, 24 aprilie 2018.
În prezentarea sa de excepție (video), dr. Larry Watts a ținut audiența cu atenția încordată la maximum în timp ce a explicat cum Marx, Engels și Lenin au încercat eliminarea românilor pentru natura lor anticomunistă iar Stalin a ținut permanent în corzi România prin șantajul Transilvania vs Basarabia.
Organizat de Fundația culturală “Magazin Istoric” și Banca Națională a României sub egida manifestărilor dedicate Marii Uniri, simpozionul a avut ca temă ,,Reconfigurări statale și instituții financiar-bancare în Europa anului 1918”.
Întâlnirea a fost împărțită în trei părți, prima fiind rezervată deschiderii lucrărilor de către acad. Mugur Isărescu. Guvernatorul Băncii Naționale a României a ținut să consemneze contextul desfășurării discuțiilor, prezentând în discursul său, Banca Națională a României în anul Marii Uniri, momentele cele mai de seamă ale instituției, începând de la problema Tezaurului României confiscat de bolșevici și până azi.
Au luat cuvântul acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române – premiat-surpriza înainte de discursul său, ce a avut ca tema Cum s-a făurit România, un discurs mișcător pe care îl prezentăm integral mai jos (video) și dr. Gheorghe Cojocaru, directorul Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, vizibil emoționat, cu tema La Centenarul începutului întregirii României (27 Martie/9 Aprilie 1918).
Partea a doua a fost rezervată invitaților speciali ai evenimentului, dintre care putem aminti pe Constantin Ungureanu, Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei, Contextul intern și extern al unirii Bucovinei cu România, Prof. univ. dr. Liviu Maior, Marea Unire din 1 decembrie 1918 – dezbateri și proiecte, Prof. univ. dr. Agnieszka Kastory, Universitatea Jagiellonă din Cracovia
Demersurile României pentru limitarea autorității organizațiilor internaționale asupra Dunării după Primul Război Mondial și Prof. univ. dr. Larry Watts, cercetător asociat al Academiei Române, cu lucrarea Probleme teritoriale ale României după Primul Război Mondial.
Un moment inedit l-a reprezentat exerciţiul demonstrativ prezentat de Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” în Sala de Marmură, scrie sursa Stefanida, care ne oferă și câteva instantanee foto din cadrul manifestării. În partea a treia a avut loc festivitatea de decernare a premiilor anuale oferite de Fundaţia culturală „Magazin Istoric” pentru cele mai importante contribuţii ale cercetării istorice pe anul 2017, pe care vi le prezentăm aici:
Premiile Fundației Magazin Istoric 2018
1) Premiul „I.C. Filitti“
Acordat de doamna Georgeta Filitti:
Apostolos Patelakis, Războiul civil din Grecia (1946 – 1949)
și emigranții politici greci în România (1948 – 1982),
Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte
şi
Narcis Dorin Ion, despre cultura de ieri
şi românii de azi.
convorbiri cu
academicianul răzvan theodorescu,
Editura RAO, Bucureşti
2) Premiul „Nicky Chrissoveloni“
Acordat de familia Chrissoveloni:
Constantin Bălăceanu Stolnici, Amintiri…
Vacanțele mele în vremurile bune de altĂdată
Editura Oscar Print, București,
3) Premiul „David Prodan“
Acordat de „Rădăcini“ SRL:
Ioan-Aurel Pop,„Din mâinile
valahilor schismatici…“. Românii și puterea
în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XVI)
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca
4) Premiul „Ioan Bianu“
Acordat de „Rădăcini“ SRL:
Slujebnicul Arhieresc al
Mitropolitului Ștefan al Ungrovlahiei.
Realismul apusean în miniatura românească
din secolul al XVII-lea (ediţie de Gabriela Dumitrescu)
Editura Sapientia Principium Cognitio, București
5) Premiul „Constantin Kiriţescu“
Acordat de domnul Ion Niţu
Dumitru Preda, La Roumanie et L’Entente 1916-1917
Editura Cavallioti, București
6) Premiul „Nicolae Iorga“
Acordat de bpv Grigorescu Ştefănică:
Bogdan Bucur, Cartea de aur
a Centenarului Marii Uniri
Editura Rao, București
7) Premiul „Tadeusz Kościuszko“
Acordat de domnul Napoleon Pop:
Wojciech Rojek, Odiseea Aurului.
Destinele aurului Bank Polski 1939 – 1950
Editura Oscar Print, București
8) Premiul „Nicolae Titulescu“
Acordat de domnul Nicolae Dănilă:
Mihai Retegan, Ambasadorii Maiestății Sale în România
Editura Rao, București,
9) Premiul „Virgil Cândea“
Acordat de Asociaţia Sanda şi Virgil Cândea
DESCRIEREA OLTENIEI LA 1723
(ediţie de Mircea-Gheorghe Abrudan),
Editura Istros, Brăila, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca
10) Premiul „A.D. Xenopol“
Acordat de STFD – TRANSFOND S.A.:
Diplomați români în slujba vieții.
Constantin I. Karadja
și salvarea evreilor din Europa
în timpul celui de-al Treilea Reich (1932-1944)
(editori: dr. Ottmar Trașcă, dr. Stelian Obiziuc)
Editura Argonaut, Cluj-Napoca
11) Premiul „Radu R. Rosetti“
Acordat de STFD – TRANSFOND S.A.:
General Gheorghe Garoescu. Jurnal de front,
vise de iubire. 14 august 1916 – 28 septembrie 1918
(ediție de Marian Moșneagu)
Editura Militară, București
12) Premiul „Gheorghe I. Brătianu“
Acordat de STFD – TRANSFOND S.A.:
N. Bălcescu, Opere. Vol. II:
Românii supt Mihai Voevod Viteazul.
Corespondență, Scrisori, Memorii,
Adrese, Documente
(ediție îngrijită de Daniela Poenaru și Gh. Zane)
Fundația Națională pentru Știință și Artă,
Muzeul Național al Literaturii Române, București
13) Premiul „Ştefan Ciobanu“
Acordat de: Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare
Matei Cazacu, Nicolas Trifon , Republica Moldova.
Un stat în căutarea națiunii
Editura Cartier, București
14) Premiul „Ion I.C. Brătianu“
Acordat de: Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare
Gheorghe Sbârnă, Marea Unire
în Parlamentul României
Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște
15) Premiul „Ion Nistor“
Acordat de: Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare
Zanfir Ilie – Legendele Galaților
Editura Ideea Europeană, București
16) Premiul „Constantin C. Giurescu“
Acordat de Steilmann România:
Ion Bulei, „Bunul nostru rege: Ferdinand“
Editura Meteor Publishing, București
17) Premiul „Florin Constantiniu“
Acordat de familia Nichita
Maria Vertan, Ecaterina Ţânţăreanu, Mavrodin.
Istoria unui târg (1810–1864)
Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria
Sursa: Ziaristi Online
Video: BNR
Larry Watts revine în forță la BNR, alături de Ioan Aurel Pop, pentru a vorbi despre eliminarea românilor la ordinele lui Marx, Engels și Lenin – VIDEO. Președintele Academiei: “O societate fără valori morale nu poate trai”. Noi cărți de Dr. Watts: “Oaia albă în turma neagră” și Bomba lui Ceaușescu
Nu vom scăpa de “vârcolacii” de la 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990 dacă poporul român nu se eliberează prin Adevăr – Gavrilă Filichi, fost deținut politic și luptător anticomunist intervievat de Victor Roncea pentru “Romania liber㔓Aflarea Adevărului despre ultimele trei evenimente importante care au marcat istoria recentă a României, 15 noiembrie 1987, 22 decembrie 1989 și 13-15 iunie 1990, ar însemna eliberarea spirituală a poporului român și, implicit, aruncarea la lada de gunoi a Istoriei a acestor „vârcolaci“.
(…) Pentru prima oară în viaţa mea m-am gândit serios la un lucru fundamental: există sau nu Dumnezeu? Dacă până atunci am avut unele îndoieli, din acea clipă în mintea mea a străfulgerat Adevărul: indiferent ce se întâmplă cu mine, există Dumnezeu. Mă încerca doar un sentiment de ruşine că omul se gândeşte la Dumnezeu numai în momente foarte grele.
– Ce îndemn aveți pentru generațiile tinere și cele viitoare ale României?
– Pentru generația de astăzi, cât și pentru cea viitoare, generațiile copiilor mei, nepoților mei, am un singur îndemn: Să iubească România și pământul ei, udat cu lacrimi și stropit, din belșug, cu sânge de generațiile trecute care ne-au lăsat o Românie frumoasă și bogată. Să cunoască Istoria și să învețe din greșelile trecutului! Să-și pună conducători care-și iubesc poporul! Să lupte pentru libertatea românului de a fi stăpân în Țara lui!”
Gavrila Filichi, fost detinut politic si militant anticomunist de la 15 noiembrie 1987
Integral la Romania libera
Interviu de Victor Roncea
Semnal: Ziaristi Online
Trei fotografi readuc la lumină, după 30 de ani, 52 de imagini ale Fenomenului Piața Universității 1989-1990.
După prezentarea acestora pe simezele deschise ale Muzeului Municipiului București – Palatul Suțu din inima Capitalei, în perioada 13 iunie – 13 iulie 2020, expoziția face parte acum din Festivalul de Film și Istorii Râșnov 2020 – ediția “Război și pace” – și este disponibilă spre vizitare între 18 – 26 iulie în Piața Unirii din Râșnov și între 27 iulie – 30 august 2020 chiar în Cetatea Râșnov, transmite EVZ.
Fotojurnaliști, participanți și organizatori ai manifestației, Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea și-au răscolit negativele și amintirile pentru a reda tinerilor de azi cât și cercetătorilor, istoricilor și publicului larg, fotograme dintr-un fenomen unic european și chiar internațional: o demonstrație-maraton pentru libertate, de 52 de zile.
Cei trei s-au regăsit în anul 1990 în redacția „României libere”, care apărea pe atunci într-un tiraj extraordinar pentru azi, de 1.000.000 de exemplare, ceea ce ne arată aviditatea românilor pentru presa liberă. Astăzi, Nic Hanu este un fotograf consacrat, autor de cărți de fotografie, membru și fost președinte al Asociației Artiștilor Fotografi din România, Pascal Ilie Virgil este regizor, scenarist și producător independent, iar Victor Roncea, pe atunci fotoreporter la ziarul „Glasul” al Ligii Studenților, este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și publicist la „Evenimentul Istoric”, „Evenimentul Zilei” și „Bursa”, informează Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni.
Expoziția organizată de Festivalul de Film și Istorii Râșnov 2020 se desfășoară sub auspiciile Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Artiștilor Fotografi din România și a Primăriei orașului Râșnov, publică și ziarul Bursa.
Martori oculari ai crimelor din iunie 1990
Crimele de la Mineriada din 13 – 15 iunie 1990 au fost dezvăluite și rememorate dureros la vernisajul de la București al expoziției „Fenomenul Piața Universității – 30 de ani”, de către arh. Tomnița Florescu, profesor la Arhitectură, prof. dr. Nicolae Constantinescu, medicul care a primit la Spitalul Colțea morții și răniții evenimentelor, Corneliu Vlad, pe atunci jurnalist la România liberă, George Roncea, organizator al Pieței Universității, arestat în Arhitectură și încarcerat de mineri și organe la Măgurele, Miron Manega, maltratat brutal alături de poetul Cezar Ivanescu, Eugen Negrea, fotograf și autorii Nic Hanu, Pascal Ilie Virgil și Victor Roncea, prin cuvinte și fotografii. VIDEO AICI:
Cine sunt și ce cred cei trei. Un Video cu Expoziția și două interviuri la Trinitas și Radio România Cultural urmate de biografiile și crezul lor:
Nic Hanu și cum „Să Învățăm Fotografia de la Maeștri”
Autorul Nic Hanu este absolvent cu Diplomă al Facultății de Electronică, Inst. Politehnic București.
Practică fotografia ca freelancer. Este distins cu titlul de „Artist al Federației Internaționale de Artă Fotografică”. A publicat numeroase articole pe teme fotografice și a efectuat expertize tehnice și testări de materiale și tehnică foto pentru Azomureș, I. O. R. și Ministerul Comerțului.
A primit distincții pentru lucrări fotografice atât în Romania cât și în străinătate în urma expozițiilor sale. Lector de fotografie la Universitatea Cultural Științifică, susține seminare cu profil fotografic.
Cărți publicate: – Fotografia și fotoaparatele Orizont, Ed. Tehnică, București;
„Să Învățăm Fotografia de la Maeștri”, volumul 1 – partea de tehnică fotografică, Editura Tehnică;
„Să Învățăm Fotografia de la Maeștri”, volumul 2 – partea de exprimare artistică, Editura Tehnică
„Temeiurile Imaginii cu maeștrii fotografiei” – 354 pagini. editată în regie proprie, 2016
Este membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România (AAFR) și a fost primul președinte al acesteia după 1989.
Piața Universității 1990 și România lui 2020
Fenomenul Piața Universităţii 1989 – 1990 a reprezentat cu adevărat readucerea la București a axei lumii, extirpate din spațiul public al României după ocupația bolșevică a Rusiei sovietice. Nicicând nu se mai văzuse în Agora țării o asemenea manifestare de credință și luptă deschisă și non-violentă, pentru libertate, nicicând nu s-a mai văzut de atunci un astfel de fenomen ingenuu. Unicitatea Fenomenului declanșat în aprilie 1990 de tinerii care fuseseră deja pe baricadele din 1989 în același loc sacru constă și în caracterul ei profund cultural și moral. Acolo, sub icoana Maicii Domnului adusă de la Putna și între portretele „Românului Absolut” din Balconul Universității, s-a recitat Doina lui Eminescu interzisă de ocupanții sovietici, de acolo s-a transmis salutul de solidaritate al dramaturgului “academician–golan” Eugen Ionescu, acolo au cuvântat poetul creștin Ioan Alexandru și Părintele Constantin Galeriu, de acolo a binecuvântat manifestația cel mai mare teolog al secolului trecut, Părintele Dumitru Stăniloae, acolo s-a cântat „Imnul Golanilor” și „Doamne, vino, Doamne”, în emoția de masă a elitei active a României și acolo a răsunat vibrant, pentru prima oară în libertate după 45 de ani, din pieptul a 100.000 de români, troparul Învierii Domnului: „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând!”. Totodată, la fel de important, Piața Universității s-a constituit în prima resursă de informații reale a României, prin fațada Institutului de Arhitectură, transformată de studentul la Arte Plastice, viitorul ziarist George Roncea, într-un portal de comunicare directă cu românii. Pe lângă mesajele dispuse pe frontispiciul clădirii lui Grigore Cerchez ce poartă numele lui Ion Mincu, acolo a fost difuzată pentru prima oară în România, pe un ecran gigant plasat cu greu dar reușită din baza de la ultimul etaj, filmarea ascunsă de regim în care conspiratorul GRU/KGB Nicolae Militaru, afirma în sediul CC al PCR, către fiul de agent NKVD Petre Roman, agentul sovietic Silviu Brucan și școlitul la Moscova Ion Iliescu, că „Frontul Salvării Naționale ființează de șase luni de zile!”.
„Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă, până nu vom câștiga libertatea noastră”, era refrenul preferat al zecilor de mii de participanți din „Zona Liberă de Neocomunism a României”. Într-adevăr, ultimii plecați nu au făcut-o de bună voie ci numai ridicați pe sus în cătușele milițienilor transformați peste noapte în polițiști, loviți sub paturile de armă ale jandarmilor proaspăt redenumiți din trupeți ai Securității și, apoi, mai ales, însângerați de bâtele și chiar topoarele minerilor manipulați de conducătorii vizibili sau din umbră ai FSN. Cei arestați și maltratați – elevi, studenți, intelectuali sau simpli bucureșteni revoltați – au fost încarcerați ilegal în condiții de lagăr și torturați, uneori bestial.
Finalul dramatic al manifestației nu mai are nimic de a face cu energia demonstrației pașnice de 52 de zile. Este o evidență pentru orice om informat că operațiunea din 13 iunie 1990 a fost jocul mai multor servicii speciale, din România și de aiurea, fiecare cu interesul lui. Pentru cei mai tineri amintim doar fraza interceptată dintr-o transmisiune a Ministerului de Interne: „Va rog sa-l informati pe domnul presedinte: dam foc la toate autobuzele. Aceasta a fost intelegerea”. Pe de altă parte, astăzi cunoaștem că la subsolul și primele nivele ale sediului Poliției Capitalei se afla o parte din arhiva Securității Municipiului București în care se stocaseră monitorizările evenimentelor din decembrie 1989 – audio, video și scrise – care puteau afecta serios interesele Armatei conduse acum de capi din agentura sovietică din România. Fotograful Nic Hanu a înregistrat în imaginile sale mai multe evidențe care demonstrează indubitabil pentru un specialist că modul uniform și puternic în care au ars autobuzele nu poate fi datorat doar unor sticle incendiare (și ele venite de unde?). La fel, mai ales, explozia a cărei ciupercă se ridică până la etajul 4 al clădirii Poliției.
Ce a urmat, până azi, se știe, se vede cu ochiul liber și se simte, din păcate, pe spatele bietului român și în dauna resurselor pământurilor lui dumnezeiești milenare: menținerea României, conform înțelegerilor secrete de la Malta, în sfera de influență sovietică, atunci, ruso-germană, acum. Doar un cutremur venit de la Washington, pe care îl așteptau și manifestanții din Piața Universității 1989 – 1990, urmat de un vulcan a cărui lavă să topească toate nodurile rețelei planetare anti-umane comunist-progresiste, mai poate surpa, poate, acest eșafodaj nefast pentru România.
Victor Roncea, Iunie 2020
Victor Roncea, „Golan” pentru toate regimurile din România
Victor Roncea era în 1990 elev la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” și, din pasiune, fotograf la ziarul „Glasul” al Ligii Studenților. A debutat în presă chiar în timpul Fenomenului Pieței Universității, cu fotografii în săptămânalul „Expres” și, apoi, ca reporter la ziarul „România liberă”. A înregistrat fotografic din Institutul de Arhitectură intrarea minerilor în Piața Universității și spargerea ușilor Facultății de Geologie cu topoarele dar filmele au fost ulterior confiscate în timp ce se număra printre primii cetățeni ai României maltratați, răpiți, arestați și încarcerați ilegal, alături de studenții de la Arhitectură și Universitate. În timpul manifestației a contribuit la organizarea ei prin crearea și montarea lozincilor din spațiul Pieței și înregistrarea fotografică a fenomenului cultural și civic, totodată îndeplinind funcția de liant între cele două grupuri organizatorice, Liga Studenților și Asociația Studenților Arhitecți. A emigrat ca refugiat politic în Statele Unite ale Americii unde a studiat și lucrat în domeniul fotografiei și a revenit definitiv după 5 ani, pentru a contribui la răsturnarea democratică a regimului Iliescu. Din nefericire pentru România, rezultatul a fost doar schimbarea unei gărzi de agenți sovietici cu o alta, ceea ce tinerii anilor ’90 nu au mai putut controla. În continuare lucrează în presă, la ziarele ZIUA, Curentul, Bursa, Evenimentul Zilei, revistele Tribuna și Evenimentul Istoric și portalul ZiaristiOnline.Ro, unde este reporter special, corespondent în zone de conflict și Basarabia, redactor, Șef Departament Externe, editorialist, Senior Editor, Redactor Șef Adjunct, publicist. A fost corespondent ocazional pentru BBC World Service și BBC Scotland, a primit burse și a participat la cursuri de jurnalism și fotojurnalism în SUA, Europa Centrală și Occidentală, Consiliul Europei, Parlamentul European și NATO și a fost declarat persona non grata în Ucraina pentru articolele sale. A primit numeroase premii de presă și este fondator, membru și membru de onoare al mai multor organizații civice și profesionale, naționale, europene și internaționale. Preocupat de devoalarea rețelelor „deschise” ex-sovietice din România a câștigat mai multe procese de presă cu membri ai acesteia din societatea în civil.
Autor, co-autor, coordonator și editor al unor lucrări despre România și amenințările Rusiei la Marea Neagră, Dictatura Biometrică, Dosarele distrugerii elitei româneşti, Corneliu Zelea Codreanu în Arhiva CNSAS (împreuna cu Gheorghe Buzatu), Mihai Eminescu și Părintele Justin Pârvu.
Expoziții de fotografie la New York, Stanford University, California, Chicago Public Library, SUA; Cottbus Film Festival, Germania; Galeriile Teatrului National – ArtExpo, România.
Detalii pe Roncea.wordpress.com și Roncea.Ro.
Unde sunt românii?
Nu știa nici necuratu’ în aprilie ’90, sper să fiu iertat că pornesc atât de abrupt, însă e strigătul meu de durere, că acea formă de protest care începea era împotriva unui dușman care apoi se va fi dovedit a fi reprezentantul unei dictaturi mult mai ticăloase și nenorocite decât cea care se terminase cu câteva luni mai înainte. Dușmanul dictatorial era tot de stânga, de extracție bolșevică accentuată, trădător de țară, criminal. Avea să-și trădeze poporul, să-l mintă și să-l jefuiască, să-și bată joc de el și, în același timp, ceea ce e și mai rău, să-i dea speranță.
Așadar, nu puteam ști atunci că marșul de protest de la care a pornit totul, pe care îl fotografiam, însoțindu-l de la sediul televiziunii din Dorobanți până în Piața Universității (am evitat sintagma mincinoasă de televiziune liberă) se va transforma într-un model unic de rezistență împotriva oricărei forme de totalitarism, în ciuda tuturor manifestărilor de fanatism fesenist de pe toată durata manifestației. De la aruncarea în prima zi, la acel marș de protest, a unui ghiveci cu pământ în coloana cu manifestanți pașnici de pe Calea Dorobanți – femeia lovită grav în creștetul capului a supraviețuit, la fel ca gestul acelui criminal necunoscut în conștiința și memoria celor care au văzut și auzit totul- și până la violențele de neimaginat din iunie, ale forțelor de represiune polițienească, civile (imeghebiști coordonați de foști securiști, viitori sereiști), și culminând cu atrocitățile minerilor.
Ziarul “România liberă”, pentru care lucram atunci, a fost singurul loc din presa centrală unde se spunea și se arăta, prin imagini netrucate, adevărul. Arăta ce se întâmplă în Piața Universității. TVR și Radioul public mințeau și dezinformau. Ziarul meu era incendiat sau era aruncat din trenurile care îl distribuiau în țară. Adevărul nu trebuia să fie cunoscut. Dictatura se instala, o dictatură a trădării, hoției și jafului de țară instituționalizat, a mitocăniei, a manipulării celor cu creiere manipulabile (pentru că manipularea, trebuie să spunem clar, se face în principal la mințile leneșe și chiar lipsite de orice activitate), a înjosirii poporului român și a distrugerii sale planificate.
După aproape două luni de rezistență anticomunistă, dictatura fesenistă abjectă a învins și s-a perpetuat în diferite forme. A reușit în deceniile următoare să transforme o țară cu oameni civilizați și buni într-una cu cea mai mare rată a emigrației din lume în timp de pace, într-una cu oameni răi, mânioși, egoiști, hoți și mitocani, conform modelului conducătorului emanat de partid. Și a mai reușit (sau va reuși) distrugerea unei națiuni prin inhibarea ei demografică, astfel încât prognozele au ajuns să estimeze că doar peste două-trei decenii poporul român nu va mai fi majoritar în România.
Oare, dacă ați fi știut, în aprilie-iunie 1990 ați fi fost mai mulți în Piața Universității?
Pascal Ilie Virgil, Iunie 2020
Pascal Ilie Virgil – regizor, scenarist și producator independent
Pascal Ilie Virgil are Studii de Regie film, UNATC (cu un an doctoral) și Filosofie, Universitatea București, și este regizor, scenarist și producător independent (http://www.imdb.com/name/nm5381307).
A regizat filmele de lung metraj Desperate Ghosts (2018) și Delfin Pentagon (co-regizor)(2018). A scris scenarii pentru: The Jester from Transylvania (2020, post-producție); Desperate Ghosts (2018); Delfin Pentagon (2018); Femeia cu cravată neagră (2016); Crimă inocentă (2015); Brâncuși, din eternitate (2014)(2009, Moondance Atlantis Award); Toți copiii Domnului (2012); Liceenii în 53 de ore și ceva (2011);
Ca Regizor, Scenarist și Director de imagine (ficțiune, docudrame) a realizat: Transilvania – Istorie, legendă și mister (2001), 52 min.; Pontus Euxinus (1999), 47 min.; Kogaion (1998), 35 min.; București (1997), 42 min.; Pelerinaj în Țara Sfântă (1996), 35 min.; Trezirea (1996), 26 min.; Tismana și Prislop (1995), 26 min.; Mănăstiri din Moldova (1995), 30 min.
A fost Regizor secund (2006-2011) pentru: Puzzle – Brâncuși din eternitate; Se caută o mamă; Liceenii în 53 de ore și ceva; Luna verde; Schimb valutar; Logodnicii din America (asistent regie).
În perioada 2005 – 2007 a fost Asistent universitar la Universitatea Media, catedra Arta Regiei.
A lucrat în presă ca Reporter special și fotoreporter la “România liberă” și a fost corespondent de razboi în fosta Iugoslavie pentru BBC si Europa Libera (1990-1994), Director de știri Amerom TV – actuala Prima TV (1995-1997), Reporter special „Cotidianul” (1994-1995) și Șef secție Religie și Minorități la Agenția de stiri Mediafax (1994-1995).
Expoziţii personale de fotografie: Roma, Florenţa şi Bucureşti.
Înainte de 1989 a fost Asistent scenograf la Centrul de Producţie Cinematografică Bucureşti (1985-1989).
Premii: ”Brâncuși, din eternitate”, cel mai bun scenariu de film de ficțiune, Moondance Atlantis Award, SUA, 2009;
“Transilvania”, premiul ziarului “România liberă” – EcoTourIndFilm, 2001;
“Pontus Euxinus”, premiul special al Filmservice International – EcoTourIndFilm, 1999
“Kogaion”, premiul special – EcoTourIndFilm, 1998.
Căderea unui imperiu ateu
Fenomenul Piața Universității 1989 – 1990 sau Axa lumii la București
Căderea unui imperiu ateu, cum a fost cel sovieto-kominternist, a fost dorită dar neprevăzută. Toate semnele sunt că puterile lumii acesteia n-au anticipat o atât de radicală întorsătură a lucrurilor, dar mai ales n-au prevăzut că la Bucureşti seria „revoluţiilor de catifea” (gândite de marile servicii) se va preschimba într-o mare insurecţie religioasă. În acest punct am identificat noi încă din 1990 sensul de mare surpriză al fenomenului Pieții Universității, datorat Ligii Studenților bucureșteni, consituită prin inițiativa tinerilor din jurul lui Marian Munteanu.
În toate discuţiile pe care le-am avut atunci cu profesori şi studenţi occidentali de pe ambele versante ale Atlanticului am constata nedumerirea lor, surpriza lor în legătură cu întorsătura de 180 grade a atitudinii celui ce devenise liderul Ligii și al manifestărilor din Piața Universității, în care presa occidentală văzuse un exponent al triumfului rapid al doctrinei Fukuyama a „sfârşitului istoriei” şi a instaurării unei ere liberal democratice fără naţiuni şi fără biserici. Faptul că la Bucureşti „tinerii lui Marian Munteanu” începuseră brusc a-şi face cruce, a merge la biserici, că au pus la balconul Universităţii dinspre Piaţa demonstraţiilor icoana Maicii Domnului cu Pruncul Sfânt şi portretul lui Eminescu, pe toată durata „Pieţei Universităţii”, a fost ca un șoc electric pentru minţile „triumfaliştilor” coborâtori din doctrina lui Fukuyama. Şi deşi respingeau din toată fiinţa lor lucrul acesta, deşi au făcut tot ce le-a stat în putere să creeze grupări şi reviste ale curentului internaţionalist antinaţional şi necreştin, iar uneori chiar anticreştin, totuşi mareea religioasă care-i înălţase pe tinerii Pieţei pe un promontoriu naţional şi religios n-a mai putut fi oprită de nimic! Le-a rămas „internaţionaliştilor” acestora să mai strângă rămăşiţe ale acelei împotriviri în momentul al doilea, cel al „refluxului religios”, care a venit şi el spre a reda insului obişnuit cadrul religiozităţii liniştite, diferit, evident, de acela al religiozităţii de insurecţie, prin care se propagase „evenimentul mistic”, „lucrarea cea neprevăzută” şi imposibil de oprit. Atunci, în 89-90, la Bucureşti, s-a întors axa lumii spre centrul ei firesc de gravitaţie care este Însuşi Iisus Hristos. Meritul acelor tineri și al Pieței Universității este unul major și trebuie memorat ca atare. S-ar putea spune că acea generație frumoasă și triumful ei de o clipă au fost doar un vis frumos care s-a risipit în tăria zilei cu proza ei nemiloasă. Dar cine nu știe că cea mai conturată realitate este mai întâi un vis frumos? Aici, la umbra Carpaților, oamenii n-au încetat niciodată să creadă în puterea visării. Și atunci „când oamenii consideră o situație ca reală ea devine reală prin consecințele ei” (W. Thomas).
Ilie Bădescu, Iunie 2020
Membru corespondent al Academiei Române
Director al Institutului de Sociologie al Academiei Române
Membru al Consiliului Științific al Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (INST)
Sursa: Ziaristi Online
Mulțumiri speciale: Florin Roștariu de la Istorie în Culori și ColoRostariu B&W Retouch, Evenimentul Istoric, Evenimentul Zilei, Ziarul Bursa și Revista Q Magazine, din care preluăm și relatarea de mai jos
13-15 iunie 1990. Zilele negre în care România a fost întoarsă din drumul ei
Articol scris de
13-15 iunie 1990. Zilele negre în care România a fost întoarsă din drumul ei” data-url=”https://www.qmagazine.ro/13-15-iunie-1990-zilele-negre-in-care-romania-a-fost-intoarsa-din-drumul-ei/” data-title=”13-15 iunie 1990. Zilele negre în care România a fost întoarsă din drumul ei”
Sâmbătă, 13 iunie 2020, în curtea Muzeului Municipiului București a avut loc vernisajul expoziției de fotografie-document Fenomenul Piața Universității 1989-1990. 30 de ani. Autorii celor 52 de fotografii istorice, realizate în condiții tehnice excepționale, sunt Nic Hanu, Victor Roncea și Pascal Ilie Virgil. Evenimentul a fost organizat de jurnalistul Victor Roncea cu sprijinul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), al Asociației Artiștilor Fotografi din România (AAFR) și al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Romane (INST).
De la bun început, Victor Roncea si-a declarat solidaritatea cu poporul american, prezentându-se și cu o șapcă Donald Trump 2020, afirmând totodată că America trece printr-o Mineriadă la scară mare dar care, după părerea lui, are aceiași organizatori din umbră ca cei ai Mineriadei din 13 – 15 iunie 1990, de la București. El a mai povestit, ca unul dintre cei implicați în organizarea Fenomenului Piața Universității 1990, că acesta se menține ca o demonstrație unică în istoria României, culturală, de credință și cu valențe morale profunde, anticomuniste, ce nu poate fi comparată cu alte mișcări de trupe civile organizate de serviciile puse în slujba Rețelei Soros.
În deschiderea vernisajului, președintele AAFR a prezentat activitatea și contribuția lui Nic Hanu la istoria fotografiei românești, subliniind că acestea sunt o garanție temeinică a valorii de document a fotografiilor expuse. Eugen Negrea a publicat o serie de fotografii de la eveniment, însoțite și de descrierea acestuia, din care redăm:
„Despre evenimentele care au avut loc în dimineața zilei de 13 iunie 1990 a vorbit dna arh Tomnița Florescu, un vice-primar al Capitalei care se zbate neîncetat să redea Bucureștiului binemeritata sa strălucire. Despre victimele violențelor din acele zile a vorbit prof. dr. Nicolae Constantinescu, eminent chirurg la Spitalul Colțea care a operat atunci, fără nici o clipă de răgaz, zeci de tineri mutilati sau aduși în spital cu plăgi împușcate. Însă minerii nu au venit cu arme de foc la ei, nu-i așa ?
Cu același respect pentru cuvântul rostit ca și pentru cel scris, maestrul Corneliu Vlad a evocat vizita de curtoazie a minerilor în redacția ziarului România Liberă și amenințările adresate tipografilor care tipăreau ziarul. Un ziar foarte influent în acea perioadă, cu un tiraj ce atingea 1 milion de exemplare zilnic.
Despre ziariștii care și-au asumat riscul de a depune mărturie scrisă și cinstită și despre modul barbar în care a fost eliberată Piața Universității a povestit dl. Miron Manega, actualul purtător de cuvânt al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Participant activ în Zona liberă de comunism a Romaniei, George Roncea a creionat, cu precizie și mâhnire deopotrivă, concluziile cristalizate de-a lungul anilor. Speranțele pe care le-am avut în urmă cu 30 de ani au fost curmate cu cinism de bâtele minerilor și de gloanțele forțelor de ordine.
Azi, cei ce au pus la calea odioasa ucidere a firavei democrații ce părea să rodească după deșertul comunist, trăiesc, da, cu bodyguarzi la poartă, pensii speciale și mașini de lux. Cei care au executat cu mândrie proletară ordinele primite își îneacă acum amarul vieții la gura minelor închise din toată Valea Jiului.
Toate acestea nu pot fi nicicând uitate: fotografiile expuse pe gardul Muzeului nu ne lasă”.
ARHITECTURA ȘI UNIVERSITATEA ÎMBIBATE DE SÂNGELE STUDENȚILOR
Victor Roncea și Tomnița Florescu și-au mărturisit istoriile din acele zile și în relatările lor de pe Facebook.
„Evenimentul Istoric al zilei de 14 iunie 1990 – venirea minerilor la orele dimineții în Capitala României. Am fost printre cei care a văzut prima intervenție a lor în București, din turnul Arhitecturii, pe la 5 dimineața: spargerea cu toporul a ușilor Facultății de Geologie, de sub celebrul Balcon al Pieței Universității. Ajunsesem în turn în urma unui presentiment antrenat apoi și de un vuiet care creștea și se tot apropia. Bieții noștri colegi de la Ligă aveau să fie primele victime din România ale operațiunii securistice-militaro-polițiste. Bogdan Munteanu a ajuns la spital și a supraviețuit printr-o minune, cu pleura găurită, iar lui Marian Munteanu au vrut să-i taie capul. A fost apoi arestat și dus la Jilava direct de pe patul Spitalului de Urgență. Sorin Drăgan, redactorul șef al ziarului Ligii Studentilor, Glasul, a primit un cui de cale ferată băgat în vârful unei scânduri direct în cap, dacă nu mă înșel. Pe Eugen Popescu l-au prins pe acoperiș și i-au înfipt o șurubelniță de mână în picior, ca sa nu mai alerge, probabil.
Nouă, după ce ne-au prins, au vrut să ne violeze fetele, studente la Arhitectură în ultimul an, care își făceau lucrarea de diplomă. Lui George Roncea i-au spart capul cu toporul și apoi a fost cusut la fosta Unitate a Securității de la Măgurele, pe viu. Pe mine, că eram mai mic, m-a protejat un SRI-ist împreună cu fetele și ne-a băgat în mașina lui de la UM, cu care ne-a dus la Guvern de unde am aterizat în dube de deținuti la Măgurele, trecând prin cunoscutele de unii culoare de botez cu cizme și paturi de armă. Pe scările de la Arhitectură nu am scăpat de celebrele furtunuri cu cap metalic și bâte. La intrarea în Arhitectură era sa alunecăm pe sângele de pe jos. Nea Ilie, portarul, cred că fusese deja ucis când am ajuns noi, în șuturi și răngi, la parter. În Piață, fetele le-au lăsat amintire minerilor o mare parte din hainele lor. Atunci am rămas fără aproape toate filmele foto, după ce au descoperit câteva dintre cutii și au început să strige isteric „droguuri!”…
Tipii, pe care îi vedeam de foarte aproape, aveau ochii injectați și se suiseră efectiv pe Dacia cu stație la bord, ca un ciorchine de libărci, dacă vă puteți imagina, încercând să ne scoată pe geamuri, în ciuda SRI-istului cu casca albă. În timp ce mașina demara în trombă, cu un colț de ochi i-am văzut pe frații de la Ligă aruncați în fântâna de la Arhitectură, roșie de sânge. Senzația era că parcă trăiam într-un film în care așteptam să văd dacă personajul meu mai trăiește sau nu, după cum vrea regizorul. Dar Regizorul a fost bun și tare cred că nu i-a plăcut filmul ăsta. Așa că m-a mai lăsat, ca să vadă ce mai fac, fapte bune, ori ba. Iar eu am reușit performanța de a-mi ascunde ultimul film într-un loc absolut secret 🙂 – acum pot să-l dezvălui : lenjeria intimă – în care a rezistat (ca-n filme, nu?) și în lagărul de la Măgurele, unde am fost dispuși pe ciment, cu distanța socială regulamentară respectată, desigur, „în genunchi, cu mâinile la ceafă și fața la perete” (cât puteți rezista așa? încercați și dvs, că face bine la ținută). Fotogramele ultimului film, salvat, le puteți vedea în Expozitia deschisă azi la Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Suțu, cu ajutorul Bunului Regizor. Slavă Lui pentru toate!”, a spus Victor Roncea.
VICEPRIMARUL CAPITALEI: „DOUĂ STUDENTE AVEAU GURILE SPARTE CU PATUL PUȘTII”
Tomnița Forescu: „Așa este dragă Victor, eu, după telefonul primit de la soțul meu, Alexei, care era deja la spital la Urgență (era psiholog în secția de ATI) și care mi-a spus să vin repede căci sunt studenți internați cu răni grave, am ajuns acolo unde am văzut măcelul produs de niște brute conduse, este clar, de miliție și securitate …
Lui Bogdan îi înfipseseră o bâtă în spate și avea plămânul perforat, Marian era carne vie cu capul umflat, nea Ilie avea cred vreo 40 de fracturi căci îl călcaseră în picioare pe platoul miliției din Eforie, două studente aveau gurile sparte cu patul puștii …o oroare, am stat două trei zile acolo la Urgență căci mă căutaseră minerii acasă??? …cu poza mea în mână ???
Nea Ilie a murit puțin după aceea …
Așa este, urmele de sânge de pe treptele de la Arhitectură au rămas mult timp căci minerii au mai rămas în facultate …totul era vandalizat, spart cu topoarele …
Șase luni am adunat probe ca să-i dăm în judecată …și așa a rămas.”.
După eveniment, participanții au luat parte la o slujbă de pomenire susținută de Părintele Tudor Peiu, fost “golan-teolog”, la Crucile de la Universitate:
Citiți și
Arde America, așa cum ardea Bucureștiul acum 30 de ani
Cum erau acum 30 de ani protestele
Protestatar: Pentru umanitate va fi o cădere în iadul Experimentului Pitești și al lumii terifiante a controlului total
Mai multe fotografii, realizate de…………………………………………………………..aici
Inca in inger trandafiriu -Marian Vanghelie, urmărit penal de DNA într-un nou dosar de corupție: ”Sunt nevinovat”
Fostul primar al Sectorului 5 Marian Vanghelie este urmărit penal de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie într-un dosar în care este acuzat de constituire de grup infracţional, trafic de influenţă şi instigare la abuz în serviciu, a informat, joi, DNA.
Comunicat integral al DNA:
„Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție – Secția de combatere a corupției efectuează acte de urmărire penală față de un număr de 22 suspecți, între care funcționari publici, directori din cadrul instituțiilor subordonate Primăriei Sectorului 5 și consiliului local, pentru infracțiuni de corupție și asimilate corupției în legătură cu achiziții nelegale, supraevaluate efectuate de S.C. Economat Sector 5 (societate la care unic asociat este consiliul local).
Astfel, s-a dispus efectuarea urmăririi penale față de următorii suspecți care, la data faptelor, aveau calitățile ce urmează a fi menționate:
VANGHELIE MARIAN-DANIEL, consilier în cadrul Consiliului Local Sector 5 București, pentru săvârșirea infracțiunilor de:
– trafic de influență în formă continuată (2 acte materiale),
– constituire a unui grup infracțional organizat,
– instigare la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave,
PETRE MARIAN-LEONARD, director general al S.C. Economat Sector 5 S.R.L, pentru săvârșirea infracțiunilor de:
– abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată (57 acte materiale),
– constituire a unui grup infracțional organizat,
– participație improprie în formă continuată (17 acte materiale) la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave,
– două infracțiuni de luare de mită,
– complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
– cinci infracțiuni de complicitate la abuz în serviciu, în formă continuată,
Persoană fizică, rudă a primului menționat, administrator de societate comercială, pentru săvârșirea infracțiunilor de:
– constituire a unui grup infracțional organizat,
– complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
ȚIGĂNUȘ MARIAN, viceprimar Sector 5 București, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată (16 acte materiale)
LUPAȘCU MARIAN, director general la S.C. Amenajare Edilitară și Salubrizare S.A pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată (22 acte materiale),
ZIDĂRESCU LOREDANA IONELA, șefă Direcției Investiții și Achiziții Publice la societatea anterior menționată, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
ANTONESCU VINCENȚIU-DANIEL, director general al Administrației Domeniului Public sector 5, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată (6 acte materiale),
LĂZĂRESCU PAUL-ALEXANDRU, director general al Administrației Piețelor sector 5, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată (6 acte materiale),
SĂLĂVĂSTRU VALERIAN, director executiv al Direcției de Impozite și Taxe Locale sector 5, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată (11 acte materiale),
STOICA MARIANA, director al Centrului Cultural și de Tineret Ștefan Iordache, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă continuată (17 acte materiale),
DISĂGILĂ NICOLETA-ISABELA, șefa Direcției Generale Economice din cadrul Primăriei Sector 5, pentru săvârșirea infracțiunii de participație improprie în formă continuată (16 acte materiale) la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave,
RĂMULESCU FLORICICA-CARMEN, director Achiziții în cadrul S.C. Economat Sector 5 S.R.L, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
Persoană fizică din anturajul primilor doi menționați, administrator de societate comercială, pentru săvârșirea infracțiunilor de:
– delapidare cu consecințe deosebit de grave și favorizarea făptuitorului
– constituire a unui grup infracțional organizat,
– complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
Persoană fizică, administrator de societate comercială, pentru săvârșirea infracțiunilor de:
– constituire a unui grup infracțional organizat,
– complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
Persoană fizică, administrator de societate comercială pentru săvârșirea infracțiunilor de:
– constituire a unui grup infracțional organizat,
– complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
Persoană fizică, administrator de societății comerciale, pentru săvârșirea infracțiunilor de:
– constituire a unui grup infracțional organizat,
– complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
Persoană fizică, administrator de societate comercială pentru săvârșirea infracțiunilor de:
– constituire a unui grup infracțional organizat,
– complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
Persoană fizică, administrator de societate comercială, pentru săvârșirea infracțiunilor de:
– constituire a unui grup infracțional organizat,
– complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
Persoană fizică, economist în cadrul unei societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată,
Persoană fizică, administrator de societate comercială, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave,
Persoană fizică, administrator de societate comercială, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave,
Persoană fizică, administrator de societăți comerciale, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată.
În ordonanța de efectuare în continuare a urmăririi penale se arată că în cauză există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă de existență a infracțiunilor precizate, fiind conturată următoarea stare de fapt:
La finele anului 2018, suspectul Vanghelie Marian Daniel – la data faptelor consilier în cadrul Consiliului Local sector 5, suspectul Petre Marian Leonard – la data faptelor directorul general al S.C. Economat sector 5 S.R.L. și un om de afaceri, ar fi constituit un grup infracțional organizat, la care au aderat ulterior și alte persoane (administratori ai unor societăți comerciale), și care ar fi avut ca scop obținerea de foloase de către firmele controlate de Vanghelie Marian Daniel și implicit de persoanele care au sprijinit grupul, prin prejudicierea bugetului S.C. Economat Sector 5 S.R.L (unde acționar majoritar este Consiliul Local sector 5).
Obținerea acestor foloase s-ar fi realizat prin efectuarea de către SC Economat Sector 5 SRL a unor achiziții de bunuri nelegale și la preturi supraevaluate (produse alimentare și nealimentare între care patinoare artificiale, tarabe, nebulizatoare, agende, bomboane și dulciuri, cântare comerciale, măști FFP2 și geluri dezinfectante, etc), de la societățile controlate de aceștia.
Grupul a acționat în perioada 2018 – 2020 și ar fi avut o structură bine determinată, ierarhia în cadrul acestuia fiind dată de rolul pe care fiecare membru îl avea în desfășurarea activității infracționale.
La vârful ierarhiei, s-ar fi aflat suspectul Vanghelie Marian Daniel – la data faptelor consilier în cadrul Consiliului Local sector 5, urmat de Petre Marian Leonard – la data faptelor directorul general al S.C. Economat sector 5 S.R.L. și un om de afaceri, suspect în prezenta cauză.
Mecanismul de acționare al grupului era unul complex. Astfel, după achiziția bunurilor respective de către societățile controlate de oamenii de afaceri de la diverși furnizori, acestea erau revândute la suprapreț către S.C. Economat Sector 5 S.R.L., în mod direct, dar și prin crearea mai multor lanțuri comerciale în care erau interpuse aceleași societăți, controlate de membrii grupării.
Mai departe, această societate ar fi revândut produsele respective la prețuri supraevaluate către aproape toate entitățile din subordinea Primăriei sectorului 5 sau a Consiliului Local sector 5 (Administrația Domeniului public, Administrația Piețelor sector 5, Centrul Cultural și de Tineret „Ștefan Iordache”, Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 5, școli, grădinițe, etc.).
Cu titlu de exemplu precizăm că au existat creșteri de prețuri chiar și de 31 de ori mai mari față de prețul practicat de furnizorul inițial (capsator plastic mediu – S.C. Economat sector 5 S.R.L. a achiziționat produsul respectiv cu prețul de 81,6 lei în condițiile în care prețul inițial a fost de 2,59 lei).
Prin demersurile menționate mai sus ar fi fost produs un prejudiciu estimat în valoare totală de peste 256 milioane lei.
Într-un context asemănător, în perioada 2016-2019, suspectul Vanghelie Marian Daniel ar fi pretins de la un om de afaceri un procentaj de 50% din profitul pe care societatea acestuia urma să îl realizeze din vânzarea de mărfuri supraevaluate către S.C. Economat sector 5 S.R.L. și ar fi primit suma totală de 80.463.800 lei, pentru a-și exercita influența pe care a lăsat să se înțeleagă că o are asupra directorului general, Petre Marian Leonard, în scopul determinării acestuia să efectueze achizițiile respective și să asigure plata integrală, cu celeritate, a facturilor de vânzare.
Suspecților li s-au adus la cunoștință calitatea procesuală în conformitate cu prevederile art. 307 Cod de procedură penală.
Facem precizarea că efectuarea urmăririi penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală, activitate care nu poate, în nicio situație, să înfrângă principiul prezumției de nevinovăție.
Menționăm că prezentul comunicat a fost întocmit în conformitate cu art. 28 alin. 4 din Ghidul de bune practici privind relația sistemului judiciar cu mass media, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 197/2019”, se arată în comunicatul DNA.
_________________________________________________________________________
Ştire iniţială
Fostul primar al Sectorului 5 Marian Vanghelie a fost dus joi la DNA, pentru audieri, după ce la locuinţa sa au avut loc percheziţii în cursul dimineţii.
”Sunt nevinovat”, a declarat Vanghelie, când a fost ridicat de acasă la încheierea percheziţiilor.
Marian Vanghelie va fi audiat într-un nou dosar, în care ar fi vizat şi fratele său, legat de afaceri cu Primăria Sectorului 5.
Marian Vanghelie a fost condamnat, în mai 2021, la 11 ani şi opt luni de închisoare pentru luare de mită în formă continuată, abuz în serviciu în formă continuată, spălare de bani în formă continuată, pentru că ar fi primit 20% din valoarea contractelor oferite de Primăria Sectorului 5 firmelor controlate de omul de afaceri Marin Dumitru. Decizia nu e definitivă.
https://psnews.ro/marian-vanghelie-urmarit-penal-de-dna-intr-un-nou-dosar-de-coruptie-sunt-nevinovat-615067/
Inamicul invizibil. BIOTERORISMUL şi armele biologice în lume. Broșură SRI
Guvernul SUA – https://www.fda.gov/emergency-preparedness-and-response/counterterrorism-and-emerging-threats/coronavirus-disease-2019-covid-19
Could MERS Coronavirus be bioterrorism? New study shows …
The coronavirus: Blueprint for bioterrorism | TheHill
Agent Fact Sheets from Johns Hopkins Center for Health …
Broșura SRI:
Centrul de Informare pentru
Cultura de Securitate
Centrul de Cooperare
Operativă Antiteroristă
Inamicul invizibil
Bioterorismul
şi armele biologice în lume
„Terorismul este o problemă a oamenilor care
plonjează într-o logică a urii fără limite, pentru
care toate valorile ce fundamentează societatea
noastră occidentală şi mai ales respectul faţă de
viaţa umană nu mai au curs”
Christian Delanghe
Centrul de Informare pentru
Cultura de Securitate
Cuprins
1. Terorismul internaţional actual …………………………………….. 4
2. Armele de distrugere în masă ……………………………………….. 6
2.1. Scurt istoric privind utilizarea armelor
de distrugere în masă………………………………………………….. 9
2.2. Folosirea armelor de distrugere
în masă în epoca modernă ………………………………………….. 11
3. Bioterorismul ……………………………………………………………. 18
3.1. Arma biologică, agenţii patogeni şi
formele lor de manifestare clinică ………………………………. 18
3.2. Tipuri de bioterorism. Riscurile războiului biologic … 28
4. Noile pericole şi biosecuritatea …………………………………… 31
5. Reglementări legislative în domeniul bioterorismului…….. 36
6. Ecouri mass-media…………………………………………………….. 41
Bibliografie ………………………………………………………………….. 44
1. Terorismul internaţional actual
În domeniul securităţii, omenirea se confruntă în
prezent cu o multitudine de pericole, riscuri şi ameninţări.
Printre acestea, un loc important prin efectele negative pe care
le generează, îl ocupă terorismul internaţional sau global.
Acesta îşi face cunoscută prezenţa în lume printr-o gamă largă
de metode, atât violente (atentatele), cât şi nonviolente
(comunicate, revendicări, jurăminte, îndemnuri la recrutare).
În ceea ce priveşte „fenomenul terorist” nu s-a ajuns
încă la o definiţie unanim acceptată, care să acopere toate
aspectele acestui flagel, nici în literatura de specialitate şi nici
în cadrul reglementărilor juridice.
Noţiunea de „terorism” cunoaşte, în schimb, o varietate
de definiţii. Cercetătorii olandezi Alex Schmid şi Albert
Jongman1 au inventariat 109 definiţii academice şi oficiale ale
terorismului şi le-au analizat principalele elemente: 83,5% –
violenţă; 65% – ţel politic; 51% – elemente ale inducerii
sentimentelor de frică şi teroare; 21% – menţinerea caracterului
nediscriminatoriu; 17,5% – victimizarea civililor.
Acest fenomen are o plajă foarte largă de scopuri şi
obiective şi nu poate fi redus la ceea ce s-ar numi „patologie
socială”. El este un produs al societăţii omeneşti şi apare, în
mod extrem, ca un summum al acumulărilor negative.
“Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de
complex, constând în manifestarea spectaculoasă a violenţei,
cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta, a chinui şi a
___
1 Alex Schmid et. al., Political Terrorism: A New Guide To Actors,
Authors, Concepts, Data Bases, Theories and Literature, 1984.
impune un anumit tip de comportament, uneori printr-o gamă
foarte diversificată de acţiuni-limită, în care omul este
deopotrivă armă şi victimă, călău şi condamnat.” 2
Toate statele, organizaţiile internaţionale, alianţele sau
coaliţiile au abordat, într-o formă sau alta, problema
terorismului, după atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001
din SUA.
Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, la 8
septembrie 2004, rezoluţia 1566 de luptă împotriva
terorismului, care se alătură rezoluţiilor 1267/15 octombrie
1999, 1373/28 septembrie 2001, 1540/28 aprilie 2004,
afirmând că „terorismul este una dintre cele mai grave
ameninţări împotriva păcii şi securităţii internaţionale”.
Statul român, în conformitate cu Legea nr. 535 din 25
noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului,
defineşte acest flagel ca fiind „ansamblul de acţiuni şi/sau
ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea
naţională, având următoarele caracteristici:
a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste,
motivate de concepţii şi atitudini extremiste, ostile faţă
de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin
modalităţi violente şi/sau distructive;
b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de
natură politică;
c) vizează factori umani şi/sau factori materiali din
cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, populaţiei
civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora;
d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra
populaţiei, menit să atragă atenţia asupra scopurilor
urmărite.”
___
2 Gheorghe Văduva, Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică.
Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Centrul de Studii
Strategice de Securitate, Bucureşti, 2002.
Absenţa unui punct de vedere comun, unanim
recunoscut şi acceptat în ceea ce priveşte definirea terorismului
la nivel internaţional face ca multe dintre măsurile adoptate de
către ONU pentru prevenirea şi combaterea acestui flagel să fie
dificil de pus în practică.
Conform raportului TESAT 2007 există, însă, două
modalităţi de clasificare a terorismului internaţional:
– în funcţie de obiective:
Terorismul etnic;
Terorismul de stat;
Terorismul de tip religios;
Terorismul politic.
– în funcţie de mijloacele folosite:
Terorismul chimic;
Terorismul biologic;
Terorismul nuclear;
Terorismul radiologic;
Cyberterorismul.
2. Armele de distrugere în masă
cont aici http://www.ziaristionline.ro/2020/04/02/inamicul-invizibil-bioterorismul-si-armele-biologice-in-lume-brosura-sri/
RUSINEEE – In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011!
Paul Goma a murit
Remember: “Va propun sa aflati astazi de ce Paul Goma nu-si va obtine, probabil niciodata, inapoi, propria sa cetatenie, romana, un drept natural pe care-l primesti de la Dumnezeu, la nastere.
Cazul scriitorului Paul Goma, este edificator si mai actual ca niciodata, scria zilele trecute colegul meu de la Gardianul, Emil Neacsu. Pentru cei care nu stiu, lui Paul Goma i s-a retras cetatenia romana in 1977, cand era inca in tara, iar dupa 1990 nu i s-a redat acest drept pentru ca… nu a depus cerere. Paul Goma a refuzat sa faca o cerere pentru redobandirea unui drept, cel de cetatean roman, capatat prin nastere, mai ales ca decizia a fost luata abuziv de catre securistii lui Ceausescu. Paul Goma a renuntat sa mai solicite cetatenia romana intr-o scrisoare adresata in 2006 presedintelui portocaliu Traian Basescu. “Nu voi cere niciodata sa primesc cetatenia pe care doar Dumnezeu mi-o poate lua (iertare, a mai fost unul: Ceausescu – veti fi auzit ce-a patit…), eu, ca si membrii familiei mele, fiind romani prin nastere. Tot eu sa fac cerere? Atunci cand guvernantii comunisti mi-au luat cetatenia a fost cumva… la cererea mea? O cerere tapana, «conform legii», corect timbrata? Nu am cersit un favor (pentru care sa fac cerere), ci am anuntat ca este timpul – 17 ani! – sa mi se restituie drepturile civile, morale, materiale pe care statul roman mi le-a furat in 1977-78.”, reda Gardianul din scrisoarea lui Paul Goma”. (Victor RONCEA, Ziarul ZIUA, Miercuri, 4 martie 2009)
Ultima auto-filmare a lui Paul Goma de pe canalul său de YouTube – încă disponibil – este dedicată Unirii Basarabiei cu Țara și actualei situații din Republica Moldova și datează din 24 Martie 2011. Peste exact nouă ani, în noaptea de 24 spre 25 martie 2020, Paul Goma avea să moară la spitalul din Paris La Pitié Salpêtrière, unde se afla internat de la data de 18 martie, ca urmare a complicațiilor infectării cu coronavirusul, după cum se susține. Iată ultima sa filmare, în care vorbește și despre bătaia de joc la adresa sa privind cetățenia lui, batjocuri venite în egală măsură și de la București și de la Chișinău (menționându-l în acest sens și pe Băsescu și pe un oarecare consilier de-al lui Ghimpu):
Conform Marianei Sipoș, “potrivit indicațiilor lui Filip Goma, fiul scriitorului, respectând dorința tatălui său și ținând cont de restricțiile actuale în vigoare în Franța, trupul lui Paul Goma va fi incinerat, iar urna funerară va fi depusă în Columbarium, la cimitirul Pére Lachaise din Paris”. Dumnezeu să-l miluiască și să-l ajute în salvarea sufletului lui! Nu-l ardeți pe Paul Goma!
CĂRȚI; DOCUMENTE; FILMĂRI PAUL GOMA AICI
Domnului Traian Basescu,
Palatul Cotroceni, Bucuresti
Domnule Basescu,
In 5 aprilie 2006, dupa ce Vladimir Tismaneanu imi propusese – si in numele Dvs. – sa fac parte din Comisia prezidentiala pentru cercetarea crimelor comuniste in Romania, pregatisem o scrisoare de raspuns la scrisoarea-invitatie. In primul rand ceream de la statul roman reparatii: restituirea cetateniei romane, furate chiar inainte de a pleca din tara (in 20 noiembrie 1977); restituirea dreptului de a publica in Romania, furat de N. Manolescu prin editorialul “Adio, domnule Goma” din 1998, apoi prin campania de antisemitizare a mea, organizata in 2005, in vederea obtinerii postului de ambasador la UNESCO.
Dupa care treceam la chestiuni generale:In acel moment nu cunosteam numele celorlalti membri ai Comisiei, credeam insa ca reuniti pentru a cerceta-clarifica istoria Romaniei din ultimii 70 ani ne vom intelege intre noi, oricat de adanci fusesera neintelegerile anterioare. Drept care propusesem:
– din Comisie, ca membri de onoare, sa faca parte supravietuitori dintre victimele comunismului: Gavrila Ogoranu, plecat dintre noi intre timp, si minunata sa sotie (vaduva lui Sabadus, ucis in bataie la Gherla, de catre o “cunostinta” a mea: Goiciu), Vasile Paraschiv, Doina Cornea, Remus Radina, Cicerone Ionitoiu, Ion Varlam si altii si altii cati au mai ramas;
– din Comisie sa nu faca parte acei autodeclarati “membri eminenti ai societatii civile” care colonizasera, de la 22 decembrie 1989, tribunele, prezidiile, balcoanele, platourile de televiziune, microfoanele, presa scrisa, posturile, bursele, pentru a ne explica noua, neinformatilor, noua, naivilor cat si cum si pe unde “rezistasera” ei comunismului: Blandiana, Liiceanu, Plesu, Manolescu, Adamesteanu, Dan Pavel, Oisteanu, Jela, Stelian Tanase, Antohi, A. Mungiu, Pippidi… – lista era mult mai lunga.
Motivele pentru care acesti “directori de constiinta” nu aveau ce cauta intr-o asemenea Comisie:
– “trecutul de lupta anticomunista” al lor: traficat post-festum, deci mincinos;
– cunostintele lor de istorie in general, in special de istorie contemporana a Romaniei: nule, chiar daca unii dintre ei se prezinta ca istorici.
Domnule Basescu,
Aceasta scrisoare a mea – pe hartie – nu a putut pleca spre Dvs., pentru ca invitatia Dvs., scrisa, trimisa prin posta (promisa prin V. Tismaneanu) nu a mai pornit inspre mine.Intre 11 aprilie si 14 aprilie a avut loc Marea Miscare de Solidarizare Intelectuala (Romana): “membrii de drept ai directoratului de opinie” din nefericita noastra tara, profesionistii in prelingerea de la un prezidiu la o comisie; de la un colocviu la o dezbatere-asupra, cu tot cu scaunul autorepartizat lipit de sezut(a), afland ca V. Tismaneanu imi propusese si mie participarea – chiar daca uitase sa mentioneze ca inca din 21 septembrie 2005 cerusem infiintarea Institutului pentru Studierea Terorii Bolsevice in Romania – au intrat in panica, s-au adunat, au dat mana cu mana, ca de obicei pe meleaguri mioritice si tot pentru o cauza mizerabila: expulzarea acelui ins care facuse ceea ce ei nu facusera nici macar in gand impotriva comunismului.
Urmare: V. Tismaneanu (prost consiliat, dar cine sa-i pedepseasca pe foarte-prostii consilieri? – la urma urmei fiecare are consilierii pe care ii merita) a improvizat o “motivatie” a anularii invitatiei mie adresate – in numele Dvs., Domnule Basescu – pretextul invocat: as fi publicat – pe internet! – scrisori de-ale tatalui sau!
Ce explicatie puerila, ce inventie debila!
Pe cand eram in relatii cordiale (sic) V.T. imi scrisese, nesimtitor la faptul ca ma ofenseaza, ma raneste:
“Rolul Dvs: mai ales pe tema represiunilor, studentimea, intelectualii. Nu trebuie sa scrieti: ati scris ce trebuia scris. Acum vin expertii, comisia citeste, adauga etc”. (subl mea, P.G.)
Am inghitit jignirea, am retinut sugestia. Chiar daca nu mai fac parte din Comisie – va propun:
Cum tot mi-am pregatit seria de scrieri postume, o ofer spre tiparire editurii Institutului Cultural Roman. Sa inceapa cu cele doua volume de Scrisuri care aduna articole, interviuri, conferinte publicate in presa occidentala intre 1971 si 1977 – pe cand eu ma aflam in Romania – apoi in exil, precum si cele din 1990 pana in momentul de fata. Presupunind ca imi cunoasteti publicistica, va rog sa o recomandati lui H.R. Patapievici, director al Institutului si membru al Comisiei.
Domnule Basescu,
Scopul meu este in primul rand al unui scriitor frustrat: 20 de ani (1970-1990) am fost interzis in tara, deci samizdatizat; de la actiunea extrem de colegiala a lui N. Manolescu, am evoluat…, devenind, in Romania Libera Post-Revolutionara un scriitor roman internetizat;In al doilea rand telul urmarit este unul pedagogic: Nici unul dintre membrii Comisiei nu cunoaste Istoria Contemporana a Romaniei: Sorin Alexandrescu, desi inalt specializat in prinderea prin scheme si sageti a geniului lui Faulkner, N. Manolescu, stralucit recenzent al cartilor de fictiune si harnic autor de manuale indrumatoare-spre-indarat, ca Literatura romana de azi. 1945-1965 – nu au nici o idee despre Istoria Tarii lor (daca ar fi avut una cat un bob de mustar, N. Manolescu nu ar fi luat lui I. Iliescu, imediat dupa Mineriada Sangeroasa din 13-15 iunie 1990 interviul legitimator al ilegitimului cu mainile pline de sange, numit de el “Omul cu o mare”); la fel S. Antohi: el este “istoric al ideilor”, nicidecum al faptelor si al suferintelor romanilor; Mihnea Berindei, turcolog emerit, ramane autor al unui studiu despre vamile turcesti, nu despre secolul al douazecelea la romani; cat despre Al. Zub el s-a specializat in Xenopol, in Kogalniceanu, in Parvan – din care nu a mai iesit, deci nu are idee, de pilda, despre “intamplarile” din timpul celui de al Doilea Razboi Mondial.
In aceste decenii din urma am constatat cu tristete, cu ingrijorare, cu oroare: romanii nostri se afla in relatii conflictuale cu ceea ce se cheama Istorie – deci memorie: Neistoricii sunt “imuni” la cronologie, pentru ei timpul este… o neglijabila, un accident: ce conteaza, la scara secolelor, ca, de pilda, 28 iunie 1940 a fost inainte de 22 iunie 1941?, sunt sigur, nu dupa? si daca a fost inainte, la ce ne slujeste, azi: anuleaza prezentul mizerabil?; dintre scriitorii romani doar Eminescu si Sadoveanu au cinstit istoria cum se cuvine, pentru cei aparuti dupa 1944 – conjuncturistii din care ne-am facut maestri de gandire si de “creatie” – istoria a reprezentat “un domeniu” in care erai obligat sa te documentezi (ca in siderurgie, in piscicultura, in arpagicultura), iar tinerii care voiau sa devina istorici, din spaima-de-clasa, provocata de teroarea luptei-de-clasa, alegeau perioadele cele mai indepartate in timp, ca sa nu care cumva sa calce in groapa prezentului care putea duce drept la puscarie.
Cat despre acea constanta etica necesara in studiul istoriei – nici vorba: daca etica era exclusa din estetica (astfel realizandu-se inghetata fiarta specifica Romaniei bolsevizate de prietenii nostri luminatori veniti de la Rasarit pe tancurile rusesti in 1944, numita: “rezistenta prin cultura”), ce sa caute in istorie, considerata stiinta pura si dura…?
Domnule Basescu,
Va propun sa facem noi, neistoricii, alfabetizarea istoricilor romani din Comisia cu pricina. Sunt convins: bibliografia oferita de volumele Scrisuri le va fi benefica: le va oferi cateva notiuni elementare de istorie si de morala in abordarea istoriei. Totodata va fi folositoare si urmasilor, neamurilor lor: fii, ne-poti, stranepoti si mai ales cumnate: acestia/acestea vor afla, in sfarsit, ce este aceea Istorie a Romaniei Contemporane si cu ce se mananca ea.Cu incredere,
Paul GOMA
(Scrisoare publicata in ziarul Ziua, 8 mai 2006)
Paul Goma: Scrisoare catre Vladimir Tismaneanu
Domnule Vladimir Tismaneanu, in 22 iunie acest an am scris textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” in replica la interviul luat de A. Gosu, publicat in revista 22. Numai ca nici “22” (Rodica Palade), nici “Aldine” (Dan Stanca) nici “Ziua” (S.R. Stanescu), nici “Adevarul” (unde filtru este A. Badin, cel care a luat interviul la care fac aluzie in Post Scriptum) nu au raspuns, cu exceptia ultimului, care a transmis hotarirea: NU.
Daca as fi in locul lui Vladimir Tismaneanu, m-as ingrijora.
Sunt convins ca din partea sa nu a fost emis nici un ukaz de a nu publica ripostele lui Goma la propostele lui Tismaneanu – ar insemna sa ne intoarcem in cumplitii ani 1948-1958 cand la “puritatea ideologica” a textelor aparute in volume, in presa vegheau: delirantul Chisinevschi, ferocele Rautu, subalternii sai devotati Valter Roman, Leon Tismaneanu, Goldberger, Ofelia Manole si alti tovarasi de alte nationalitati de sinistra amintire.
Pentru a-si “repera” onoarea, Vladimir Tismaneanu (dar vrea? – vom verifica numaidecat) are de facut urmatorul lucru: Sa se adreseze sefilor publicatiilor respingatoare, propunindu-le textul de mai jos, insotit de scrisoarea de fata, in virtutea tolerantei – chiar daca aceasta nu face parte din panoplia “standardelor academice” cu care mi-a inchis gura cand m-a anuntat ca nu mai fac parte din Comisia prezidentiala pentru studierea comunismului – fiindca imi lipsesc standardele…
Daca va pretinde ca el, Vladimir Tismaneanu este un biet profesor la Maryland, in trecere prin Bucuresti (in momentul de fata aflat la odihna binemeritata la Sinaia, la Mamaia, la Tataia) si ca nu are nici o putere (sic) sa ceara, sa impuna, sa dikteze – ii voi raspunde cu o anecdota adevarata: Acum cativa ani, in Franta izbucnise un scandal: scriitorul Renaud Camus (a nu se confunda cu Albert, mort in 1960) scrisese in Jurnalul sau, publicat, ca la postul de radio France Culture lucreaza mult mai multi redactori evrei decat neevrei, iar acestia invita in emisiunile lor prieteni, colegi – tot evrei – mai numerosi decat neevreii. Bietul Renaud Camus, el, naivul, in virtutea dreptului de expresie, isi exprimase o *opinie* care, nu intamplator, era si exacta – si nu doar privind posturile de radio ci si cele de televiziune – dar ce campanie a fost orchestrata impotriva fiorosului “antisemit”! – la care au participat, cu sfanta-le indignare tenorii (in Romania li se zice: “directorii”) opiniei publice indignate. Singurul dintre intelectualii care nu s-a napustit sa dea cu parul in capul blasfematorului a fost filosoful Alain Finkielkraut, titular al unei emisiuni saptamanale, “Répliques” pe care o detine si azi. Evenimentul se petrecea inainte de izbucnirea ultimei Intifada – provocata de Ariel Sharon, astfel ajungind la guvernare – deci pe cand Finkielkraut mai era o persoana rezonabila, cu care se putea discuta (chiar si despre Palestina, fara ca el sa invoce “argumentul demografic”! – depun marturie, pe atunci eram in relatii *normale*) – si care a intervenit ca un sef de clasa, batind din palme, cerind atentie si spunind, in esenta: Este adevarat ce sustine Renaud Camus ca la France Culture sunt multi redactori evrei – dar ar fi trebuit sa recunoasca: nu toti. *Fiindca suntem in Franta unde chiar si francezii au dreptul sa lucreze la acest post de radio*… (sublinierea imi apartine).
La o astfel de insolenta nimeni dintre bravii francezi nu a raspuns: si ei sunt traumatizati, paralizati de culpabilizarea cultivata consecvent de holocaustologi.
Eu insa, roman fiind – chiar de nu am nici un fel de cetatenie (romana mi-a fost furata de *Statul roman in 1977* si nerestituita nici azi – cu scuze), imi spun ca romanii mei n-or fi ei chiar atat de lasi, de nedemni – cu conditia ca un evreu sa le dea bilet de voie la exprimare, fie si cu perfidia unui Alain Finkielkraut. Asadar ii propun lui Vladimir Tismaneanu sa se adreseze el tovarasilor responsabili de ziare-reviste, posturi de radio si televiziune recomandindu-le sa publice textul “Despre Vladimir Tismaneanu – si nu numai – in 11 puncte” insotit de scrisoarea de fata.
Astfel va face sa inceteze zvonul ca el ar fi dat dispozitia de a i se interzice lui Goma dreptul de a publica – cu atat mai putin: dreptul la replica – in romaneste, in Romania. Tot se laudase el (despre V. Tismaneanu fiind vorba, in continuare) ca va face tot ce-i sta in putere pentru ca Goma sa poata publica, in limba sa, in tara sa. Ei bine, iata ocazia! Drept care atasez textul cu pricina si astept rezultatul interventiei sale – in favoarea mea.
Paul Goma
Paris, 3 iulie 2006
Paris 22 iunie 2006,
65 ani de când Antonescu a ordonat ostașilor trecerea Prutului, zdrobirea vrăjmașului de răsărit și miază-noapte – însă acolo am rămas: nu am trecut Prutul, nu am vărsat sânge, nu am liberat pe nimeni, nu am zdrobit nimic, dacă ne-am ales cu ceva: cu “Holocaustul ” în care noi am ucis 400.000 evrei, iar guvernanții noștri iubiți și luminați vorbesc despre basarabeni și bucovineni ca “minoritari” (Coposu), ca “românofoni” (Zoe Petre), ca vorbitori de “light romanian”, un fel de limbă, însă nu cea de tinichea, gândită-vorbită de unul, Ungureanu.
Despre Vladimir Tismăneanu – și nu numai în 11 puncte
1. Despre Pelin II
Încep printr-un citat din mine însumi, un fragment din Jurnalul pe luna mai 2006, instalat pe internet (voi reveni la chestiunea “internetului”):
“Sâmbătă 13 mai 2006
“(…) Surpriză: da; plăcere, ba. Chiar ne-plăcere să citesc pe prima pagină titlul-bombă: “Agentul Volodea”. Ne-plăcerea vine, desigur și de la aflarea autorului: Vladimir Alexe, acest Pelin II, dar chiar dacă altcineva l-ar fi scris, nu mi-ar fi făcut plăcere. Pentru că unul este adevărul și alta lovitura cu dosarul de securitate.(…)
Ca să nu existe dubii: nu pretind că V. Tismăneanu nu ar avea păcate (și încă grele – nu cele moștenite: cele dobândite), dar în nici un caz cele “demascate” de Alexe.”
Unul – și cel mai descalificant – dintre “păcatele grele” ale lui
V. Tismăneanu – deocamdată în relațiile cu mine:
Minte fără clipire, fără tresărire, sigur fiind că boii de cititori-auditori români, fie ignari, fie (mai ales) traumatizați de Teroarea Adevărului Unic Bolșevic instalat în România din 28 iunie 1940 – Basarabia și Bucovina de Nord și Herța fiind în România, dragi tovarăși confecționatori ai-istoriei-și-geografieide-clasă – nu vor îndrăzni să contrazică un trimis-numit-uns ca să ne re-re-scrie el istoria, tot după rețeta Roller.
Citatele care urmează sunt din Vladimir Tismăneanu, în interviul din 22, cu A. Goșu:
2. Despre invitație
“Eu l-am invitat pe Paul Goma. (…) Au fost multi dintre prietenii mei (…) uimiti de aceasta decizie, tinand seama de o serie de pozitii controversate din ultima vreme ale d-lui Paul Goma in chesti-uni legate de perioada 1940-1941 in Basarabia, si nu numai. (…) Spun un lucru si in favoarea d-lui Goma, si in favoarea celorlalti membri ai Comisiei: d-l Goma nu m-a intrebat cine va face parte din Comisie (…) A dat un accept conditionat, dar era in sine un accept. Nici un membru al Comisiei nu a obiectat la prezenta lui Paul Goma in Comisie” (subl. mea).
Neadevarat: tăcerea-i bruscă (din 11 aprile – până atunci îmi scrisese 2-3-4 mesaje pe zi) nu se explică prin… descoperirea a ceea ce pusesem eu pe internet, ci prin presiunile exercitate asupra sa prin “membrii Comisiei” (nu le cunoșteam numele, atunci, dar nu se putea să lipsească: Mihăieș, Manolescu, Liiceanu, Blandiana-Rusan, Patapievici, Oișteanu, R. Ioanid…); și prin C. Săftoiu, consilierul prezidențial, cel care… urma să-mi telefoneze «în orele următoare», pentru a stabili mijloacele colaborării: Propusesem președintelui, prin V. Tismăneanu, să-mi trimită prin poștă o invitație scrisă, eu anunțînd, tot prin V.T. condițiile: restituirea cetățeniei române furate de Ceaușescu și de Securitatea-i personală în 1977, restituirea dreptului de a publica în România, în limba mea, în țara mea, furat de caralìii de la Poarta Holocaustului ca N. Manolescu (antisemitizatorul meu personal care astfel, cu sudoarea limbii sale, obținuse postul de ambasador la UNESCO) și, de ce nu: scuze din partea statului român pentru nedreptățile suferite de familia mea și de mine din 28 iunie 1944 până în clipa de față.
3. Despre “puiul de bolșevic”
[V.T.] “Afirm cu deplina responsabilitate si am inca o buna memorie. Lucrurile s-au complicat in momentul in care am constatat ca d-l Goma cu doua, trei zile inainte ca eu sa-i fi trimis invitatia, pe baza faptului ca i se pusese la dispozitie un citat atribuit lui Vladimir Tismaneanu, in care Vladimir Tismaneanu pasamite il decreta intr-un fel pe Paul Goma ca fiind autorul unor texte cu caracter antisemit, Paul Goma punea sub semnul intrebarii credibilitatea stiintifica a lui Vladimir Tismaneanu si isi incheia acea notatie: ‘este si el un pui de bolsevic‘ ”.
Dacă este adevărat că am comis eroarea de a-i atribui lui V.T. un citat care nu-i aparținea (și pentru care mi-am cerut imediat scuze), nu este adevărat că determinasem ruptura dintre noi prin notarea în jurnal: “este și el un pui de bolșevic”.
Nu, nu. Admit: i-am spus așa (în Jurnalul meu, personal, vorba lui Dinescu, “difuzat” pe internet!) din pricina unui citat greșit atribuit lui – însă:
Este sau nu este adevărată afirmația?
– Este el, Vladimir, fiul lui Leon Tismăneanu – cetățean sovietic, “lucrător” în timpul războiului la Radio Moscova, sub direcția lui Răutu, trimis în România ocupată de ruși?; a fost L. Tismăneanu unul dintre importanții și ferocii agenți ai comunizării, sovietizării, martirizării țării noastre?; a fost el director adjunct al Editurii Politice și plin al catedrei de marxismstalinism, la Universitatea București – nu “leninism”, cum edulcorează fiul meseria tatălui ?;
– Este el fiul Herminei căsătorită Tismăneanu și dânsa redactor la Radio Moscova, cetățean sovietic, în România ocupînd funcții-posturi de importanță politică? A fost dânsa – cât a fost -director de cadre în Ministerul Sănătății?;
– Este el, Vladimir nepotul Cristinei Luca-Boico, expulzată din Franța pentru spionaj în favoarea sovieticilor?; nu a ocupat și ea “posturi importante” în RPR, atât pentru merite personale (!), cât și pentru ale soțului său Mihail R. Boico, “spaniol” și el, rus, în România general de “grăniceri”, citește: de Securitate, fiindcă îi obliga pe soldați să-i interpeleze, să-i împuște, nu pe cei care intrau clandestin în RPR – sic – ci pe/în nefericiții români care, disperați că “Americanii nu mai vin”, încercau să fugă din raiul edificat și de ei, “spaniolii” sosiți de unde, dacă nu din… URSS?;
-Nu ca “pui de bolșevic” și-a petrecut V.T. copilăria, adolescența în ghetoul bolșevicilor: Cartierul Primăverii?; a mâncat el și ai săi – puiul-de-bolșevic – pe săturate, s-a îmbrăcat decent, chiar luxos în comparație cu milioanele de români flămânziți chiar de ei, în zdrențe, supraviețuind în “libertate”, fiindcă țarantreagă era un complex de lagăre și de închisori unde pierea elita României, tineretul ei, țărănimea pentru că… nu gândeau marxist-stalinist, cum impuneau și părinții săi?; nu frecventa el în virtutea “egalității de tip sovietic” – o școală specială, pentru puii bolșevicilor, unde i-a avut colegi pe Nicu Ceaușescu, pe Radu Ioanid, nerușinatul holocaustolog de azi (și membru de onoare în “Comisia Oprea”)?;
– S-a plâns V. T. că tatăl său a fost dat afară din partid prin 1958 (ca urmare a întreturnătoriilor dintre ei, tovarășii-deveacuri: l-a săpat subalternul său, Radu Florian, ca să-i ia locul ; s-a mai plâns că, după plecarea lui în Occident mama rămasă în România era vizitată “practic aproape săptămânal” (ce limbă-i asta: marylandeză?) de Securitate, ca să-l convingă pe fiu să nu mai ponegrească, la Europa liberă, Patria Română… Vrea neapărat să-i aduc aminte cum au fost pedepsite pentru exact aceeași “vină” multe alte mame, de pildă a Monicăi Lovinescu adevărat, aceea nu era evreică, nici comunistă, nu era “eroină” din Spania, nu era cetățeancă sovietică și nu fusese nici măcar un minut șef de cadre la Ministerul Sănătății, motiv pentru care a ajuns la groapa comună? ;
Dezolat, însă întrebarea următoare nu poate fi ocolită:
Ce a suferit familia Tismăneanu de pe urma “persecuțiilor” regimului comunist?
-a fost lăsată muritoare de foame?
-a fost alungată din casă? (care casă: cea confiscată de ei, revoluționarii burjuilor odioși – și antisemiți?)
-au fost membrii ei măcar anchetați de Securitate (nu vizitați, la domiciliu) – “ca la Securitate”?
-câte minute/zile/luni/ ani au fost aceia reținuți/deținuți?
-cine/câți dintre ei au murit în închisoare? “Răspunsul” l-a dat Cristina Boico (mătușa pe care Vladimir o iubea foarte), după ce s-a re-strecurat în Franța, ca “eroină a Rezistenței Franceze”: «În România am fost persecutați ca evrei și comuniști».
4. Despre “credibilitatea morală și științifică”
[V.T.](…) “i-am raspuns d-lui Goma (…) [Că] nu poti face parte dintr-o comisie in momentul in care contesti presedintelui acestei comisii, omului care te invita, credibilitatea morala si stiintifica.”
De acord: nu poți – dar care este “contestația”? Aceasta:
“Este și el un pui de bolșevic”.
Re-repet : este neadevărată (“contestația”)? Neadevărat adevărul?
5. Despre ticul verbal-scriptic: “Circulă pe internet…”
[V.T.] “publicarea pe Internet in acelasi text a unei scrisori personale despre tatal meu, in care eu foloseam la adresa raposatului meu parinte termeni foarte duri legati de perioada stalinista, in care el a avut un rol destul de important in aparatul ideologic, si pe care nu i-as folosi in limbaj public. Era o scrisoare adresata prietenului meu, sau, sa-i spunem, omului in care aveam incredere, Paul Goma. Acest text era pus pe Internet. Pur si simplu. I-am raspuns ca exista lucruri care sunt proprietatea autorului lor, o scrisoare este pentru mine proprietatea autorului ei. Eu asa vad lucrurile, poate ma insel, si niciodata nu-mi voi permite sa public scrsioarea cuiva catre mine fara sa-i cer acestei persoane permisiunea. Deci asa s-a ajuns la situatia in care Paul Goma nu face parte din Comisie”.
A venit momentul lămuririi chestiunii internetului.
Vladimir Tismăneanu – altfel băiat simpatic, serviabil (e-he, câte burse a înlesnit el!) – nu dovedește că este și normal de normal… Dacă ar fi fost cât de cât, nu ar fi fabricat în grabă dimpreună cu șoptitorii săi, acest pretext de ruptură: “publicarea pe internet”, a unei scrisori a lui către mine și a răspunsului meu.
În primul rând, fiindcă dialogul nu era unul confidențial, nici conspirativ (ca la ei, la comuniștii ilegaliști) ci, am crezut, cred în continuare, tema lui interesează, istoria acestei țări la care el pretinde că lucrează, nu?
În al doilea rând V. T. dovedește a face parte dintre acei oameni care, avînd posibilitatea de a-și publica propostele în oricare periodic românesc, zbiară ca din gură de șarpe, arătînd cu degetul lor de adolescenți pârâcioși pe cel care îndrăznește să riposteze – prin mijloacele rămase lui accesibile (internetul). Așa au făcut – în legătură cu mine – Gabriel Andreescu, avântatul holocaustolog care nu văzuse măcar coperta cărții autorului acuzat de “antisemitism”; așa a făcut cuviinciosul L. Antonesei, apărător al lui G. A. în revista pe care o conduce (și în care mie mi-a refuzat dreptul de replică), pretinzînd că industriașul drepturilor omului “nu a făcut nimic necuviincios” (sic – nu, nimic necuviincios, doar… incorect: condamnase o carte necitită); așa au făcut Adameșteanu, Lefter, acum V. Tismăneanu, afirmînd el fără pauză de reflecție : “Circulă de la o vreme, pe internet…”
“Pe internet”, unde alt’? Nu sunt eu un scriitor internetizat prin grija prietenilor lui V. Tismăneanu: Manolescu, Liiceanu, Mihăieș, Lefter, Oișteanu, A. Cornea, Adameșteanu, Patapievici, R. Ioanid, Shafir ? Eu nu am putut face ca Nicolae Moraru – îl cunoștea bine Leon Tismăneanu, erau tovarăși de șaibă marxist-stalinistă – care, după pensionare, își confecționase, acasă o… stengazeta (gazetă de perete) în care își “publica”, producțiile.
Am “publicat pe internet” Jurnalul, iar în acela și scrisoarea lui V. T. prin care îmi cerea amănunte despre tatăl său; apoi scrisoarea mea de răspuns : în aceea îi împărtășeam partea mea de adevăr (la 17 noiembrie 2005). Și această scrisoare a fost consemnată în Jurnal – la 31 martie 2006. Trebuie să fii de rea credință și nerușinat ca să te indignarisești ca un curcan pentru că “celălalt” îți dă replica acolo unde poate – or el nu poate în presa obștească și din pricina ta, măcar complice la interdicție.
Este Jurnalul meu, scriitor, persoană publică (în ciuda Neocenzurii Neoscriitorilor Neoromâni); în el consemnez, nu doar cugetări adânci si păreri suprafațice, dar și evenimente-dehârtie, de pildă scrisorile.
Apoi V. T. știa foarte bine că țin un jurnal “difuzat pe internet”, “ținere” normală și… legală – cum de l-a descoperit
abia în acel moment? În încheiere scriam:
(…) “Eu, prin forta împrejuràrilor, nu am avut nici tatà nici mamà nici unchi nici màtusà care sà fi fàcut ràu altora, doar pentru cà ei, “revolutionari de profesie” asa stiau cà… se face lumea nouà. Insà nici nu voi învinovàti vreodatà pe copiii revoluționarilor bolsevici pentru pàcatele pàrinților – grele, monstruoase. Ci – am si spus-o, în legàturà cu Oisteanu: le cer (urmasilor) sà-si asume înaintașii, sà accepte – cu durere – cà acestia nu fuseserà îngerasi, cà nu pot fi absolviți doar pentru cà fiii stiu cà pàrinții lor erau plini de iubire în familie – fiindcà iubirea în familie nu sterge deloc ne-iubirea lor în nefamilie.
“Si asa cum atâția copii, nepoți de nazisti s-au târît în viatà càrînd povara teribilà a “dosarului” tatàlui SS-ist sau doar (sic)… membru al partidului lui Hitler, asa sà suporte si urmasii bolsevicilor faptul cà pàrintii lor nu fuseserà, vai, eroi de benzi desenate.
“Cred cu putere cà aceastà “echilibrare” este necesarà, atât pentru noi, eternele victime, cât si pentru urmasii celor care nu se purtaserà cu noi cu mànusi (observi eufemismul?). Or noi suntem milioane – numai în România. Si nimeni dintre vinovații de martirajul nostru nu a fost màcar obligat sà treacà prin fata unui tribunal – fie si postum (…)”.
După care comentam:
“Ce fel de istorie știe Vladimir Tismăneanu, azi, dacă, orbit de durerea celor aflate despre tatăl său – totuși: un ne-sfânt…- a uitat că, înainte (…) alți “revoluționari”(…) fuseseră debarcați, anchetați de Instrumentul Revoluției: Securitatea, creată după modelul NKVD? Dacă nu vorbim de Pătrășcanu, un ne-evreu – pe care și Leon Tismăneanu îl înfierase, bolșevicește – hai să vorbim de Ana Pauker: s-a “delimitat” Tovarășul Tismăneanu de Tovarășa Pauker, în ședințele de demascare-înfierare? Bineînțeles, da, altfel n-ar mai fi rămas șeful catedrei de marxism-stalinism și director adjunct al Editurii Politice sub șefia altui monstru bolșevic, avînd același “dosar”: Valter Roman? (…) Dar de Chișinevski – dat jos în 1957 (pe când eu mă aflam în anchetă, la Interne)? El, L. Tismăneanu a fost “zburat” (expresia aparține fiului) în 1958. Nu știu dacă tot atunci subalternul său de la Universitate Radu Florian fusese “îndepărtat” – însă deziluzia a fost: chiar dacă după răspunsul meu nu am citit vreun text despre tatăl său, Vladimir Tismăneanu se comportă taman ca fiul lui Radu Florian: detestabil; neintelectual, ne-normal: nu acceptă că tatăl său “a avut și lipsuri”. Așa cum nu acceptă că iubita sa mătușă Cristina Marcusohn (căsătorită Boico) a jucat un rol nefast, mizerabil, de bolșevic fanatic executant orb al ordinelor Moscovei – atât în Franța, ca spioană sovietică (până la 22 iunie 1941 activînd și în folosul lui Hitler!), cât și în “surghiun” în România; rol, nu doar de persecutor al nevinovaților, ci și de trădător-denunțător (a lucrat sub ordinele lui Boris Bruhman, alias “Holban”, cel care a dat pe mâna Gestapoului Grupul Manouchian, “Afișul Roșu”), atât al democrației “burgheze” din Franța ocupată, cât și al României, ca stat care, de voie, de nevoie, îl:/o acceptase ca cetățean/că (ba chiar ca supracetățean – altfel ce-ar fi căutat, după repatrierea-prin-expulzare în moțul Agerpres-ului?).
Și degeaba declară el în dialogul cu Nicolae Coande:
“Structura mea mentala esta, intr-adevar, una a nelinistii si a refuzului certitudinilor inghetate” – certitudinile sale au rămas cum fuseseră: înghețate.
Și el – ca Oișteanu, ca Anca Răutu-Oroveanu, ca Al. Florian, ca R. Ioanid – și alții din aceeași…făină – este un autentic pui de bolșevic.
În ciuda aparențelor.”
6. Despre rolul destinat mie în Comisia cu pricina
În unul din mesajele trimise în 10 aprilie a.c. V. Tismăneanu îmi explica din capul locului:
“Rolul Dvs: (…) Nu trebue sa scrie[t]i: ati scris ce trebuia scris”.
Distribuirea rolului mut m-a rănit, dar nu m-a determinat să-l trimit pe distribuitor la plimbare. Deci: la o săptămână după invitație mi se comunicase că urma să… interpretez Aria (mută) a Decorului, sarcina grea a… activității revenind adevăraților actori (aflasem două nume: Patapievici și Antohi).
Atunci, în 10 aprilie am intuit că în acea Comisie nu voi putea face nimic-nimic-nimic. Tocmai de aceea fusesem poftit la prezidiu: să nu fac nimic, doar să… exist, asist, momâie. Motivul pentru care mi se distribuise astfel de rol? Eram eu cumva antiromân?, antisemit?, analfabet ? În toată modestia: nu, la toate trei întrebările. Deci nu existau motive (necomunicabile), ci pretexte.
De cinci zile a avut nevoie V.T. pentru a confecționa, cu clacă, pretextul: “publicasem” pe internet cu o lună în urmă o scrisoare a lui, astfel “încălcînd un… cod academic, negîndu-i credibilitatea științifică și morală, folosind la adresa lui un limbaj inacceptabil, contrare standardelor, pricinuindu-i grave leziuni pe la demnitatea umană etc. Sfetnicii săi indigeni și colonizatori îi vor fi explicat, îi vor fi făcut și un desen: un eventual câștig prin includerea lui Goma (ca să se închidă gura reacționarilor) va fi anulat de previzibilele “cerințe” ale aceluiași: includerea și a istoriei Ocupației Basarabiei, Bucovinei de Nord, precum și continuarea istoriei de după decembrie 1989 până azi…
Pe cine bănuiesc a-l fi just-consiliat? De astă dată nu voi ține seamă de înțelepciunea: “Hoțul cu un păcat, păgubașul cu zece”, fiindcă îi știu, îi văd, îi aud pe hoți:
Pe Mihăieș, bouar al minții, acuzat de “antisemitism”, ca și jupânu-său, Manolescu: de cum primise bilet de voie de la Brucan, viteazul rezistent prin cultură se apucase de gazetărie, confecționase chiar interviuri: un volum cu Tismăneanu (!), altul cu Manolescu – chestii însăilate din aproximații intelectuale și din dezinformații informaționale. Omul nu știe ce-cum să întrebe, habar n-are cum-prin-ce să-l corecteze sau stimuleze pe interlocutor. Tot “militînd”, tot scriind, sperînd că astfel va învăța să scrie, tot periìnd pe cine trebuia, a ajuns la Institutul Cultural Român, aghiotant al lui Patapievici: temîndu-se că voi cere luna de pe cer: publicarea unei cărți “la el, la Fundație” (Buzura: “la Fundația mea!”), nu-i va fi lăsat lui “Volo” manșetele nădragilor, până când acesta nu a promis-jurat că nu-l va băga pe lup în târla mioritică a scriitorimii române, Goma are să strice toate aranjamentele intelectualității patriei, fiind el notoriu reprezentant al “disidenței răgușite”;
Pe Blandiana: cum să suporte Inventatoarea Rezistenței prin ArpagiCultură ca Goma să steie la un prezidiu alături de Dânsa, care are nețesitate de trei scaune pentru sine și de și un sfert pentru Romi? – și de un taburet pentru Lumina Lumii Ilieșiu, Spaima Comuniștilor (pe care-i filma de zor și cu drag până la 22 decembrie 89 fix)?;
Pe Adameșteanu – nu va mai fi avînd puterea de până mai ieri, dar cuvântul său atârnă greu (!) când se arată ocaziunea de a-i plăti lui Goma o parte din răul făcut ei, Reprezentantă-Punct. A ce, reprezen’-punct? Dar a explicat ea, cu gura ei, limpede:
«Ce știi tu, bă!, păi eu reprezint!»;
Dar Ion Vianu ce cusur va fi avînd, de când, trezit din somn, la nenumăratele comiții-prezidii, Oișteanu i-a comunicat acest mare secret: Goma e “un basarabean antisemit”, iar fiul lui Tudor Vianu, ce să facă: a repetat, papagal, expectorația tovarășului său de baricade și de vânătoare de “antisemiți”…;
Dar Sorin Alexandrescu, “nepotul Monumentului”, ilustratorul, într-un cărțoi uite-așa de gros, plin de scheme și de săgeti indicatoare ale mersului geniului la Faulkner ? Cel care petrecuse o viață la Amsterdam, ignorînd România și literatura română (pentru el oprindu-se la Titus Popovici), iar după moartea mamei sale, declarase că el fusese de totdeauna anticomunist – drept care din vara anului 1989 participase la… Uniunea Scriitorilor a lui Țepeneag cu Breban? (vezi Jurnal de Căldură Mare)?;
Dar Antohi, dar Mungiu, dar prințul-consort al său, “istoricul” Pippidi, descoperitor al “fascistului-Antonescu”-la-români?;
Dar Marius Oprea? rămas văduv (nu orfan?) de “Institutul R. Ioanid”, tăricean, după apariția băseștei “Comisii Volo”?; Dar Manolescu-UNESCO, legitimatorul lui Iliescu imediat
după Mineriada Sângeroasă?; Dar Patapievici, heideggerul nostru drag, iubit și raional?;
Dar Botezătorul său (și al lui Georgel Zacuscă), liicheanul, frèrul sebastianez, altfel monarfistul-foc: Liiceanu?;
Să nu fi intervenit cu “un mic sfat” Cosașu, Ianoși, Oișteanu, tovarășa Lilly Marcou?, nici veteranul turnător Zalis? Nici Max Katz, automonitorizatornicul, citește: fabricantul din nimic al “antisemitismului tradițional românesc”? ; nici maeștrii săi întru holocaustizare, politrucii Elie Wiesel, R. Ioanid ? Nici măcar Doamna Monica Lovinescu, nu pentru întâia oară condiționînd prezența sa de absența lui Goma?
7. Despre cei care fac istoria României
a. Din 23 august 1944 Ocupanții ruși ne-au falsificat istoria prin trimișii : Pauker, Chișinevschi, Răutu, Roller – de unde termenul: rollerizare;
b. După decembrie 1989 Pelin ne-a pelinizat-o;
c. Din 1991 Istoria României a fost wieselizată;
d. În 1998 Istoria României a fost traficată prin traducerea Cărții negre a comunismului de St. Courtois (în originalul apărut în 1997, deficitar la capitolul țării noastre prin “grija” lui Karel Bartosek și prin refuzul lui Courtois de a completa-corija prezentarea României), apoi prin strădania intelectualilor români de frunte: Blandiana, Onișoru, Rusan, Liiceanu.
Cum am spus (și am scris, în Săptămâna Roșie, capitolul “Când ai crescut în cultul victimei inocente îți vine greu să accepți ca ai fost un bun călău”), originalul francez ignorase (cu o exepție: Pitești de V. Ierunca), toate celelalte texte scrise de români, traduse în franceză, aflate la îndemâna “responsabilului capitolului “Europa Centrală și de Sud-Est”, pe nume Karel Bartosek. Acesta, împreună cu M. Berindei, A. Paruit, A. Lavastine, profitînd de indisponibilitatea lui F. Maspero, fondatorul revistei L’Alternative, a pus mâna pe ea și a prefăcut-o, din publicație anticomunistă în una… “eurocomunistă”, rebotezată La Nouvelle Alternative. Tovarășul Bartosek (tovarăș al tovarășului Courtois) a aplicat metoda idioată, a tovarășului de la Cluj, St. Borbély (cum se întâlnesc marile spirite!), după care… “ar fi greșit să punem prea mult accent pe destinul dramaturgului ceh Vaclav Havel, al filosofului maghiar Istvan Bibo, al scriitorului român Paul Goma sau pe alții, provenind din intelighenția și să-i lăsăm în umbră pe «oamenii de rând»” motiv pentru care nu pomenește de mișcarea pentru drepturile omului din 1977, solidarizată cu Charta 77, iar dintre “oamenii de rând” nu îl pomenește pe legendarul Vasile Paraschiv (descoperit alaltăieri de însuși V. Tismăneanu). Doamne ferește să fi citat din eseul lui C. Dumitrescu La Cité Totale, nici din Crăciunaș: Le dernier regard ; nu au fost pomenite nici cărțile mele “penitenciare” (orișicâtuși publicate la Gallimard, la Seuil, la Hachette); nici măcar volume ca La vie en rouge, de Duplan și Giret, Le KGB en France de Thierry Wolton nu au îndeplinit condițiile de intrare…
În schimb (!) Bartosek îi indică la Bibliografie (extrem de săracă, total nereprezentativă), pe…Vladimir Tismăneanu, ei da! -cu volumul în limba română “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”!- și pe autoarea unui text despre… oamenii care l-au adus pe Ceaușescu la putere – semnat de arhinecunoscuta cercetătoare Cristina Boico – cu totul întâmplător mătușa lui V. Tismăneanu oh, oui.
Să recunoaștem: varianta românească repară o nedreptate flagrantă a originalului francez: în ea apare… Blandiana (adevărat, într-o notă de subsol – dar nu este pomenită Doina Cornea, nici de Dorin Tudoran, nu vine vorba, nici de Dan Petrescu, nici de Luca Pițu…- ce-om fi vrând: nu aceștia au ‘grijit ediția, ci ea, Romi, Liiceanu și Onișoru! – se observă);
e. În 2005 Istoria României și a Românilor a fost falsificată prin înființarea Institutului pentru studierea Holocaustului, imeni Wiesel, al cărui scop este, nu studierea tragediei evreilor, ci impunerea în școlile noastre a materiei obligatorii concepută de evrei – și doar de ei (să nu mi se spună că goi-ul Pippidi contează da de unde, niciodată, în nimic nu a contat);
f. Tot în 2005, ca un fel de compensație acordată și majoritarilor români din România, guvernul a decis înființarea unui institut pentru studierea comunismului. Director : istoricul Marius Oprea, adjunct: istoricul Stejărel Olaru. Cât de onestă, cât de profesionistă a fost inițiativa de a se, în sfârșit!, apleca și asupra pătimirilor noastre, ale românilor victime ale bolșevismului rusesc, s-a observat numaidecât prin:
-anunțarea perioadei de studiu, decapitînd-despiciorînd-o: excluzînd tragedia începută la 28 iunie 1940, și suprimînd “postrevoluția”, permanentul război civil durînd și azi;
– cooptarea (sic) în Comisia de studiere a crimelor comuniste a lui “Radu Ioanid”, cunoscut sionist, antiromân notoriu (crescut, instruit în herghelia lui Serge Moscovici, din care au ieșit și exemplare ca: M.D. Gheorghiu, Isac Chiva, A. Lavastine, Maria Mailat…);
g. În 2006 a fost anunțată o altă mâncare de pește: “Comisia Tismăneanu-Băsescu”. Dacă aceasta, destinată a cerceta crimele comuniste nu are ca membru al Colegiului de onoare un pui de bolșevic (I. Ioanid) are ca… secretar-general al chiar Comisiei care a și început să-i poarte numele, un alt pui de bolșevic : prietenul vostru “Volo”, altfel : Vladimir Tismăneanu.
Și, de parcă aceste nenorociri nu ar fi destul de… nenorocite, iată că și…
h. …ambasadorul USA în România, N. Taubman, după ce ne-a demonstrat cu strălucire că un ambasador nu are rolul de a se ocupa de relațiile țării sale cu cetățenii țării în care a fost numit, ci de Holocaust, de predarea lui obligatorie în școli, acțune propagandistică împănată cu amenințări din repertoriul lui Wiesel (cel de la 3 iulie 1991, din New York Times):
“Trebuie să știți că dacă antisemiții nu sunt criticați [înfierați] în public, veți suferi. Veți fi izolați, Occidentul vă urmărește cu mirare, cu spaimă, cu groază”.
De curând, prin cine știe ce amenințări-promisiuni (să fie întrebat inevitabilul Ungureanu), ambasadorul Taubman i-a adus pe români până la acceptarea unei monstruozități, a unei Minciuni a Veacului: re-inaugurarea, în Cișmigiu, a unui monument al ostașilor americani căzuți pentru liberarea României…
Or toată toată lumea știe că americanii în chesti, aviatori de bombardiere, înainte de a fi doborîți, ne făcuseră praf și pulbere, ne amestecaseră cu molozul – la Ploiești, la București, în 4 aprilie 1944, în zona Gara de Nord, unde au murit mii de civili, dintre care trei sferturi refugiați grupați acolo în vederea “dispersării” în vestul țării – prefigurînd crima de la Dresda, din anul următor, 1945: tot refugiați civili din Est erau…
La București, în 4 aprilie 1944 a pierit și unchiul meu Ignat Goma.
Așadar: după exemplul evreilor care au treabă, n-au, fabrică “dovezi de antisemitism”, americanii au, n-au treabă, fabrică “prinosuri de recunoștință” (se recunoaște expresia?, tata, deși fost deportat în Siberia, zicea: «Americanii sunt un fel de ruși doar că au mai multe stele pe drapel»).
Cum de îi rabdă pământul pe guvernanții români care nu apără interesele românilor, ci pe ale rușilor și pe ale ucrainenilor (pe lângă interesele, muuult mai importante ale surorilor, cumnatelor, verișoarelor – chiar și ale nepoțelelor?). Cum de mai fac umbră pământului guvernanții români care nu cunosc istoria elementară a țării lor, România, iar dacă o cunosc, puțin le pasă de adevărul ei, ci sunt cu gândul numai la “considerația” pe care o vor primi (și dolarii! să nu fie uitați dolarii!) de la acești ruși cu mai multe stele pe drapel…?
9. Despre certificatele de bună-purtare
Armand Goșu: “In ultimele zile, v-ati vazut dosarul la CNSAS. E vorba de un dosar provenit de la SIE, de un dosar lucrat de cei de la Directia de Informatii Externe a Securitatii”.
Așadar V. Tismăneanu a avut nevoie de un certificat de ne-securist – de la CNSAS. De ce ? Cine i l-a cerut? Tăriceanu? Băsescu? R. Ioanid? Ca să-i tragă ei un Club al Certificaților? Cine le va fi liberat spravka ceea? Tot ei, după modelul “Certificatului de Revoluționar”?
Nu am nici o încredere în indivizii care, ținînd să-și “probeze” onestitatea pusă sub semnul întrebării, umblă cu “certificate” ba de revoluționar, ba de absolvent al Academiei de Jurnalistică, ba de persoană care nu a lucrat în viața ei pentru, zi-i pe nume: “poliția politică” (Andrei Cornea, filosof, directorde-direcție și holocaustolog rasist), când vorbea de securiștii care o agresaseră pe Monica Lovinescu, le zicea: “membri ai poliției”. Drăguț. Și ce subțire-diversionist. Ca și “Domnul Iliescu” în gura lui V. Tismăneanu (dar “Domnul Măgureanu” pe buzele celuimai-tânăr-filosof-la-român: Liiceanu?).
Nu am încredere în certificatizanții CSNAS – am vrut să spun: confecționatorii, li se mai zicem: falsificatori. Pentru că am zăbovit cu privirea asupra câtorva beneficiari, comunic lista lor:
-Gelu Voican Voiculescu-Sturdza-Clytoris: Prietenul meu Gelu, rănit de mirarea-dezaprobarea exprimată de mine la apariția lui în banda de bandiți organizatori ai “revoluției de la 89”. Brucan, Iliescu, Roman, Măgureanu, a compus în vara anului 1990 o compunere intitulată: “Dosar de securitate” (al său, dosarul!) și a încercat să-l publice în revista 22. G. Adameșteanu, pe atunci total inocentă, însă nu și ticăloșită, a refuzat. A aflat N. Manolescu! Pe loc l-a invitat pe suprașeful Securității iliesciene să aducă la el, la România literară “Dosarul de securitate”. Prezentat de redacție (Manolescu-Dimisianu), animalul care nu există a apărut pe 5 pagini, în două numere, ultimele pe 1990.
Pe atunci nu se vorbea de certificat “de la CSNAS”. Se vede însă că autoritatea (i)morală a lui N. Manolescu (care tocmai luase, imediat după mineriadă, un interviu lui Iliescu, în care îl domnìse și îl o-ìse: “Om, cu O mare”) fusese hotărîtoare. Gelu umbla pe la cocktailuri, în Libia, distribuia fotocopii, cu autograf, adăugînd, oralmente: «Uite ce scrie România literară a lui Manolescu despre mine!» – se oprea la timp, nu explica: «Din moment ce îmi publica dosarul de securitate, înseamnă că sunt curat, nu am nimic de ascuns».
Doamne ferește, cum să aibă de ascuns ceva împușcătorul Ceaușeștilor!
Și Ion Iliescu a cerut și a obținut certificat de CSNAS ei și? Ce probează acela: că Iliescu nu a lucrat pentru Securitate, “doar” pentru NKVD, apoi KGB?
C. V. Tudor: și el este diplomat al CSNAS;
Și Buzura;
Si Uricaru;
Și Voiculescu-Crescent a fost recent spălat, sfințit…
Ei și?
Înseamnă că toți certificații (de către cine: de către CSNAS, unde nu te mai poți răsuci de câți securiști – dar securiste! – pe metru pătrat fojgăie) au devenit curați? Ca “domnul Iliescu” după spălătura de sânge și de căcat operată de Manolescu, Pleșu, Breban, Simion, Sorescu – și Tismăneanu?
10. Despre a fi sau a nu fi evreu în România
Prietenii, îndatorații lui V. Tismăneanu i-au sărit întru apărare, acuzîndu-i pe acuzatori că… l-ar fi acuzat pe “Volo” pentru păcatul-crima de a fi evreu.
Să avem iertare: în primul rând și fiul meu Filip este evreu, după mamă – și ne înțelegem bine, împărtășim aceleași valori; în al doilea: din câte știu – și știu, fiindcă pe mine mă interesează ce se petrece în lume, deci mă informez – nimeni nu l-a acuzat “pentru că este evreu”. Evreii sioniști (dar și: Manolescu, Gârbea, Marta Petreu) ne acuză pe noi, românii, că suntem “antisemiți”, noi însă, românii nu suntem nici sioniști, nici manoliști, nici martopetriști – nici andreipipidiști. Acuzatorii s-au înșelat și au înșelat atunci când l-au acuzat pe Vladimir Tismăneanu doar ca fiu al unor bolșevici evrei veniți pe tancurile sovietice.
Dar tocmai asta condamnăm noi la veniții-pe-tancuri: faptul că îi acuzaseră – și trimiseseră la pușcărie! – pe părinți pentru faptele (reale, imaginare) ale copiilor, pe fii, nepoți, veri, vecini pentru faptele părinților!
Am spus de la începutul acestui text: nu acesta este păcatul lui V. Tismăneanu – fiindcă nu ne putem alege părinții – ci altul, altele, nu moștenite, ci câștigate.
V. Tismăneanu, istoricul, se ferește ca de foc de a ieși din cercul pentru studiere fixat de el, fixat de fixatori: se ocupă numai de trimișii (sau unșii pe loc), de primă mărime ai Porții Kremlinului, în scop de colonizare: Pauker, V. Roman, Chișinevschi, Moghioroș, Gheorghiu-Dej, Bodnăraș, Iliescu, iar evreilor nu le spune pe nume, ci îi îngroapă în alt abuz lingvistic (precum antisemitism): “minorități etnice”. Ce comod: ca și victimele maghiare ale Holocaustului, repartizate de Wiesel la vecini (și ocupați, evreii bolșevici au fost împrăștiați la rubricile unguri, cehi, polonezi, bulgari, ruși. Sub umbrela “obiectivității istorice” (dar V. T. nu este istoric!), încearcă – și reușește – să reabiliteze mai degrabă pe ici decât pe colo sinistre figuri ca Ana Pauker, în schimb (!) să zugrăvească în negru figuri antipatice lui și familiei sale: Ceaușescu, Răutu, Radu Florian…
11. Ce fel de istorie a României vrea V. Tismăneanu?
Ceea ce i se poate reproșa (și trebuie să i se reproșeze) lui Vladimir Tismăneanu este, nu faptul că este evreu (ei și? este ceea ce este!), ci faptul că, evreu printre goi (români), este insensibil la viața și la moartea goi-lor; nu i se poate reproșa că este fiu de bolșevici evrei care doar rău au făcut băștinașilor – ci că nu a renunțat la granița mentală reproducînd granița reală (Zidul ! Autozidul!) separînd iremediabil “Cartierul Primăverii, cuibul de bolșevici” și restul țării, populația.
El nu poate, nu vrea să accepte că există și altceva, altfel decât propria persoană, propria categorie, propriul clan. De pildă, pentru el, umanist, nu există suferința palestinienilor, nici injustiția, nici neomenia cu care sunt tratați, ei băștinașii, de către invadatorii israelieni (să nu invoce “dreptul istoric”: Filistenii erau oamenii locului, sedentari atunci când Evreii, păstori, au dat peste ei, venind din Mesopotamia). Nu am citit și nu am auzit ca cineva să fi citit vreun rând de măcar înțelegere, dacă nu de compasiune (i-aș cere prea mult dacă aș rosti “fraternitate”) pentru altă comunitate oprimată, alungață de la vatra ei: a palestinienilor. Nu, nu. Deși există atâția evrei normali și celebri (nu chiar ca și “profesorul de la Maryland”) și tot din aria rusească proveniți: Menuhin, Barenboim, ba chiar și dintre evreii noștri: Sami Damian. Aceștia au riscat normalitatea – și au fost tratați, cum altfel, decât de “antisemiți”.
Vladimir Tismăneanu – și asta va fi concluzia mea – o persoană structural insensibilă (istoria se face și cu inima, nu?, chiar riscînd o abatere subiectivă); pe el îl interesează – vezi-i bibliografia – personalitățile-care-fac-istoria, chiar dacă părintele său, Leon Tismăneanu, ne obliga, ne soma să credem că… masele; îl preocupă cancanurile, mâncătorìile, întreturnătoriile mafioților bolșevici – și nu cei care au suferit, care și-au pierdut viața (unii și sufletul) sub șenilele de tanc sovietic ale Marii Terori de la Răsărit.
Ce fel de “istorie” va superviza, dirija “Volo” – altfel băiat bun, serviabil – dacă nu are mijloacele?
Fiindcă nu le are; el nu a văzut, nu a auzit ce se petrecea dincolo de Zidul Ierusalimului Cartierului Primăverii unde a copilărit și unde s-a întors. V. T. este surd, orb, nu are odorat, deci nu știe cum “arată” mirosul de sărăcie, mirosul de fără-acoperiș (dacă tovarășii tovarășilor părinți ai săi îi alungaseră din case și le luaseră locul, fără măcar a schimba cearceafurile…); mirosul de frică-de-arestare, de frică-de-exmatriculare din facultate (ei, da: catedra de marxism-stalinism se ocupa și de “purificarea” corpului studențesc, iar C.C. al UTM – reprezentat de Trofin, Petre Gheorghe, C. Burtică – și Ion Iliescu! – un an întreg, 1958, a tot pus la-zid și pe rug sute de studenți potențial periculoși, drept care i-a exmatriculat); mai departe: miros defrică-de-anchetă; mirosul de sudoare (de frică), de urină-sângecăcat din timpul anchetei la Securitate. Dar mirosul de moarte știe el cum… miroase?
Va realiza comanda prezidențială a unei Istorii a României din ultima jumătate de veac alcătuită doar din portretele monștrilor comuniști, mai mult sau mai puțin feroci, mai mult sau mai puțin buni părinți?
De acord – dar victimele? Unde sunt victimele – milioane din “Istoria” lui Tismăneanu Vladimir?
Grav handicapat de originea sa de evreu basarabean, inima nu-l va lăsa să aducă vorba și despre imensa – și actuala tragedie a românilor basarabeni și bucovineni treziți în 28 iunie 1940 robi ai rușilor, cu identitatea schimbată, cu alfabetul schimbat, cu o matrie mașteră: nu mai erau români, nu mai vorbeau limba română, drapelul nu mai era tricolor, țară nu le mai era România, ci Marea Uniune Sovietică! Violentați, umiliți, pângăriți în credința lor creștină de evreii bolșevici, mult mai răi decât rușii-curați – unii prieteni, vecini, colegi deveniți de nerecunoscut: turbați de ură față de români, mai ales dacă aceștia erau militari și se retrăgeau, umiliți de ordinul de a nu răspunde agresiunilor, în Săptămâna Roșie; după aceea jefuiți de pâinea pe care ei o făcuseră, alungați din casele pe care ei le zidiseră, arestați, anchetați, unii deportați în Siberia, alții împușcați pe loc.
Cum să-i compătimească V. Tismăneanu pe basarabeni și pe bucovineni, când treaba murdară, de zapcìi-caralìi, de călăi în slujba rușilor o făceau evreii – mulți cunoscuți de părinții săi: Perahim, Sorin Toma, Roller…? Cât de drept va fi V. T. în judecățile sale istorice – ziceam că se va studia și perioada dinainte de 1946…- atunci când va ajunge la episodul refugiaților din martie 1944? Va accepta, el, făcînd parte dintr-o comunitate care a dat realitatea și expresia “Ovreiului Rătăcitor” (așa zicea tata că ajunsesem noi), că există durere și mai sfâșietoare, cea a “Ovreiului rătăcitor în proprie țară” – când acest efect avea această cauză: comunismul rusesc? – cel pe care îl visaseră părinții săi și pentru a cărui realizare renunțaseră și la gândire logică și la inimă (caldă, în principiu), devenind roboți ai Distrugerii, ai Terorii, ai Ororii? Ce va înțelege el din continuarea dramei refugiaților, (re)fugind, ascunzîndu-se prin păduri, prin peșteri de frica ocupanților și prinși, legați, predați jandarmilor, jandarmii rușilor – pentru a fi “repatriați în Siberia”?
Și cum va percepe el Istoria cotelor, Istoria colectivizării?
Cum să accepte – cu inima și cu capul – că decembrie 1989 nu a însemnat încetarea Terorii bolșevice, că de atunci a continuat prin războiul civil ațâțat de “domnul Iliescu”, cu care el conversase despre război, despre pace, de “domnul Brucan”, coleg de bancă revoluționară cu părinții săi, de “domnul Petre Roman”, fiul altui “domn” și acela “erou din Spania”, Valter?
Acestea au fost întrebări la care am și dat răspunsul:
Nu, Vladimir Tismăneanu nu este deloc omul potrivit la locul potrivit.
Prezența lui în fruntea unui organism de o asemenea importanță pentru trecutul dar și pentru viitorul nostru este o eroare care ne va costa alți ani, alte decenii de “tranziție” (citește: încremenire, dare îndărăt, retrogradare).
Cum adică: nu se găseau istorici onești, serioși, cunoscători ai “materiei” și ai meseriei? Tot la cârpaci, la peticari, la improvizați am recurs? Există oameni din toate generațiile care au, totuși, idee despre Istoria Contemporană – cine a avut ideea nefericită, nocivă de a face, mai ieri apel la “salvatori” de teapa lui R. Ioanid, acum la un băiat simpatic, dar atât: V. Tismăneanu?
De Iliescu, Năstase, Constantinescu, Ciorbea, Tăriceanu, Băsescu – chiar și de Ungureanu – nu se va mai vorbi peste un deceniu, însă despre această această iresponsabilă ușurătate, criminală neseriozitate de a trata – pentru a câta oară? – Istoria României se vor rosti stră-stră-strănepoții noștri; cu fălcile strânse, cu lacrimi de ciudă și de mânie – și de rușine.
Se vor întreba: Ce fel de oameni am fost noi? Și își vor răspunde, cu năduf: «Oameni de nimica, asta au fost!»
Paul Goma
P.S. Intr-un interviu cu A. Bădin din Adevărul din 13 iunie a.c.: V. Tismăneanu declară senin:
“domnul Goma a publicat si o scrisoare pe care i-am adresat-o în nume personal. M-a costat mult sufleteste sã decid cã nu pot colabora cu domnul Goma din motive de standarde profesionale. Am avut bunã credintã în relatia cu dl Goma, iar domnia-sa, ulterior, si o spun acum pentru prima datã, mi-a trimis o scrisoare care se încheia cu cuvintele “îmi cer iertare””
Este adevărat că i-am trimis o scrisoare în care îmi ceream iertare pentru… eroarea de a fi “sudat” două paragrafe, atribuindu-l, nedrept, pe al doilea lui V. Tismăneanu. Or el translează iertarea la… publicarea pe internet a scrisorilor. Îl informez că pentru această faptă (scrisorile publicate pe internet) nu-mi cer și nu-mi voi cere iertare. PG
Sursa: Paul Goma Com via Ziaristi Online Ro
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
In Memoriam Paul Goma – scriitorul internat de comuniști și “internetizat” de post-comuniști, mort fără cetățenia țării sale. Scrisori către Băsescu și Tismăneanu și ULTIMA FILMARE, despre Basarabia, din 24 Martie 2011!
O PILULA CONTRA PRIVATI-HOTIEI ILIESCIENE… Discursul dramatic al lui Vladimir Bukovski în România: “Dacă sistemul energetic nu se întorce la voi sunteţi sortiţi pieirii ca stat și ca națiune. Lukoil este KGB!”
Scriitorul și luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski a plecat la cele veșnice la aproape 77 de ani, Duminica, 27 octombrie, orele 21.46, la reședința sa din Cambrige, Marea Britanie, unde se refugiase după calvarul din URSS. Bukovski a fost un mare prieten al României. După ce a furat din Rusia câteva mii de documente ale KGB, el a prezentat o parte din ele și presei române. În urma publicării lor în ziarul ZIUA, Administrația Prezidențiala de la acea dată, recte Ion Ilescu, a amenințat că îi va da în judecata atât pe Vladimir Bukovski cât și pe Victor Roncea, autorul articolului despre subordonarea lui Iliescu Moscovei. Din păcate, acest lucru nu s-a mai întâmplat. În mai 2006, Asociația Civic Media l-a invitat pe Vladimir Bukovski la Întrunirea Rezistenţei Româneşti Anticomuniste de la Brașov. Cu acest prilej, Asociaţia 15 Noiembrie 1987, organizatoarea evenimentului, i-a acordat lui Bukovski titlul de Membru de Onoare. Ulterior, cu mare chin, s-a reușit și realizarea unei emisiuni cu Vladimir Bukovski la TVR, pe care o prezentăm, In Memoriam, aici:
Redăm de asemenea, integral, discursul profetic pe care Vladimir Bukovski l-a ţinut la Braşov:
Bukovski: “Nici una din ţările noastre nu va fi cu adevărat liberă până nu îi vom termina pe ei, pe comunişti.”
“Îmi pare rău că n-am putut să ajung la timp, ca să-l salut pe unul dintre fondatorii luptei anticomuniste din România – dl. Gavrilă Ogoranu, pe care l-am cunoscut personal. A fost un om demn, care a dus o viaţă onorabilă şi cinstită. În faţa memoriei unor asemenea personalităţi trebuie să ne gândim la ceea ce am reuşit să facem noi. Tragedia ţărilor noastre constă în faptul că noi n-am reuşit să definitivăm ceea ce am început. Da, comunismul ca sistem a căzut, iar noi am crezut tot timpul că va cădea. Dar nu l-am terminat definitiv.
Comunismul continuă să umble prin lume ca o stafie, ca un vampir, până când noi nu-i vom străpunge inima cu un ţăruş.
În 1991 imediat după ce am ajuns în Rusia, după puciul de la Moscova, i-am convins aproape pe toţi că e nevoie de un proces Nuremberg al comunismului. Aproape pe toţi. Elţîn n-a fost de acord. El a înţeles foarte bine că dacă un asemenea proces ar avea loc, oameni de teapa lui, de talia lui, nu vor mai avea ce să caute în politică. Dar nu a înţeles alt lucru. Că dacă nu va termina comunismul – nu va avea nici un loc în politică. În politică e ca la război. Dacă nu înaintezi, te retragi.
Acest fenomen s-a produs şi în Rusia. Imediat după 1991, Elţîn a bătut în retragere. La început şi-a trădat politica, după aia şi-a trădat colegii, iar în 1993 se lupta pentru propria supravieţuire. Şi toate dintr-un singur motiv: pentru că nu a ştiut să meargă înainte. În 1991 am propus un lucru elementar – să fie judecaţi numai organizatorii puciului. Numai ei, cei 14. Şi cu asta să se termine.
Aceşti 14 erau reprezentanţi ai sistemului comunist. I-am explicat imediat lui Elţîn că nu îmi doresc un nou Gulag. Nu îmi doresc ca membrii Partidului Comunist să fie închişi şi să fie înfiinţat un nou Gulag. I-am spus explicit: uitaţi, sunt 14 persoane care sunt deja închise, pe ei trebuie să îi judecăm. Poate că ar fi trebuit să fie şi cel de-al 15-lea personaj – Gorbaciov. Problema nu constă în a-i pedepsi pe toţi vinovaţii. Pentru că într-un stat totalitar vina este comună, a tuturor. Tăcerea tuturor, participarea la vot în favoarea Partidului Comunist este o tăcere care îi face vinovaţi pe toţi. Pentru că nimeni nu se opune. Puterea sistemului comunist constă în participarea fiecăruia aşa cum la Dostoievski la acea cină toţi participă la acea taină a crimei prin sânge. Şi de aceea, nu fiecare trebuie judecat. Nu are sens. Trebuie dat un exemplu petru ca ţara în întregime, fiecare cetăţean în parte, să se gândească la ce a făcut şi cum urmează să procedeze în viitor.
Deoarece acest lucru nu s-a întâmplat, Rusia n-a putut înainta, nu s-a putut dezvolta, nu s-a putut mişca, nici un cetăţean nu a înţeles ce i s-a întâmplat, ce i se întâmplă şi ce i se va întâmpla. Noua putere care a venit în 2002 în Rusia sunt nişte funcţionăraşi mediocri ai sistemului KGB-ist. Aceşti noi conducători ai Rusiei, care şi-au făcut stagiunea prin Dresda şi prin alte locuri ale Europei, nu au înţeles ce s-a întâmplat cu ţara lor. Ei dau vina pe serviciile americane de informaţii, pe mişcarea sionistă, pe oricine vreţi – dar nu au înţeles cu adevărat ce s-a întâmplat cu ţara lor.
Iar acum, în loc să deblocheze, să cureţe ţara de rămăşiţele comunismului ei încearcă să refacă Uniunea Sovietică. Au reintrodus pentru această ţară fostul imn al Uniunii Sovietice. Imnul care ne trezea pe noi în puşcării la orele 6 dimineaţa. Au reintrodus drapelul roşu pentru armată. În toată ţara au reconstruit monumentele lui Stalin. Monumente care nu au mai fost reconstruite în Rusia din 1953. Au pus mâna pe toată media şi au supus marile afaceri. Şi sunt în proces de distrugere a tuturor organizaţiilor non-guvernamentale din Rusia. Iată nişte idioţi care cred că mai pot restabili puterea sovietică. Iar eu I-am întrebat: şi cum o să procedaţi? Ce o să faceţi cu Internetul? Ce o să faceţi cu telefonia mobilă? Ce o să faceţi cu televiziunile prin satelit? URSS a putut exista şi supravieţui numai într-o situaţie de izolare informaţională totală. Chiar şi posturile de radio cum ar fi: BBC, Vocea Americii, BBC în limba rusă sau Europa Liberă reprezentau un pericol de moarte pentru Uniunea Sovietică. Şi îi întreb: ce o să faceţi acum, în contextul în care au apărut noi surse, noi mijloace de informare?
Astăzi, e bun sau nu acest fapt, dar în Rusia există câteva milioane de oameni bogaţi, oameni care nu vor depune armele. Nu sunt timpurile sovietelor. Orice acţiune pe care ar putea-o întreprinde acestea se va reflecta numai în dimensiunile mitei pe care o vor primi. Să presupunem că vor interzice libera circulaţie a persoanelor. Ce înseamnă asta? Înseamnă doar că mita pe care o va primi un funcţionar care eliberează vizele va creşte şi ca dimensiune. Imaginaţi-vă o situaţie în care astăzi, la un cetăţean de rând, vine KGB-ul pentru a face o percheziţie. Tu ca persoană intuieşti. “Băieţi dacă v-aş da la fiecare câte 5000 de dolari m-aţi lăsa în pace?” Nu mai sunt timpurile sovietice. Acest sistem este condamnat. A fost condamnat demult, din start. Dar acum nu are nici o şansă. Dacă în anii ’80, în plină floare a puterii sovietice, s-a prăbuşit, astăzi nu are şanse să supravieţuiască nici o zi. Problema care se pune astăzi în faţa tuturor ţărilor din fosta URSS şi a tuturor ţărilor din fostul bloc al Europei de Est, se referă la faptul că avem o moştenire comună extrem de neplăcută şi extrem de dureroasă:
Noi nu i-am terminat definitiv atunci când am avut ocazia. Şi de aceea îi vedem pe aceeaşi oameni, foştii comunişti, în toate structurile, sub alte forme dar tot ei sunt la putere.
Permiteţi-mi să vă spun adevărul: nici una din ţările noastre nu va fi cu adevărat liberă până nu îi vom termina pe ei, pe comunişti. Trebuie să-i terminăm. Dacă astăzi Parlamentul României discută legea lustraţiei este corect. Este nevoie de lustraţie. Noi suntem obligaţi să-i îndepărtăm pe aceşti oameni din toate structurile puterii măcar pentru 5-6 ani. Nu este răzbunare. Nu este persecuţie politică. Este problema supravieţuirii unei naţiuni. Ştim că dacă îi vom lăsa pe aceşti oameni la putere atunci ei se vor organiza într-un fel de mafie. Şi atunci nimeni nu va mai putea face absolut nimic. Haideţi să-i lăsăm să muncească undeva în domeniul privat măcar 5-6 ani. Să plece din structurile de conducere măcar pentru 5-6 ani. Nu vor muri din acest motiv, iar noi din acest motiv vom supravieţui. Problema noastră se pune mult mai complex, mult mai grav şi nu e vorba numai de elita politică.
Uitaţi: circul prin România şi aproape pe fiecare benzinărie, pe fiecare staţie de benzină văd o inscripţie — Lukoil. Dar ce-i asta Lukoi ? Păi asta e KGB-ul! Mi s-a spus astăzi că întreg sistemul energetic românesc se află în mâna KGB-ului. Permiteţi-mi să vă spun încă un adevăr. Dacă sistemul energetic nu revine la voi sunteţi sortiţi pieirii ca stat. Trebuie să obţineţi un proces public şi o anchetă publică cu privire la modul în care sistemul vostru energetic românesc a ajuns pe mâna străinilor. Trebuie să obţineţi de la cei aflaţi la guvernare să schimbe această situaţie. Este problema dumneavoastră vitală şi fără să o rezolvaţi nu veţi reuşi să supravieţuiţi ca stat, ca popor şi naţiune.
În faţa noastră stă o problemă extrem de complexă şi de gravă. Noi urmează să debarasăm spaţiul nostru de rămăşiţele comunismului. Nouă, oamenilor în vârstă, poate nu ne vor fi suficiente zilele lăsate de Dumnezeu ca să scăpăm de această problemă. De aceea într-un mod deosebit sunt interesat de tineri. Tineretul trebuie să fie schimbul nostru, ei trebuie să definitiveze lucrarea pe care noi am început-o. Îi putem ajuta cu un sfat, suntem oameni cu experienţă, dar nu putem face acest lucru în locul lor. De aceea problema vieţii noastre se pune astăzi în felul următor: să identificăm aceşti tineri, să le dăm sfaturile de rigoare, să punem problema în faţa lor şi să discutăm această situaţie şi să îi ajutăm să reuşească. Numai împreună cu ei putem întoarce această filă ruşinoasă a istoriei omenirii.
Sunt de fiecare dată bucuros să vin România. România este o ţară foarte energică. Aici tot timpul se întâmplă ceva. Tot timpul. Sunt câteva ţări pline de energie în lume. Spre exemplu, eu locuiesc în Anglia şi acolo totul este mort. Nu se întâmplă nimic. Anglia e într-o stare de comă – moarte cerebrală -, nu se întâmplă nimic acolo. Pline de viaţă sunt Polonia, România, Italia şi Israelul. Tot timpul acolo se întâmplă ceva. Bun, greşit, dar se întâmplă. De aia sunt tot timpul bucuros să vin la voi: pentru că sunteţi o ţară energică, emotivă, şi tot timpul se întâmplă ceva la voi. Sunteţi gata să mergeţi înainte oricum. Din acest punct de vedere, folosesc acest moment pentru a mă adresa naţiunii dumneavoastră. În mod deosebit tinerilor. Haideţi să facem în România ceea ce nu s-a întâmplat niciunde în lume. Haideţi să terminăm cu comunismul. Haideţi să ne purificăm de acest păcat. Şi atunci vom vedea cât de frumoasă şi de uşoară va deveni viaţa noastră. Nu va fi un rai dar va fi o situaţie mult mai confortabilă. Iar tinereţii noastre pe cale de a pleca din lumea aceasta, Dumnezeu însuşi ne-a lăsat misiunea să transmitem tineretului povaţa noastră şi transmitem tineretului experienţa noastră şi să îi direcţionăm pe cale corectă. Vă mulţumesc!”
Dumnezeu să-l odihnească-n pace! In Memoriam
Omul care a ucis frica
“You have to understand first—what is the essence of our struggle. The essence of it is the struggle against fear. The fear that has gripped the people since the time of Stalin. The fear that has not left people and thanks to which this system continues to exist—the system of dictatorship and oppression. It is in the struggle against fear into which we put our greatest efforts. And in that struggle great importance attaches to personal example—the example which we give people. I did what I considered right—I spoke out when I wanted to and I’m alive… It shows that it is possible to fight and that it is necessary to fight.” – Vladimir Bukovsky
Din paginile furate de el de la KGB, aici:
Soviet Archives posted by V. Bukovsky. Terror in USSR 2.2 1975 – 1991
Arhiva Bukovski – 4500 de pagini furate de la KGB
Sursa: Ziaristi Online
http://www.ziaristionline.ro/2019/10/29/discursul-dramatic-al-lui-vladimir-bukovski-in-romania-daca-sistemul-energetic-nu-se-intorce-la-voi-sunteti-sortiti-pieirii-ca-stat-si-ca-natiune-lukoil-este-kgb/
ZI TRISTĂ pentru LIICEANU. A apărut Necrologul reputatului filosof, scris de Decanul Facultății de Filosofie, Romulus Brâncoveanu. Despre gel, îmbrățișări și mângâieri dar și despre PCR, Securitate și Lucian Boia
Domnul Liiceanu în cârje literare
După ce a renunțat la războiul său care nu se mai termina cu foști colegi alături de care a gravitat în jurul personajelor de vază ale marxismului autohton din anii șaizeci și șaptezeci ai secolului trecut, Gabriel Liiceanu se războiește acum cu Facultatea de Filosofie și cu mine, decanul ei. Discursul cunoscutului editor, traducător și filosof se află în pierdere accelerată de atractivitate, de relevanță ideologică, de influență culturală și de capacitate instituțională, într-un cuvânt, de autoritate. După treizeci de ani de la căderea comunismului, generațiile s-au reînnoit, publicul cititor s-a schimbat, iar stilurile de filosofare nu mai au nicio legătură cu moralismul practicat de el. Acum, după numeroasele demisii ale unor membri fondatori și apropiați ai săi, Grupul pentru Dialog Social e pe cale să-i scape de sub control. Mai mult, unele dintre personajele politice și culturale pe care le-a servit sau în care a investit, Traian Băsescu și Lucian Boia, se dovedesc a fi fost colaboratori de nădejde ai Securității.
Consecvența în acțiuni i-ar fi impus lui Liiceanu să-și regăsească de îndată vorbele grele pe care le-a turnat vreme îndelungată în capul altor informatori, activiști și securiști, și care, prin comparație cu personajele pe care le-a cultivat și promovat, par, astăzi, fără pată. În loc să se tânguie asemenea Hecubei pentru pierderile casei sale și să-și revizuiască inconsistențele în aprecierile și pozițiile publice, el a ales, în schimb, cu frica irelevanței în sân, să pună la cale un tărăboi publicistic fără precedent împotriva Facultății de Filosofie. Articolele sale denigratoare la adresa instituției unde a fost student, ani de zile profesor, și din care a plecat, mai demult, fără să se uite în urmă, sunt de fapt o diversiune jurnalistică. Prin intermediul ei și al amenințărilor pe care le proferează, el speră să acopere, pentru moment măcar, eșecul său în cauzele celor pe care i-am amintit și să-și mai învioreze discursul elitist, vetust și parohial, din care și-a hrănit ani de zile succesul intelectual și puterea.
De ani buni, Liiceanu încearcă să se facă plăcut celei mai tinere părți a intelectualității și a publicului cititor, dar mai ales acelei părți ce nu se sfiește să se arate atrasă de valorile post-materiale, de stânga culturală și de noile stiluri de viață, să militeze și să vizeze leadership-ul discuției publice în numele acestora. El nu mai poate face loc cu ușurința din trecut temelor sale pe agenda generației noi, interesată cu precădere de subiecte precum egalitatea de gen, feminism, încălzire globală, dezvoltare, migrație, etica roboților și altele, probleme reale, dar care intră toate, după el, în sfera a ceea ce cataloghează a fi doar „corectitudine politică”. Neavând nici interesul și nici răgazul unei înnoiri, Liiceanu ar vrea să preia cu totul subiectele integrității academice și plagiatului, aflate la loc de cinste pe agenda generației noi, și să le arunce în blenderul moralist al intereselor sale. Așa se face că și-a scos de la naftalină roba academică, și-a pus toca și cheamă la luptă cu Răul. Universitar! Cu tot viitorul în față, ca om venit ieri pe lume, neatins în vreuna dintre vârstele sale, a tinereții, a maturității și a senectuții, nici de comunism, nici de păcatele tranziției [ 🙂 ], și care se tratează pe sine și se înfățișează celorlalți asemenea unui personaj de Bildungsroman, Liiceanu și-a găsit drept primă țintă un „reciclat” ca mine, tânăr profesor de filosofie în ultimii ani ai comunismului într-un Liceu industrial de Petrol, astăzi decan al facultății, și mă arată și altora, tuturor celor dispuși să-l urmeze, pentru a mă suprima, chiar fizic, așa cum o spune cu claritate, într-un comentariu pe care îl face el însuși pe contributors.ro sub ultimul său articol. Gabriel Liiceanu este nemulțumit că „reciclatul” ce-i stă în cale n-a pierit încă „pe cale biologică“ și, trecându-și în patrimoniu dreptul de viață și de moarte asupra lui și al altora ca el, se întreabă ce s-ar putea face dacă nu „scăpăm …de ‘reciclați’, prin moartea lor bună?” Cu această amenințare, gonflând iarăși și iarăși adjectivele care în scrisul său au proptit întotdeauna conceptele, Liiceanu se ascunde din nou în spatele așa-zisului său „stil literar”, despre care declară că n-a reprezentat pentru el niciodată „mai mult decât o cârjă pentru o idee”, pentru a ataca. Chiar dacă o face stând în cârje literare, îi iau amenințarea în serios. Totuși, dacă eu sunt un reciclat din vremuri comuniste, atunci cu siguranță el trebuie văzut ca o relicvă.
Într-adevăr, după terminarea facultății, câțiva ani, am fost profesor de filosofie într-un liceu de petrol, și nicidecum cercetător într-un institut de filosofie marxistă, aflat sub îndrumarea Partidului Comunist Român, așa cum a fost Gabriel Liiceanu. De altfel, acesta ar putea oricând alcătui un volumaș cu paginile sale net marxiste pe care le-a înlăturat din scrierile pe care și le-a retipărit după 1990. Oricine a trăit epoca știe însă că, măcar la repartiția de la terminarea facultății, filtrele ideologice pentru a preda filosofie, istorie și ce se mai învăța pe atunci în sfera științelor sociale și umaniste în licee, adică pentru a deveni profesor de liceu, erau practic inexistente. Dacă ar fi existat vreunele, ele nu se puteau compara cu selecția ideologică severă prin care trecea oricine era angajat într-un institut de filosofie marxistă pentru a o „dezvolta creator”, singura manieră de a practica instituțional filosofia în toată perioada comunistă. Filosofia marxistă era nu doar doctrina PCR, baza ideologiei și a propagandei acestuia, ci și a statului. Cred că nu-și închipuie nimeni că pentru a deveni cercetător într-un asemenea institut, la sfârșitul anilor șaizeci ai secolului trecut, nu aveai nevoie de aprobarea explicită din partea partidului. Dar nu doar Institutul de Filosofie era unul comunist. Și celălalt institut, de artă, la care știu că a ajuns cunoscutul filosof, era tot unul marxist [A. Pleșu – n. red].
Marxismul era fundamentul oficial al oricăror studii în domeniul științelor sociale și umaniste, iar cercetarea în domeniul artei nu făcea excepție de la această regulă în comunism. Este adevărat că într-o vreme, dar nu în anii în care Liiceanu și-a început cariera de cercetător marxist în filosofie, ci mai târziu, în anii optzeci ai secolului trecut, atunci când istoria națională devenise ingredientul de bază al doctrinei și propagandei partidului, filosofia marxistă părea să-și fi pierdut rolul de principal instrument de control intelectual al societății, iar unii dintre cei care o practicau au profitat și s-au bucurat de aceasta. Nu trebuie să-i spun eu unui cercetător cu o experiență de decenii în institute de filosofie și științe umaniste marxiste, fie că se revendică sau nu ca aparținând acestui curent filosofic, așa cum este Gabriel Liiceanu, că în etapele sale târzii comunismul își perfecționase metodele de coerciție ideologică. Mai blânde, dar nu mai puțin constrângătoare! Libertatea de expresie de care a profitat el și din care își face acum un merit moral propriu pentru a elimina, cică, „reciclații” și „clonele”, a fost, de fapt, rezultatul și elementul unei strategii de control intelectual mai sofisticat, mai eficient și mai adânc decât represiunea ideologică și culturală pe care partidul o practicase până atunci. Privind retrospectiv, trebuie spus că activitatea filosofică a lui Gabriel Liiceanu nu s-a desfășurat nici în afara, nici împotriva acestei strategii de control intelectual.
Astfel, începând cam de la mijlocul anilor șaizeci ai secolului trecut, strategii PCR au decis înlocuirea represiunii ideologice și culturale comuniste, bazată pe marxismul revoluționar și pe o cultură propagandistică de masă, cu o mașinărie de control intelectual și de propagandă aptă să utilizeze în paralel naționalismul și elemente preluate din cultura occidentală, înaltă și populară. Naționalismul și așa-zisa deschidere către Occident au mers aproape mână în mână, de la Declarația din aprilie 1964 a PMR, care a marcat o anumită desprindere de Moscova și renunțarea la internaționalismul proletar ca valoare ideologică centrală, până la Tezele din iulie 1971, de unde începe epoca de cult deșănțat al personalității lui Ceaușescu. Începând cu Tezele din iulie, a existat o asimetrie tot mai evidentă între creșterea în intensitate a naționalismului, revenirea culturii de masă propagandistice de tip comunist (Cântarea României), pe de o parte, și reducerea deschiderii către cultura occidentală, dar mai ales către unele forme liberale indezirabile pentru ideologia comunistă pe care le luase cultura înaltă și de masă, populară, dincolo de Cortina de fier. Prin această forfecare ideologică, PCR a căutat să oprească, iar acolo unde nu a fost posibil, să domesticească sau să autohtonizeze, toate acele componente ale culturii occidentale considerate prea atrăgătoare și periculoase pentru construirea socialismului și edificarea omului nou – începând cu muzica rock și terminând, de exemplu, cu filosofia politică renăscută în forme liberale la începutul anilor șaptezeci și care luase locul central, deținut până atunci de filosofia științei, în dezbaterea filosofică internațională. Această mașinărie de forfecare ideologică a funcționat în așa fel încât a lăsat întotdeauna un spațiu mai larg de intrare elementelor culturale practic inofensive, dar a închis robinetele, uneori până la refuz, față de acelea pe care le considera un pericol prea mare pentru regim. Astfel, în ultimii ani ai comunismului, cultura populară și simbolurile stilului de viață occidental ajunseseră să pătrundă în România aproape exclusiv în mod clandestin (discuri, casete, receptarea de programe de televiziune străine, blugi și țigări), în timp ce Editura Politică, editura Partidului Comunist Român, îi alătura, în 1988, în același plan editorial, pe Nicolae Ceaușescu și pe Martin Heidegger. Cum a fost posibil?
În sfera proprie de interes, de fapt sfera cea mai sensibilă pentru perpetuarea puterii, ideologia, partidul comunist a îngăduit o anumită dezghețare în unele domenii cum ar fi istoria filosofiei și epistemologia și a permis anumite exerciții filosofice în forme nu neapărat marxiste, dar irelevante ideologic, cum ar fi cele de tip literar, asigurând în același timp cadrul și resursele pentru dezvoltarea și întărirea prestigiului cultural al unora dintre ele. Partidul comunist a permis o asemenea evoluție nu de dragul dezbaterii de idei, căci marxismul a rămas până la sfârșit singura formă de filosofare permisă, ci cu scopul de a ocupa dinainte locul ce revenea filosofiei în discursul public, atât cât era și cât se întindea pe atunci, cu teorii filosofice lipsite de relevanță politică, și de a abate privirea de la ceea ce se întâmpla cu adevărat în lumea occidentală a ideilor: emergența și proliferarea noilor filosofii politice ce arătau că viitorul politic va fi liberal, și nu comunist. Îmi aduc aminte că în colecțiile Editurii Politice erau combătute toate așa-zisele curente filosofice nemarxiste, dar ignorate noile orientări din filosofia politică, inclusiv din cadrul marxismului. Partidul nu dorea nici măcar să aducă la cunoștința unui public mai larg existența lor. Așa se face că atât cei însărcinați cu „dialogul de idei” cu așa-zisele curente contemporane nemarxiste din filosofie, cum au fost profesorii de filosofie combătuți ulterior de Liiceanu, cât și cei care au încercat să le promoveze fără a plăti un tribut ideologic prea mare, cum făcea el cu traducerile sale din Heidegger, au ignorat ce se întâmpla în lumea filosofiei politice de limbă engleză. Rawls și Nozick, deja niște clasici la începutul anilor optzeci din secolul trecut, când eram student, erau nume practic necunoscute în mediul academic și în discuția publică de idei. În locul unei cărți precum Societatea deschisă și inamicii săi, din Popper s-a tradus atunci Logica cercetării, iar în vreme ce de Leo Strauss nu părea să fi auzit cineva, Heidegger ajunsese pe buzele tuturor. Ca să nu ne mai aducem aminte că lucrări clasice cum ar fi Despre libertate sau Al doilea tratat despre guvernare erau intruvabile, chiar în biblioteci. Aceasta explică, de fapt, misterul publicării lui Heidegger la Editura Politică a PCR.
Cineva ar putea spune că aprecierea de mai sus este rău intenționată. În vremuri complicate, Liiceanu a făcut „cultură adevărată” nu neapărat prin traducerile la care a contribuit, valoroase în sine și oricum având un impact cultural independent de rațiunile celor care au permis publicarea lor, ci mai ales prin Jurnalul de la Păltiniș, o carte-cult, cum cei mai de pe urmă admiratori ai săi nu se sfiesc să-i întoarcă laudele primite în avans. Nu contest intențiile generoase și nici meritele acestui volum. Știu foarte bine eforturile acelora, inclusiv ale lui Liiceanu, care au făcut ca atmosfera culturală, filosofică, din acei ani, să devină mai respirabilă prin mutarea accentului de pe filosofia marxistă oficială pe teme mai îndepărtate de nucleul dur, revoluționar și ideologic al acesteia. Și nici nu-mi trece prin cap să susțin că aceia care nu aveau interese profesionale și culturale în filosofia politică ar fi trebuit să contribuie la difuzarea unei asemenea filosofii! Dimpotrivă, gândindu-mă la cât de îngrădită era filosofia atunci, cred că trebuie prețuiți toți aceia care au putut face ceva valoros și onest în acel context, și nu au fost puțini, neapărat. Ar fi absurd ca privind în urmă să vedem, de exemplu, traducerea celei mai mari părți din opera lui Hegel drept o concesie făcută politicii partidului, de exemplu.
Într-adevăr, în ultimii ani de comunism, Jurnalul de la Păltiniș a reprezentat pentru mulți adolescenți și tineri o carte-cult, dar cultul ei, ca fenomen social, nu se deosebea, în esență, de cultul Cenaclului Flacăra. Dacă ar fi să le comparăm strict ca forme-cult, păstrând proporțiile în primul rând în privința numărului aderenților, amândouă ofereau adolescenților și tinerilor modele normative vii de selectare și filtrare a influenței occidentale din cultura înaltă și populară. Ambele, prin felul de configurare a narațiunii sau a scenariului din centrul lor, fixau norme paternaliste și anti-pluraliste de receptare, preluare și înțelegere a culturii occidentale și atașau elementelor pe care le lăsau să treacă dincolo de pâsla filtrelor și supapelor pe care le conțineau instrucțiuni severe de folosire. Ți se arăta nu doar ce e bun și poate fi ales din Vest, ce ni se potrivește, ce ne-ar face rău, ce trebuie respins și ce trebuie aprobat, ce cărți trebuie citite, ce muzică ascultată, ci și cum trebuie trăite adevărata cultură, ca și adevărata muzică hard rock, și până unde se poate merge în plan individual cu asimilarea și cu practicarea acestora. Cineva ar putea spune că, la scara lor, ambele forme de cult au avut un rol important în ruperea sigiliului de pe anumite canale de preluare a culturii occidentale, poate și de pe anumite circuite ale tradiției naționale, că au contribuit la o anumită sincronizare culturală cu Occidentul și chiar la un fel de progres cultural fără de care societatea românească ar fi fost mai puțin pregătită să evolueze după prăbușirea comunismului. Cei care le-au trăit și au rămas legați de ele, care le mai păstrează gustul, ar putea adăuga că Jurnalul de la Păltiniș n-a fost un instrument de propagandă, cum a fost Cenaclul Flacăra, și că, în definitiv, acea carte a fost percepută de toată lumea ca având ceva subversiv, împotriva regimului.
Nu i-aș contrazice pe cei nostalgici. Aș adăuga doar că, încă de la apariția cărții, unii cu mai multă experiență politică decât adolescenții și tinerii acelor vremuri, cum ar fi N. Steinhardt, într-un articol celebru atunci, Catarii de la Păltiniș, întrezăreau multe dintre elementele ei instrumentalizate politic. Partizanii Jurnalul de la Păltiniș ar trebui să accepte că, în fond, concepțiile din paginile acelei cărți aveau o legătură chiar mai mică decât o avea Cenaclul Flacăra cu imaginea libertății specifică stilului de viață occidental al tinerilor, dar mai ales cu acele valori, poate nu înalte în ordinea unei filosofii ce vizează absolutul, dar tipice pentru societatea liberală: o înțelegere a libertății individuale ca non-interferență și independență exersată în contextele cotidiene ale vieții. Noi „nu am avut un Havel”, așa cum nu încetăm nici acum a ne plânge, nu pentru că nu s-ar fi putut întâmpla ca cineva să-și asume un asemenea rol, ci pentru că mașinăria ce forfeca ideologic influențele culturii occidentale, mai sus amintită, a fost una de continuă parohializare culturală în plină modernitate nu doar la nivel simbolic. Prin intermediul acestei mașinării și al modelelor furnizate de ea s-au croit tipare paternaliste și non-pluraliste pentru orice formă de viață publică în care libertatea indivizilor și-ar fi putut găsi loc, de la cenaclurile literare de sector, grupurile filosofice și admiratorii muzicii de jazz, până la Academie și s-au creat eroi locali ai occidentalizării de uz ideologic imediat. Acest mecanism proiectat, poate doar îngăduit, sau poate doar preluat și perfecționat de comunism (dacă vom socoti cauzele sale culturale mai adânci) a delegitimat din capul locului apariția unor forme de viață publică neaflate sub protecția unui tutor. Libertatea intelectuală în comunism nu a existat decât sub tutela cuiva. Acest mediu n-a favorizat, ca să nu spun că a îngrădit, apariția unui tip de intelectual public înzestrat în mod firesc cu simțul și vocația libertății, așa cum a fost Havel. La noi, căutare a avut numai tutorul, uneori un erou local al occidentalizării (poate și al anti-occidentalizării), și adeseori, în comunism, ca și acum, unul și același cu insurgentul de serviciu.
În Epoca de Aur, acest tip de tutor și erou public a fost ilustrat nu doar de Păunescu, sau de figuri emblematice din sfera literaturii, istoriei etc., ci și de mulți alți „șefi de mici” ca el. „Șefii de mici” din anii comunismului, cum spune Ion Cristoiu, incluzându-se (adică oamenii care au primit sau au fost lăsați să se bucure de tineri de autoritate instituțională și culturală, să tutoreze bula de viață publică ce li se lăsa pe mână, în mod formal sau informal, fie că au condus ziare și reviste, fie că au fost iubitori de muzică pop sau universitari), au fost partea cea mai consistentă a establishment-ului intelectual din perioada comunistă ce s-a reprodus, aproape fără pierderi, după 1989. Faptul că Liiceanu a rămas singur la tribuna societății civile și că nu se mai lasă dus de acolo e un rezultat al acestui proces.
Reproducerea establishment-ului, inclusiv a celui cultural, și demantelarea statului comunist au lăsat să se vadă mai bine formula de tip sultanist a exercitării autorității, în toate formele, în toate locurile și la toate nivelurile în anii comunismului, de la conducătorul suprem la președintele de CAP: legitimarea puterii prin norme generale și exercitarea ei după bunul plac. Mai ales în viața intelectuală, faptul că mulți „șefi de mici” își legitimaseră autoritatea prin discursuri de natură profesională și culturală, neasociate direct cu politica PCR, a făcut ca, după căderea comunismului, „șefii de mici” să-și păstreze statutul și rețelele. Modul în care s-au capitalizat, și-au refăcut resursele de autoritate, le-au extins, le-au „modernizat” și le-au dat ștaiful cerut de o societate democratică și de piață are în el ceva definitiv, insurmontabil. Îi înțeleg bine pe cei care sunt sufocați de acest proces, sunt revoltați de urmări și ar dori o schimbare. Nu-l prea înțeleg însă pe Gabriel Liiceanu. Discursul său nu este parte din soluție, ci parte din problemă. Căci prin modul de exercitare a autorității intelectuale cu care a venit din comunism și pe care a avut grijă să și-o rotunjească, cunoscutul filosof a jucat un rol, de la un punct încolo nu mic, în menținerea mentalităților și depinderilor parohiale în viața publică și intelectuală de după revoluție, caracterizate de câțiva, înainte ca eu să fi îndrăznit să o fac, drept sultanism.
Așa cum îl definește Weber în teoria sa a dominației, sultanismul este o formă de autoritate patrimonială. Și patrimonialismul și varianta sa, sultanismul, sunt forme de autoritate caracteristice societăților tradiționale. În patrimonialism, asociații inițial egali sunt transformați în supuși de către acela dintre ei care își aproprie puterea ca pe un drept personal. Dreptul de a conduce trece în proprietatea sa, în patrimoniul său, poate fi moștenit, transmis etc. Din acest drept derivă și autoritatea ce revine aparatului, birocrației, cu ajutorul căreia o administrează. În societățile tradiționale, atunci când normele autorității înstăpânite prin tradiție, și în care oricum bunăvoința și favorul joacă un rol important, sunt nesocotite și înlocuite în totalitate de bunul plac al deținătorului ei ne aflăm în sultanism. Sultanismul tutorilor mai mari sau mai mici din societatea noastră nu reprezintă, desigur, o formă de patrimonialism în sensul tare al acestui termen – deși tipul nostru de societate cu infrastructuri arhaice pronunțate îl face, până la urmă, posibil -, ci un derivat ciudat al eforturilor și procesului de democratizare și modernizare. Aceste procese au creat condițiile ca unii oamenii să-și treacă în patrimoniu dreptul exclusiv asupra unor domenii întregi din politică, din economie, din cultură și din învățământ. Sursa legitimității acestui tip de sultanism rezultat din tranziție nu se mai află însă în norme tradiționale nescrise, moștenite, ci în valorile și normele de tip rațional (liberal) concretizate în legi, în statute ale organizațiilor și în valorile societății democratice și de piață. Așa cum noul sultanism nu a avut nimic eroic în geneza sa, nici rezistența sa în timp n-a decurs și nu decurge din natura umană superioară sau din virtuțile acelor ce îl practică. Secretul persistenței se află în instrumentalizarea discursivă de către anumiți intelectuali publici, tutori mai vechi sau mai noi, a normelor și valorilor liberale care, deși proclamate cu tărie, sunt fluidizate, ignorate, redimensionate, reașezate etc., cu scopul de a constitui o bază pentru administrarea arbitrară a propriei autorități.
Unii deținători de autoritate culturală din comunism, scriitori, critici literari, profesori universitari, filosofi și lume bună, cărora Liiceanu li s-a alăturat, au fost maeștrii timpurii ai acestui tip de discurs. În 1990, dintr-o dată, autoritatea lor de scriitori, filosofi, profesori căpătase o pronunțată legitimitate politică. Dintre aceștia s-au ales primii critici radicali ai realităților sociale, economice și culturale de după revoluție. Cei mai vehemenți dintre ei nu au fost niciodată interesați de circumstanțe, de ceea ce nu se putea și de ceea ce trebuia într-adevăr făcut din punct de vedere politic în perioada aceea. Dimpotrivă, ei s-au dedicat din capul locului, și întotdeauna de atunci încolo, zugrăvirii de obiective ideale, în toate domeniile, unele dintre ele practic de neatins pe termen scurt și mediu, poate și cu scopul de a-și hrăni discursul din neatingerea lor și din muștruluirea celorlalți pentru incapacitatea de a o face. Orientați întotdeauna către idealuri și niciodată către realitate, cei mai inspirați dintre ei, din prima clipă a revoluției, și-au trecut în patrimoniu discursul moral. Gabriel Liiceanu și-a apropriat și el cu dibăcie acest discurs prin celebrul său Apel către lichele. Dar pe lângă inspirație, a avut și noroc. El a dat greș foarte devreme în politică, lista de oameni de cultură pe care a participat la primele alegeri în 1990 strângând un număr neînsemnat de voturi. Eșuând atât de repede în politică (cum ar fi arătat Liiceanu ca politician de tranziție?), a reușit să descopere, un pic mai târziu decât o făcuseră alții, farmecul profitabil al luptei de partea și din interiorul societății civile, căreia i se dedică, iată, și astăzi.
Cum știu cei care au trăit vremurile, după revoluție, în primele luni, unii lideri intelectuali marcanți din perioada comunistă au ezitat să intre în politică și chiar au fost îngăduitori cu noua putere instalată. Alții au descifrat curând natura noii puteri și au intrat în politica reală, mai întâi prin intermediul Alianței Civice, iar mai apoi al Partidului Alianței Civice. Nu au reușit să se descurce în jungla politică a tranziției, iar cei mai mulți au revenit cu timpul în sfera lor de activitate profesională și culturală. Discursul lor mai pragmatic, dorința lor mai sinceră de a se implica în politica reală, de zi cu zi, dar mai ales liberalismul pe care l-au promovat tot timpul și contribuția pe care au avut-o la dezvoltarea unui cadru liberal de bază pentru societatea și cultura noastră par astăzi să nu mai fie apreciate de nimeni. Liberali sau mai liberali fiind, ei au renunțat la calitatea de tutor pe care o aduseseră cu ei din comunism. Au rămas aproape cu toții figuri publice, dar și-au pierdut adepții, iar discursul lor curge, din păcate, fără prea multă rezonanță politică.
În schimb, inspirații, cei care au monopolizat discursul moral de pe poziții conservatoare, iliberale pe termen lung, se aud și astăzi vorbind de schimbare, democrație, libertate și Europa. În mijlocul acestora și al publicului său, Liiceanu se bucură încă de o autoritate întreagă, dar ofilită, și speculează la nesfârșit inerția gramaticii unui discurs pe care îl mânuiește ca nimeni altul. Cu această gramatică a narațiunilor sale, el se pune pe sine în ordinea cristalină a Binelui, Adevărului și Frumosului, și îi coboară pe toți ceilalți în ordinea incertă a unei lumi în care cei care nu primesc favorul său ar fi sortiți pieirii. Pentru ca aburcarea sa din ce în ce mai vertiginoasă în sferele cele mai de sus să nu-i sperie pe apropiați și să nu-i izgonească adepții, chemând iară și iară la oficierea excelenței lui filosofice și a naturii sale umane incoruptibile, Liiceanu le mai arată din când în când și fața sa umană. Pentru aceasta, scrie jurnale în care le mărturisește cum își botează mașinile, care este locul unde a scris prima sa poezie, ce gel de duș și-a mai cumpărat, dar mai ales nu lasă pe vreunul dintre aceia care nu-i ies din cuvânt neîmbrățișat și nemângâiat. Printre atâtea îmbrățișări și mângâieri (*), Liiceanu n-a uitat, totuși, de Facultatea de Filosofie. La toamnă, sunt alegeri pentru toate organismele și pozițiile de conducere în universitate (directori de departament, consiliile facultăților, decani, senat, rector) și „trebuie făcut ceva cu această facultate”, cum a declarat recent într-un interviu.
În pofida lipsurilor sale, Facultatea de Filosofie din Universitatea din București a rămas singura din țară, poate chiar din această parte a Europei, care funcționează de sine stătător, fără să fie o anexă a facultăților de teologie, de comunicare, de sociologie sau de istorie. Față de multe alte facultăți similare, Facultatea de Filosofie nu este doar un alt nume pentru științe umaniste și puțină metafizică. Aici se regăsesc aproape toate orientările și stilurile de filosofare care înfloresc în cultura română de astăzi, de la filosofia analitică și filosofia continentală, filosofia limbajului și fenomenologie, la istoria filosofiei și filosofia aplicată. În ultimii douăzeci de ani, facultatea a dezvoltat domeniile filosofiei politice și eticii, făcându-le relevante pentru societatea românească. Facultatea de Filosofie este pluralistă, liberală și ține pasul cu vremurile. Peste această facultate de filosofie vrea Gabriel Liiceanu să-și reverse grația din care a dispărut noblețea.
Decanul Facultății de Filosofie a Universității din București
Sursa: ActiveNews
Preluare: Ziaristi Online
(*) Citiți: Micuța Sorina și piticul Vlad Voiculescu, baiatul cu cancerul USR
Adevărurile generalului Aurel Rogojan și ale ofițerilor UM 0110 Anti-KGB: Măgureanu și Logofătu au transmis microfilmele secrete la Moscova. “În decembrie 1989 puterea a fost preluată chiar de cei pe care-i urmăream noi”
Extrase din Rechizitoriul Dosarului nr. 11/P/2014, al “Revoluției”: “Cu referire la evenimentele desfăşurate în Sibiu şi nu numai, a fost audiat martorul Rusan Ioan ( sediul SPM, 04.10 2018-11/P/2014, vol.IV – Declaraţii, f.130-135) care a spus: „ În decembrie 1989 eram cadru al DSS şi făceam parte din unitatea 0110 – contraspionaj ţări socialiste. Eu am fost şeful colectivului anti – STASI ( serviciul de informaţii al RD Germană), aşa că am luat contact doar tangenţial cu colegii care desfăşurau activităţi anti – KGB. Într-un interviu pe care l-am acordat mai demult am spus că în decembrie 1989 puterea a fost preluată chiar de cei pe care-i urmăream noi” (Aici Partea I și Partea a II-a a interviului cu Victor Roncea, la care se face referire).
Martor Lupu Vasile (sediul SPM, 19.06.2017, vol.II – Declaraţii, f.141-148), locţiitor al comandantului unităţii militare care se ocupa contrainformativ de agenţii statelor membre ale Tratatului de la Varşovia (practic, state aliate – UM 0110) – ” Structura noastră a fost preluată imediat, după 22 dec. 1989, de MApN, sub comanda amiralului Ştefan Dinu. Primul care a preluat conducerea unităţilor din D.S.S., a fost gl. Logofătu, la acea dată locţiitor al şefului Statului Major General din MApN. Din datele pe care le ştiam, cunoşteam că gl. Logofătu s-a aflat în atenţia Serviciului de contrainformaţii militare, în legătură cu o anumită apropiere de G.R.U. Numirea lui ne-a surprins şi pe noi şi nu ne-am explicat-o suficient.(….)Am fost surprinşi şi de numirea gl. Militaru, ca ministru al apărării, începând cu 23.12.1989. Ştiam că trecerea sa în rezervă, cu câţiva ani în urmă, se datorase şi faptului că, inclusiv serviciul nostru demonstrase un anumit ataşament al acestuia faţă de G.R.U. Atât el, cât şi gl. Kostyal, au format obiectul acţiunii “Corbii”, materializat într-un documentar complex. (….) De altfel, gl. Militaru a numit la scurt timp ca şef al Statului Major General pe gl. Vasile Ionel şi un mare număr de ofiţeri cu grad de general, aflaţi în rezervă.”
Raţiu Gheorghe – şef al Direcţiei I din cadrul DSS, declaraţie de martor, sediul SPM, 09.11.2017 (vol.III– Declaraţii, f.14-27) – „Cunoşteam că Ion Iliescu se afla în atenţia Serviciului de contraspionaj sovietic (UM 0110) făcând obiectul unui dosar de urmărire informativă ca urmare a unor legături cu generalul Militaru, profesorul Măgureanu şi alţii (…) Consider că a fost o mişcare revoluţionară evidentă, căreia i s-a suprapus puciul militar, lovitura de stat militară coordonată de agenţii KGB, pe baza indicaţiilor date de la Moscova (…) Când mă refer la puciul militar, numesc aici pe ofiţerii de rang superior şi anume Stănculescu, Logofătu, Eftimescu, Militaru, ca fiind cunoscuţi în slujba serviciilor de informaţii sovietice. Consider că în armata română a existat un segment de patrioţi, dar şi un segment important de ofiţeri care au efectuat studiile URSS şi se aflau sub influenţa serviciilor acestei ţări.”
Rogojan Aurel – şef de cabinet al gl. Vlad Iulian, DSS, declaraţie de martor, sediul SPM, 21.06.2018 (vol.V – Declaraţii, f.267-280) – „De la generalul Vlad am aflat că generalul Guşă a fost chemat de mai multe ori să vină la sediul MApN, care reprezenta atunci centrul de putere, evident, întrucât ordinele pe care le dădea MApN-ul în acel moment, prin generalul Eftimescu Nicolae, contraveneau flagrant celor dispuse de generalul Guşă (…) Generalul Eftimescu conducea nemijlocit operaţiile militare în desfăşurare el fiind de altfel şi şeful Direcţiei Operaţii. Cunosc că era în relaţii foarte bune cu generalul Militaru, era favoritul acestuia (…) România a fost intens infiltrată de oameni ai serviciilor de informaţii sovietice, la toate nivelurile (…) Militari cu studii în URSS au acţionat cu bună ştiinţă în perioada 1989 (…) În acest context, prezenţa activă în luarea deciziilor esenţiale pe linie de MApN a gl. Nicolae Militaru, gl. Gheorghe Logofătu, gl. Nicolae Eftimescu, reprezintă o activitate coordonată a unor oameni iniţiaţi cu privire la evenimentele aflate în desfăşurare (…) Apreciez că Silviu Brucan era omul cu rolul de coordonare întrucât avea multiple conexiuni la Washington, Londra, Moscova, poate şi altele”.
De ce se scrie în continuare despre momentul crucial al României – decembrie 1989? Pentru că apartenența celor care au realizat lovitura de stat s-a perpetuat până azi în toate structurile de putere ale României reocupate. Iată încă o dovadă:
Acuzat de înaltă trădare, Virgil Măgureanu pune tunurile pe istoricul Alex Stoenescu și pe generalul Aurel Rogojan
Misterul dosarelor spionilor sovietici întărâtă spiritele printre foștii SRI-iști. Deranjat de gravele acuzații ale fostului șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, fostul director al SRI Virgil Măgureanu contraatacă.
UPDATE – După publicarea replicii fostului șef al SRI, Virgil Măgureanu, generalul Aurel Rogojan ne-a transmis următoarele precizări:
„1. Replica domnului Virgil Măgureanu este, ca de altfel mai toate declarațiile publice ale Domniei Sale, pe dinafara substanței problemelor pe care ar fi dator să le clarifice.
2. Dacă lectura, sine ira et studio, analiza extraselor de rechizitoriu, corelată cu relatările făcute domnului Alex Mihai Stoenescu, publicate în volumul „România postdecembristă 1. De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu”, Edituta RAO International Publishing Company , 2008 ”, asumată de domnul Virgil Măgureanu, ca autor principal, conform descrierii CIP a Bibliotecii Naționale a României. ISBN 978-973-103-869-9, putea să constate că personal Domnia Sa a indus în spațiul comunicării publice, în absolută premieră, gravele suspiciuni cu privire la situația și destinația documentelor tezaur ale Unității Speciale Contraspionaj Țări Socialiste, salvate prin microfilmare, pe care le-a preluat și refuză a răspunde unde, cui și cum le-a predat în luna ianuarie 1990, când legalmente nu exista nici-un organism de securitate națională a României.
3. Rechizitoriul, prin declarația sub prestare de jurământ a fostului prim adjunct al directorului Serviciului Român de Informații, domnul general ( r) Mihai Stan, a indicat o direcție posibilă a tezaurului arhivistic, pe care nici investigațiile judiciare efectuate în „Dosarul Revoluției” nu l-au identificat.
4. Domnul Virgil Măgureanu continuă dezinformarea și prin „Dreptul la replică”, afirmând că generalul Mihai Stan a predat respectivul tezaur arhivistic „ la un centru de documentare al fostei Securități”. Generalul Stan a declarat, însă, procurorilor că a fost dat afară din incinta unde a avut lor preluarea microfilmelor, iar ulterior a fost repezit când a întrebat de ele, pentru ca apoi să conchidă: „Bănuiesc faptul că, în acest moment microfilmele se află la Moscova (…)” ?
5. Noi nu i-am adus domnului Virgil Măgureanu nici-o acuzație, ci doar am expus fapte. Dacă Domnia Sa a concluzionat personal că faptele respective îl fac susceptibil de înaltă trădare și s-a recunoscut în contextul lor, fără a fi nominalizat de noi expresis verbis, nu este un motiv de a ne fi imputate nouă propriile percepții.
6. Ușurința cu care domnul Virgil Măgureanu afirmă despre noi :„nu este destul de conștient că poate fi acuzat de mărturie mincinoasă” nu ar putea fi decât consecința confuziei de persoane, deoarece declarația noastră de martor în „Dosarul Revoluției” nu are același obiect cu declarația generalului Mihai Stan.
7. Analiza „Din enigmele descifrate de rechizitoriul crimelor din decembrie 1989. Dosarele agenților Moscovei din România predate rușilor. Virgil Măgureanu a preluat în ianuarie 1990 documente de la U.M.0110 privind spionii K.G.B,din România, dar a uitat ce a făcut cu ele” ( titrarea redacției ) publicată de „Evenimentul zilei” nr. 8486 din 9 mai 2019, DEȘI nu am semnat-o cu gradul militar și nu există nici o referire la acesta în cele două pagini de ziar, este mult peste evidențe obstinația cu care domnul Virgil Măgureanu își centrează atacul la persoană pe această calitate a autorului, de care noi nu am uzat.
8. Despre ce am făcut, nu am făcut și mai puteam să fac „întru propășirea noului serviciu”, sub cinci directorate, vom avea prilejul să ne spunem punctele de vedere într-o viitoare apariție editorială, care le va completa pe cele anterioare și în care rolul demiurgic al domnului Virgil Măgureanu nu putea trece neobservat.
9. Interesat, până la o nedesimulată admirație, de maniera în care domnul Virgil Măgureanu își edifica platforma publică, am colecționat în timp cam tot ce a declarat Domnia Sa presei. Se conturează un studiu de caz de-a dreptul fascinant , pe baza cărui s-ar putea elabora un răspuns la ceea ce Domnia Sa a considerat că este un drept la replică.
10. Cum însă, replica domnului Virgil Măgureanu este, în fapt, un atac la persoană în termeni la subsolul cărora nu putem decădea, nu avem decât ai dori mult calm, sănătate și forța necesară de a-și asuma cu demnitate destinul istoric prin care a intrat în istoria neamului românesc.
Dosarele agenților sovietici care operau pe teritoriul României au fost preluate, în ianuarie 1990, de către Virgil Măgureanu, viitor director al SRI, pe atunci doar consilier al președintelui FSN Ion Iliescu. Faptul a fost recunoscut de însuși Măgureanu.
Acum o săptămână, pe 9 mai 2019, într-un articol găzduit de Evenimentul zilei, generalul Aurel I. Rogojan, fostul șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, comandantul Securității, lăsa să se înțeleagă că aceste documente, înregistrate pe microfilme, ar fi fost predate de către Măgureanu puterii de la Moscova. În sprijinul supozițiilor și interpretărilor sale, Rogojan citează din declarațiile fostului prim-adjunct al directorului SRI de la începutul anilor ’90, generalul (ret) Mihai Stan, pe care acesta le-a dat în procurorilor în Dosarul nr.11/P/2014 privind cercetarea crimelor împotriva umanității puse în sarcina lui Ion Iliescu, fost președinte al României și a altor inculpați. Declarații date în 5 aprilie a.c. și cuprinse în rechizitoriul Secției Parchetelor Militare. „Bănuiesc faptul că, în acest moment microfilmele se află la Moscova, deoarece ştiu că ulterior Virgil Măgureanu a făcut o vizită la Moscova”, spunea procurorilor generalul Stan. Măgureanu, la rându-i, a făcut și el declarații procurorilor militari.
Acuzații extrem de grave
Generalul Rogojan îl acuză pe Măgureanu că ar mințit când a spus că microfilmele au fost predate la „structurile de linie ale organismului care se ocupa în continuare de securitatea națională”. În sprijinul afirmațiilor sale Rogojan citează din cartea-interviu „De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu”, publicată în 2008. „Cu certitudine afirmăm că la momentul respectiv «unitățile de linie» care gestionau în România problematica U.M. 0110 nu puteau aparține decât serviciilor de securitate ale Moscovei și Budapestei”, scrie fostul șef de cabinet al generalului Iulian Vlad în articolul din ziarul nostru. „Unitățile de linie” despre care a făcut vorbire, în fața procurorilor, Virgil Măgureanu. „Un singur personaj din pleiada șefilor serviciilor secrete postdecembriste și-a putut permite să-l mintă și să-l sfideze pe Ion Iliescu, jinduind în taină și trăgând sfori chiar să-i ia locul”, mai afirmă Rogojan în textul său. Mai mult, la final, aproape că îl acuză pe Măgureanu de înaltă trădare: „Cine a predat acel patrimoniu de cunoștințe secrete asupra trădătorilor neamului românesc, a predat și o parte din noi, din România”. Indignat de alegațiile din „puzzle”-ul alcătuit de generalul Rogojan, fostul său șef, Virgil Măgureanu, îi răspunde acestuia printr-un „Drept la replică”, intitulat „O dezinformare grosolană”, și în care afirmă că generalul Aurel Rogojan “poate fi acuzat de mărturie mincinoasă”:
„Cu ani în urmă, într-o carte interviu realizată cu Alex Mihai Stoenescu, între multe alte aspecte având ca punct de pornire evenimentele din neuitatul an ’89, s-a abordat, la un moment dat, şi problema unor documente aparţinând unităţii 0110 (anti KGB) din fosta Securitate. Documentele în cauză au fost preluate de către mine şi de către fostul prim adjunct Mihai Stan la începutul lui ’90 (aproximativ sfârşitul lui ianuarie) de la sediul unităţii amintite şi apoi predate imediat spre a fi arhivate către un centru de documentare al fostei Securităţi (predarea s-a făcut tot de către Mihai Stan). În ziarul Evenimentul zilei din 9 mai 2019 plecându-se de la nişte afirmaţii fără nici o legătură cu adevărul ale domnului Alex Mihai Stoenescu, se pretinde că eu aş fi predat aceste documente tocmai celor pe care unitatea 0110 îi combătea, adică faimosului KGB, la Moscova. Luată în sine, afirmaţia este de o gravitate ieşită din comun, însemnând nici mai mult nici mai puţin decât înaltă trădare.
M-am informat către cine era în măsură să ştie şi documentele se află acolo unde le era locul, adică în arhivele SRI. Dincolo însă de această realitate care face nulă orice fel de acuzaţie, mă văd nevoit să spun că, în repetate rânduri şi fără nici un fel de contingenţă cu realitatea, domnul Stoenescu a născocit la adresa mea fapte şi atitudini care nu au nimic comun nici cu faptele mele reale nici cu afirmaţiile mele publice şi cu atât mai puţin cu convingerile mele. În elanul său detectivistic şi care în acest caz şi-ar fi putut găsi o interpretare mai aproape de realitate, domnul în cauză a părăsit total regula necesară unui istoric cu reputaţia pe care pretinde că o are, faimosul adagiu latin – sine ira et studio – (fără ură şi părtinire) fără de care orice interpretare a unor fapte istorice nu poate avea credibilitate. Căci într-adevar Alex Stoenescu este, la noi în România, unul dintre cei mai redutabili cunoscători ai istoriei recente dar ce folos dacă se mai lasă furat de tot felul de mistificari cărora încearcă zadarnic sa le dea acreditare. În ce mă priveşte dacă aş fi putut măcar bănui că intentia sa legată de cartea de dialoguri amintită (De la regimul comunist la regimul Iliescu, Ed. RAO 2008) era de fapt să facă, cum se afirmă (gratuit) în Evenimentul zilei , un «interogatoriu fatal» nu m-aş fi ostenit să dau curs invitaţiei.
În orice caz, dacă domnul Alex Stoenescu aspiră la înaltul titlu de «pescuitor în ape tulburi» cu astfel de texte cu miros pestilențial cum sunt cele la care tocmai m-am referit îl va obține în mod sigur. Cam același lucru îl pot spune însă adăugând, din păcate, și niște circumstanțe agravante și despre «generalul de pripas» pe numele lui adevărat Aurel Rogojan. Și chiar așa, pentru ce merite a fost înălțat la acel grad amețitor micuțul Aurel? Există multe mii de cadre care au contribuit în modul cel mai meritoriu la edificarea Serviciului Român de Informații trecând apoi la pensie sau în alte domenii fără a obține și chiar fără a pretinde măcar gradul de general. Cine este, de fapt, acest personaj obscur numit Aurel Rogojan? Singurul lucru care se poate spune despre el este ceea ce știe toată lumea, că a fost mulți ani la rând, șeful de cabinet al generalului Iulian Vlad al cărui nume, sonor de astă-dată, este legat și de conducerea în ultimii ani ai regimului Ceaușescu al Departamentului Securității Statului (DSS), dar și de circumstanțele tulburi ale lui decembrie 1989 când costurile în vieți omenești puteau fi mult mai mari dacă nu era la locul potrivit generalul Iulian Vlad. Astăzi, fostul lui șef de cabinet mă acuză de înaltă trădare după ce, trei decenii la rând, a mâncat pâinea noului SRI și n-a găsit prea multe cuvinte potrivite întru propășirea noului serviciu.
Campania sistematică de calomniere și la adresa mea o putem pune în legătură cu faptul că cineva care îi dă și lui o coajă de pâine nu tocmai mucegăită îi cere să o facă systematic. Dar, în sfâșit, să spunem că vorbele fără rost, cleveteala măruntă și calomniile sunt adevărata vocație a lui în Rogojan. Dar în cazul în care, după cum vedem, semnează un articol în care acuză de înaltă trădare nu mă poate duce gândul decât la faptul că nu-și poate stăpâni aplecarea către proferarea de abjecție și că nu este destul de conștient că poate fi acuzat de mărturie mincinoasă”.
Virgil Magureanu,
14 mai 2019, București
Sursa: Evenimentul Zilei
Dosarele agenților Moscovei. Virgil Măgureanu a preluat în ianuarie 1990 documente de la UM 0110 privind spionii KGB din România, dar a uitat ce a făcut cu ele
În chestiunea extrem de delicată și, în aceeași măsură, de maximă importanță pentru securitatea națională, a arhivei operative a fostei Unități speciale U.M. 0110 a Departamentui Securității Statului, structură specializată în combaterea spionajului și a subversiunii politico-economice orchestrate împotriva României de aliații din Organizația Tratatului de la Varșovia, informațiile ajunse în spațiul comunicării publice sunt insignifiante și în raport invers proporțional cu legitimitatea interesului manifestat în cele mai varii straturi ale societății.
Absența la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a unor numeroase și importante dosare din arhiva operativă a Unității speciale U.M. 0110, dar, mai cu seamă, amplitudinea actuală a operațiunilor secrete ale serviciilor speciale ale Federației Ruse în România , permit agenților de diversiune ai acestor servicii, adânc infiltrați în sfere ale deciziei și deținând controlul canalelor de comunicare, să falsifice o realitate istorică, susținând că trădătorii de largă notorietate ai patriei, care au acces la putere în decembrie 1989 prin contrarevoluție, nu sunt decât invenții ale securității naționaliste conduse de generalul Iulian Vlad.
Misterul documentelor doveditoare
„Nu sunt documente doveditoare ale trădării!”, clamează sus și tare noua generație de agenți ai dușmanilor de moarte dintotdeauna ai neamului românesc. Dar, de ce nu există documentele doveditoare? Răspunsul la această chinuitoare întrebare, întârziat de trei decenii, ni-l oferă Ministerul Public, prin Rechizitoriul Secției Parchetelor Militare din 5 aprilie 2019, în Dosarul nr.11/P/2014 privind cercetarea crimelor împotriva umanității puse în sarcina lui Ion Iliescu, fost președinte al României, și a altor inculpați.
Pe neavizați, răspunsul îi poate sidera. Potrivit declarației de martor, din data de 12.07. 2017, a generalului în retragere Mihai Stan, fost prim adjunct al directorului Serviciului Român de Informații (Rechizitoriu, Cap. XI -Ascunderea filosovietismului noii puteri, pag.434-435 ) tezaurul de arhivă microfilmat privind coloana a V-a sovietică din România s-ar afla la Moscova, fiind predat de … Virgil Măgureanu!
Iată ce a declarat generalul Mihai Stan sub prestare de jurământ: „(…)L-am cunoscut pe Virgil Măgureanu încă din anul 1982 (…) La începutul anului 1990 acesta mi-a propus să-i devin consilier (…) Am aflat că la sediul fostei UM 0110, unde era comandant generalul Neculicioiu, a fost luată măsura protejării unor date şi informaţii, în sensul microfilmării lor şi ascunderii într-o nişă confecţionată la nivelul plafonului. Acest lucru s-ar fi petrecut pe fondul fugii lui Nicolae Ceauşescu şi a temerii că datele vor putea intra în posesia unor persoane interesate şi neautorizate. L-am informat imediat pe Virgil Măgureanu, care s-a arătat interesat şi a dispus ca în aceeaşi zi să mergem la adresa menţionată. În consecinţă, neam deplasat cu un autoturism la imobilul în care funcţionase UM 0110, unde am fost întâmpinaţi de col. Lupu Vasile, care asigura comanda. Acesta a confirmat informaţiile pe care le aveam, a fost cooperant şi a chemat doi subordonaţi care au spart zona plafonului indicată şi de acolo au scos mai multe casete video, dar şi diapozitive. În acel moment Virgil Măgureanu mi-a spus că sunt liber şi, deşi mi-am manifestat intenţia de a rămâne, a insistat să plec. În aceste împrejurări nu am putut cunoaşte conţinutul acelor microfilme. În ziua următoare, am încercat să reiau discuţia cu Virgil Măgureanu pe tema microfilmelor, însă am fost repezit de acesta, în sensul că nu era treaba mea. Bănuiesc faptul că, în acest moment microfilmele se află la Moscova, deoarece ştiu că ulterior Virgil Măgureanu a făcut o vizită la Moscova”.
„Corbii” GRU la Divizia anti-KGB
Generalul în retragere Vasile Lupu, fost locțiitor al șefului U.M.0110, care a predat tezaurul arhivistic lui Virgil Măgureanu, „consilier al președintelui Consiliului Frontului Salvării Naționale, Ion Iliescu” a declarat la rândul său, printre altele, următoarele:
„(…) Structura noastră a fost preluată imediat, după 22 dec. 1989, de MApN, sub comanda amiralului Ştefan Dinu. Primul care a preluat conducerea unităţilor din D.S.S., a fost gl. Logofătu, la acea dată locţiitor al şefului Statului Major General din MApN. Din datele pe care le ştiam, cunoşteam că gl. Logofătu s-a aflat în atenţia Serviciului de contrainformaţii militare, în legătură cu o anumită apropiere de G.R.U. Numirea lui ne-a surprins şi pe noi şi nu neam explicat-o suficient.(….)Am fost surprinşi şi de numirea gl. Militaru, ca ministru al apărării, începând cu 23.12.1989. Ştiam că trecerea sa în rezervă, cu câţiva ani în urmă, se datorase şi faptului că, inclusiv serviciul nostru demonstrase un anumit ataşament al acestuia faţă de G.R.U. Atât el, cât şi gl. Kostyal, au format obiectul acţiunii „Corbii”, materializat într-un documentar complex. (…)
De altfel, gl. Militaru a numit la scurt timp ca şef al Statului Major General pe gl. Vasile Ionel şi un mare număr de ofiţeri cu grad de general, aflaţi în rezervă. În situaţia dată, în care noi am fost lipsiţi de comunicaţiile speciale, iar tehnica se afla sub supravegherea directă a armatei, am acceptat subordonarea faţă de M.Ap.N., dar în acelaşi timp nu am mai desfăşurat activităţile de supraveghere conform atribuţiilor anterioare. De aceea, nu am putut obţine şi nici produce informaţiile ce ar fi vizat o serie de aspecte cercetate chiar în dosarul de faţă.
(…) După 22 dec. 1989, am rămas pe funcţie şi am lucrat astfel, inclusiv după constituirea S.R.I., până în anul 2001, când m-am pensionat.
(…) Începând cu data de 09.01.1990, şeful U.M. 0110, gl. Neculicioiu a fost trecut în rezervă, iar eu am preluat comanda. Îmi amintesc că în momentul în care în 22 dec. 1989 am luat cunoştinţă de fuga lui Ceauşescu, din ordinul şefului s-a dispus distrugerea arhivei şi în special a informaţiilor privind pe ofiţerii activi. A fost o operaţiune dificilă, întrucât nu dispuneam de un crematoriu şi nu am reuşit, ca doar prin incendiere, să distrugem materialele existente, de aceea, s-a folosit şi apa, transformând astfel hârtia într-o masă amorfă. Se aplica de fapt un ordin existent în organizarea structurii noastre pentru preîntâmpinarea intrării materialelor în mâini neautorizate. Mai mult, gl. Neculicioiu a ordonat salvarea unui număr de circa 50-75 role ce conţineau microfilme ale unor materiale operative importante şi astfel, în cabinetul său de lucru a fost chemat un maistru militar, tehnician, care a practicat un orificiu în tavanul fals al încăperii şi în care au fost introduse aceste microfilme. Tot tehnicianul a reparat locul respectiv, iar secretul acestei operaţiuni era cunoscut doar de Neculicioiu, de mine, de celălalt locţiitor – Vasile Ionescu şi de către tehnician. (…) După preluarea structurii noastre de către MApN, eu, rămas la comandă, i-am raportat viceamiralului Dinu Ştefan, de existenţa acelor microfilme, însă nu am primit vreun ordin anume şi lucrurile au rămas aşa.
(.…) Către sfârşitul lunii ianuarie, posibil 24-27, mă aflam la serviciu când am fost sunat de viceamiralul Dinu Ştefan care m-a înştiinţat că va veni un consilier al preşedintelui C.F.S.N. pentru a se interesa de acea problemă ştiută numai de noi, cu referire la microfilme.
(…) În aceeaşi zi, a venit Virgil Măgureanu, în calitate de consilier şi col. Mihai Stan pe care îl cunoşteam ca fiind ofiţer operativ la serviciul D al fostului D.S.S., aflat şi acum în activitate în noua structură. Cei doi mi-au spus că au cunoştinţă despre microfilme şi mi-au cerut să le predau. M-am conformat, l-am chemat pe acelaşi maistru militar, căruia nu-i mai reţin numele, a fost desfăcut tavanul fals în locul în care se operase, au fost scoase microfilmele şi predate celor doi, în baza unui proces- verbal întocmit în 2 exemplare, semnat de mine şi de cei doi, un exemplar al acestuia rămânând la sediul nostru, dar nu mai cunosc unde se află. (…) Microfilmele erau numerotate şi aşa au fost consemnate, fără vreo referire la conţinut. Nu-mi amintesc exact numărul lor, însă estimez între 55- 75.
(…) Nu cunosc ce s-a întâmplat cu acestea, dar am înţeles că au fost predat la Centrul de Informare şi Documentare al fostului D.S.S., subunitate care activa în continuare”.
Virgil Măgureanu nu a negat vreodată preluarea tezaurului arhivistic secret privind coloana a V-a a Moscovei, dar refuză cu obstinație să-și aducă aminte cui, unde și când l-a predat.
În fața procurorilor (declaraţie de martor, sediul SPM,24.05.2017 – vol.II – Declaraţii, f.88-105) a afirmat:
„(…) Bunurile găsite au fost predate structurilor de linie din cadrul organismului care se ocupa în continuare de securitatea naţională, iar procesulverbal, l-am predat secretariatului instituţiei la care lucram. Nu am fost niciodată interesat de conţinutul acelor casete care reprezentau înregistrări în cazurile operative instrumentate de către ofiţerii UM 0110, astfel încât nu pot da detalii despre conţinutul lor.
(…) De bună seamă, l-am informat imediat pe preşedintele CFSN, Ion Iliescu care a fost de acord cu măsurile luate, însă nu a manifestat vreun interes pentru conţinutul casetelor.
(…) Întrucât nu am cunoscut vreodată conţinutul lor, nu mă pot pronunţa dacă aici se regăsea şi materialul probator al atât de mult mediatizatului dosar «Corbii».”
Ce trebuie observat și amendat din cele declarate de Virgil Măgureanu? În luna ianuarie 1990 nu existau „ structurile de linie din cadrul organismului care se ocupa în continuare de securitatea națională” și nici organismul respectiv, ca atare. Structura competentă a deține tezaurul arhivistic ridicat de Virgil Măgureanu, ori a-l transfera într-o arhivă, era tocmai fosta U.M. 0110 de unde a fost preluat.
Mai mult, generalul Vasile Lupu, care a continuat să activeze și ulterior, până în anul 2001, pe domeniul de competență al fostei U.M. 0110, ar fi înțeles că tezaurul ar fi fost predat Centrului de Informatică și Documentare al fostului Departament al Securității Statului, care se afla la momentul respectiv „în conservare”.
Suntem în prezența a trei „adevăruri”:
● adevărul generalului Mihai Stan – microfilmele la Moscova;
● adevărul generalului Vasile Lupu – microfilmele la Centrul de Informatică și Documentare, deținătorul arhivei Securității, preluate din anul 1994 directa subordine a lui Virgil Măgureanu, în cadrul Secretariatului General al S.R.I.;
● adevărul lui Virgil Măgureanu- microfilmele la „structurile de linie ale organismului care se ocupa în continuare de securitatea națională”.
Interogatoriul fatal
Minciuna va deveni evidentă dacă vom corobora aceste trei adevăruri cu interogatoriul fatal la care Virgil Măgureanu a fost supus de Alex Mihai Stoenescu (București, 24 martie 2008, „De la regimul comunist la regimul Iliescu. Virgil Măgureanu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu”, Editura RAO, 2008, pag, 164-166). Cităm:
Virgil Măgureanu: „S-au extras acele microfilme, despre care eu nici astăzi nu știu ce conțineau (…) și au fost puse în mâna unităților de linie al căror obiect de activitate era tocmai acesta”.
Alex Mihai Stoenescu: Păi, dacă nu ați știut conținutul lor, cum ați știut la ce unitate să le dați?
V.M.: Iertați-mă, nu eu mă ocupam cu cercetarea directă a conținutului unui document, ci cei care erau în jurul meu.
A.M.S.: (…) Problema este că, în momentul în care spuneți că le-ați repartizat unităților…
V.M.: S-a văzut care este conținutul lor și s-au dat diviziunilor corespunzătoare.
A.M.S.: Deci s-a văzut conținutul lor! Problema este următoarea, domnule profesor: ele aparțineau structurii anti- K.G.B., iar structura aceasta era acolo, în clădirea unde microfilmele erau ascunse. Cui ați repartizat, că nu existau diviziuni anti-K.G.B. în S.R.I.? (…)
V.M.: (…) Cred că ar fi nevoie aici de expertiza lui Mihai Stan (n.n. – Pe care l-a dat afară din biroul unde s-au găsit microfilmele, pentru a nu mai fi martor la inventariere și preluare și pe care l-a repezit ulterior de fiecare dată când a mai adus problema în discuție) V-aș ruga să-l convocați, eu nu vreau. Era acolo, era desigur și cel care ne aștepta, viitorul prim adjunct al SRI, generalul Vasile Lupu, care era pe atunci locotenent-colonel sau colonel, s-a spart și s-a fotografiat tot ce s-a găsit acolo, s-a făcut un inventar și s-a trimis mai departe.(…)
A.M.S.: Nu știți unde s-au trimis mai departe.
V.M.: Nu că nu știu, dar sigur nu s-au aruncat pe stradă, nu s-au dat dușmanului de clasă și nu s-au dat pe mâna cuiva care să profite de ele (n.n. – Excepția constituind-o autorul afirmației!), ci s-au trimis unităților de linie, care răspundeau de sectorul respectiv. Cel puțin asta mi s-a raportat. (n.n. – De către cine să se fi raportat, dacă Mihai Stan a cărui expetiză este invocată ca necesară, a fost trimis la plimbare și repezit ori de câte ori a adus acest subiect fierbinte în discuție?!)
Ceaușescu și vânătorii de agenți KGB
Primul număr al revistei „Evenimentul Istoric”, din februarie 2018, avea pe copertă titlul „Ceaușescu și vânătorii de agenți KGB”, articol în care Dan Andronic explica: „KGB UM 0110, sau Unitatea Anti- KGB, este una din legendele care însoțesc istoria Securității. O unitate despre care s-au spus puține lucruri, dar despre care se șoptea că deține secretul fostei și actualei puteri din România. Numele lui Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Marin Pancea, Ioan Olteanu, Valter Roman, Silviu Brucan, și multe altele au fost vehiculate în discuțiile pe care le-am avut în cadrul documentării acestui material. Când a apărut această unitate anti- KGB și care au fost resorturile politice ale unei asemenea decizii, neobișnuită, este greu de înțeles pentru cei care judecă perioada dinainte de 1989 într-o manieră lipsită de nuanțe.
Așa cum spuneam, într-un mod neobișnuit, originea acestei unități se găsește în perioada în care la conducerea României se afla Gheorghe Gheorghiu-Dej, ulterior fiind preluată de Nicolae Ceaușescu (…) Unitatea 0110 înfiinţată în 1969 (fosta UM 0920/A), după invadarea Cehoslovaciei de către sovietici, se ocupa cu acţiuni de spionaj şi contraspionaj în ţările socialiste şi chiar pe spaţiul sovietic. Activitatea ei avea în vizor acţiunea serviciilor secrete sovietice pe teritoriul României, prin ale căror agenturi Kremlinul supraveghea regimul politic de la Bucureşti.Conform declaraţiilor ultimului comandant al UM 0110, Victor Neculicioiu, după 1990, poziţia operaţională a KGB faţă de România era „destul de clară” fiind socotită la fel de ostilă „ca orice alt stat occidental”. Unitatea a fost organizată în patru direcţii, două dintre ele se ocupau exclusiv de operaţiunile KGB şi GRU în România, alta (cu acelaşi efectiv şi resurse ca primele două) era destinată combaterii operaţiunilor spionajului maghiar şi iugoslav şi ultima se ocupa de celelalte servicii de informaţii din ţările socialiste sau ale regimurilor pro-sovietice din Asia, Africa şi America Latină. UM 0110 număra 264 de ofiţeri, 8 ofiţeri specialişti în comunicaţii şi tehnică operativă, 15 subofiţeri şi 17 angajaţi civili”.
Concluzie: „Unitățile de linie” nu puteau aparține decât serviciilor Moscovei și Budapestei
Cu certitudine afirmăm că la momentul respectiv „unitățile de linie” care gestionau în România problematica U.M.0110 nu puteau aparține decât serviciilor de securitate ale Moscovei și Budapestei. Cu certitudine afirmăm că, în repetate rânduri, generalul Mihai Stan și alți prim adjuncți ai directorului S.R.I., mai puțin generalul Vasile Lupu, mi-au cerut indicii care ar putea conduce la identificarea și recuperarea oricăror piese din dosarul (urme ale supravegherii) de securitate cel privea pe Ion lliescu. Piesele grele erau în tezaurul de arhivă al fostei U.M. 0110. Un singur personaj din pleiada șefilor serviciilor secrete postdecembriste și-a putut permite să-l mintă și să-l sfideze pe Ion Iliescu, jinduind în taină și trăgând sfori chiar să-i ia locul. Dar, n-a fost să fie. Nici Moscova și nici Washingtonul nu l-au creditat pentru cariera politică pe care și-o dorea nespus de mult. Printre consecințele „dispariției” acelui tezaur de arhivă se numără și cronicizarea dependenței față de Moscova a unui important segment al clasei politice și al unor „capitaliști” de mucava. Cine a predat acel patrimoniu de cunoștințe secrete asupra trădătorilor neamului românesc, a predat și o parte din noi, din România.
Sursa: Evenimentul Zilei
Memento:
Un general (r) SRI acuză: ofițerii „anti-KGB” – primii disponibilizați de către Măgureanu
Un general (r) SRI, Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, îl contrează pe un fost căpitan DIE, Virgil Măgureanu, primul șef al urmașului Securității
Apariția în presă a unor opinii în serial ale primului director al SRI, Virgil Măgureanu, privind reformarea aparatului securității statului, a născut noi controverse printre rezerviștii Serviciului, care îl acuză pe profesorul de sociologie și fost căpitan DIE că, printre altele, a favorizat și epurarea ofițerilor de informații care urmăreau agenții serviciilor secrete comuniste din România în cadrul Unității 0110 „anti-KGB“. Generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, cu o activitate importantă în comunitatea de informații de după 1989, consideră că Virgil Măgureanu rescrie istoria SRI și este, încă, tributar „echipei Ștefan Gheorghiu“. Îi stăm la dispoziție profesorului Măgureanu pentru o eventuală replică. Generalul (r) SRI Rogojan ne-a oferit în exclusivitate extrase dintr-o nouă lucrare a sa, care va fi lansată pånă în decembrie și care va da multe insomnii unora sau altora: „1989 – Dintr-o iarnă în alta – Romånia în resorturile secrete ale istoriei“. Le vom publica în premieră, alături de alte documente mai mult sau mai puțin secrete, pentru a contribui la aflarea adevărului asupra momentului Decembrie 1989.
– Domnule general, cum comentați afirmația domnului Virgil Măgureanu că au trebuit să treacă doi ani pentru ca nou-înființatul SRI să poată răspunde atribuțiilor sale? Și care a fost rolul cadrelor instalate de Nicolae Militaru, agent GRU, la conducerea unităților?
– În primul rând, cam de atâta timp a avut nevoie pentru scoaterea de la conducerea „unităților teritoriale paralizate“ – după cum spune chiar dânsul – a șefilor detașați de la Ministerul Apărării Naționale, care într-adevăr, cu rarisime excepții, au blocat activitatea de informații pentru securitate națională la nivelul întregii țări. Inițial, directorul Serviciului Român de Informații i-a creditat și acceptat, probabil și din nevoia de a avea susținerea puterii militare, unica forță conducătoare reală în acel moment. Toate sediile unităților teritoriale ale fostului Departament al Securității Statului fuseseră ocupate de comandamentele militare județene, iar patrimoniul întregului DSS, preluat de MApN. Dacă preluarea a fost aproape instantanee, pentru recuperare a fost nevoie de mult timp și numeroase formalități birocratice, iar inventarul inițial nu s-a mai reconstituit.
În al doilea rând, tot cam doi ani au fost necesari pentru adoptarea Legii de organizare și funcționare a Serviciului Român de Informații, în condițiile în care în absența cadrului juridic, având în vedere contextul ostil, special creat și exacerbat, împotriva reconstrucției juridice și instituționale a sistemului securității naționale, era teoretic și practic imposibil să se relanseze o activitate normală a vreunui serviciu de informații.
În al treilea rând, domnul Virgil Măgureanu, prin prestațiile sale publice, a dezavuat mijloacele și metodele activității secrete de informații, omițând că acestea nu au determinare ori condiționări ideologice, informatorii, de exemplu, existând de când lumea. Or, dânsul, în calitate de director al noului serviciu de informații pentru securitate națională, declara ritos și încerca să demonstreze că acesta va lucra fără informatori. Jocul domnului Măgureanu cu cuvintele a avut efectul unei lovituri nucleare asupra sistemului informativ. După aceea, ca și cum nu ar fi fost destul, domnia sa a declarat deschis războiul cu dosarele secrete din Arhiva Securității. Asta și în replică la actul celui care i-a transmis către presă dosarul personal de căpitan în rezervă al Serviciului Extern al Securității. Apartenența respectivă era poate un fapt de înaltă onoare și patriotism, cu care trebuia să aibă tăria să se mândrească, nu să se lepede ca de satana…
– Credeți că publicarea dosarului său a dus și la alte „accidente“?
– Au mai fost și alte „accidente“ în exercițiile de comunicare publică ale directorului Serviciului Romån de Informații care, toate la un loc, au decredibilizat declarațiile de intenții cu privire la edificarea noului serviciu de informații. Ce bază de sprijin mai putea să-și creeze un serviciu de apărare a securității cetățeanului, societății și statului împotriva conspirațiilor și atentatelor anticonstituționale, dacă nu putea oferi nicio protecție surselor sale, nici măcar ca un ziarist, iar informațiile și documentele din dosarele secrete susțineau un acut război politic dintre putere și opoziție? Să nu avem memoria scurtă, dar note, declarații, fișe și alte documente secrete din dosarele existente în Arhivele Securității, despre personalități marcante ale opoziției, preluate de SRI, nu s-au „teleportat“ singure în paginile anumitor cotidiene sau săptămânale, cele mai multe acum dispărute din peisajul presei. Deci, în afirmațiile domnului Virgil Măgureanu încap și nuanțele de această natură…
– Da. Cu ce s-a remarcat această „echipă de la Ștefan Gheorghiu“, care apare în construcția Serviciului Român de Informații?
– Acesta este fondul chestiunii în discuție: de fapt lipsa de criterii în managementul resurselor umane, absența unei politici de personal, corect fundamentate, eliberate de numeroasele presiuni exterioare pentru plasamentul a tot felul de neaveniți și paraziți au accentuat deprofesionalizarea, voluntarismul și aventurismul, întârziind transformările frecvent clamate și mult-așteptate. Revin asupra „echipei de la Ștefan Gheorghiu“. Cu trecerea timpului, ei au devenit foarte buni colegi, au găsit suficiente amintiri și alte elemente de comuniune cu „securiștii“, „foștii din securitate“, cu care s-au coalizat în rezistența tacită față de pericolul reprezentat, atât de menținerea în Serviciu a „profesioniștilor“ din armată, cât și de noul val „pecerist“, al „pilelor, cunoștințelor și relațiilor“. Desigur, lucrurile bune nu puteau să apară din senin. Dl Virgil Măgureanu, ca profesor, s-a ocupat cu reală aplicație de problemele pregătirii viitorilor ofițeri. Dar ei și-au afirmat profesionalismul după circa opt ani de la absolvire. Trebuie recunoscut totuși că unii membri ai echipei au avut ceva realizări: au excelat în politică și controlul informării factorilor de decizie ai statului. Nu au realizat, însă, rolul și importanța culturii juridice a ofițerilor de informații. Consecința a fost aceea că formarea noilor generații de ofițeri nu a mai urmărit să-i deprindă cu rigoarea raționamentelor juridice în înțelegerea și interpretarea informațiilor în raport cu amenințările sau evenimentele, ci cu raționamentele științelor speculative.
– Dvs. ați susținut recent că, în 1989, „Departamentul Securității Statului, în pofida presiunilor politice din ultimii 10 ani, care-i vizau deprofesionalizarea, dispunea de un corp al ofițerilor de informații cu un înalt grad de instruire (absolvenți de facultăți în cele mai diverse specialități, absolvenți ai unor cursuri de limbi, culturi și civilizații străine, un procent însemnat de specializări postuniversitare)“. Domnul Virgil Măgureanu afirma exact contrariul, respectiv că „efectivele abundau de oameni depășiți de evenimente, chiar deprofesio-nalizați“. Adevărul e, poate, la mijloc. Cum comentați?
– Depinde de unitățile de măsură folosite pentru cuantificarea profesionalismului și de momentele evaluării pe care le are în vedere domnia sa. Domnul Virgil Măgureanu a găsit imediat loc în SRI unor oameni de încredere, cu care a lucrat la Academia „Ștefan Gheorghiu“ ori la institutele pendinte de aceasta, folosite pentru acoperirea unor misiuni externe, inclusiv cea avută inițial de profesorul meu de Teorie Generală a Statului și Dreptului, Dumitru Mazilu. Acești primii nou-veniți în Serviciu s-au făcut că nu prea înțeleg rațiunile și fondul activității secrete de informații. Ca să nu se creadă cine știe ce… Apoi mai manifestau și suspiciuni ori rezerve serioase față de acest gen de activitate și, bineînțeles, față de cei care o practicau. Toate consilierile pe le ofeream, cu bună-credință, erau răstălmăcite și aplicate exact pe dos, crezând că noi, cei „vechi“, le spunem „pe invers“. Interesați de consolidarea noilor lor poziții, nu scăpau prilejul de a se pune numai pe ei în evidență și de a-i discredita, marginaliza ori exclude pe ceilalți.
Într-o etapă următoare, domnul Virgil Măgureanu a fost nevoit, din câte am înțeles, să disponibilizeze circa 1.200-1.500 de ofițeri din generațiile de mijloc, adică pe cei care constituiau pilonii de profesionalism și ai perspectivelor Serviciului. Aceasta după ce anterior toți cei care împliniseră 50 de ani au primit „liber“ la pensie. Mulți dintre cei astfel disponibilizați au trebuit să plece nu pentru că au făcut parte din poliția politică, ci pentru că au lăsat „răni adânci“ unor servicii de spionaj străine… Acesta este adevărul, să nu-l spunem nici după 20 de ani?!
– Stați puțin. Vreți să spuneți că au fost epurați, de fapt, tocmai cei ce stăteau cu ochii pe agenții străini?
– În dialogurile domniei sale cu istoricul loviturilor de stat din România, Alex Mihai Stoenescu, domnul Virgil Măgureanu rămâne zdravăn strâns în chingi, ca să nu spunem umilit, în legătură cu inabilitatea răspunsurilor și confuzia răspândită în chestiunea unei părți din arhiva microfilmată a UM 0110. Dumneavoastră, ca jurnalist experimentat pe frontul estic al României, puteți credita bâlbâiala domnului Virgil Măgu-reanu în chestiunea respectivă, sau chiar credeți că ce s-a luat de acolo, din plafonul unității, nu avea și copii de asigurare? Nu, nu-i nevoie să-mi răspundeți. Fac și eu un simplu exercițiu de retorică…
Sursa: Curentul
Preluare: Ziaristi Online
Adevărurile generalului Aurel Rogojan și ale ofițerilor UM 0110 Anti-KGB: Măgureanu și Logofătu au transmis microfilmele secrete la Moscova. “În decembrie 1989 puterea a fost preluată chiar de cei pe care-i urmăream noi”
Fondatorul GDS Silviu Brucan, inculpat pentru crime împotriva umanității, a cerut în 1989 invadarea României de către URSS, împreună cu Iliescu și Militaru (KGB/GRU) – RECHIZITORIUL DOSARULUI REVOLUȚIEI – DOC PDF
Cine a fost fondatorul Grupului pentru Dialog Social Silviu Brucan potrivit Rechizitoriului Dosarului Revolutiei: Iliescu Ion, gl. Militaru Nicolae, Voican Voiculescu, Brucan Silviu – inculpați pentru crime împotriva umanității – au cerut Moscovei invadarea trupelor URSS.
“Se observă că persoanele implicate în solicitarea de ajutor militar sovietic (trădare, conform legislaţiei penale), sunt aceleaşi faţă de care prezentul rechizitoriu reţine săvârşirea crimelor împotriva umanităţii, în circumstanţele arătate. Prin prisma acestei realităţi, prin raportare şi la probele administrate, în mod firesc se evidenţiază un liant, o continuitate logică, între consemnările din capitolul I (contextul internaţional), filosovietismul evident al componenţilor „grupului Iliescu”, acceptarea noii puteri din România de către URSS, reactivarea unor militari de o anumită factură şi (nu în ultimul rând) uciderea lui Ceauşescu Nicolae.
La nivelul anului 1989, Codul Penal în vigoare stabilea că este infracţiunea de Trădare „ Fapta cetăţeanului român de a intra în legătură cu o putere sau organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a suprima ori ştirbi unitatea, suveranitatea sau independenţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupării militare străine”. Pedeapsa pentru trădare era cea capitală sau închisoarea de la 15 la 20 de ani.”
Sursa Știri pe Surse / Ziaristi Online
Descărcați de Aici – RECHIZITORIUL DOSARULUI REVOLUȚIEI – DOC PDF
http://www.ziaristionline.ro/2019/04/19/fondatorul-gds-silviu-brucan-inculpat-pentru-crime-impotriva-umanitatii-a-cerut-in-1989-invadarea-romaniei-de-catre-urss-impreuna-cu-iliescu-si-militaru-kgb-gru-rechizitoriul-dosarului-revoluti/
Cum a înființat Silviu Brucan Grupul pentru Dialog Social cu Pleșu și Liiceanu. Fondatorul GDS a cerut moartea lui Pamfil Șeicaru, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu și Corneliu Coposu. DOCUMENTE
Cine îl premiază pe Augustin Lazăr
„Nu mă așteptam, deci, sa descopăr cum un corp de elită al științelor juridice autohtone găsește interes, timp și o riguroasă expertiză, pentru a se dedica, într-un context sumbru și agitat, unui monumental efort de lamurire și reglementare a temeiului și a procedurilor fără de care protecția juridică a patrimoniului cultural și natural nu poate fi eficientă. Am fost încântat, în plus, să pot răsfoi o lucrare solidă, un tratat, de natură să ilustreze la superlativ istoria jurisprudenței naționale și, îndrăznesc să spun, europene”. – Andrei Pleșu despre corpul de elită Augustin Lazăr, MIrcea Duțu și Ovidiu Predescu (Cuvânt Înainte la “Protecția juridică a patrimoniului cultural și natural”, Ed. Universul Juridic, 2018). Foto: Ministerul Public
FOTO UPDATE de colecție:
Aflăm de la curajoasa jurnalistă Sorina Matei că, pe lângă Societatea Timișoara, capcanată de gedesista Brîndușa Armanca, și GDS-ul, normal, vrea să-l premieze pe Augustin Lazăr, procurorul comunist care l-a ținut pe militantul anticomunist Iulius Filip în iadul de la Aiud pentru încă doi ani. Am socotit așadar interesant să amintim ce este de fapt acest grup de influență fondat de agentul sovietic Silviu Brucan. Oferim și un citat despre Brucan din Comunicatul Parchetului privind Dosarul Revoluției, dat în urmă cu câteva zile, în încercarea de a baga sub fum Cazul uneltei Securității Augustin Lazăr vs victima lui, Iulius Filip: „Grupul de decizie politico-militară al CFSN, format din Ion Iliescu, Silviu Brucan – agent KGB, n.n. –, general locotenent Victor Atanasie Stănculescu, general maior(r) Nicolae Militaru (reactivat ulterior, înaintat în grad militar și numit ministru al Apărării) – agent GRU, n.n. – și Gelu Voican Voiculescu, a luat deciziile importante cu caracter politic și militar, urmărind accederea la puterea politică a unui grup preconstituit și legitimarea politică în fața poporului român”, după cum spun procurorii. Aha! Deci un acuzat de crime contra umanității, care “a urmărit accederea la puterea politică a unui grup preconstituit”, a fondat și Grupul pentru Dialog Social și Frontul Salvării Naționale. Bun așa!
Dacă Societatea Timișoara încalcă Proclamația de la Timișoara prin premierea lui Lazăr și GDS face la fel, după cum relevă Sorina Matei, care arată că în actul de constituire al grupului se afirmă: ”Grupul pentru Dialog Social este un grup independent, strict informal, care nu se subordonează nici unei grupări politice și care refuză orice colaborare cu cei care au susținut vechiul regim”. O glumă bună! Ne-o atestă și Vladimir Tismăneanu:
“Un răspuns de principiu, menit să ne asigure înţelegerea limpede a semnificaţiei autentice a apariţiei în prezent a unor forțe anticapitaliste din ce în ce mai diverse, îl aflăm în definirea de către tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului Comunist Român, de pe poziţiile marxismului creator, a actualei faze a crizei sistemului mondial capitalist: «Situația lumii contemporane se caracterizează printr-o profundă ascuțire a contradicțiilor. (…) Această situație, deosebit de complexă, grăbește procesul revoluționar de schimbare a raportului de forțe pe plan internațional în favoarea progresului social, a forțelor ce se pronunță pentru o lume mai bună și mai dreaptă.».” – Vladimir Tismăneanu, membru GDS
“N.A.T.O. a devenit un instrument al politicii S.U.A. de coalizare a forțelor reacționare împotriva mișcării pan-europene de luptă pentru libertăți democratice și afirmare națională, un bastion de scindare a Europei în «Est» și «Vest», acționînd împotriva tendințelor de cooperare general-europeană, de înțelegere și pace.” – (tot) Vladimir Tismăneanu via Dorin Tudoran
GDS a fost fondat de un agent sovietic și unul ungar, secondați de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu
Motto: „După noi vom veni tot noi” – Walter Roman, “Secolul XX: Secolul Marilor Revoluții”, Editura Politica, 1970
Corupție la cel mai înalt nivel, trafic de influență, devalizare. Așa s-ar putea sintetiza azi constituirea Grupului pentru Dialog Social (GDS) dacă s-ar aplica grilele din manualul de anticorupție al DNA. Documentele pe care le publicăm în exclusivitate atestă mascarada independenței „anticomuniste” a fondatorilor GDS cât și modalitatea rapace prin care au intrat în posesia unor bunuri ale statului, între care impozantul sediu din Calea Victoriei 120. Clădirea istorică fusese pregătită și înzestrată de CC al UTC, sub umbrela unei fantomatice Asociații a tineretului român pentru Națiunile Unite, ca sediu de lux pentru Nicu Ceaușescu, când acesta venea la București. Sediu pus pe tavă activiștilor GDS de la cel mai înalt nivel al Frontului Salvării Naționale (FSN).
Deși se proclamă drept „prima organizație a societății civile constituită legal după căderea comunismului” afișând ca dată 31 decembrie 1989, când fondatorii grupului organizat de interese s-au prezentat public la Hotelul Intercontinental, GDS s-a înregistrat legal abia pe 22 ianuarie 1990, având ca reprezentat al parchetului, întâmplător, tocmai o tânără procuroare, pe numele ei Lacrima Ciorbea. Soțul ei, Victor Ciorbea, avea să devină peste puțin timp, din aceeași întâmplare prestabilită, președintele Confederației Naționale a Sindicatelor Libere din România, ulterior CNSLR – Frăția, în prezent sindicat-mamut afiliat Partidului Social Democrat (PSD). Apoi prim-ministru “țărănist” pentru ca azi să fie Avocat al Poporului, drept recompensă din partea sistemului.
Silviu Brucan, eminența cenușie
Dacă jurnaliști români și autori străini care au studiat îndeaproape evenimentele din 1989 (ca Burakowski Adam, Gubrynowicz Aleksander și Ukielski Paweł) susțin că ideologul bolșevic Silviu Brucan, considerat de presa britanică („The Times”) drept „eminența cenușie a FSN”, se număra printre membrii GDS încă de la înființare, actele publicate de Ministerul pentru Consultare Publică și Dialog Civic în perioada Guvernării Cioloș atestă indubitabil că fondatorii GDS au fost, într-adevăr: însuși Silviu Brucan, factotumul din executivul FSN, secondat de sociologul Alin Teodorescu, viitorul președinte al Fundației Soros și cancelar PSD (foto-captură). Practic, doi agenți veritabili ai serviciilor de informații sovietice și maghiare, după cum dovedim tot aici.
Peste numai 8 zile de la conferința de presă de la Intercontinental, Silviu Brucan, de data aceasta în calitate de membru al Consiliului FSN, îi aprobă colegului lui de constituire a GDS, cofondatorul Alin Teodorescu, alături de împuternicitul Gabriel Liiceanu, preluarea în patrimoniu, cu tot ceea ce se află în clădire, a sediului de lux al CC al UTC din Calea Victoriei 120. Și asta nu e tot. Aprobarea pentru înregistrare la Tribunal este dată de Andrei Pleșu, la rândul lui membru fondator al GDS, dar de data aceasta în calitate de Ministru al Culturii și, ca să ființeze mai bine, același ministru membru al GDS își acordă carevasăzică sieși și colegilor săi și o generoasă subvenție financiară. Documentele publicate în premieră vorbesc de la sine.
Editura Politică, un cadou ca între prieteni
Să mai amintim și că, peste alte câteva zile, Gabriel Liiceanu, colegul de GDS al ministrului Andrei Pleșu, primește de la prietenul său, prin ordin de ministru, și Editura Politică cu tot patrimoniul său.
Ca și în cazul agentului KGB recunoscut Silviu Brucan, care aprobă, pe 8 ianuarie 1990, darea în folosință gratuită a sediului din Calea Victoriei propriei lui organizații care se va înființa legal pe 22 ianuarie, Gabriel Liiceanu a ajuns director al editurii PCR rebotezate Humanitas, începând cu data de 1 februarie 1990, printr-un ordin dat de prietenul său, pe 20 februarie. Editură la care acestuia i se publică, de 29 de ani, toate volumașele de eseuri adunate din „Dilema”. „Dilema” care a funcționat din 1993, când a fost fondată de Pleșu, și până în 2003, tot din banii contribuabililor, atribuiți prin Fundația Culturală Română aflată la vremea respectivă sub patronajul președintelui României, care a fost, în două mandate, nimeni altul decât Ion Iliescu.
Guvernul FSN – GDS
Chiar dacă istoria vorbește despre această primă perioadă „de tranziție” ca fiind sub o guvernare FSN e bine să subliniem că, de fapt, cu doi miniștri în cabinet – Andrei Pleșu la Cultură și Mihai Șora la Învățământ – plus alți viceminiștri și secretari de stat, prima administrație fesenistă de după 1989 a fost, în realitate, un Guvern FSN-GDS. Guvern condus de Petre Roman din care nu și-au dat demisia la mineriada din iunie 1990 nici Andrei Pleșu nici Mihai Șora, în ciuda tuturor biografiilor falsificate pe care le flutură pe net.
GDS și „Ciuma Roșie”
Deși se pretinde un opozant al „ciumei roșii” Grupul pentru Dialog Social este legat indisolubil de tot ce a însemnat și înseamnă FSN, respectiv creatorii și excrescențele lui. „Forul moral” al „societății civile” este, probabil, cel mai tenebros grup organizat de trafic de influență și control a vieții politice și culturale din România. Ca să revenim la modalitatea prin care s-a înstăpânit pe un bun obținut ilegal, prin corupție la nivel înalt, ilegalitate perpetuată până azi, amintim că, la 23 septembrie 2004 apare Hotărârea Guvernului nr. 1551/2004 prin care se conferă Asociaţiei „Grupul pentru Dialog Social” statutul de „utilitate publică”. Practic, o mare parte din activitatea GDS-ului e plătită astfel din taxele noastre. Semnatar: penalul Adrian Năstase. Cine era „șef al Cancelariei Primului Ministru Adrian Nastase”? Alin Teodorescu, cofondatorul GDS și apoi deputat PSD – „ciuma roșie”, fost președinte al GDS (1990 – 1991) și, concomitent, al Fundației Soros (1990 – 1996). Întâmplător și fost informator al Securității. Dar și, conform ultimului șef al UM 0110 „anti-KGB”, faimosul general Victor Neculicioiu, directorul Departamentului Contraspionaj «Ţări Socialiste», un dovedit agent al Ungariei.
Niște spioni
Sub prestare de jurământ, la data de 12 iunie 1994, ora 13.30, celebrul general de contraspionaj Victor Neculicioiu informează din nou, pentru a doua oară, membrii Comisiei senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din 1989 că Alin Teodorescu a fost agent maghiar, documentat și prins în fapt, și că cel care a participat la recrutarea sa pentru serviciile ungare se numește Horvath Andor. Recrutarea s-a perfectat la Institutul de Economie Mondială (foto-document). Cine este Horvath Andor? Pentru necunoscători, ne spune Andrei Pleșu: „vechiul meu prieten Andor Horváth (Bandi pentru prieteni) mi-a fost secretar de stat la Ministerul Culturii (1990-1991)” (Dilema veche, nr. 675, 26 ianuarie – 1 februarie 2017). Și ce a mai fost, printre altele, traducătorul Horvath Andor? Nimic altceva decât membru fondator al Fundației Soros, cu cel pe care l-a recrutat drept președinte. Și cine se mai număra printre primii angajați ai lui George Soros în România? Întâmplător, o doamnă, Catrinel Pleșu, soția ministrului oengist Andrei Pleșu, fostă informatoare a DIE pe la 19 ani. Să mai amintim și că magnatul George Soros sosește pe 5 ianuarie 1990 în România și este întâmpinat la sediul GDS de… Silviu Brucan.
Români recrutați de unguri
Un adjunct al lui Victor Neculicioiu, Ioan Rusan, colonel în rezervă al SRI, după ce a condus secția Sibiu, și fost șef al compartimentului „Anti-STASI” din UM 0110, adaugă: „Un cadru de informații al serviciului comunist maghiar, Hunio Gabor, prin concursul și cu participarea agentului Horvath Andor (ulterior membru al Consiliului Director al Fundației Soros și profesor la UBB Cluj), a realizat, în 1988, recrutarea sociologului Alin Teodorescu”. Victor Neculicioiu mai completează în revista „Vitralii” a rezerviștilor SRI: „Centrala de spionaj ungară a dispus recrutarea de români cu posibilităţi în exterior în susţinerea revendicărilor lor, plecând de la constatarea că vocile reţelei de naţionalitate nu dădeau efectul scontat. Pentru unul dintre aceştia, după 1990, un prim ministru român a insistat, după o vizită la Budapesta, să fie numit într-o funcţie înaltă în executiv (2002)”. Afirmația este întărită de generalul (r) Aurel I. Rogojan în cartea sa, „Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale” (Editura Compania, Bucureşti, 2011), cu mențiunea că Adrian Năstase a fost informat dar degeaba.
După doi ani în postura de consilier personal al primului-ministru, pe 1 martie 2004, Alin Teodorescu devine oficial „Șeful Cancelariei Primuluiministru”. După numai alte trei zile, pe 4 martie, în urma unei ședinte a Guvernului PSD-UDMR, Adrian Năstase aprobă reinstalarea la Arad a statuii celor 13 generali austro-ungari autori ai genocidului a peste 40.000 de țărani români. Statuia criminalilor fusese dezansamblată în urmă cu 80 de ani de Regele Ferdinand și Ionel I.C. Bratianu.
În mai 2005, sub Călin Popescu Tăriceanu, cine se străduiește să-i păstreze GDS-ului sediul gratuit primit de la FSN? Ministrul Culturii, Mona Muscă. Întâmplator, și ea, informatoare a Securității. După 10 ani, când se apropie expirarea contractului de gratuitate de 10 ani și se ridică deja discuții publice despre implicarea politică a GDS-ului, cine îi reconfirma gratuitățile locative din buricul târgului pentru încă 10 ani? „Ciuma roșie” – Victor Viorel Ponta.
Plagiatori și informatori
La capitolul morală, vajnicii 22-iști dau de pământ cu „colaboratorii Securității” – chiar dacă nu sunt dovediți dar apar pe liste negre – dar și cu plagiatorii. Dar se uită că Andreea Pora, de exemplu, redactorul șef al organului, este o plagiatoare recunoscută. Ea a fost dată afară de la Hotnews după ce a plagiat din Cotidianul și Ziare.com fraze întregi, inclusiv cu o greșeala a colegilor plagiați. Peste ani, a repetat figura cu InPolitics, de data asta cu mai multă atenție dar, la fel, fără nici cea mai mică jenă. Dacă cazul Pora e, totuși, ridicol, cel al predecesoarei sale în funcție ne amintește de funie în casa spânzuraților.
Gabriela Adameșteanu, membră a GDS din prima tranșă, a fost silită să renunțe la șefia 22- ului după ce, în urma campaniei „Voci curate în presa și societatea civilă din România”, CNSAS a furnizat oficial informația că scriitoarea a fost „sursă a UM 0544”, fosta Direcție de Informații Externe a Securității (DIE). Scriitorul și cercetătorul Mihai Pelin, coordonatorul volumului SRI „Cartea Albă a Securității” afirma că ea i-a fost bagată în pat disidentului Mihai Botez, pe care l-a talonat apoi toată viața.
Primul redactor șef al 22 – și purtător de cuvânt al GDS – a fost Stelian Tănase, la data „revoluției” „instructor cultural” UTC la Casa de Cultură „Nicolae Bălcescu”, cu părinți activiști PCR.
Paleologu, Cezarul informatorilor
Cezarul informatorilor, Alexandru Paleologu, la rândul lui membru co-fondator al GDS și ambasador al regimului FSN în Franța (până când s-a solidarizat cu „Golanii” din Piața Universității), oricât de simpatic a reușit să se facă public, datorită inteligenței lui vii, a fost o slujnică oribilă a Securității, ca să citez un cercetător CNSAS care i-a conspectat Dosarul. Așa simpatic cum era a semnat pentru eliberarea mahărului comunist Gogu Rădulescu arestat în lotul CPEx al CC al PCR. Recunoașterea colaborării sale cu Securitate nu îl absolvă de răul făcut, este de părere istoricul Adrian Majuru, care scrie destul de contontend cu privire la memoria bătrânului turnator și al „dinastiei” sale sterpe. „Alexandru Paleologu este asasinul moral al lui Mircea Vulcănescu. Dinastia Paleologu merge mai departe. Fiul său este deputat PDL şi se visează primar de sector”, scria istoricul literar Adrian Majuru, într-un serial din Cotidianul dedicat non-valorilor care ne sufocă. De la momentul scrierii lui Majuru, mini-Paleologu a ajuns ambasador şi chiar şi Ministru. Al Culturii! Din această poziție a îndrăznit să aprobe profanarea statuilor marilor repere ale culturii și învățământului României aflate la Universitate, așa cum tatăl său o făcea în scris pe vremuri. Dar să-i dăm cuvântul lui Adrian Majuru: „Şi în timp ce spurcăciunea de Alexandru Paleologu încasa purcoaie de bani prin Uniunea Scriitorilor de la Securitate pentru turnătoriile lui, victima sa, trădată şi ucisă, Mircea Vulcănescu, se stingea lent şi dureros la Aiud. Iar fiul acestui turnător asasin, imoral ca tatăl sau şi cu uşor retard în imediat, Toader Paleologu, este în continuare în cărţile puterii şi visează la un fotoliu de primar. Această micro-dinastie Kim a României rămâne în cărţile serviciilor şi în defavoarea noastră.”
Mircea Dinescu, în primele rânduri la constituirea GDS-ul
Un alt liant principal între Grup și FSN a fost „poetul-portofel” Mircea Dinescu din „loja lui Gogu Rădulescu de la Comana”, aflat în primele rânduri la constituirea GDS-ul dar și la masă cu Iliescu, în
Consiliul Frontului Salvării Naționale. Dinescu este ginerele profesorilor Elena Loghinvski (Ludmila Loghinovskaya) și Albert (Adalbert) Kovacs, fost bursier în URSS, cu doctoratul în filologie la
Universitatea „M.V. Lomonosov” din Moscova și ulterior asistent la Catedra de filologie rusă a Institutului „Maxim Gorki” din Bucureşti, unde soția lui devine lector. Albert Kovacs trebuie să-l fi cunoscut nemijlocit pe Ion Iliescu, cu care a studiat în URSS exact în aceeași perioadă. După cum se știe, la începutul anilor ’50, Ion Iliescu a fost secretarul “Sovietului unional al studenților și aspiranților români” aflați la studii în Uniunea Sovietică, organizație sovietică subordonată direct conducerii Komsomolului, în care erau înglobați automat toți bursierii din România. Conform cercetătorului Vladimir Alexe („Candidatul Manciurian”) Ion Iliescu îi raporta din această calitate secretarului Komsomolului, care în acei ani era Alexandr Selepin, cel care, nu întâmplător, va fi numit în 1958 în funcția de președinte al KGB. La moartea lui Kovacs, în 2015, Uniunea Scriitorilor din România condusă de Nicolae Manolescu i-a urat… Ex Oriente Lux: „Îl salutăm pe ultimul său drum fără să spunem să-i fie ţărâna uşoară, ci doar cerul de la Răsărit să-l lumineze”…
Soacra lui Dinescu este teleportată după absolvirea Facultății de Filologie a Universităţii de Stat din Ural la București de unde își plătește cotizația la PCUS regulat, prin ambasada URSS, curea directă de transmisie către Moscova. Pe 11 mai 1988, Andrei Gromîko, președintele Sovietului Suprem, vine în vizită oficială la București, unde lasă și o listă scurtă de invitați din domeniul culturii pentru o vizită de perfecționare în URSS. Pe ea figurau numele lui Dinu Săraru și Mircea Dinescu. Scriitorul Dinu Săraru nu obține avizul CC al PCR pentru această vizită, în schimb Dinescu face turul URSS, monitorizat în parte de agenți ai DSS (0110), până în Crimeea, unde i se pierde urma pentru o perioadă mai lungă de timp. Prestația lui pro-Iliescu din decembrie 1989 este cunoscută.
După 1989, între multe altele, Dinescu organiza la ICR-ul condus de Patapievici „Zilele Filmului Rus” sau devenea agentul electoral al UDMR-istului penal (conform DNA) Laszlo Borbely, autonomist al “Ținutului secuiesc” iar socrul lui se evidenția în Conferințele de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” drept un admirator fățiș al lui Vladimir Putin. În 1991 i-a fost și Dinescu amfitrion și conviv lui Soros la București, chiar la Uniunea Scriitorilor, la lansarea cărții „Pentru o transformare a sistemului sovietic”, proaspăt scoasă de prietenul și tovarășul său de Grup Gabriel Liiceanu, din tipografia fostei Editurii Politice a PCR, acum Humanitas. Cuvântul despre matrioșka masculină a „societății deschise” pare scris de însuși Brucan, cel care l-a primit pe Soros în România, chiar în primele zile ale lui ianuarie 1990:
„Autorul cărții de față s-a implicat total, practic și teoretic, prin inițiative directe ca și prin elaborari abstracte, la procesele care au schimbat și vor mai schimba nu numai înfățișarea continentului nostru dar și destinul Statelor Unite”.
Numitorul comun – informatori ai Securității
„Informator al Securității”, numitorul comun al multor fondatori ai GDS. Întâmplare sau determinare? În mod cert, determinare! A fost cea mai sigură modalitate ca „dreapta civică” să fie sub control din capul locului. O dreaptă independentă ar fi fost un mare pericol, pentru că nu ar fi putut să fie șantajată, nu ar fi avut cum să joace după cântec.
Unul dintre primii membri fondatori ai GDS deconspirați, despre care azi nu se mai vorbește și despre care nu mai e nici o referire pe site-ul GDS, la rubrica dedicată, este Dan Oprescu. El a fost silit să se retragă din GDS numai după ce au apărut dovezi că a fost turnător, în 2002 – după 12 ani de dat lecții despre moralitate în politică și societatea civilă. Dezvăluirea nu l-a împiedicat să fie mai departe consilier superior în Guvernul Năstase – „ciumă penală roșie” -, la Agenția Națională pentru Romi.
Un alt turnător select, Călin Anastasiu, fost membru fondator GDS, prieten la cataramă cu Alin Teodorescu și fost deputat al Partidului Alianța Civică, a tăcut până a fost deconspirat printr-un demers la CNSAS. De altfel, Anastasiu a fost cel cu care Alin Teodorescu a înființat prima companie de sondare a opiniei publice, IMAS. Anastasiu a fost folosit că sursă a Securității în perioada 1988- 1989, cu acordul PCR, și a avut numele de cod „Anghel”, după cum a relevat oficial CNSAS tocmai în 2010.
Mihnea Berindei, fiul lui Dan Berindei și omul de legatură al GDS cu neo-kominternul european, a fost racolat de Securitate în 1968 și a avut două nume de cod: „Sandu” și „Mircea”, a demonstrat CNSAS. Cunoscută specialistă franceză în istorie recentă, Catherine Durandin, și, totodată, expertă a Ministerului Apărării Franței, a întărit această notă afirmând fără ocolișuri că a fost informată chiar de către serviciile speciale franceze că Mihnea Berindei a fost trimis de Securitate în Franța și a operat că agent al acesteia.
Sorin Antohi, un alt caz răsunator, alias „Valentin”, a fost nu numai informator dar și doctor închipuit la Universitatea lui Soros de la Budapesta cât și membru al Comisiei Tismăneanu. Un ministru de Externe voia să-l pună președinte al Fundației-clonă Gojdu, care urmă să predea Ungariei oficial toată moștenirea marelui mecena Emanoil Gojdu. N-a fost să fie. Andrei Corbea-Hoisie, fost membru GDS și ulterior ambasador la Viena, și-a turnat prietenul, pe disidentul Dan Petrescu de la Iași.
Din GDS au făcut parte și doi prelați (singurii), despre care se uită acum: Iustin Marchiș, turnător la Cozia și Nicolae Corneanu, membru al Comisiei Tismăneanu și turnător timp de peste 40 de ani, unul dintre cei mai prolifici informatori ai Securității, depășit poate doar de Dan Amedeo Lăzărescu sau Mircea Ionescu Quintus.
Altă membră fondatoare a GDS, Smaranda Enache, fondatoare a Ligii Pro-Europa din Târgu Mureș, a fost, de asemenea, atât informatoare a Securității cât și activistă PCR.
Rectorul Universității, Mircea Dumitru, alt „sifon”!
Acum foarte vocalul Mircea Dumitru, la rândul lui membru GDS, a tăcut mâlc timp de 27 de ani pe tema relațiilor lui cu Securitatea. Fostul ministru al Educației cioloșiste, membru corespondent al Academiei Române, pe lângă faptul că a tradus din germană pe care nu o știa pe când era angajatul lui Liiceanu la Humanitas, „a fost recrutat de către Securitate în scopul încadrării informative a studenților din Facultatea de Filozofie din București și a semnat la dată de 23.10.1980 un Angajament, olograf, fiindu-i atribuit numele conspirativ Negulescu”, după cum a atestat CNSAS de abia în 2017 și a dezvăluit Evenimentul Zilei. Anterior acesta mințise că nu a colaborat niciodată cu Securitatea. Cu toate acestea, în prezent, fostul turnător e bine-mersi, rector al Universității București, de unde da sinecuri tovarășilor săi de Grup, cum ar fi Vladimir Tismăneanu, co-autor al unui dicționar politic cu Virgil Măgureanu – în vechiul regim – și apoi al unui volum de dialoguri tovărășești cu Ion Iliescu.
Voracii Pleșu și Liiceanu
Despre cuplul Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, membri fondatori ai GDS și cei mai aprigi profitori ai tuturor regimurilor, e greu să mai adaugi ceva, dincolo de cadourile pe care și le-au făcut reciproc din averea statului, de la Editura Politică încoace. Poate, totuși, în comparație cu Ioan Aurel Pop, „colaboratorul Securității” pe linie externă, pentru „supravegherea diasporei” de la… Varna, ar fi cazul să amintim că, pe vremea odiosului regim comunist nu numai că au fost beneficiari ai unor burse cu repetiție la Heidelberg (Republica Federală Germania) când alții nici pașaport până la Ruse nu puteau să primească, dar au făcut zeci de vizite în Occident, sărbătorind chiar și Revelionul la Paris, în repetate rânduri, împreună cu familiile (soția sau copilul) și călătorind uneori cu mașinile proprietate personală. Nu o spune Securitatea cea rea ci chiar acum incinerata cu onoruri naționale Monica Lovinescu. Dovezile abundă în Jurnalele ei! Păcat că și soția lui A. Pleșu, Catrinel Pleșu, fosta directoare ICR, a fost, și ea, informatoare și referend a DIE.
Patapievici, un mincinos!
Un alt membru cunoscut al GDS este Horia Roman Patapievici. Emoționată, după prima întâlnire cu el, Monica Lovinescu avea să scrie în Jurnalul ei: „Descoperim un tânăr (are 35 de ani și pare cu vreo zece mai puțin) simplu, emoționant și emoționat, aproape patetic, care ne vorbește de tatăl lui ieșind din închisoare și nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferințele prin care a trecut”. După ani, Dosarele CNSAS care nu au putut fi făcute dispărute, au relevat faptul că Dionisie Patapievici nu a murit, săracul, fără să-i spună drama trăită de el în închisorile regimului comunist, ci a fost de fapt un ștab al regimului comunist, fost traducător al Armatei Roșii la Viena și un foarte interesant agent al NKVD, rezident la Banca Națională a României, unde acum lucrează pe post de consilieră soția lui Patapievici.
Mircea Dinescu, fost membru GDS, dincolo de statutul lui vedetă de disident și ginere de cetățeni sovietici, a fost absolvent al Academiei de cadre a PCR „Ștefan Gheorghiu” și secretar UTC al USR cu armata la Securitate. Anul 1988 l-a petrecut într-un tur ghidat al URSS-ului.
Cei trei, Pleșu, Patapievici și Dinescu au ocupat și funcții în Colegiul CNSAS neglijând filosofia, cultură și poezia în favoarea documentelor secrete pe care au reușit sau nu să le găsească și dosească.
Moștenitorii lui Leonte Rautu
Alți membri de vaza ai GDS ar putea fi Anca Oroveanu, fiica lui Leonte Rautu, sinistrul șef ideologic al Partidului Comunist din România și a Nataliei Răutu, cea mai apropiată prietenă a Elenei Ceaușescu sau Andrei Oișteanu, fiului Bellei Iosovici și al lui Mihail Oigenstein, emigrat în 1954 din URSS împreună cu familia, care a fost plasată de unchiul membrului GDS, Leonte Rautu, pe stradă Washington, în cartierul Dorobanți. Fratele sau, Valery, s-a născut în Karaganda, cunoscutul lagăr al românilor deportați în RSS Kazahstan, unde tatăl său se află în misiune de propagandist și agent bolșevic chiar în lagărele de detenție, iar el în București. Oișteanu, conform unui fost ofițer al Unității speciale Anti-KGB, a fost urmărit pentru relații cu serviciile din blocul sovietic.
Mariana Celac, sora primului ministru de Externe al FSN, Sergiu Celac, fostul traducător al lui Ceaușescu și acum coordonator al FUMN, este fiica primului prefect comunist pus de sovietici în România,la Craiova, originar din Găgăuzia, ulterior responsabil în Comitetul de Stat al Planificării. Din păcate pentru „forul moral” al „societății civile” care este GDS a fost, și ea, titulară a unui dosar fond Rețea a Securității, în care se arată că a fost recrutată la dată de 01.11. 1984, pentru completarea Rețelei informative pe linia Serviciului „F’. Nu știu ce înseamnă asta dar știu că, până la dată deconspirarii sale de către CNSAS, în 2010, în urmă aceleiași campanii Voci Curate, a tăcut chitic.
Alt membru al Grupului trecut de la GDS la PSD este Sorin Ilieșiu; operator și fost propagandist PCR, împreuna cu Lucia Hossu Longin, la Festivalul „Cântarea României”.
Membră GDS supranumită „tovarășa colonel”, Rodica Culcer, fostă „documentaristă” la „Ștefan Gheorghiu” și Secția Externă a CC al PCR a emigrat de la Revista Era Socialistă tocmai până în Ambasada Statelor Unite ale Americii, iar asta pe vremea regimului comunist, pentru a ateriza apoi, prin deplasări de serviciu, în avioanele aceluiași „ciumă penală roșie” Adrian Năstase.
Andrei Cornea, editorialist 22 și membru GDS, este fiul celui supranumit satrapul ideologic proletcultist al educației românești, Paul Cornea, secretar CC al UTM și sovietizator al culturii române. Desigur, fiul său n-are nici o vină.
Ilegaliștii PCdR din GDS
Un membru cu greutate al Grupului, „trecut în neființă”, după cum se scrie pe site-ul 22, a fost Pavel Câmpeanu, considerat de scriitorul și sociologul Petre Anghel drept un fel supraveghetor bolșevic lăsat de Brucan la datorie între emulii lor de la GDS. Spre deosebire de colegii săi mai tineri, el nu a fost informator al Securității ci doar ilegalist al Partidului Comunist din România (PCdR). În februarie 1990, era publicat în New York Review of Books cu amintirile lui despre dictatorul sângeros Ceaușescu, cu care se ținuse pe vremuri de mâna în închisorile Jilava și Caransebeș.
La fel, Mihai Șora, moșulică cel simpatic din Piață Rezist și membru GDS încă de dinainte fondării organizației, a fost angajatul Anei Pauker în mandatul acesteia de ministru al Externelor bolșevice, redactor-şef la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă între 1959 şi 1969 – anii marilor epurări -, şef de secţie între 1951 şi 1954 la Editura pentru limbi străine şi a apoi primul ministru al Învăţământului în Guvernul FSN Român – Iliescu. Dan Andronic a publicat în Evenimentul Istoric o foarte interesantă Notă Secretă pozitivă a unui ofițer de Securitate care i-a propus colaborarea cu „organele”. De notat, a fost, la fel că Alin Teodorescu, membru fondator și la Fundația Soros – România.
În cele din urmă poate e demn de amintit că însuși președintele îndelungat al GDS, disidentul Radu Filipescu, este nepotul lui Petru Groza, primul ministru al regimului sovietic comunist. Dumitru Iuga, primul lider al Sindicatului LIber al TVR și fost deținut politic împreună cu Iulius Filip la Aiud, acuza ca acesta a fost preluat sub control de Securității încă din detenție. “GDS – eul s-a construit având la bază oameni controlaţi de fosta securitate. Radu Filipescu, preşedinte (pe viaţă!) al consiliului de administraţie al acestui „ong” a fost preluat sub control de securitate încă din detenţie. Sub preşedinţia sa s-au lipit acolo ca muştele la miere tot felul de personaje, unele intelectuali de excepţie dar cu morala la pământ sau în necunoştinţă de cauza”, afirma tranșant Dumitru Iuga.
Și ultimul pe lista această, ignorată de Mădălin Hodor, membrul GDS-ului lui Brucan și al IRR-ului lui Iliescu, este, cu voia dvs, celebrul Volodea Tismăneanu, fiul tatălui lui, la rândul lui și el un biet propagandist la Ștefan Gheorghiu, co-autor de Mici Dicționare Social-Politice pentru Tineret, la editura Politică a PCR, alături de nu mai puțin celebrul Virgil Măgureanu, și, conform documentelor existente la CNSAS, plantat în Occident chiar cu acordul infamei Securități. Dar lista poate continuă…
UTC-iștii de ieri, GDS-iștii de azi
Din aceeași categorie de fiu de propagandist comunist face parte și Teodor Baconsky, fiul poetului proletcultist Anatol E. Baconsky („Afară neaua a-ngheţat/ Şi viscolele-n zbor străbat/ Şi undeva-n Kremlin o rază de fereastră luminează/ O văd mineri, soldaţi, colhoznici, vreun activist îndepărtat/ Acolo Stalin rând pe rând/ Căi noi spre comunism croieşte/ Şi ceas cu ceas îşi împlineşte/ Cutezătorul jurământ/ O, nencetat voi aştepta/ Pe Lenin – când să-l pot vedea,/ Să-i spun că razele pe care le-a dezlegat, nepieritoare,/ s-aprind arzând mereu mai tare şi luminează-n ţara mea!”). Căzut din PDL până sub linia de plutire, el a fost reactivat în ultima perioada pe zona “alternativei de dreapta”. Mai puțin talentat decât tatăl sau, teologul Baconsky este cunoscut și pentru incursiunile sale prin jacuzziurile lumii.
Tovarășul său de „dreapta”, Cristian Preda, a devenit membru al PCR în 1987, în anul doi de facultate, când muncitorii revoltei anticomuniste de la Brașov erau măcelăriți și torturați de forțele regimului pe care el se pregătea sârguincios să îl servească. Cristian Preda a fost membru al Comisiei de Cenzori a Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR) și responsabil de organizarea Conferinței Naționale a UASCR din 1988.
La Concursul profesional științific studențesc de științe sociale, Secțiunea „Materialism dialectic și istoric”, a obținut 20 de puncte. Pe urmele lui Lucian Boia, lucrarea să era o odă la al XIV-lea Congres al PCR și 45 de ani de la „revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă de la 23 august 1944“. Concursul a fost aprobat de tovarășa Elena Ceaușescu. Temele la care Cristian Preda s-a dovedit eminent: „Concepţia PCR, expusă de Secretarul General al Partidului, tovarășul Nicolae Ceauşescu, la sedinţa Plenarei CC al PCR, a organismelor democratice şi a organizaţiilor de masă şi obsteşti din 28 noiembrie 1988 despre unitatea, continuitatea şi etapele procesului revoluționar în țară noastră, despre marile transformări revoluționare ce constituie conținutul și definesc specificul fiecăreia dintre aceste etape“; „Ce este partidul revoluţionar al clasei muncitoare?“; „Dialectica contradicţiilor în viață socială. Concepția PCR a Secretarului sau General, tovaraşul Nicolae Ceauşescu, despre cunoaşterea și soluţionarea contradicţiilor în socialism“.
După ce a ajuns europarlamentar pe spezele PDL și ale Elenei Udrea a început să o înjure birjărește, la fel ca Baconsky pe „coruptă”, deși au petrecut momente de neuitat pe plajă prezidențială de la Neptun, sub ochiul de ciclop al lui Băsescu și țevile automatelor subacvatice al SPP.
Alt UTC-ist tomnatic, Alexandru Lăzescu, proțăpit de GDS la TVR pe vremea lui Băsescu, a fost vicepreședinte al Consiliului Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din Politehnică Iași responsabil de „problemele cultural-educaționale”, adică de propagandă. Într-un interviu din 1979 apărut în „Flacăra Iașilor”, „Andi” Lăzescu afirmă: „Suntem comuniști sau viitori comuniști, și în orice moment trebuie să ne comportăm că atare, să privim în viitor, care este AL NOSTRU”. Corect. A știut bine. Alexandru „Andi” Lăzescu, unul dintre coloneii ilegali ai lui Gabriel Oprea. În 1990, simultan, era coordonator al GDS și Fundației Soros la Iași.
Despre Monica Macovei, membră GDS din tată în fiica, ați auzit probabil că anti-corupția a învățat-o de mică, din familie, cât și de la serviciul ei de dinainte de 1989, pe când activa că procuroare comunistă.
„Acuzatorii publici”
După cum spune și reputatul analist poltic și militar Valerian Stan, fondator al CADA în anii ’90, GDS a fost creat în oglindă de FSN, că partener în jocul de maskirovka practicat cu profesionalism de manipulatorii opiniei publice de peste 29 de ani. Mai precis chiar din 22 decembrie 1989, de când s-a pus la cale fondarea GDS și a revistei 22 (captura, nr. 2, mai sus), care avea să poarte acest nume ca simbol al reinstaurarii la putere a celor veniți cu tancurile sovietice în 1944: a Ciumei Roșii. Pentru că fondatorul nu numai de facto dar și de jure, în acte, al Grupului pentru Dialog Social a fost nimeni altul decât Silviu Brucan, împreună cu informatorul Securității și agentul Ungariei Alin Teodorescu. Silviu Brucan, care, dacă ar fi trăit azi, ar fi trebuit să se afle în cătușe, alături de Ion Iliescu și ceilalți ucigași ai românilor din 1989. Același Silviu Brucan care-și avea soția, Alexandra Sidorovici, ea însăși agentă CEKA și apoi NKVD/KGB, la fel că soțul ei, plasată în pozițiacheie de „acuzatoare publică” în marile procese politice ale elitei românești. Același Silviu Brucan care, începând în septembrie 1944, în calitate de secretar general de redacţie al ziarului de partid „Scînteia”, cerea condamnarea la moarte a marilor oameni politici și jurnaliști români. Cum e oare să dai lecții de morală – și “anticorupție” – de pe podiumul pe care te-a pus un agent KGB care a cerut moartea lui Pamfil Șeicaru, Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu și Corneliu Coposu?
Adenda
Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are pe rol o cerere în care este atinsă între altele și privatizarea fostei Edituri Politice a PCR transformată de Andrei Pleșu în Editura Humanitas și atribuită prin Ordin de ministru al Culturii, în Guvernul FSN Iliescu-Roman, prietenului și colegului său din Grupul pentru Dialog Social, Gabriel Liiceanu. Mai mult: conform procesului afl at pe rol la CEDO în Afacerea Humanitas a fost implicat și un alt membru al GDS și totodată al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN): cunoscutul activist Gabriel Andreescu.
Dacă DNA ar lua la puricat operațiunile ilegale ale tuturor guvernelor post-decembriste, Andrei Pleşu ar trebuie să fie invitat pentru a da explicaţii, alături de Petre Roman și Ion Iliescu, nu numai despre mineriada din 1990. În contextul în care Pleşu şi-a publicat toate cărţile la Editura pe care i-a făcut-o cadou prietenului său Liiceanu, conflictul de interese ar putea fi cea mai mică infracţiune la care s-a dedat, ca ministru al Guvernului FSN-GDS. Guvern rezultat din conspirația „grupului preconstituit anterior datei de 22 decembrie 1989”, ca să cităm din Comunicatul Parchetului General cu privire la punerea în mișcare a acțiunii penale faţă de inculpatul Ion Iliescu și compania lui sub aspectul săvârșirii de infracțiuni contra umanităţii.
„Ilegalități nesfârșite” pentru GDS
După publicarea de către EvZ a materialului despre înființarea Grupului pentru Dialog Social de către un agent KGB – Silviu Brucan – și unul al Ungariei comuniste – Alin Teodorescu, de mână cu Pleșu și Liiceanu, s-au ridicat mai multe aspecte legale, pe care am dorit să le sintetizăm, conform unei opinii avizate. Una dintre cele mai avizate. Este vorba de Valerian Stan, fondator al CADA în 1990, fost șef al Departamentului de Control al Guvernului CDR, poziție din care a inițiat primele acțiuni de anticorupție la nivel înalt, care vizau devalizarea statului de către demnitari ai acestuia, fost director de programe și vicepreședinte al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH), fost președinte al Alianței Civice, colaborator al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România la elaborarea unor proiecte legislative şi pentru redactarea de sesizări penale specifice ș.a.m.d., în prezent membru al Consiliului director al Fundaţiei Centrul de Resurse Juridice (CRJ). Astfel am aflat și faptul că ilegalitățile prin care s-a făcut „transferul de proprietate” al Editurii Politice a PCR „au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci” sau de acum.
Filiera Brucan-Pleșu-Liiceanu
Reamintim pe scurt faptele, dovedite prin documente apărute în exclusivitate în EvZ: La data de 8 ianuarie 1990, Silviu Brucan, fondator al Grupului pentru Dialog Social, în calitate de reprezentant al Consiliului Frontului Salvării Naționale le aprobă colegilor săi de Grup, Gabriel Liiceanu și Alin Teodorescu, sediul impozant din Calea Victoriei 120, care aparținuse UTC (pentru Nicu Ceaușescu) și care fusese trecut în acte în administrarea Minsterului Culturii, respectiv a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. La data respectivă organizația nu era constituită legal. Cei doi au preluat patrimoniul de lux al UTC transferat Ministerului Culturii fără acoperirea legii. Înregistrarea ca persoană juridică a GDS a avut loc după 22 ianuarie 1990.
Tot înainte de înființarea legală a GDS, Ministerul Culturii, prin Andrei Pleșu, la rândul lui membru fondator al GDS, aprobă înființarea asociației și acordă și o subvenție financiară neprecizată, în bani peșin, din fondurile Ministerului Culturii, pentru funcționarea organizației sale și a colegilor săi de Grup. Apoi, la 20 februarie 1990, Andrei Pleșu, în calitate de Ministru al Culturii, emite Ordinul nr 82, prin care anunță retroactiv, că de la data de 1 februarie 1990 „se înființează editura Humanitas” și „cu aceeași dată se numește drept director al editurii Humanitas domnul Gabriel Liiceanu”, tovarășul și colegul său de GDS. Prima librărie Humanitas apare pe domeniul GDS de pe Calea Victoriei 120: „Librăria din fundul curții”.
Conform memoriilor artistului Eugen Mihăescu, membru de Onoare al Academiei Române și fost ambasador al României la UNESCO, totodată cel care l-a găzduit pe Silviu Brucan la New York, în turneul acestuia din 1988, GDS a fost fondat de fapt în casa lipită de cea a lui Pleşu, de pe strada Paris, lângă Guvern, unde stătea cumnatul lui Pleșu, arhitectul Ascanio Damian, la rândul său membru fondator al GDS, și unde își făcuseră cartier general Iliescu și Brucan în zilele „revoluției”.
Abuz în serviciu contra intereselor publice, trafic de influență și alte fapte penale
Iată opinia avizată a expertului consultat de EvZ în această speță, Valerian Stan: „La vremea săvârșirii lor, toate aceste fapte constituiau infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiuni ce se pedepseau cu închisoare până la 5 ani. Mă refer la ce-au făcut Brucan și Pleșu. În cazul celor care au intervenit pe lângă ei, avem de-a face cu infracțiunea de trafic de influență, care se pedepsea cu închisoare până la 10 ani. În același timp, prin modalitatea concretă în care au fost săvârșite, ele mai îmbrăcau și forma altor infracțiuni prevăzute și pedepsite la acea vreme de legea penală”. În ceea ce privește sediul GDS, având în vedere că acesta a fost însușit fraudulos “responsabili de toate cheltuielile statului din cei 29 de ani sunt cei care l-au atribuit illegal, respectiv Ministerul Culturii în solidar cu Andrei Pleșu”, ne spune specialistul în anti-corupție.
Pleșu a secretizat Ordinului de atribuire a Editurii PCR lui Liiceanu
„Pentru fundamentarea unei cereri cu care m-am adresat CEDO, cerere pe care Curtea a comunicat-o în urmă cu șase ani Guvernului, am documentat atribuirea Editurii Politice de către ministrul Pleșu d-lui Liiceanu, editură care a devenit Editura Humanitas. Și care a adus apoi, din 1990 și până azi, frumoase beneficii și d-lui Pleșu și atâtor membri ai GDS.”, afirmă Valerian Stan, pentru a ne furniza apoi și o informație care ar trebui să dușeze puțin, cu apă rece, apologeții celor doi intelectuali de rasă și de casă ai tuturor regimurilor: „Ilegalitățile prin care s-a făcut acest «transfer de proprietate» au fost practic nesfârșite – lucruri de neimaginat în ordinea de drept de atunci. Ordinul d-lui Pleșu nu doar că n-a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial, dar, cum aveam să descopăr cu ocazia de care spun, potrivit «dispoziţiilor interne» ale Ministerului era stabilit inclusiv că «acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei»”. Dacă îl studiem puțin, înțelegem și de ce.
Ordinul în cauză, Nr. 82, prezintă nişte ciudăţenii: el este semnat şi ştampilat pe 19 februarie 1990 dar înregistrat pe 20 februarie şi se referă la viitor la o acţiune care deja s-a desfăşurat, de la 1 februarie, în baza unei Hotărâri din… 5 februarie. Dar, totuși, de ce trebuia ținut secret? Poate doar pentru a triumfa minciuna. Pentru că nu mai departe de acum doi, Mircea Vasilescu, fost redactor șef al revistei lui Andrei Pleșu „Dilema Veche”, mințea printre dinți într-o luare de poziție (drepți) pentru patronul său, afirmând că, cităm, „Dl Liiceanu a fost de fapt numit director la fosta Editură Politică: administrativ și birocratic, ăsta-i adevărul, pe bază de documente. Denumirea «Humanitas» (și nu doar denumirea) a apărut după.” Dar, după cum stă scris în Ordinul care trebuia să rămână secret, adevărul „pe bază de documente” stă tocmai invers: începând cu data de 1 februarie se înființează Editura Humanitas și cu aceeași dată se numește în funcția de director Liiceanu, cu un salariu de 5610 lei și o indemnizație de conducere de 300 lei, ocazie cu care editura nou înființată preia patrimoniul Editurii politice (document mai jos).
Pomanagii tuturor regimurilor
Mircea Vasilescu este normal să mintă. Din 1993, Ion Iliescu i-a oferit lui Andrei Pleșu plata integrală a revistei „Dilema”, cu salarii, angajaţi intelectuali (sau intelectuali angajaţi?), şoferi, maşini, sediu, birouri, secretare, căldură, electricitate, apă caldă, hârtie igienică, tipar, portar. Era vremea când Iliescu limita apariţia ziarului „România liberă” prin stoparea difuzării hârtiei de tipar de la unicul distribuitor, Fabrica Letea. La „Dilema” nu existau însă… dileme existenţiale. Salariul gros, inclusiv al lui Mircea Vasilescu, revărsat din buzunarele contribuabililor în conturile intelectualilor, curgea valuri. Chermeza ideologică decontată de Fundaţia Culturala Română a mers ca unsă peste un deceniu, şi sub Constantinescu şi apoi, din nou, sub Iliescu. Ar putea oare un contabil bun să facă un total, pentru o firmă cu zeci de angajaţi și o publicație cu cheltuielile aferente, timp de 11 ani? Oare se putea face un spital pentru copiii bolnavi de cancer din banii aceștia?
Patrimoniul exact al celei mai importante edituri din România, responsabilă de tipărirea color la calitate de lux a „Operelor” lui Nicolae Ceaușescu, sub atenta îngrijire a lui Walter Roman, tatăl lui Petre Roman, a rămas până azi necunoscut. Jurnalistul Ion Spânu afirma în Cotidianul că patrimoniul Editurii Politice era format şi din „mijloacele fixe (inclusiv tipografie color) şi mobile existente la acea dată. Nimeni nu a spus niciodată cîţi bani erau în contul celei mai bogate edituri din România, ştiindu-se că Editura Politică era chiar editura PCR!”. Chestiunea aceasta se regăsește, sub un anumit aspect, chiar și într-o cauză aflată în prezent pe rolul CEDO. Este vorba în principal despre un proces care, în prealabil, a avut loc în țară și a vizat libertatea de exprimare. În cererea depusă pe masa judecătorilor de la Strasbourg, se arată că un personaj cu rang înalt din CFSN și CPUN a „ajutat și el” la „privatizarea” Editurii Politice, și apoi a devenit membru al GDS – coleg cu Pleșu și Liiceanu, deci.
Am corelat această informație cu documentarea pe care am avut-o întocmită pentru apărare în procesul pe care Gabriel Liiceanu mi l-a intentat mie și colegului Ion Spânu pentru devoalarea grupului de interese GDS/Humanitas și l-am identificat imediat pe personajul aflat și în CFSN / CPUN și în GDS în persoana lui Gabriel Andreescu.
Ion Spânu ne-a furnizat rapid și un pasaj pe care l-a copiat la Tribunal în timpul desfășurării paralele a procesului nostru, în februarie 2013, și a celui ajuns acum la CEDO, și lucrurile stau așa (rezumăm din documente, și folosim prescurtarea numelor și a unor instituții):
“În timp ce avea calitatea de membru al „organului suprem al puterii de stat” (Consiliul Frontului Salvării Naționale-CFSN, transformat, la 9 februarie 1990 în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională-CPUN), Gabriel Andreescu, alături de colegii săi din Dialog Social (GDS) Gabriel Liiceanu (G.L.) şi Andrei Pleşu (A.P., acesta din urmă ocupând şi el la acea dată o importantă poziţie publică, aceea de ministru de resort, al Culturii), a fost unul dintre autorii controversatei privatizări (inclusiv în beneficiul propriu) a celei mai mari Edituri de stat, Editura Politică. Astfel cum G.A. însuși a arătat prin Întâmpinarea sa de la instanţa de fond – ca urmare a dezvăluirilor din presă pe tema „privatizării” Editurii Politice şi a „favorurilor financiare” de care Editura care i-a preluat patrimoniul („Humanitas”) beneficiase, în anii următori, pe seama bugetului public – el s-a văzut nevoit să recunoască faptul că, împreună cu colegul său de la GDS, G.L., a „creat, la începutul anului 1990”, Editura „Humanitas SRL”, al cărei acţionar a şi devenit. Înfiinţarea Editurii „Humanitas” şi preluarea de către aceasta a întregului patrimoniu al Editurii Politice au fost făcute prin Ordinul nr 82 din 20.02.1990 al ministrului Culturii de la acea dată, A.P., colegul de la GDS al lui G.A. şi al lui G.L. Este foarte important de precizat că Ordinul menţionat nu a fost niciodată publicat iar potrivit „dispoziţiilor interne” ale Ministerului „acest document nu se fotocopiază şi nu se scoate în afara instituţiei”; pentru obținerea documentului, pe timpul derulării proceselor din țară, a fost nevoie de formularea mai multor cereri către Ministerul Culturii, una dintre acestea urmând un circuit birocratic care a reuşit să ocolească „dispoziţiile interne” contrare în mod evident accesului liber la informaţiile de interes public.
Foarte important de precizat de asemenea, pentru a se da o aparenţă de corectitudine „operaţiunilor” şi „manevrelor” transferului patrimoniului Editurii Politice către Editura „Humanitas SRL”, iniţial a fost înfiinţată Editura „Humanitas” – aflată „în subordinea” Ministerului Culturii şi al cărui director a fost numit G.L. (de către colegul său de la GDS, ministrul Culturii). La scurt timp, această Editură s-a „privatizat”, devenind Editura „Humanitas SRL” – cea despre care G.A. a recunoscut într-un articol de presă că „a participat la crearea ei”, şi la care, de asemenea cum a recunoscut pe timpul procesului din țară, a devenit acţionar (alături de colegii de la Grupul pentru Dialog Social). „Privatizarea” Editurii Politice şi „preluarea imensului ei patrimoniu” de către Editura „Humanitas” – inclusiv în beneficiul lui G.A., în perioada când aceasta era membru al CFSN/ CPUN („organul suprem al puterii de stat”) – au fost considerate în repetate rânduri de către presă drept „manevre”, operaţiuni „extrem de ciudate”, „subevaluarea Editurii Politice” etc. Mai arătăm că din articolele menţionate (inclusiv al lui G.A.) a reieşit că Editura la care el a devenit acţionar prin „privatizarea” Editurii Politice, a beneficiat de „favoruri financiare” de ordinul sutelor de mii de euro de la bugetul public.”
Un control al Curții de Conturi din primăvara anului 2002 releva faptul ca editura Humanitas SA, patronată de Gabriel Liiceanu și coordonată financiar atunci de directorul economic Ioana Patapievici, soția lui Horia Roman Patapievici, a beneficiat de generoase reeșalonări ale datoriilor către Bugetul de stat și de scutiri de la plata penalizarilor de peste 235.000 euro. Cifra de afaceri a Editurii Humanitas este azi în jur de 20 de milioane lei iar cea a întregului Grup Humanitas tinde spre 11,5 milioane de Euro. Oare acum că s-a redresat financiar, ar putea Liiceanu să doneze cei 235.000 de euro de care a beneficiat de la stat pentru un spital? Sau, de ce nu, pentru Catedrala Națională?
„S-au dus vremurile cu Minima moralia”
Conchidem, cu câteva rânduri istorice, despre cum a ratat Pleșu să devină candidatul Convenției Democrate la alegerile din 1992 – și deci, președintele României – pentru că a vrut să rămână de mână cu Petre Roman, inculpatul de azi din Procesul Mineriadei și al Revoluției. Monica Lovinescu, Jurnal, 1990 – 1993, pagina 253: „Duminică, 21 iunie 1992. (…) Va să zică Manolescu nu e eligibil drept candidat al Convenției pentru ca l-a dus Mihnea [Berindei] la… socialiștii francezi, dar Pleșu, care a rămas până la capăt în Guvernul Roman, da. (…) Pleșu trimite prin faxul lui Mihnea (el e încă la Berlin) o punere la punct: refuză. N-ar accepta decât dacă ar fi candidatul și al Convenției, și al FSN-ului lui Roman! Egal deci în ambiguitatatea pe care a cultivat-o din ianuarie 1990 încoace și pe care constat c-a ținut-o proaspată în frigiderul berlinez de vreo șase luni încoace. S-au dus vremurile cu Minima moralia.”
Seniorul Coposu reproșa Guvernului FSN-GDS monopolul. Politic și cultural
E bine să rememorăm și momentul în care se desfășoară tranzacția Humanitas: suntem după prima mineriadă, când Corneliu Coposu era să fie linșat de hoardele asmuțite asupra PNȚ de specialiștii FSN în manipulare și operațiuni murdare. Ce cerea bătrânul lider țărănist înainte de a fi asaltat în prima mineriadă și băgat apoi în tanchetă de colegul lui Andrei Pleșu, Petre Roman? Citez din memoriile lui Coposu: „Ca reprezentanţii puterii politice să anunţe că, având în vedere schimbarea lor de atitudine şi dorinţa de a intra în competiţie cu partidele politice, ei renunţă la monopolul puterii politice, urmând să se găsească un sistem provizoriu de exercitare a acestor puteri”.
Nu au renunțat. Nici unul dintre ei. Ba au mai instaurat și monopolul cultural. Ne întrebăm, totuși, de ce intelectuali fini ca Andrei Pleșu și Mihai Șora, membri fondatori ai GDS, nu au tresărit la acel moment criminal din 29 ianuarie 1990 sau la mineriada din 19 februarie 1990, care a demonstrat din nou, dacă mai era nevoie, modalitatea de operare a FSN? Cei doi, însoțiți de secretarii lor de stat din GDS și Fundația Soros proaspăt înființată au rămas în continuare, cuminți, la locurile și în fotoliile lor călduțe de miniștri ai FSN, chiar și după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când sângele studenților a împroșcat sălile devastate ale Universității și Arhitecturii și cadavrele bucureștenilor s-au rostogolit pe caldarâmul din Km 0 al Capitalei României, inclusiv în brațele subsemnatului.
Sursa: Evenimentul Zilei
GDS, fondat de Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, împreună cu un agent sovietic și unul ungar (II)
Afacerea privatizării Humanitas de către Pleșu și Liiceanu, într-un dosar aflat la CEDO
Preluare: Ziaristi Online
Citiți și:
http://www.ziaristionline.ro/2019/04/12/cine-il-premiaza-pe-augustin-lazar-fondatorul-gds-a-cerut-moartea-lui-pamfil-seicaru-iuliu-maniu-gheorghe-i-bratianu-si-corneliu-coposu/
Un supraviețuitor al Masacrului de la Fântâna Albă vorbește: “Trăgeau în noi cu mitralierele ca după iepuri!”. VIDEO-MĂRTURIE
Colonelul în rezervă Petru Huţan, supraviețuitor al Masacrului de la Fântana Albă(foto), a povestit într-o înregistrare realizată de ziaristul Victor Roncea cum s-au desfăşurat evenimentele de la 1 aprilie 1941, când 3.000 de bucovineni au fost uciși de grănicerii sovietici, respectiv trupele NKVD. Supraviețuitorul a istorisit că românii care vroiau să meargă în ţara natală au fost pur şi simplu masacraţi de soldaţii sovietici, care trăgeau în ei ca „după iepuri”.
Masacrul de la Fântâna Albă a rămas întipărit în istoria românilor, după ce pe 1 aprilie 1941, aproape 3.000 de bucovineni din zona Siretului au fost omorâţi de soldaţii sovietici, pentru că au încercat să plece în România din nordul Bucovinei ocupat samavolnic de bolșevicii sovietici. În baza pactului Ribbentrop – Molotov, în anul 1940, sovieticii le-au dat pe 26 iunie un ultimatul românilor, prin care trebuiau să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, teritorii pe care trăiau peste 3 milioane de români, scrie Adevărul într-o rară prezentare corectă a realității istorice. “La 28 iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost invadate de trupele sovietice. Zeci de mii de oameni – funcţionari publici, fruntaşi ai partidelor politice, preoţi şi intelectuali, profesori şcolari şi oameni simpli – au fost nevoiţi să ia drumul exodului peste Prut, pentru a se salva de urgia stalinistă. În Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv. Transplantul de sistem sovietic în teritoriile ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist a tras o linie neagră sub firava democraţie interbelică şi a produs o serie de consecinţe, unele mai dramatice decât altele”, după cum a arătat Academia de Științe a Republicii Moldova.
În primul an de la ocupaţia sovietică, peste 7.000 de bucovineni au reuşit să fugă la sud de Cernăuţi şi să se întoarcă acasă. Ca o consecinţă a acestor evadări, sovieticii au sporit trupele NKVD de pe graniţă, iar cetăţenii care aveau rude în România erau declaraţi trădători de ţară şi deportaţi în Siberia. Pe 19 noiembrie 1940, 105 persoane din satul Suceveni au încercat să treacă graniţa, însă au fost prinşi de soldaţii sovietici. Trei din aceştia au fost omorâţi pe loc, în timp ce alţi doi au fost răniţi. Drept pedeapsă, rudele bucovinenilor din Suceveni care au vrut să se întoarcă în România au fost deportate în Siberia. Pe 6 februarie 1941, alţi 500 de bucovineni au avut o nouă încercare de a trece graniţa în România. Aceştia au fost întâmpinaţi de grănicerii ruşi cu o rafală de gloanţe, doar 57 de persoane reuşind să ajungă în ţara lor de origine. Sovieticii au arestat atunci 44 de persoane, din care 12 au fost condamnate la moarte, iar celelalte 32 au fost condamnate la 10 ani de muncă silinică.
Pe 1 aprilie 1941 a urmat masacrul de la Fântâna Albă. Circa 10.000 de bucovineni din zonă au pornit spre graniţa arbitrară dintre URSS şi România, după ce prin localităţile din nordul Bucovinei au fost lansate zvonuri cum că sovieticii ar permite trecerea graniţei. În apropiere de graniţa cu țara, la doar trei kilometri, soldaţii sovietici au început să tragă cu mitralierele în români, 3.000 de bucovineni fiind secerați. După Masacru, cei 3.000 de români omorâţi au fost îngropaţi în mai multe gropi comune. Martorii spun că pământul s-a mişcat în zona respectivă mai bine de două nopţi, pentru că mulţi dintre cei îngropaţi erau încă în viaţă în momentul în care au fost aruncaţi în groapă.
Petru Huţan, unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Fântâna Albă, a povestit cum s-au defăşurat evenimentele în data 1 aprilie 1941, chiar la una dintre comemorările de la locul faptei, azi aflat în Ucraina. Bătrânul a precizat că românii vroiau doar să se întoarcă la patria mama, după ce și germanilor li s-a permis acest lucru. Pe atunci tânărul Petru, împreună cu tatăl său, au încercat să ajungă în România, unde urmau să-şi aducă apoi rudele după ce făceau o cerere pentru reîntregirea familiei. ”Când coloana s-a îndreptat către frontieră, a venit o subunitate de cavalerie, un pluton de călăreţi – calmuci sau gruzini. Aceştia s-au împărţit în două, o parte spre stânga şi o parte spre dreapta, fără să zică nimic. Deodată s-a tras o salvă de gloanţe de mitralieră automată, de ne-au piuit deasupra capului gloanţele. Tata îmi spune să stau, să nu mai înaintăm. Lumea, fredonând cântece patriotice a înaintat, însă noi nu am înaintat, la fel şi cei din spatele nostru. În momentul când a doua salvă de armă automată a fost trasă, a fost trasă direct în oameni. Noi am stat acolo, că spre noi nu trăgeau, deoarece la început au luat la ţintă capul coloanei. Au început să se vaite oamenii, copiii strigau că au fost împuşcaţi, iar noi ne-am despărţit de coloană şi am mers înapoi la Siret. Pe malul Siretului am găsit nişte răchiţi mari care erau pe malul apei şi dedesupt erau nişte răgălii şi acolo am intrat, ascunzându-ne acolo. Tata a spus: <De aici nu mai plecăm până la noapte! Băi copile, uite ce facem, să ne ferim, nu cumva să ne întâlnim cu cineva – să nu ştie nimeni că am fost acolo!> Pe şosea alergau ăia cu caii, împuşcau, trăgeau cu mitraliera, dar o parte din cetăţeni au zis să mergem acasă, că noi nu mai mergem spre frontieră, însă călăreţii au început să alerge după ei. Dacă părăseai şoseaua, te împuşca, trăgea după tine, ca după iepuri. Călăreții toată noaptea au galopat și tras. Erau oamenii cu copilași… Eu am stat acolo până s-a înnoptat, după care am plecat spre casă, pe marginea râului, ferindu-ne să nu ne întâlnim cu nici un individ indiferent ce ar fi. De pe marginea apei noi vedeam toată panorama către şosea, către Cupca şi Suceveni. Când oamenii ieșeau pe câmp, aștia îi împușcau. Îi vânau ca pe iepuri. Am mers pe marginea râului, până am dat de un pârâu care ducea în gospodăria noastră. Când am ajuns acasă, mama, fratele şi bunica, stăteau şi aşteptau. Ei ştiau ce s-a întâmplat, dar nu ştiau dacă noi am ajuns până în frontieră sau nu sau dacă suntem împuşcaţi. Pe 13 iunie au început deportările…”, a povestit colonelul în rezervă Petru Huţan, care avea 14 ani la momentul masacrului. În anul 1944 acesta a ajuns în România unde a şi rămas, stabilindu-se în cele din urmă la Iaşi. El s-a întors pentru prima dată la Fântâna Albă abia în 2012, la 71 de ani de la masacru (Video).
„La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa. Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Cineva din mulţime a strigat: <La pământ!> Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: <Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!>. Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: <Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!>. În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele după brumă. Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. <Braconierii> ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oameni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă. Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios?”, a scris profesorul Gheorghe Mihailiuc, citat de Adevărul, în cartea sa de poezie şi proză „Dincolo de cuvintele rostite”, volum apărut în anul 2004 la Hliboca, azi în Ucraina.
Sursa: Ziaristi Online
Fotografii de la locul faptei – Masacrul de la Fantana Alba
Un supraviețuitor al Masacrului de la Fântâna Albă vorbește: “Trăgeau în noi cu mitralierele ca după iepuri!”. VIDEO-MĂRTURIE
EXCLUSIV: Stenogramele Colegiului CNSAS în cazul atacului GDS la Ioan Aurel Pop: “S-au furat documente din Arhivă!”. Cazul BOIA și SECURITATEA: Cum a ajuns Lucian Boia de la DIE și CIE la SIE și CNSAS
Ziaristi Online vă prezintă în exclusivitate o stenogramă cu schimburi explozive de replici din interiorul CNSAS pe tema scandalului provocat de GDS împotriva istoricului Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române. “Scandalul Pop” s-a transformat mai nou în CAZUL BOIA și SECURITATEA după ce întreaga afacere s-a întors ca un bumerang contra autorilor diversiunii odată cu divulgarea numelui ascuns de SIE de pe lista “Brigadierilor Securității”: Lucian Boia, celebrul autor de romane de ficțiune de la Humanitas. Istoricul ceaușist Lucian Boia a fost dat în vileag numai după ce CNSAS a solicitat SIE să producă o filă a Securității “pierdută” din Dosarele DIE/CIE. Mai jos, stenogramele exclusive și Lista cu Boia, în facsimil, urmate de întreaga istorie.
Adresa de răspuns a CNSAS către jurnalistul Victor Roncea în Cazul filei dispărute:
LISTA CU BOIA:
Istoria, prezentată de Evenimentul Istoric și Evenimentul Zilei:
“Brigadierul” Securității Lucian Boia acoperit de SIE pe „Lista lui Hodor”. Dovada CNSAS
Autorul „Humanitas” Lucian Boia a fost acoperit de Serviciul de Informații Externe, fiind ascuns din lista unor presupuși colaboratori ai Securității, respectiv ai „Brigăzii anti-emigrație” a Centrului de Informații Externe (CIE, fosta DIE). Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) ne-a oferit dovada. Lucian Boia apare drept colaboratorul nr. 23 al CIE, pe pagina nr. 2 (verso) a unui Tabel al UM 0225 clasificat „Strict Secret”. Fila nu a fost trimisă CNSAS de către SIE împreună cu întregul Dosar, la data desecretizării și arhivării sale. Demersul de omitere a transmiterii fostului document strict secret în forma sa originală, prin forfecarea lui, a încălcat grav legea. Pagina a intrat în posesia noului proprietar de drept, CNSAS, la solicitarea expresă a Colegiului instituției, doar după declanșarea unui scandal mediatic a cărui țintă principală a fost istoricul Ioan-Aurel Pop. Ancheta noastră demonstrează încă o dată că demersul revistei „22” a GDS a urmărit atacarea academicianului Ioan-Aurel Pop în preajma alegerii sale ca președinte al Academiei Române.
Ironia sorții: azvârlit asupra lui Pop scandalul îl lovește azi ca un bumerang pe rivalul lui, Boia. „Unde dai și unde crapă” sau „Cine sapă groapa altuia cade singur în ea” sunt stravechi proverbe care nu pot să nu-ți vină în minte în urma deznodământului „Afacerii Hodor”. În luna aprilie, angajatul CNSAS Mădălin Hodor provoca o întreagă agitație publică pe tema „brigadierilor Securității”, după cum au fost catalogați în masă de revista „22” și acoliții ei 200 de specialiști din diverse domenii de interes pentru Departamentul Securității Statului. „Tabelul cuprinzând colaboratori care sunt în legătura unităţii noastre”, ai UM 0225 „anti-emigrație”, a fost întocmit la data de 13.05.1985 și, după cum susține Hodor, a fost descoperit întâmplător în Arhiva CNSAS cu puțin timp înainte de alegerile de la Academie. Dosarul SIE (C.M.) 41448 care cuprindea tabelul a fost scos din CNSAS de către Mădălin Hodor, membru GDS și colaborator al „22”, în calitate de „cercetător extern”, fără respectarea prevederilor legale, cu ajutorul fostei lui șefe, Germina Nagâț, în prezent membră a Colegiului CNSAS din partea formațiunii de extremă-stânga USR. Operațiunea, considerată ilegală de alți membri ai Colegiului CNSAS, s-a petrecut în mare grabă la data de 3 aprilie a.c., cu doar două zile înainte de alegerile de la Academia Română. „S-au furat documente din arhivă (…). S-au scos documente care nu au fost trecute niciodată pe cererea de acreditare”, afirmă un membru al Colegiului CNSAS, conform stenogramei unei ședințe a Colegiului intrate în posesia noastră.
Dosarul SIE de la CNSAS demască minciuna GDS
Proclamat erou al luptei anticomuniste și aplaudat de Vladimir Tismăneanu și Cristian Preda, între mulți alții care l-au porcăit public pe Ioan-Aurel Pop, pentru Mădălin Hodor au intervenit noii brigadieri, ai societății civile, în frunte cu Gabriel Liiceanu, care au încercat să convingă opinia publică, pe canalele controlate de rețeaua lor, că acțiunea acestuia vizează curățirea României de foști securiști și n-are nici o legătură cu alegerile de la Academie. O mare și sinistră minciună. Investigația noastră certifică contrariul iar dovada se regăsește chiar între coperțile Dosarul SIE de la CNSAS. Astfel, în realitate, Dosarul în cauză a fost arhivat și inventariat de Mădălin Hodor, de data aceasta în calitate de cercetător angajat al CNSAS și subaltern al Germinei Nagâț, pe vremea când aceasta era director la Investigații, conform semnăturii obligatorii înscrise pe fișa CNSAS atașată documentului, la data de 9.11.2015. Da, ați citit bine. Eroul muncii anticomuniste și șefa lui aveau cunoștință de acest Tabel strict secret de „colaboratori ai Securității” încă din 9 noiembrie 2015, data probabilă când a fost transmis de SIE, alterat, către Arhiva CNSAS. Dar a durat trei ani ca să le vină ideea cu purificarea întregii lumi de agenții de influență ai DIE/CIE/SIE– unii cu adevărat nocivi pentru România dar mulți de-a dreptul nevinovați -, întâmplător în preajma alegerilor de la Academie.
Aceeași fișă atestă că Germina Nagâț s-a repezit la Dosar pentru a vedea cu ochii ei pagina remisă de SIE cu privire la Lucian Boia a doua zi după ce am solicitat oficial Colegiului CNSAS copierea ei. Cu toate acestea, deși se cunoaște prin intermediul ei de circa două luni că Boia figurează pe lista acoperită de SIE, „22” și GDS au uitat să ne mai furnizeze și aceasta informație-bombă despre „brigadierul Securității” de la Humanitas. Așteptăm, desigur, în orice moment, și înfierarea lui Lucian Boia, de către Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu și Andreea Pora, în aceeași măsură și notă ca cea a lui Ioan-Aurel Pop sau Ion Cristoiu.
Liiceanu cenzurează ca-n comunism pentru Boia
„Tocmai fiindcă nu m-am născut ieri, accentul pe care așa-zisa dezvăluire a revistei 22 îl pune pe Ioan Aurel Pop, noul președinte al Academiei Române, mă face să cred că suntem martorii unei tentative de discreditare a acestuia. În realitate, doar un naiv n-ar remarca faptul că momentul apariției acestui articol a fost corelat, inevitabil, cu alegerea lui Pop la conducerea Academiei” a declarat Micaela Ghițescu, fostă deținută politic, traducătoare și, din 2003, redactor-șef al publicației „Memoria – revista gândirii arestate”. În plus, aceasta a mai dezvăluit pentru PSnews că, în urmă cu doi ani, cunoscuta publicație a întâmpinat un act de cenzură. Distinsa doamnă octogenară a fost telefonată de ”o persoană foarte importantă și foarte cunoscută în întreaga țară, o persoană cu puternice conexiuni politice”, care i-a solicitat cu vehemență și în mod repetat să scoată din revista care urma să fie trimisă la tipar a doua zi un pasaj critic referitor la Lucian Boia dintr-un articol al istoricului Ioan Aurel Pop în apărarea lui Eminescu. Consulând textul publicat în 2016 cu cel original al profesorului Ioan Aurel Pop am descoperit că pasajul vizat se referea la editura Humanitas, de unde deducem că cel care a silit-o pe Micaela Ghițescu să cenzureze „Memoria” a fost chiar Gabriel Liiceanu. „M-am tot întrebat cum de a aflat personajul cu pricina – care, repet, este foarte important și foarte cunoscut în România – de faptul că revista Memoria urma să publice a doua zi acel articol? Din acel moment – având în vedere calibrul personajului care mi-a telefonat –, mi-am dat seama că Ioan Aurel Pop a stârnit nemulțumiri în niște medii care nu vor pregeta să-i facă probleme și pe viitor. Iată că nu m-am înșelat deloc”, a declarat Micaela Ghițescu.
Ținta însă nu s-a lăsat ciuruită. După ce a câștigat funcția de președinte al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop a explicat calm că nu a colaborat niciodată cu Securitatea și, mai mult, că în perioada comunistă nu a fost plecat nici măcar o singură dată în Occident. Aceasta spre deosebire de rivalul său, Lucian Boia, acoperitul SIE și navetist cu acte în regulă în spațiul dușmanilor comunismului cu mult înainte de căderea lui. Timp de aproape două decenii.
Hodor despre cei de pe lista lui, inclusiv Boia: „nu încape nicio îndoială că ar fi colaborat cu Securitatea premediat”
Contactat de „Ziarul de Iaşi“ în perioada scandalului, Mădălin Hodor a menţionat că „nu încape nicio îndoială că aceste persoane aflate pe listă ar fi colaborat cu Securitatea”. „Vorbim de persoane care fac parte din lumea intelectualităţii, deci nu de colaboratori de ocazie, care ar fi colaborat cu Securitatea. Aceste persoane au fost în legătură cu persoane plecate în străinătate, au intrat în familiile plecate peste hotare sau au participat la diferite conferinţe în străinătate“. El menţionează că „aceste persoane ar fi colaborat cu Securitatea în mod premeditat, şi că nu ar fi vorba doar de acele declaraţii pe care trebuiau să le dea cei plecaţi peste hotare la întoarcerea în ţară”. „Cercetătorul superior” al CNSAS știe cel mai bine.
“Dupa `89, mi-am zis ca nu o sa mai mint”, afirma Lucian Boia într-un interviu din “România liberă” în care mințea ca un adevărat profesionist născut odată cu instaurarea dictaturii comuniste în România, în 1944. În același interviu citat, Boia își exersa talentul înnăscut tușându-și un autoportret cu accente puternice de mitomanie: “[Părinții] mi-au infuzat o cultură anticomunistă temeinică încă de când eram copil, iar asta nu se întampla în toate familiile. (…) Nu a trebuit să fac eforturi ca să fiu anticomunist. Eforturi lăudabile fac de 10-15 ani încoace, ca să-mi mai moderez atitudinea anticomunistă. Fiindca, în ceea ce mă privește, am o respingere neta a comunismului, dar în același timp sunt istoric și am încercat să mă detașez și să încerc să-i inteleg pe aceia care au nostalgia comunismului. Sunt mulți legați de comunism, pentru că tocmai comunismul i-a facut ce au devenit. Cea mai mare parte a elitei românești de astăzi, în sens tehnic, nu de excelență neaparat, își are originea în comunism. (…) Imediat dupa ’89, mi-am zis că din acel moment nu o să mai mint, deși sunt unul dintre aceia care am mințit înainte de ‘89”.
Catherine Durandin despre navetistul în Occident Lucian Boia: „Ordinele la care se supunea Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte”
Că nu a trebuit să facă eforturi să fie anticomunist reiese cu claritate din biografia sa reală, nu din cea romanțată apărută la Editura Humanitas. La 22 de ani, anticomunistul nativ Lucian Boia intră în Partidul Comunist Român și apoi este ales cu regularitate ca membru al Biroului Organizației de Bază (BOB) al PCR pentru a ajunge Secretar cu Propaganda comunistă în Facultatea de Istorie. Încă din anii ’70, după o bursă de studii la Praga, circulă aproape anual în Occident, inclusiv în Statele Unite ale Americii, la New York, într-o vreme în care nici musca nu trecea granița spre “lumea capitalistă” fără acordul Securității (Planurile “Alfa” și “Atlas” ale DSS). Din același spirit anticomunist, după fiecare vizită făcută în străinătate, în calitate de secretar general și ulterior vicepreședinte al unei Comisii internaționale de istoriografie (ales prin vot democratic, cum altfel?, să reprezinte România), revine cuminte la bază, în timpuri în care zeci de români își dădeau viața pe Dunăre sau alte granițe spre Vest, în încercare de a atinge mult visata libertate. În memoriile sale, reputata istorică a comunismului și expertă Ministerului francez al Apărării, Catherine Durandin, îl nominalizează pe Lucian Boia drept „ghidul” oficial desemnat de “organe” să îi controleze total vizita sa din România, în anul 1980. „Ordinele la care se supunea Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte”, scrie aceasta.
„Un istoric care nu contraface trecutul, un istoric cum sunt foarte puțini în ziua de azi. Un istoric care are și inteligență și caracter. Lucian Boia nu măsluiește trecutul”, ne asigură Sorin Lavric, unul dintre angajații Humanitas, la o prezentare de carte, alături de autorul lăudat și de patronul lui, Gabriel Liiceanu.
Nu de aceeași părere este și istoricul Ioan Scurtu, care consideră, de exemplu, că volumul „Istorie şi mit în conştiinţa românească” este „o carte de duzină, care nu se bazează pe niciun fel de documente”, și care “a fost tradusă în diverse limbi străine, lăudată, circulată şi scoasă în nu ştiu câte ediţii, în timp ce replica pe care academicianul Ion Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF -, – care este o replică substanţială, mai masivă, din punct de vedere al numărului de pagini, chiar decât cartea lui Boia – nu s-a bucurat de aceeaşi popularizare, deşi Ion Aurel Pop analizează, pagină cu pagină, aberaţiile promovate de Boia în cartea lui”.
Ioan Scurtu: “Noul Roller” a fost propagandist PCR și călătorea cu avizul Securității
“Noul Roller a apărut în persoana lui Lucian Boia, lector la Facultatea de Istorie a Universității din București”, scrie Ioan Scurtu, citat de România liberă. “Încă din anii’ 70, L. Boia călătorea an de an în străinătate, mai ales în Franța, evident cu avizul Securității. La vremea respectivă nu se putea face măcar o excursie până la Ruse (Bulgaria), fără aprobarea Securității. În același timp, el era unul dintre cei mai conștiincioși membri ai PCR, drept care a fost ales și reales în Biroul Organizației de Partid de la Facultatea de Istorie. Cu titlu de exemplu menționez că la Adunarea Generală P.C.R. din 26 septembrie 1989, L. Boia a fost reales în BOP, iar după prima ședință a acestuia a devenit Secretar cu Propaganda. Atunci, principalul obiectiv al muncii de propagandă, în realizarea căruia s-a angajat L. Boia, era realegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. în noiembrie 1989”, dezvăluie Scurtu. “Acesta era omul desemnat de „societatea civilă” să rescrie istoria României, așa cum bolșevicii îl desemnaseră pe Roller, un personaj obscur, să dea directive ‘frontului istoric’”, conchide istoricul.
În 2014, Boia publica la Humanitas, în pregătirea Centenarului Marii Unirii, volumul „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“ în care scria negru pe alb că “Adunarea de la Alba Iulia nu avea cum să suplinească un referendum, nu doar românii erau în drept să decidă asupra viitorului Transilvaniei, ci toţi locuitorii acesteia. Aproape jumătate din populaţie nu a fost, aşadar, întrebată dacă doreşte sau nu să intre în frontierele României” și că „Ungaria era totuși un stat de drept, constituțional și parlamentar”, la 1916, când Ungaria nici nu exista.
Cu 30 de ani în urmă, în 1984, Boia publica în “Tribuna României”, revistă editată de Asociația România, “despre care se spunea că era susținută de Securitate”, după cum relevă Scurtu, articolul “Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 – încununarea evoluției milenare istorice românești”.
Într-un interviu publicitar realizat de Hotnews anul acesta, Lucian Boia afirmă că n-a avut curiozitatea să-și vadă dosarul de la CNSAS până acum. Probabil știe deja ce conține.
Victor Roncea
Lucian Boia: „Nu sunteţi autorizat să vorbiţi cu doamna Durandin”
(Fragment de asemenea cenzurat din mass-media centrale. Apărut inițial în Adevărul, el a fost eliminat de la sursă dar recuperat de la Gazeta de Cluj)
Catherine Durandin, Mai 1980: „Am ajuns la Bucureşti cu Air France la începutul după-amiezii. O ploaie cenuşie cade peste pista cenuşie a acestui aeroport militarizat. (…) Imediat ce am intrat în sala aproape pustie a aeroportului, aud la megafon că sunt rugată să mă prezint în faţa biroului de informaţii. Îngrijorată, înaintez, un bărbat înalt şi solid, aproape gras, în jur de patruzeci de ani poate, mă salută, îmi întinde mâna şi se prezintă: Lucian Boia, universitar, istoric, desemnat să mă „ajute” în cercetările mele. Trebuie să mă însoţească la hotel, să se informeze în legătură cu programul meu, pe scurt, să mă „ajute”. L-am evocat pe acest ghid la începutul povestirii mele, fără să-l fi numit. Acum m-am răzgândit. (…)
A fost o lună în care am fost însoţită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoţea la biblioteca Academiei, se aşeza lângă mine, verifica fişele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârşitul după-amiezii mă însoţea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, ştiam organizarea fişierelor, ca şi drumul până la hotel, şi că venisem ca să-mi verific sursele şi să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu-şi conştiincios sarcina. (…)
Ordinele la care se supunea Boia la vremea respectivă trebuie să fi fost foarte stricte: la sfârşitul acelei faimoase seri, ghidul meu m-a lăsat până la urmă să mă întorc singură la hotel cu autobuzul. Scufundată în gânduri, am uitat cu totul să cobor la staţia din apropierea Gării de Nord, unde trebuia, şi am ajuns la cap de linie – o zonă industrială, de unde am fost obligată să refac traseul în sens invers… A doua zi dimineaţa, i-am povestit această mică aventură şi Boia s-a panicat! Ce-am căutat eu la staţia de la cap de linie a acelui autobuz? Nimic, absolut nimic, a fost o greşeală, datorată neatenţiei.
Au fost zile lungi şi, în mod paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt, să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Şerban Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună o ţigară în grădină. Nu am uitat formula: „Nu sunteţi autorizat să vorbiţi cu doamna Durandin”, i-a spus lui Şerban. (…)
Prezenţa ghidului meu mă umilea. Îl simţeam, la rândul lui plictisit şi încordat. Am încercat să fac pe inocenta, mulţumindu-i la nesfârşit pentru devotamentul lui, până când, agasat, mi-a spus că-şi făcea datoria!” („România mea comunistă”, traducere Doina Jelea, Editura Vremea, 2018)
Sursa: Ziaristi Online
RL: Cazul Boia și Securitatea ar trebui să intre în atenția Comisiei de Control SIE
Omagierea Eroilor Anticomuniști la Academia Română. Un monument la Catedrala Națională și aniversarea INST și a profesorului Radu Ciuceanu văzute de academicianul Ilie Bădescu. VIDEO / FOTO
După sfințirea mult-așteptată a Catedralei Mântuirii Neamului, poate cea mai frumoasă manifestare de Centenar a fost omagierea foștilor deținuți politic și a eroilor anticomuniști la Academia Română. La finalul lui noiembrie, în peisajul de înaltă ținută al Academiei Române, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) și-a sărbătorit 25 de ani de existență, cercetare și realizări, aniversând totodată și Centenarul Marii Uniri în aula Academiei, în prezența a numeroși invitați, foști deținuți politic, academicieni, personalități din sferele politice și științifice și reprezentați ai Bisericii. În același timp, fondatorul INST, profesorul Radu Ciuceanu, supraviețuitor al temnițelor bolșevice și luptător în Rezistența armată anticomunistă, a fost celebrat la împlinirea vârstei de 90 de ani. Vedeți mai jos o filmare de la eveniment și 50 de fotografii.
Academicianul Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei, a elogiat activitatea INST și a directorului acestuia, fostul deținut politic Radu Ciuceanu, istoric și scriitor, la unison cu academicienii Răzvan Theodorescu, Victor Spinei sau Ilie Bădescu. Institutul se remarcă printre cele ale Academiei prin două virtuți – număr redus de cercetători dar realizări excepționale: 146 de volume de publicate, între care și Enciclopedia Regimului Comunist din România, și o revistă de specialitate, Arhivele Totalitarismului, ajunsă la numărul 100.
După intonarea Imnului de Stat, Președintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop, a afirmat, între altele, în discursul său: „În aceste zile comemorăm și celebrăm. Comemorăm pe făuritorii Marii Românii. De celebrat, celebrăm 100 de ani ținuți în temeiurile unor idealuri democratice. Din păcate, cei 100 de ani nu au fost marcați de evoluția constantă a unei democrații. Existența unui totalitarism de import, adus pe tancurile sovietice, justifică rolul INST de a fi păstrător al memoriei, de a aduce în prim-plan aspectele mai puțin cunoscute. INST reprezintă pentru tineri o oază unde pot găsi răspunsul la întrebările care au frământat secolul XX sub semnul totalitarismului”.
Propunere inedită: Un monument al martirilor și eroilor anticomuniști la Catedrala Națională
„Istoria comunismului românesc arată că noi ne-am luptat cu onoare, nu am fost lași. Scopul institutului este să readucă mereu aminte de mărturiile de luptă”, a spus profesorul Radu Ciuceanu, fost luptător în Mișcarea Națională de Rezistență a generalului Carlaonț. În cuvântul său din aula mare a Academiei directorul INST a venit și cu o propunere inedită, adresată Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel.
„Cei 380.000 de luptători pentru reîntregirea României care s-au jertfit în Primul Război Mondial sunt reprezentați și trăiesc vii în fața noastră, prin osemintele unui soldat necunoscut dar recunoscut drept erou al Marii Uniri și simbol al celor trecuți în veșnicia Poporului Român, care se află în Parcul Carol. Cât și, după cum a realizat Patriarhul nostru, eroii neamului se află, prin numele lor, în chiar masa Sfântului Altar al Catedralei Naționale. Propun așadar ca pentru cei 45 de ani de ocupație sovietică și a năimiților ei, când au avut de suferit direct aproape trei milioane de români și au murit peste 150.000 în temnițele de la Aiud, Gherla, Sighet etc, minele de la Cavnic, Baia Sprie și Valea Nistrului, la care se adaugă genocidul Canalului, să se ridice un monument al Martirilor comunismului, cu flacără veșnică, o Golgotă cu Sfântă Cruce, unde să fie aduse din osemintele care ies și azi la iveală din gropile comune ale lagărelor și închisorilor sau din cele deja cunoscute, cum sunt cele de la Aiud. Acest monument și-ar găsi locul firesc în incinta Catedralei Mântuirii Neamului. La această operă ar trebui să-și dea concursul Academia Română și Patriarhia Română, pentru a se face primii pași“, a spus profesorul Ciuceanu, în aplauzele asistenței.
Propunerea a fost susținută și de profesorul Ilie Bădescu, cunoscut sociolog și membru corespondent al Academiei Române, care și-a arătat convingerea că „martirii din închisorile anticristului bolșevic vor trece, cu nume și fără de nume, în Sinaxar“, după cum a transmis și România liberă.
Cu aceeași ocazie, dr. Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei și membru al Consiliului Științific al INST, ne-a oferit și textul pentru volumul omagial al profesorului Radu Ciuceanu, material care sintetizează eroismul generației martirilor și luptătorilor anticomuniști care a încercat să apere, cu prețul vieții, înfăptuirile mărețe ale generației care a reclădit România Mare.
Prezentăm alocuțiunea din aulă și un set de fotografii de la eveniment cât și acest material, urându-vă La Mulți Ani pentru 2019!
Pagini dedicate omagierii profesorului Radu Ciuceanu și aniversării unui sfert de veac de știință mărturisitoare la
Institutul pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române
de Ilie Bădescu
„Nouă nimeni nu ne-a cerut iertare” (Radu Ciuceanu)
„Pe unde mă strecuram să muncesc, la câteva zile, mi se spunea: «din păcate, nu vă putem ţine». Aşa am păţit la câteva fabrici, mă dibuiau şi mă pofteau afară”1.
Lamura închisorilor. Profesorul Radu Ciuceanu la 90 de ani. După ce fusese arestat 15 ani ca să se stingă vlaga tinereții sale, tânărul, ce se hrănise din visul de libertate pentru neamul său, era aruncat, iată, în pustiul din afara lumii, pustiul excomunicării, al morții civile. Din cei 15 ani de temniță, 12 i-a petrecut în pușcăria zidită pe vremea Mariei Tereza. Există, iată, o continuitate a imperiilor în aria transilvăneană, continuitatea temniței, în care fuseseră încarcerați, ieri, memorandiștii și, la doar un ciclu istoric distanță, în vremea imperiului roșu, mărturisitorii aceluiași crez, iubirea de neam și credința în Iisus Hristos Domnul. Atât de criminal-batjocoritoare, nihilistă, este obrăznicia imperiilor dualist și bolșevic că-i vânează pe cei ce îndrăznesc să trăiască după îndrumarea iubirii de neam și de Dumnezeu. Aceste două imperii au ridicat persecuția omului național și creștin la rang de război total. La venerabila vârstă de 90 de ani, profesorul și omul de mare frumusețe morală și de extraordinară putere spirituală, ne cheamă să fim mărturisitori, împreună cu Dsa (și cu martirii închisorilor, pe care îi proorocește trecuți în Sinaxar), ai unei teribile experiențe colective din veacul nostru, experiența războiului total împotriva omului și a lui Dumnezeu. În Sinaxarul încă nescris al neomartirilor români din vremea prigoanei se va adăuga, după numele sfinților vădiți, o filă întregitoare, sub denumirea: „Drepții închisorilor”, și printre aceștia se va citi și numele omului de mare severitate cu sine, profesorul, istoricul, memorialistul, romancierul și, mai înainte de toate, dreptul întru suferința neamului său, Radu Ciuceanu. Când a creat Institutul pentru studiul totalitarismului a lăsat să se înțeleagă cel puțin trei lucruri: 1) studiul fără ură și părtinire al regimurilor de opresiune și cruntă reprimare este singura cale care ne ferește de ispita răzbunării, fiindcă ne înzestrează cu memoria adevărului și adevărul nu este răzbunător ci eliberator (așa putem tâlcui cererea pe care ne-a adresat-o, de dincolo de moartea trupească, un alt martir mărturisitor de neam și de credință al închisorilor comuniste, Mircea Vulcănescu: „Și să nu ne răzbunați”!, este rugămintea lui testamentară); 2) studiul suferinței din închisorile comuniste ne va liniști sufletul fiindcă va contribui la triumful științei mărturisitoare care este din nou eliberatoare și drept-luminoasă, fiindcă adeverește că în suferința celor din cumplitele celule ale închisorilor comuniste a suferit eliberator însuși Hristos Domnul ; 3) epistemologia științei închisorilor este calea către „învățătura cea bună”, care pune în fiecare cunoștiință și în tot îndemnul, deodată cu adevărul, multă credință, iubire, smerenie, iertare și nădejde. Viața acestui om minunat, istoricul și dascălul suferinței îndreptătoare, le-a cumulat, ca cercetător și îndrumător, pe toate acestea și s-a făcut pe sine flacără și foc lămuritor pentru noi, pentru toți iubitorii de adevăr și de neam.
Secolul XX a fost, pentru toată lumea Răsăritului, secolul confruntării cu noul chip al terorii istoriei, cu sintagma lui M Eliade, pe care-o denumim azi univers concentraționar comunist. Soljenițîn a asemuit acest univers unui arhipelag, denumindu-l, în titlul unuia dintre romanele sale, chiar așa, Arhipelagul Gulag. Înlăuntrul acestuia s-a făcut cel mai cumplit experiment multinațional: experimentul concentratului tenebros, al mixajului lacrimii cu pucioasa, al suferinței sfințitoare cu batjocorirea satanistă, pentru ca nici lacrima să nu mai lucreze și sufletele să se usuce. Gulagul nu are culoare națională fiindcă forțele care l-au izvodit sunt anaționale, ba chiar a-umane nu pur și simplu antiumane și, poate că trăsătura cea mai reprezentativă a acestor forțe este pasionarismul lor tenebros, antiteist. Radu Ciuceanu a decriptat acest înțeles al gulagului, același de la Marea Nordului la Vladivostok, atunci când a mărturisit: „a fost o luptă nu pentru supraviețuire, a fost o luptă pentru salvarea sufletului. ”.
Ce a fost experiența concentraționară și cât de mare a fost raza fenomenului concentraționar? Nucleul acestui univers a cuprins în tensiunea lui ciocnirea dintre forțele tenebrelor și tainele pe care Dumnezeu le-a așezat în lume în cadrul organizării eclesiale a întregii existențe. În viziunea creștinismului cosmic și florile participă la judecată („câte flori sunt pe pământ/ toate merg la crezământ/ numai floarea soarelui/ șade-n ‘naltul cerului să judece florile/ unde li-s miroasele”). Grație acestei organizări eclesiale, omul se ține strâns legat de Dumnezeu, adică nu se lasă capturat de concentratul răutății drăcești, care se translocase în centrul vieții spirituale sub forma unui pasionarism răsturnat. Marele persecutor bolșevic, inspirat de viclenia răutății diavolești, inventase geopolitica terorii, de la Marea Nordului la Vlaivostok, precum s-a precizat deja, năzuind, în chip nebun, să ruineze fundamentul iudeo-creștin al popoarelor europene. Cei ce s-au opus au fost sfinții și neomartirii închisorilor spre a confirma parcă glasul neauzit al marelui și blândului anonim pe care-l denumim popor creștin. Războiul devenise total, adică se purta deopotrivă împotriva omului și a lui Dumnezeu, și acesta este înțelesul mai adânc al titulaturii Institutului fondat de profesorul Radu Ciuceanu, Institutul pentru Studiul Totalitarismului. Acest fel de totalitarism trebuie cunoscut pentru ca planurile lui să nu triumfe asupra omului.
Acest fel de totalitarism instaurat, cu cele două fețe ale lui: nazismul și bolșevismul, de mișcarea anarho-nihilistă în miezul singurei civilizații iudeo-creștine a planetei este obiectul și miza cognitivă a unui asemenea Institut. În miezul acestor totalitarisme pulsează nuclee ale unor idolatrii mai vechi și mai noi, precum este și ultima idolatrie totalitară, cu numele ei amăgitor și grav falsificator, „corectitudine politică”. Că o asemenea complexă abordare a totalitarismelor a fost și este țelul fondatorului acestui Institut rezultă nu numai din lista de lucrări excepționale ale Institutului, dar mai ales din corpusul de volume scrise de către directorul acestuia, lucrări pe care eu le încadrez în ceea ce aș denumi o fenomenologie a experienței totalitare în expresia ei cea mai cumplită de experiență penitenciară. Înțelesul denumirii acestui Institut derivă, așadar, din scopul propus, acela de a cerceta războiul total împotriva omului și a lui Dumnezeu, declanșat în Europa de Răsărit prin secta malefică a bolșevicilor, făpturi fără de neam și fără de Dumnezeu, dar continuat de ultimele devastatoare zvâcniri ale curentului anarho-nihilist postmodern. Profilul fenomenologic al studiului acestui tip de război este mărturisit de către Directorul Institutului în ultima sa carte prin care face mărturie despre dialogul crâncen al omului cu bestia totalitară. Cărțile sale poată titluri care devoalează intenția de a alcătui o fenomenologie a experienței concentraționare: „Prea mult întuneric, Doamne. Memorii” (ajunse la volumul IV)” (2012), „La taină cu diavolul” (2015), „Lupta pentru salvarea sufletului…” (opțiunea pentru metoda fenomenologică reiese din mărturisirea sa că miza încarceraților era salvarea sufletului. Transfigurarea terorii în lumină, performanță extraordinară a epistemologiei suferinței concentraționare, sunt atestate de fenomenul incredibil al emergenței „Universităților temniței”. Tocmai acestea au putut accelera readucerea luminii acolo unde se menise doar întuneric și pucioasă.
Seria volumelor de memorialistică ne descoperă cele două fațete ale fenomenologiei experienței penitenciare, asaltul tenebrelor și salvarea pe calea eclesiatriei omului din temniță. În volumul V („La taina cu diavolul”), de evocare a reeducării de la Piteşti la Gherla, „închisoarea e definită ca spaţiu satanic al Răului”. Ieșirea din iadul temniței se dobândește printr-o tehnică sufletească la care poate căpăta acces chiar și cel fizicește întemnițat. Este vorba despre tehnica eliberării interioare, definitorie pentru eclesiatrie. Cel ce-a cercetat-o în deplinătate, inovând psihanaliza, a fost Victor Frankl Călătoria aceasta interioară, „spre centrul inimii”, cum ar spune isihaștii (și cum se exprimă în titlul volumului său recent un jurist de excepție, Alexandru Atanasiu), întru recuperarea memoriei mediului concentraționar, este parte din zestrea de cunoaștere a veacului și cale de vindecare a memoriei rănite. Noi, românii, n-am avut răgaz și mijloace să edificăm muzee ale suferinței neamului, dar am compensat prin intensitatea sfințeniei și a mărturisirii. De aceea și credem că suntem datori să restituim și să restaurăm această știință surprinzătoare pe care aș denumi-o eclesiatria suferinței carcerale ori, de-a dreptul, eclesiatria celor din temniță. Aceasta are, drept valoare cardanică, mărturia Domnului Iisus Hristos: „străin am fost şi M-aţi primit; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei, 25, 35-36)
Să urmărim câteva dintre elementele ziditoare ale eclesiatriei în medii concentraționare. Pentru o adecvată înțelegere a chestiunii ar trebui să ne reamintim elementele constitutive ale antropologiei pauline, prima tâlcuire a înțelegerii creștine a omului ca ființă creată de Dumnezeu. În viziunea Sf Apostol Pavel, omul este zidit la trei etaje: soma (omul exterior, cel din carne, trupesc), psyche (omul deplinei simțualități, cu acces la gândire) și nous sau pneuma (omul interior, duhovnicesc, spiritual). „Omul interior” nu poate fi întemnițat, încât izvorul unor sentimente așa de înalte, precum iubirea de neam și de Dumnezeu nu poate fi nici el secat fiindcă este dumnezeiesc. Forțele sufletului se manifestă, așadar, la două etaje: etajul latențelor sufletești și etajul virtuților, tot interior și el. Altfel spus, înainte de a deveni comportamente, latențele sufletești, adică virtualitățile divine ale sufletului nostru, sunt actualizate sub forma virtuților, un fel de puteri anunțate, dar încă neatestate, ale sufletului. Aceste două niveluri ale omului interior au fost ținta persecutorului în temnițele comuniste. Persecutorul a nutrit închipuirea nebună că poate să-l alunge pe Dumnezeu din adâncul sufletului omenesc și poate preschimba omul în bestie. Să reținem, așadar, că orice om și, parcă mai acut, omul din temniță, stă sub legitatea semi-actualizării latențelor sufletești în ceea ce știința spiritului numește virtuți, talente, înclinații, credințe, afecte inteligente (iubirea, altruismul, smerenia, iertarea, răbdarea, bucuria etc.). Pe acestea le putem denumi și temeiuri sufletești, fiindcă, în toate ale sale omul este continuu prezent cu aceste predispoziții. Temnița și temnicerul urăsc tocmai aceste puteri lăuntrice bănuite pentru că acestea scapă oricărui control al persecutorului. Desigur că asemenea puteri interioare nu trec întotdeauna în manifestările și deci în performanțele noastre. Când constatăm, de pildă, că cineva are o ușurință impresionantă în calcule, putem spune că i-am remarcat tocmai una dintre potențele sufletului său, care încă nu este pe deplin actualizată, fiindcă persoana respectivă nu și-a folosit-o sistematic (devenind, bunăoară, profesor de matematică, ori matematician de performanță mai înaltă). În mod obișnuit, omul își alege și cadrele de viață sau de manifestare în așa fel încât acestea să favorizeze actualizarea temeiurilor sale sufletești în acte de creație, în manifestări excepționale. Atâta vreme cât Gauguin era doar un vameș, unul dintre cele mai însemnate temeiuri sufletești (soul substantiations) ale lui, înclinația genială spre pictură, nu se actualizase, fiindcă mediul sau cadrul de viață pe care și-l alesese devenind vameș nu îngăduia lucrul acesta. Noologia face distincție între cadrele obișnuite de viață și cadrele speciale, neobișnuite sau excepționale care permit, ba chiar accelerează actualizarea talentelor cuiva ori le întârzie sau le blochează pe durate lungi precum au fost duratele condamnărilor comuniste. Durata lungă a condamnărilor la detenție atestă gândul secret, întru totul malefic, de a bloca sufletul celui întemnițat.
Opreliștile, adică obstacolele în calea actualizării virtuților omenești, se compun, desigur, și prin delăsările noastre, prin acele rătăciri și căderi denumite slăbiciuni și păcate. Însă ele pot veni din afara noastră cu și prin regimuri de criminală silnicie. Temnița a săvârșit două asemenea silnicii criminale contra sufletului: a blocat deplina dezvoltare a puterilor interioare și a întrerupt cariere și destine strălucite, precum au fost, în măreția lor, Mircea Vulcănescu sau Anton Golopenția și lista este cutremurător de lungă, Radu Ciuceanu fiind unul de pe lista celor meniți cumplitei suprimări. Pe el temnița nu l-a înfrânt fiindcă Dumnezeu l-a gratificat cu ani de mare putere creatoare care-l păstrează până astăzi tânăr.
Experiențele din lume, orice fel de expriențe, generează medii de viață care acționează asupra acestor potențe (noeme sau virtuți), diminuându-le puterea, adică intensitatea. Timpul represiv, însă, blochează performanțele sufletești. Timpul spiritual, al trăirilor excepționale, lucrează prin încrucișare cu timpul obișnuit ori cu neobișnuitul vremurilor de represiune, al contextelor represive. Putem raporta, de pildă, timpul dedicat rugăciunii, creației, iubirii de celălalt chiar când acesta este persecutorul nostru etc. la timpul general (al zilei active sau săptămânii active). Raportul dintre cele două mărimi ne dă gradația sănătății spirituale a unei persoane sau colectivități. Acest raport este axul eclesiatriei omului din temniță. Dacă la numărător s-ar scrie puterea sufletească latentă sau actualizată și la numitor s-ar nota puterea difluentă a unui mediu inhibitor am putea deduce că potențarea numărătorului depinde de omul interior și acesta nu poate fi întemnițat. Universitatea temniței a fost tehnica omului încătușat pentru a-și potența forța sufletească ceea ce explică frumusețea acestuia, disponibilitatea pentru mărturisirea martirică.
În miezul de întunecime al temniței a țâșnit lumina martirilor, din adâncul de suferință sfințitoare a sfinților închisorilor a izvorât apă vie, ca cea pe care o propovăduiește Iisus Domnul la fântână femeii samarinence. Fiecare dintre aceia au mărturisit în felul lor și au adăugat raza lor de lumină pentru a străpunge bezna veacului, pe care ei, cei dintâi și cu asupra de măsură, au experiat-o în temniță. De la istorici, ne mărturisește profesorul, am învățat „frumusețea adevărului”, de la preoți, răbdarea, îngăduința, îndurarea și iertarea.
Iată mărturisirea prof Radu Ciuceanu asupra asaltului disolutiv al forțelor tenebroase asupra sufletului: „dacă erai credincios puteai să te retragi în tine – «dă-mi, Doamne, putere să nu-mi pierd credinţa!». În momentul în care îţi pierdeai credinţa ţi se părea normal să-ţi trădezi prietenii, să-ţi înjuri părinţii, orice! Te aduceau în pragul nebuniei. Le-am şi spus asta unora care nu credeau”; „secretul supraviețuirii au fost rugăciunile mamei şi ajutorul direct al divinităţii… Orice aş spune, orice aş drege, ateu să fi devenit, mi-este imposibil să nu recunosc că, de câteva ori, intervenţia divină nu a fost doar salvatoare, ci imediată”2. Raportul acesta îi apare celui încarcerat pentru crezul său ca fiind un raport „între Dumnezeu şi temniţa grea” (ibidem).
Se cer câteva precizări. Experiența represiunii totalitare s-a desfășurat în cercuri după gradația terorii. Lagărul închisorilor a fost doar primul cerc, cum l-a numit Soljenițân, al acestui arhipelag totalitar. Dincolo de aceste ziduri regăsim cercurile al doilea (al familiilor și rudelor celor întemnițați), apoi cercul al treilea, al camarazilor și simpatizanților, apoi cercul al patrulea al suferințelor post-traumatice ale celor ieșți din pușcării și, în fine, cercul al cincilea al celor fără de legătură directă cu experiența carcerală a celor aruncați în temnițe.
Angajamentul profesorului Radu Ciuceanu este unul care ni-l descoperă în chip de mucenic. Și-a iubit neamul cu prețul unei tinereți mutată în închisoarea anume izvodită de cei ce urăsc neamurile și pe Dumnezeu, a trăit după modelul lamurei (prin care avem pilda focului lămuritor ca să se aleagă aurul curat), a supraviețuit după modelul lăstarului prin care odrăslește viața trunchiului întreg, ceea ce l-a făcut mereu tânăr, cu fiecare prag al timpului, precum însuși mărturisește, preschimbând mărturia în cea mai frumoasă urare: „vă mărturisesc că mă simt mai tânăr decât oricând ceea ce vă doresc și vouă. Aș vrea să văd tinerii României învățând din jertfa noastră pentru că numai în ei și în puterea Domnului ne mai stă speranța.”
Ne asociem și noi nădejdii Domniei Sale că totuși martirii din închisorile anticristului bolșevic vor trece, cu nume și fără de nume, în Sinaxar. Domnul are grijă de Sfinții Săi și înfricoșătorul Său deget îi va înscrie cândva în Sinaxarul de pe pământ fiindcă în cel din cer deja sunt notați. Mucenicii și martirii temnițelor comuniste sunt lamura suferinței din veac a neamului românesc. Încât, la finalul acestor prea-smerite gânduri aș adăuga patru versuri ale lui Arghezi, fiindcă simt că acestea ar putea fi așezate într-o prefață a memorialisticii profesorului și mărturisitorului Radu Ciuceanu:
„Gândul meu al cui gând este// În ce gând, în ce poveste,// Îmi aduc aminte poate// Că făcui parte din toate”. La mulți ani și deplină biruință Institutului pe care-l îndrumă și deopotrivă scrisului Domniei Sale, Domnului profesor Radu Ciuceanu, și când îi fac această smerită urare mă și grăbesc să adaug, adeverind împreună cu psalmistul: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinerețile tale” (Ps 102, 5).
http://www.ziaristionline.ro/2018/12/31/cel-mai-frumos-eveniment-de-centenar-omagierea-eroilor-anticomunisti-la-academia-romana-un-monument-la-catedrala-nationala-si-aniversarea-inst-si-a-profesorului-radu-ciuceanu-vazute-de-academicianul/
De la Ferma americana de porci la „MAI ANIMALULE” LUI ILIESCU ; Pesta Porcina; Supravegherea si prevenirea bolilor transmisibile la animale si de la animale la om
In SUA ,din ferma de reproductie – la 21 de zile, purceii care n-au mancat altceva decat laptele de la mama, sunt trecuti direct in ferma de ingrasare, unde sunt intarcati in acelasi moment. Aici raman pana la livrare.
Purcelul intra in ferma de ingrasare la 6,5 kg in medie si iese la 130 kg (circa 6 luni de la nastere pana la livrare). Productivitatea este de 23 – 24 purcei/scroafa/an, iar mortalitatile de la nastere si pana la livrare sunt intre 3 si 3,5%.
Porcul viu cu 0,8 dolari/kg
Este greu de crezut, spre exemplu, ca purcelul sta numai 21 de zile cu scroafa si nu primeste nici un fel de mancare decat laptele de mama.
In a 22-a zi este dus direct in ferma de ingrasare, unde este intarcat fara nici o pregatire prealabila. La noi se obisnuieste intarcarea treptata, pana la 25-30 de zile. In SUA, in cresterea porcului gasim o cu totul alta mentalitate, o cu totul alta tehnologie, si, mai ales, o cu totul alta productivitate comparativ cu Europa. Ce poate fi mai important decat faptul ca americanii vand porcul viu cu 0,8 dolari kilogramul? Ori, in Europa porcul se vinde cu 1,2 – 1,4 dolari/kg.
Fermele de porci situate in camp
Pe camp unde sunt situate fermele, drumurile sunt pietruite si se poate merge cu 100 – 120 km/ora.
In camp sunt tarlale dreptunghiulare de 300, 500, 800 ha in care exista una, doua sau trei ferme de porci. Intr-o ferma sunt una sau mai multe case-locuinte, in functie de numarul membrilor dintr-o familie. Din drum principal se vad fire de curent electric ca se duc in camp la fermele de porci.
Investitie pe maxim 20 de ani
Fermierii americani nu fac investitii care sa dureze o vesnicie. Stiu clar ca o ferma trebuie sa dureze 20 de ani. Asa incat, investesc exact atat cat sa se amortizeze in aceasta perioada. Ei stiu ca vine peste ei tehnologia noua; ca totul se schimba rapid… Fac in asa fel incat sa le fie usor sa se adapteze la nou. Aici se darama tot si se construieste din nou. De altfel, fermele sunt construite cu materialele cele mai ieftine. De obicei, din lemn. Si casele sunt construite la fel.
Fermieri dupa 50 de ani
Oameni de succes in alte profesii incep sa faca agricultura dupa varsta de 50 de ani. Acestia dupa ce au strans ceva bani, in jurul varstei de 50 de ani, s-e intorc in locurile natale. Avand proiecte pentru ferme de 5000 de scroafe acestia se unesc in societati tip cooperativa cu zeci de mii de scroafe. Nu exista ferme mai mari de 12.000 de scroafe in SUA. Dar nici ferme cu 100 sau 200 de scroafe.
Hala cu 1600 de scroafe
Halele unde sunt montate scroafele si stau pe perioada gestatiei sunt uriase. O hala cu 1600 de scroafe are 30 m latime si 160 m lungime. Scroafele stau in boxe individuale. Fermierul tine o evidenta stricta a montelor si fatarilor. Din aceste hale se duc in camere special amenajate pentru fatari. Utilajele de hala sunt simple., respectiv din cornier si fier beton vopsit, care costa putin.
Fosa betonata sub grajd, si hranire fara jgheab
Adapostul este din beton si lemn. Acoperisul si peretii laterali sunt din lemn, iar constructia subterana este din beton. Porcii stau pe gratar din beton. Dejectiile nu se stocheaza ca in Europa, separat, in fose septice. Exista o fosa betonata chiar sub hala in care se cresc scroafele. Fosa este foarte adanca, de 2,5 – 3,5 m, izolata. Dejectiile cad singure in fosa de unde sunt evacuate o data pe an.
De asemenea, sistemul de hranire este diferit. In timp ce la noi, hranirea se face in jgheaburi, la americani mancarea se pune jos, direct pe beton. Este un culoar de un metru latime plin, in sensul ca nu are gauri de gratar. Acolo se pune mancarea.
5-7 dolari profit / purcelul de 6 kg
De la o scroafa se obtin in medie 12 purcei la fatare. Sunt doua fatari pe an. Purceii stau cu scroafa 21 de zile dupa care sunt vanduti fermelor de ingrasare. In tot acest timp nu li se da altceva sa manance decat laptele care il sug de la scroafa. Pretul pentru grasuni variaza intre 35-40 $ la greutatea medie de 5,6 – 6 kg. Profitul unei ferme de reproductie este de 5 – 7 $/porc. Investitia intr-o ferma de 6.500 de scroafe, se ridica la 6 milioane de dolari.
2000 de porci pe serie, pentru a fi rentabil
O ferma de porci la ingrasat a are hale cu 1.600 capete/hala. Doar proprietarul are grija de porci.Nu are nici un salariat, nici macar zilier. Il ajuta doar familia.
Intr-un an, fermierul vinde in jur de 12.000 de porci. Profitul pe porc este de 3$. Prin urmare, de la 12.000 de porci, fermierul american castiga maximum 36.000$ intr-un an. In SUA pentru a fi rentabil trebuie sa cresti minimum 2.000 de porci pe serie.
Ei sacrifica porcul la greutatea de 130 kg. E mai rentabil sa tina porcul mai multe zile ca sa il vanda la o greutate cat mai mare.
Hale fara stalpi de sustinere
Halele sunt lejere, fara stalpi in interior, pentru a nu impiedica circulatia aerului. Hala trebuie sa fie libera pentru ca toti porcii sa traiasca in acelasi mediu. Hala are o inaltime de 2,10 m, latimea de 15 m si 47 m lungime. Este din lemn. Pe pereti laterali nu are zid ci numai o prelata. Jos este fosa de dejectii. Deasupra pamantului se ridica un parapet inalt de 60 cm din beton pe care stau stalpii din lemn. Apoi sunt doua straturi de plasa, cu gauri diferite, ca sa protejeze impotriva pasarilor, sobolanilor etc. Acoperisul este din lemn.
Prelata este dintr-o bucata si se lasa in jos sincron, peste toata lungimea halei. Acolo nu patrundea nici un firicel de vant. Prelata se umfla, cat ii dadea voie plasa metalica, dar nu trecea vantul prin ea.
Dejectiile se vand ca ingrasamant, cu 40 $/ha
Pardoseala halei este din gratare de beton prin care se evacueaza dejectiile in fosa de sub hala. La 8 – 10 luni, cand aproape se umple, fosa este golita cu ajutorul unei pompe actionata electric sau la tractor. Dejectiile se incarca in vidanje speciale. Insa de evacuarea dejectiilor nu se ocupa fermierul, ci o firma specializata.
Dejectiile sunt inca o sursa de venituri pentru crescatorii de porci. Ei vand dejectiile cultivatorilor de teren care le folosesc ca ingrasamant. Cel care vrea sa-si ingrase terenul cu dejectii de la porci, plateste 40 $/ha.
Incalzirea halei se face cu aeroterme. In ce priveste incalzirea, porcii mici se incalzesc local, cate 30 de porci, sub becuri cu infrarosu. Sub bec, temperatura este intre 29 – 310C. Cand porcii ajung la 15 – 20 kg, se trece la incalzirea generala de hala (20 – 210C) cu aeroterme pe butan gaz. Totodata, exista ventilatoare speciale care, in functie de temperatura din hala, pornesc sau se opresc.
Furajele vin de la o firma specializatae
Cea mai mare parte dintre fermierii crescatori de porci au si terenuri agricole pe care cultiva porumb sau soia. Recolta o duc la o fabrica de furaje care le aduce periodic reteta recomandata de un specialist in nutritie. Fermierul aproape ca nu stie ce contine. El are cate doua buncare la fiecare hala. Dintr-un buncar consuma, iar celalalt e plin. Exista cooperative specializate care livreaza furajul in functie de programare. Din contractul incheiat intre fermier si furnizor rezulta cantitatea necesara, calitatea si perioada cand trebuie sa i se aduca furajul in ferma. De pilda, un buncar are 7 tone si ajunge pentru 7 zile. Cand mai are furaj pentru 2 zile, furnizorul aduce furajul si umple buncarul gol. Asa are tot timpul furajul asigurat.
In zona unde mananca purceii se pun peste gratare niste presuri din cauciuc de 1,5 m / 1,5 m.
Medicul veterinar plateste daca greseste
Americanii, indiferent de marimea fermelor, nu au un medic veterinar angajat permanent. Fermierul incheie un contract ferm de asistenta sanitara veterinara cu un medic veterinar care are cabinet propriu. Acesta ii asigura asistenta contracost.
Acolo medicul raspunde cu capul de tot ce se intampla in ferma din punct de vedere sanitar veterinar. Asa e mult mai economic decat cu un veterinar angajat permanent. Pe de alta parte, un veterinar care sta numai intr-o ferma se plafoneaza, nu este la curent cu noutatile. Medicul american e obligat prin contract sa stie absolut tot si sa-l informeze pe fermier. Fermierul plateste serviciile prestate, iar medicul ii plateste daune fermierului daca ceva nu merge bine, daca sunt probleme din vina lui.
Ecarisarea cadavrelor
In SUA crescatorii de porci dispun de mai multe variante de ecarisare a cadavrelor din ferma. In afara incineratoarelor, exista un cilindru din inox cu diametrul de 3 m si lungimea de 10-12 m care se aseaza pe orizontala. In el se introduc animalele moarte, se adauga rumegus si substante de descompunere. Cilindrul este perfect inchis. La 16 zile, pe partea opusa, se scoate gunoiul descompus. Se impacheteaza in forma de dreptunghi intr-o folie de plastic si se duce direct in camp.
O alta metoda de ecarisare este celula betonata. Arata ca o celula de siloz de porumb. Pentru fermele de scroafe are latimea de 3 m si lungimea de 12 m. Dimensiunile sunt ceva mai mici pentru fermele de porci la ingrasat. In celula, se pune un strat de 20-30 cm de compost din frunze si rumegus si se pun animalele. Sa nu se atinga unul de altul. Peste ele se toarna substante de dezinfectie si compost, iar in 45 de zile se transforma in gunoi de grajd gata pentru imprastiere pe camp.
Pesta Porcina
Este o boala cu mare contagiozitate evoluand sub forma septicemica insotita de hemoragii generalizate si rate de mortalitate de peste 95%. Specia sensibila naturala la aceasta infectie este specia suine, atat cele domestice cat si cele salbatice.
Din punct de vedere geografic, pesta porcina este raspandita pe tot globul, incidenta si raspandirea fiind mai mare in zonele cu populatii mari de porcine. Agentul patogen este un virus filtrabil, cu aspect sferic, numit generic Tortor suis.
Contaminarea se poate face prin contact direct intre animale, prin contactul cu asternutul sau boxele in care au fost intretinute animalele bolnave, prin mijloace de transport cu care au fost deplasate anterior animalele bolnave, sau prin introducerea virusului de catre om prin imbracaminte, diferite obiecte, produse din carne etc. Parerea unanima a specialistilor este ca exista un rezervor natural de infectie, mentinut la nivelul porcilor salbatici de unde periodic virusul isi excerbeaza patogenitatea dand nastere epizootiilor.
Boala are de regula o evolutie acuta, fiind observate insa si cazuri de evolutie supraacuta sau subacuta. Primele manifestari sunt diminuarea apetitului fara modificari ale starii generale, dupa 2-4 zile apare de regula febra si conjunctivitele cu cantitate mare de exudat, putandu-se ajunge chiar la aderenta completa a pleoapelor. In unele situatii se pot observa si descarcari nazale care ingreuneaza pasajul aerului. In asociere cu cresterea temperaturii, apare initial o constipatie urmata dupa o perioada scurta de o diaree severa, apoasa, de culoare gri-galbuie. Adeseori diareea este insotita si de varsaturi. In cursul ultimelor stadii ale bolii, animalul are un mers nesigur, clatinandu-se datorita slabiciunii trenului posterior, uneori instalandu-se chiar pareza trenului posterior. La porcii de culoare alba se observa hiperemia activa a pielii inca din primele stadii, concomitent cu cresterea temperaturii. In stadiile mai avansate ale bolii apare o coloratie purpurie extinsa pe abdomen si zonele mediane ale membrelor, pe rat si urechi. Un semn particular poate fi aspectul ”marmorat” ale urechilor, observat in special in formele subacute. In unele situatii se pot observa si manifestari nervoase sub forma de convulsii si miscari violente de alergare, animalul fiid in decubit. In formele acute, moartea survine in intervalul 10-20 zile, iar in forma supraacuta dupa 5 zile.
La necropsie sau sacrificare, modificarile anatomo-patologice sunt in corelatie cu invazia puternica septicemica fiind caracterizata in principal de leziuni hemoragipare de diferite grade. Pete hemoragice de diferite dimensiuni pot fi intalnite la nivelul diferitelor seroase si organe, dar in special la nivelul rinichilor si al ganglionilor limfatici. De regula, ganglionii limfatici sunt primele organe unde apar aceste leziuni. La nivelul rinichilor apar leziuni hemoragice multiple subcapsulare sau chiar in parenchim, dand aspectul caracteristic de ”ou de curca”. Amigdalele sunt inflamate, congestionate, cu hemoragii si, in functie de infectiile bacteriene de asociatie, uneori purulente. Leziunile splinei reprezinta un semn aproape patognomonic pentru pesta si constau in numeroase zone de infarct splenic, de dimensiuni variabile, inchise la culoare, usor mai ridicate fata de suprafata splinei si localizate de regula la periferice si pe apex. In cazul manifestarilor nervoase pot fi observate congestii si hemoragii cerebrale si meningeale.
Diagnosticul clinic este destul de dificil de pus cu certitudine. Simptomatologia si leziunile anatomo-patologice sunt destul de asemanatoare cu cele intalnite in formele de rujet, salmoneloza, pasteureloza sau streptococie. Diagnosticul trebuie confirmat numai de catre specialisti in laborator, prin examene virusologice, histopatologice si examenul formulei leucocitare. In cazul pestei porcine, imunitatea poate fi capatata de catre animal sub trei forme: sub forma rezistentei naturale pe baze genetice a unor indivizi sau linii; imunitatea pasiva prin transmiterea anticorpilor de la scroafa la fetusi sau purcei, sau prin injectarea serului antipestos; imunitatea activa obtinuta prin vaccinare, adica prin expunerea animalului la o infectie subletala.
Tratamentul curativ nu are nici un fel de valoare si nu se recomanda, singura metoda de lupta impotriva acestei maladii fiind tratamentul preventiv. Pana in prezent, in tara noastra controlul si preventia acestei maladii se facea prin vaccinarea obligatorie a animalelor de reproductie si tineretului si prin masurile de carantina si filtru sanitar-veterinar. In conformitate cu legislatia UE, vaccinarea nu va mai fi permisa, singura masura acceptata fiind eradicarea totala prin lichidarea efectivului in cazul aparitiei epizootiei, urmat de dezinfectie severa si vid sanitar.
Supravegherea si prevenirea bolilor transmisibile la animale si de la animale la om
Conditiile geo-climaterice caracteristice tarii noastre, au determinat dealungul timpului ca o parte importanta a populatiei sa se ocupe cu cresterea animalelor, activitate care reprezenta si o ramura indispensabila a agriculturii modern, activitate care asigura bunastarea acestora dar si a populatiei in ansamblul ei, prin produsele pe care animalele le furnizeaza, produse necesare traiului zilnic, precum si venituri insemnate prin valorificarea de animale vii si a productiei de lapte, carne, oua, piei, lana si alte produse si subproduse de origine animala.
Extinderea si dezvoltarea activitatiilor din domeniul cresterii animalelor si a procesarii productiei, ca materie prima de origine animala, garanteaza operatorilor economici rentabilizarea investitiilor prin valorificarea superioara a animalelor vii si a produselor finite, solicitate pe piata nationala, intracomunitara si la export.
Statul sprijina activitatea de aparare a sanatatii animalelor prin asigurarea cadrului institutional si juridic, a resurselor financiare si a bazei tehnico-materiale necesare pentru desfasurarea in conditii optime a activitatilor din domeniul sanitar-veterinar, precum si prin acordarea crescatorilor de animale de sprijin financiar in cadrul programelor de dezvoltare rurala, sau prin diferite forme de subventii.
O conditie esentiala pentru realizarea unui spor de efective si implicit de produse animaliere scontate, cantitativ si calitativ, o constituie starea de sanatate a animalelor, conditie care implica responsabilitati si obligatii din partea crescatorilor de animale, a asociatiilor de profil, a autoritatiilor locale, precum si a serviciilor sanitare veterinare si care se concretizeaza prin promovarea politicilor in domeniul sanitar-veterinar stabilite in programul national de supraveghere, prevenire si combatere a bolilor la animale, a celor transmisibile la om, siguranta alimentelor, protectia animalelor si a mediului.
Proprietarii si detinatorii de animale au obligatia de a respecta masurile pentru a asigura protectia si bunastarea animalelor si de a evita aparitia unor boli transmisibile prin:
-
- Respectarea Ordinului Presedintelui A.N.S.V.S.A nr.16/ 2010, complectat cu Ordinul112/ 2010 si Ordinul 69/ 2016 privind procedura de inregistrare sau autorizare sanitara veterinara a exploatatiilor cu animale si pasari vii crescute in scop economic.
- Sa colaboreze cu medicii veterinari de libera practica imputerniciti, arondati, pentru identificarea si inregistrarea la timp a animalelor, existente in exploatatie si pentru reactualizarea bazei de date in functie de miscariile de efective survenite in exploatatie.
- Sa comunice medicului veterinar, la data producerii, miscarile survenite in efectiv, prin fatari, cumparari, vanzari, mortalitati.
- Sa solicite medicului veterinar carnet de sanatate pentru animalele aflate in proprietate, complectat la zi cu actiunile sanitare veterinare efectuate, documentele de miscare si de certificare a starii de sanatate, necesare pentru intentia de comercializare a animalelor.
- In timpul miscarii animalelor, detinatorii sa aiba asupra lor urmatoarele documente:
-
-
- Cartea de exploatatie
- Formularul de miscare
- Cartea de sanatate al animalului
- Pasaportul (in cazul speciei bovine si cabaline)
- Certificatul de sanatate si documentul privind informatile pentru lantul alimentar. in cazul miscarii catre abator.
-
-
- Sa colaboreze cu servicile veterinare pentru efectuarea actiunilor de prevenire a imbolnavirii animalelor, prin supravegherea clinica a starii de sanatate a acestora, supravegherea unor boli transmisibile prin examinarea in laborator a probelor recoltate de la animale si pasari in acest scop, tratamente antiparazitare, operatiuni de vaccinare profilactica, etc.
- Sa respecte dispozitiile autoritatii veterinare privind izolarea si eliminarea din efectiv a animalelor diagnosticate cu boli transmisibile.
- Sa asigure si sa respecte normelor de protectie si bunastare a animalelor si pasarilor, privind adapostirea, hranirea, adaparea, exploatarea si a normelor de microclimat.
- Sa efectuieze curatirea mecanica si dezinfectia adaposturilor, actiunile de deratizare, cu unitati si personal de specialitate.
- Asigurarea conditiilor de evacuarea si depozitare a dejectiilor, a gunoiului, in platforme sau statii de epurare, astfel incat sa nu constituie surse de difuzare a bolilor.
- Sa colecteze cadavrele si deseurile animaliere in vederea transportului, cu sprijinul autoritatilor locale, la unitatea de distrugere Protan.
- Pentru a-si valorifica legal productia primara, sau produsele alimentare obtinute prin procesarea productiei primare, sa solicite D.S.V.S.A judeteana, documentul de inregistrare pentru vanzare directa, sau dupa caz de vanzare cu amanuntul.
- Sa comercializeze produsele alimentare numai in unitati sau spatii autorizate sanitar veterinar, cu respectarea regulilor de igiena si temperatura in zonele de depozitare si expunere.
In baza responsabilitatiilor ce le revin si pentru a asigura un sprijin concret si eficient crescatorilor de animale, serviciile sanitare veterinare de stat si private ofera o serie de servicii cu referire la:
-
- Asigurarea bazei umane si materiale necesare pentru efectuarea actiunilor sanitare veterinare de prevenire si combatere a bolilor la animale.
- Implementerea legislatiei privind identificarea, inregistrarea si miscarea animalelor.
- Supravegherea clinica a starii de sanatate a efectivelor, prin examene clinice si efectuarea de tratamente de necesitate, profilactice sau curative in functie de cazuistica.
- Masuri de supraveghere a unor boli transmisibile, prin examinarea in laborator a probelor recoltate de la animale in acest scop.
- Monitorizarea circulatiei animalelor, a produselor, a subproduselor de origine animala, a medicamentelor si a produselor biologice.
- Despagubirea proprietarilor de animale in vederea lichidarii rapide a unor focare de boli transmisibile la animale.
Medicii veterinari cauta permanent sa mentina o buna colaborare cu crescatorii de animale, cu asociatiile crescatorilor de animale constituite, cu micii producatori de bunuri alimentare, prin intalniri si informari reciproce cu problematica existenta, prin solutionarea operativa a doleantelor si solicitarile acestora, deasemenea verifica si controleaza modul cum sunt respectate obligatiile privind prevenirea aparitiei unor cazuri de imbolnavire la animalele din proprietate si aplica masuri corective in cazul identificarii unor neconformitati.
//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Cine va castiga marele premiu,adica pe El,dimpreuna cu toate ale Sale (Rom.8/32)? PĂCAT… Chemarea eficace… Păcate care nu se iartă… Să nu zicem că n-am ştiut: Liberul arbitru… Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului… PSALMUL 51– un psalm al lui David; când a venit la el profetul Natan ca să-l mustre pentru vremea când el intrase la Batşeba, femeia lui Urie…ca sa ne fie noua invatatura de minte! Medetaţii la Cina cea de taină…Planul de mântuire al lui Dumnezeu… Lucruri care nici nu trebuie pomenite, de James Montgomery Boice… Frumuseţe în loc de cenuşă- Viaţa lui Hristos în schimbul vieţii eului, de Zac POONEN
/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Frumuseţe în loc de cenuşă- Viaţa lui Hristos în schimbul vieţii eului, de Zac POONEN
Pentru ANNIE
soţia mea devotată
care stătea credincioasă în spatele scenei
şi mă sprijinea în slujirea mea.
Gura n-ar putea vorbi,
nici mâna n-ar putea scrie,
dacă inima n-ar pompa sângele vieţii în ele.
CUPRINS
Capitolul 1
CORUPŢIA VIEŢII EU-LUI
Capitolul 2
CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS
(I.) A fi zdrobit
Capitolul 3
CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS
(II.) A fi golit
Capitolul 4
FRUMUSEŢEA VIEŢII CENTRATE PE HRISTOS
Capitolul 1
CORUPŢIA VIEŢII EU-LUI
Dacă, întâi de toate, nu vedem măcar puţin din totala putreziciune a vieţii eului, atunci niciodată nu ne vom putea bucura de eliberarea de viaţa egoistă. Haideţi să ne uităm în pilda fiului risipitor din Luca 15, la fiul cel mare, pentru că exemplul lui ilustrează, probabil, mai bine decât oricare alt exemplu din Biblie stricăciunea cumplită a vieţii eului.
În această pildă fiul cel tânăr este considerat, de obicei, mai rău dintre cei doi băieţi. Însă, pe măsură ce ne uităm mai atent la fratele mai mare, vom descoperi că în ochii lui Dumnezeu acesta era la fel de rău, dacă nu şi mai rău. Este adevărat că el nu a comis aceleaşi păcate la fel ca şi fratele său mai tânăr, dar era centrat pe sine şi în inima lui era strâmbătate.
Depravarea totală a omului
Inima omului este, în esenţă, la fel în cazul fiecărei persoane. Când Biblia descrie inima omului ca „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9), ea se referă la toţi urmaşii lui Adam. Poate că rafinamentul civilizaţiei, lipsa ocaziilor de a păcătui şi faptul că am fost crescuţi într-un mediu protejat ne-au reţinut de la căderea în păcatele scandaloase în care au căzut alţii, însă, datorită acestor circumstanţe, noi nu ne putem considera mai buni decât ei. Căci, dacă am fi fost supuşi la aceleaşi presiuni ca şi ei, am fi ajuns în mod sigur la comiterea aceloraşi păcate. Poate că este umilitor pentru noi să recunoaştem acest fapt, dar acesta e adevărul. Cu cât mai repede ne dăm seama de realitatea aceasta, cu atât mai repede vom experimenta eliberarea. Pavel a recunoscut că „nimic bun nu locuia în firea lui pământească” (Romani 7:18). Acesta a fost primul său pas înspre libertate (Romani 8:2).
Oamenii se uită la aparenţa exterioară şi îi consideră pe unii buni, iar pe alţii răi; dar Dumnezeu, care se uită la inimă, vede că toţi oamenii se află în aceeaşi condiţie spirituală. Biblia ne învaţă că toţi oamenii sunt într-o stare depravată. Luaţi de exemplu pasajul din Romani 3:10-12 care spune: „Nu este nici un om neprihănit” – şi chiar dacă am gândi că-i o exagerare, Scriptura continuă spunând – nici unul măcar”. Pasajul din Romani 3:10 – 20 pronunţă verdictul final al vinovăţiei întregii omeniri, şi anume, al tuturor oamenilor ne-religioşi, dar şi al tuturor oamenilor religioşi. În Romani 1:18-32 avem o descriere a „fiului tânăr” a cărui necredincioşie şi imoralitate sunt evidente. În Romani capitolul 2, însă, avem un portret al „fiului celui mare” – omul religios, care este un păcătos la fel de rău. După descrierea acestor două categorii de oameni, Duhul Sfânt închide procesul, spunând că ambele tabere sunt la fel de vinovate. Nu există nicio diferenţă între una şi cealaltă.
Omul este total depravat, într-adevăr, şi dacă Dumnezeu nu Îşi întinde mâna şi nu face ceva pentru om, în mod sigur nu mai există vreo speranţă pentru el.
Centrarea pe sine
Fiul cel mare (Luca 15:25-32) poate simboliza un lucrător creştin. Dacă tatăl din pildă este un simbol al lui Dumnezeu, atunci pe bună dreptate putem considera că fiul mai mare îl simbolizează pe un creştin activ, fiindcă în pildă îl vedem venind acasă după o zi de muncă, petrecută pe ogoarele tatălui său. Nu era vorba aici de un tânăr leneş care stătea acasă şi consuma în plăceri averea tatălui său, ci de unul care lucra din greu pentru tatăl său, unul care aparent îl iubea mai mult pe tatăl său decât fratele lui mai tânăr, căci, spre deosebire de acesta din urmă, el nu a plecat de acasă, risipind averea tatălui său. Era aparent mai devotat, dar de fapt, după cum vom vedea, el era la fel de egoist ca fratele lui mai tânăr. Este imaginea unui credincios activ în lucrarea Domnului care aparent este plin de devotament faţă de Domnul său, dar de fapt centrat pe sine însuşi.
Dumnezeu a creat această lume având anumite legi (principii) de funcţionare. Dacă acele legi sunt încălcate, urmează în mod necesar o pierdere sau o pagubă. Uitaţi-vă, de exemplu, la o lege: Dumnezeu a făcut ca Pământul să se învârtă în jurul Soarelui. Dacă Pământul ar avea o voinţă proprie şi ar decide, într-o zi, ca în mişcarea lui să nu mai fie centrat pe Soare, ci doar pe sine însuşi, s-ar produce o catastrofă care ar provoca stingerea vieţii de pe Pământ. Moartea ar surveni imediat.
În acelaşi fel, Adam a fost creat să fie centrat pe Dumnezeu. În ziua când L-a refuzat pe Dumnezeu, ca Centru al său, şi a ales să fie centrat pe sine însuşi (acest refuz fiind prezent, în mod implicit, în alegerea lui de a mânca din pomul interzis de Dumnezeu) a murit, după cum îi spusese Dumnezeu.
Există aici o lecţie importantă pentru noi: în măsura în care viaţa şi slujirea noastră creştină sunt centrate pe noi înşine, în aceeaşi măsură vom experimenta moartea spirituală, în ciuda faptului că am fost născuţi din nou şi în pofida fundamentalismului nostru. De asemenea, într-un mod cu totul inconştient, prin activitatea noastră vom transmite, apoi, şi altora aceeaşi moarte spirituală. Putem avea o reputaţie de lucrători eficienţi şi zeloşi ai lui Dumnezeu (cum a avut probabil şi fiul cel mare), dar se prea poate că merităm mustrarea Domnului: „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1). Cu alte cuvinte: „ştiu că ai reputaţia unui creştin viu şi activ, dar eşti mort”. Există pericolul unei astfel de tragedii în lucrarea creştină. Mulţi lucrători creştini trăiesc din reputaţia numelui lor, reputaţie pe care ei înşişi au creat-o. Ei sunt admiraţi de oameni, dar sunt adesea inconştienţi de faptul că Dumnezeu îi vede într-o lumină total diferită. Chiar dacă predică minunat, ei sunt incapabili să elibereze pe alţii atâta timp cât ei înşişi nu au fost eliberaţi de centrarea pe sine!
Iată dar, prin exemplul negativ al fiului mai mare din pildă, un avertisment pentru fiecare dintre noi.
Să recunoaştem răul dinăuntru
Pentru a scoate la iveală viaţa coruptă a eului care zace înăuntrul nostru, Dumnezeu lasă adesea vremuri de presiune în vieţile noastre, în care ne putem vedea aşa cum suntem cu adevărat. Ne vine foarte uşor să ne considerăm duhovniceşti când circumstanţele în care ne găsim sunt confortabile. Ne putem înşela cu privire la adevărata stare a inimii noastre când nu ne confruntăm cu probleme, nimeni nu ne irită, lucrurile merg ca pe roate şi colaboratorii noştri sunt prietenoşi cu noi; dar poleiala de spiritualitate dispare atunci când colegul ne ia peste picior, sau vecinul este ostil faţă de noi. Atunci eul nostru se va manifesta în toată urâţenia lui.
Aceasta i s-a întâmplat şi fiului cel mare. Când fratele lui mai tânăr a fost primit cu cinste, el „s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă”. Nimeni n-ar fi crezut că fiul mai mare ar putea reacţiona iritat. El părea tot timpul o persoană aşa de agreabilă! Însă el niciodată înainte nu s-a mai confruntat cu o astfel de presiune. Adevăratul lui caracter ieşise acum la iveală. Nu provocarea din acel moment l-a făcut rău. Nu. Provocarea a scos doar la suprafaţă ceea ce era şi până atunci înăuntrul lui.
Amy Carmichael a spus că „un pahar plin cu apă dulce nu poate vărsa nici măcar un strop de apă amară, oricât de brusc ar fi scuturat”. Dacă din vieţile şi de pe buzele noastre iese „apă” amară, aceasta se datorează prezenţei continue a acelei „ape” înăuntrul nostru. Nu provocarea sau enervarea sunt cele care ne fac plini de amărăciune şi neduhovniceşti. Ele doar scot la iveală ceea ce a existat deja în noi. Aşa că trebuie să fim profund mulţumitori lui Dumnezeu pentru astfel de perioade, prin care trecând putem vedea putreziciunea naturii omeneşti din noi. Dacă nu ar exista astfel de ocazii nu am putea ajunge niciodată la descoperirea cutremurătoare că înăuntrul nostru există o sursă de infecţie şi că nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească.
Tot de aici reiese şi faptul că refularea nu este totuna cu biruinţa. S-ar putea ca într-o situaţie critică o persoană să izbucnească într-un acces de furie, în timp ce alta, cu o capacitate mai mare de a-şi înăbuşi pornirile, fierbe de mânie numai pe dinăuntru fără să rostească vreun cuvânt nepotrivit. Probabil că această a doua persoană va fi numită de oameni blajină şi supusă, dar Dumnezeu, care vede ce este în adâncul inimii, ştie că ambele persoane s-au mâniat şi le consideră la fel de păcătoase. Comportamentul exterior a fost diferit numai din cauza diferenţei de temperament, şi nu din cauza transformării făcute de Dumnezeu.
Dacă refularea ar însemna biruinţă, atunci eu sunt de părere că vânzătorii ar fi unii dintre cei mai asemănători oameni cu Hristos. Ei îşi păstrează calmul în interesul afacerii lor şi afişează o atitudine de amabilitate, indiferent cât de mult le suprasolicită clienţii răbdarea şi chiar dacă fierb de mânie înăuntrul lor.
Nu. Refularea nu este biruinţă. Dumnezeu nu vrea să părem a fi eliberaţi şi duhovniceşti, ci vrea ca aceasta să fie realitatea. Pavel a spus: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Acesta e punctul la care vrea să ne aducă Dumnezeu.
Haideţi să ne uităm la caracteristicile vieţii trăite pentru sine, din două perspective: întâi din cea a atitudinii ei faţă de Dumnezeu şi apoi din cea a atitudinii ei faţă de semeni. Ambele le vedem ilustrate prin comportamentul fiului mai mare din pildă.
Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de Dumnezeu
Legalismul
Atitudinea vieţii centrate pe sine atât în raport cu Persoana, cât şi în raport cu slujirea lui Dumnezeu este caracterizată de un duh de legalism. Eul poate încerca să-L slujească pe Dumnezeu. Poate fi chiar foarte activ în slujire, dar întotdeauna această slujire este una legalistă. Eul este mereu în căutarea unui contraserviciu făcut de Dumnezeu, în schimbul slujirii oferite de el. Fiul mai mare îi spune tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied”. În toţi acei ani, amintiţi de fiul cel mare, el îl slujise pe tatăl său pentru o recompensă, dar acest lucru nu a fost evident până acum. Acest moment de presiune a scos la iveală adevărul.
Acesta e modul în care îl slujeşte eul pe Dumnezeu – nu de bunăvoie, nu cu bucurie, nu ca un rod natural al părtăşiei, ci cu gândul la o recompensă. Eul poate chiar să se aştepte la un contraserviciu sub forma unei binecuvântări spirituale, dar şi în acest caz slujirea este una legalistă şi ca atare inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.
Fiul cel mare l-a considerat pe tatăl său aspru şi nemilos, pentru că nu a răsplătit slujirea depusă de el în toţi acei ani. El a fost ca acel slujitor din altă pildă, căruia i-a fost dat un talant şi care, la momentul în care a trebuit să dea socoteală la revenirea stăpânului său, a spus: „Ţi-am păstrat talantul în siguranţă [fără a-l investi pentru obţinerea vreunui profit], pentru că m-am temut de tine [că îţi vei însuşi profitul meu], fiindcă eşti un om dificil” (Luca 19:21 versiunea biblică L.B.). Eul din noi Îl consideră pe Dumnezeu greu de mulţumit, aşa că încearcă din răsputeri să-I facă servicii şi continuă să se autocondamne că nu a reuşit să satisfacă cerinţele unui Dumnezeu “atât de pretenţios”!
Nu acesta e modul de slujire pe care îl aşteaptă Dumnezeu din partea fiecăruia dintre noi. Biblia spune că: „Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă cu bucurie” (2 Corinteni 9:7). La fel, şi în privinţa slujirii Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cel ce slujeşte cu bucurie, nu din frica pedepsei şi nu de silă. Decât să I se aducă slujiri de silă, El preferă să nu fie slujit deloc. Când un om slujeşte pentru un contraserviciu nu durează mult şi el va începe să se plângă lui Dumnezeu că nu este suficient de binecuvântat. Lucrurile merg şi mai prost când cel nemulţumit constată că alt om este mai binecuvântat decât el.
Oare comparăm vreodată munca depusă de noi şi binecuvântările primite cu cele ale altora? Dacă da, această situaţie a putut rezulta numai ca urmare a unei slujiri legaliste. Isus a spus odată o pildă despre nişte lucrători care au fost angajaţi de către un anumit om la diferite ore ale zilei. La sfârşitul zilei stăpânul a dat fiecăruia din ei câte un dinar. Cei care au lucrat timpul cel mai îndelungat au venit la stăpân şi au început să se plângă, spunând cam aşa: „cum poţi să ne dai acelaşi salariu ca şi celorlalţi? Noi merităm mai mult.” Aceşti oameni au slujit pentru un salariu, dar când au primit salariul care le-a fost promis au început să se plângă de faptul că şi altora li s-a dat cât lor (Matei 20:1-16).
Este exact ceea ce vedem la fiul cel mare. El îi spune tatălui său ceva asemănător: „Cum poţi să-i faci toate aceste favoruri fratelui meu? Cel care ţi-a slujit cu credincioşie sunt eu, nu el”.
Când israeliţii L-au slujit pe Dumnezeu cu cârtire El i-a trimis în captivitate aşa cum le-a promis că va face: „Pentru că, în mijlocul belşugului tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă inimă, (…) vei sluji vrăjmaşilor tăi” (Deuteronom 28:47,48). Dumnezeu nu găseşte plăcere în slujirea legalistă.
Deseori, creştinii centraţi pe sine îl slujesc pe Dumnezeu pentru a-şi menţine imaginea de om duhovnicesc în ochii altora. Nu dragostea curată şi fierbinte faţă de Hristos îi ţine activi în lucrarea creştină, ci frica de faptul că, dacă nu ar mai sluji, alţii i-ar considera fireşti (ne-duhovniceşti); iar când îşi aleg o cale uşoară şi bănoasă ei încearcă din răsputeri să-i convingă pe toţi ceilalţi de faptul că Dumnezeu i-a condus pe acea cale. Nu ar fi nevoie de această autojustificare dacă n-ar exista acea teamă ascunsă că alţii ar putea crede mai puţin despre spiritualitatea lor. Câtă încordare şi câtă robie poate fi într-o astfel de slujire a lui Dumnezeu!
Câtă bucurie şi libertate există în slujirea care izvorăşte din iubirea pentru Hristos! Iubirea este untdelemnul care unge mecanismul vieţii noastre pentru a nu scârţâi sau hurui. Iacov a muncit timp de şapte ani ca să o primească pe Rahela, dar Biblia spune că acei şapte ani „i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea” (Geneza 29:20). La fel va fi şi în cazul nostru atunci când slujirea lui Dumnezeu izvorăşte din iubire. Nu va fi deloc o sforţare sau o corvoadă pentru noi.
Biblia ne spune că relaţia lui Hristos faţă de Biserica Lui este ca aceea a unui soţ faţă de soţia lui. Ce aşteaptă un soţ de la soţia lui, în primul rând? Nu slujirea ei. Scopul primordial pentru care o ia în căsătorie nu este ca ea să-i gătească şi să-i spele hainele. Ceea ce îşi doreşte mai întâi de toate este iubirea ei. Fără aceasta, toate celelalte sunt fără valoare. Ceea ce Îşi doreşte şi Dumnezeu este să Îl iubim.
Indisponibilitatea pentru a fi învăţat
O altă trăsătură a vieţii centrate pe sine este indisponibilitatea pentru a fi învăţat. Când fiul mai mare stătea afară mânios, tatăl său a ieşit la el şi l-a rugat stăruitor să intre în casă. Dar el era încăpăţânat şi refuza să îl asculte.
Cu adevărat „mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat” (Eclesiastul 4:13). Cel care crede că ştie toate lucrurile şi, ca atare, nu este dispus să înveţe de la alţii se află într-o stare cu-adevărat regretabilă.
Persoana centrată pe sine este atât de sigură că are dreptate, încât nu acceptă să fie corectată şi nu îi place să fie criticată. Poate niciodată nu avem o ocazie mai bună pentru testarea spiritualităţii noastre decât atunci când alţii ne contrazic şi ne combat în ceea ce spunem.
A.W.Tozer a spus că, atunci când suntem criticaţi, singurul lucru care ar trebui să ne preocupe este dacă criticile sunt adevărate sau false, nu dacă persoana care ne critică este un prieten sau un duşman. De multe ori duşmanii noştri spun mai multe adevăruri despre noi decât prietenii noştri.
Un comportament neînduplecat, încăpăţânat, este un semn clar al unui caracter centrat pe sine. Să ne amintim că o atitudine rigidă, de autoapărare faţă de semenii noştri indică o atitudine similară a inimii noastre faţă de Dumnezeu. Dacă nu suntem deschişi la a fi învăţaţi şi corectaţi de fraţii noştri (chiar şi de cei mai tineri dintre ei), aceasta e un semn că suntem plini de noi înşine în ciuda tuturor experienţelor noastre spirituale şi a cunoştinţelor noastre biblice.
Tatăl a stăruit pe lângă fiul mai mare în vederea reconcilierii, dar acesta se simţea rănit şi era plin de autocompătimire. Creştinul centrat pe sine iubeşte linguşirile îmbietoare şi motivarea bunei lui dispoziţii, aşteptând să fie răsfăţat de alţii – chiar şi de Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să tot stăruie pe lângă astfel de persoane, dar ele nu ascultă cu uşurinţă. În cele din urmă, aceştia s-ar putea să constate că se află complet în afara casei Tatălui, asemenea fiului cel mare.
Vedeţi cât de îngrozitoare este inima omului!
Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de semeni
Invidia şi dorinţa de onoare
Când părtăşia noastră cu Dumnezeu este nesănătoasă sau e complet distrusă, aceasta afectează în mod inevitabil şi relaţia cu semenii noştri. Când Adam a fost despărţit de viaţa lui Dumnezeu, el şi-a pierdut imediat dragostea şi pentru Eva. Când Dumnezeu l-a întrebat dacă a păcătuit, el şi-a acuzat soţia, spunând ceva de genul: „Doamne, vina nu este a mea, ci a acestei femei”.
În ce priveşte atitudinea faţă de alţii, una din caracteristicile vieţii centrate pe sine este invidia. Fiul cel mare (din pildă) a fost invidios pe fratele său şi această invidie a alimentat mânia lui. În toţi acei ani fiul cel mare era succesorul de necontestat la conducerea întregii case. Slujitorii se aplecau înaintea lui cu respect. Însă acum, dintr-o dată, poziţia lui era ameninţată. Acum în centrul atenţiei a ajuns altcineva. El nu putea suporta să vadă aşa ceva. Invidia, acel „monstru cu ochi verzi”, a şi început să-şi înalţe capul ameninţător în inima lui.
Viaţa centrată pe sine iubeşte atenţia ce i se acordă de cei din jur. Iubeşte lauda oamenilor şi este încântată să fie ea singură obiectul admiraţiei tuturor. Îi place să fie la nivelul cel mai înalt şi atrage mereu atenţia celorlalţi, într-un fel sau altul. Creştinul centrat pe sine caută ocazii să spună altora ce a făcut el pentru Domnul, poate chiar într-un mod foarte pios, dar în secret aşteaptă aprecierea lor. El este foarte nefericit şi neliniştit atunci când altcineva are succes sau reuşeşte să facă ceva mai bine decât el.
Credinciosul centrat pe sine este iritabil şi ultrasensibil. El doreşte să fie recunoscut de alţii şi ca oamenii să vină să-i ceară sfaturile. De fapt, el ar fi foarte ofensat dacă nu ar fi consultat la vreo şedinţă a comitetului bisericii. El are o părere atât de înaltă despre sine însuşi, încât nu se mai satură să vorbească, gândind că toţi cei din jur au nevoie de sfaturile lui valoroase. Există creştini cărora le vine greu să-şi închidă gura după ce şi-au deschis-o şi care continuă să vorbească fără să-şi dea seama că toţi cei din jur s-au săturat. O limbă necontrolată este un semn că eul nu e răstignit.
Creştinul centrat pe sine nu ştie cum să treacă de bunăvoie şi cu bucurie pe locul doi. El este tulburat atunci când altcuiva i se dă poziţia de conducător, iar el însuşi este plasat pe o poziţie secundară, de subordonare. Singurul caz în care acceptă locul doi este atunci când întrevede posibilitatea ca în viitor, la retragerea liderului, să treacă el pe locul întâi.
Se spunea despre Kaiserul german că, oriunde mergea, mereu îşi dorea să fie el în centrul atenţiei. Dacă mergea la botezul unui bebeluş, şi-ar fi dorit să fi fost el bebeluşul, dacă mergea la nuntă, şi-ar fi dorit să fi fost el mireasa şi dacă mergea la o înmormântare, şi-ar fi dorit să fi fost el cadavrul! Să nu uităm că inima lui nu era cu nimic mai rea decât a noastră.
Centrarea pe sine care există într-un om îl face să atragă atenţia altora asupra sa, chiar şi în activităţi considerate a fi dintre cele mai sfinte, cum ar fi: ţinerea unei predici şi chiar înălţarea unei rugăciuni către Dumnezeu. Un lider creştin centrat pe sine va împiedica creşterea spirituală a acelora pe care-i slujeşte, pentru că atrage oamenii la el însuşi, şi nu la Hristos. Un adevărat om al lui Dumnezeu îi va atrage întotdeauna pe oameni dincolo de el însuşi, la Hristos. La aceasta ne cheamă Dumnezeu pe fiecare dintre noi, dar cât de puţini fac aceasta cu-adevărat!
Împiedicarea lucrătorilor mai tineri
Un lider creştin centrat pe sine îi împiedică pe cei de sub autoritatea lui să devină lideri pentru ca poziţia lui să nu fie ameninţată. Aşa că slujeşte într-un astfel de mod, încât persoana lui să devină o necesitate pentru aceia cărora le slujeşte. Aceasta e în totală contradicţie cu voia lui Dumnezeu. Oswald Chambers a spus odată că oricine s-a făcut o necesitate pentru un alt suflet a ieşit din rânduiala lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este necesitatea absolută pentru orice suflet omenesc. Fie ca niciunul dintre noi să nu încerce vreodată să-I ia locul.
Nimeni nu este absolut necesar în Biserica lui Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu poate continua foarte bine şi fără noi. De fapt, poate funcţiona mult mai bine fără ajutorul oamenilor încrezuţi care se consideră “indispensabili”. Trebuie să recunoaştem acest fapt tot timpul. Am citit odată o „reţetă” pentru cultivarea smereniei oricărui suflet care se consideră “absolut necesar”. Se sugera acolo să fie umplută o găleată cu apă iar “slujitorul absolut necesar” să-şi introducă mâna în apă, până la jumătatea braţului, şi apoi să o scoată. Locul gol rămas în apă este măsura în care va lipsi el atunci când va pleca. Darurile noastre sunt de folos bisericii, dar niciunul dintre noi nu este absolut necesar.
Când ne cere Dumnezeu, noi trebuie să fim dispuşi să ne tragem la o parte. Însă creştinul centrat pe sine nu va accepta niciodată aşa ceva; el va încerca să îşi menţină poziţia cât de mult posibil. Mulţi astfel de “lideri creştini” din ziua de azi putrezesc în „tronurile” lor, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu. Ei nu ştiu cum să se piardă, treptat, în decor şi să lase pe altcineva în locul lor.
Aţi auzit, probabil, zicala că „succesul fără succesor este un rateu”. Isus a recunoscut acest adevăr şi i-a învăţat pe oameni să-I continue lucrarea. În trei ani şi jumătate, El a pregătit oameni care să-I conducă lucrarea mai departe. Ce exemplu minunat pentru noi!
Pavel a recunoscut nevoia de a-i învăţa pe alţii să ducă mai departe lucrarea. În 2 Timotei 2:2 el i-a spus lui Timotei: „ceea ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii [pe cei din generaţia a patra]”. În esenţă, mesajul lui Pavel este următorul: „Trebuie să vă asiguraţi că aţi pregătit oameni cărora să le încredinţaţi această comoară. Nu mai împiedicaţi ridicarea slujitorilor mai tineri decât voi”. Chiar şi oamenii de afaceri recunosc valabilitatea principiului că: „succesul fără succesor este un rateu”, însă mulţi slujitori creştini nu au recunoscut-o. Cu adevărat: „fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Luca 16:8).
Într-adevăr, nimic altceva, doar atitudinea centrării pe sine îl face pe om invidios faţă de altul care este mai tânăr decât el şi poate face lucrurile mai bine ca el. Cain a fost invidios datorită faptului că Dumnezeu îl primise pe Abel, în timp ce pe el l-a respins. Poate că situaţia ar fi fost suportabilă dacă Abel ar fi fost mai în vârstă decât de el. Însă îngrozitorul fapt că fratele lui mai tânăr fusese promovat în locul lui, l-a înfuriat îndeajuns de mult pentru a-l ucide pe Abel.
Vedem acelaşi fenomen în cazul lui Iosif şi al fraţilor lui. Iosif primea descoperiri divine, ceea ce îi făcea pe toţi cei zece fraţi ai lui mai mari să fiarbă de invidie într-o măsură aşa de mare, încât vroiau să-l omoare.
Regele Saul a fost invidios pe tânărul David, pentru că femeile cântau: „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii”. Din acea zi a hotărât să-l omoare. Istoria omenirii şi, din păcate, şi istoria bisericii e plină de acelaşi gen de întâmplări, ce se repetă periodic.
În acelaşi fel, fariseii, care erau trecuţi de vârsta tinereţii, văzând popularitatea tânărului Isus din Nazaret, erau invidioşi pe El şi au hotărât să-l ucidă cu orice preţ.
Pe de altă parte, ce contrast plin de prospeţime ne oferă, în Noul Testament, priveliştea unui om ca Barnaba! Acest lucrător experimentat l-a luat pe Pavel sub aripa lui, în condiţiile în care acesta din urmă era un novice pe Calea Domnului şi când toţi ceilalţi se fereau de el. Barnaba l-a ajutat să se integreze în adunarea creştinilor din Antiohia şi l-a încurajat. În Faptele Apostolilor capitolul 13 citim că Barnaba şi Pavel au ieşit împreună într-o călătorie misionară în care Barnaba a văzut că Dumnezeu îl cheamă pe acest lucrător junior, Pavel, la o lucrare mai mare decât a lui şi, înţelegând aceasta, a făcut de bunăvoie „un pas înapoi” din funcţia de conducător al lucrării şi, motivat fiind de evlavie, a lăsat ca accentul să fie mutat de pe persoana lui, pe persoana lui Pavel. Astfel, în cartea Faptele Apostolilor, expresia „Barnaba şi Pavel” se transformă, aproape pe neobservate, în „Pavel şi Barnaba”. Biserica creştină din zilele noastre suferă tocmai datorită faptului că sunt puţini creştini ca Barnaba, care ştiu să facă un pas înapoi, predând altora funcţia de conducere şi permiţând ca recunoaşterea socială a acestei funcţii să revină altora. Când e vorba de lucruri fără importanţă noi suntem dispuşi să facem un pas înapoi şi să dăm întâietate altora. De exemplu, gestul de a ne trage înapoi înaintea altei persoane când intrăm pe o uşă nu ne deranjează deloc, dar nu suntem aşa de pregătiţi să facem un pas înapoi în lucrurile care contează, cum ar fi poziţia de conducere în biserică. Viaţa eului nostru este atât de necinstită! Putem avea o falsă umilinţă în lucruri care nu au însemnătate, dar, când vin în discuţie lucruri care afectează prestigiul nostru, abia atunci ne putem vedea adevărata faţă.
Mândria
Omul centrat pe sine are o părere foarte înaltă despre propria-i persoană. Fiul cel mare a spus „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca” (Luca 15:29). Era mândru de slujirea ascultătoare faţă de tatăl său. Mândria se ridică în inima noastră nu numai din cauza virtuţilor şi a succeselor, ci şi din cauză că simţim că alţii, din jurul nostru, nu au lucrat aşa de bine ca noi. Mândria este totdeauna rezultatul comparaţiei noastre cu alţii. Dacă alţii din jurul nostru ar fi în mod evident mai buni decât noi, atunci nu am mai simţi mândrie. Dacă în pilda aceasta ar mai fi existat un alt frate care să fi slujit tatălui şi mai credincios decât fiul cel mare, atunci acesta din urmă nu s-ar fi putut simţi mândru în prezenţa acelui frate, dar aici fiul cel mare s-a simţit aşa, deoarece în urma comparaţiei s-a putut evalua pe sine favorabil faţă de fratele mai mic. El îi spune tatălui cam aşa: „eu te-am slujit cu credincioşie, dar uită-te la acest fiu al tău! Ce a făcut el? Ţi-a risipit banii cu femeile prostituate”.
Lucifer a căzut prin mândrie. El s-a comparat pe sine însuşi cu ceilalţi îngeri şi a simţit că cel mai înţelept, mai frumos şi mai înălţat dintre toţi era el. Lucifer a fost heruvimul uns, dar a devenit diavolul. De atunci mulţi alţii au pierdut ungerea lui Dumnezeu în acelaşi mod. Poţi fi ca un înger, dar mândria te poate transforma, într-un singur moment, în diavol.
De această boală erau afectaţi fariseii. Isus le-a stabilit diagnosticul cu precizie în pilda în care fariseul se ruga: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni (…) Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială…” şi dezgustătoarea înşiruire a meritelor proprii parcă nu mai contenea. Aşa este eul. Însă câteodată el se poate manifesta mult mai subtil ca în cazul acelei învăţătoare de la şcoala duminicală care, după ce i-a învăţat această pildă pe copiii din clasa ei, s-a rugat: „Doamne, îţi mulţumim că nu suntem ca fariseul”. Râdem, văzând manifestarea eului, deoarece ne închipuim că noi nu suntem ca acea învăţătoare. Precum straturile multiple ale unei cepe, mândria spirituală este adânc înglobată în noi şi este mascată cu subtilitate, fiind învăluită câteodată chiar în smerenie falsă – care este cea mai rea formă a mândriei!
Lucrătorul creştin centrat pe sine nu este, în mod necesar, unul care să manifeste atitudini de dictator. El are o mulţime de manifestări ale smereniei false în comportamentul exterior, o înfăţişare modestă şi pioasă şi un limbaj al „umilinţei”. Dar pe dinăuntru el se compară pe sine însuşi cu alţii şi se mândreşte cu bunătatea, măreţia şi “smerenia” lui!
Condamnarea altora
O astfel de comparaţie a propriei persoane cu alţii duce în cele din urmă la condamnarea altora, câteodată folosind chiar expresii dure şi sarcastice. Ascultaţi ce îi spune fiul cel mare tatălui: „acest fiu al tău ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate”. Cine i-a dat lui aceste informaţii? Nimeni. El pur şi simplu a presupus ceea ce era mai rău. Când urăşti o persoană este uşor să crezi cele mai rele lucruri despre ea. Cât de mult l-a încântat pe fiul cel mare să scoată la iveală greşelile fratelui mai tânăr, în loc să le acopere.
Oare vedem numai greşeli în alţi oameni? Ne-am bucurat noi pe ascuns văzând pe cineva căzând, mai ales dacă a fost vorba de cineva de care nu ne-a plăcut? Inimile noastre sunt atât de răutăcioase, încât prăbuşirea altor oameni nu ne întristează deloc. Din contră, suntem într-un fel mulţumiţi pentru că această cădere ne evidenţiază pe noi ca pe nişte oameni mai buni. O astfel de atitudine este caracteristică unei persoane centrate pe sine.
Oare judecăm noi motivaţiile altora? Persoana centrată pe sine vede pe cineva făcând ceva şi îşi spune: „ştiu de ce face acest lucru” şi începe să atribuie acelei acţiuni un motiv pământesc. Cât de multe drepturi îşi arogă viaţa eului, chiar şi acela de a se aşeza pe tronul lui Dumnezeu (fiindcă, la urma urmei, numai Dumnezeu este Cel care poate judeca motivele oamenilor). Pavel ne avertizează: „Aveţi grijă să nu săriţi dintr-odată la concluzii, judecând imediat dacă cineva este un slujitor bun sau nu, ci aşteptaţi, şi în acest scop, venirea Domnului. Când va veni El, va face ca lumina să strălucească, aşa încât toţi vor putea vedea desluşit ce fel de persoane suntem fiecare dintre noi în adâncul inimilor noastre. Atunci toţi vor şti de ce (motivul pentru care) am fost implicaţi în lucrarea Domnului” (1 Corinteni 4:5 versiunea biblică L.B.). Vom cunoaşte adevăratele motivaţii ale fiecărei persoane numai la revenirea lui Isus, şi nu mai repede.
Lipsa dragostei
Persoana centrată pe sine nu are vreo iubire autentică pentru semenii ei şi aceasta e cauza de bază a răcelii cu care se manifestă faţă de semeni. Ea poate avea pretenţia că arată multă dragoste, dar îi lipseşte iubirea adevărată care este ca a lui Hristos. Fiul cel mare nu s-a dus niciodată la tatăl său, nici măcar o singură dată, în toţi acei ani pentru a se oferi voluntar să meargă să-l caute pe fratele lui pierdut. Nu i-a păsat dacă fratele lui era mort sau dacă încă mai trăia. Pe el îl interesa doar distracţia cu prietenii săi (versetul 29). Pentru el nu conta ce se întâmpla cu alţii, atâta timp cât el însuşi se simţea fericit.
Oare suntem şi noi la fel de împotmoliţi în noi înşine? Care este atitudinea noastră faţă de cei care au recidivat în păcate şi au căzut de la credinţă? Este mai uşor să iubeşti pe un necredincios decât pe un credincios care a căzut. Dacă avem cu adevărat mila lui Hristos îi vom iubi pe amândoi. În această pildă, fiul cel tânăr este imaginea creştinului căzut. Este uşor să îl condamnăm. Este mult mai greu să-l iubim şi să-l ajutăm. Biblia spune: „Dacă un creştin este biruit de vreun păcat, voi care sunteţi duhovniceşti să-l ajutaţi, cu gingăşie şi cu umilinţă, să ajungă înapoi pe calea cea bună.” (Galateni 6:1 versiunea biblică L.B.); şi din nou: „Dacă vezi pe un creştin păcătuind (…) să Îi ceri lui Dumnezeu să îl ierte iar Dumnezeu îi va da viaţă” (1 Ioan 5:16 versiunea biblică L.B.). Ne rugăm întotdeauna aşa pentru cei care au căzut? Nu. De ce nu? Pentru că suntem atât de centraţi pe noi înşine.
Când căutăm o viaţă mai profundă şi o umblare mai apropiată cu Dumnezeu, să nu uităm că o viaţă duhovnicească mai profundă ar trebui să facă din noi acei oameni care ies la cei pierduţi şi salvează suflete. Dumnezeu nu ne acordă o umblare mai apropiată cu El doar pentru a „ne veseli cu prietenii noştri”. Ne este atât de uşor să ne retragem în micile noastre grupuleţe sfinte (cu cei care cred la fel ca noi) şi să ne gândim doar la delectarea noastră, văzându-i tot timpul cu o treaptă mai jos pe aceia care nu au avut ca noi „experienţe mai profunde de viaţă”. Aceasta nu e deloc o viaţă mai profundă. Din contră, e o viaţă trăită pentru noi înşine sub masca spiritualităţii şi este o scârbă înaintea lui Dumnezeu.
Să nu ne lăsăm înşelaţi. Dacă suntem interesaţi doar în „a ne veseli” (chiar dacă este veselie spirituală) cu alţi membri din „clubul nostru spiritual” şi suntem incapabili să avem părtăşie cu alţi credincioşi, care nu văd lucrurile exact cum le vedem noi, atunci suntem într-o stare de stagnare spirituală. Biblia spune: „Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte” (1 Ioan 3:14). Cuvântul din textul original care s-a tradus cu „iubeşte” este cuvântul grecesc „agapao”, care înseamnă „a preţui, a simţi o afecţiune, un ataşament faţă de, a fi credincios faţă de sau a-şi găsi plăcerea în” persoana iubită. Deci, practic, acest verset înseamnă că dacă nu îi preţuim pe fraţi şi surori (chiar şi pe cei care aparţin altor biserici din afara liniei noastre confesionale), dacă nu simţim o afecţiune, un ataşament faţă de ei, dacă nu le suntem credincioşi şi dacă nu ne găsim plăcerea în ei, atunci, în ciuda tuturor cunoştinţelor noastre biblice şi a experienţelor noastre spirituale, suntem într-o stare de moarte duhovnicească.
Lucrarea primordială a Duhului Sfânt
Doresc să vă spun apăsat că eul moare greu, indiferent că suntem tineri sau în vârstă, indiferent de doctrina “sfinţeniei” pe care o promovăm şi indiferent de câte experienţe şi binecuvântări ne acreditează. Dacă vrem să trăim în biruinţă asupra eului trebuie neapărat să ştim ce înseamnă, în practica de zi cu zi, să ne luăm crucea şi să-L urmăm pe Isus. Nu există vreo altă cale. În următoarele capitole vom studia mai detaliat acest principiu.
La acest capitol să amintim, totuşi, că Duhul Sfânt a venit pentru a ne ajuta să ne dăm la moarte viaţa centrată pe sine. În pasajul din Galateni 5:17 Biblia transmite mesajul că „în mod natural nouă ne place să facem acel rău care este exact opusul acelor lucrări pe care Duhul Sfânt ne îndeamnă să le facem; iar lucrurile bune, pe care vrem să le facem când suntem călăuziţi de Duhul, sunt diametral opuse în raport cu dorinţele noastre naturale. Aceste două puteri (viaţa eului nostru şi Duhul Sfânt) se luptă încontinuu pentru a câştiga controlul asupra noastră”.
Mai cu seamă în aceste zile, când mulţi creştini sunt complet dezorientaţi în privinţa lucrării Duhului Sfânt, este bine să ţinem minte că El a venit ca Ajutor, şi anume, pentru a ne ajuta să dăm la moarte faptele firii pământeşti (viaţa eului). El face şi multe alte lucrări, în şi prin noi. Nicidecum să nu dispreţuim vreuna dintre aceste lucrări; dar, dacă nu Îl lăsăm să-Şi facă lucrarea primordială, de a da la moarte viaţa eului nostru, atunci toate celelalte experienţe ale noastre sunt fără valoare.
Biblia spune că „dacă trăiţi după îndemnurile ei [ale firii pământeşti], veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului [şi noi tocmai am văzut, în acest capitol, câteva din faptele trupului], veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu [în acest mod] sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:13-14). Deseori versetul 14, care spune că cei călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii Lui, este citat în afara contextului pentru a se face referire la călăuzirea Duhului în legătură cu anumite acţiuni ale noastre, cum ar fi: unde anume să mergem sau ce anume să facem. În realitate, însă, acest verset este legat de cel precedent şi se referă la faptul că Duhul Sfânt ne călăuzeşte să ne dăm la moarte dorinţele centrate pe noi înşine. Acest verset ne mai învaţă şi faptul că această călăuzire este semnul de identificare al fiilor lui Dumnezeu.
În pilda din Luca 15 observăm că iubirea tatălui a fost la fel de intensă pentru amândoi fiii. Nu l-a iubit cu nimic mai puţin pe fiul cel mare faţă de fiul cel mic. El a ieşit din casă pentru amândoi fiii. Când cel mai tânăr venise acasă, tatăl a ieşit în întâmpinarea lui; iar când fiul cel mare a refuzat să intre în casă, tatăl a ieşit şi la acesta pentru a-l invita înăuntru. De fapt, el chiar îi spune: „Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău”. Vedeţi măreţia inimii lui Dumnezeu, chiar şi faţă de persoanele care sunt centrate pe sine? El ne iubeşte şi vrea să ne dea tot ce are, dar mai întâi trebuie să ne elibereze de centrarea pe noi înşine.
Dumnezeu nu iubeşte mai mult pe femeia prostituată decât pe fariseul autoîndreptăţit. Îi iubeşte la fel pe amândoi şi L-a dat pe Fiul Său să moară atât pentru unul, cât şi pentru celălalt. Însă, răspunsurile care vin din inimile celor doi pot fi diferite; şi, în cele din urmă, acest răspuns este ceea ce face diferenţa în casa Tatălui. Fiul cel mic, care a fost odată departe de casă, stă acum la masă şi se bucură de bogăţiile tatălui. Fiul cel mare, în schimb, care a fost înăuntru tot timpul, este acum afară. Cu adevărat, aşa cum a spus Domnul, mulţi dintre cei care sunt cei dintâi acum vor fi cei de pe urmă în veşnicie şi mulţi dintre cei ce sunt cei din urmă aici vor fi cei dintâi acolo. Numai dacă suntem gata să ne smerim, să ne recunoaştem corupţia şi să răspundem din toata inima la iubirea Tatălui vom putem sărbători împreună cu El, la masa Lui.
Fie ca Domnul să vorbească inimilor noastre!
Capitolul 2
CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS
(I.) A fi zdrobit
Unul dintre versetele care descriu clar calea care ne conduce, afară din viaţa eului, în toată plinătatea frumuseţii vieţii lui Hristos, este Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Pentru noi, acest verset poate reprezenta doar unul bun de memorat sau unul care poate fi folosit într-o predică impresionantă! Însă pentru apostolul Pavel, care a scris versetul acesta, a însemnat propria lui experienţă. Adevărul din acest verset a preschimbat cenuşa vieţii eului său în frumuseţea vieţii divine, care este proprie lui Hristos. Pentru Pavel, acest schimb a devenit posibil prin faptul că a acceptat moartea faţă de sine însuşi.
Numai atunci poate să se manifeste Isus cu slava Sa în viaţa noastră, când „Eul” este crucificat, adică viaţa trăită pentru noi înşine este dată la moarte. În 2 Corinteni 3:18 citim că Duhul Sfânt ne transformă în imaginea lui Hristos din slavă în slavă. Aceasta este lucrarea primordială a Duhului Sfânt. Zi de zi, an după an, Duhul lui Dumnezeu caută să ne transforme tot mai mult în asemănarea lui Hristos. Însă calea de la fiecare nivel de slavă înspre următorul este prin cruce. Numai aşa vom cunoaşte abundenţa vieţii lui Hristos – şi nu altfel – dacă, prin Duhul, dăm la moarte viaţa eului nostru.
Astăzi noi nu mai avem acces liber la pomul vieţii, aşa cum l-a avut Adam înainte de cădere. În Geneza 3:24 citim că Dumnezeu „a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii”. Aşa că, înainte de a ne putea împărtăşi din acest pom, trebuie ca sabia înfocată să cadă asupra vieţii eului şi să înjunghie acest eu. Nu există nicio altă cale de a ajunge la viaţa lui Dumnezeu. Calea crucii este singura cale înspre plinătatea vieţii. Despre acest adevăr suntem învăţaţi, atât prin cuvinte simple cât şi prin simboluri, de-a lungul întregii Scripturi: de la Geneza până la Apocalipsa.
Crucea ne zdrobeşte şi ne goleşte. În acest capitol şi în următorul vom analiza aceste două aspecte ale crucii.
Cele două întâlniri ale lui Iacov cu Dumnezeu
Iacov este un om care a învăţat din propria lui experienţă ce înseamnă să fii zdrobit. Putem învăţa multe adevăruri din viaţa lui.
Un fapt excelent, pe care-l putem menţiona în legătură cu Biblia, este absoluta ei sinceritate cu care ne relatează greşelile şi căderile celor mai mari oameni, ale căror biografii le înregistrează. Scripturile nu zugrăvesc portretul unor statui ale sfinţilor. În Cuvântul lui Dumnezeu vedem bărbaţi şi femei exact aşa cum au fost – cu toate calităţile şi defectele lor. Din acest motiv, biografiile personalităţilor biblice sunt o încurajare mai mare pentru noi decât multe biografii scrise în zilele noastre, care tot timpul ascund căderile din viaţa oamenilor despre care relatează şi îi prezintă ca pe nişte supersfinţi.
Iacov a fost un om care era animat de aceleaşi pasiuni ca şi noi. Fără îndoială, el a fost chemat de Dumnezeu şi predestinat din veşnicii să fie un vas ales pentru ducerea la îndeplinire a scopurilor divine, dar a avut o inimă coruptă şi înşelătoare, aşa cum este şi inima noastră. Dumnezeu cheamă în slujirea Lui oameni obişnuiţi, nu superoameni. Pentru împlinirea scopurilor Sale, El îi cheamă, foarte des, pe oamenii de rând, pe cei dispreţuiţi şi pe cei slabi ai lumii. El nu pune chiar niciun preţ pe iscusinţa proprie a omului şi pe abilităţile acestuia pentru slujirea Lui.
Iacov a trebuit să se întâlnească de mai multe ori în viaţă cu Dumnezeu, dar în relatarea din Geneza există două întâlniri deosebite, care au o semnificaţie specială. Prima a fost la Betel, unde, după ce a văzut în vis o scară „rezemată de Pământ, al cărei vârf ajungea până la Cer”, a zis: „aceasta este casa lui Dumnezeu” (Geneza 28:10-22). A doua întâlnire a avut loc la Peniel, unde, după ce s-a luptat cu Dumnezeu, a zis: „am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă” (Geneza 32:24-32). Între aceste două evenimente a trecut un răstimp de douăzeci de ani.
La Betel, Iacov s-a oprit pentru a aşeza tabăra şi citim că „asfinţise soarele” (Geneza 28:11). La prima vedere, această expresie ne informează doar în legătură cu faptul că Iacov a ajuns la Betel la o oră târzie, dar pe măsură ce citim mai departe relatările despre viaţa lui Iacov, în următoarele patru capitole, descoperim că soarele a apus într-adevăr peste viaţa lui şi vedem că în cei douăzeci de ani, care au urmat după acest eveniment, întunericul a crescut în intensitate, devenind tot mai adânc. Însă, această situaţie nu a fost sfârşitul relatării.
La Peniel, Iacov se întâlneşte din nou cu Dumnezeu. Ni se spune că acolo, imediat după întâlnirea lui cu Dumnezeu, „răsărea soarele”, iar el şi-a continuat călătoria (Geneza 32:31). Din nou o menţionare de ordin geografic, dar plină de semnificaţie şi pentru viaţa lui Iacov. Începând cu acea zi, el a devenit un alt om. Întunericul a trecut, iar lumina lui Dumnezeu strălucea de-acum peste viaţa lui.
Dumnezeu ne-a descris acel întuneric, în care era odinioară viaţa lui Iacov, pentru a ne arăta că el fusese un om obişnuit. El a experimentat acelaşi întuneric ca şi noi, dar el a avut şi experienţa unui răsărit de soare în viaţa lui. Iar acest fapt ne încurajează să credem că, indiferent cât ar fi de mare întunericul vieţii eului nostru, avem încă şansa de a vedea răsăritul soarelui, dacă vom păşi pe urmele lui Iacov, la Peniel.
Deci haideţi să ne uităm la viaţa lui Iacov şi să vedem, mai întâi, cum era această viaţă atunci când „soarele a apus”, iar apoi să o vedem cum era ea atunci când „soarele a răsărit”.
Soarele apune
Iacov a ieşit din pântecele mamei lui, ţinându-l de călcâi pe fratele său. „De aceea i-au pus numele Iacov” (Geneza 25:26) (semnificaţia numelui Iacov este „Cel ce apucă [pe altul] de călcâi”) – şi cum îi era numele, aşa era şi omul. Tot timpul îşi însuşea ceva de la alţii. A obţinut dreptul de întâi născut de la fratele său, iar apoi binecuvântarea de la tatăl său. A obţinut-o pe Rahela de la tatăl ei, Laban, iar apoi şi-a însuşit şi o parte importantă din averea acestuia.
Iacov era şi un negociator. El s-a târguit cu Esau pentru dreptul de întâi născut. Mai târziu, s-a târguit cu Laban pentru Rahela. La Betel îl găsim târguindu-se chiar şi cu Dumnezeu.
Iacov a fost, de asemenea, un înşelător. Când a vrut binecuvântarea tatălui său, el a fost în stare să recurgă la o înşelăciune în acest scop. El nu s-a dat înapoi nici chiar de la folosirea Numelui lui Dumnezeu în minciuna lui. Când Isaac l-a întrebat cum de a făcut rost aşa de repede de carnea de vânat, el a răspuns: „Domnul, Dumnezeul tău, mi l-a scos înainte.” (Geneza 27:20). Cu câtă uşurinţă a putut spune o minciună, folosind chiar Numele Domnului! În mod sigur nu avea frică de Dumnezeu.
Aşa era firea lui Iacov, una care îl făcea să-şi însuşească lucruri de la alţii, să se târguiască şi să înşele, urmărind mereu propriile lui interese pământeşti. El a dovedit cu prisosinţă că era un urmaş al lui Adam.
Ratând în împlinirea chemării lui Dumnezeu
În cele din urmă, la Betel „soarele a apus” peste viaţa lui Iacov. Acolo, într-un vis, Dumnezeu i-a dat o descoperire a planului Său, mare şi glorios, pe care îl avea pentru viaţa lui Iacov, făcându-i aceleaşi promisiuni pe care i le făcuse lui Avraam. Dar cum răspunde Iacov? În esenţă, răspunsul lui sună cam aşa: „Doamne, eu nu sunt aşa de interesat în toate acele binecuvântări duhovniceşti. Voi fi foarte fericit, dacă doar mă vei feri de rău, mă vei păzi de pericole şi dacă îmi vei da alimente şi haine. Eu Îţi voi da o zecime din venitul meu şi te voi recunoaşte ca Dumnezeu al meu” (Geneza 28:20-22).
Raportarea multor creştini la Dumnezeu este aidoma ca a lui Iacov. Dumnezeu îi cheamă la ceva mare şi glorios, dar ei se mulţumesc cu ceva nespus de inferior. Dumnezeu îi cheamă să-şi investească energiile în lucrarea Lui, dar ei îşi irosesc vieţile făcând bani şi căutând onoare în lumea aceasta. Cât de puţini sunt printre oamenii lui Dumnezeu aceia care îşi recunosc chemarea! Unul dintre ei a fost acel om al lui Dumnezeu care i-a spus fiului său: „nu-mi va plăcea deloc dacă, fiind chemat de Dumnezeu să fii un misionar, tu vei alege să te cobori la nivelul de a deveni un rege sau un milionar. Ce sunt regii şi nobilii lumii acesteia comparativ cu onoarea de a câştiga suflete pentru Hristos!?”
Scopul lui Dumnezeu pentru noi, ca şi pentru Iacov, se extinde cu mult dincolo de simple binecuvântări de natură fizică. Scopul Său vizează două aspecte principale, şi anume: de a deveni capabili să manifestăm viaţa lui Hristos înaintea altora, iar, mai pe urmă, de a fi capabili să slujim celorlalţi cu această viaţă. Aceasta e chemarea creştinului şi nu poate exista vreo altă chemare mai măreaţă pe Pământ. Totuşi, asemenea lui Iacov, mulţi creştini nu recunosc acest scop, nici chiar unii dintre cei care sunt implicaţi în slujirea creştină. Dumnezeu le dă vreun dar spiritual sau vreo abilitate şi, în curând, ei devin fascinaţi de acestea, deviind brusc de la scopul central al lui Dumnezeu pentru viaţa lor. Ca un copil care este captivat de o jucărie, ei sunt captivaţi de darul lor. Acest dar le umple câmpul vizual şi ei nu mai văd vreodată ceva dincolo. Cât de ingenios a aranjat Satan ca ei să fie deviaţi de la chemarea lor, fără ca ei să-şi fi dat măcar seama!
Iacov nu a putut cuprinde imensitatea scopului pe care îl avea Dumnezeu pentru viaţa lui. El s-a mulţumit cu jucării, în timp ce voia lui Dumnezeu era ca el să aibă bogăţii cereşti. Rezultatul unei vederi atât de înguste a fost că împlinirea scopului lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iacov a fost întârziată. Înainte ca mintea lui Iacov să fi fost dispusă să renunţe la lucrurile lumii şi să se concentreze asupra lucrurilor de sus, Dumnezeu a trebuit să aştepte douăzeci de ani. Cât de mulţi sunt creştinii care împiedică şi întârzie împlinirea planului lui Dumnezeu pentru viaţa lor prin îngustimea viziunii pe care o au, fiind captivaţi de lucruri mai mici decât cele mai înalte căi ale lui Dumnezeu!
Pavel, însă, era un altfel de om. El a putut spune la sfârşitul vieţii sale că nu a fost neascultător faţă de viziunea cerească. Pe drumul Damascului, Dumnezeu i-a dat o viziune a slujirii măreţe pe care o avea pentru el – de a deschide ochii orbiţi ai popoarelor şi de a-i elibera de sub puterea lui Satan prin mesajul Evangheliei (Fapte 26:16-19). Ca răspuns la această chemare, Pavel nu s-a lăsat niciodată „încurcat cu treburile vieţii” (2 Timotei 2:4) sau cu orice altceva mai puţin decât împlinirea chemării lui Dumnezeu pentru viaţa lui.
Însă, atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Iacov, răspunsul nu a fost de felul acesta. Aşa că „soarele a apus asupra vieţii lui” şi problemele au început să se înmulţească. Ceea ce este minunat, însă, e că Dumnezeu nu l-a lăsat pe Iacov să-şi rateze chemarea. Dumnezeu i-a promis la Betel: „Nu te voi lăsa până nu Îmi voi împlini promisiunile faţă de tine” şi Dumnezeu S-a ţinut de cuvânt. Iată ce ne încurajează: perseverenţa lui Dumnezeu faţă de copiii Săi încăpăţânaţi.
Disciplina divină
Pentru a-Şi împlini promisiunile faţă de Iacov Dumnezeu a trebuit să-l disciplineze sever. Astfel, de la acest moment al istorisirii şi până la a doua întâlnire la Peniel, vedem douăzeci de ani de sfinţire, prin încercări şi suferinţă, pentru ca Iacov să ajungă la punctul în care putea să accepte pentru viaţa lui cele mai înalte căi ale lui Dumnezeu.
Mai întâi, Dumnezeu l-a aşezat pe Iacov alături de un om care, asemenea lui Iacov, era, şi el, plin de şiretenie. Laban era la fel de descurcăreţ ca şi Iacov şi, pe durata convieţuirii lor, pe măsură ce între Iacov şi Laban se formau relaţii tot mai strânse de coproprietate, între ei s-au produs o mulţime de frecuşuri, prin care au fost date jos multe dintre colţurile aspre ale caracterului lui Iacov. Dumnezeu ştie pe cine să aşeze lângă noi pentru a ne scăpa de strâmbătate. Dumnezeu ne aplică disciplina Lui, în măsura potrivită nevoii pe care o avem, şi, dacă nu ne răzvrătim împotriva providenţei Lui, El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele nostru, chiar şi atunci când ne aşează lângă cineva ca Laban. Mulţi oameni au învăţat sfinţirea prin faptul că Dumnezeu i-a condus în căsătoria cu cineva care era asemenea lor. „Zboară scântei când fierul loveşte fierul”, dar aşa cum găsim în Proverbe 27:17 „fierul ascute fierul”!
În continuare, Iacov începe să culeagă ceea ce a semănat. Toată viaţa i-a înşelat pe alţii; acum el însuşi devine înşelat. Trece prin ceremonia căsătoriei cu fiica lui Laban, crezând că i s-a dat în căsătorie Rahela, dar în dimineaţa următoare descoperă că de fapt se căsătorise cu Lea! În persoana lui Laban el şi-a găsit într-adevăr perechea! Acum gusta el însuşi din amărăciunea acelui tratament pe care-l aplicase altora. Dumnezeu nu disciplinează la întâmplare, fără a avea un scop precis. El ştie doza necesară a fiecărei persoane şi aplică tratamentul corespunzător. Cu cei milostivi Dumnezeu este milostiv, iar cu cei încăpăţânaţi Se poartă potrivit cu încăpăţânarea lor (Psalmul 18:25). El ştie cum să se comporte cu fiecare „Iacov”.
Problemele lui Iacov nu se terminaseră încă. După paisprezece ani de muncă grea el a obţinut-o pe Rahela, însă numai pentru a descoperi că era stearpă. Dumnezeu a fost îndurător şi, în cele din urmă, i-a dat un copil prin ea, dar nici acest fapt nu a adus vreo schimbare în caracterul lui Iacov. Nici la acest moment nu se poate încrede încă în Dumnezeu, ci continuă să uneltească.
Următorul lui plan era să-şi însuşească averile lui Laban. Iacov era abil, cunoştea toate şmecheriile meseriei şi ştia cum să obţină cele mai bune vite ale lui Laban. Cât de mult a trebuit Dumnezeu să aştepte până când Iacov a învăţat să se încreadă în El şi să-şi uite propria-i iscusinţă omenească! Aceeaşi problemă o are Dumnezeu şi astăzi cu mulţi dintre copiii Săi. El nu e impresionat de isteţimea noastră. Înainte ca El să ne poată folosi pentru împlinirea voii Sale, El trebuie să aştepte până când ne dăm seama de nebunia tuturor acestor lucruri.
În cele din urmă, îl găsim pe Iacov plănuindu-şi evadarea din casa lui Laban. El simte că e sătul, până peste cap, de convieţuirea cu socrul său şi vrea să plece de la el. Însă, în timpul călătoriei constată că „vrând să scape din tigaia cu ulei încins a sărit, de fapt, în foc”. La scurt timp după rezolvarea conflictului cu Laban, Iacov primeşte vestea că Esau se apropie, din faţă, cu o oaste mare. Cel care încearcă să scape de disciplina lui Dumnezeu va constata că evadarea aceasta nu este deloc o sarcină uşoară. Dacă Iacov ar fi lăsat problema în mâinile lui Dumnezeu, El l-ar fi scăpat de Laban, în felul care Îi este propriu lui Dumnezeu, dar Iacov nu învăţase încă să se încreadă în Dumnezeu.
Văzându-se încolţit şi în pericol, Iacov începe acum să se roage. El se grăbeşte să-I aducă aminte lui Dumnezeu de promisiunile Lui, făcute la Betel (Geneza 32:9-12). Însă pentru Iacov, numai rugăciunea în sine nu este de ajuns. El trebuie să-şi facă şi planuri de rezervă. El ţese un plan iscusit prin care, chiar dacă Dumnezeu l-ar lăsa pradă vrăjmaşului, măcar o parte a poporului său să fie salvată. Cât de mult se aseamănă acest comportament cu al acelora care vorbesc despre încrederea în Dumnezeu şi despre “trăirea prin credinţă”, dar care îşi menţin mereu vreo sursă pământească de siguranţă, la care să recurgă în cazul “nefuncţionării” credinţei în Dumnezeu! Într-adevăr, Iacov era foarte asemănător cu noi.
De câte ori am constatat, aşa cum Iacov şi-a dat seama la întâlnirea lui cu Esau, că temerile noastre fuseseră neîntemeiate şi că n-ar fi trebuit să facem aranjamente, să ne îngrijorăm şi să ne îndoim de Dumnezeu. Inima lui Esau era în mâna lui Dumnezeu şi El putea s-o îndrepte încotro vroia, aşa cum scrie în Proverbe 21:1. „Când un om caută să-I placă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îi determină chiar şi pe cei mai răi duşmani ai acelui om să fie în relaţii de pace cu el” (Proverbe 16:7 versiunea biblică L.B.). Dumnezeu i-a spus în mod desluşit lui Iacov că va avea grijă de el, dar Iacov n-a putut crede promisiunea lui Dumnezeu.
Iacov a petrecut „sub mâna tare a lui Dumnezeu” douăzeci de ani, lungi şi dureroşi, de sfinţire prin încercări şi suferinţă. Nu ne sunt date toate detaliile suferinţelor lui, dar trebuie să fi trecut printr-o perioadă foarte dură. De asemenea, această perioadă trebuie să fi fost pentru el epuizantă şi din punct de vedere fizic, lucrând şi dormind afară, sub cerul deschis, fiind expus la arşiţa soarelui, la rouă şi la ploaie. Toată această disciplinare a fost însă necesară pentru a spulbera în viaţa lui Iacov amăgirea propriei suficienţe şi încrederea în propriile-i puteri. Nicidecum în acest moment, doar după trecerea anilor a fost capabil Iacov să aprecieze valoarea disciplinării prin care l-a trecut Dumnezeu, când, privind retrospectiv, a putut vedea lucrarea în ansamblul ei. „Pedeapsa lui Dumnezeu este întotdeauna corectă şi pentru binele nostru, în sensul cel mai înalt, pentru ca noi să putem fi părtaşi la sfinţenia Lui. Pedepsirea nu este plăcută pe durata exercitării ei – ea doare! Însă ulterior putem vedea rezultatul: o creştere netulburată în har şi în caracter” (Evrei 12:10-11 versiunea biblică L.B.), aşa cum zice şi binecunoscuta cântare:
„Cu-ndurare şi judecată a-mpletit El pânza timpului meu,
Şi, da, iubirea Lui a dat strălucire stropilor de rouă ai durerii:
Voi binecuvânta Mâna care a călăuzit şi inima care a plănuit,
Întronat fiind acolo unde locuieşte slava, în ţara lui Emanuel.”
Soarele răsare
Am văzut cum „soarele a apus” peste viaţa lui Iacov şi cum s-a adâncit întunericul în cei douăzeci de ani care au urmat. El a fost într-adevăr un om obişnuit, un om la fel ca noi; şi deasupra vieţii unui astfel de om, într-o zi, „a răsărit soarele”. Dumnezeu S-a întâlnit cu el a doua oară şi l-a schimbat într-un „Israel” – un prinţ al lui Dumnezeu.
Numai Dumnezeu a putut vedea vreun bine într-o astfel de persoană nefolositoare ca Iacov şi numai El l-a putut urmări răbdător fără a renunţa la speranţă. Aici vedem harul şi măreţia lui Dumnezeu. Iată ce ne încurajează! În ciuda întregii noastre centrări pe sine, Dumnezeu nu ne aruncă la coşul de gunoi (nu ne consideră irecuperabili – nota trad.). El are răbdare cu noi.
Poate nu credem în doctrina perseverenţei sfinţilor, dar nu putem să nu credem în perseverenţa lui Dumnezeu. Promisiunea Lui faţă de Iacov la Betel – şi promisiunea Lui faţă de noi – spune: „nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ţi spun”. Cât este de minunat şi cât de mult ne motivează la smerirea propriilor noastre fiinţe cunoaşterea „îndelungii răbdări a lui Dumnezeu” în relaţia Sa cu noi! Dacă El nu ar fi aşa, niciunul dintre noi nu ar avea vreo şansă.
La Peniel Dumnezeu îi dă lovitura de graţie lui Iacov. De-a lungul ultimilor douăzeci de ani El l-a disciplinat şi zdrobit, puţin câte puţin, dar acum a sosit momentul unei ultime lovituri pentru a termina lucrarea. Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut aceasta, aici, ar mai fi durat, poate, încă douăzeci de ani până să „răsară soarele” peste Iacov. Dumnezeu cunoaşte momentul potrivit în care să spulbere, odată pentru totdeauna, încrederea noastră în propriile aptitudini.
Binecuvântat de Dumnezeu
Când, în cele din urmă, Dumnezeu l-a zdrobit pe Iacov, atunci el a fost cu adevărat binecuvântat. Scriptura spune că Dumnezeu „l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:39). Cuvântul „a binecuvânta” este, probabil, cel mai folosit în rugăciunile creştinilor, dar puţini îi pătrund înţelesul real.
Ce este binecuvântarea? Care a fost binecuvântarea primită de Iacov? O găsim descrisă în versetul 28 ca „putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii” (traducere directă din Biblia engleză – nota trad.). Aceasta e binecuvântarea de care noi toţi avem nevoie şi aceasta trebuie s-o căutăm. Numai aceasta poate face ca „soarele să răsară” peste viaţa noastră. Ceea ce doreşte Dumnezeu să dea poporului Său este această binecuvântare şi nimic mai puţin decât aceasta. La această binecuvântare s-a referit Isus când le-a cerut ucenicilor Săi să aştepte în Ierusalim pentru împlinirea promisiunii Tatălui. El le-a spus că „voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi” (Faptele apostolilor 1:8) – putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii. Prin transformarea făcută de Duhul Sfânt, orice om poate ieşi din tiparul lui Iacov pentru a deveni un „Israel”. Această binecuvântare a fost cea care a făcut „să răsară soarele” peste viaţa lui Petru şi a celorlalţi ucenici, în acea zi minunată, în odaia de sus din Ierusalim.
Numai aceasta e în măsură să dea răspunsul la problema corupţiei de care e afectată viaţa eului nostru. În privinţa acestei corupţii, întrebarea nu are de-a face cu îmbunătăţiri şi corijări, cu hotărâri bune şi nici chiar cu determinarea noastră; în privinţa acestei totale corupţii, întrebarea se pune dacă suntem pe deplin posedaţi de Duhul Sfânt, astfel încât El să guverneze şi să conducă vieţile noastre.
Unde ne conduce Duhul Sfânt? Întotdeauna la cruce. Numai când suntem crucificaţi poate trăi Hristos, în plinătatea Lui, în noi. Numai atunci s-a întâmplat că a venit Duhul Sfânt peste Isus când El a fost botezat şi scufundat în apă, exprimând, prin aceasta, că accepta moartea faţă Sine Însuşi (Matei 3:16). Numai atunci a avut loc binecuvântarea lui Iacov, când el a fost zdrobit. Moise a putut elibera pe Israel numai după ce a trecut prin cei patruzeci de ani de păstorire a oilor, timp în care încrederea în propriile-i abilităţi a fost spulberată. Înainte ca apele vii să curgă din stâncă, ea a trebuit lovită. Înainte ca Israeliţii să poată intra în Canaan (simbolizând viaţa în plinătatea Duhului Sfânt), ei au trebuit să treacă prin râul Iordan (simbolizând moartea şi îngroparea). Înainte ca lumina dinăuntrul ulcioarelor să fie vizibilă, şi să vină victoria, armata lui Ghedeon a trebuit să-şi spargă ulcioarele. Înainte ca parfumul mirului să umple casa unde era Isus, vasul de alabastru a trebuit să fie spart. Înainte ca Petru să fie gata pentru Ziua Cincizecimii, lăudăroasa încredere în abilităţile proprii din viaţa lui a trebuit să fie spulberată. Găsim acest adevăr în toată Scriptura.
Ar fi riscant pentru Dumnezeu să împuternicească pe un om refractar, care nu a trecut prin zdrobire. Ar fi ca şi cum ai da un cuţit tăios unui bebeluş de şase luni sau ca şi cum ai lucra la o tensiune de douăzeci de mii de volţi fără izolaţia corespunzătoare. Dumnezeu este prudent. El nu dă puterea Duhului Său acelora în care eul este încă intact şi El îndepărtează puterea Lui de la un om care încetează să mai fie zdrobit.
Iacov era, acum, binecuvântat de Însuşi Dumnezeu. Mai demult, Isaac îşi pusese mâinile peste Iacov şi-l binecuvântase, atunci când Iacov i-a adus vânatul (Geneza 27:23). Acea binecuvântare, însă, nu a adus nicio schimbare în viaţa lui Iacov. Adevărata binecuvântare a venit la Peniel. Iată lecţia pe care trebuie să o învăţăm şi noi: niciun om nu ne poate da vreodată această binecuvântare. Un om – chiar şi un om sfânt, ca Isaac – poate să-şi pună mâinile sale goale peste capetele noastre goale şi să se roage pentru noi. Totuşi, putem să nu primim nimic. Numai Dumnezeu ne poate împuternici cu-adevărat. Când Isaac şi-a pus mâinile peste capul lui Iacov, „soarele continua să apună” peste viaţa lui, dar când l-a binecuvântat Dumnezeu, „soarele a răsărit”! Puterea aparţine lui Dumnezeu şi El este singurul care ne-o poate da vreodată.
Scriptura spune că Dumnezeu „l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:29), acolo, unde Iacov a îndeplinit anumite condiţii şi a ajuns la un anumit punct critic în viaţa lui. Au existat motive pentru care Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov acolo, la Peniel. Să analizăm în continuare aceste motive.
Singur cu Dumnezeu
În primul rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost singur cu Dumnezeu. El i-a trimis pe toţi ceilalţi de-acolo şi era singur (Geneza 32:24). Credincioşilor din secolul douăzeci le vine greu să petreacă timp mult, singuri cu Dumnezeu. Spiritualitatea secolului vitezei ne-a cuprins pe mulţi dintre noi şi suntem într-o stare de preocupare continuă. Problema nu este în temperamentul nostru sau în cultura noastră. Problema e doar că nu avem priorităţile corecte – atâta tot.
Isus a spus odată că singurul lucru necesar pentru un credincios era să stea la picioarele Lui şi să-L asculte (Luca 10:42). Noi, însă, nu mai credem această afirmaţie a lui Isus, aşa că suferim consecinţele dezastruoase ale neglijării cuvintelor Lui. În aceste condiţii, lăsându-ne mai departe furaţi de diversele noastre activităţi şi neştiind ce înseamnă să stai singur cu Dumnezeu, în post şi-n rugăciune, în mod sigur nu vom cunoaşte puterea şi binecuvântarea lui Dumnezeu – şi aici mă refer la puterea Lui autentică, nu la imitaţia ieftină cu care se laudă mulţi.
Zdrobit de Dumnezeu
În al doilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost zdrobit complet. La Peniel, un Om s-a luptat cu Iacov. Dumnezeu s-a luptat cu Iacov timp de douăzeci de ani, dar Iacov a refuzat să cedeze. Dumnezeu a încercat să-i arate că tot ceea ce agonisea Iacov pentru sine avea un rezultat negativ, în ciuda isteţimii şi a planificărilor lui. Totuşi, încăpăţânarea lui Iacov încă refuza să cedeze. În final, Dumnezeu a lovit încheietura coapsei lui, astfel încât articulaţia acesteia a fost dislocată (versetul 25). Coapsa este cea mai puternică parte a trupului şi chiar această parte a fost cea lovită de Dumnezeu.
Dumnezeu caută să zdruncine tocmai punctele-forte din viaţa noastră. Odinioară, lui Simon Petru i s-a părut că, din punct de vedere spiritual, punctul lui forte era curajul său. Chiar dacă toţi ceilalţi s-ar fi lepădat de Domnul, el n-ar fi făcut aşa ceva niciodată. Aşa că Dumnezeu a trebuit să-l zdrobească în acel punct: Petru s-a lepădat de Domnul, în mod public, înainte ca oricare din ceilalţi să o facă şi nu doar o dată, ci de trei ori şi pe deasupra fiind întrebat de o slujitoare slabă şi neînsemnată! Această lovitură a fost îndeajuns de puternică pentru a-l zdruncina pe Petru în acest punct-forte, dar nu şi în celelalte. Pe plan fizic, punctul-forte al lui Petru era pescuitul. Dacă exista vreun domeniu în care Petru să fi fost expert, acela era pescuitul. Aşa că Dumnezeu l-a zdrobit şi în acest punct, prin faptul că Petru a ajuns în situaţia de a pescui toată noaptea fără să prindă nimic; şi aceasta s-a întâmplat nu o dată, ci de două ori (Luca 5:5; Ioan 21:3). Dumnezeu l-a zdrobit în punctele sale cele mai tari pentru a-l învăţa că încrezându-se în propriile-i puteri va fi incapabil să-L slujească pe Dumnezeu.
Pentru ucenici a fost nevoie de trei ani şi jumătate, timp în care ei să înveţe că fără Hristos nu puteau face nimic. Pentru unii dintre noi acest proces durează chiar mai mult, dar depinde numai de măsura în care învăţăm acest adevăr, prin care putem cunoaşte puterea lui Dumnezeu. După ce Petru a fost zdruncinat în punctele lui cele mai tari – fiind lovit în „coapsa” lui – a fost pregătit pentru Ziua Cincizecimii.
Punctul-forte al lui Moise a constat în abilităţile lui de conducător, în elocvenţa sa şi în pregătirea lui, în cele mai bune academii ale Egiptului. El şi-a închipuit că avea o bună calificare pentru a fi conducătorul Israeliţilor (Fapte 7:25), dar Dumnezeu nu mers cu el în această lucrare până când, după patruzeci de ani, zdruncinat fiind în punctele lui cele mai tari, a spus: „Doamne, eu nu sunt persoana potrivită pentru o lucrare ca aceea (…) eu nu sunt un bun vorbitor (…) te rog să trimiţi pe altcineva” (Exodul 3:11; 4:10,13 versiunea biblică L.B.). Apoi Dumnezeu l-a ridicat şi l-a folosit cu putere. Dumnezeu trebuie să aştepte până ce independenţa autoproclamată şi încrederea în propriile noastre abilităţi sunt ruinate, iar noi înşine suntem zdrobiţi, încetând să mai avem estimări înalte despre propriile noastre persoane şi despre ceea ce putem realiza. Atunci El Îşi poate lua angajamentul faţă de noi, fără rezerve.
Flămând după Dumnezeu
În al treilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost plin de râvnă şi a fost flămând după Dumnezeu. „Nu Te voi lăsa să pleci”, a exclamat el, „până nu mă vei binecuvânta” (Geneza 32:26). Cât de mult a aşteptat Dumnezeu – timp de douăzeci de ani lungi – să audă aceste cuvinte din gura acelui Iacov care şi-a petrecut viaţa însuşindu-şi drept de întâi-născut, femeie, bani şi proprietăţi şi care acum le lăsa pe toate, ţinându-se strâns de Dumnezeu. Acesta a fost punctul-ţintă înspre care se îndreptau lucrările lui Dumnezeu în viaţa lui Iacov. Cred că inima lui Dumnezeu era încântată acum, când Iacov, în sfârşit, pierzând din vedere lucrurile trecătoare ale pământului, îşi dorea fierbinte părtăşia cu Dumnezeu şi tânjea după binecuvântarea Lui. Ni se spune în Osea 12:4 că în noaptea aceea, la Peniel, Iacov a plâns şi a cerut cu stăruinţă o binecuvântare. Cât de diferit era el în acea noapte comparativ cu anii anteriori, când îşi dorea numai lucrurile acestei lumi! În sfârşit, felul de lucru al lui Dumnezeu cu Iacov a adus roadă!
Înainte ca Dumnezeu să-l binecuvânteze pe deplin pe Iacov i-a testat perseverenţa. El i-a spus lui Iacov: „lasă-mă să plec”, testând dacă Iacov era satisfăcut cu ceea ce avea deja sau dacă era cuprins de dor după mai mult. A fost ca şi atunci când, în anii de mai târziu, Ilie l-a testat pe Elisei. Ilie i-a spus din nou şi din nou: „rămâi aici, te rog”, dar Elisei nu a acceptat să fie dat la o parte şi astfel a primit o măsură dublă din Duhul lui Ilie (2 Împăraţi 2). În mod similar, Isus a testat pe cei doi ucenici care mergeau către Emaus (Luca 24:15-31). Când au ajuns la casa lor, Isus „S-a făcut că vrea să meargă mai departe”. Însă cei doi ucenici nu L-au lăsat să plece şi, ca rezultat, ei au obţinut o binecuvântare.
Dumnezeu ne testează şi pe noi. El niciodată nu ne poate binecuvânta pe deplin, până când nu ne alipim cu toată seriozitatea de cele mai bune binecuvântări pregătite de El pentru noi. Trebuie să fim însetaţi, asemenea lui Iacov, şi să spunem: „Doamne, există mai mult din viaţa creştină decât ceea ce am experimentat eu până acum. Nu m-am săturat. Vreau toată plinătatea Ta, cu orice preţ”. Când ajungem în acest punct, nu mai este decât un mic pas până la plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu.
Observaţi că Iacov, în incidentul de la Peniel, când a declarat: „nu Te voi lăsa să pleci, Dumnezeu”, a făcut-o într-o stare de slăbiciune, după ce coapsa lui fusese dislocată. Dumnezeu ar fi putut să scape cu uşurinţă de el şi să plece, dar n-a făcut-o. Aici învăţăm faptul că atunci când un om este cel mai slab prin sine însuşi, atunci el are cea mai mare putere împreună cu Dumnezeu. Aşa cum a spus Apostolul Pavel: „sunt bucuros să mă laud cu măsura slăbiciunii mele, sunt bucuros să fiu o demonstraţie vie a puterii lui Hristos, în loc de a evidenţia puterea şi abilităţile mele (…) căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9-10 versiunea biblică L.B.). Puterea lui Dumnezeu este demonstrată cel mai eficient în slăbiciunea omului.
Aşa a fost şi în cazul lui Iacov: când el este învins, zdrobit şi extrem de slab, Dumnezeu îi spune: „Acum ai ajuns triumfător”. Poate cineva s-ar gândi că Dumnezeu trebuia să-i spună: „În sfârşit ai fost învins”. Dar nu! Dumnezeu i se adresează prin cuvintele: „Ai biruit. De acum încolo vei avea putere cu Dumnezeu şi putere cu oamenii” (versetul 28) (traducere directă din Biblia engleză – nota trad.). Avem biruinţă atunci când Dumnezeu zdruncină tăria şi independenţa noastră autoproclamate, aşa cum spun şi cuvintele cântării: „Fă-mă un prizonier, o, Doamne, şi atunci eu voi fi liber”. Acesta e gloriosul paradox al vieţii creştine.
Dacă a existat vreodată o imagine a slăbiciunii, ea este văzută în mod sigur într-un om care atârnă neajutorat pe o cruce. Bătut până la sânge şi, în final, fixat cu piroane pe cruce, Hristos a murit ca un om slab şi epuizat. Însă, acolo, puterea lui Dumnezeu a fost demonstrată în răsturnarea de la putere a Diavolului şi în eliberarea oamenilor (Evrei 2:14; Coloseni 2:14,15). „Hristos cel răstignit este puterea lui Dumnezeu”, le scria Pavel corintenilor, adăugând: „El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu El” (1 Corinteni 1:23,24; 2 Corinteni 13:4). Creştinii din Corint au confundat darul limbilor cu evidenţa învestirii cu puterea lui Dumnezeu, aşa că Pavel a trebuit să le corecteze greşeala. În esenţă, el le spune: „Fraţilor, darul limbilor nu este condiţia suficientă pentru evidenţa puterii lui Dumnezeu. Mulţumiţi lui Dumnezeu dacă aveţi acest dar. Să nu faceţi însă vreo greşeală. Puterea lui Dumnezeu se manifestă numai în şi prin cruce. Puterea lui Dumnezeu este văzută în condiţiile slăbiciunii omului.”
Îmi aduc aminte că l-am auzit pe un om al lui Dumnezeu descriind modul în care îi arătase Dumnezeu secretul puterii duhovniceşti. De o anumită vreme el L-a căutat pe Dumnezeu pentru a primi vreo manifestare spectaculoasă. În final, Domnul l-a întrebat: „cum ai primit iertarea păcatelor tale”? El a răspuns: „Doamne, am recunoscut că eram cel mai mare păcătos de pe Pământ, iar Tu m-ai iertat fără nicio plată”. Atunci Domnul i-a spus: „Atunci recunoaşte că eşti cel mai slab om de pe Pământ şi vei avea puterea Mea”. Astfel, a început să experimenteze puterea lui Dumnezeu în viaţa lui.
Calea crucii este calea puterii. În măsura în care umblăm pe această Cale vom avea puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră, iar oamenii vor fi binecuvântaţi prin viaţa şi slujirea noastră. Când cele cinci pâini sunt frânte, atunci şi numai atunci mulţimea va fi hrănită.
Sincer cu Dumnezeu
Remarcăm, în final, că Iacov a fost binecuvântat în locul în care a fost sincer cu Dumnezeu. Vedem că Dumnezeu îl întreabă: „Cum îţi este numele?” Cu douăzeci de ani în urmă, când tatăl său îi pusese aceeaşi întrebare, el minţise spunând: „Eu sunt Esau” (Geneza 27:19). Însă acum el e sincer. El spune: „Doamne, eu sunt Iacov” sau, cu alte cuvinte: „Doamne, eu sunt un hrăpăreţ, un înşelător şi un profitor”. Acum nu mai era nicio viclenie în Iacov, aşa că Dumnezeu l-a putut binecuvânta.
Amintiţi-vă ce a spus Isus, cu mulţi ani mai târziu, când s-a uitat la Natanael: „Iată cu adevărat un Israelit [un adevărat „Israel”, un prinţ autentic al lui Dumnezeu], în care nu este [deloc „Iacov”, adică nici un] vicleşug” (Ioan 1:47). Aceasta aşteaptă Dumnezeu să vadă şi în noi. Numai atunci ne poate împuternici.
Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov acolo, când acesta a fost sincer, când n-a mai vrut să se mai prefacă vreodată, când a mărturisit: „Doamne, sunt un ipocrit. Viaţa mea e plină de ruşine şi de aparenţe false.” Pentru ca un bărbat să recunoască din adâncul inimii acest fapt, vă spun, este nevoie de zdrobire autentică. Mulţi conducători creştini spun astfel de cuvinte cu o falsă umilinţă, pentru a câştiga reputaţia unui slujitor smerit. Nu mă refer aici la acest soi de ticăloşie, mă refer la o sinceritate care vine dintr-o inimă cu-adevărat zdrobită şi plină de pocăinţă. Pentru o astfel de sinceritate se plăteşte un preţ. Există atât de mult vicleşug în fiecare dintre noi! Dumnezeu să aibă milă de noi, căci pretindem că am ajuns la un nivel al sfinţeniei la care, de fapt, n-am ajuns. Haideţi să dorim din toată inima, cu înflăcărare: sinceritatea, corectitudinea şi transparenţa. Atunci nu va exista vreo limită a binecuvântării revărsate de Dumnezeu peste vieţile noastre.
Soarele care merge crescând……………………………………………………………………………… Cont pe http://www.harulzalau.ro/zac-poonen-frumusete-in-loc-de-cenusa/
////////////////////////////////
Lucruri care nici nu trebuie pomenite, de James Montgomery Boice
(Efeseni 5:3-14)
https://www.rcrwebsite.com/eph29.htm
În studiul nostru asupra acestei secţiuni am ajuns la versetul al treilea din capitolul cinci. Pavel a vorbit deja despre unele dintre aceste lucruri la sfârşitul capitolului patru. Acolo el a folosit o imagine foarte interesantă, aceea a îmbrăcării, spunând că odinioară am avut un anume tip de viaţă care era asemănător unei anumite îmbrăcăminte. Era o îmbrăcăminte care se potrivea acelui mod de viaţă, însă nu şi noii noastre vieţi de creştini. Acum, devenind creştini, trebuie să vă dezbrăcaţi de acel vechi tipar de comportament, ca şi cum ar fi o îmbrăcăminte nepotrivită şi, în schimb, să vă îmbrăcaţi cu un nou model de comportament. Pe măsură ce dezvoltă această idee observăm că el contrabalansează aceste lucruri – în locul unui anumit lucru trebuie să fie cutare lucru, trebuie să fie un cu totul alt lucru.
În capitolul cinci el intensifică această idee. Problema în discuţia despre îmbrăcare şi dezbrăcare este aceea că putem să admitem, şi în unele aspecte pe bună dreptate, că îmbrăcarea şi dezbrăcarea sunt un proces. Începem să dezbrăcăm comportamentul nepotrivit şi începem să îmbrăcăm un comportament din ce în ce mai potrivit. Acum, în capitolul cinci, Pavel vorbeşte despre aceste lucruri, fără a spune că suntem, în mod normal, într-un proces de dezbrăcare şi îmbrăcare, ci vorbind despre tipurile de vicii care erau predominante în lumea păgână de atunci şi care, spune el, nici măcar nu trebuie să fie pomenite între creştini. Aici nu este o problemă de reformare treptată sau despre o schimbare doar de nuanţă a valorilor şi a comportamentului, ci este vorba de lucruri care nici măcar nu trebuie pomenite în cercurile creştine. Apoi începe să le enumere. Sunt şase. Vorbeşte despre imoralitatea sexuală, despre necurăţie, lăcomie, obscenitate, vorbe nechibzuite şi glume proaste. Pavel spune că aceste lucruri sunt nepotrivite, nelalocul lor. De fapt, dacă sunt practicate, evidenţiază faptul că cel care le practică, departe de a fi un creştin doar nepăsător faţă de practicarea credinţei, el este, aşa cum spune Pavel, un idolatru. Cu alte cuvinte, o persoană care se închină unui al dumnezeu decât adevăratului Dumnezeu care este Tatăl Domnului Isus Hristos.
Trebuie să ne uităm la aceste lucruri, la fiecare în parte, nu pentru alt motiv decât acela că sunt atât de obişnuite în ziua de azi. Sunt o expresie a tipului de cultură în care trăim. Primul dintre ele este imoralitatea sexuală. În limba greacă, acest cuvânt este porneia, fiind cuvântul din care am obţinut termenul modern „pornografie”. Acesta nu se referă, însă, la poze sau filme obscene, ci la relaţia sexuală din afara căsătoriei. Lucrul pe care mai vechile traduceri ale Bibliei l-au tradus cu termenul „curvie”. Nu trebuie să facem aici greşeala de a susţine că păcatele sexuale sunt mai mari decât alte păcate. De fapt, dacă privim dintr-o perspectivă biblică, păcatele trupului sunt, în general, mai puţin semnificative decât cele ale spiritului. Păcate ca mândria şi aroganţa sunt de departe mai distructive decât aceste păcate ale trupului. Cu toate acestea, Pavel este întrutotul îndreptăţit să menţioneze mai întâi aceste păcate deoarece, chiar dacă nu sunt cele mai distructive, spiritual vorbind, sunt, totuşi, teribil de distructive şi teribil de evidente în societate. Imoralitatea sexuală este, deci, unul dintre lucrurile despre care Pavel spune că nici nu trebuie pomenite printre creştini.
În al doilea rând, el vorbeşte despre necurăţie. Acest termen, „necurăţie”, acoperă fără îndoială genul de păcate care sunt incluse în primul termen, însă se poate ca acest al doilea termen să ţintească puţin mai departe şi să vorbească despre anumite practici şi vicii degradante. Probabil ceea ce a avut Pavel în minte aici este acceptarea la scară largă în lumea greacă din vremea lui a prostituţiei, pe de-o parte, şi a homosexualităţii, pe de altă parte, precum şi a anumitor tipuri de comportament sexual degenerat. Acestea sunt lucrurile care pângăresc o persoană, ne spune Pavel şi, în consecinţă, nu trebuie practicate de către creştini. În schimb, în lumea greacă, erau înspăimântător de tolerate. În Atena, de exemplu, exista un mare templu zidit în cinstea Afroditei, zeiţa dragostei, templu care a fost zidit cu banii câştigaţi de bordelurile din oraş. Nu era deloc nepotrivit în mintea grecilor din vremea lui Pavel recunoaşterea formală a prostituţiei şi folosirea veniturilor câştigate de bordeluri la construirea unui templu în cinstea unuia dintre zei. Acest lucru era pur şi simplu normal în modul de gândire grecesc. În acelaşi fel exista o acceptare la scară largă a homosexualităţii. Această practică nu era considerată incompatibilă cu cele mai înalte standarde etice. Cu toate acestea, spune Pavel, departe ca aceste lucruri să fie ceva înalt şi care să înnobileze, sunt de fapt josnice şi degradante. Iar comunitatea creştină trebuie să fie diferită, în ceea ce priveşte aceste lucruri.
Al treilea lucru pe care îl menţionează este lăcomia. Dacă cele două mari defecte ale naturii umane sunt lăcomia şi pofta, ei bine, aici îl avem pe primul dintre ele – lăcomia. Următoarele două lucruri ţin de al doilea defect, acestea fiind dragostea de bani şi dragostea de lucrurile pe care ţi le oferă banii. Idee adesea redată prin „aviditate” – tot timpul dorind mai mult. Nu numai bani de dragul banilor, deşi uneori lăcomia implică dragostea de bani de dragul banilor ci, în primul rând, o dragoste de bani pentru genul de lucruri pe care banii ţi le aduc. Experienţele pe care le putem avea. Imaginea pe care o putem afişa înaintea lumii. Şi plăcerile pe care le putem gusta, de care altfel nu am avea parte. Pavel spune că nici acest lucru nu este ceva care să poată exista printre creştini. De aceea spune Isus, în Predica de pe Munte, că nu poţi sluji lui Dumnezeu şi banilor. Deoarece dacă banii sunt dumnezeul tău, atunci, aşa cum şi Pavel însuşi spune în acest paragraf, eşti un idolatru. Iar dacă eşti un idolatru, atunci nu-L slujeşti de loc pe adevăratul Dumnezeu, chiar dacă pretinzi că eşti creştin.
Al patrulea termen este obscenitatea. Un comportament deosebit de agresiv, în special în vorbe, deşi poate implica şi acţiuni.
Al cincilea termen este vorbirea nechibzuită. Este uşor de ţinut minte forma grecească a acestei expresii deoarece este compusă din două cuvinte. Primul cuvânt este acela care ni-l dă pe „moron” (idiot, n.t.). Al doilea cuvânt este logos, termenul pentru „cuvânt”, „cuvinte”. Termenul grecesc este morologia. Este genul de vorbire de care este în stare un moron (idiot, n.t.). Desigur, aici unde Biblia foloseşte acest termen, moros, nu este vorba despre inteligenţă. Biblia nu vorbeşte aici despre intelect deficient, ci despre moravuri deficiente. Este tipul de vorbire pe care îl are cineva care nu are standarde morale. Tipul de vorbire care dărâmă, se distrează şi ridiculizează acele standarde de comportament care chiar şi în lumea seculară au scopul de a susţine o societate şi a-i reprima elementele cele mai abjecte. Dacă-mi daţi voie să spun, exact la aceasta este bună televiziunea – la morologie. Este foarte greu să auzi alt gen de cuvinte la televizor. Ele trec ca umor, desigur. Iar uneori sunt abordate forme mai agresive de astfel de umor care sunt, însă, imediat retrase pentru ca nu cumva să fie sesizată Comisia Federală de Comunicaţii (în România CNA – Comisia Naţională a Audio-Vizualului, n.t.). Televiziunea nu zideşte. Ceea ce vedeţi la televizor nu are drept scop menţinerea standardelor morale ale societăţii noastre. Dimpotrivă, le dărâmă. Acesta este lucrul pe care Pavel spune că nu trebuie să-l avem printre noi.
Ultimul dintre toţi termenii este glumele proaste. Cu alte cuvinte, a glumi cu privire la lucrurile serioase. Aceasta nu înseamnă că creştinii nu se pot distra; că creştinii nu ar trebui să fie caracterizaţi de un spirit vesel şi de un ascuţit simţ al umorului faţă de lucrurile care sunt cu adevărat distractive. Dumnezeul care a creat maimuţele nu este lipsit de umor. Însă Pavel se referă la a glumi vizavi de lucruri care trebuie luate în serios. A te distra de ceea ce are o semnificaţie eternă. Şi mai presus de toate, a folosi glumele pentru a evita poruncile şi avertismentele Dumnezeului atotputernic. John Stott adună laolaltă aceşti termeni spunând că obscenitatea, vorbirea nechibzuită şi glumele proaste se referă la o minte murdară care se exprimă într-o conversaţie murdară.
La acest punct ne întrebăm: dacă acestea sunt lucrurile negative, dacă acestea sunt lucrurile pe care creştinul trebuie să le evite cu orice preţ, dacă acestea sunt genul de lucruri nepotrivite, nelalocul lor şi dovedind idolatrie într-o comunitate creştină, atunci care sunt lucrurile pozitive pe care trebuie să le contrabalansăm? Cum trebuie să fie şi ce trebuie să facă, prin contrast, creştinii? Sunt mai multe moduri de a răspunde la această întrebare. Un mod de a răspunde la această întrebare este să ne deplasăm până la versetele opt şi nouă unde apostolul Pavel începe să ne sugereze termeni care sunt în mod evident paraleli celor despre care a vorbit mai devreme. În versetul nouă, care în New International Version (Noua Versiune Internaţională, una din traducerile Bibliei în limba engleză, n.t.) este între paranteze, apostolul Pavel spune: „Roada luminii stă în orice bunătate, dreptate şi adevăr.” Poţi face o foarte uşoară paralelă între aceşti termeni şi cei şase pe care i-am menţionat mai devreme. Bunătatea şi dreptatea sunt contrare unora dintre acele lucruri. Adevărul contrabalansează orice ţine de vorbirea nechibzuită, obscenă şi de glumele proaste. Pavel are dreptate menţionând aceşti termeni aici. Atunci când trăim în felul acesta, în bunătate, dreptate şi în adevăr, trăim după caracterul lui Isus Hristos care El Însuşi este dreptate, bunătate şi adevăr. Toţi aceşti termeni au fost folosiţi de El, şi pe bună dreptate.
Dar, ştiţi, uitându-mă la întregul pasaj şi analizându-l, mă întreb dacă nu cumva cel mai semnificativ contrast este nu acela pe care Pavel ni-l înfăţişează în versetul nouă, unde începe să folosească o altă imagine, vorbind despre lumină şi întuneric şi despre creştini ca fiind copii ai luminii, ci mai degrabă acea propoziţie care apare chiar la sfârşitul versetului patru, imediat după ce vorbeşte despre obscenitate, vorbire nechibzuită şi glume proaste, care nu sunt la locul lor. Aici contrastul este, spune el, mulţumirea. Te întrebi poate, mulţumire pentru ce? Răspunsul ar fi: mulţumire pentru toate lucrurile. Mulţumire pentru cine este Dumnezeu, pentru cine suntem noi, pentru viaţă, pentru sănătate, pentru tot ceea ce ne-a dat El şi aşa mai departe.
Mă mai întreb dacă nu cumva John Stott are dreptate la acest punct când, în comentariul său, sugerează că ceea ce trebuie să fi avut Pavel în minte aici este mulţumirea chiar pentru darurile lui Dumnezeu, daruri de care se abuzează prin viciile pe care le-a menţionat mai devreme în text. Cu alte cuvinte, vorbind despre imoralitatea sexuală şi despre necurăţie, lucrul pentru care ar trebui să fim mulţumitori este sexul şi modul în care trebuie să ne folosim de el. Vorbind despre lăcomie, care este forma josnică, lucrurile pentru care ar trebui să fim mulţumitori sunt lucrurile materiale pe care le posedăm şi modul în care trebuie să le folosim. Iar vorbind despre obscenitate, vorbire nechibzuită şi glume proaste, lucrurile pentru care ar trebui să fim mulţumitori sunt adevărul şi capacitatea cuvintelor de a comunica adevărul spre binefacerea societăţii. Merită să ne gândim puţin la aceste lucruri, nu-i aşa?
Creştinii au o reputaţie destul de proastă atunci când vine vorba despre sex, deoarece se presupune că suntem împotriva lui. Există multe cărţi care afirmă acest lucru şi, fără îndoială, cu o oarecare dreptate. De fapt, chiar dintr-o perspectivă creştină, noi recunoaştem că există o oarecare îndreptăţire în acest gen de acuzaţie deoarece atunci când în societatea umană (atât în vremea lui Pavel, cât şi din nou, în vremea noastră) sexul era denaturat, creştinii s-au ridicat adesea, aşa cum era şi normal, împotriva acestei denaturări. Asta este aproape tot ce a auzit lumea despre opinia noastră. Cu toate acestea, perspectiva creştină nu este o negare a sexului, care este darul lui Dumnezeu pentru noi ci, mai degrabă, o celebrare a lui şi o folosire a lui în modul în care Dumnezeu l-a intenţionat să fie folosit. Adică în cadrul căsniciei, pentru a zidi familii şi a fi o binecuvântare pentru societate.
Mi-am dat seama, chiar citind cărţi despre acest subiect, că este dificil uneori să găseşti cărţi care tratează în mod corect acest subiect. Am dat însă recent de o carte care cred că este excepţională în tratarea acestui subiect. Este scrisă de un canadian. Numele lui este Mike Mason iar cartea este intitulată „Taina Căsătoriei: după cum fierul ascute fierul” (Logos, Cluj 1999, pentru traducerea în limba română, n.t.). Îmi place această carte nu numai pentru că spune ceea ce trebuie (sunt şi alte cărţi care spun ceea ce trebuie), ci pentru că este aproape poetică în a celebra în mod real ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit. Vreau să vă citesc numai un paragraf care surprinde ceva din această minunată atitudine de mulţumire vizavi de sex, din căsătoria creştină. Mason scrie:
„Oare ce poate egala surpriza descoperirii că lucrul pe care, mai presus de orice, omenirea l-a târât în noroi, cu exces de iscusinţă, este cel mai inocent din lume? Există oare vreo altă activitate (cu excepţia rugăciunii), în care bărbatul şi femeia să se poată angaja împreună şi care să fie mai plină de puritatea copilăriei, mai curată şi mai inocentă, mai naturală şi mai sănătoasă decât actul sexual? Căci dacă rugăciunea este cea mai profundă formă de comuniune cu Dumnezeu pe care o avem la dispoziţie (şi mai ales acel act special de adorare cunoscut sub numele de Cina Domnului), atunci cu siguranţă sexul este cea mai profundă formă de comuniune între fiinţele umane, şi în acest sens devine ceva absolut esenţial (nu numai din punct de vedere biologic) supravieţuirii noastre.
Cred că este un lucru cu adevărat remarcabil, precum şi o expresie potrivită a perspectivei creştine. Cred că asta are Pavel în minte atunci când pune în contrast denaturarea darului cu a fi mulţumitor. Acelaşi lucru este valabil atunci când vorbim despre lăcomie. Recunoaştem şi aici – Biblia recunoaşte cu siguranţă – că lăcomia este o folosire improprie a lucrurilor pe care le posedăm, precum şi o atitudine improprie cu privire la ele. Lăcomia este dorinţa de a avea întotdeauna mai mult. Odată, cineva l-a întrebat pe John D. Rockefeller, care la acea vreme era unul dintre cei mai bogaţi, dacă nu cel mai bogat om din zilele lui: „De câţi bani ai nevoie pentru a fi fericit?” Rockefeller a răspuns: „Încă de câţiva.” Aceasta este o caracteristică a spiritului uman iar acolo unde predomină ea este, desigur, extrem de distructivă. Devenim prizonierii acesteia. Nu-ţi poţi folosi banii în folosul societăţii dacă tot timpul încerci să faci cât mai mulţi.
Pe de altă parte, creştinii greşesc uneori, atunci când spun: „Dacă lăcomia înseamnă dragoste de bani, atunci banii trebuie să fie ceva rău. Prin urmare, perspectiva creştină corectă este aceea de a nu poseda nimic.” Astfel, aceşti creştini au susţinut o varietate de stiluri de viaţă ca alternativă, cum ar fi monasticismul, ordinele religioase, stilul de viaţă simplu, traiul în comun şi altele. Nu vreau să argumentez împotriva acestor lucruri, deoarece este o problemă personală. Uneori este chiar o chemare. Dacă lucrurile materiale te ţin în dependenţă de ele, în acelaşi fel în care o face alcoolul cu un alcoolic, atunci trebuie să te eliberezi de ele. Trebuie doar să-ţi tai legăturile care te ţin. Unii au făcut lucrul acesta şi au fost binecuvântaţi de Dumnezeu.
Aceasta nu este însă singura perspectivă creştină. Punctul de vedere creştin nu este nici obţinerea a tot mai mult dar nici renunţarea la lucrurile materiale ca fiind, într-un anume fel, rele în sine. Atitudinea creştină este una de mulţumire pentru ceea ce Dumnezeu a dat. Iar dacă Dumnezeu dă puţin, suntem mulţumiţi cu puţin; dacă dă mai mult, suntem mulţumitori pentru aceasta. Deoarece dacă suntem mulţumitori pentru ceea ce El dă, mintea noastră nu este concentrată asupra lucrurilor materiale, ci asupra lui Dumnezeu care ni le-a dat, fiind astfel liberi să folosim acele lucruri aşa cum doreşte Dumnezeu, anume pentru a fi un ajutor şi o binecuvântare pentru alţii. Înainte de toate, pentru familiile noastre, faţă de care avem responsabilitatea de căpătâi. Apoi pentru biserică, pe care o sprijinim prin darurile noastre. Apoi pentru societate, prin sprijinirea programelor umanitare şi a altor asemenea lucruri.
De multe ori am simţit că motivul pentru care Dumnezeu nu a dat mai multor creştini mai mulţi bani este acela că nu ştim cum să-i folosim. Cu cât ai mai mult, cu atât mai mult trebuie să dăruieşti, în mod proporţional. Nu mă refer la zeciuială. Dacă ai un venit de 10.000 de dolari şi dai din ei zece la sută, asta înseamnă o mie. Iar dacă ai un venit de o sută de mii de dolari şi dai din ei zece la sută, asta înseamnă zece mii. Însă dacă ai un venit de o sută de mii de dolari ar trebui să dai mai mult de zece mii deoarece, în mod clar, ai posibilitatea de a da mai mult. Iar motivul pentru care Dumnezeu nu îi binecuvântează pe mai mulţi dintre noi cu mai mult sunt sigur că este acela că nu ştim cum să folosim banii. Iar în loc să fim liberi să folosim ceea ce avem, ne dăm seama că aceste lucruri devin o cursă pentru sufletul nostru. Atitudinea corectă este însă aceea de mulţumire.
Apoi, în cele din urmă, mai este şi adevărul pentru care ar trebui să fim mulţumitori. Denaturarea lui sunt obscenitatea, vorbirea nechibzuită şi glumele proaste. Darul pe care l-am primit este adevărul şi capacitatea cuvintelor de a-l exprima. Nu este oare abilitatea de a comunica prin cuvinte cu alţi semeni un dar minunat de la Dumnezeu? În lumea ştiinţifică, la ora actuală, sunt multe studii în stadiul de proiect, care se referă la modul de comunicare al animalelor. Balenele, de exemplu, se pare că prin acele minunate sunete pe care le scot străbătând mările ele comunică unele cu altele. Însă din câte se cunoaşte până acum, nimic din lumea animalelor nu se apropie măcar de tipul de comunicare profundă, inteligentă, plină de semnificaţie şi pasiune care este posibil între fiinţele umane. Iar dacă Dumnezeu ne-a dat un asemenea dar, ar trebui să fim mulţumitori pentru el. Eu unul sunt profund recunoscător că Dumnezeu ne-a dat darul comunicării prin cuvinte, prin care Evanghelia adevărului Său, care este mântuire pentru cei care o primesc, poate fi comunicată săptămână de săptămână şi în fiecare clipă, prin predicare şi prin alte forme de învăţătură biblică.
Ajungem la concluzia acestei discuţii etice, spunând că creştinii sunt copii ai luminii. Astfel, ei trebuie să înceapă să strălucească asemenea unor lumini, în mijlocul unei lumi întunecate. Adică trebuie să lumineze. Iar motivul pentru care trebuie să lumineze este acela că şi ei au fost, la rândul lor, luminaţi. Domnul Isus Hristos, cel care este El Însuşi Lumina, a pătruns în ei, i-a transformat, iar acum i-a pus să fie o putere luminantă în întunericul secular al vremii noastre.
Ceea ce explică mai bine lucrurile este modul în care Pavel vorbeşte despre creştini. Observaţi că el nu spune: „Odinioară eraţi în întuneric, dar acum aţi venit la lumină”, deşi acest lucru este adevărat. Am fost în întuneric şi am venit la lumină iar acum încercăm să trăim prin această lumină, care este Cuvântul lui Dumnezeu. El spune însă altceva: „Odinioară eraţi întuneric”; nu în întuneric, ci chiar întuneric. „Iar acum sunteţi lumină în Domnul”; nu în lumină, ci chiar lumină. În trecut, problema nu era pur şi simplu aceea că eram în întuneric; problema era că întunericul se afla în noi. Iar acum nu suntem doar în lumină ci, mai mult, suntem lumină prin lucrarea lui Isus Hristos. Această idee vorbeşte despre regenerare (naştere din nou, n.t.). Aici este diferenţa. Aparte de această transformare nu vorbim decât despre un alt gen de moralitate printre doctrinele morale ale altor religii, anume moralitatea creştină. Putem s-o predicăm şi s-o învăţăm pentru că oricum nu va aduce ceva nou. Putem să vedem standardul, însă nu-l putem atinge. Pavel spune însă că ceea ce aduce nou creştinismul este faptul că Isus Hristos Însuşi, Lumina lumii, Domnul istoriei, trăieşte în oameni şi prin ei – în măsura în care aceştia Îl urmează şi îşi multiplică credinţa împărtăşind ceea ce El a făcut pentru ei – începând să lumineze întunericul.
Închei cu următoarea întâmplare. Cu mulţi ani în urmă, în Washington, National Religious Broadcasters (Societatea Naţională a Crainicilor Creştini, n.t.) a ţinut o importantă conferinţă (lucru pe care îl fac în fiecare an). A fost invitat cu această ocazie şi preşedintele Statelor Unite pentru a ţine un discurs. A ţinut un discurs de politician care, în orice caz, a plăcut organizatorilor. A încheiat discursul citând Ioan 3:16, moment în care locul a fost cuprins de euforie. Toată lumea a sărit în picioare aplaudând mult timp după ce preşedintele a părăsit platforma. Cineva ar fi putut crede (lucru care, din fericire, a fost adevărat) că în Palatul Congresului (Capitoliul) s-a produs trezirea. Următorul vorbitor în program a fost Charles Colson, care a experimentat într-o mare măsură capcanele şi seducţia politicii, precum şi limitările ei. Când a ajuns pe platformă a spus ceva în felul următor. A spus că a apreciat discursul preşedintelui, fiind binecuvântat prin acesta. S-a bucurat în special să audă Ioan 3:16 citat în încheiere – un verset biblic foarte important. A mai spus însă: „Ţineţi minte lucrul acesta! Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni cu Air Force One (avionul cu care zboară preşedintele).” Lucrul acesta este foarte adevărat. Dacă credem că Împărăţia lui Dumnezeu va veni prin intermediul politicii, ne înşelăm profund şi amarnic. Împărăţia lui Dumnezeu va veni atunci când Împăratul, Isus Hristos, va veni. Între timp, această Împărăţie se lărgeşte pe măsură ce poporul lui Dumnezeu, slujitorii lui Isus Hristos, trăiesc ca Isus Hristos şi sunt lumini în întuneric.
Tradus de Tiberiu Pop
https://www.rcrwebsite.com/eph29.htm
/////////////////////////////
Planul de mântuire al lui Dumnezeu
Am hotărât să scriu această lucrare deoarece este necesar ca fiecare din noi să cunoaștem cum a gândit Dumnezeu Cel Atotputernic toate lucrurile pentru mântuirea omenirii. Mulți oameni pe acest pământ nu cunosc Mântuirea lui Dumnezeu și nici planul lui Dumnezeu pentru viața lor. Sper că lucrarea aceasta să aducă o undă de lumină în ceea ce privește felul în care Dumnezeu a lucrat și vrea să lucreze la viața omului.
Este necesar, încă de la început, să știm că Dumnezeu a inițiat planul Său de mântuire, pentru toți oamenii de pe pământ, indiferent de naționalitate, limbă, religie, sex sau culoare. Toți oamenii sunt chemați la planul Lui de mântuire, pentru că toți sunt păcătoși (Rom 3:23) „și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Iar pentru ca plata păcatului este moartea, (Rom 6:23), Dumnezeu, în dragostea Lui, a inițiat un plan de mântuire sau salvare pentru toți oamenii.
Este foarte interesant cum Dumnezeu nu cere omului nici un fel de plată pentru ca omul să fie salvat. El, în dragostea Lui, a plătit totul (Rom 6:23); cu toate acestea, multi oameni îl refuză pe Dumnezeu, alegând să ajungă în iad (Marcu 16:16; Apoc 21:8 )
Pentru a afla mai multe lucruri despre planul de mântuire al lui Dumnezeu, trebuie să răspundem la câteva întrebări:
- Ce este sau ce înseamnă mântuirea?
- Ce este un plan și de ce era nevoie de un plan de mântuire?
- Cum definim planul de mântuire a lui Dumnezeu?
- Ce implică acest plan în viața noastră, a oamenilor secolului XXI?
- Cum pot să fiu mântuit? Ce trebuie să fac după ce sunt mântuit?
În timp ce vom încerca să răspundem acestor întrebări, Duhul lui Dumnezeu ne va descoperi și mai clar ceea ce avem de făcut, ca răspuns la planul lui Dumnezeu, conceput pentru toți oamenii. Să încercăm să înțelegem voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi și să vedem unde ne este locul în acest plan de Salvare conceput de Însuși Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, încă din veșnicii.
- Ce este sau ce înseamnă mântuirea?
Cuvantul „mântuire” are sensul de salvare sau răscumpărare; să vedem însă ce ne spune Biblia.
- Necesitatea mântuirii
Ca să înțelegem necesitatea mântuirii, să privim putin în timp, înainte de crearea pământului, la îngerii lui Dumnezeu. Aceștia au fost creați (Ps:148:5 ) de Domnul Isus (Ioan 1:3) și, ca orice ființă creată, ei sunt obiectul judecății (1Cor 6:3).
Starea în care au fost creați îngerii, a fost cea de sfinți. Îngerii sunt nemuritori și nu se înmulțesc (Mat 22:30), ei sunt creaturi superioare omului, iar numărul lor este imens și sunt organizați într-o ierarhie : arhangheli, îngeri domnitori, conducători , heruvimi, serafimi. Lucrarea lor este de slujire, în relația cu Dumnezeu, în lucrarea Domnului Isus și în relația cu Biserica.
Am spus aceste lucruri ca să înțelegem mai bine de unde apare necesitatea de mântuire pentru oameni. În Ezechiel, capitolul 28:12-19, Sfânta Scriptură ne vorbește despre Satan sau Lucifer (în latină, purtător de lumină); el era de o frumusețe deosebită, având poziția de heruvim ocrotitor; din nefericire, el a vrut să fie independent și s-a umplut de mândrie din pricina frumuseții sale. Din acel moment, Diavolul sau Beelzebul (Mat 10:25) sau „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30), domnul puterii văzduhului (Efes2:2), este dușmanul lui Dumnezeu, lucrând cu furie pentru a răsturna planurile lui Dumnezeu.
Când Dumnezeu l-a creat pe om, Satan a intervenit în creația lui Dumnezeu, punându-și amprenta asupra omului prin faptul că l-a influențat să păcătuiască. Dumnezeu crease deja pe om după chipul și asemănarea Lui (Gen 1:27), din țărâna pământului (Gen 2:7); l-a pus în grădina Edenului, binecuvântându-l și pretinzându-i ascultare, la porunca de-a nu mânca dintr-un singur pom din grădina : ” Pomul cunoștinței binelui și răului”. Omul, influențat de Satan (Gen cap 3 ), păcătuiește, neascultând de porunca Domnului și mâncând din acest pom. În felul acesta, el va atrage pedeapsa asupra lui (Adam si Eva) și asupra tuturor oamenilor din toate timpurile, pedeapsă ce înseamnă moartea veșnică, adică despărțirea de Dumnezeu.
Mântuirea sau salvarea omului de la pedeapsa veșnică, a fost izvorâtă din Dumnezeu, din veșnicii, prin Domnul Isus Cristos, Fiul Său. Încă din Gen 3:15, Dumnezeu îi vorbește lui Satan despre rezolvarea mântuirii prin „sămânța ei” (adică sămânța femeii, cu referire la Domnul Isus), planul lui Dumnezeu fiind pregătit din veșnicii pentru omenire. Satan este realitatea malignă, întotdeauna ostil lui Dumnezeu și oamenilor lui Dumnezeu. Dar el a fost deja înfrânt, cum vom vedea mai târziu, prin viața, moartea și învierea lui Cristos aceasta înfrângere devenind evidentă și definitivă la sfârșitul veacurilor. Acum, înțelegând bine necesitatea mântuirii, să trecem mai departe și să privim la câteva înțelesuri ale cuvântului „mântuire” așa cum le găsim în Sfânta Scriptură.
- Mântuirea în Vechiul Testament
Principalul cuvânt ebraic tradus prin mântuire este „yesa” și derivatele lui. Înțelesul de bază al cuvântului este „a duce la loc larg” (Ps 18 :36;66:12); chiar de la început, acest cuvânt are sensul metaforic de „libertate fără limite”, incluzând mijloacele prin care se realizează aceasta – adică, eliberarea de factorii care constrâng pe cineva și-l îngrădesc. Referirea aceasta se poate face la eliberarea sau salvarea de la o boală ( Is 38:20, v9), izbăvirea de un necaz (Ier.30:7) sau de dușmani (2 Sam3:18, Ps 44:7). În marea majoritate a pasajelor, Dumnezeu este autorul mântuirii. Astfel, Dumnezeu Își izbăvește turma Lui (Ezech 34:22), El Își scapă poporul (Osea13:10-14), nu este nici un alt Mântuitor în afară de El (Is 43:11), El este un loc de scăpare și Mântuitorul poporului Său (2 Sam 22:3). Marele exemplu normativ al izbăvirii mântuitoare a lui Dumnezeu, este Exodul (Exod 12:40-14:31). Izbăvirea din sclavia Egiptului, prin intervenția lui Dumnezeu de la Marea Rosie, a avut un rol determinant asupra întregii concepții ulterioare a lui Israel cu privire la natura și activitatea lui Dumnezeu. Astfel, noțiunea de mântuire s-a născut din exodul lui Israel din Egipt, eveniment care a fost marcat de faptele mărețe de izbăvire pe care Dumnezeu le-a făcut în istorie.
- „Mântuirea” ca și „răscumpărare”
Ar mai trebui menționați și alți termeni, exemplu cuvântul din ebraică „soteria” cu înțelesul de „a răscumpăra”, ” a recupera un bun care a căzut în mâini străine”, „a cumpăra înapoi deseori prin efectuarea unei plăți”.
În vechime, răscumpărarea însemna eliberare de un rău prin plătirea unui preț. Este mai mult decât o simpla eliberare. Astfel, prizonierii de război pot fi eliberați prin plătirea unui preț numit „preț de răscumpărare”. În acest context moartea lui Cristos pe cruce poate fi considerată „o răscumpărare pentru mulți” ( Marcu 10:45). Isus învățase pe primii creștini că „oricine trăiește în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8:34). În această idee, Pavel poate să se considere pe sine „pământesc, vândut rob păcatului (Rom7:14), vândut ca de către un stăpân de sclavi plin de cruzime. El le amintește creștinilor din Roma că, mai demult, ei fuseseră „robi ai păcatului” (Rom 6:17). Din alt punct de vedere, oamenii erau sub pedeapsa morții din pricina păcatelor lor (Rom6:23). Păcătoșii sunt sortiți morții. Oricum am privi lucrurile, lumea din toate timpurile se vede pe sine într-o căutare disperată a răscumpărării. Fără răscumpărare, robia avea să continue și pedeapsa cu moartea avea să fie dusă la îndeplinire. Crucea lui Hristos, văzută în acest cadru, este prețul plătit pentru eliberarea robilor și pentru a reda celor condamnați libertatea.
Termenul caracteristic din Noul Testament, echivalent cu răscumpărare, este apolytrosis, un cuvânt care, de altfel, apare relativ rar. Este întâlnit de 10 ori în Noul Testament, dar se pare că se mai găsesc opt alte apariții în întreaga literatură greacă. Acest lucru poate să exprime convingerea primilor creștini că răscumpărarea prin Isus este unică. Nu înseamnă așa cum au crezut unii, că ei înțelegeau răscumpărarea doar ca o „eliberare”. Pentru eliberare ei foloseau termenul „rhyomai”: scăpare. Dar apolitrosis înseamnă eliberare pe baza plătirii unui preț, iar acel preț este moartea reconciliatoare a Mântuitorului. Când citim despre „răscumpărarea prin sângele Lui” (Efes 1:7), sângele lui Cristos este, în mod clar, considerat prețul de răscumpărare.
Dacă privim și în Noul Testament la cuvântul „mântuire”, putem să înțelegem și mai clar ce cuprinde această noțiune.
- „Mântuire” în Noul Testament
Dacă privim în Noul Testament la Luca 19:9, cuvântul „mântuire” poate să se refere ori la Însuși Domnul Isus Hristos, ca o personificare a mântuirii care îi oferă iertare lui Zacheu, ori la ceea ce este vizibil în urma transformării care a avut loc în viața vameșului. Domnul nostru folosește verbul „a mântui” și alte cuvinte înrudite, pentru a arăta, în primul rând, care I-a fost scopul venirii Lui pe pământ (Marcu 3:4, Luca 4:18, Mat. 18:1, Luca 9:56, Mat.20:28) iar în cel de-al doilea rând, pentru a arăta ce se cere din partea omului (Marcu 8:35, Luca 7:50, 8:12,13:24, Mat 10:22).
Mărturia pe care au depus-o alții cu privire la activitatea mântuitoare a Domnului este atât indirectă (Marcu 15:31), cât și directă (Matei 8:17). Dar nu trebuie uitat că, de asemenea, există și mărturia propriului Său Nume. (Matei 1:21-23)
Toate aceste mărturii, ne sugerează că mântuirea se găsește în Persoana și în lucrarea lui Hristos și, în special, în moartea Lui. Omul este mântuit prin acțiunea lui Dumnezeu în istorie, prin persoana Domnului Isus Cristos (Rom 4:25; 5:10, 2 Cor 4:10, 1Tim 1:15, 1 Ioan 4:9-10,14).
Cu toate ca nașterea, viața și lucrarea Domnului Isus sunt importante, accentul cade pe moartea și învierea Lui (1Cor 15:5), noi fiind mântuiți prin sângele care a curs la crucea Golgotei (Fp. 20:28, Rom 3:25;5:9, Efes.1:7 , Col 1:20, Evr. 9:12, Apoc 1:5). Când mesajul acesta este proclamat și oamenii îl aud și răspund prin credință, mântuirea pe care o dă Dumnezeu le este asigurată (Rom 10:8,14; 1 Cor 1:18-25).
Privind la cele discutate până aici, observăm că mântuirea, ca și acțiune, are nevoie de un agent care nu este altul decât Isus Cristos, persoana din Dumnezeu, Însuși Dumnezeu.
- Agentul Mântuirii……………………………..cont aici https://paginacrestina.wordpress.com/planul-de-mantuire-al-lui-dumnezeu/
////////////////////////////////////
Medetaţii la Cina cea de taină
by Sergiu Rutcovschi
http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/category/zootehnie-agropedia/
si
https://gtgospel.files.wordpress.com/2013/03/patimile-lui-isus-cristos-50-de-motive-pentru-care-a-isus-a-venit-sa-moara.pdf
Ioan 13:1-3 “1. Înainte de praznicul Paştilor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl, şi, fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.2. În timpul Cinei, după ce diavolul pusese în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă, 3. Isus, fiindcă ştia că Tatăl Îi dăduse toate lucrurile în mâini, că de la Dumnezeu a venit şi la Dumnezeu Se duce,”
În seara aceia, când a avut loc Cina cea de taină, se încheie lucrarea lui Isus de ucenicie pe pământ. A fost o perioadă de lucrare, vestirea Evangheliei, vindicări. Iar acum lucrurile se schimbă, urmează trădarea, arestarea, batjocurile, răstignirea, moartea, învierea şi înălţarea la cer.
Cum noi trebuie să ne înfăţişăm la Cina Domnului? Vedem din versetul 2 că diavolul îi pune pe inima lui Iuda sa-L vândă pe Isus. Lui Iuda îi vine în gând cel mai mare păcat din lumea această – trădarea Domnului Isus. Iuda a hotărât s-a hotărât să-L vândă pe Mântuitorul lumii, pe Dumnezeu întrupat.
Iată cum noi ar fi bine să ne înfăţişăm la Cina Domnului:
- Cu sufletul curat, spălat în single Mântuitorului – Evrei 10:21-21 “şi, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată.”
b.La Cină concetreză-ţi gândurile asupra Cuvântului lui Dumnezeu, şi nu la şoapta diavolului. La Iuda în minte i-a intrat diavolul, şi i-a pus gândul ca să-L tradeze pe Domnul.
c.Vs.3 Isus ne cunoşte gândurile, intenţiile şi scopurile cu care venim la Masa Lui. În prezenţa Domnului părtăşia noastră este foarte valoroasă. În părtăşie cu El, avem parte de bucurie şi pace, mângăere. Isus a zis: “Am dorit mult să mănânc paştele această”, ca să ne arăte valoarea acestei părtăşii. Dacă până atunci se sărăbătorea ieşirea evreilor din Egipt, de atunci încoace noi sărbătorim pe Isus Cel înviat. Hristos este Paştele noastre, ne spune apostolul Pavel. Doumnul Isus a murit pentru noi, ca noi să avem viaţă din Dumnezeu, viaţa din Dumnezeu înseamnă pace, bucurie, mângăiere, liniştea şi putere în rugăciune. Domnul Isus ne-a spus “Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:54)
Matei 26:26-29 “Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.”27. Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; 28. căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. 29. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.”
O dată cu iniţierea Cinei Domnului, Domnul Isus începe o etapă nouă în istoria bisericii – iniţierea Noului Legământ, despre care ne-a profeţit Ieremia (Ieremia 31:23-40).
Cina cea de taină este simbolul Noului Legământ, al cărui Mijlocitor este Domnul Isus, al cărui trup S-a frânt pentru întreaga omenire și al cărui sânge urma să se verse spre iertarea păcatelor multora. De aceea în multe biserici creștinii comemorează, prin Cina Domnului, moartea lui Isus, căci în alte evanghelii Isus le spune ucenicilor să facă acest lucru spre pomenirea Lui.
Închiere:
Dumnezeu să ne ajute ca în această zi să ne aducem aminte de moartea Domnului Isus și să fie o zi în care fiecare să ne cercetăm inimile, ca să vedem cât de credincioși suntem în noul legământ, în care am intrat.
Învăţătura sănătoasă ai Evangheliei
by Sergiu Rutcovschi
BibliaColoseni 1:21-23 – “21. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum
- prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină;
- negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel.”
- Noi eram în întuneric
Biblia ne spune fiecare om se naşte păcătos: “Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” (Psalmul 51:5) Şi din această cauză noi am devenit vrăjmaşi cu Dumnezeu. Cei nu vor să asculte de poruncile lui Dumnezeu, se opun Lui, sunt într-o poziţie de vrăjmăşie cu Dumnezeu. Păcatele ne despart de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este Sfânt şi nu poate suferi păcatul, şi în prezenţa Lui păcatul numai poate fi. Omul păcătuind se face vrăjmaş cu Dumnezeu prin gândurile faptele lui. Citește în continuare →
La ce ne-a chemat Dumnezeu
by Sergiu Rutcovschi
- La pocăinţă
Matei 9:13 ” Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”
Marcu 2:17 ” Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăinţă nu pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”
Luca 5:32 ” Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. 32. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.”
- Ca să ne împăcăm cu Dumnezeu
Isaia 27:5 ” afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine.”
2 Corinteni 5:20 ” Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!”
- La sfinţire
Romani 1:7 ” Deci vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!”
1 Corinteni 1:2 ” către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru:
1 Tesal. 4:7 ” Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire.”
1 Petru 1:15 ” Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. 16. Căci este scris: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”.
- La pace
1 Corinteni 7:15 ” Dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi: Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace.”
Coloseni 3:15 ” Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.” Citește în continuare →
Schimbarea la faţă – schimbarea vieţii noastre
by Sergiu Rutcovschi
Marcu 9:1-9 „El le-a mai zis: „Adevărat vă spun că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor muri până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.” După şase zile, Isus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri deoparte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da. Ilie li s-a arătat împreună cu Moise şi stătea de vorbă cu Isus. Petru a luat cuvântul şi a zis lui Isus: „Învăţătorule, este bine să stăm aici; să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise, şi una pentru Ilie.” Căci nu ştia ce să zică, atât de mare spaimă îi apucase. A venit un nor şi i-a acoperit cu umbra lui; şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultaţi!” Îndată ucenicii s-au uitat împrejur, şi n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, până va învia Fiul omului dintre cei morţi.
Prezenţa lui Petru, Iacov şi Ioan în apropiere este caracteristic pentru istoria vieţii lui Isus, dar nu pentru istoria învierii lui.
Moise, faţa căruia strălucea de la coborîrea peste el slavei Domnului (Exod 34:29), Isus S-a schimbat din lăuntru; şi în rezultatul acestei schimbări hainele lui străluceau. Unii ucenici intepriteu acest fapt în lumina versetelor: Ioan 1:14 „Şi Cuvîntul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. »
In timpul schimbării la faţă slava Fiului lui Dumnezeu întrupat pe un timp a ieşit în afară chipului omenesc. Petru fiind martor ocular acestui evenement, scrie mai târziu în 2 Petru 1:16 « În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii cari am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui.» Citește în continuare →
Ce spune Biblia despre Împărăţia lui Hristos
by Sergiu Rutcovschi
Baza comunismului este ateismul. Ca să redici statul la nivelul lui Dumnezeu, trebuie să înlături pe Dumnezeu de acolo. Când statul nu depinde de Dumnezeu, ei zic: „depindeţi de noi”. Cea mai bună temelie a stutului poate fi Isus Hristos. Au fost timpuri când statul încerca să controleze minţele oamenilor. Aceasta era în timpul imperiului roman. Isus este Dumnezeu Creatorul, El a venit să ne de Împărăţia.
Cuvântul Împărat se foloseşte de 30 ori în Ioan 18 şi 19. Pilat ne dă posibilitatea să ne uităm în Împărăţia lui Hristos.
Până la comunism Rusia o conducea împăratul, pe timpul romanilor era imperator. Dar Isus vorbeşte despre o altă Împărăţie. Evreii aşteptau un împărat militar, care va veni şi va fugari pe romani. Isus spune că Împărăţia Lui merge mai departe de popoare.
Vom vedea patru lucruri, care Isus le vorbeşte despre Împărăţia Lui:
Împărăţia Lui este spirituală – Ioan 18:34-35 „Pilat a intrat iarăşi în odaia de judecată, a chemat pe Isus şi I-a zis: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” Isus i-a răspuns: „De la tine însuţi zici lucrul acesta sau ţi l-au spus alţii despre Mine?” Pilat a răspuns: „Eu sunt iudeu? Neamul Tău şi preoţii cei mai de seamă Te-au dat în mâna mea: ce ai făcut?”
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, a răspuns Isus. „Dacă ar fi Împărăţia Mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor; dar acum, Împărăţia Mea nu este de aici.”. În istoria poporului Israel cunoaştem că au fost 400 de ani împărăţia iudaică de la împăratul Ezechia. Dumnezeu face promisiunea lui David – „Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea, şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie.” (2 Sam. 7:16). Apoi a urmat împărăţia romanilor, care au condus cu iudeii 100 de ani. Ei permiteau iudeiilor să primească anumite legi. Iudeii aşteptau un împărat politic, de care se temeau romanii. Împărăţia lui Isus nu era de pe pământ. Noi suntem cetăţenii Modovei, dar vom fi în Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia Lui este în inima noastră. Isus este Împăratul împărăţiei spirituale. Citește în continuare →
Înălţarea lui Isus – responsabilitarea creştinilor
Posted on 02/06/2011 by Sergiu Rutcovschi
În clipa înălţării lui Isus la cer, El a lăsat ucenicelor Săi o făgăduinţă şi ultima poruncă. Ambele sunt importante pentru fiecare credincios. Cu ocazia sărbătorii Înălţării lui Isus la cer doresc să mă împărtăşec cu câteva gânduri pentru creşterea noastră spirituală.
Isus lăsat o făgăduinţă importantă ucenicelor Săi – „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Fapte 1:8). De această făgădunţă avem nevoie pentru a împlini ultima poruncă. Prin această Domnul arată ucenicilor că lucrarea nu ai lor, ci ai Lui, iar ei sunt doar unelte de care se va folosi Duhul Sfânt. Această putere este îndeajuns pentru îndeplinirea acestei lucrări. Rostul cărţii Faptele Apostolilor este ca să facă din toţi credincioşii (oamenii născuţi din nou) martori vii ai Domnului Isus Hristos. Nu cunoscutori de vremiuri şi soroace, nu teologi şi predicatori talentaţi, nu scriitori şi artişti renumiţi, ci martori ali lui Hrisotos. Cei mai mulţi poartă numele de creştini, dar nu sunt martori ai lui Hristos, fiindcă ei nu cunosc, n-au primit şi n-au trăit mântuirea care este în Hristos. Puterea venită de sus lucrează în orice om născut din nou, şi este imboldul de a fi pentru cei din jur un martor ai lui Hristos. Vorba este să stea necurmat sub călăuzirea Duhului Sfânt în mijlocul semnelor, începând cu familia (Fapte 4:20). Citește în continuare →
Paşi spre Dumnezeu
Posted on 12/01/2011 by Sergiu Rutcovschi
Un cititor mea pus o întrebare, la care doresc să dau răspuns în acest articol.
„Urmaresc cu atentie minunile Mântuitorului Hristos, dar aştept cu frica sfârşitul meu, deoarece pe parcursul vieţii, pacatele s-au înmulţit, chiar şi acum în fiecare zi facem fel de fel de pacate, mai mici s-au mai mari. Cum v-a putea Dumnezeu şi ISUS să mă ierte dacă zilnic fac păcate, deşi ştiu ca nu este bine. Dar zic din nou Doamne iartă-mă.”
Faptul că urmăreşti minunile Mântuitorului Isus Hristos, aceasta mă face să înţeleg că citeşti Evanghelia, şi bine faci. Evangheliile conţin mesajul ca şi răspuns la ceea ce te frământă. Este foarte importnat să fii atent la ceea ce eu îţi voi scri mai jos. Citește în continuare →
Biruinţa credinciosului în lupta spirituală
Detalii pe https://sperantavie.wordpress.com/tag/isus-hristos/
//////////////////////////////////
PSALMUL 51– un psalm al lui David (pentru invatatura noastra); când a venit la el profetul Natan ca să-l mustre pentru vremea când el intrase la Batşeba, femeia lui Urie
Ioan Usca/Ioan Traia – Comentarii la Psalmul 51
„Săvârşind adulter cu femeia oşteanului Urie şi apoi uneltind moartea acestuia în război, regele David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul Natan (vezi toată istoria în II Regi 11, 2-17). Fructul literar al acestei nefericite întâmplări a fost Psalmul 51, ca expresie a pocăinţei pentru o vină recunoscută. Fericitul Augustin notează că nu David cel din păcat trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se căieşte de păcat. De căzut, poate cădea oricine; important e să se ridice. Psalmul 51, ca rugăciune personală de căinţă şi umilinţă, este cel mai cunoscut, mai popular şi mai practicat din cei 150, nu numai în mânăstiri, ci şi în rândul credincioşilor obişnuiţi; cei mai mulţi îl ştiu pe-de-rost. Textul a cunoscut atâtea şlefuiri de-a lungul secolelor, încât diortosirea sa nu poate fi decât minimă”[1]. „La un prim nivel, psalmul exprimă căinţa regelui David după adulter (II Regi 12, 13), dar în el se poate regăsi şi căinţa poporului întors din exil, unde a devenit conştient de infidelitatea sa, precum şi părerea de rău a oricărui om care şi-a dat seama de starea sa păcătoasă. Încrezător în îndurarea nemărginită a lui Dumnezeu, el cere nu doar iertare, ci şi transformarea inimii”[2].
„Cuvintele introductive: când [profetul] Nathan s-a dus la David, după ce acesta comisese adulterul cu Batşeba. Formularea din Biblia 1688, cînd au întrat cătră Virsavie, este un calc semantic preluat din Septuaginta: ηνίκα εισηλθεν προς Βηρσαβεε (idem). Acesta, la rândul său, este un calc semantic din ebraică: kaasher ba el-bat-sheva[3] (când a intrat la Bat-Şeva). Această expresie ebraică are sensul de a avea raporturi sexuale. Este foarte interesant faptul că, în Septuaginta, s-a înlocuit numele propriu feminin Bat-Şeva cu toponimul Beer-Şeva, lăsând impresia că David s-a deplasat doar, în mod nevinovat, la aşezarea Beer-Şeva. Este greu de precizat dacă această deviere se datorează unei simple greşeli făcute din neatenţie sau dacă ea reprezintă o încercare vădită de modificare a textului biblic, menită să evite, în timpul slujbei, referinţe la adulterul comis de David”[4]. „Comentând pe larg acest psalm, Sf. Grigore cel Mare repetă versetul 1; ceea ce îl face pe un exeget modern să remarce că acest procedeu aminteşte de imnurile lui Roman Melodul, pe care Grigore, care a fost apocrisiar la Constantinopol – le cunoştea”[5].
1: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.
„Se poate dobândi puţină milă, dar se poate dobândi şi multă milă. Iar David a ales-o pe cea mare. Deci cel ce o vrea pe cea mare, o va afla prin smerenie şi blândeţe şi răbdare şi prin alte daruri asemănătoare”[6].
2: Spală-mă-ntru totul de fărădelegea mea
şi de păcatul meu mă curăţeşte.
Întru totul: „Sintagma epi plion înseamnă mult peste număr, mult peste măsură; în ultimă instanţă: întru totul, exhaustiv. Vechea limbă română l-a tradus prin mai vârtos, expresie care nu acoperă sensul şi care astăzi este uzată. Textul grecesc realizează şi efectul sonor al unei aliteraţii : epi plion plinon me = spală-mă-ntru totul…”[7]. La fel: „Spală-mă mai mult de nelegiuirile… trebuie, după unii, înţeles: spală-mă mai mult decât de…; căci este spălat mai mult cel căruia i se iartă nu numai păcatul pentru care el însuşi se pedepseşte, ci şi celelalte, pe care le-a uitat (Sf. Grigore cel Mare)”[8].
Spală-mă-ntru totul…: „Să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi. Multul foc al păcatului e stins şi cu o picătură de lacrimi; că lacrimile sting vâlvătaia păcatelor şi spală mirosul greu al păcatului”[9].
3: Că fărădelegea mea eu o cunosc
şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
„A-ţi recunoaşte păcatul tău e semn bun, pentru că acolo unde e sentimentul durerii există şi sentimentul vieţii (Sf. Ambrozie). Mila vrea ca păcătosul să fie iertat, dreptatea vrea ca păcatul să nu scape de pedeapsă. Dar eu, pentru că mă tem de păcatul meu, te implor să nu pedepseşti prea aspru (Sf. Grigore cel Mare). În general, comentatorii subliniază că, departe de a-şi nega păcatul, psalmistul şi-l asumă pe deplin, cerând doar îndurarea Domnului”[10].
„Avea înaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă în altele viitoare. Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi”[11].
4: Ţie unuia am greşit
şi răul în faţa Ta l-am făcut,
aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale
şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata.
Răul: „Răul săvârşit cu răutate şi obrăznicie, fără ca făptaşul să mai fi încercat, ca de obicei, să se ascundă; păcatul conştient de sine, cu asumarea consecinţelor”[12]. Tu să biruieşti atunci când vei face judecata: „Construcţie gramaticală menită să sugereze că acţiunile din propoziţiile secundare se vor produce în condiţiile prevăzute de propoziţiile principale, dar nu sunt cauzate de acestea. Aşadar, nu se poate spune că psalmistul a păcătuit cu scopul de a demonstra că Dumnezeu e drept şi biruitor, ci că dreptatea şi biruinţa lui Dumnezeu devin evidente atunci când omul păcătuieşte şi când păcatul său se cere cumpănit în judecata divină. În cazul de faţă, judecata se cere a fi iertare. Iertând, Dumnezeu nu-Şi dezminte dreptatea spuselor şi, totodată, Îşi manifestă biruinţa asupra păcatului. Partea a doua a versetului va fi citată de Pavel în Romani 3, 4”[13]. „David nu pretinde că n-a greşit şi faţă de oameni; el spune doar că greşelile sale faţă de semeni nu se pot compara cu păcatele sale faţă de Domnul, şi că orice rău făcut aproapelui său îi apare clar ca un rău comis în faţa lui Dumnezeu. Conştiinţa păcatului implică recunoaşterea, ca fiind adevărate şi juste, a cuvintelor şi a judecăţii divine (Sf. Toma din Aquino). Păcatul meu face să strălucească dreptatea Ta – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Sau: De alţi oameni, păcatul meu a putut să fie ignorat, dar Ţie nu ţi-a putut fi ascuns, remarcă Sf. Grigore cel Mare. Cât despre expresia ca-nvingător să fii la judecată (în originalul ebraic nu se spune când vei judeca, ci când vei fi judecat), Sf. Grigorie dă trei interpretări posibile: 1 – Toţi cei ce au fost judecaţi, chiar fiind foarte virtuoşi, au primit judecata aceasta fără sentimentul vreunei nedreptăţi, căci ei cu toţii au păcătuit mai înainte mai mult sau mai puţin; dar Tu, când ai primit sentinţa unei morţi nedrepte, pentru că – dintre toţi oamenii – erai singurul fără de păcat, tu ai ieşit biruitor asupra tuturor celor ce au îndurat judecata când vei fi judecat Tu, Dumnezeu Tatăl în Fiul Tău, sau Tu, Verbul încarnat[14]; 2 – Tu ai promis celor drepţi o împărăţie veşnică şi ai pregătit sufletelor ce iubesc virtutea răsplata vieţii eterne. Dar dacă Tu nu ne justifici nici pe mine, nici pe alţii, n-ai să găseşti pe nimeni pe care să nu-l condamni. Justifică-mă deci pentru ca să fii recunoscut ca drept în cuvintele Tale, şi biruitor când Te judecă. Ei Te judecă, cei ce neagă răscumpărarea după păcat şi pretind că iertarea păcatelor nu e acordată nimănuia. Tu vei ieşi biruitor asupra lor, dacă-mi ierţi păcatul. 3 – Sau încă, dacă vreţi: Justifică-mă pentru ca Tu să fii recunoscut ca drept în cuvintele Tale. Tu mi-ai promis că Te vei întrupa în urmaşii mei; dacă nu mă purifici de o atât de cumplită crimă, nu sunt eu nedemn de a-Ţi da carne [trup] în posteritatea mea? Şi, ceva mai jos: Judecat, El a învins pentru că cei a căror sentinţă a îndurat-o în timp, fiind condamnat de ei la moarte, El printr-o dreaptă judecată i-a pedepsit şi condamnat la o moarte eternă”[15]. La acest verset „sunt interpretări multiple: în general, Părinţii greci înţeleg că, dacă Dumnezeu îl va ierta, se va vedea că Îşi ţine făgăduinţa, în vreme ce Părinţii latini înţeleg mai degrabă: Am păcătuit, aşadar judecata Ta e dreaptă (cf. Nesmy, p. 232). Ieronim referă acest verset la Hristos: Ai fost recunoscut ca drept, Doamne Iisuse, în cuvintele Tale, atunci când, dus fiind la moarte pentru păcatele poporului, nu s-a aflat vicleşug în gura Ta; ai biruit când ai fost judecat, atunci când principele întunericului nu a găsit în Tine nimic vrednic de moarte (cf. Mortari, nota ad loc.)”[16].
„Mântuitorul şi Domnul este Cel care va sta la judecată, în faţa Tatălui, împreună cu noi, cu toţi oamenii”[17]. „Este obiceiul Scripturii să exprime cauzal pe unele care trebuie exprimate incidental. Cel care a păcătuit, n-a păcătuit cu scopul ca Dumnezeu să învingă, şi nici Dumnezeu n-are nevoie de păcatul nostru ca să Se arate prin acesta învingător”[18]. „Chiar dacă Dumnezeu nu reuşeşte nimic cu purtarea Sa de grijă faţă de noi, totuşi El plineşte pe toate cele ale Lui, pentru ca să nu le lase celor ce vor să se poarte cu neruşinare nici o umbră de neştiinţă sau de îndoială”[19].
5: Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit
şi în păcate m-a născut maica mea.
„Deşi psalmistul pare a invoca impuritatea funciară a omului (vezi şi Iov 14, 4) drept motivaţie sau scuză pentru ceea ce a făcut, textul poate fi şi o străfulgerare o conştiinţei păcatului originar, o doctrină care va căpăta contur doar prin Apostolul Pavel în Romani 5, 12-21”[20]. „Versetul a cunoscut multiple interpretări. Ioan Gură de Aur şi Theodoret o identifică pe mamă cu Eva şi văd aici o trimitere explicită la păcatul originar (cf. Facerea 3, 6) – interpretare clasică în patristică, acceptată şi în epoca modernă de mulţi exegeţi de seamă. Şi rabinismul era favorabil acestei interpretări, după cum apare în Cabbala şi în unele tradiţii hasidice. O altă lectură, encratită, maniheeană şi gnostică, vedea păcatul originar în actul procreării, care i-ar infecta pe părinţi şi pe cei zămisliţi. Există şi interpretări, oarecum stranii, ad personam: autorul ar fi un fiu nelegitim, sau regele Ioiakin, care a fost mustrat împreună cu mama sa de profetul Ieremia. O interpretare metaforică vede în mamă Ierusalimul, iar în autor, pe Israel aflat în exil. Citit în context, însă, versetul îşi manifestă mai clar semnificaţia: până acum, autorul îşi mărturisise faptele păcătoase; acum, îşi arată starea de păcat, caracteristică condiţiei umane. Prin zămislire şi naştere, poetul exprimă metonimic ansamblul vieţii care izvorăşte din ele: această limită a creaturii nu apare ca o scuză pentru păcatele săvârşite, ci ca invocare a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu, cu aceeaşi credinţă care va fi exprimată şi în Romani 5, 20: Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul. Acest fel de a înţelege statutul omului se manifestă şi în Imnul IV de la Qumran: Făptura de lut… se află în fărădelege încă din sânul mamei şi până la bătrâneţe e într-o vinovată infidelitate (cf. Ravasi, II, pp. 46-47, cu o bogată bibliografie)”[21].
„Numeşte profetic pe Eva, mama celor vii; iar dacă a fost zămislit în păcat, totuşi el nu era în păcat în clipa naşterii sale şi nu este el însuşi păcat”[22]. Psalmistul arată „că orice suflet care se naşte în carne [trup] este întinat de murdăria nelegiuirii şi a păcatului. […] Se poate adăuga la aceasta că se cere aflată cauza pentru care, botezul fiind dat Bisericii pentru iertarea păcatelor, este dat ca regulă şi pruncilor. Desigur, dacă în prunci nu ar fi nimic care să trebuiască a obţine iertarea şi clemenţa, harul botezului ar părea inutil”[23]. „Scopul de mai înainte al lui Dumnezeu a fost să nu ne naştem prin legătura nunţii din stricăciune. Dar călcarea poruncii a adus nunta, fiindcă a greşit Adam, adică a nesocotit legea dată lui de Dumnezeu. Deci toţi cei ce se nasc din Adam se zămislesc în fărădelegi, căzând sub osânda protopărintelui. Iar în păcate m-a născut maica mea însemnează că Eva, maica cea dintâi a noastră a tuturor, a născut în păcat, ca una ce s-a aprins spre plăcere. De aceea şi noi căzând sub osânda maicii, zicem că ne naştem în păcate”[24]. „Necurată e deci firea, prin aceea că a luat asupră-şi stricăciunea din neascultare şi blestem, împotriva voii lui Dumnezeu”[25].
6: Că, iată, adevărul l-ai iubit:
cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.
„A se înţelege: Tu, Doamne, iubeşti adevărul în inimi; de aceea, învaţă-mă înţelepciunea ascunsă (adică modul în care pot să devin un om mai bun)”[26].
„Că Logosul divin vrea să fim înţelepţi, reiese atât din scrierile vechi ale iudeilor, care încă mai sunt în uz la noi, cât şi din cele scrise după Hristos şi care sunt recunoscute de Biserici ca inspirate”[27].
7: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi,
spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi.
Isopul era o plantă folosită în stropirile curăţitoare, socotită a avea ea însăşi funcţii purificatoare. „Isopul este o plantă de rând, agăţată de stânci şi puţin folositoare în ea însăşi. Ea diminuează totuşi umflarea plămânului şi îşi manifestă calităţile ei după ce a fost pisată. Ce semnifică aşadar isopul, dacă nu umilitatea[28] lui Hristos? Această umilitate reprimă în noi orice orgoliu… (Sf. Grigore cel Mare). Stropirea cu isop era utilizată în purificarea leproşilor; ea este de asemenea o figură a purificării prin sângele lui Iisus”[29]. „Majoritatea Părinţilor vede aici o prevestire a purificării prin sângele vărsat de Hristos”[30].
„Botezul este ca un medicament care curăţeşte sufletul de murdăria pe care a contractat-o cugetând la cele ale trupului. De aceea, nu ne îmbăiem în felul iudeilor, după fiecare întinare, ci cunoaştem un singur botez mântuitor”[31].
8: Auzului meu vei da bucurie şi veselie,
bucura-se-vor oasele cele smerite.
„Iertarea de păcate e prezentată nu numai ca o mare fericire, ci ca o adevărată înviere. Oasele sufletelor noastre sunt virtuţile lor; ele sunt sigur zdrobite în această viaţă, căci virtuţile noastre sunt aici pe pământ tot timpul alarmate de lupta cu ispitele (Sf. Grigore cel Mare)”[32]. „Veselie şi bucurie: e bucuria învierii de apoi (Atanasie), cea a Zilei Domnului (Chiril al Alexandriei), a prietenului Mirelui când Îi aude glasul (Beda)”[33].
9: Întoarce faţa Ta de către păcatele mele
şi toate fărădelegile mele şterge-le.
10: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule,
şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.
„Iată în ce constă înnoirea în duh cinstit: să dispreţuieşti în inima ta toată gloria[34] lumii, să stârneşti în ea până-n adâncuri iubirea faţă de Făcătorul tău, să-ţi păstrezi răbdarea când eşti înjurat[35]… (Sf. Grigore cel Mare)”[36]. „Ieronim interpretează: inimă curată pentru a Te vedea: Fericiţi cei curaţi cu inima căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8)”[37].
„Spunem (acestea) în rugăciunile noastre […] pentru ca să putem contempla pe Dumnezeu cu inimă curată, singura în stare să-L vadă”[38]. „Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile trupului şi a războit cu tărie duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor să se roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept întru cele dinăuntru, adică să fie golit cu desăvârşire de gândurile întinate şi să fie umplut prin har de gândurile dumnezeieşti, ca să devină astfel în chip spiritual o lume a lui Dumnezeu, strălucită şi mare, alcătuită din vederi – contemplaţii – morale, naturale şi teologice”[39]. „Căci ai unit cu sufletul un alt duh, al Tău, Dumnezeiesc, pe Care L-ai sălăşluit întru cele dinăuntru ale mele; Acesta este cu adevărat Pomul Vieţii; în orice pământ, adică suflet de om, ar fi sădit şi în orice inimă s-ar înrădăcina, Acesta le arată drept un alt rai foarte strălucitor, împodobit cu tot felul de pomi frumoşi şi roade felurite, cu mii de flori şi crini înmiresmaţi”[40].
11: Nu mă lepăda de la faţa Ta
şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.
„Păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt cine nu crede în iertarea păcatelor (cf. Facerea 4, 13: Fărădelegea mea e prea mare…). Psalmistul cere să fie ferit de deznădejde (Grigore cel Mare)”[41].
12: Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale
şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.
„[Fer.] Augustin şi Ieronim traduc: Dă-mi iarăşi bucuria fiului Tău Iisus. În ebraică: bucuria mântuirii Tale. Cuvântul Iisus derivă din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul mântuire (Gimarey)”[42].
Dă-mi iarăşi: „apodidomi = a da din nou, a restitui, a restaura, a recompune. Psalmistul se roagă să i se dea bucuria pe care o avusese, dar pe care a pierdut-o prin păcat”[43]. Cu duh stăpânitor mă întăreşte: fie cere înger de pază spre sfat, fie ca propriul său duh să fie întărit de Dumnezeu, pentru a birui ispitele; cel mai bine, le înţelegem pe amândouă acestea ca fiind cerute de către penitent. „Expresia se poate referi la duhul omului doritor să împlinească voinţa lui Dumnezeu, sau, mai degrabă, la Duhul lui Dumnezeu, dăruit cu generozitate, sau izvor de generozitate (cf. TOB, nota ad loc.)”[44].
„Numeşte pe Duhul bucurie a mântuirii întrucât este pricinuitor de bucurie nesfârşită şi dătător al stăpânirii peste patimile din lume. E Duh al mântuirii adevărate, adică al lui Hristos. Numindu-L în multe feluri, i-a spus şi inimă curată, şi duh drept, deoarece nu este al celor ce n-au inima dreaptă, ci, mai degrabă, îndărătnică şi strâmbă, cum zice Psalmistul (100, 4), nu este al celor încă neuniţi cu Dumnezeu şi care nu s-au făcut părtaşi de binecuvântarea lui Hristos prin Duhul”[45].
13: Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale
şi cei necredincioşi la Tine se va întoarce.
Îi va învăţa şi prin cuvânt, ca unul care cunoaşte căderea, urmată, însă, de ridicare, cu ajutorul harului, dar îi învaţă şi prin propria sa tulburare de după păcat; astfel, cel ce-ar dori să săvârşească păcate similare, e avertizat o dată în plus asupra urmărilor.
14: Izbăveşte-mă de vina sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele;
bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
„După unii, sângele se referă la uciderea lui Urie, soţul Batşebei, de către regele David. După Sf. Grigore cel Mare e vorba despre izbăvirea de dorinţele cărnii”[46].
15: Doamne, buzele mele vei deschide
şi gura mea va vesti lauda Ta.
„Sf. Grigore comentează astfel: Până în prezent, eu însumi mi-am deschis gura şi, din cauza cuvintelor mele deşarte, am căzut în păcat. Acum doresc ca Tu să mi-o deschizi, căci doresc din suflet ca să nu grăiesc decât ceea ce-mi vei pune Tu pe buze”[47].
16: Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat;
arderile-de-tot nu le vei binevoi.
„Respingerea sacrificiilor de către Domnul înseamnă, de fapt, respingerea lor atunci când nu sunt însoţite şi de o inimă umilită, plină de căinţă (Gimarey)”[48].
„Trupurile noastre, arse de tot prin post, nu le vei binevoi”[49]. Înfrânările trupului, despărţite de cele ale duhului, nu au nici un preţ.
17: Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit;
inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
„Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă o laudă şi fericitul profet David, dându-ne ca pildă nu smerenia aceea care pleacă puţin mintea, ci aceea care ne zdrobeşte desăvârşit”[50]. „Deci până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere. Iar când omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea”[51]. „Pe slugile cele cu judecata sănătoasă nu-i îndreaptă atât pedepsele şi osândele, cât binefacerile şi conştiinţa că nu sunt pedepsiţi după cât merită pentru păcatele lor”[52]. „Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi socot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie”[53]. „Mintea care se roagă neîmprăştiat strâmtorează şi frânge inima, iar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”[54]. „Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli care nu ajunge la iubire în duh umilit e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor”[55]. „Ce e mai viteaz decât o inimă înfrântă şi smerită, care pune pe fugă fără osteneală cetele demonilor, întorcându-le înapoi?”[56]. Şi unul ca acesta „e iertat, ca unul care vrea să stăruie până la sfârşit în fapte ca acestea, umblând în smerenie şi în inimă zdrobită; căci făcând aşa şi fiind astfel, îşi luminează sufletul în fiecare zi, ajutat la aceasta de împărtăşirea celor Sfinte, şi se înalţă mai repede spre o curăţie şi sfinţenie desăvârşită”[57].
18: Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului,
şi să se zidească zidurile Ierusalimului.
„Sionul e simbolul poporului ales, după unii interpreţi (cf. IV Regi 19, 21; Psalmi 47, 68.86; Isaia 52, 8). După Sf. Grigore, Sionul se interpretează ca loc de respectare a regulelor, el designează sfânta Biserică. După alţii, Biserica, adică adunarea celor aleşi, care trebuia edificată din nou, ar fi indicată aici prin Ierusalim (Gimarey), şi sprijinită prin Isaia 60, 1. Sf. Grigore cel Mare apreciază, faţă în faţă, Ierusalimul şi Babilonul: Orice om este cetăţean al Ierusalimului sau cetăţean al Babilonului. Iubirea de Dumnezeu face din sfânt un cetăţean al Ierusalimului. Iubirea de cele pământeşti face din păcătos un constructor al Babilonului. Tot el precizează că vor fi zidite zidurile acestui Ierusalim atunci când credincioşii predestinaţi Vieţii vor fi conduşi până la perfecţiunea dreptăţii. Templul lui Solomon (III Regi 6, 7) purta figura acestei cetăţi: în timp ce-l construiau (din pietre cioplite) , nu s-a auzit nici un zgomot de ciocan”[58]. „Theodoret vede aici o prevestire a noului Sion, unde se aduce jertfa de dreptate, jertfa spirituală; el citează aici Romani 12, 1 (…jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, închinarea voastră spirituală)”[59].
19: Atunci vei binevoi jertfa de dreptate
– prinosul şi arderile-de-tot -,
atunci vor pune pe altarul Tău viţei…………………………………………………………………… https://anausca.wordpress.com/2010/07/14/ioan-uscaioan-traia-%E2%80%93-comentarii-la-psalmul-50/
///////////////////////////////////
Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului
sursa: www.Biblical Research Institute.org
Natura umană necăzută
Care sunt termenii greceşti de la baza cuvintelor şi expresiilor cheie din această discuţie? Care a fost misiunea primară a lui Isus? Care sunt limitele pe care misiunea Lui primară le impunea asupra naturii umane pe care a luat-o asupra Sa la întrupare?
Teologii adventişti de ziua a şaptea prezintă două poziţii alternative în ceea ce priveşte natura umană a lui Hristos. Hristos a avut o natură umană păcătoasă deoarece, la fel ca noi ceilalţi, a avut o mamă păcătoasă, sau a avut o natură umană fără păcat deoarece, spre deosebire de noi, L-a avut pe Dumnezeu ca Tată.[1] Prima poziţie subliniază identitatea Sa cu omul, cea de-a doua, unicitatea Lui ca om. Unii încearcă să conexeze cele două poziţii prin afirmaţia că Isus a avut o natură fizică păcătoasă, însă naşterea Lui a fost ca naşterea din nou, din Duhul. Aceştia afirmă că Isus a început în Betleem din punctul din care noi pornim atunci când ne naştem din nou. Alţii sugerează că acest paralelism nu rezistă la investigaţii: Isus S-a născut cu o natură umană şi păcătoasă – a îmbrăcat natura fizică slăbită de păcat – şi fără păcat – prin naştere, El nu a devenit păcat.
Nouă nu ne rămâne atunci decât să subscriem la una sau alta din poziţiile de mai sus? Contează oare cu adevărat pe care o alegem? Nu este aceasta decât simplă pedanterie academică, fără nici o semnificaţie practică? Eu cred că trebuie să înţelegem natura umană a lui Hristos pentru a putea aprecia cu adevărat suferinţa Lui, faptul că doar El ne poate fi Mântuitor, numai El poate fi exemplul nostru, nevoia noastră de jertfa Lui înlocuitoare şi nevoia urgentă de o perspectivă hristocentrică, nu antropocentrică. Aceste implicaţii practice devin evidente pe măsură ce explorăm dovezile biblice.
Mai întâi, o sumară trecere în revistă. (1) Ne vom rezuma la informaţia biblică, operând cu premisa că toate adevărurile doctrinare îşi au sursa în Biblie.[2] (2) Vom căuta să înţelegem sensul lingvistic şi teologic al cuvintelor greceşti sarx, hamartia, isos, homoiōma, monogenēs şi prōtotokos. (3) Vom lăsa Biblia să interpreteze Biblia, vom pătrunde sensul adevărat al umanităţii lui Hristos ca „sămânţă a lui Avraam” (Evr. 2:16) şi „sămânţa lui David” (Rom. 1:6). Vom nota armonia dintre aceste pasaje şi termeni greceşti studiaţi. (4) Vom arunca o privire asupra misiunii lui Hristos de salvare a omului şi vom investiga dovezile biblice ale faptului că la naştere, Isus a luat o natură umană fără păcat (spiritual), însă o natură fizică similară cu a oamenilor din acele timpuri. (5) Lucrul acesta ne va conduce la întrebarea: Atunci ne poate înţelege El cu adevărat? A fost El cu adevărat ispitit în toate privinţele ca şi noi? Mai poate fi El un Mare Preot plin de înţelegere? O discuţie hristologică fructuoasă şi ziditoare pentru credinţă, trebuie mai întâi să definească aceşti termeni într-o manieră inspirată de Biblie şi fidelă Bibliei.[3]
Cuvântul S-a făcut trup
Biblia spune: „Cuvântul [Hristos] S-a făcut trup” (Ioan 1:14). Ce înseamnă termenul grecesc folosit aici pentru „trup”? Ne poate spune dacă natura umană a lui Isus a fost păcătoasă sau nepăcătoasă? Sarx apare de 151 de ori în Noul Testament.[4] Lexiconul grec-englez întocmit de Arndt şi Gingrich ne dă sensuri: (1) materialul care acoperă trupul (1Cor. 15:39); (2) corpul în sine, ca substanţă (cap. 6:16); (3) „om din carne şi oase” (Ioan 1:14); (4) „natura umană sau muritoare, descendenţă pământească” (Rom. 4:1); (5) „corporalitate, limitare fizică, viaţa terestră” (Col. 1:24); (6) „aspectul exterior sau extern al vieţii” (2Cor. 11:18); (7) „instrumentul docil al păcatului” (Rom.7:18) şi (8) sursa sexualităţii (Ioan 1:13). Doar nr. 7 are de-a face cu păcatul. Prin urmare, sarx nu înseamnă în mod obligatoriu „păcătos”.[5]
În greacă, cuvântul obişnuit pentru „păcat” este hamartia[6] şi nu sarx. Dicţionarul teologic al lui Schweitzer notează că sarx poate desemna sfera pământească (vezi 1Cor. 1:27), nu neapărat „păcătoasă şi ostilă lui Dumnezeu, ci pur şi simplu …limitată şi temporară”. Şi mai spune că sarx poate însemna un obiect al încrederii (vezi Rom. 2:28). Aici „ceea ce este păcătos nu este sarx, ci încrederea în aceasta”. Schweitzer conchide: „Acolo unde sarx este văzut cu sens teologic total, ca în Gal. 5:24, denotă fiinţa omului care este determinată nu de substanţa sa fizică, ci de relaţia cu Dumnezeu.”
Faptul că Dumnezeu s-a făcut trup înseamnă doar că a primit un trup omenesc? Hristos a spus despre întruparea Sa: „Tu nu ai vrut nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup.” (Evrei 10.5). Şi în acord cu aceasta, Pavel a scris: „Cel ce a fost arătat în trup” (1Tim. 3:16). Cuvântul grec pentru trup este sōma, dar cuvântul grecesc folosit pentru trup în 1Tim 3:16, este sarx. Înseamnă pur şi simplu „întrupare”, nu „păcătos”.
Atunci cum vom înţelege aceste cuvinte: Dumnezeu a trimis pe Fiul Său „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” şi „a osândit păcatul în firea pământească” (Rom. 8:3)? Mai întâi să vedem ce ar fi putut spune Pavel prin aceasta? Ar fi putut scrie (1) Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în firea păcătoasă sau (2) într-o fire asemănătoare cu a păcatului. În primul caz, firea Sa era păcătoasă, iar în al doilea caz, trupul lui Hristos ar fi fost doar o aparenţă, în realitate fiind o fiinţă extraterestră (cf. Ioan 4:1-3, text înţeles greşit de unii).[7]
Pavel nu spune nici una nici alta, ci se focalizează asupra lui Hristos venind într-o fire asemănătoare cu a păcatului. Cuvântul cheie este „asemănătoare”. Două cuvinte greceşti sunt traduse prin „acelaşi”: isos, cu sensul de „acelaşi”, Fapte 11:17, unde „Dumnezeu le-a dat acelaşi [isos] dar”, şi homoiōma, folosit în Romani 8:3, cu sensul de „similar” (pentru că uman), dar nu „acelaşi” (pentru că nu păcătos). Biblia este consecventă: Filipeni 2:7 spune despre Isus că El „a fost făcut asemenea [homoiōma ] oamenilor”[8]. Evrei 2:17 spune: „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere”.
Sugerează aceste pasaje că Isus a fost doar similar altor oameni, în privinţa trupului fizic afectat de păcat, dar nu acelaşi cu al oamenilor obişnuiţi, pentru că El singur era fără păcat în relaţia Sa spirituală cu Dumnezeu? Ellen White credea astfel.[9] Dovezile biblice prezentate până acum susţin o astfel de concluzie.
De ce doar similar şi nu acelaşi?
Din acest material biblic extragem două principii care ne călăuzesc în cercetarea noastră. Primul este: Cine este Isus Hristos a determinat măsura identificării Lui cu natura umană. Cu alte cuvinte, El a fost mai mult decât copilul Mariei. El era Dumnezeu şi, devenind om, nu a încetat să fie Dumnezeu.[10] Aceasta înseamnă că relaţia Sa veşnică, neîntreruptă cu Dumnezeu nu a fost afectată de întrupare. Întruparea nu a fost doar o naştere umană ca atâtea altele, ci a fost Dumnezeu păşind peste hăul căscat de păcat şi, în propria fiinţă, zidind podul de la Dumnezeu la oameni. Din nou Dumnezeu a lucrat în mod creator pe planetă, la fel ca în Eden. Fie că a folosit ţărâna pământului sau pântecul Mariei, viaţa a venit de la El. Ambele episoade au fost miracole nemaivăzute anterior şi nerepetate după aceea. Dumnezeirea clară a acestor evenimente nu trebuie lăsată să se piardă prin comparaţii superficiale cu alţi oameni. Toţi ceilalţi oameni au 2 părinţi omeneşti, nu şi Adam şi Hristos. Omul vine pe lume într-unul din cele 3 moduri: creaţie, naştere sau întrupare.
Al doilea principiu este: misiunea lui Hristos trebuie să determine măsura identificării Lui cu umanitatea noastră. Pentru a fi Mântuitorul nostru, Isus trebuie să devină unul cu noi, însă nu putea trece peste cerinţele misiunii Sale, nu putea deveni El Însuşi un păcătos. La fel ca în sistemul ceremonial, misiunea lui Hristos nu putea fi realizată decât ca Miel fără pată sau meteahnă.
Păcatul originar
În această discuţie trebuie să luăm în serios natura devastatoare a păcatului. Fiecare copilaş este egocentric mai înainte să afle ce este păcatul. Prin ce s-ar fi deosebit pruncul Isus dacă s-ar fi născut cu o natură păcătoasă?
Biblia dă două definiţii păcatului: una în termeni comportamentali, alta în termeni relaţionali. Astfel, „păcatul este fărădelege [călcarea Legii]” (1Ioan 3:4) şi „orice nu e din credinţă este păcat” (Rom. 14:23). Ambele aspecte au fost prezente în păcatul originar. Adam şi Eva au neascultat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul pomului interzis (Gen. 3.2-6) şi s-au îndoit de cuvântul lui Dumnezeu. El le spusese: „Să nu mâncaţi sau veţi muri.” Eva a găsit că arăta apetisant, aşa că a făcut saltul şi a mâncat. De ce? Îndoiala a condus la neascultare. A te îndoi de cineva reprezintă o sistare a încrederii sau a credinţei în el – o relaţie ruptă. Ispititorul i-a făcut să creadă în el şi în propriile simţuri mai mult decât în Dumnezeu. Şi de pe terenul acestei relaţii rupte cu Dumnezeu i-a făcut să calce porunca lui Dumnezeu. Păcatul originar a însemnat mai întâi relaţia ruptă. A defini păcatul ca fiind doar „călcarea de lege sau faptele rele” înseamnă să priveşti doar la manifestarea exterioară. La rădăcină, păcatul este o relaţie ruptă între păcătos şi Dumnezeu.”[11]
Hristos a venit în lume ca să restaureze relaţia, nu să continue separarea. Astfel, El a venit similar nouă (ca om, din punct de vedere fizic), nu la fel ca noi (într-o relaţie ruptă cu Dumnezeu, din punct de vedere spiritual). Emanuel, sau „Dumnezeu cu noi” înseamnă că El a parcurs abisul dintre Dumnezeu şi om, a anihilat înstrăinarea venind de pe partea lui Dumnezeu pe partea noastră. Însă El a stabilit conexiunea încă o dată deoarece pe tot parcursul întrupării El a rămas în relaţie neîntreruptă cu Dumnezeu – spiritualiceşte a rămas fără păcat.
Rom. 5:12-14 este considerat „unul dintre cele mai dificile texte din Biblie”[12] şi „detaliile exegezei la Romani 5:12-21 sunt controversate”[13], dar cred că analogia dintre Adam şi Hristos este cea mai clară care se găseşte în Biblie. Lenski notează: „Este atât de vitală pentru că merge până în esenţa păcatului şi a izbăvirii din păcat. Toate celelalte ce se spun în Biblie cu privire la unul sau altul se bazează pe ceea ce este descoperit aici ca linie de start absolută.”[14] „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit….Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur care este Isus Hristos.” (Rom. 5:12-19)
Observaţi repetarea de trei ori a celor doi Adami. Moartea, sau condamnarea, nu trece asupra fiecăruia doar din pricina propriului păcat. Şi din acest motiv, dar într-un sens mai profund, moartea trece asupra fiecărui om din cauza păcatului lui Adam sau a relaţiei cu Dumnezeu rupte. (Că păcatul lui Adam afectează întreaga rasă este menţionat de 5 ori în vers. 15-19). Pur şi simplu nu este adevărat că păcatul nu este prezent până la comiterea primului act păcătos. Oamenii se nasc păcătoşi. „Moartea a stăpânit” (vers. 14) de la păcatul lui Adam. Copiii mor înainte de a păcătui conştient. Despărţiţi de dătătorul de viaţă, moartea, nu vina, a trecut de asupra lui Adam asupra rasei umane.[15] Iată de ce Hristos a venit să restaureze legătura, să aducă viaţa veşnică. Paralelismul în Rom. 5:12-14 este crucial pentru sensul pasajului: „Aşa cum păcatul se termină în moarte, şi neprihănirea se termină în viaţă.”[16] Dacă păcatul lui Adam este izvorul morţii pentru toţi oamenii, şi aşa a fost din momentul în care a fost comis, mai înainte ca să se nască orice om,[17] atunci neprihănirea lui Hristos este izvorul neprihănirii. El a fost similar nouă, născut între aceleaşi limite fizice umane, însă nu la fel ca noi, pentru că nu s-a născut ca păcătos într-o relaţie ruptă cu Dumnezeu.
Faptul biblic că păcatul a trecut de la Adam asupra fiecărui copil născut (nu vina lui Adam, ci moartea, ca rezultat al acestui păcat) înseamnă că păcatul nu mai poate fi definit ca simplu „act”.[18] Aceasta este o definiţie mult prea superficială. Pe lângă alegerile greşite şi deci actele şi chiar şi gândurile (vezi Mat. 5:28), păcatul include şi natura.[19] Dacă nu ne-am fi născut păcătoşi, atunci nu am fi avut nevoie de un Mântuitor până la primul act sau gând păcătos. O astfel de idee face un deserviciu teribil consecinţelor tragice ale păcatului şi misiunii lui Hristos, ca singur Mântuitor al oricărui om (Ioan 14:6, Fapte 4.12). Mai înseamnă că dacă Isus a venit cu o natură păcătoasă, dar s-a împotrivit, atunci poate şi altcineva va reuşi s-o facă şi atunci acea persoană nu va mai avea nevoie de Isus să îl salveze. Trebuie să înţelegem că ambele aspecte ale efectului păcatului – moarte colectivă şi vină personală – fac necesar un Mântuitor. Avem nevoie de Isus ca substitut pentru întreaga viaţă şi nu doar de la primul moment în care ne răzvrătim conştient.
Păcătoşi la naştere
Fiecare om, cu excepţia lui Hristos s-a născut păcătos. David spunea. „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Ps. 51:5). Tot David putea spune despre Dumnezeu: „Da, tu m-ai scos din pântecele mamei” (Ps 22:9). „Tu mi-ai întocmit rărunchii, tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele” (Psa. 139:13). Sunt acestea contradictorii? S-a născut David ca păcătos sau nu? Acestea vorbesc de două laturi ale adevărului, ambele la fel de biblice. În timp ce primul vorbeşte de starea lui David de păcătos la naştere, celelalte vorbesc despre dragostea salvatoare a lui Dumnezeu pentru el, în starea aceea.
Atunci cum să interpretăm textul „Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său” (Eze. 18:20, RSV). Biblia mai vorbeşte şi despre pedepsirea „nelegiuirii părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor care Mă urăsc” (Ex. 20:5). Sunt acestea contradictorii? Şi acestea prezintă două faţete ale adevărului, ambele biblice. Prima vorbeşte despre consecinţele comportamentului cuiva, fie în moarte, fie în viaţă, în timp ce a doua afirmă că păcatele cuiva afectează şi posteritatea. Iată de ce Biblia afirmă: „Cei răi sunt stricaţi însă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Psa. 58:3).
„Din naştere ai fost numit răzvrătit” (Isa. 48:8) şi „plin de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei sale” (Luca 1:15), din nou, privesc la două faţete: statutul uman la naştere şi mila lui Dumnezeu faţă de cel ce se găseşte în acea stare. Prin contrast, Isus nu numai că a fost umplut cu Duhul Sfânt de la naştere, dar, ca nimeni altcineva, s-a născut din Duhul Sfânt. Spre deosebire de alţii, El a fost şi Dumnezeu. Înseamnă aceasta că a fost vorba de o zămislire imaculată?
Începând cu Augustin, teologia catolică susţine că fiecare om se naşte cu păcatul originar,[20] ceea ce înseamnă că fiecare om vine pe lume purtând vina păcatului lui Adam, căci fiecare a fost prezent embrionar în Adam şi ca atare este copărtaş la vina acestuia. Atunci şi Isus ar fi venit pe lume purtând vina păcatului originar. Pentru a depăşi acest impas, teologia catolică a postulat zămislirea imaculată, potrivit căreia Maria s-ar fi născut fără păcat. Însă dacă Dumnezeu ar fi putut să înfăptuiască un astfel de act mântuitor pentru o fiinţă umană, atunci de ce nu şi pentru ceilalţi? Aceasta l-ar fi scutit pe Isus de toată oroarea devenirii om. Şi apoi, dacă Maria a devenit imaculată fără Hristos, faptul acesta pune sub semnul întrebării misiunea lui Hristos.
Biblia nu vorbeşte deloc despre o zămislire imaculată, ci proclamă zămislirea miraculoasă. Isus a fost unic şi în virtutea unicităţii Lui ca Dumnezeu, naşterea Lui a fost fără păcat. În acest punct, teologia catolică trece cu vederea cine a fost Isus. Nu este nevoie să căutăm în Maria temeiul pentru unicitatea lui Isus. Această unicitate emerge din propria Sa identitate ca Dumnezeu.
Isus ca Om unic
Isus S-a deosebit de ceilalţi oameni în centrul conştiinţei Sale care a determinat toate celelalte lucruri. Nici un alt om nu a trăit anterior naşterii şi nu a luat hotărârea de a se naşte pentru a fi plăcut înaintea Domnului. Conştiinţa lui Isus a fost întotdeauna îndreptată spre Domnul. El a venit să facă voia Tatălui (Evr. 10:9), L-a proslăvit prin viaţa Lui şi a împlinit lucrarea pe care I-a încredinţat-o (Ioan 17:4). Nici un alt prunc, copil sau adult nu a trăit într-o astfel de lepădare de sine faţă de Dumnezeu şi om. Faptele Lui neprihănite şi natura Lui neprihănită au izvorât din orientarea neîncetată către Dumnezeu. Uniunea Lui cu Dumnezeu a determinat măsura uniunii Sale cu omul.
Cuvântul grec monogenēs, tradus „singurul născut”, înseamnă de fapt „de acelaşi fel”. Monogenēs vine de la monos, „unu”, şi genos, „tip”, „gen”. Monogenēs nu trebuie confundat cu monogenaō, care derivă din monos, „unu”, şi gennaō, „născut”. Monogenaō înseamnă „singurul născut”.
Monogenēs este folosit de nouă ori în NT grecesc, de cinci ori cu privire la Isus (Ioan 1:14,18; 3:16; 18:1; 1Ioan 4:9). Celelalte 4 referinţe aruncă lumină asupra a ceea ce înseamnă cuvântul atunci când este folosit cu privire la Isus. Mai întâi, fiul decedat al văduvei din Nain era tot ce avea (Luca 7:12). În al doilea rând, Iair, chiar dacă avea alţi fii, nu avea decât o fetiţă care murise (cap. 8:42). În al treilea rând, demonizatul era singurul fiu al tatălui său, în această condiţie (cap. 9:38). În aceste 3 pasaje, monogenēs nu înseamnă „singurul născut”, ci „singurul de genul său”. Lucrul acesta devine şi mai clar în al patrulea exemplu, Evrei 11:17. Acolo Isaac este numit monogenēs când, de fapt, el este al doilea fiu născut lui Avraam (după Ismael). Cu toate acestea, Isaac era singurul de un anumit tip, unic, singurul fiu al făgăduinţei.
Când este folosit cu privire la Isus, monogenēs întotdeauna are această conotaţie de unic, de fără seamăn. El era Fiul făgăduinţei – unic prin misiunea şi naşterea sa, la fel ca şi prin viaţa Sa. Naşterea Sa a fost unică nu numai prin felul în care s-a născut (fără un tată omenesc) ci şi prin natura cu care S-a născut (fără păcat omenesc).
El era unic prin faptul că era singurul om care era şi Dumnezeu. Era singurul om care s-a născut prin Duhul, fără un tată omenesc. El a fost singurul om care a existat din veşnicie ca Dumnezeu, mai înainte să devină şi om şi de aceea era în mod unic independent de părinţi pentru viaţă. El a fost singurul om care a fost similar, dar nu la fel cu ceilalţi oameni.
Unicitatea Lui îşi avea originea în identitatea Lui. Cine era a făcut naşterea Sa diferită de cea a tuturor oamenilor. Posesor al unei umanităţi slăbite de păcat, El a venit cu o relaţie cu Dumnezeu veşnică şi fără păcat. Focalizarea asupra lui Hristos ca monogenēs i-ar fi păzit pe mulţi de panteism (Kellog, Jones, Waggoner) şi mişcarea „cărnii sfinte” (Donnell, Indiana Conference).[21]
Biblia cere ca unicitatea lui Isus să fie punctul de pornire pentru orice hristologie. El nu este un om ca toţi oamenii, ci Dumnezeu care s-a făcut om. „Cuvântul s-a făcut trup” (Ioan 1:14). Această mişcare către Dumnezeu reprezintă contextul pentru descoperirea semnificaţiei lui Dumnezeu-om. Unii neglijează aceasta, alegând în schimb să înceapă cu ultima generaţie de oameni şi demonstraţia acestora de după timpul de har. Aceştia socotesc că dacă generaţia aceea nu va mai păcătui deşi încă având naturi păcătoase, atunci Hristos trebuie să fi fost fără păcat într-o natură păcătoasă. Căci altfel ar reuşi acea ultimă generaţie mai mult decât Hristos? Aceasta este hristologie escatologică, adică o interpretare a naturii umane a lui Hristos din perspectiva evenimentelor viitoare şi care lasă ca realitatea din afara lui Hristos să ne informeze cu privire la Hristos. Însă Hristos, nu escatologia, trebuie să fie punctul de început. Avem nevoie de o escatologie hristologică mai degrabă decât de o hristologie escatologică.
Erorile teologice comise de Schweitzer şi Barth ar trebuie să fie un semnal de alarmă pentru noi. Atât Schweitzer, cât şi Barth (în scrierile sale de început) au început cu escatologia pe care au proiectat-o asupra hristologiei, cu rezultate dezastruoase. Hristosul lui Schweitzer sfârşeşte ca un om derutat[22], iar Hristosul lui Barth, ca Dumnezeu „cu totul aparte”, de o alteritate absolută[23] – două accente opuse, nici unul fidel lui Isus Hristos.
Cugetarea hristologică trebuie să înceapă cu unicitatea Fiului lui Dumnezeu, nu cu similaritatea Sa cu oamenii ca Fiu al omului. Mai mult, din punct de vedere epistemologic, nu putem trece de la uman la divin, ci de la divin la uman. În determinarea naturii umane a omului Isus, monogenēs trebuie să fie punctul de început şi centrul hristologiei.
Prōtokos sau „întâiul născut” este folosit cu privire la Isus de 7 ori (vezi mai ales Evr. 1:6; Rom. 8:29; Col. 1:15, Apoc. 1:5). „Întâiul născut” se referă nu atât la timp, cât la importanţă. După cum în cultura ebraică, întâiul născut primea privilegiile familiale, tot la fel, Isus, „întâiul născut” între oameni, a recuperat privilegiile toate pe care le-a pierdut omul prin cădere. Astfel „singurul născut” şi „întâiul născut” nu trebuie interpretate în mod literal atunci când se referă la Isus, ci acestea implică faptul că El era unic, fără asemănare. Misiunea Sa era de a deveni un nou Adam, întâiul născut sau capul rasei umane. Aceasta L-a calificat să ne fie reprezentant şi mijlocitor în marea luptă.
Isus este exemplul nostru în ceea ce priveşte viaţa, dar nu şi naşterea. Dacă ne-ar fi exemplu şi în al doilea caz, atunci poate şi alţii ar putea trăi o viaţă desăvârşită, neavând nevoie de Mântuitor. Acest gând stă la baza teologiei lui Schleiermacher. El credea că Isus s-a deosebit de oameni doar cantitativ, nu şi calitativ. Nu S-a născut El la fel ca toţi ceilalţi? Nu conştienţa deplină de prezenţa lui Dumnezeu şi sentimentul Lui de dependenţă absolută de Dumnezeu L-au distins de ceilalţi? Totuşi în viitor s-ar putea ivi cineva care să-l transceandă.[24] O astfel de judecată ne previne cu privire la pericolul ignorării distincţiei biblice între naşterea lui Hristos şi naşterea celorlalţi oameni.
Teologia lui Karl Barth de asemenea prezintă probleme cu privire la natura lui Hristos la naştere.[25] Deşi credea că Isus este Dumnezeu adevărat, nu a îngăduit consecinţelor biblice ale acestui fapt să-i controleze înţelegerea asupra întrupării. Barth a susţinut că pruncul Isus s-a născut într-un trup păcătos.[26] Singura cale pe care Barth putea evita consecinţele acestei poziţii era să afirme că Hristos a integrat acest trup păcătos în natura Sa divină în aşa fel că ispita şi păcatul erau o imposibilitate.[27]
Informaţia biblică conduce în direcţia opusă lui Schleiermacher şi Barth. Omul Isus este unic. El este substitutul nostru în viaţă. El ne acoperă caracterele nedesăvârşite cu caracterul Lui desăvârşit. Caracterul Lui este haina neprihănirii noastre, veşmântul de nuntă fără de care nimeni nu poate intra în împărăţie. El este substitutul nostru în moarte. El a murit ca să plătească preţul păcatului în locul nostru astfel ca noi să putem avea viaţa. Dar El este şi substitutul nostru în naştere. El s-a născut fără păcat pentru a ne împlini nevoia primară de El ca Mântuitor a celor care se nasc păcătoşi.
Biblia nu acordă valoare salvifică primei naşteri. Ba chiar afirmă clar că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan. 3:3). Doar omul Isus nu a avut nevoie de naşterea din nou, iar faptul acesta Îl încadrează într-o clasă aparte.
Hristos pe linia avraamică, davidică[28]
Din informaţia biblică studiată până acum, ce concluzie putem trage cu privire la sensul următoarelor expresii: „Căci negreşit nu natura îngerilor a luat El asupra Lui, ci sămânţa lui Avraam” (Evr. 2:16, KJV) şi „născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul” (Rom. 1:3; cf. Ioan 7:42, 2Tim. 2:8)? Ne spun aceste pasaje că Isus a primit o natură păcătoasă de la Avraam şi David? În lumina contextului biblic mai larg, aceste texte nu au în vedere natura, ci misiunea lui Hristos. Nu au de-a face cu tipul de fire în care s-a născut (păcătoasă sau nepăcătoasă), ci susţin că în calitate de iudeu (Evr. 2:16) şi ca Împărat al lor adevărat (Rom. 1:3), Isus a venit ca împlinire a legământului. Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să alcătuiască un popor prin care El să poată binecuvânta toate popoarele (Gen. 22:18). La fel, Isus a venit prin Maria să salveze popoarele (Mat. 1:18, 21; cf. Ioan 3:16). Misiunea, nu natura, este contextul.
Israel, în perioada VT, şi iudeii creştini, în perioada NT, priveau înapoi la Avraam ca „tată” al bisericii lui Dumnezeu în prima sa formă (vezi Isa. 51:2; Rom. 4:12; Iac. 2:21 şi contextele lor). Astfel, Matei scriindu-le iudeilor, începe genealogia lui Isus cu Avraam (Mat. 1:1). Iar autorul Evreilor, scriindu-le tot iudeilor, spune că Isus „a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam” (Evr. 2:16, KJV). Că Isus este aşezat pe linia genealogică a legământului nu contrazice actualizarea de către El a chiar scopului acestui legământ devenind al doilea Adam. De fapt, aceeaşi carte care menţionează legătura lui Hristos cu David Îl prezintă şi ca fiind al doilea Adam (vezi Rom. 5:12-21).
Substituirea include şi asemănarea totală cu noi în ceea ce priveşte naşterea? Putea Isus să ne mântuiască dacă nu devenea unul ca noi, cu natură păcătoasă? A coborât El în genunea în care ne găsim noi pentru a ne scoate afară? În această genune, El a îmbrăcat firea umană doar în măsura în care uniunea Lui cu Tatăl a rămas neafectată. Cu alte cuvinte, El nu putea fi păcătos în natură, pentru că prin definiţie o astfel de natură este rezultatul separării de Dumnezeu. Uniunea cu Dumnezeu şi natura spirituală păcătoasă sunt la fel de străine una de alta ca raiul de iad. Să spui că El S-a identificat cu noi dar a rămas loial lui Dumnezeu denotă o înţelegere eronată a naturii păcatului. Păcatul înseamnă despărţire de Dumnezeu. Ori Isus a avut o relaţie neîntreruptă cu Tatăl, ori El s-a despărţit de Tatăl şi s-a prăbuşit în alienarea noastră.
Isus a fost atât substitutul, cât şi exemplul nostru. Există o prioritate a substitutului asupra exemplului, aşa cum este o prioritate a lui Dumnezeu asupra omului şi a Mântuitorului asupra celor mântuiţi. Lucrul acesta este important de notat. Hristologia nu trebuie să înceapă cu exemplul în speranţa că va prezenta corect substituirea Sa, ci trebuie să urmeze calea care conduce de la substituire la exemplu. Avem nevoie de această substituire pe tot parcursul: avem nevoie de divinitatea Lui, de naşterea Lui fără păcat, de viaţa Lui neprihănită, de moartea Lui desăvârşită, de învierea Lui, de mijlocirea Lui ca Mare Preot şi de revenirea Lui. Şi avem nevoie de El ca om care să exemplifice dependenţa totală de Dumnezeu.
Faptul că a fost născut fără păcat nu sugerează deloc că păzirea legii nu ar fi importantă pentru noi cei care ne naştem păcătoşi. Nu este adevărat că a crede în natura fără păcat a lui Hristos înseamnă că nimeni altcineva nu poate sau nici măcar nu trebuie să încerce să păzească legea. Isus nu este substitutul nostru doar ca să putem trăi cum ne place.
Ispitit la fel ca noi
Am văzut că Biblia ne prezintă un Isus uman unic care nu ar fi putut avea o natură păcătoasă. Întrebarea care se impune este: În acest caz ne mai poate înţelege El? Sau este oarecum străin de realitatea noastră, beneficiind de avantaje nedrepte faţă de noi? Mai poate fi El un Mare Preot plin de înţelegere? Pe scurt, a fost El ispitit în toate lucrurile la fel ca noi?
Hristologia noastră afectează modul în care înţelegem ispitirea lui Hristos. Sute de ani, hristologia a socotit că Isus a trăit pe pământ ca Dumnezeu. Avea puteri inaccesibile omului. Nu este de mirare că ispita nu era considerată o încercare pentru El. Deşi Anselm (1033-1109) a fost primul teolog semnificativ care s-a concentrat asupra vieţii lui Hristos pe pământ, ca om, alţii după el au continuat să ignore realitatea încercărilor Lui. Astfel, credinţa lui Calvin că Hristos a rămas pe tronul ceresc în timp ce trăia pe pământ (extra Calvinisticum), împletirea, în viziunea lui Luther, a naturii divine şi umane (communication idiomatum) şi acoperirea umanităţii asumate înlăuntrul unei divinităţi impregnabile (ganz anderer), la Barth, toate fac ispitirea lui Isus nereală, iar păcătuirea de către El, imposibilă. EJ Waggoner, la fel ca Barth, credea că Isus a primit firea păcătoasă, dar nu putea păcătui din cauză că era divin.[29] La ce bun o natură păcătoasă ca a noastră dacă avea o natură divină deosebită? Una o anulează pe cealaltă, eliminând realitatea ispitei pentru El.
Biblia, însă, declară că Hristos a fost ispitit în toate privinţele la fel ca noi, dar fără păcat (Evr. 4:15). În toate privinţele nu înseamnă aceleaşi ispite (plural), ci aceeaşi ispită (singular). De exemplu, Isus nu a fost niciodată ispitit să se uite la televizor, să fumeze marijuana sau să depăşească limita de viteză, dar a fost ispitit să sisteze dependenţa de Dumnezeu. diavolul a folosit diferite mijloace cu acelaşi scop: obiectivul oricărei ispite este de a rupe relaţia cu Dumnezeu.
Ispitele lui Isus au fost mai mari decât ale noastre căci numai Cel care niciodată nu a cedat le putea cunoaşte forţa totală.[30] BF Westcott spunea astfel: „Simpatia cu păcătosul în încercarea acestuia nu depinde de experienţa păcatului ci de experienţa puterii ispitirii la a păcătui, pe care numai cel fără păcat o poate cunoaşte în toată intensitatea ei. Cel care cade cedează înainte de ultima picătură.”[31]
„În toate privinţele” include şi „în acelaşi fel”?[32] Iacob scrie: „Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit” (1:14). Înclinaţiile rele sunt dobândite în două moduri: prin păcătuire şi prin naşterea în păcat. Hristos s-a născut „Sfântul” (Luca 1:35) şi Diavolul nu a găsit nimic rău în el (vezi Ioan 14:30). „În toate privinţele asemenea nouă” trebuie înţeles în lumina informaţiei biblice pe care am parcurs-o: ne spune că El, ca om unic, a fost ispitit în toate privinţele ca noi. Din nou, ispita implică în esenţă încercarea diavolului de a strica relaţia cu Dumnezeu.
Este de neconceput că Isus ar fi coborât în despărţirea de Tatăl în chiar actul venirii pentru a face voia Lui. Cele două se exclud reciproc. Unicitatea Lui la naştere nu este un motiv ca să strigăm „Mascaradă! El nu a devenit cu adevărat om ca noi, ci i-a fost mai uşor. Cine nu s-ar fi împotrivi ispitelor dacă ar avea o natură ca a Lui?” Însă cum altfel să fie? Orice aşa-zis avantaj avut de Isus, pentru noi l-a avut. Misiunea Lui salvatoare a determinat măsura identificării Lui cu noi.
Însă afirmând aceasta ajungem la un paradox. Rămânerea Lui aparte de noi nu i-a conferit nici un avantaj, din contră a fost dezavantajos pentru El. Căci dacă obiectivul ispitei este de a face pe cineva să se bizuiască pe sine, nu pe Dumnezeu, pentru cine ar fi fost ispita mai mare, Isus care îşi avea propria divinitate pe care să se bizuiască sau noi care nu avem nimic comparabil?
Dezavantajul lui Isus în ispită a rezultat din unicitatea Lui. Şi în această unicitate rezidă mântuirea noastră. Doar Isus a simţit forţa deplină a urii satanice, căci controversa iscată de Lucifer Îl viza pe Hristos şi nu vreun om oarecare. Iadul întreg a fost dezlănţuit împotriva acestui om dependent Isus; şi apoi, dacă ar fi fost biruit, Isus nu ar fi putut primi iertare. imaginaţi-vă presiunea când fiecare moment, fiecare act comporta asemenea consecinţe pentru El Însuşi şi întreaga lume!
Dacă Isus trebuia să fie carne păcătoasă pentru a ne putea înţelege luptele zilnice, atunci cu………………………………………………… https://petricapaslaru.wordpress.com/teologie-4/teologie/
//////////////////////////////////////
Liberul arbitru
Liberul arbitru este puterea sau abilitatea unei minti umane de a alege cursul unei actiuni, sau de a lua o decizie fara a fi influentat de cauze, evenimente anterioare sau din predestinare divina. Un act de libera vointa este in sine o cauza si nu un efect.Libertatea este pusa in opozitie cu limita, iar din acest punct de vedere, libertatea este definita negativ, ca fiind absenta limitelor, doar ca nu poate intra in conflict cu legi morale, ce sunt definitorii pentru natura umana.Libertatea poate fi inteleasa si ca posibilitatea omului de a se consacra afirmarii esentei sale : “existenta precede esenta”- J.P. Sartre. Doctrina extrema in care liberul arbitru este afirmat este libertarianismul si opusul acestei doctrine este determinismul, adica actiunile umane nu sunt libere, ci mai degraba sunt rezultatul influentelor, a circumstantelor externe care nu sunt sub control individual, ca totul este predeterminat, este dat mai inainte. Determinismul este de doua tipuri : divin si natural. Determinismul divin explica toate fenomenele facand apel la cauze divine, Dumnezeu fiind omniscient stie ce se va intampla. Determinismul natural considera ca totul este predeterminat prin cauze naturale. Acesta,din urma afecteaza libertatea umana numai in masura in care acceptam ca factorii naturali ce actioneaza la nivelul corpului se rasfrang asupra sufletului. d6d8dx
Problema liberului arbitru a dus la elaborarea unor teorii ce explica natura universala a realitatii si relatia oamenilor cu universul. Unii au formulat ideea conform careia daca universul este rational trebuie sa se bazeze pe succesiunea cauza- efect: fiecare actiune, sau efect, trebuie sa fie precedat de o cauza si trebuie sa formeze o parte din succesiunea neintrerupta a cauzelor care se extinde pana la cauza Prima, care este Dumnezeu, sau Divinul.Un act de liber arbitru din partea unei personae este un act necauzat in afara lantului de succesiuni cauzate. Acceptarea posibilitatii unui act necauzat neaga ordinea rationala si face universul sa para irational. Vazuta in acest fel aceasta problema nu a fost rezolvata intr-un mod satisfacator.
Validitatea liberului arbitru a fost de asemenea un subiect de dezbatere printre filozofii. S-ar parea ca sistemul eticii trebuie sa implice liberul arbitru pentru negarea abilitatii de a alege cursul unei actiuni s-ar parea ca neaga posibilitatea judecatii morale. O persoana fara judecata morala nu este responsabila de acte sale.In incercarea de a rezolva aceasta problema, filozofii o viziuni multiple, ajungand de la determinism absolut pana la libertarianism absolut. Socrate si Platon au sustinut ca oamenii pot sa-si exircite liberul arbitru, dar ca acele actiuni singure au fost libere pentru ca s-au acordat cu binele intregului. Spinoza a reinterpretat liberul arbitru ca fiind autodeterminare pentru ca omul se potriveste cu Dumnezeu si cu natura proprie a lumii. Totul in natura se petrece conform unor legi necesare, nimic nefiind intamplator. Libertatea umana, ca lipsa totala a unor cauze nu exista, insa, in masura in care aceste cauze exprima necesitati de esenta, provin din insasi natura noastra, putem fi liberi daca intelegem cu ajutorul intelectului necesitatea. In cazul in care aceste cauze vin din exteriorul finite noastre. Lebniz considera ca nu exista intamplari absolute, totul desfasurandu-se conform planului divin exprimat in monade(diviziunile lui Dumnezeu asupra lumii).Decartes defineste liberul arbitru ca fiind suprema perfectiune a omului care ne face similari divinitatii si chiar egali cu aceasta.El considera ca noi, oamenii gresim in momentul in care nu avem o cunoastere certa si totusi vointa noastra isi da asentimentul si actioneaza potrivit acestei cunoasteri. El sustine ca suntem capabili de cunoastere certa, desi intelectul uman este considerat finit. Nietzsche considera ca libertatea este vointa de putere, si ca de aceasta libertate nu se pot bucura decat clasele superioare(aristrocratii), caci clasele inferioare sunt animate de resentiment. Conceptia crestina asupra liberului arbitru este cosiderata un artificiu teologic, pentru a putea acuza omul si a-si asuma raspunderea pedepsirii lui.Afirmatia lui “Dumnezeu a murit” poate fi interpretata ca fiind o eliberare de puterea creatoare, a vointei de putere din om, umanitatea trebuind sa-si asume aceasta moarte.Kant considera ca o persoana trebuie sa fie libera pentru ca libertatea este un postulat necesar al consecintelor morale.Kierkegaard descrie doua sfere, sau forme ale existentei pe care individul le poate alege:calea aestetica si calea etica. Calea aestetica este un hedonism redefinit, constand in in cautarea placerii si cultivarea acestei stari, cautand sa se inlature plictiseala. Calea etica de viata include un angajament intens fata de datorie, fata de neconditionatele indatoriri sociale si religioase. Acest angajament al datoriei peprezinta o pierdere a responsabilitatii individuale si propune astfel o a treia forma de existenta:cea religioasa, in care omul se submite vointei lui Dumnezeu, dar facand asta gaseste libertatea adevarata.
Pe masura ce religia cretina ia amploare, se pune problema raului si a liberului arbitru, caci crestinismul considera ca Dumnezeu este ominiscient si omnipotent, aceasta extinzandu-se si asupra viitorului astfel orice actiune umana este decretata inainte de Dumnezeu.In acest caz Dumnezeu ar putea sa preintampine faptele rele, dar nu face acest lucru, iar din moment ce este creatorul universului am putea zice ca e “responsabil de tot raul din lume”, si astel indemnurile morale nu mai au nici un rost. Doctrina predestinarii face imposibila existenta liberului arbitru. Pentru ca moralitatea, datoria, evitarea pacatului sunt elemente de baza ale invataturilor crestine intrebarea care se pune este daca oamenii sunt responsabili din punct de vedere moral o data ce predestinarea este acceptata? Exista multe incercari de explicare a acestui paradox. Sf. Augustin credea in predestinare, sustinand ca doar cei alesi de Dumnezeu vor obtine salvarea, dar ca nimeni nu stie daca va fi ales, asa ca trebuie sa poarte frica lui Dumnezeu si sa duca vieti religioase. Liberul arbitru era pentru el darul gratiei divine. El mai considera ca raul nu a fost creat de Dumnezeu, a carui creatie e pe deplin buna. Raul este privatia sau absenta binelui, la fel cum intunericul este absenta luminii.Este posibil totusi ca ceva ce a fost creat bun sa se diminueze in bunatate, sa devina coruptibil si raul sa patrunda la fintele inzestrate cu liberul arbitru. Pentru Sf. Augustin ceea ce in prima instanta pare a fi rau poate fi inteles ca bine in contextul eternitatii, pentru ca din perspectiva lui Dumnezeu asupra eternitatii totul este bun.Acestei doctrine I se opune Pelegianismul, o doctrina eretica, care sustine ca pacatul lui Adam il priveste numai pe el si nu se rasfrange asupra intregii umanitati, si ca toti oamenii, desi sunt ajutati de gratia divina sa obtina salvarea au libertatea de a alege sau nu drumul spre Dumnezeu.Oamenii pot duce vieti drepte si sa merite astfel sa ajunga pe propriile merite in rai.
Conform doctrinei crestine Dumnezeu ne-a oferit libertatea de a allege, si raul din lume poate fi pus pe seama unei alegeri gresite, libertatea fiind un instrument de perfectionare morala. Daca Dumnezeu da niste indemnuri morale inseamna ca nu e totul dinainte stabilit si ca sta in puterea noasta de a le urma sau nu. Dumnezeu e omnipotent, insa doar in eternitate, aceasta dezvaluindu-se doar la sfarsitul timpurilor. Eternitatea presupune un plan divin de oranduire a lumii, plan ce se va implini doar la sfarsitul lumii. Libertatea oamenilor se manifesta in plan temporal, deci omnipotenta lui Dumnezeu exprimata intr-o predestinare conform planului sau cu privire la lume nu afecteaza capacitatea de a ne manifesta liber in timp. Astfel sta in libertatea noastra de a urma planul divin sau de a-l refuza, fiindca singurul care are fiinta pe termen lung e acest plan divin, iar Iadul e expresia lipsei de fiinta, a raului. ( Epistola catre efeseni si catre evrei- cap. 4)
Calvinistii neaga capacitatea umana de a avea libertate de alegere. Ei elaboreaza doctrina predestinarii, conform careia oamenii sunt alesi de Dumnezeu pentru salvare, pe cand altii sunt respinsi si sunt condamnati damnarii.
Arminianismul o alta doctrina crestina, formulata in sec. XVII, sustine ca liberul arbitru poate exista fara a limita puterea lui Dumnezeu si fara a contrazice Biblia.Arminius, initiatorul doctrinei credea ca predestinarea este biblica si adevarata, ca Dumnezeu allege unele personae pentru a ajunge in Rai si altele in Iad, asa cum a fost indicat de Iisus, referindu-se la “oi si capre”. El insista mai mult pe iubirea lui Dumnezeu, decat pe puterea Lui cand vine vorba de alegere, alegerea celor ce ajung in Rai, respectiv Iad.Alegerea tinea de destin, iar munca lui Iisus pe pamant a fost pentru toti oamenii, si nu numai pentru cei alesi.
Religia islamica, una dintre cele trei mari religii, alaturi de crestinism si iudaism considera ca exista un singur Dumnezeu, pe care il numeste Allah, omnipotent si oministiutor, care a creat universul.In limba araba “islam” inseamna a te supune, mai precis a te supune vointei lui Allah.In fata lui Allah toti oamenii sunt egali, indiferent de rasa, nationalitate, religie ori statut social. Supunandu-se poruncilor lui Allah, oamenii isi exprima recunoasterea si multumirea pentru intelepciunea crearii si traiesc astfel in armonie cu universul. Ideea centrala a religiei islamice este supunerea in fata vointei lui Allah, oamenii trebuie astfel sa se abandoneze pe ei insisi si sa se supuna pe deplin puterii si vointei lui Allah. Acest lucru nu e foarte greu pentru ca ei urmeaza cu sfintenie invataturile Coranului, iar despre liber arbitru nu prea poate fi vorba pentru ca tot ceea ce fac este voia lui Allah si astfel ei nu au libertatea de alege o alta cale decat cea indicata de acesta.
Majoritatea existentialistilor considera liberul arbitru ca fiind caracteristica oamenilor, ei neavand o natura fixa, precum o au animalele sau plantele, fiecare om facand propriile lui alegeri care ii permit sa-si creeze propria natura, fire. De liberul arbitru nu se poate scapa, pentru ca pana si refuzul de a alege este o alegere.Liberul arbitru include angajament si responsabilitate, astfel omul trebuie sa-si asume riscul si responsabilitatea urmarii angajamentului oriunde l-ar conduce acesta pentru ca este liber sa-si aleaga singur calea.
Exista asadar viziuni diferite asupra liberului arbitru, iar parerea mea despre acest subiect este ca fiecare om are capacitatea de a alege un drum sau a nu-l alege, dar ca totusi exista o fiinta superioara care intr-un fel supervizeaza alegerile fiecarui om, astfel incat alegerea unuia sa nu afecteze intreaga umanitate, caci daca un singur om din toti cei existenti nu este de acord cu o situatie nu se poate spune ca acesta nu are dreptate si ca ar trebui sa faca ca si ceilalti, dar nici ca ceilalti, doar pentru ca sunt din punct de vedere numeric superiori au neaparat dreptate. Consider ca fiecare are un destin, dar care este trasat in linii mari si ca drumul pe care il parcurgem pana la implinirea acestui destin este alegerea noastra personala, fara a fi vointa cuiva, fara a fi influentati. Astfel oamenii sunt dupa parerea mea liberi, iar Dumnezeu nu este responsabil de producerea raului, caci el inca de la inceput a lasat omului posibilitatea de a alege.
https://www.preferatele.com/docs/filozofie/2/liberul-arbitru-1.php
////////////////////////////////////
Să nu zicem că n-am ştiut: toată veşnicia vom avea destul timp ca să dăm socoteală pentru miliardele de vorbe, fapte şi gânduri (ne) bune, pe care nu vrem să i le dăm GRATIS, lui Iisuss- întru iertare, prin pocăinţă; Moartea omului nu înseamnă sfârşitul călătoriei… „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Cor.5/10) Nu pirdem nimic, dacă–i dăm lui păcatele, pentru care a sângerat, la Golgota, dar „câştigăm” pedeapsa veşnică, dacă sângerăm noi pentru ispăşirea lor- în gheena groazei! Nu vom avea deloc odihnă dacă nu credem că El ne-a absorbit în sine şi nu ne-a abandonat pe Culmile Suferinţei nici pe cei mai mari păcătoşi pentru izbăvire (Îs. Cap 53/4-11) şi (1 Petru 2/24):” El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. „
http://informatii-agrorurale.ro/1-pentru-ca-globalistii-nu-mai-incap-de-amarasteni-vor-sa-reduca-umanitatea-sub-500-de-milioane-de-oameni-prin-metode-mascate-de-exterminare-a-populatiei-prin-vaccinurile-cu-mercur/
/////////////////////////////////////
Păcate care nu se iartă
Autor: Ardelean Viorel
1). Introducere. Pornim de la prima afirmaţie din Biblie[1] care spune Geneza 1:1 „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”, înţelegem faptul că Dumnezeu a creat universul spiritual şi universul material, din nimic, „ex nihilo”, a adus în fiinţă timpul, spaţiul, universul fizic şi spiritual, energia, materia moartă, făpturile create, îngerii şi oamenii, fiinţele vii neinteligente, şi ca o încununare a creaţiei l-a făcut pe om. Geneza 1:26 „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” 27 Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Fără a încerca să stabilim o ordine cronologică a creaţiei, care este prezentată în Scriptură, ştim despre îngeri că sunt fiinţe create, iar o treime din ei în frunte cu Satana s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Ei au fost învinşi şi alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu, iar ca loc final de pedeapsă este Iadul cel veşnic. Matei 25:41 „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”! Spre deosebire de oameni îngerii nu se pot pocăii. În contrast îngerii buni sunt fiinţe spirituale, înzestrate cu calităţi excepţionale, care au diferite funcţii sau îndatorii în Cer şi pe Pământ şi locuiesc în prejma lui Dumnezeu. Păcatul s-a produs prima dată în Cer, iar Biblia ne relatează destul de puţin despre aceste lucruri. Isaia, Ezekil, Isus şi Ioan în Apocalipsa fac afirmaţii despre îngerii căzuţi. La sfârşitul lucrării Dumnezeu face o afirmaţie : Geneza 1:31 „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea”. Ca în final Biblia ne spune că Geneza 2:2 În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse, în contrast se poate pune ce spune Isus. Ioan 5:17 „Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez,” aspect care indică trei dintre cele mai importante atribute ale divinităţii Atemporalitatea, Transcendea şi Imanenţa despărţite şi simultane în acelaşi timp. Cel mai probabil răzvrătirea lui Satana a avut loc după afirmaţia lui Dumnezeu din Geneza 1:31. Pe de altă parte este scoasă în evidenţă atemporalitatea lui Dumnezeu faţă de finitul fiinţelor create. În final va fi un Cer nou şi un Pământ nou.
2). Păcate care nu se iartă (efectuate în cer ). Un aspect important este cum privim şi înţelegem mesajul profetic. El presupune cel puţin două aspecte. 1. Prorocul se adresează poporului, împăratului în mod direct dar sunt cazuri, în care prorocia curge peste timp în viitor sau în trecut. 2. prorocia în sine vizează şi aspecte trecute sau viitoare cu referire la evenimente din cer sau de pe pământ. Avem câteva texte de referinţă cu privire la îngeri din Isaia, Ezechiel, Matei şi Apocalipsa care se referă la acest aspect. Redăm cele trei texte care, ne vorbesc despre acest lucru. Primul este Isaia care face referire la el. Isaia 14:12 „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborît la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13 Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; 14 mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” Al doilea text este în Ezechiel, carte care în esenţa ei este profetică. Ezekil 28:13 Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. 14 Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. 15 Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Despre această problemă vorbeşte şi Isus într-o afirmaţie directă. Luca 10:18 „Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” O parte dintre îngeri sunt liberi până la judecata viitoare Ioan 12:31 „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (aspect atemporal), dar sunt şi îngeri care sunt legaţi până la judecată Iuda 1:6 „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa”. Din păcate păcatul a afectat întreaga creaţie, inclusiv pământul atunci când omul ispitit de Satan a căzut în păcat şi neascultare de Dumnezeu. Geneza 3:17 „Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale. Astfel păcatul a afectat Şarpele, Pământul, bărbatul, femeia, şi întreaga rasă umană care a descins din Adam şi Eva. Atunci când ne gândim la păcat, avem în minte câteva aspecte prezentate de Biblie. Ne gândim la scopul pentru care a fost creat omul, la faptul că există Har şi la decretele lui Dumnezeu. Romani 6:23 „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” în contras cu Ioan 3:16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Se poate aminti şi versetul în care Dumnezeu îşi arată puterea şi disponibilitatea de iertare încă în Vechiul Testament Isaia 1:18 „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşiii ca purpura, se vor face ca lîna.” Aici se poate aminti termenul de Omnipotenţă, o calitatea, atribut al lui Dumnezeu, care poate să facă orice lucru, termen regăsit şi în Scriptură Apocalipsa 1:8 „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic, amintind doar unul din atributele Sale. Dacă încercăm să le luăm pe rând ne gândim la scopul lui Dumnezeu atunci când a creat omul Geneza 1:26 „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ,” omul este considerat ca şi o cunună a creaţiei, iar Dumnezeu dorea să aibă o relaţie de părtăşie cu omul în dragoste şi în sfinţenie.
3) Ymago Dey Nu ştim cum era omul înainte de cădere dar avem câteva indicii care ne ajută să înţelegem acest lucru. Maitreya[2], prezintă câteva caracteristici pe care şi noi le vom prezenta conform Bibliei. Prin Ymago Dey Dumnezeu şi-a finalizat lucrarea prin „atingere personală”, l-a făcut pe om din ţărâna pământului, ia dăruit viaţă din suflarea Lui (Geneza 2:7), astfel omul este unic între fiinţele vii, fiind creat de Dumnezeu, având o parte materială, un trup şi parte imaterială formată din suflet, numit şi spirit, iar Scriptura îl prezintă pe Dumnezeu ca şi Duh (Ioan 4:24), dar El este prezentat în Biblie şi ca o Persoană care are atribute sau calităţi care ţin de natura Sa, şi calităţi naturale şi morale care ţin de măreţia şi bunătatea Sa[3]. În cazul acesta atunci când se face afirmaţia „după chipul sau asemănarea”, se referă la faptul că într-un fel sau altul trupul lui Adam[4] a reflectat, sau oglindit întru-n anume fel viaţa în Dumnezeu, omul a avut o sfinţenie, şi o sănătate perfectă pentru că înainte de cădere omul a fost şi el nemuritor. Astfel Ymago Dey, se referă mai mult la partea imaterială din noi, omul fiind diferit de celelalte animale, fiind pus stăpân peste ele. Geneza 1:28 „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”. Atunci când ne gândim la „chip şi asemănare” surprindem trei aspecte şi anume o asemănare în sens mental, moral şi social. 1. Sub aspect mintal, omul a fost creat ca şi o fiinţă raţională, cu capacitate de gândire şi alegere, nu un robot. Acest lucru este o „reflectare a libertăţi şi inteligenţei lui Dumnezeu”. De câte ori omul scrie, pictează, face un calcul, inventează ceva, dă un nume unei legi din univers, unui animal sau copilului său, acest lucru este o indicaţie a faptului că suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea Sa. Omul a comunicat cu Dumnezeu, a înţeles poruncile primite, a vorbit cu Eva, a dat nume tuturor animalelor, deci nu era lipsit de raţiune. 2. Sub aspectul moral fiinţa umană a fost creată inocentă şi curată fiind o oglindă a sfinţeniei lui Dumnezeu, omul era fără păcat. În Geneza 1:31 „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune….”, iar acest lucru îl include şi pe om. Ca şi mărturie stă conştiinţa noastră care ne spune ce este bine sau rău, se poate aprecia comportamentul unui om ca fiind bun sau rău, ne simţim vinovaţi de faptele noastre rele, sau ne bucurăm de un lucru bun, iar dacă avem posibilitatea dăm legi bune sau rele. Toate aceste aspecte ne indică faptul că suntem făcuţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 3. Sub aspect social omul a fost creat pentru comuniune, stare care reflectă natura triplă a lui Dumnezeu şi dragostea Lui faţă de om. Prima relaţie a omului a fost cu Dumnezeu (Geneza 3:8), verset care ne indică ca a exista o relaţie a lui Adam cu Dumnezeu, înainte de a fi creată Eva. Dumnezeu a dat un ajutor potrivit omului Geneza 2:18 „Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”, indicând şi prin acest lucru aspectul social. Atunci când ne căsătorim, ne facem prieteni, părtăşia din Biserică, indică faptul că am fost creaţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O caracteristică importantă a Ymago Dey, este libertatea de alegere a omului în a asculta sau nu a asculta de poruncile date de Dumnezeu în grădina Edenului. Deşi Adam avea o natură desăvârşită, deplină şi completă sub toate aspectele, el face o greşeală imensă şi se împotriveşte Celui care l-a creat. Astfel imaginea lui Dumnezeu în om s-a deteriorat (puţin spus), iar acest lucru, definit ca şi păcat s-a transmis întregii rase umane Geneza 5:3 „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, aspect care se păstrează şi astăzi. Romani 5:12 „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…”. În fiinţa noastră se mai păstrează asemănarea lui Dumnezeu în noi Dumnezeu (Iacov 3:9), dar şi urmele păcatului, în plus cele trei aspecte amintite mai sus se regăsesc în fiecare fiinţă umană. Există şi Vestea Bună a faptului că Dumnezeu răscumpără omenirea întreagă printr-o Persoană, şi începe restaurarea Ymago Dey, şi a creat omul nou în Cristos după Chipul şi asemănarea Lui Efeseni 4:22 cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; 23 şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, 24 şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul. Dar ne întoarcem la neascultarea lui Adam şi Eva.
4). Păcatul[5]. Prin neascultarea lor Adam şi Eva, au prăbuşit rasa umană în blestem şi moarte, păcat care sa răsfrânt asupra întregii rase umane. Păcatul poate fi definit ca şi acel „acel păcat şi vina lui pe care îl avem toţi în ochii lui Dumnezeu ca rezultat direct al păcatului lui Adam din Grădina Edenului” Doctrina păcatului originar este concentrată pe efectele păcatului asupra naturii umane înaintea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când nu avem o vrâstă a responsabilităţii, fiind încă copii, sau când comitem păcatul în mod inconştient. Originea păcatului[6]. Păcatul s-a petrecut înainte de păcatul efectuat de Adam şi Eva (Geneza 3:1 …,Ioan 8:44, 2 Petru 2:4. Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, „(1 Ioan 3:8, Iuda 6), dar Biblia dă puţine referinţe la originea răului din Univers, ci mai mult despre originea omului şi păcatul din viaţa omului (1 Timotei 2:14; Iacov 1:13 …). „Satana a fost subtil şi a influenţat pe Adam şi Eva la năzuinţa şi dorinţa de a fi ca Dumnezeu (Geneza 3:5…..). atacul lui Stana a fost împotriva lui Dumnezeu şi a vizat „integritatea, veridicitatea şi purtarea de grijă” cu privire la soarta omului, a ademenit omul spre răzvrătire nelegiuită şi hulitoare împotriva Creatorului, cel ce era de fapt stăpân peste om. Prin neascultare omul a dorit să fie egal cu Dumnezeu (Filipeni 2:6), a încercat să fie independent faţă de Domnul, a pus sub semnul întrebării, natura, ordinea existenţei în care trăia, lucru complet fals pentru că omul avea viaţă prin Harul şi grija lui Dumnezeu faţă de el. Prin această pretenţie de a fi ca Dumnezeu, omul a încetat să se închine lui Dumnezeu, să îl adore, în schimb s-a uitat spre el însuşi a devenit idolatru şi de fapt s-a închinat lui Stana în mod indirect. Păcatul nu trebuie căutat într-o acţiune neapărat exterioară (Geneza 2:17, 3:6), ci mai degrabă în inima omului, o aspiraţie a omului de a fi ca Dumnezeu, a-l ignora, iar expresia exterioară a fost actul neascultării. Biblia nu ne indică cum anume omul sa aflat în posibilitatea de a fi ispitit, fiindcă nu ştia ce este acela păcat ? Dar Biblia ne prezintă pe Isus Cristos care a fost Om, dar fără de păcat, fiind ispitit ca şi noi (Evrei 4:15, Matei 4:3…… 1:19, 2:22…). Sursa răului din Univers este legată de „taina nelegiuiri” (2 Tesaloniceni 2:7), iar explicaţia logică a tăcerii cu privire la originea păcatului în Univers, este că ne sustrage atenţia de la Scriptură, şi mai precis la mărturisirea personală a păcatului (G.C. Berkouwer, Sin, 1971, cap. 1). Natura păcatului nu se poate cunoaşte în mod obiectiv, dar păcatul se scoate pe sine în evidenţă” (S. Kierkegaard). Păcatul[7] are o terminologie atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, iar ca şi subiect principal al Scripturii ca temă dominantă este mântuirea omului din starea de păcat, prin Harul lui Dumnezeu. El se referă la a se îndepărta de la o normă, de la o linie de conduită sau de judecată, cu sens moral şi religios în relaţia dintre om şi Dumnezeu. (Geneza 20:9, Plângerile 5:7). El înseamnă şi a devia sau a greşi ţinta, cuvântul folosit este ht’ cu derivatele lui, utilizat la început în contextul vieţii sociale mai precis a războiului Judecători 20:16 „În tot poporul acesta, erau şapte sute de oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr, şi nu dădeau greş”. Termenul este folosit mai târziu ca şi utilizare pentru jertfă de ispăşire adusă pentru păcat (Levitic 4 ). Alte derivate ale cuvântului folosit pentru păcat sunt ps’, tradus prin „răzvrătire” sau „revoluţie” (Exod 20:20; Osea 13:2; etc.), răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (1Împăraţi 12:19), ‘wh însemnă perversiune sau „răstălmăcire” voită (Isaia 24:1; Plângerile 3:9), săvârşirea unei nelegiuri (Daniel 9:5; 2 Samuel 24:17). Cuvântul ‘awon redă ideea de vinovăţie faţă de Dumnezeu după un păcat comis deliberat (Geneza 44:16; Ieremia 2:22), sau cu referire la pedeapsa pentru păcat (Geneza 4:13; Isaia 53:11). Un alt cuvânt este sagah care înţelesul de a se depărta de la calea bună, păcat făcut din ignoranţă, greşeală omenească sau rătăcire (Ezechiel 34:6, 1 Samuel 26:21; Iov 6:24). Cuvântul rasa indică o faptă făcută cu răutate (2 Samuel 22:22; Neemia 9:33), iar amal, indică un păcat prin care s-a produs paguba altor persoane (Proverbe 24:2; Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei, şi să taci când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el? (Habacuc 1:13). Cuvintele care definesc păcatul nu trebuie scoase din contextul în care au fost redate. În Noul Testament cel mai utilizat cuvânt pentru păcat este hamartia cu derivatele lui, echivalent cu ht, care înseamnă a rata ţinta sau a alege un drum greşit. El se referă în mod direct la călcarea Legii lui Dumnezeu (Ioan 8:46….. 1 Ioan 1:8). Pavel personifică păcatul care conduce un om sau un popor în decizii şi acţiuni (Romani 5-8). Mai există termenul de parabis „călcare de Lege” (Romani 4:15; Evrei 2:2), sau asebia utilizat în LXX prin termenul ebraic ps, care indică absenţa evlaviei (Romani 1:18, 2 Timotei 2:16). Alte cuvinte sunt anomia, fărădelege (Matei 7:23; 2 Corinteni 6:14), kakia şi poneria care indică depravare spirituală şi morală (Faptele Apostolilor 8:22…. Efeseni 6:12) poneria poneros (Matei 13:19; 1 Ioan 3:12), adikia – nedreptate” (Romani 9:14), „strâmbătate” (Ioan 7:18), „nelegiuire” (Romani 2:8), „fărădelege” (2 Timotei 2:19), enochos, un termen juridic ce înseamnă „vină” (Marcu 3:29; şi opheilema, „datorie” şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; (Matei 6:12). Din mulţimea de cuvinte care definesc păcatul este destul de greu să afirmi că nu ai ştiut ce este păcat. O caracteristică deosebită este faptul că păcatul este îndreptat totdeauna prima dată împotriva lui Dumnezeu (Psalmul 51:4; Romani 8:7) implicit şi a omului. Păcatul se manifestă sub diferite forme dar în esenţă lui este o contrazicere a lui Dumnezeu cu tot ce presupune acest lucru ca legile, poruncile decretele, învăţăturile Sale, etc. Păcatul a afectat întreaga rasă umană, inclusiv creaţia. Consecinţele păcatului are numeroase aspecte care vizează atitudinea omului faţă de Dumnezeu, care „s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu” , ne arată o schimbare care s-a produs în mintea omului (Geneza 3:8, v. 7). Ei au fost creaţi pentru a avea părtăşie s-au înspăimântat şi înfricoşat că se vor întâlni cu Dumnezeu Ioan 3:20 “Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele”. Ruşinea şi frica au fost sentimentele care l-au dominat pe om şi ne arată despărţirea dintre Dumnezeu şi om. Şi Dumnezeu a reacţionat când omul a păcătuit, prin mânia şi dezgustul lui Dumnezeu cu privire la păcat, care contrazicea natura sfântă a lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu mustră, condamnă, blestemă Şarpele, femeia, omul, pământul şi alungă pe om din prezenţa Sa şi din Grădina Eden. Dumnezeu nu îşi poate nega natura adică pe El însuşi. Au existat consecinţe care au afectat pe toţi urmaşii lui Adam, Geneza 5:3 „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, dar în plus oamenii se solidarizează cu păcatul şi cu răul, iar istoria omenirii este plină de păcate şi vicii. (Geneza 4:8, 19, 23…. 6:2-3). Nelegiurea oamenilor s-a accentuat şi mai mult, fapt care a dus la distrugerea oamenilor prin Potop, din care Dumnezeu a avut milă faţă de Noe. Geneza 6:8 „Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului”. (Geneza 6:7, 13; 7:21-24). Consecinţele păcatului au avut efect şi asupra creaţiei, asupra materiei fizice „Blestemat este pământul din pricina ta” (Geneza 3:17, Romani 8:20). Omul fiind creat după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Ymago Dey, el fiind în postura de coroană a creaţiei, fiind stăpân peste toate lucrurile şi fiinţele de pe pământ, blestemul păcatului s-a răsfrânt şi asupra lucrurilor şi fiinţelor de pe pământ, care i-au fost date în stăpânire. Deşi păcatul a fost un eveniment în domeniul spiritual, el a avut efect şi asupra întregii creaţii a lui Dumnezeu. Un alt aspect este apariţia morţii, ca o pedeapsă pentru păcat rezultat al neascultării omului faţă de Dumnezeu (Geneza 2:17). Geneza 3:19 În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Moartea este separarea elementelor componente din fiinţa umană ca şi fenomen fenomenologic. Omul este compus din trup material, suflet şi duh. Această separare este şi expresia separării omului de Dumnezeu, ea produce în om frică şi teroare (Luca 12:5, „şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor”. (Evrei 2:15). Există şi alte efecte ale păcatului[8] care afectează relaţia omului cu Dumnezeu pe care doar le enumerăm, plaja fiind foarte mare. În primul rând omul cade în “dizgraţie divină, vină, moartea fizică, spirituală şi eternă, înrobirea, fuga de realitate, negarea păcatului, autoânşelarea, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul, competiţia, incapacitatea de a simţi cu alţii, respingerea realităţii, incapacitatea de a iubi”. De asemenea alte aspecte sunt păcatul este Imputat[9], prin care păcatul săvârşit de Adam are semnificaţie pentru întreaga lume (Romani 5:12,14-19; 1 Corinteni 15:22). Aici este subliniată o transgresiune, care înseamnă că păcatul şi moartea au intrat în lume printr-un singur om Adam, „călcarea de lege a lui Adam”, „greşeala unuia”, „unul a păcătuit”, „neascultarea unui singur om”, din care rezultă expresia „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… (Romani 5:12). Acelaşi lucru se spune şi în Corinteni. “Şi, după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; (1Corinteni 15:22). O altă consecinţă este Depravarea[10], sau perversitatea minţii şi o predispoziţie pentru păcat. Acţiunea şi deciziile păcătoase sunt rezultatul unei inimi păcătoase (Marcu 7:20-23; Proverbe 23:7). Această stare este valabilă atât pentru primul păcat, cât şi a tuturor păcatelor oamenilor. Depravarea este solidaritatea directă a păcatului nostru cu păcatul lui Adam. Prin naştere naturală noi moştenim natura păcătoasă a lui Adam, aspect recunoscut şi de David „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5), iar Isus face afirmaţia Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh. (Ioan 3:6). Teologii mai numesc această stare şi “depravare totală”, în sensul că dacă Dumnezeu nu ar fi întins o mână salvatoare omului, acesta nu ar fi reuşit niciodată să primească mântuire. Biblia ne indică o răspândire a păcatului, iar Geneza 6:5-7; 8:21, ne prezintă un „caz închis”, iar acest lucru nu s-a limitat la Potop, ci a trecut mai departe în istorie, şi avem în primele pagini a Revelaţiei divine, iar estimarea sau măsurarea moralei de mai târziu ne indică acelaşi lucru (Ieremia 17:9-10, Romani 3:10-18) De asemenea, starea noastră este o „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. (Romani 8:7). Această este din start o judecată severă, neînduplecată, şi necruțătoare, la adresa omului, care nu se mai poate îndreptăţii pe sine înaintea lui Dumnezeu. Depravarea totală atinge orice domeniu din viaţa omului şi nu este compatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu, dar El nu îi lasă pe toţi să cadă în versetele expuse de Pavel în (Romani 1:24, 28) şi din spirit civic fac şi fapte bune sau măcar au un etalon în inimile lor „Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege;” (Romani 2:14). Dar conform acestui punct de vedere faptele omului nu sunt suficient de bune ca să fie în conformitate cu poruncile date de Dumnezeu, iar criteriul final cerut este ca El să-şi întemeieze şi să aibă o bază pentru judecată în favoarea noastră (Romani 8:7; 1 Corinteni 2:14…. sunt foarte multe referinţe…. .. Matei 6:2, Evrei 11:4, 6). “Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. (Evrei 11:4). O altă consecinţă a păcatului este Incapacitatea umană de a face binele, din cauza naturi sale corupte şi pervertite. Omul nu-şi poate schimba caracterul de unul singur şi o face Duhul Sfânt prin regenerarea credinciosului. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. (2 Corinteni 5:17). Omul nu poate îndeplini voia lui Dumnezeu, este supus legii (Romani 8:7), omul este firesc (Romani 8:8), un pom rău nu poate face fructe bune (Matei 7:18), şi mai sunt aspecte care ne indică caracterul păcătos al omului, care ne arată imposibilitatea omului de a se ridica la normele de moralitate ţi sfinţenie a lui Dumnezeu. Chiar şi credinţa în Dumnezeu devine imposibilă pentru om, dacă nu suntem atraşi de Creator care este Tatăl Nostru (Ioan 6:44 …. 65). De asemenea fără naştere supranaturală din apă şi din Duh, nimeni nu are cum să înţeleagă Împărăţia lui Dumnezeu şi să intre în ea. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3) (Ioan 3:5 …8, Ioan 1:13; 1 Ioan 2:29, 3:9, … 4: 18). Se observă în mod clar necesitatea transformării omului de la o stare de păcat şi robie, iar Evanghelia, pune la îndemâna omului tocmai eliberarea din robia şi sclavia păcatului, fiind o Evanghelie a Harului. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11)…………………………………………………………………………..cont. pe https://www.resursecrestine.org/eseuri/164763/pacate-care-nu-se-iarta
///////////////////////////////////
Chemarea eficace
-
C. Sproul
Ori de câte ori avem o discuţie despre alegere sau despre predestinare şi suveranitatea harului divin, ne confruntăm inevitabil cu întrebarea: Ce anume face Dumnezeu atunci când intervine în viaţa unei persoane cu scopul de a o aduce la credinţă? De-a lungul istoriei Bisericii a existat o discuţie pe această temă şi despre deosebirile istorice dintre şcoala augustiniană, care spune că alegerea este în totalitate activitatea suverană a lui Dumnezeu, şi şcoala semi-pelagiană, care o vede ca o iniţiativă în care Dumnezeu şi omul cooperează. În ultimă instanţă, problema se reduce la întrebarea referitoare la momentul sau metoda prin care un păcătos vine la credinţa mântuitoare. Din nou, amândouă părţile (calvinismul, arminianismul, augustinianismul, semi-pelagianismul) sunt de acord că harul este o cerinţă absolut fundamentală pentru mântuire. Deosebirea constă în măsura în care harul e necesar, sau până la ce punct este el necesar. În final se ajunge la întrebarea: În momentul regenerării (vă amintiţi că am vorbit despre regenerare ca fiind una din lucrările Duhului Sfânt), la primul pas al trecerii păcătosului de la moarte spirituală la viaţă spirituală, este acest pas făcut prin ceea ce noi numim monergism sau prin sinergism? Eu aş spune că întreaga controversă dintre arminianism şi calvinism, între semi-pelagianism şi augustinianism se reduce la aceste două cuvinte şi explicaţia lor. Ce înseamnă ele?
Monergismul, aşa cum sugerează şi cuvântul, vine din prefixul „mon”, care înseamnă „unul” şi cuvântul „erg”, care în limba engleză se referă la o unitate de muncă sau efort. Acesta stă la rădăcina cuvântului „energie”. Astfel, monergismul se referă la un lucrător sau o persoană care face lucrarea. Sinergismul se referă la doi sau mai mulţi oameni care lucrează împreună. Prefixul „sin” înseamnă „cu” sau „împreună cu”. De aceea, el se referă la „cooperare” sau la o iniţiativă comună. Aquinas a înţeles problema în felul următor. Este harul regenerării un har operativ sau un har cooperativ? Atunci când Dumnezeu trezeşte la viaţă o persoană moartă în păcate şi fărădelegi; atunci când Duhul Sfânt regenerează păcătosul, contribuie El cu puterea Sa la un exerciţiu sau la o iniţiativă în care păcătosul vine cu ceva din energia lui, cu ceva din puterea lui cu scopul de a produce efectul dorit, sau este întreaga lucrare de regenerare o lucrare monergistică unilaterală a lui Dumnezeu? Este Dumnezeu şi numai Dumnezeu Cel care schimbă inima păcătosului sau Dumnezeu Îşi oferă sprijinul la schimbarea inimii păcătosului iar lucrarea de schimbare a inimii depinde în cele din urmă de voinţa păcătosului de a fi schimbată, de cooperarea sa cu oferta harului răscumpărător? La aceasta se rezumă întreaga problemă.
Haideţi să privim la câteva texte biblice care sunt relevante pentru ceea ce ne interesează aici. Cred că mai devreme am privit deja la textul din Efeseni, dar voi reveni la el pentru că e atât de important. Capitolul doi din Efeseni:
„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.”
Pavel priveşte în urmă şi vorbeşte prietenilor săi, creştinilor convertiţi din Efes, amintindu-le cine e Cel ce i-a trezit din moartea spirituală. Pe când erau ei încă morţi în greşelile şi păcatele lor, Dumnezeu Duhul Sfânt i-a trezit la viaţă, i-a înviat dintre cei morţi spiritual. Vă amintesc faptul că morţii nu cooperează.
Analogia mea preferată pentru ceea ce vorbeşte Pavel aici este învierea lui Lazăr. Lazăr era mort de patru zile şi singura putere din univers care mai putea scoate acel cadavru din mormânt era puterea creatoare şi energizantă a lui Dumnezeu. Hristos nu l-a invitat pe Lazăr să iasă din mormânt. El n-a aşteptat ca Lazăr să coopereze, ci a spus: „Lazăre, vino afară!” Şi prin puterea divină absolută a acelei porunci, cel ce era mort a devenit viu. Apoi, desigur, el cooperează, iese afară din mormânt. Dar nu a existat cooperare în momentul trecerii naturii sale de la moarte la viaţă.
Într-un mod asemănător, ceea ce îl auzim pe Pavel spunând aici este: voi sunteţi într-o stare de moarte spirituală. Sunteţi, din fire, copii ai mâniei. Şi, aşa cum a spus Isus, nimeni nu vine la Tatăl dacă nu-i este dat de Tatăl să vină. Iar în firea voastră pământească nu puteţi face nimic. Nimic înseamnă că nici măcar un lucru, oricât de mic ar fi el. Lăsaţi singuri nu veţi alege niciodată lucrurile lui Dumnezeu. Dar, în timp ce voi sunteţi în această stare de moarte spirituală, trăind după mersul acestei lumi, după Domnul puterii văzduhului, ascultând de poftele firii voastre pământeşti, la fel ca toţi ceilalţi din această lume; în timp ce sunteţi în această stare, Dumnezeu vă aduce la viaţă. După ce El vă aduce la viaţă, oare vă dezmorţiţi, vă apropiaţi, veniţi, credeţi? Da. Dar vorbim de acel pas iniţial, de acel prim pas. Este oare un lucru pe care Dumnezeu şi numai Dumnezeu îl face, sau Dumnezeu doar vine la tine, te curtează şi îţi spune: „Vino”; te ademeneşte, te încurajează, şopteşte în urechea unui om mort spunându-i: „Vino!”. Îi vorbeşte unui mort şi-i spune: „Vrei, te rog, să cooperezi cu Mine?” „Alege astăzi cui vrei să slujeşti.” Nu. Prin Duhul Său Sfânt, El intervine şi schimbă dispoziţia inimii acelei persoane moarte spiritual.
Pavel continuă:
„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă…” Când ne-a adus la viaţă? Când eram morţi. „…împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.”
Toate acestea sunt un exerciţiu în care Pavel proslăveşte minunile uimitoare ale harului divin. Începând cu paragraful introductiv al scrisorii sale către efeseni, el vorbeşte despre farmecul predestinării şi alegerii noastre în Hristos, toate fiind pentru slava harului lui Dumnezeu. Acum el prezintă modul în care Dumnezeu înfăptuieşte acest lucru şi ne arată bogăţiile nemărginite ale harului Său în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Apoi el o mai spune o dată. Ascultaţi, în versetul 8:
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
Observaţi că el spune că suntem mântuiţi prin har, prin credinţă. Apoi spune: „…şi aceasta nu vine de la voi…”. Întrebarea pe care trebuie să o punem este: La ce se referă cuvântul „aceasta”? Se referă la mântuire? Se referă la har? Nu. Din punct de vedere gramatical, „aceasta” se referă la „credinţă”. Sunteţi îndreptăţiţi prin credinţă, dar nici măcar credinţa pe care o aveţi nu e generată de voi. Nu vine de la voi. Nu vine din acea inimă împietrită. Nu vine din acea natură decăzută. Este activitatea creatoare a lui Dumnezeu. Iar aceasta nu vine de la voi, este darul lui Dumnezeu. În inimile celor aleşi, Dumnezeu intervine în vieţile lor, schimbă dispoziţia sufletului lor, creează credinţă într-o inimă care era necredincioasă. Această idee este absolut respingătoare semi-pelagienilor din toate timpurile. Ei spun că Dumnezeu e un gentleman. Duhul Sfânt e un gentleman. El niciodată nu ar intra în mod unilateral ca să schimbe inima cuiva împotriva voinţei lui. Amintiţi-vă, voinţa noastră e întotdeauna şi în toate privinţele opusă lui Dumnezeu. Iar singurul mod în care Îl vom alege pe Hristos de bună voie este dacă Dumnezeu intervine ca să ne facă să dorim acest lucru, regenerând sufletul nostru, schimbându-ne dispoziţia inimii, înviindu-ne din moartea spirituală şi dându-ne viaţa spirituală. Pentru ca acum, nu numai să fim capabili să Îl alegem pe Hristos şi într-adevăr să Îl alegem pe Hristos, dar să facem acest lucru de bună voie.
Îmi amintesc că cineva l-a întrebat pe un profesor ce crede despre calvinism. Profesorul a răspuns: „Nu, nu. Nu cred într-un Dumnezeu care îi alege după bunul plac pe unii să fie mântuiţi şi îi aduce împotriva voinţei lor în Împărăţia lui Dumnezeu, respingându-i în acelaşi timp pe ceilalţi care doresc cu disperare să fie acolo.” Când aud aşa ceva, dau din cap şi zic: „O, dacă asta înseamnă calvinismul, atunci şi eu sunt împotriva lui la fel ca acest om.” Cum a putut ajunge să fie prezentat atât de denaturat? Ce spune el de fapt e că Dumnezeu acţionează la întâmplare. Dumnezeu nu acţionează niciodată la întâmplare. Doar pentru că motivul alegerii tale nu se găseşte în tine, asta nu înseamnă că Dumnezeu e impulsiv, capricios sau arbitrar în ceea ce face, sau că El nu are nici un motiv pentru alegerile Sale, sau că Dumnezeu alege la întâmplare pe unii şi îi forţează să intre în Împărăţie împotriva voinţei lor.
Întregul sens al regenerării este schimbarea voinţei, în urma căreia cei ce nu doresc sunt făcuţi să dorească prin Duhul lui Dumnezeu. Cei ce urau lucrurile lui Dumnezeu din cauză că erau morţi spiritual, au acum o nouă dispoziţie, o nouă inimă. De aceea Isus a spus: „Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate nici măcar vedea Împărăţia lui Dumnezeu, darămite să mai intre în ea.” Isus vede ca o condiţie necesară pentru a intra în Împărăţie, primul pas absolut esenţial pentru orice răspuns al credinţei, este să fii regenerat.
Diferenţa de bază dintre teologia reformată şi teologia non-reformată este ordinea mântuirii, cu referire la relaţia dintre credinţă şi regenerare. Marea majoritate a creştinilor evanghelici profesanţi cred că credinţa vine înaintea regenerării. În alte cuvinte, pentru a te putea naşte din nou tu trebuie să crezi. Trebuie să Îl alegi pe Hristos. Dacă Îl alegi pe Hristos, iei o decizie, atunci ca răspuns la acea alegere şi la acea decizie Dumnezeu te va face să fii născut din nou. Teologia reformată este împotriva acestei idei încă din zilele lui Augustin, sau, aş putea spune, încă din zilele lui Pavel. Pentru că dacă aşa ar sta lucrurile, nu aş avea absolut nici o speranţă ca vreo persoană din această lume să fie mântuită. Pentru că, indiferent cât de convingător ai fi, indiferent cât de elocvent ai fi, indiferent cât de puternic ai fi, indiferent cât de influent ai fi, cum ai putea oare convinge o persoană moartă spiritual, care este în duşmănie cu Dumnezeu, care este cu totul condusă de firea pământească, care, dacă nu e regenerată şi născută din nou nu poate nici măcar să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, cum ai putea oare să convingi o astfel de persoană să Îl aleagă pe Hristos, pe care nu Îl doreşte câtuşi de puţin? Eu nu pot schimba inima unei alte persoane. Eu pot prezenta mesajul. Pot argumenta în favoarea lui şi pot încerca să fiu convingător. Pot pleda pentru acest mesaj. Pot fi credincios Evangheliei. Dar dacă Dumnezeu nu schimbă inima… Eu pot sădi, altcineva poate uda, dar numai Dumnezeu poate face să crească. Numai Dumnezeu are puterea să schimbe natura sufletului omenesc. De aceea noi spunem că regenerarea vine înaintea credinţei. Avem aici esenţa teologiei reformate. În alte cuvinte, Dumnezeu Duhul Sfânt mai întâi schimbă dispoziţia sufletului înainte ca cineva să poată avea credinţă.
Când eu cred, a cui e acea credinţă? Crede Dumnezeu prin mine? Nu. Eu sunt cel ce cred. Îl aleg eu pe Hristos? Da, eu Îl aleg pe Hristos. Nu Dumnezeu alege în locul meu. Eu Îl aleg pe Hristos. Eu sunt cel ce răspunde. Nu sunt împins cu forţa împotriva voinţei mele. Ideea esenţială e că voinţa mea a fost schimbată. Astfel, ce uram înainte acum iubesc şi mă grăbesc să vin la Fiul. Pentru că asta e ceea ce vreau. Pentru că Dumnezeu a pus în sufletul meu dorinţa după El.
Apoi, cealaltă parte a acelei denaturări – Dumnezeu respinge pe aceia care doresc cu disperare să fie în Împărăţia Lui. Ce deformare a modului în care Biblia prezintă omul firesc, să spui că omul firesc aleargă cu disperare încercând să Îl găsească pe Dumnezeu, încercând să intre în Împărăţie! Iar Dumnezeu îi spune: „Nu, Îmi pare rău, nu eşti pe listă. Nu poţi intra.” Amintiţi-vă, întreaga rasă umană e moartă în păcat. Nimeni nu încearcă să vină la Hristos, poate face acest lucru doar prin harul lui Dumnezeu, prin harul special al lui Dumnezeu.
În final, aşa cum am spus, amândouă părţile din această dispută sunt de acord că harul este condiţia necesară. Punctul în care sunt cu totul în dezacord în ce priveşte problema monergismului şi sinergismului este dacă harul regenerării este eficace sau nu. Sau, ca să folosim limbajul mai popular, dacă este irezistibil. Sunt unii care spun că trebuie să ai harul lui Dumnezeu ca să poţi veni la Hristos. Înainte să se întâmple orice altceva, harul trebuie să fie primul. Trebuie să fie premergător, să vină mai înainte. Dar acest har premergător, fără de care nu poţi veni la Hristos, nu este irezistibil. Tu ai puterea să îl refuzi. Deci, încă o dată, harul care îţi vine în ajutor şi care îţi este oferit, fie cooperezi cu el, fie nu cooperezi cu el. Şi, în ultimă instanţă, pe când eşti încă mort în păcatele şi greşelile tale, pe când eşti încă nemântuit, pe când eşti încă un copil al întunericului şi în firea pământească, înainte să te fi născut din nou, întreaga ta mântuire depinde de cooperarea ta.
De aceea eu spun că e o teologie fără nici o speranţă. Nu aş rămâne nici măcar cinci minute în slujire dacă aş crede aşa ceva. Aş dormi mai mult mâine dimineaţă, pentru că ea nu ia în serios modul în care Biblia priveşte caracterul radical al decăderii umane – faptul că noi pur şi simplu nu suntem în stare să ne convertim singuri. Nici măcar nu putem coopera, pentru că această cooperare presupune că deja a avut loc o schimbare. Iar până când acea schimbare nu are loc, nimeni nu va putea coopera vreodată.
Eu spun: „Sunteţi creştini?” Ei spun: „Da.” Eu spun: „Nu-i aşa că aveţi prieteni, vecini sau membri în familie care nu sunt creştini? Cum se face că voi sunteţi creştini iar acele persoane nu sunt? E oare din cauză că Dumnezeu vouă vi-a dat har iar lor nu?” „Nu, nu, nu. Dumnezeu dă har tuturor în mod egal.” Eu spun: „În regulă atunci, dacă Dumnezeu dă tuturor harul în mod egal iar tu eşti creştin în timp ce celălalt nu este, cum vine asta? Eşti tu mai neprihănit decât acea persoană?” Răspunsul primit în proporţie de 100% este: „Nu, desigur că nu pot spune aşa ceva.” „Bine faci că n-o spui. Pentru că acum nu numai că ai contestat alegerea, dar tocmai ai contestat şi Evanghelia.” Eu spun: „Să fie oare pentru că eşti mai inteligent?” „Nu.” Pentru că dacă răspunsul e da, voi spune: „Cum se face că eşti mai inteligent? De unde ai primit inteligenţa? Ţi-a dat Dumnezeu mai multă inteligenţă decât celuilalt?” Apoi spun: „Cum rămâne atunci?” „Ei bine, pentru că eu am spus DA iar el a spus NU.” Eu spun: „Ştiu asta. Despre asta vorbim acum. De ce ai spus DA? Cum poţi să stai aici şi să crezi că motivul nu e faptul că tu eşti mai neprihănit pentru că ai dat răspunsul corect în timp ce prietenul tău a dat răspunsul greşit? Voi spune că motivul pentru care tu ai dat răspunsul corect este fiindcă Dumnezeu, în harul Său, te-a schimbat şi te-a format în felul acesta; tu eşti lucrarea mâinilor Lui, creat să fii asemenea lui Hristos Isus. Dumnezeu te-a eliberat, ţi-a schimbat inima. De aceea nu e vorba de neprihănirea ta aici. Dacă El doar a făcut oferta şi a lăsat decizia în mâinile tale, atunci ai cu ce să te lauzi. Pentru că eşti mai neprihănit decât persoana care a spus NU. Fiindcă răspunsul corect înaintea lui Dumnezeu este DA. Să-I spui NU lui Dumnezeu este un păcat. Tu nu ai păcătuit. Celălalt a păcătuit. Tu ai cu ce să te lauzi.” Dar, oameni buni, în acest moment el începe să spună: „Păi, nu ar trebui să spun asta.” Nu aştepta să ajungem în acest punct ca să nu spui asta. N-o spune niciodată.
Încă un text, foarte pe scurt. În Romani, faimosul „lanţ de aur” pe care îl citim în Romani opt. Versetul favorit al tuturor:
„Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.”
Există un lanţ aici, o succesiune care începe cu cunoaşterea mai dinainte. După această cunoaştere mai dinainte urmează predestinarea. După predestinare, ce vine? Chemarea. Iar după chemare vine îndreptăţirea. După îndreptăţire, proslăvirea. Este o frază eliptică, din ea au fost omise cuvintele de prisos. Fiecare comentator înţelege că în text există ceva asumat, ceva ce nu e exprimat. Este vorba de cuvântul „toţi”. Pe toţi cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte, El i-a predestinat. Pe toţi cei pe care i-a predestinat, El i-a şi chemat. Iar toţi cei ce au fost chemaţi, sunt îndreptăţiţi. Toţi cei ce sunt îndreptăţiţi, sunt proslăviţi. Problema atât de importantă aici este că oamenii privesc la acest text şi spun: „Vezi, cunoaşterea dinainte e prima, de aceea noi credem în alegerea bazată pe cunoaşterea dinainte, Dumnezeu ştie dinainte cine va primi chemarea şi cine n-o va face. Pe baza acestei cunoaşteri El ne alege.” Orice ai crede despre predestinare, credinţa ta trebuie să înceapă cu cunoaşterea dinainte. Pentru că Dumnezeu nu poate predestina ceva sau pe cineva despre care nu ştie nimic dinainte. De aceea, nu e surprinzător faptul că începe cu cunoaşterea dinainte. Dar observaţi că toţi cei ce sunt cunoscuţi mai dinainte, sunt predestinaţi. Iar toţi cei ce sunt predestinaţi, sunt chemaţi. Deci nu vorbeşte aici despre întreaga lume. Numai despre cei predestinaţi care sunt cunoscuţi mai dinainte, şi toţi cei predestinaţi sunt şi chemaţi.
Ideea principală aici este că oricine e chemat este îndreptăţit. Asta înseamnă că oricine este chemat primeşte credinţă. Asta înseamnă că acest text nu poate vorbi despre chemarea externă a Evangheliei, în care toţi sunt chemaţi fără deosebire prin predicarea publică a Evangheliei. Textul vorbeşte despre chemarea internă, chemarea operativă a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, în care Dumnezeu Duhul Sfânt îţi schimbă inima într-un mod eficace. Aceasta e ceea ce noi numim chemarea eficace a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care aduce la îndeplinire în inima ta ceea ce Dumnezeu a intenţionat să facă încă de la întemeierea lumii, pentru ca predestinarea să poată fi dusă la bun sfârşit. Astfel încât toţi cei ce sunt predestinaţi vor fi chemaţi într-un mod eficace de către Duhul Sfânt. Toţi cei ce sunt chemaţi de Duhul Sfânt vor fi îndreptăţiţi. Iar toţi cei ce sunt îndreptăţiţi vor fi proslăviţi. Dacă aplicăm termenii şi condiţiile arminiene la acest lanţ de aur, ar trebui să spunem: Unii dintre cei cunoscuţi mai dinainte sunt predestinaţi. Unii dintre cei predestinaţi sunt chemaţi. Unii dintre cei chemaţi sunt îndreptăţiţi. Unii dintre cei îndreptăţiţi sunt proslăviţi. Iar atunci întregul text nu mai înseamnă nimic.
Tradus de Florin Vidu
https://www.rcrwebsite.com/effectual.htm
////////////////////////////
PĂCAT
- Terminologia
Aşa cum este de aşteptat de la o carte a cărei temă dominantă este păcatul omului şi mântuirea de păcat pe care o dă Dumnezeu prin harul Său, pentru a reda ideea de păcat, Biblia foloseşte o mare varietate de termeni, atât în VT cât şi în NT.
În ebraică există patru rădăcini principale ale cuvântului. Cel mai frecvent utilizat este cuvântul ht’ şi împreună cu derivatele lui el redă ideea de a nu lovi o ţintă, sau de a devia de la direcţia propusă (cf. Judecători 20:16 pentru o situaţie în care este utilizat fără a avea însă un sens moral). Marea majoritate a cazurilor în care este utilizat se referă la o abatere morală sau religioasă, în ceea ce-l priveşte pe om (Geneza 20:9), sau cu referire la Dumnezeu (Plângerile 5:7). Substantivul hatta’t este folosit în mod frecvent ca un termen uzual pentru o jertfă de ispăşirea păcatului (Levitic 4, passim). Rădăcina nu explică motivaţia lăuntrică pentru acţiunea greşită ci se ocupă mai mult de aspectul ei formal ca o abatere de la norma morală, aceasta fiind de obicei Legea sau voia lui Dumnezeu (Exod 20:20; Osea 13:2; etc.). ps’ se referă la acţiunea prin care se rupe relaţia dintre două persoane, şi se traduce prin „răzvrătire” sau „revoluţie”. Apare cu sens ne-teologic, de ex. cu privire la păcatul lui Israel de a se fi depărtat de casa lui David (1 Împăraţi 12:19). Atunci când este folosit cu privire la păcat, acesta este poate cel mai profund termen din VT, care arată mai mult decât toate că păcatul este o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, o sfidare a domniei şi a conducerii Lui (Isaia 1:28; 1 Împăraţi 8:50; etc.). ‘wh redă sensul de perversiune sau „răstălmăcire” voită (Isaia 24:1; Plângerile 3:9). Folosit cu privire la păcat, acest termen reflectă ideea de păcat ca o comitere voită a răului, o „săvârşire a unei nelegiuiri” (Daniel 9:5; 2 Samuel 24:17). Apare în contexte religioase, în special sub forma substantivului ‘awon care subliniază ideea de vinovăţie ce se naşte datorită unui rău comis în mod voit (Geneza 44:16; Ieremia 2:22). De asemenea, se poate referi la pedeapsa care este o consecinţă a păcatului (Geneza 4:13; Isaia 53:11). Cuvântul sagah are ca idee de bază îndepărtarea de calea cea bună (Ezechiel 34:6). El indică păcatul făcut din ignoranţă, „greşeala”, „rătăcirea omenească” (1 Samuel 26:21; Iov 6:24). El apare deseori în contextul unor acte cultice ca şi păcat comis prin nerespectarea regulilor ritualistice (Levitic 4:2). Mai trebuie să menţionăm şi cuvântul rasa, a fi rău, a acţiona cu răutate (2 Samuel 22:22; Neemia 9:33); şi ‘amal, pagubă produsă altora (Proverbe 24:2; Habacuc 1:13).
Principalul termen folosit pentru păcat în NT este hamartia (şi derivatele lui), care este echivalent cu ht’. În greaca clasică este folosit cu sensul de a nu lovi o ţintă sau de a lua un drum greşit. Este termenul general pentru păcat în NT şi are sensul de delict concret, de încălcare a Legii lui Dumnezeu (Ioan 8:46; Iacov 1:15; 1 Ioan 1:8). În Romani 5-8, Pavel personifică păcatul, făcându-l în felul acesta un principiu care guvernează în viaţa omului (cf. 5:12; 6:12,14; 7:17, 20; 8:2). Termenul paraptoma apare în gr. clasică cu sensul de eroare de măsurare sau de gafă. NT îi dă o conotaţie morală puternică cu sensul de nelegiuire sau încălcare de lege (cf. morţi în… Efeseni 2:1; Matei 6:14 ş.urm.). Cuvântul parabasis este un termen derivat în mod similar cu un înţeles similar, „călcare de lege”, „a trece dincolo de norma acceptată” (Romani 4:15; Evrei 2:2). Asebeia este probabil cel mai profund termen pe care NT îl foloseşte pentru păcat şi este traducerea curentă în LXX a termenului ebr. ps’. El denotă o lipsă de evlavie şi o impietate activă (Romani 1:18; 2 Timotei 2:16). Un alt termen este anomia, fărădelege, un dispreţ faţă de lege (Matei 7:23; 2 Corinteni 6:14). kakia şi poneria sunt termeni generali care exprimă depravarea morală şi spirituală (Faptele Apostolilor 8:22; Romani 1:29; Luca 11:39; Efeseni 6:12). Ultima dintre aceste trimiteri indică asocierea termenului poneria cu Satan, cel rău, ho poneros (Matei 13:19; 1 Ioan 3:12). adikia principalul termen folosit în gr. clasică pentru un rău făcut aproapelui. Este tradus prin mai multe cuvinte cum ar fi „nedreptate” (Romani 9:14), „strâmbătate” (Ioan 7:18), „nelegiuire” (Romani 2:8), „fărădelege” (2 Timotei 2:19). În 1 Ioan are acelaşi sens ca şi hamartia (1 Ioan 3:4; 5:17). De asemenea, mai apare şi termenul enochos, un termen juridic ce înseamnă „vină” (Marcu 3:29; 1 Corinteni 11:27), şi opheilema, „datorie” (Matei 6:12).
Definiţia păcatului, însă, nu trebuie derivată din termenii pe care fi foloseşte Scriptura pentru a descrie păcatul. Cel mai caracteristic aspect al păcatului dintre toate este acela că el este îndreptat împotriva lui Dumnezeu (cf. Psalmul 51:4; Romani 8:7). Orice concept despre păcat care nu ţine seama în primul rând de faptul că el este o împotrivire faţă de Dumnezeu este o abatere de la modul în care Scriptura prezintă păcatul. Obişnuita idee că păcatul este egoism este o evaluare falsă a naturii şi a gravităţii lui. În esenţă, păcatul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu şi numai aspectul acesta explică diversitatea formelor lui de manifestare. El este o încălcare a ceea ce cere slava lui Dumnezeu şi, de aceea, este în esenţa lui o contrazicere a lui Dumnezeu.
- Originea
Păcatul a fost prezent în univers înainte de căderea în păcat a lui Adam şi a Evei (Geneza 3:1 ş.urm.; cf. Ioan 8:44; 2 Petru 2:4; 1 Ioan 3:8; Iuda 6). Biblia, însă, nu se ocupă direct de originea răului din univers, ci se ocupă mai degrabă de păcat şi de originea lui în viaţa omului (1 Timotei 2:14; Iacov 1:13 ş.urm.). Adevărata ţintă a ispitei cu care a venit Satan în relatarea din Geneza 3 se poate vedea în subtila sugestie că omul ar trebui să aspire să fie egal cu Creatorul lui („Veţi fi ca Dumnezeu…”, 3:5). Atacul lui Satan a fost îndreptat spre integritatea, veridicitatea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi a constat întro ademenire către răzvrătire nelegiuită şi hulitoare împotriva Celui care era de drept şi de fapt Stăpânul al omului. Prin acest act, omul a râvnit la egalitatea cu Dumnezeu (cf. Filipeni 2:6), a încercat să-şi afirme independenţa faţă de Dumnezeu şi astfel să pună sub semnul întrebării tocmai natura şi ordinea existenţei în care trăia ca o creatură într-o dependenţă absolută de harul şi de purtarea de grijă a Creatorului lui. Păcatul omului constă în pretenţia lui de a fi Dumnezeu” (Niebuhr). În acest act, omul a încetat să se mai închine lui Dumnezeu şi să-L adore, ceea ce trebuia să fie întotdeauna reacţia lui corectă faţă de măreţia şi harul lui Dumnezeu, şi în schimb s-a închinat înaintea duşmanului lui Dumnezeu şi înaintea ambiţiior sale mârşave.
Astfel, conform celor scrise în Geneza 3, originea păcatului nu trebuie căutată într-o acţiune făţişă (2:17 cu 3:6) ci mai curând într-o aspiraţie lăuntrică ce îl ignoră pe Dumnezeu şi a cărei expresie imediată a fost actul neascultării. În ceeace priveşte întrebarea „Cum au putut Adam şi Eva să fie ispitiţi ţinând seama că ei nu au cunoscut înainte ce este păcatul?”, Scriptura nu intră în detalii. Totuşi, în Persoana lui Isus Cristos avem un Om care, cu toate că a fost fără păcat, „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15; cf. Matei 4:3 ş.urm.; Evrei 2:17 ş.urm.; 5:7 ş.urm.; 1 Petru 1:19; 2:22 ş.urm.). Originea absolută a *răului face parte din „taina nelegiuirii” (2 Tesaloniceni 2:7), dar motivul tăcerii care există în Scriptură este acela că „o explicare raţională” a originii păcatului ar avea ca rezultat inevitabil sustragerea atenţiei de la ceea ce Scriptura tratează în primul rând, şi anume mărturisirea vinovăţiei mele personale (cf. G.C. Berkouwer, Sin, 1971, cap. 1). În final, prin natura sa, păcatul nu poate fi „cunoscut” obiectiv; „păcatul se scoate pe sine în evidenţă” (S. Kierkegaard).
III. Consecinţele
Păcatul lui Adam şi Eva nu a fost un eveniment izolat. Consecinţele lui au fost imediate pentru ei, pentru descendenţii lor şi pentru întreaga lume.
- Atitudinea omului faţă de Dumnezeu
Schimbarea atitudinii lui Adam faţă de Dumnezeu este un indiciu al schimbărilor care au avut loc în mintea lui. Atât el cât şi Eva „s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu” (Geneza 3:8; cf. v. 7). Creaţi ca să trăiască în prezenţa lui Dumnezeu şi în părtăşie cu El, ei s-au îngrozit acum la gândul că se vor întâlni cu El (cf. Ioan 3:20). *Ruşinea şi frica au fost acum stările emoţionale dominante (cf. Geneza 2:25; 3:7, 10), indicând ruptura care s-a produs.
- Atitudinea lui Dumnezeu faţă de om
Schimbarea s-a produs nu numai în atitudinea omului faţă de Dumnezeu, ci şi în atitudinea lui Dumnezeu faţă de om. Lucrurile care indică această schimbare sunt mustrarea, condamnarea, blestemul, izgonirea din grădină. Păcatul are un singur sens (este comis de om faţă deDumnezeu), dar nu tot aşa stau lucrurile cu consecinţele acestuia. Păcatul provoacă mânia şi dezgustul lui Dumnezeu, şi trebuie să fie aşa, pentru că el contrazice natura lui Dumnezeu. Este imposibil ca Dumnezeu să fie îngăduitor faţă de păcat, căci acest lucru ar însemna că Dumnezeu încetează de a mai lua păcatul în serios. El nu Se poate nega pe Sine Însuşi.
- Consecinţele păcatului pentru rasa umană
Istoria omului în desfăşurarea ei ne pune la dispoziţie un catalog de vicii (Geneza 4:8, 19, 23 ş.urm.; 6:2-3, 5). Continuarea din abundenţă a nelegiuirii a avut ca rezultat distrugerea propriu-zisă a omenirii (Geneza 6:7, 13; 7:21-24). Căderea în păcat a avut efect nu numai asupra lui Adam şi asupra Evei ci s-a răsfrânt asupra tuturor descendenţilor lor; există o solidaritate a tuturor oamenilor în ceea ce priveşte păcatul şi răul.
- Consecinţele pentru creaţie
Efectul căderii în păcat se râsfrânge asupra cosmosului fizic. „Blestemat este pământul din pricina ta” (Geneza 3:17; cf. Romani 8:20). Omul este coroana creaţiei, este făcut după chipul lui Dumnezeu şi, de aceea, Dumnezeu i-a dat în stăpânire toate făpturile şi lucrurile de pe pământ (Geneza 1:26). Catastrofa căderii omului în păcat a atras după sine catastrofa blestemului asupra tot ceea ce i s-a dat stăpânire. Păcatul a fost un eveniment care a avut loc în domeniul duhului omului, dar a avut repercursiuni în întreaga creaţie.
- Apariţia morţii
*Moartea reprezintă pedeapsa pe care o atrage după sine păcatul. Acesta a fost avertismentul ataşat interdicţiei pe care a dat-o Dumnezeu în Eden (Geneza 2:17) şi este expresia directă a blestemului lui Dumnezeu asupra omului păcătos (Geneza 3:19). În domeniul fenomenologic, moartea constă în separarea elementelor componente ale fiinţei omeneşti. Această descompunere este expresia principiului morţii, şi anume, separarea, iar expresia ei extremă este separarea de Dumnezeu (Geneza 3:23 ş.urm.). Datorită păcatului, moartea produce în om frică şi teroare (Luca 12:5; Evrei 2:15).
- Imputarea
Primul păcat al lui Adam are o semnificaţie unică pentru întreaga rasă umană (Romani 5:12,14-19; 1 Corinteni 15:22). Este subliniată aici o transgresiune prin care păcatul, condamnarea şi moartea a intrat în lume. Păcatul este ca „călcarea de lege a lui Adam”, „greşeala unuia”, „unul a păcătuit”, „neascultarea unui singur om” şi nu mai încape nici o îndoială că este vorba despre primul păcat al lui Adam. De aici rezultă că expresia „fiindcă toţi au păcătuit” din Romani 5:12 se referă la păcatul tuturor în păcatul lui Adam. Ea nu se poate referi la păcatele proprii ale tuturor oamenilor şi cu atât mai puţin la depravarea ereditară care îi afectează pe toţi oamenii, căci în v. 12, expresia în cauză spune clar de ce „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”, iar expresia „greaşeala unuia singur” din v. 17 este motivul pentru care moartea domneşte universal. Dacă nu ar fi vorba despre acelaşi păcat, Pavel ar afirma două lucruri diferite, cu referire la acelaşi subiect şi în acelaşi context. Singura explicaţie pentru cele două forme de enunţuri ale lui Pavel este că toţi oamenii au păcătuit prin păcatul lui Adam. Aceeaşi concluzie trebuie trasă şi din 1 Corinteni 15:22, „toţi mor în Adam”. Dacă toţi mor în Adam, este pentru că toţi au păcătuit în Adam.
Conform Scipturilor, solidaritatea cu Adam care explică participarea tuturor oamenilor la păcatul lui Adam este de aceeaşi natură cu solidaritatea care există între Cristos şi cei care sunt uniţi cu El. Paralela din Romani 5:12-19; 1 Corinteni 15:22, 45-49 dintre Adam şi Cristos indică acelaşi tip de relaţii în ambele cazuri şi nu este necesar să vedem nimic în plus în cazul relaţiei dintre Adam şi rasa umană decât ceea ce vedem în relaţia dintre Cristos şi poporul Său. În ceea ce priveşte cea de-a doua relaţie, aceasta este de tipul unei conduceri reprezentative, şi avem în această relaţie tot ceea ce este necesar pentru a defini solidaritatea tuturor oamenilor cu păcatul lui Adam. A spune că păcatul lui Adam ne-a fost imputat tuturor înseamnă să spunem că toţi am participat la păcatul lui, prin faptul că el a fost reprezentantul nostru al tuturor.
Cu toate că, în conformitate cu dovezile pe care le avem în pasajele relevante, imputarea păcatului lui Adam asupra omenirii a avut loc imediat, judecata condamnării lui Adam şi, prin urmare a tuturor oamenilor în el, îşi confirmă justeţea în experienţa morală a fiecărui om care a trăit de atunci încoace. Astfel, cuvintele „toţi au păcătuit” din Romani 3:23 se dovedesc întru totul valabile prin referirile ce le face Pavel la păcatele specifice şi evidente atât ale iudeilor cât şi ale Neamurilor (Romani 1:18-3:8), înainte de a face vreo aluzie la imputarea păcatului lui Adam. În mod similar, Scriptura face o legătură între judecata finală a omului înaintea lui Dumnezeu şi „faptele” lui care nu s-au ridicat la înălţimea standardelor lui Dumnezeu (cf. Matei 7:21-27; 13:41; 25:31-46; Luca 3:9; Romani 2:5-19; Apocalipsa 20:11-14).
Respingerea acestei doctrine ne arată nu numai faptul că persoana respectivă nu acceptă mărturia unor pasaje relevante de asemenea, faptul că ea nu-şi dă seama de relaţia strânsă care există între principiul care guvernează relaţia dintre noi şi Adam şi principiul după care Dumnezeu Îşi desfăşoară activitatea de mântuire. Paralela dintre Adam ca primul om şi Cristos ca şi Cel din urmă Adam ne arată că înfăptuirea mântuirii în Cristos se bazează pe acelaşi principiu funcţional ca şi cel prin care noi toţi am devenit păcătoşi şi prin care am moştenit moartea. Istoria omenirii poate fi împărţită în două complexe: păcat-condamnare-moarte şi neprihănire-îndreptăţire-viaţă. Primul se naşte din unirea noastră cu Adam, iar al doilea, din unirea noastră cu Cristos. Acestea sunt cele două orbite în care trăim şi pe care ne mişcăm. Felul în care conduce Dumnezeu omenirea se conformează acestor două tipuri de relaţii. Dacă nu ţinem seama de Adam, nu-L putem înţelege bine pe Cristos. Toţi cei ce mor, mor în Adam; toţi cei care sunt înviaţi sunt înviaţi în Cristos.
- Depravarea
Păcatul nu constă numai într-o acţiune de încălcare a legii. Orice acţiune volitivă porneşte de la ceva mai adânc decât voinţa însăşi. O acţiune păcătoasă este expresia unei inimi păcătoase (cf. Marcu 7:20-23; Proverbe 4:23; 23:7). De aceea, păcatul trebuie să includă întotdeauna, perversitatea inimii, a minţii a predispoziţiei şi a voinţei. Acest lucru a fost valabil, aşa cum am văzut mai sus, în cazul primului păcat, şi este valabil în cazul tuturor păcatelor. Imputarea păcatului lui Adam posterităţii trebuie, de aceea, să aibă sensul de implicare personală în perversitatea fără de care păcatul lui Adam ar fi nesemnificativ iar imputarea lui ar fi o abstracţie imposibilă. Pavel afirmă că „prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Romani 5:19). Depravarea pe care păcatul o atrage după sine şi cu care oamenii vin în lume este de aceea rezultatul direct al solidarităţii noastre cu păcatul lui Adam. Prin naşterea naturală ajungem în lume ca indivizi care nu pot exista separat de păcatul lui Adam care este considerat acum păcatul nostru. De aceea psalmistul a scris: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea” (Psalmul 51:5), iar Domnul nostru a spus: „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3:6).
Mărturia Scripturii cu privire la puterea de răspândire a păcatului este clară. Geneza 6:5; 8:21 ne pune la dispoziţie un caz deja închis. Ultimul citat ne arată clar că această incriminare nu s-a limitat la perioada dinainte de pedeapsa potopului. Nu putem scăpa de forţa acestei mărturii pe care o avem pe primele păgâni ale revelaţiei divine, iar evaluările de mai târziu spun acelaşi lucru (cf. Ieremia 17:9-10; Romani 3:10-18). Din orice unghi l-am privi pe om, observăm lipsa în el a ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Făcând o evaluare mai pozitivă, toţi ne-am îndepărtat de calea lui Dumnezeu şi am ajuns corupţi. În Romani 8:5-7, Pavel se referă la mintea omului, iar carnea lui, când este folosită cu sens etic ca în cazul de faţă, înseamnă natura omenească ce este îndreptata spre păcat şi stăpânită de acesta (comp. Ioan 3:6). Mai departe, conform celor scrise în Romani 8:7, „Mintea care este preocupată de lucrurile cărnii este ostilă lui Dumnezeu” (în vers. Cornilescu citim: „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu”. Nu se poate ajunge la o judecată mai aspră decât aceasta, căci ea înseamnă că gândirea omului natural este condiţionată şi stăpânită de vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu. Implicaţia clară a acestor pasaje este că judecata priveşte întreaga depravare a omului, adică, nu există nici un domeniu al vieţii omului care să fie absolvit de efectele sumbre ale naturii căzute a omului, şi de aceea nici un domeniu care să poată sluji ca temei prin care omul să se poată îndreptaţi pe sine însuşi, înaintea lui Dumnezeu şi a legii Lui.
Depravarea însă nu se manifestă prin păcate în aceeaşi măsură la toţi oamenii. Există mulţi factori care restrâng acţiunile acestei naturi depravate. Dumnezeu nu-i lasă pe toţi oamenii pradă necurăţiei, în voia minţii lor blestemate sau pradă purtării lor necuviincioase (Romani 1:24,28). Depravarea totală (totală în sensul că atinge totul) nu este incompatibilă cu exercitarea virtuţilor naturale şi cu promovarea moralităţii civice. Oameni care nu sunt regeneraţi sunt totuşi înzestraţi cu conştiinţă şi lucrarea legii este scrisă pe inimile lor aşa că, într-o anumită măsură şi din când în când, ei împlinesc cerinţele ei (Romani 2:14 ş.urm.). Doctrina depravării, însă, vrea să spună că aceste fapte, cu toate că el corespund poruncilor lui Dumnezeu, nu sunt suficient de bune şi de plăcute înaintea lui Dumnezeu încât să poată constitui criteriul deplin şi final pe baza căruia El să-Şi întemeieze judecata, să ne iubească (Romani 8:7; 1 Corinteni 2:14; cf. Matei 6:2, 5, 16; Marcu 7:6-7; Romani 13:4; 1 Corinteni 10:31; 13:3; Tit 1:15; 3:5; Evrei 11:4, 6).
- Incapacitatea
Aceasta se referă la incapacitatea omului de a face binele, datorită naturii lui corupte. Dacă depravarea este totală, adică, afectează orice aspect şi domeniu al fiinţei omului, atunci incapacitatea de a face binele şi ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu este tot atât de atotcuprinzătoare.
Noi nu suntem în stare să ne schimbăm caracterul sau să acţionăm altfel decât ne dictează El. În ceea ce priveşte înţelegerea, omul natural nu poate cunoaşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, pentru că acestea trebuie judecate duhovniceşte (1 Corinteni 2:14). În ceea ce priveşte ascultarea faţă de legea lui Dumnezeu, omul nu este supus legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi (Romani 8:7). Cei care sunt fireşti nu-I pot fi plăcuţi lui Dumnezeu (Romani 8:8). Un pom râu nu poate aduce roade bune (Matei 7:18). În fiecare caz, imposibilitatea este de netăgăduit. Domnul nostru este Cel care afirmă că până şi credinţa în El este imposibilă dacă nu ne este dată de El şi dacă nu suntem atraşi de Tatăl (Ioan 6:44 ş.urm., 65). Când face această afirmaţie, Isus vrea să spună acelaşi lucru pe care l-a spus când a afirmat cu insistenţă că fără naşterea supranaturală din apă şi din Duh nimeni nu poate înţelege ce este Împărăţia lui Dumnezeu şi nici nu poate intra în ea (Ioan 3:3, 5 ş.urm., 8; cf. Ioan 1:13; 1 Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18).
Necesitatea unei transformări şi recreări atât de radicală şi de însemnată este o confirmare a tot ceea ce spune Scriptura despre robia păcatului şi despre situaţia deznădăjduită a stării noastre păcătoase. Această robie denotă că există o imposibilitate psihologică, morală şi spirituală a omului natural de a primi lucrurile Duhului, de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a face ceea ce îi este plăcut, sau de a crede în Cristos spre mântuirea sufletului nostru. Această robie este tocmai premisa Evangheliei, şi slava Evangheliei stă tocmai în faptul că ea pune la dispoziţia omului eliberarea din robia şi sclavia păcatului. Ea este Evanghelia harului şi a puterii pentru cei neajutoraţi.
VII. Culpabilitate
Întrucât păcatul este îndreptat împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu nu poate fi îngăduitor cu păcatul sau indiferent faţă de el. În mod inevitabil, el reacţionează împotriva lui. Specific, această reacţie este mânia Lui. Frecvenţa cu care Scriptura menţionează mânia lui Dumnezeu ne face să luăm în seamă realitatea şi semnificaţia ei.
În VT sunt folosiţi mai mulţi termeni cu privire la mânie. În ebr., termenul ‘ap, „mânie”, este intensificat sub forma haron ‘ap, înţelesul fiind „vehemenţa mâniei lui Dumnezeu”, ambele forme fiind foarte frecvente (cf. Exod 4:14; 32:12; Numeri 11:10; 22:22; Iosua 7:1; Iov 42:7; Psalmul 21:9; Isaia 10:5; Naum 1:6; Ţefania 2:2); hema este de asemenea frecvent (comp. Deuteronom 29:23; Psalmul 6:1; 79:6; 90:7; Ieremia 7:20; Naum 1:20); ‘ebra (cf. Psalmul 78:49; Isaia 9:19; 10:6; Ezechiel 7:19; Osea 5:10) şi qesep (comp. Deuteronom 29:28; Psalmul 38:1; Ieremia 32:37; 50:13; 50:13; Zaharia 1:2) sunt folosite destul de frecvent pentru a fi menţionate; za‘am este de asemenea caracteristic şi exprimă ideea de indignare (cf. Psalmul 38:3; 69:24; 78:49; Isaia 10:5; Ezechiel 22:31; Naum 1:6). De asemenea, este clar că VT este plin de referinţe la mânia lui Dumnezeu. De mai multe ori aceşti termeni apar împreună pentru a întări şi a confirma ideea exprimată. Există suficientă intensitate în termeni şi în construcţiile în care apar, în aşa fel încât să redea ideea de neplăcere, de indignare vehementă şi de răzbunare sfântă.
În gr. NT, termenii utilizaţi sunt orge şi thymos, primul fiind folosit în mod frecvent referitor la mânia lui Dumnezeu (cf. Ioan 3:36; Romani 1:18; 2:5, 8; 3:5; 5:9; 9:22; Efeseni 2:3; 5:6; 1 Tesaloniceni 1:10; Evrei 3:11; Apocalipsa 6:17), iar cel de-al doilea este mai puţin frecvent (cf. Romani 2:8; Apocalipsa 14:10, 19; 16:1, 19; 19:15; vezi zelos în Evrei 10:27).
*Mânia lui Dumnezeu este, de aceea, o realitate, iar limbajul şi învăţătura din NT sunt calculate să ne redea severitatea prin care se caracterizează aceasta. Există trei observaţii care cer a fi menţionate. În primul rând, mânia lui Dumnezeu nu trebuie interpretată ca o izbucnire de mânie capricioasă care caracterizează în mod obişnuit mânia omului. Ea este nemulţumirea voită şi fermă pe care o cere contrazicerea sfinţeniei. În al doilea rând, nu trebuie privită ca o sete de răzbunare, ci ca o indignare sfântă; nici o răutate nu îi este ataşată. Nu este o ură reavoitoare ci o detestare justă. În al treilea rând, nu trebuie să reducem mânia lui Dumnezeu la voinţa Lui de a pedepsi. Mânia este o emanare pozitivă a nemulţumirii lui Dumnezeu, în acelaşi fel în care ceea ce îi este plăcut produce starea de mulţumire. Noi nu trebuie să-L considerăm pe Dumnezeu lipsit deceea ce noi numim emoţie. Mânia lui Dumnezeu poate fi asemănată cu ceea ce este în inima omului, lucru exemplificat perfect în persoana lui Isus (cf. Marcu 3:5; 10:14).
Rezultatul culpabilităţii păcatului este, prin urmare, mânia sfântă a lui Dumnezeu. Întrucât păcatul nu este niciodată impersonal, ci există în persoane şi este comis de către acestea mânia lui Dumnezeu constă în nemulţumirea ale cărei obiecte suntem noi înşine. Pedeapsa pe care o suferim este expresia mâniei lui Dumnezeu. Sentimentul de vinovăţie şi de tortură a conştiinţei sunt ecoul în conştiinţa noastră a nemulţumirii lui Dumnezeu. Esenţa pierzării finale va consta în punerea în aplicare a indignării lui Dumnezeu (cf. Isaia 30:33; 66:24; Daniel 12:2; Marcu 9:43, 45, 48).
VIII. Înfrângerea păcatului
În ciuda aspectului sobru al acestei teme, Biblia nu pierde niciodată complet speranţa şi optimismul atunci când se ocupă de păcat; căci esenţa Bibliei constă în mărturia ei despre ofensiva puternică a lui Dumnezeu împotriva păcatului, în contextul planului Său istoric de răscumpărare în Isus Cristos, Adamul cel de pe urmă, Fiul Său veşnic, Mântuitorul păcătoşilor. Prin întreaga lucrare a lui Cristos, prin naşterea Lui miraculoasă, prin viaţa Lui care a fost caracterizată de o ascultarea desăvârşită, prin moartea Lui pe cruce şi învierea din morţi, prin înălţarea Lui la dreapta Tatălui, prin domnia Lui în istorie şi prin întoarcerea Lui glorioasă, păcatul poate fi înfrânt. Autoritatea lui răzvrătitoare şi uzurpatoare a fost înfiinţa, pretenţiile lui absurde au fost expuse, maşinaţiile lui meschine au fost demascate şi dejucate, efectele vătămătoare ale căderii în păcat a lui Adam au fost zădărnicite şi contracarate, iar onoarea lui Dumnezeu apărată, sfinţenia Lui satisfăcută şi slava Lui continuată.
În Cristos, Dumnezeu a biruit păcatul; aceasta este Vestea cea Bună a Bibliei. Biruinţa aceasta este deja demonstrată de poporul lui Dumnezeu care, prin credinţa în Cristos şi în lucrarea pe care a încheiat-o El, a fost izbăvit de vina şi de judecata păcatului, şi trăieşte acum, într-o oarecaremăsură, biruinţa asupra puterii păcatului prin comuniunea lui cu Cristos. Acest proces va atinge apogeul la sfârşitul veacului când Cristos Se va întoarce în slavă, când sfinţii vor fi sfinţiţi pe deplin, când păcatul va fi alungat din universul bun al lui Dumnezeu şi când va fi creat un cer nou şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. (Cf. Geneza 3:15; Isaia 52:13; 53:12; Ieremia 31:31-34; Matei 1:21; Marcu 2:5; 10:45; Luca 2:11; 11:14-22; Ioan 1:29; 3:16 ş.urm.; Faptele Apostolilor 2:38; 13:38 ş.urm.; Romani passim; 1 Corinteni 15:3 ş.urm.; 22 ş.urm.; Efeseni 1:3-14; 2:1-10; Coloseni 2:11-15; Evrei 8:1; 10:25; 1 Petru 1:18-21; 2 Petru 3:11-13; 1 Ioan 1:6-2:2; Apocalipsa 20:7:14; 21:22; 22:5.)
BIBLIOGRAFIE
- Müller, The Christian Doctrine of Sin, 1877; J. Orr, Sin as a Problem of Today, 1910; F.R. Tennant, The Concepe of Sin, 1912; C. Ryder Smith, The Bible Doctrine of Sin, 1953; E. Brunner, Man in Revolt, 1939; R. Niebuhr, The Nature and Destiny of Man, 1941 şi 1943; J. Murray, The Imputation of Adam’s Sin, 1959; G.C. Berkouwer, Sin, 1971; W. Gunther, W. Bauder, NIDNTT, p. 573-587; TDNT 1, p. 149-163, 267-339; 3, p. 167-172; 5, p. 161-166; 447-448, 736-744; 6, p. 170-172, 883-884; 7, p. 339-358.
J.M.
B.A.M.
http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/pacat_29.html
///////////////////////////////////////////////
Cine va castiga marele premiu,adica pe El,dimpreuna cu toate ale Sale (Rom.8/32)?
https://www.crestini.com/resurse-crestine/articole/cine-va-castiga-marele-premiu
1 Cor.9:24-27
Acum când au început jocurile olimpice de la Rio, întrebarea multora este: cine va câştiga medalia olimpică? Sportivi din aproape toate ţările lumii au venit în Brazilia purtând în suflet dorinţa de a câştiga medalia cea mai strălucitoare în disciplina sportivă pentru care s-au pregătit.
Sfânta Scriptură arată că există un premiu mult mai preţios decât medalia olimpică, pe care ar trebui să îl câştige fiecare credincios. Acesta este „premiul chemării cereşti, oferit de Dumnezeu în Hristos.” (Fil.3:14). Acest premiu reprezintă:
- Cununa care nu se poate vesteji
Despre această cunună a vorbit apostolul Pavel, spunând: „Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate vesteji.” (1Cor.9:25).
Domnul Isus a evidenţiat acelaşi adevăr, atunci când s-a adresat ucenicilor avertizându-i: “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură” (Mat.6:19-20).
Iar, apostolul Petru îl slăveşte pe Dumnezeu pentru măreţia acestei răsplătiri, spunând: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate vesteji, păstrată în ceruri pentru voi.” (1Pet.1:3-4)
Medalia olimpică se vestejeşte, fiincă la fiecare patru ani este organizată o nouă competiţie, în care cei ce au câştigat o medalie acum, dacă nu se antrenează şi nu concurează la aceleaşi standarde, o pot pierde atunci. Iar recordurile obţinute de ei sunt depăşite în timp de alţi sportivi. Dumnezeu oferă însă o cunună care nu se poate vesteji, fiindcă nimeni nu mai poate lua locul celui ce a câştigat-o, iar valoarea ei este neperisabilă şi nu se modifică în timp.
- Cununa bucuriei
Pentru cei ce câştigă o medalie olimpică, bucuria este trecătoare, dar pentru cei ce vor primi premiul chemării cereşti, bucuria este veşnică. Apostolul Pavel anticipează această bucurie întrebând: “Căci cine este, în adevăr, nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteţi slava şi bucuria noastră.”(1Tes.2:19-20).
Cunoscând această bucurie eternă, el scrie credincioşilor din Filipi, îndemnându-i: ”Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! (Fil.4:4). Iar, această bucurie va fi deplină, deoarece: “El (Domnul Isus) va şterge orice lacrimă din ochii lor(a celor credincioşi).” Şi în locul de slavă „moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”(Ap.21:4)
- Cununa neprihănirii
Dacă cei ce câştigă o medalie olimpică rămân cu aceeaşi natură păcătoasă, fiind stăpâniţi de vicii şi păcate, cei ce vor primi premiul chemării cereşti, vor fi îmbrăcaţi în neprihănire. Apostolul Pavel a fost sigur de această cunună a neprihănirii, despre care a mărturisit:
”M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în “ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.” (2 Tim.4:7-8).
Iar apostolul Ioan arată măsura în care cei credincioşi vor fi schimbaţi spunând: ”Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1Ioan.3:2)
- Cununa slavei
Pentru cei ce câștigă o medalie olimpică ovaţiile sunt trecătoare, iar răsplătirile sunt potrivite cu bogăţia ţării din care provin. Cei ce vor câştiga premiul chemării cereşti, vor avea parte însă de o slavă cerească, care nu poate fi descrisă în cuvinte.
Apostolul Petru a arătat că cei ce păstoresc turma lui Dumnezeu, de bună voie, după voia lui Dumnezeu, nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine şi făcându-se pildă turmei, când se va arăta Păstorul cel mare, vor căpăta cununa, care nu se poate vesteji a slavei. (1Pet.5:2-4).
Iar apostolul Pavel, a anunţat măreţia slavei în care vor fi îmbrăcaţi cei credincioşi, spunând că: ..” cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale…” (Fil.3:20-21) şi a evaluat că:”… suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.”(Rom.8:18).
- Cununa vieţii
Oricât de mare ar fi bucuria câştigării unei medalii olimpice, această bucurie este umbrită de durerea cauzată de boli, suferinţe şi moarte. Nicunul dintre cei ce au câştigat o medalie olimpică nu poate avea reuşită şi în faţa morţii. Biblia spune că:”… toţi au păcătuit (chiar şi cei ce au câştigat medalia olimpică) şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”(Rom.3:23), iar; „plata păcatului este moartea”(Rom.6:23).
Însă cei ce vor câştiga premiul chemării cereşti, vor avea parte de cununa vieţii. Această cunună este promisă celor ce rămân credincioşi până la moarte (Ap.2:20) şi reprezintă viaţa veşnică pe care o avem în Hristos.Viaţa veşnică este oferta lui Dumnezeu, descoperită prin cel mai cunoscut verset al Bibliei:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. (Ioan 3:16), şi o pot avea doar cei ce îl au pe Hristos:” Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” (1Ioan 5:11-12).
Ce premiu măreţ! Acesta cuprinde cununi pe care numai Dumnezeu ni le poate oferi. Dacă dorim să avem parte de acest premiu, trebuie să descoperim cine se califică pentru a-l primi. Cercetând Scripturile descoperim că marele premiu al chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos, poate fi primit de:
- Cei ce se angajează în competiţia cerească
Sunt mulţi care deşi îşi doresc premiul chemării cereşti, sunt angajaţi într-o altă competiţie. Ei aleargă în cursele lumii, fiind angajaţi în competiţia modei, a poziţiei sociale, a posesiunilor materiale şi a păcatului. Pentru a câştiga premiul chemării cereşti, aceştia trebuie să-şi schimbe competiţia. Să renunţe la competiţia lumii şi să se angajeze în competiţia cerească.
În acest sens, este un exemplu pentru noi, apostolul Pavel, care după ce a alergat pe drumurile lumii, a ales să meargă pe urmele lui Hristos şi să se avânte spre premiul chemării cereşti (Fapte.9:1-22;Fil.3:34-15). Această schimbare a avut loc în momentul întâlnirii cu Hristos, care a devenit pentru el nu numai Domn şi Mântuitor personal, ci şi un model de viaţă, cu care a dorit să se asemene şi pe care a ales să-L urmeze.
Dacă alergi în competiţia lumii, acum este un moment potrivit în care să-L alegi pe Hritos prin credinţă şi să te angajezi în competiţia cerească, împlinind astfel îndemnul apostolului Pavel care i-a motivat pe credincioşii din Filipi spunând:
”Nu că am și câștigat premiul sau că am și ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraților, eu nu cred ca l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ținta, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.
Gândul acesta, dar, să ne însuflețească pe toți care suntem desăvârșiți; și, dacă în vreo privință sunteți de altă părere, Dumnezeu vă va lumina și în această privință.” (Fil.3:12-15).
- Cei ce se antrenează pentru slujirea cerească
Ca să câştigi o medalie nu este suficient numai să te înscrii în competiţie, ci, trebuie să şi te antrenezi şi să participi activ în concurs. Şi pentru a primi premiul chemării cereşti, nu-i suficient numai să te angajezi în această competiţie spirituală, ci, trebuie să şi te antrenezi pentru a te echipa şi a pune în slujbă darurile cu care Dumnezeu te-a înzestrat. Apoi să slujeşti lui Dumnezeu cu tot devotamentul, respectând regulamentul competiţiei.
Pentru cei credincioşi echiparea este realizată de Duhul Sfânt, prin slujirea acelor ce au fost rânduiţi de Dumnezeu ca slujitori în Biserică, iar regulamentul care fixează norma de trăire şi slujire este Cuvântul lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel a exemplificat acest lucru spunând: „Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capată premiul? Alergați, dar, în așa fel, ca să căpătați premiul! Toți cei ce se luptă la jocurile de obște se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate vesteji.
Eu deci alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi sa fiu lepădat.” (1Cor.9:25-27).
Exemplul apostolului Pavel ne arată că cei ce s-au angajat în competiţia spirituală şi alergă pentru premiul chemării cereşti sunt antrenaţi şi în echiparea spirituală şi în slujire, respectând regulamentul Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a nu fi descalificaţi.
- Cei ce se aventurează spre răsplătirea cerească
Primesc medalia olimpică cei care în competiţie ajung până la capăt, trecând linia de sosire, sau câştigă finala. Şi premiul chemării cereşti este oferit acelor ce ajung până la capăt, isprăvind alergarea, păzind credinţa şi biruind orice obstacol. O dovadă în acest sens este mărturisirea apostolului Pavel care a spus:
„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în “ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.”(2 Tim.4:7-8)
Şi scriitorul epistolei către Evrei ne îndeamnă să biruim piedicile şi să ne aventurăm să mergem până la capăt, spunând:
„Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte.”(Evrei 12:1). Iar Domnul Isus i-a încurajat pe credincioşii din Biserica din Smirna să nu renunţe în faţa necazurilor, prin promisiunea:” Fii credincios până la moarte, și-ți voi da cununa vieții” Ap.2:10/c.
Ştiind cine sunt cei ce vor câştiga marele premiu al chemării cereşti, te întreb: eşti angajat în competiţia lumii, sau în alergarea pentru câştigarea premiului ceresc? Dacă te vezi prins în cursele lumii, alege astăzi să-L urmezi pe Hristos şi să te antrenezi activ în echipare şi slujire, aventurându-te spre răsplătirea cerească, pentru ca la sfârşitul alergării, să poţi primi Marele Premiu al chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos!
Pastor Dan Boingeanu
Sursa: www.misiune.ro
https://www.crestini.com/resurse-crestine/articole/cine-va-castiga-marele-premiu