( Fiecare-„ŢARĂ, ŢARĂ, ŢARĂ, ASCULTĂ GLASUL DOMNULUI!” ,IEREMIA 22:29 )… Creştini de pretutindeni, aşa îl aşteptaţi voi pe Prietenul păcătoşilor? Dacă răpirea vă surprinde scufundaţi până peste cap în Marea plăcerilor de o clipă ale senzualităţii! De nu mâncaţi şi nu întrupaţi zi de zi Învăţătura Biblică- Pâinea lui Dumnezeu, rumenită la Golgota- plămădită din făinuri alese, din bunătate, blândeţe, suferiţă, dreptate, adevăr, împăcare, iertare, iubire sfântă, nemaimuţărească şi din alte daruri şi Roade Duhovniceşti, nu vi se dă putere pentru zborul vertical… Şi dacă nu beţi Apa vieţii, ca să ţâşnească din voi- spre veşnicie izvoare cu apă vie – gândirea Cristică, vă înşelaţi amarnic; “Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine.” (Ioan, cap. 6/55-57)

In timp ce Iisus a sangerat si pentru Indumnezeirea  Americii, aceasta se ocupa de Americanizarea creştinismului > 11. „Revelaţia” americană a bisericii…( Fiecare)  „ŢARĂ, ŢARĂ, ŢARĂ, ASCULTĂ GLASUL DOMNULUI!” (IEREMIA 22:29)VINE DOMNUL! TU ȘTII? TU EȘTI TREAZ? CINE ARE URECHI DE AUZIT, SĂ AUDĂ! DUMNEZEU VORBEȘTE ÎN MULTE FELURI ȘI ÎN MULTE CHIPURI … POLITICA LUI DUMNEZEU- VREMEA CERCETĂRII ESTE PE SFÂRȘITE6. Ei au de plătit diavolului7. Duşmanii fericirii sexuale10. America, te vei schimba vreodată?Descătuşat de chinuri…19. Printr-o lacrimă vezi mai departe decât printr-un telescop21. Problema Nr.l de sănătate a naţiunii…23. O lecţie: John D. RockefellerUn medic argumentează că Biblia este adevărată- Ştiinţă acum 4000 de ani!- Scrierile Sfinte precedează medicina modernă!

 

( Fiecare)  „ŢARĂ, ŢARĂ, ŢARĂ, ASCULTĂ GLASUL DOMNULUI!” (IEREMIA 22:29)

Împăratul Zedechia a zis lui Ieremia: „Mă tem de iudeii care au trecut la haldei; mă tem să nu mă dea în mâinile lor şi să mă batjocorească.” Ieremia a răspuns: „Nu te vor da. Ascultă glasul Domnului în ce-ţi spun, căci o vei duce bine şi vei scăpa cu viaţă. (Ieremia 38:19-20)
De ce nu înțelegea împăratul Zedechia că Ieremia îi vorbea din partea Domnului, că era însuși glasul lui Dumnezeu? Pentru că nu era obișnuit cu glasul Domnului, nu-I cunoștea glasul. Nu călcase pe urmele împăratului David, care până și noaptea, în așternutul lui, petrecea timp cu Dumnezeu.
Și pentru că nu era familiarizat cu glasul Domnului, Zedechia era confuz și frământat probabil de multe gânduri contradictorii care-i treceau prin minte:
– Poate ar trebui să cred ce spune Ieremia; poporul îl consideră prooroc.
– Totuși, ce știe el despre arta războiului, politică, alianțe … Poate totuși faraonul Egiptului va veni să ne salveze de Haldei.
Sunt deja tot mai multe glasuri false, și vor fi și mai multe pe zi ce se apropie venirea Domnului Isus Hristos. Și, de asemenea, vor fi tot mai bine falsificate:
  • Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Şi vor înşela pe mulţi. (Matei 24:4-5)
  • Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. (Matei 24:11)
  • Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. (Matei 24:24)
  • Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor… (1 Timotei 4:1)
  • Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru, dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor. (2 Corinteni 11:13-15)
  • Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători. (Romani 16:17-18)
  • În norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor. Şi, din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău. În lăcomia lor vor căuta ca prin cuvântări înşelătoare să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează. (2 Petru 2:1-3)

Din nefericire, – dar mai bine aș spune că de fapt este o catastrofă – unii creștini ai zilelor noastre se obișnuiesc tot mai mult cu glasul lumii. Glasul d-lui Iohannis, al d-nei Udrea, al nu știu căror fotbaliști, glasul vedetelor din telenovele, glasul cântăreților sau al actorilor din lume au ajuns să fie mai ușor de recunoscut decât glasul Domnului.

Câți creștini, când citesc ceva din Scriptură, mai exclamă ca Petru „Este Domnul!”? Câți mai aud glasul lui Dumnezeu oprindu-i la un anumit pasaj din Biblie sau la un anumit vers dintr-o cântare (dar oare câți mai cântăm Domnului?) și spunându-le „Asta este pentru tine! Eu, Domnul, îți vorbesc ție, Dane, acum, în secundele acestea. Ia aminte!”?
Întrucât îmi este dat să constat mereu lipsa unui timp de părtășie sănătos, benefic, cu Domnul, în viața multor creștini, vă îndemn din nou pe această cale să reveniți la căile vechi, la obiceiurile vechi, ca să puteți învăța să distingeți din nou glasul Domnului. Căci în modul în care se merge azi, se va ajunge (dacă nu cumva s-a ajuns deja pentru mulți) la ce spunea Domnul Isus:
· Şi cu privire la ei se împlineşte prorocia lui Isaia, care zice: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” (Matei 13:14-15)
MULȚI CREȘTINI NU MAI POT AUZI GLASUL DOMNULUI!
Mulți creștini nu mai pot auzi glasul Domnului pentru că vocea lumii este prea stridentă, prea zgomotoasă, prea prezentă în viețile lor de zi cu zi. Când mintea îți este plină de politică, filme, imagini peste imagini de pe internet, gadgeturi peste gadgeturi, jocuri, filmulețe hazlii și alte năzbâtii de pe Facebook, unde să-și mai facă loc Isus și Cuvântul Lui în mintea și inima ta?
Exact după cuvintele Domnului Isus: „Alţii sunt cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută între spini; aceştia sunt cei ce aud Cuvântul; dar năvălesc în ei grijile lumii, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul şi-l fac astfel neroditor.” (Marcu 4:18-19)
Când să te așezi în fața Scripturii să stai în părtășie cu Domnul, să vorbești cu Domnul și să asculți glasul Lui, năvălesc în mintea ta toate imaginile de la buletinele de știri, de pe Facebook, și nu mai poți fi atent ca să recunoști glasul Domnului.
Mulți creștini nu mai pot auzi glasul Domnului pentru că vorbăraia chiar și între creștini este prea mare. Creștinii fac schimb unii cu alții, nu de ce le-a mai vorbit Domnul în timpul lor de părtășie, ci de lucrurile lumii de care le este plină mintea, inima și viața. În special rețelele de „socializare” au devenit astfel de locuri de schimb.
Mulți creștini nu mai pot auzi glasul Domnului pentru că timpul de părtășie cu Dumnezeu a devenit pentru mulți ultimul lucru din agenda zilnică: mai întâi profesia (serviciul sau școala), apoi somnul, cele trei mese zilnice pentru trup, informarea (politică, economică, meteorologică, divertisment), apoi relaționarea pe orizontală (Facebook, Linkedin, telefon, email), apoi filmul de seară, și pe ultimul loc – și de multe ori nu mai are loc în program – timpul cu Dumnezeu.
Ce fericire trebuie să fi fost pentru înaintașii noștri să se retragă în fundul grădinii, sau pe dealurile din apropierea satului sau în pădure, să stea cu Domnul și să-i audă glasul.
Dragii mei, a nu mai auzi glasul Domnului este o catastrofă de proporții cosmice. Ești un orfan spiritual care nu mai poate auzi sfaturile, îndrumările, mângâierile, atenționările, mustrările Tatălui tău ceresc. A fi interesat de ultimele evenimente politice, de vreme, de ce-a mai spus domnul Ponta, etc., și a nu fi interesat să auzi vocea Domnului în dreptul tău este o orbire de nedescris.
NU VĂ ÎNŞELAŢI: „TOVĂRĂŞIILE RELE STRICĂ OBICEIURILE BUNE” (1 CORINTENI 15:33)
Dragi creștini, întoarceți-vă la obiceiurile bune. Tovărășiile rele (programele TV lumești, navigarea aiurea pe internet, muzica lumească, filmele lumești, Facebook-ul, plimbarea hai-hui prin Mall-uri) v-au distrus la mulți părtășia cu Dumnezeu. Pentru mulți creștini, părtășia cu Domnul lor nu mai este sursa vieții și a fericirii lor, așa cum era pentru împăratul David sau pentru Asaf:
  • Eu zic Domnului: „Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!” (Psalmi 16:2)
  • Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. (Psalmi 73:25)
  • Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Psalmi 73:28)

Cred că cei mai mulți creștini nu pot spune ce le-a vorbit Domnul astăzi, ce i-a sfătuit, ce i-a îndrumat, ce le-a descoperit, de care lucruri i-a atenționat să se păzească, pe ce cale le-a spus să meargă și pe care le-a spus să nu apuce.

Câteva observații la acest punct:
– Există chiar și o tovărășie aparent bună, care pentru mulți a devenit tot o tovărășie rea. Este vorba de filmele creștine, emisiunile creștine, muzica creștină, site-urile creștine, power-point-urile creștine, etc. Acestea au devenit pentru mulți un substitut (un înlocuitor) pentru părtășia reală cu Domnul Isus.
Problema este că acest înlocuitor nu satisface setea spirituală a sufletului. Dar mulți creștini nu-și dau seama. Ei spun „Doar nu mă uit la lucruri lumești, ci la lucruri creștine.” Așa cum niște fotografii ale mamei nu pot satisface dorul copilului după mama sa, așa cum niște fotografii ale soțului nu pot satisface dorul soției după soțul ei, în același fel filmele creștine și muzica creștină nu pot sătura sufletul cu adevărat.
Singurul lucru care satură cu adevărat sufletul copilului lui Dumnezeu este părtășia personală în Cuvânt, cântare, rugăciune, vorbire cu Domnul Isus:
  • Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău. (Psalmi 17:15)

Ascultă direct glasul Lui (prin citirea Cuvântului și încercarea de a distinge ce-ți vorbește Domnul), cântă-I Domnului cu buzele tale, vorbește cu Domnul prin rugăciune!

Drept consecință, pentru că aceste lucruri (chiar creștine) NU SATISFAC SETEA SUFLETULUI DUPĂ DUMNEZEU, ceea ce urmează este că se ajunge pe nesimțite de la filme creștine la filme lumești, de la muzică creștină la muzică lumească, și așa mai departe. Mai nou, au început să apară filme „creștine” polițiste cu destulă violență cât să satisfacă gustul lumesc al unor creștini.
ÎNTOARCEȚI-VĂ LA OBICEIURILE BUNE
I. STABILIȚI-VĂ UN TIMP SPECIAL PENTRU PĂRTĂȘIA CU DOMNUL, la fel de exact și de neschimbat ca timpul alocat serviciului (școlii), sau orelor de masă sau somnului.
  • Doamne, auzi-mi glasul dimineaţa! Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi aştept. (Psalmi 5:3)
  • O iau înaintea străjilor de noapte şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la cuvântul Tău. (Psalmi 119:148)
Este de preferat ca timpul de părtășie să fie dimineața, înainte de a merge la servici sau la școală. Dar dacă este greu de realizat din diverse motive, este bine să-l aveți măcar când veniți acasă de la școală sau servici, eventual după ce mâncați și vă odihniți puțin. În general nu e bine de lăsat acest timp seara înainte de culcare, când majoritatea suntem deja extenuați, și nu mai avem odihna necesară pentru a asculta în liniște glasul Domnului.
Eu personal m-am luptat tot timpul celor 17 ani de credință să petrec timp cu Domnul dimineața, înainte de a merge la servici, și Domnul m-a ajutat.
II. STABILIȚI-VĂ O DURATĂ DE TIMP
Când mai citesc prin unele cărți îndemnuri de genul „Dă-i cinci minute dimineața lui Isus!” sau ”Timpul de părtășie de 15 minute: 1-2 minute închinare, 10 minute citire și studiu, 3 minute încheiere.”, mă doare inima pentru cei ce urmează orbește astfel de sfaturi. Creștini care stau 90 minute la meciurile de fotbal, sau între 1,5 și 3 ore la un film, sau 50-60 minute la un buletin de știri, sunt îndemnați să-și rezolve problemele cu Dumnezeu în 15 minute.
Personal, în 17 ani de credință, am constatat că a intra în comunicare cu Dumnezeu și a ajunge să mă satur de un cuvânt venit din partea Lui, necesită timp. În general 1,5 ore este ideal pentru mine, dar nu mai puțin de o oră.
III. STABILIȚI-VĂ UN LOC SPECIAL
M-am dus la locul meu de strajă şi stăteam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. (Habacuc 2:1)
Un proverb pe care-l aduc mereu aminte este următorul „Pe locul unde mi-e drag, treabă n-am, dar tot îmi fac.” Adică, cine-și găsește plăcerea în Domnul va găsi și timp, și loc, și de toate; pe când cel care nu iubește întâlnirea cu Domnul va găsi mereu scuze: că n-are timp (cea mai jenantă scuză), că e obosit, că s-au ivit nu știu ce probleme de rezolvat, etc.
De-a lungul timpului am avut tot felul de locuri unde m-am întâlnit cu Domnul:
– în pat, rezemat pe o parte, citeam și notam în agendă, iar când primeam descoperiri, puneam capul pe pernă, închideam ochii și meditam, apoi iar scriam ce mi-a vorbit Domnul (un loc de evitat dacă simți că te apucă mereu somnul)
– în fotoliu, având o măsuță mică înainte
– iar cel mai adesea la birou
IV. STABILIȚI-VĂ UN MOD DE CITIRE A BIBLIEI
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, (2 Timotei 3:16)
Sunt diverse moduri greșite de a citi Biblia, ignorând acest adevăr simplu de mai sus: „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” și trebuie citită:
– cel mai nefericit mod de a citi Biblia este să deschizi în fiecare zi biblia la întâmplare. În cazuri disperate fiecare creștin a ajuns și la acest mod, dar aici vorbim de citirea regulată a Scripturii, care nu se poate face astfel.
– un alt mod greșit este să citești doar anumite cărți care-ți plac (de exemplu Psalmii, sau Proverbele, sau Apocalipsa).
Am încercat de-a lungul timpului diverse moduri de a citi Biblia, adică am vrut să reinventez roata, dar în final ajungeam mereu la același mod simplu al unei programări, care mi-a dat întotdeauna pace și siguranță. E liniștitor pentru mine să știu că mâine dimineață nu mă voi plimba prin Biblie să văd ce-o să mai citesc, ci pasajul este deja pregătit: Ieremia 41-43 și 1 Timotei 5.
Un sfat la acest punct. Dacă din diverse motive o zi nu ați putut citi din Biblie, a doua zi nu încercați să recuperați, citind și ce-ați avut în ziua precedentă. Povara va fi prea grea și vă veți epuiza.
V. PUNEȚI-VĂ ÎNAINTE UNELTELE DE LUCRU
Așezați-vă pe birou sau pe măsuță următoarele:
– Biblia
– o carte de cântări
– 1-2 cărți de meditații zilnice
– o agendă pentru notițe
– un pix
Personal, îmi place să fiu foarte ordonat în citirea și notarea ideilor. Am un pix metalic cu patru culori, cu care pot evidenția anumite cuvinte din versete. Mi-am luat un pix corector, în caz că am greșit la scris, și evidențiatoare pentru scoaterea în evidență a cuvintelor pe agendă sau chiar pe biblie.
VI. MODUL MEU PERSONAL DE STAT ÎNAINTEA DOMNULUI
– Încep prin a cânta 1-3 cântări. Modelul l-am luat de la fratele Pleșoianu și apoi de la fratele Panican.
În ultimul timp am descoperit prin cărțile mele de cântări o mulțime de cântări la care nu le știu melodia, dar ale căror versuri sunt dumnezeiești. Așa că am inventat melodii pe moment, ca să le pot cânta. Posibil că d.p.d.v. artistic nu sună ele prea grozav, dar eu mă închin și mă bucur foarte mult în duhul meu.
– Urmează o rugăciune bazată pe ceva ce mi-a atras atenția dintr-una din cântări, și de asemenea în care îi cer Domnului să binecuvânteze timpul ce urmează să-l petrec în Cuvânt cu El și să-mi vorbească.
– Citesc apoi, după o programare zilnică, pasajele din Vechiul și Noul Testament. Caut să citesc încet, așteptând ca Duhul Sfânt să mă oprească asupra unui Cuvânt, asupra unei idei. Dacă simt că mintea a luat-o razna la ceva probleme de servici sau familiare, „mă scutur” și reiau citirea de unde cred eu că am deviat.
– Când Duhul Sânt mă oprește asupra unui Cuvânt, sau asupra unui verset, sau pasaj, caut să înțeleg ce vrea să-mi vorbească. Și încep să scriu. Mai întâi scriu partea de verset sau versetul la care Duhul m-a oprit, apoi ideile care-mi vin în minte pe marginea lui.
– Dacă am epuizat cele două pasaje din V.T. și din N.T. și nu simt nimic din partea Domnului, atunci mai citesc un capitol din Proverbe (capitolul cu numărul zilei din lună în care mă aflu – astăzi Proverbe 18).
– Dacă nici din Proverbe nu primesc nimic, atunci uneori mă duc la Psalmi și citesc, cum ar fi azi 18 octombrie, psalmul 18, apoi 48, apoi 78 (din 30 în 30 de zile). Dar asta nu întotdeauna.
– Dacă nu mă duc la Psalmi, mă îndrept spre cele trei cărți de meditații zilnice pe care le am de ani de zile:
  • Oswald Chambers – Totul pentru gloria Lui
  • Stanley Jones – Viața din abundență
  • C.H. Spurgeon – Tezaurul promisiunilor lui Dumnezeu
Aceste cărți le consider ca o „hrană mestecată”. E ca atunci când ești atât de bolnav că nu reușești să te hrănești singur, și ai nevoie să-ți dea cineva mâncare pasată.
Deși cea mai mare bucurie și plăcere este atunci când îmi vorbește Domnul din Biblie, când lucrul acesta nu s-a întâmplat, nu de puține ori am găsit hrană într-una din cărțile de meditații de mai sus.
– Închei timpul de părtășie cu rugăciune, bazată pe ceea ce Domnul mi-a vorbit din Cuvânt.
VII. OBSERVAȚII
1. Eliminați orice sursă de „poluare” în acest timp de părtășie [muzică, telefoane deschise care sună la fiecare SMS primit sau la fiecare „Like” primit pe Facebook (asta pentru cine n-are treabă și urmărește astfel de lucruri)].
Chiar dacă eliminați sursele de „poluare” în timpul de părtășie, totuși faptul că vă petreceți timp cu aceste surse în restul zilei și al săptămânii, vă va afecta atenția pe durata timpului de părtășie cu Domnul.
2. Nu ascultați muzică în timpul de părtășie, ci cântați-i voi Domnului. Deschideți-vă gura și cântați. Căutați cântări pe care să simțiți că Duhul vi le pune pe inimă să I le cântați Domnului.
3. Când mai aveți o pauză în timpul zilei, gândiți-vă la ceea ce ați citit dimineață. În loc să răsfoiți ultimul catalog Orange, în loc să navigați aiurea pe internet căutând tot ce vă trece prin cap, în loc să vă uitați la toate reclamele din vitrinele magazinelor, cugetați la Cuvântul Domnului:
  • Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! (Psalmi 1:1-2)
Zilele trecute meditam la Ioan 5 – Vindecarea slăbănogului de 38 de ani. Și ori de câte ori mai făceam o pauză la servici, sau pe când mă întorceam pe jos acasă, mă gândeam, îmi puneam întrebări și mă rugam pentru răspunsuri:
– de ce nu s-a dus Domnul Isus la sărbătoarea Iudeilor?
– de ce nu-i vindeca Îngerul pe toți cei prezenți la scăldătoare? de ce să tot stea să aștepte ani de zile o nouă atingere a apei?
– de ce l-a întrebat pe paralitic „Vrei să te faci sănătos?” oare nu era clar că de asta se afla acolo?
– de ce-i vindeca Dumnezeu pe cei care n-aveau milă de paralitic să-l bage și pe el în apă, ci i-o luau înainte?
FINAL
Nu uitați esența acestei meditații. Dumnezeu vorbea împăratului Zedechia prin prorocul Ieremia, dar împăratul nu distingea vocea lui Dumnezeu în spusele prorocului. Pentru că nu era obișnuit să caute pe Domnul și să se familiarizeze cu glasul Lui, sfârșitul lui și al familiei lui a fost tragic, după cum bine știți (2Regi 25:6-7).
Câți creștini doresc astăzi să caute tot mai mult pe Domnul, să se apropie tot mai mult de El, să petreacă mai mult timp cu Domnul, să reducă tot mai mult timpul pierdut cu lucrurile nefolositoare ale acestei lumi? Multor creștini (și în special generației tinere și celor de vârstă mijlocie) le place astăzi mai mult să petreacă timp în vacarmul (reclamele, muzica, luminile) Mall-urilor decât în singurătate cu Domnul lor, mai mult la TV decât cu Domnul lor, mai mult pe Facebook decât cu Domnul lor, mai mult în vorbării goale și lumești decât cu Domnul lor.
Închei cu cuvintele fratelui Panican, pe care le repetă cred că la fiecare întîlnire: „Nu leapădă credința cel ce n-o are, ci cel ce o are.” Acest adevăr se bazează pe următorul verset:
  • Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor… (1 Timotei 4:1)
Deci se vor lepăda de credință unii dintre cei ce astăzi se numesc pe ei înșiși credincioși. Pentru că „nu leapădă credința cel ce n-o are, ci cel ce o are.” De ce se vor lepăda? Pentru că, prinși de duhul lumii ca Dima din Noul Testament, nu vor mai ști să distingă glasul Domnului din multitudinea de glasuri false, și vor lua glasurile duhurilor înșelătoare drept glasul Domnului.
Câtă tragedie în dreptul creștinului cu numele Dima. Numele lui apare de trei ori în Noul Testament, de fiecare dată amintit de apostolul Pavel:
· Luca, doctorul preaiubit, şi Dima vă trimit sănătate. (Coloseni 4:14)
· Epafra, tovarăşul meu de temniţă în Hristos Isus, îţi trimite sănătate; tot aşa şi Marcu, Aristarh, Dima, Luca, tovarăşii mei de lucru. (Filimon 1:23-24)
· Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit şi a plecat la Tesalonic. (2 Timotei 4:10)
Mai întâi este amintit ca un creștin din anturajul lui Pavel, apoi ca un lucrător alături de Pavel, dar în cele din urmă ca unul care s-a lepădat de credință.
Dragi creștini de pretutindeni, trăim vremuri apocaliptice. Prea puțin timp petrec copiii lui Dumnezeu cu Dumnezeul lor! Mult prea puțin! Lupta pentru a fi un creștin viu, aflat într-o relație vie cu Domnul Isus Hristos, lupta pentru a rămâne în picioare, pentru a rămâne credincios până la moarte, lupta pentru a rămâne neîntinat de poftele lumii acesteia, de felul ei de viețuire, lupta pentru o biserică vie, și nu moartă ca cea din Sardes sau lumească ca cea din Laodiceea, este o luptă pe viață și pe moarte. Lupta de a distinge glasul Domnului de glasurile duhurilor înșelătoare este grozavă.
Despărțiți-vă de lucrurile lumii care au pus stăpânire pe mintea și pe inima voastră. Împotriviți-vă diavolului – care v-a înlănțuit pe unii dintre voi cu atâta dibăcie de ați ajuns să credeți că lanțurile lui sunt brățări – și diavolul va fugi de la voi.
Împotriviți-vă poftelor de tot felul; împotriviți-vă duhurilor modei care au prins în lațurile lor deja multe femei creștine; împotriviți-vă duhurilor de clevetire, de pălăvrăgeală; împotriviți-vă duhurilor lumești care caută să ne abată de la lucrurile duhovnicești ca să ne pierdem vremea în discuții nefolositoare; împotriviți-vă duhurilor care caută să ne țină într-o stare de neseriozitate, mereu puși pe glume, pe vorbe cu două înțelesuri, pe „miștouri creștine”; împotriviți-vă duhurilor de comoditate, de lene, de trândăvie, care caută să ne scoată pe o linie moartă în ce privește rugăciunea și slujirea Domnului, și să facă din noi niște „legume” postate în fața ecranelor.
Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi! Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: închideți televizoarele, închideți internetul, lăsați filmele și jocurile, emisiunile sportive și politice, și întâlniți-vă cu Domnul. Întâlniți-vă cu Domnul în timpul vostru personal de părtășie și întâlniți-vă cu Domnul la altarul de familie. Strângeți-vă familia în jurul altarului de familie din casa dvs: cântați Domnului, rugați-vă Lui, cercetați Scripturile, cereți îndurarea lui Dumnezeu peste voi, peste copiii voștri, peste bisericile din care faceți parte, peste România. Nu vă mai pierdeți timpul în fața televizorului, a internetului și în Mall-uri până la ore înaintate din noapte, în loc ca în acele ore să-L căutați pe Domnul.
Veniți-vă în fire, creștini! „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţaţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţaţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire, şi bucuria voastră în întristare: smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa.” (Iacov 4:8-10)
Învățați să-I recunoașteți glasul! Cât mai este timp. Până nu va fi prea târziu. Până nu vine prăpădul, până nu vine Anticristul, până nu vine lepădarea de credință (2Tesaloniceni 1), până nu vor colcăi duhurile înșelătoare la tot pasul.
Învățați să-I recunoașteți glasul! Cât mai este timp. Până nu va fi prea târziu. Până nu vine Domnul nostru Isus Hristos să-și ia Mireasa sus la cer, până nu se închide ușa și fecioarele nechibzuite vor rămânea pe dinafară, până nu vor fi aruncați în întunericul de afară cei ce și-au îngropat talanții. Până nu vine Domnul nostru să ne ceară socoteală ce am făcut cu viața noastră, cu banii noștri, cu timpul nostru, căci toate acestea sunt ale Lui:
Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu. (1 Corinteni 6:19-20)
„ŢARĂ, ŢARĂ, ŢARĂ, ASCULTĂ GLASUL DOMNULUI! (IEREMIA 22:29)
Un umil rob al Domnului,
Dan Ghimbășanu.

In timp ce Iisus a sangerat si pentru Indumnezeirea  Americii, aceasta se ocupa de Americanizarea creştinismului > 11. „Revelaţia” americană a bisericii (continuare din –   http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/omenire-nu-mai-zace-in-cel-rau-adica-in-hotie-pornofesenie-globalie-saracie-prostire-minciuna-vrajmasie-si-in-alte-mizerii-demonice-din-gal-5-20-iesi-din-babilonia-politrucilor-si-popistilor/)

Partea a II-a

Americanizarea creştinismului

de Gene Edwards

Căutând o soluţie

  1. „Revelaţia” americană a bisericii

Păstorul se dă jos din maşina pe care o parcase în parcarea bisericii, priveşte la clădirile uriaşe ale bisericii şi vede culoarele pentru popice, un teren de baschet, o tabără de vară, o clădire pentru orele şcolii duminicale, o creşă de copii cu program de cinci zile pe săptămână, birourile administrative cu zece funcţionari, etc.

Este un punct geografic unde oamenii vin… o dată pe săptămână. De fapt, păstorul pretinde că acest lucru numit biserica, reprezintă doar un petec de pământ şi două ore pe săptămână (1) .

(1) O megabiserică – sau o superbiserică – poate avea un centru comercial, o piscină, o sală de gimnastică, etc. Dar toate acestea, cu un centru de cazare aruncat între ele, nu vor fi niciodată viaţa bisericii. Spre deosebire de organizaţiile parabisericeşti ele sunt îngropate în beton, într-o singură zonă restrânsă. Şi în această situaţie, păstorul şi-a rezervat activitatea pentru Împărăţia lui Dumnezeu doar la o oră sau două pe săptămână pe o suprafaţă de douăzeci de acri! Ceea ce face el pe parcela aceasta păleşte în lumina a ceea ce fac organizaţiile parabisericeşti!!!

Da, mai sunt câţiva care se urcă în maşinile lor şi vin miercurea seara la această clădire. Un număr şi mai mic de oameni slujesc într-o duzină de comitete. Dar, pentru cei mai mulţi americani, „biserica” înseamnă duminica dimineaţa la ora 11.

În general vorbind, conceptul american referitor la biserică nu este mai mult de atât. „Biserica” este un loc geografic. Te urci în maşină, conduci până acolo, stai o oră şi pleci. Biserica, de multe ori, este doar un ansamblu de clădiri care nu se mişcă. Biserica are o adresă, o parcare de maşini şi un număr de telefon la care răspunde secretarul bisericii. După acest concept, biserica este atât de lipsită de importanţă încât ocupă doar o oră pe săptămână din viaţa unui creştin. Nu-i nici o mirare că cineva a inventat organizaţiile parabisericeşti! În primul secol, biserica, viaţa creştină, 365 de zile pe an cu 24 de ore pe zi, erau unul şi acelaşi lucru.

Pentru noi, (americanii), biserica este duminica de la 10 dimineaţa la 12 la amiază. Cea care nu poate fi biruită de porţile locuinţei morţilor se rezumă la un petec de pământ, o parcare de maşini şi o oră sau două pe săptămână în care toată lumea tace din gură, cu excepţia unuia! Dragi ne-occidentali, această oră de duminica este probabil cea mai plictisitoare oră pe care a cunoscut-o omenirea.

Astăzi, biserica este literalmente ancorată într-un petec de pământ, prinsă în beton şi cărămidă. Tu trebuie să mergi la ea, nu vine ea la tine.

Biserica este atât de lipsită de importanţă încât altceva ocupă celelalte şase zile ale săptămânii. Şi nimeni nu a băgat de seamă şi nici nu i-a păsat.

Să păşim în una din cele mai mari invenţii americane: organizaţiile parabisericeşti.

Aceste organizaţii au program de douăzeci şi patru de ore pe zi şi şase zile pe săptămână. Sunt extraordinare. Şi toţi participă. Chiar dacă au clădiri, tot pot veni la tine.

Organizaţiile parabisericeşti, fără a fi stânjenite de ceva atât de plicitisitor cum este „serviciul bisericesc de duminică dimineaţa”, sunt mobile, au teatre, spectacole, concerte, orchestre, video-cluburi, studiouri de înregistrare, clase de pregătire dinamice, cântăreţi ce-ţi fură inima cu cântecele lor, banchet cu prezentatori ce-ţi transformă lacrimile în cascade, vapoare, avioane, formaţii muzicale, magicieni, grupuri de pantomimă, concerte rock, companii muzicale, edituri şi programe mondiale de radio şi televiziune. În plus, o armată de tineri care economisesc bani un an de zile pentru ca vara să se împrăştie în mare număr prin toată lumea. Aceste organizaţii au ocupat celelalte 167 de ore ale săptămânii pe care biserica nu le-a pretins timp de 1700 de ani.

În aceste zile, oganizaţiile parabisericeşti domină scena vieţii creştine. Ele au viziuni ce captează imaginaţia oricui. Provoacă tot ce are omul mai bun. Au întâlniri de rugăciune ce rivalizează cu cele din camera de sus, sateliţi ce înconjoară lumea, călătorii în zone plăcute şi îndepărtate, cum ar fi Micronezia sau în regiuni vaste cu iceberguri, cum este Groenlanda. Au reviste, rugăciuni prin poştă şi o cameră mare cât un hangar de avion unde se scriu cereri pentru primirea de ajutoare financiare.

Astăzi, sunt o mulţime de astfel de organizaţii, care se adresează aproape oricărei categorii imaginabile de oameni, de la militari la manechinele de modă.

Sunt organizaţii flexibile, fiind întotdeauna primele într-o ţară care se deschide, intrând acolo cu sunete şi trâmbiţe. Sunt elastice, dinamice şi foarte mobile. Intrarea lor este trâmbiţată peste tot – dar mai ales donatorilor – cu un fler ce ar face ca Madison Avenue să se facă neagră de invidie.

Ele fac multe lucruri; fac orice! Oriunde! Pentru fiecare! Doar un singur lucru nu au. Ele nu sunt biserica! Aceste organizaţii ne arată nouă ceva, ne dau o frântură de înţelegere despre ce ar putea şi ar trebui să fie biserica, ca dinamism, mobilitate, adaptibilitate şi deschidere faţă de toţi. Aceste organizaţii sunt o imagine deformată a ceea ce Eclesia ar fi putut fi, dacă reformatorii ar fi reformat cu ceva mai mult decât au făcut-o.

Partea nevăzută a acestor organizaţii? O uzură şi o epuizare a membrilor, de te sperii. O rată record „de păstrere a convertiţilor” ce se găseşte undeva între zero şi zero virgulă ceva. Şi un cost general ce ar face politica Washington D. C.-ului să semene cu sufletul conservativului…

Adaugă la acestea: parabisericile nu au aproape nici o pricepere în ceea ce priveşte biserica.

Dar, la urma urmei, credinţa creştină ar fi foarte plictisitoare fără ele. Sunt extraordinare. Cu totul nescripturale, un substituit slab pentru adevărata viaţă a bisericii, dar cel mai bun lucru care funcţionează.

O altă faţă a lor: niciodată să nu stai în calea lor. Biserica tradiţională este paşnică în raport cu furia pe care o poate revărsa o astfel de organizaţie asupra a oricărui creştin ce i-ar sta în cale. Ele pot persecuta din plin.

Ceea ce noi, americanii avem să vă oferim vouă, sunt acestea două: biserica moartă tradiţională şi organizaţiile parabisericeşti suprasolicitate. Misionarii vă aduc unul sau două feluri de plictisitoare de întâlniri numite „biserica”. Parabisericile sunt extraordinare. Ele sunt americane ca stil.

Astăzi, biserica şi parabiserica lucrează împreună acoperind cele 168 de ore ale săptămânii.

Dacă s-ar combina cele două, vor fi ele atât de minunate ca o biserică organică? Pot ele, împreună, să înlocuiască trupul biologic al lui Cristos?

  1. În culisele unei organizaţii parabisericeşti

Dragă non-american, ţi se va cere să te alături unei organizaţii parabisericeşti! Ei bine, nefiind american, ai dreptul să cunoşti câte ceva despre conceptul „para” biserică. Capitolul acesta cu aceasta se ocupă.

Îmi dai voie să te invit înlăuntrul acestui tip de organizaţie? Ai tot dreptul să cunoşti această invenţie americană. Nu uita, ea este 100 % americană. Noi am inventat-o!

În loc să învăţăm despre o organizaţie parabisericească, mai bine să ne imaginăm că tu tocmai ai fondat una! Asta te va ajuta să înţelegi de ce vă invadează americanii ţările ce fac ei.

Dacă eşti şocat citind acest capitol. Iată o surpriză pentru tine: orice lucrător creştin din America bine informat ştie ce scrie în acest capitol.

Capitolul te duce în culisele unei organizaţii parabisericeşti. Adu-ţi aminte, considerăm că tu eşti pe punctul de a fonda o astfel de organizaţie!

Pentru a porni o astfel de organizaţie tu, ca fondator, trebuie să ai la început o viziune. Una simplă, dar plină de putere! Cea mai bună viziune a americanilor este „evanghelizarea lumii în această generaţie”. Acest motto ne-a însoţit timp de 100 de ani. Chiar prima organizaţie parabisericească a folosit acest motto demult în 1890! (Adică cu trei generaţii în urmă.)

Nu contează că viziunea pe care o ai nu este scripturală. Nu contează că este o viziune şi o mişcare fără biserică.

Această viziune made-in-America va continua să ne ofere o lume plină de oameni salvaţi… care au doar o poliţă de asigurare ce-i scapă de iad, nimic altceva. Milioane de mântuiţi dar nici o relaţie reală cu Cristos sau/şi cu biserica.

Nu contează că, atunci când lansezi această organizaţie, tu că convertiţii tăi vor prezenta puţin interes faţă de bisericile tradiţionale sau că vor fi doar o perioadă scurtă de timp activi în aceste biserici moarte.

Nu contează că cele spuse mai sus vor face ca convertiţii tăi să nu mai poată fi în măsură să aibe o relaţie minunată cu Eclesia.

Organizaţia ta ştie că bisericile tradiţionale nu vor fi prea atrăgătoare pentru convertiţii tăi; în acelaşi timp tu vei avea nevoie de sprijinul acestor biserici. De aceea, pentru totdeauna organizaţia ta va fi pe muchie de cuţit. Pe de o parte, tu ştii că actualele biserici arhaice sunt reci, moarte, lipsite de viaţă, sterile, iar serviciile lor o ceremonie funebră. Pe de altă parte, tocmai aceste biserici sunt una din sursele importante de bani. Şi tu ai nevoie de o mulţime de bani pentru organizaţia ta.

Aceasta înseamnă că trebuie să ignori faptul că cea mai mare parte a convertiţilor tăi nu vor deveni niciodată membri ai acestor biserici şi, în acelaşi timp să obţii un suport de la aceste biserici.

Cum te vei împăca cu tine însuţi cunoscând toate acestea? Doar ignorând realitatea!!!

Concentrează-te asupra sarcinii de mântuire a sufletelor. Uită restul, niciodată nu da faţă cu faptul că noii convertiţi nu vor avea viaţa trupului după ce sunt aduşi la Cristos de către organizaţia ta.

Organizaţia ta va avea un mare număr de convertiţi. Cu toate acestea, niciodată să nu iei în considerare cifrele care îţi spun câţi din aceştia au rămas în organizaţie.

Peste zece ani nimeni de pe pământ nu va şti unde îţi sunt convertiţii. (Cu excepţia câtorva care ţi se alătură. Ţine cont că tu trebuie să subliniezi, să arăţi şi să faci publicitate că ai ceva rezultate. Fă în aşa fel să pară că sunt foarte mulţi. În felul acesta, eviţi faptul că masele de oameni pe care le-ai condus la Cristos au dispărut. Ignoră faptul că din 5.000 de convertiţi, doar unul se alătură organizaţiei tale… nimeni neştiind unde sunt ceilalţi.)

Unde sunt milioanele de convertiţi dispăruţi? Nu ştie nimeni. Nu încerca să afli!

Ignoră realitatea încă o dată.

Noua ta organizaţie parabisericească are nevoie de o mulţime de bărbaţi şi femei care să slujească. Cei mai potriviţi sunt tinerii între douăzeci şi douăzeci şi opt de ani. Sunt buni şi cei până la treizeci de ani.

De asemenea, ai nevoie de o mulţime de tineri care să participe la conferinţele tale şi să meargă în turnee evanghelice. Întotdeauna tineri idealişti entuziaşti ce pot fi impresionaţi. Cei mai potriviţi sunt cei între şaptesprezece şi douăzcei şi patru de ani. Nu uita că aceşti tineri sunt motorul organizaţiilor parabisericeşti. Fără ei nu ai nimic. Ignoră faptul că pui în funcţiune un motor puternic ca are la bază entuziasmul tineresc trecător. Tineri fără un orizont clar, căutând un sens al vieţii creştine. Tineri, care sunt foarte uşor de condus. Ei sunt în perioada cea mai aventuroasă a vieţii lor, aşa că oferă-le aventuri.

Aici începe viziunea să-şi joace rolul. Viziunea va aduce în organizaţie atât personal cât şi tineri. O viziune plus personal plus tineri. (Nu fă niciodată greşeala să porneşti o asemenea organizaţie cu oameni care sunt toţi este treizeci de ani!!!)

După ce ai viziunea, personalul şi tinerii, mai trebuie adăugat un ingredient: înzestrarea cu putere. Arată personalului şi tinerilor recruţi cum să primească puterea lui Dumnezeu. Apoi, cu această putere, ei vor merge să evanghelizeze lumea, „într-o generaţie”. Spune-le că această putere va fi cu ei cât trăiesc.

(Niciodată nu încerca să vezi ce-i cu aceşti tineri când au patruzeci de ani. Sunt şanse ca nici să nu mai fie creştini! Întreabă-i, şi probabil îţi vor spune că au uitat tot ce au auzit despre înestrarea cu putere de sus şi abia îşi mai aduc aminte despre activitatea misionară din timpul vacanţelor.)

Apoi, urmează pregătirea personalului şi a tinerilor. Mai întâi personalul. Apoi, aceştia vor pregăti pe tineri. Perioada de pregătire nu trebuie să dureze prea mult.

Aici va fi de folos mentalitatea evanghelică care peste tot în Noul Testament vede creştinismul zilelor noastre (cu toate că nu-i aşa). Nu vei avea nici o problemă să le arăţi oamenilor un Nou Testament şi o viziune fără biserică. Vei fi în măsură să le arăţi că în Noul Testament se spune despre evanghelizarea lumii într-o generaţie şi chiar despre… organizaţia ta!

Dar tinerii, aşa dragi cum sunt, adesea sunt incorigibili, sau cel puţin nu prea disciplinaţi. Aşa că va mai trebui să le dai vreo trei lucruri.

Unul din ele este conceptul despre autoritate şi ascultare. Un altul este o structură organizatorică foarte solidă cu un sistem de transmitere al comenzii bine definit. În final, va fi de folos să împrăştii puţină teamă şi vinovăţie printre toate regulile pe care le-ai instituit.

După ce pregătirea s-a încheiat, urmează ceea ce noi vom numi marea aventură. Sau aducerea unor Biblii undeva într-un loc izolat şi îndepărtat.

Ce vei face dacă nu se poate face aşa ceva?

O expoziţie mondială! Cupa mondială de fotbal. Sau planificarea unei întâlniri susţinute întrun stadion uriaş unde să vină 100.000 de tineri. Alege Las Vegas sau Washington D.C.

Întotdeauna este ceva care poate deveni „Marea Aventură”.

Când scriu această carte, Rusia, şi Europa de Est sunt aventuri fantastice ce pot face să vibreze inima oricărui tânăr. Dar Siberia? Ce zici despre Expoziţia Mondială de anul viitor de la Budapesta?

Ca să poţoi, americi lansa această mare aventură vei avea nevoie de bani, de o mulţime de bani.

Aceste aventuri cer bani.

De fapt, nemărturisit al „Marii aventuri” este să strângi bani cu care să-ţi poţi ţine organizaţia în viaţă.

Iată care îţi sunt sursele de bani. Tinerii care vin la conferinţe de pregătire şi care vor merge în această aventură. Bisericile. Dacă este posibil, fă ca personalul să participe la serviciile de duminică dimineaţa ale bisericilor care donează bani organizaţiei tale.

De asemenea, încurajează-ţi convertiţii aduşi la Cristos de către personalul din organizaţie, să participe la serviciile aceloraşi biserici. Ce vei face dacă convertiţilor le place să meargă la alte biserici din zonă care nu dau bani organizaţiei tale? Ai grijă ca personalul să-i îndemne să nu meargă la acele biserici. Oricine îţi atrage personalul şi convertiţii făcându-i să părăsească organizaţia este un duşman!

A treia sursă importantă de bani o reprezintă laicii bogaţi.

Cum îi vei atrage pe cei bogaţi să îţi ajute organizaţia? O modalitate fructuoasă este să organizezi banchete unde personalul şi convertiţii tăi să depună mărturie. Manualul de pregătire folosit la şcolarizarea personalului are un capitol special care arată cum trebuie organizate aceste banchete. (Vezi Manualul Personalului, capitolul „Banchete”.)

Se poate face mult mai mult ca să atragi pe laicii bogaţi în organizaţie. Instruieşte-ţi personalul să poarte relaţii personale avantajoase cu aceşti oameni. Instruieşte-i cum să o facă. Bineînţeles, ceea ce vei avea va fi personal care tot timpul vorbesc în termeni foarte pompoşi despre viziunea pe care o au, despre „marea aventură” care urmează.

Toată viaţa lor ei vor trăi cu o mască pe feţele lor. Dar nu-i nici o problemă, pentru că întotdeauna vei avea un personal surâzător în căutare de noi surse de bani, recrutând tot mai mulţi laici plini de succes care să fie „consilieri”.

Întotdeauna, personalul trebuie să facă tam-tam în jurul organizaţiei. Ei trebuie să spună istorii ale unui trecut măreţ, unele succese recente, dar şi marile evenimente ce urmează! Învaţă-i să facă aşa şi vei vedea continuu laici care se înscriu în organizaţie ca „sprijinitori”.

Laicilor trebuie să li se dea acelaşi mesaj ca tinerilor. Ei, de asemenea, vor putea găsi un sens pentru viaţa lor prin faptul că sprijină pe aceşti tineri. Fă-le viaţa interesantă. Fă-i să simtă că au valoare înaintea lui Dumnezeu dacă sprijină organizaţia ta.

Nu contează pagubele produse în vieţile acestor creştini. Nu contează că în felul acesta vei avea un personal format din oameni care sunt atât necinstiţi cu ei înşişi cât şi prefăcuţi cu alţii. Neagă faptul că cea mai mare parte a membrilor personalului îşi vor da curând demisia pentru că nu se mai pot împăca cu starea în care sunt.

Şi nu te gândi prea mult la faptul că cei mai mulţi necredincioşi văd această ipocrizie.

Da, toate acestea distrug pe personal. Le subminează caracterul. De fapt, este vorba de trăirea unei vieţi necinstite înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Nu lua seama la faptul că într-o perioadă cuprinsă de cinci şi şapte ani se schimbă tot personalul şi laicii din organizaţie. Cei mai mulţi din cei ce au lucrat dispar. La fel se întâmplă şi cu laicii care ţi-au sprijinit organizaţia. Tot timpul vei avea nevoie de noi oameni în personal şi de noi laici. Lucrurile acestea se vor repeta tot timpul. Nu te opri niciodată să le iei în considerare sau să înţelegi cauzele lor. (Nevoia de a face organizaţia să fie populară şi apreciată, precum şi prefăcătoria de care este nevoie pentru a se obţine aşa ceva sunt cauzele de mai sus!) Încă o dată ignoră realitatea. Şi anul viitor, începe din nou cu şi mai mulţi tineri, cu un nou personal şi cu o nouă listă de laici.

Acest şablon nu se schimbă şi nu se va schimba niciodată. Nu analiza niciodată. Nu întreba de ce? Şi mai ales, nu căuta să afli ce s-a ales de cei care au fost cu tine timp de cinci ani şi nici cât de distruse sunt sufletele lor.

Dacă te îndoieşti de ceea ce-ţi spun întreabă pe oricine dintr-o organizaţie parabisericească, care este de vârsta medie a unui angajat cu normă întreagă. Este în jur de douăzeci şi opt de ani. Peste cinci ani media va fi douăzeci şi opt. Şi tot aşa. Întreabă câţi consilieri laici are organizaţia şi când au intrat în ea. Vei afla acelaşi răspuns. Uzarea acestor oameni este înspăimântătoare.

Acum, în legătură cu marea aventură.

Banii îi primeşti datorită Marii Aventuri. Trebuie să prindem această şansă care apare o dată în viaţă!

Să luăm în considerare că aventura este Jocurile Olimpice. Sau o mare expoziţie. Trebuie să arăţi tuturor fantastica oportunitate a acestui eveniment şi necesitatea de a merge acolo. Adună o armată de tineri, pregăteşte-i şi trimite-i. Cea mai mare parte a banilor pe care aceşti tineri voluntari îi vor da se vor cheltui pe biletele de călătorie, mâncare şi altele. Dar, o parte din ei vor trebui folosiţi pentru cheltuielile generale. La urma urmei „Cartierul General” al organizaţiei a cheltuit o grămadă de bani pentru a face posibilă această „aventură deosebită”. De fapt, acest eveniment a costat o avere.

Aşa că, în timp ce tinerii sunt pregătiţi cere-le să mai dea nişte bani. Ai grijă să fie nişte probleme. Aceste probleme îi vor face pe aceşti tineri entuziaşti să caute posibilităţi noi de astrânge bani. Tinerii aflaţi în perioada de pregătire întotdeauna sunt o sursă bună de bani. De asemenea, cere bani şi de la laicii de pe lângă organizaţie.

Jocurile olimpice vor dura două săptămâni, dar le va preceda un an întreg de pregătiri. Totul este minunat. Viziunea începe să prindă contur. Se strâng bani timp de un an de zile pentru… două săptămâni! În cele două săptămâni organizaţia ta va cheltui milioane de dolari. Rezultatul va fi un mic profit care să acopere cheltuielile conducerii. Costurile administrative au fost astronomice.

După ce marea aventură s-a încheiat fă cunoscute rezultatele peste tot. (Ignoră numărul convertiţilor care se menţin.)

În tot acest timp, caută o altă posibilitate care să devină marea aventură. Aceste proiecte sunt cele ce fac organizaţia ta să supravieţuiască. Fără ele, cu timpul organizaţia ta va muri.

Şi după ce au trecut cinci ani de la marea expoziţie internaţională, nu căuta să găseşti vreo evidenţă cum că tu împreună cu câteva mii de tineri aţi fost în oraşul în care ea s-a desfăşurat!

Da, vei mai avea adresele a cinci convertiţi din acel oraş şi a zece oameni care încă mai lucrează în organizaţia ta.

Asta este tot ce poţi să arăţi ca rezultat în urma a milioane de dolari cheltuiţi? Se poate justifica aşa ceva?

O organizaţie similară cu a ta a încercat să contacteze 20.000 de convertiţi de-ai ei. Doar 200 mai urmau pe Cristos! Mulţumim lui Dumnezeu pentru cei 200, dar sunt mijloace mai bune de a cheltui milioane de dolari cu scopul de a converti oameni şi de a-i păstra.

Aşa că ce vei face? Vei ignora în continuare realitatea.

Haideţi să privim lucrurile altfel.

Cum ar fi fost dacă Pavel ar fi mers în oraşul acela în acelaşi timp cu tine? El ar fi ridicat o Eclesie cu… oh, probabil patruzeci de convertiţi. S-ar fi născut o comunitate de credincioşi. Peste doi ani, comunitatea ridicată de Pavel ar număra în jur de patruzeci de oameni sau poate şaizeci. În cinci ani, probabil că numărul lor s-ar ridica la 100. În zece ani poate la… 200! (Dar poate şaptezeci şi cinci.)

Indiferent de câţi ar fi, ar costa mai puţin şi n-ar fi o biserică unde oamenii îşi fac prezenţa într-o clădire o dată pe săptămână. Ar fi o Eclesie plină de viaţă… elastică, adaptabilă, mobilă, iubitoare, grijulie, frumoasă, energică, fascinantă, atractivă… o bucăţică din Împărăţia lui Dumnezeu! Poate ahicar extraordinară! Dar, mai ales permanentă. Şi ar fi scopul lui Dumnezeu, o adevărată comuniate a credincioşilor.

Ar avea o astfel de Eclesie fundament scriptural?

Cât de scriptural? Fiecare pagină din Noul estament!!!

Ceva mai mult decât ar putea o organizaţie parabisericească să facă ca să-şi justifice existenţa.

Ideea: ne vom concentra asupra unei comunităţi de credincioşi, cum Pavel a făcut-o, sau asupra evanghelismului fără biserică care are o rată de păstrare a convertiţilor aproape nulă (1)?

(1) În vara aceasta o organizaţie parabisericească a trimis 2.000 de tineri pe o perioadă de şase săptămâni ca să facă evanghelism de tip fulger. Totul a costat 3.000.000 de dolari. Ce ar fi putut face un plantator de biserici de felul celor din primul secol cu o zecime din această sumă? El ar fi putut ridica câteva eclesii permanente care ar putea spune unde sunt convertiţii lor şi după cincizeci de ani.

De ce este nevoie de acest capitol? Pentru ca tu, care eşti creştin nativ în ţara ta, în România, să cunoşti dedesubturile unei organizaţii parabisericeşti şi să-ţi pui întrebarea: „Asta e ceea ce vreau?! Aşa vreau să devină mentalitatea poporului meu, al românilor?”

Există posibilitatea ca să te alături unei organizaţii parabisericeşti sau să o sprijineşti. Tu trebuie de asemenea să ştii că veştile extraordinare pe care le trimitem acasă se referă la voi. Acesta este unul din modurile în care o organizaţie parabisericească strânge bani. Şi ţine minte, lucrarea pe care noi o facem este americană în esenţa ei, nefiind interesaţi într-o expresie organică a bisericii din ţara voastră. Şi, dacă vreo organizaţie parabisericească are vreun interes în ceea ce priveşte biserica, atunci este interesată într-o expresie americană a acesteia. Biserica aceea va avea băncile aliniate. Toţi veţi privi către predicator, posibil unul american, şi veţi sta fără să spuneţi nimic cât timp veţi trăi.

Puteţi avea ceva mai bun!

Este ceva cu care se pot lăuda organizaţiile parareligioase? Ele sunt interesante! Fac ca bisericile tradiţionale să arate ca un sloi de gheaţă. Aceste organizaţii au diversitate – o diversitate extraordinară. Cu alte cuvinte, ele oferă, la un preţ fantastic şi pentru o scurtă perioadă de timp, ceva din aroma a ceea ce ar trebui să fie biserica.

Dar nimic din toate acestea nu este similar unei biserici indigene sau organice. Ce lipseşte; Cam totul. O profunzime a cunoaşterii lui Cristos. O lipsă totală de înţelgere a Eclesiei.

Şi apoi urmează…

 

  1. Misionarul american, un turist

Noi, americanii, trăim într-o ţară izolată. Deasupra noastră este gheaţă, dedesupt deşert, iar de o parte şi de alta ocean. Ne urcăm într-un avion, zburăm spre Europa de Vest şi ne mirăm descoprind că europenii au băi în case.

De asemenea, noi nu pricepem geografie şi nici nu avem nevoie să ştim aşa ceva pentru că pur şi simplu, nu sunt alte ţări pe lângă noi. Mulţi dintre noi nu ştiu ce şi unde este Canada sau Mexic. Sau Maine!

Întreabă-l pe un american unde este Uruguay! Noi locuim în case plăcute, cu aer condiţionat, cu două televizoare, cu o curte mare (sau poate o piscină) şi avem două maşini.De ce am avea nevoie să ştim unde este Uganda?

Dar suntem religioşi. Da, noi încă mai suntem probabil cea mai creştină naţiune de pe pământ, ca număr de creştini.

Avem anual conferinţe misionare uriaşe la care participă zeci de mii de tineri. La aceste conferinţe noi ascultăm mesaje mişcătoare despre cât de săraci şi nevoiaşi sunteţi voi. Apoi, un vorbitor întreabă câţi tineri sunt gata să meargă ca lucrători creştini în ţara voastră ca să vă conducă. Culoarele se umplu în timp ce mulţi iasă oferindu-se ca voluntari. Şi, Domnul ştie că suntem serioşi în ceea ce facem! Suntem sinceri, Dumnezeu să ne binecuvinteze. Suntem americani. Şi, mulţi dintre noi Îl iubesc pe Domnul cu adevărat.

Şi dăm bani. Dăm mai mulţi bani decât orice alt popor din istoria creştină (bineînţeles, că avem mai mulţi ca alţii). Să nu suestimaţi niciodată dragostea noastră pentru Cristos, sinceritatea sau devotamentul nostru. Dar, atunci când păşim în faţă ca să devenim misionari, fiecare dintre noi se vede liderul vostru. Şi venim în ţara voastră ca să vă conducem.

Acum urmăriţi-ne când ajungem în câmpul de misiune (adică la voi), căci aveţi ce vedea.

Vă voi împărtăşi câteva lucruri despre noi. Dar, când citiţi aceste rânduri gândiţi-vă că urmează să tragem o concluzie.

Prima mea experienţă legată de „câmpul de misiune” o am de când aveam vârsta de nouăsprezece ani. eram în Israel. Primul cuplu american cu care devenisem prieten era în câmpul de misiune de şase săptămâni. Soţia nu era în măsură să facă nimic. Ar fi omorât cu drag pe cineva pentru nişte Coca Cola. Îmi aduc aminte cum se ruga de mine: „Când te întorci în America, trimite-mi te rog câţiva litri de esenţă de Coca Cola”. Am văzut-o implorându-şi soţul să meargă la Haifa sau Iope şi să caute vreun vapor în port doar-doar va găsi nişte Cola.

Nimeni nu se întoarce din alte ţări atât de şocat cum se întorc americanii. Nu ştiu dacă consideri Spania ca fiind puţin dezvoltată economic, greu accesibilă pentru misionari. (Personal, eu n-o consider.) Ei bine, din 100 de misionari care merg în Spania, 95 nu se mai întorc a doua oară.

De ce? Şoc cultural! Cei mai mulţi americani nu se mai întorc în câmpul de misiune după cinci ani. Adaptarea la condiţiile din ţara voastră aproape că ne distruge. Şi, interesant, când ne întoarcem acasă avem alt şoc cultural. Noi trecem prin profunde probleme fizice şi psihice când ne întoacem acasă.

Un prieten misionar mi-a spus că după ce s-a întors acasă a fost sedat cu morfină timp de două săptămâni atât era de afectat. Unele borduri de misiune spun că până la douăzeci şi cinci la sută din misionarii trimişi în misiune au depresiuni nervoase.

Află, te rog, că noi suntem foarte încântaţi de ţara voastră când sosim pentru prima dată. Suntem numai ochi şi urechi, facem poze, filmăm, fiind foarte entuziasmaţi de noua lume pe care ajungem s-o cunoaştem. Este o aventură! Şi când ne întoarcem seara la apartamentul nostru (când nici un străin nu este în jurul nostru) stăm şi povestim cât de „pitoresc” arătaţi, şi cât de „minunată” vă este cultura. S-ar putea să ne auziţi spunând: „Iubim aceste locuri şi oamenii aceştia minunaţi. Vrem să lucrăm aici pentru veci de veci.”

Aşa vorbim în primele două săptămâni!

Dar să vedem cum e după şase luni. Urâm sistemul vostru telefonic, felul vostru de a conduce maşina, ne e silă de meniurile voastre şi am face crimă pentru un hamburger american. Am călca legile internaţionale pentru o banană. Am da în cap dacă am putea obţine în felul acesta o budincă americană. Ne-am vinde sufletele numai să vedem sâmbăta un meci de fotbal american.

În timp ce ne veţi cunoaşte, îţi vei da seama de complexul de superioritate pe care îl avem? Noi nu ne dăm seama. Aflaţi vă rog, că noi nu suntem conştienţi de faptul că ne considerăm superiori vouă. Nu ne dăm seama.

Când ne îmbolnăvim noi nu ne ducem la un doctor de-al vostru, şi nici în spitalele voastre. Mergem acasă, la un doctor american şi într-un spital american! Pentru noi, medicii voştri seamănă cu un om de ştiinţă imprudent ce umblă murdar şi cu mâinile murdare. „Nici morţi” nu ne-am lăsa internaţi într-un spital de-al vostru!

Observaţi de asemenea, cu cine ne petrecem vacanţele şi cine ne sunt prietenii cei mai apropiaţi. Ce facem în timpul nostru liber? Ne petrecem timpul cu colegi americani. În timpul liber, noi nu avem aproape deloc prieteni apropiaţi dintre creştini de-ai voştri. (Voi nu veţi fi invitaţi în vacanţele noastre; noi ne petrecem vacanţele cu americani.)

Într-un cuvânt, noi suntem consumatorul american de tip misionar-turist. După câteva luni în câmpul de misiune, cei mai mulţi s-ar transfera cu drag în Elveţia, Hawaii sau Paris. Sau, şi mai bine, „Să mi se ofere o slujbă la birou în ţară!”

De-a dreptul ironic, când ne întoarcem acasă, noi petrecem doi ani de zile călătorind şi povestind creştinilor americani tot felul de povestiri mişcătoare până la lacrimi despre voi şi despre ţara voastră minunată. Şi mai mult, noi sfătuim pe tinerii noştri să se facă misionari şi să meargă în ţara voastră. (În ţara pe care noi tocmai am părăsit-o din cauza unei depresiuni nervoase.)

Care este concluzia acestui capitol? Aceasta: nouă niciodată nu ne trece prin cap să stăm acasă.

Nu ne trece niciodată prin cap că, voi localnicii, puteţi face o activitate misionară în mijlocul poporului vostru mult mai bună decât noi. La urma urmei, voi nu trebuie să învăţaţi propria limbă. Nu trebuie să vă adaptaţi la o cultură străină. Voi nu aţi avut niciodată un şoc cultural trăind în ţara voastră. Şi costă mult mai puţin să fiţi voi finanţaţi în activitatea misionară decât nişte americani. Cam de zece ori mai puţin.

Noi, pur şi simplu, nu înţelegem şi nici nu gândim în termenii: biserici organice, întâlniri compatibile cultural sau misiuni indigene. Trimitem americani!

Atât.

De ce?

Pentru că…

  1. Colonizatori până la capăt

Lucrarea pe care noi o începem în ţara voastră este condusă de americani. Niciodată nu vă vom lăsa să conduceţi.

Ceea ce tocmai am spus este important. Oare chiar aşa este? Şi dacă da, ce ne determină pe noi să controlăm tot ceea ce facem în ţara voastră?

Este o maladie care afectează toată omenirea. Noi nu putem accepta că suntem limitaţi. Este prea dificil pentru noi să admitem că foarte puţin din viaţa noastră este sub controlul nostru. Aşa că controlăm tot ce apucăm, în aşa fler încât să ne simţim mai în siguranţă în noi înşine, separat de Dumnezeu. Spunându-vă vouă cum să vă închinaţi lui Dumnezeu este doar unul din modurile care ne fac pe noi să credem că controlăm vieţile noastre.

Nu ne vom opri să vă punem să staţi în clădiri… cu scaune aliniate pe rânduri… orientate spre înainte, şi să priviţi la un vorbitor.

Toate instrucţiunile vor veni „de sus în jos”. Adică, noi conducem. Nimic nu va veni de jos… în sus!!! Noi suntem determinaţi, indiferent ce-ar fi, să vă facem să participaţi la un servici de biserică american.

La urma urmei, aceasta este „cel mai bun” pentru voi. Tot ce-i mai bun pentru voi este american. Aveţi încredere în noi. Atâta timp cât noi suntem superiori, este normal ca creştinismul nostru să fie mai bun decât orice voi aţi putea avea.

Vă vom încredinţa lucrarea Domnului sau biserica din ţara voastră? Nu!

Există o excepţie.

Vă vom lăsa pe voi să conduceţi biserica, dar numai când suntem siguri că sunteţi pe deplin americanizaţi. Numai când nu putem face diferenţa dintre noi şi voi, numai când voi promovaţi doctrinele denominaţiei noastre (sau manualul ori viziunea organizaţiei noastre parabisericeşti). Până atunci, voi nu vă veţi găsi într-o adevărată poziţie de conducere.

Dacă nu sunteţi americanizaţi nu veţi fi niciodată promovaţi la conducere. Şi – americanizaţi sau nu – nu veţi fi niciodată în eşaloanele superioare de luare a deciziei. Puterea nu vă va aparţine niciodată. Puteţi trăi o mie de ani, dar nu veţi avea control asupra banilor. Nici ieri, nici astăzi, niciodată! Controlul banilor va fi întotdeauna în mâinile americanilor.

Mentalitatea non-indigenă

Noi considerăm că lumea este pierdută şi că are nevoie de noi. Lumea are nevoie de americani în aceeaşi măsură ca şi de creştinism. Aşa că, noi avem în vedere pregătirea de lucrători americani, nu băştinaşi. Oh, s-ar putea să dorim o şcoală biblică în Bosnia. O şcoală biblică care să pregătească băştinaşi. Dar, noi vom fi profesorii şi conducătorii şcolii.

Cheltuim miliarde de dolari în fiecare an pentru pregăătirea de lucrători americani care să vină în ţara voastră. Cheltuim mai nimic pentru lucrătorii băştinaşi.

Nu contează că voi nu suferiţi niciodată un şoc cultural în propria ţară. Nu contează că voi vorbiţi propria limbă ca un localnic (aproape fără accent străin)! Nu contează că nu vă mai înţelegeţi cu adevărat propria cultură şi propriul popor. Nu contează că voi puteţi face aceeaşi lucrare pe care noi o facem, că o puteţi face mai bine şi doar pentru zece la sută din banii de care noi am avea nevoie. Nu contează că voi nu trebuie să vă părăsiţi ţara pentru o perioadă de un an la fiecare trei ani din cauza depresiunii nervoase.

Noi pregătim americani. Noi trimitem americani.

Este nevoie de 60.000 (1) de dolari pe an ca să ţii un cuplu american în „câmpul de misiune”. Nu contează că voi puteţi face acelaşi lucru pentru 2.000 de dolari. Sau 1.000. Însă noi nu putem concepe aşa ceva. Niciodată nu ne trec prin minte asemenea idei. Trebuie americani pentru aşa ceva! Lumea va fi evanghelizată de către americani. Doar de americani (poate şi câţiva britanici).

(1) Dacă citiţi această carte după cincizeci de ani de la scrierea ei s-ar putea să vă întrebaţi cât înseamnă acum 60.000 de dolari. (Din cauza inflaţiei statisticile financiare devin irelevante după câţiva ani. ) Sunt două posibilităţi de a cunoaşte cât valorează astăzi 60.000 de dolari. Prima: calculaţi cât este salariul mediu pe un an de zile şi dublaţi-l! A doua: deoarece aurul nu-şi schimbă valoarea (banii şi-o schimbă, aurul, nu) calculaţi cam cât costă 5,6 kg. de aur. Cam atâta costă să ţii un misionar obişnuit în câmpul de misiune timp de un an!

De ce nu vă lăsăm pe voi să o faceţi? Pentru că voi nu sunteţi americani!

Noi, americanii, suntem un popor prietenos. Noi vă vom da cămaşa de pe noi. În Numele lui Cristos ne vom da viaţa cu drag pentru voi. Ne vom întoarce acasă şi vom aduna bani ca să vă ajutăm. Dar noi suntem superficiali, imaturi spiritual, orbi… orbi pentru cultura voastră, pentru felul vostru de a proceda, orbi pentru ceea ce este Eclesia pentru cultura voastră, orbi pentru lucrarea crucii în vieţile noastre şi orbi pentru o revelaţie a lui Isus Cristos.

Da, noi suntem în ţara voastră pentru a vă da vouă pe Cristos! Dar, împreună cu el vă dăm doctrinele noastre speciale. Dacă nu procedăm în felul acesta nimeni în America nu va da un ban pentru activitatea misionară. Doctrinele noastre ne ajută să venim în ţara voastră. Doctrinele noastre speciale sunt singura noastră sursă de bani. Vi-L vom da pe Cristos, dar pe lângă Evanghelie, vă vom da şi învăţăturile noastre doctrinale!

Noi suntem superiori vouă şi noi vom fi în control a tot ce se va face. Ieri, azi şi în veci.

Cel mai rău, însă este că misionarii americani acţionând în stil american nu vor zămisli niciodată o biserică organică, indigenă în ţara voastră. Suntem incapabili de aşa ceva pentru că niciodată nu am auzit de aşa ceva!!! Cu siguranţă, niciodată n-am văzut aşa ceva. De aceea, singurul lucru care ne mai rămâne de făcut este să vă americanizăm.

În felul acesta noi rămânem americani, iar voi vă schimbaţi. Noi nu facem efortul de a ne schimba. Rămânem sută la sută americani.

În plus, nu vrea fiecare să fie american?

Suntem ca englezul legendar ce s-a pierdut în junglele Americii de Sud şi care a fost găsit de un trib de băştinaşi necunoscuţi. Ei n-aveau nici o idee să-i spună unde se găseşte sau cum să meargă spre casă. Şi-a dar seama că n-avea nici o ieşire. Aşa că, în loc să le înveţe limba i-a învăţat pe toţi engleza! Cam aşa suntem noi. Şi nu ne vom schimba.

Voi puteţi face lucrarea Domnului în ţara voastră mai bine ca noi. Faceţi-o! Ardeţi vă rog, băncile în care v-am pus noi să staţi. Şi faceţi la fel cu clădirea pe care noi, în orbirea noastră o numim „biserica”. Apoi, începeţi totul de la început!

Dar, de data aceasta faceţi ca Pavel (2) . Creştini locali trebuie să descopere pentru ei înşişi o expresie a vieţii bisericii care este organică ţării lor. Noi, americanii şi britanicii nu suntem nativi ţării voastre. De ce vreţi să ne urmaţi pe noi?

(2) Vezi: „Cum trebuie să fie biserica” de Gene Edwards

De fapt, noi, americanii suntem nişte turişti cu un complex de superioritate şi cu o însărcinare din partea lui Dumnezeu (dată tuturor creştinilor americani) „să salvăm pe cei pierduţi de pe întreg pământul”, şi în timpul acesta să-i americanizăm. Repet: această planetă va fi evanghelizată de americani şi i se va da biserica americană! Întotdeauna vă vom da o clădire un pastor şi bănci. Mai rău, noi niciodată nu vom pleca acasă. Dacă noi nu mergem acasă, dragi nativi, părăsiţi întâlnirile şi clădirile noastre… şi mergeţi voi acasă! Începeţi să vă întâlniţi în camerele voastre de zi.

 

  1. Două secrete bine păzite

Daţi-mi voie să vă spun două secrete.

Primul secret

Cei mai mulţi lideri ai organizaţiilor parabisericeşti urăsc să meargă la biserică!

Repet: cei mai mulţi bărbaţi şi femei din „conducere” sunt dedicaţi evanghelizării lumii, dar le este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să participe la serviciile de duminică dimineaţa ale bisericilor de aici din America. Ei trebuie să meargă la biserică, dar pe măsură ce se maturizează şi îmbătrânesc ei încep să nu le mai placă să meargă la biserică.

Aceşti oameni trăiesc un paradox: câştigă suflete cu milioanele pentru Cristos, folosind metode noi, extraordinare, trecând însă cu vederea faptul că nu le place să meargă la biserică. Ei sunt la fel de conştienţi că pentru convertiţii lor serviciile de duminică dimineaţa vor fi la fel de plictisitoare cum sunt şi pentru ei înşişi.

Dacă prietenii voştri misionari şi membri ai organizaţiilor parabisericeşti ar trebui să stea în bănci ca voi, s-ar plictisi ca voi!!! Lor le place biserica doar dacă ei sunt cei care slujesc. Nevoia lor de funcţionare este satisfăcută prin a fi liderii voştri. Urmează deci, ca voi să rămâneţi pentru totdeauna nematurizaţi, nefiind în stare să împărtăşiţi sau cu atât mai puţin să slujiţi. Duminica, voi staţi!

Cu mult timp în urmă Pavel ştia ceva ce nu a trecut niciodată prin mintea slujitorilor din organizaţiile parabisericeşti. Eclesia primului secol a fost prin ea însăşi cea mai puternică forţă de atracţie pe care evanghelismul a cunoscut-o vreodată.

Când ea se întâlneşte sub directa conducere a lui Isus Cristos, fără prezenţa evidentă a unor lideri omeneşti, ea este cea mai frumoasă şi mai irezistibilă fată din lume. Ea este evanghelismul.

Pavel din Tars nu a ridicat biserici pentru a evangheliza pe cei pierduţi. Pavel nu a ridicat biserici pentru a câştiga suflete. Pavel a predicat Evanghelia, a evanghelizat şi a câştigat suflete în vederea ridicării bisericii!

Acesta este singurul mod în care ar trebui să se procedeze!

Dar gândul acesta nu trece prin mintea americanilor. Noi evanghelizăm!

Organizaţiile parabisericeşti nu zidesc viaţa bisericii şi cei mai mulţi dintre convertiţii lor nu rămân în biserici. Cei mai mulţi dintre convertiţii lor care rămân în credinţa creştină ajung membri ai organizaţiilor lor.

Dacă organizaţiile parabisericeşti îşi păstrează convertiţii, dacă este o adevărată lărgire a Împărăţiei lui Dumnezeu, atunci aceasta se răsfrânge doar în aceea că creşte numărul membrilor organizaţiei lor. Ei nu plantează biserici. Ei evanghelizează. Aici se opreşte totul. Cu convertiţii Pavel a format biserici. El nu i-a salvat de iad şi atâta tot. Pavel era acolo, în primul rând şi înainte de toate, ca să vadă născându-se o fată numită Eclesia.

Există o uriaşă diferenţă între aceste două concepte! Unul din concepte este personificat astăzi de către evanghelişti, misionari şi mişcările parabisericeşti. Celălalt a fost conceptul lui Pavel. La urma discuţiei noastre, suntem noi pe acest pământ doar ca să mergem peste tot şi să salvăm oamenii de la iad, sau suntem pentru ca să vedem naşterea unei expresii organice a lui Isus Cristos printre toate triburile şi limbile pământului. Aceste două concepte sunt total opuse. Unul este modern, celălalt antic. Unul nu face prea mare lucru. Celălalt, când există, nu numai că este minunat, dar este împlinirea scopului pentru care Dumnezeu a creat acest univers!

Organizaţiile parabisericeşti sunt inventate de oameni de aproximativ 100 de ani. Întâlnirea locală a oamenilor lui Dumnezeu a fost în inima lui Dumnezeu înainte de a fi creaţia. Şi, cu siguranţă, înainte de cădere. Înainte ca oamenii să aibă nevoie de slavare.

Al doilea secret

Cei mai mulţi americani vin în ţara voastră pentru că ei au o slabă speranţă în biserica americană. Ei vor să vină în ţara voastră pentru a ridica o biserică mai bună decât cea de aici. Ironia este aceasta: noi continuăm să vă dăm stilul nostru american. (Poţi da altuia doar ceea ce ai. Cum nu avem nimic mai bun, nu avem de unde să vă dăm ceva mai bun.)

Noi vedem biserica din America ca fiind fără absolut nici o speranţă. Aşa că spunem: „Ne vom duce într-o ţară virgină şi ne vom dărui viaţa acelui popor şi vom clădi un creştinism mai bun, superior celui din America! Apoi venim în ţara voastră şi plantăm biserica noastră americană.

În cele din urmă, misionarii care vin la voi vă dau ceea ce noi avem aici în America. Vă dau uun serviciu de duminică dimineaţa mizerabil care vă obligă să fiţi nişte spectatori muţi. Un mort înviat care nu împărtăşeşte, nu funcţionează, ci numai apucă să cânte şi să-şi ridice mâinile deasupra capului!

Există un sens mai înalt. Este o cale mai bună. Există un al treilea secret.

Am trecut cu vederea ceea ce era evident. Secretul Eclesiei din primul secol a fost Eclesia însuşi. Secretul lor a fost o foarte frumoasă fată.

Ce i-a atras pe păgâni?

Păgânii din primul secol au fost atraşi la Cristos de un singur lucru. Ei erau copleşiţi de însăşi Eclesia şi de dragostea ei pentru El.

Lumea nu mai văzuse aşa ceva. Văzând comunitatea de credincioşi, lumea era plină de curiozitate. Mulţi au venit la întâlnirile lor şi rămâneau uimiţi de ceea ce vedeau. Şi oamenii care veneau se integrau cultural în întâlnirile acelea.

Necredincioşii se simţeau foarte bine în întâlnirile acelea. Ei nu mai văzuseră aşa ceva. Erau deosebit de atinşi. De asemenea acolo ei se simţeau acasă. Erau în largul lor. Cu toate că ei erau păgâni în mijlocul unor creştini, era ceva în acele întâlniri care îi făcea să ştie că participau la ceva ce aparţinea ţării, obiceiurilor şi culturii lor.

Aşa ceva nu se întâmplă când mergi la serviciul duminical. Nici aici, nici în ţara voastră. Nicăieri. Aceste întâlniri sunt neorganice pentru oricine. Acest lucru este străin oriunde este întâlnit, oriunde pe planetă! În zilele noastre neconvertiţii se plictisesc în întâlnirile noastre. Şi dacă nu se plictisesc în prima întâlnire, se vor plictisi nu peste multă vreme. În cele din urmă, o audienţă care nu participă se plictiseşte indiferent ce se întâmplă în faţă.

În zilele acelea ei erau copleşiţi în întâlniri! Şi unii rămâneau să se roage. Acesta – singurul – este marele secret al bisericii primului secol. Cea mai măreaţă modalitate de evanghelizare care a fost vreodată, sau care va fi în viitor, a fost reprezentată de frumuseţea acelor întâlniri ale credincioşilor! Ea era o doamnă cu adevărat frumoasă!

Pe de altă parte, noi facem comerţ ambulant cu un servici funerar! Ei bine, serviciile funerare nu sunt uşor de vândut la cei vii. (Iar celor morţi nu le prea pasă de ele!)

Dezastrul pe care misionarii şi membri organizaţiilor parabisericeşti americane îl fac dând altora biserica americană este incalculabil, şi noi totuşi continuăm să o facem la scară mondială. Înrăuirea pe care versiunea americană a creştinismului o are asupra altor culturi (cu o totală, absolută, completă lipsă de respect pentru modul de viaţă al acelor oameni, pentru conceptele şi cultura lor) este un rău care ne va necesita secole pentru a fi reparat. Este o tragedie de proporţii incalculabile!

Timp de 100 de ani unii oameni au strigat să se oprească această acţiune imperialistă a creştinismului american. Dar singurii care pot să ne oprească sunt băştinaşii altor ţări.

Trei secrete: (1) dacă nu sunt la amvon creştinii americani urăsc să meargă la biserică; (2) noi venim în ţara voastră pentru că noi am renunţat la biserica americană; venim în ţara voastră ca să facem mai bine, dar nu facem decât să repetăm porcăriile din trecut; (3) biserica din primul secol avea un secret pe care noi niciodată nu l-am învăţat: ea însăşi este cel mai bun mijloc de evanghlizare pe care îl poate avea pământul acesta!

  1. Cel mai frumos lucru care poate fi spus despre organizaţiile parabisericeşti

Aş vrea să vă spun vouă, organizaţiilor parabisericeşti, ceva minunat ce voi aveţi. Şi voi, cei ce nu sunteţi americani, ascultaţi pentru că este ceva important de aflat.

Voi, mişcările parabisericeşti, aveţi ceva minunat de care nu sunteţi conştienţi! De fapt, s-ar putea să fie cel mai mununat şi mai puternic lucru pe care îl aveţi! S-ar putea să fie unul din forţele principale care dau dinamism şi atractivitate organizaţiei voastre.

Aţi putea ghici ce este această forţă extraordinară? Daţi-mi voie să vă avertizez că n-o puteţi chema când creţi voi, că n-o puteţi controla, că n-o puteţi produce şi n-o puteţi ambala. Vine şi pleacă ca vântul, cu totul în afara influenţei voastre.

Voi sunteţi foarte conştienţi că bisericile sunt seci, iar organizaţiile voastre extraordinare. Atât de extraordinare încât mulţi devin epuizaţi. Dar, de asemenea aveţi aur în mijlocul vostru. Adevărata forţă de atracţie a lui Dumnezeu. Iat-o.

Din când în când, tinerii din organizaţia voastră ating întâmplător viaţa bisericii. Acele contacte scurte sunt cele mai electrizante şi mai memorabile experienţe din vieţile lor. Din cauza acelor clipe fantastice are credit organizaţia voastră. Tu consideri că ele se întâmplă din cauza „înzestrării cu putere”, sau a şcolilor de pregătire, sau evanghelizării, sau pentru că „fiecare este în Cuvânt”! Nu este de aceea. De fiecare dată se întâmplă fără să se fi făcut ceva venind şi plecând după propria-i voie. Este într-adevăr un lucru divin.

Ce este acest fenomen? Este viaţa bisericii maniestându-se în afara habitatului ei natural. În dormitor sau pe mare, întotdeauna în afara structurii şi manualului vostru.

S-ar putea să încercaţi să puneţi mâna pe ea şi să o îmbuteliaţi… şi poate că veţi reuşi, dar a doua zi o vei omorâ. Organizarea voastră, viziunea şi evanghelizarea voastră val-vârtej vor nimici viaţa bisericii chiar şi atunci când încolţeşte în mijlocul vostru!!! O veţi nimici cu regulile şi programele voastre, cu structura lor de comandă şi cu orice altceva ce faceţi voi.

Acei copii, peste o generaţie, nu-şi vor mai aduce aminte de numele organizaţiei voastre, chiar dacă îşi vor aduce aminte de „cele şase luni petrecute în misiune”. Însă, cu siguranţă, îşi vor aduce aminte de acele clipe glorioase când au atins viaţa bisericii.

 

 

 

 

  1. Organizaţii plantatoare de biserici???

Iată ceva nou pentru mine. Foarte recent am auzit că nişte americani au pus bazele unor organizaţii parabisericeşti non-profit, scutite de impozite căror scop este să ridice biserici!!!

Ideea în sine face să ţi se încurce mintea în cap.

Poate un gheţar să dea naştere la foc? Poate face stânca un copil? Poate o statuie să devină o frumoasă femeie? O organizaţie care plantează biserici este o contradicţie în sine. Mai degrabă moartea ar da naştere unui copilaş viu.

Dacă o organizaţie poate da naştere la o biserică, atunci cea dintâi s-ar sinucide înainte de a se naşte cealaltă!

Da, o organizaţie poate da naştere la o organizaţie. Şi chiar aşa ceva fac organizaţiile când se apucă de „plantat biserici”. O organizaţie crează o altă organizaţie. Poţi să lipseşti cuvântul „biserică” pe ea, dar asta nu o face să fie o biserică. O organizaţie parabisericească instituie un servici duminical! Aşa ceva este posibil, este uşor!

Pentru ca să fie viaţă trebuie să fie un organism. O organizaţie nu poate da naştere unui organism, după cum o maşină nu poate da naştere unui copil.

Aceste organizaţii „plantatoare de biserici” produc biserici cu bănci aşezate în rânduri, cu un vorbitor ce stă în faţă, cu atotprezenta predică şi cu nişte oameni întotdeauna muţi. Asta s-ar putea să fie definiţia americană a bisericii, dar nicidecum un trup indigen de credincioşi.

Privind organizaţiile parabisericeşti americane vezi o altă formă de americanizare a credincioşilor din alte ţări.

Abia aştept să văd o mie de foşti musulmani care s-au întors la Cristos şi cărora li s-a dat invenţia lui John Calvin pe care creştinii o numesc serviciul duminical. Ei vor zice: „Credeam că a te ruga de cinci ori pe zi privind spre Mecca era greu, dar uită-te la asta! Daţi-mi înapoi ritualul meu musulman şi covoraşul meu de rugăciuni!” Fraţi dragi, servicul bisericesc al lui Calvin nu va avea vânzare între musulmani!

Slavă Domnului că unii oameni au ajuns la concluzia că avem nevoie de plantatori de biserici. Dar, domnilor, vă rog nu mai plantaţi acest tip de biserici. Şi de ce tocmai în câmpul de misiune? Nici aici în America nu avem o biserică organică! Dumnezeu să aibă milă de voi curajoşilor şi să vă arate într-o zi pe fata aceea frumoasă numită Eclesia

 

  1. Către cine a fost scrisă această carte

Dacă această carte este scrisă pentru misionari şi membri organizaţiilor parabisericeşti, atunci probabil că ea v-ar sugera să veniţi acasă! Veniţi acasă şi începeţi de la capăt cu practicarea şi experimentarea unei expresii americane organice a vieţii bisericii (1) .

(1) Efectiv, ce este viaţa bisericii? Poate cineva defini dragostea, viaţa, chintesenţa sau sinum bonum? Viaţa bisericii Este ceva pe care o experimentezi, chiar te cufunzi în ea. Este imposibilă definirea. Cel mai rău lucru pe care l-aş putea face este să definesc viaţa bisericii şi, deci, să stabilesc limite şi concepte. Ea defineşte teologiile oamenilor.

Este dificilă experimentarea părtăşiei într-o comunitate de credincioşi, descoperirea unei expresii organice şi indigene a vieţii bisericii, fiecare fiind foarte tare expus şi va lua mulţi ani din vieţile bărbaţilor şi femeilor ce conduc aceste organizaţii. Pentru cei mai mulţi americani aceste lucruri par a fi în plus. Nu putem concepe să ne părăsim lucrarea şi să stăm… într-o cameră de zi timp de patru, cinci ani până când scăpăm de mentalitatea actuală. Aşa că cei mai mulţi americani atinşi de cartea aceasta vor face ce ştim noi să facem cel mai bine… vor inova!

Domnilor, nu este de ajuns să inovăm.

Se va lua o altă direcţie, o altă cale (mai rapidă) va înlocui o astfel de sugestie ciudată ca „Mergeţi acasă şi învăţaţi viaţa bisericii”. Totuşi, adânc în subconştientul nostru noi ştim că nu putem da ce nu avem!

De aceea, cred că pe cei mai mulţi din cei ce sunt în câmpul de misiune, această carte îi va face să se oprească puţin şi să reflecteze. Apoi?

Probabil unii vor inova.

Şi vor schimba puţin.

Dar, consider că cei mai mulţi care vor citi această carte nu vor înţelege despre ce-i vorba. Schimbarea trebuie să fie titanică, atotcuprinzătoare şi atotpătrunzătoare. Nu câmpul de misiune ar fi cel mai bun loc pentru a face o schimbare atât de radicală. Dacă veţi încerca o asemenea schimbare veţi fi daţi afară din orice organizaţie a-ţi face parte!!! Cam 1700 de ani din istoria bisericii stau mărturie pentru ce am spus eu.

Cât de drastică este schimbarea de care avem nevoie? Cel puţin la fel de extremă ca aceea din timpul Reformaţiei când oamenii au suferit agonia trecerii de la catolicism la protestantism.

Cel puţin la fel de radical.

Probabil mai radical, cum ar fi trecerea de la catolicism la anabaptişti!!!

Dacă voi, misionarii acestui pământ şi voi, lucrătorii organizaţiilor parabisericeşti, doriţi să înţelegeţi puţin cum erau lucrurile în primul secol, daţi-mi voie să sugerez să citiţi istoria… aşa cum este dezvăluită în „Nepovestita istorie a creştinilor din secolul I (2) .”

(2) Nota editorului: celelalte cărţi, ale aceluiaşi autor, despre activitatea misionară, plantarea de biserici, evnaghelism şi americanizare sunt: „Cum trebuie să fie biserica” (Titlul englez: „How to meet”), apoi: „Nepovestita istorie a creştinilor din secolul I”, (Titlul în engleză: „Revolution”), „Mai mult decât radicali” (Titlul în engleză: „Beyond radical”), ele prezintă o întoarcere la conceptele primului secol privind plantarea de biserici. Americanizarea creştinismului este despre activitatea misionară, evanghelism şi viaţa bisericii. Prima carte din această serie care vă este recomandată să o citiţi este „Nepoestita istorie a creştinilor din secolul I”.

V-aş spune că aveţi nevoie, o nevoie disperată, să lăsaţi aceste cărţi să aibe un impact asupra vieţilor voastre şi să vă schimbe viitorul.

Fie ca Dumnezeu să vă vorbească mai multe.

Personal, eu sper să vă întoarceţi acasă în America şi să învăţaţi viaţa de biserică organică. Învăţaţi ce înseamnă viaţa bisericii în America. Dacă vă întoarceţi înapoi sper să mergeţi împotriva curentului. De asemenea, sper să urmaţi exemplul lui Pavel şi să lăsaţi pe poporul Domnului să descopere propria lui expresie a vieţii bisericii… aşa cum este reflectată de acel popor.

Dacă vei face aceste două lucruri aveţi şanse să pierdeţi aproape pe toţi prietenii pe care i-aţi avut. Vei sfârşi prin a fi o versiune modernă a unui anabaptist… cineva de care nimeni nu are nevoie.

Dar, vai, trebuie să vă mărturisesc că am scris această carte în primul rând pentru neoccidentali, adică pentru creştini, care nu sunt anglofoni sau din Europa de Vest. Am scris, de asemenea pentru cei din ţările unde misiunile occidentale nu pot merge. Şi pentru lucrători creştini indigeni. Şi pentru toţi creştinii din Europa de Est! (Voi sunteţi chiar acum în plin proces de americanizare.) China, probabil că tu urmezi. (Am terminat deja americanizarea Americii Latine, Indiei şi a celei mai mari părţi din Asia şi Africa.) Voi, cei din aceste ţări, aveţi nevoie să declanşaţi o revoluţie.

Pentru toţi, dar mai ales creştinilor din Europa de Est sunt tentat să vă spun: „Rupeţi toate relaţiile cu misionarii şi organizaţiile parabisericeşti occidentale… cel puţin până vor lepăda această acţiune zorită ce urmăreşte americanizarea a tot şi toate!”

Bineînţeles nu spun aşa ceva. Doar vreau să spun aşa ceva. Aşa rare cum sunt, sunt suficiente excepţii care să stea împotriva unei asemenea afirmaţii.

Dar, iată ce aş spune: voi n-aveţi nevoie de banii noştri. Bakht Singh, Prem Pradham, Watchman Nee şi alţii au dovedit acest lucru. N-aveţi nevoie de metodele noastre. Dumnezeu ştie că n-aveţi nevoie de metodele, mentalitatea, cultura, comportamentul social sau obiceiurile noastre. Niciuna din ele. N-aveţi nevoie de practicile noastre. Dar misiunile sau evanghelismul „intercultural”? Frumoase cuvinte, dar ele nu înseamnă decât: „daţi-ne voie să vă americanizăm”.

Aş accentua: nu vă alăturaţi nici uneia din misiunile sau organizaţiile noastre parabisericeşti. Ele vă vor ruina. Vă vom occidentaliza. Vă vom corupe. Vă vom cumpăra sufletele şi vă vom fura integritatea. Vom face şi mai mult. Dacă vreodată vă veţi alătura… veţi avea nevoie să vă examinaţi inima, motivele, consacrarea voastră lui Cristos!

Urmăriţi ce vi se va întâmpla când veţi încerca să copiaţi metodele noastre pline de reclamă, publicitate, propagandă şi „viziuni”. Întrebaţi-vă: „Ce efect are acesta pentru inima mea?” Şi când primiţi banii noştri americani… inima voastră ştie că renunţaţi la ceva sacru din fiinţa voastră doar ca să obţineţi nişte bani… bani primiţi doar pentru că lucraţi pentru noi. Pentru noi!

Ceea ce ne defineşte pe noi americanii, mentalitatea noastră colonizatoare, metodele pe care noi le folosim în toate organizaţiile noastre americane şi britanice… nu merită să fie urmate sau copiate. Sunt depăşite. Sterile. Nu aduc nici un beneficiu vouă şi poporului vostru.

Puteţi face mai bine. Bakht Singh a ştiut asta. Prem Pradham ştie asta. Voi o puteţi descoperi! Daţi jos costumul nostru. Aruncaţi cravata. Îmbrăcaţi-vă cu hainele obişnuite pe care le purtaţi pe stradă.

Întoarceţi-vă acolo unde eraţi înainte de a întâlni ceva occidental!

Întoarceţi-vă la cultura voastră. Faceţi o baie şi spălaţi de pe voi religiozitatea şi profesionalismul şi pietatea noastră studiată! Deveniţi voi înşivă. Întoarceţi-vă la ceea ce este normal pentru voi. Descoperiţi ceea ce Domnul v-ar da vouă şi care este unic.

S-ar părea că toţi sunt porniţi să împrăştie felul lor de „biserică” la alte popoare. Dar Pavel a făcut în aşa fel încât fiecare biserică a avut privilegiul să se lanseze în propria ei călătorie pentru găsirea expresiei personale a vieţii bisericii.

Urmaţi-l pe Pavel!

Chiar faptul că ne considerăm superiori vouă ar trebui să stârnească nemulţumirea în voi. Noi nu chiar vrem să ne simţim superiori. Nu vrem. Noi nu ştim că ne simţim superiori. Aşa suntem noi, atâta tot.

Frate, poate că noi ne comportăm ca fiind superiori vouă, dar nu suntem. Puteţi face mai bine. Vorbiţi cu alţii. Îndrăzniţi să faceţi călătoria descoperirii… stilului vostru a vieţii de zi cu zi a Eclesiei. Stilul este organic poporului vostru.

Dacă veţi părăsi organizaţia noastră? Dacă veţi ridica întrebări privitoare la felul nostru de a proceda? Probabil că vom spune şi vom promite orice doar să vă ţinem în organizaţie. Dacă ne veţi părăsi… puteţi să vă pregătiţi ca toţi creştinii occidentali pe care îi cunoaşteţi să se întoarcă împotriva voastră! Nu ne ascultaţi când vă cerem să rămâneţi. Urmăriţi ceea ce facem. De exemplu:

Cine vorbeşte?

Cine răspunde de bani?

Ale cui sunt proprietăţile?

Cine vă plăteşte?

Dar, mai ales întrebaţi-vă de ce staţi în rânduri aliniate, toţi privind înainte, cu un vorbitor ce stă în faţă şi voi vedeţi doar ceafa cuiva! Şi de ce auziţi o slujbă plicitisitoare în fiecare săptămână?!

La urmă, priviţi în jur. Uitaţi-vă şa creştinii ce provin din ţara voastră. Priviţi la prietenii voştri care s-au alăturat misiunilor sau organizaţiilor paarabisericeşti americane/britanice. Ce s-a schimbat le ei? Îmbrăcămintea? Manierele? Vorbirea? Vocabularul? În moduri subtile, aproape nedetectabile. Dar cei mai mulţi şi-au schimbat mentalitatea!!! Vedeţi un suflet preţios vânzându-se occidentalizării? Mai rău. Un prieten de-al vostru s-a vândut pentru bani?

„Viziunea” noastră merită demnitatea sufletului unui credincios! Sufletul vostru! Alăturaţivă nouă şi veţi pierde ceva pentru totdeauna. Alăturaţi-vă nouă, faceţi ca noi ţi în cele din urmă naţiunea voastră întreagă va suferi. (Vom afecta viitorul sufletului naţiunii voastre.) La urma urmei, noi introducem o cultură străină în societatea voastră.

Se interesează misionarii americani de cultura voastră? Au arătat ei vreodată un interes profund privind înţelegerea obiceiurilor voastre? Cât de interesaţi sunt cel puţin într-un domeniu, cum ar fi cel al muzicii voastre? Înţeleg ei cuvinte ca indigen şi organic? Dar mai ales, cât de mult exercită control asupra vieţilor voastre şi/sau a colegilor lucrători?

ŞI PENTRU CÂT TIMP VOR EXERCITA ACEST CONTROL (1) ?

(1) Vezi: „Cum trebuie să fie biserica”. Obiceiul lui Pavel era de a nu sta mai mult de şase luni într-un oraş unde el începea o biserică.

Dacă un misionar sau un membru al unei organizaţii parabisericeşti vine în ţara voastră şi nu face următoarele: (1) evanghelizează, (2) pune temelia unei adunări a credincioşilor locali şi apoi (3) pleacă după unul sau doi ani, atunci el nu are mesajul, nu ştie cum să facă, nu are înţelegerea şi revelaţia lui Cristos, nici a Eclesiei nici adâncimea spirituală… nici centralitatea lui Cristos în viaţă sau în mesaj… nu are îndeajuns din niciunul din aceste lucruri ca să-şi justifice prezenţa în ţara voastră! De fapt, lipsindu-i aşa ceva, el nu are nici o treabă să fie misionar în ţara voastră! Şi nici în altă parte!!!

Ori arde pentru Cristos şi pentru biserică, arde să vadă o Eclesie indigenă, organică, este plin de pasiune ca să părăsească Eclesia locală şi să o lase în mâinile poporului lui Dumnezeu din acel loc… nelăsând absolut nici o supraveghere occidnetală… sau VA TREBUI SĂ SE ÎNTOARCĂ ACASĂ în America (sau Marea Britanie, sau oriunde altundeva este originar).

Vouă, creştinilor care v-aţi născut, crescut şi trăiţi în propria ţară… vouă vă este scrisă această carte.

În această carte şi în cartea „Cum trebuie să fie biserica” (în engleză: „How to meet”), precum şi în cartea intitulată „Omul cel mai necesar”… am folosit ca exemplu perfect (un laborator) al orbirii activităţii misionare occidentale mica ţară Albania! Şi orbirea noastră – neintenţionată – ne face să ne amestecăm în cultura, sociologia şi izvoarele voastre culturale! Am folosit Albania ca dovadă a neglijenţei crase a lipsei de respect şi a imaturităţii noastre.

Folosesc Albania şi pentru a arăta controlul exercitat de noi. Folosesc Albania ca dovadă a lipsei de pricepere şi de dedicare pentru plantarea de biserici în situl primului secol.

Pentru noi, americanii, căile lui Pavel sunt de neconceput.

Pentru cei ce sunt anglofoni aşa ceva este de neconceput. Nici nu vom încerca să plantăm biserici după cum ne învaţă Scriptura!!! Vom zice numai: „Nu se poate!” Şi poate că avem dreptate. Oamenii necesari plantării de biserici în stilul primului secol au nevoie de o adâncime spirituală şi o zdrobire înaintea lui Dumnezeu care rareori se găseşte în veacul acesta sau în oricare alt veac!

Dar, aceasta nu justifică ceea ce facem noi!

Nu există o concluzie. În ţările de pe întreg pământul oameni curajoşi trebuie să înceapă de la început.

  1. A cui e vina?

Nu America este problema.

Nu americanii sunt problema.

Problema este că fiecare din noi este obsedat de superioritatea propriei culturi. Toţi suntem obsedaţi să răspândim propria cultură şi să propagăm propriile idei religioase.

Dacă nu s-ar fi descoperit America de Nord şi dacă China ar fi fost cea mai creştină naţiune de pe pământ şi ea ar fi fost bogată şi ar fi dus Evanghelia în lumea întreagă… ar fi fost aceeaşi problemă. Chinezii ar fi dat lumii întregi versiunea lor a creştinismului, etc. Am fi avut de-a face cu o chinezare a creştinismului! Ar fi fost aceeaşi situaţia dacă ar fi fost Japonia, sau oricare altă ţară mare, puternică, cu o cultură bogată… şi cu un mic simţământ de superioritate.

Vedeţi, noi de asemenea am fost victimele culturalizării de către altă naţiune. Nici noi nu avem o expresie nativă, indigenă, organică a bisericii. Tipul nostru de creştinism este un transplant dintr-o naţiune şi o cultură străină. Englezii, care aveau o cultură bogată şi un complex de superioritate au anglicizat creştinismul din America. (Scoţienii au făcut acelaşi lucru englezilor. John Calvin, un francez a dat-o scoţienilor. Aha! Acum ştim asupra cui să aruncăm vina! Să-i blamăm toţi pe francezi!)

Toţi ne-am confruntat cu faptul că cineva din afară ne-a impus un creştinism artificial, inorganic, şi plictisitor! Şi realitatea este că noi nu ştim ce înseamnă „biserica” şi probabil niciodată nu am experimentat adevărata viaţă a bisericii.

Haideţi să considerăm că sunteţi din Ungaria. Iată ce se poate întâmpla: ţara voastră este una din centrele importante ale reformaţiei calviniste. Voi sunteţi mândri de acest fapt. Puteţi citi cartea aceasta şi să ziceţi: „Să nu ne lăsăm influenţaţi de americani”. Bine, dar fiţi atenţi!

Vă rog, aduceţi-vă aminte: bisericile voastre din Ungaria sunt moarte de acum cinci sute de ani! Mă tem că voi veţi sta cu versiunea voastră a bisericii şi a creştinismului în loc să vă schimbaţi radical. Decât să ţineţi ce aveţi, mai bine aţi imita versiunea americană. Spun aceste lucruri tuturor celor ce citiţi această carte, indiferent de ţara în care trăiţi. Voi aveţi totuşi trei posibilităţi: (1) să rămâneţi aşa cum sunteţi şi să fiţi ocoliţi de timp şi de schimbare; (2) să fiţi americanizaţi; (3) să deveniţi radicali.

Voi spune aceste lucruri chiar şi americanilor: (1) rămâneţi cum sunteţi cu un creştinism de tip britanic, sau (2) faceţi schimbări radicale; descoperiţi o expresie indigenă a Eclesiei. Mai adaug un lucru: creştini americani, vă rog opriţi-vă să mai daţi altor naţiuni creştinismul american.

Cel mai rău lucru pe care toţi îl putem face este să lăsăm lucrurile aşa cum sunt.

Rădăcina problemei este concepţia noastră despre Eclesia. Este greşit modul în care noi o vedem din punctul de vedere al maniestării ei.

Nimeni, în ultimii 1700 de ani ai istoriei bisericii, nu a propus ca model o biserică organică… unică ca expresie în fiecare loc, diferită în fiecare cultură. Toate teologiile diferitelor denominaţiuni din ultimii 1700 de ani au mers în direcţia unei practici universale a bisericii.

Acelaşi ritual şi aceeaşi practică în toată zona lor de influenţă. Asta s-a întâmplat într-o perioadă atât de lungă, 1700 de ani!

Toţi trebuie să ne lansăm într-o mare şi nouă aventură pentru descoperirea unei expresii a bisericii care să fie unică pământului nostru natal.

Când avem întâlniri ale Eclesiei trebuie să ne oprim să mai gândim în termeni universali. Trebuie să începem să ne luptăm pentru o expresie a trupului lui Cristos care să fie locală, să respecte cultura şi sociologia zonei în care se manifestă, să fie biologică şi organică.

Dintre toate popoarele, mai ales americanii trebuie să afle propria lor practică unică a bisericii pe pământul american. Americanii trebuie să cinstească faptul că japonezii vor găsi propria lor expresie a Eclesiei, unică ţării lor, care „se potriveşte” cu cultura şi conceptele lor sociale… şi cu totul diferită de orice practică americană.

La fel cu toate naţiunile şi toate culturile… şi toţi credincioşii… de peste tot.

Într-un cuvânt: Toţi trebuie să începem să luăm poziţie pentru ca fiecare zonă, fiecare cultură, fiecare seminţie şi limbă să descopere propria ei expresie unică a vieţii bisericii. O luptă pentru local, indigen, organic şi pentru sfârşitul universalităţii. (America are nevoie să fie prima în această revoluţie!)

Această schimbare cere o nouă generaţie de creştini. Tineri şi tinere care sunt o generaţie alesă. O generaţie care refuză „să meargă la biserică”. O generaţie care va întoarce spatele clădirilor, stranelor, amvoanelor, clericilor şi pastorilor, şi care – din dragoste pentru Cristos şi pasiune pentru biserică – vor fi pionieri într-o odisee nouă, măreaţă! O acută căutare a bisericii… exprimată diferit şi unic în fiecare oraş şi naţiune de pe pământ. Şi o generaţie care se va lupta pentru ca elte popoare, din alte ţări, să aibe propria lor odisee pentru descoperirea Eclesiei. Toţi să facem un testament că toţi credincioşii din celelalte rase, culori, triburi, limbi şi culturi au un drept la viaţă a bisericii unică care să le fie în întregime proprie.

Fie ca tu să pui cartea jos şi să începi acum marea odisee!!!

(1) În engleză titlul cărţii este: „How to meet under the headship of Jesus Christ”.

Există o carte care se alătură acesteia: „Cum trebuie să fie biserica” ­(1).

Aceste două cărţi sunt gândite ca să fie citite împreună. Una arată problema. A doua vă dă un ajutor limpede pentru ca să găsiţi, să aveţi şi să păstraţi o expresie indigenă, organică a vieţii bisericii.

Concluzie

Aflaţi vă rog, că (1) bisericile americane şi organizaţiile parabisericeşti au intrat în afaceri. Exportăm. Voi sunteţi importatorii. (2) Aceste două instituţii americane vă vor americaniza. (3) Când noi venim la voi nu ştim nimic despre adevărata viaţă a bisericii. (4) Vom călca în picioare cultura voastră. (5) Dacă vreodată veţi aştepta să vedeţi o biserică indigenă, organică în ţara voastră… să nu o aşteptaţi de la o organizaţie parabisericească! Nu vă vom da aşa ceva. Nu putem. Niciodată nu am văzut aşa ceva!

Produsul exportat de către biserica instituţionalizată şi de către organizaţiile parabisericeşti nu este altceva decât expresia creştinismului american din zilele noastre. Când sunt combinate, aceste două forţe devin o maşinărie gigantică.

Bordurile de misiune denominaţionale

şi misionarii lor

Brodurile de misiune independente

şi misionarii lor

Evanghelistul ce călătoreşte

şi oamenii lui

Biserica tradiţională

şi cumplitul ei servici bisericesc

Organizaţiile parabisericeşti

cu zecile de mii de membri.

Toţi lucrând cu febrilitate ca să americanizeze credinţa creştină… din lumea întreagă… incluzindu-vă şi pe voi!

Dacă nu se întâmplă ceva extrem care să schimbe acest atac violent, concluzia inevitabilă este americanizarea creştinismului de pe cinci continente, insulel mărilor lumii şi a celor două calote polare.

Lumea este pe cale să vadă una din experienţele cele mai demne de milă din paginile istoriei creştine, creştinismul american devenind expresia mondială a creştinismului!

Asta ar putea fi catastrofa veacurilor!

Teama mea? Acest tip de creştinism va fi atât de acceptat ca fiind expresia creştină… încât alte tipuri de expresii ale credinţei, alte expresii ale Eclesiei vor deveni subiecte ale persecuţiei. Vreau să spun că orice experimentare a bisericii ce nu poartă semnul creştinismului american va fi considerată ca fiind eretică şi ocultă. În cele din urmă vom fi la fel de hărţuiţi, vom avea aceeaşi opoziţie, vom fi defăimaţi şi marginalizaţi… şi (aproape) la fel de persecutaţi ca şi credincioşii ce au trăit în cele mai negre zile ale Evului Mediu. Acele zile au fost întunecate pentru că era acceptată doar o expresie a credinţei creştine şi a bisericii. Oamenii au trăit tirania unei singure versiuni a bisericii. Orice altceva care purta emblema creştinismului era dispreţuit, privit cu suspiciune şi blamat.

Fie ca ceva să se schimbe, şi degrabă.

Dacă nu, fie ca Dumnezeu să ridice oameni care să aibe atât viziunea bisericii şi experienţei vieţii bisericii, cât şi a centralităţii lui Cristos, care să fie o alternativă a acestei maşinării care înghite tot.

Astfel de bărbaţi trebuie să aibe curajul şi capacitatea să facă faţă unei opoziţii copleşitoare. Opoziţie din partea celor pentru care definiţia bisericii este bănci aliniate în rânduri, un amvon, predica fără sfârşit, nişte oameni muţi care nu funcţionează… plus evanghelismul fulger care se împiedică de lucruri cum ar fi adevărata experienţă a vieţii bisericii.

Fie ca aceşti oameni să-şi dea vieţile lor ca să vadă o expresie a Eclesiei care să origineze de jos, din descoperirea făcută de către membri bisericii. Oameni devotaţi indigenului şi organicului. Domnilor, dacă se ridică astfel de oameni, aşteptaţi-vă la o furtună din partea creştinilor occidentali. Va fi cea mai mare ameninţare posibilă la adresa creştinismului occidental/american/britanic. Vom lupta împotriva voastră.

Pentru voi va fi o problemă de viaţă şi de moarte. Veţi urma o expreise vie, indigenă a trupului lui Cristos care este întru-totul a voastră? Sau vă veţi minuna peste măsură de practicile noastre prefabricate, moarte, pe care le puteţi pur şi simplu copia cu un minimum de efort şi responsabilitate? Este în balanţă viitorul vieţii voastre creştine.

Creştinii din toate naţiunile – inclusiv America – trebuie să stea împotriva valului credinţei americanizate.

Dar cel mai mare rău al creştinismului americanizat este următorul: după ce credinţa creştină a fost americanizată va apărea o mentalitate mondială atât de înrădăcinată, atât de înfumurată şi de jalnică, încât cineva, când va citi în Noul Testament, nu va vedea decât creştinismul din zilele noastre.

Atunci, cu adevărat, vom retrăi Evul Mediu.

Indiferent că vor fi americani sau din alte naţiuni, piatra de încercare a credinţei creştine se găseşte acum în mâinile celor ce se decid să fie radicali, dorind o practică nouă, mai înaltă a credinţei creştine.

ADDENDA

 

O boală de ochi pe care noi, americanii, v-o putem da vouă

 

Unul din primele lucruri pe care noi, americanii, le facem când venim în ţara voastră este să vă spunem: „Am venit aici ca să vă arătăm cum să fiţi centraţi în Biblie. Ghidaţi-vă întotdeauna după Noul Testament şi ascultaţi de ce spune. Citiţi Biblia. Fiţi ascultători de Cuvânt”.

Asta implică că noi întotdeauna facem cum scrie în Noul Testament şi metodele noastre sunt din el. Nu?!

Metodele noastre au apărut din tradiţiile noastre. S-au format la întâmplare, accidental în timpul istoriei bisericii.

În ultimii 1700 de ani noi am adunat o mulţime de tradiţii. Noi, protestanţii, cele mai multe tradiţii le avem din perioada Reformaţiei sau de după ea. Noi încercăm acum să le justificăm cu Noul Testament, forţând Noul Testament să le conţină, cu toate că ele nu se găsesc deloc acolo. Facem aceasta luând versete şi fragmente de versete şi făcând ce vrem noi cu ele. Nu ştiu cum reuşim să găsim organizaţiile americane în Noul Testament. Dar dacă vei participa la un curs de pregătire al unei organizaţii parabisericeşti, vei descoperi o astfel de organizaţie pe fiecare pagină a Noului Testament. Uimitor!

O vedere coerentă, panoramică a Eclesiei din primul secol nu permite o asemenea manipulare. Istoria completă a primilor creştini, văzută de la un capăt la celălalt, ni se prezintă într-un mod cu totul diferit de ceea ce noi avem astăzi. Este o imagine minunată a Eclesiei, atât de diferită faţă de cea la care noi participăm sau „mergem”. În istoria ei vastă, dramatică, completă nu vei găsi niciodată nimic dintr-o organizaţie parabisericească!

Ajungem astfel la boala de ochi pe care noi v-o putem da vouă. Boala aceasta, odată luată, este aproape incurabilă. Cei mai mulţi slujitori americani – inclusiv misionarii din ţările străine – suferă grav de boala aceasta.

(Fiţi atenţi, este cel mai rău lucru pe care îl puteţi lua de la un american. Contractarea acestei boli poate fi fatală chiar şi pentru dezvoltarea vieţii voastre creştine.)

Ce este blestemul acesta teribil?

Boala

Noi, americanii, vă vom învăţa să citiţi Noul Testament în aşa fel încât veţi găsi creştinismul american pe fiecare pagină a cărţii! Oh, este clar că nu se găseşte în Noul Testament creştinismul epocii moderne. Dar noi, americanii, oricum îl găsim. Aceasta este boala noastră de ochi. Boala este atât de avansată încât noi nu numai că vedem creştinismul american pe fiecare pagină a Noului Testament, dar nici nu mai putem vedea ce scrie, în special despre evanghelizare, biserică şi viaţa bisericii.

Puteţi înţelege acest paradox? Noi, americaniigăsim în Noul Testament ceva ce nu există în el. Însă noi, nu putem găsi ceea ce este cu adevărat.

Chiar mai rău. Putem să vă dăm şi vouă această abilitate ciudată.

Iată trei lucruri şocante cu care veţi avea de-a face. Unu: metodele evanghelismului american nu sunt nici sfinte, nici biblice, nici nu sunt efective pe termen lung. Doi: bisericile noastre sunt îmbibate de o plictiseală plină de ritualuri. Trei: toate lucrurile pe care noi le facem astăzi le găsim scrise în Noul Testament. Găsim pe creştinii primului secol să fac ceea ce noi facem!

Deschidem Noul Testament şi vedem oameni tipic americani care fac ceea ce noi facem în ţările voastre!

Şi voi vreţi să imitaţi creştinismul american?

Noi, americanii, am inventat şcolile biblice. Şcolile biblice sunt foarte centrate în jurul Bibliei. Totuşi, cele mai multe din aceste şcoli nu văd locul central al Eclesiei. În schimb, ele fie fac reclamă unui creştinism lipsit de biserică, fie unui servici bisericesc protestant care a fost inventat în urmă cu 450 de ani! Şcolile biblice găsesc în Noul Testament fie credinţa creştină fără biserică, fie un servici bisericesc inventat de liderii Reformaţiei.

Este foarte greu pentru noi să fim centraţi în Cristos. Suntem nişte anteprenori perfecţi, aşa că ne încântă să acţionăm pe scară mare. Din cauza aceasta este greu să fim centraţi în Cristos şi în lucrurile spirituale. Ne place să facem. Nu ne place să fim. E nevoie de prea mult timp pentru aşa ceva.

Fără să vrem am inventat Noul Testament! Acesta este plin de tot felul de metode americane.

Oh, aţi observat cumva că în Noul Testament nu este vorba de şcoli biblice? După ce noi am inventat Noul Testament – şi şcoala biblică – am găsit-o pe aceasta din urmă peste tot în Noul Testament!!!

Ţineţi minte, de asemenea, că am inventat organizaţiile parabisericeşti în 1886. Prima organizaţie parabisericească era atât de americană, era nostimă! A fost o mişcare de tineret. Motto-ul ei era „Evanghelizarea lumii într-o singură generaţie”. Această mişcare i-a captivat pe tinerii din toată America. A fost numită „Mişcarea Voluntară Studenţească”. Această organizaţie a dat naştere ideii de organizaţie parabisericească care s-a dezvoltat din plin după cel de-al doilea război mondial. Concepţia acestei mişcări s-a răspândit şi a avut succes. De fiecare dată când apărem cu ceva mare şi plin de succes, repede vedem că şi în Noul Testament este aşa ceva! Aşa suntem. Aşa procedăm.

Organizaţiile parabisericeşti nu au avut aproape nici un interes în biserică. Doar în evanghelizare: evanghelizare în forţă; evanghelizare fulger.

Singurul scop al acelei organizaţii a fost salvarea sufletelor. „Mişcarea Voluntară Studenţească” a trebuit să interpreteze Noul Testament aşa încât să nu se vadă biserica. Au reinventat Noul Testament în aşa fel încât sigurele lucruri pe care le găseau în el erau evanghelizarea, misiunile şi organizaţia parabisericească. Această mentalitate „Nou Testamentală” este acum în sângele şi ADN-ul modului american de gândire.

Totuşi această mişcare, care nu era o biserică a avut o problemă. Nu avea fonduri. La început doar bisericile şi denominaţiunile trimiteau misionari. Banii proveneau de la biserici.

S-a inventat o soluţie pentru această problemă. Invenţia s-a numit „cartierul general”. Cartierul general era locul unde scrisorile de rugăciuni, listele de adrese, scrisorile de solicitări, administraţia, biroul de publicitate, relaţiile publice se strângeau toate sub un singur acoperiş cu scopul de a strânge bani.

Organizaţiile parabisericeşti au trimis „membri”, nu misionari. Banii, în cea mai mare parte, proveneau din alte surse decât bisericile, şi anume de la indivizi.

Mentalitatea evnaghelică americană începea să acţioneze în domeniul în care mentalitatea americană îşi spunea cel mai tare cuvântul: în zona individualismului, a liberului spirit întreprinzător. Ce făceau aceste organizaţii? Reclamă! Pentru bani!!! Cam de atunci a început Noul Testament să arate foarte american. Foarte individualist. Şi foarte întreprinzător.

Organizaţiile parabisericeşti inventate de americani au inventat Noul Testament fără să schimbe nici un cuvânt din el!

E o boală serioasă, nu-i aşa?

Ţineţi minte, organizaţiile religioase pun accent pe a fi centrat în jurul Bibliei; totuşi ele au o Evanghelie fără biserică şi o concepţie fără nimic indigen sau organic.

O Evanghelie atât de îngustă este oarbă la ce spune cea mai mare parte a Noului Testament. O organizaţie care vede doar eceste elemente, nu vede contextul şi istoria care este în Noul Testament.

Când ne dăm jos din avion purtăm un Nou Testament cu conţinut american şi cu inventivitatea americană în minţile noastre. De acolo zorim spre oraşele voastre ca să vă dăm creştinismul american/britanic.

Ritualurile noastre. Tradiţiile noastre. Cultura noastră. Practicile noastre. Personalitatea noastră. Structura noastră. Năravurile noastre. Obiceiurile noastre sociale. Muzica noastră. Acestea vi le aducem. Şi pe toate le găsim în Noul Testament. De exemplu, deschidem Noul Testament şi trecem în fugă pe lângă conceptul de biserică şi pe lângă multe altele – ce se găsesc într-un Nou Testament neinventat.

Nu vrem să facem nici un rău. Nu o facem intenţionat. Dar asta e tot ce ştim; aşa gândim noi. Asta e boala de ochi pe care o avem, aşa că acţionăm ca atare. Şi am procedat aşa tot timpul, în toată lumea!!! Cultura voastră nici nu e băgată în seamă!

Mai e nevie să subliniez că creştinismul american nu se prea găseşte în Noul Testament?

Aceasta e ceea ce vreţi?

Dacă nu, dacă vreţi mai mult, vă aşteaptă o sarcină uriaşă. Să faceţi ceva care este în întregime al vostru. Ceva care este biserica, în stilul primului secol!!! Aveţi două posibilităţi; noi şi boala noastră de ochi sau calea lui Pavel.

Neconvertiţii din zilele lui Pavel nu erau atraşi la Cristos de evanghelismul fulger al zilelor noastre şi nici de creştinismul american, fiţi siguri. Nu erau atraşi de niciunul din celelalte lucruri pe care noi le-am inventat de atunci încoace. Chiar dacă ne-am jura că facem ceea ce au făcut creştinii din primul secol, tot n-ar fi adevărat. Bărbaţii Noului Testament au făcut un singur lucru. Ei au ridicat comunitatea credincioşilor… Eclesia

Pasul următor

Dacă vreţi să începeţi de la început… radical… terminând cu toate tradiţiile şi practicile trecutului… ce veţi face în continuare?

Vă recomandăm insistent să citiţi de la acelaşi autor: „Cum trebuie să fie biserica”, („How to Meet Under the Headship of Jesus Christ” – titlul englez).

Citiţi apoi: „Mai mult decât radical”, („Beyond Radical” – titlul englez).

Şi după aceea, citiţi: „Nepovestita istorie a creştinilor din secolul I.”, („Revolution – the story of the early church” – titlul englez)

Când veţi termina veţi fi probabil radicali şi veţi şti ce să faceţi.

Un cuvânt de încheiere 

 

Nu am vrut să scriu această carte, dar tot timpul îmi trecea prin minte un gând. „Din zilele lui Constantin cel Mare, când creştinătatea a fost deviată complet de la calea pe care începuse, nu există nici o mărturie că cineva şi-a ridicat glasul în semn de proest pentru ceea ce el făcea”.

Peste o mie de ani oamenii se vor minuna de ce nimeni nu şi-a ridicat glasul să proesteze împotriva americanizării creştinismului.

Este cineva care îşi va lua sarcina atragerii atenţiei liderilor creştini la ceea ce noi, americanii facem credinţei creştine? Va fi cineva care va spune misionarilor, bordurilor de misiune şi organizaţiilor parareligioase că suntem pe cale să avem o biserică americană mondială? Este cineva care îşi va ridica glasul împotriva conceptului universal al întrunirii bisericii, pentru o expresie unică, indigenă şi organică a bisericii din fiecare localitate? Îşi va ridica cineva glasul pentru descoperirea vieţii bisericii de către cei care se strâng, în loc să le fie impusă de către ritualul universal al zilelor noastre?

Tirajul acestei cărţi a fost foarte limitat. Aş fi dorit ca să nu fie necesară publicarea acestei cărţi, indiferent de cât de puţine exemplare s-au tipărit. Dacă alţii vor lua sarcina punerii în practică a mesajului despre indigen şi organic, nimeni nu va fi mai bucuros ca mine să vadă această carte scoasă din tipărire.

Cu siguranţă cineva va merge pe căi care sunt mult mai apropiate de cele ale lui Pavel decât cele ce se practică astăzi.

Această carte aşteaptă să fie scoasă din tipărire.

POLITICA LUI DUMNEZEU- VREMEA CERCETĂRII ESTE PE SFÂRȘITE

  1.  PATRU EPOCI

„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” (Isaia 55:8-9)

Dumnezeu are o cu totul altă „politică” decât a noastră. Dumnezeu nu ține cu stânga sau cu dreapta. El urmărește altceva.

În viața poporului lui Dumnezeu în lume, că este vorba despre poporul evreu înainte de Cristos, sau de Biserica Domnului Isus Cristos de 2000 de ani, au existat de fiecare dată PATRU EPOCI DISTINCTE, care s-au repetat și se vor repeta până la venirea Domnului Isus Hristos la sfârșitul vecurilor. Chiar dacă, istoric vorbind, omenirea se afla în epoca Faraonilor, în sclavagism, în Evul Mediu sau în comunism, poporul lui Dumnezeu se afla, privind dinspre Dumnezeu, într-una din cele PATRU EPOCI. Care sunt acestea?

  1.  EPOCA DRAGOSTEI DINTÂI

Este epoca în care, poporul lui Dumnezeu, copleșit de dragostea, de frumusețea Domnului, de mântuirea primită în dar, de parfumul cerului care-l așteaptă, nu-și dorește nimic altceva decât prezența Lui. Acasă sau în adunarea sfinților, credincioșii nu găsesc plăcere mai mare decât Cuvântul Lui, decât rugăciunile, decât cântările, decât slujirea Domnului. De cum se trezesc aleargă la părtășia cu Domnul, și cu greu se desprind de acolo ca să plece la școală sau la locurile de muncă. Duminica sau în cursul săptămânii abia așteaptă să ajungă la adunare la întâlnirea cu Domnul și cu frații, și cu greu se desprind de părtășia frățească. Pe buzele lor este mereu Numele Domnului Isus, inima le este plină de laudă, și împrăștie lumină pe oriunde merg. În această epocă este aproape imposibil să-i ispitești în vreun fel pe creștini cu lucrurile lumii. Pur și simplu n-au ochi și nici urechi pentru așa ceva. Bucuria și plăcerea de a sta cu Dumnezeu și cu frații lor de credință este maximă.

În vremea lui Savonarola (citiți „Lumini peste veacuri” de Petru popovici), poporul umplea străzile din jurul catedralei orașului încă de la miezul nopții, pentru a fi siguri că prind un loc. Dimineața, când se deschideau ușile catedralei, poporul intra cu cântări de laudă și umpleau până la refuz catedrala. Predica ținea două ore, dar oamenilor li se părea la sfârșit ca de abia începuse.

„Eu zic Domnului: „Tu eşti Domnul meu, Tu eşti singura mea fericire!” Sfinţii care sunt în ţară, oamenii evlavioşi, sunt toată plăcerea mea. Idolii se înmulţesc, oamenii aleargă după dumnezei străini, dar eu n-aduc jertfele lor de sânge şi nu pun numele lor pe buzele mele.” (Psalm 16:2-4)

Vedem de mai multe ori în istorie repetându-se această epocă. Evreii au trăit-o pentru puțin timp la ieșirea lor din Egipt. Apoi, pe vremea unor împărați dedicați (ca Asa sau Iosafat), poporul a atins culmi ale dragostei lor de Dumnezeu și de despărțire de idolii lumii. A mai fost biserica primară din Faptele Apostolilor, epoca lui Savonarola, epoca marilor misiuni, biserica moraviană, etc. Iar pe meleagurile noastre: trezirea penticostală și mișcarea Oastei Domnului.

  1.  EPOCA ABATERII și A PROROCILOR

Este epoca în care poporul lasă să-i pătrundă în inimă tot felul de idoli din lume, și inima lui nu mai este întreagă a Domnului.

„… inima lui n-a fost întreagă a Domnului Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.” (1Împărați 15:3)

„Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a Domnului Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său, David.” (1 Imparati 11:4)

Dacă în prima epocă erau de ajuns Cuvântul lui Dumnezeu şi preoţii (pastorii), în a doua epocă intră în lucrarea Domnului profeții, oamenii trimiși de Dumnezeu să arate poporului că s-a lăsat dus în rătăcire și trebuie neapărat să se întoarcă cât mai degrabă la dragostea dintâi față de Domnul. Așa au fost profeții Vechiului Testament, apostolii când se adresau bisericilor căzute, apostolul Ioan când a trimis cele șapte mesaje Bisericilor din Apocalipsa, și alții de-a lungul istoriei.

Tragic pentru această perioadă este faptul că poporul lui Dumnezeu uită cum era în EPOCA DRAGOSTEI DINTÂI, iar Dumnezeu caută să-i aducă aminte: „Du-te şi strigă la urechile cetăţii Ierusalimului: „Aşa vorbeşte Domnul: „Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustiu, într-un pământ nesemănat.” (Ieremia 2:2)

Și tot tragic este faptul că mesajul prorocilor a fost rareori bine primit. De cele mai multe ori, creștinii au avut atitudinea evreului care i s-a adresat lui Moise: „Cine te-a pus pe tine stăpânitor şi judecător peste noi?” (Exod 2:14), sau atitudinea poporului față de prorocul Ieremia: „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului.” (Ieremia 44:16), sau atitudinea poporului față de prorocul Ezechiel: „Iată că tu eşti pentru ei ca un cântăreţ plăcut cu un glas frumos şi iscusit la cântare pe corzi. Ei îţi ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc.” (Ezechiel 33:32), sau atitudinea evreilor față de martirul Ștefan: „Ei au început atunci să răcnească, şi-au astupat urechile şi s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui.” (Faptele apostolilor 7:57)

  1.  EPOCA JUDECĂȚII LUI DUMNEZEU

Aflat în cea de-a doua epocă, poporul lui Dumnezeu are de ales între a se pocăi și a se întoarce la prima epocă sau a se împietri și a se confrunta cu cea de-a treia epocă.

În această epocă, Dumnezeu aduce judecata asupra poporului Său idolatru, care a ajuns la o religie formală, la o formă de evlavie (2Timotei 3:5), și nu-și mai găsește plăcere să intre în odăiță, să închidă ușa și să se bucure ore nesfârșite în prezența lui Dumnezeu.

Dacă citim cartea Judecători, vedem de câte ori Dumnezeu a adus judecata peste poporul Lui, permițând popoarelor din jur să ocupe Israelul și să-i facă robi, din cauza depărtării lor de Dumnezeu:

„Copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului, au uitat pe Domnul şi au slujit Baalilor şi idolilor. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel şi i-a vândut în mâinile lui Cuşan-Rişeataim, împăratul Mesopotamiei. Şi copiii lui Israel au fost supuşi opt ani lui Cuşan-Rişeataim.” (Judecatorii 3:7-8)

“Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului; şi Domnul a întărit pe Eglon, împăratul Moabului, împotriva lui Israel, pentru că făcuseră ce nu plăcea Domnului.” (Judecatorii 3:12)

„Copiii lui Israel iarăşi au făcut ce nu plăcea Domnului, după moartea lui Ehud. Şi Domnul i-a vândut în mâinile lui Iabin, împăratul Canaanului, care domnea la Haţor. Căpetenia oştirii lui era Sisera, şi locuia la Haroşet-Goim.” (Judecatorii 4:1-2)

În același fel:

  1. a) Dumnezeu a permis Asiriei să cucerească Samaria și să-i ducă pe evrei în robie, din cauza depărtării de Dumnezeu a lui Israel, și a permis lui Nebucadnețar să cucerească Iuda și să distrugă ierusalimul și Templul, din cauza lipsei de dragoste a lor pentru Dumnezeu.
  1. b) Dumnezeu a permis romanilor să distrugă Ierusalimul și să-i împrăștie pe evrei în toată lumea:

„Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”” (Luca 19:43-44)

  1. c) Dumnezeu atenționează unele din cele șapte biserici din Apocalipsa despre judecata care va veni peste ele dacă nu se pocăiesc:

Apocalipsa 2:5 „Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.”

Apocalipsa 3:3 „Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.”

Apocalipsa 3:16 „Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.”

  1.  EPOCA RĂMĂȘIȚEI

Dacă nici în EPOCA JUDECĂȚII credincioșii nu se întorc cu pocăință la EPOCA DRAGOSTEI DINTÂI, atunci Dumnezeu nu mai are ce face, și se vede nevoit „să predea ștafeta” unei rămășițe, care să ducă mai departe în lume mesajul Lui curat, nu doar vorbit, ci trăind așa cum a trăit Isus.

„De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite.” (Matei 21:43)

Dumnezeu a făcut să moară în pustie toată generația de evrei cu vârsta de peste 20 de ani ieșită din Egipt, afară de Iosua și Caleb, și a re-creat în Canaan poporul Lui din copiii acestora.

Dumnezeu a adus din robia babiloneană doar o rămășiță înapoi în Israel, cu care a refăcut poporul Lui.

Dumnezeu a luat o rămășiță din Israel și a înființat biserica creștină.

Dumnezeu a luat o rămășiță din biserica Catolică, și a creat protestantismul și apoi neoprotestantismul.

  1. CONCLUZII FINALE
  1.  NU NE MAI AFLĂM ÎN EPOCA DRAGOSTEI DINTÂI FAȚĂ DE DUMNEZEU

Dragi creștini, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, noi nu suntem în EPOCA BĂSESCU și nu ne îndreptăm spre EPOCA PONTA (pro-comunistă) sau EPOCA IOHANNIS (pro-vestică), ci suntem într-una din CELE PATRU EPOCI ale lui Dumnezeu și ne îndreptăm spre o alta.

Să fiți bine încredințați că Dumnezeu nu stă cu sufletul la gură privind la alegerile din România, ci „stă cu sufletul la gură” să vadă dacă poporul Lui înțelege în ce epocă se află, dacă aude glasul Lui („Cine are urechi de auzit, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.” – Apocalipsa 2:29) și dacă se va pocăi să se întoarcă la EPOCA DRAGOSTEI DINTÂI.

EPOCA DRAGOSTEI DINTÂI este singurul lucru care-l interesează pe Dumnezeu !!!

Dragi frați și surori, judecați voi înșivă în care epocă ne aflăm? Chiar dacă ne vine greu să avem o privire de ansamblu, totuși, de un lucru putem fi siguri 100%, și anume că NU NE AFLĂM ÎN EPOCA DRAGOSTEI DINTÂI FAȚĂ DE DUMNEZEU.

Nu mai alergăm la întâlnirea cu Domnul din cămăruță ca o fată îndăgostită care se grăbește la întâlnirea cu iubitul ei. Nu-I mai cântăm Domnului psalmi, în liniștea odăiței sau în așternutul nostru, așa cum cânta odinioară împăratul David. Ne dezlipim însă repede de intimitatea cu Dumnezeu (dacă o mai avem și pe aia, și nu ne mulțumim doar cu mersul la biserică), și ne aruncăm apoi în vâltoarea lumii, sorbind cu nesaț din non-valorile ei, de la știrile TV, până la mulțimea lucrurilor fanny de pe internet. Nu mai alergăm la altarul de familie, ci ne împrăștiem, unii la televizoare, alții la tablete și telefoane mobile.

Într-un cuvânt, nu ne mai face plăcere compania lui Dumnezeu.

  1.  NE AFLĂM SPRE FINALUL EPOCII PROROCILOR ȘI VEDEM PRIMELE ÎNCEPUTURI ALE VREMII JUDECĂȚII LUI DUMNEZEU ASUPRA POPORULUI LUI

Sfârșitul secolului 20 și începutul secolului 21 a fost marcat de câteva voci ale lui Dumnezeu care s-au auzit pe tot pământul, dar în special pe continentul american și în țările vest europene. Cine nu cunoaște cartea „De ce întârzie trezirea?” de Leonard Ravenhill? Cine nu cunoaște cărțile lui A.W. Tozer? Cine n-a citit cartea „Viziune Apocaliptică” de David Wilkerson și cine n-a văzut fragmentele din predicile lui (traduse pe internet în limba română)? Toți aceștia au arătat starea de căldicel, de automulțumire, de alergare după propriile interese, care a cuprins poporul Domnului, și au îndemnat la pocăință și la întoarcere la credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna. Dar câți au luat aminte la trâmbițele lui Dumnezeu, care avertizau poporul Domnului de părăsirea dragostei dintâi?

„Și puteau prorocii să trăiască veșnic?” (Zaharia 1:5). Ei și-au încheiat alergarea, au spus ce aveau de spus din partea Domnului și s-au dus alături de Cel pe care L-au iubit și L-au slujit. Și în urma lor, judecata lui Dumnezeu asupra poporului Lui a început dinspre vest:

– căderea turnurilor din New York au făcut să tremure și să înmărmurească toată America. Toți s-au înfierbântat împotriva teroriștilor, dar câți cred că este de fapt judecata lui Dumnezeu în acțiune?

– inundațiile din New York din 2012, care au făcut ravagii,  au scos zeci de mii de oameni în stradă, care au cerut guvernului american acțiuni urgente în privința contracarării efectelor schimbărilor climatice. Dar ei nu mai văd că acestea sunt judecățile lui Dumnezeu asupra unui oraș care, cu puțin timp înainte, în februarie 2012, legalizase căsătoria între persoanele de același sex.

– și nu în ultimul rând, Barack Obama este omul care a adus schimbări uimitoare (în sens negativ) în mentalitatea americanilor, militând și obținând succese incredibile în promovarea homosexualității, a avortului și altor păcate. Și el este una din nuielile lui Dumnezeu pentru poporul american.

  1.  JUDECATA LUI DUMNEZEU PENTRU POPORUL LUI ESTE O REALITATE

Citim în Biblie următorul adevăr: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui Viu!” (Evrei 10:31)

Când privești la judecățile lui Dumnezeu făcute asupra poporului Lui, te îngrozești:

– o generație întreagă de israeliți (în afară de Iosua și Caleb), care a ieșit triumfătoare din Egipt sub ochii înmărmuriți ai lui Faraon, mărșăluiesc 40 de ani prin deșert, Dumnezeu așteptând să moară și ultimul dintre cei care s-au răzvrătit împotriva Lui.

– nepăsător față de păcatul copiilor lui care afecta casa Domnului, preotul Eli va vedea cu ochii Lui judecata lui Dumnezeu: amândoi fii morți și chivotul Domnului luat de filisteni.

– peste măsură de încăpățânat și sigur pe sine, împăratul Saul este judecat de Dumnezeu, prin prorocul Samuel. Faptul că Dumnezeu i-a luat împărăția și a dat-o unuia mai bun ca el pare o nimica toată față de faptul că Dumnezeu nu i-a mai vorbit niciodată lui Saul pe tot parcursul vieții lui, nici prin Urim și Tumim, nici prin prorocul Samuel, nici prin vise.

– deși binecuvântat peste măsură de Dumnezeu, pe toate planurile, prin păcatul lui împăratul David face pe dușmanii Domnului să-L hulească. Drept urmare, judecata lui Dumnezeu se abate asupra casei lui, și vede cu ochii lui moartea a patru dintre vlăstarele sale.

– din pricina idolatriei, poporul iubit al lui Dumnezeu (Israel) ia calea robiei, fiind împrăștiat prin Asiria și Babilon, unora pierzându-li-se urma și numele.

– același popor al lui Dumnezeu, poporul evreu, care n-a cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu și nu L-a primit, și s-a împotrivit Duhului Sfânt, a fost spulberat în anul 70 în toată lumea, ne mai având o țară a lor pentru aproape 1900 de ani.

Și ce putem spune despre judecățile anunțate de Dumnezeu în Apocalipsa pentru unele din cele 7 biserici, dacă nu se vor pocăi și nu se vor întoarce la dragostea dintâi:

  • Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.  (Apocalipsa 2:5)
  • Pocăieşte-te, dar. Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.”  (Apocalipsa 2:16)
  • Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii şi inima”; şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.  (Apocalipsa 2:20-23)
  • Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine. (Apocalipsa 3:2-3)
  • Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. (Apocalipsa 3:16)
  1. SOLUȚIA NU ESTE KLAUS IOHANNIS

Soluția pentru România nu este una politică. Așteptăm un președinte care să reformeze țara, și când am văzut unul cât de cât evanghelic, tot poporul Domnului s-a strâns în jurul lui să-l susțină. Dar soluția pentru România nu este una politică. Soluția este în mâna poporului lui Dumnezeu. SOLUȚIA ESTE POCĂINȚA POPORULUI LUI DUMNEZEU!. Dacă toți liderii bisericilor evanghelice s-ar reuni (așa cum s-au unit acum pentru sprijinirea lui Iohannis), dacă și-ar pune cenușă în cap și s-ar îmbrăca cu saci, ar posti și ar striga către Dumnezeu, recunoscându-și păcatele lor și ale turmelor lor, și ar striga la Dumnezeu după îndurare, poate s-ar îndura Dumnezeu și ar tămădui atât poporul Lui, cât și țara aceasta.

SOLUȚIA ESTE POCĂINȚA POPORULUI LUI DUMNEZEU, NU KLAUS IOHANNIS!

Și pocăința trebuie să înceapă de la capii bisericilor evanghelice ale acestei națiuni:

– de la cei care au permis în ultimii 10-15 ani să pătrundă în biserici duhul de neseriozitate, prin revista Fitzuica, prin scenetele distractive jucate în biserică, prin filme, etc., și care culeg acum roadele.

– de la cei care au permis să vorbească la amvoanele bisericilor oameni lumești, neserioși, și n-au judecat la urmă cele zise (așa cum spune cuvântul Domnului în 1Corinteni 14:29), ducând astfel pe copiii Domnului în rătăcire. Lucrul acesta a fost permis ca să nu supere pe cei veniți din alte țări și care sponsorizau bisericile noastre.

– de la cei care au obișnuit pe poporul Domnului cu conferințe la hotel de patru stele, cu televizoare în camere, bufet suedez și piscină cu saună.

– de la cei care s-au distrat de minune și s-au tăvălit de râs de multe ori în comitetele bisericilor, în loc să plângă și să-și tocească genunchii pentru starea deplorabilă a poporului Domnului.

– de la cei care au permis invadarea casei Domnului cu moda lumii, permițând surorilor să vină la casa Domnului cu fuste mini, cu pantaloni mulați și alte lucruri care împiedică închinarea în fața unui Dumnezeu Sfânt.

– de la cei care au umblat și s-au ostenit ani de zile să construiască ziduri, care au făcut naveta între România și America, și au lăsat turmele Domnului de izbeliște.

– de la cei care au permis tinerilor și copiilor să se joace în casa Domnului pe telefoane mobile și tablete, obișnuindu-i de mici cu lucruri frivole în casa Domnului.

– de la cei care știau că era de datoria lor să facă dreptate între frați dar n-au făcut, ci au lucrat cu părtinire.

– de la cei care au împiedicat Duhul Sfânt să lucreze prin toate mădularele, și s-au făcut stăpâni pe amvoane.

– de la cei care au programat ce se va predica în biserică cu luni înainte, și au stins duhul celor care doreau să predice ceea ce Domnul voia să transmită poporului Lui.

– de la cei care n-au înțeles lucrarea Duhului Sfânt prin oamenii rugăciunii și le-au stins de multe ori duhul înterupând rugăciunile sau îndemnându-i mereu, din firea pământească, să se roage „scurt scurt”.

– de la cei care au creat o formă atât de „perfectă” a întâlnirilor bisericii, astfel încât nu-i mai dau voie Duhului Sfânt să mai aibă vreun cuvânt de spus, și întristează și sting astfel mereu Duhul. Stai și te minunezi că până și în sinagogi exista posibilitatea de a vorbi liber:

„Din Perga şi-au urmat drumul înainte şi au ajuns la Antiohia din Pisidia. În ziua Sabatului, au intrat în sinagogă şi au şezut jos. După citirea Legii şi a Prorocilor, fruntaşii sinagogii au trimis să le zică: „Fraţilor, dacă aveţi un cuvânt de îndemn pentru norod, vorbiţi.”  (Faptele apostolilor 13:14-15)

– de la cei care au adus pe mulți din poporul Domnului la o formă de evlavie, permițând unor oameni lumești să se creadă mădulare ale trupului lui Hristos.

– de la cei care n-au tunat de la amvoane împotriva păcatelor de tot felul felul, de la afacerile necurate făcute de membrii bisericilor, până la păcate sexuale.

– de la cei care au cunoscut păcate ale unora din poporul Domnului, dar nu le-au dat pe față, ci le-au cocoloșit, și au făcut astfel ca puțin aluat să dospească toată plămădeala.

Și pocăința trebuie să continue cu cei din poporul Domnului:

– cu cei care s-au lăsat duși în astfel de rătăciri, pentru că le-a plăcut felul acesta de viață creștină comod și căldicel.

– cu cei care, primul lucru la care aleargă dimineața este să deschidă canalele de comunicare cu sistemul lumii (televizorul, laptopul sau telefonul mobil) și nu canalul de comunicare cu Dumnezeu (Biblia)

– cu cei care lasă să pătrundă zilnic în inima lor sute de informații, dar au uitat ce este aceea revelația, vorbirea lui Dumnezeu.

– cu cei care, ca și liderii lor, au părăsit altarele Domnului și urmăresc cu sufletul la gură pe toate canalele de știri campania electorală.

– cu cei care cheltuie bani grei pentru poftele lor, dar au uitat ce este aceea partea Domnului și milostenia.

Dragi frați și surori, soluția pentru poporul român nu este Klaus Iohannis!

POVĂȚUITORI AI TURMELOR ȘI VOI TOȚI COPII AI LUI ISRAEL, POCĂIȚI-VĂ ȘI ÎNTOARCEŢI-VĂ LA ACELA DE LA CARE V-AŢI ABĂTUT MULT! (Isaia 31:6)

  1. ALTFEL EPOCA JUDECĂȚII ȘI EPOCA RĂMĂȘIȚEI DEVIN IMINENTE

Altfel, EPOCA JUDECĂȚII va veni peste poporul acesta, așa cum a început peste poporul american. Și apoi, Dumnezeu va aduce EPOCA RĂMĂȘIȚEI, pregătind burdufuri noi în care să toarne „vinul” Lui cel nou, Duhul Sfânt.

  1. a) Că lucrul acesta este posibil, vedem din felul în care, o biserică altădată a Domnului, n-a auzit la vremea ei trâmbițele lui Dumnezeu, glasul Domnului prin prorocii Lui, și a ajuns astăzi o sinagogă a Satanei. Este vorba de biserica luterană, care, în anul 2009 a ajuns la ceea ce citiți în rândurile următoare::

„Biserica protestantă luterană americană, care are 4,6 milioane de credincioşi în SUA, va accepta pastori homosexuali care au parteneri stabili, conform unei moţiuni votate la o convenţie din Minneapolis. Biserica evanghelică luterană din America (ELCA) a votat vineri seară cu 559 voturi pentru şi 451 contra, la capătul unor dezbateri furtunoase, un text care le permite pastorilor care au o legătură homosexuală durabilă şi monogamă să slujească în biserică.

„Am votat ca să dăm posibilitatea ca pastorii care au parteneri homosexuali şi lesbiene stabili să-şi exercite activitatea în biserică’, a declarat sâmbătă AFP John Brook, purtătorul de cuvânt al ELCA, care care cuprinde circa 10.000 de congregaţii pe tot cuprinsul SUA.

  1. b) Că Dumnezeu își anunță poporul Lui, prin prorocii Lui, în EPOCA ABATERII, este iarăși evident. Vă readuc aminte ceea ce am trăit acum vreo cinci ani. Am fost în vizită la sora Olaru, un om al rugăciunii, care era aproape imobilizată la pat. Duhul Sfânt a condus întâlnirea noastră spre starea grea a bisericilor și necesitatea trezirii spirituale. La sfârșitul întâlnirii, ne-am rugat. Mai întâi m-am rugat eu, câteva minute, apoi a urma sora. După cinci minute de rugăciune, am deschis încet ochii să văd dacă mai continuă. După 10 minute, dânsa tot se ruga. După 20 minute la fel. De acuma sora pot spune că era în Duhul. Eu, un slujitor crescut la școala rugăciunilor scurte, am așteptat în genunchi aproape o oră ca sora să încheie. Când și-a revenit după zbuciumul vizibil din rugăciunea pe care o avusese, mi-a spus: „Frate, citește te rog Isaia 4. Acesta este cuvântul pe care Domnul mi l-a dat în timpul rugăciunii.”

Vă redau acest text mai jos, și vă las să trageți singuri concluzia:

„Şapte femei vor apuca în ziua aceea un singur bărbat şi vor zice: „Vom mânca pâinea noastră înşine şi ne vom îmbrăca în hainele noastre înşine; numai fă-ne să-ţi purtăm numele şi ia ocara de peste noi!” În vremea aceea, odrasla Domnului va fi plină de măreţie şi slavă, şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi cel rămas în Sion, cel lăsat în Ierusalim, se va numi „sfânt”, oricine va fi scris printre cei vii la Ierusalim. După ce va spăla Domnul murdăriile fiicelor Sionului şi va curăţa Ierusalimul de vinovăţia de sânge din mijlocul lui, cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii, Domnul va aşeza, peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum, ziua, şi un foc de flăcări strălucitoare, noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii.  (Isaia 4:1-6)

  1. O, DACĂ AM ÎNVĂȚA DIN GREȘELILE ALTORA

Ce tragic este să nu înveți din greșelile altora. Cum lasă Dumnezeu niște exemple ca alții să învețe. O, dacă am învăța! Poporul evreu a fost, pentru o perioadă din istoria lor, despărțit în două: Israel și Iuda, conduși de împărați diferiți. Când Israel s-a abătut de la Domnul și nu s-au pocăit, Domnul a adus peste ei EPOCA JUDECĂȚII, fiind cuceriți și luați în robie de către Asiria. Și într-o asemenea vreme, Dumnezeu atrage atenția celeilalte împărății, Iuda, să ia aminte la ce i s-a întâmplat lui Israel, să tragă învățăminte, să se pocăiască, ca să nu urmeze aceeași cale a robiei:

„Domnul mi-a zis, pe vremea împăratului Iosia: „Ai văzut ce a făcut necredincioasa Israel? S-a dus pe orice munte înalt şi sub orice copac verde şi a curvit acolo. Eu ziceam că, după ce a făcut toate aceste lucruri, se va întoarce la Mine. Dar nu s-a întors. Şi sora ei, vicleana Iuda, a fost martoră la aceasta. Şi cu toate că a văzut că M-am despărţit de necredincioasa Israel, din pricina tuturor preacurviilor ei, şi i-am dat cartea ei de despărţire, totuşi sora sa, vicleana Iuda, nu s-a temut, ci s-a dus să curvească la fel.” (Ieremia 3:6-8)

A învățat Iuda ce trebuia să învețe. Din nefericire nu, și soarta ei a fost aceeași cu a sorei ei, Israel.

Nu mai avem multă vreme, și EPOCA ABATERII ȘI A PROROCILOR se va încheia și pentru țara aceasta. Și dacă poporul Domnului nu se va întoarce la EPOCA DRAGOSTEI DINTÂI, va urma EPOCA JUDECĂȚII și EPOCA RĂMĂȘIȚEI.

Vă remintesc: EPOCA DRAGOSTEI DINTÂI este singurul lucru care-l interesează pe Dumnezeu !!! Zidurile mărețe ale clădirilor în care ne adunăm, tehnica de ultimă generație cu care ne acompaniem închinarea, programele pregătite minuțios, manifestările zgomotoase, atmosfera de sărbătoare întreținută de multe ori artificial de la amvoane, zâmbetele de suprafață, fără adâncime, nu sunt lucruri care să-l intereseze pe Dumnezeu. DACĂ DRAGOSTE DE DUMNEZEU NU E, NIMIC NU E.

Doamne, ai milă de noi! Dacă am ajuns orbi ca cei din Laodiceea, dă-ne, Doamne, doftorie pentru ochi ca să ne ungem și să vedem. Amin!

Un umil rob al Domnului,

Dan Ghimbășanu.

 

 

O, POPORUL MEU … CE AM AUZIT DE LA DOMNUL OȘTIRILOR ACEEA VĂ VESTESC !!!

I. DUMNEZEU VORBEȘTE ÎN MULTE FELURI ȘI ÎN MULTE CHIPURI

Dumnezeu ne explică uneori ce se întâmplă în lumea spirituală trecându-ne prin experiențe din lumea materială. În Vechiul Testament, în special prorocii au fost trecuți de Dumnezeu prin astfel de experiențe:

– Ezechiel a fost pus de Dumnezeu să mănânce turte de orz coapte pe balegă de bou în fața poporului, Dumnezeu arătându-le o imagine despre felul în care își vor mânca pâinea copiii lui Israel când, din cauza idolatriei lor, urmau să fie risipiți de Dumnezeu printre toate Neamurile pământului (Ezechiel 4:12-15).
– Când Dumnezeu a adus Asiria împotriva Israelului, din cauza păcatelor lor și a depărtării lor de Dumnezeu, evreii, în loc să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu, și-au legat speranțele de Egipt, dorind să facă o alianță cu Egiptul împotriva Asiriei. Ca să arate poporului Israel că speranțele lor legate de Egipt sunt zadarnice, Dumnezeu l-a pus pe prorocul Isaia să umble gol și desculț trei ani de zile, arătând astfel cum vor fi luați prizonieri Egiptenii și Etiopienii de către Asirieni (Isaia 20).

 

Nu demult am trecut și eu, împreună cu alți frați, printr-o experiență pe care vă voi povesti-o în continuare:
În luna septembrie, în jur de 25 de frați ne-am adunat pentru 6 zile la cursurile Școlii Maranata, păstorită de fratele Ioan Panican. Întâlnirea a avut loc în comuna Straja din județul Suceava. Un frate avea o vilă amenajată special pentru genul acesta de întâlniri duhovnicești. Am ajuns cu bine, ne-am cazat, dar ne-am confruntat de la început cu o mare problemă: lipsa apei. Vila era amplasată la poalele unui deal și era alimentată cu apă dintr-un rezervor mai mic aflat în spatele vilei, care la rândul lui era alimentat dintr-unul mai mare, aflat sus pe deal. Rezervorul cel mic fiind aproape gol, frații au ajuns la concluzia că seceta prelungită din vara aceasta și ploaia puțină din ultimele zile sunt cauza lipsei de apă. Într-o singură baie de la parter curgea un firicel de apă cât ar fi curs prin gura unei pipete, care era strânsă în cadă 24 de ore din 24 pentru a fi folosită la toaletă.

 

Așa că ne-am aprovizionat cu apă în bidoane de plastic pentru a se putea face mâncarea și pentru cele câteva necesități (spălatul pe dinți, bărbierit). De baie nici nu putea fi vorba. Așa că am reușit performanța să-mi ajungă mie personal, vreo 3 bidoane de 2 litri toată săptămâna. În primele două zile, din câte îmi aduc aminte, ne-am rugat lui Dumnezeu să aducă ploaie ca să se umple rezervorul, dar, deși a plouat ceva, nu s-a produs nicio schimbare. Așa că în final ne-am resemnat, ne-am adus aminte că cei din pușcăriile comuniste au suferit mult mai mult ca noi, ne-am bucurat că nimeni n-a cârtit și am trăit cu speranța că oricum în câteva zile se va termina supliciul și vom ajunge acasă unde vom face o baie cu apă din belșug.

 

În ultima zi însă, doi dintre frați s-au urcat pe dealul destul de înalt din spatele vilei, până la bazinul cel mare de unde ar fi trebuit să fim alimentați cu apă. Și acolo, surpriza: BAZINUL ERA PLIN DE DĂDEA PESTE EL. Dar o mulțime de gunoaie obturau țeava prin care apa ar fi trebuit să vină spre chiuvetele noastre. Și printre tot felul de gunoaie și nimicuri, de abia se putea strecura un firișor de apă, cam cât ar curge pe gura unei pipete.
De când am auzit aceste lucruri, Duhul Domnului a făcut în mintea mea conexiunea cu latura spirituală a lucrurilor. Întorcându-mă la Galați, convingerea că Dumnezeu ne vorbise s-a accentuat, dar de abia acum a venit timpul împărtășirii acestei experiențe.

 

Este evident că lucrul cu care majoritatea creștinilor (ca indivizi) și a bisericilor ne confruntăm de mult timp este uscăciunea spirituală. Am putea spune, fără să exagerăm, că de multe ori ne adăpăm spiritual din izvoare care de abia mai țârîie. De multe ori, de la amvoanele bisericilor noastre curge, nu APĂ VIE care să sature sufletele însetate, ci ape stătute din fântânile acestei lumi.
Recent am vizionat o astfel de predică, al cărei autor se vedea clar că nu a stat înaintea Domnului și a cuvântului Său ca să primească revelații, ci a stat în fața computerului, căutând informații, citate ale unor oameni înțelepți și mici istorioare. Și cu toate acestea, citim în Scriptură și în istoria Bisericii despre revărsări pline de putere ale Duhului Sfânt. Domnul Isus a promis fiecărui credincios: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (Ioan 7:37-38)

 

Pentru mine experiența prin care ne-a trecut Dumnezeu la Straja a fost mai mult decât clară. Exasperați de lipsa apei, doi dintre frați s-au urcat pe vărful dealului să vadă care este totuși cauza. În același fel, dacă cineva dintre noi, disperat de uscăciunea spirituală actuală, ar dori să fie răpit la cer și s-ar duce la Dumnezeu și L-ar întreba: „Doamne, arată-mi și mie rezervoarele de Duh Sfânt din ceruri. Sunt pline?”, ce răspuns credeți că ar primi? Dumnezeu ar trimite niște îngeri care să-l conducă și să-i arate niște rezervoare imense, pline ochi de dau peste ele…

 

Înțelegând sensul spiritual al experienței, L-am întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, atunci de ce nu ajunge și pe Pământ? Care sunt lucrurile care împiedică revărsarea Duhului?” Frământându-mi mintea cu întrebarea aceasta, am primit următorul răspuns: GUNOAIELE, NIMICURILE LUMII ACESTEIA ÎN CARE TRĂIȚI, ȘI PE CARE LE LĂSAȚI SĂ PĂTRUNDĂ ZILNIC ÎN VIEȚILE VOASTRE ȘI SĂ VĂ INUNDE VIEȚILE, ACESTEA PUN UN ZID DE DESPĂRȚIRE ÎNTRE VOI ȘI DUMNEZEUL VOSTRU! CU OCHII LA GUNOAIELE ȘI NIMICURILE LUMII ACESTEIA, NE DEFOCALIZĂM ATENȚIA DE LA DUMNEZEU, ȘI DUHUL SFÂNT NU SE POATE REVĂRSA.
Care este consecința? Vieți uscate, care nu mai știu ce este aceea APA VIE!

 

II.  CÂTEVA EXEMPLE CONCRETE DE GUNOAIE ȘI NIMICURI CARE NE-AU INUNDAT VIAȚA

 

a) TELEFONUL MOBIL (combinat cu posibilitățile internetului) și TELEVIZORUL au devenit de departe sursele principale de defocalizare și de introducere a o mulțime de gunoaie și nimicuri în viețile noastre.

 

Lucrezi la birou sau într-un alt gen de colectivitate. Cineva vorbește despre ultima declarație incendiară a domnului Băsescu, care se pare că va răsturna situația politică actuală. Parcă-i și vezi pe majoritatea colegilor cum bagă mâna în buzunare după telefonul mobil, sau caută pe laptopul de la serviciu, sau pe tableta personală, pe internet, să vadă și să audă ei cu urechile lor acea declarație incendiară.
Apoi un alt coleg spune că a văzut el pe un site că în următoarele zile temperatura va ajunge la -10 grade. Ca la comandă, din nou o mulțime de mâini caută mobilele sau tastaura ca să vadă ei înșiși dacă ce li se spune este adevărat.
Tocmai ai auzit din gura unui coleg că Robert Turcescu s-a deconspirat ca fiind fost ofițer sub acoperire. E clar. Pentru următoarele câteva zile sau săptămâni ești un om pierdut. Din oră în oră vei căuta pe siturile de știri să vezi ce se mai aude în privința acestui lucru, ce reacții au apărut, etc. Și uite așa se duce viața noastră pe nimicuri. problema este că nu numai oamenii din lume au ajuns la un astfel de mod de viață, ci și noi, copiii lui Dumnezeu.

 

Verificarea căsuțelor pentru emailuri și a ”Like”-urilor primite pe Facebook este iar un mod prin care suntem tot timpul defocalizați. Unii și-au setat telefonul mobil în așa fel încât acesta să-i avertizeze sonor la fiecare email primit, la fiecare „Like” primit pe Facebook. Pentru unii asta înseamnă câteva zeci de avertizări zilnice. E dezastru. Nu te mai poți concentra la nimic. Alții își verifică căsuța poștală de 10 ori pe zi. Imaginați-vă numai că ai sta la etajul patru și ai coborî în fiecare zi de 10 ori să verifici cutia poștală.

 

Te-ai hotărât să-ți schimbi imaginea afișată pe ecranul telefonului, deoarece te-ai plictisit de cea veche. Te-ai gândit să afișezi imaginea un ceas funcționând. Numai că sunt peste 250 de gadgeturi (progrămele) care fac lucrul acesta și din care poți să alegi: ceasuri de epocă sau ceasuri cu design modern, ceasuri clasice sau digitale, etc. Și așa, ajungi să pierzi câteva zeci de minute bune până te hotărăști la unul din ele. Nu mai vorbesc de mintea care ți s-a umplut cu zecile de imagini de ceasuri.
La fel dacă vrei să-ți schimbi melodia care se aude când cineva te apelează. Dacă acum 30 de ani era un simplu țârâit al telefonului fix, acum ai de ales între zeci de sunete de pe telefon, alte sute de pe internet, plus o mulțime de sunete din cântări creștine. Și iar te defocalizezi pentru câteva ceasuri bune până ai nimerit exact melodia care-ți place. Asta până data viitoare. Nu mai spun că poți alege o melodie pentru rudele apropiate, alta pentru frați și alta pentru șeful tău. Este pur și simplu cumplit, pentru cine realizează cum toate acestea te defocalizează, îți frământă mintea cu nimicuri, și nu mai ești bun de nimic din punct de vedere spiritual.

 

Vii acasă de la servici. Pare cam greu să-ți strângi familia în jurul tău. Unul e la televizor, altul pe tabletă, altul pe telefonul mobil. Când vine vorba de timpul de părtășie în familie, toți au deja mintea plină de lucrurile lumii, așa că nu mai au niciun chef de părtășie în Cuvânt și rugăciune.

 

b) Cumpărăturile

 

În zilele noastre, cumpărarea unui obiect de uz casnic a devenit pentru mulți o pierdere de vreme și un consum de energie nenecesar. Acum 30-40 de ani, dacă doreai un fier de călcat, te duceai la primul magazin, alegeai din 2-3 modele și în jumătate de oră erai gata. Astăzi, pentru un banal fier de călcat, ai la dispoziție 5 supermarketuri în cinci colțuri ale orașului și vreo 50 de situri, unde poți să-ți umpli mintea cu 50 de caracteristici de la 50 de modele, fiecare cu zeci de funcții: cu jet de apă, sau cu jet de abur, sau cu amândouă; cu talpă metalică, sau ceramică, sau titan, etc., la nesfârșit.

 

Ce să mai vorbim de achiziționarea unui laptop sau al unui telefon mobil. Ai de lucru pentru o lună întreagă. Vrei să-ți faci un abonament Orange, Telekom sau RDS la telefonul mobil? Ai de ales între zeci de abonamente, cu zeci de de opțiuni, cu alte zeci de opțiuni suplimentare. Fără capăt.

 

c) Știrile

 

Știrile au devenit sursa principală de gunoaie care ne umplu mințile în ziua de azi. Acum 10 ani, la serviciul meu, o colegă m-a întrebat dacă am văzut dimineață la televizor ce s-a întâmplat nu știu unde. Ținând cont că trebuia să plecăm de acasă la ora 7, ca să ajungem la 7:30 la serviciu, ea se uitase la știri înainte de această oră. I-am răspuns că nu știu despre ce vorbește. Replica ei mirată a fost: „Dar tu ce faci dimineața?”. Sau, cu alte cuvinte, ce altceva poate face un om normal dimineața decât să dea drumul la TV să vadă știrile?
Dacă lucrul acesta nu era de mirare pentru un om care nu-L cunoaște pe Isus Hristos, astăzi aud că și unii dintre cei ce se numesc copii ai Domnului au ajuns la aceeași robie, și anume, primul lucru la care se gândesc când se trezesc este să asculte repede știrile din ziua precedentă.

 

Fiecare caută ceea ce-i face plăcere. Bețivul, când se trezește dimineața, cu ochii împăienjeniți caută sticla pe care a lăsat-o sub pat aseară, fumătorul caută pachetul de țigări, unii dau fuga repede la chioșcul de ziare să prindă cotidianul local, alții dau drumul la muzică, alții intră pe Facebook. Copiii Domnului se îndreaptă spre locul lor de întâlnire cu Cel Preaiubit, la birou, pe fotoliu, în balcon. Acolo, mai înainte de a da ochii cu orice altceva din lumea asta, ei se întâlnesc cu Domnul lor. Și după ce au citit din Cuvântul Domnului și au meditat, după ce au cântat cântări duhovnicești, au primit prin aceasta o nouă porție de APĂ VIE, care îi face să se scârbească de orice apă stătută a acestei lumi.

 

Un copil al străzii, dacă ar ști că-l așteaptă în fiecare dimineață o masă caldă și copioasă, nu s-ar mai duce să scormonească în gunoaiele din cartier după o hrană mizerabilă. De ce au ajuns creștinii să scormonească în gunoaiele lumii? Pentru că nu mai știu cum arată o masă de dragoste cu Domnul lor la primele ore ale dimineții. Și atunci, normal că foamea sufletului îi împinge spre fântânile cu apă sălcie ale acestei lumi: știri, telenovele, sport, jocuri pe mobil, etc.

 

Un exemplu viu pe care l-am auzit personal, din gura unei surori, dintr-un sat, acum vreo 7 ani: „Mai fac ceva prin curte, mai vin și mai văd o știre; mai dau de mâncare la găini, mai vin și mai văd o telenovelă, mai rânesc la cocina porcului, mai vin și mai văd vreo emisiune. Și uite-așa îmi petrec ziua.” Vorba proverbului: „pe locul unde mi-e drag, treabă n-am, dar tot îmi fac.”
Dacă lucrul acesta se întâmpla acum 7 ani, undeva la țară, în casa unei surori care avea un televizor „antic”, cam ce se întâmplă azi în casele creștinilor de la oraș, pline de televizoare, laptopuri, tablete și telefoane mobile?
Câți mai reușesc să se împotrivească acestor robii?

 

d) Promoţii, tombole, carduri de fidelitate, puncte de la supermarketuri, o mulţime de nimicuri care ne defolcalizează

 

Acestea sunt noile tendințe în creștere pe care le-am observat recent. Te duci la Auchan, faci cumpărături, la casă ți se înmânează câteva „timbre” cu așa-zise puncte, pe care trebuie să le colectezi, etc, etc. Apoi ți se înmânează un talon de participare la tombolă, ca să mai pierzi timpul completând datele personale în speranța unui câștig. Intri la Penny, ajungi la casă, primești întrebarea: „Aveți card Penny?”. Răspunzi: „Nu!”. „Nu doriți să vă fac?” „Nu, mulțumesc.”

 

Ajungi la benzinărie, dai să plătești, dar nu scapi așa ușor: „Ați auzit de ultima noastră promoție?” „Mulțumesc, nu sunt interesat.” „Nu doriți o ciocolată Mars?” (bineînțeles, nu gratis, dar au contract cu cineva și sunt puși să întrebe pe toată lumea).

 

O mulțime de moduri în care ești defocalizat, să nu mai poți medita liniștit la ce ți-a vorbit Domnul. Ce deosebire față de vremea lui Johnatan Edwards, când își băga dimineața în minte un text din biblie, apoi pleca la pădure să taie lemne, și toată ziua cugeta la ceea ce a citit, rezultând predici care au trezit comunitatea.

 

e) Emailurile de tot felul

 

Nebunia emailurilor și alertelor de tot felul. O mulțime de informații nenecesare îți fragmentează fluxul gândirii. Recent m-am înscris pe o rețea profesională. Din ziua respectivă, am început să primesc o mulțime de emailuri în fiecare zi, cu tot felul de mesaje:
– „Dragă Dan, cunoști pe cutare și cutare? Adaugă-i în lista ta.”
– „Dragă Dan, n-ai vrea să-l prezinți pe cutare lui cutare?”
– „Dragă Dan, în ultimele zile mai mulți ți-au vizionat contul. Vrei să vezi cine?”

 

Același potop de emailuri primești de la Facebook, de la Google, Yahoo, etc. Mi-a luat ceva timp să mă dezabonez de la o grămadă de alerte inutile, care mă bombardau din toate părțile.

 

f) Neseriozitatea

 

Ceea ce văd în birou între oamenii din lume, văd tot mai mult răspândindu-se între creștini: glume din orice. Găsești parcă tot mai puțini creștini serioși. Glumele, vorbele cu două înțelesuri, glumele mucalite sunt tot mai răspândite. Putem fi convinși că o asemenea atmosferă hilară nu exista între apostoliii plini de Duhul Sfânt din Biserica primară.

 

Zilele trecute, Duhul Domnului mi-a adus aminte versetul din Genesa 19:14, atunci când Dumnezeu a hotărât nimicirea Sodomei: „Lot a ieşit şi a vorbit cu ginerii săi, care luaseră pe fetele lui: „Sculaţi-vă”, a zis el, „ieşiţi din locul acesta; căci Domnul are să nimicească cetatea.” Dar ginerii lui credeau că glumeşte.”

 

Trăind într-o atmosferă de glume permanente, ginerii lui Lot n-au mai reușit să distingă lucrurile serioase sau extrem de serioase.

 

g) Lucrul în colectivitate

 

Lucrul în colectivitate în ziua de azi a ajuns în multe locuri un haos. Majoritatea colegilor povestesc ce-au văzut pe la televizor sau pe internet, și, dacă nu ai în minte cântări duhovnicești sau Cuvântul lui Dumnezeu citit dimineață, mintea ți se umple de poveștile lor.

 

Acum 10-15 ani era un singur telefon fix în birou, și fiecare dădea, cu aprobarea șefului, câte un telefon în fiecare zi. Soneria era un țârîit clasic. Astăzi fiecare are mobilul lui cu melodia lui distinctă, de la manele, la Pink Floyd, sau la rock psihedelic. Iar pentru SMS-uri alte melodii sau sunete: ba ciripituri, ba sunete de sirenă de vapor, ba fluierături, ba exclamații hilare, ba râsete de copil.

 

Toate de defocalizează. Câtă deosebire față de acum 100 de ani, când ocupația oamenilor era preponderent agrară, când erai singur pe pământul tău, sau la păscut cu oile, sub cerul liber, privind la creația lui Dumnezeu, și frământând în minte Cuvântul lui Dumnezeu, Psalmi și cântări duhovnicești.

 

III.  DEFOCALIZARE, DEFOCALIZARE, DEFOCALIZARE

 

TRĂIM UN HAOS DE NEDESCRIS, pe care, din nefericire, ajungem să nu-l mai realizăm, și intrăm și noi în această horă.

 

Zilele trecute, fata cea mică, Sara, mi-a adus aminte despre experiența pe care o făceam și eu când eram copil, și anume că, focalizând lumina soarelui printr-o lupă pe o hârtie, aceasta lua foc. Oh, dacă creștinii s-ar focaliza, ca persoane individuale și ca biserică.

 

Pe tot parcursul Scripturii apar îndemnuri de focalizare:
– Dumnezeu îi îndreaptă ochii lui Iosua spre Cartea Legii: „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta. Cugetă asupra ei zi și noapte…” (Iosua 1:8)
– Isus le focalizează ucenicilor de mai multe ori atenția pe importanța auzirii cuvintelor Lui. Unul din exemple este cel din casa Mariei și a Martei: „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” (Luca 10:41-42)
– Isus le focalizează atenția ucenicilor asupra rugăciunii: „Isus le-a spus o pildă, ca să le arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase.  (Luca 18:1)
– Înainte de Cincizecime, Isus le-a focalizat atenția spre Duhul Sfânt, prin care urmau să primească puterea de vestire a Evangheliei: „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Faptele apostolilor 1:8)
– Când au apărut tot felul de probleme în biserica primară, apostolii au arătat poporului că ei trebuie să rămână focalizați pe două lucruri de maximă împortanță: „Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.”  (Faptele apostolilor 6:4)

 

IV. NUMAI HARUL LUI DUMNEZEU NE SCAPĂ! DAR TREBUIE SĂ FIM ATENȚI LA VOCEA DOMNULUI!

 

Mi-aduc aminte de vremurile de început, atunci când m-am întors la Domnul, când nu știam altceva decât Dumnezeu și Cuvântul Lui. Umblam tot timpul cu un carnețel și un pix la mine, ca nu cumva să pierd vreo descoperire de la Domnul. Și noaptea, la căpătâiul patului, aveam biblia deschisă și un carnețel.

 

Prin îndurarea lui Dumnezeu, am fost mereu un om al Cuvântului, căruia i-a plăcut să citească Biblia și s-o studieze ore în șir, zile în șir (când eram în șomaj sau în concediu). Cu toate acestea, n-am fost scutit de ispitele lumii acesteia, și numai harul lui Dumnezeu m-a ridicat.

 

La câtva timp de la convertire, știrile au început să-mi fure o bună parte din timpul liber. Deși eliminasem tot ce mi se părea lumesc din emisiunile TV (filme lumești, umorul gen „Vacanța Mare” sau „Divertis”, etc.), mai rămăseseră știrile. Și cum „puțin aluat dospește toată plămădeala”, așa s-au infiltrat și în viața mea o mulțime de știri. Veneam acasă de la servici, vizionam știrile PRO TV de la ora 17, pline de crime, sinucideri și tot felul de lucruri trăznite. Apoi, la ora 18 treceam pe știrile de la Antena 1, iar la ora 20 pe știrile de la TVR.
La ceva timp, Duhul Sfânt m-a atenționat că am devenit rob, și că nu mai reușeam să mă concentrez pe citirea și meditarea la Cuvânt. Dar simțeam că nu mă pot elibera. Am strigat către Domnul, și Domnul a acționat punându-mi în inimă o scârbă pentru cutia aceea numită televizor. Vă mărturisesc adevărul: când îl vedeam simțeam că leșin, parcă era diavolul în sufrageria mea.
I-am spus soției că vreau să scap de el, ca să mă pot liniști. Ca să nu se simtă forțată, i-am propus să-l ia în dormitor, unde stătea de obicei cu fetița noastră nou născută. Dar nici ea n-a dorit, așa că l-am vândut rapid, și am acceptat și numai jumătate din cât valora, numai ca să nu-l mai văd.
Pacea și liniștea s-a așternut în casa noastră pentru vreo 10 ani.

 

Dar, între timp,  a apărut internetul. Curiozitate mare, tot felul de programe, etc. Testam tot felul de programe pe care le descărcam de pe internet. Dar, fiindcă era în perioada de început a internetului, și vitezele erau foarte mici, trebuia să aștept mult până se descărca. Așa că, între timp, mai deschideam biblia și mai aruncam câte o privire. Și într-o zi, aruncând o astfel de privire, Dumnezeu mi-a vorbit iar: „… Slujba lui s-o ia altul!” (Faptele apostolilor 1:20). El mi-a spus, cu alte cuvinte: „Dane, pierde tu vremea pe internet, dar să știi că lucrarea mea trebuie să meargă mai departe. Și dacă Iuda n-a fost vrednic, L-am ales pe Matia în locul lui. Și dacă tu nu-ți faci slujba la care te-am chemat, Îmi pare rău, dar o să dau slujba ta altuia.”
Sperietura a fost destul de mare, astfel încât să mă determine să renunț la „jucăriile” de pe internet.

 

Dar anii au trecut, n-am vegheat, și alte lucruri au pătruns în viața mea. Iar eu nu-mi dădeam seama. Dar Dumnezeu veghea în locul meu. Și după un timp S-a îndurat de mine și mi-a vorbit din nou, de data asta nu pe calea Cuvântului, ci printr-o soră cu dar de vedenie. Eram la un grup de rugăciune, într-o grupă de casă a unei biserici penticostale. La sfârșitul rugăciunii, o soră m-a chemat mai deoparte, să nu mă facă să roșesc în fața celorlalți, și mi-a spus că a avut o vedenie în care m-a văzut stând la un birou. Pe birou – spunea ea – erau tot felul de lucrușoare, și printre ele era și Biblia. Dar ochii mei erau atrași mai mult de lucrușoarele acelea împrăștiate pe tot biroul decât de Biblie.
I-am mulțumit sorei și apoi m-am pocăit înaintea Domnului. Acesta era adevărul. Calculatorul, navigarea pe internet, telefonul mobil erau „lucrușoarele” care-mi furau privirile, și nu mă mai puteam concentra asupra Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Ultima intervenție a lui Dumnezeu în această privință a fost acum două luni. Cu ceva timp înainte, s-au infiltrat iarăși în viața mea știrile. De data asta prin emailurile venite de la siturile de știri la care mă abonasem. Nu știu cum dar am ajuns să cochetez și eu cu ideea că trebuie să fiu un om informat. Mai ales că se apropia campania electorală. Deși acordam timp citirii și studierii Cuvântului, totuși nu realizam că, umplându-mi mintea cu știri odată la câteva ore, acestea înecau Cuvântul și-l făceau neroditor.
Totul a culminat cu ceea ce mi s-a întâmplat în drum spre localitatea Straja, despre care am vorbit la începutul acestui mesaj. Cu o zi înainte, ziaristul Robert Turcescu se deconspirase ca fiind fost ofițer sub acoperire. Și, bineînțeles, toate posturile de radio vuiau pe această temă. Așa că, timp de vreo opt ore cât a durat deplasarea mea spre Straja, din oră în oră căutam câte un post de știri ca să ascult ce s-a mai întâmplat în acest caz. Așa am ajuns la Straja, ca o legumă, îmbâcsit de știri.
Din nou îndurarea lui Dumnezeu a făcut ca în ultimele zile de ședere la Straja, Duhul Domnului să mă atingă prin intermediul Psalmului 1 și prin intermediul experienței cu bazinul plin de dă peste el. Am realizat încă o dată cât de greu este să rămâi focalizat pe Dumnezeu, pe Cuvântul Lui, și cum toate aceste gunoaie și nimicuri ne opresc de la marile binecuvântări și revărsări ale Duhului în viața noastră și în viața bisericii.

 

Mă uit în urma mea, văd toate aceste intervenții ale lui Dumnezeu în viața mea, prin Duhul Sfânt, prin vedenii, prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin experiențe, și nu pot decât să recunosc: cu adevărat, numai harul Tău ne ține.



V. MĂRTURIA MEA

 

Se împlinesc două luni de când am primit din nou putere și am renunțat la știrile lumii. Am renunțat să mă uit repede pe internet atunci când aud o știre senzațională în birou. Am renunțat la abonamentele de știri de pe siturile de știri. Am renunțat să mai merg cu maxi-taxi, ca să nu-mi mai umplu mintea cu muzica lumii și cu emisiunile lui Huidu și Găinușă. Prefer autobuzul. Sunt pe cale să renunț la a-mi mai verifica căsuțele de email la fiecare oră.

 

În schimb, caut să-mi umplu mereu mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu cărțile oamenilor lui Dumnezeu. Dumnezeu mi-a spus clar că lucrul de care am nevoie eu și lumea care moare în păcat în jurul meu nu sunt informațiile, ci revelațiile.

 

Se împlinesc două luni de când Dumnezeu mi-a vorbit prin următoarele două versete:
  • Şi i-am zis: „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a niciunui alt bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!”  (Osea 3:3)
  • De aceea aşa vorbeşte Domnul: „Dacă te vei lipi iarăşi de Mine, îţi voi răspunde iarăşi, şi vei sta înaintea Mea; dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea. Ei să se întoarcă la tine, nu tu să te întorci la ei!  (Ieremia 15:19)

 

De două luni, de când m-a prins acest cuvânt: „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a niciunui alt bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!”, și am hotărât să nu-mi mai pierd vremea cu știrile lumii, am primit o mulțime de revelații, astfel încât nici nu am timpul necesar să le scriu și să le dau mai departe.

 

Tot în acest timp, am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri din partea lui Dumnezeu: dorința de a începe timpul de părtășie de dimineață cântând Domnului o cântare nouă. Această experiență am împărtășit-o în emailul „ÎMI PUSESEM NĂDEJDEA ÎN DOMNUL, ȘI EL S-A APLECAT SPRE MINE”

 

Cât despre știri, m-am limitat la cele trei situri creștine (pe care le urmăream și înainte), de la care primesc regulat adevăratele știri, care urmăresc lucrarea lui Dumnezeu în lume, precum și lucrarea Satanei. Este vorba de:
– Alianța familiiilor din România
– Cultura vieții
– Știri creștine (www.stiricrestine.ro)
Nu doar că m-am limitat la acestea trei, dar caut și să nu petrec mai mult de 15 minute cu ele.

 

VI.  ÎNDEMNURI FINALE:

 

1. Focalizează-te și elimină gunoaiele

 

Elimină gunoaiele, elimină nimicurile din viața ta, și Duhul Sfânt va avea cale liberă spre tine.
  • Şi i-am zis: „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a niciunui alt bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!”  (Osea 3:3)
  • De aceea aşa vorbeşte Domnul: „Dacă te vei lipi iarăşi de Mine, îţi voi răspunde iarăşi, şi vei sta înaintea Mea; dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea. Ei să se întoarcă la tine, nu tu să te întorci la ei!  (Ieremia 15:19)

 

Fii atent la sursele de defocalizare din viața ta și caută să le elimini. Rupe-o cu gunoaiele lumii, cu știrile lumii, cu tot ce obturează curgerea Duhului Sfânt spre tine.

 

2. Focalizează-te pe întâlnirea cu Dumnezeu

 

Focalizeză-te pe întâlnirea cu Dumnezeu. Din această întâlnire în meditare la Cuvânt și Rugăciune vine puterea, vine lumina.

 

Dumnezeu nu poate vorbi când în viața noastră este un vacarm. Este nevoie de liniște. Pe tot parcursul Scripturii vedem că oamenii lui Dumnezeu s-au retras în locuri pustii, departe de zgomotul lumii, pentru a auzi vocea Domnului:
– Moise s-a dus pe munte să se întâlnească cu Dumnezeu
– Moise intra în cort, singur cu Dumnezeu, și ieșea cu fața strălucind
– David se întâlnea cu Dumnezeu dimineața sau noaptea (în timpul priveghiurilor nopții)
  • Psalmii 5:3 „Doamne, auzi-mi glasul dimineaţa! Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi aştept.”
  • Psalmii 63:5 „Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase, şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, când mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu şi când mă gândesc la Tine în timpul privegherilor nopţii.”
– Psalmistul din Ps.119 își avea timpul lui cu Dumnezeu dis de dimineață:
  • Psalmii 119:148 „O iau înaintea străjilor de noapte şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la cuvântul Tău.”
– Ilie a fost chemat de Dumnezeu departe de lume, singur, ca să i se reveleze
– Habacuc se ducea în turnul lui de strajă (Hab.2:1)
– Ioan Botezătorul stătea în pustie, și acolo îi vorbea Cuvântul Domnului
– Domnul Isus se trezea înaintea celorlalți și se ducea să stea cu Tatăl, și de asemenea după ce toți adormeau.
  • Luca 5:16 „Iar El Se ducea în locuri pustii, şi Se ruga.”
  • Marcu 1:35 „A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo.”
  • Matei 14:23 „După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte. Se înnoptase, şi El era singur acolo.”

 

3. Simplifică-ți viața!

 

Îmi aduc aminte de o experiență. Acum ceva ani, împreună cu doi prieteni, am mers să ajutăm doi bătrâni să-și încarce mobila și lucrurile din casă ca să se mute în alt oraș. Dimineața la ora 6 a venit un TIR de 20 tone în care am început să încărcăm. Un apartament modest de două camere și doi bătrânei. Ne gândeam că un TIR este prea mare pentru bagajele lor, dar curând aveam să ne înșelăm. Pur și simplu nu știu de unde scoteau atâtea lucruri: din cămară, din debarale umplute până la refuz, de pe balcon. Câteva aparate de radio, de la un Darclee defect, de pe vremea lui Dej, până la o combină modernă; câteva mașini de spălat, de la o ALBA LUX ruginită, la o Indesit; câteva televizoare, unele defecte: din fiecare lucru aveai impresia că dețineau câte trei-patru bucăți. Dacă la început șoferul era relaxat, când a văzut că TIR-ul se umpluse pe trei sferturi și tot mai era de încărcat, s-a schimbat la față. Cu chiu cu vai, am burdușit TIR-ul până la refuz.

 

Câte lucruri inutile adună omul în viață – am gândit atunci – și le cară după el, și trebuie să aibă grija lor.

 

Roagă-te Domnului să-ți deschidă ochii și să-ți arate care lucruri sunt de preț, și care nu au niciun preț, ci doar ocupă loc degeaba în viața ta. Și roagă-te să te elibereze de ele. Poate ai tovărășii rele, care te depărtează de Dumnezeu și de Scriptură, și te cheamă mereu la petrecerea în mod lumesc a timpului liber. Poate te-ai băgat în tot felul de activități nefolositoare; poate te duci la întâlniri, chiar religioase, care nu-ți aduc niciun aport duhovnicesc.



VII. ESENȚA MESAJULUI

 

„Doamne, atunci de ce nu ajunge și pe Pământ? Care sunt lucrurile care împiedică revărsarea Duhului?” Frământându-mi mintea cu întrebarea aceasta, am primit următorul răspuns: GUNOAIELE, NIMICURILE LUMII ACESTEIA ÎN CARE TRĂIȚI, ȘI PE CARE LE LĂSAȚI SĂ PĂTRUNDĂ ZILNIC ÎN VIEȚILE VOASTRE ȘI SĂ VĂ INUNDE VIEȚILE, ACESTEA PUN UN ZID DE DESPĂRȚIRE ÎNTRE VOI ȘI DUMNEZEUL VOSTRU! CU OCHII LA GUNOAIELE ȘI NIMICURILE LUMII ACESTEIA, NE DEFOCALIZĂM ATENȚIA DE LA DUMNEZEU, ȘI DUHUL SFÂNT NU SE POATE REVĂRSA.
Care este consecința? Vieți uscate, care nu mai știu ce este aceea APA VIE!

 

Un rob netrebnic,
Dan Ghimbășanu

FECIOARELE ÎNȚELEPTE ȘI FECIOARELE NECHIBZUITE (Matei 25:1-13)

PILDA FECIOARELOR
„Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn (de rezervă) în vase.

Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit.

La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.”

Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!”
Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.”  (Matei 25:1-13)

Dumnezeu mi-a făcut parte de harul de a merge în ultimii doi ani la mai multe din întâlnirile Școlii biblice Maranata, îndrumată spiritual de fratele Ioan Panican. De patru ori pe an câte cinci zile de Cuvânt, Rugăciune și seri minunate de părtășie. Pentru prima dată am văzut împlinite cuvintele din 1 Corinteni 14:26, după care tânjeam de mulți ani: „Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul, o învăţătură, altul, o descoperire, altul, o vorbă în altă limbă, altul, o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.” (1 Corinteni 14:26)

Într-o atmosferă de har și de bucurie, în fiecare seară, timp de 3-4 ore, frați și surori, copii, tineri și bătrâni, cântă Domnului, depun mărturii ale felului cum Dumnezeu a lucrat în viața lor (ajutându-i, vindecându-i, dându-le putere să sufere în încercări, etc.), se roagă.
Ultima întâlnire a avut loc în comuna Straja, județul Suceava, în luna septembrie. A fost o întâlnire doar pentru bărbați, adulți și tineri, în număr de aproximativ 25. Dimineața aveam trei ore de rugăciune, cântare și învățătură dată de fratele Panican, după-amiaza încă două ore de cercetare împreună a Scripturilor, iar seara ne duceam să slujim la una din bisericile evanghelice din zonă. Frații lucrători care erau dintre noi slujeau prin îndemnuri la rugăciune, toți bărbații am format un cor bărbătesc și lăudam pe Domnul, iar fratele Panican ținea mesajul final.
În prima seară am fost la biserica penticostală din comuna Straja. Spre finalul întâlnirii, fratele Panican a anunțat bărbații din adunarea din loc (în jur de 40 prezenți în acea seară) că oricine dorește să participe la întâlnirile Școlii biblice Maranata din acea săptămână este binevenit. A doua zi, la întâlnirea pe care o aveam dimineața de la ora 10, a venit un singur frate din comună, om la vreo 65 de ani, și a spus că dorește să stea împreună cu noi. Din ziua aceea și până în ultima zi, el a fost prezent cu noi, dimineață, după-amiaza și seara. La prânz și seara lua masa împreună cu noi, la întâlniri lua cu conștiinciozitate notițe din ceea ce se învăța, și astfel s-a integrat între noi și ne-am împrietenit.
La ultima întâlnire de despărțire, Dumnezeu mi-a îndreptat ochii spre acest frate și am simțit un gând de la El: „Privește o fecioară înțeleaptă! A trecut un om al lui Dumnezeu prin acest sat, în vremuri extrem de grele din punct de vedere spiritual, și nu s-a găsit decât unul singur să vină să-l asculte și să-și umple candela cu untdelemn sfânt.”
Sunt convins că și fratele avea treburi de rezolvat pe acasă, dar s-o fi trezit mai dimineață să le pună la punct, sau le-o mai fi amânat pe săptămâna următoare. De asemenea sunt convins că și alți frați ar fi putut veni, dar comoditatea, campania electorală de la la televizor sau internetul au fost mai ispititoare decât lucrurile duhovnicești.
Și așa am ajuns să meditez din nou la pilda fecioarelor. Și am realizat că pilda aceasta se desfășoară sub ochii noștri. Dar, așa cum spunea Domnul Isus, nu toți au ochi să vadă. Sub ochii noștri vedem fecioare înțelepte și fecioare nechibzuite. Nu trebuie neapărat să aștepți clipa când Mirele va veni, ca să-ți dai seama care sunt fecioarele înțelepte care vor intra cu Mirele Isus, și care sunt cele nechibzuite care vor rămânea pe dinafară. Este de ajuns să-ți ridici ochii și să privești atent la preocupările celor ce astăzi își spun copii ai lui Dumnezeu, ca să-ți dai seama. Și totuși unora nu le vine să creadă că lucrurile sunt chiar atât de logice și tragice.
Dacă ai vedea doi boxeri care urmează să se confrunte într-un meci peste câteva luni, unul dintre ei stând ore întregi în sala de antrenament sau alergând pentru menținerea condiției fizice, iar celălalt mergând prin baruri sau stând ore întregi în fotoliu în fața televizorului sau a calculatorului, oare nu ți-ai da clar seama cine va fi învingătorul și cine va suferi o grea înfrângere?

Și totuși există creștini care cred că, cu toate că nu s-au preocupat cu citirea bibliei și a cărților duhovnicești, nici cu rugăciune, nici cu slujirea Domnului, nici cu întâlniri duhovnicești, ci au pierdut vremea la televizor și pe internet cu tot felul de curiozități și alte lucruri lumești nefolositoare, vor face ei cumva față încercărilor care vor veni peste ei. Pentru acești creștini care se înșeală singuri, Dumnezeu are un cuvânt cât se poate de logic:

  • Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică. (Galateni 6:7-8)

FECIOARE ÎNȚELEPTE

Am întâlnit tineri care au lucrat și au pus bani deoparte, nu pentru ultimul tip iPhone, ci pentru ca să poată veni la întâlnirile duhovnicești de la Școala biblică Maranata și să-și umple candelele cu untdelemn.
Cunosc frați și surori care au înțeles cuvintele din Scriptură „Dacă avem, dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns.” (1 Timotei 6:8). Ei au ajuns să cheltuie tot mai puțin pentru ei înșiși, și să cheltuiască tot mai mult (timp, bani, energie) pentru Dumnezeu. Și toată ziua caută să‑L slujească pe Dumnezeu, după darurile și puterea pe care le-o dă El.
Am întâlnit o soră care cu anevoie se putea ridica din pat și doar pentru puțină vreme, dar pe marginea patului erau aranjate armele de luptă duhovnicească: Biblia, cartea de cântări, un CD-player pe care asculta predici, alte cărți duhovnicești. Și zi și noapte slujea Domnului cu rugăciune, cântare, îndemnuri și mângîieri pentru toți cei ce o vizitau sau îi dădeau telefon.
Am auzit de frați și surori, tineri, care se țin departe de întâlnirile ieftine, de întâlnirile care au doar o formă de evlavie (presărate din belșug cu glume, și având în centrul întâlnirii mai degrabă cafeaua, fursecurile și cola decât Cuvântul lui Dumnezeu), și caută întâlniri cu adevărat spirituale, caută seri de rugăciune, nopți de veghe, oameni duhovnicești, cărți duhovnicești sau conferințe duhovnicești.

FECIOARE NECHIBZUITE
Am întâlnit de-a lungul anilor destui frați și destule surori care, de fiecare dată când îi întrebam cu privire la relația lor cu Dumnezeu și la timpul de părtășie în Cuvânt, rugăciune și cântare, aveau același neschimbat răspuns: nu am timp. Fecioare neînțelepte.
Când vezi frați care petrec ore întregi la televizor și pe internet (la știri, sport, dezbateri politice, filme, etc.) în timp ce biblia zace nedeschisă de zile sau săptămâni, poți fi sigur că ai în fața ochilor niște fecioare nechibzuite.
Când auzi de văduve care, în loc să slujească Domnului cu post și rugăciuni, ca prorocița Ana (Luca 2:36-38) și după îndemnurile apostolului Pavel (1 Timotei 5:5-6), stau în pat robite de televizor, te doare inima pentru astfel de fecioare neînțelepte.
Când vezi frați călcând pe la adunare doar o oră pe săptămână (duminica de la 11 la 12), sărind astfel peste timpul de rugăciune, în timp ce toată săptămâna lucrează 8-10 ore și nu și-ar permite să întârzie cinci minute la servici, de asemenea ai în fața ochilor fecioare nechibzuite.
Când vezi frați și surori pe Facebook postând tot felul de fimulețe hazlii, sau invitându-te să joci împreună cu ei Indy Cat, Farmville sau Candy Crush Saga, te-ai întâlnit din nou cu fecioare neînțelepte.
Când vezi frați (tineri, de vîrstă mijlocie) cheltuind bani grei pe telefoane mobile de ultimă generație, în timp ce se codesc să comande o carte scrisă de un om al lui Dumnezeu ca să-și hrănească spiritul, sau se codesc să‑i ajute pe cei aflați în nevoie sau pe slujitorii Domnului, te-ai întâlnit cu fecioare nechibzuite.
CONCLUZIE
Acesta este tabloul care se desfășoară sub ochii celor care văd. Și, Doamne, cât de mulți sunt cei care nu văd. Fecioare înțelepte și fecioare nechibzuite. Primele strâng ulei de rezervă pentru vremurile de încercări și pentru întâlnirea cu Mirele, celelalte pierd pur și simplu vremea cu lucrurile lumii acesteia, care în final vor arde.
Poate ai înțeles că ești o fecioară nechibzuită și te întrebi cum te-ai putea schimba. În ziua de azi este mult folosită metoda celor 5, 7 sau 11 pași pe care să-i faci ca să te întorci la obiceiurile bune. Părerea mea personală este că lucrul acesta nu funcționează. Unul care de abia își târâie zilele din punct de vedere spiritual, nu va avea puterea să urmeze pașii pe care îi vede în fața ochilor.
Sfatul meu este acesta: CAUTĂ UN OM AL LUI DUMNEZEU (care calcă pe urmele Domnului Isus) ȘI LIPEȘTE-TE DE EL!
Privește următoarele îndemnuri din Scriptură:
  • Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori, şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. (Filipeni 3:17-18)
  • De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele. Pentru aceasta v-am trimis pe Timotei, care este copilul meu preaiubit şi credincios în Domnul. El vă va aduce aminte de felul meu de purtare în Hristos şi de felul cum învăţ eu pe oameni pretutindeni în toate bisericile. (1 Corinteni 4:16-17)
  • Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. (1 Corinteni 11:1)
  • Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeaşi râvnă, ca să păstreze până la sfârşit o deplină nădejde, aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:11-12)

Și, într-una din cărțile apocrife ale Vechiului Testament, citim acest îndemn minunat:

  • De vei vedea (un) înţelept, intră la el şi pragurile uşilor lui să le roadă piciorul tău. (Sirah 6:37)

Sunt convins că în viața ta ai dat de frați și de surori, despre care ai simțit că sunt făcuți din altă „stofă”. Nu sunt genul de oameni religioși rigizi, nici genul de flecari și glumeți, de care se umplu tot mai mult bisericile în ziua de azi, ci sunt oameni sobri, și totuși senini. Nu-i vei vedea angrenați în discuții nefolositoare, ci mereu interesați de lucrurile duhovnicești, de starea ta spirituală, de slujirea lui Dumnezeu. Sunt mereu gata să-ți dea un sfat duhovnicesc, să-ți recomande o carte creștină sau o predică bună, și nu par interesați să te sfătuiască ce abonament Orange să-ți alegi, și nici ce mașină. Nu-i vei vedea pierzând vremea pe Facebook, postând tot felul de năzbâtii. Și, poate lucrul cel mai important, vei sesiza că cuvintele lor au putere, că ți le aduci aminte acasă, că te urmăresc și că-ți dau putere de transformare.

Și încă un lucru important despre felul acesta de oameni. Ei nu caută să-și impună voia lor în viața ta, ci se poartă după pilda lui Hristos: „Dacă vrea cineva să vină după Mine…”. Și nu caută să atragă privirile credincioșilor asupra lor, ci le îndreaptă mereu privirea spre Cel care poate totul.

Dacă n-ai avut până acum ochi pentru astfel de frați sau surori, e cazul să te rogi Domnului să-ți deschidă ochii și să-i vezi. Ei sunt pildele puse de Dumnezeu înaintea ochilor noștri. Lipește-te de ei, i-ai ca model în toate lucrurile pe care le vezi că ei le fac așa cum le-a făcut Isus Hristos.

Mă rog Domnului ca, dacă ești o fecioară înțeleaptă, să ceri Domnului să-ți dea înțelepciune și ocazii potrivite să poți întinde o mână și altora ca să calce pe urmele tale. Iar dacă ești o fecioară nechibzuită, te sfătuiesc să te pocăiești și să cauți un om al lui Dumnezeu, unul pe care poți să-l iei ca pildă de urmat, și să te lipești de el, ca să poți ieși din pericolul în care te afli.

Știu că unii sunt reticenți când aud de sfatul de a-i urma pe alții îndeaproape. Ei ar dori să se poată ridica singuri, sau să-i ridice Însuși Dumnezeu și nu vor să primească sfaturi de la alții. Îmi aduc aminte de o pildă pe această temă. Peste un sat a venit o inundație. Ca să scape de furia apelor, un creștin s-a suit pe acoperișul casei, dar nici acolo nu era în siguranță, deoarece apa creștea mereu. Atunci s-a rugat: „Doamne, ajută-mă!”. La puțin timp, un vecin trece cu barca și-l invită să urce ca să scape amândoi, dar creștinul spune „Nu! Eu L-am rugat pe Dumnezeu să mă salveze, așa că aștept ajutorul Lui.” Apoi un elicopter vine să-l salveze, dar el le dă același răspuns. În final moare, ajunge la Dumnezeu și-L întreabă „Doamne, de ce nu m-ai salvat?” Dar Dumnezeu îi răspunde: „Eu am trimis pe vecinul tău cu barca și apoi elicopterul ca să te salveze. De ce n-ai acceptat mâna Mea întinsă spre tine?”

Privește și tu în jurul tău și roagă-L pe Dumnezeu să-ți deschidă ochii să vezi mâinile întinse de El, oameni ai lui Dumnezeu trimiși de El ca să te salveze. Văd prea mulți în ultimul timp care se iau după mintea lor încă necoaptă, sau sunt prea mândri să ceară ajutorul celor înțelepți, sau care calcă pe urmele unora cu aceleași deprinderi ca și ei. Și când un orb se lasă călăuzit de un alt orb, cad amândoi în groapă.

Simt în inimă gândul să adaug că sfatul acesta de a se lipi de un om al lui Dumnezeu este valabil nu numai pentru credinciosul „de rând” din biserici, ci și pentru lucrători, prezbiteri și păstori. Și printre ei sunt fecioare neînțelepte, care, din păcate, datorită poziției în care se află, sunt răspunzători nu numai pentru viața lor, ci și pentru a acelora pe care-i slujesc. Căci fecioarele neînțelepte nasc alte fecioare neînțelepte.

Dumnezeu să fie lăudat în veci! Amin!

Un rob netrebnic,
Dan Ghimbășanu

SĂ NU SE DEPĂRTEZE CUVINTELE ACESTEA DE OCHII TĂI!

I. OCHIUL ESTE LUMINA TRUPULUI TĂU

Zilele trecute am plecat de la servici pe Faleza Dunării. M-am rugat Domnului să-mi dea un text la care să meditez în drum spre casă. Mergând, am deschis biblia și am dat peste locul unde erau scrise versetele următoare:

„Nimeni n-aprinde o lumină, ca s-o pună într-un loc ascuns sau sub baniţă; ci o pune într-un sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Ia seama, dar, ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.
Aşa că, dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.” (Luca 11:33-36)

Am început să meditez: „Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină…”. „Doamne” – am întrebat – „cum pot să am un ochi sănătos?

Am citit mai departe: „ … dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Ia seama, dar, ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.” Deci, deși ai ochi, dacă ei sunt răi, prin ei poate intra în tine întunericul. Tu ai impresia că vezi și că vezi bine, și când colo te umpli de întuneric.

L-am întrebat din nou pe Dumnezeu: „Doamne, cum să am o vedere clară, să știu pe unde merg, să nu mă cuprindă bezna, întunericul?”
Privește numai de câte ori Domnul Isus le arată – unora care credeau că văd – că de fapt sunt orbi în fața realității:
  • Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.”  (Matei 15:14)
  • Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: „Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.”  (Matei 23:16)
  • Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul?  (Matei 23:19)
  • Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!  (Matei 23:24)
  • Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată.  (Matei 23:26)
  • Aveţi ochi, şi nu vedeţi? Aveţi urechi, şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc?  (Marcu 8:18)
Orbirea este o temă prezentă pe tot parcursul Bibliei. Apostolul Petru arată faptul că există un gen de credincios care de fapt „este orb, umblă cu ochii închişi” (2 Petru 1:9). Iar Duhul Domnului sfătuiește pe îngerul bisericii din Laodiceea, care era „orb şi gol” să cumpere „doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.”  (Apocalipsa 3:17-18)
„Doamne, cum să am o vedere clară? Oare văd eu realitatea spirituală așa cum este ea cu adevărat?” – mă întrebam și mă rugam totodată. O mână nevăzută a răsfoit paginile bibliei până la cartea Proverbelor, capitolul 4, unde am citit următoarele:
  • Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele!
Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale!
Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor. (Prov. 4:20-22)
Aceasta era prima parte a răspunsului. „Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi…” Cum să ai un ochi sănătos? Cum să vezi realitatea așa cum este ea de fapt? Cum să nu intri în întuneric și să nu mai știi unde te afli? Ai nevoie de un „filtru”, care să filtreze tot ceea ce caută să se strecoare în viața ta, un „filtru” pentru gânduri, un „filtru” pentru tot ceea ce-ți văd ochii. Și „filtrul” acesta este CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.” (Ps. 36:9)
II. TU NU POȚI VEDEA REALITATEA DACĂ NU CUGEȚI LA CUVINTELE DOMNULUI ZI ȘI NOAPTE

Să fii convins că atât cât meditezi la Cuvântul lui Dumnezeu, atâta vezi din realitatea în care trăiești. Oamenii lumii acesteia și tot mai mulți creștini evanghelici cred că vor înțelege tot mai bine realitatea din lumea noastră vizionând sau citind tot mai multe știri. „Trebuie să fim informați!”, spun mulți creștini. Ei caută ca posturile TV pe care le urmăresc sau siturile de știri să fie cât mai „credibile”. Dar realitatea n-o vei cunoaște în felul acesta. Fără meditarea permanentă la Cuvântul lui Dumnezeu, tu vezi o realitate deformată.

Ca să ai un ochi sănătos, cuvintele Domnului nu trebuie să se depărteze de ochii tăi, și zi și noapte să cugeți la Legea Domnului:

  • Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!  (Psalmi 1:1-2)
Doar astfel vei putea fi în siguranță că vezi realitatea așa cum este ea, și nu trăiești într-o înșelare. Este vorba de realitatea cu privire la tine, cu privire la familie, cu privire la lumea în care trăiești, cu privire la biserica unde mergi, cu privire la vremurile pe care le trăim.

Mă gândesc la Iosua, care se pregătea să cucerească țara Canaanului. Un general al forțelor armate ale unei țări care urmează să intre în război n-ar avea somn zi și noapte pregătind tot felul de tactici și scenarii de război. Dar Dumnezeu îi spune lui Iosua:

  • Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune.  (Iosua 1:8)

Aș putea spune că ai nevoie de o oră de cugetare la Cuvântul Domnului, ca să poți privi 10 minute la „realitatea” de pe stradă sau din știri. Din nefericire procentul este exact invers pentru mulți creștini astăzi: 2-4 ore de televizor, de știri, navigare pe internet, muzică lumească, vorbăraie pe rețelele de socializare, jocuri, etc. și 5-10 minute în Cuvântul lui Dumnezeu (unii chiar la câteva zile).

Cu cât creștinul se depărtează mai mult de Biblie și de meditare, cu atât devine mai orb față de realitățile spirituale.
III. CUGETARE, NU CITIRE
Există două reacții negative când le vorbești creștinilor despre meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu:

a) „Frate, eu n-am timp să citesc toată ziua din Biblie, mai am și treabă.”

În această situație, greșeala este că se confundă citirea cu meditarea. Citirea poate dura jumătate de oră, dar meditarea poate dura toată ziua. Scriptura numește fericit pe cel ce „îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!” (Psalmi 1:1-2)

De exemplu, ai citit la timpul de dimineață despre vizita Domnului Isus în casa Martei și a Mariei. Cauți să memorezi cât de cât textul, care nu are decât vreo cinci versete, și apoi, toată ziua, ori de câte ori faci o pauză, ți-l aduci aminte și mai meditezi la el, punându-ți tot felul de întrebări:
– de ce, pe unde mergea, Domnul Isus începea să-i învețe pe cei prezenți?
– cum de s-a așezat Maria la picioarele Domnului, și nu i-a venit același gând ca Martei, să pregătească mâncarea?
Și, având un Nou Testament în buzunar, sau pe telefonul mobil, din când în când mai arunci o privire asupra textului, ca să-l împrospătezi în mintea ta. Și așa ajungi să-L cunoști mai bine zi de zi pe Dumnezeu, mintea îți este la lucrurile Lui, și ispitele se țin departe de tine.
Deci cugetarea este posibilă toată ziua, chiar dacă citirea nu.
b) „Frate, dar cum rămâne cu creștinii din primele secole? Ei nu aveau biblii. Cum cugetau ei zi și noapte la Legea Domnului?”

Biblia are răspuns și la astfel de întrebări:

  • „Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei.” (Luca 2:19)
  • „Când L-au văzut părinţii Lui, au rămas înmărmuriţi; şi mama Lui I-a zis: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat aşa cu noi? Iată că tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu îngrijorare.” El le-a zis: „De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Dar ei n-au înţeles spusele Lui. Apoi S-a coborât împreună cu ei, a venit la Nazaret şi le era supus. Mama Sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei.”  (Luca 2:48-51)
Sunt două situații în care Maria, mama Domnului Isus, aude cuvinte divine, și se scrie despre ea că le păstra în inima ei și se gândea la ele. Omul din lume, când găsește sau cumpără o comoară (aur, pietre prețioase), o depozitează într-un seif acasă, și zilnic, uneori chiar de mai multe ori pe zi, deschide seiful și-și privește comoara. Cuvintele îngerului care le-a vorbit lui Iosif și Mariei despre fiul lor („Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.” (Luca 2:10-12)) și cuvintele fiului lor spuse în Templul din Ierusalim („De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?”) erau comorile pe care Maria le strângea în inima ei și se gândea la ele în taină. Ori de câte ori avea un timp liber, scotea din aceste cuvinte prețioase și medita din nou la ele:
– Cum să fie fiul meu, născut în condiții atât de umile, dintr-o femeie modestă ca mine, Mântuitorul și Domnul?
– Oare de ce a numit fiul meu Templul din Ierusalim ca fiind „Casa Tatălui Meu”?
Același lucru se întâmpla și cu cuvintele care se citeau în fiecare Sabat la sinagogă. Toți evreii evlavioși erau atenți la ce li se vorbea și strângeau acele cuvinte în inima lor, urmând ca peste săptămână să cugete adânc la ele, așa cum știau din Psalmul 119: „O iau înaintea străjilor de noapte şi deschid ochii, ca să mă gândesc adânc la cuvântul Tău.” (Psalmi 119:148)

Chiar dacă cei mai mulți nu aveau ca noi biblia pe hârtie, pe laptop, pe telefonul mobil, pe tabletă, aveau în schimb un mare avantaj: Mariei nu-i suna telefonul mobil la fiecare 15 minute, nu-i veneau SMS-urile unul după altul, nu era deranjată de cei care fac sondaje de opinie prin telefon, nu-i zbârnâia telefonul că i-a mai dat cineva un Like pe Facebok, nu putea vedea știrile pe telefon, nici vremea din oră în oră, etc., toate aceste „invenții” moderne care ne fac viața praf și nu mai putem cugeta în liniște la Cuvântul Domnului.

IV. ORBIREA SPIRITUALĂ ESTE O REALITATE

Dragii mei frați și surori, starea de orbire spirituală este una cât se poate de reală și de prezentă între cei ce se numesc astăzi copii ai lui Dumnezeu. Mă gândesc la creștinii care odată au văzut bine, după care un întuneric gros a pus stăpânire pe ochii lor, și astăzi sunt orbi. Dar, pe când un orb fizic își recunoaște orbirea lui, pentru că este evidentă, cei mai mulți dintre orbii spirituali neagă că ar fi orbi, și din contră cred că de abia acum văd cu adevărat.

Mă gândesc la Dima, exemplul cel mai clar din Noul Testament. El este amintit în trei locuri:
  • Luca, doctorul preaiubit, şi Dima vă trimit sănătate.  (Coloseni 4:14)
  • Epafra, tovarăşul meu de temniţă în Hristos Isus, îţi trimite sănătate; tot aşa şi Marcu, Aristarh, Dima, Luca, tovarăşii mei de lucru.  (Filimon 1:23-24)
  • Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit şi a plecat la Tesalonic…. (2 Timotei 4:10)
A fost o perioadă din viața lui, când Dima vedea realitatea mântuirii prin Isus Hristos. De aceea îl și însoțea pe Pavel în călătoriile lui misionare și ajunsese slujitor al Domnului alături de Pavel. Ceva însă s-a întâmplat cu vederea lui, și lumea de acum a devenit pentru el mai atrăgătoare decât viața cu Isus și decât viața veșnică. Dima a orbit.
Mă gândesc la o prietenă a familiei noastre. L-a cunoscut pe Dumnezeu la o evanghelizare ținută de Billy Graham, transmisă prin satelit la Casa de Cultură a Sindicatelor. Bucurie mare, dragostea dintâi, prigonire din partea mamei și soțului pentru credința ei. Dar anii au trecut, și, la un moment dat, lumea a început să se furișeze din nou în viața ei prin intermediul televizorului, și în special a telenovelelor. Mergând în vizită pe la ea, o întrebam cum stă cu timpul de părtășie cu Domnul. Ea îmi spunea că îi este tot mai greu, și găsea diferite motive. Dar realitatea era că, pe măsură ce permitea lumii să-i invadeze casa, dragostea pentru Domnul Isus se stingea.
A urmat intrarea la facultatea de psihologie. Acolo a dat de oameni intelectuali, și ochii ei, tot mai lipsiți de „filtrul” adevărului Cuvântului lui Dumnezeu, în loc să vadă niște oameni păcătoși care au nevoie de Isus Hristos, au văzut niște oameni intelectuali, „cizelați”, nu ca „bieții” credincioși din biserică. Și, inevitabil, întunericul gros s-a așternut peste ochii ei și a orbit, căzând de la credință.

Orbirea spirituală este o realitate, și remediul lui Dumnezeu este acesta:

  • Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele!
Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale!

Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor. (Prov. 4:20-22)

V. ÎNDEMNURI FINALE

a) Fii convins de această realitate

Să fii convins că atât cât meditezi la Cuvântul lui Dumnezeu, atâta vezi din realitatea în care trăiești, nicio fărâmă mai mult. Tu poate crezi că inteligența ta, istețimea ta, școlile absolvite, agențiile de știri în care ai mare încredere, te fac să vezi realitatea, dar nu-ți dai seama că este exact pe dos. Cu cât strângi mai multe informații, și te depărtezi de revelațiile din Cuvânt, cu atât ești mai orb.

Ceea ce avem nevoie astăzi mai mult ca oricând, nu sunt informațiile, care te asaltează din toate direcțiile, ci revelațiile (descoperirile) din Cuvântul lui Dumnezeu. De acestea din urmă ducem lipsă.

Cu 5-10 minute de citire pe fugă a Cuvântului Domnului pe zi, și în unele zile deloc, tu nu ai cum să mai vezi realitatea așa cum este ea. NU AI CUM! ÎNȚELEGI? EȘTI ORB!.

Fă un calcul simplu. Cel ce cugetă (cu o inimă curată) la Legea Domnului zi și noapte, are vederea clară 100%. Iar la polul opus, cine are în fața ochilor doar lucrurile lumii (televiziune, jocuri pe calculator, muzica lumii, filmele lumii, etc.) este orb 100%. Dacă, de exemplu, tu aloci Domnului (în citire, cugetare, cântare, rugăciune, altar de familie) 30 minute pe zi, iar știrilor lumii, jocurilor, navigării aiurea pe internet, filmelor lumii, muzicii lumii le aloci 3 ore (180 minute), atunci vederea ta este dată de raportul 30/(180+30), adică mai puțin de 15%. Cu alte cuvinte tu orbecăi, sau bâjbâi în lumea spirituală.

Că vrei să crezi sau nu, aceasta este realitatea. Prin ochii tăi intră întunericul timp de 3 ore și lumina timp de 30 minute. Și asta presupunând că luăm în calcul numai timpul liber. Dar dacă ne gândim ce multe alte lucruri ale întunericului ne intră în minte la școală, la servici, în autobuz sau maxi-taxi, în supermarket (dacă nu avem obiceiul să medităm și să ne rugăm chiar și în aceste locuri), atunci cât de mare trebuie să fie întunericul?

Îmi aduc aminte că acum câțiva ani am participat la o conferință la care au venit mai mulți tineri din alte orașe. Peste noapte au fost găzduiți la familii din biserică. A doua zi, la partea a doua a conferinței, unii dintre ei, în frunte cu liderul lor de tineret, se lăudau că au stat până seara târziu și au vizionat o casetă video cu grupul satiric Divertis, umflându-se de râs. După ce au lăsat întunericul unor batjocoritori să pătrundă în toate fibrele ființei lor, acum se credeau pregătiți pentru a recepționa adevărurile lui Dumnezeu.

Ne mai mirăm că biserica din Laodiceea, adică biserica dinaintea venirii Domnului, era oarbă 100%?

  • Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.  (Apocalipsa 3:17-18)

b) Orbirea este un pericol de moarte

Orbirea este un pericol de moarte, pentru că:

fie te încrezi în vederea ta (neluminată de Cuvântul lui Dumnezeu), și nu realizezi că ești orb:

  • Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol,  (Apocalipsa 3:17)

fie te vei lăsa călăuzit de cine nu trebuie și vei pieri, pentru că nu mai știi să deosebești omul duhovnicesc de cel lumesc:

  • Lăsaţi-i: sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.”  (Matei 15:14)

c) A cugeta devine tot mai dificil

A cugeta la Cuvântul Domnului în ziua de azi devine tot mai dificil, așa că trebuie să te lupți pentru asta.

Acum 60 de ani nu aveai aparat de radio să-i dai drumul dimineața când te trezești.
Acum 50 de ani nu aveai televizor să te ispitească să-i dai drumul imediat ce te-ai dat jos din pat.
Acum 15 ani nu aveai „jucăriile” astea, numite telefon mobil și tabletă, să te repezi la ele imediat ce ai deschis ochii, și să-ți verifici emailurile, mesajele și Like-urile de pe Facebook, sau să te joci pe ele.
Acum 20 de ani nu era muzică în fiecare magazin și în fiecare autobuz și maxi-taxi, ca să-ți vuiască mintea și să nu mai poți cugeta.

d) Se poate medita la Cuvântul lui Dumnezeu în tot felul de situații

– dacă drumul până la școală sau servici îți ia câteva zeci de minute bune cu autobuzul, poți asculta în căști de pe telefonul mobil un pasaj din Scriptură, sau poți deschide un Nou Testament să citești.

– la școală sau la servici, în pauze, în loc să căscăm gura la cei din lume și la vorbele lor, și să chicotim împreună cu ei, dacă tot nu avem putere să le vorbim despre Isus, mai bine ne retragem și cugetăm la Cuvântul Domnului citit dimineață sau ne rugăm pentru colegii noștri.
– pentru cei ce lucrează la birou și sunt ispitiți, din când în când, să mai acceseze siturile de știri, Facebook-ul sau altele de genul acesta, mai bine v-ați afișa o pagină din Scriptură cu textul citit dimineață și ați privi la ea.
– se poate medita la Cuvântul Domnului când faci mâncare, când mergi la cumpărături. Un verset sau un fragment mic dacă citești înainte să pleci de acasă, sau dacă-l asculți în căști în timp ce mergi, poți să meditezi la el, în loc să fii atent la muzica lumii care vine din difuzoarele magazinelor, sau la muzica din autobuze.

Ia exemplul Mariei, mama Domnului Isus, o femeie dintr-o familie modestă din secolul I, de acum 2000 de ani, care strângea cuvintele lui Dumnezeu în inima ei și se gândea la ele.

  • „Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei.” (Luca 2:19)

e) Încetează să te mai amăgești

Ia Cuvântul lui Dumnezeu așa cum este el, și nu te mai amăgi că merge și altfel. Dacă Dumnezeu a zis:

  • „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune.  (Iosua 1:8)” și
  • Rugaţi-vă neîncetat.  (1 Tesaloniceni 5:17)
  • Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii  (Efeseni 6:18)

înseamnă că Dumnezeu, despre care știi că este Atotștiutor, știe mai bine ca mine și ca tine că nu te poți descurca în „jungla” aceasta în care trăim decât în modul descris de versetele de mai sus.

Dumnezeu știe, și ne-a făcut și nouă de cunoscut, că „suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău.” (1 Ioan 5:19) Și Dumnezeu ne-a dat CHEIA pentru a ne descurca în această lume:

  • Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele!
Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale!
Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor. (Prov. 4:20-22)
  • Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.  (Psalmi 119:105)

Dacă ai fi nevoit să treci noaptea prin junglă, și un expert al junglei ar merge înaintea ta cu o lanternă, atunci ai fi cu ochii ațintiți la lumina dinaintea ta, și nu te-ai abate nicio palmă la stânga sau la dreapta. Chiar dacă afară vedem lumina soarelui, spiritual lumea se afundă într-un întuneric tot mai gros pe zi ce trece. Și numai lumina Cuvântului și a Duhului Sfânt ne pot scoate cu bine din pustiul lumii acesteia, din jungla aceasta, înspre viața veșnică.

Dumnezeu nu va fi vinovat dacă ai nesocotit cuvintele Lui, și în loc să te apropii de El, de cuvântul Lui, de cărțile oamenilor lui Dumnezeu, de cântare, de rugăciune, de grupuri de rugăciune, de altarul de familie, te-ai lăsat prins în mrejele acestei lumi.

f) Imaginea care mă readuce mereu la Dumnezeu

Este atât de frumos, atât de simplu, dar atât de atacat de diavolul, timpul de intimitate cu Dumnezeu: să stai în liniște, în fața Bibliei deschise, să arunci asupra Lui toate îngrijorările și să citești. Din când în când să închizi ochii sau să privești în zare și să cugeți la ce vrea Dumnezeu să-ți vorbească chiar în ceasul acela, sau să te rogi. Ce poate fi mai sublim pe acest pământ decât acest timp de intimitate al tău cu Creatorul tău.

Eram într-o vreme tare aglomerat, atât în ce privește serviciul, cât și spiritual. Cred că lucram mult în vremea aceea, iar cele două grupe de studiu biblic la care mergeam mi se păreau prea tehnice. Eram obosit. Atunci am avut așa ca o imagine înaintea ochilor: am văzut un birou, pe el doar o biblie, o agendă și un stilou. Și o pace de nedescris mă cuprindea la gândul că n-aș mai face altceva decât să citesc liniștit Cuvântul Domnului, să meditez și să notez ceea ce Domnul îmi vorbește.

Începând de a doua zi, pentru o perioadă de câteva luni, n-am mai vrut să știu de altceva decât de timpul acesta liniștit, care îmi aducea în inimă atmosfera cerului.

VI. ESENȚA MESAJULUI

Cum să ai un ochi sănătos? Cum să vezi realitatea așa cum este ea de fapt? Cum să nu intri în întuneric și să nu mai știi unde te afli? Ai nevoie de un „filtru”, care să filtreze tot ceea ce caută să se strecoare în viața ta, un „filtru” pentru gânduri, un „filtru” pentru tot ceea ce-ți văd ochii. Și „filtrul” acesta este CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.” (Ps. 36:9)

Să fii convins că atât cât meditezi la Cuvântul lui Dumnezeu, atâta vezi din realitatea în care trăiești. Oamenii lumii acesteia și tot mai mulți creștini evanghelici cred că vor înțelege tot mai bine realitatea din lumea noastră vizionând sau citind tot mai multe știri. „Trebuie să fim informați!”, spun mulți creștini. Ei caută ca posturile TV pe care le urmăresc sau siturile de știri să fie cât mai „credibile”. Dar realitatea n-o vei cunoaște în felul acesta. Fără meditarea permanentă la Cuvântul lui Dumnezeu, tu vezi o realitate deformată.

Ceea ce avem nevoie astăzi mai mult ca oricând, nu sunt informațiile, care te asaltează din toate direcțiile, ci revelațiile (descoperirile) din Cuvântul lui Dumnezeu. De acestea din urmă ducem lipsă.

Aș putea spune că ai nevoie de o oră de cugetare la Cuvântul Domnului, ca să poți privi 10 minute la „realitatea” de pe stradă sau din știri. Din nefericire procentul este exact invers pentru mulți creștini astăzi.

Ia exemplul Mariei, mama Domnului Isus, o femeie dintr-o familie modestă din secolul I, de acum 2000 de ani, care strângea cuvintele lui Dumnezeu în inima ei și se gândea mereu la ele: „Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei.” (Luca 2:19)

„Fiule, ia aminte la cuvintele mele, pleacă-ţi urechea la vorbele mele!

Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale!
Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc şi sănătate pentru tot trupul lor. (Proverbe 4:20-22)

Un rob netrebnic,
Dan Ghimbășanu.

CINE ARE URECHI DE AUZIT, SĂ AUDĂ!

În ultimii 10 ani cred, mulți pastori și lucrători s-au rugat Domnului să le descopere ce se întâmplă cu adunările Domnului. De ce nu mai cresc? De ce pe de o parte botezăm, iar pe de alta excludem, așa încât aproape că nu se observă nicio creștere. Unele adunări au investit mult în rugăciune și post.

S-au vehiculat diverse motive ale stării spirituale actuale:

–       Unii presupun că este păcat în biserică

–       Alții cred că trăim vremurile din urmă când se spune că „mulți vor cădea”.

Nu ştiu ce le-a vorbit Dumnezeu altora, dar vreau să vă împărtăşesc ce cred că mi-a vorbit Domnul mie. Eram la sfârșitul anului 2013 la una din sesiunile şcolii biblice Maranata a fratelui Ioan Panican, când, într-o seară, am deschis Biblia şi am citit pasajul din Ieremia 14. În câteva minute textul s-a structurat în mintea mea şi gândurile principale au venit unul după altul. Deşi am vrut să trimit acest mesaj mai demult, unele lupte spirituale m-au împiedicat până astăzi.

 

  1. ESTE SECETĂ SPIRITUALĂ

Cuvântul Domnului spus lui Ieremia cu prilejul secetei: „Iuda jelește, cetățile lui sunt pustiite, triste, posomorâte, şi strigătele Ierusalimului se înalță. (Ieremia 14:1-2)

CUVÂNTUL DOMNULUI, SPUS … CU PRILEJUL SECETEI

Era mare secetă în Israel. Fântânile nu mai aveau apă (v.3), nu cădea ploaie în țară (v.4), nu găseai pic de verdeață (v.5-6)

Dacă seceta fizică se vede ușor, din nefericire seceta spirituală este mai greu de sesizat. Să ne gândim la biserica din Laodiceea, ai cărei membri nu doar că nu realizau seceta spirituală, dar credeau că se află într-o perioadă de trezire (bunăstare) spirituală. Faptul că nişte creștini din Laodiceea puteau fi atât de orbi ar trebui să ne pună tare pe gânduri. Cei mai mulți creștini evanghelici, și din păcate și mulți dintre slujitorii amvoanelor nici măcar nu-și dau seama că trăim o vreme de secetă spirituală.

E de ajuns să citești biografiile oamenilor lui Dumnezeu (George Muller, Hudson Taylor, Sadhu Sundar Singh, …) ca să-ți dai seama ce secetă cumplită trăim. Mă gândesc şi la oamenii lui Dumnezeu prezentați în cartea „Lumini peste veacuri” de Petru Popovici. Dar de ce să mergem așa departe în timp și așa departe de țara noastră!? Am urmărit recent câteva documentare și am citit mai multe articole despre marii oameni ai lui Dumnezeu: Iosif Trifa, Traian Dorz, Ioan Marini, Nicolae Moldoveanu, Richard Wurmbrand, Valer Irinca, etc). Ce oameni! Ce vremuri! Ți se pare că diferența dintre ei și noi este de ani lumină. Trăim o secetă de nedescris!

E de ajuns să faci o adunare cu cei care au peste 20 de ani pe Calea Domnului, ca să auzi cum arătau întâlnirile fraților acum 20 de ani.

Mai ales generația tânără, dar și cei întorși la Domnul în ultimii 5-10 ani, sunt oameni născuți în timpul secetei, așa că nici măcar nu știu cum arată o adunare sub ungerea Duhului Sfânt.

Frați duhovnicești, care altădată erau plini de har, de abia își mai trag și ei sufletul. Nu mai au ce spune, nu mai au o descoperire veritabilă din Cuvânt. Buimăciți de ce se întâmplă în jurul lor, de abia mai au puterea să se mențină ei înșiși pe calea îngustă.

Din păcate, cei mai vinovați de neștiința poporului Domnului sunt acei păstori și lucrători care au cunoscut vremurile de har din adunări, au cunoscut ce înseamnă prezența Domnului și a Duhului Sfânt în mijlocul adunării, dar acum nu plâng și nu suspină după acele vremuri, și nu‑și sfâșie hainele văzând închinarea la vițelul de aur de azi.

Dragii mei, e secetă de mari proporții. Nu este viață. NU ESTE PUTERE. Dai cu tunul să auzi o descoperire reală din Cuvânt, care să-ți focalizeze atenția, să-ți încălzească inima și să-ți facă să-ți verse ochii lacrimi de fericire sau de căință.

Și în privința rugăciunii este secetă. Spuneți-mi, când ați chemat ultima dată un frate (sau când v-a chemat vreun frate) ca să vă rugați împreună, în afară de programul de la casa Domnului?

Tragedia este nu doar că trăim vremi de secetă, ci şi că sunt vremi de orbire spirituală. Numai gândiți-vă la una dintre cele mai mari minciuni care se cântă astăzi prin adunări: „TRĂIM VREMI DE HAR CA ILIE?” Este incredibil. Dacă vremile noastre sunt vremuri de har, atunci Faptele Apostolilor şi trezirile spirituale prin Johnatan Edwards, prin Wesley şi Withfield, cu sute şi mii de convertiți, acelea ce sunt?

CUVÂNTUL DOMNULUI, SPUS … LUI IEREMIA

Câtă binecuvântare să știi ce are Dumnezeu de spus cu privire la o anumită situație. Ce bine că Dumnezeu nu ne ține în suspans, nu ascunde de noi intențiile Sale. Totul este să vrei să afli și să vrei să împlinești ceea ce-ți va spune.

Este în natura lui Dumnezeu să răspundă atunci când este întrebat de oameni sinceri, smeriți și doritori de a împlini voia lui Dumnezeu oricare ar fi ea. Când oamenii lui Dumnezeu au trecut prin situații dificile, au întrebat pe Domnul, și Dumnezeu le-a descoperit cauza problemelor ivite:

– „Iosua şi-a sfâşiat hainele şi s-a aruncat cu faţa la pământ până seara înaintea chivotului Domnului, el şi bătrânii lui Israel, şi şi-au presărat capul cu ţărână.” (Iosua 7:6-12)

– „Pe vremea lui David, a fost o foamete care a ţinut trei ani. David a întrebat pe Domnul, şi Domnul a zis: „Din pricina lui Saul şi a casei lui sângeroase, pentru că a ucis pe gabaoniţi, este foametea aceasta.”  (2 Samuel 21:1)

CUVÂNTUL DOMNULUI, SPUS LUI IEREMIA

Dumnezeu vorbește prin profeții Lui. Dintotdeauna a vorbit prin profeți. Dar în multe biserici creștine evanghelice de azi nu mai este recunoscut acest dar. Unele biserici nici nu știu ce-i aia profet, iar altele au făcut tot posibilul să-i alunge din mijlocul lor. Bisericile nu se roagă ca Dumnezeu să le dea nu numai păstori și învățători, ci si frați cu dar profetic. Aproape singurele daruri recunoscute sunt acelea de păstor și învățător. Nu mai există proroci, evangheliști, oameni cu alte daruri spirituale.

Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci. (Amos 3:7)

Dumnezeu are slujitorii Săi prin care-și înștiințează poporul întotdeauna cu privire la ce are de gând să facă. Cel mai bun exemplu sunt bisericile din Apocalipsa, cărora Domnul Isus le-a spus concret care erau problemele lor și ce trebuiau să facă ca să le remedieze.

Dar, ca mai totdeauna în istorie, proorocii care vorbesc „de rău” nu sunt bine primiți. „Vorbește-ne de bine” – asta este dorința multora și azi. Istoria prorocului Mica, a lui Ilie, se repetă și astăzi.

Ne-am descotorosit de proroci, și modul de aflare al adevărului a început să se apropie de cel din lume, ascultând părerea unuia sau altuia, efectuându-se sondaje sau teste grilă. Am anulat darul spiritual al prorocului insuflat de Dumnezeu, și l-am înlocuit cu înțelepciunea omenească.

IUDA JĂLEȘTE … dar LAODICEEA SĂRBĂTOREȘTE

„Iuda jălește, cetățile lui sunt pustiite, triste, posomorâte …” , dar LAODICEEA (biserica dinaintea venirii Domnului) sărbătorește („Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” – Apoc.3:17). În ultimii ani s-au înmulțit exponențial îndemnurile de genul „Smile! Jesus loves you.”. Păstorii și alți slujitori își îndeamnă enoriașii să zâmbească, să nu mai aibă fețele întunecate. Veselie mare. Răsună cântarea „TRĂIM VREMI DE HAR CA ILIE”.

Rudele, părinții, copiii multora dintre noi rămân în lume și se vor duce în pierzarea veșnică. Frați și surori sunt afectați de boli psihice. Se înmulțesc familiile cu probleme între soți şi între părinţi şi copii. Sunt mulţi care pozează bine în adunarea publică, dar numai ei ştiu ce războaie se dau în casele lor. Pe o ușă se intră în adunare (botez) și pe alta (excludere) se iese în același ritm sau chiar mai rău. Se înmulțesc în adunări numărul celor lumești ca Esau, vrăjmași ai crucii lui Hristos, având doar o formă de evlavie, oameni care n-au în inimă dorința după credința dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 3), oameni supuși poftelor firii, care n-au Duhul (Iuda 1:19).

Iuda jelea văzând seceta, dar Laodiceea de azi nu mai vede, are nevoie de alifie să-și ungă ochii și să vadă dezastrul din bisericile actuale.

  1. DOAMNE DE CE NU INTERVII?

„Dacă nelegiuirile noastre mărturisesc împotriva noastră, lucrează pentru Numele Tău, Doamne! Căci abaterile noastre sunt multe, am păcătuit împotriva Ta. Tu, care ești nădejdea lui Israel, Mântuitorul lui la vreme de nevoie: pentru ce să fii ca un străin în țară, ca un călător care intră doar să petreacă noaptea în ea? De ce să fii ca un om încremenit, ca un viteaz care nu ne poate ajuta? Şi totuşi Tu ești în mijlocul nostru, Doamne, şi Numele Tău este chemat peste noi. De aceea nu ne părăsi! –” (Ieremia 14:7-9)

Prorocul afirmă că singur Dumnezeu îi poate ajuta, dar n-o face.

DE CE SĂ FII … CA UN VITEAZ CARE NU NE POATE AJUTA? (Ieremia 14:9)

Imaginați-vă un pluton de ostași aflați în război. Între ei se află un luptător viteaz, un „uriaș” am putea spune, unul care face mai mult decât toți laolaltă. Inamicul se apropie. Toți soldații sunt întorși cu fața spre viteazul din mijlocul lor. Speranța lor este în acest viteaz. Așteaptă ca el să iasă în față și să-i spulbere pe dușmani dintr-o lovitură. Dar, stupoare, viteazul este încremenit, incapabil de a-i ajuta, nu face nici măcar un gest cât de mic de a le veni în ajutor. De ce?

Nu văd o tragedie mai mare în lupta spirituală pe care o ducem decât să-L ai pe Dumnezeu și să nu poți beneficia de ajutorul Lui în lupta împotriva vrăjmașului. Să ai un Dumnezeu Atotputernic, singurul care face minuni, care ar pune oștile vrăjmașe pe fugă cât ai clipi, … și totuși să trebuiască să te descurci singur (și bineînțeles că n-ai cum să te descurci).

Așa cum mi-a vorbit Dumnezeu acum mai mulți ani: Dar Tu ne lepezi, ne acoperi de rușine, nu mai ieși cu oștirile noastre. (Psalmi 44:9)

Să ne gândim la vrăjmașii lui Israel:

– Dumnezeu îngăduia ca Israel să fie atacat datorită păcatelor lui

– Dumnezeu îi putea ajuta, oricât de puternici și de numeroși ar fi fost vrăjmașii lui Israel

– însă Israel alerga în stânga şi în dreapta după ajutor din Egipt sau de la alţii

– Dumnezeu le cerea să se pocăiască de faptele lor ca să-i poată ajuta, dar ei ar fi vrut orice, numai nu să asculte de proorocii Domnului

– lui Dumnezeu nu-i rămânea decât să privească „neputincios” cum vrăjmașii veneau şi-i distrugeau, îi jefuiau şi-i omorau pe copiii lui Israel

Să ne punem în postura lui Dumnezeu:

– să fii un VITEAZ care poate ajuta

– să spui poporului în ce condiții îl poți ajuta

– și totuși să nu-l poți ajuta

– să vezi cum poporul suferă, dar nu face ce-i spui

– să nu poți face altceva decât:

– SĂ PLÂNGI – „Spune-le lucrul acesta: „Îmi varsă lacrimi ochii zi şi noapte şi nu se opresc. Căci fecioara, fiica poporului meu, este greu lovită cu o rană foarte usturătoare.”  (Ieremia 14:17)

– SĂ JUDECI ȘI SĂ PEDEPSEȘTI ÎN CONTINUARE – „… de aceea Domnul n-are plăcere de ei; acum îşi aduce aminte de nelegiuirile lor, şi le pedepsește păcatele.” (Ieremia 14:10)

PENTRU CE SĂ FII … CA UN STRĂIN ÎN ȚARĂ? (Ieremia 14:8)

Ce ciudat? Să te simți străin în mijlocul poporului Tău. „Poporul acesta Mă cinstește cu buzele.” Stăm în adunări şi ne gândim la televizoarele, tabletele şi laptopurile de acasă, la oalele cu carne care ne aşteaptă, la meciurile de fotbal şi la dezbaterile politice. Şi Dumnezeu este străin de cele mai multe dintre preocupările noastre. El ştie că, odată ajunși acasă de la Casa Domnului, mulţi se reped la televizoare, laptopuri şi tablete, nu la Cuvânt, Rugăciune sau slujirea Domnului. Şi El se simte ca un străin.

Dumnezeu este străin de cele mai multe din conversațiile noastre de acasă, sau chiar din curtea Casei Domnului şi din Casa Domnului. Ca atunci când te afli într-un anturaj cu preocupări diferite de ale tale şi te simți stingher. Dacă ai deschide gura să vorbești despre lucrurile care te preocupă pe tine, atunci ceilalți s-ar simți jenați.

III. IATĂ CE SPUNE DOMNUL DESPRE POPORUL ACESTA !

Iată ce spune Domnul despre poporul acesta: „Le place să alerge încoace şi încolo. Nu-şi cruță picioarele; de aceea Domnul n-are plăcere de ei; acum îşi aduce aminte de nelegiuirile lor şi le pedepsește păcatele!

[…]

Eu am răspuns: „Ah! Doamne Dumnezeule! Iată că proorocii lor le zic: «Nu veţi vedea sabie şi nu veţi avea foamete; ci Domnul vă va da în locul acesta o pace trainică.»” Dar Domnul mi‑a răspuns: „Prorocii lor prorocesc minciuni în Numele Meu; Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă şi nu le-am vorbit; ci ei vă prorocesc nişte vedenii mincinoase, prorociri deşarte, înşelătorii şi închipuiri scoase din inima lor.” (Ieremia 14:10-14)

IATĂ CE SPUNE DOMNUL DESPRE POPORUL ACESTA

Cred că fiecare om simte nevoia unui feed-back. Feed-back-ul este o reacţie în urma căreia ne corectăm umblarea. Şeful unei firme priveşte pe geamul biroului la modul în care angajaţii din curtea depozitului îşi fac treaba. La un moment dat coboară în curte şi începe să treacă pe la fiecare angajat. Primului îi spune: „Tot ce faci, faci bine. Ţine-o tot aşa şi va veni ziua când te voi pune într-un post cu mai multă răspundere.” Celui de-al doilea îi spune: „A fost o vreme când te observam că-ţi dădeai tot interesul, dar de la un timp nu-mi place cum lucrezi. Întoarce-te la felul vechi de a lucra, altfel voi fi nevoit să te concediez.” Şi aşa mai departe …

La fel există feed-back-uri ale părinţilor faţă de copii, ale profesorilor faţă de elevi, etc.

Cât de important este un feed-back (o reacţie) din partea lui Dumnezeu la ceea ce face un om sau o biserică. Aceste feed-back-uri (reacţii) ale lui Dumnezeu au fost întotdeauna slujba proorocilor. Câtă vreme un împărat al lui Israel umbla după Legea lui Dumnezeu, Dumnezeu lăsa lucrurile pe acel făgaş, sau chiar trimitea un prooroc să-i vestească de bine împăratului.

Avem un astfel de exemplu în 2Cronici 15, când Dumnezeu trimite pe proorocul Azaria la împăratul Asa ca să-l încurajeze, arătându-şi mulţumirea faţă de ce făcuse până atunci şi îndemnându-l s-o ţină tot aşa. Totuşi, peste un timp, când Asa nu mai acţionează sprijinindu-se pe Dumnezeu, este trimis un alt prooroc, Hanani, care îi descoperă împăratului păcatul lui (2Cronici 16:7).

Vedem şi alte cazuri în Scriptură. Preotul Eli primeşte două feed-back-uri (reacții) din partea lui Dumnezeu, prin care El îşi arăta nemulţumirea faţă de slujirea lui Eli (printr-un om al lui Dumnezeu (1Samuel 2) şi prin viitorul prooroc Samuel (1Samuel 3)).

Împăratul Saul primeşte reacţii din partea lui Dumnezeu prin proorocul Samuel, dar nu ia seama la ele, şi va avea parte de un sfârşit tragic.

Apostolul Pavel primeşte un feed-back printr-o vedenie, prin care Domnul îl încurajează să nu se teamă şi să propovăduiască cu îndrăzneală Evanghelia ca şi până atunci (Fapte 18:9-11)

Bisericile din Apocalipsa au primit feed-back-uri din partea Duhului lui Dumnezeu, şi li s-a arătat în care lucruri trebuie să-şi schimbe atitudinea.

LE PLACE SĂ ALERGE ÎNCOACE ŞI ÎNCOLO … DE ACEEA DOMNUL N-ARE PLĂCERE DE EI

Dragi fraţi şi surori, acesta este feed-back-ul (reacția) lui Dumnezeu la ceea ce face poporul Domnului azi: Iată ce spune Domnul despre poporul acesta: „Le place să alerge încoace şi încolo. Nu-şi cruţă picioarele; de aceea Domnul n-are plăcere de ei; acum îşi aduce aminte de nelegiuirile lor şi le pedepsește păcatele! (Ieremia 14:10)

Nu cred că se putea ceva mai clar din partea lui Dumnezeu pentru această generație, spus în doar câteva cuvinte: LE PLACE SĂ ALERGE ÎNCOACE ŞI ÎNCOLO. NU-ŞI CRUŢĂ PICIOARELE.

Am avut o astfel de imagine a alergatului încoace și încolo în casa unor prieteni, văzând un copil de 9 ani cum își împărțea timpul între televizor, laptop, tabletă și alte jocuri din casă. Mergea la laptop și juca un joc, apoi se ducea la tabletă, apoi se uita câteva minute la televizorul deschis non-stop pe canalele de desene animate, apoi mai petrecea câteva minute cu alte jucării, după care alergarea era reluată. Pur și simplu nu avea astâmpăr. Această imagine este o imagine a creștinului modern, aflat într-o continuă alergare încoace și încolo. Când la televizor, când la laptop, când pe telefonul mobil. Iar când intră pe internet, ba pe Messenger, ba pe Facebook, ba pe Tango, etc. Ba se uită la știri, ba joacă un joc pe facebook și-i invită și pe alții, ba se gândește să-și schimbe poza din profil că și-a cumpărat o rochie nouă și trebuie s-o vadă toți, ba mai verifică vremea să vadă dacă n-a mai scăzut temperatura cu vreo jumătate de grad, ba mai caută pe Youtube faze tari, scene hazlii, farse, după care le distribuie să afle toți prietenii lui creștini.

Și alergatul acesta virtual se termină pentru mulți noaptea târziu.

Le place să alerge încoace şi încolo, şi nu-şi mai găsesc plăcerea în Dumnezeu şi în lucrurile lui Dumnezeu.

Nu mai aleargă la Dumnezeu, nu le mai place de Dumnezeu, nu mai aşteaptă nimic de la Dumnezeu, nu le mai place să stea la picioarele Domnului Isus şi să asculte cuvintele Lui. Tot mai mulţi nu trăiesc decât o formă de evlavie.

Când au un timp liber, nu aleargă la Dumnezeu. Nu mai sunt ca doi îndrăgostiţi, sau ca doi prieteni, care, când au un timp liber, nu ştiu cum să se întâlnească mai repede.

TELEVIZORUL ŞI INTERNETUL sunt IDOLII de necontestat ai lumii actuale, şi tot mai mulţi credincioşi sunt prinşi în această mlaştină fără fund și fără margini, cum o numeşte un om al lui Dumnezeu de azi.

Deschideţi FACEBOOK-ul, uitaţi-vă la status-urile din Messenger, şi spuneţi-mi câte declaraţii de dragoste, de dor de Dumnezeu aţi văzut? Întâmplări hazlii, poze personale, politică, economie, muzică, filme, dar aproape nicio pasiune declarată pentru Dumnezeu.

Recent am stat de vorbă cu un frate, dărâmat de relația familiară cu soția lui. După ce mi-a spus că e preocupată mai mult de cariera ei decât de familie, că este cheltuitoare, că nu-l respectă, în final mi-a spus: „Frate, toate acestea le-aș trece cu vederea, dar ceea ce mă înmormântează de viu este că se uită după alți bărbați. Mi-au spus-o chiar și alți frați din biserică. De multe ori când ieșeam la plimbare cu ea, o vedeam că nu se uită la mine, de parcă nici nu existam. Odată chiar am surprins-o că se uita peste umărul meu la un alt bărbat.” Și a încheiat cu un geamăt sfâșietor: „Dragă frate, nevasta mea … nu este a mea.”

Dragi frați și surori, aceasta este imaginea multor creștini din ziua de azi. Domnul Isus ar putea striga în gura mare: „Poporul Meu, pe care Mi l-am câștigat cu sângele Meu, nu este al meu.” LE PLACE SĂ ALEARGE ÎNCOACE ȘI ÎNCOLO DUPĂ O MULȚIME DE IDOLI. N-ARE ASTÂMPĂR. DAR NU-ŞI MAI GĂSEŞTE PLĂCEREA ÎN A STA CU MINE, ÎN CĂMĂRUŢĂ, ASCULTÂND ÎN LINIŞTE CUVINTELE MELE ŞI VORBINDU-MI ÎN RUGĂCIUNE.”

Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr. (Ieremia 2:32)

Mi-e teamă că mulţi creștini de azi, dacă li s-ar lua televizorul, laptopul și telefonul mobil, ar ajunge la psihiatrie în depresie severă.

Şi iarăşi revin la ideea de la început: tragedia este nu doar că trăim vremuri de secetă, ci şi că sunt vremuri de orbire spirituală. Cântăm în adunări „Ca pe un diamant Te caut, Aş fi nebun de-aş renunţa.” Îşi dă cineva seama cam cum ar arăta bisericile noastre, oraşul unde locuim şi ţara unde ne-a aşezat Dumnezeu, dacă toţi L-am căuta pe Dumnezeu în modul în care căutătorii de diamante caută diamantele? Aş spune că orbirea spirituală este chiar mai dureroasă decât seceta spirituală. Când nu eşti orb, măcar strigi la Dumnezeu: „Doamne, ai milă de noi. Doamne, am părăsit credinţa părinţilor bisericii, am părăsit credinţa înaintaşilor noştri.”

SUNTEM ÎN PERIOADA DE LOGODNĂ

Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. (2 Corinteni 11:2)

Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinților.) (Apocalipsa 19:7-8)

Dragii mei, noi suntem în perioada de logodnă. Încă nu suntem căsătoriți cu Domnul Isus. El va reveni să-și ia Mireasa pentru ca să facă mai apoi nunta.

Suntem într-o perioadă de probă. Ca doi tineri care au o perioadă în care se decid dacă se vor căsători și vor rămânea împreună pentru toată viața. Și-n această perioadă fiecare caută să vadă dacă într-adevăr celălalt îl iubește cu adevărat.

În mod normal – prin asta cred că trece orice pereche de tineri îndrăgostiți – în această perioadă de logodnă, cei doi nu știu cum să se vadă mai des. Sunt îndrăgostiți până peste cap. Băiatului nu-i mai arde nici de gașca de prieteni din fața blocului, nici de meciurile de fotbal de la televizor. El are un singur dor: s-o vadă cât mai des pe aleasa inimii lui. La fel și ea.

În această perioadă de logodnă, tinerii se văd mai des, caută să se cunoască, speră să-l vadă pe celălalt că este pe aceeași „lungime de undă”, că inimile lor simt la fel. Și în această perioadă de logodnă, lucrurile pot evolua în două direcții.

Să luăm cazul fetei:

(a) ori, pe măsură ce îl cunoaște mai bine pe băiat, realizează că Dumnezeu i-a scos în cale exact omul potrivit, ceea ce a visat și și-a dorit, și ajunge să spună: „Da, cu acest băiat vreau să-mi petrec toată viața.”

(b) ori, pe măsură ce-l observă în mai multe situații, realizează că băiatul este indiferent, că nu se prea topește de dorul ei, că este nepoliticos cu familia ei, și ajunge la concluzia: „Cred că am greșit. Îmi pare rău, dar cu un astfel de om nu vreau să-mi petrec restul vieții.”

Dragii mei, perioada de logodnă n-a ținut de când L-am cunoscut pe Domnul Isus până la botez. Ea ține până va veni Mirele să ne ia cu Sine.

Domnul Isus nu va răpi la cer pe cei care aleargă încoace și încolo și nu-și mai găsesc plăcerea în El. El nu va lua în căsătorie o logodnică care s-a botezat, a fost trecută în registrele bisericii, vine regulat la biserică, își dă zeciuiala și chiar slujește. El va lua pe aceia pentru care cea mai mare plăcere este să stea cu El, AȘA CUM STĂTEA MARIA LA PICIOARELE DOMNULUI ȘI ASCULTA CUVINTELE LUI.

Suntem într-o perioadă de probă. Domnul Isus și-a arătat dragostea Lui nespus de mare jertfindu-se pentru noi. El ne-a scăpat de sub puterea diavolului, ne-a scăpat de învățăturile false ale religiei care ne ținea robi, … Și ce vede acum? O mireasă care nu-și mai găsește plăcerea în El, în schimb „se uită peste umărul Lui” la o mulțime de idoli de care s-a înconjurat și care-i atrag privirile.

Suntem într-o perioadă de probă. Ar fi putut să ne ia direct în cer. Dar Domnul Isus ne încearcă să vadă dacă, după tot ce a făcut pentru noi, ne găsim plăcerea numai în El.

  • Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. (Psalmi 73:25)
  • Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Psalmi 73:28)
  • Şi i-am zis: „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a niciunui alt bărbat, şi voi fi şi eu la fel cu tine!” (Osea 3:3)
  1. JUDECATA LUI DUMNEZEU

„acum își aduc aminte de nelegiuirile lor, și le pedepsește păcatele.” (Ieremia 14:10)

Deși nu ne place acest adevăr, realitatea este că Dumnezeu este nevoit uneori să-și pedepsească poporul. La fel ca un părinte, care, la modul general, nu are nici cea mai mică dorință să folosească nuiaua sau certarea, dar uneori, după multe avertizări, o va face. PENTRU CĂ NU MAI ARE ALTĂ ALTERNATIVĂ. Copilul nu mai înțelege de vorbă bună.

Să privim din nou la cele șapte biserici din Apocalipsa, și să vedem avertizările pe care Dumnezeu le face:

BISERICA DIN EFES

Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. (Apocalipsa 2:5)

BISERICA DIN PERGAM

Pocăieşte-te, dar. Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.” (Apocalipsa 2:16)

BISERICA DIN TIATIRA

Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii şi inima”; şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui. (Apocalipsa 2:22-23)

BISERICA DIN SARDES

Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine. (Apocalipsa 3:3)

BISERICA DIN LAODICEEA

Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. (Apocalipsa 3:16)

Din nefericire, poporul Domnului de azi nu mai înțelege de vorbă bună. Nu mai vrea să vadă adevărul din Scriptură, nu mai ascultă nici de proroci, nu mai ia aminte nici la felul de viețuire al înaintașilor noștri (îndrăznim să ne mai numim baptiști, penticostali și creștini după evanghelie), nu mai ia aminte nici la felul de viețuire al părinților lor credincioși.

Spune-le lucrul acesta: „Îmi varsă lacrimi ochii zi şi noapte şi nu se opresc. Căci fecioara, fiica poporului meu, este greu lovită cu o rană foarte usturătoare. (Ieremia 14:17)

Judecata nu este o plăcere pentru Dumnezeu. El plânge, varsă lacrimi pentru starea poporului care nu înțelege să se pocăiască şi să se lase de idolii lor.

Dacă ies la câmp, dau peste oameni străpunşi de sabie. Dacă intru în cetate, dau peste nişte fiinţe sleite de foame; chiar şi prorocul şi preotul cutreieră ţara fără să ştie unde merg. (Ieremia 14:18)

Morţi spiritual, sleiţi de putere, fără ţintă … aceasta este starea poporului lui Dumnezeu, stare care se extinde pe zi ce trece. Aceasta este caracteristica de bază a multor biserici din zilele noastre. NU ESTE PUTERE. Păcate de care unii credeau că au scăpat se reîntorc în vieţile lor. Unele familii se luptă cu disperare să nu ajungă la divorţ. Bolnavii psihici se agaţă cu disperare de viaţă.

  1. RUGĂCIUNI ZADARNICE

„Şi Domnul mi-a zis: „Nu mijloci pentru poporul acesta! Căci, chiar dacă vor posti, tot nu le voi asculta rugăciunile, şi, chiar dacă vor aduce arderi de tot şi jertfe de mâncare, nu le voi primi; ci vreau să-i nimicesc cu sabia, cu foametea şi cu ciuma.” (Ieremia 14:11-12)

Stai și te gândești câte rugăciuni înălța și câte jertfe aducea uneori poporul Israel către Dumnezeu fără niciun folos. „Doamne, ajută-ne! Doamne, binecuvântează-ne!” Și Dumnezeu le trimitea prooroci să le spună: „Du-te și strigă la urechile cetății Ierusalimului: «Așa vorbește Domnul: Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat. … Ce nelegiuire au găsit părinții voștri în Mine, de s-au depărtat de Mine, și au mers după nimicuri și au ajuns ei înșiși de nimic.»” (Isaia 2:2)

Poporul își astupa urechile la cuvintele prorocilor și continua să se roage: „Doamne, noi suntem fiii lui Avraam, Tu ne-ai scos din Egipt și ne-ai adus în Canaan.” „Pocăiți-vă” – le spunea Dumnezeu iar, „încetați să mai alergați după idolii voștri”, „Rămâi multă vreme numai a mea, nu te deda la curvie, nu mai fi a niciunui alt bărbat, și voi fi și eu la fel cu tine.” (Osea 3:3).

Dar poporul orb nu voia să înțeleagă, ci dorea și binecuvântările și protecția lui Dumnezeu, dar și plăcerile oferite de închinarea la idoli.

Dragii mei, la fel este și acum. Mulţi păstori îşi cheamă enoriaşii la post şi rugăciune, dar se roagă degeaba, postesc degeaba. „Doamne, binecuvântează-ne, adu oameni la mântuire, fă ca locașul Tău să fie neîncăpător.” Și Dumnezeu spune: „Vă rugați degeaba. Postiți degeaba. Pentru că nu vă place de Mine. Când aveți un timp liber, alergați la idolii voștri. Renunțați la idolii voștri, găsiți-vă plăcerea numai în Mine. Închideți televizoarele, nu mai navigați hai-hui pe internet, lăsați jocurile pe calculator, lăsați meciurile de fotbal, filmele lumești, muzica lumească, lucrurile distractive care vă provoacă atâta plăcere a cărnii, … închideți-le pe toate astea și stați cu Mine. Găsiți-vă plăcerea în Mine, în Cuvintele Mele, în cântările Mele, în părtășia cu Mine, în părtășia duhovnicească de la altarul de familie, în părtășia frățească duhovnicească cu alți frați. Nu doar la biserică, unde vrei nu vrei trebuie să te conformezi cât de cât la ce se întâmplă acolo.”

Ne rugăm, postim să vină oamenii la mântuire. Dar vă întreb: la ce să-i aducem? La care mântuire? La care viață creștină? Asta pe care o trăim noi azi?

Judecați voi singuri. Este creștinismul din zilele noastre același cu creștinismul apostolilor? S‑ar fi distrat apostolii astăzi pe Facebook trimițându-și unii altora farse și alte lucruri hazlii? Ar fi râs apostolii cu gura până la urechi, cum se râde în unele comitete? Ar fi organizat apostolii conferințe creștine cu hotel de patru stele, piscină, saună şi bufet suedez? Ar fi urmărit ei cu sufletul la gură scena politică și campionatele sportive?

  1. PROOROCI ADEVĂRAȚI ȘI PROOROCI MINCINOȘI

Eu am răspuns: „Ah! Doamne Dumnezeule! Iată că prorocii lor le zic: „Nu veţi vedea sabie şi nu veţi avea foamete; ci Domnul vă va da în locul acesta o pace trainică.” Dar Domnul mi‑a răspuns: „Prorocii lor prorocesc minciuni în Numele Meu; Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă şi nu le-am vorbit; ci ei vă prorocesc nişte vedenii mincinoase, prorociri deşarte, înşelătorii şi închipuiri scoase din inima lor. (Ieremia 14:13-14)

Să privim la contrastul între mesajul proorocilor poporului și mesajul proorocului Ieremia. Toți își începeau mesajul cu aceeași frază: „Așa vorbește Domnul!”. Ieremia spunea poporului: „Dumnezeu n-are plăcere de voi.” Dar ceilalți prooroci spuneau: „Nu-i adevărat, Dumnezeu este binevoitor. El nu va aduce nicio urgie peste Israel. El vă va da o pace trainică.”

Nu trebuie să-i înveți pe alții erezii ca să fii un proroc sau un învățător mincinos. E de ajuns să le spui unor oameni care s-au răcit de Dumnezeu că totul este în regulă cu ei. E de ajuns să spui acestei generații de creștini, robi ai televizoarelor, calculatoarelor și telefoanelor mobile, că totul este în regulă. Să le spui celor care beau azi politica și sportul ca apa, care se duc la conferințe creștine cu bufet suedez, piscină și saună că așa arăta și credința apostolilor. Să le spui celor din comitetele bisericilor că așa se distrau și apostolii Domnului când se întâlneau.

Ce poate fi mai dezastruos decât să spui unui popor care se îndepărtează pe zi ce trece tot mai mult de Dumnezeu că totul este în regulă?

  1. CE NE MAI RĂMÂNE DE FĂCUT?

„Dacă nelegiuirile noastre mărturisesc împotriva noastră, lucrează pentru Numele Tău, Doamne! Căci abaterile noastre sunt multe, am păcătuit împotriva Ta.” (Ieremia 14:7)

„Ai lepădat Tu de tot pe Iuda şi a urât sufletul Tău atât de mult Sionul? Pentru ce ne lovești aşa, că nu mai este nicio vindecare pentru noi? Trăgeam nădejde de pace, şi nu vine nimic bun; așteptam o vreme de vindecare, şi nu-i decât groază!  (Ieremia 14:19)

„Doamne, ne recunoaștem răutatea noastră şi nelegiuirea părinților noștri; căci am păcătuit împotriva Ta. Pentru Numele Tău nu nesocoti, nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale! Nu uita, nu rupe legământul Tău cu noi!” (Ieremia 14:20-21)

Reamintesc, credința mea personală este că suntem la distanță de ani-lumină de învățătura și viața Apostolilor, a Reformiștilor, a Puritanilor și a părinților confesiunilor din care facem parte.

Personal cred că singurul lucru care mai poate fi făcut este sfâșierea hainelor și a inimilor în fața lui Dumnezeu, în cadrul unor serii de adunări special dedicate acestui lucru, începând de la păstori până la ultimul credincios din adunare, până când Dumnezeu va răspunde în vreun fel. Cartea lui Ioel este modelul perfect arătat de Dumnezeu pentru astfel de cazuri.

„Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!” Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, şi întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi-I pare rău de relele pe care le trimite. Cine ştie dacă nu Se va întoarce şi nu Se va căi? Cine ştie dacă nu va lăsa după El o binecuvântare, daruri de mâncare şi jertfe de băutură pentru Domnul Dumnezeul vostru? Sunaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare! Strângeți poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii şi chiar pruncii de la ţâţă! Să iasă mirele din cămara lui şi mireasa din odaia ei! Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar şi să zică: „Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moştenirea Ta, n-o face de batjocura popoarelor! Pentru ce să se zică printre neamuri: „Unde este Dumnezeul lor?”  (Ioel 2:12-17)

 

DOMNUL NOSTRU VINE!

La adresele următoare de pe internet, am postat câteva MĂRTURII, VEDENII și PROROCII despre zilele din urmă și despre rai și iad.
MARTURII DIN INFERN
PROFETII PENTRU VREMURILE DIN URMA
PREDICI DESPRE INFERNÎn timp ce lumea se distrează cu atâtea alarme false despre sfârșitul lumii și-și pierde treptat interesul pentru așa ceva, mă tem că nici noi, credincioșii evanghelici, nu-L mai așteptăm cu fiori de bucurie și îmbrăcați în hainele albe ale sfințeniei pe Mirele nostru drag care va reveni pe norii cerului.În timp ce oamenii din lume au ajuns să nu mai creadă în iad și să-l ridiculizeze (trupele de comici fac mișto și râd cu gura până la urechi), mi-e teamă că unii dintre noi, credincioșii evanghelici, am ajuns prea siguri de mântuirea noastră, ca Israelul de pe vremea Domnului Isus și ca cei din Laodicea, care nici nu-și imaginau că Domnul este pe cale să-i verse din gura Lui datorită stării lor spirituale de căldicei („Iar pentru că ești doar puțin cald, te voi vărsa din gura Mea” [Apoc.3:16] – traducerea VBA).Vă mărturisesc că PROROCIILE, VEDENIILE și MĂRTURIILE despre VREMURILE SFÂRȘITULUI și DESPRE RAI ȘI IAD pe care le-am postat la adresele de mai sus au început să lucreze în viața mea și a familiei mele (chiar și a copiilor mei) o teamă sfântă, o seriozitate și o veghere gândindu-ne la vremurile care vor veni și la locul unde ne vom petrece veșnicia. De aceea, vă pun și vouă întrebarea pe care mi-am pus-o mie și copiilor mei: „Ești sigur sigur sigur, sută la sută convins, că vei fi răpit la venirea Domnului și vei merge în rai? Aștepți tu cu o teamă sfântă, dar și cu un fior de bucurie venirea Salvatorului Tău, a Aceluia care și-a vărsat sângele Lui pentru tine? Ești tu sigur că ai intrat pe poarta cea strâmtă și că acum te afli pe calea cea îngustă care duce în viața veșnică? Îți duci tu mântuirea cu frică și cutremur? Veghezi tu zi și noapte ca nu cumva să fii înghițit de poftele lumii sau de diavolul? Te-ai gândit măcar o clipă ce‑ar însemna să te afli de fapt pe o cale greșită care duce în locuința morților, în chinurile veșnice ale iadului? Poți măcar să te gândești că din neveghere ai putea să ajungi în iad pentru veșnicie? Ești tu sigur că soțul sau soția ta și copiii tăi sunt cu adevărat mântuiți? Te rogi tu pentru ei zi și noapte? I-ai confruntat tu cu evanghelia pe copiii tăi? I-ai luat deoparte și le-ai vorbit în mod serios despre rai și despre iad? Le-ai cerut să aleagă unde vor să meargă? I-ai făcut conștienți pe copiii tăi de realitatea iadului? Ce văd copiii tăi în viața ta? Ești tu pentru ai tăi un far călăuzitor către viața veșnică? Văd ei din comportamentul și din preocupările tale că lucrurile legate de veșnicie sunt cât se poate de serioase. Sau neseriozitatea ta îi determină și pe ei la o viață ușuratică și superficială?” „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înşivă încercați-vă.” (2Corinteni 13:5)Cunosc frați care de ani de zile poartă războiul în inimă și nu i-au iertat pe alții din toată inima lor, frați care au furat și fură sistematic statul prin neplata impozitelor, frați lumești a căror preocupare principală nu este căutarea Domnului și a căror dorință arzândă nu este după Domnul, frați care nu-și găsesc plăcerea în lucrurile duhovnicești (citirea bibliei, cântarea, părtășia frățească sfântă), ci în lucrurile lumii acesteia (muzica lumii, politica lumii și fotbalul), frați și surori al căror comportament nu diferă prea mult de comportamentul celor din lume (se ceartă ca cei din lume, dau din coate ca cei din lume, râd de lucrurile de care râde și lumea, se uită la TV și pe internet la lucrurile la care se uită și lumea), frați robiți de păcate ascunse, copii care în mod sistematic nu ascultă de părinții lor și le fac viața amară. Anii trec și ei nu se schimbă. Și toți aceștia își amăgesc conștiința și cred că vor ajunge în Împărăția lui Dumnezeu doar pentru că au făcut cateheza, pentru că au fost botezați, pentru că sunt scriși în registrul de membri al bisericii, pentru că sunt evanghelici și nu ortodocși sau musulmani, iar adolescenții și tinerii pentru că s-au născut în familii de pocăiți.

DATORITĂ ACESTEI STĂRI DE LUCRURI DIN MULTE DIN BISERICILE EVANGHELICE DE AZI, nu se poate accentua îndeajuns importanța unui cuvânt venit de la Dumnezeu. Nu se poate accentua îndeajuns atenția pe care ar trebui s-o acordăm celor care vin și spun: „Am un mesaj de la Dumnezeu! Dumnezeu m-a trimis să spun Poporului Domnului din vremea aceasta următoarele lucruri.”

Dumnezeu ne îndeamnă SĂ NU DISPREȚUIM PROROCIILE, CI SĂ LE CERCETĂM (1Tes. 5:20-21). Oamenii lumii acesteia, oricâte doctorate ar avea, nu pot înțelege prorociile pentru că înțelesul lor este ascuns de ochii lor, dar copiii lui Dumnezeu care au inima curată, pot cerceta, prin Duhul Sfânt care le-a fost dat, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1Cor. 2:9-16). Apostolul Pavel ne îndeamnă să nu disprețuim nici măcar o prorocie pe care Dumnezeu o aduce în viața noastră sau a bisericii, ci să le cercetăm și să păstrăm ce este bun, adică ceea ce Duhul Sfânt ne arată că este din partea lui Dumnezeu. Iar apostolul Ioan ne spune să nu ne repezim să credem pe orice proroc, dar „să cercetăm duhurile și să vedem care sunt de la Dumnezeu” (1Ioan 4:1-3).

Ani de zile am crezut că doar în Vechiul Testament prorocii spuneau „AȘA VORBEȘTE DOMNUL!” sau ASCULTAȚI CUVÂNTUL DOMNULUI!”, dar am fost surprins zilele trecute să văd în Faptele Apostolilor pe prorocul Agab rostindu-și prorocia în fața apostolului Pavel folosind cuvintele: „Iată ce zice Duhul Sfânt…” (Fapte 21:11) Și, bineînțeles, știm cu toții prorocia apostolului Ioan din Apocalipsa, unde la fiecare biserică adresarea era „Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul!”

Dumnezeu nu a dat proroci numai în vechime, ci, așa cum citim în Noul Testament:

  • … Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi, pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi. (1 Corinteni 12:28)
  • Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârșirea sfinților … (Efeseni 4:11)
  • Dumnezeu este același ieri azi și în veci, și El s-a folosit și se va folosi de proroci, de la Avraam (Geneza 20:7) la Domnul Isus (Luca 13:33) și până la cei doi proroci din Apocalipsa 11:3-12.

În vechime prorocii erau numiți văzători (1Samuel 9:9), așa cum spunea și Balaam:

  • Balaam şi-a rostit prorocia şi a zis: „Iată ce zice Balaam, fiul lui Beor, omul cu ochii deschişi, cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce vede vedenia Celui Atotputernic, cel ce cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi: (Numeri 24:3-4)

Am putea spune că ei sunt „ochii” Bisericii, cei puși de Dumnezeu să vadă. În cetățile din Israel (și nu numai), pe zidurile cetății erau puși străjeri. Rolul lor era să aibă ochi buni, să vegheze și să dea alarma atunci când vreun pericol se apropia de cetate.

La fel cum ne este necesară o predică din Scriptură sub ungerea Duhului Sfânt, la fel de necesară este pentru poporul Domnului un mesaj venit printr-un proroc al Domnului. Căci din Scriptură vedem că atunci când poporul Domnului și conducătorii Lui respectau Legea sfântă a lui Dumnezeu, aproape că nu era nevoie de proroci, eventual doar de vreunul care să îmbărbăteze poporul s-o țină tot așa (ca în cazul lui Asa – 2Cronici 15:1-7). Dar atunci când poporul Domnului și conducătorii Lui se rătăceau de la calea Legii, când cuvântul predicat era lipsit de puterea Duhului Sfânt și poporul rătăcea pe munți ca niște oi fără păstor, Dumnezeu trimitea proroci care să spună poporului și conducătorilor: „Chiar acum Dumnezeu vede ce se întâmplă cu voi, chiar acum Dumnezeu m-a chemat, mi-a descoperit ce se va întâmpla cu voi dacă nu vă pocăiți și m-a trimis să vă spun să vă întoarceți la El.”

Este evident că asta s-a întâmplat cu cinci dintre bisericile din Apocalipsa. La început, toate șapte fiind fondate de apostoli sau de oameni sfinți, mergeau bine, pe calea îngustă, dar după un timp lucrurile au început să se strice în cinci dintre ele, și Dumnezeu le-a înștiințat prin apostolul Ioan ce se va întâmpla dacă nu se pocăiesc și nu se întorc la dragostea dintâi față de Salvatorul care i-a răscumpărat cu sângele Lui.

Astăzi, în aceste vremuri de delăsare spirituală, în care se vede cât se poate de clar că am părăsit dragostea dintâi, că nu ne mai trece niciun fior sfânt atunci când ne închinăm Domnului, că suntem doar puțin calzi și nu în clocot pentru Domnul, că nu mai trăim în așteptarea Mirelui mult iubit, ci ne găsim tot mai mult plăcere în idolii lumii acesteia, că nu mai plângem pentru omenirea pierdută din jurul nostru … în aceste vremuri deci … din mai multe părți ale lumii s-au ridicat oameni care mărturisesc că Domnul le-a vorbit printr-un vis, printr-o vedenie, sau au primit o prorocie de o importanță vitală pentru creștinătate.

Deși sunt din diferite colțuri ale lumii, mesajele lor se aseamănă în multe puncte, îndreptându-ne spre aceeași sursă a descoperirilor lor. De asemenea, Domnul Isus din mărturia unuia seamănă leit cu Cel din mărturia celorlalți.

Ei mărturisesc că Domnul Isus le-a vorbit, că s-a întâlnit cu ei, și mesajul Lui pentru poporul Domnului din zilele noastre este următorul (vă redau câte ceva din lucrurile pe care mi le aduc aminte):

  • venirea Domnului este foarte aproape, Domnul este chiar la uși.
  • Biserica Domnului nu este pregătită pentru venirea Domnului Isus. Mirele este gata să vină să-și ia Mireasa, dar Mireasa parcă nici nu-L așteaptă, este prea preocupată cu lucrurile lumii și nu se sfințește în vederea întâlnirii cu Mirele ei.
  • mulți din poporul Domnului se înșală și se amăgesc pe ei înșiși, crezând că dacă fac parte din biserici evanghelice și sunt scriși într-un registru de membri, vor fi răpiți chiar dacă nu trăiesc vieți sfinte.
  • timpul se scurge foarte repede și evenimentele finale (LEPĂDAREA DE CREDINȚĂ, VENIREA ANTIHRISTULUI și VENIREA DOMNULUI ISUS) se vor succeda cu repeziciune, așa încât dacă nu începem de pe acum să intrăm în veghere și pregătire pentru venirea Domnului, vom fi luați prin surprindere, și vom rămâne pe Pământ la răpire, ca fecioarele neînțelepte, ca cei care nu L‑au slujit pe Domnul (Pilda talanților) sau ca cei care L-au slujit, dar n-au ascultat de Dumnezeu în toate lucrurile, ci și-au făcut voia lor și au trăit după poftele lor și după planurile dorite de ei.
  • în iad sunt chiar acum, când scriu acest email și voi îl citiți, foști creștini care L‑au cunoscut pe Domnul, care chiar L-au slujit pe Pământ, dar care nu au ascultat în totul de Domnul (n-au vrut să ierte, n-au slujit pe Domnul ci s-au slujit pe ei înșiși, etc.). Aceasta se potrivește cu ceea ce Domnul a spus în repetate rânduri:
    • Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. (Matei 7:21)
    • Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” (Matei 18:34-35)

Ceea ce am observat este că mesajele lor sunt foarte asemănătoare. Gândindu-mă la asemănarea mesajelor acestor proroci, Domnul mi-a adus în minte pasajul următor din Scriptură:

  • Ilie a zis lui Elisei: „Rămâi aici, te rog, căci Domnul mă trimite până la Betel.” Elisei a răspuns: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi.” Şi s-au coborât la Betel. Fiii prorocilor, care erau la Betel, au ieşit la Elisei şi i-au zis: „Ştii că Domnul răpeşte astăzi pe stăpânul tău deasupra capului tău?” Şi el a răspuns: „Ştiu şi eu, dar tăceţi.” Ilie i-a zis: „Eliseie, rămâi aici, te rog, căci Domnul mă trimite la Ierihon.” El a răspuns: „Viu este Domnul şi viu este sufletul tău, că nu te voi părăsi!” Şi au ajuns la Ierihon. Fiii prorocilor, care erau la Ierihon, s-au apropiat de Elisei şi i-au zis: „Ştii că Domnul răpeşte azi pe stăpânul tău deasupra capului tău?” Şi el a răspuns: „Ştiu şi eu; dar tăceţi.” (2 Împăraţi 2:2-5)

Și Elisei, și fiii prorocilor din Betel, și fiii prorocilor din Ierihon primiseră fiecare independent aceeași descoperire, că Ilie va fi răpit la cer. În același fel, ceea ce am observat citind sau vizionând aceste mărturii, este că, deși sunt din părți diferite ale lumii, deși au avut experiențe diferite, în toate mărturiile lor este același Isus, același Duh și aceeași Evanghelie. Este același Isus Cristos care a plâns pentru Ierusalim și plânge și pentru cei care zilnic se duc în iad, este aceeași Evanghelie a urgenței împăcării cu Dumnezeu, este aceeași Evanghelie a urmăririi sfințirii pe care o vedem în toată Biblia, de la început până în Apocalipsa, unde scrie: „Nimic întinat nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu.”

Vă redau mai jos un fragment dintr-o astfel de vedenie:

Răpirea şi Necazul cel mare

Am mers spre un loc cu un ecran gigant, şi am văzut oameni în el, am putut observa întreaga lume.. Apoi, deodată am văzut mii de oameni dispărând. Femeile gravide şi-au văzut sarcinile dispărând şi păreau că şi-au pierdut mințile. Copiii au dispărut din toate colţurile. Mulţi oameni fugeau de ici colo, strigând, „Acest lucru nu poate fi, acest lucru nu poate fi! Ce se întâmplă?” Am văzut pe cei care au cunoscut pe Domnul, dar au fost lăsaţi în urmă. (Matei 24:40-41) Ei spuneau că Hristos a venit, s-a întâmplat Răpirea. Ei ţipau şi voiau să se sinucidă,. Dar nu au putut. Domnul mi-a spus, „Fiică, în acele zile moartea va fugi, du-te spune omenirii să mă caute, pentru că în acea perioadă nu va mai fi oportunitate (Isaia 55:6) Fiică, va fi prea târziu pentru toţi cei care au fost lăsaţi pe Pământ.”

Când Isus a observat modul în care oamenii au fost lăsaţi în urmă, El a început să plângă şi a zis, „Fiică, voi merge pe Pământ, cum se spune în 1 Tes 4: 16-17: „Căci Însuşi Domnul Se va pogorî din cer, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, şi cei morţi în Hristos vor învia întâi; Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

Dar nu toată lumea va merge cu Domnul, numai cei care fac voia Lui (Matei 7:21) şi care trăiesc o viaţă sfântă, căci Domnul mi-a spus,. „Doar cei care sunt sfinţi vor intra în Împărăţia Cerurilor, (Evrei 12:14) Nimeni nu ştie, nici ziua, nici ceasul în care voi veni după poporul Meu sfânt, nici măcar îngerii nu ştiu „. (Matei 24:36)

Pe ecran am văzut cum oamenii alergau în sus şi în jos. Revistele şi ştirile TV spuneau că „Hristos a venit.” Ecranul s-a închis, şi Isus a terminat prin a spune, „Voi veni pentru un popor sfânt.” Acest lucru a fost tot ceea ce El mi-a arătat. După aceea, El m-a adus înapoi aici, pe Pământ.

Domnul mi-a spus, „Fiică, în acele zile Duhul Sfânt nu va mai fi pe pământ, el nu va mai fi pe Pământ..” (2 Tes 2:7.) Şi am văzut un trafic enorm, cu accidente. Mulţi oameni au vrut să se omoare. Dar Isus a spus, „Ei vor căuta moartea, dar moartea va fugi de la umanitate. Moartea nu va mai fi în această perioadă. „(Apocalipsa 9:6). Am văzut oameni uitându-se la TV, şi reviste care scriau „Mii şi mii au dispărut.” Mulţi deja ştiau că Hristos a venit pentru poporul Său sfânt. Cei care cunoşteau pe Domnul, dar au fost lăsaţi în urmă, s-au dus plângând pe străzi, şi doreau să se omoare, dar nu puteau face nimic.

În timp ce eram în Rai, Isus a spus, „Eu voi veni pentru un popor sfânt şi voi veni în curând.” Dar acum două săptămâni Domnul mi-a spus: „Fiică, eu găsesc plăcere în ceea ce faci, că îndeplineşti ceea ce ţi-am dat, dar nu spune Poporului Meu că Eu vin curând, spune Poporului Meu că Eu vin imediat.” Din nou, Domnul a spus: „Spune-i poporul Meu că Eu vin imediat şi că Eu vin pentru un popor sfânt. Spune Poporului Meu că numai cei sfinţi, numai cei sfinţi vor mă vedea!… Şi să nu taci: Continuă să declari ceea ce ţi-am spus „.

***

Vă mărturisesc că după ce am citit această prorocie, mi-au trecut prin minte gânduri de genul: „Doamne, totuși, nu e prea strict mesajul?” Și imediat mi-a venit în minte versetul: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14)

Celor care privesc cu suspiciune PROFEȚIILE, VISELE și VEDENIILE, le aduc aminte făgăduința Domnului pentru vremurile din urmă, Fapte 2.

  • „În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa vise! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci. (Faptele apostolilor 2:17-18)

Din nefericire, aceste lucrări ale Domnului – VISE, VEDENII și PROROCII – prin care Domnul în dragostea Lui își înștiințează poporul și-l avertizează să se pocăiască (ca pe cele 7 biserici din Apocalipsa), au ajuns să fie privite ca niște lucrări de mâna a doua. În bisericile tot mai elevate ale veacului nostru, PROROCIILE, VISELE ȘI VEDENIILE, adică vorbirea directă actuală a unui Dumnezeu care este viu în vecii vecilor, au ajuns să fie considerate în unele locuri ca rătăcirile unor frați slabi de minte.

Fiindcă Iosif n-a disprețuit visele, ci a fost atent la visele venite din partea Domnului, a putut deosebi înștiințarea din partea Domnului dată prin visul lui Faraon, și astfel o mulțime de popor (împreună cu poporul Domnului) a fost scăpat de foamete. Același lucru se poate să se fi întâmplat și în Noul Testament prin prorocia lui Agab (Fapte 11:27-30)

Dar ce putem spune despre Pavel, pe care Dumnezeu îl ghida prin vedenii și prin proroci?

– Pavel pleacă în slujire ca urmare a unei prorocii (Fapte 13:1-4)
– printr-o vedenie, Pavel intră în Macedonia (Fapte 16:9-10)
– Pavel rămâne în Corint datorită unei vedenii (Fapte 18:9-11)
– Pavel era înștiințat prin proroci din cetate în cetate că urmează să sufere prigoniri (Fapte 20:23; 21:11)

Bineînțeles că cei mai priviți cu suspiciune au fost și sunt profeții. Multora le este peste putință să creadă că Dumnezeu mai vorbește și astăzi. Ei nu știu să facă diferența între etalonul Scripturii, cuvântul scris și veșnic al lui Dumnezeu și vorbirea Lui directă. Ce ar fi putut face Dumnezeu bisericii din Apocalipsa, dacă aceasta s-a rătăcit cu biblia în mână și trăia o viață păcătoasă și plină de automulțumire? Ce să mai facă Dumnezeu dacă toți din biserică întristaseră pe Duhul Sfânt și nu mai pricepeau nimic din Scriptură? E posibil că mulți de acolo gândeau „Avem Scriptura, avem Scriptura. Nu avem nevoie de altceva.” Poate mai aveau Scriptura, dar nu mai aveau lumina Duhului Sfânt, ca să poată pricepe Scriptura. Într-un fel sau altul, au întristat Duhul Sfânt, L-au stins, și nicio predică nu mai era însoțită de puterea Duhului Sfânt.

Și în aceste condiții, Dumnezeu și-a trimis prorocia prin apostolul Ioan.

  • Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând, prin îngerul Său, la robul Său Ioan care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a văzut. (Apocalipsa 1:1-2)

Fără îndoială că rolul prorocilor a fost acela de a chema poporul Domnului din nou la Lege, la împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, și în primul rând de a aduce din nou lumina Duhului Sfânt pentru înțelegerea Scripturii. „La Lege și la mărturie…” (Isaia 8:20) chema prorocul Isaia, iar Domnul Isus îi întreba mereu pe evrei, „Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?”, și le spunea „Vă rătăciți! Pentru că nu cunoașteți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu.” Dacă veți urmări, de exemplu, mărturia „23 minute în iad” veți vedea că este plină de versete din Scriptură, iar Bill Wiese spune la un moment dat „Nu-i o problemă dacă nu vreți să mă credeți pe mine, dar duceți-vă voi înșivă la Scriptură ca să vedeți ce are de spus Dumnezeu despre iad.”

Ca o paranteză, tot atât de adevărat este că Satan prinde prilejul și se folosește de apariția prorocilor Domnului ca să scoată și el mai mulți proroci mincinoși pe piață. Dar asta nu înseamnă să fugim de orice prorocie, ci să ne apropiem mai mult de Domnul, ca să căpătăm mai multă înțelepciune, mai multă pricepere și darul deosebirii duhurilor, ca să putem păstra ce este bun și să putem respinge ce nu este de la Domnul.

DOMNUL NOSTRU VINE! Semnele venirii Lui se înmulțesc de la o zi la alta. Și cel mai important lucru rămâne: voi fi răpit cu Domnul în Împărăția Lui sau voi rămâne pe pământ?

Așa cum spunea recent un predicator, „Oameni buni, prea mult ne culcăm liniștiți pe perna siguranței mântuirii. Mântuirea trebuie dusă până la capăt. Lupta credinței trebuie dusă până la capăt.” Și poporul Israel era liniștit, culcat pe perna mântuirii, când a apărut Isus Cristos, Prorocul, Fiul lui Dumnezeu. Ei nu se închinau la idoli ca Neamurile, aveau Legea care se citea în fiecare zi de Sabat în sutele sau miile de sinagogi din Israel, aveau Templu, aveau preoți, cărturari și Farisei. Și unui astfel de popor Domnul Isus le spune:

  • Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Matei 5:20)
  • Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află. (Matei 7:13-14)
  • şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. (Matei 18:3)
  • Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 8:11-12)
  • Cineva I-a zis: „Doamne, oare puţini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea. (Luca 13:23-24)
  • Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat, şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată. Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat, şi altul va fi lăsat.” (Luca 17:34-36)

Domnul Isus nu vorbea Neamurilor, ci poporului Domnului. Dintr-un punct de vedere, întreaga Evanghelie după Matei este un îndemn insistent, repetat, deosebit de serios al Domnului Isus către un popor care, împreună cu conducătorii săi, se credea la adăpost sub umbrela lui Dumnezeu. Și pe acest popor Domnul Isus caută să-l trezească la realitate, arătându-i că în multe lucruri s-au depărtat de Dumnezeu și că vor rămânea pe dinafara Împărăției lui Dumnezeu, chiar dacă se trag din Avraam și sunt tăiați împrejur.

MIREASA trebuie pregătită pentru întâlnirea cu Domnul ei. Înainte de venirea mirelui, orice mireasă nu face altceva decât să se pregătească, să fie frumoasă, curată, aranjată, impecabilă, fără pată, fără zbârcitură. Acum înțeleg și ceea ce Domnul ne-a vorbit anul trecut despre a zidi UN TRUP FRUMOS AL LUI CRISTOS. Avea în vedere VENIREA DOMNULUI ISUS. Capul Trupului (Isus Cristos) vine să-și răpească Trupul (Biserica). Mirele vine să-și răpească Mireasa. Dacă Capul este sfânt, și Trupul trebuie să fie sfânt. Dacă Mirele este sfânt și frumos, și Mireasa trebuie să fie sfântă și frumoasă.

De aceea Dumnezeu ne-a îndemnat să zidim O INIMĂ CURATĂ, UN ALTAR DE FAMILIE și BISERICA (prin ceea ce dă fiecare mădular).

Ce-ar dori Mirele să găsească când va veni să-și ia Mireasa? Ar dori să găsească o frățietate care-L așteaptă, frați și surori cu inimile curate, familii care se întâlnesc la altarul de rugăciune în fiecare zi și-i declară Domnului: „Doamne, Te așteptăm să vii! Poate vii chiar în noaptea asta. Te rugăm sfințește viețile noastre, ca la venirea Ta să nu rămânem depărtați.” Ar dori să găsească biserici înflăcărate, înfiorate (ca o mireasă) de iminenta venire a Domnului, temându-se ca nu cumva prin atitudinea vreunuia dintre ei Duhul Sfânt să fie întristat sau stins.

„Când va veni Fiul Omului, va găsi El credință pe Pământ?” (Luca 18:8)

Poporul Domnului trebuie pregătit pentru cele trei mari evenimente care urmează să vină: LEPĂDAREA DE CREDINȚĂ, VENIREA ANTICRISTULUI, VENIREA DOMNULUI ISUS. Scriptura vorbește despre aceste evenimente în această ordine (2 Tesaloniceni 2), iar cei care prorocesc astăzi spun că aceste vremuri sunt gata să vină și se vor succeda cu repeziciune. Scriptura spune că aceste vremuri vor fi, semnele le putem vedea cu ochii noștri, iar prorocii ne spun că Domnul este chiar la uși.

Oricât v-aș povesti, nu veți înțelege cu adevărat dacă nu veți auzi dvs. înșivă cu urechile voastre aceste mărturii ale unor oameni care pretind că „GURA DOMNULUI A VORBIT”. Personal vă recomand pentru început următoarele mărturii:
· Bill Wiese − 23 minute în iad
· Dr. Maurice Rawlings — Înapoi din Iad (7 întorși din moarte clinică)
· Beniamin Faragau – Proorocie citata de Pastorul Bisericii Baptiste IRIS 1999
· Vetuța Haniș — Descoperire vremea sfârșitului
· Irina – Vis despre implantarea cipului
· Angelica Zambrano – Raiul, iadul și vremea sfârșitului
· Sora Dana de la Cluj — Profeție vremea sfârșitului

Și în final un cuvânt din prefața cărții „23 minute în iad” de Bill Wiese:

„În urmă cu câteva luni, Mike Bickle, un cunoscut de-al meu cu care lucrez la Casa Internaţională de Rugăciune, mi-a cerut să vorbesc în Biserică despre Iad. În timp ce studiam acest subiect, am primit de la un prieten, Steve Carpenter, o casetă. Pe acea casetă era un mesaj din partea lui Bill Wiese şi a soţiei sale, Anette.

Mesajul lui m-a zguduit din temelii şi mi-a schimbat definitiv felul în care mă raportez la familia mea, la prieteni şi chiar la oamenii pe care nu îi cunosc.

Acest mesaj m-a schimbat pentru totdeauna, fără nici o exagerare, şi vă rog să mă credeți că nu vorbesc aici în hiperbole. El m-a transformat şi mi-a schimbat definitiv felul în care privesc la cei câțiva ani de viaţă care mi-au mai rămas de trăit pe acest pământ. Dorința mea este ca Dumnezeu să facă acelaşi lucru şi cu dumneavoastră. Nu vă pot spune în cuvinte cât de important este acest mesaj!” (redactorul cărții)

Lăudat să fie Domnul nostru Isus Cristos!

ÎMI CER IERTARE

În luna mai 2015, am trimis un email mai multor frați și surori și l-am postat și public pe internet, exprimându-mi dezacordul cu unele din practicile bisericilor evanghelice. La 3 ani de la acel email, Dumnezeu mi-a arătat unele lucruri în care am greșit, și pentru aceasta este nevoie să-mi cer azi iertare.

Așa cum spune Eclesiastul, „aruncarea cu pietre îşi are vremea ei, şi strângerea pietrelor îşi are vremea ei” (Eclesiastul 3:5). Dacă n-am fost înțelept și am aruncat cu pietre în toate direcțiile, acum trebuie să mă duc să le strâng, ceea ce este mai greu.

Dacă nu ați primit acel email din luna mai 2015, puteți să nu citiți mai departe.

Domnul mi-a arătat trei motive pentru care mi-am cerut deja iertare celor doi păstori, fratele Ovi și fratele Mihai. Și, de asemenea, unele din aceste motive sunt valabile și pentru restul fraților și surorilor care au citit acel email.

1. DUMNEZEU MI-A ARĂTAT CĂ AM ADUS TULBURARE ÎN POPORUL DOMNULUI 

Chiar dacă nu sunt de acord cu unele practici ale bisericilor de azi, n-ar fi trebuit să fac public numele celor doi frați păstori, în felul în care am făcut-o. Emailul pe care l-am scris ar fi trebuit să îl trimit celor în cauză, eventual comitetului bisericii sau conducătorului Uniunii Penticostale și al Uniunii baptiste, dacă chiar ajungeam la concluzia că lucrurile sunt într-adevăr grave din punctul meu de vedere. Dar așa am produs o tulburare printre credincioși și în familiile celor doi păstori, ceea ce n-a fost deloc bine. Îmi pare rău și-mi cer iertare, atât lor, cât și comitetelor celor două biserici, întregii biserici și soțiilor și copiilor celor doi păstori.

2. DUMNEZEU MI-A ARĂTAT CĂ JUDECATA A FOST PREA ASPRĂ 

Domnul mi-a adus aminte versetul: „căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruieşte judecata.” (Iacov 2:13)

Și am înțeles că am uitat toată povara slujirii de păstor și tot binele pe care mi l-au făcut cei doi păstori mie și familiei mele, și i-am judecat fără milă. Și pentru acest lucru mă pocăiesc și îmi pare rău.

3. DUMNEZEU MI-A ARĂTAT CĂ AM CĂZUT ȘI ÎN PĂCATUL VORBIRII DE RĂU 

Recent Domnul mi-a adus înaintea ochilor versetul „Dai drumul gurii la rău şi limba ta urzeşte vicleşuguri. Stai şi vorbeşti împotriva fratelui tău, cleveteşti pe fiul mamei tale.” (Psalmii 50:19-20)

Uneori am căzut și în acest păcat, și-mi pare rău.

Toate acestea se datorează lipsei de înțelepciune. Chiar dacă mi-aș găsi niște circumstanțe atenuante, cum ar fi râvna pentru o biserică sfântă, curată și după modelul Noului Testament, asta nu scuză cu nimic ceea ce am făcut din lipsă de înțelepciune. Am căzut și eu în păcatul iudeilor din Romani 10, despre care Pavel spunea că aveau râvnă pentru Dumnezeu, dar nu aveau pricepere.

Pentru toate acestea vă rog pe toți să mă iertați.

Dan Ghimbășanu

VINE DOMNUL! TU ȘTII? TU EȘTI TREAZ?

Dragi frați și surori, este extraordinar ce vremuri trăim. Prorociile cu privire la Israel, la venirea Domnului Isus și răpirea Bisericii se împlinesc sub ochii întregii omeniri, dar cei mai mulți au alte preocupări. Exact ca la Potop și la Sodoma și Gomora.
Imagini pentru razboi la granita cu israelul
AUREL GHEORGHE – SEMNELE VREMURILOR (mai 2018)
În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului. (Matei 24:38)
Întrebarea este: TU ȘTII? TU EȘTI TREAZ? Sau ne-am rezervat deja bilete la vară pe litoralul însorit al mării negre, sau chiar pe plajele internaționale?
Cât de actuală este acum întrebarea prorocului Elisei, către ucenicul lui, Ghehazi: „Este oare acum vremea de luat argint, haine, măslini, vii, oi, boi, robi şi roabe?” (2 Împ 5:26)
Elisei lucra pentru zidirea Împărăției lui Dumnezeu, contribuind la mântuirea unuia ca Naaman sirianul, iar Ghehazi se îngrijea cum să mai facă un gheșeft (afacere) să-și mai sporească veniturile.
TREZIȚI-VĂ CREȘTINI!
(ascultați cu atenție mesajul fratelui Aurel, care nu este decât realitatea a ceea ce se întâmplă nu într-un colț al Pământului, ci chiar în buricul Pământului – așa cum apare pe atlasul geografic Israelul.)

AUREL GHEORGHE – SEMNELE VREMURILOR (mai 2018)

 

BOLI EVITABILE

S I. McMillen, M. D.

Un medic argumentează că Biblia este adevărată

– Ştiinţă acum 4000 de ani!

– Scrierile Sfinte precedează medicina modernă!

Prefaţă

Pacea nu se vinde în tablete! Acest lucru este regretabil din cauză că ştiinţa medicală recunoaşte că emoţiile, precum şi frica, supărarea, invidia, ranchiuna şi duşmănia, sunt răspunzătoare de majoritatea bolilor noastre. Estimările variază de la 60% la aproape 100%.

Încordarea emotivă (stresul) poate produce hipertensiune arterială, guşă toxică, migrene (dureri de cap), artrite, apo­plexii, tulburări cardiace, ulcere gastro-duodenale şi alte boli serioase prea numeroase pentru a fi menţionate. Ca medici, putem prescrie tratamente pentru simptomele acestor boli, dar nu putem face prea mult pentru cauza ce stă la baza lor: dezordinea emoţională.

Este regretabil, dar pacea nu o primeşte nimeni în tablete! Avem nevoie de ceva mai mult decât de tablete pentru tensiunile ce produc boală bărbatului care şi-a pierdut toate economiile realizate în viaţa lui, pentru sufletul fetei înlăcrimate care a fost părăsită, pentru tânărul tată care are un cancer ce nu poate fi operat, pentru soţia care are un bărbat crai, pentru adolescentul disperat de semnul ce are pe faţă din naştere, pentru intrigantul care stă treaz noaptea încercând să ticluiască metode prin care să înşele pe vecinul său.

Această carte a luat naştere ca urmare a mii de suspine ale multor oameni care au părăsit cabinetul meu fără să primească un ajutor potrivit. Nu am avut timpul necesar decât spre a prescrie câteva tablete pentru durerile lor. Am ştiut însă că există ceva mai bun pentru vieţile lor decât tabletele prescrise. în această carte am prescris reţeta pe care aş fi dorit s-o dau acestor pacienţi dacă aş fi avut şi timpul necesar.

Mă grăbesc să adaug că acest sfat nu este al meu propriu. Atunci când Dumnezeu a scos pe israeliţi din chinurile Egiptu­lui, El le-a promis că dacă vor asculta de legile Sale, El nu va lăsa „nici una din boli…” să cadă asupra lor (Exod 15:26). Dumnezeu garantează o ocrotire totală faţă de boli, ocrotire pe care medicina modernă nu poate s-o acorde. A fost promisiu­nea lui Dumnezeu o simplă asigurare? Au fost israeliţii scutiţi în mod miraculos de aceste boli? Ar putea aceleaşi reguli să ne salveze şi astăzi?

Sunt încredinţat că cititorul va fi mirat să descopere că sfaturile Bibliei pot să-l scutească de unele boli infecţioase, de unele cancere devastatoare şi de un lung şir de boli psihoso­matice, care cresc în ciuda tuturor eforturilor medicinii mo­derne.

Sunt dator a mulţumi multor oameni, dar întâi de toate pa­cienţilor mei. Deşi multe cazuri sunt relatate din povestiri reale, ele sunt deghizate şi combinate cu povestirile altor pacienţi.

Această carte nu ar fi luat naştere niciodată fără ajutorul dat cu simpatie de dr.Gustav Prinsell şi dr.J.Myron Stern, care au avut o grije deosebită de cabinetul meu timp de aproape nouă luni. Un alt medic binevoitor, Ray W.Hazlett, Litt.D. m-a încurajat şi m-a ajutat în primele luni, încât am putut s-o termin aşa de repede.

Sunt foarte îndatorat domnişoarei Sophia Davis care a corec­tat toate greşelile gramaticale şi le-a completat din abundenţă cu virgule şi alte semne asemănătoare. Doamnei Muriel Babbit îi datorez de a fi prelucrat micile ciorne secundare pe curat, bătute la maşina de scris astfel ca să apară cel mai uşor pentru editor.

Fiica mea Linda şi soţul ei dr.J.Myron Stern mi-au dat din plin câteva „doze de vitamine” usturătoare, pentru care le sunt acum recunoscător. Faţă de Alice Jean soţia mea, am aprecie­rea cea mai adâncă pentru sprijinul şi încurajarea permanentă.

Mai presus de toate, mulţumesc Domnului pentru călăuzirea Sa binevoitoare şi ajutorul Său manifestat în toate căile mele.

Cuprins:

 

  1. Părul alb şi ulei de şarpe cu clopoţei
  2. Dovadă împotriva mândriei şi prejudecăţii
  3. Ştiinţă patru mii de ani mai târziu
  4. Cinci milioane de minţi turmentate
  5. Boli coronariene şi cancer în pachete
  6. Ei au de plătit diavolului
  7. Duşmanii fericirii sexuale
  8. Superlativele în viaţa sexuală
  9. Minte bolnavă – trup bolnav
  10. Nu ceea ce mâncăm, este ceea ce ne mistuie
  11. Echilibrul scump plătit
  12. Ouă – doar ouă
  13. „Iubire sau moarte”
  14. Pisici şi crocodili
  15. Sunteţi tot atât de bătrân ca şi arterele dvs.
  16. David şi uriaşul „teamă”
  17. Artrită – de spaima unei pantere
  18. Frica cea mai mare a omului redusă la tăcere
  19. Printr-o lacrimă vezi mai departe decât printr-un telescop
  20. Noroi sau stele?
  21. Problema Nr.l de sănătate a naţiunii
  22. Melci şi schizofreni
  23. O lecţie: John D. Rockefeller
  24. Nu căuta să împuşti luna
  25. Vai, în mine trăiesc două fiinţe!
  26. Descătuşat de chinuri
  1. Părul alb şi ulei de şarpe cu clopoţei

„Pentru a preveni albirea părului, ungeţi-l cu sângele unui viţel negru care a fost fiert în ulei, sau cu grăsimea unui şarpe cu clopoţei” (S.E.Massengill, A Sketch of Medicine and Phar­macy – Bristol, Tenn., S.E.Massengill Company, 1943 pag.16). Această reţetă vine de la faimosul Papyrus Ebers, o carte de medicină scrisă în Egipt la cca. 1552 î.Cr. Deoarece Egip­tul ocupa o poziţie dominantă în lumea veche medicală, acest Papyrus este de mare importanţă ca document al ştiinţei medi­cale din acele zile.

Cartea cuprinde de asemenea şi prescripţii pentru cei care au pierdut părul: „Atunci când cade părul, un remediu este să se aplice un amestec de şase grăsimi şi anume: de cal, hipo­potam, crocodil, pisică, şarpe şi ţap. Pentru ca să-l întăriţi, ungeţi-l cu dintele unui măgar, zdrobit în miere” (Ibid.).” Un preparat special pentru pieptănătura reginei Schesch, consta din părţi egale de călcâi de câine de vânătoare abisinian, flori de curmal şi copite de asin, fierte în ulei. Preparatul acesta deosebit era folosit ca să crească părul reginei.

Pentru a salva victimele muşcate de şerpi veninoşi, medicii din acele zile le dădeau să bea „apa magică”, apă ce a fost vărsată deasupra unui idol special (Scope – Summer 1955 pag. 13). La răni adânci, ei aplicau sânge de vierme şi gunoi de asin. Deoarece bălegarul de asin era încărcat cu spori de bacil tetanic, nu era de mirare că tributul plătit de răniţi era mare.

Papyrus Ebers cuprinde multe sute de remedii pentru boli diferite. Medicamentele includ „sânge de şopârlă, dinţi de porc, carne putrezită, grăsime rău mirositoare, umezeala din urechile unui mistreţ, grăsime din lapte de gâscă, copite de asin, grăsime de animale din diferite surse, excremente de animale inclusiv de la fiinţe omeneşti, măgari, antilope, câini, pisici, până şi de la muşte” (Massengill, op. cit. pag. 16-17). Aproximativ în timpul când a fost scrisă această carte egip­teană, s-a născut şi Moise în Egipt. Cu toate că părinţii săi erau israeliţi, el a fost crescut la curtea împărătească şi „a în­văţat toată înţelepciunea egiptenilor” (Faptele apostolilor 7:22). Nu este nici o îndoială că el a fost familiarizat cu toată ştiinţa medicală din timpul său. Multe mii de israeliţi au cunoscut de asemenea şi fără îndoială că au şi folosit unele remedii men­ţionate în Papyrus Ebers. Totuşi, atunci când Moise a condus marea mulţime de israeliţi afară din Egipt, Domnul le-a dat cea mai însemnată promisiune: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui şi dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din aceste boli cu care am lovit pe egipteni, căci Eu sunt Domnul care te vindecă” (Exod 15:26).

„…nici una din aceste boli…”! Ce promisiune! Nu au fost chinuiţi de secole de aceste boli atât egiptenii cât şi israeliţii? Practic, reţetele din cărţile lor medical.e nu au folosit la nimic, ba de multe ori acestea au adus mai mult rău decât însăşi bolile. Domnul a făcut acum o promisiune fantastică pentru a elibera pe israeliţi de toate bolile egiptenilor. Dumnezeu a dat lui Moise un număr de legi care fac parte şi astăzi din Biblia noastră. Dar aceste directive medicale divine erau cu totul diferite de acelea din Papyrus Ebers şi cu siguranţă, Dumnezeu nu le-a copiat pe cele ale autorităţilor locale din acele zile. Instruit în universităţile regale de medicină, ar fi avut Moise destulă încredere să accepte inovaţiile divine fără să adauge unele din remediile pe care le-a învăţat? Din relatarea biblică descoperim că Moise a avut atâta încredere în legile lui Dumnezeu încât nu a introdus în instrucţiunile inspirate nici măcar un singur curent din concepţiile greşite ale timpului. Dacă Moise ar fi cedat înclinaţiei naturale de a fi adăugat cât de puţin din cele învăţate în universităţi, pe atunci cele mai moderne, noi am fi putut găsi astăzi în Biblie nişte prescripţii cam de felul acesta: „călcâiul unui câine de vânătoare abisinian” sau „dinte de măgar, strivit în miere”, fără să mai menţionăm alte medicamente pe care medicii vremii le-au compus din murdărie de câini, pisici sau muşte, încărcate cu bacterii.

Instrucţiunile divine, nu numai că erau lipsite de practici primejdioase, dar aveau multe şi amănunţite recomandări pozitive. Să ne uităm în treacăt la influenţa acelor instrucţiuni pozitive în istoria prevenirii bolilor infecţioase. Multe sute de ani, lepra, acea boală infecţioasă, a omorât nenumărate mi­lioane de oameni în Europa.

Proporţiile teribilei maladii printre europeni sunt date de dr.George Rosen, profesor de sănătate publică la universitatea din Columbia, care relatează următoarele: „Lepra a adus cea mai mare nenorocire care şi-a întins umbra asupra vieţii omenirii medievale. Frica de toate celelalte boli luate la un loc, nici nu se poate compara cu teroarea răspândită de lepră. Nici moartea neagră din secolul al patrusprezecelea (epidemia de ciumă în Europa în anii 1348-1349), sau apariţia sifilisului spre sfârşitul secolului al cincisprezecelea, nu a produs o asemenea stare de groa­ză… încă de la începutul evului mediu, ea a început să se ră­spândească mai larg în Europa şi a devenit o problemă serioasă socială şi de sănătate. Ea era o boală epidemică răs­pândită în special printre săraci şi a atins maximul de teroare în secolele treisprezece şi patrusprezece” (George Rosen, History of Public Health – New-York, MD Publications, 1958, pag. 62-63).

Ce au putut oferi medicii pentru a opri ravagiile mereu cres­cânde ale leprei? Unii credeau că ea a fost „produsă în urma consumului de alimente fierbinţi puternic condimentate cu piper, usturoi, preparate din carnea porcilor bolnavi”. Alţi medici erau de părere că ea era produsă de conjunctura rău voitoare a planetelor. Bineînţeles, sugestiile lor de prevenire erau cu totul fără valoare.

O altă plagă care a întunecat evul mediu (mediu timpuriu) şi l-au făcut într-adevăr negru, a fost ciuma neagră. Numai în secolul al patrusprezecelea, acest ucigaş a luat viaţa la una din patru persoane, o estimare totală de şaizeci de milioane. A fost cel mai mare dezastru înregistrat vreodată în istoria omenirii: „Măturând totul, această plagă a adus cu sine panică şi zăpăceală… Morţii erau azvârliţi talmeş-balmeş în gropi imense săpate în grabă în acest scop şi trupuri în putrefacţie zăceau pretutindeni în case şi pe străzi. Groparul şi medicul erau aruncaţi în aceiaşi groapă mare şi adâncă. Testatorii şi moştenitorii, precum şi executorii erau aruncaţi împreună din acelaşi furgon, în aceiaşi groapă” (Fielding Garrison, History of Medicine – Philadelphia, W. B. Saunders Co., 1929 pag. 187).

Ce urmări au avut majoritatea plăgilor din întunecatul ev mediu, ne spune George Rosen: „Conducerea a fost luată de către biserică deoarece medicii nu mai aveau nimic de oferit. Biserica a luat ca principiu de orientare conceptul de con­tagiune aşa cum a fost concretizat în Vechiul Testament… Această idee şi consecinţele sale practice sunt definite cu mare claritate în cartea Leviticul…

Odată ce diagnosticul de lepră a fost stabilit, bolnavul era izolat şi exclus din comunitate. Urmând preceptele expuse în Levitic, biserica a preluat sarcina de a combate lepra. Ea a trecut la primul său pas eroic în stârpirea sistematică a bolii” (Rosen op. cit. pag. 63-65).

Măsurile sunt prescrise în Levitic 13:46: „Câtă vreme va avea rana… este necurat. Să locuiască singur; locuinţa lui să fie afară din tabără.”

Alţi istorici atribuie Bibliei apariţia unei noi ere în controlul efectiv al bolii: „Legile împotriva leprei, expuse în Levitic 13, pot fi privite ca primul model de legislaţie sanitară” (Ar­turo Castiglione, A History of Medicine, New Jork, Alfred A. Knopf, Inc., 1941, pag. 71).

Imediat ce naţiunile europene au văzut că carantina prevăzu­tă de Biblie a adus boala (lepra) sub control, ele au aplicat aceleaşi metode şi principii şi împotriva ciumei negre. Rezul­tatul a fost la fel de spectaculos şi milioane de vieţi au fost salvate.

Dacă această plagă mortală ar fi continuat necurmat, multe celebrităţi ale Renaşterii nu s-ar fi născut niciodată, sau ele ar fi putut să moară înainte de timp. Astfel istoria Europei a fost puternic influenţată din cauză că oamenii au început să pună în practică indicaţiile date de Dumnezeu israeliţilor: „Dacă vei asculta cu luare aminte vocea Domnului Dumnezeului tău… nu voi lăsa nici una din aceste boli asupra ta…”

  1. Dovadă împotriva mândriei şi prejudecăţii

Cu toate că Europa a reuşit să pună sub control cele mai devastatoare plăgi prin aplicarea de măsuri categorice ale Bibliei de a izola victimele, alte boli continuau să decimeze neamul omenesc deoarece oamenii nu au luat în serios pro­misiunile lui Dumnezeu că ei vor fi eliberaţi de toate bolile dacă vor da ascultare sfaturilor divine. De aceea, boli intesti­nale ca holera, dizenteria şi febra tifoidă, continuau să obţină un greu tribut de vieţi omeneşti. Până la sfârşitul secolului al optsprezecilea, măsurile igienice de prevenire, chiar şi în marile capitale, erau foarte primitive. De regulă excrementele erau aruncate pe străzi nepavate şi murdare. Duhori insuportabile apăsau oraşele şi satele. Era cea mai bună perioadă de pros­peritate pentru muştele care se prăseau în murdărie şi răspân­deau bolile intestinale ce omorau milioane de oameni.

Ce multe vieţi omeneşti ar fi fost salvate dacă omul ar fi luat în serios sfaturile lui Dumnezeu pentru eliberarea de boli!

Biblia, printr-o ordonanţă, indică calea spre descătuşare din ghiarele epidemiilor devastatoare ale febrei tifoide, holerei şi dizenteriei: „Să ai un loc afară din tabără şi acolo să ieşi afară. între uneltele tale să ai şi o lopată cu care să sapi (o groapă) şi să acoperi murdăriile ieşite din tine, când vei ieşi afară” (Deuteronom 23:12-13).

Un istorician în materie de medicină scrie că directiva este „cu siguranţă o măsură primitivă dar eficace, deoarece ea arată idei avansate de igienă” (Arturo Castiglione, op. cit. p. 70). Cum ar putea această recomandare dată lui Moise cu 3500 de ani mai înainte, să ne ofere azi idei avansate de igienă? Ex­plicaţia logică este aceea că Biblia este ceia ce se pretinde a fi, adică: Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.

Dar mândria şi prejudecăţile omului sunt duşmani prea tari pentru a fi puse la încercare. Să luăm ca exemplu întâmplarea ce a avut loc în anul 1840 la Viena tocmai pe când se sărbă­toreau superbele valsuri ale lui Johann Strauss şi a fiului său. Viena era pe atunci renumită şi ca centru medical. Să ne arun­căm privirea în unul din faimoasele spitale din acele zile: „Spi­talul general”. în saloanele de maternitate ale acestui renumit spital, una din 6 femei murea. Acest mare şi îngrozilor procent de mortalitate era la fel şi în celelalte spitale din întreaga lume. Obstetricienii (mamoşii) atribuiau decesele pe seama constipa­ţiei, lactaţiei întârziate, fricei şi aerului infectat. După ce mure­au, femeile erau transportate la morgă pentru autopsie. în fie­care dimineaţă intrau în morgă medicii şi studenţii în medicină pentru a executa autopsiile. După aceea, fără să-şi cureţe mâinile, medicii şi alaiul de studenţi, treceau în saloa­nele de maternitate pentru examenul ginecologic al pacientelor. Desigur, pe atunci nu existau mănuşi de cauciuc. La începutul anului 1840, deci ceva mai mult decât 100 de ani, un tânăr medic pe nume Ignaz Semmelweis a luat în primire unul din saloanele de obstetrică. El a observat că în general femeile care erau examinate de profesori şi studenţi, se înbolnăveau şi mureau. După ce timp de trei ani a observat această situaţie cumplită, el a stabilit o regulă pentru salonul său, ca oricare medic şi student care a luat parte la autopsii să-şi spele cu grije mâinile mai înainte de a examina pacientele din maternitate.

În luna aprilie 1847, înainte ca noua dispoziţie să intre în vigoare, în salonul dr.Semmelweis au murit 57 de femei. După ce a fost instituit regulamentul spălării mâinilor, au murit: în luna iunie numai una din 42, în luna iulie numai una din 84 de femei. Statisticile au arătat cu precizie că infecţiile fatale au fost purtate de la cadavre la pacientele încă în viaţă.

Într-o zi, după efectuarea autopsiilor şi spălarea mâinilor, chi­rurgii şi studenţii au intrat în salonul de maternitate şi au examinat o serie de paturi cuprinzând douăsprezece femei. Din cele douăsprezece femei, unsprezece au făcut foarte repede temperatură şi au murit. în mintea ageră a lui Semmelweis s-a născut un nou gând: desigur un element misterios cu consecinţe fatale, a fost purtat în mod evident de la un pacient în viaţă la ceilalţi pacienţi. Concluzie logică, Semmelweis a dispus ca fie­care să-şi spele mâinile cu grijă şi după examinarea fiecărui pacient. Imediat s-au ridicat nenumărate proteste împotriva „pacostei de spălare, spălare şi iar spălare”. Dar procentul de mortalitate descreştea mereu.

A fost aplaudat dr. Semmelweis de colegii săi? Din contră, studenţii indolenţi, obstetricienii cu prejudecăţi şi superiorii săi geloşi, l-au batjocorit şi înjosit atât de mult încât contractul său anual de angajare nu a mai fost reînnoit. Succesorul său a scos afară lighianele şi procentul de mortalitate a ajuns din nou la vechile cifre îngrozitoare. Au fost convinşi colegii săi că el avea dreptate? Nici de cum! Noi muritorii putem foarte bine să privim cu proprii ochi asemenea lucruri şi totuşi mintea să ne fie atât de îmbrobodită în mândrie şi prejudecată, încât chiar şi ceea ce este bine dovedit, să pătrundă foarte greu la ea.

Timp de 8 luni Semmelweis a încercat în zadar să primească din nou un post onorabil în spital. Dezgustat şi deprimat, el părăsi Viena fără să-şi ia rămas bun de la puţinii săi prieteni şi se duse la Budapesta, oraşul său natal. Acolo a obţinut un post într-un spital, unde de asemenea procentul de mortalitate al femeilor gravide era îngrozitor de mare. El a introdus şi aici practica spălării mâinilor înainte de examinarea individuală a pacientului. Dintr-o dată, secera nemiloasă a fost oprită, dar prejudecăţile şi geloziile au copleşit adevărul dovedit şi mulţi dintre colegii lui Semmelweis treceau pe lângă el pe coridoarele spitalului, fără să-i vorbească.

Dr. Semmelweis a scris o carte, excelent documentată, asu­pra muncii sale, care a avut ca efect să îmboldească pe duşmanii săi la cel mai amar sarcasm. încordarea, precum şi strigătele de moarte ale mamelor muribunde l-au obsedat şi au influenţat atât de mult natura sa sensibilă, încât până la sfârşit i s-a deranjat mintea. Ignatz Semmelweis a murit într-un institut de alienaţi mintali fără să primească vreodată recunoştinţa pe care o me­rita din plin.

Cu multe, multe secole înainte de Semmelweis, Dumnezeu a dat lui Moise instrucţiuni amănunţite asupra celei mai eficace metode de curăţirea mâinilor imediat după ce a fost atinsi un cadavru sau o fiinţă vie infectată (Numeri 19). Metoda lui Sem­melweis a făcut o cale lungă în prevenirea multor decese, ca să nu fie acceptată astăzi în vreun spital. Metoda Scripturii specifica nu o simplă spălare într-un lighian, ci spălări repetate în ape curgătoare, cu intervale de timp acordate pentru uscare şi expunere la soare, pentru a ucide bacteriile încă nespălate. Mai mult, metoda biblică cerea celor ce au avut contact cu un cadavru să-şi schimbe hainele cu altele curate care au fost spălate şi uscate. Tehnica Bibliei a fost aşa dc complexă şi de eficace faţă de oricare altă tehnică pe care un om ar fi putut-o născoci vreodată, încât din nou este logic să credem că legile au fost date de Dumnezeu lui Moise, aşa cum scrie Biblia.

În chirurgie a predominat de asemenea acest spirit de necu­noaştere, mândrie şi prejudecată în ceea ce priveşte spălarea mâinilor. în cea mai mare parte a secolului al nouăsprezecelea, măsurile preventive în chirurgia de specialitate erau extrem de simple. Pacientul venea în sala de operaţie, se dezbrăca acolo şi se căţăra pe masa de operaţie. Chirurgul îşi scotea haina, îşi sufleca mânecile, scotea câteva instrumente dintr-o geantă sau din dulap şi începea să opereze. Dacă chirurgul dorea să demonstreze ceva studenţilor, îi poftea la masa de operaţie ca să pipăie cu mâinile lor nespălate şi pline de microbi, o rană sau un abdomen deschis. Desigur, în asemenea condiţii, mortalitatea era îngrozitor de ridicată. Dr.Roswell Park, în cartea sa asupra istoriei medicinei, povesteşte despre propriile sale experienţe: „Atunci când am început lucrul ca internist într-un spital, în anul 1876 era cel mai mare spital din ţară, s-a întâmplat ca fiecare pacient operat, cu una sau două excepţii, să moară din cauza infecţiilor, deşi operaţiile erau realizate de chirurgi socotiţi în acele zile ca fără egal în meserie” (An Epitome of the HISTORY of Medicine, second edition, Philadelphia, F. A. Davis Co., 1901 – pag. 326).

O astfel de mortalitate nu s-ar fi întâmplat dacă chirurgii ar fi urmat metoda pe care Dumnezeu i-a prescris-o lui Moise privi­tor la spălarea meticuloasă a mâinilor şi schimbarea hainelor după contactul cu bolile infecţioase. Doctorul Park declară că în cei doi ani ce au urmat lui 1876, a fost introdusă metoda antiseptică de curăţire a mâinilor şi a instrumentelor în urma căreia s-a constatat o scădere spectaculoasă a mortalităţilor. Opera lui John Tyndall, Louis Pasteur, Robert Koch şi Sir Joseph Lister au furnizat în sfârşit dovezile clare, aşa că încetul cu încetul s-a risipit încăpăţânarea şi prejudecata.

În secolul al douăzecilea nici o operaţie chirurgicală nu se efectuază fără spălarea meticuloasă a mâinilor. Totuşi, orice neglijare în spălarea mâinilor a avut ca rezultat pierderi inutile de vieţi omeneşti. Infecţiile stafilococice au devenit epidemii dezastruoase în unele spitale de copii. în vara anului 1958 o epidemie de infecţie stafilococică pricinuită de o spălare in­corectă a mâinilor, s-a răspândit într-un mare spital general din estul Statelor Unite. Diferitele antibiotice au fost de puţin ajutor şi înainte ca infecţia să fie depistată, s-au stins vieţile a 86 de bărbaţi, femei şi copii.

Departamentul de Stat al Sănătăţii din New-York s-a alarmat din cauză că asemenea infecţii pot fi răspândite pentru că o persoană a omis să-şi spele mâinile cu grijă. în anul 1960 Departamentul a editat o carte descriind metodele de spălare a mâinilor şi procedeele foarte apropiate de metoda Scripturii cuprinsă în Numeri cap.19.

În sfârşit, abia în anul 1960 omenirea a ajuns la capăt cu această problemă. Ei au învăţat, după secole şi pe un preţ în­grozitor, ceea ce Dumnezeu i-a dat lui Moise prin inspiraţie di­vină.

  1. Ştiinţă patru mii de ani mai târziu

„Doctore, trebuie să-mi spui dacă am cancer sau nu! Eu insist şi trebuie să ştiu ce arată analizele de laborator!”

Simpatică, în vârstă de treizeci şi şase de ani, Beth Howard, şedea pe marginea scaunului. Mai bine de două săptămâni, doctorul său a folosit tot felul de tactici de amânare ca să o pregătească pentru acest moment.

Când adevărul a fost dat pe faţă, acesta o zdrobi. „Doctore, nu mă lăsa să mor! Trebuie să mă salvezi! Nu ar fi posibil să las pe drumuri pe Lorna şi pe Jane. Acum în adolescenţa lor, ele au nevoie de mine mai mult ca oricând. Apoi, Phil şi Bill.”

În hohote, îşi îngropă faţa în pernă. în asemenea momente orice doctor ar vrea să facă totul pentru a salva o viaţă. Dar tot ce poate el oferi sunt numai atenuante ale durerii sau calmante. Din cauză că cancerul lui Beth era avansat, nu mai era decât o chestiune de luni până să moară.

Beth avea cancer uterin. în anul în care a murit s-au scurs pe străzile americane treisprezece mii de cortegii funerare cu victi­mele acestui cancer special. Multe erau femei de vârstă mijlo­cie, majoritatea între 31 şi 50 de ani (Harold Thomas Hyman, An Integrated Practice of Medicine – Philadelphia W. B. Saun­ders Co., 1946, pag. 2551).

Cancerul uterin este unul din cele mai obişnuite la femei. El cuprinde 25% din toate cancerele la femei şi 80% din toate cancerele genitale. Aceste statistici sunt cu atât mai patetice cu cât marea majoritate a deceselor ar fi fost prevenite prin respec­tarea unei instrucţiuni pe care Dumnezeu a dat-o lui Avraam.

Istoria acestei cunoaşteri este ciudată. La începutul anului 1900 dr. Hiram N. Winenberg, în timp ce studia mărturiile pacientelor din spitalul „Muntele Sinai” din New-York, a obser­vat că evreicele erau comparativ scutite de acest cancer (Hiram N. Wineberg, „The Rare Occurrence of Cancer of the Among Jewish Women”. Buletin of Mt. Sinai Hospital, 1919). – Era o uluitoare descoperire! Era deci o grupare care a suferit cu mult mai puţin decât celelte femei de pe urma acestui uriaş ucigaş.

Urmărind acest fir conducător, dr. Ira I. Kaplan şi colegii săi au studiat înregistrările femeilor din spitalul Bellevue din New-York şi au fost de asemenea uimiţi de raritatea cancerului uterin printre femeile evreice (I. Kaplan, and R. Rosh Ameri­can Journal of Roentgenology, June 1947, pag. 659-664).

În anul 1949, ginecologii din clinica Mayo au observat că din 568 de cazuri consecutive de cancer uterin, nici una din victime nu era evreică. Şapte la sută din primirile la clinică sunt evreice şi oricine s-ar fi aşteptat ca din 568, şapte la sută, adică patru­zeci de evreice să aibă cancer uterin. Din contră, nu a fost nici un singur caz (Cancer of Cervix and Non-Jews”, Journal of the American Medical Association, July 23, 1949, pag. 1069).

În anul 1954, într-un vast studiu asupra a 86.214 femei din Boston, s-a observat că la femeile neevreice, cancerul uterin era de opt ori şi jumătate mai frecvent ca la femeile evreice (W. B. Ober, and L. Reiner, „Cancer of Cervix în Jewish Women”, New England Journal of Medicine, November 30, 1954, pag. 555-559).

De ce comparativ cu celelalte femei, evreicele sunt scutite de cancerul uterin? Cercetătorii medicinei sunt de acord acum, că această spectaculoasă eliberare rezultă din practicarea circum­ciziunii la bărbaţii evrei, pe care Dumnezeu a poruncit lui Avraam s-o introducă acum patru mii de ani.

Un număr de studii recente au confirmat că independenţa faţă de cancerul uterin nu se datorează factorilor de rasă, ali­mentare sau mediul înconjurător, ci cu totul circumciziunii. Alte studii convingătoare au fost efectuate în India. Cu toată că oamenii de acolo au aceleaşi condiţii rasiale, mănâncă aceleaşi feluri de mâncare şi trăiesc în acelaşi climat şi mediu înconju­rător, populaţia este împărţită în două grupări religioase. Aceia care adoră pe Mohamed, de asemenea un ascendent al lui Avraam, practică circumciziunea. La femeile din această grupare frecvenţa de cancer uterin este mult mai mică decât la celelalte din aceiaşi rasă care mănâncă aceiaşi mâncare şi trăiesc în acelaşi mediu înconjurător (A. Symeonidis, „Acta Union Internationale Contre le Cancer”, Bulletin of. U. S. Health Service, Vol. VII, No. 1, pag. 127; P. S. Rao, R. S. Reddy, and D. J. Reddy, „A Study of the Etiological Factors în Guntur”, Journal of the American Medical Association, November 7, 1959, pag. 1421).

Un editorial din Jurnalul American de Obstetrică şi Gineco­logie, observă că atât femeile evreice cât şi cele musulmane in­dience, au o frecvenţă mai scăzută de cancer uterin şi constată că aceste două popoare, de altfel neasemănătoare, au un singur numitor comun şi anume circumciziunea sexului bărbătesc. Editorialul relatează în continuare că în insulele Fiji, procentul cancerului uterin este în mod categoric mai scăzut printre cei care practică circumciziunea. Editorialul conclude cu sfatul ca toţi noii născuţi de sex bărbătese să fie circumcişi pentru a pre­veni acest cancer (S. L. Israel „Relative Infraquency of Cervi­cal Carcinoma în Jewish Women: Is the Enigma Solved?” Ame­rican Journal of Obstetrics and Gynecology, March 1955, pag. 358- 360).

Ştiinţa medicală recunoaşte necesitatea, dar din nefericire populaţia nu ia în serios valoarea circumciziunii. Poate circum­ciziunea la bărbaţi să prevină cancerul la femei? Organul sexual bărbătesc este acoperit cu un exces de prepuţ. Circumci­ziunea (tăierea împrejur) remediază inconvenientul prin în­lăturarea surplusului de prepuţ. Dacă prepuţul rezistent, nere­tractabil, nu este îndepărtat, nu se poate realiza rapid curăţirea corectă. Ca rezultat mulţi microbi virulenţi, inclusiv bacilul Smegma producător al cancerului, poate să se dezvolte din abundenţă. în timpul legăturii sexuale aceşti microbi sunt depozitaţi în canalul vaginal. Dacă membrana mucoasei cana­lului este intactă, nu rezultă decât o mică vătămare. Totuşi, dacă există o leziune, aşa cum se întâmplă după naşterea copilului, aceşti microbi pot da naştere la iritaţii considerabile. întrucât acea parte a corpului care este supusă iritaţiei este susceptibilă la cancer, este cu totul subânţeles de ce cancerul uterin poate să se dezvolte, după toate probabilităţile, la fe­meile ale căror tovarăşi de viaţă nu sunt circumcişi.

Aceşti microbi care produc cancer la femei pot irita şi organul bărbătesc cauzând şi acestora cancer. Extrema raritate de can­cer la penis, la bărbaţii circumcişi, este arătată prin faptul că în anul 1955 a fost înregistrat abia al patrulea caz din istoria medicală. (A. J. Paquin, Jr. and J. M. Pearce, Journal of Urology – November 1955, pp. 626-627).

Astfel, putem spune că circumciziunea este profilaxia aproa­pe perfectă împotriva acestui cancer. Prevenirea prin circumci­ziune este cu mult mai importantă decât tratamentul, deoarece îndată ce diagnosticul cancerului a fost stabilit, îndepărtarea chirurgicală a penisului este obligatorie.

După mulţi ani de studii, ştiinţa medicală a acceptat în sfârşit metoda cea mai bună de prevenire a ambelor cancere, la băr­baţi şi femei. în sfârşit, ştiinţa medicală a ajuns la acest rezultat cu patru mii de ani mai târziu. Stiinţa nu a ajuns la acest rezultat pe bază de cercetări în laborator. La acest rezultat s-a ajuns în urma unui lung şir de statistici de-a lungul anilor, datorită fap­tului că multe generaţii de evrei au fost credincioşi poruncii lui Dumnezeu dată părintelui lor Avraam (Geneza 17:10-12).

Unii oameni se îndoiesc că Dumnezeu a protejat atât de mi­nunat pe israeliţi în timpul plăgilor din Egipt şi a secat Marea Roşie pentru a-i scăpa din robie. Dar aceste minuni sunt într­-adevăr neînsemnate în comparaţie cu directivele minunate pe care Dumnezeu le-a dat, care au salvat pe israeliţi şi pe alţii de plăgi, epidemii şi cancer, timp de multe secole.

Asupra subiectului circumciziunii mai este încă de remarcat un fapt decisiv. în noiembrie 1946, un articol din revista medi­cală de specialitate „Journal of the American Medical Associa­tion” înşira motivele pentru care circumciziunea noilor născuţi de sex bărbătesc este recomandabilă. Trei luni mai târziu apăru în aceiaşi revistă o scrisoare a unui altui specialist. El era în to­tul de acord cu autorul articolului asupra avantajelor circumci­ziunii, dar îl critica pentru greşeala de a fi uitat să menţioneze timpul cel mai prielnic pentru realizarea acestei operaţii (Mar­tin C. Rosenthal, Journal of the American Medical Associa­tion, Februar 1947, pag. 436). – Acest timp este important. L. Emmett Holt şi Rustin Mc.Intosh raportează că un copil nou născut are „o susceptibilitate specifică de a sângera între ziua a doua şi a cincea după naştere… Hemoragiile din această perioadă, deşi adesea fără consecinţe, sunt uneori intense. Ele pot produce serioase perturbări organelor interne, în special asupra creierului şi să pricinuiască moartea prin şoc şi pierderea sângelu” (Holt Pedriatrics, Twelfth edition, New-York, Appleton-Century-Crofts, Inc. 1953, pag. 125-126). Se consi­deră că tendinţa pentru hemoragie este datorită faptului că elementul important de coagulare al sângelui, vitamina K, nu este formată în cantitate suficientă decât din ziua a cincea până la a şaptea. Dacă vitamina K nu este fabricată în tubul digestiv al copilului decât din ziua a cincea până la a şaptea, este olar că prima zi prielnică pentru executarea circumciziunii ar fi ziua a opta, exact ziua în care Dumnezeu a poruncit lui Avraam să circumcidă pe Isaac.

Un al doilea element de asemenea necesar pentru coagularea sângelui este prothrombina. O diagramă bazată pe date discu­tate în „Pediatria lui Holt” dezvăluie că în a treia zi din viaţa sugarului, prothrombina disponibilă este de numai 30% faţă de normal. Deci, orice operaţie chirurgicală efectuată la un copilaş în timpul acestei perioade, îl va expune la hemoragii serioase. Din diagramă putem vedea de asemenea că prothrom­bina se urcă în a opta zi la un nivel chiar mai înalt decât cel normal – 110%. Ea atinge atunci nivelul de 100% şi chiar peste. Este deci clar că în a opta zi sugarul are mai multă prothrombină disponibilă decât în oricare altă zi din întreaga lui viaţă. Pe baza determinării concentraţiei de vitamina K şi prothrombină se remarcă deci că ziua excelentă pentru o cir­cumciziune, este ziua a opta.

Trebuie să aducem elogii multor sute de oameni harnici care au lucrat cu multă sârgiunţă ani de-a rândul pentru a descoperi că ziua a opta este cea mai potrivită pentru realizarea circum­ciziunii… Felicităm ştiinţa medicală pentru această recentă descoperire, dar să răsfoim şi filele Bibliei. Ele ne vor reaminti vremurile de acum patru mii de ani când Dumnezeu, prin Avraam, a introdus circumciziunea. El a spus: „La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur” (Geneza 17:12).

Avraam însuşi nu a putut să aleagă această a opta zi pe bază de experienţe de secole, sau pe bază de încercări şi de greşeli. Nici el şi nici unul din tovarăşii săi din vechea cetate Ur, din Chaldeea, nu au fost circumcişi vreodată. Această zi a fost aleasă cu hotărâre numai de creatorul vitaminei K.

Circumciziunea Vechiului Testament era un simbol şi un prototip care aştepta cu nerăbdare pe Cristos şi circumciziunea pe care El o realizează asupra inimei noastre fireşti: „Ân El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de rnână, ci cu tăierea împrejur a lui Cristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti” (Coloseni 2:11). – Aceasta în­să este calea circumciziunii lui Cristos.

„De aceea omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia… Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate… întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui” (Coloseni 3:5-9).

Aşa cum Dumnezeu cerea circumciziunea fizică de la evreu, tot aşa astăzi El cere de la noi „calea circumciziunii lui Cristos” care înseamnă „să fim dezbrăcaţi de firea pământească” cu emoţiile sale de „mânie, pasiune, răutate” şi egocentrism. Astfel de circumciziune este de cel mai mare folos pentru om, deoarece îl scuteşte de aceste emoţii şi sentimente neplăcute, care sunt categoric recunoscute de către psihiatria modernă ca fiind cauza sau agravarea celor mai multe boli. Emoţiile fireşti produc tensiuni pe care unele persoane competente le con­sideră acum ca fiind cauza tuturor bolilor (J. D. Ratcliff, „Stress the Cause of All Disease?”, Reader’s Digest, January 1955, pag. 24-28).

În timp ce circumciziunea fizică previne două cancere fatale, circumciziunea spirituală a lui Cristos asupra naturii noastre păcătoase, previne un număr cu mult mai mare de boli im­portante. Circumciziunea trupului aşteaptă cu nerăbdare cir­cumciziunea spiritului (Deuteronom 10:12, 16; Ieremia 4:4; Romani 2:28-29; 4:11; Galateni 6:13-15).

Circumciziunea corporală nu este cerută astăzi de la creştini deoarece ea priveşte nerăbdătoare spre o circumciziune mai bună, pe care o realizează acum Cristos asupra minţii şi inimii omului. (Faptele apostolilor 15:22-29).

Cel ce observă numai simbolul fizic al circumciziunii este un proscris spiritual şi de aceea este de înţeles de ce Dumnezeu face circumciziunea lui Cristos o condiţie a celor ce-i aparţin: „Cei ce sunt ai lui Cristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24).

Numai dacă această divină operaţie este realizată, omul se poate bucura de promisiunea Tatălui ceresc, că: „Nici una din aceste boli…”

  1. Cinci milioane de minţi turmentate

Telefonul meu sună pe la miezul nopţii. Somnoros am ridicat receptorul, dar vocea de la celălalt capăt m-a trezit imediat: „Doctore poţi să vii aici fără întârziere? Doi oameni au fost omorâţi pe şoseaua principală şi alţi doi sunt în stare gravă!”

Când am ajuns, acolo era adunată o mare mulţime. Un şofer a izbit marginea unui pod şi volanul i-a intrat în piept. O privire asupra lui mi-a arătat că orice ajutor era de prisos. Ceilalţi trei ocupanţi ai maşinii au fost aruncaţi în albia unui râu sec, la douăzeci-treizeci de metri mai departe. Una din acele per­soane, o femeie, era moartă. O a doua femeie zăcea pe un parbriz distrus pe care l-a luat cu ea când a fost azvârlită înainte. Ea gemea de dureri. Un bărbat semiconştient era de asemenea jos în noroiul şi pietrişul pârâului.

Ce scenă groaznică! Maşina strivită, doi oameni schilozi, aco­periţi cu sânge şi noroi şi două persoane care nu vor mai respira niciodată. Grozăvia catastrofei era deosebit de impresionantă. Ea ar fi putut fi prevenită dacă mintea şoferului nu ar fi fost răpită de un stupefiant.

În acea noapte am văzut grozăvia distrugerii, a suferinţei şi a morţii, care pot să survină atunci când mintea unei persoane este întunecată. Mărturisesc că memoria mea este mult prea slabă pentru a putea reda multiplele scene, mari sau mici în importanţă, care se întâmplă zilnic din cauză că minţile a cinci milioane de americani sunt astfel jefuite de claritate. închi­puiţi-va un astfel de şofer beat la volanul unui autobus încărcat cu elevi, înclinat nebuneşte pe marginea unei prăpastii pe o şosea şerpuită. Imaginaţi-vă învălmăşala a douăzeci şi şase de copii îngroziţi care încercau să-şi salveze viaţa sărind afară atunci când autobusul încetinea mersul la curbele şoselei.

Milton Golin publică în revista Asociaţiei Medicale Ameri­cane un articol intitulat „Hoţi a cinci milioane de minţi” şi afirmă: „Băutura a subjugat cinci milioane de bărbaţi şi femei în Statele Unite aşa cum un cowboy prinde animalele şi noi victime se adaugă într-o proporţie de 200.000 pe an” (Milton Golin, „Robber of Five Million Brains”, Journal of the Ameri­can Medical Association, July 19, 1958, pag. 1496).

Cât de multe decese sunt pricinuite de americanii parţial deze­chilibraţi de pe şoselele noastre? Un studiu intreprins în statul Delaware arată că alcoolul cauzează circa jumătate din decesele de circulaţie („Motor-Vehicle Accidents”, Journal of the Ame­rican Association, March 30, 1957, pag. 1149). Un studiu similar efectuat de Departamentul de Stat al Sănătăţii din New­-York şi Universitatea Cornell a arătat că în oraşul New-York 73% din conducătorii de automobile fiind beţi s-au făcut răspunzători de accidentele în care au murit. (New-York State Departement of Health Bulletin, Vol. XIV, May 29, 1961, pag. 85). De asemenea în Westchester County, New-York, au fost efectuate analize de sânge la 83 de conducători auto care au murit în accidente de autoturisme individuale. Analizele au arătat că 79% din aceşti conducători auto au fost sub influenţa „băuturilor spirtoase” (Ibid., Vol. XI, July 14, 1958, pag. 113).

Dacă considerăm că chiar şi numai 50% din cele patruzeci de mii de decese anuale ca urmare a accidentelor de automobil ar fi cauzate de băuturile alcoolice şi aceasta ar fi suficient de mare act de acuzare împotriva acestui ucigaş caracteristic al unui număr de douăzeci mii de bărbaţi, femei şi copii americani. Mulţi conducători auto au pierdut permisul de conducere pentru că au produs o omucidere pe autostrăzile noastre. Răul însă este că acesta – alcoolul – este autorizat legal pentru a con­tinua măcelul a mii de oameni. Privilegiat şi legalizat el continuă un astfel de măcel.

În apărarea acestui masacru, se argumentează că impozitele noastre pe venituri ar fi mai mari dacă industria de băuturi spir­toase nu ar exista. Totuşi, multe studii arată că o jumătate de duzină de alte cheltuieli, ar fi mai mici. O societate de asigurări arată că taxele de asigurare auto ar fi reduse cu 40% „dacă conducătorii auto nu ar fi creat o astfel de problemă” (William N. Plymat, Buffalo Evening News, July 29, 1960, pag. 1).

Ce rol joacă aceşti cinci milioane de beţivi în alte morţi vio­lente, precum şi în omucideri? Nu voi uita niciodată noaptea aceea când am intrat într-o casă, unde am găsit un om beat apăsând revolverul încărcat pe tâmpla soţiei sale, mamă a 5 copii. Noroc că am sosit la timpul potrivit. Poate că prezenţa mea l-a obligat să-şi cruţe soţia. A lăsat-o în pace, dar mi-a spus: „Dacă nu m-aş fi gândit că voi fi spânzurat pentru aceasta, i-aş fi zburat creierii.”

Un studiu statistic arată că alcoolul joacă un rol important în tot felul de morţi violente: „Ân urma autopsiilor efectuate timp de 27 ani, dr. William C. Wilentz medic şef al districtului Middlesex Counthy, N. J., arată că alcoolul era cauza determi­nantă în 41,2% din morţile violente” („Incidence of Violent Deaths Tied to Alcohol Reported High”, Medical Tribune, July 25, 1960, pag. 4).

Nici un stupefiant cunoscut omului, nu este mai larg folosit şi mai frecvent responsabil de decese, maltratări sau crime, decât alcoolul.

Este revelatoare o privire asupra problemei sinuciderilor, a unsprezecea cauză principală a morţii violente care cuprinde anual douăzeci de mii. Statisticieni experţi estimează că alcoo­lul este răspunzător pentru cinci mii din aceste decese (Eli Ro­bins, „Recognition and Management of the Seriously Suicidal Patient”, Medical Science, July 25, 1960, pag. 781).

Alcoolul fură minţile pe diferite căi. Când eram internist de spital, era obişnuit lucru să vezi în salonul spitalului un om călărind pe un elefant roz, imaginar. El ţipa că este atacat de o turmă de bivoli coloraţi în oranj sau că este apucat de o gorilă stacojie. Până la sfârşit, el credea că într-adevăr călă­reşte pe un asemenea elefant. Saloanele mari ale spitalului au devenit în acea zi un adevărat balamuc, deoarece omul ţipa şi căuta adăpost. Uneori el încerca să scape prin fereastra pe care o spărgea spre a sări de la etaj. Noroc că infirmierele erau destul de iuţi pentru a-l apuca de pulpana cămăşii de noapte şi a-l trage înapoi. Atunci când trebuia să legăm asemenea pa­cienţi de paturile lor şi să le administrăm doze mari de morfină, unii mureau. Cu toată tehnica avansată de astăzi, mortalitatea din cauza deliriumului tremens este de 4% (Russell L. Cecil and Robert F. Loeb, Textbook of Medicine, Philadelphia, W. B. Saunders Co., 1959, pag. 1653).

Moartea rezultă şi din alte forme de vătămare alcoolică a creierului. Unele victime manifestă o tulburare a auzului care poate produce atâta frică încât unii pot să se sinucidă.

Alcoolul este unul din factorii cei mai importanţi care fac ca demenţa să fie socotită problema de sănătate Nr. 1 a Americii. Un raport medical recent afirmă: „Circa 10% din internările în spitalele de boli mintale sunt înregistrate oficial ca datorită alcoolismului şi alte 10% sunt în mare măsură cauzate tot de alcoolism. în plus, spitalele obişnuite au în îngrijire de asemenea mulţi alcoolici efectiv deranjaţi mintal” (Ibidem). De fapt 6% din alcoolicii cronici manifestă demenţă sub o formă oare­care (Frederick Lemere, „Final Outcome of Alcoholism”, Modern Medicine, July 15, 1953, pag. 110).

Alcoolul atrofiază de asemenea şi mari suprafeţe din creier, ceea ce duce la un mare procent de sinucidere lentă a personali­tăţii.

Alcoolul, acest tâlhar legal autorizat, ucide în fiecare an multe zeci de mii pe autostrăzile noastre. El împinge pe unii la crimă, omucidere sau sinucidere, iar pe alţii îi pune în dosul gratiilor, ca maniaci, ca nebuni. Shakespeare, cuprins de uimire, a exclamat pe timpul său: „O, Doamne! Cum pot oamenii să pună în gurile lor un duşman care face să le fure pe furiş minţile” (Othello, ii. 3. 293).

Ba mai mult, efectele alcoolului nu se limitează cu siguranţă numai la anatomia creierului. Un băutor care de curând era în cabinetul meu, se plângea că nu poate să ridice destul de sus mâinile când se bărbiereşte. Nu numai că fiecare al cincilea alcoolic manifestă paralizie parţială a unor muşchi, dar mulţi dintre aceştia se plâng de dureri neurotice.

O treabă mult mai serioasă este ciroza din cauză că sângele din tractul gastrointestinal este împiedecat de a trece liber prin ficatul împietrit. Ca rezultat a presiunii inverse în vene, extre­mităţile inferioare devin umflate mult şi cavitatea abdominală este umtlată aşa de mult încât victima abia mai poate să respire. Noi putem să uşurăm suferinţa acută a abdomenului voluminos prin introducerea unui tub prin peretele abdominal şi să extra­gem ceva lichid, dar din nefericire lichidul se reface la intervale scurte, iar pacientul moare. Ficatul obstrucţionat poate de asemenea să producă presiune inversă şi să tumefieze venele esofa­gului. Aceste vene subţiate sunt predispuse la rupere atunci când este înghiţită mâncarea şi poate să producă serioase hemoragii, de multe ori fatale. Ciroza apare de obicei între anii 35-65. Atunci când un medic asistă pe un suferind sau pe un muribund la o vârstă relativ tânără şi nu poate să-l ajute, se gândeşte în ce mod este pustiită viaţa din cauza unor anumite plăceri.

Îmi amintesc de o anumită zi a Anului Nou. Soţia mea, îm­preună cu mine, ne-am sculat proaspeţi şi fericiţi şi ne-am bucu­rat deosebit de o gustare de dimineaţă cu grapefruit, fulgi de ovăz, şuncă şi ouă. La prânz am gustat din plin o masă de Anul Nou cu cele mai suculente garnituri. Dar nu tot astfel s-a în­tâmplat cu celelalte două perechi ce le aveam învitate la masă. Ei au întâmpinat Anul Nou cu băuturi şi şi-au irosit toată dimi­neaţa ţinându-se de cap, înghiţind aspirine şi luptând cu aspre senzaţii de greţuri. Nici unul din cei patru nu a putut să mănânce nici măcar o bucăţică din superbul ospăţ. Am constatat încă odată că viaţa era mult mai plăcută fără aceste „plăceri”.

Alcoolicii sunt privaţi de o viaţă plăcută. Plăceri, ca: recree­rea, muzica, arta, mâncarea, viaţa sexuală, vizita şi conversaţia, sunt umbrite, sau chiar absente în viaţa acestora.

Unii oameni ezită să urmeze calea creştinilor din cauză că aceştia nu dorese şi nu-şi permit unele „plăceri”. Acestora li se recomandă să îmbrăţişeze promisiunea: „Domnul… nu lip­seşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană” (Psalm 84:11). Ei trebuie să înţeleagă că poruncile Bibliei au fost scrise pentru ca oamenii să poată obţine cele mai mari bucurii în viaţă.

Mâncarea, nu numai că încetează să facă plăcere alcoolicului, ci adesea îi dă tulburări din cauza unei serioase inflamaţii a mucoasei stomacului. El poate contracta un ulcer, sau să piardă mulţi ani din viaţă din cauza unui cancer gastric. Alcoo­lul nu numai că îi fură omului mintea şi sănătatea, dar îi fură şi mulţi bani din pungă. Banii care ar trebui să asigure hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa pentru el şi familie, sunt foarte ade­sea aruncaţi pe tejghea. Din această cauză, sunt multe familii care nu cunosc niciodată subtilităţile unei vieţi adevărate şi adesea pierderile duc la boală şi serioase neglijenţe.

Băutorul pierde de asemenea multe zile fără a fi capabil să muncească. Statisticile arată că el pierde câştigul pentru munca pe o lună în fiecare an. Profesorii de la Universitatea Yale au arătat că eficienţa sa în muncă este de numai 50% („A Problem în Business and Industry”, Yale Center of Alcohol Studies, pag. 251). De aci rezultă că beţivul este „un jumătate de om” deoarece îi lipseşte discernământul şi îndemânarea. El poate să devină implicat în dispute minore sau majore cu tovarăşii săi. Mintea sa a fost comparată cu un om care conduce un auto­vehicul în ceaţă. în fabrică este de asemenea expus la accidente. Un studiu asupra a 340 de pacienţi care au suferit leziuni din cauza accidentelor, a arătat că 48% au avut un nivel al sângelui de peste 0,5/1000 (pe litru).

Veniturile obţinute din taxarea industriei băuturilor spirtoase sunt prea mici ca să poată acoperi cheltuielile extraordinare cauzate de alcool. Un studiu efectuat în Franţa este cel mai revelator: „Ân anul 1950 cheltuielile directe suportate de stat de pe urma alcoolismului au fost de cca. 132 miliarde de franci, în timp ce veniturile trezoreriei realizate din desfacerea bău­turilor alcoolice au fost de numai 53 miliarde franci. Pierderile din cauza productivităţii scăzute în muncă pricinuite de alcool, sunt estimate la cca. 325 miliarde franci pe an” („Alcoholism”, Journal of the American Medical Association, August 7, 1954, pag. 1366).

O publicaţie a Asociaţiei Medicilor din America relatează că din cauza pierderilor în industrie pricinuite de acest „jumătate de om”, tu şi eu, suntem excrocaţi anual cu peste 10 miliarde de dolari (Howard Earle, „They’re Helping the Alcoholic Wor­ker”, Today’s Health, Dezember 1960, pag. 73).

La aceste miliarde se adaugă multe alte milioane de cheltuieli pentru grija familiilor nevoiaşe ale alcoolicilor, pentru plata ajutoarelor de bătrâneţe ale beţivilor sărăciţi, pentru plata în­grijirii în ospicii a demenţilor din cauza alcoolismului. Numai o parte din aceste cheltuieli ar fi fost cheltuite cu mai mult folos pentru cercetări medicale şi ar fi salvat omenirea de o largă varietate de boli.

Această colosală risipă de vieţi şi de bani poate fi împiede­cată dacă dăm ascultare sfaturilor din Cartea Cărţilor. „Nici una din aceste boli…”, este promisiunea pentru cei ce împli­nesc multele sfaturi biblice privitoare la beţie. Aici este un pasaj care avertizează în mod precis, dar într-un limbaj pito­resc, asupra aspectelor economice, medicale şi sociale ale beţiei, până şi o descriere a delirium-tremensului:

„Ascultă fiule şi fii înţelept; îndreaptă-ţi inima pe calea cea dreaptă. Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre ceice se îm­buibă cu carne. Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare, sărăcesc şi aţipirea te face să porţi zdrenţe… Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt neînţelegerile? Ale cui sunt plângerile? Ale cui sunt ră­nirile fără pricină? Ai cui sunt ochii roşii`? Ale celor ce întârzie la vin şi se duc să golească paharul cu vin amestecat! Nu te uita la vin când curge roşu şi face mărgăritare în pahar; el alunecă uşor, dar pe urmă, ca un şarpe, muşcă şi înţeapă ca un basilic, Ochii ţi se vor uita după femeile altora şi inima îţi va vorbi prostii. Vei fi ca un om culcat în mijlocul mării, ca un om culcat pe vârful unui catarg” (Proverbele lui Solomon cap. 23:19-21; 29-34).

  1. Boli coronariene şi cancer în pachete

Într-o zi mă sună la telefon patronul unui depozit de colo­niale. „Doctore” spuse el, „am primit o notiţă de la Dna Henderson. A trimis-o pe furiş din casă. Bărbatul ei este aşa de bolnav încât aproape şi-a ieşit din minţi. El nu vrea să-i permită să părăsească casa de frică că ea nu se va mai întoarce nicio­dată. Este speriată că el ar putea s-o ucidă şi doreşte ca dvs. să mergeţi acasă la dânşii pentru a examina pe bărbatul ei.”

Bărbatul dnei Henderson era înalt de peste un metru şi optzeci. A fost un flăcău puternic şi muşchiulos, dar acum trupul său se topea încet, iar ochii îi erau cufundaţi adâne în orbite. Părea mai mult o stafie decât un om. De luni de zile el nu a mai dormit din cauză că expectora sânge. Suferinţa şi nenoro­cirea sa a fost cumplită şi de lungă durată. Soţia lui era înne­bunită şi speriată din cauză că o ameninţa cu moartea dacă ar încerca să-l părăsească.

După ce l-am interogat şi examinat, diagnosticul era foarte probabil un cancer pulmonar. Am solicitat prin telefon să fie in­ternat în spital. A fost o mare uşurare pentru toţi când sosi ziua internării. Cu toate acestea, în spital, în timpul primei nopţi, el a avut o hemoragie puternică şi fu sufocat în propriul său sânge. Autopsia a arătat un cancer larg răspândit la ambii plămâni.

Ce des se întâmplă această grozăvie sângeroasă în vieţile mul­tor bărbaţi şi femei! în fiecare an 35 de mii de americani sunt reduşi la tăcere prin moarte de către cancerul pulmonar. Această cifră arată că nici o statistică de cancer nu s-a urcat aşa vertiginos prin viteza şi numărul său ca şi cancerul pulmonar.

Cu câtva timp în urmă, în anul 1912, cancerul pulmonar era numit „cea mai rară dintre boli”. După aceea, în anul 1920, el începu să crească. în anul 1940 şi 1950, cifrele de cazuri mortale au crescut într-o proporţie de necrezut.

În Anglia, între anii 1924 şi 1951, proporţia deceselor a cres­cut de 10 ori, în timp ce în Olanda ea s-a ridicat de 20 de ori (Alton Ochsner, Smoking and Cancer, New Jork, Julian Mess­ner Inc., 1954, pag. 12; Today’s Health, March 1959, pag. 54).

În statul New-York, în anul 1947, procentul de decese era în­grozitor, iar în anul 1957 cifra a fost dublată (Victor H. Handy, „Lung Cancer în Men”, Health News, November 1958, pag. 16). în SUA, tributul total dat morţii de cancerul pulmonar în timpul ultimilor 20 de ani a crescut cu 500% (Ochsner op. cit. pag. 18). în momentul de faţă mor mai mulţi oameni din cauza lui, decât de alt cancer; de fapt unul din şapte care mor de can­cer a trecut prin grozăviile cancerului pulmonar. Autorităţile competente declară că în curând fiecare a treia persoană care moare de cancer, va muri de cancer pulmonar. Este un drum lung din anul 1912 când era „cea mai rară dintre boli.”

Care este cauza cancerului pulmonar? Când statisticile au tras semnalul de alarmă, medicii bănuiau cauza, dar a fost prea târziu când în anul 1949 Dr. E. L. Wydner a furnizat prima evi­denţă statistică a relaţiei dintre fumat şi cancerul pulmonar. în anul 1950 Wynder şi Graham raportează 684 de cazuri dovedite de cancer la plămâni, la bărbaţi şi la femei. Ei au constatat că din 605 cazuri la bărbaţi numai 8 au fost nefumători (Ibid. pag. 4).

Din Anglia a sosit o dare de seamă asupra unui studiu a 1357 cazuri de cancer pulmonar. în această mare grupă de victime s-au găsit numai 7 nefumători (Ibidem pag. 14).

În anul 1958 optsprezece studii ştiinţifice în 5 ţări diferite au dovedit că tutunul este, fără îndoială, vinovatul care produce în fiecare an zeci de mii de morţi prin sufocare în urma cancerului pulmonar (David Rutstein, Cancer, March-April 1958, pag. 46).

Cel mai vast din cele optsprezece studii asupra efectelor fu­matului a fost făcut de către Societatea Americană de Cancer (E. C. Hamond and Daniel Horn, „Smoking and Death Rates­Report on 44 Months of Follow-Up of 187 783 Men”, Journal of the American Medical Association, March 15, 1958, pag. 1294-1308). Această organizaţie a urmărit atent studiile asupra a 187.783 de oameni în vârstă de la 50 la 69 de ani pe o perioadă de 44 luni. Aceşti oameni, fumători şi nefumători, erau tipic americani, trăind în regiuni total diferite ale ţării. Mai întâi a fost efectuat cu mare grijă un chestionar asupra obiceiurilor de fumat ale acelora care fumau. în timpul celor 44 de luni au murit 11.870 de oameni. Au fost efectuate fotocoii ale certifi­catelor lor de deces şi cauzele morţii au fost înregistrate cu grijă într-un tabel. Rezultatul acestui vast studiu a dovedit dincolo de orice îndoială, că fumatul nu numai că este cauza principală a cancerului pulmonar, dar este de asemenea răspunzător de multe alte cancere, precum şi a unui număr surprinzător de ma­re de decese din cauza altor boli. Studiul arată că la fumători era:

  1. O asociere extrem de mare între… cancerul pulmonar, cancerul laringelui, cancerul esofagului şi ulcerul gastric;
  1. O asociere foarte mare între… pneumonie şi gripă, ul­cer duodenal, ancorism aortic şi cancer al vezicii urinare;
  1. O asociere mare între… bolile arterelor coronariene, în­năsprirea cirozei ficatului şi cancerul localizat în alte părţi ale organismului;
  1. O asociere moderată între leziuni cerebralo-vasculare şi apoplexie (Ibidem pag. 1308).

35.000 de bărbaţi şi femei mor în mod curent de cancer pul­monar. Dar fumatul este cauza şi a multor alte cancere ale orga­nismului. Cea mai sigură cale de a muri prematur şi de o boală chinuitoare, este de a cumpăra cancerul în pachete.

Oricine îşi poate pune întrebarea cum poate fumatul să pro­ducă cancer în organism, ca de exemplu la vezica urinară care este aşa depărtată de ţigări. Dar oamenii de ştiinţă au identifi­cat acum în fumul de ţigară opt substanţe chimice diferite care pot să producă cancer atunci când sunt injectate la animale. Ele sunt produse solubile care pot fi răspândite în organism prin cir­cuitul sanguin. Una din aceste substanţe este dibenzpyrenul 3,-4,-9,-10. Atunci când acesta a fost injectat la 4000 de şoareci, fiecare din aceştia a contractat cancer şi a murit (Scope, Fe­bruary 13, 1957).

Poate filtrul să elimine aceste cancerigene? Sunt filtrele un ajutor sau o păcăleală? asupra filtrelor s-au făcut studii amănunţite. Ele au fost rezumate de către medicul şef al Depar­tamentului Sănătăţii Publice al SUA: „Nici o metodă de tratare a tutunului prin filtrarea fumului nu a demonstrat să fie eficace în reducerea materială a conţinutului sau în eliminarea şansei cancerului pulrnonar” (L. E. Burney, „Smoking and Lung Can­cer”, Journal of the American Medical Association, Nov. 28, 1959, pag. 1829; L. M. Miller and James Monahan, „The Facts Behind Filter-Tip Cigarettes”, Reader’s Digest, July 1957, pag. 33-39).

Acum câţiva ani am fost solicitat în plină noapte pentru a în­griji un om care trecea prin dureri cumplite din cauza inimei sale. Când am sosit, faţa omului era gri-cenuşie, ochii larg deschişi, pupilele mult dilatate şi globul ocular era insensibil la atingere. El nu mai respira, inima lui nu mai bătea. Murise de un atac de inimă pricinuit de o mare coagulare de sânge în arte­rele care alimentau inima. Sistemul coronarian blocat este şeful tuturor călăilor. El a smuls viaţa a 474 000 de bărbaţi şi femei în această ţară în anul 1959 („Mortality From Selected Causes, by Age, Race, and Sex: United States 1959” Vital Statistics, Sep­tember 22, 1961).

În buzunarul cămăşii pacientului meu era un pachet de ţigări în parte gol. Poate fumatul să producă o boală de inimă? într-un studiu monumental al Societăţii Americane de Cancer asupra a 187 000 de oameni, s-a constatat că moartea de boli coronariene era cu 70% mai mare printre fumători faţă de grupa comparabilă de nefumători. Acest studiu a arătat că, cu cât un om a fumat mai mult, cu atât mai mare este predispoziţia de a muri de o boală de inimă. Pentru cei care fumau o jumă­tate până la un pachet de ţigări pe zi, proporţia de decese era aproape dublă. Pentru cei care au fumat două pachete pe zi, mortalitatea era chiar şi mai mare.

Aş vrea să atrag atenţia asupra unuia din graficele unui studiu uriaş efectuat de Societatea Americană de Cancer şi publicat în Journalul Asociaţiei Medicale Americane. în timpul perioadei de studiu au fost 7316 cazuri mortale în grupa celor care au fumat ţigări. Statisticienii au reprezentat prin grafice că s-ar fi putut întâmpla numai 4651 decese „dacă procentele de decese specifice vârstei celor fumători, ar fi fost aceleaşi ca la oamenii care n-au fumat niciodată”. Iată aci graficul:

Boli coronariene 1.388 52,1%
Cancer pulmonar 360 13,5%
Alte cancere 359 13,5%
Alte boli de inimă 154 5,8%
Boli de plămâni 150 5,6%
Boli vasculare – cerebrale 128 4,8%
Ulcere gastrice şi duodenale 75 2,8%
Ciroza ficatului 40 1,5%
Toate celelalte 11 0,4%
Total 2.665
Decese constatate 7.316
Decese scontate 4.651
Surplus de decese 2.665

Surplusul de decese provine de la oamenii care în trecut au fumat regulat ţigări (E. C. Hammond and Daniel Horn, op. cit. pag. 1307).

Cu alte cuvinte, unul din trei oameni studiaţi a murit din cauză că era fumător.

Câţi oameni ar vrea să se angajeze într-o călătorie cu avionul dacă rapoartele ar arăta că unul din trei călători ar fi sortit să moară într-o prăbuşire de avion? Şi cu toate acestea unul din trei oameni porneşte în viaţă cu ţigări şi va fi victima unei morţi din cauza nicotinei.

Metafora cu avionul mai are şi o altă aplicaţie. Dacă vă anga­jaţi într-o călătorie cu avionul şi decolaji, este foarte dificil şi riscant de a mai părăsi avionul chiar dacă aţi fi ferm decişi să faceţi acest lucru. La fel se întâmplă cu individul care se antre­nează la fumat. El va fi curând încătuşat într-un obicei din care nu va mai fi capabil să scape.

Care este pricina morţii unui procentaj atât de mare de fumă­tori? Din grafic se observă că mor de cinci ori mai mulţi fu­mători de o boală coronariană decât de un cancer pulmonar. Studiul arată că unul din trei decese coronariene se datoreşte fumatului. Anual mor 474.000 de americani de boli corona­riene. Dintre aceştia, fumatului se atribuie 155.000 de cazuri fatale de inimă, ceea ce înseamnă că cele 70.000 decese de can­cer din cauza fumatului este comparativ o cifră scăzută.

Fumatul nu numai că este factorul unic în cauzarea caneeru­lui pulmonar, dar este şi un factor important în producerea ata­curilor fatale de inimă. Comparând o ţigară cu un cui de coş­ciug, este o expresie mai mult decât figurativă.

Care este mecanismul prin care fumatul poate să pricinuiască un atac fatal de inimă? în anul 1956 la o întrunire din Chicago a Asociaţiei Medicale Americane am văzut un aparat care mă­soară cantitatea de sânge ce curge prin corp. Citirea era făcută pe un tambur rotitor care înregistra cantitatea de sânge ce curge prin artere. S-a făcut mai întâi o citire de bază. Apoi li s-a dat medicilor să fumeze ţigări. După numai câteva pufăituri, acul indicator a scăzut rapid demonstrând astfel că fumatul reduce în mod simţitor circulaţia sângelui. Deoarece atacurile cardiace sunt accelerate printr-o lipsă de sânge în vasele coronarâene, este evident că fumatul pricinuieşte multe atacuri fatale de ini­mă.

Un alt motiv al acestor atacuri de inimă este faptul că nico­tina atrage după sine colesterolul care formează depozite de grăsime în interiorul vaselor de sânge, reducând în mod simţitor circulaţia sângelui şi facilitând formarea cheagurilor de sânge. Reducerea circulaţiei sângelui şi deteriorarea arterelor poate să provoace tulburări serioase în alte organe. în creier, arterele deteriorate pot provoca cheaguri, cauza apoplexiilor. Un studiu pe scară largă a arătat că procentul de decese prin apoplexie este cu 30% mai mare la fumători (Ibidem pag. 1305). întrucât  192.980 de oameni au murit în anul 1958 de apoplexie, procen­tajul mai sus menţionat este indiscutabil surprinzător (World Almanac and Book of Facts for 1960, New-York World Tele­gram and the Sun, pag. 307).

Ca rezultat al descreşterii circulaţiei sângelui, fumătorii sunt de asemenea predispuşi pentru gangrene la picioare. După in­stalarea gangrenei, amputarea piciorului este absolut necesară.

Fumatul poate să pricinuiască boli de ochi şi orbirea (H. S. Hedges „Eye Damage By Alcohol”, Journal of the American Medicaa Association, Febr. 18, 1956 pag. 604).

Fumatul este acuzat de asemenea de a avea partea lui în pro­ducerea sclerozei multiple şi hipertensiunii arteriale (J. D. Spil­lane, „Nicotine and the Nervous System”, Journal of the Ame­rican Medical Association, Febr. 18, 1956, pag. 584; „Cigarette Smoking”, Journal of the American Medical Association, May 19, 1956, pag. 301).

În bolile de plămâni, precum pneumonia, gripa, tuberculoza şi astmul, procentul de mortalitate este aproape de trei ori mai mare ca acel al nefumătorilor (E. C. Hammond and Daniel Horn, op. cit. pag. 1296).

O altă stare obişnuită şi serioasă produsă de fumat este emfi­zemul. Această stare rezultă din „tusea tabacică” care distruge delicatele celule ale aparatului respirator. Emfizemul este chiar mai obişnuit decât cancerul pulmonar şi cu o perspectivă şi mai întunecată. Un raport recent asupra a 19 bărbţi şi 6 femei care aveau această stare de slăbire, a arătat că toţi erau fumători serioşi (Francis C. Lowell, William Franklin, Alan L. Michel­son and Irving W. Schiller, The New England Journal of Medi­cine, January 19, 1956).

Pericolul fumatului în cazurile de astm este clar enunţat prin acest citat al Clinicii Mayo: „Fumatul este una din sursele cele mai obişnuite ale iritaţiei bronchiilor şi măreşte în mod invaria­bil tusea şi astmul. Limba, tusea şi gâtlejul fumătorului riu sunt o născocire, iar când fumatul este întrerupt, aceste efecte ale tutunului se limpezesc în cele mai multe cazuri. Fumatul are de asemenea un efect de iritare al laringelui. Dacă un pacient are astm, el trebuie nu numai să reducă fumatul, ci trebuie să-l lase complet” („Smoking and Asthma” Journal of the American Medical Association, December 12, 1952, pag. 1540).

Fumatul poate avea influenţă chiar şi asupra celor din ca­meră. F. L. Rosen şi A. Levy au raportat cazul unui copil care avea atacuri astmatice caracteristice, care au fost uşurate ime­diat ce părinţii săi au încetat să fumeze, dar care au fost reînnoite atunci când părinţii săi au reînceput să fumeze (F. L. Rosen, and A. Levy, „Bronchial Asthma Due to Allergy to Tobacco Smoke in an Infant”, Journal of the American Asso­ciation, October 21, 1950, pp. 620-621).

Într-o seară am fost chemat să consult un copil în vârstă de patru anişori, care lupta între viaţă şi moarte ca să-şi recapete respiraţia. El se afla într-o cameră în care şase oameni fumau. Chiar după ce a fost dus în camera sa de dormit şi în ciuda in­jecţiilor cu adrenalină şi alte măsuri, necazul persista şi a trebuit să fie scos afară din casă şi transportat într-un salon de spital fără fumători.

Ulcerele gastrointestinale sunt de asemenea produse şi agra­vate prin fumat. Orice medic în practica generală are un număr de pacienţi care sunt chinuiţi de ulcere şi care ştiu că fumatul este la baza necazului lor. în ciuda chinurilor şi a cheltuielilor de sute de dolari pentru tratament, aceşti oameni blestemă adesea din toată inima, ziua în care au început să fumeze, dar pretind că ei nu mai pot să se lase de fumat.

Chiar şi ulcerele duodenale care le localizează mai jos de sto­mac, produc de două ori mai multe decese la fumători compara­tiv cu nefumătorii (E. C. Hammond, and Daniel Horn, op. cit. pag. 1306). în studiul făcut de Societatea Americană contra Cancerului, menţionat mai înainte, au fost 51 de decese din cauza ulcerelor gastrice. Fiecare dintre aceşti morţi a fost un fu­mător (Ibidem). în anul 1958 au murit de ulcere duodenale şi gastrice 10 740 de americani. Fumatul pricinuieşte multe mii de decese în sfere nebănuite de către cetăţeanul obişnuit.

Trebuie menţionat şi efectul fumatului la femei. Singurul mo­tiv că sunt mai puţine femei decât bărbaţi, este acela că nu au fost fumătoare atât de mulţi ani ca bărbaţii. Dr. P. Bernard a făcut studii asupra a 5458 de femei. în orice caz tutunul are un efect mult mai întins la femei decât la bărbaţi. El a observat de exemplu că dereglările glandei tiroide erau aproape de şapte ori mai frecvente la femeile care fumau faţă de acelea care nu fumau. Tulburările menstruale existau la peste 36% la cele fu­mătoare în comparaţie cu 13% la cele nefumătoare. Simptome de îmbătrânire prematură au fost observate la 67% la fumă­toare, iar la cele nefumătoare mai puţin ca 4%. De asemenea s-a observat o creştere de avorturi şi naşteri premature (P. Ber­nard, „Injurious Effects of Cigarette Smoking în Women”, Journal of the American Medical Association, October 15, 1949, pag. 492).

Dacă cineva ar totaliza decesele de cancer pulmonar şi ale altor regiuni ale corpului, plus decesele de apoplexie, pneu­monie, gripă, tuberculoză, emfizem, astm, ulcere şi deranja­mente coronariene, decese în care tutunul joacă un rol major, totalul general ar fi între douăsute de mii şi treisute de mii de americani pe an. Serviciul Public al Sănătăţii din SUA are puterea de a preveni această mulţime de decese. Puterea sa a fost demonstrată în luna octombrie 1959, când Departamentul a pus restricţii serioase asupra vânzării merişorilor. Era numai o probabilitate redusă că lichidul pulverizat folosit la merişori ar fi putut produce cancer la oameni, deoarece fiinţa ome­nească ar fi trebuit să mănânce şapte mii de kg. de merişori pentru a obţine o cantitate echivalentă de lichid pulverizat care ar putea provoca cancer la şoareci. Din cauza posibilităţii unor astfel de tulburări, guvernul a interzis tocmai înainte de ziua recoltei vânzarea merişorilor stropiţi (cu insecticide). Dar tutu­nul este dovedit un duşman a zeci de mii în fiecare an şi guver­nul pare să închidă ochii în faţa acestei realităţi. Să privim în fa­ţă şi cinstit motivul care stă la baza acestui paradox. Orice par­tid politic care ar ataca cele cinci miliarde de dolari ale industri­ei tutunului ar comite o sinucidere politică. Societăţile cu meri­şoare pot să se scalde în noroi, dar nu merişorii goliaţi ai nicoti­nei. Cu toate că guvernul numără cu sutele de mii pe ucişii săi prin tutun, nu renunţă să numere nici miloanele de dolari reali­zate din taxele pe ţigări, părând a fi lipsit de conştiinţă întocmai ca o maşină LBM. Aşa cum Nero stătea departe şi cânta din liră în timp ce Roma ardea, aşa şi guvernul nostru pare a fi indiferent în timp ce prin arderea nicotinei sacrifică anual cel puţin douăsute de mii de bărbaţi şi femei americane. Sperăm ca el să întreprindă o acţiune înainte ca tutunul să-şi reclame mult mai multe vieţi.

De ce îşi bagă oamenii capul în laţul obiceiului de a fuma? Nu din cauză că ar fi o senzaţie plăcută, deoarece la început malţi au greţuri. De ce încep atunci să fumeze? îmi amintese de sosirea noastră la Philadelphia după unul din turneele din Africa. în timp ce făceam cumpărături într-un mare magazin, fetiţa noastră în vârstă de trei ani a băgat nişte bucăţele de hârtie în gură. După ce i le-am scos am întrebat-o: „Linda de ce ai băgat aceste bucăţele de hârtie în gură?” „Tăticule, orice om în America are foc în gură; acesta este focul meu”, mi-a răspuns fetiţa.

La preadolescenţi şi adolescenţi, fumatul este un semn al ma­turităţii. Este o acreditare de a arăta lumii că au ajuns la maturitate. De ce continuă? Nicotina, fie inhalată, fie injectată cu un ac, este un drog ce produce obişnuinţă şi cere tot mai mult şi mai mult.

Îmi amintesc de o tânără care frecventa un institut superior acum câţiva ani. Ea se credea destul de emancipată şi inteli­gentă pentru a-şi permite să fumeze puţin, pe ascuns. Ea consi­dera regulamentele colegiului ca fanatice, radicale şi nebuneşti. Deoarece comportarea ei trebuia să fie prea rigidă, până la urmă a plecat din acest colegiu în altă parte. Au trecut foarte mulţi ani de atunci. Spre surpriza mea, acum câteva luni m-a chemat la telefon ca să mă întrebe ce ar putea face ca să nu mai fumeze. A intervenit ceva şi dânsa ar fi dorit să se debaraseze de acest obicei. O de aş cunoaşte un leac s-o fac fericită şi s-o elibe­rez din sclavia aceasta. Acum ea recunoaşte că maturitatea de care era mândră acum câţiva ani, este astăzi cea mai dezamăgi­toare iluzie. Libertatea pe care a căutat-o, a înrobit-o şi acum o chinuia.

Unul din colegii mei, un medic, a abandonat fumatul acum şase ani, după ce fumase majoritatea vieţii lui. L-am întrebat dacă i-a fost greu să se lase de fumat. „NU” spuse el continuând „după ce mi-am venit cu adevărat în fire şi m-am eliberat, m-am descotorosit de cea mai mare pacoste din viaţa mea.” „Ce? Eu credeam că oamenii fumează ca să se distreze”, am ripostat eu. „Nicidecum” îmi răspunse. „M-am descotorosit de o mare pa­coste; eram întotdeauna în aşteptaxe după ţigări, după chibri­turi, după locurile unde să arunc mucurile şi scrumul de ţigară. Am făcut găuri în hainele mele şi în mobilă. Când am scăpat de fumat m-am descotorosit de cea mai mare neplăcere pe care ci­neva ar putea s-o aibă vreodată.” Acesta este numai unul din multele mii de cazuri printre medici care au decis că este o neb­unie a continua să mai fumeze.

O surprinzătoare schimbare de atitudine s-a produs în ultimii 8 ani. Revistele Asociaţiei Medicale Americane (A.M.A.) nu mai acceptă să publice nici o reclamă pentru companiile de ţigări şi nici o companie de tutun nu mai are permisiunea de a lua parte la congresele A.M.A.

Cu câţiva ani în urmă, aerul la întrunirile noastre medicale era albastru de fum. O zi-două după aceste întruniri vorbeam ca şi cum aş fi fost un fumător. în iunie 1961 la una din întru­nirile secţiei în oraşul New-Jork, fiind de faţă circa 200 de me­dici, am fost aşa de impresionat de aerul sănătos şi curat pe care îl respiram încât am decis să număr câţi medici fumau. Numărai numai trei. Cu câţiva ani înainte erau poate 75. Ce contrast!

O schimbare de atitudine s-a produs din cauză că în timpul ultimilor ani ştiinţa medicală a descoperit şi demonstrat că fumatul este cauza cea mai importantă pentru:

Ucigaşul public nr. 1 – boala de inimă;

Ucigaşul public nr. 2 – cancerul.

Cu toţii trebuie să fim mulţumiţi că ştiinţa medicală are ochii deschişi asupra pericolului fumatului.

Cu atât mai mult trebuie să fim mulţumitori Domnului, pen­tru că El a avertizat poporul Său şi a salvat mulţimi fără număr de la o diversitate de boli şi decese oribile, cu mulţi mai înainte ca să se fi făcut studii ştiinţifice.

Un cetăţean îmi mărturisea că s-a convertit într-un mediu unde nu se predica contra fumatului. El a declarat că Duhul Domnului i-a spus să se lase de fumat. A găsit foarte curios ca Dumnezeu să-i facă o solicitare atât de neobişnuită, dar el a fost ascultător. Ceva mai târziu a citit pasagii din Biblie care i-au confirmat atitudinea pe care a luat-o.

Cu toate că tutunul nu era folosit atunci când s-a scris Biblia şi de aceea nu este menţionat expres, influenţa multor versete a fost suficientă pentru a păzi milioane de creştini de folosirea tutunului sub ori ce formă. Aceste avertismente, c;orelate cu observaţiile celor ce foloseau tutunul, cu expectoraţiile lor, mirosul, fumul şi mai ales bolile lor, au impiedecat pe creştini de a-l tolera. Pentru un creştin, toleranţa ar fi nepotrivită cu ascultarea de ceea ce spune Scriptura:

„Nu ştiţi… că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost răscumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:19-20).

„Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumne­zeu este sfânt şi aşa sunteţi şi voi” (1 Corinteni 3:17).

„Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Ascultarea de Duhul lui Dumnezeu şi mustrările, permit ori­cui să se bucure de viaţă cu ochii închişi şi de promisiunea Sa că „Nici una din aceste boli… .

  1. Ei au de plătit diavolului

Clic, clic, clic! în Africa, când am auzit clinchetele subţiri şi repezi ale unui baston izbind drumul pietruit, ştiam că era sâm­băta, ziuna cerşetorului. Unul din primii care sosi, era orbul Alpha, ai cărui ochi erau numai pe vârful bastonului său.

Cine a păcătuit? Acest cerşetor orb, sau părinţii săi? Probabil părinţii săi deoarece gonoreea (blenoragia) la mamă este cauza cea mai obişnuită a orbirii pe viaţă pentru generaţia următoare. Atunci când mama este infectată de gonoree, ochii copilului pot să se infecteze în timpul naşterii. Infecţia gonoreică a noilor născuţi este foarte gravă şi răneşte ochii încât copilul nu mai poate să vadă.

Africa şi Orientul au multele lor mii de cerşetori orbi, majori­tatea orbiţi prin gonoree. Singura lor hrană sunt fărămiturile ce cad rareori de la mesele unui popor sărăcit. Atunci când aceştia cer pâine, adesea sunt bombardaţi cu pietre în timp ce o haită de câini slabi şi râioşi îi gonesc afară din oraş. Când se lasă noaptea, cerşetorii pot să pipăie cu băgare de seamă drumul afară din pădure pentru ca să doarmă sub un balcon, care le oferă oare­care protecţie împotriva ploilor torenţiale şi a animalelor sălba­tică din junglă.

În ţara noastră – SUA – nu vedem cerşetori orbi umblând pe străzi. în schimb ei îşi pipăie uşor cu mâna calea în jurul cori­doarelor din azilurile noastre. Nu sunt mulţi ani de când cca. 90% din orbii azilurilor noastre erau acolo din cauza gono­reei. Azi, în regiunile unde nitratul de argint nu există, pierde­rea vederii la noii născuţi este într-adevăr colosală din cauza acestei calamităţi venerice. Cât de tragic este faptul că sute de mii de oameni orbi, fără siguranţă, trebuie să plătească diavolu­lui pentru păcatele părinţilor lor!

Sifilisul este de asemenea cauza că se nasc copii chinuiţi şi morţi. Dacă un copil infectat trăieşte, el poate să rămână cu diferite defecte fizice sau mintale. Preţul nu este plătit de aceşti copii cu deficienţe mintale (ei nu-şi cunosc necazul), dar este plătit scump şi amar de părinţii lor care privesc cu remuşcări zilnic şi toată viaţa la copiii lor deformaţi şi nesănătoşi. în anul 1946, un articol medical raporta starea lucrurilor din SUA. „S-a estimat că în fiecare an… mai mult de 50 000 de copii se nasc cu sifilis congenital” (Harold Thomas Hyman, An Integrated Practice of Medicine, Philadelphia, W. B. Saunders Co., 1946, pag. 332).

Este neîndoios că penicilina a redus această cifră cu foarte mult. Unii din aceşti copii ruinaţi păstrează urme în corpurile lor şi minţile lor care arată consecinţele grave ale caracterului distrugător al sifilisului. Ei confirmă veracitatea avertismentu­lui Scripturii de pedepsire divină a „fărădelegii părinţilor în copii şi în copiii copiilor până în al treilea şi al patrulea neam” (Exod. 34:7). în total, ştiinţa medicală cunoaşte cinci boli vene­rice cu urmări de complicatii debilitare.

Nu voi uita curând primul caz de gâtuire a canalului urinar (uretrei) pe care l-am văzut în timp ce eram în Africa. Victima era un om în vârstă de 30 de ani. Problema lui era că de mulţi ani urina nu putea să treacă prin canalul normal. Blocarea cana­lului era pricinuită de o infecţie contractată în urma unei „dra­goste”. Urina astfel obstrucţionată a săpat alte mici canale la stinghie în jurul scrotului. Era într-adevăr un aspect jalnic. El a găsit că această plată faţă de diavolul era o afacere prea costi­sitoare.

Uneori femeile au de plătit un preţ şi mai mare ca bărbaţii. Acum câteva decenii prelegerea introductivă a unui profesor ginecolog (boli de femei) ţinută în faţa studenţilor săi cuprindea o declaraţie de felul următor: „Blestemaţi ziua când o femeie intră în cabinetul vostru cu o boală inflamatorie a pelvisului.” El a făcut declaraţia luând în considerare suferinţa îngrozitoare şi invaliditatea pe toată viaţa, pe care gonoreea o poate produce femeii. Gonococul, după provocarea unei vaginite purulente în profunzime, se răspândeşte în sus prin uter la trompe, ovare şi la cavitatea abdominală. De aici rezultă febră ridicată, vomitări şi dureri abdominale cumplite din cauza peritonitei localizate şi a formării abcesului. După câteva săptămâni de dureri cumplite, femeia are un răstimp foarte scurt de repetarea aceloraşi simptome şi chinuri. Cronicile arată că sănătatea şubredă, neputinţa, suferinţa, sterilitatea, nefericirea şi moartea pre­matură pricinuite degonoree înregiunile înapoiate ale lumii, se cifrează încă la milioane de oameni. Aceşti oameni au de plătit diavolului din cauză că ei nu au acordat nici o atenţie cuvântului lui Dumnezeu: „Să nu curvim, cum au făcut unii dintre ei aşa că într-o singură zi au căzut douăzecişitrei de mii” (1 Corinteni 10:8).

Odată cu apariţia medicamentelor pe bază de sulf şi a penici­linei, s-a crezut că boala venerică va fi distrusă complet, deoarece atunci când a apărut penicilina la începutul anului 1940, cazurile de boli venerice au început să scadă în ţările civilizate. Această descreştere a continuat până în anul 1950 când a luat din nou un sens ascedent în Statele Unite.

În Suedia a fost de asemenea o descreştere a cazurilor de go­noree din 1946 până la 1949. Acum aflăm că gonoreea „ânce­pând din 1949 a săltat extraordinar. De fapt, între anii 1949 şi 1952 gonoreea „s-a dublat în districtul Stockholm”. Din anul 1953 numărul cazurilor de gonoree depăşea totalul altor zece boli contagioase principale (Johan Wintzell, Svenska lakartid­ningen, April 2, 1954, abstracted în the Journal of the Ameri­can Medical Association, July 15, 1954, pag. 1097). Aceste cre­şteri au apărut în ciuda marelui accent pus pe propaganda edu­cativă. Diavolul, desigur, culege tributul său oricând şi oriunde oamenii nu respectă avertismentul biblic: „Fugiţi de curvie! Ori ce alt păcat pe care îl face omul este un păcat săvârşit în afara trupului, dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său” (1 Corinteni 6:18).

Militarii americani din Coreea au constatat că nici chiar peni­cilina nu îi scutea să plătească tribut diavolului. în anul 1959 Ernst Epstein arăta că speciile de gonococi au devenit acum rezistente la penicilină nu numai printre trupele americane din Coreea, ci de asemenea şi printre cele din Japonia, Anglia şi America. El concludea: „Din punct de vedere clinic apariţia speciilor rezistente la penicilină ale gonoreei, are o însemnătate gravă. Gonoreea acută nu mai poate fi considerată mult timp, fără îngrijorare, ca o boală care are un tratament sigur… Ambele probleme ale gonoreei cronice la mascul şi la purtăto­rul asimptomatic… au revenit. Este probabil numai o chestiune de timp până când rezistenţa penicilinei va fi cunoscută pe scară crescândă în toată lumea” (Ernst Epstein, „Failure of Pe­nicillin în Treatment of Acute Gonorrhea în American Troops în Korea”, Journal of the A.M.A., March 7, 1959, pag. 1054). Va fi nevoie de studii în continuare înainte ca să putem accepta această concluzie.

Din Anglia ne vine un alt raport: „Faptul că în ciuda penicili­nei şi a altor antibiotica, cazurile de uretrită venerică la bărbaţi precum şi gonoreea la femei s-au înmulţit în timpul anului 1952, trebuia să restrângă orice tendinţă de mulţumire de sine asupra poziţiei bolii venerice sau a vreunei tentaţii de a exagera efectul antibioticelor asupra acestor boli. Promiscuitatea sexuală este încă răspândită şi atâta timp cât aceasta va dăinui, pericolul bolilor venerice persistă” (Journal of the A.M.A., February 13, 1954, pag. 608).

Oameni tineri şi mai vârstnici din lumea întreagă au încercat să evite plata unui tribut diavolului, dar statisticile medicale dovedesc că au fost învinşi. Cifrele transmise de Inspectoratele Naţionale în 1957 arată că: „boala venerică la adolescenţi a crescut în 11 state; izbucniri noi epidemice sunt aduse la cun­oştinţă în 19 state” („Syphilis Again on the Increase” Journal of the A.M.A., Apri120, 1957, pag. 1545). Comparând cifrele din anul 1955 cu cele din 1959 pentru sifilis, constatăm că în cei patru ani procentul a săltat: în Washington DC, 208%, Los Angeles 291%, Houston 378%, San Francisco 591%, în timp ce la New-Orleans procentul s-a urcat până la nori, la 818% (Howard Whitman „The Slavery of Sex Freedom”, Better Ho­mes & Gardens, June 1957, pag. 59). Cauza principală a creşte­rii este atribuită declinului standardului moral.

Există un alt mit care mai persistă, că boala venerică poate fi prevenită dacă se foloseşte inteligenţa. O fată care avea realaţii sexuale numai cu un singur prieten, credea că este sănătoasă. Es a fost grozav şocată când doctorul ei i-a spus că era infectată. Un „urmăritor veneric” a dat în vileag următoarele: băiatul a avut tovărăşie cu încă o singură fată. Dar această fată a avut relaţii cu alţi cinci bărbaţi care la rândul lor au fost cu 19 femei, unele din ele prostituate. Fata care credea că mediul său în­conjurător s-a limitat la o singură persoană, a avut contact prin el cu cel puţin alţi 92 de inşi (Sylvanus M. Duvall „Fiction and Facts About Sex”, Reader’s Digest, June 1960, pag. 128).

Casele oficiale de prostituţie ai căror locatari sunt examinaţi medical, nu previn boala venerică, aşa cum odată se credea. în momentul da faţă ele măresc răspândirea acestor boli. Dr. Wal­ter Lentino, ofiţer de control al bolilor venerice din armata SUA, constată într-un studiu efectuat, că 80% din toate cazuri­le de boli venerice au provenit prin casele de prostituţie”. Au fost astfel inspectate toate casele din punct de vedere medical. Dr. Leontino scrie: „Inspecţia medicală a prostituatelor, chiar dacă se realizează cu cea mai mare cinste şi scrupulozitate, nu poate să determine cu precizie acceptabilă infectarea unei prostituate. Astfel fiind cazul, orice certificare în ceea ce pri­veşte independenţa de a comunica boala venerică la o prosti­tuată nu are nici un sens şi acordă o acoperire consfinţită acestui comerţ, care este cu totul amăgitoare. De fapt, un novice nebănuitor care aude că prostituatele sunt „medical în regulă” este eliberat de frâna fricei care altfel ar fi putut să-l oprească de a merge la o casă de prostituţie. De fapt prin aceasta (acoperi­re) se poate încuraja răspândirea bolilor venerice” (Walter Le­ontino, „Evaluation of a System of Legalizad Prostitution” Journal of the A.M.A., May 7, 1955, pag. 22).

Ascultarea de sfaturile lui Dumnezeu cuprinse în Cartea Că­lăuzitoare (Biblia) a fost şi mai este încă cea mai bună cale pentru a evita efectele dăunătoare şi dezastruoase ale bolilor venerice. Oricine caută cu încăpăţânare să ocolească îndemnu­rile Tatălui Cerese, va trebui mai devreme sau mai târziu să plătească tribut diavolului.

Este în special izbitor falimentul penicilinei în tratarea com­plicaţiilor mai grave ale sifilisului. Acestea se dezvoltă uneori înainte ca individul să bage de seamă că este infectat. Aceasta este valabil în deosebi la femei unde prima ulceraţie de sifilis poate să fie interioară şi să treacă neluată în seamă. Caracte­ristica specifică a sifilisului este tendinţa să-şi arate acţiunea destructivă mulţi ani mai târziu de la infecţia originară. Două­zeci de ani şi chiar mai mult, după ce boala a fost contractată ea poate să doboare la pământ victima cu o complicaţie fatală şi groaznică. O manifestare târzie a sifilisului este paralizia, o boa­lă mintală cauzată de sifilisul care afectează celulele creierului. Această demenţă poate să se dezvolte la o persoană după 5 până la 20 de ani de la infecţia originară. Adesea sunt atinşi oameni în vârstă de 35 şi 45 de ani. în cazul când tratamentul nu a fost început la timp, nu se va mai putea face aproape nimic. Din nefericire şi terapia timpurie este adesea tardivă din cauză că starea aceasta este similară cu epilepsia, neurastemia sau alte boli mintale.

O altă complicaţie care poate să survină după ani de zile de la infectarea originară, este ataxia locomotoare. Aici sunt impli­caţi nervii coloanei vertebrale, sau ocazional nervii cranieni. Perturbările nervilor cranieni pot să producă strabismul, orbi­rea, sau surzenia (rugăm a nu diagnostica pe oricine care are strabism, orbire sau surzenie, ca fiind sifilitic!). Atunci când este atinsă măduva spinării, mersul este caracteristic, piciorul este aruncat înainte şi apoi tras brusc în jos. Implicarea muscu­laturii vezicii urinare poate să producă o incapacitate de a reţine urina. în lumina descrierii de mai jos a ataxiei locomotoare, s-ar putea bine cumpăni dacă plăcerea nepermisă de câteva clipe este demnă de o mizerie pentru toată viaţa.

În momentul implicării sfincterului, în majoritatea cazurilor se produce invariabil debilitatea sexuală şi eventual impoten­ţa… Cele mai teribile dintre simptomele tabetice sunt crizele care pot să fie periferice sau viscerale. Durerile fulgerătoare de agonie se ivesc în muşchii extremităţilor abdomenului şi pieptu­lui. Ele sunt descrise de pacient ca usturătoare, înţepătoare ca suliţa care rupe sau seamănă cu înjunghierea cu un cuţit încins. Atacurile vin cu iueala fulgerului; ele pot să dureze ore sau zile cu scurte intervale de linişte (Harold Thomas Hyman, op. cit. pag. 1465).

Acum treimii de ani Tatăl nostru Ceresc a căutat să ne sal­veze de la un astfel de sfârşit:

„Fiule ia aminte la înţelepciunea mea, şi pleacă urechea la învăţătura mea, ca să fii cu chibzuinţă şi să ai cunoştinţă. Căci buzele femeii străine strecoară miere şi cerul gurii sale este mai lunecos decât untde­lemnul; Dar la urmă este amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două tăişuri… Şi acum, fiilor, ascultaţi­mă şi nu vă abateţi de la cuvintele gurii mele; depăr­tează-te de drumul care duce la ea şi nu te apropia de uşa casei ei, ca nu cumva să-ţi dai altora vlaga ta… Şi să zici: cum a dispreţuit inima mea mustrarea, cum am putut să nu ascult glasul învăţătorilor mei şi să nu iau aminte la cei ce mă învăţau?”… (Proverbe 5:1-13).

Domnul nu numai că a dat multe avertismente pentru a ajuta omenirea, dar Isus transformă şi întăreşte pe oricine prin ener­gia şi puterea Duhului Sfânt, încât omul nu mai are nici o scuză valabilă pentru căderea în păcatul sexual. Apostolul Pavel ex­primă puternic subiectul acesta în epistola către Tesaloniceni:

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră; să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei ca neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu. Nimeni să nu fie cu vicleşug şi cu nedreptate în treburi faţă de fratele său, pentru că Domnul pedepseşte toate aceste lucruri după cum v-am spus şi v-am adeverit. Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire. De aceea, cine nesocoteşte aceste învăţături, nesoco­teşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu care v-a dat şi Duhul Său cel Sfânt” (1 Tesaloniceni 4:3-8).

Se plătese amar acele mici plăceri interzise şi totuşi furate, pentru că cle sfârşesc cu „debilitate sexuală şi eventual cu impo­tenţă”. Felul păcatului determină măsura pedepsei.

Sifilisul nu numai că atacă creierul producând nebunia, iar măduva spinării cauzând durerile chinuitoare ale ataxiei loco­motorii, dar atacă în mod frecvent inima. Am avut un pacient a cărui inimă a fost distrusă de sifilis. Cu toate că la început a negat vreo aventură sexuală, până la urmă a mărturisit că cu mulţi ani în urmă a fost un „copil rău”. în Statele Unite în anul 1945 procentul de mortalitate din cauza sifilisului cardiovascu­lar a fost după cum se crede de patruzeci de mii de decese (Ha­rold Thomas Hyman, op, cit. pag. 332).

Apariţia penicilinei a redus aceastî cifră, dar citim că în anul 1953 „tratamentul sifilisului cardiovascular… rămâne nesatis­făcător din cauză că el determină schimbările patologice (R. H. Kampmeier, „Management of Siphilis” Modern Medicine, July 15, 1953, pag. 88).

În ciuda penicilinei, în ciuda clinicilor de boli venerice şi în ciuda programelor de educare, Serviciul Sănătăţii Publice din SUA raportează că în anul 1957 a fost un milion de cazuri proaspete de gonoree. Dacă în Statele Unite se prezintă această situaţie unde avem o mulţime de antibiotice la îndemână, ne putem imagina care este situaţia printre masele largi ale popula­ţiei din întreaga lume unde mulţi sunt lipsiţi de îngrijirea medi­cală, de cunoştinţe şi de antibiotice.

Cu toată cunoştinţa şi experienţa dobândită, ştiinţa medicală este incapabilă să rezolve problema bolilor venerice din lumea întreagă.

Cu milenii înaintea microscopului şi înainte ca omul să fi cu­noscut metoda de transmitere a bolilor venerice, Dumnezeu a ştiut totul despre acestea şi a dat omului singurul mod reali­zabil de prevenire a acestor ucigaşi şi distrugători universali. Isus a afirmat clar că de la început Tatăl nostru a rânduit ca un bărbat şi o femeie să constituie un sâmbure familiar (Marc 10:4-9).

Acest cuplu de doi, exclusiv doi, constituie un ansamblu fa­miliar aşa de unic, atât de diferit de planurile omeneşti şi aşa de eficace în prevenirea multiplelor complicaţii ale oribilelor boli venerice, încât suntem din nou siliţi să recunoaştem încă un adevăr medical inspirat din Biblie.

  1. Duşmanii „”fericirii”” sexuale

Fiecare din noi cunoaşte povestea cu fiul lui Hamelin care a fermecat şi a ademenit ceata de copii cu o muzică irezistibilă şi încântătoare a flautului său. El a adunat copiii într-o peşteră şi aceştia nu au mai fost văzuţi niciodată.

Fiecare generaţie are un soi de flautişti fermecaţi. Pe la mijlo­cul acestui secol, unul dintre aceştia cutreiera străzile Americii cântând melodia plăcută şi amăgitoare a libertăţii sexuale. „Zăngănirile sale vesele şi însufleţite promiteau emanciparea de tradiţie” şi de „groaznica privare de libertate prin interdic­ţiile religioase”. Au fost mulţi care au părăsit căminurile lor şi le-a plăcut să gonească pe străzi după această muzică atrăgă­toare. Flautistul nu avea nici fluier şi nici gesturi de legănare din şolduri ca ale unui cântăreţ de muzică rock-and-roll. El era un zoolog care a adunat unele statistici asupra temei sexuale, le-a zgâlţâit şi le-a bătut ca pe o tamburină.

Să aruncăm o privire asupra acestor statistici pe care acesta le-a adunat (Alfred C. Kinsey, Wardell B. Pomeroy, Clyde E. Martin and Paul H. Gebhard, „Sexual Behavior în the Human Female”, Philadelphia, W. B. Saunders Co. 1953). El şi asocia­ţii săi au luat interviul a 5940 femei întrebându-le asupra detalii­lor iptime ale vieţii lor sexuale trecute şi prezente. Din aceste relatări, fluierarul nostru a exprimat în cifre procentajele de fe­mei angajate în una sau altă perversiune sexuală, procentajele acelora care au avut experienţe premaritale şi procentajele ace­lora care erau vinovate de legături extraconjugale. Din aceste procentaje el a tras unele concluzii.

Autorităţile şi specialiştii au făcut obiecţiuni faţă de această expunere şi s-au opus concluziilor pe care le-a făcut Dr. Alfred C. Kinsey.

În primul rând, Kinsey a interogat numai una din fiecare pa­trusprezecemii de femei din SUA.

În al doilea rând, aceste femei nu erau cu siguranţă tipul me­diu de femeie americană, din cauză că în acest eşantion anor­mal, raportul femeilor nemăritate faţă de cele măritate, era de trei ori mai mare decât acela găsit în ţară la întâmplare, iar raportul între femeile cu studii superioare faţă de femeile care nu au studii superioare, era de lo ori mai mare.

În al treilea rând, în grupă erau numai femeile care au voit voluntar să dezvăluie detaliile vieţii lor intime sexuale. Astfel de femei sunt rare. Femeile care destăinuiesc astfel de secrete sunt femei care au pierdut reticenţa feminină înnăscută. Multe din aceste femei au declarat că s-au bucurat când au fost muş­cate în timpul actului sexual şi această trăsătură le califică ca fi­ind anormale. Ori, numai o stare nevrotică poate să transfor­me durerea în plăcere.

Eşantioanele lui Kinsey au fost încărcate cu femei atipice şi masochiste. Imaginea sexuală a acestei grupe de femei, în mod curios lipsite de pudoarea naturală a femeilor, a fost suprapusă tuturor celorlalte femei.

Mai sunt şi alte greşeli în rapoartele lui Kinsey.

Mai întâi se trage concluzia că „femeia mijlocie” este angaja­tă într-o acţiune nerecomandabilă. Este o prăpastie tot atât de adâncă ca şi Marele Canyon, între ceea ce este recomandabil şi ceea ce este valoarea medie. Hindusul mijlociu bea apă mur­dară în pelerinajele sale, dar aceasta nu este niciodată reco­mandabil deoarece hinduşii mor cu miile de holeră. O concluzie greşită în darea de seamă a lui Kinsey este faptul că se recoman­dă femeii să se adapteze la vaIorile medii chiar dacă acestea sunt cu totul denaturate.

În al doilea rând, Kinsey situează femeia pe aceeaşi treaptă zoologică cu porcul şi nu vede nici un motiv pentru care viaţa sexuală a femeii să nu aibă aceeaşi structură cu a porcului. Dar porcul nu are nici o restricţie sexuală! Atunci de ce să o aibă femeia?

Mulţi oameni au gândit că raţionamentul este plauzibil bătând toba ca şi când ar fi fost ştiinţific. Alţii se întreabă de ce anumiţi „psihiatri pricepuţi” au spus lui Kinsey că restricţiile erau numai pentru cuget? Dacă deci bărbaţii şi femeile s-ar împreuna liber în ţarcul promiscuităţii, esenţialul în viaţă ar fi realizat. Dacă nu ar fi restricţii, nu ar fi nici înşelăciuni! Iată în sfârşit leacul universal care ar putea să vindece toate necazurile omenirii. Aşa dar oamenii ar putea să nu mai ţină seama de avertismen­tele biblice împotriva curviei, adulterului, homosexualităţii şi altor perversiuni (Romani 1:24-32; Marcu 7:20-23; Galateni 5:19-21). Ei ar putea să urmeze pe flautistul promiscuităţii într-o utopie unde nici un fel de restricţii nu ar fi puse impulsu­rilor sexuale oricât de sălbatice şi bizare ar fi acestea.

Acest zoolog deplora faptul că „legile învechite” ale codului moral erau un mare obstacol pentru punerea în funcţiune a ideilor sale. Dar flautiştii moderni sunt de părere că aceste legi vor fi curând schimbate. Atât timp cât aceste legi există, ei suge­rează adepţilor lor să caute „să evite conflictul deschis cu legea”. Presupunem că nu va fi încercată seducerea tinerelor fete şi femeilor fără apărare, dacă asemenea caz este probabil conflictul cu legea.

Nu este oare cam straniu ca un zoolog, un specialist în studie­rea animalelor să se considere, el însuşi, o autoritate în ceea ce priveşte viaţa sexuală a femeilor? Tratând subiectul din punct de vedere pur animal, el eşuea ză complet când este aplicat raporturilor umane mult mai complicate.

Dar, ce gândesc medicii specialişti la încadrarea în aceiaşi ca­tegorie sexuală a femeii cu porcul?

Doi specialişti, un ginecolog şi un psihiatru au fost atât de puternic şocaţi de acest amestec necompetent, greoi şi stângaci, încât au scris o carte pentru a respinge teoriile eronate ale lui Kinsey. Redăm aci puţine din ideile lor:

Kinsey argumentează că deoarece toate tipurile de compor­tare sexuală au loc la speciile subumane, aceste eşantioane sunt normale şi pentru fiinţele omeneşti. Acest fel de logică nu ţine seama de toate progresele etice, religioase şi morale pe care le-a făcut omenirea… Kinsey părăseşte de asemenea întreaga concepţie medicală asupra perversităţii şi pune heterosexuali­tatea pe acelaşi nivel cu homosexualitatea şi contactul anima­lic… Actul sexual sănătos constă într-un fenomen psihologic foarte complex. El depinde de contopirea spirituală a unei per­sonalităţi cu cealaltă. Impulsul sexual la fiinţele omeneşti este legat de cele mai adânci emoţii… Iubirea firească nu poate să fie măsurată la o maşină LB.M. Orgasmul prin el însuşi nu în­seamnă nimic (Edmund Bergler, and William S. Kroger, „Se­xual Behavior”, Journal of the A.M.A., January 9, 1954, pag. 168).

Kinsey asigura pe adepţii săi că răspândirea bolilor venerice prin raporturi sexuale premaritale este astăzi „o problemă rela­tiv fără importanţă” (Alfred C. Kinsey, et al, op. cit. pag. 327).

Acest vânzător de promiscuitate este în duşmănie cu Serviciul Sănătăţii Publice din SUA, care relata recent: „Estimăm că numărul de sifilitici netrataţi este astăzi de 1 200 000 cazuri şi că adevărata frecvenţă anuală este de 60 000 cazuri” (William J. Brown, „Current Status of Syphilis în the U.S.”, Erie Coun­try Bulletin, February 1961, pag. 10). S-a estimat în continuare că numărul anual de noi cazuri de gonoree în această ţară se cifrează la 1.000.000.

Kinsey este foarte departe de cele mai competente opinii me­dicale atunci când face repetate deducţii că fetele care se angre­nează în îndrăgostiri premaritale au căsătorii mai pline de suc­ces decât celea care nu o fac (Alfred Kinsey, et al, op. cit. pp. 328-330, 385-390). Specialiştii care tratează oameni şi nu ani­male, resping această deducţie.

O astfel de informaţie este neştiinţifică. Nu există răsplată pentru orgasmul dragostei premaritale. Nu există răsplată pen­tru că în acest fel nu există nici răsfăţare (dragoste). Experienţa dovedeşte că fetele nevrotice au cele mai frecvente flirturi şi că de obicei fetele sănătoase emotiv, resping actul sexual fără iubire. Căsăloria rcuşită care are şi o potrivire sexuulă, se bazează mai mult pe un sentiment de încredere stabilit în mod treptat, simpatie şi respect mutual, decât pe oricare altă expe­rienţă premaritală sau proces sexual eronat (Edmund Bergler, and William S. Kroger, op. cit., pag. 168).

Un critic literar al unei cărţi scrise de experţi medicali afirmă în Jurnalul Asociaţiei Medicale Americane: Autorii pretind în mod just că Kinsey a judecat multe probleme medicale dificile fără a avea cunoştinţele medicale şi experienţa clinică necesară pentru o înţelegere justă a implicaţiilor, că el nu a ţinut seama în mod esenţial de influenţa profundă a aspectelor psihologice ale comportării sexuale şi că fără pregătire şi experienţă în psi­hiatrie a arătat o desconsiderare totală a nevrozei sexuale cu efectele sale multilateral de rele (Review of Kinsey’s Myth of Female Sexuality: The Medical Facts, Edmund Bergler and William S. Kroger) în the Journal of the A.M.A., April 17, 1954, pag. 1396).

Dr. J. Irving Sands de la Institutul Neurologic din New-Jork se contrazice de asemenea cu Dr. Kinsey: Propria mea expe­rienţă în tratarea multor nevrotici şi psihotici… m-a condus la concluzia că activitatea sexuală premaritală are ca efect la femei o sărăcire a părţii emoţionale a personalităţii lor. Mai mult chi­ar, aceste îndeletniciri sunt un izvor de conflicte emoţionale (Irving J. Sands, „Marriage Counseling as a Medical Responsi­bility”, New-York State Journal of Medicine, July 15, 1954, pag. 2052).

Toate acestea îmi amintesc de o reclamă pe care am văzut-o într-unul din raioanele unui magazin: „Puţin uzat, mare reduce­re de preţ”.

Înainte ca cineva din noi să fle ispitit să asculte de acest fluier fermecat, ar fi indicat să privească la soarta acelora care l-au urmat deja. Destui cobai – fiinţe umane – atraşi de ideia că noutatea este sinonimă cu superioritatea, au alergat deja în goană pe străzi după el, astfel că poate fi făcută o apreciere cin­stită şi de bună cafitate.

Un psihoanalist proeminent din New-Jork, Dr. Eugene Eis­ner, povesteşte despre un pacient care cu siguranţă n-a fost înşelat de vreo „oribilă inhibiţie religioasă”. Pacientul declara în anul 1950: „Am avut şase aventuri sentimentale în ultimii zece ani, dar nu mi s-a părut să mă bucur de vreuna din ele. S-a întâmplat ceva cu mine? Eu simt că nu am obţinut nimic din ceea ce presupuneam că voi avea din viaţa amoroasă” (Maurice Zolotow „Love Is Not a Statistic”, Reader’s Digest, April 1954, pag. 9).

Un alt psihiatru declară: „De circa 15 ani am fost confidentul actorilor şi actriţelor din Broadway şi Hollywood, care aveau ocazia favorabilă să trăiască o viaţă sexuală de promiscuitate. Unii dintre ei o trăiesc până în pânzele albe, 8-10-12 „aventuri” pe an. Atunci când se încred în tine, lasă ruşinea la o parte şi sinceri mărturisesc cât de înşelătoare şi nesatisfăcătoare sunt toate acestea” (Ibid.).

Într-o clinică din San Francisco au fost internate douămii de fete care au fost captivate de flautişti, hipi şi numeroase varie­tăţi de flaute fermecate. Aceste fete au fost întrebate dacă au obţinut măcar vreo plăcere trecătoare din experienţele lor sexuale. în conformitate cu apologeţii libertăţii sexuale ne-am fi aşteptat la declaraţii entuziaste. Din contră, numai o treime din fete au declarat „puţină plăcere”. Celelalte două treimi au desc­ris simţămintele lor ca „ândoială, vinovăţie, ruşine, indiferenţă sau totală neplăcere” (Howard Whitman „The Slavery of Sex Freedom”, Better Homes & Gardens, June 1957, pag. 219).

Mereu trebuie reamintit că Dumnezeu este acela care a pus pecetea sa de aprobare pe căsătorie. „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari” (Evrei 13:4). Restricţiile din Biblie, cartea călăuză a lui Dumnezeu, nu au fost destinate niciodată să diminueze plăcerea sexuală a omului, ci mai degra­bă să-i dea posibilitatea să realizeze rnaximum de plăcere în aceşt domeniu. într-adevăr este foarte trist că mulţi oameni sunt la fel cu vacile care răzbat forţat gardul ce înconjoară luxu­rianta lor păşune şi după aceea trăiesc din raţii de foamete într-un deşert de cactuşi.

Howard Whitman, ziarist american care a călătorit foarte mult pentru a studia rezultatele acestei neosexualităţi omeneşti, scrie:

Noi standarde de libertate sexuală au fost încercate, aducând noi culmi de ilegitimitate, o povară zdrobitoare de divorţuri şi o sarcină de probleme psihiatrice mai mari ca oricând… ve­chea reţetă a fost respinsă şi „noua libertate” a dat greş. Tinere­tul a fost lovit rău! Sunt felurite lovituri pe care noi nu le cunoaştem decât aproximativ, în timp ce agenţiile sociale calcă legea în picioare şi nu ataşează la dosare rapoartele medicale asupra căsătoriilor forţate, gravidelor şi bolilor venerice. Există lovituri ce nu se dau în vileag ca să nu distrugă familii şi să se „păstreze liniştea” acestora. Mai există lovituri pe tăcute, când tinereţea este „norocoasă” şi „menajul iese basma curată”.

Aceste lovituri pe tăcute – remuşcarea, regretele, pierderea respectului, dezamăgirea asupra viitorului individului – pot să fie cele mai mari lovituri dintre toate („Youth and the Natural Urge”, Better Homes & Gardens, July 1957, pag. 43).

În calitate de medic am oarecare experienţă cu aceste felurite lovituri. Multe fete tinere au udat biroul meu cu lacrimile lor. Ruşinea, ocara, ostracizarea, ardeau în inima lor ca un fier îns­cins şi durerea continua ani dearândul. Există o mare diversitate de manifestări nevrotice care produc multiple boli psihomatice. Popurul nu ştie, dar medicul ştie că ruperea îngrădirilor lui Dumnezeu în viaţa sexuală este cauza principală a guşei toxice a Ecaterinei, a artritei Elenei sau internarea Suzanei într-un ospiciu de nebuni. într-adevăr aceste fete nu au fost legate de „oribila restricţie a inhibiţiilor religioase”. Ele au trăit expe­rienţa privărilor de libertate în diferite feluri şi greu, mult mai greu de suportat. „Libertatea vieţii sexuale” promisă, s-a trans­format într-o sclavie de nesuportat, de cel mai rău gen.

Duşmanii adevăraţi ai fericirii vieţii sexuale a omului sunt acei ce ar voi să-l rupă de la căminul său, de la familia sa şi de la pre­ceptele biblice. Puţini oameni s-au oprit vreodată asupra faptu­lui că binecuvântările vieţii sexuale şi ale civilizaţiei de care ne bucurăm, se revarsă pentru că o mare mulţime de oameni iau în seamă cuvintele lui Isus:

„Dar de la începutul lumii, Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa; şi cei doi vor fi un trup.

„Aşa dar, ei nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Marcu cap. 10 vers. 6-8).

Oamenii care iau această învăţătură biblică ca model, se vor salva pe ei înşişi de multe boli şi de o mie de supărări de inimă. Este îmbucurător să vezi specialişti eminenţi recunoscând că preceptele biblice asupra căsătoriei depăşesc toate planurile omeneşti. Tinând o cuvântare la un miting anual al medicilor din statul New-Jork, Dr. Irving J. Sands a spus:

Ar fi bine să atragem atenţia asupra faptului că schimbarea şi progresul nu sunt sinonime, că nu ce este nou este în mod nece­sar şi bun şi nu tot ceea ce este vechi este numaidecât rău… într-adevăr cele zece porunci sunt vechi, dar ele cuprind încă cel mai de seamă cod de igienă spirituală şi cea mai bună culegere de regulamente şi orânduiri pentru relaţiile de etică umană ce a fost vreodată oferită pentru neamul omenese…

O căsătorie fericită este rezultatul unei relaţii armonioase înt­re doi oameni maturi. Căsătoria este instituţia cea mai puter­nică a omului civilizat (Irving J. Sands, op. cit. pp. 2052-2055).

  1. Superlativele în viaţa sexuală

„Doctore, nu pot să dorm, nu mai pot să mă bucur de nimic. Ştiu că necazul meu începe atunci când Gil pleacă să joace cărţi cu un grup de prieteni. Ei nu fac jocuri de noroc. Se duc o dată pe săptămână la un hotel foarte scump unde servesc o gustare copioasă şi apoi joacă cărţi până la unu-două noaptea. Lucrurile merg din în ce mai prost, dar…”. Simpatica doamnă Gilbert Steiner se sufocă puţin, apoi continuă: „Oh, eu ştiu că sunt ab­surdă. Dar mai este încă un aspect. Cu cei trei copii ai noştri trebuie să ne uităm la fiecare bănuţ ca să o scoatem la capăt. I-am spus lui Gil că m-am săturat să stau acasă lună de lună. L-am rugat să mă ia la un film, sau din când în când la o masă, dar el îmi spune mereu că nu avem bani pentru aceasta şi nici nu avem o femeie care să îngrijească de copii. El însă cheltuie­şte pentru el însuşi puţinii bani ce i-am putea folosi pentru o re­creiere. Rezultatul este că între noi domneşte o mare încordare şi nu ne bucurăm deloc unul de altul.”

Aceasta era o căsătorie cu totul nereuşită din cauza că s-a pierdut o legătură strânsă foarte importantă. Lozinca pentru o căsătorie fericită este „âmpreună”, să trăieşti împreună, să te distrezi împreună, să munceşti împreună, să gândeşti împreună, să-ţi făureşti planuri împreună. Doi oameni nu pot să se ţină de mână împreună afară de cazul când există o forţă care să-i lege împreună. Şi viaţa sexuală este o legătură de scurtă durată aşa cum au arătat-o de mult căsătoriile sexuale ale Hollywoodului. Deoarece viaţa sexuală este singura legătură cunoscută de multe perechi, nu este de mirare că una din trei căsătorii se destramă.

Există o legătură care nu dă greş niciodată în legătura între doi oameni, este „iubirea” care nu piere niciodată. Această iubire nu se aseamănă cu „dragostea de licean”. Ea este în fond elementul atât de esenţial pentru o căsătorie fericită.

Cu toate că mulţi oameni înţeleg se.mnificaţia sexualităţii, to­tuşi puţini au o concepţie clară despre ceea ce este iubirea. Lipsa de claritate în ce priveşte iubirea este evidenţiată prin faptul că şi dicţionarele dau opt definiţii diferite. în acest capi­tol doresc să discut numai semnificaţia iubirii ca o sferă de influenţă exterioară în concepţia de a ajuta şi a face plăcere altora. Iubirea în acest înţeles al cuvântului nu este sexuală şi acest fel de iubire trebuie să existe dacă vrem să obţinem grade superlative în viaţa sexuală. Superlativele în viaţa sexuală – cel mai bine, cel mai mult şi cel mai durabil – sunt numai atunci posibile când există solicitudine, consideraţie şi iubire pentru celălalt.

Domnul Guy Bullom se reţine de la superlative atunci când afirmă în mod ostentativ că a înţeles „să aibă grijă de el însuşi” atât în afacerile sale cât şi în viaţa sexuală. A mustrat întot­deauna pe soţia sa pentru greşelile făcute de dânsa şi nu poate să înţeleagă de ce ea nu manifestă entuziasm pentru el şi pentru cei din jurul său. în ciuda faptului că a avut diferite „aventuri” cu secretarele sale, el nu reuşeşte să înţeleagă de ce nu îl mul­ţumeşte nici una din ele. Varietatea şi frecvenţa este un înlocui­tor batjocoritor al calităţii şi dl. Bullom nu cunoaşte nimic despre acel superlativ „cel mai bun”.

Persoana cea mai sexuală, egocentrică, nu primeşte în fond nimic afară de sex pentru simplul motiv că este grozav de lipsită de iubire. Şi ca rezultat ea este întotdeauna dezamăgită şi învinsă în viaţa sexuală. Resentimentele sale faţă de alţii sunt răspunzătoare în mare măsură de ridicarea tensiunii sale arte­riale. Sunt multe nopţi în care bietul individ stă într-un fotoliu răsuflând din greu ore în şir cu astmul său care adesea este declanşat de tulburări emoţionale.

Dr. Carl Jung recunoaşte cauza fundamentală datorită căreia oameni asemenea lui Guy Bullom au astfel de stări proaste şi o existenţă nefericită. „Aceasta provine din cauză că îi lipseşte complet iubirea, trăieşte numai pentru sexualitate… şi nu găseşte nici o înţelegere din cauză că a nesocotit să descifreze sensul propriei sale existenţe” (Carl Jung, „Modern Man în Search of a Soul”, New-York, Harcourt, Brace and Co., Inc. 1933, pag. 260). Există căsătorii nefericite fără număr, lipsite de împlinirea sexuală, deoarece perechile nu cunosc diferenţa între iubire şi sexualitate. Singura dragoste pe care o cunosc este asemănătoare cu cea descrisă în romane, reviste senzaţio­nale, cinematografe sau televizor. Deoarece multe perechi cu­nose numai „dragostea de licean”, nu este de mirare că duc o „viaţă de câine”.

Yvonne a fost o persoană de acest gen. Ea îşi puse capul pe biroul meu şi plânse în hohote. După un timp îşi dădu drumul la gură: „Am spus câte ceva despre mama lui Mike, am luat-o peste picior. El se supără şi spuse ceva îngrozitor despre mama mea. Atunci l-am plesnit bine şi puternic peste faţă. Exact ceea ce a meritat. Dar bestia se ridică şi îmi trase un pumn în faţă. Priveşte la ochiul meu!… M-am mutat din locuinţă. Am luat cei doi copii şi m-am dus înapoi la mama. îl iubesc pe Mike, dar nu pot să admit asta!”

În timp ce Yvonne ţinea un tampon cu gheaţă peste ochiul stâng şi se uita la mine cu celălalt, i-am dat o mică consultaţie, puţin cam târzie, despre căsătorie! Am terminat morala cam aşa: „Yvonne, în fiecare căsătorie sunt situaţii de aşa natură încât unul din parteneri trebuie să acorde faţă de celălalt parte­ner nu numai consideraţie ci şi dragoste. Să nu te necăjeşti pe tine însăţi dacă ai să descoperi că tu eşti aceea care ai de dat cel mai mult. Am veşti neobişnuite dar bune pentru tine:… când tu te supui lui Mike dai ceva din viaţa ta pentru a găsi singura cale spre fericire, dar aceasta merită orice osteneală. Secretul fericirii în viaţa conjugală depinde de felul cum fiecare din par­teneri ştie să facă mici sacrificii cu dragă inimă şi cu bucurie.

„Ştiu că ai dragoste pentru Mike. Este aceasta o dragoste care suferă îndelung şi este îngăduitoare? Adevărata dragoste este aceea care va rezista probei focului în viaţa de toate zilele este aceea pe care o oferă Dumnezeu şi o dă acelora care umblă în lumina poruncilor Sale:

„Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviin­cios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău… Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte to­tul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13:4-5, 7-8).

Dragostea este o necesitate de bază nu numai pentru a obţine superlative în viaţa conjugală ci şi pentru a trăi. Dr. Smiley Blanton în recenta sa carte ,Iubire sau moarte’ scrie: „Peste 40 de ani, în biroul meu, am ascultat oameni de toate vârstele şi clasele sociale, povestindu-mi despre speranţele şi temerile lor… Când mă gândesc la anii ce au trecut îmi este clară ne­voia universală de iubire… Ei nu pot să supravieţuiască fără iubire; ei trebuie sau să o posede sau să piară” (New-York, Simon and Schuster, Inc. 1956, pp. 3-15).

Multe perechi nu sunt fericite. Ele caută emoţii sexuale dar nu au împlinirea vieţii sexuale. Dezamăgirile lor cresc. Ei nu îşi dau seama că sentimentele după care râvnesc cu înfocare pot fi obţinute numai dacă există dragoste reciprocă. Nu poate exista nici o emoţie reală decât în cazul când actul sexual exprimă o iubire şi o cunoaştere intensă a nevoilor şi dorinţelor celuilalt. Ciondăneala din timpul zilei va face sexualitatea fără viaţă şi mecanică, dacă nu chiar respingătoare. Perechile dezamăgite gândesc adesea că trebuie să fie ceva defect în sistemul lor sexual şi caută ajutor la un medic psihiatru. Ei au noroc dacă ajung la unul care să le dea un sfat aşa cum ştie să-l ofere psiho­analistul Erich Fromm: „Nu este o probă mai convigătoare decât porunca ,Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi’. Aceasta este norma cea mai importantă în viaţă şi călcarea ei este cauza fundamentală a nefericii şi bolilor mintale, aceasta depăşind orice simptome culese de psihoanalist. Orice boli ar putea să aibă pacientul… orice simptome ar putea să pre­zinte, ele sunt înrădăcinate în incapacitatea sa de a iubi. Prin iubire înţelegemaicicapacitâtea de afecţiune, respectiv de a în­griji de celălalt cu toată răspunderea şi eu tot respeetul, de a-l încuraja în toate domeniile. Căci în final, un tratament psiho­analitic are ca scop să trezească în pacient capacitatea de a iubi. Dacă nu se ajunge la acest rezultat, tratamentul este super­ficial” (Psichoanalysis and Religion, New Haven, Yale Uni­versity Press 1950, pp. 86-87).

Ceea ce este hrana pentru organismul nostru, este dragostea pentru starea noastră sufletească. în mod deosebit bărbatul nu înţelege adeseori că sexualitatea singură nu aduce fericirea în căsnicie. Aceasta provine din faptul că bărbatul trăieşte orgas­mul mult mai mecanic decât femeia. Femeia este mai profundă şi vrea să fie convinsă că soţul se gândeşte la dânsa, că îi este fidel, că o iubeşte şi că îi este mai de preţ desfătarea ei decât a lui proprie.

Psihiatrul Max Levin recunoaşte că dragostea dezinteresată faţă de celălalt este condiţia esenţială pentru toţi aceia care au pretenţie să fie mulţumiţi în căsnicie şi care aşteaptă acea mult citată „superlativitate”.

„Maturitatea este condiţia primară pentru o căsnicie fericită. în stadiul nematur al copilului, omul nu este în stare să ofere ceva altuia. Copilul primeşte şi nu poţi să aştepţi de la el nimic altceva. Succesul într-o căsnicie depinde în mare măsură de faptul dacă partenerul a reuşit să se dezbăreze de atitudinea tipic copilărească. Ei trebuie să fie în situaţia de a prelua răs­punderea, de a da în loc de a primi” („Sex în Modern Life”, Current Medical Digest, September 1961, pag. 55).

Cu secole înainte de a se dezvolta psihologia, Biblia a arătat necesitatea de a înlocui nematuritatea copilărească cu dragos­tea şi prin aceasta a dat o reţetă strălucită pentru o căsnicie fericită:

„Cind eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc… Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:11,13).

Iubirea profundă şi dezinteresată face ca să se realizeze cel mai mare vis în viaţă, pe când sexualitatea fără iubire poate să facă din viaţă un coşmar. Unul dintre mulţi care au descoperit adevărul pe acest drum greu, a fost fiul rătăcit (Luca 15:11-32). Nematuritatea lui rezultă din cererea: „Dă-mi”. El, asemenea multora din ziua de azi, s-a grăbit să plece într-o ţară îndepăr­tată, lipsită de învăţăturile tatălui său şi acolo a irosit zestrea sa bănească şi trupească „printr-o viaţă destrăbălată” . Sufletul său a devenit un pustiu bântuit numai de ecouri obsedante. El a ajuns într-o fermă de porci; atât de jos încât tânjea după roşco­vele goale pe care le mâncau porcii. El a descoperit că viaţa se­xuală întx-o ţară departe de voia lui Dumnezeu, este goală, de­zamăgitoare şi hidoasă. Autosatisfacerea este întotdeauna o ca­le la al cărui capăt este sigur un ţarc de porci.

Îndată ce tânărul şi-a amintit că în casa tatălui său este întot­deauna „pâine la discreţie”, el descoperi că „grozavele restricţii religioase” nu erau tocmai aşa de rele cum a fost îndemnat să creadă. El începu să simtă că există o relaţie strânsă între restricţiile curate şi binecuvântările abundente.

Atunci când a părăsit căminul, nematuritatea sa a fost evi­denţiată prin atitudinea sa de „Dă-mi”. Acum când s-a întors căit, imperativul „Dă-mi” lipsea, era înlocuit cu umilinţa „Fă-­mă un servitor”.

Câtă importanţă are problema sexuală în căsnicie? Dr. Emil Novak de la Institutul Medical John Hopkins, declară în mod convingător că „există multe femei normale din punct de vedere fizic şi sentimental, care îşi iubesc soţii cu devotament, care au născut copii şi totuşi nu au gustat niciodată dealungul vieţii lor conjugale vreun mare grad de satisfacţie din actul sexual. Nu s-au simţit nici înşelate şi nici amăgite” (Paul H. Landis, „Don’t Expect Too Much of Sex în Marriage”, Reader’s Digest, Janua­ry 1955, pp. 26-27).

De fapt unele persoane competente declară că mai puţin de jumătate din femeile măritate nu întotdeauna au simţit o plăce­re în actul sexual. Totuşi emoţiile care derivă din acest act sunt adânci şi mulţumitoare fără a fi trezite de o plăcere fizică. Multe femei tinere nu ştiu acest lucru şi au complexe care înrăutăţesc viaţa conjugală. Dacă solicitudinea unuia faţă de celălalt predo­mină, atunci aceste femei vor experimenta o satisfacţie cres­cândă în relaţiile conjugale. Posedarea iubirii dată de Dumne­zeu va preveni înşelăciunile, nefericirile şi divorţurile, cu lungul lor alai de boli fizice şi mintale.

Cineva a spus: „tratamentul pentru toate bolile, relele, griju­rile, necazurile şi crimele umanităţii zace într-un singur cuvânt „iubire”. Ea este forţa divină care generează şi restaurează pre­tutindeni viaţa. Fiecăruia dintre noi ne este dată puterea de a face minuni, important este să vrem.”

Cum se obţine şi cum se menţine aceasta? Se obţine într-o măsură completă atunci când Dumnezeu, care este IUBIRE, va sălăşlui în bărbatul sau femeia care îi deschide uşa inimii. Nimic altceva, ci numai locuirea divină va fi suficientă când însuşi indi­vidul se găseşte într-un curent puternic de ispite sexuale.

Această iubire este menţinută prin ascultarea cu supunere de călăuzirea Cuvântului şi Duhului. Nu există nici un motiv plau­zibil pentru un creştin ca să sucombe doborât de o armată de boli, dearece promisiunea lui Dumnezeu este sigură: „Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea ome­nească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci împreună cu ispita a pregătit şi, mij locul să icşiţi din ca, ca s-o puteţi răbda (birui)” (1 Corinteni 10:13).

  1. Minte bolnavă – trup bolnav

Helen Seibert în vârstă de şase ani, şezând în poalele mamei sale, mă privea asemenea unui iepure speriat. La privirea mea întrebătoare, mama îmi spuse: „Doctore, de şase săptămâni Helen vomită într-una. Aproape tot dă afară din ce i se dă. A început să vomite a doua zi după Ziua Muncii (ân SUA este prima luni din septembrie).”

Acea a doua zi era când Helen a început să frecventeze Şcoa­la Centrală cu sutele de feţe noi şi străine. Această experienţă era copleşitoare pentru ea din cauză că a trăit undeva departe (Turtle Creek), unde erau puţini copii.

Dar de ce vomita? Frica ei de străini trimitea impulsuri ra­pide de-alungul nervilor, de la centrul său emotiv, care apoi gâtuia ieşirea musculară din stomac. Rezultatul era că cea mai mare parte din hrană nu putea să treacă în intestine şi era vărsată înapoi. Micuţa Helen a pierdut mult din greutate. Am sugerat să rămână acasă o săptămână. Vomitările au încetat. După aceea, mai întremată, Helen s-a întors la şcoală şi nu a mai avut neplăceri.

Asemenea tulburări nu apar numai la copii. într-o sâmbătă seara, doamna Cole în vârstă de 18 ani mi-a spus că de cinci zile vomitează şi suferă de puternice crampe abdominale şi diaree. Deranjamentul a început aproximativ o oră după ce a părăsit cabinetul dentistului. Dentistul i-a spus acestei doamne sim­patică şi drăguţă, că trebuie să i se scoată toţii dinţii şi să i se monteze alţii falşi. Rezultatul: O furtună în centrul ei emotiv. Impulsurile nervilor din centrul acesta au acţionat repede şi au transmis stomacului stări de vomă, crampe puternice şi diaree. Doamna a fost foarte surprinsă când i-am spus că deranjamen­tul nu provenea de la abdomen ci de deasupra urechilor sale.

La fel de surprinsă a fost Elaine Johnson când a descoperit că durerile sale de cap proveneau de la îngrijorarea survenită în urma pierderii prietenului său. Bill Landry constată că nu tema profesorului său era cauza astmului, ci rezolvarea acesteia. Hal Stevens nu putea să înţeleagă de ce diabetul său a crescut după ce a luat acel „examen stupid”. Şi profesorul care a dat tema de control nu vedea cum artrita sa a devenit mai rebelă după ce a corectat lucrările scrise.

Toate aceste cazuri ilustrează subiectul cel mai ciudat din me­dicina modernă. Cu fiecare an ce trece obţinem o tot mai largă înţelegere despre aptitudinea minţii (psyche) de a produce dife­rite perturbări în corp (soma). De aici şi termenul de psihoso­matic.

Tensiunea emotivă a minţii poate produce schimbări vizibile, izbitoare în corp, schimbări care pot deveni serioase şi fatale. Această concepţie ar trebui să ne dea o nouă perspectivă asupra condiţiilor care sunt socotite adesea în mod dispreţuitor ca „fi­ind imaginaţii”. Este evident că astfel de condiţii care produc vomitări, diaree, astm, diabet şi încheieturi artritice deformate, nu sunt „ân imaginaţie”. Acestea şi încă alte nenumărate boli serioase, sunt declanşate de tensiunea minţii.

Statisticile din anul 1948 arătau că două treimi din pacienţii care au fost consultaţi de medici prezentau simptome şi boli trupeşti cauzate sau agravate de tulburări emotive, de încordări mintale (stress) (Journal of the American Medical [AMA] May 29, 1948, pag. 442).

În anul 1955 a fost publicat un articol privind lucrarea asupra tensiunii nervoase (stress) a unei persoane competente din con­ducere sub semnu) de întrebare „Tensiunea intelectuală-cauza tuturor bolilor?” (J. D. Ratcliff, Reader’s Digest, January 1955, pp. 24-28).

Pe la începutul acestui secol, bacteriile erau în centrul aten­ţiei. După 50 de ani, tensiunea nervoasă a luat locul lor. De fapt, experienţele pe animale au arătat că unele bacterii pot provoca boala numai când rezistenţa animalelor era micşorată prin stress.

Pot unele emoţii să cauzeze schimbări vizibile în corp, ca de ex. şocuri de apoplexie, orbiri, guşe toxice, cheaguri fatale la inimă, ulcere ale tubului digestiv, boli de rinichi şi cangrene ale picioarelor, pentru a menţiona numai câteva? Dr. O. Spurgeon, un englez, a publicat o excelentă carte ilustrată, explicând cum pot emoţiile să cauzeze aceste boli (Personality Manifestations în Psychosomatic Illness, Philadelphia, Edward Stern & Co., 1953). Prima ilustraţie din această carte înfăţişează centrul emotiv din creer de la care fibrele nervilor se duc la fiecare or­gan în corp. Se înţelege cum dip cauza legăturilor complicate ale nervilor unele frământări ale centrului emotiv pot să trans­mită impulsuri care să cauzeze o simplă nevralgie sau mâncărimi în talpa piciorului.

Centrul emotiv produce aceste schimbări larg răspândite cu ajutorul a trei mecanisme principale: prin schimbarea cantităţii de sânge ce curge către organism, prin afectarea secreţiilor unor glande şi prin schimbarea tensiunii muşchilor.

Tensiunea emotivă poate să influenţeze cantitatea de sânge ce curge către un organ. Jena sau stinghereala poate cauza deschi­derea vaselor sanguine ale feţei şi ale gâtului pentru a produce roşeaţa, iar emoţiile de nelinişte sau ură pot face să crească can­titatea de sânge în interiorul craniului rigid, astfel încât poate să rezulte nevralgii şi vomitări.

Iritaţia centrului emotiv este de asemenea îndreptată spre glandele corpului. Mulţi îşi pot reaminti de prima dată când au încercat să vorbească în faţa unui auditoriu cât de uscate le-au devenit gurile. Mesaje de alarmă au plecat de la centrele emo­tive uscând secreţiile salivare. Este într-adevăr greu de vorbit când ai gura uscată. Aceasta se poate întâmpla chiar şi vorbitori­lor cu experienţă, de aceea se pune adesea un pahar cu apă pe tribuna vorbitorului.

În mod frecvent, o furtună emotivă trimite mesaje de S.O.S. către glanda tiroidă pentru a stimula secreţiile ei. Atunci când un surplus de tiroxină se varsă în sânge, în timp îndelungat sunt vizibile simptomele guşei toxice: nervozitate extremă, ochii bul­bucaţi, pulsul rapid şi chiar o boală de inimă care poate să fie fatală.

Tensiunea emotivă afectează secreţia ovarelor pe diferite căi. Perturbarea glandelor poate să producă încetarea menstruaţiei, dureri în timpul periodului sau o nelinişte înaintea acestuia, caracterizată prin iritabilitate, nevralgii şi inflamaţii. Glandele suprarenale, foarte importante, sunt în mod frecvent ţinta tiru­lui emotiv. Secreţiile lor în cantităţi anormale pot să cauzeze creşterea tensiunii arteriale, artrită, boli ale rinichilor şi îngro­şarea arterelor ca ultim ucigaş care este răspunzător pentru moartea a 800 000 de persoane anual în SUA.

Tensiunea emotivă poate să influenţeze atitudinea muşchilor. Fiecare am simţit cum muşchii noştri se contractează atunci când am devenit fricoşi sau supăraţi. Muşchii contractaţi pot produce dureri, ceea ce se poate demonstra strângând un pumn câteva minute. Aşa putem înţelege de ce oamenii neliniştiţi cro­nic suferă foarte mult de nevralgii puternice cu tensiune, care produc contractarea muşchilor gâtului.

Muşchii intestinelor, care nu sunt supuşi voinţei noastre, pot de asemenea să fie afectaţi. Să luăm în considerare, ca exemplu, debarcarea paraşutiştilor noştri în timpul celui de al doilea răz­boi în Franţa. în timp ce oamenii pluteau încet în jos, gloanţele germane şuierau în jurul lor. închipuiţi-vă cum v-aţi fi simţit în locul lor. închipuiţi-vă mesajele rapide care au fost transmise de la centrele lor emotive la muşchi şi intestine.

Tensiunea emotivă poate de asemenea să se manifeste prin dureri de inimă. într-o zi am primit o chemare urgentă ca să văd un student care „murea în urma unui atac de inimă” . L-am găsit pe podea cu respiraţia pierdută şi cu mari dureri la inimă. El prezenta aproape aceleaşi simptome ca o persoană care moare în urma unui atac de inimă, dar nu era în pericol în nici un caz. Era nou venit la universitate şi a avut dificultăţi ca să se adap­teze la ritmul vieţii universitare. Durerea lui de inimă era tot atât de reală ca şi o durere provocată de o coastă ruptă; ea nu era cauzată de o boală de inimă, ci de un centru emotiv de­ranjat.

În timpul primului război mondial oamenii cwastfel de stări constituiau o mare problemă pentru armată. în cel de al doilea război mondial au fost făcute eforturi speciale ca astfel de oameni să fie declaraţi inapţi. De fapt au fost respinşi pentru acest tip de tensiune emotivă de zece ori mai mulţi bărbaţi decât pentru celelalte boli de inimă. Apogeul unor asemenea stări a fost atins de asemenea printre populaţia civilă engleză după fiecare bombardament al oraşelor, când zeci de mii de oameni nu mai erau în stare să meargă la lucru din cauza durerilor în regiunea inimii.

Chiar şi în timp de pace, ea constituie una din cele mai obiş­nuite stări văzute într-un cabinet medical. îmi amintesc de un tânăr foarte delicat, care cu dureri de inimă, gâfâind din greu şi sufocându-se, era adesea dus în grabă cu ambulanţa la spital. Spitalizarea costisitoare şi probele indicau mereu că tulburarea lui îşi avea originea în agitaţii emotive. Atacuri ca acestea, care dau frică şi incapacitate, există, dar ele nu sunt periculoase. După Dr. Roy R. Grinker, unul din directorii medicali ai Spita­lului Reese din Chicago, atacurile fatale de inimă pot să fie declanşate în urma supărării grave, depresiuni şi frică. Acest medic declară că frica aduce mai multă încordare inimii decât ori care alte şocuri, inclusiv exerciţiul fizic şi oboseala (Scope, Nov. 13, 1947).

Influenţa tensiunii emotive asupra organismului omenesc poate să fie demonstrată printr-o enumerare parţială a bolilor pe care ea le produce sau le agravează. Desigur, nu trebuie să se creadă că factorul emotiv este singura cauză în vreunul din aceste cazuri:

Tulburări în sistemul digestiv:

Ulcere în gură, stomac şi intestine, colita ulceromembranoa­să, pierderea poftei de mâncare (inapetenţa), râgâieli, consti­paţie; diaree.

Tulburări în sistemul circulator:

Hipertensiunea arterială, cardiopatia ischematică dureroasă, tahicardia paroxistică, arterioscleroza, tromboza coronariană, arterita obliterantă, reumatismul articular acut, spasme cere­brale de apoplexie (accident vascular cerebral).

Tulburări ale sistemului genito-urinar:

Menstruaţia dureroasă (dismenoreea), lipsa de menstruaţie (amenoreea). tensiunc premenstruală, frigiditatea şi vaginis­mul, orhiepididimita, urinarea frecventă şi dureroasă (polakiu­rie şi disurie), glomerula nefrita acută, simptome de menopau­ză, impotenţa.

Tulburări ale sistemului nervos:

Nevralgii de diferite feluri, alcoolismul, epilepsia, psyho­nevroza, psyhoze precum schizofrenia, demenţa senil.

Tulburări ale glandelor de secreţie internă:

Hipertiroidismul, diabetul zaharat, obezitatca.

Tulburări alergice:

Urticaria, rinita alergică, astmul.

Tulburări ale sistemului osterarticular:

Lombosciatica, dureri şi spasme ale muşchilor (mialgii), ar­trita reumatoidă, osteoartrita.

Infecţii:

Mononucleroza infecţioasă, poliomelita, multe, poate toate infecţiile.

Boli de ochi:

Glaucomul, keratita.

Boli de piele:

Urticaria, dermatita artropică, neurodermatita, boala lui Raynauld, sclerodermia, lupusul eritematos diseminat, psoria­zisul.

  1. Nu ceea ce mâncăm, este ceea ce ne mistuie

Puternicul Bill Brandson era un flăcău foarte atrăgător atunci când nu-şi ieşea din ţâţâni. Atunci când unul din oamenii săi de la uzină dădea peste cap o sarcină, Bill devenea furios şi arunca asupra lor cele mai tăioase epitete din voluminosul dar netipări­bilul său vocabular. Ultragiile pe care le azvârlea asupra ce­luilalt tovarăş păreau întotdeauna să fie un bumerang care se întorcea asupra bietului Bill şi în cele din urmă îl puneau la pat. Atunci soţia lui mă solicita. Era o poveste veche, aşa că ea îmi deschidea uşa cu plăcere făcând o mişcare largă cu mâna spre dormitorul lui Bill, ridica laconic din umeri şi zâmbea forţat. Apoi îmi spunea „doctore, de două săptămâni în şir vomitează dar nu voia să vă chem până în această dimineaţă” .

Vazându-I pe puternicul Bill cum zăcea în pat, te cuprindea întristarea. Ochii îi erau roşii, mari, disperaţi şi parcă cereau ajutor. El a fost supus unor repetate radiografii în diferite spi­tale, cheltuind o sumă frumuşică. Dar deranjamentul său era mereu provocat de mânâa care apoi aducea spasmul sfineterului piloric şi vomitări ce nu se puteau trata. Apariţiile erau aşa de frecvente şi puternice încât lipsa de la lucru trebuia să o supli­nească lucrând mult şi trăgând tare ca să-şi poată întreţine soţia şi cei 8 copii. Stomacul lui Bill probabil avea o căptuşală de oţel ino>ddabil, deoarece cu o astfel de acumulare de acid clorhidric în stomac, majoritatea oamenilor fac ulcere, dacă nu chiar şi cancer. De fapt, cercurile medicale admit în general că ulcerele sunt cauzate nu atât de mult de ceea ce mănâncă o persoană, ci mai ales de „ceea ce mănâncă (roade)” pe acea persoană. De sigur, după ce s-au produs ulcerele, ele sunt agravate şi de unele alimente precum şi de iritaţii emotive.

Iată ce efecte pot avea emoţiile asupra sănătăţii fizice: ulcer gastric şi duodenal, colite, hipertensiune arterială, tulburări cardiace, spasme vasculare, arteroscleroză, boli renale, nevral­gii, artrită, diabet, guşă, tulburări psihice (mintale), etc.

Dr. Englisch prezintă, într-o ilustraţie din cartea sa, emoţiile care pot să producă spasmul sfincterului piloric: frica, dorinţa de a fi iubit (aprobat), gelozia, egoismul, ambiţia, furia, res­entimentul, ura, suprasensibilitatea, sentimentul de vinovăţie, grija, disperarea. Este de remarcat că cele inşirate mai sus stau în legătură cu răsfăţarea şi alintarea Eului. Ele ar putea fi cu­prinse într-un singur cuvânt «egocentrism».

Cu secole mai înainte ca psihiatria modernă să fi descoperit că emoţiile erau factorii importanţi în producerea a o mulţime de boli psihosomatice, Biblia condamna aceste emoţii şi preve­dea un tratament pentru ele.

«Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile zavastiile, mâniile, neînţelegeri­le, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, înibuibările şi alte lucruri asemănătoare eu acestea… (Galate­ni 5:19-21). Dar, „cei ce sunt ai lui Cristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei» (Galate­ni 5:24).

Dr. William Sadler a fost de asemenea impresionat de legă­tura strânsă între activităţile păcătoase ale firii pământeşti şi multe boli. El scrie. «Nimeni nu poate să aprecieze aşa de bine ca un medic procentajul uimitor de mare al bolilor şi suferinţe­lor omeneşti care sunt o urmare directă a: supărării, fricii, con­flictelor, imoralităţii, vieţii dezordonate, ignoranţei, gândirii nesănătoase şi vieţii îndoielnice. Acceptarea sinceră a principii­lor şi învăţăturilor lui Cristos în ceea ce priveşte realizarea păcii şi bucuriei sufleteşti, realizarea gândirii altruiste şi a vieţii cura­te, ar şterge deodată mai mult de jumătate din bolile, grijurile şi dificultăţile rasei umane. Cu alte cuvinte mai mult de jumătate din actualele nenorociri ale omenirii ar putea fi real prevenite prin puterea profilactică extraordinară a trăirii personale şi practice în spiritul învăţăturilor adevărate ale lui Cristos. învăţăturile lui Isus aplicate la civilizaţia noastră modernă, aplicate înţelept, nu acceptate doar de formă, ne-ar purifica, ne-ar în­ălţa şi ne-ar vitaliza încât rasa omenească s-ar afirma imediat ca înnoită, posedând putere sufletească superioară şi forţe morale nebănuite. Făcând abstracţie de recompensele vieţii viitoare, lăsând la o parte toate discuţiile despre viaţa viitoare, oricare bărbat sau femeie ar merita să trăiască viaţa lui Cristos numai pentru răsplata morală şi sufletească care li se oferă aici în ace­astă lume. într-o zi oamenii ar putea să descopere că învăţături­le lui Cristos sunt extrem de eficace în prevenirea şi tratarea bo­lilor. într-o zi, ştiinţa noastră dezvoltată s-ar putea să preţuiască cu respect şi să preia cu adevărat îmbunătăţirile morale şi spiri­tuale ale învăţăturilor acestui bărbat din Galileia» (Practice of Psychiatry, St. Louis, C.V. Mosby Co., 1953, p. 1008).

Shakespeare a cunoscut destul de bine Biblia şi era şi bun psi­holog recunoscând că oamenii pot să devină bolnavi din cauza păcatelor nemărturisite. Obsedând-o uciderea lui Duncan, La­dy Macbeth a suferit tulburări psihosomatice. Atunci când Mac­beth a întrebat medicul de ce fel de boală suferă ea, acesta a răspuns: «Nu este atât de bolnavă, milord, cât este de tulburată de nişte închipuiri ce vin din abundenţă şi care îi răpesc odihna» (Macbeth v.3.40). Doctorului i s-a pus atunci întrebarea care se pune şi astăzi multor medici: «Doctore, nu conoşti vreun preot pentru bolile sufleteşti. care să smulgă din memorie un necaz înrădăcinat să radă tulburările scrisepe creicr şi cu putjn an ti­dot plăcut care provoacă uitarea, să cureţe pieptul îndesat de « materie primejdioasă care atârnă greu deasupra inimii`?» (Ibid. v. 3.40).

Într-o seară un bărbat de aproximativ 40 de ani intră în cabi­netul meu. îl supăra stomacul şi nu putea să doarmă. I se părea că va trebui să-şi părăsească serviciul, ceea ce l-ar fi făcut incapabil să-şi întreţină familia compusă din trei presoane. în timp­ ce-l consultam, nu am descoperit nici o maladie corporală, dar am reeunoscut că era la marginea unei serioase prăbuşiri ner­voase. După ce mi-a spus câteva din stările care le bănuia el că i-au cauzat deranjamentul, mai adăugă: «Doctore, am făcut şi alte lucruri care ar putea să mă pună în dosul gratiilor». Am constatat că aveam de-a face cu ceva care depăşea efeetele unui calmant. Iam spus aceasta şi l-am sfătuit să-şi plece capul pe bi­roul meu, să mărturisească tot şi să ceară iertare pentru toate Tatălui Cerese. Simplu şi serios, el făcu acest lucru. Imediat şi în mod miraculos, Dumnezeu a îndepărtat «acel material care apăsa greu asupra inimii». Au trecut câţiva ani şi omul nu a pier­dut nici o zi de lucru. El este fericit şi plin de viaţă. Tulburarea lui nu a fost urmarea unei alimentaţii false ci a fost provocată de nişte stări sufleteşte care ii ehinuiau organele vitale.

Psihiatrul Sadler scrie: «O conştiinţă curată este un mare pas în scopul baricadării intelectului împotriva nevrozei». Psiholo­gul Henry C. Link de asemenea vede legătura dintre păcat şi boală: «Accentul asupra păcatului a dispărut într-o mare măsu­ră din învăţământul religios… chiar în momentul când psiho­logia a descoperit importanţa sa şi a extins înţelesul său» (The Way to Security, Garden City, N.Y., Doubleday & Co., Inc., page 52).

Cineva poate să pună întrebarea: «Dacă un individ se conver­teşte (căieşte) şi răstigneşte orice lucru din viaţa sa care este contrar cuvântului lui Dumnezeu, va fi eliberat acel individ de bolile pricinuite de gelozie, invidie, egocentrism, resentiment şi ură?» Un episod din viaţa unei persoane pe care o cunosc, poa­te să răspundă la această întrebare. Femeia aceasta a fost misio­nară în India şi avea o sarcină de grea răspundere pentru condi­ţiile imorale care existau acolo. Ea se ruga pentru acest lucru dar cheltuia multe ore tânguindu-se bărbatului său şi altora pen­tru condiţiile morale de acolo. Să considerăm că ea a fost în­ dreptăţită în resentimentul său faţă de cei responsabili pentru starea aceasta de lucruri, dar problema era că ea nu putea să-i sufere.

Resentimentul ei a produs un spasm al sfincterului piloric şi făcu un ulcer. într-o zi ulcerul a început să sângereze. A sânge­rat vreo şase zile până ce femeia a rămas aproape fără sânge. Era vorba deci de o femeie creştină bună care iubea pe Dom­nul, o femeie care s-a răstignit pe sine însăşi şi era tot timpul în serviciul pentru Domnul. Totuşi ea a contractat un ulcer şi era aproape să moară din cauza hemoragiei.

Aceiaşi poveste ar putea fi spusă – cu alte amănunte – despre zeci de mii de creştini convinşi, care în loc de ulcere sângerânde, se îmbolnăvesc de una din bolile psihosomatice deja enume­rate. Legămintele făcute în faţa unui altar nu sunt suficiente. Trebuie să răstignim Eul nostru zilnic şi să dăm ascultare de toate poruncile lui Dumnezeu dacă vrem să fim eliberaţi de ase­menea boli.

Mai mult, fiinţele omeneşti nu sunt perfecte în cunoştinţă. Putem să facem încă greşeli în aprecierile şi în atitudinile noastre faţă de alţii. Cu adevărat, în măsura în care înţelegem şi ascultăm de directivele din Cartea Călăuză, vom fi binecuvân­taţi în trup şi suflet.

Aici este potrivită mustrarea din epistola către Evrei: „Urmăriţi pacea cu toţii şi sfinţirea, fără de care ni­meni nu va vedea pe Domnul, Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amără­ciune, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea” (Evrei 12:14-15).

Nu este deci atât de important ceea ce mănâncă o persoană ci rădăcina de amărăciune, ura, vinovăţia, resentimentul care o rod. Doza de bicarbonat de sodiu introdusă în stomac nu va fi niciodată suficientă să neutralizeze aceşti acizi care distrug tru­pul, mintea şi sufletul.

Biblia nu tratează numai factorii producători de boli ca: invi­dia, egocentrismul, resentimentul, ura şi imoralitatea, dar ea loveşte în cauză într-o manieră efectivă şi curativă:

„Cei ce sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Gal. 5:24).

  1. Echilibrul scump plătit

Am fost mult inspirat pentru acest capitol din darea de seamă a lui Dale Carnegie asupra unei excursii în Parcul Yellowstone şi o vizită la locul unde sunt hrăniţi urşii cenuşii (Dale Carnegie, How to Stop Worrying and Start Living, New-York, Simon and Schuster, Inc., 1948, pag. 101).

Nu trebuia mult timp de aşteptat până venea ursul cenuşiu într-o defrişare unde erau descărcate resturi menajere care îl ademeneau. Ghidul spunea grupului că ursul cenuşiu poate să bată orice animal din West cu excepţia bizonului american şi a ursului Kadiak. în acea noapte, pe când stătea cu alţi turişti în ascunzători, Dale Carnegie observă că ursul cenuşiu permitea numai unui singur animal să mănânce cu el. Era un scons (specie de dihor). Cu siguranţă că în luptă cu un dihor, ursul ar fi câştigat lupta. El nu putea să-l sufere pe dihor şi dorea să-i vină de hac pentru obrăznicia sa. El însă nu o făcea. De ce? Pentru că el ştia că I-ar fi costat prea mult ca să-i vină de hac.

Deştept urs! Desigur mult mai deştept decât multe fiinţe ome­neşti care cheltuiesc zile preţioase şi nopţi nedormite gândindu­se şi încercând în ranchiuna lor cum să pună la cale mijloace de a „aranja” pe cineva. Omul pare să nu fi învăţat niciodată că preţul pentru a veni de hac cuiva poate să fie prea mare şi poate să ducă la guşe toxică, şocuri de apoplexie sau atacuri fatale de inimă.

Într-o zi veni la mine în cabinet un tată cu băiatul său în vârstă de 14 ani. Tatăl îmi ceru doar nişte tablete pentru colita soţiei. Băiatul însă întrebă spontan: „Bine tată, dar cu cine a avut mama iarăşi o ciocnire?”

Există vreo legătură între această istovitoarc diaree cu sânge­rare şi mucozităţi şi „ciocnirea” noastră cu oamenii cărora apoi încercăm să le venim de hac? Din cercetările făcute rciese evi­dent punctul de vedere că o viaţă emotivă dezordonată duce la tulburări de bază în cazuri de colită. Izbucnirea colitei mucoase poate fi adesea provocată şi perpetuată de „ciocnirile” cu alţii. Două personilatăţi competente scriu asupra subiectului: „Mur­ray a observat că izbucnirea şi agravarea acestei boli are loc în timpul perioadelor de stări încordate. Mulţi cercetători au con­firmat constatările lui. Studii experimentale au demonstrat rela­ţia dintre tensiunea vieţii şi ulceraţiile mucoasei intestinului la om” (William J. Grace, and Harold G. Wolff, „Treatment of IJlcerative Colitis”, Journal of the A.M.A., July 14, 1951, pag. 981).

Un studiu efectuat într-un spital prin interviuri luate perso­anelor suferinde de colită mucoasă, a arătat că ranchiuna era caracteristica cea mai proeminentă a personalităţii la 96% din victime (George W. Gray „Anxiety and Illness” Harper’s, May 1939, pag. 610).

De asemenea, cele mai serioase colite pot să fie cauzate de deranjamentele emoţionale. Ulcerele tubului digestiv pot într­adevăr să chinuiască pe suferind şi adesea printr-o medicaţie se obţine numai un mic ajutor. Singurul procedeu chirurgical cu efect ar fi îndepărtarea prin operaţie a intestinului gros şi a în­tregului rect, ceea ce ar însemna un preţ prea mare pentru a-i veni de hac unui duşman. De secole, batjocoritorii au râs de sfatul Domnului Isus: „Iubeşte pe duşmanul tău”, ca fiind ne­practic, idealist, absurd. Astăzi psihiatrii îl recomandă ca pe un leac universal pentru multe din bolile omului.

Atunci când Isus zice „Iartă de 70 de ori câte 7”, El nu se gân­deşte numai la sufletele noastre ci şi la trupurile noastre care să fie ferite de colitele ulceroase, guşe toxică, hipertensiune şi o sumedenie de alte boli.

Sfatul Marelui Medic (Isus) pare să se fi strecurat chiar şi în buletinul oficial al Departamentului de poliţie din oraşul Mil­waukee: „Dacă oameni egoişti încearcă să profite de pe urma ta, întoarce-le spatele, dar nu încerca să-i „aranjezi”. Dacă în­cerci să le vii de hac, te loveşti mai mult pe tine însuţi” (Dale Carnegie, op. cit. pag. 101).

Booker T. Washington, care a devenit faimos în ciuda culorii sale din care cauză era insultat de nenumărate ori, a scris: „Nu voi permite nimănui să înjosească sufletul meu la nivelul urii.”

Faimosul psiholog John Hunter cunoştea ceea ce mânia i-ar fi putut aduce inimii sale. „Primul ticălos care mă va aduce până acolo încât să mă mâniu, mă va ucide.” Câtva timp mai târziu, la o consfătuire a medicilor, un orator a făcut afirmaţii care l-au înfuriat pe Hunter. Acesta se sculă îndată şi-l atacă cu furie pe vorbitor. Mânia îi produse o contracţie atât de mare vaselor san­guine ale inimii sale încât căzu mort.

În multe ocazii ale vieţii s-ar părea că suntem în stare să dis­trugem pe tovarăşii noştri, dar în tot atâtea ocazii s-ar putea scrie cu sinceritate pe multe mii de certificate de deces, că victi­mele au murit de „mâncătorie”.

Am auzit adeseori oameni spunând scrâşnind din dinţi: „Âl voi ,aranja’ eu pe acel netrebnic chiar dacă acesta ar fi ultimul lucru pe care ar trebui să-l fac!” Foarte des, acest lucru este exact.

Îmi reamintesc de o doamnă în vârstă de aproape 80 de ani, vioaie, care venea la mine la intervale regulate pentru a-i veri­fica tensiunea arterială. Ea oscila deobicei în jurul lui 200, dar într-o anumită zi tensiunea se ridică la 230. în lăuntrul meu am fost speriat, totuşi i-am spus calm „tensiunea dv. a crescut astă­zi.” Cu un zâmbet îmi spuse: „Âmi dau seama foarte uşor de acest lucru. Tocmai am avut o dispută aprinsă cu mi alt pacient în sala de aşteptare.

Gândiţi-vă, acestei femei culte, inteligente, ar fi putut să-i sară „siguranţa” cerebrală şi să sufere un atac fatal pur şi simplu numai pentru că ea dorea să-i vină de hac prin cuvinte unui om renumit pentru pălăvrăgeala lui provocatoare. Propriul ei dia­gnostic asupra ridicării bruşte a tensiunii sale era corect.

Metodele pe care le folosim în răzbunare, variază. Nepoţica mea în vârstă de un an, când este scoasă din sărite, ridică mânu­ţele şi zgârâie aerul din faţa ei. Unii copilaşi atunci când sunt amăgiţi îşi lovesc capul de duşumea. Din cauză că un copilaş nu poate să-şi vadă capul, acesta este ultima piesă analitică ce poate fi recunoscută ca aparţinându-i.

Majoritatea din noi nu ne mai putem aminti când am încercat să le venim de hac părinţilor noştri, lovindu-ne capetele de duşumea. Totuşi unii dintre noi poate ne mai reamintim cum am încercat să-i înfuriem pe părinţii noştri, refuzând să mâncăm bucatele ce ni le dădeau. Zadarnic ne spuneau părinţii că nu necăjeam pe nimeni mai mult decât pe noi înşine. A durat însă până ce acest fapt evident am reuşit să-l pricepem.

În decursul ultimilor trei ani am tratat 3 adolescenţi carc au încercat să le vină de hac colegilor de şcoală prin lovituri dc pumni. Nici unul din copiii care în final au primit pumnii nu au avut nevoie de vreo asistenţă medicală, dar cei trei bătăuşi au suferit fracturi la oasele pumnilor.

Acum câţiva ani am cunoscut un student din facultate – îl voi numi Petrică – care a suferit multă vreme de o senzaţie de ardere şi durere în partea superioară a abdomenului. I-am dat medicamentaţia cea mai recentă şi mai eficace, dar el nu a obţi­nut decât o uşurare parţială şi trecătoare. Consultând mai mulţi specialişti, nu a obţinut nici o uşurare şi nici radiologiile nu au descoperit ceva suspect. După ce am supravegheat timp de mai multe luni caracterul personalităţii sale sub tensiune, am ştiut că o tensiune emotivă ar putea să stea la baza tulburărilor sale. Desigur, el a negat cu cea mai mare stăruinţă că ar fi sub vreo încordare.

Petrică era o enigmă până ce un alt student îmi povesti despre ceea ce a auzit că se spunea într-un oraş vecin. Mare parte din activitatea sa era consacrată unei certe în care era vorba de bunicul său care a fost nedreptăţit şi excrocat, de nişte cetăţeni, cu mulp ani înainte. El a căutat să le vină de hac potrivnicilor prin denunţuri frecvente şi înfocate. Acest student care era printre cei care-l ascultau, spuse: „Petrică stătea drept şi încor­dat ca o scândură şi a vorbit o oră în timp ce transpiraţia îi curgea şiroaie pe faţă. Nu s-a oprit niciodată, măcar să-şi ştear­gă faţa. Când a terminat, gulerul său era fleaşcă şi cămaşa udă leoarcă. „

Data următoare, când Petrică veni la mine, l-am întrebat din nou dacă nu era sub vreo tensiune sau ţinea vreo pică pe cineva. A negat şi de data aceasta. Atunci i-am spus de povestea aceea care mi s-a adus la cunostinţă. I-am sugerat că dorinţa sa fier­binte de a le veni de hac duşmanilor bunicului său, era probabil pricina deranjamentului său stomacal. Am folosit fotografii ca să-i explic cum tensiunea cerebrală poate să producă contracta­rea sfineterului piloric şi să cauzeze indigestie. Dorinţa de răz­bunare a lui Petrică era aşa de mare încât el refuză să aban­doneze gândul de răzbunare chiar şi cu preţul unor zile nenoro­cite şi nopţi nedormite. El îşi alimenta duşmănia prin repetate repovestiri oricărui om care era dispus să-l asculte.

Ulterior, singura lui preocupare era să cunoască numele ace­lui student care mi-a dat informaţia. Stăruia faţă de mine din cauză că dorea să-i facă băiatului o mustrare aspră pentru lim­buţia sa. în final boala stomacală l-a supărat pe Petrică aşa de mult încât starea şi personalitatea sa au fost atât de afectate că I-au împiedecat să se mai întoarcă la facultate.

Urcând pe treapta vârstelor, îmi reamintesc de un om cu ex­perienţă, care atunci câftd voia să se afirme într-o discuţie cu soţia sa şi voia să-i vină de hac, scrâşnea din dinţi. Este un mister pentru mine cum putea s-o ofenseze pe soţie scrâşnind din dinţi şi rupându-şi plombele propriilor dinţi. Aceasta era chiar dinte pentru dinte. Au trecut mulţi an de când acest bărbat era în faşă, totuşi în sfera relaţiilor interpersonale el nu era mai deştept decât copilaşul răzbunător care îşi lovea capul de podea. Asemănarea dintre aceşti doi se poate explica, cred eu, numai prin faptul că fiecare poseda o natură firească înnăscută.

Majoritatea din noi nu se răzbună împotriva altora lovindu-şi capetele de podea, scrâşnind din dinţi, împuşcându-se unii pe alţii sau oferind cine ştie ce alte otrăvuri altora. Aceasta nu este nici biblic şi nici legal! Calea cea mai obişnuită a unora de a veni de hac altora este să vorbească despre aceştia. Desigur nici aceasta nu este biblic, dar are avantajul că ne ţine departe de scaunul electric.

Aceste metode de răzbunare nu ne feresc de o mulţime de boli trupeşti şi sufleteşti. Expresiile tari şi animozităţile faţă de alţii influenţează unii hormoni ai glandelor pituitoare, suprare­nale, tiroide şi ale altor glande, al căror exces poate pricinui boala în organism. Multe boli se dezvoltă când alimentăm ran­chiuna noastră prin repovestire în prezenţa altor persoane.

În momentul când urăsc un om, eu devin sclavul lui. Eu nu mai pot să muncesc cu bucurie din cauză că acela stăpâneşte mereu gândurile mele. Resentimentele produc prea mulţi hor­moni de încordare în corpul meu şi devin obosit după numai câteva ore de lucru. Munca pe care altădată o făceam cu plăcere este acum o corvoadă. Chiar şi concediile încetează să-mi facă plăcere. Atât timp cât plăcerea mea este afectată, chiar dacă aş conduce o maşină luxoasă dealungul unui lac înconjurat de co­paci în culori tomnatice, mi s-ar părea că sunt pe un camion prin noroi şi ploaie. Omul pe care îl urăsc mă urmăreşte pretutideni şi nu pot să mă eliberez din strânsoarea lui tiranică. Chiar dacă ospătarul m-ar servi cu tot felul de delicatese, ar fi ca şi când aş mânca pâine uscată. Omul pe care-l urăsc nu-mi dă voie să mă bucur de delicatesele oferite.

Regele Solomon trebuie să fi avut o experienţă asemănătoare pentru că el scria: „Mai bine un prânz de verdeţuri şi dragoste decât un bou îngrăşat şi ură” (Proverbe 15:17).

Omul pe care-l urăsc poate să fie la mulţi kilometri de dor­mitorul meu, dar mai crud decât orice conducător de scalvi. El biciuieşte gândurile mele, iar somiera mea cu arcuri moi devine un instrument de tortură. Cel mai umil sclav poate să doarmă, eu însă nu. Trebuie să recunosc în sfârşit că sunt sclavul fiecărui om asupra căruia îmi vărs mânia.

Oare fiinţa umană este mai puţin înţeleaptă decât ursul cenu­şiu? Este oare omul – fără să-şi dea seama – comandat de o forţă interioară pe care o recunoaşte şi o numeşte „duh rău”?

Domnul a dat răspunsul la această întrebare atunci când Iacov şi Ioan au cerut să le dea voie să coboare foc din cer asu­pra unui sat din Samaria pentru că samaritenii nu voiau să le dea găzduire. Aceşti ucenici credeau şi îl urmau pe Isus, totuşi aşa cum şi astăzi mulţi creştini sunt orbiţi de înşelătoria discrimi­nării rasiale, nici ei nu erau scutiţi de a fi plini de firea pamân­tească. Domnul i-a mustrat spunându-le: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi!” (Luca 9:55).

Înainte de ziua cincizecimii, Petru a avut de asemenea înnăs­cut în el un duh rău. în grădina Ghetsimane, Petru zguduit de o cruntă răzbunare, a încercat să taie capul unuia din partidul advers. El nu a fost primul şi nici ultimul teolog care a încercat să se răzbune prin tăierea capetelor.

Cât de completă a fost transformarea survenită în Iacov, Ioan şi Petru după ce şi-au răstignit Eul şi au fost umpluţi de Duhul Sfânt! Vechiul duh de „am să-i vin de hac” a fost înlocuit cu Du­hul lui Cristos, care atunci când a fost batjocorit nu a răspuns cu insulte.

A1 7-lea capitol din Faptele Apostolilor descrie cum a reac­ţionat Stefan, care era „plin de Duhul Sfânt”, atunci când a fost ucis cu pietre. Uciderea cu pietre era un mijloc oribil şi foarte dureros pentru a pedepsi un om, dar Stefan a fost lipsit de duhul răzbunării. Sângerând şi plin de vânătăi, el şi-a adunat ultima picătură de energie pentru a se lăsa pe genunchi şi a se ruga: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” (Cap. 7:60). Câţi dintre noi, lapidaţi de o gloată depravată, am fi gata, în primul rând, să ne rugăm cu ultima noastră suflare pentru fericirea lor spirituală? Putem, numai în parte, să răspundem la această întrebare făcând un mic inventar. Am fost noi obligaţi să aruncăm înapoi pietrele care ne-au ieşit în cale? în conversa­ţiile noastre, am încercat noi să tăiem capetele sau să chemăm foc asupra acelora care ne-au produs momente grele? Cum am reacţionat faţă de unii din colegii noştri, care, fie din neştiinţă fie cu intenţie, au făcut ceva ce nu ne-a plăcut? Am trântit uşa, am refuzat să stăm la masă, am stat îmbufnaţi tot restul serii, sau am dat fuga să-i ponegrim? O apreciere cinstită ar trebui să ne lămurească dacă posedăm cu adevărat Duhul Sfânt al lui Cristos. Lipsa Duhului Sfânt ne va face susceptibili la multe boli trupeşti şi sufleteşti din cauză că atunci când suntem nedreptăţiţi de cineva, nu putem rezista ispitei de „a-i veni de hac” cu toate că aceasta ar însemna să plătim un preţ mare lovind în propriul nostru trup. Cristos poate să răstignească firea noastră pămân­tească şi să înlăture din viaţa noastră orice gânduri dăunătoare care aduc boli. Atunci putem să candidăm pentru botezul cu Duhul Sfânt.

Pavel, care se considera vinovat deoarece a fost martor la uci­derea cu pietre a lui Stefan şi a auzit rugăciunea sa, schiţează paşii ce trebuiesc făcuţi spre descătuşarea de duhul de răzbu­nare care produce boală: „De aceea omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ… Din numărul lor eraţi .şi voi odinioară câpd trăiaţi în păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucru­ri, de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură; nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou care se înnoieşte spre cunoştinţă după chipul Celui ce l-a făcut… îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blânde­ţe, cu îndelungă răbdare… iertaţi-vă unul pe altul; cum v-a iertat Cristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea care este legătura desăvârşi­rii (Coloseni 3:5,7-10, 12-14).

„Nici una din aceste boli” este promisiunea valabilă şi pentru noi dar numai dacă am lepădat natura vechiului om cu practicile sale”

  1. Ouă – doar ouă

„Doctore, împreună cu soţia am călătorit 30 de mile pentru a vorbi cu dvs. Nici unul din noi nu am avut vreodată o boală până acum câteva luni când am contractat insomnia. Acum am­bii luăm pastile pentru somn, uneori două sau mai multe pe no­apte, dar credem că nu aceasta este soluţia. Aveam dureri în ca­vitatea abdominală, dar la o radioscopie nu s-a constatat nici un deranjament. Soţia a început cu dureri de inimă. Un specialist a examinat-o şi a spus cu nu este caz de îngrijorare. Am venit cu maşina în această după-amiază ca să vedem dacă ne puteţi ajuta.”

Era o pereche plăcută la vedere pentru cei 70 de ani ai lor. Păreau că au ieşit acum din şcoală. Nu i-am văzut niciodată până acum. în acea după-amiază eram foarte ocupat şi prea aglomerat ca să-i pot ajuta cu ceva. După ce am pus câteva în­trebări doamnei şi am examinat-o superficial fără să găsesc ceva în neregulă, dânsa scoase o scrisoare din buzunar şi îmi zise: „Doctore, ai putea să crezi că sunt nebună, dar tulburările noastre par să fi început imediat după ce am primit această scri­soare. Iat-o, citeşte-o!”

«Dragă George,

Am aflat că aţi vândut nişte ouă lui Harry Bickerstaff. Trebuie să ştiţi că am investit o sumă considerabilă în comerţul cu găini şi sunt în stare să livrez oamenilor din acest mic sat mai multe ouă decât ar putea să mă­nânce. Trebuie de asemenea să ştiţi că comerţul meu suferă dacă dvs. ţineţi câteva găini şi vindeţi ouă lui Harry. Consider deci că ar fi bine să încetaţi!

Marning Caspar»

Am privit-o. Avea ochii plini de lacrimi. Ea continuă apoi: „Am crezut că avem şi noi dreptul să vindem ouă lui Harry. El preferă ouăle noastre maronii de Rhode Island acelora albe ale lui Caspar. Din acea zi, Marning Caspar a refuzat să mai vorbe­ască cu noi când îl întâlneam pe stradă. Ne simţim foarte prost din cauză că nu am avut niciodată o asemenea situaţie. Ne-am frământat foarte mult cu această problemă. Eu cred că tulbura­rea noastră provine de la ouă, numai de la ouă. ” Apoi îşi pro­puse că după ce vor ajunge acasă vor abandona comerţul cu ouă. Am sfătuit-o să încerce acest lucru, căci merită. Câteva lu­ni mai târziu, fiica lor mi-a spus că au făcut exact ce şi-au propus şi că niciodată în viaţa lor nu s-au simţit aşa de bine ca acum.

Ei au încetat să mai ia somnifere şi nu au mai avut nici o sufe­rinţă sau necaz. Desigur, ei au avut tot dreptul să continuie a vinde ouă. Desigur ei au considerat că o capitulare în faţa lui Marning Caspar ar fi o nebunie. Oare a fost? Ei au cheltuit deja aproape douăsute de dolari pentru examene radiologice şi alte tratamente, în timp ce câştigul din ouă se ridica abia la câţiva dolari. Exprimată în dolari şi cenţi, afacerea nu era deloc renta­bilă. Pe lângă aceasta, ei ar fi pierdut pacea sufletească a cărei valoare nu se poate preţ.

Mai relatez o întâmplare, fără prea multe comentarii. Un prieten al meu a fost surprins să afle că un pxeot a părăsit am­vonul acum câţiva ani şi s-a apucat să practice medicina. între­bat de ce a făcut aceasta, el a răspuns: „M-am apucat de medici­nă fiindcă am constatat că oamenii plătese mult mai mulţi bani pentru a se îngriji de corpurile lor decât de sufletele lor.” Câţiva ani mai târziu, ornul acesta a părăsit medicina şi a devenit avo­cat. Foarte nedumerit, prietenul l-a întrebat din nou şi a primit răspunsul: „M-am apucat de avocatură pentru că am constatat că oamenii plătese mai mulţi bani pentru că îşi fac de cap decât pentru trupul şi sufletul lor.”

Ce adevărat era! Astăzi nenumăraţi oameni îşi ruinează tru­pul, miritea şi sufletul din cauză că se încăpăţânează în maniere­le lor egoiste. Mare valoare are proverbul care spune că nebun este omul care zice că nu poate să fie mânios, dar înţelept este omul care nu vrea să fie mânios. Un bărbat şi o femeie au scăpat de insomnie, nefericire şi boală pentru că înaintea drep­tului lor de a vinde ouă au pus îndemnul inspirat al cuvântului lui Dumnezeu: „Şi dacă cineva te sileşte să faci o leghe, fă cu el două” (Matei 5:41). Nebunie? Să mergi o leghe în plus şi să-ţi asiguri pacea sufletească şi un somn liniştit noapte după noap­te? Oricine a făcut acest lucru poate să confirme binefacerile reconfortante din punet de vedere medical pe care le-a experi­mentat pe propriul trup.

Isus, dând îndemnul acesta, cu siguranţă că s-a gândit nu nu­mai la trupurile şi simţămintele noastre ci şi la sufletele noastre: „Orişicine vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, tu lasă-i şi cămaşa” (Matei 5:40).

O astfel de purtare nu se potriveşte cu mândria noastră, dar este cu mult mai preferabilă pentru sănătatea şi fericirea noas­tră. Fiecare din noi trebuie să decidă dacă este mai bine să acţioneze pentru satisfacerea mândriei sau pentru a sănătăţii.

  1. „Iubire sau moarte”

Într-un capitol anterior m-am referit la cartea Dr. English, în care enumeră următoarele emoţii producătoare de boli: gelo­zie, invidie, egocentrism, ambiţie, furie, înşelăciune, resenti­mente şi ură. Acum 1900 de ani, apostolul Pavel ne avertiza îm­potriva acestor emoţii şi ne dădea şi antidotul – iubirea. Este o coincidenţă, dar Dr. English enumeră aceste emoţii în oare­care măsură în aceeaşi ordine ca şi apostolul Pavel cu secole mai înainte:

Dr. English

gelozie şi invidie

Ap. Pavel (1 Corinteni 13:4-5)

„dragostea nu pizmuieşte (nu invidiază)”

Dr. English

egocentrism

„dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”

Dr. English

ambiţie

Ap. Pavel (1 Corinteni 13:4-5)

„dragostea nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său”

Dr. English

ânşelăciune, furie, resentiment, ură

Ap. Pavel (1 Corinteni 13:4-5)

„dragostea nu se mânie, nu se gândeşte la rău” (nu este provocatoare).

Dragostea este unul şi singurul antidot care poate să salveze pe om şi să-l scutească de multe boli pricinuite de emoţiile naturii sale păcătoase. Psihiatrul Smiley Blanton accentuiază acest fapt în titlul uneia din cărţile sale „Iubire sau moarte”. Fără iubire – acea solicitudine şi profundă consideraţie pentru alţii – omul probabil va pieri de o diversitate de boli ale minţii şi trupului.

Un binecunoscut psihiatru de valoare internaţională, Alfred Adler, scrie: „Sarcina cea mai importantă impusă de religie a fost întotdeauna ,Iubeşte pe aproapele tău….. Este vorba de un individ care nu se interesează de semenul său când acesta se află în mari dificultăti, şi care aduce cele mai mari ocări altora. De aici izvorăse de fapt toate greşelile omeneşti.” Dr. Adler îşi bazează aceste concluzii cuprinzătoare pe o analiză atentă asu­pra a mii de pacienţi. El a remarcat că o lipsă de iubire a fost observată în „toate căderile omeneşti” (What Life Should Mean to You, Boston, Little, Brown and Co., 1931, pag. 258).

Această linie este în concordanţă cu învăătura biblică. Iubirea a fost piatra unghiulară a Vechiului Testament.

Isus nu a lepădat acea piatră ci a pus-o la temelia Noului Tes­tament când spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta. din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cca mai mare şi prima poruncă. Şi a doua asemenea ei este să iubeşti pc aproapele tău ca pe tine însuţi. în aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii” (Matei 22:37-40).

Atunci când am citat Biblia şi pe Dr. Adler pacienţilor care sufereau fizic şi moral în urma lipsei de dragoste, unii dintre ei au răspuns că este foarte greu să schimbi unele sentimente – să schimbi ura în dragoste. Aceasta este adevărat. Psihologii ad­mit acest punct de vedere pretinzând că voinţa nu are controlul complet asupra emoţiilor. Dar aceiaşi psihologi afirmă că voin­ţa are un bun control asupra acţiunilor noastre. Prin urmare voinţa noastră are în mare măsură puterea să decidă ceea ce trebuie să facem sau să nu facem. Acest lucru este important deoarece având putere asupra acţiunilor noastre, vom putea schimba şi simţămintele noastre. Isus a spus: „Iubeşte pe duş­manii tăi, binecuvintează pe cei ce te blestemă, fă bine celor ce te urăsc” (Matei 5:44). Fă puţin bine duşmanului tău şi vei fi surprins să afli că va fi mult mai uşor să-l iubeşti. Aceasta este metoda sănătoasă, bibfică şi psihologică de a schimba simţămin­tele noastre. Ea va face tot atât de multe minuni câte au fost făcute de lampa lui Aladdin.

„Fă bine celor ce te urăsc!” Imposibil? Nicidecum dacă ur­mezi unele îndrumări simple. Primul pas în realizarea imposibi­lului se poate obţine chiar în bucătărie. Aţi făcut-o de multe ori şi o puteţi face din nou. Al doilea pas! Preparaţi o plăcintă cu mere. Sigur că va fi mai delicioasă decât cea de cofetărie. Sau pregătiţi un tort cu nuci. De fapt nu are importanţă cu ce aţi garnisit prăjitura deoarece nu o duceţi la expoziţie. Aţi făcut plăcinta? Până aci toate bune. Acum aruncaţi o privire severă asupra picioarelor dvs., aşa cum n-aţi făcut niciodată şi porun­ciţi-le în mod autoritar: „Picioarelor, mă veţi duce împreună cu plăcinta la d-na Cucu. Da, ştiu că nu aţi fost acolo de peste un an, dar azi veţi merge.” „Haide să mergem!”

În timp ce începeţi aventura vă veţi simţi curios de schimba­tă, vă veţi simţi mai caldă de parcă vă furnică ceva prin picioare. Veţi simţi că se petrece ceva minunat şi în pieptul dvs. Veţi avea aceiaşi senzaţie pe care aţi avut-o de multe ori privind un ghiocel răsărind de sub ghiaţă sub soarele primăverii.

Traversaţi calea ferată, coborâţi pe strada Depoului şi înce­peţi să înţelegeţi ceva mai bine acum atitudinea doamnei Cucu. în acest timp trece un tren greu de marfă zguduind casele şi tro­tuarele şi împrăştiind o funingine neagră, iar mănuşile dvs. albe imaculate sunt puţin înnegrite. în acelaş timp, copii murda­ri şi neastâmpăraţi aruncă cioburi după dvs., ţipă şi înjură. Acum, în sinea dvs. vă ziCeţi: „dacă ar trebui să trăiesc aici, aş fi şi eu tot aşa de uşor iritabilă. „

ân timp ce urcaţi scările, nu puteţi să vă reţineţi zâmbetul la marele rol pe care îl jucaţi. Bateţi la uşă, doamna Cucu vă în­timpină surprinsă, o salutaţi cu un zâmbet drăgălaş şi îi adresaţi câteva cuvinte binevoitoare. Vă întreţineţi îndelung în sufrage­rie şi încheiaţi vizita cu promisiunea la o contravizită. La des­părţire, o strângere de mâini, o îmbrăţişare înflăcărată şi spon­tană vă surprinde pe amândouă.

Simţiţi acum că un miracol divin s-a petrecut în interiorul dvs. din cauză că dragostea lui Dumnezeu străbate întreaga dvs. fiinţă. Imposibilul s-a produs! Pe drumul spre casă vă sim­ţiţi ca şi când aţi zbura, aşa cum o făceaţi când eraţi o fetiţă fără grijuri. Fiinţa dvs. este cuprinsă de o bună dispoziţie care vă lipsea de mulţi ani. Vă simţiţi aşa de bine încât vă decideţi să nu mai treceţi pe la doctor şi să nu mai luaţi acele „tablete” pentru nervii dvs. zdruncinaţi; de acum înainte nu se vor mai zdrunci­na. Niciodată în viaţă nu v-aţi simţit aşa de bine, chiar şi dure­rea de spate a dispărut.

.,Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi hinc celor ce vă urăsc.” Acesta poate să fie un tonic foarte amar de înghiţit, dar când va ajunge la inimă, el va fi surprinzător de fortificant şi antrenant. Daca poţi să iubeşti, nu trebuie să mori. Facând binele, poţi să schimbi ura în dragoste.

Ascultând indemnul Domnului de a iubi pe alţii, chiar pe cei antipatii, veţi scăpa de o sumedenie de boli serioase şi istovi­toare. Omenirea poate nutri bune speranţe numai dacă va dom­ni o astfel de iubire între indivizi, între rase şi între naţiuni.

  1. Pisici şi crocodili

Atunci când o pisică întâlneşte pe neaşteptate un câine, i se zbârleşte blana, inima îi bate mai puternic, tensiunea arterială creşte, respiraţia îi este accelerată. Adrenalina şi alte secreţii ale glandelor sunt imediat difuzate în circuitul sângelui deoarece centrul emotiv, stârnit de frică, trimite mesagii de alarmă fulge­rător de rapide în toate părţile corpului. Răspunsul organismu­lui la aceste mesaje se numeşte „reacţie de alarmă”. O asemă­nare cu pisica o are şi leul pe care l-am văzut adesea în grădina zoologică. în cuşca lui păşeşte fără răgaz încoace şi încolo de sute de ori într-o zi. Este fricos, fără astâmpăr şi înfrânt. Când se opreşte un moment şi se uită printre gratii, are expresia nelini­ştită, are cute adânci verticale pe frunte. Are exact expresia şi figura unui cetăţean care îşi face declaraţia anuală pentru impo­zitul pe venituri.

În altă parte a grădinii zoologice se află un crocodil. în con­trast cu leul, domnul crocodil zace nemişcat ca un buştean, doar rareori mai clipeşte din ochi. El reprezintă liniştea întruchipată şi cu siguranţă nu se sinchiseşte de ceea ce leii ar putea să spună despre el; nici nu încearcă să se înfrunte cu urşii. Pe faţă are cu­cuie şi zbârcituri cu duiumul, dar niciodată nu a vărsat vreo lacrimă (de crocodil) pentru ele.

Cât de mult trăiesc aceste animale? într-o grădină zoologică am văzut un leu de 25 de ani. Ochii îi erau obosiţi şi mersul ne­sigur. Era cu adevărat ramolit şi în mare parte îi lipsea şi dan­tura. La numai 25 de ani er gata pentru groapă. Este crocodilul bătrân la 25 de ani? Nicidecum! El mai trăie­ste mult timp după ce oasele leului s-au uscat şi au albit zăcând în pustie.

De ce diferă aşa de mult în duratele lor de viaţa aceste două animale? Dr. George Crile a dat răspunsul unui grup de medici în muzeul său clinic din Cleveland. El a crescut multe specii de animale din toată lumea şi de la fiecare animal erau reproduse exact glandele suprarenale şi tiroide.

Leul avea glandele suprarenale mari. El a trăit o viaţă de ma­re încordare şi reacţiile de panică erau manifestări curente. Centrul emotiv al leului era întodeauna solicitat din cauza ab­undenţei de adrenalină în alergările sale obositoare după vreo antilopă iute sau în luptele înverşunate cu alţi lei şi bivoli africa­ni. Leul avea şi glanda tiroidă mare, un indiciu că şi-a petrecut zilele întro-o activatate încordată.

În contrast izbitor, aceleaşi glande la crocodil erau foarte mi­ci. Sistemul lui nervos nu a supus la solicitări aceste glande şi adrenalina nu a bombardat inima sa în mod repetat pentru a produce viteze ameţitoare. Adrenalina nu i-a ridicat tensiunea ca să-i îngroaşe arterele în mod prematur.

La o fiinţă omenească, mărimea glandelor suprarenale şi ti­roide sunt determinate de numărul reacţiilor de alarmă emise de centrul emotiv. Departamentul Sănătăţii Statului New-York a publicat fotografiile a două glande suprarenale ale omului. O glandă era de mărime normală, cealaltă foarte mărită ca rezul­tat al încordării (Health News, Februarie 1955, p. 9). Individul de la care a fost recoltată glanda mărită a murit, probabil, cu mulţi ani înainte din cauză că secreţia mărită de adrenalină a făcut ravagii în una sau mai multe din funcţiile corpului său. El nu numai că şi-a scurtat zilele, dar zilele lui au fost probabil pli­ne de hărţuieli emotive.

Trebuie să reamintim însă, că în mod normal, glandele su­prarenale şi tiroide sunt necesare şi folositoare. Dacă cineva se trezeşte noaptea şi constată că un hoţ a pătruns în locuinţă, fri­ca acţionează centrul emotiv care trimite mesaje acestor glande pentru producerea mărită a hormonilor, dând posibilitatea ini­mii individului să bată mai puternic şi să acumuleze mai multă energie fie pentru o luptă, fie pentru o fugă. Acest surplus de energie oferit de glande poate duce la salvarea vieţii dacă cine­va este fugărit de un leu, sau întâlnit de un răufăcător la drumul mare.

Dacă însă o persoană stă în amiaza mare în toată siguranţa în locuinţa sa şi permite minţii sale să se gândească la spărgători şi la tauri care îl atacă, centrul emotiv va trimite mesaje de alarmă către glande şi inima precum şi tensiunea vor acţiona ca şi când individul ar fi realmente atacat. Cum s-a arătat deja, corpul, în mod normal, are nevoie de aceşti hormoni, dar dacă săptămâni şi luni în şir este supus la suprasolicitări, vor avea loc reacţii dăunătoare.

Încordările (stressul) nu sunt nici pe departe atât de răspun­zătoare pentru o mulţime de boli, cât sunt propriile noastre reac­ţii faţă de aceste încordări. Cabinetul unui medic este plin de oameni suferinzi de aproape toate bolile enumerate în această carte, din cauză că minţâle lor sunt încărcate de mii de grijuri privitoare la bani, sănătatea lor şi a copiilor, etc.

Uneori şi doctorul suferă în acelaşi fel. Recent am avut o pierdere bănească. Pierderea stăruia înaintea mea când m-am dus la culcare. M-am deşteptat apoi la ora 4 mimineata. Nici a doua noapte nu am putut dormi din cauză că eram deprimat. Sunt sigur că glandele mele suprarenale şi alte glande au pompat un surplus de hormoni dăunători organismului meu. Cred că necazul meu ar fi dăinuit mult timp, dar după două zile am avut o mare uşurare când am început să pun în practică acest verset biblic: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile” (1 Tesa­loniceni 5:18). înainte de a citi acest verset eram victima îngri­jorărilor. După aceea am fost stăpânul lor. Uşurarea pe care am experimentat-o a fost incomparabil mai mare decât cea pe care aş fi dobândit-o înghiţind sedative sau calmante care nu poate să dea pacea interioară, ci doar să oprească vremelnic unele din impulsurile ce pleacă de la centrul emotiv. Mult mai eficace şi permanentă este o altă reţetă din Cartea Cărţilor: „Nu vă îngri­joraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cu­noştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere omenească vă va păzi permanent inimile şi gândurile voastre dacă rămân în Isus Cristos” (Filipeni 4: 6-7).

Cunose încă o reţetă demnă de o mie de dolari. Am prescris­o de multe ori atât la bărbaţi cât şi la femei bolnave. în prezent ea este cu mult mai valoroasă pentru oricine o memorizează şi ia hotărârea ca să-i fie normă în gândire şi vorbire: „Âncolo, fra­ţii mei,’tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească” (Filipeni 4:8,9b).

  1. Sunteţi tot atât de bătrân ca şi arterele dvs.

În alergarea zilnică printre furcile caudine ale multor ucigaşi, ştiinţa medicală oferă un ajutor deosebit alergătorului. El poate să treacă în siguranţă pe lânga domnul Diabet, orbindu-l cu câ­teva seringi de insulină. Adesea, domnul Cancer poate fi înlă­turat prin talentul unui chirurg. Chiar şi doamna Pneumonie poate acum să fie răpusă împuşcând-o cu penicilină. Dar, dea­lungul acestui drum întâlnim pe doamna Arterioscleroză care sfidează cu succes armele medicale şi mânuieşte un pumnal tot mai mare pe an ce trece. într-adevăr, statistici recente arată că această rebelă răpune singură 54% din toţi alergătorii pe sub furcile caudine. (P.B. Roen, „Atherosclerosis”, General Practi­ce, January 1959, p. 11).

Oricine poate să înţeleagă câte artere bolnave sunt cauza unor aşa de multe decese, atunci când cunoaşte că arterele bolnave stau la baza şocurilor de apoplexie, ale atacurilor coronariene, ale anghinelor pectorale, ale gangrenelor şi ulcerelor, ale unor boli de rinichi, precum şi ale altor stări fatale. Arterele produc tulburări pe o scară foarte întinsă din cauză că ele devin mai in­guste, sclerozate şi deci sângele circulă mai greu prin ele. >j’esu­turile vii necesită în permanentă alimentare cu sânge proaspăt. Dacă această alimentare este întreruptă sau împiedecată, se ajunge curând la consecinţe groaznice şi chiar la moarte. Dacă arterele organelor vitale ale corpului ar putea fi păstrate nescle­rozate, jumătate din oamenii care mor ar mai fi putut trăi încă.

Este adevărat, omul este tot atât de bătrân ca şi arterele sale. Pe drept cuvânt, arterioscleroza a fost denumită „boala fiecăru­ia”.

Ce putem face pentru a înlătura pe cel mai sălbatic ucigaş al omului`? Literatura medicală abundă în studii care arată impor­tanţa reducerii unei substanţe grase numită colesterol. Tumori­le de colesterol se formează pe pereţii vaselor sanguine şi îm­piedecă elasticitatea arterelor. Aceste tumori se numesc ateroa­me, de unde şi termenul de ateroscleroză pentru tipul cel mai grav de arterioscleroză.

S-a pus mare accent pe reducerea colesterolului din sânge, deoarece pare să fie o strânsă legătură între cantităţile mari de colesterol şi ateroscleroză. Multe studii ştiinţifice recente arată că agenţii cei mai importanţi care mărese acest periculos cole­sterol în sânge, sunt:

1) Consumul de grăsimi animale;

2) Supragreutatea;

3) Fumatul

4) Emoţiile şi încordarea (stressul).

În ultimii ani ştiinţa medicală a fost pusă în faţa faptului că o cauză importantă a arteriosclerozei este alimentaţia cu grăsimi animale. Aceste grăsimi formează tumori subţiri şi uleioase de colesterol în interiorul pereţilor arterelor împiedecând circula­ţia sângelui. în ultimul dcccniu, revistele, radioul şi televiziunea difuzează bunele sfaturi că noi putem reduce ravagiile celui mai mare ucigaş prin întreruperea raţiei alimentare cu grăsimi ani­male. Pe cât suntem de fericiţi că ştiinţa a ajuns la acest rezultat, pe atât suntem de uimiţi descoperind că cercetările noastre ultra­moderne sunt cu 3500 de ani în urma Cărţii Cărţilor (Biblia): „Domnul a vorbit lui Moise şi a zis, vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le „Sa nu mâncaţi nici un fel de grăsime de bou, de miel sau de capră. Grăsimea unui dobitoc mort sau sfâşiat de vreo fiară va putea fi întrebuinţată la orice altceva, numai să n-o mâncaţi” (Levitic 7:22-24).

Domnul a accentuat repetat pericolul înspăimântător al arte­râosclerozei. Povaţa sa preventivă este de a nu mânca grăsime animală (Levitic 3:17).

Supragreutatea este un alt factor important în formarea de­punerilor de colesterol în interiorul arterelor.

Corelaţia între supragreutate şi creşterea procentuală a ratei de decese la persoane între 45 şi 50 ani

Supragreutatea

 în pfunzi în procente

(1 pfd = 453 g)

Rata deceselor
10 8
20 18
30 28
40 45
50 56
60 67
70 81
90 116

Supragreutate înseamnă grăsime pe care obezul o are mereu din belşug. într-un manual modern de medicină citim: „Nu este o doctrină nouă că gurmanzii au o predispoziţie la îmbolnăvire şi o rată mare a mortalităţii ca urmare a îmbolnăvirii vaselor sanguine. Cercetări recente au confirmat părerea tradiţională. S-a dovedit statistic că obezii au o frecvenţă mai mare la hiper­tensiune arterială şi că depunerile aterosclerotice se dezvoltă mai devreme şi mai abundent la supraalimentaţi” (Russell L. Cecil, and Robert F. Loeb, A Textbook of Medicine – Philadel­phia, W.B. Saunders Co., 1959 p. 645.)

Cu secole mai înainte, inspirat, apostolul Pavel a scris lui Tit care era predicator în Creta: „Unul dintre ei, chiar prooroc al lor a zis: cretanii sunt….. nişte pântece leneşe. Mărturia aceasta este adevărată. De aceea mustră-i aspru ca să fie sănătoşi în credinţă” (Tit. 1:12-13).

Biblia are încă multe alte referinţe directe şi indirecte care avertizează împotriva necumpătării în mâncare. Ascultarea de avertismente va da putere de muncă, aspect plăcut, formarea caracterului, fericirea şi longevitatea.

Fumatul măreşte de asemenea concentraţia colesterolului în sânge. Acest fapt este explicat clar într-un studiu asupra 187.000 oameni pe o perioadă de 44 luni. S-a constatat că o treime din decesele coronariene au fost atribuite fumatului (nicotinei) (E.C. Hammond and Daniel Horn „Smoking and Death Ra­tes”, Journal of the American Medical Association, Martie 15, 1958, p. 1304). Statisticile U.S.A. din anul 1957 arată că arte­rioscleroza inimii a ucis 452 507 oameni şi se presupune că fu­matul singur era răspunzător pentru circa 150.000 din aceste de­cese („Vital Statistics”, National Summaries, 24 april 1959, p. 130).

Poate fumatul să mărească colesterolul în sânge? Cercetători din Philadelphia au arătat recent că nicotina este răspunzătoare de formarea următoarelor substanţe în singe: adrenalina, acizii graşi liberi şi colesterolul. Ei raportează că atât fumatul cât şi în­cordarea psihică produc adrenalină, iar adrenalina implică mai departe depozitarea de grăsimi -colesterolul, ucigaşul lent dar sigur al organismului (Medical News, 2 iunie 1961 p. 1).

Deoarece fumatul şi încordarea psihică pot să producă adre­nalină care la rândul său produce colesterolul, putem acum să întelegem şi modul prin care fumatul şi încordarea psihică ră­pun fiinţele omeneşti.

Acum, încă un cuvânt despre încordarea psihică. Cu toate că ştiinţa medicală cunoaşte acum otrăvurile pe care încordarea le transmite organismului şi cunoaşte efectele produse de acestea, totuşi ea nu poate oferi decât un mic ajutor pentru prevenirea tulburărilor pe care le aduce încordarea şi frica.

Oartenii politici afirmau cu îndrăzneală în anul 1941 că ei ar putea să elimine marele duşman al omului -frica. Fostul preşe­dinte Franklin D. Roosevelt s-a întâlnit cu marii conducători ai popoarelor şi a întrodus în „Carta Atlantică” cele patru liber­tăţi. Această Cartă promitea marea cu sarea. Ea se numără printre cele mai mari doctrine din toate timpurile, din cauză că promitea tuturor naţiunilor cele 4 libertăţi fundamentale, una din acestea fiind eliberarea de frică.

Patru ani după această promisiune, prima bombă atomică a omorât mii de oameni şi a supus alte zeci de mii la suferinţe gro­aznice şi la moarte lentă. Omenirea a fost cuprinsă de o frică nemăsurată cum nu a mai apucat niciodată până acum, deoare­ce femeile, copiii şi oamenii în vârstă au devenit tot atât de vul­nerabili ca şi soldaţii din prima linie a frontului. Istoriograful H.G. Wells, oglindind frica din acea zi, spune: „Lumea este la capătul puterilor sale. Sfârşitul oricărei forme de viaţă este aproape” (Harold Gretzinger, „No Time to Waste”, Christian Life, februarie 1949).

În anii următori au fost fabricate bombe cu mult mai puterni­ce. încordarea şi bolile din cauza fricii au crescut. O autoritate competentă a spus că există o şansă din cinci, ca omenirea să scape în acest secol fără un mare prăpăd.

Luând cuvântul la Naţiunile Unite, preşedintele John F. Ken­nedy a spus la 26 septembrie 1961: „Fiecare bărbat, femeie şi copil trăieşte sub sabia nucleară a lui Damocles. Această sabie atârnă de o aţă foarte subţire capabilă să fie tăiată în orice mo­ment prân un accident, un calcul greşit sau o nebunie.”

O singură Cartă oferă eliberarea de frică şi încordare în acest secol atomic. O singură Cartă poate să facă aceasta cu toată cer­titudinea, fiindcă ea şi-a dovedit valoarea faţă de milioane de înrobiţi de frică în toate timpurile. Cartea Cărtilor (Biblia) abundă în asigurări care au reconfortat şi au ajutat bărbaţi şi fe­mei în toate căile vieţii:

„Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei. EL te va acoperi cu penele Lui şi te va ascunde sub aripile Lui… Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întune­ric, nici de molima care bântuie ziua în amiaza mare… O mie să cadă alături de tine şi zecemii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia” (Psalm 91: 3-7).

Batjocoritorii vor riposta: „Nu ştii că bombele atomice sunt atât de puternice încât una din ele a suflat de pe faţa pământului (a mării) o mică insulă în Pacific?” Poate eă Domnul ne face cu­noscută această zi atomică prin scriitorul inspirat al Psalmului 46: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor ca­re nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii…, chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii” (Psalm 46:1-3). „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeu, Eu stăpânesc pe pămint, Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpa­re pentru noi” (Ps. 46: 14-11).

Astăzi, perspectiva omenirii este mai întunecată decât în ori­ce timp anterior al istoriei. Cu toate acestea pentru creştinul credincios, perspectiva sumbră este numai o indicaţie a reveni­rii iminente şi glorioase a lui Isus Cristos. Credinciosul nu are nevoie să fie cuprins de frică. Cu cât timpurile devin mai grele, cu atât mai multe motive are creştinul adevărat să se uite în sus, căci eliberarea lui este aproape.

  1. David şi uriaşul „teamă”

„Doctore, am venit la dumneata din cauză că sunt complet istovit. Până să mi se întâmple acest lucru, puteam să lucrez toa­tă ziua fără să obosese. Acum, când pornese cu tractorul spre câmp, mă-simt aşa de slăbit încât trebuie să mă opresc înainte de a ajunge la jumătatea drumului, mă dau jos şi mă aşez ca să-mi recapăt forţele pentru a pleca mai departe. Asta nu-mi place. Luna trecută am fost complet dărâmat şi am scăzut şi dir greu­tate.”

Uimit, am privit la fermierul voinic în vârstă de 30 de ani. El nu a fost bolnav niciodată, dar acum era complet incapabil de muncă. Mă gândeam în primul rând la o anemie gravă, leucemie sau poate o hemoragie internă. îmi mai veni în minte şi posibili­tatea vreunui cancer sau a unei tuberculoze. Dar o examinare fizică şi analizele de laborator nu arătau nici un deranjament or­ganic. Am consultat şi interogat pe acest tânar cu şi ma mare băgare de seamă. Am descoperit că simpatica sa logodnică avea întâlniri cu un alt flăcău. De asemenea, un cetăţean i-a promis să-i vândă un automobil uzat la un preţ convenabil, dar acesta a urcat preţul cu 200 de dolari. Teama de a-i pierde pe ambii şi fa­ta şi automobilul, a fost cauza pentru care pacientul meu şi-a pierdut pofta de mâncare, somnul şi puterea de muncă. Da, ace­astă oboseală neobişnuită se datora integral supărării şi nelini­ştii.

Dr. Hans Selye, o autoritatea de factură mondială în materie de stress (âncordare), a arătat că o încordare de lungă durată şi continuă se termină prin extenuare. Nu munca, ci supărarea ne oboseşte.

Explicându-i pacientului meu situaţia şi dându-i câteva tablete sedative, mai mult ca un şiretlic, puterea i-a revenit la normal, aspectul său s-a îmbunătăţit de asemenea şi până la urmă a reuşit şi s-a căsătorit cu iubita inimei sale.

Poate că şi tu ai avut o situaţie asemănătoare. în unele zile ai lucrat cu spor de dimineaţă până noaptea târziu fără să simţi oboseală. Apoi, după ce te-ai certat cu cineva în timpul zilei, te­a cuprins o slăbiciune neobişnuită. şovăială şi fel de fel de gân­duri. Uneori vrei să-ţi reaminteşti cauza aitării emoţionale ca­re te-a cuprins. Adesea cauza nu este altceva decât faptul că şe­ful a privit asupra activitătii tale din acea zi, observând: „Este aceasta tot ceea ce poţi face?” O altă cauză poate să fie faptul că ţi-ai făcut singură o rochiţă nouă cu care ai venit la serviciu, dar nici o persoană din birou n-a făcut vreun comentariu asupra ei.

Adesea pacienţii îmi spun că sunt tot atât de obosiţi dimineaţa la sculare ca şi seara la culcare. Somnul ne regenerează şi înlă­tură oboseala din timpul zilei, dar nu şi epuizarea care izvoreşte din supărări. Foarte mulţi îşi iau supărările cu ei în pat. Singura doctorie pentru aceasta este sd enumeri binecuvântările primite în cursul zilei şi să-i mulţumeşti Domnului pentru darurile şi bu­nătatea Sa.

Neliniştea poate să se mai manifesteze şi pe alte căi.

O mamă mi-a adus pe fiul ei în vârstă de 5 ani care era acope­rit de o spuzeală. Ea mă întrebă care ar fi cauza că Tony al ei avea o asemenea erupţie, deoarece nu a avut niciodată urticarie şi nici nu i-a schimbat regimul alimentar. Apoi s-a oprit. Am în­demnat-o să continuie. Râzind mi-a spus în continuare că Tony capătă urticarie numai când rămâne toată ziua cu mătuşa lui. Ea s-a mutat recent a noi, zise dânsa, şi îi place să ţină gospodăria ca scoasă din cutie. Ordinea exagerată a fost mereu idolul ei. Este adevărat că Tony este un copil neatent, dar mătuşa îl doje­neşte şi îl cicăleşte pentru orice mică dezordine. Oare frica de mătuşa ar putea să-l influenţeze, întrebă dânsa. îi răspunsei afirmativ, precizând că uneori urticariile sunt produse de fră­mântări emotive. Am sfătuit-o să lase pe Tony în grija altcuiva. După aceea, băiatul nu a mai avut nici un acces de urticarie.

Îmi mai aduc aminte de d-na Shirley Johnson care se prezen­tă în cabinetul meu cu ambii ochi umflaţi, iar buzele îi erau de trei ori mai umflate decât normal. Ea contracta acest edem an­gioneurotic atât de des încât îi descoperi cauza: „âncordare emo­tivă, frica de autovehiculele din traficul oraşului, frica şi emoţia când trebuia să se întreţină cu oamenii. Această stare se nume­şte edem angioneurotic şi indică legătura cu încordarea – tensiunea emotivă.

Astmul de asemenea poate fi cauzat de încordare. Dificul­tatea de respiraţie la astmatic determină frică şi tensiune care la rândul lor agravează în mare măsură starea aceasta prin stabili­rea unui cerc vicios. Un psihiatru povestea despre un pacient care avea accese astmatice întotdeauna când auzea sunând clo­potul bisericii. Cauza acestei izbucniri era intrigantă. Tulbura­rea aceasta a început cu câţiva ani mai înainte în timp ce aştepta pe mireasa lui să sosească la biserică. în timp ce clopotul biseri­cii suna, un mesager sosi cu vestea că logodnica s-a răzgândit. Şocul emotiv ce a urmat a determinat un acces serios de astm la acest individ, încât în anii următori de fiecare dată când auzea clopotul, era apucat de acest acces astmatic.

Psalmistul David a avut mult mai multe motive decât noi să fie cuprins de frică. Gândiţi-vă numai la întâlnirea lui cu un leu, cu un urs, cu uriaşul Goliat şi de câte ori nu mult a lipsit ca să fie omorât de mâna regelui Saul însuşi. Dar David a scăpat de o mulţime de boli psihosomatice deoarece îşi punea mereu încre­derea în Domnul: „Domnul este lumina şi mântuirea mea, de cine să mă tem?… Dommul este sprijinitorul vieţii mele, de cine să-mi fie frică?… Chiar o oştire de ar tăbărî împotriva mea, ini­ma mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aş fi” (Psalmul 27: 1-3).

Hipertensiunea arterială poate să fie provocată nu numai de ură, aşa cum s-a arătat mai înainte, dar de asemenea şi de supă­rări. Din acest motiv, medicii caută să nu destăinuie pacienţilor care este tensiunea lor atunci când aceasta este mare. Cunoaşte­rea ei ar putea provoca frică şi astfel tensiunea ar creşte şi mai mult, putând să aibă consecinţe grave. Una din autorităţile com­petente sfătuieşte medicii în astfel de cazuri să „uzeze de o mică minciună pe care o consideră justificată ca facând parte din tra­tamentul terapeutic.” Această manevră (minciuna) poate să fe­rească în mod eficient pacientul de contractarea unci nevroze şi de tulburări de inimă. Convingerea şi experienţa noastră este de asemenea că majoritatea simptomelor subiective asociate cu tensiunea arterială mărită erau determinate phisogen (emoţio­nal) (Harold Thomas Hyman, An Integrated Practice of Medi­cine, Philadelphia, W.B. Saunders Co., 1946, p. 909). Acest ci­tat demonstrează importanţa uriaşului „frică” (teamă) în pro­ducerea şi agravarea hipertensiunii arteriale şi marile distanţe pe care medicii ar trebui să le parcurgă pentru a-şi salva pacien­ţii. Totusi, minciuna a creiat întotdeauna mai multe probleme decât a rezolvat, pentru că mai devreme sau mai târziu, pacien­tul tot va descoperi adevărul. Atunci medicul a pierdut încrede­rea care este legătura cea mai importantă cu pacientul.

Fiecare dintre noi am avut şi vom mai avea întâlniri cu acest uriaş şi ar fi folositor să facem puţina istorie.

Atunci când puternicul rege Saul şi forţele lui erau înjosite în faţa uriaşului Goliat, tânărul David era întristat de lipsa de cre­dinţă în Dumnezeu a lui Israel. Refuzând să accepte metodele de luptă ale uriaşului, David s-a înarmat cu o puternică credinţă în Dumnezeu şi cu o praştie sfinţită. A fost el înfricoşat? „Oride câte oxi mă tem, eu mă încred în Tine. Eu mă voi lăuda cu Dumnezeu şi cu Cuvântul Lui. Mă încred în Dumnezeu şi nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni”? (Ps. 56:3.4)

Credinţa lui David era mare şi aceasta i-a adus victorie. în trământările noastre zilnice, cu grijuri mici sau mari, practica credinţei noastre va decide dacă disperăm sau învingem. David era în stare să învingă nu numai pe Goliat, ci şi teama, în multe ocazii. Poate că acesta este şi unul din motivele pentru care psalmii săi ne sunt de un aşa mare ajutor în tratarea grijurilor şi fricii.

Acelora care se îndoiesc de puterea Cuvântului lui Dumne­zeu şi a Duhului Său de a ajuta pe oameni în problemele mo­derne, medicul Dr. Howard Kelly le scrie: „Eu declar solemn că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca ea este hrană pentru suflet aşa cum mâncarea este hrană pentru trup. Biblia face apel la mine ca medic deoarece este un excelent medica­ment. Ea nu a dat greş niciosată în vindecarea unui pacient da­că acesta a respectat întocmai prescripţiile sale” (W.T. Purki­ser, Exploring the Old Testament, Kansas City, Beacon Hill Press, 1960, p. 25).

Nici o prescripţie nu a ajutat mai mult oamenii ca Psalmul 23. El poate să fie recitat la masă, înainte de culcare şi ori de câte ori este nevoie. El va da unui om energia de a fi mai mult ca bi­ruitor asupra uriaşului „frică” şi a bagajului său de boli: „Dom­nul este păstorul meu. NU voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează su­fletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte din pricina Numelui Său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângăie” (Psalm 23:1-6).

  1. Artrită – de spaima unei pantere

Acum câtva timp, un fermier de eirca 45 de ani se prezentă în cabinetul meu spre a mă consulta asupra unei boli abdominale. Am observat că degetele de la ambele mâini îi erau rău defor­mate de o poliartrită reumatică şi l-am întrebat de cât timp are această artrită. De când eram de cea 9 ani răspunse el. „Ân veci­nătatea noastră era o panteră care băga în spaimă toate împre­jurimile. Mergând la şcoală şi întorcându-mă acasă, aveam de trecut printr-o zonă împădurită. De fiecare dată fugeam prin pădure şi eram îngrozit gândindu-mă că pantera ar putea să sară asupra mea. După câteva săptămâni mâinile mele au început să arate aşa cum sunt acum. Ele au fost atunci deformate pentru totdeauna.”

Apariţia artritei din cauza fricii sau altor tulburări cmotive este ubişnuită. Noi nu inţclegem mecanismul, dar faptul mâni­festării sale este binecunoscut. Unii oameni care au imobilizate pentru toată viaţa încheieturile lor, au o istorie foarte precisă a încordării emotive. După ce boala s-a instalat, crizele emotive şi tensiunile prelungite o fac şi mai mult simţită. încordări ca de exemplu concediere, divorţ, criză financiară, grija pentru locu­inţa, pierderea unei fiinţe iubite, sunt numai câtiva din agenţii provocatori.

Desigur, artrita poate fi provocată şi de oboseală, de trauma­tisme sau de expuneri la umezeală şi frig, care sunt consideraţi pe drept cuvânt ca factori de stress. Victimele artritei numără numai în Statele Unite două milioane. Mulţi oameni se tem să nu piardă o părticică din fermă sau câţiva metri din curte din cauza pretenţiilor vecinului lor. Topografii dau expertize con­tradictorii. Unui om în asemenea situaţie, cuvintele lui Isus par să fie supărătoare şi nepractice: „Oricui vrea să se judece cu ti­ne şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa” (Matei 5:40).Omul lezat consideră sfatul acesta ca idealist, nepractic şi nepotrivit unor probleme din secolul nostru. Astfel, el se decide sa apeleze la tribunale şi să angajeze un avocat.

Cu multe luni înainte de a fi pe rol cazul său, precum şi în timpul zilelor de încordare al probelor cu martori şi al lunilor de după expertize, glanda sa pituitară, glandele suprarenale şi ti­roide lucrează ore suplimentare pentru a pompa produsele lor în organism. Atunci când judecătorul dă sentinţa, vecinul care a câştigat procesul, îi ia cămaşa, avocatul său îi haina, iar cheltu­ielile de judecată îi iau pantalonii. Adeseori toţi aceşti oameni sfârşesc într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieţii lor, cu ar­trită şi invaliditate, un preţ prea mare pentru refuzul lor de a fi ascultat sfatul Domnului.

O discuţie a influenţei fricii asupra organismului nu ar fi com­pletă fără luarea în considerare şi a efectului acestei emoţii asu­pra inimii. îmi aduc aminte de un medic evreu care a citit în ziar o dare de seamă asupra persecuţiilor sângeroase ale evreilor din Rusia unde trăiau multe din rudele sale. Mărturisi unui prieten marea sa frică ce o avea pentru vieţile iubiţilor săi şi un moment mai târziu să prăbuşi mort fiind victima unui cheag de sânge în artera coronariană (care alimentează inima cu sânge). Oare poate frica să grăbească coagularea sângelui aşa cum se întâmplă la tromboza coronariană, acel frecvent ucigaş al inimii`?

Dr. David Macht a dat răspunsul la Congresul anual din 1951 al Asociaţiei Medicale Americane din Atlantic City. în laborato­rul său a măsurat numărul de minute necesare pentru coagula­rea sângelui la 50 de persoane normal de calme şi a comparat acest timp de coagulare cu cel al unui număr de o sută de per­soane nervoase. Iată rezultatul:

Timp de coagulare:

50 persoane calme -12 minute

50 persoane nervoase 4-5 minute

50 pers. foarte nervoase 1-3 minute

Dr. Macht conclude: „Am fost surprins să constat că emoţii­le obişnuite şi acute la persoane sănătoase au o influentă aşa de mare asupra timpului de coagulare” (Journal of the American Medical Association, 26 ian. 1952 pag. 269).

Într-un capitol precedent se arată că atunci când arterele de­vin parţial încărcate de depuneri subţiri de colesterol, circula­ţia sângelui este încetinită fiind posibilă formarea unui cheag care să întrerupă circulaţia.

Dr. Macht arăta că stressul este un factor foarte important care face ca sângele să se coaguleze. Cu alte cuvinte, stressul nu numai că îngustează arterele şi încetineşte mult circulaţia sânge­lui accelerând coagularea, ci de asemenea afectează însuşi sânge­le făcându-I mult mai propice pentru coagulare. De aici vedem influenţa aproape de necrezut a stressului (âncordării) în pre­gătirea şi realizarea procesului de coagulare. Un număr de arti­cole medicale recente au accentuat importanţa stressului în ace­astă stare. (R.H. Rosenman and M. Friedman „Stress Affects Serum Cholesterol and Clotting Time”, Medical Newsletter, nov-dec. 1957, p.l; Stewart Wolf „Emotional Tension Alone Is Found to Raise Serum Cholesterol Level”, Scope, ian. 6, 1960, p. 1); „Stress and Heart Disease”, Modern Concepts of Cardio­vascular Disease, American Heart Association, iulie 1960, p. 599).

Totuşi nu trebuie să atribuim stressului totul şi să ignorăm ceilalţi factori care joacă de asemenea un rol în pregătirea pro­cesului de coagulare, ca de ex, consumul grâsimilor animale, îmbuibarea şi fumatul.

Definiţia Dr. Mans Selye asupra stressului cuprinde nu nu­mai emoţiile de ură, frică şi nelinişte ci include şi factorii externi ca frigul, lumina şi zgomotul. Mulţi indivizi care prin supraali­mentare cu grăsimi sau alte alimente, fumat şi supărări, şi-au creiat condiţiile pentru un atac fatal de inimă, în ciuda aşteptă­rilor, sucombă atunci când umblă pe vânt rece sau curăţă zăpadă cu lopata.

Să nu pierd din vedere nici încordarea pe care soţia mea a ex­perimentat-o în excursia de pescuit. într-o sâmbătă după masă pe la orele 5 am sosit cu soţia şi fiica noastră la Matawan, Onta­rio, Canada. Trebuia să prindem ceva peşte pentru mesele no­astre de duminică. Impreună cu fiica am vâslit într-o barcă spre înşelătoarele cascade ale Motawanului. Pentru noi era un teren nou.

Soţia a rămas în baracă pentru a despacheta şi a aranja lucru­rile pentru noapte. După aceea s-a aşezat aşteptând întoarcerea noastră. A sosit ora 8 dar nici o barcă nu venea pe valurile repe­zi ale râului. S-a făcut apoi ora 9-9,30 dar tot nu apăreau nici so­ţul nici fiica. Dacă soţia mea ar fi devenit nervoasă sau istcrică, ar fi putut contracta o mulţime de stări morbide. Domnul însă i-a reamintit un verset din Biblie, din Psalmul 34 pe care l-a me­morizat înainte de plecarea noastră de acasă: „Am căutat pe Domnul şi El m-a ascultat şi m-a eliberat de toate temerile me­le” (Psalm 34:4). Soţia a căutat pe Domnul şi El i-a dat o re­marcabila eliberare din toate temerile sale, astfel că singură în întuncric şedea pe chei cu felinarul alături.

La ora 10, dinspre mal auzi vocea Lindei în spatele ei: „Tata m-a trimis pe uscat pentru că nu voia să mă aducă prin întune­ric pe apă, curentul fiind prea repede. La început peştele nu a vrut să muşte, dar deodată au început totuşi să muşte de parcă erau într-o casă de flăcări!”

Urmă încă multă aşteptare. Zece şi jumătate şi nici o barcă. Din întuneric, de pe râul învolburat, soţia nu primi nici un ră­spuns la chemările sale. Ea ştia că trebuie să facă tot posibilul ca să menţină felinarul pe chei. Avea motiv să se teamă, dar Dom­nul i-a dat acea pace sufletească care depăşeşte orice pricepere. Nu a intrat în panică şi nici nu a plecat cu felinarul ca să caute ajutor. în schimb, promisiunea Scripturii că Domnul a croit pentru dânsa un caz special, îi dădea o siguranţă liniştitoare. Pu­terea divină i-a adus rezolvarea, deoarece nu era încă ora 11 când obiectul credinţei sale a ajuns în siguranţă la chei.

  1. Frica cea mai mare a omului redusă la tăcere

Aproape fiecare cetăţean al Statelor Unite a fost cel puţin odată într-un magazin „J.C. Penney Store” unul dintre cele mai mari magazine de manufactură din lume, cu peste 1700 de filia­le în Statele Unite. Puţini oameni cunosc însă una din cele mai importante întâmplări din viaţa lui J. C. Penney, fondatorul.

În criza din anul 1929 afacerile lui J. C. Penney mergeau bi­ne. El făcu însă unele aranjamente comerciale imprudente şi deveni atât de îngrijorat încât nu putea dormi. Ca urmare el a contractat „Zona Zoster” care-i provocă mari neplăceri şi sufe­rinţe. A fost spitalizat, i s-au dat sedative dar nu obţinu nici o uşurare. Se zvârcolea toată ziua şi toată noaptea. Un complex de circumstanţe l-au dărâmat atât fizic cât şi psihic încât era co­pleşit de o frică de moarte. în această stare adresă scrisori de rămas bun soţiei şi fiului, pentru că nu mai avea speranţe să trăiască până dimineaţa.

În dimineaţa următoare, magnatul marilor tranzacţii comer­ciale auzi că în capela spitalului se cântă. Cu puterile ce-i mai rămăseseră, se târî cum putu şi întră în capelă în timp ce grupul cânta „Dumnezeu va avea grijă de tine”. După aceea a urmat o predică şi o rugăciune.

Iată însăşi cuvintele lui Penney: „Deodată s-a întâmplat ceva. Nu pot să explic ce. Pot s-o numesc numai o minune. M-am simţit ca şi când aş fi fost instantaneu ridicat din întunericul unei carcere subterane la lumina caldă, strălucitoare a soarelui. M­am simţit ca şi când aş fi fost transportat din iad în paradis. Am simţit puterea lui Dumnezeu aşa cum n-am simţit-o niciodată înainte. Mi-am dat seama limpede că eu singur eram răspunză­tor pentru toate tulburările mele. Am ştiut că Dumnezeu cu dragostea lui a fost acolo ca să mă ajute. Din ziua aceea şi până astăzi, viaţa mea a fost eliberată de teamă. Sunt în vârstă de 71 ani şi minutele cele mai dramatice şi mai glorioase din viaţa mea au fost acelea pe care le-am petrecut, în acea capelă, în acea di­mineaţă: „Dumnezeu va avea grijă de tine”. (Dale Carnegie op. cit. pag. 253-254).

Astfel, un om a fost eliberat de orice frică din cauză că s-a în­crezut în Tatăl Ceresc, iubitor şi gata să-l ajute în cele mai difi­cile situaţii ale vieţii.

William Ewart Gladstone fiind odată întrebat asupra secretu­lui seninătăţii neobişnuite pe care era în stare să şi-o menţină în ciuda încordărilor în diverse situaţii, răspunse: „La picioarele patului meu, unde pot să văd când mă culc şi când mă scol, se află cuvintele: Tu îl vei păstra în perfectă pace pe cel a cărui plăcere se odihneşte în Tiine, din cauză că el se încrede în Ti­ne” (Isaia 26:3).

Unii psihiatri care au scris manuale pentru medici au dat un ajutor care nu este deloc superficial. William Sadler sfătuieşte pe medici cum să obţină succese în aflarea cauzei tulburărilor oamenilor: „Rugăciunea este un mijloc puternic şi eficient pen­tru înlăturarea temerii. Bărbaţii şi femeile care au învăţat să se roage, pur şi simplu, cu o sinceritate copilărească, vorbind şi co­municând cu Tatăl Ceresc, sunt în posesia marelui secret prin ca­re ei pot să arunce asupra lui Dumnezeu grija lor, ştiind că El are grijă de noi. O conştiinţă limpede este un mare pas în bari­cadarea spiritului în drumul spre nevroză. Mulţi sunt victime ale fricii şi temerii din cauză că ei nu reuşesc cu adevărat să realize­ze hrănirea lor sufletească… Majoritatea oamenilor hrănesc în mod generos corpurile lor şi mulţi fac pregătiri abundente pen­tru hrana lor intelectuală, dar majoritatea lasă sufletul să moară de foame, dând o foarte mică atenţie hrănirii lor spirituale şi ca rezultat, latura spirituală este atât de slăbită încât nu este în sta­re să-şi exercite influenţa asupra minţii care ar putea s-o facă în stare să biruiască dificultăţile şi să se menţină deasupra conflic­tului şi disperării” (Practice of Psychiatry, St. Louis, C.V. Mosby Co., 1953 p. 1012-1013).

În continuare el sfătuieşte pe medici să încurajeze pacienţii lor să se angajeze în citirea sistematică şi zilnică a Bibliei. în acest manual pentru medici, Dr. Sadler publică 43 de versete diferite ca exemple a valorii terapeutice a Bibliei. Vom da aici numai opt dintre acestea. Fiecare din ele, dacă este memorizat, poate să realizeze mai mult decât un sedativ sau un calmant:

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru su­fletele voastre” (Matei 11: 28-29).

„Iată Eu stau la uşă şi bat; dacă cineva aude vocea Mea şi de­schide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoca­lipsa 3:20).

„Creiază în mine o inimă curată Dumnezeule şi pune în mine un duh nou şi statornic” (Psalm 51:10).

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lu­mea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27)

„Iată, Dumnezeu este salvarea mea; voi fi plin de încredere şi nu mă voi înfrica, căci Domnul Dumnezeu este tăria mea şi pri­cina laudelor mele; El m-a mântuit” (Isaia 4:13).

„Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele vo­astre după bogăţia Sa în slavă în Isus Cristos” (Filipeni 4:19).

„Pot totul în Cristos care mă întăreşte” (Filipeni 4:13)

„Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale şi ei te vor duce pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră” (Psalm 91: 11-12).

Aceste versete au devenit vii şi reale numai după ce le-am ex­perimentat. Am rugat pe Dumnezeu în numele lui Cristos să­mi ierte păcatele. Am fost copleşit de un simţământ de vină şi de frică. După câteva momente de mărturisire şi iertare a păcate­lor, vina şi frica au dispărut şi o bucurie miraculoasă coborâtă din cer, a umplut fiinţa mea. în loc de a alerga pierzând timp şi cheltuind pe la cabinetul psihiatrului pentru a mă debarasa de o vină complexă producătoare de boală, am făcut o vizită la altar­ul lui Dumnezeu şi am fost eliberat de vina mea.

Biblia spune că Dumnezeu îndepărtează vina tot atât de de­parte „pe cât de departe este răsăritul de apus… (Psalm 103:12).

Din acest moment m-am simţit foarte recunoscător lui Dum­nezeu şi dragostea s-a cimentat între noi. Am realizat ceea ce Ioan a scris: „Ân dragoste nu există frică, ci dragostea desăvârşi­tă alungă frică… (1 Ioan 4:18).

Cu cât iubirea creşte, cu atât frică descreşte.

Vara trecută pe când şedeam în curte, o veveriţă se apropia de o vizuină doar la trei paşi de mine. Fălcile îi erau pline cu mâncare pentru puişorii ei. Din cauză că eram atât de aproape, ea ezită, dar nu mult timp. Dragostea pentru puişorii ei a biruit frică şi a sărit în vizuină.

Dragostea pentru Cristos şi Cuvântul Său a ajutat pe Jim Vaus atunci când a avut nevoie să fie eliberat de frică. înainte de convertirea sa, Jim era agentul de legătură pentru gangsterii lumii interlope ale lui Mickey Cohen din Los Angelos. A doua zi, după convertirea sa în timpul unei evanghelizări a lui Billy Graham, ziarele publicau povestea sa. Când Jim Vaus a citit zia­rele a început să-şi facă gânduri serioase. Ce acţiune vor între­prinde gangsterii în această problemă? La urma urmei, Jim cunoştea o multime de secrete care puteau să trimită pe câţiva gangsteri la puşcărie. Din punctul de vedere al gangsterilor, convertirea lui Jim însemna că el a devenit un trădător faţă de ei şi el eunoştea că o dezertare duce la o lichidare sigură. Nu mult după ce puse ziarul jos, uitându-se pe fereastră, văzu o li­muzină care se opri în faţa casei sale. Jim recunoscu câţiva gangsteri care erau renumiţi ca cei mai sângeroşi. Uitându-se cu băgare de seamă în susul şi în josul străzii ei s-au apropiat de poartă. A devenit Jim înfricoşat şi s-a pregătit să fugă pe poarta din dos’? Dacă un om avea motiv să fugă de frică pentru a-şi sal­va viaţa, atunci .lim avea. Dacă ar fi fost într-un asemenea peri­col cu 24 ore mai înainte, cu siguranţă el ar fi fugit şi probabil că ar mai fugi încă. El însă nu a fugit din cauză că iubirea lui Dum­nezeu a umplut fiinţa sa şi l-a întărit cu un verset pe care Dom­nul i l-a dat în acea dimineaţă când a deschis Biblia la întâmpla­re: „Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chi­ar şi pe vrăjmaşii lui” (Proverbe 16:7).

Jim a deschis uşa gangsterilor. Aceştia i-au trasat imediat o sarcină de legătură pentru care trebuia să plece cu avionul ime­diat la St. Louis şi în alte părţi. Jim le-a spus însă franc că nu poate merge deoarece Domnul i-a schimbat inima. Când le-a descris convertirea sa, vizitatorii săi s-au privit uluiţi şi l-au pă­răsit.

Jim a simţit că Domnul a îndeplinit versetul pe care El i l-a dat. „Groaza de moarte” este fără îndoială cea mai mare teamă 0 omului. Totuşi milioane de bărbaţi şi femei au trecut prin va­lea umbrei morţii fără nici o frică. John Bunyan a exprimat fo­arte bine atitudinea multor creştini atunci când a scris: „Să vină moartea când va voi, ea nu poate să facă creştinului nici o vătă­mare, deoarece ea nu este decât o trecere dintr-o închisoare într-un palat, dintr-o mare de nelinişti într-un port de odihnă, dintr-o gloată de duşmani într-o tovărăşie de nenumăraţi prie­teni adevăraţi iubitori şi credincioşi, din ruşine, ocară şi dispreţ într-o glorie extrem de mare şi veşnică. „

Apostolul Pavel era în stare să învingă cea mai mare frică. Atunci când privind moartea în faţă exclama triumfător: „Când truput acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde-ţi este biruinţa, moarte? Unde-ţi este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15:54-55).

Într-adevăr, în toate timpurile Duhul şi Cuvântul lui Dumne­zeu au asigurat din belşug pentru creştini o salvare de frică şi de lungul său şir de boli. Chiar şi moartea, şeful tuturor temerilor, nu mai are nici o putere asupra credinciosului care are ochii aţintiţi asupra învierii şi a vieţii veşnice în bucurie. Numai cre­ştinul este în stare să priceapă sfatul lui Williarn Cullen Bryant: „Trăieşte, căci atunci când se vor uni apelurile tale la caravanele nenumărate care merg spre acea misterioasă împărăţie unde fiecare trebuie să-şi ia în primire camera sa în coridoarele liniştite ale morţii, tu nu vei merge asemenea unui sclav hăituit în noapte, osândit la închisoare, ci sprijinit şi mângâiat de o în­credere neşovăielnică, te vei apropia de mormântul tău aseme­nea unuia care-şi înfăşoară învelitorile în jurul său şi se culcă în visări plăcute” („Thanatopsis”).

  1. Printr-o lacrimă vezi mai departe decât printr-un telescop

Într-o după amiază târziu, o tânără femeia, sănătoasă, căsă­torită, primi vestea îngrozitoare că soţul ei a fost ucis. Oricare dintre noi poate să înţeleagă durerea, supărarea şi lacrimile pe care această femeie le-a încercat în acea seară şi în lungile cea­suri ale nopţii când nu a putut să doarmă, să le şteargă.

I-a fost luat în cel mai crud mod soţul care pentru dânsa în­semna totul. Era atât de copleşită de durere încât refuza să asculte orice sfat al prietenilor care o simpatizau şi care voiau să o mângâie şi încurajeze.

Dacă s-ar fi făcut atunci analize chimice a sângelui ei, ele ar fi dezvăluit prezenţa unei mari cantităţi de hormoni şi toxine anormale ale glandelor pituitare, tiroide şi suprarenale. Prezen­ţa unei mari cantităţi de toxine a fost dovedită pentru că a doua zi dimineaţa degetele şi încheieturile mâinilor sale erau înţepe­nite, umflate şi dureroase. Aceasta era o izbucnire a unei artrite, care probabil o pândea de mai mult pe această femeie.

Vedem aşa dar că nu numai emoţiile de ură şi frică sunt capa­bile să producă o diversitate de boli grave şi fatale. Emoţiile de durere pot de asemenea să dăuneze corpului. Supărarea poate să declanşeze izbucniri de colite ulceroase, artrite reumatice, astm şi multe alte boli.

Pentru a preveni boli minore sau majore rezultând din valul de supărări cauzate de moartea unei persoane iubite, Biblia oferă baricada cea mai mare posibilă. Capitolul 11 din Ev. după Ioan dă nu numai o învăţătură limpede asupra acestui subiect, dar prezintă în mod public şi elocvent dovada dramatică a adevărului afirmaţiilor făcute. în satul Betania trăia Lazăr şi cele două surori ale lui, Maria şi Marta. Atunci când Lazăr s-a îmbolnăvit i s-a trimis vorbă lui Isus pentru a veni în ajutor. Isus însă a amânat în mod intenţionat sosirea pentru că dorea să înveţe lumea despre caracterul trecător al stării pe care noi o numim moarte. Când Isus a pornit spre Betania, în drumul Său a spus ucenicilor că merge să scoale pe Lazăr din somnul său. Ucenicii s-au gândit că era mai degrabă ridicol decât înţe­lept ca Isus să facă o călătorie riscantă numai pentru a deştepta un bolnav din somn. Atunci Isus le-a vorbit într-un grai mai pe înţelesul lor: „Lazăr a murit.”

Ajungând în Betania, Isus descoperă unei surori îndurerate pentru moartea fratelui ei un alt aspect al stării pe care noi în mod greşit o numim moarte: „ …Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Oricine care trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:25-26).

Ar putea cineva să creadă că creştinii nu mor niciodată, ei sunt numai adormiţi? Isus ştia că nici ucenicii Săi şi nici ceilalţi din Betania nu ar fi crezut astfel de afirmaţii fără o dovadă. Un milion de cuvinte omeneşti nu ar fi putut convinge, dar cele trei cuvinte ale Stăpânului au făcut-o: „Lazăr, ieşi afară.” Lazăr a ieşit afară ca o dovadă vie că pentru creştini moartea nu este o sperietoare, este numai o adormire din care este necesar ca El să ne trezească. Cuvântul „cimitir” derivă din grecescul „Koime­terion” care înseamnă „cameră de dormit”.

Când Isus a spns celor ce jeluiau trupul mort al fiicei lui Iair… fetiţa n-a murit, ci doarme” (Luca 8:52), ei şi-au bătut joc de El adresându-i epitete dispreţuitoare. Din nou El a dove­dit falsitatea punctului de vedere complet fără de speranţă pe care îl avem despre starea pe care o numim moarte. El însă, simplu, a apucat fetiţa de mâna rece şi nemişcată şi a deştep­tat-o din starea ei pe care El o numeşte somn.

Apostolul Pavel a înţeles pe deplin această nouă concepţie a lui Isus. în 1 Corinteni cap. 15, Pavel dezvoltă amănunţit acest subiect arătând că toţi care au adormit vor fi deşteptaţi la sune­tul trâmbiţei Stăpânului, la revenirea Sa pe pământ. De asemenea, Pavel a scris creştinilor dintr-o biserică care a suferit pier­derea vremelnică a iubiţilor lor: „Nu voim fraţilor să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care n-au nici o nădejde” (1 Tes. 4:13).

Nici noi nu trebuie să ne întristăm astăzi pentru copiii şi iubiţii noştri care sunt adormiţi. Desigur, putem fi scuzaţi dacă vărsăm lacrimi de despărţire. Dar creştinii care cred într-adevăr ceea ce Isus a dovedit privitor la promisiunea învierii lor, atunci nu trebuie să se mâhnească atât de amar şi zgomotos încât aceste emoţii să le aducă artrită şi alte boli pe care Biblia arată cum să se evite. Este un privilegiu minunat, precum şi o datorie pentru credincioşi de a se reţine de la disperarea sau mâhnirea produ­cătoare de boli atunci când cunoaştem că iubiţii noştri, deşi absenţi din imediata noastră apropiere, sunt numai adormiţi.

Un scriitor a exprimat această separare vremelnică pe altă cale: „Âmi place să gândesc despre copilaşii mei pe care Dumne­zeu i-a chemat la El, că sunt plecaţi la şcoală, la cea mai bună şcoală din univers, cu cei mai buni profesori, învăţând lucrurile cele mai bune, în modul cel mai bun posibil.”

Unii se întreabă uimiţi dece Dumnezeu îngăduie copiilor Săi să guste necazul. Moartea nu este un dar de la Dumnezeu, ci rezultatul păcatului lui Adam. „… Moartea a venit printr-un om” (1 Corinteni 15:21).

În această carte am văzut repetat că boala şi moartea sunt produse ale păcatului. Noi nu putem învinovăţi pe Dumnezeu pentru acestea. Din contră, trebuie să-i dăm lui Dumnezeu cre­zare pentru eliberarea noastră din tragedia morţii, pentru că „Dupa cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos” (1 Corinteni 15:22).

Dumnezeu nu este autorul morţii ci este dătătorul vieţii veş­nice. Nu numai în veşnicii ci şi în această viaţă, chiar acum, divinul Alchimist poate să schimbe în mod miraculos o inimă de plumb, mâhnită, în una de aur, mlădioasă, care să cânte laude printre lacrimi. Un poet a spus: „Necazurile sunt educatorii no­ştri cei mai buni. Un om poate vedea mai departe printr-o lacri­mă decât printr-un telescop.”

Este remarcabil că la unii oameni necazurile pot să producă boli devastatoare, iar la alţii să dezvolte caracterul şi maturi­tatea. Şlefuirea nu este desigur un proces plăcut pentru obiectul care este şlefuit, dar el este un procedeu necesar ca să facă din acel obiect ceva mai preţios. Noi admirăm produsul finisat, dar ne dăm înapoi în faţa procedeului de finisare.

În decembrie 1961 o scrisoare aduse mâhnire în casa noastră. De mai bine de trei săptămâni nu am mai auzit nimic despre fiica noastră care împreună cu soţul ei era angajată în lucrarea misionară din Rodezia de Sud. în sfirşit, am primit o scrisoare de la dânsa scrisă dintr-un spital unde a fost pacientă câteva săp­tămâni. O examinare a lichidului cefalorahidian a arătat abun­denţa unei ciuperci mortale „Monillia”. Medicii englezi, foarte bine pregătiţi au început tratamentul dar numai ca o acţiune de formă, ştiind că în cazuri de infecţie meningitică, el este com­plet de prisos. Ei nu aveau nici o tragere de inimă să folosească un medicament nou, dar toxic, din cauza serioaselor sale efecte colaterale.

Această ştire despre singurul nostru copil, depărtat la nouă­mii de mile şi lovit de o infecţie cerebrospinală, după cât se pare fără speranţe, a adus profunde dureri soţiei şi mie. Niciodată înainte nu am fi apreciat şi simpatizat atât de deplin pe cei ce şi-au pierdut copiii.

Durerea putea să ne biruiască dacă nu am fi avut ca reconfor­tare şi mângâiere Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi Biblia. Ne miram cum erau în stare să stea în picioare în mari necazuri acei oameni care nu-l aveau pe Cristos. De o mie de ori mai efi­cace decât ori ce calmant, Domnul ne-a dat minunatul său medi­cament biblic: „Căci întristările noastre uşoare de o clipă lu­crează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă (care depăşeşte orice calcule) pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice (I1 Corinteni 4:17).

Îmi dădui seama că povara care mă zdrobea nu are voie să declanşeze vreo boală. Din contră, ea trebuie să-mi dea acum o greutate veşnică de glorie care depăşeşte orice calcule… Ati­tudinea mea trebuie să decidă dacă mâhnirea va produce în mi­ne o boală sau o răsplată veşnică şi glorioasă. Eram privilegiat să privesc printre lacrimile mele şi să văd mai departe decât printr-un telescop, la gloria adevărurilor veşnice. Observaţi condiţia: „… să nu îngăduim ochilor noştri să fie aţintiţi asu­pra celor ce se văd, ci asupra celor ce nu se văd…” Este nere­zonabilă această condiţie? La urma urmei, dacă creştinul are cu adevărat simţul real al proporţiei dintre lucrurile trecătoare ale acestei vieţi în comparaţie cu valoarea veşnică a vieţii de din­colo, nu este oare o mărturie de îndoială când murmură în mod nejustificat pentru pierderea unei fiinţe iubite’? Trebuie oare ca lucrurile care se văd şi oamenii de pe acest pământ să capete o valoare mai mare ca cele veşnice?

Grijurile provoacă boli din cauză că ne mâhnim pentru cele trecătoare. Biblia înlătură mâhnirea şi bolile spunându-ne să aşteptăm cu nerăbdare viitorul.

În săptămânile care au urmat după primirea scrisorii de la fiica noastră, Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Său au făcut ca viaţa noastră să fie suportabilă. Am avut pacea sufletească pentru că am încredinţat toate lucrurile Lui.

Fiica, soţul şi cei doi copilaşi au venit acasă. Ea a fost exami­nată cu deamănuntul şi nici o ciupercă, sau microb, nu au fost găsite în repetatele anaGze ale lichidului cefalorahidian, dar acesta conţinea celule cu puroi.

Cu toate că Linda mai avea febră, nevralgii, dureri în gât, specialiştii ezitau să înceapă un tratament cu antibiotice. După două luni, totuşi au fost încercate câteva antibiotice şi unul din ele, în doze mari, a scăpat-o de febră şi alte simptome supără­toare. După o lună de tratament, o puncţie în şira spinării a arătat că lichidul cefalorahidian era normal din toate punctele de vedere.

Va reveni oare infecţia meningitică a Lindei dacă dozele mari de antibiotice vor fi oprite? Cineva a spus că nu putem să ştim ce ne rezervă viitorul şi totuşi noi ştim! Credinţa în Cel Atotpu­ternic şi în dragostea Lui permite oricui să spună ca şi apostolul Pavel: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi (astfel) pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus” (Filipeni 4:6-7).

Linda, soţul ei şi noi toţi, mulţumim Domnului, nu pentru necazul acesta, ci fiindcă prin această experienţă ne-a trecut peste „valea umbrei morţii”, ne-a maturizat şi ne-a dat „o greu­tate veşnică de slavă, de glorie, care depăşeşte orice calcu­le…

Cu cât ne păzim ca să nu ţinem ochii aţintiţi asupra celor ce se văd şi a celor trecătoare oricât de scumpe ne-ar fi şi privim din­colo la ceea ce este veşnic, cu atât mai mult descoperim că prin credinlă sc pc>ate vedea mai departe printr-o lacrimă decât prinir-un telescop.

  1. Noroi sau stele?

„Doi oameni privesc printre aceleaşi gratii. Unul vede no­roiul, iar celălalt vede stelele” (Frederick Langbridge „A Cluster of Quiet Thoughts”, published by the Religious Tract Society). Acest citat a fost seris cu mult înainte ca noi să fi dat cu picioruşele în şipcile pătuţului nostru. Totuşi semnificaţia medicală a acestui citat nu a fost înţeleasă de oamenii de ştiinţă până în ultimul deceniu. Cei doi oameni care privesc printre gratiile aceleiaşi puşcării reacţionează în mod cu totul diferit fa­ţa de factorii de înerdare. Unu1 era înfrânt privind gratiile, iar­celălalt deşi rob aceluiaşi mediu înconjurător, era inspirat de gratii. Cel înfrint cra sub tcnsiune şi îşi expunca astfel tru­pul la multe boli serioase, chiar fatale.

Medicii recunosc acum marea însemnătate a încordării inte­rioare în producerea şi agravarea a o mulţime de boli. Este de datoria noastră să examinăm cu seriozitate subiectul.

Doi întemniţaţi au fost supuşi aceloraşi factori de încordare, dar numai unul a manifestat încordare interioară şi s-a expus la boală. Analiza sângelui său ar fi destăinuât o componenţă anor­mală a chimicalelor ca rezultat al emoţiilor sale de resentiment, mânie, ură, nelinişte şi frică, acelaşi soi de emoţii trupeşti pre­zentate în capitolele precedente.

Trebuie să facem distincţie între factorii de încordare inte­rioară şi cei de încordare exterioară. Fiecare suntem supuşi la foarte mulţi factori de încordare în viaţa de toate zilele, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm învinşi de acest stress interior cu urmări toxice şi boli. Unul din cei doi, supus factorilor de încordare exterioară (gratiile puşcăriei) a fost real­mente inspirat de stele, stele pe care pote nu le-a observat niciodată înainte.

Există mari diferenţe în modul cum oamenii reacţionează fa­ţă de agenţii de stress, ca de ex. un accident de automobil, pedepsirea unui copil, alegerea celui mai bun frigider, alunga­rea câinelui vecinului din pătulul cu flori, sau deşteptarea la ora două din noapte din cauza unui cotoi. Unii pacienţi contrac­tează crize de stomac care durează săptămâni şi necesită multă îngrijire medicală. Alţii suferă de serioase migrene cu vomitări care îi pune în incapacitate de lucru pentru mai multe zile. Câţiva chiar sucombă din cauza unor atacuri coronariene.

În schimb. alţi indivizi supuşi la factori identici de încordare, se adaptează aşa de bine încât ei nu se îmbolnăvesc. Adesea avem un mic control asupra factorilor de încordare care ne bombardează zilnic şi este de mare importanţă să ştim că tre­buie să ne adaptăm corect acestora dacă vrem să ne salvăm tru­purile şi minţile de ravagiile stressului şi bolile rezultante.

Trei lucruri trebuie să fie puse în practică dacă cineva vrea să se adapteze cu succes la încordările vieţii de toate zilele:

1) Schimbarea – alternarea agenţilor de încordare.

2) Evitarea expunerii îndelungate la astfel de agenţi prin intercalarea unor pauze de odihnă.

3) Luarea unei atitudini corecte a stării interioare (o minte înţeleaptă).

Este important a reaminti că omul nu poate să fie expus mult sau continuu unui aceluiaşi factor de încordare. Dulgherul care ciocăneşte toată ziua nu va petrece timpul liber săpând în gră­dina de flori, cosind pajiştile sau lucrând într-un atelier de tâm­plărie. Asemenea activităţi ar fi ideale pentru un funcţionar sau un avocat. Lipsa de diversificare a agenţilor de încordare va du­ce mai devreme sau mai târziu la oboseală, una dintre cele mai importante simptome ale încordării în corp.

Acum câţiva ani am văzut o diagramă într-o revistă medicală care avea drept scop să arate cum ar putea cineva să evite obo­seala. Articolul explica că viaţa trebuie să fie ancorată în trei puncte: Adorare, muncă, distracţie.

Îmi reamintesc din propria mea experienţă când lucram aşa de mult în timpul zilei încât eram ispitit să nu merg la orele de rugăciune din cauza oboselii. Totuşi ori de câte ori mergeam, înainte de a se termina ora de rugăciune, eram surprins că a dispărut nu numai oboseala, dar eram chiar odihnit şi învio­rat. Citirea zilnică a Bibliei, rugăciunea şi frecventarea servicii­lor religioase sunt de cea mai mare valoare medicală.

În al doilea rând, modul nostru de a gândi este factorul cel mai important în determinarea faptului dacă vom suferi sau nu de pe urma expunerii la încordarea zilnică. în trecut, tendinţa noastră era de a pune pe seama celor din jurul nostru tulbură­rile sau reacţiile noastre nervoase. Necazurile şi insultele din viaţa de toate zilele nu trebuie să ne pricinuiască multă tulbu­rare dacă le privim cu minte clară şi netulburată. Gândurile negre din cauza necazurilor sau ofenselor indică o adaptare gre­şită care poate să producă o stare de mâncărime în tălpi până la exasperare. Cea mai obişnuită formă de reacţie greşită este autocompătimirea.

De fapt, nimeni nu trebuie să acuze un şef lipsit de logică, sau pe profesorul său, sau pe tovarăşul său de viaţă pentru ulcerele sale. Ulcerele şi tensiunea mărită sunt produse de resentimente interioare care provoacă reacţii toxice în organism. Luaţi ca exemplu telefonul meu care sună de zeci de ori în timp ce încerc să-mi fac lucrarea. După primele lo chemări aş fi dorit să reac­ţionez. Ştiu însă că dacă îmi permit să reacţionez cu furie, în­cordarea repetată produsă de acest lucru simplu ca sunetul unui telefon, ar putea face ca ulcerul meu să se redeschidă. încordăr­ile care mă apasă nu sunt atât de vinovate pe cât sunt de vinovate reacţiile mele faţă de acestea. Majoritatea dintre noi am fost singuri vinovaţi de producerea unei cantităţi de adrenalină în valoare de zece lei, la un incident de un leu.

În timp ce băteam la maşină ultima propoziţie, telefonul meu sună şi auzii vocea infirmierei de la şcoala superioară care mi se adresă: „Dr. McMillen, v-am trimis la cabinet o fată cu un câi­ne. Câinele are în ureche un cârlig de pescuit. Nu am ştiut cum să-l scot şi am trimis-o la dvs.”

Îmi reamintese de un timp când observaţiile mele făcute ace­lei infirmiere ar fi putut să ardă complet un fir din circuitul telefonului. Eu ştiu că dacă aş fi reacţionat cu duşmănie aş fi contractat o nevralgie serioasă, nu din cauza mesajului telefonic ci din cauza reacţiei mele cu furie la o încordare neînsemnată faţă de o simplă cerere omenească. O reacţie greşită din partea mea putea să-mi producă nu o nevralgie ci chiar un atac de apo­plexie sau un atac fatal de inimă. Cu ani în urmă, adaptarea mea greşită la încordări era cât pe aci să-mi provoace moartea din cauza unui ulcer care sângera.

Trebuie să amintim însă că încordarea nu este totdeauna sin­gura cauză a unei boli. Mai mult, s-a dovedit că încordarea poate să ajute chiar La vindecarea unor boli uşoare.

Dr. Hans Selye a injectat ulei crotonic (substanţă iritantă) sub pielea unui mare număr de şoareci. Acest ulei a format edeme noi, inflamatorii. Selye a constatat că atunci când supu­nea pe unii şoareci la încordări uşoare, vindecarea inflamaţiilor era grăbită (The Stress of Life, New-York, McGraw-Hill Book Co., Inc., 1956, pag. 154).

Când am făcut câte o greşeală, eu însumi am constatat că în­cordarea m-a vindecat adesea de dureri sau suferinţe uşoare. Totuşi dacă aş fi reacţionat greşit, cu duşmănie, aş fi putut intra în spital pentru o săptămând.

Nu este oare un fapt demn de luat în seamă că reacţiile noastre la încordare determină dacă încordarea este spre vinde­carea noastră sau spre îmbolnăvire? Aci este cheia importantă pentru o viaţă îndelungată şi fericită. Noi ţinem cheia şi singuri putem decide dacă încordarea lucrează pentru noi sau contra noastră. Atitudinea noastră decide dacă încordarea ne face mai buni sau mai răi.

O atitudine duşmănoasă faţă de oamenii dificili cu care tre­buie să trăim, poate să provoace o boală începând de la erupţii până la piatră la vezica biliară. O atitudine corectă faţă de aceştia poate să elibereze corpul de unele toxine şi astfel să vin­dece o boală.

Biblia a anticipat aceste constatări cu secole în urmă. Apostolul Pavel avea „un ghimpe în trupul său” care îi dădea încordare (stress): „De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia, dar El mi-a zis: ,Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciunea ta. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăi­mări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos, căci dacă sunt slab, atunci sunt tare” (I1 Corinteni 12:8-10).

Dacă vrem să ne adaptăm cu succes la asalturile vieţii zilnice

Mai există un al treilea factor de reamintit. Este evitarea expu­nerii de lungă durată şi continui la agenţii de încordare serioasă şi fără odihnă. Există o limită a încordării pe care fiecare om poate să o suporte. Medicii văd bărbaţi şi femei care plătesc scump cu trupul şi mintea lor pentru înhămarea exagerată la muncă fără perioade de odihnă cuvenite.

Mulţi oameni ar fi încă în viaţă şi azi dacă ar fi respectat po­vaţa lui Isus adresată ucenicilor săi trudiţi. „Veniţi singuri la o parte într-un loc pustiu şi odihniji-vă puţin; căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi ei nu aveau vreme nici să mănânce” (Marcu 6:31).

Mulţi dintre cei 31.000 de soldaţi aliaţi făcuţi prizoneri în Ja­ponia şi Coreea în anul 1940 nu au putut vedea altceva decât „noroiul”. Dr. Harold Wolff constata că aceşti prizoneri aveau hrană suficientă şi „totuşi deveneau apatici, indiferenţi, nepă­sători, nu mâncau şi nu beau, nu se ajutau unii pe alţii în nici un fel, priveau cu ochii pierduţi şi în final mureau.” Din cei 31.000 de prizoneri, peste 8000 au murit.

Dr. Wolff constată că multe din aceste decese au fost provo­cate de „disperare şi lipsa de sprijin omenesc şi afecţiune.” Dr. Wolff, care este redactorul şef al Arhivelor de Neurologie şi Psihiatrie, declară că „speranţa, probabil credinţa şi un scop în viaţă, este un medicament. Aceasta nu este pur şi simplu o de­claratie de convingere, ci o concluzie dovedită prin experimen­tare ştiinţifică, controlată în mod meticulos” („A Scientific Re­port on What Hope Does for Man», N-York State Heart As­sembly, 105 East 22nd Street, New-York).

Un alt prizonier poate să vadă stelele. Un prizonier era sti­matul meu prieten, japonezul Dr. David Tsutada. Atunci când Japonia a intrat în cel de al doilea război mondial, guvernul ja­ponez l-a băgat la închisoare din cauza credinţei sale în reveni­rea Domnului pentru a domni pe acest pământ. Guvernul a în­cercat să-l omoare prin înfometare şi scăzuse la 35 de kg. Era închis într-o groapă rece şi murdară. Stând aşa pe pământ, se în­treba mirat dacă aceasta este calea pe care Domnul i-o oferea ca să umble pe ea şi să ajungă acasă în cer. Dacă aceasta era ca­lea, el era perfect resemnat. Nu era înfrânt de gratii, sau de no­roi, sau de aparenta lipsă de grije a Domnului faţă de el. Dacă Dr. Tsutada nu s-ar fi adaptat şi nu s-ar fi resemnat, sunt con­vins, că încordarea produsă de autocompătimire, conjugată cu încordarea severă produsă de foame, l-ar fi ucis. în timp ce era în închisoare Domnul a început să-i descopere planurile Sale pentru o şcoală biblică. Dr. Tsutada a elaborat multe amănunte pentru şcoală în timp ce stătea în întunericul şi duhoarea celu­lei. Când s-a terminat războiul, a fost eliberat şi imediat şi-a pus planurile în aplicare. Astăzi, acest om are una din cele mai bu­ne şcoli din Japonia pentru studierea Bibliei. Toate acestea s-au întâmplat pentru că el nu a fost neliniştit din cauza răufăcători­lor lui (Psalm 37), ci s-a încrezut şi şi-a găsit plăcerea în Cuvân­tul lui Dumnezeu. Dr. Tsutada şi-a creiat mediul său înconju­rător propriu.

Au mai fost şi alţii care au văzut stele printre gratiile închiso­rii. Doamna Guyon a reacţionat aşa de bine la încordarea în temniţă încât scrierile sale au inspirat întreaga lume creştină.

Puţini oameni au fost în dosul gratiilor ca Helen Keller. Deşi oarbă, surdă şi mută, totuşi ea deveni nemuritoare în analele mondiale fiindcă şi-a întrebuinţat adversităţile ca trepte pe care s-a urcat pentru a binecuvânta o lume întreagă cu spriritul şi iu­birea sa.

Nu trebuie să ne fie frică în mod nejustificat de dificultăţile vieţii, sau să parcurgem distanţe mari pentru a le evita. Vânturi­le puternice şi contrarii nu suflă pentru distrugerea noastră. De fapt marinarul înţelept poate să-şi ajusteze pânzele în mod co­rect, astfel încât chiar şi vânturile contrare să-l ajute ca să-şi atingă ţinta. Chiar şi oamenii nesimpatici pot să ne ajute să fa­cem ajustările necesare velaturii noastre mintale, care pe apă se

numeşte tacking (greement), iar pe uscat se numeşte tact (abili­tate).

John Bunyan a uitat de gratiile închisorii atât de ocupat era cu lucrurile de dincolo de această lume. El a fericit nu numai sufle­tul său, ci şi milioane de alţi oameni, cu cartea sa de succes pe­ste secole „Călătoria Creştinului”. într-o altă carte a sa, Buny­an dădea un sfat excelent de pregătire a sufletului pentru încor­dări, chiar mai înainte ca ele să-l lovească. Cu toate că sfatul său a fost scris cu treisute de ani în urmă, nimic nu-l poate de­păşi nici în ziua de azi.

Apoi este înţelept ca în timpul când ne merge bine şi avem tihnă, să ne pregătim şi pentru zile mai grele. Necazul poate ve­ni de la Dumnezeu sau să fie îndurat ca fiind partea crucii no­astre pe care trebuie să o luăm zilnic asupra noastră. Boala, mo­artea prietenilor, pierderea averii, etc. sunt lucruri la care trebu­ie să ne aşteptăm fără a ne speria. Astfel, trebuie să fim pregăti­ţi şi pentru timpul de necaz. Noi nu vom putea să le prevedem în întregime, dar vom putea să ne pregătim pentru ele şi trebuie – aşa cum s-a făcut aluzie mai înainte – să păstrăm ca pe o co­moară promisiunile lui Dumnezeu, să umplem din abundenţă sufletele noastre cu mulţumiri şi consolări şi să fim ferm convin­şi de puterea lui Dumnezeu. Pentru a rezista şi a nu ne da bătu­ţi, este nevoie să avem: „picioarele încălţate cu râvna Evanghe­liei păcii” (Efeseni 6:15).

Majoritatea creştinilor nu au murit şi nu s-au răstignit faţă de lume, nu au făcut cunoştinţă cu Dumnezeu şi promisiunile Sale aşa cum ar trebui să fie, nici nu sunt hotărâţi să-L urmeze pe de­plin aşa cum s-ar cuveni şi de aceea sunt aşa de descurajaţi şi ne­mulţumiţi atunci când vin necazurile peste ei. Acesta este un adevăr neîndoielnic.

Am arătat că atitudinea noastră este mai importantă decât ji­gnirile zilnice. Este important să pregătim minţile noastre în fa­ţa catastrofelor majore care ne lovesc în viaţă. Armatele recu­nosc acest adevăr fundamental şi îşi supun trupele la o instruirc serioasă înainte de a începe lupta. Dacă creştinii ar practica ase menea sfaturi biblice ca: postirea şi disciplinarea poftelor trupeşti, atunci poate că nu am avea aşa de mulţi „soldaţi de ciocolată” care se topese atunci când trebuie să treacă prin ex­perienţe fierbinţi, prin necazuri neprevăzute, ca pierderea unui prieten, sau picrderi financiare.

lacov se uita la „noroi” şi apuca mereu aceste lucruri chiar din momentul naşterii sale. El veni pe lume strângând călcâiul frăţiorului său cu micul său pumn de copilaş. De îndată ce a fost în stare să facă un negoţ făcu un târg urât cu supa şi vându puţin din ea pentru dreptul de întâi născut al fratelui său. El depăşi în înşelăciune chiar şi pe socrul său care era un maestru adevărat în pungăşii.

Cum v-aţi fi aşteptat să reacţioneze la încordare un caracter ca al lui Iacov? Atunci când i s-a spus că fiul său favorit, Iosif, a fost ucis, amărăciunea sa firească era explicabilă, dar adaptarea la încordare a fost defectuoasă din cauză că Iacov a plâns mai mult decât ar fi trebuit. Acelora care căutau să-l mângâie, le spu­nea: „Plângând mă voi coborî la fiul meu în locuinţa morţilor” (Geneza 37:35). – El prefera balsamul încălzitor al autocom­pătimirii pentru a face faţă situaţiilor în viaţă. Omul care nu în­vaţă să se adapteze corect la încordări, nu va deveni niciodată matur.

Iacov stăruia să privească la „noroi” în loc să creadă că chiar şi nenorocirea poate să fie o parte importantă din planul lui Dumnezeu, aşa cum de fapt a şi fost. Insistenţa lui Iacov de a prelungi plânsul era cu totul nelalocul ei, deoarece credinţa lui a fost atât de slabă încât tot ce făcea nu era decât geamăt, ” …toa­te acestea pe mine mă lovesc” (Geneza 42:36).

El suferea din cauza proastei sale adaptări, căci şi aproape de sffrşitul vieţii sale, el mai mormăia printre dinţi, „…..zilele ani­lor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei:” (Geneza 47:9).

Apostolul Pavel avea mult mai multe asalturi la care trebuia să reziste, decât Iacov, dar el a văzut stelele: „De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu nuiele, odată am fost împroşcat cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în adân­cul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. în osteneli şi necazuri, în priveghiuri, adesea în foame şi sete, în posturi, adesea în frig şi lipsă de îm­brăcăminte” (2 Corinteni 11:24-27). în toate aceste situaţii în­grozitoare, a suspinat Pavel vreodată: „Toate aceste lucruri sunt împotriva mea?” Din contră, el exclamă: „Nici unul din aceste lucruri nu m-au clintit.” El refuză să se autocompătimească pentru a nu aglomera în trupul său hormoni producători de bo­li. Care a fost succesul lui Pavel la adaptarea cu succes faţă de atât de mulţi agenţi de încordare? Cum poate să obţină cineva adaptare la repetate biciuiri, împroşcări cu pietre şi lipsă de hrană?

Am remarcat deja că reacţiile noastre la încordările inevita­bile în viaţă, hotărăsc dacă ele ne vor vindeca sau ne vor omorâ. De aceea va fi foarte folositor şi pentru noi să analizăm metoda învăţată şi folosită de apostolul Pavel.

După ce a enumerat o mulţime de agenţi de încordare (stress) care asaltează omenirea, el dă secretul divin pentru adaptarea cu succes la aceştia: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoni­rea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Este scris „din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat! Totuşi în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-­a iubit” (Romani 8:35-37).

Acesta este secretul biblic pentru adaptarea cu succes la toate asalturile vieţii. La începutul fiecărei zile consideră-te ca o oaie care trebuie să fie maltratată, sau în extrem, chiar înjunghiată. Dacă iei această atitudine în sufletul tău, atunci nimic din ceea ce va veni, nu va putea să te înfrângă sau să te neliniştească.

Un om care îşi aşteaptă moartea nu este neliniştit de factorii nenumăraţi ai încordării care agită pe cei din jur. El nu este tul­burat din cauză că găinile vecinului au scormonit în stratul său de flori; artrita sa nu s-a înrăutăţit din cauză că impozitele asu­pra casei sale s-au majorat; tensiunea sa arterială nu a crescut din cauză că patronul l-a concediat; el nu va primi dureri de cap din cauză că soţia a ars felia de pâine; nici colita sa ulceroasă nu se agravează din cauză că bursa de valori scade cu 5%.

Sufletul răstignit nu este înfrânt. Cel care în mod voluntar se aduce pe sine cu voioşie în fiecare zi ca „o jertfă vie” poate să se adapteze în cel mai minunat mod la situaţiile cele mai grele şi împreună cu apostolul Pavel să fie „mai mult decât biruitor” (Romani 8:37).

Dar cineva îşi poate pune întrebarea: „Nu este o nebunie să renunţăm la drepturile noastre?” Poate că nu este nebunese de­oarece abandonând drepturile noastre, ne asigurăm sănătatea şi fericirea. Făcând pe alţi colegi „«să ne ţină minte „pierdem în­totdeauna pacea inimii. Pentru omul firese este de neconceput că el trebuie să cedeze atunci când are dreptate. El refuză să sa­crifice orgoliul său, dar făcând astfel, el sacrifică sănătatea Sa. Nu este o afacere prea înţeleaptă!

Spiritul de răzbunare este acela care atrage după sine toxine­le glandulare şi omul suferă din cauza simţului său puternic de autoafirmare şi autocompătimire. Dacă cineva îşi va analiza cauza adaptării sale necorespunzătoare la dificultăţile vieţii, va descoperi adesea un mic cuvânt compus din trei litere „EGO”. încordarea şi boala se produc din cauză că noi nu voim să sacri­ficăm marele nostru „EU”.

  1. Problema Nr.1 de sănătate a naţiunii

Aproximativ nouă milioane de americani suferă boli emotive şi mintale. Jumătate din totalul paturilor de spital sunt ocupate de alienaţi mintali. în realitate, unul din douăzeci de americani suferă de o tulburare psihică serioasă care necesită internarea într-un spital.

Boala mintală este într-adevăr problema numărul unu în do­meniul sănătăţii naţiunii. îngrijirea pacienţilor în spitalele no­astre de boli mintale costă anual circa un miliard de dolari. în afară de cei internaţi în ospicii, există un mare număr de bolna­vi care nu au nevoie de spitalizare, dar care sunt incapabili să se supună singuri. Aceştia muncesc puţin, sau deloc şi constituie o grea povară pentru contribuabili.

Care este cauza bolilor mintale? în acest capitol am dori să discutăm pe scurt doar acele tulburări care apar vizibil la creier. Mai întâi, un procent neînsemnat din aceste cazuri sunt urmarea unei leziuni directe a creierului în urma unui accident. în al do­ilea rând, vătămarea creierului poate să rezulte dântr-o cauză in­fecţioasă sau toxică. Cea mai obişnuită infecţie a dementului, este sifilisul. în urmă cu douăzeci de ani, 10% din pensionarii azilurilor erau internaţi din cauza sifilisului.

Cea mai obişnuită toxină care provoacă demenţă este însă al­coolul. într-un manual de medicină editat în 1959, citim: „Circa 10% din internările în spitale de boli mintale sunt datorate al­coolismului, iar alte 10% sunt datorate alcoolismului numai ca factor colateral favorizant. în plus, spitalele generale au în în­grijirea lor mulţi alcoolici deranjaţi acut de acest toxic şi apoi mai există un număr necunoscut, dar foarte mare, de persoane care şi-au ruinat cariera şi au suferit un fel de sinucidere trep­tată a personalităţii prin dedarea la alcool” (Philadelphia, W. B. Saunders Co., 1959 p. 1653).

Al treilea tip de nebunie care include schimbări vizibile în creier, este arterioscleroza cerebrală. într-un capitol precedent am remarcat factorii mai de seamă care produc arterioscleroza, precum: ereditatea, consumarea grăsimilor animale, îmbui­barea, fumatul şi stressul (âncordarea). Totuşi, aceste deranja­mente mintale, frecvente la oamenii în vârstă, sunt adesea dato­rate unei combinaţii de arterioscleroză cu un factor de persona­litate. Unii oameni în vârstă ar putea să sufere de o demenţă evidentă, dar adesea în loc să fie consideraţi nebuni, sunt mai repede clasificaţi „imposibili”. Personalitatea neatrăgătoare ca­re se manifestă la unii cetăţeni mai în vârstă, nu este o izbucnire subită. Este mai degrabă continuarea stărilor de furie din copi­lărie, elaborarea îngâmfării din adolescenţă, dezvoltarea în con­tinuare a siguranţei de sine în vârsta mijlocie, care acum la bă­trânţe seprezintă ca o personalitate complet spinoasă, acră şi uşor iritabilă.

lnainte ca arterioscleroza să obtureze arterele sale cerebrale, izbucnirile usturătoare ale acestui individ au fost suportabile numai pentru că ele erau răspândite pe o mulţime de contacte şi dăinuiau un timp scurt. Acum când arterioscleroza a redus radi­cal activităţile sale fizice, a schimbat terorizarea sa în turbulen­ţă şi l-a închis între cei patru pereţi ai casei, el a devenit imposi­bil.

Dacă de-a lungul anilor ducem o viaţă dereglată, de văicăreli şi de critică, mai târziu, când felul nostru antipatic este multipli­cat şi agravat de obturarea arterelor noastre cerebrale, pe drept cuvânt, vom putea fi compătimiţi de copiii noştri. Ar putea să fie tot atât de greu să ne schimbăm atitudinea cum ar fi de greu să înlăturăm o zgârietură adâncă dintr-un disc fonografic. Dacă nu avem grije acum, am putea să sfârşim ca o „sperietoare pe două picioare”.

Dr. Bess Fancher, un observator pătrunzător al omu1ui, îmi spunea odată: „Doctore, nu avem multe de spus despre cum arătam la 16 ani, dar noi suntem singuri care hotărâm cum vom arăta la 60 de ani.” William Wordsworth exprima acelaşi gând pe altă cale: „Copilul este tatăl omului” (W. Wordsworth, „My Heart Leaps Up”)

Tipic pentru atitudinea acelora care au în grijă părinţii lor în vârstă, sunt cuvintele doamnei Sabin: „Doctore, trebuie să-mi spui ce am de făcut cu mama mea. Nu mai pot s-o suport. Ea ne scoală în timpul nopţii. Soţul meu doarme cam o jumătate de oră pe noapte şi apoi trebuie să se ducă la lucru. Mereu strigă la copii şi ei sunt neliniştiţi. De câţiva ani de când o am pe mama la mine sunt complet îmbătrânită. Nici tabletele somnifere n-o mai linistesc. Doctore, sunt terminată. Aşa am meritat-o. Tre­buie să mă ajutaţi.”

Inutil să spunem că nici pentru medici nu este uşor să dea o soluţie în asemenea cazuri. Spitalele şi sanatoriile particulare nu doresc pacienţi care deranjează deoarece ei tulbură pe alţii, iar rudele nu sunt totdeauna învoite să interneze pe cei dragi într-un ospiciu de nebuni. în realitate, aceste cazuri nu sunt de­stul de serioase pentru un azil de alienaţi, dar sunt prea dificile pentru celelalte aşezăminte sanitare. Unii dintre aceştia pun la grea încercare răbdarea şi scurtează vieţile acelora ce-i îngri­jesc.

Ca să nu dau impresia că nesocotesc pe cei de vârstă înain­tată, mă grăbesc să descriu un om la 90 de ani, unul din cei mai mărinimoşi oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Dealungul multor ani a manifestat bunătate, voioşie şi consideraţie pentru oricine. Când pastorul D.G. Hampe s-a retras din preoţia activă plină de succese la Akron-Ohio, el era, după cum spunea însu­şi, „un tânăr la 92 de ani”. De mulţe ani refuza să fie pensionat din cauză că după cum spunea el, era „supraânsufleţit”. El era mai energic şi avea mai multă clarviziune decât mulţi alţii la 30 de ani. După pensionare, pastorul Hampe şi soţia sa paralizată au trăit la fiica lor care era măritată. După câtva timp el suferi câteva mici accidente vasculare cerebrale, comele durând de la câteva minute până la câteva ore. Apoi a avut un şoc serios (acci­dent vascular). Coma a durat câteva zile şi a fost profundă. Nu mai putea să înghită. Pentru a-i prelungi zilele i-au introdus un tub stomacal prin care l-au alimentat. încă odată deveni parţial conştient. Dându-şi seama de ceea ce am făcut ca să-l menţinem în viaţă, zâmbi şi spuse: „Eu cred că ar fi fost mai bine dacă m­aţi fi lăsat să plec acasă, ca să fiu cu Domnul meu.” O zi sau două mai târziu am încercat din nou să vorbim cu dânsul. Cu toate că nu putea nici să deschidă ochii, nici să vorbească, părca totuşi să audă pentru că îşi adună ultimele puteri, ridică o mână slabă şi făcu un semn de rămas bun. Au trecut şase ani de atunci şi văduva sa, doamna Hampe care va avea în curând 94 de ani, trăieşte încă în căminul fiicei. Cu toate că este paralizată şi con­strânsă să stea într-un scaun cu rotile, este totdeauna fericită şi amabilă. Ea are din plin dureri şi suferinţă, dar niciodată nu aminteşte de ele.

Care este deosebirea dintre această pereche vârstnică şi alţii mult mai tineri? După părerea mea răspunsul este evident. Ei au ascultat poruncile biblice şi au scăpat de mulţi din factorii ca­re produc arterioscleroza. Nu numai că au trăit mai mult, dar ei au căpătat personalităţi alese deoarece au avut Biblia ca îndru­mător. Timp de 55 de ani au slujit Domnului în desinteresata lor consacrare de a ajuta pe alţii. Adeseori cu salarii mici, ei şi­au dus greutăţile şi au crescut cei patru copii. Arterele lor nu au devenit sclerozate din cauza îmbuibării şi au luat mereu tot ceea ce le-a dat Domnul, cu inimile fericite şi pline de mulţumire. Nu este de mirare că această văduvă paralizată este iubită de toţi care o cunosc. Fiica sa şi rudele cu care trăieşte, nu se simt ni­ciodată împovăraţi cu dânsa ci mulţumesc Domnului că o ţine în viaţă pentru a le înviora sufletele.

Biblia are sute de sfaturi pentru o viaţă îndelungată, fericită şi sănătoasă. Iată unul din ele: „Veniţi fiilor şi ascultaţi-mă căci vă voi învăţa frica Domnului (adevărata religie). Cine este omul care doreşte viaţă (să trăiască) şi vrea să aibă parte de zile fericite? Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoa­re! Depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea!” (Psalm 34:11-14).

În aceste puţine rânduri constă terapia medicală care ar fi pre­venit milioane de cazuri de boli mintale. „… depărtează-te de rău…”, profilaxie perfectă împotriva paraliziei sifilitice, odi­nioară cauza unuia din fiecare lo cazuri din azilele noastre de alienaţi mintali. „Depărtează-te de rău…” şi evită psihozele alcoolice care umplu în mod curent lista de internări din institu­ţiile noastre pentru alienaţi mintali.

„Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare…” fă binele, caută să fii în pace…” acesta este sfatul pe care dacă îl urmaţi nu veţi deveni un pisălog nesuferit.

Fiind prietenos faţă de alţii, veţi deveni o personalitate iubită şi plăcută. Dacă zecile de mii de bolnavi din aşezămintele no­astre spitaliceşti ar fi practicat astfel de atitudini biblice, astăzi ei nu şi-ar fi lansat ultimele lor atacuri de furie în ospiciile de nebuni şi sanatoriile particulare.

  1. Melci şi schizofreni

Rosemary era sfioasă, rezervată, meticuloasă cu propria-i persoană şi pedant îmbrăcată. Avea ca model pe mama sa care era „complet feminină”. în zilele de vară puteai s-o găseşti pe Rosemary stând în grădină şi împletind ghirlande de flori. Ea nu se abătea din drumul ei pentru a se asocia cu alte fete. Ca tânără copilă a citit o sumedenie de cărţi despre cavalerii şi doamnele de la curtea Regelui Artur şi pentru dânsa aceste personaje păreau mai reale decât ceilalţi din jurul ei. Cu cât creştea în vârstă cu atât o preocupau tot mai mult aceste personaje imaginare, lipsite de greşeli şi cu mult mai fermecătoare decât oamenii obişnuiţi, care uneori spun lucruri murdare. Când Rosemary se duse la facultate, deveni nefericită. Acasă avea cameră separată. Acum avea un dormitor comun cu alte două fete, bineînţes, fete foarte departe de eroinele cunoscute din cărţi. Colegele ei de cameră şi cele din clasă au simţit că Rose­mary era retrasă. Fără să-şi dea seama, ele au poreclit-o „ângâmfata”. Dormea prost, nu se ocupa de lecţii şi nu arăta nici un interes pentru mediul său înconjurător. într-o dimineaţă Rose­nary nu se mai sculă. Trecu de amiază şi ea mai era încă în pat, iar tăviţa cu micul dejun şi prânzul au rămas neatinse. La între­bările responsabilei de dormitor ea stătu cu privirile aţintite în gol, imobilă, rigidă ca o figură de ceară.

Fu dusă la infimeria facultăţii, unde primi mai multă îngrijire decât un copilaş. Mâncarea care i se aducea rămânea neatinsă. Hrana lichidă i se dădea printr-un tub stomacal. înainte foarte curată şi pedantă, acum trebuia spălată, iar aşternuturile sale trebuiau schimbate des. Când sosi mama ei, Rosemary nu o recunoscu.

Caracteristica cea mai surprinzătoare a stării Rosemary-ei era că dacă cineva ar fi aşezat-o, pe ea sau vreun membru al ei, într-o poziţie incomodă, ele rămâneau rigide. în timp de câteva ore, o fată inteligentă, cu note bune, s-a schimbat într-o figură de ceară, fără mişcare, incapabilă să se ajute singură. Dr. Mel­vin Thorner prezintă acest caz ca o ilustraţie tipică de schizo­frenie (Psychiatry în General Practice, Philadelphia, W. B. Saunders Co., 1949, pp. 265-268).

Schizofrenia este forma cea mai obişnuită de demenţă, ridi­cându-se la 23% din primele internări la spitalele de stat. Aceşti pacienţi necesită o mai îndelungată spitalizare decât cei cu vreo altă afecţiune psihică. 50% din pacienţii internaţi în spitalele noastre de boli mintale sunt cazuri de schizofrenie. Vârsta de izbucnire este între 18 şi 35 de ani.

Nu toţi pacienţii se manifestă în această boală aşa ca şi Rose­mary. Psihiatrii împart schizofrenii în patru, sau chiar şi mai multe tipuri. Deoarece aceasta este starea mintală cea mai difi­cil de vindecat după ce s-a instaurat şi doarece există multe mijloace de prevenire, ne vom arunca o privire atentă asupra acestei nenorociri. De fapt, înainte ca Rosemary să fi devenit dementă, în mintea ei omenirea a fost împărţită într-o lume imaginară fermecătoare şi o lume neplăcută a realităţii. Din cauza acestor două lumi în care trăia, ne vom referi la starea ei de schizofrenie (schizo = a despărţi şi phrenia = mintea).

O privire asupra melcului ne va ajuta să înţelegem această formă regretabilă de demenţă. Un melc este atât de timid încât nu iese niciodată complet din căsuţa sa. Chiar şi atunci când apare, este fricos şi nenorocit. El scoate încet cele două mici periscoape echipate în vârf cu ochi şi priveşte în jur foarte spe­riat. Dacă lucrurile par să fie favorabile, iese afară în lumea înfricoşetoare a realităţii şi apoi trage după sine şi castelul său spiralat. Dacă i se pare că lumea este agresivă, se retrage îndată în castelul său unde poate să stea un timp nemăsurat de lung chiar dacă pericolul a trecut.

Desigur, fiecare din noi care pretindem că avem o personali­tate normală, trebuie să mărturisim că uneori şi noi ne retragem în găoacea noastră protectoare. Trebuie să fim atenţi ca retra­gerea care este determinată de propria noastră autocompăti­mire, să nu se manifeste prea frecvent. în cazul când vrem să fim prea prevăzători cheltuim mai mult timp visând ziua în amiaza mare retraşi în labirintele fanteziei noastre. Dacă conti­nuăm să clocim şi să alintăm mândria noastră rănită în loc să ieşim în faţa realităţii crude, sau dacă ne facem obiceiul de a ne retrage de fiecare dată când primim lovituri neplăcute, atunci personalităţile noastre pot devenit tot atât de încâlcite ca şi spiralele cochiliei melcului. în funcţie de gradul nostru de retrage­re, oamenii ne vor trata şi clasifica după caz, ca visători, întorşi pe dos, încuiaţi, excentrici, sau în fine schizofreni.

Schizofrenia este o reacţie specifică a neliniştii exagerate năs­cută din incapacitatea omului de a face faţă necesităţii de aju­stare în viaţă (S. Arieti, „Interpretation of Schizophrenia”, New-York, Robert Brunner, 1955, pag. 3).

În centrul emotiv, neliniştea poate să stimuleze formarea unor substanţe chimice anormale. Aceste substanţe acţionează asupra creierului provocând perturbări mintale anormale. în sprijinul acestor vederi sunt schimbările produse la un câine că­ruia i se injectează o substanţă chimică numită bulbocapină. Aceste schimbări sunt surprinzător de asemănătoare cu acelea care s-au produs la Rosemary. Câinele injectat refuză să mănân­ce sau să bea, nu-şi mai recunoaşte vechii prieteni şi are rigidi­tatea de ceară.

Alte substanţe chimice pot produce halucinaţii psihotice sau de debilitate mintală. Dr. Carl Jung a fost primul care ne-a ară­tat că o cauză a schizofreniei este o toxină produsă în urma per­turbărilor emotive, în special a fricii, toxină vătămătoare creie­rului.

În unele cazuri ereditatea predispune la schizofrenie. Totuşi un individ care are mai mulţi schizofreni printre înaintaşii săi, nu va fi considerat bolnav pe nedrept. Cineva care a moştenit o cantitate de dinamită în mansarda sa cerebrală, trebuie să-şi aducă aminte că această dinamită este primejdioasă numai dacă este expusă scânteilor fierbinţi ale focului emotiv. O astfel de persoană trebuie să cunoască faptul că schizofrenia nu este ere­ditară, dar că poate să fie un factor de predispoziţie. De aceea, pentru unul cu înaintaşi schizofreni se recomandă să exercite o atenţie mărită pentru a evita situaţiile de încordare nervoasă. De asemenea, un factor foarte important care predispune, este şi mediul înconjurător. Un individ cu o casă grea, cu un anturaj enervant sau cu o ocupaţie împovărată cu multe încordări, tre­buie să fie foarte atent. în sprijinul acestui punct de vedere există un studiu asupra a 263 schizofreni care au fost trataţi şi care au ieşit din azilele de boli mintale. Analiza pacienţilor care au recăzut în demenţă, a arătat că cea mai obişnuită cauză a fost conflictul emotiv în cadrul mediului înconjurător.

Părinţii sunt un factor important în formarea copiilor lor pen­tru adaptarea încetul cu încetul la condiţiile lumii exterioare şi evident ei joacă un rol în dezvoltarea schizofreniei.

Părinţii Rosemary-ei au făcut prea puţin pentru a o pregăti în vederea întrării în universitate. Viaţa ei a fost încătuşată în lanţurile aurite ale basmelor. Din cauză că ceilalţi copii nu au înţeles-o, ea i-a evitat, iar părinţii în loc să o antreneze la adap­tare, i-au luat apărarea. Poate că părinţii au citit pe undeva că oprimarea personalităţii nu este indicată şi au preferat să-i ali­menteze capriciile. Activitatea sa era redusă la zero pentru că nu a fost pusă niciodată să lucreze. Nu toţi înţelegem proprie­tăţile chimice ale muncii fizice, dar este un fapt bine cunoscut că munca este un factor atât preventiv cât şi curativ în numeroase tulburări mintale. Multe mame spală farfuriile cu scuza „mai bine fac singură această muncă decât să am remuşcări că am pus-o pe Milly să o facă. ” O astfel de judecată indică o greşită dragoste maternă şi poate să cauzeze o perturbare a personali­tăţii la Milly.

Să presupunem că Darlene a fost părăsită de prietenul ei. Cel mai bun remediu pentru a o elibera de efectele vătămătoare ale gândurilor (toxice), este activitatea fizică. Nu există un aparat psihoterapeutic mai bun decât peria şi mătura. Compătimesc adolescentul care nu este pus să lucreze. Un tată îngăduitor curăţă singur zăpada de pe cărări şi de pe stradă din cauză că tinerelul său fiu s-a întors acasă noaptea târziu. Tăticul a fost periclitat de un atac de cord, în timp ce flăcăul, înalt de un me­tru şi optzeci, îşi pierdu dimineaţa dormind. Tinerelului i s-au creiat condiţii ca să viseze „castele spaniole” dar nu a fost nicio­dată învăţat să construiască pe pământ un bordei de lemn.

Psihiatria recunoaşte că trândăvia este o caracteristică frecen­tă a schizofrenilor. Dr. Williams S. Sadler scrie: „Ân multe ase­menea cazuri sunt tineri care nu sunt dispuşi să accepte restricţiile sociale şi condiţiile culturale ale mediului înconjură­tor” (Practice of Psychiatry, St. Louis, C. V. Mosby Co., 1953, pag. 396). Ei nu au niciodată poftă să facă un efort constructiv pentru adaptare din cauză că este mult mai uşor să fugă de lucru şi de oamenii adevăraţi, retrăgându-se în spiralele încâlcite ale fanteziei lor. Un băiat care este învăţat cu un program de lucru, nu-i va fi dat probabil să se transforme într-un huligan care umblă după alte senzaţii. Nu-i va fi dat probabil nici să toace venitul familiei pentru plata unui psihiatru. Dacă nu este prea în vârstă, un tratament mult mai eficace ar fi o vizită la o familie nevoiaşă unde copiii sunt ţinuţi din scurt şi unde se practică aplicarea acestei înţelepciuni biblice: „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de el” (Proverbe 22:15).

Se mai vorbeşte încă despre o cuvântare rostită cu mulţi ani în urmă de Dr. James S. Luckey cu ocazia acordării diplomelor la facultatea Houghton. Subiectul trata porunca atât de mult negli­jată: „Să lucrezi şase zile” (Exod 20:9). Bănuiesc că John Smith a înlăturat posibilităţile de schizofrenie în prima colonia americană Jamestown din cauză că a introdus obligatoriu o în­drumare biblică: „… vă spun lămurit că cine nu vrea să lucre­ze, nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3:10).

Frica părintească de a nu pune piedici în dezvoltarea perso­nalităţii unui tânăr, face adesea din acesta un adolescent nedis­ciplinat, care este o pradă uşoară în lupta de toate zielele. Acum lo ani am fost chemat la infirmeria facultăţii pentru a examina o fată în vârstă de 18 ani. O chema Lorna Hender­son. Ea era în parte retrasă, răspundea indispusă la întrebări şi se credea foarte fricoasă spunând: „Ân mine sunt două fiinţe şi nu ştiu pe care să o ascult.” Am aflat de la colegele ei de clasă că a pierdut multe nopţi nedormite din cauza învăţăturii pentru examenele semestriale şi de asemenea din cauză că dorea să par­ticipe la câteva concursuri pentru a fi angajată într-un serviciu public. Ea era deţinătoarea unei burse excelente, ceea ce în­semna că notele ei erau foarte bune.

Lorna s-a certat cu colegele ei de cameră. Apoi cu trei zile înainte de prăbuşire s-a certat şi cu logodnicul său. Sentimente de frică şi nelinişte au crescut în interiorul ei tot mai mult. Ea n-a acceptat cruda realitate.

A doua zi au sosit şi părinţii ei care doreau să ia informaţii de la mine. Cu ei erau alţi doi copii în vârstă de circa 7 şi 9 ani. în timpul intrevederii noastre în cabinetul meu, aceşti doi copii puneau mâna pe orice lucru care se putea mişca. Părinţii bine educaţi şi delicaţi le-au făcut multe mustrări, dar fără rezultat, deoarece băieţaşul lovea cu picioarele în mama sa, iar fetiţa, de mai multe ori, scuipă pe tatăl său.

Mi-am amintit de aceea ce a spus Dr. Douglas Kelly, profe­sor la universitatea din California, psihiatru şef la procesele de la Niirenberg: „Daţi uitării pe psihologul Freud şi salvaţi-vă copilul.” Spunea cu alte cuvinte că frica de a nu ţine un copil în frâu a dus la perturbări în educaţia acestuia. Rezultatul? „O ge­neraţie de copii cărora nu li s-a insuflat disciplina necesară de a răzbi în viaţă… . Entuziasmul nostru pentru învăţăturile psi­hologice ne-a adus decăderea în traumatisme (stress) („Psi­chiatry At Work”, Time, 18 iulie 1955, pag. 55).

Dacă Lorna n-a învăţat acasă să răzbească atunci când era de 5-10 sau 15 ani, este de înţeles de ce acum, într-un mediu în­conjurător străin, ea nu era în stare să facă faţă greutăţilor cau­zate de tovarăşele de cameră, de abandonarea logodnicului său şi de calificativele slabe în obţinerea unui angajament public.

Copiii care nu au avut niciodată condiţii de a fi înfrânţi în tim­pul primilor 15 ani ai vieţii, nu vor fi prea corespunzători a înfrunta greutăţile vieţii de adult fără să aibă parte de încor­dări neobişnuite cu toate urmările lor chimice anormale.

În sfârşit, individul în sine este un factor determinant în dez­voltarea schizofreniei. Adevărat, el nu mai are nimic de spus asupra eredităţii sale, de multe ori nici asupra mediului său în­conjurător şi nici asupra tipului de educaţie pe care a primit-o de la părinţi. Dacă toate acestea au fost excepponal de rele, în­cercarea de a schimba tiparul în care a fost turnat va fi o sarcină dificilă. Şi totuşi, dacă individul este stăpân pe evenimentele din viaţa sa, el poate să-şi făurească singur personalitatea. Acum 40 de ani am cunoscut o femeie a cărei ereditate, mediu înconju­rător şi educaţie părintească erau deplorabile. Azi ea este o personalitate frumos consolidată. Oricine o cunoaşte poate afirma că toate calităţile ei excelente şi transformarea sa au fost datorate faptului de a-l fi urmat pe Cristos.

Cine îl are pe Cristos în inimă şi Biblia în mână, este splendid înarmat împotriva schizofreniei, cea mai pustiitoare tulburare mintală. De ce fac eu această afirmaţie?

Este recunoscut din punct de vedere medical, că schizofrenia este rezultatul unui sentiment de frică ce îsi are rădăcina în incapacitatea de adaptare la situaţiile unei vârste adulte. La indivizii predispuşi, chiar şi o mică nelinişte poate să fie fatală. Mai mult chiar, se emite părerea că orice individ dacă este su­pus la o încercare grea, poate avea o reacţie de schizofrenie.

Bineînţeles, orice fapt care poate înlătura sentimentul de fri­că, de nelinişte, este de mare importanţă în prevenirea schizo­freniei. în această privinţă, nimic nu este mai important decât întoarcerea la o viaţă spirituală creştinească. Oricine se pocă­ieşte cu adevărat şi cere lui Dumnezeu iertarea păcatelor, nu poate să uite niciodată calea miraculoasă prin care sufletul său a fost eliberat de complexul de vinovăţie. Fie păcatul cât de mic sau cât de mare, Cristos iartă îndată şi aduce pacea „care întrece orice pricepere (omenească)… (Filipeni 4:7). Mi­lioane de oameni pot să mărturisească despre adevărul pro­misiunii Sale: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima şi nici să nu se înspăi­mânte” (Ioan 14:27).

Pacientul schizofren suferă din cauză că interesul şi energiile sale sunt orientate înspre interior şi de aceea ca tratament nu este surprinzător dacă citim: „Este necesar ca eforturile emoţio­nale să fie sustrase de la preocupările subiective, iar interesele pacientului să fie îndrumate spre lucruri exterioare, insuflându­i-se obieceiuri soeiale sănătoase” (The Merck Manual- Rah­way, N.J., Merck & Co., 1956 p. 1311).

Biblia a dat acelaş sfat cu secole înainte: „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui ci la foloasele altora” (Filip. 2:4) şi să înveţe a vedea lucrurile şi din punet de vedere al altora.

Desigur, Lorna nu a fost niciodată învăţată şi nici nu şi-a im­pus autodisciplina necesară ca să păşească în lume alături cu ceilalţi oameni. Din cauză că nu a putut să se înţeleagă cu lo­godnicul său, el a rupt logodna, în realitate Lorna era de con­damnat pentrucă ea singură a contribuit cel mai mult la crearea uraganului emotiv care a cufundat-o. Ea nu a fost învoită să ac­cepte vreo înfrângere şi era concentrată numai asupra căii sale egocentrice. Desigur, lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel dacă ea ar fi trăit după aceste sfaturi biblice: „Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, oriece clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unii pe alţii cum v-a iertat şi Dumne­zeu pe voi în (din cauza lui) Cristos” (Efeseni 4:31-32).

„Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. în cinste, fieca­re să dea întâetate altuia” (Romani 12:10).

„Aşa dar să urmărim lucrurile care duc La pacea şi zidirea no­astră” (Romani 14:19).

Am văzut creştini care în zelul lor pentru Domnul au devenit vinovaţi de o altă greşeală pe care a făcut-o şi Lorna. Ei încer­cau să facă prea mult. Mai trebuie însă timp şi pentru odihnă şi relaxare.

Isus le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin. Căci erau mulţi care veneau şi se duceau şi nu aveau vreme nici să mănânce” (Marcu 6:31).

Lorna, în tensiunea ei de a obţine note mari, studia 7 zile pe săptămână. Ea nu s-a gândit că porunca biblică de a te odihni o zi din cele şapte, era şi pentru dânsa şi generaţia ei. Ea nu şi-a dat seama că valoarea acestei porunci a fost confirmată pe de­antregul de cercetătorii moderni care au studiat stressul (âncor­darea).

Asemenea altor mii, Lorna nu a înţeles că Tatăl iubitor a dat aceste sfaturi cu scopul de a-şi salva copiii de perturbări fizice şi mintale.

Din clipa când omul a păcătuit şi a atras asupra sa bolile tru­peşti şi sufleteşti, Domnul a căutat să-l ajute şi să aline efectele bolilor. Dar omul, cu mintea lui pervertită, a dat la o parte, ca fiind fără valoare, sfaturile adevărate care ar fi putut să-l salve­ze. Cunoscând acum factorii pentru prevenirea schizofreniei, putem să înţelegem iubirea Tatălui care se manifestă în porun­cile de a lucra, de a ne odihni, de a vedea lucrurile şi din punctul de vedere al altora, de a uita de resentimente, de mânie sau ac­cese de furie, de a nu ţine cu orice preţ la o autoafirmare violen­tă şi de a deschide uşa inimilor noastre, astfel ca Duhul Mângâ­ietor să poată intra.

Dacă acceptăm şi rezultatul cercetărilor ştiinţifice că schizo­frenia este „o reacţie specifică a sentimentelor de frică şi nelini­şte”, atunci vom înţelege şi accentul pus de Isus şi de apostoli pe umplerea cu Duhul Sfânt care este personificarea păcii.

„Vă las pacea; Vă dau pacea Mea……”

  1. O lecţie: John D. Rockefeller

Ca tânăr, John D. Rockefeller senior, era tot atât de voinic şi zdravăn ca şi un flăcău fermier. Când s-a apucat de negoţ, el a muncit mai mult decât un sclav mânat de cravaşa şefului. La vâr­sta de 33 de ani avea primul milion de dolare. Fără răgaz, orice moment era consacrat pentru lucru. La 43 de ani el stăpânea cea mai mare afacere comercială din lume. La vârsta de 53 de ani era cel mai bogat om de pe pământ şi singurul miliardar din lu­me.

Pentru această realizare, el şi-a vândut propria fericire şi să­nătate. El a contractat o alopecie, o stare în care cade nu numai părul capului ci şi o parte din gene şi sprâncene. Unul din bio­grafii lui spunea că Rockefeller arăta ca o mumie. Venitul său era de un milion de dolari pe săptămână, dar digestia sa era aşa de proastă încât putea să mănânce numai biscuiţi şi lapte.

Ca şi Scrooge (personaj principal într-un roman de Dickens), John D. era singuratec şi mut. El a mărturisit odată că dorea să fie iubit, dar nu-şi dădea seama că oamenii iubesc numai pe aceia din care emană iubirea. Lipsit de consideraţie pentru alţii, în mocirla plăcerii lui de a-şi mări tot mai mult profiturile, zdro­bea adesea pe cel lipsit de ajutor. Era atât de urât pe terenurile petrolifere din Pensylvania, încât oamenii pe care i-a sărăcit i­au spânzurat portretul. El era păzit zi şi noapte de gărzi perso­nale.

Enorma avere pe care a acumulat-o nu-i dădea pace nici feri­cire. Până la urmă constată că era înăbuşit de averea pe care căuta s-o acumuleze şi s-o conducă. Nu putea să doarmă şi nu se putea bucura de nimic.

Când John D. avea numai 53 de ani, Ida Tarbell scria despre el: „O îmbătrânire îngrozitoare se vedea pe faţa lui. Arăta ca cel mai bătrân om pe care l-am văzut vreodată.”

Biscuiţii şi laptele pe care le înghiţea posac, nu puteau să ţină mult timp legaţi unul de altul, trupul său istovit cu sufletul său lipsit de pace. Părerea generală era că nu va mai trăi încă un an, iar reporterii i-au şi pregătit necrologul pentru a fi publicat în ziare.

John D. era năpădit de multe gânduri în lungile nopţi de ne­somn. într-o noapte făcu descoperirea senzaţională că nu era în stare să ia cu el în lumea cealaltă nici măcar o monedă nenoro­cită de 10 cenţi. îl cuprinse disperarea ca pe un mic copil care vede mareea necruţătoare venind să-i măture într-o clipă toate castelele de nisip pe care le-a clădit.

Pentru prima dată recunoscu că banul nu era de folos pentru a fi păstrat, ci trebuie să fie distribuit pentru beneficiul altora. Dimineaţa următoare, fără a pierde timpul asemenea lui Scroo­ge, el transformă banul său în fericiri pentru alţii. Astfel începu să ajute cauze nobile. El înfiinţă Fundaţia Rockefeller pentru ca o parte din averea sa să fie canalizată spre zonele nevoiaşe. Ar fi necesară o carte pentru a descrie beneficiile care rezultau din multele sute de milioane de dolari cu care copleşi universi­tăţile, spitalele, lucrările misionare şi milioanele de oameni oropsiţi. El a fost unul din cei care a ajutat Sudul să scape de cea mai mare calamitate economică şi fizică, gândacul coleop­ter. Putem mulţumi lui John D. că vieţile noastre şi ale copiilor noştri sunt salvate prin penicilină pentru că prin contribuţiile sa­le a ajutat la descoperirea acestui medicament miraculos. Banul său a produs scânteia pentru cercetarea ştiinţifică care a salvat şi salvează încă multe milioane de oameni de la o moarte prema­tură în cazurile de malarie, tuberculoză, difterie şi multe alte boli.

Nu este scopul meu de a da amănunte despre binecuvântările revărsate în lume atunci când John D. şi-a schimat atitudinea gândind că este bine nu numai a primi ci şi a da. Scopul meu este de a vă arăta că atunci când a început să gândească şi la lumea din exterior, spre nevoile altora, s-a întâmplat un miracol. Acum a început să doarmă, să mănânce normal şi să se bucure de viaţă în general. Amărăciunea, răutatea şi egocentrismul arid au dispărut din viaţa lui şi în sufletul lui John D. au pătruns fluvii înviorătoare de iubire şi milă. El care era respingător şi fără viaţă, deveni acum extrem de vioi şi activ.

Când Rockefeller împlini 53 de ani, se părea aproape sigur că nu va mai sărbători niciodată o altă zi de naştere. Dar el a înce­put să pună în practică una din legile veşnice ale lui Dumnezeu şi a recoltat beneficiile promise de ea: „…Daţi şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, ca­re se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6:38). El a gustat valabilitatea acestei promisiuni, căci a trăit nu numai până la a 54-a şi a 55-a aniversare a naşterii sale, ci a făcut o experienţă a unei „bune măsure îndesate…care s-a vărsat pe deasupra” căci el a trăit până la respectabila vârstă de 98 de ani.

Psihiatria modernă a preluat pe lângă numeroase şi preţioase sfaturi biblice şi pe acela de a gândi altruist, ajutând şi pe alţii. Un psihiatru scrie: „Fără iubire noi pierdem voinţa de a trăi. Vitalitatea noastră spirituală şi fizică este subminată, rezistenţa noastră este micşorată şi cedăm bolii care adesea se dovedeşte fatală. Putem să scăpăm de moarte, dar ceea ce ne rămâne este o existenţă sărăcăcioasă şi stearpă, iar din punct de vedere emo­tiv aşa de secătuită încât putem să ne socotim numai pe jumăta­te vii” (Smiley Blanton „Love or Perish”, New-York, Simon and Schuster, Inc. 1956 p.4)

Harry şi Bonaro Overstreet, excelenţi cunoscători ai naturii omeneşti, scriau: „…este unul din adevărurile de bază ale vieţii omeneşti, că cine nu se jertfeşte pe sine însuşi, nu are satisfac­ţii” (Harry J.Johnson „Blue Print for Health”, Chicago, Blue Cross Association, Summer 1962, p. 19).

Ca oameni, ne supunem unor examene medicale, ne îngrijim trupul cu medicamente, cu vitamine şi cu zeci de alte ajutoare, dar suntem grozav de necunoscători a unor exerciţii mintale ne­cesare pentru o viaţă pe deplin fericită. Ar fi ideal ca această educaţie de a gândi altruist să înceapă la naştere. Din nefericire un mic copil este învăţat a gândi egoist când i se dă ocazie să-şi manifeste propria importanţă. De fiecare dată când dă cele mai uşoare semne de nervozitate, părinţii şi bunicii aleargă să-l strângă drăgostos în braţe, îl giugiulesc, îi dau un biberon, îl plimbă în braţe, sau fac ceva ca să-i arate că soarele, luna şi ste­lele sunt gata să-i răspundă la fiecare gest de agitaţie. Un copilaş devine astfel obişnuit ca toate lucrurile să stea la dispoziţia lui, încât cu trecerea timpului el îşi desăvârşeşte tehnica pentru in­teresele direct egoiste până la desgust. Când apoi, ca elev în cla­sa întâiî primară povesteşte părinţilor despre un băiat mai mic că este „fricos”, că el îl trânteşte la pământ şi îl bate, drăgăstosul tată se bucură şi-l aplaudă zicându-i „viteaz băiat are tata!” Când unul din clasa a 6-a se tânguieşte că „acel bătrân director l­a pedepsit pentru nimica toată”, majoritatea părinţilor judecă cazul numai pe baza afirmaţiilor adolescentului plângăreţ. Tatăl meu nu a avut niciodată ocazie să judece vreo plângere a mea fi­indcă eu ştiam că dacă auzea că am fost pedepsit la şcoală, în mod automat primeam şi acasă o curea. Tatăl meu putea fi so­cotit nerezonabil, totuşi metoda sa a contribuit la prevenirea egocentrismului meu. Părinţii care mereu împroaşcă cu noroi pragul casei vecinilor pentru a-l arăta pe al lor mai curat, sunt un exemplu rău, pe care copii lor de obicei îl urmează. Părinţii nu trebuie să vorbească de rău pe cineva în faţa copiilor. Pei·sonalitatea lor este rău influenţată dacă masa de seară devi­ne o „masă de disecţie” a vecinilor.

Mult prea multe din eforturile şi banii noştri sunt dirijate spre interese egoiste pentru a clădi „eul” copiilor noştri. Noi cum­părăm copiliţei în vârstă de 8 ani hăinuţe mult mai scumpe decât poate permite bugetul familiei, o facem „complet feminină” după modclul umi actriţe, îi cultivăm egoismul, îi cumpărăm un pian sau alte instrumente, îi dăm lecţii de muzică, dar nicio­dată nu ne ostenim să gândească altruist, în intersul altora. Educarea altruistă pozitivă este posibilă. Putem să-i cumpă­răm lui Suzi un tort semipreparat, s-o punem să-l coacă şi să-l garnisească, apoi să-l ducă la o mamă istovită de muncă sau bol­navă. Ce investiţie mai bună poate să facă cineva cu bani aşa de puţini pentru a-i oferi lui Suzi fericirea de a pleca zburând spre casă, veselă şi plină de sănătate sufletească? Unele din cele mai iubite persoane pe care le cunosc sunt copiii mici care sacrifică banii lor economiciţi pentru bomboane pe care să le dea celor nevoiaşi sau pentru scopuri misionare. Copiii instruiţi de timpu­riu ca să fie politicoşi faţă de alţii, cu siguranţă că nu vor produ­ce în anii de mai târziu dezamăgiri părinţilor sau altora.

Este cu adevărat înţelept acel părinte care poate să îndrume­ze pe tânărul în vârstă de 14 ani să se ducă la un vecin nevoiaş ca să-i cosească pajiştea, să-i strângă fânul sau să-i cureţe zăpada. Nu există o cale mai bună de a insufla obiceiuri sociale sănătoa­se tineretului. în cartierul în care stau, se pare că părinţii merg pe calea opusă când echipează pe băieţaşul lor în vârstă de 3 ani, cu puşcă şi şase gloanţe ca să bubuie pe fiecare trecător. Aceasta îi obişnuieşte cu idea de a obţine ceea ce doresc numai lo­vind sau chiar omorând pe alţii.

Din cauză că am îngăduit copilaşului de 6luni să fie „numai plămâni”, celui în vârstă de lo ani „numai joacă”, adolescentu­lui „numai sporturi de performanţă”, fetei adolescente „numai puf şi volănaşe”, celui de 35 de ani „numai afaceri şi jocuri de noroc”, celui în vârstă de 45 de ani „numai confort”, nu este de mirare că cel în vârstă de 55 de aniva fi „numai învins” şi cel de 60 de ani „numai înăcrit-ursuz”.

John D. Rockefeller a dovedit că viaţa sănătoasă, plăcută, nu se obţine prin „a lua” ci prin „a dărui”. Atunci când cetăţenii re­cunoscători din Cleveland, Ohio, l-au felicitat, el le vorbi din proprie experienţă: „Ândreptaţi gândurile voastre spre lucrurile înalte ale vieţii. Fiţi în serviciul omenirii. Canalizaţi gândurile voastre spre cele folositoare; priviţi înainte pentru a vedea dacă din succesul vostru va ieşi ceva folositor. întrebarea voastră să fie: „care va fi rodul carierii mele?… Va fi el înzestrarea spitale­lor, a bisericilor, a şcolilor şi azilelor?… Fă tot ce poţi pentru ajutorarea tovarăşilor tăi şi făcând astfel, te vei bucura de mult bine în viaţă” (John D. Rockefeller, Sr., „Outlook” 7 oct. 1905, pp. 300-301).

Lui Rockefeller i-a trebuit mai mult de jumătate secol de via­ţă seacă, nefericită şi cale aspră, până ce a găsit unul din secrete­le de bază spre o viaţă adevărată. Este trist că până atunci nu a citit şi nu a păzit sfaturile sănătoase aflate în Cartea Cărţilor: „Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1 Ioan 3:14), „Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii. NU umblaţi după licrurile înalte ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socoti­ţi singuri înţelepţi” (Romani 12:16).

Nu este nimănui uşor să practice aceste directive prin propria sa putere. Psihiatria modernă se apropie de Biblie când aprecia­ză importanţa dirijării excentrice a fluxului gândurilor, dar psi­hiatria nu poate să asigure suficientă influenţă morală voinţei noastre de a obtine vreun avantaj în faţa unor piedici neplăcu­te. îmi amintesc de acel miros penetrant şi neplăcut ce era într­o seară în sala de aşteptare a cabinetului meu. Acesta emana de la scutecele care nu au fost spălate bine şi totuşi folosite la un copilaş în vârstă de circa două luni. Mama copilului în vârstă de circa 30 de ani a avut nouă naşteri şi şapte din copii sunt în viaţă. Era murdară, gârbovită şi săracă. în mână ţinea câteva zdrenţe pe care le foIosea ca scutece.

Mă simt ruşinat să mărturisesc adevărul că dacă nu aveam mi­la lui Dumnezeu în inimă, după consultaţie i-aş fi cerut ca în vii­tor să caute în altă parte asistenţă medicala. Gândul de a încer­ca să refuz a îngriji această familie, mă chinuia cumplit. De ce să mă mai încurc cu ei şi altă dată? Dar am făcut-o şi altă dată! Cum puteam face altfel când îmi reamintii că Isus a părăsit gloria cerului şi a venit pe pă-mânt pentru că eu însumi aveam nevo­ie de un ajutor serios atât fizic cât şi spiritual? El a venit chiar dacă duhoarea păcatelor mele era mult mai revoltătoare pentru simţurile Lui. Preţul pe care El l-a plătit pentru a mă ajuta, nu poate fi măsurat niciodată.

Da, psihiatria îmi arată că a mă gândi altruist şi la nevoile alt­or oameni este de cea mai mare importanţă, dar numai Cristos poate să-mi asigure şi puterea necesară: ,.Căci oricine vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine (din cauza Numelui Meu), o va câştiga” (Matei 16:25).

…..din cauza Numelui Meu…”, aici este puterea şi imbol­duh.care poate să ne salveze de egocentrismul nostru.­

  1. Nu căuta să împuşti luna

„Tată, eu vreau să mă duc în lună. ” Acestea erau cuvintele fiicei mele Linda în vârstă de 3 ani într-o seară, pe când eram în Africa şi şedeam pe terasa descoperită. Altcineva poate ar fi certat-o aspru, dar luna tropicală părea foarte mare, foarte aproape şi semăna cu o ţară frumoasă şi captivantă. I-am expli­cat cu grije şi răbdare, că luna era mult rnai departe decât se pă­rea. Dorinţa Lindei era însă atât de intensă încât îşi concentra toată atenţia asupra fiecărui cuvânt exprimat de mine. Totuşi ea continuă cererea într-un mod mişcător şi ignora complet nepu­tinţa mea de a o ajuta. Dezamăgită, izbucni în lacrimi.

„Tată, nu vrei totuşi să încerci? Du-te, adu masa din sufrage­rie, pune pe ceealaltă peste ea, apoi toate scaunele unul peste altul. „

Până la urmă am ajuns amândoi foarte iritaţi. Ultimele mele cuvinte n-au fost nici grozave şi nici remarcabile din punct de vedere psihologic, dar au avut efect: „Linda, dacă nu încetezi să mă mai baţi la cap, am să-ţi trag o bătaie!”

Cugetând asupra emoţiilor şi încordării Lindei, am putut uşor înţelege de ce lupta pentru ranguri înalte, cu înfrângeri conse­cutive este un puternic factor de grăbire a perturbărilor minta­le. între lună şi lunatec există legături mai adânci decât pur mitologice sau etimologice.

Să o numim Arlene Traubel. Ea nu este o fată ci un complex de aproximativ cinci fete pe care le-am cunoscut ca paciente. Arlene era într-un institut superior de învăţământ şi a fost pe li­sta celor mai buni încă din timpul primului an şcolar. Ea voia cu orice preţ să se menţină în această situaţie până la sfârşitul stu­diului. Era o ispravă comparabilă întrucâtva cu urcatul pe lună. Ea privea cu desfătare văzându-şi numele pe acea listă mult râv­nită, dar în anii următori ea începu să simtă că este depăşită de alţii. Gândul de a fi ştearsă de pe listă o făcea neliniştită şi plină de frică şi astfel capacitatea sa de a continua studiile începu să descrească. într-o zi Arlene fu internată în infirmerie din cauză că nu mai putea citi. Ea putea să pronunţe cuvinte, dar era inca­pabilă să le înţeleagă sensul. După o săptămână simţi o mică ameliorare, dar în fiecare zi neliniştea ei creştea din cauză că i se micşorau şansele de a mai fi prima.

Arlene era convinsă că suferă şi se întâmplă ceva rău cu ea. Am încercat să-i spun că are nevoie de multă relaxare şi distrac­ţie şi că ar fi bine să-şi schimbe punctul de vedere de a apuca luna de pe cer. Se întoarse acasă. Apoi fu internată şi exami­nată cu deamănuntul. A ieşit din spital cu o mare notă de plată şi cu diagnosticul „simptome de conversiune somatică”. Aceas­ta însemna că incapacitatea sa de a citi era produsă de o tulbu­rare psihică. Grija din cauza notelor sale rele s-a manifestat printr-un simptom de a bate în retragere şi incapacitatea de a citi.

Tulburarea psihică născută din dorinţele noastre de a „apuca luna” sau de a atinge limite superioare faţă de colegii noştri este foarte obişnuită. Dr. Alfred Adler, un eminent psihiatru, arată că dereglările nervoase şi emotive cele mai moderne se nasc dintr-o sforţare hotărâtă pentru putere. Din cauză că omul de rând în alergarea sa nebunească pentru atingerea unor scopuri şi obiective pământeşti este într-o întrecere zilnică cu alte per­soane, ziua sa este plină de înfrângeri, greşeli, sentimente rănite şi doar arareori poate să pareze loviturile. Această întrecere deosebit de aspră şi cu hopuri, te oboseşte nejustificat. Te opreşti şi analizezi evenimentele şi conversaţiile zilei şi în 99% din cazuri vei descoperi că cineva şi-a bătut joc de imaginea ce ţi-ai făcut-o despre Eul propriu.

Noi suferim de uzură fizică şi mintală şi ne îmbolnăvim nu din cauza muncii, ci din cauză că noi, conştient sau inconştient, încercăm să dovedim colegilor că idealurile noastre sunt supe­rioare, dogmele noastre sunt corecte, biserica noastră este cea mai bună, oraşul nostru este cel mai frumos, statul nostru este cel mai important, concepţiile noastre politice şi partidul nostru sunt necesare pentru salvarea omenirii, echipa noastră sportivă este cea mai bună din lume şi… a noastră,… a noastră,… a noastre, numiţi-le cum vreţi. Şi vom argumenta până învi­neţim, arătând că suntem poporul cel mai deştept şi că la decesul nostru, cu siguranţă, înţelepciunea va dispărea de pe faţa pă­mântului. Argumentând şi argumentând, este o minune că nu explodăm adeseori într-o hemoragie cerebrală.

Săptămâna trecută se prezentă în cabinetul meu un tânăr cu o hemoragie puternică la ochi. I-a tras cineva vreun pumn? Nu, dar vasul sanguin din ochi s-a spart din cauza tensiunii la care a fost supus în timp ce cânta la tropetă. Data viitoare când o să fiţi ispitiţi să „suflaţi în trompetă” să vă amintiţi de acest tânăr.

Este regretabil a fi năpăstuiţi cu acest sentiment înăscut de a fi mereu într-o întrecere nebunească unul cu altul asemenea participanţilor la o cursă de automobile. în încercarea noastră de a fi primii, nu putem vedea paguba pe care o producem altora şi nouă înşine. Ca şi automobilele care se lovesc, se zdro­besc, se zgârâie, tot aşa şi omenirea este măcinată şi sfărâmată de multe boli din cauza întrecerilor la care se supune. Câteva din sfaturile, sau mai precis prescripţiile Noului Testament, ar salva milioane de inimi zdobite, frânte, strivite, dacă oamenii ar avea destulă credinţă ca să şi le însuşească şi să le aplice:

„Fiecare din voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simţuri cumpătate despre sine potrivit cu măsura de credinţă” (Romani 12:3).

„Dragostea să fie fără prefăcătorie… aveţi aceleaşi simţă­minte unii faţă de alţii, nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite; să nu vă socotiţi singuri înţelepţi” (Ro­mani 12:9-10, 16).

„…să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o jude­cată mai aspră” (Iacov 3:1).

„Feceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând. Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă, ci în smerenie, fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi” (Filipeni 2:2-3).

Înainte ca ucenicii să-şi răstignească zelul lor pentru putere, pe care Dr. Adler îl numeşte „ego-ambiţie”, dorinţa de căpete­nie a fiecăruia era să şadă la locuri de cinste şi consideraţie şi să fie cel mai mare în împărăţie. Vorbind despre farisei şi căr­turari, Isus spunea:

„Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciu­curi lungi; umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi; le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică „Rabi! Rabi!”… Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă unul singur este învăţătorul vostru: Cristos şi voi toţi sunteţi fraţi… Să nu vă numiţi „Dascăli”, căci unul singur este Dascălul vostru: Cristosul. Cel mai mare dintre voi să fie sluji­torul vostru. Oricine se va înălţa, va fi smerit şi oricine se va smeri, va fi înălţat” (Matei 23:5-12).

Aceste învăţături biblice sunt diametral opuse filozofiilor lu­mei acesteia. lsus ne avertizează foarte convingător împotriva aspiraţiilor la conducere. învăţătura Sa nu ne dă însă nici o scu­ză pentru trândăvie, ci mai degrabă ne dă impulsul şi direcţia în care să ne cheltuim energiile. învăţătura lui Isus, tradusă în lim­baj de facultate este: Nu permiteţi inimii voastre să şadă sau să fie împrăştiată în cele patru vânturi, sau să fie pe lista celor buni de la decanat. Nu te lăsa adormită de faptul că ai fost aleasă „regină”. Nu încerca să fii conducătorul unei clase, al unui comitet sau orice altceva. Munca pentru o diplomă academică este necesară, dar „nu lungiţi ciucurii” hainelor voastre. „Nu lungiţi ciucurii” la sfârşitul numelui vostru din cauza titlurilor academice. După Cartea lui Dumnezeu (Biblie) „superior” printre voi este acela numai care este „servul altora”.

Întorcându-ne la consideraţiile medicale, să nu vă miraţi de ce individul care munceşte pentru a fi „ân vârful piramidei” su­feră fizic şi intelectual, în timp ce alt student, lucrând tot aşa de intens, este liber de astfel de suferinţe. Studentul care are ca scop să fie „primul” şi se străduieşte pentru superioritate, sapă în realitate un canal pentru dirijarea curentului intereselor sale împotriva lui însuşi. lnclinaţiile sale egocentrice îi vor aduce într-o zi multă amărăciune, ba chiar …autootrăvire”. Cel care nu se supune din proprie iniţiativă sfaturilor biblice, umilindu-se pe sine însuşi, va descoperi curând că chiar colegii lui îl vor ob­liga la aceasta. Ei vor prefera adeseori căi care îi vorfi neplăcu­te. Atunci stressul – încordarea, la care va fi suspus, poate să-i cauzeze deplina tulburare intelectuală şi corporală. Cu totul pe alte căi merge acela care pune în practică cuvântul lui Dumne­zeu care-l scuteşte de multe boli trupeşti. Psalmistul scrie:

„Multă pace au cei ce iubesc legea Ta şi nu li se întâmplă nici o nenorocire” (Psalmul 119:165).

Cu adevărat nimic? Eu nu cunose o strâmtorare mai mare ca aceia de a fi aruncat în foc. Totuşi eu cunosc şi voi cunoaşteţi de asemenea oameni care au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo fără să aibă nici măcar miros de fum pe hainele lor.

Fiecare întâmpină zilnic neplăceri, dar creştinul nu va fi nicio­dată învins. Acum câtva timp am văzut pe Stephen W. Paine crunt amăgit şi în situaţii personale dificile în cafitate de decan al facultăţii. De fiecare dată însă sufletul meu era înviorat când spunea: „Aşa este bine! Poate că Domnul mi-a dat toate ace­stea ca să mă ţină umilit.” Omul care acceptă atât de repede ase­menea situaţii, nu va fi înfrint niciodată.

Există o mare deosebire între individul care aleargă după lu­cruri mari pentru el însuşi şi unul ale cărui energii sint con­sacrate Impărăţiei lui Dumnezeu. în lumea noastră de afaceri, individul-care lucrează pe cont propriu are numai propriile sale resurse la care apelează atunci când se izbeşte de necazuri. Dar omul care face parte dintr-o mare corporaţie are toate resursele financiare ale acelei societăţi. De aceea el este stăpânit de un sentiment de siguranţă cunoscând că indiferent ce s-ar întâmpla, poate să nu fie îngrijorat. Tot astfel şi credinciosul creştin se aseamănă cu individul care îşi consacră forţele unei intreprin­deri sau corporaţii care are un mare capital, unde el se simte si­gur şi liber de înfrângeri şi boli. Nu numai că este eliberat de su­părări, insulte, antagonisme şi jigniri producătoare de boli inerente egoistului, dar Dumnezeu îi asigură şi o personalitate care nu o dobândesc aceia care caută să „apuce luna”.

Nu de mult am citit despre o tânără care dorea să intre la facultate. Când citi o întrebare pe formularul de cerere, i se mu­iară picioarele. „Posedaţi aptitudini de conducător?” fuse între­barea. Fiind o fată conştiincioasă ea scrise „NU” şi predă for­mularul cu o inimă grea. Spre surpriza ei, primi o scrisoare de la facultate în care citi cam aşa ceva: „Cercetând cererile de îns­criere am constatat că anul aeesta facultatea noastră va avea 1452 de conducători. Am acceptat cererea dvs. pentru că soco­tim că este absolut necesar să avem şi un student care este gata să se subordoneze.”

Trăim în zile când nu este greu să găseşti oameni dispuşi să fie „bucătarul principal”, dar sunt puţini aceia care sunt dispuşi să spele farfuriile. întotdeauna se găsesc multe sute de fete care doresc cu înfocare să participe la un concurs de frumuseţe şi să fie alese ca „regine”, dar puţine vor fi de acord să pavoazeze şi să măture tribuna. Intreprinderile nu au avut niciodată lipsă de oameni care doreau să fie tâmplari şefi, dar găseau cu greu oameni care să scoată cuiele sau să taie cu fierăstrăul scândurile.

Statisticile medicale arată că sunt aşa de mulţi directori ne­buni încât ar trebui un excavator ca să sape mormintele pentru ei. După toate acestea s-ar părea că nu ne-am deşteptat din goana după lună. Garantat, pentru a apuca luna este nevoie de o capsulă spaţială bine echipată. Dar capsula aceasta are o ase­mănănare ciudată cu un salon dintr-un azil cu alienaţi.

Isus a spus un lucru pe care puţini oameni l-au luat în seamă din cauză ă el este tot atât de departe de gândirea noastră pământească precum este cerul de pământ. El a spus: „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul” (Matei 5:5).

Noi credem că cei blânzi vor moşteni cerul când vor muri, dar Isus vra să ne convingă că cei blânzi moştenesc pământul chiar acuin. Studiaţi pe cei blânzi şi veţi descoperi că în realitate ei intră în posesia oricărui lucru demn de o valoare pe acest pă­mânt. Dacă judecăm puţin, vom înţelege de ce cei blânzi moşte­nesc pământul. Ei sunt atenţi şi binevoitori faţă de interesele ce­lor din jur şi nu s-au grăbit să se laude cu marile lor realizări, în schimb s-au grăbit să vă felicite pentru micile voastre izbânzi. Mulţi ani ei au râs de glumele voastre „răsuflate”.

Avem aci una din rugăciunile unui anonim condimentată cu puţină ironie: „Doamne păzeşte-mă a deveni flecăreţ, şi a fi stăpânit de ideia fixă că trebuie să-mi exprim cu orice preţ păre­rea personală asupra unui subiect oarecare. Eliberează-mă de pofta de a mă amesteca în treburile altora. învaţă-mă minunata lecţie că şi eu aş putea greşi. Fă-mă folositor, dar nu autoritar. Să-mi pară rău dacă nu folosesc total vastul meu bagaj de înţe­lepciune şi experienţă. Dar Tu cunoşti Doamne, că la sfârşit do­resc să am şi câţiva prieteni” (Amonimus).

Isus a spus: ” …cei blânzi vor moşteni pământul.” Benito Mussolini şi Adolf Hitler nu au crezut aceasta. căci au încercat să-l ia cu forţa. Nimeni nu a trăit o viaţă mai nefericită sau nu a murit de o moarte mai vrednică de dispreţ ca aceşti doi.

Ce putem face ca să ne păzim de acest imbold interior de superioritate „ambiţia eului”? Dr. Ad1er a căutat să devieze acest puternic imbold egoist pentru putere, aşa încât individul să poată colabora în mod amical cu cei ce posedă sentimente cu totul diferite şi a cultivat altruismul pe care omul de asemenea îl posedă (What Life Should Mean to You, Boston, Little, Brown and Co, 1931, pag. 258). în acest scop el a îndemnat pacienţii săi să urmeze legea de aur: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 19:19).

Slăbiciunea planului lui Adler era că el trata numai imboldul pentru supremaţie (putere), care este un simpton al naturii noastre fireşti. La fel şi Freud îşi concentra atenţia asupra unui singur simpton firesc, înclinaţia omului spre sexualitate şi des­frâu. Greşeala lui Adler şi a lui Freud rezidă în tratarea pur şi simplu a simptomelor naturii fireşti în loc să dirijeze terapia înspre cauză. Atunci când o persoană suferă de meningită nu este de nici un folos să o tratăm ca pe o nevralgie cu puţină aspi­rină, ci trebuie să dăm atacul cu antibiotice puternice asupra in­fecţiei însăşi.

Biblia concentrează terapia asupra cauzei simptomelor care este „natura firească”. „Cei ce aparţin lui Cristos Isus şi-au răs­tignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele lor” (Galateni 5:24).

În loc de a face drumuri frecvente, costisitoare şi adesea inu­tile la cabinetul psihiatrului, Domnul ne invită să facem un drum la cruce pentru a răstigni pe autorul tulburărilor noastre.

Dacă de dragul lui Cristos noi înşine vom înfige ţepuşul în „eul ambiţios” şi vom condamna la moarte acea personalitate care ne îndeamnă mereu la o viaţă imorală şi de plăceri, atunci vom fi salvaţi. „Căci Dumnezeu a osândit păcatul în firea pă­mântească, trimiţând din pricina păcatului pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3).

„De aceea şi Isus ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui” (Evrei 13:12-13).

Acum dacă ieşiţi dincolo de poartă, adică dincolo de doctri­nele şi opiniile omeneşti pentru răstignirea cauzei producătoare de boli – vechea personalitate – veţi fi în stare să spuneţi ca şi Pavel: „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20).

  1. Vai, în mine trăiesc două fiinţe!

Acum câţiva ani, într-o seară de vară, s-a întâmplat una din cele mai brutale crime. Joseph Ransler se duse la locuinţa frate­lui său care lucra în schimbul de noapte. Acasă o găsi pe soţia fratelui său, care, relata el mai târziu, era îmbrăcată destul de sumar aşa cum era întotdeauna la acea oră. Câteva ore mai târziu Joseph săvârşi un act de siluire şi pentru a-şi acoperi fără­delegea, strangulă atât femeia cât şi pe unica ei fetiţă. Când se întoarse de la lucru, fratele lui găsi victimele neînsufleţite.

După şapte ore de interogatoriu la poliţie, Joseph Ransler a mărturisit şi a făcut această declaraţie: „Cum se face că un om ca mine să săvârşească o asemenea faptă? Doresc să mă rog pentru că în interiorul meu simt că aş vrea să fiu cel mai bun creştin de pe lume. Mă exteriorizez ca un maniac şi nu pot să-mi controlez acţiunile exterioare. Nu ştiu de ce.” El însă nu prea şi-a bătut capul ca să asculte vocea interioară, deoarece poliţia îl mai arestase încă de vreo şase ori.

Totuşi, recunoaşterea celor două forţe care lucrau în interio­rul său, una pentru bine şi alta pentru rău, este demnă de notat. Sigmund Freud recunoaşte conflictul activ al acestor două for­ţe. în realitate, şcoala freudiană a psihoanalizei este de părere că acest conflict cerebral este sursa celor mai multe tulburări psihice ale omului.

Într-un capitol anterior am menţionat că Dr. Karl Menninger recunoaşte existenţa acestor două forţe interioare şi se referă la ele ca la un „instinct al vieţii” şi „instinct al morţii”. Instinctul vieţii caută să păstreze viaţa proprie, în timp ce instinctul morţii caută să.distrugă atât viaţa proprie cât pe a altora.

Cartea scrisă de Dr. Menninger asupra sinuciderii, este inti­tulată pe drept cuvânt şi cu competenţă „Omul împotriva lui în­suşi” (New-York, Harcourt, Brace and Co., Inc., 1938, pag. 81).

Oamenii care stau pe marginea unei prăpastii simt adesea o forţă interioară care vrea să-i împingă peste marginea ace­steia. Ei simt însă şi o altă forţă care îi provoacă să se dea îna­poi şi de obicei acordă mai multă atenţie acestei forţe. Din cauza acesfei forţe rele care locuieşte în om şi care caută distru­gerea lui, nu este surprinzător că în Statele Unite se întâmplă anual 19 mii de sinucideri, fără să menţionăm pe mulţi care maschează sinuciderile printr-un accident şi alte multe mii care încearcă să se sinucidă dar nu reuşesc.

Carl Jung, fondatorul şcolii psihologiei analitice, a fost de asemenea impresionat de faptul că nevrozele erau produse de lup­ta dintre cele două forţe cerebrale mereu în război: „Ceea ce împinge oamenii la război între ei este simţul sau cunoştinţa că ei se compun din două persoane în opoziţie una cu alta. Con­flictul poate să fie între omul sensual şi omul spiritual.” Este ceea ce Faust înţelege atunci când spune: „Vai! în mine locuiesc două fiinţe…” O nevroză este o disociere a personalităţii. Vin­decarea ar putea fi tratată ca o problemă religioasă” („Modern Man în Search of a Soul”, New-York, Harcourt, Brace and Co., Inc., 1933 p. 273).

În cartea „Dr. Jekyl şi Mr. Hyde”, Robert Louis Stevenson descrie fascinant un individ care a fost stăpânit într-o clipă de bi­nefăcătorul Dr. Jekyl, ca după aceea în clipa următoare să fie transformat şi controlat de natura rea şi criminată a lui Mr. Hy­de.

Psihologii şi psihiatrii moderni pot să dea un răspuns precis la întrebarea criminalului Joseph Ransler „Cum se face că un om ca mine să săvârşească o asemenea faptă?” Mulţi oameni simt bivalenţa lor, prezenţa a două forţe interioare opuse, una bună şi una rea. Mulţi indivizi recunosc puterea mai mare a forţei răului. Poate că ei nu au fost spânzuraţi pentru faptele lor rele, dar de multe ori aceştia şi-au acoperit faţa de ruşine. Interiori­zându-ne, fiecare din noi putem simţi prezenţa a două forţe opuse. Este deosebit de uşor a simţi dualitatea noastră atunci când avem de decis asupra unui litigiu moral. Nu este plăcut să simţi cum doi boxeri se luptă în noi făcând mare tărăboi în man­sarda fiinţei noastre (creierul).

Cu patru mii de ani înainte ca psihiatria să-şi dea seama de importanţa celor două forţe din om, Dumnezeu descrie acest conflict într-o dramă relatată în eartea intâia a Bibliei (Geneza 21). Lui Avraam şi soţiei sale Sara, Dumnezeu le-a promis un fiu prin care toate naţiunile pământului vor fi binecuvântate. După trecerea multor ani, Sara deveni bătrână şi a crezut că Dumnezeu a uitat de promisiunea făcută. Ea s-a decis să-l scoa­tă din încurcătură pe Iehova cel zăbavnic. Ca să poată obţine moştenitorul promis în ai cărui urmaşi ar fi binecuvântate toate naţiunile lumii, ea împrumută lui Avraam pe sclava sa Agar. Avraam a consimţit la acest plan omenesc fără să consulte pe Dumnezeu. La timpul potrivit sclava a născut lui Avraam un fiu pe care l-a numit Ismael. Avraam era mândru că în sfârşit avea un fiu, un moştenitor prin care Dumnezeu ar fi putut să-şi îm­plinească promisiunea divină.

Bătrânul patriarh iubea cu toată inima pe micul Isrnael, singu­rul lui copil, cu care era foarte tandru. Când Ismael avea 13 ani, Dumnezeu îl uimi peste măsură pe fericitul Avraam spunându-i că Ismael născut din sclavă nu era acela prin care El va binecu­vânta omenirea. Dumnezeu îi spuse lui Avraam că zbârcita sa soţie în vârstă de 90 de ani îi va naşte un fiu prin care se va îm­plini promisiunea. Ideia de a pune deoparte pe Ismael, idolul inimii sale, a tulburat foarte muit pe Avraam, astfel că imploră pe Dumnezeu: „…Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Geneza 17:18).

Cunoscând natura şi înclinaţiile criminale ale lui Ismael şi a urmaşilor săi, Dumnezeu nu putea să cedeze rugăminţilor lui Avraam. Când Avraam a înţeles că Dumnezeu nu se va schim­ba, el acceptă planul divin. Bătrânii Avraam şi Sara nu prea au înţeles miracolul, dar prin credinţă, li s-a născut un fiu pe care l-au numit Isaac. Pe măsură ce anii treceau, între cei doi fii, fundamental diferiţi, precum şi între cele două mame, conflic­tele de veniseră tot mai intense, mai amare şi de nesuportat. Avraam trăia în mijlocul acestor conflicte şi nu mai ştia ce este de făcut. în inima şi mintea lui se dădeau lupte crâncene. Pe de o parte se simţea atras de fiul său Isaac, iar pe de altă parte îi chinuiau pretenţiile lui Ismael despre care îngerul a prezis că va fi fiul plăcerii şi al urii. Avraam era foarte conştient de aceste două forţe diametral opuse care îl chinuiau exact ca şi pe crimi­nalul Ransler care de asemenea simţea în interiorul său ambele forţe, binele şi răul.

Dumnezeu văzând că ura din inima lui Ismael creştea până la crimă, chemă pe Avraam şi îi porunci să-l alunge din casa sa. Să alunge pe primul său născut, idolul inimii sale acum în vârstă de 17 ani? Fără îndoială, la această poruncă Arvaam vărsă multe lacrimi, dar din cauza credinţei sale, îl ascultă pe Dumnezeu. Era mai bine să verse acum lacrimi puţine pentru alungarea lui Ismael, decât să verse mult mai multe pentru asasinarea lui Isaac fiul prin a cărui urmaşi trebuia să vină mântuirea. Să ne reamintim că lacrimile lui Avraam din cauza lui Ismael erau re­zultatul neascultării sale de Dumnezeu.

Apostolul Pavel ne spune că aceşti doi fii ai lui Avraam erau simbolul celor două naturi din lăuntrul omului firesc: „Şi voi fraţilor, ca şi Isaac, sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi cum se întâm­pla atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum. Dar ce zice Scriptura? Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei, căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode. De aceea fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe ci ai femeii slobode (Galateni 4:28­-31).

„Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi” (Galateni 5:17).

Scriind romanilor, Pavel descrie cele două forţe ce se luptau în interiorul său înainte de a fi umplut de Duhul Sfânt. Cu 19 se­cole înainte de naşterea psihiatriei, el descrie în mod dramatic puterea mai mare a forţei fireşti: „Căci nu ştiu ce fac; nu fac ce vreau, ci fac ceea ce urăsc. Acum dacă fac ce nu vreau, prin ace­asta mărturisesc că legea este bună. Şi atunci nu mai sunt eu cel ce fac lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu în adevăr că nimic bun nu locuieşte în mine adică în firea mea pă­mântească, pentru că ce-i drept am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ee face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădulare­le mele o altă lege care se luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele. O, neno­rocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte”? (Romani 7:15-25).

Aceasta este problema cea mai mare a omenirii din toate tim­purile. Avraam, apostolul Pavel şi criminalul Ransler au recu­noscut existenţa ei. Fiecare avem probleme importante în zilele noastre, dar nici una nu este atât de importantă ca aceasta: „… Cine mă va izbăvi din ghiarele propriei mele naturi păcătoase”? Dacă nu reuşim să ne eliberăm de această dualitate şi păcat, ne vom lupta cu acestea toată viaţa.

Nu există Iipsă de reţete. Fiecare şcoală de psihiatrie crede să fi găsit reţeta cea mai bună şi atrăgătoare, dar nici una nu este cu adevărat eficientă pentru că aceste şcoli se preocupă pur şi simplu cu tratarea simptomelor dar nu şi a cauzelor. în cuvinte­le de mai sus, ale apostolului Pavel, găsim puterea care atacă răul din rădăcină.

  1. Descătuşat de chinuri

„Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Cine pe pământ mă va descătuşa din ghiarele propriei mele naturi păcătoase? Această întrebare pusă odinioară de apostolul Pavel şi-o pun şi astăzi milioane deoameni. Această întrebare tulbura şi pe doi psihiatri, soţ şi soţie, la o consultape în cabinetul lor din Chica­go.

Ei discutau calea cea mai bună pentru a elibera un pacient dintr-o situaţie serioasă. Dr. Lena Sadler a rugat pe soţul ei Dr. William S. Sadler să vadă pe una din pacientele ei, „o femeie fi­nă, foarte bine educată”. Pacienta nu mai răspundea la între­bări. După consultări şi consfătuiri, Dr. William Sadler a spus soţiei sale că nu trebuie să se aştepte la vreo îmbunătăţire mai însemnată până când viaţa pacientei nu va fi pusă în ordine şi nu vor fi îndepărtate numeroasele cauze psihice. La întrebarea cât timp va dura acest lucru, el răspunse: „Probabil un an sau chiar şi mai mult.”

Acum să dăm cuvântul Dr. William Sadler care va spune ce s-a întâmplat. Imaginaţi-vă ce surpriză atunci când această pacientă a intrat în cabinetul meu câteva zile mai târziu şi m-a informat că tulbu­rările sale au dispărut, că lucrurile pe care cu câteva zile mai înainte mă asigura că nu poate să le facă niciodată, le-a făcut deja pe toate; că tot ce i-am cerut să întreprindă pEntru vinde­care a fost pus în aplicare. Ea şi-a reclădit complet viaţa socia­lă, familiară şi personală, a făcut numeroase mărturisiri şi a în­deplinit o mulţime de ture de forţă pentru a-şi pune în ordine toate relaţiile, recunoscându-şi greşeIile. Am întrebat-o uimit cum a putut fac;e toate aceste lucruri extraordinare în mai puţin de o săptămână, cum a reuşit să facă această mare întorsătură în atitudinea faţă de ea însăşi şi faţă de cei din jur. Ea îmi răspun­se zâmbind: „Dr. Lena – soţia dvs. – m-a învăţat să mă rog” (Theory and Practice of Psychaitry, St. Louis, C. V. Mosby Co., 1936, p. 1075).

Fără şedinţe lungi şi costisitoare la un psihiatru, femeia şi-a mărturisit păcatele lui Dumnezeu şi faţă de alţii, ceia ce i-a adus imediat vindecare şi înviorare aşa cum a promis Isus:

„Vă tas pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lu­mea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27).

Dr. Carl Jung recunoaşte de asemenea importanţa relaţiei personale cu Dumnezeu în vindecarea multor boli ale omenirii: „Mi-ar place să atrag atenţia asupra unor fapte. în ultimii 30 de ani am fost consultat de oameni din toate ţările civilizate ale pământului. Am tratat multe sute de pacienţi. Dintre toţi pa­cienţii mei din a doua jumătate a vieţii, adică de peste 35 ani de practică, nu a fost nici unul care să nu se fi găsit, în ultimă in­stanţă, în faţa unei probleme religioase… Mi se pare că odată cu declinul vieţii religioase, nevrozele cresc în mod vizibil… Pa­cientul este în căutarea a ceva care să-l ia în stăpânire şi care să-i dea sens şi formă, scoţându-I din confuzia sa nevrotică.”

Este medicul la înălţimea acestei sarcini? Din capul locului el va trimite pacientul său ori la un preot ori la un filosof, sau în disperarea sa îl va abandona, notă specifică a zilelor noastre. Gândirea omenească nu poate să conceapă un sistem sau un adevăr final care să-i dea pacientului ceea ce are nevoie ca să trăiască, adică credinţă, speranţă, dragoste şi discernământ… Sunt persoane care deşi îşi dau seama de natura lor psihică bol­navă, refuză totuşi să se îndrepte către un duhovnic, deoarece ei nu cred că acesta poate să-i ajute cu adevărat. Astfel de per­soane nu au încredere nici în doctor pentru acelaşi motiv. Ei se justifică zicând că şi doctorul şi preotul stau înaintea lor cu mâi­nile goale, sau ceea ce este şi mai rău, cu vorbe goale… Astfel de suferinzi trebuie să aştepte ajutorul nu de la doctor ci de la preot” (Carl G. Jung „Modern Man în search of a Soul”, New-York, Harcourt, Brace and Co., Inc., 1933, pp. 260-262).

Freud, Adler şi Jung sunt cu totul de acord că multe tulburări psihice ale omului sunt datorate conflictului dintre forţele inte­rioare ale binelui şi răul’ui. Freud pune accentul pe înclinările sexuale ca fiind forţa rău1ui, Adler accentuează goane nemi1oa­să a firii omeneşti după putere şi supremaţie, iar Jung aseamănă înclinaţiile rele ale omului cu un lup sălbatic şi nesăţios.

În anul 1930, specialiştii în medicina psihosomatică au înce­put să arate că o sumedenie de boli fizice erau produse de invi­die, gelozie, egocentrism, resentiment, frică, ură emoţii identi­ce celor pe care Biblia le enumeră ca atribute ale naturii noastre fireşti. De aci vedem că majoritatea bolilor fizice şi psihice ale omului sunt cauzate de activitatea unei forţe interioare a răului. Este de la sine înţeleasă ineficacitatea eforturilor umane de a elibera omul de o natură rea, înăscută, care este legată aşa de strâns de el precum era legat în antichitate un cadavru de crimi­nal.

Apostolul Pavel răspunde la întrebările ridicate: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu (că există o cale de ieşi­re) prin Isus Cristos Domnul nostru”, căci…” Lucru cu neputin­ţă Legii întrucât firea pământească o făcea fără putere, Dumne­zeu a osândit păcatul în firea pământească trimiţând din pricina păcatului pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păca­tului, pentru cî poruncaLegiisă fie împlinită în noi care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Du­hului” (Romani 7:25; 8:3-4).

Acum dar „dacă Cristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii din pricina păcatului, dar duhul vostru este viu din pricina neprihănirii” (dreptăţii lui Dumnezeu) (Romani 8:10).

Prin moartea şi învierea Sa, Isus nu a eliberat în mod auto­mat pe om din sclavia naturii sale fireşti. El a făcut această eli­berere valabilă numai prin supunerea noastră acestor condiţii divine:

…Dacă prin Duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (cu adevărat) (Romani 8:13).

Astfel, „… trăim nu după îndemnurile firii pănânteşti, ci du­pă îndemnurile Duhului” (Romani 8:4).

„Cei ce sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei” (Galateni 5:24).

„De aceea omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia (de bani) care este o închinâre la idoli” (Coloseni 3:5).

„Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu vă minţiţi unii pe alţii, deoarece v­-aţi desbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou care se înoieşte spre cunoştinţă dupa chipul Celui ce l-a făcut” (Coloseni 3:8-10).

Billy Graham formulează foarte bine sarcina care ne revine: „Numai dacă apelăm la voinţă, vom înţelege însemnătatea adâncă şi deplină a pocăinţei. Trebuie să fim hotărâţi a renunţa la păcat. Atitudinea noastră faţă de păcat este hotărâtoare. Este necesară schimbarea sentimentelor noastre, a voinţei noastre, a atitudinii noastre şi în sfârşit a sensului (ţelului) vieţii noastre. în Biblie nu există nici un verset care admite că un creştin poate trăi o viaţă după bunul lui place. (Peac;e With God, N.Y. Per­mabooks 1955, pp. 124-125 – Carte tradusă şi în limba română).

Apostolul Pavel ne-a arătat că Avraam şi cei doi fii ai săi erau simbolul omului în care se luptă două forţe opuse (Galateni 4:28-31; 5:17). Pavel conclude pentru noi: Dar ce zice Scrip­tura? Izgoneşte… pe fiul” (Galateni 4:30), După cum Dum­nezeu a cerut lui Avraaam să izgonească pe acel fiu, lucru dure­ros pentru Avraam, tot aşa şi noi să alungăm definitiv firea omului vechi, pe vechiul Adam. Poate să fie dureros pentru noi să obandonăm obiceiurile noastre, practicile noastre, modurile noastre de gândire, chiar prietenii noştri care nu sunt pe placul lui Dumnezeu şi sunt născuţi, ca şi Ismael, în afara voinţei lui Dumnezeu.

Însuşi Isus a zis: „Adevărat vă spun eă nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau neva­stă, sau copii, sau holde pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţă veşnică” (Marcu 10:29-30).

Nimeni nu ştie mai bine ca El că renunţare înseamnă durere. Dar El promite că vom primi de o sută de ori mai mult, nu în veşnicie, ci chiar acum. Vom înţelege mai bine această promi­siune dacă ne vom gândi la bolile psihice şi trupeşti despre care arn verbit în această carte şi de care vom fi eliberaţi cu ajutorul lui Dumnezeu.

Dincolo de bucuriile şi necazurile acestei vieţi nu stă un semn de întrebare. La stârşitul vieţii noastre stă „EL”, căci: „Ân ade­văr dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui, căci ştim bine că omul nostru vechi a fost răstignit împreu­nă cu El pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului” (Romani 6:5-6).

S-ar părea un act negativ renunţând la voinţa noastră şi supu­nându-ne voinţei divine, dar aceasta dă rezultate pozitive. Psi­hologul Wallace Emerson scrie: „Pe măsură ce voinţa noastră este jertfită Domnului, aceasta se va identifica cu voinţa Lui… (Outline of Psychology, Wheaton, III., Van Kampen Press p. 433).

Numai dacă suntem invoiţi la răstignirea a tot ceea ce produce tulburări în înteriorul nostru şi vorn deschide uşa inimii noastre astfel ca Cristos să poată acua locul pe tronul sufletului nostru, vom putea experimenta o trăire adevărată, putere, vi­talitate, o viaţă nouă, o pace interioară şi şi plinătatea promisiu­nilor Lui că… „Nici una din aceste boli…”

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.