“… pentrucă cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume.” (1 Ioan 4/4), de ce nu vă bizuiţi pe dărnicia, iertarea, bunătatea, frumuseţea, dragostea, atotputernicia, iubirea, prietenia singurului Om din univers şi pe…învaţătura Dumnezeiască (nemaimuţărească)? De ce nu vă încredeţi deplin în protecţia, blândeţea, priceperea, punctualitatea, îndelunga răbdare, pacea, credincioşia şi în alte roade Duhovniceşti? Până când să ne lăsăm minţiţi, manipulaţi, vrăjiţi, păcăliţi, exploataţi, înrăiţi de “şeful” acestei lumi, care deja este cu un picior în gheenă (Ap.19/20 şi Ap.20/10); Cum de ne încredem în tatăl minciunii-uzurpatorul cosmic, nimicitorul, cârtitorul, bârfitorul, hoţul şi intunecătorul fiecărui om? Dacă melcul îşi poartă – iubeşte propria carapace, noi, de ce nu ne purtăm crucea (Marcu 8/34-38)? De ce nu ne golim de pârâciosul cosmic, ca să ne facem una cu Răstignirea Lui, cu biruitoarea cruce şi, prin naşterea din nou, să ne umplem cu Duhul Sfânt, plin de Har, de Adevăr, de încredere, de învăţături sănătoase şi veşnice! De aceea, pentru noi stă scris:” Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul! Căci este ca un nenorocit în pustie şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiei, într’un pământ sărat şi fără locuitori. Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme şi nu încetează să aducă roadă.” (Ier.17/5-8) Încă de când era Pământul pustiit, otrăvit, întunecat, spurcat de Satan şi golit… “peste faţa adâncului de ape era întunerec şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor ” (Gen.1/2);de atunci tot continuă să caute,să aştepte un om (Ezech.22/30), pentru a se “odihni” (1 Petru 4/14) peste umerii lui şi, mai ales, pentru a fi primit, nu într-un grajd, ci să locuiască, să domnească şi să rodească în inima (Gal. 5/21-23) născută din Sămânţa Învăţăturii, Gândirii, Înfăptuirii lui Dumnezeu, din Sângele sfânt, iertător şi veşnic al lui Hristos (Ioan 1/12-13)! Fiindcă părinţii noştri n-au vrut să fie recunoscători (1 Cor. 10/1-13), noi de ce nu ne întoarcem de pe căile mândriei, deşteptăciunii, îngâmfării, egoismului, cârtirii, preacurviei, hoţiei şi… necredinţei, pentru a ne cere iertare, pentru a ne împăca şi lipi de Duhul Sfânt, ca să rămânem una cu el şi cu toate ale sale, căci nu este altcineva mai bun decât El,(Gen.1/31) mai darnic, mai sfânt, mai iertător şi veşnic (Ecl. 3/11-14); Nu ne-am convins că fără el-Căpetenie în toate şi în totalitate, nu putem face nimic Dumnezeiesc (Ioan, cap. 15/5)? Toată veşnicia o să avem timp, să dăm socoteală pentru toţi talanţii dăruiţi clipă de clipă (Matei 25:14-30), pentru care nu avem timp să-i mulţumim nici măcar pentru aer, pentru plămâni, sau pentru mişcare, privire, vorbire, sexare, picioare şi…

Publicat la: Aprilie 23, 2024

Nici un comentariu

Medic: Alexandru Rafila este fiul unui torționar al Securității care a ucis în anii ‘50 oameni nevinovați. Și care urmează să fie noul Ministru al Sănătății; Dr. Rafila, candidat PSD, recunoaște că torționarul securist Rafila a fost tatăl său. “Nu sunt de acord cu ce a făcut”; Teohari Georgescu, călăul comunist al Bisericii Greco-Catolice- Tatal „premierului aur ifer”… De ce nu avem un proces al comunismului?Dezvăluiri şocante despre cel mai mare jaf forestier din istoria pădurilor patriei…Cum ne-au ucis bolsevicii rusofoni oamenii de stiinta geniali- Cea mai citată lucrare științifică din lume are un co-autor român…Genocidul comunist in Romania…I-au smuls sanii cu clestele, au violat-o si au omorat-o pentru că a scuipat-o pe Ana Pauker…A privati/fesenat avutia tarii ca sa mulga si…curent – Un miliard de euro furat de PSD, din energie electrică, până în 2004 Tatăl lui Klaus Schwab a folosit munca sclavilor și a prizonierilor de război; NE CONDUC NIȘTE NEBUNI!(Globalia sanitara-pentru a “”usura povara lumii”” omoara pe banda rulanta cu…medicamente!) Acuzații grave la Spitalul Sf. Pantelimon. 20 de pacienţi au murit. Un asistent spune că din cauza unui medicament; (Cele 2 Bestii /Fiare Apocaliptice se cearta de ochii lumii, dar in ascuns se distreaza pe nervii si pe banii nostri!) G-7 ar trebui să formeze frontul unit față de China: fost oficial american în comerț; În timp ce cele două tabere se decuplă, se formează noi legături cu alte țări; Confruntarea SUA-China nu oprește globalizarea; Documentul prin care a fost destituit Ceauşescu; Manipularea FSN-istă din perioada imediat următoare revoluţiei; (Cum noi- am fost atatati sa tragem in teroristii din noi sau…) Ion Iliescu, primul discurs la TVR în 22 decembrie 1989: Am vorbit cu generalul Victor Stănculescu. La Sibiu unităţile securităţii au atacat unitatea militară. În jur de ora 5 la sediul Comitetului Central să vină toţi cei responsabili; Fuziunea omului și a mașinii: viitorul nostru de aur? WEF și cei care trag sforile – O conspirație globală? ONU nu exista! Cine conduce cu adevarat lumea moderna? Noi teorii ale conspiratiei; Jurnalul a lansat colecția SECOLUL XX – 20 DE MISTERE ESENȚIALE; Cârtițele – agenții din interiorul serviciilor de intelligence; Aproape totul despre… Serviciile secrete ale lumii. MI6, CIA, KGB, MOSAD, Guoanbu, Securitatea &Co.; Astfel s-a construit Romania multilateral de globa-pesedizda…) CLEPTOCRAȚIA MASONERIEI BOLȘEVICE DIN ROMÂNIA; Căruța s-a răsturnat la Caracal, dar unii au căzut abia în Italia; Croitorașa cea vitează, jumătate pesedistă, în totalitate omul Varanului; Cine sunt politicienii care au facilitat investiţiile Rusiei în România, din ultimii 30 de ani; Buncărul nuclear construit sub un hotel de lux, pentru a găzdui întreg Congresul SUA; Biserica Catolică este infiltrată de globaliştii Marelui Reset – Arhiepiscopul Carlo Maria Vigano;Politrucii trădători ne transformă în carne de tun; CNSAS continua martirizarea unor eroi anticomunisti; Sursele globalismului. Cărțile și personalitățile care au conturat ideologia. Proiectele noii ordini mondiale (Sumar); Întrebare: Ce este statul paralel? Circulația elitelor și statul parallel; Ce înseamnă „statul paralel” și cum îl folosește PSD pentru a manipula; De ce ți se pare că România e condusă de servicii secrete și ajungi să crezi în „statul paralel”; Statul paralel și justiția română. Partea a II-a; Culisele Statului Paralel | Dorin Iacob despre afacerile clanului Herăscu: Rețeta succesului, TRĂDARE și FALIMENT; Culisele statului parallel.Cum au fost distruse și băgate în faliment societăți de stat în favoarea firmelor străine; Statul Paralel în acțiune: planul de distrugere a firmelor românești de către SRI împreună cu ANAF, MAI, DNA și celelalte parchete …pentru a face loc „investitorilor străini”, în baza unui protocol ilegal semnat în 2012… INAMICUL DE REZERVĂ; LIGA.NET: PESTE ZECE ANI, LUMEA OCCIDENTALĂ AR PUTEA MURI (I); (Pentru eliminarea intreprinzatorilor care nu sunt cu ei…) Statul Paralel în acțiune: planul de distrugere a firmelor românești de către SRI împreună cu ANAF, MAI, DNA și celelalte parchete…pentru a face loc „investitorilor”; S-au câștigat lupte, dar „statul paralel” a câștigat războiul! Armaghedonul Oligarhilor 3. UDMR, creaţia lui Iliescu; Statul n-a recuperat banii pierduti in contractul cu Bechtel; Cel mai corupt premier din istoria României, Adrian Năstase, mai scoate niște bani de la saltea pentru afacerile juniorului: Mihnea Năstase, hotel de lux în Poiana Brașov; Emilia Șercan acuză statul român de implicare într-o terifiantă acțiune de hărțuire, amenințare și intimidare, după ce a dezvăluit public plagiatul premierului Ciucă. Mai mult fotografii personale au fost sustrase din arhiva jurnalistei de investigații și încărcate apoi pe site-uri pentru adulți; (Rusinea EUROPEANA la ea acasa…) Drumurile patriei: 28% dintre acestea sunt pietruite sau de pământ… Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este content-665x1024.jpg Top 14 cele mai PERICULOASE plante din casa ta;Top 5 ceaiuri din plante medicinale existente în România;Plante care purifica aerul din interior! Plante/flori de apartament otrăvitoare pentru pisica ta; Ulcer bucal si afte? Remediile acestea naturiste te scapa imediat de problema ;Simptomele scoliozei ; Guta – Alimente indicate pentru această afecţiune ;Ce este colica renală ;Iată ce spun unghiile despre sănătatea ta ;Ceapa, leacul bun în răceală, dar şi în boli grave. Află cum să o consumi! ;Cele mai bune ceaiuri împotriva indigestiei; Infarct: este mai bine să te naști iarna decât vara; Fibromialgia: 5 simptome care ar trebui să te facă să te gândești la boală Pentru serviciile aduse de kaghebistul Ioan Geoană în decembrie 1989, Mircea Geoană(Natoist) a fost băgat de Iliescu în MAE si in alte „’babe” Fostul procuror Dan Voinea: tatăl lui Mircea Geoană a lansat în 1989 diversiunea cu teroriștii din subteran …Erezia Socialismului (3)-sau frectie la un picior putred de comunism…Iliescu nu era încă președintele CFSN când a semnat documentul de înființare a tribunalului care i-a ucis pe Ceaușești. Omorul nu se prescrie… Pentru intronarea Guvernului Mondial -Horia Georgescu, fostul şef al ANI: Am făcut parte din statul paralelTop 10 cele mai profitabile culturi de plante medicinale;Despre „”BRAZII”” CARE NU INGENUNCHEAZA in Agricultura din Romania,decat prin prin Fesenizare …Tripom – pomul de la care obții trei soiuri diferite de fructe…Iată cum şi-au dublat fermierii britanicii randamentul culturilor de căpşuni…Constantin Duluțe- unul dintre cei mai puternici fermieri din România; ”Copilul teribil” al agriculturii din Ardeal: Valentin Mărginean a arendat primul teren la 23 de ani și astăzi are utilaje de un milion de euro…Cultivarea roșiilor: 5 metode inedite pentru o producție maximă în spații miciSpre deosebire de Patriarhul Romaniei cu tot cu popimea lui Patriarhul Nicodim s-a pocait si s-a nascut din nou …Ioan 3; Hristos ‘tăiat’ și Prezis în Detali; Sângele lui Isus, by Mary Fairchil;[Rugăciunea de mijlocire a lui Isus si pentru tine , Ioan 17,1-26];„Ca toţi să fie una”… Ce Cred Creştinii: Ce spune Biblia despre…Dumnezeu Tatal; Iazul de foc și pucioasă;Apocalipsa 20a – Lucrurile de la urmă – Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și cei păcătoși apoc_17-20_Dusmanii distrusi După 40 de ani rătăciţi prin communism, de ce vă lăsaţi aburiţi de neo-marxism, de baroni, preoţi, politruci şi de alţi satanişti, aşteptând să vă cadă din Cer… Degeaba aşteptaţi Răpirea, tolăniţi pe ţărmul plăcerilor de o clipă, ca să vă bronzaţi la razele senzualităţii, căci Hristos nu va îngădui să vă îmbrăcaţi goliciunea cu scuze şi frunze (Gen.3/7); După cum Tatăl poate fi văzut în Fiul (Ioan 17/21), dacă semenii nu-l descoperă în vorbirea sau în faptele voastre şi, mai ales, dacă Dumnezeu nu-l vede în voi pe Hristos integru şi suveran, nu vă răpeşte, nu vă înzideşte în Trupul Bisericii Vii, Biserică zidită din pietre vii, născute din nou (Ioan, cap.3) nu din pietre seci… „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1 Ioan 3/2) Dacă nu mâncaţi şi nu iubiţi Pâinea vieţii (Ioan, cap.6), plămădită din frumuseţi, bunătăţi şi sfinţenii Duhovniceşti, Păine rumenită în Cuptorul Golgotei; Dacă nu însetaţi după Apa vie(Ioan, cap.7), Duhovnicească; Dacă nu înfometaţi după pocăinţa, credinţa, împăcarea, iertarea, dragostea, iubirea şi… blândeţea Lui, nu veţi avea parte cu El, până nu lepădaţi şi ultimul păcat ascuns, care, oricum, va fi aruncat pe rotisorul focului veşnic (Ap.20/10)Nicolae Geantă- Școala a devenit balamuc? EL NE CHEAMĂ SĂ LUPTĂM, de David Wilkerson (1931-2011); Seminar despre cruce (2); Al ÎNCREDERE IN HRISTOS!Folosirea talanţilor- Ce rol are folosirea darurilor în pregătirea pentru revenirea Domnului Hristos? Matei 25:13-30; Lucrătorul dedicat Matei 25:14-30-Pilda talanților;Răstălmăciri – Pilda talanţilor; Evenimentul care i-a schimbat viata lui Isaia;Crucea zilnică- SĂMÂNȚA BUNĂ; Cartea 1 Ioan; Binecuvantat e omul ce se increde in Domnul; JEREMIAH 17:5 ASA VORBESTE DOMNUL: BLESTEMAT SÃ FIE OMUL CARE SE ÎNCREDE ÎN OM; De ce să nu ne încredem în om, ci doar în Dumnezeu; Vai de cei ce se încred în oameni; Cum și-a bătut joc Biden de credincioșii catolici. Duminica Paștelui a fost transformată în Ziua Vizibilității transsexualilor;Un culturist kazah s-a căsătorit cu o păpușă sexuală: „Soție fericită, viață fericită”;Ovidiu Patrick ◉ Căsătorit cu PAPUȘA sexuală și adicțiile noastre zilnice; O pată rușinoasă pe trupul Bisericii: Pastorii globaliști; Cristian Terheș întrerupt de un ușier să prezinte în Plenul Parlamentului European contractele „negre”; „Înmulţiţi talanţii primiţi de la Dumnezeu prin lucrare cinstită şi nu-i ascundeţi în ştergar!”„Torturat pentru Cristos” – bestsellerul lui Richard Wurmbrand ajunge pe marele ecrane

După 40 de ani rătăciţi prin communism, de ce vă lăsaţi aburiţi de neo-marxism, de baroni, preoţi, politruci şi de alţi satanişti, aşteptând să vă cadă din Cer… Degeaba aşteptaţi Răpirea, tolăniţi pe ţărmul plăcerilor de o clipă, ca să vă bronzaţi la razele senzualităţii, căci Hristos nu va îngădui să vă îmbrăcaţi goliciunea cu scuze şi frunze (Gen.3/7); După cum Tatăl poate fi văzut în Fiul (Ioan 17/21), dacă semenii nu-l descoperă în vorbirea sau în faptele voastre şi, mai ales, dacă Dumnezeu nu-l vede în voi pe Hristos integru şi suveran, nu vă răpeşte, nu vă înzideşte în Trupul Bisericii Vii, Biserică zidită din pietre vii, născute din nou (Ioan, cap.3) nu din pietre seci… „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (Ioan 3/2) Dacă nu mâncaţi şi nu iubiţi Pâinea vieţii (Ioan, cap.6), plămădită din frumuseţi, bunătăţi şi sfinţenii Duhovniceşti, Păine rumenită în Cuptorul Golgotei; Dacă nu însetaţi după Apa vie(Ioan, cap.7), Duhovnicească; Dacă nu înfometaţi după pocăinţa, credinţa, împăcarea, iertarea, dragostea, iubirea şi… blândeţea Lui, nu veţi avea parte cu El, până nu lepădaţi şi ultimul păcat ascuns, care, oricum, va fi aruncat pe rotisorul focului veşnic (Ap.20/10)

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 11.jpg

Nicolae Geantă- Școala a devenit balamuc? EL NE CHEAMĂ SĂ LUPTĂM, de David Wilkerson (1931-2011); Seminar despre cruce (2); Al ÎNCREDERE IN HRISTOS!Folosirea talanţilor- Ce rol are folosirea darurilor în pregătirea pentru revenirea Domnului Hristos? Matei 25:13-30; Lucrătorul dedicat Matei 25:14-30-Pilda talanților;Răstălmăciri – Pilda talanţilor; Evenimentul care i-a schimbat viata lui Isaia;Crucea zilnică- SĂMÂNȚA BUNĂ; Cartea 1 Ioan; Binecuvantat e omul ce se increde in Domnul; JEREMIAH 17:5 ASA VORBESTE DOMNUL: BLESTEMAT SÃ FIE OMUL CARE SE ÎNCREDE ÎN OM; De ce să nu ne încredem în om, ci doar în Dumnezeu; Vai de cei ce se încred în oameni; Cum și-a bătut joc Biden de credincioșii catolici. Duminica Paștelui a fost transformată în Ziua Vizibilității transsexualilor;Un culturist kazah s-a căsătorit cu o păpușă sexuală: „Soție fericită, viață fericită”;Ovidiu Patrick ◉ Căsătorit cu PAPUȘA sexuală și adicțiile noastre zilnice; O pată rușinoasă pe trupul Bisericii: Pastorii globaliști; Cristian Terheș întrerupt de un ușier să prezinte în Plenul Parlamentului European contractele „negre”; „Înmulţiţi talanţii primiţi de la Dumnezeu prin lucrare cinstită şi nu-i ascundeţi în ştergar!”„Torturat pentru Cristos” – bestsellerul lui Richard Wurmbrand ajunge pe marele ecrane

„Torturat pentru Cristos” – bestsellerul lui Richard Wurmbrand ajunge pe marele ecrane

La 50 de ani de la lansarea cărții „Torturat pentru Cristos”, ororile comunismului în România ajung pe marele ecrane. The Voice of Martyrs (Vocea Martirilor) a decis să prezinte într-un film o puternică și dureroasă mărturie de credință! Atât cartea, cât și filmul spune povestea pastorului lutheran, evreu român, Richard Wumbrand care a petrecut 14 ani în închisorile comuniste din România.

Publicată în 1967, la doi ani după ce familia Wurmbrand a fost răscumpărată de creștini din Norvengia și Anglia cu suma de 10 mii de dolari, cartea „Torturat pentru Cristos” a devenit un bestseller internațional cu ecouri peste ani.

La numai cinci zile după intrarea în SUA, este chemat în fața unei comisii din Congresul SUA, care se afla în așa-numita perioadă „detente”, când se vorbea despre „libertatea religioasă” în țările comuniste. Plin de curaj, Richard Wurmbrand și-a dezgolit trupul în fața congresmanilor, prezentându-le cicatricile celor 14 ani de detenție la Jilava, Gherla și Târgu-Ocna. Demonstrația din Congresul American a apărut în toate ziarele americane, iar minciuna „libertății religioase” a fost demascată pentru totdeauna.

La 50 de ani distanță, „Vocea Martirilor” a decis că această generație nu trebuie să își uite înaintașii, nici istoria dureroasă pe care au trăit-o. Dacă nu ați reușit să citiți bestseller-ul, nu pierdeți filmul.

Filmul „Torturat pentru Cristos” prezintă momentele cruciale trăite de Richard Wurmbrand în închisoare și mărturia de credință lăsată de acesta, în pofida celor îndurate. Ecranizarea a fost filmată în întregime în România, la Jilava, într-o închisoare psihiatrică abandonată unde au murit mulți creștini și în locațiile din București unde a locuit și a slujit familia Wurmbrand până în anul 1940. Relatarea cinematografică „Torturat pentru Cristos” este moștenirea lăsată de Richard Wurmbrand care ne încurajează și azi să nu uităm de cei ferecați în lanțuri pentru credința lor și ne dă echipamentul necesar pentru a ne ajuta frații și surorile noastre persecutate pentru Cristos în întreaga lume. Persecuția este o realitate și astăzi, iar această generație care se lăfăie în libertate trebuie să cunoască aceste mărturii ca să fie pregătită și pentru alte vremuri.

Richard Wurmbrand ne-a lăsat moștenire peste 20 de cărți care cuprind mărturii tulburătoare din închisoare, trăite personal, dar și a altor creștini. Mărturii despre experiențele spirituale trăite în aceste suferințe și despre biruințele în credință, în ciuda presiunii fizice, emoționale și psihice la care a fost supus.

Titlurile semnate de Richard Wurmbrand au fost traduse în 85 de limbi și este cel mai tradus autor român din lumea creștină. În 2006, Richard Wurmbrand este unul din primele 10 personalități ai concursului „Mari Români ai tuturor timpurilor” inițiat de Televiziunea Română.

Semnătura autorului Richard Wurmbrand mai poartă titlurile: „Cu Dumnezeu în subterană” (1994), „100 de meditații din închisoare” (1994), „Cristos pe ulița evreiască” (1994), „Strigătul Bisericii Prigonite” (1993), „Marx și Satan” (1994), „Isus prietenul teroriștilor” (1996), „Adu-ți aminte de frații tăi” (1995), „Avraam, tatăl credincioșilor” (1993), „Cele șapte cuvinte de pe cruce” (1995), „Dacă zidurile ar putea vorbi” (1995), „De la suferință la biruință” (1994), „Îmbătat de dragoste” (1992), „Drumul spre culmi” (1992), „Oglinda sufletului” (1994), „Oracolele lui Dumnezeu” (1996), „Predici în celula singuratică” (1994), „Umpleți vidul” (1994).

Pastorul Richard Wumbrand s-a născut într-o familie de evrei din București, la 24 martie 1909. Un intelectual cu calități rare, vorbea fluent 9 limbi, a fost un activist politic de stânga. În 1938 se căsătorește cu Sabina și la influența unui dulgher german Christian Wolfkes se convertește la creștinism. În timpului celui de-al doilea război mondial a fost un misionar activ printre trupele armatei germane. Mergeau să predice Evanghelia în adăposturi pentru bombe și au salva mii de copii evrei din ghetourile din România. Între anii 1945-1947, a lucrat neobosit printre trupele rusești, distribuind peste 1000 de Biblii ascunzând Evanghelii între cărți de propagandă comunistă soldaților ruși.

Richard Wurmbrand a fost răpit de poliția secretă la 29 februarie 1948 și închis singur într-o celulă și cunoscut cu numele „Prizonierul nr. 1”. Șapte ani familia nu a știut nimic despre el. Doi ani mai târziu, în 1950, este arestată și Sabina Wurmbrand, torturată cu bătăi și munci grele la Canalul Dunării. Mihai Wurmbrand rămâne singur fără părinți și adăpost la numai 9 ani. Este adăpostit de prieteni creștini care își riscau viața având în grijă copilul unui deținut politic.

Sabina Wurmbrand este eliberată din arest după trei ani, iar Richard Wurmbrand după o 7 ani doar pentru un scurt timp. Urmează încă un episod de detenție de 7 ani, în care bolnav de tuberculoză este plasat în secția muribunzilor, dar alege să își împartă porția lui de meedicamente cu cei mai slabi decât el și supravețuiește. Este eliberat prin amnistiere în 1964, iar în 1965 este răscumpărat de două organizații creșdine din Norvegia și Anglia pentru 10 mii de dolari. Pleacă în Norvegia, apoi în Anglia, iar la scurt timp se mută definitiv în Statele Unite ale Americii. În 1967 deschide misiunea „Isus în lumea comunistă”, care mai târziu preia numele „Vocea Martirilor” care astăzi are activitate în peste 60 de țări.

Filmul „Torturat pentru Cristos” apare pe marele ecrane din 5 martie 2018.

https://www.stiricrestine.ro/2018/01/25/torturat-pentru-cristos-bestsellerul-lui-richard-wurmbrand-ajunge-pe-marele-ecrane/

„Înmulţiţi talanţii primiţi de la Dumnezeu prin lucrare cinstită şi nu-i ascundeţi în ştergar!”

> Predica Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic la Duminica a XVI-a după Rusalii

Parabola talanţilor este relatată atât de Sfântul Evanghelist Matei (25, 14-30), cât şi de Sfântul Evanghelist Luca (19, 12-27), şi urmează Parabolei celor zece fecioare (Matei 25, 1-13); Sfântul Evanghelist Luca o redă puţin diferit. Ascultând parabola, coerenţa şi claritatea expunerii ei nu mai lasă loc unor alte interpretări.

Iată textul în versiunea mateiană: „Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat, şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Şi răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei 25, 14-30).

Parabola atrage atenţia asupra momentului neştiut al Parusiei: „Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 13). Sfântul Evanghelist Matei scoate în evidenţă dimensiunea hristologică a parabolei, prin repetatul verset: „Intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21 şi 23), adresat slujitorilor care şi-au împlinit fără întârziere ascultarea: „Îndată, mergând” (Matei 25, 16), dar şi prin porunca de a arunca pe sluga trândavă „întru întunericul cel mai din afară” (Matei 25, 30), întrucât – spune Sfântul Evanghelist Ioan – „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22).

În ambele expresii se subînţelege că cel care vorbeşte nu este un om oarecare, „un negustor pământesc”, ci este Însuşi Hristosul Parusiei. El este Omul de neam mare, „care seceră unde n-a semănat şi adună de unde n-a împrăştiat” (cf. Matei 25, 24).Cei doi slujitori care au adus câştig sunt răsplătiţi prin responsabilităţi sporite, pentru că sunt puşi să aibă „stăpânire peste zece cetăţi”, respectiv „stăpânire peste cinci cetăţi” (Luca 19, 17 şi 19).

Însă nu tot aşa s-a întâmplat cu cel de-al treilea, care a adus stăpânului scuze neconvingătoare, pretextând că – dintr-un exces de prudenţă – nu a dat nicio întrebuinţare talantului care i-a fost încredinţat, temându-se ca nu cumva să eşueze afacerea şi să-şi atragă asupra sa mânia stăpânului, care şi-ar fi văzut astfel talantul irosit: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat, şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău.” (Matei 25, 24 şi 25).

Mai mult, Sfântul Evanghelist Luca spune că cel de-al treilea slujitor nu şi-a luat nici cea mai elementară măsură de siguranţă, învelind mina, sau talantul, după obiceiul oriental, într-un ştergar: „Doamne, iată mina ta, pe care am păstrat-o într-un ştergar; că mă temeam de tine, pentru că eşti om aspru: iei ce nu ai pus şi seceri ce n-ai semănat.” (Luca 19, 20 şi 21). Probabil că neglijenţa sa, împreună cu trândăvia, a atras atenţia stăpânului, care l-a pedepsit neîntârziat.

Începutul acestei judecăţi poate fi distins în porunca: „Luaţi de la el mina/talantul şi daţi-o/l celui ce are zece mine/talanţi” (Luca 19, 24; Matei 25, 28), fiind confirmată de comentariul final: „Oricui are i se va da, iar de la cel ce nu are şi ceea ce are i se va lua.” (Luca 19, 26) sau „Tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.” (Matei 25, 29).

Este nedrept să i se dea tot celui care are, iar celui sărac să i se ia şi ceea ce mai are. De altfel, ascultătorii şi-au exprimat deschis nemulţumirea faţă de o astfel de hotărâre: „Doamne, acela are zece mine.” (Luca 19, 25).

Atunci, care ar trebui să fie înţelesul pe care-l vizează parabola? Desigur, parabola îi viza pe cărturari, deoarece lor li s-a încredinţat mult. Şi, asemenea slugilor din parabolă, ei vor trebui să dea răspuns de felul în care au folosit ceea ce le-a fost încredinţat; vor fi răsplătiţi dacă şi-au înmulţit talanţii potrivit voii lui Dumnezeu. Şi vor fi osândiţi, în-tocmai slujitorului viclean, dacă au făcut ineficientă lucrarea cuvântului divin prin lipsa de grijă faţă de ei înşişi şi de poporul pe care au avut îndatorirea să-l călăuzească, adică prin nepăsare faţă de darul lui Dumnezeu, faţă de suflet şi puterile lui, care nu este altul decât chipul lui Dumnezeu din om.

Parabola vrea, pe de o parte, să trezească dorul după Dumnezeu în conştiinţa unui popor înşelat de liderii lui spirituali, iar pe de alta, vrea să-i facă să înţeleagă importanţa momentului sfârşitului, care va veni într-un mod tot atât de neaşteptat precum furul din noapte, precum mirele care vine la miezul nopţii, precum stăpânul casei care se întoarce târziu, precum dregătorul care revine din îndepărtata sa călătorie.

Aşadar, locul şi slujirea noastră Dincolo vor depinde de credincioşia şi slujirea noastră aici, pe pământ, dar şi de felul în care am gestionat talanţii primiţi de la Dumnezeu. Fiecare credincios are posibilitatea, timpul şi mijloacele necesare pentru a trăi pentru Hristos, în multe feluri. Însă, cel ce a fost credincios în slujirea lui Dumnezeu aici pe pământ va fi răsplătit din belşug în Împărăţia lui Dumnezeu, unde i se vor da demnităţi mult mai mari, în acel „cer nou şi pământ nou”. Pe când cei care au fost căldicei în credinţă vor primi pe măsura credinţei lor. Să nu fie!

https://www.crainou.ro/2024/02/12/inmultiti-talantii-primiti-de-la-dumnezeu-prin-lucrare-cinstita-si-nu-i-ascundeti-in-stergar/

/////////////////////////////////////////////

Cristian Terheș întrerupt de un ușier să prezinte în Plenul Parlamentului European contractele „negre”

In dezbaterea privind prelungirea Certificatului Verde cu inca un an, ce a avut loc in Plenul Parlamentului European pe data de 16 februarie 2022, europarlamentarul PNTCD Cristian Terhes a fost intrerupt de un usier de la a mai prezenta public pagini „redactate” din contractele cu firmele producatoare de vaccinuri astfel cum acestea au fost facute publice: zeci de pagini innegrite, ce ascund clauze si conditii pe care nimeni, in afara de birocratia din fruntea UE, nu le-a vazut. Europarlamentarul Terhes i-a spus in fata comisarului Didier Reynders ca a dezinformat Parlamentul European atunci cand, pe data de 28 aprilie 2021, a spus ca acest certificat va fi folosit doar pentru a „facilita libertatea de circulatie”.

Intre timp Certificatul Verde a ajuns sa fie folosit abuziv de catre diverse state din UE, in special pentru a conditiona drepturi fundamentale (dreptul la munca, la acces la servicii medicale etc.), precum si sa constranga oamenii sa se vaccineze cu produse medicale despre care insusi comisarul a spus anterior ca produc efecte care „nu se cunosc inca complet”.”Așa că întrebarea către Comisie este: de ce ar accepta cineva ca cetățenii UE să fie vaccinați cu produse medicale bazate pe aceste contracte care au fost făcute publice în acest fel?”, a spus Europarlamentarul Terhes, adresandu-se comisarului Didier Reynders si aratandu-i paginile „redactate” dintr-un astfel de contract.In acel moment un usier a fost trimis sa-i spuna europarlamentarului Terhes sa nu mai arate respectivele pagini, lucru care se poate vedea pe filmare.”Așadar, solicit public aici Comisiei [Europene] ca, înainte de a vorbi despre prelungirea Certificatului Verde, să publice integral contractele pe care Comisia le-a semnat cu companiile farmaceutice [producătoare de vaccinuri]”, a concluzionat Terhes, partea finala nemaiauzindu-se bine pentru ca microfonul a fost taiat.

Europarlamentarul PNTCD Cristian Terhes va continua sa intreprinda toate demersurile necesare pentru ca toate contractele semnate de Comisia Europeana cu firmele producatoare de vaccinuri sa fie publicate in integralitate.„Genul acesta de gesturi nu ma intimideaza ci doar ma motiveaza sa continui sa lupt pentru drepturile si libertatile tuturor”, a spus Cristian Terhes, comentand aceasta presiune exercitata asupra sa.

Pentru referinta, postam mai jos traducerea in romana a discursului europarlamentarului Cristian Terhes tinut in fata comisarului Didier Reynders, pe data de 16 februarie 2022, cu ocazia dezbaterii privind prelungirea utilizarii Certificatului Verde.

Biroul de presa al europarlamentarului Cristian Terhes

===============================

„Nu avem încă dovezi știițifice complete cu privire la efectele vaccinării, dar nu putem aștepta să avem răspunsuri la toate aceste întrebări.”

Asta este ceea ce comisarul Reynders Didier a spus în acest plen, pe 28 aprilie 2021.

Am primit garanții de la el, chiar în fața noastră, că acest Certificat Verde nu va fi folosit să ingrădească drepturile oamenilor, ci va fi folosit să „faciliteze” libertatea de mișcare.

Priviți însă la ce se întâmplă în acest moment peste tot în Europa.

Am auzit chiar azi [în discursul lui Reynders] că Comisia Europeană este conștientă că state membre folosesc în mod abuziv acest Certificat pentru a îngrădi drepturile oamenilor, dar Comisia spune, în mod implicit, că acest lucru este ok.

Ce am văzut întâmplându-se în acest an este că acest Certificat a fost folosit să constrângă oamenii să oblige oamenii, să forțeze oamenii să se vaccineze împotriva voinței lor.

Așa că întrebarea către Comisie este: de ce ar accepta cineva ca cetățenii UE să fie vaccinați cu produse medicale bazate pe aceste contracte care au fost făcute publice în acest fel?

Așadar, solicit public aici Comisiei [Europene] ca, înainte de a vorbi despre prelungirea Certificatului Verde, să publice integral contractele pe care Comisia le-a semnat cu companiile farmaceutice [producătoare de vaccinuri].

Mulțumesc. [microfon tăiat]

https://www.newsnetcrestin.ro/cristian-terhes-intrerupt-de-un-usier-sa-prezinte-in-plenul-parlamentului-european-contractele-negre-video/

///////////////////////////////////////////////

O pată rușinoasă pe trupul Bisericii: Pastorii globaliști

Unii dintre ei au avut har, inspirație și talent nativ sau au trudit din greu și, în cele din urmă, și-au văzut visul împlinit: au devenit pastori.Altora, chiar dacă n-au visat să ajungă pastori și nici n-au dovedit calitățile celor de mai sus, li s-a creat “culoar”, fie pe filiera tată-fiu, fie prin diverse intervenții și recomandări binevoitoare.Și unii și alții, adică atât cei “cu chemare” cât și cei cărora li s-a creat “culoar”, au fost cel puțin conștientizați, dacă nu convinși că principala menire a profesiei lor este proclamarea curată a Evangheliei în acest veac întunecat, cu toate implicațiile care însoțesc sau decurg din această slujire.

Atât cei care au absolvit un institut teologic, cât și cei ordinați direct pentru statutul de pastor, măcar și pentru faptul că altfel n-ar fi reușit să supraviețuiască, și-au luat în serios vocația de pastor și rolul de lider peste biserica locală, încercând să-și aducă în mod vizibil aportul la lărgirea Împărației lui Dumnezeu în aceasta lume.Unii dintre ei, de teama de a nu-și dezamăgi biserica care i-a angajat trudesc în fel și chip până la epuizare, iar alții au ales să depășească orice impediment și să planteze o nouă biserică.Desigur, slujba lor este laudabilă, adică și unii și alții merită din plin toată aprecierea și sprijinul credincioșilor pentru consacrarea de care dau dovadă în lucarea de păstorire, fix așa cum ne recomandă și Scriptura: “Vă rugăm, fraților, să‑i respectați pe cei ce se ostenesc între voi, care vă conduc în Domnul și vă sfătuiesc. Să‑i prețuiți nespus de mult, în dragoste, datorită lucrării lor.” (1 Tesaloniceni 5:12-28 NTR)

Prin urmare, a-i subaprecia sau desconsidera pe acești pastori este și va rămâne întotdeauna un mare risc de a nu împlini cerințele Scripturii. Cu toate acestea, istoria a dovedit că sub presiunile exercitate de anumite guverne totalitare, unii pastori au cedat și, fie doar pentru o anumită perioadă de timp, fie pentru tot restul vieții, au mușcat din momeala interzisă și s-au compromis definitiv, trădându-și atât biserica cât și principiile de slujire.

Unii dintre ei și-au cerut iertare ulterior, alții n-au mai apucat, deși au fost deconspirați, dar nu despre aceștia ne ocupăm în acest articol.

Odată cu ivirea zorilor libertății, a înlăturării regimului comunist și instaurării democarației care oferă libertate de exprimare totală, am fost convinși că am pășit cu toții pe tărâmul atât de mult dorit în care Evanghelia să fie propăvăduită pe orice cale la toată lumea, fără nicio interdicție…Ei bine, toți indicatorii de analiză socio-politico-religioasă din aceste zile ne comunică faptul că democrația atât de mult dorită începe să apună, în favoarea instalării unui regim global de control al omenirii.

Probabil că unii credincioși văd în aceste vremuri un început al sfârșitului profețit cu mult timp înainte iar alții nu au niciun fel de îngrijorare asupra acestui aspect. Nu de dimensiunea profetică ne ocupăm însă în acest articol…Nici despre toate tentaculele tenebroase sau deciziile politice atat de evidente ale globaliștilor nu discutăm aici; mass-media, atât cât a mai rămas din ea, cea independentă desigur, se ocupă pe larg de acest subiect.Surprinzător sau nu, din categoria onorabilă a celor amintiți mai sus se desprinde o serie de pastori care s-au dovedit în ultima vreme nu doar extrem de obedienți față de statul secular, dar și ca evidente instrumente ale corectitudinii politice în general și ale globalismului, în special. Deși nu mă îndoiesc că unii dintre cititorii acestui articol i-au “citit” de mai multă vreme, nu le voi menționa numele aici nu doar din considerente de respect, dar și că deconspirarea lor nominală i-ar îndurera și mai mult pe credincioși.Consider însă că semnalarea acestui fenomen nediscutat pe larg în mediul evanghelic din România este cât se poate de oportună cu atât mai mult cu cât unii dintre ei nu se limitează la expunerea propriilor convingeri (!?) doar în cadrul bisericilor pe care le păstoresc, ci, grație tehnologiei avansate, vor să fie “influenceri” pentru cât mai multă lume.

Desigur, unii dintre cititorii acestui articol ar putea obiecta că folosesc un termen prea radical pentru a-i caracteriza pe aceștia, numindu-i globaliști, argumentând că și ei sunt tot oameni și, prin urmare au tot dreptul la opinie personală și la exprimare liberă.Într-adevăr, și ei sunt oameni cu opinii, sunt liberi și dacă lumea îi ascultă, cu atât mai bine. Dar nu bine pentru oameni, ci pentru cei în slujba cărora se integrează în mod conștient sau nu. Nu cunoaștem adevăratele motivații pentru care un pastor acceptă să devină goarna locală a globaliștilor, dar este bine știut faptul că nu întotdeauna avantajele sunt de ordin material sau financiar. Este cât se poate de probabil ca alunecarea spre globalism să fie și doar din cauza nevegherii personale. Un lucru este evident: lucrarea pastorilor globaliști este cât se poate de nefastă în general, și desigur, extrem de dăunatoare cauzei Evangheliei!

Întrucât, potrivit Scripturii, omul ca și pomul se cunoaște după roadele sale, ei bine, și acești pastori globaliști pot fi (re)cunoscuți după câteva caracteristici evidente și asemănătoare celor care propăvăduiesc sau înfăptuiesc globalismul.

În timp ce întreaga America (și nu numai) este oripilată din ce în ce mai mult de “progresul” înregistrat de marioneta globaliștilor, numită Biden, cel care a deschis calea spre tot ceea ce era mai rău și de neimaginat înainte de el, ei bine, iată că încă sunt voci din rândul evanghelicilor care, deși nu-l laudă pe Biden pentru ceea ce face, au rămas tot “anti-trumpiste”…

Este o primă caracteristică a pastorilor globaliști care de teama că Trump ar îmbracă haina unui Mesia și argumentând că acesta nu este deloc un sfânt, continuă să dea cu el de pământ chiar și acum când nu mai este pe val.

Mai multe site-uri creștine au avertizat asupra invaziei LGBT în toate sferele vieții, au tras în repetate rânduri semnale de alarmă că aceștia nu se vor opri ușor și că se impune ca măcar credincioșii evanghelici să fie pregătiți.

Unii pastori au reacționat. Dar nu așa cum ar fi trebuit, ci împroșcând cu noroi în site-urile și autorii articolelor care semnalau amenințarea LGBT. Prin aceasta poziționare publică au căpătat simpatia oamenilor nelegiuiți, le-a apărat cauza si nu va mai trece mult timp până când îi vor invita în biserici, dar nu ca să le fie schimbată viața, ci ca să-i pună binevoitor în lucrare, așa cum au procedat alții în alte țări. Aceasta este o altă caracteristică a pastorilor globaliști.

Unii dintre aceștia, desigur din dorința de eradicare a corupției (oare ce guvern nu este corupt?) s-au asociat rapid cu reziștii, apreciindu-i și recomandându-i, chiar dacă doctrina lor neo-marxistă le era cunoscută. Nu s-au lepădat de ei nici acum. Este o alta caracteristică a pastorilor globaliști…

În ultimii ani nu doar România, ci întregul mapamond a fost martor al manifestațiilor pentru susținerea unor familii creștine cărora li s-au răpit copiii (Vezi cazul Bodnariu și cel încă nerezolvat al familiei Furdui). Au fost inițiate pentru prima dată în istoria evanghelicilor români ample manifestări de protest împotriva aparatelor represive și discreționare precum Barnevernet în Norvegia și Jugendamt în Germania.

Unii pastori români nu doar că s-au ținut departe de aceste manifestări, dar, când au avut ocazia, s-au exprimat evaziv, afirmând că “adevărul este undeva pe la mijloc” în aceste cazuri dureroase, ca să nu mai vorbim despre afirmațiile răutăcioase privind tragedia prin care a trecut Camelia Smicală. Și aceasta este o caracteristică a pastorilor globaliști.

Deși, odată cu pandemia, o serie de pastori înțelepți au recomandat credincioșilor prudență în a accepta tot ceea ce recomandă statul secular, unii pastori s-au grăbit să țopăie public de nerăbdare pentru a fi înțepați, au devenit rapid apostoli ai actului global de înțepare și au trimis bezele și like-uri spre site-urile oficiale care îndemnau românii la obediență totală.

Bineînțeles, aceștia sunt încă pe aceeași poziție pro-înțepare, deși între timp până și specialiștii au schimbat macazul ori au dat înapoi… Aceasta este o altă caracteristică a pastorilor globaliști.

În fine și în strânsă conexiune cu ultima caracteristică, în cazul atât de mediatizat al tenismenului de talie mondială Novak Djokovic, observatori atenți de pe întregul pământ au deplâns nedreptatea care i s-a făcut sportivului și pe care nici cea mai înaltă justiție n-a reușit să-l apere.

Desigur au fost destui care au afirmat că Novak nu este atât de creștin cum susține și că a greșit încercând să intre în cea mai de nepătruns țară pentru neinjectați. La corul acestei liote anti Novak s-au alăturat rapid și câtiva pastori români care n-au reușit decât să-l persifleze pe curajosul tenismen, dar fără să spună ceva despre decizia politică a regimului dictatorial din Australia care a surclasat, că tot vorbim de sport, decizia justiției. Ați intuit bine, tot acest zgomot nedrept a fost făcut și de câțiva pastori globaliști…

Vezi și: Marea victorie a globaliștilor contra lui Djokovic omoară ideea de fair-play și în sport

În ceea ce privește mai vechea și totuși noua găselniță a globaliștilor privind “schimbările climatice”, recent importată cu mare anvergură în țara noastră de președintele Iohannis, și aceasta va fi cu siguranță în atenția pastorilor globaliști care nu vor avea nicio reținere în a-i susține pe toți cei care prevestesc iminenta amenințare climatică.

Vezi și: Biserica Evanghelică din Germania se concentrează pe LGBT+, mediu, diversitate, migrație și climă

P.S.: Nu am darul profețiilor însă cred că nu greșesc prea mult prognozând că la viitoare alegeri, pastorii globaliști vor vota și recomanda aceleași partide care au ocupat eșichierul politic în ultimii 30 de ani și care s-au dovedit obediente al tuturor cerințelor globaliste din ultima vreme. Nici nu vor vrea să audă de noile partide anti-sistem și anti-globaliste, oricât de mult s-ar strădui acestea să dovedească faptul că sunt constituite pe piloni ai credinței creștine și valorilor tradiționale. Până atunci însă, pe unii pastori globaliști îi veți cunoaște și după modul cum vor reacționa la acest articol…

M.M.

https://www.newsnetcrestin.ro/o-pata-rusinoasa-pe-trupul-bisericii-pastorii-globalisti/

////////////////////////////////////////////////

Un culturist kazah s-a căsătorit cu o păpușă sexuală: „Soție fericită, viață fericită”

Încercând să demonstreze că dragostea este oarbă și, uneori, ciudată, un culturist din Kazahstan și-a legat viața de… o păpușă sexuală. ,,Cuplul” s-a logodit în decembrie 2019, iar nunta a fost distribuită în masă pe rețelele sociale. Cei doi au avut „întâlniri” timp de 8 luni înainte de a face pasul cel mare, relatează NY Post.

Îmbrăcat într-un smoching negru și cu papion la gât, Yuri Tolochko și-a sărutat cu patimă „mireasa”, pe Margo. „Cuplul” a împărtășit, de asemenea, un prim dans romantic în fața a zeci de invitați care au participat la ceremonia tradițională, distribuită pe Instagram.Cuplul neconvențional s-a logodit în decembrie 2019. Imaginile distribuite pe rețelele de socializare ilustrează stilul de viață romantic al celor doi, inclusiv vacanțe însorite și băi cu bule. Fotografiile sunt însoțite de hashtag-urile #ideal_relationship, #true_love și #happy_wife_happy_life (relația ideală, dragoste adevărată, soție fericiță și viață fericită).

https://www.newsnetcrestin.ro/ovidiu-patrick-casatorit-cu-papusa-sexuala-si-adictiile-noastre-zilnice/

////////////////////////////////////////////////

Cum și-a bătut joc Biden de credincioșii catolici. Duminica Paștelui a fost transformată în Ziua Vizibilității transsexualilor

Joe Biden a declarat cea mai sfântă dintre sărbătorile creștine „Ziua vizibilității transsexualilor”, anunțând că „americanii transsexuali fac parte din țesătura națiunii noastre”, potrivit Breitbart.Biden a emis o proclamație oficială în Vinerea Mare, în care se poate citi: „Onorăm curajul și contribuțiile extraordinare ale americanilor transsexuali și reafirmăm angajamentul națiunii noastre de a forma o Uniune mai perfectă – în care toți oamenii sunt creați egali și tratați în mod egal pe tot parcursul vieții lor”.

Proclamația oficială a continuat:

Prin urmare, eu, JOSEPH R. BIDEN JR., președintele Statelor Unite ale Americii, în virtutea autorității cu care am fost investit prin Constituție și legile Statelor Unite, proclam prin prezenta 31 martie 2024, Ziua vizibilității transsexualilor.

Îi invit pe toți americanii să ni se alăture pentru a ridica viețile și vocile persoanelor transsexuale din întreaga noastră națiune și pentru a depune eforturi în vederea eliminării violenței și a discriminării bazate pe identitatea de gen.

www.activenews.ro

//////////////////////////////////////////////

Vai de cei ce se încred în oameni

Autor: Alexandru Munteanu

Trăim într-o lume în care omenirea se bazează pe propria înțelepciune despre care Biblia spune că e de sorginte demonică (vezi Iacov 3:15) și asta pentru că își are originea în omul care s-a răzvrătit față de Creatorul Său alegând calea păcatului și a propriei plăceri. Omul a făcut un idol din știință. Știința nu e neapărat rea atât timp cât ea nu devine un idol pentru om și un motiv de a-L respinge și nega pe Dumnezeu. Până la urmă, omul a fost înzestrat cu inteligență de Dumnezeu, dar din păcate omul și-a folosit inteligența pentru a căuta să-L nege pe Dumnezeu (vezi Psalmul 10:4, Psalmul 14:1, Psalmul 53:1) devenind astfel nebun în goana lui după plăcerea păcatului. Cert e că omul a făcut din știință un idol și la fel din propria putere. Ba chiar a ajuns să numească știință ce nu e știință, un exemplu fiind psihologia. Biblia vorbește mult de omul care se încrede în om, precum și în puterea sa proprie, iar în acest articol voi arăta care este poziția lui Dumnezeu față de acest subiect.

Isaia 31:1-3 – Vai de cei ce coboară în Egipt pentru ajutor, bazându-se pe cai! Se încred în mulțimea carelor și în marea putere a călăreților, dar nu privesc spre Sfântul lui Israel și nu-L caută pe Domnul!

Dar și El este înțelept și poate aduce dezastru. El nu-Și retrage cuvintele, ci Se va ridica împotriva casei răufăcătorilor și împotriva celor ce-i ajută pe cei ce săvârșesc nelegiuirea.

Egiptenii sunt doar oameni, nu Dumnezeu! Caii lor sunt doar carne, nu duh! Când Domnul Își întinde mâna, cel ce ajută se va împiedica, iar cel ajutat va cădea și amândoi vor pieri împreună.

Din punct de vedere spiritual, Egiptul reprezintă lumea păcătoasă înstrăinată de Dumnezeu care zace în cel rău. Caii și carele reprezintă lucrurile în care oamenii își pun încrederea, lucrurile pe care ei se bazează ca să se simtă puternici și siguri pe sine. Puterea călăreților reprezintă puterea proprie în care omul se încrede.

Ce zice Dumnezeu despre cei ce caută scăpare și ajutor la omul păcătos înstrăinat de Dumnezeu, despre cei care își pun încrederea în om, în înțelepciunea proprie sau în lucrurile materiale? Un mare VAI zice despre ei. Iar asta e foarte grav. Vedem și acum în această perioadă de pandemie cum oamenii se închină la vaccin și îl așteaptă și venerează ca pe un zeu. Chiar cu gura lor zic că singura scăpare e vaccinul, inclusiv șeful statului. Iată idolul vaccin! Nu zic că doctorii sunt inutili și nici nu vreau să intru în detalii despre nu puținele detalii dubioase în legătură cu acest vaccin, dar putem vedea clar cum încrederea oamenilor e în vaccin, în puterea și înțelepciunea omului. Ei se închină la idolul vaccin.

În pandemia asta, oamenii au făcut orice să fie în siguranță, mai puțin să se pocăiască. În afară de câțiva creștini, nu am auzit pe nimeni să-și pună întrebări în legătură cu viața păcătoasă a omenirii ca motiv pentru această pandemie. Toți sunt buni și drepți în ochii lor. Fals-creștinii susțin că molima asta nu e judecata lui Dumnezeu, ci un atac al diavolului în condițiile în care Biblia arată clar în mai multe locuri că molima e o judecată și o pedeapsă a lui Dumnezeu asupra oamenilor.

Am menționat acum despre pandemie pentru că pe parcursul ei s-a văzut clar respingerea pe care omul i-o acordă lui Dumnezeu și încrederea în propria lui putere și înțelepciune. Dar această încredere a omului în forțele proprii, în lucruri materiale sau în alți oameni are loc zilnic sub diferite forme și în diferite situații, nu numai în cele legate de pandemie. Omul nu privește spre Sfântul lui Israel și nu-L caută pe Domnul cum zice aici în Isaia 31:1. Și asta pentru că omul nu vrea să se pocăiască, ci să păcătuiască în continuare.

Revenind la pandemie, ce a rezolvat omul prin soluțiile lui de până acum? A băgat forțat în case națiuni întregi ca să se pregătească și cică să salveze vieți, timp în care a distrus alte vieți prin pierderea locurilor de muncă, afectarea economiei, alți oameni nu au mai avut acces la spitale pentru că atenția era pe Covid, iar alți oameni au dezvoltat anxietate și tulburări psihice. Asta a făcut omul cu înțelepciunea lui: salva unii oameni și îi distrugea pe alții în același timp. Oare nu era mai de preferat să se smerească înaintea lui Dumnezeu, să se pocăiască sincer recunoscând molima ca o consecință a păcatului său și să ceară îndurarea lui Dumnezeu? Ba da, dar din păcate majoritatea oamenilor NU VOR să facă asta. Credincioșii adevărați ai Domnului sunt doar o rămășiță.

Isaia 31:2 spune că în ciuda încrederii omului în puterea și înțelepciunea proprie, El poate aduce dezastru. Și asta a și făcut prin acest coronavirus arătându-i omenirii cât de slabă este în realitate. Dar oare a adus El molima că e rău? Nicidecum, ci pentru că e drept și Se ridică împotriva răufăcătorilor și a nelegiuiților care compun majoritatea covârșitoare în această lume. Răufăcător e orice om care face păcatul

Dumnezeu a arătat omului că e doar om, iar puterea lui e doar carne și nu poate face nimic atunci când Dumnezeu Se ridică în puterea și în mânia Sa. Prin această molimă, omenirea a confirmat ce spune în Osea 7:7, a făcut precum cei descriși aici: deși se prăbușea, tot nu Îl chema pe Dumnezeu. Dumnezeu putea chiar să dea omenirii ceva mai distrugător decât coronavirusul, dar nu a făcut-o, cel puțin pentru moment.

Psalmul 146:3 – Nu vă încredeți în nobili, în fiii oamenilor care nu pot izbăvi.

Cine erau nobilii? Niște oameni cu putere, cu influență, cu avuție materială. La fel și astăzi, mulți oameni caută scăpare și adăpost la oameni cu influență, la politicieni, la cei care cred ei că ar avea putere să îi scape. Ei se încred într-un braț de carne, în oameni care oricum nu îi pot izbăvi. Nu vor să se smerească, să se pocăiască și să caute scăpare la Domnul prin încrederea în El. Și uite așa, din cauza încăpățânării inimii lor rele nu sunt eliberați din blestemul păcatului și continuă apăsați de diavol.

Psalmul 33:16-17 – Regele nu este izbăvit prin mărimea oștirii lui, nici viteazul nu este scăpat prin mărimea puterii sale. Calul este o speranță falsă pentru victorie și toată puterea lui nu poate izbăvi.

Chiar și un conducător de națiune se încrede degeaba în puterea armatei lui indiferent cât de mare și dotată e aceasta. Avem în Biblie exemplul lui Iehoșafat care a fost ajutat de Dumnezeu fiind scăpat de armatele dușmane mult mai puternice. Avem ca exemplu victoria lui Israel din 1967 împotriva coaliției de state arabe care aveau o armată mult mai numeroasă. Tot ca exemplu avem și înfrângerea umilitoare a armatei SUA în războiul din Vietnam.

Mărimea oștirii nu îți asigură victoria, Dumnezeu e suveran. Cum am spus și mai devreme, calul reprezintă puterea omului, lucrurile în care omul își pune încrederea, pe care se bazează ca să se simtă puternic și sigur pe sine. Acestea sunt o speranță falsă pentru victorie și nu pot izbăvi – într-o clipită Dumnezeu poate aduce o mare umilință omului indiferent cât de puternic se crede el.

Proverbe 21:31 – Calul este pregătit pentru ziua luptei, dar victoria este a Domnului.

Aici calul reprezintă puterea armată, adică unul din lucrurile pe care omul se bazează ca să se simtă puternic și sigur pe sine așa cum am amintit mai devreme. Ce spune Biblia? Că degeaba te încrezi tu în puterea proprie, căci victoria doar a Domnului e. Omul se poate pregăti cât vrea, dar totul depinde de Dumnezeu. Dacă ești mândru și te crezi cineva, dacă te bazezi pe puterea proprie, bruscă și mare îți va fi căderea dacă nu te pocăiești.

Ieremia 2:36-37 – De ce atâta grabă ca să-ți schimbi calea? Vei fi făcut de rușine de către Egipt așa cum ai fost făcut de rușine de către Asiria. Și de acolo vei ieși cu mâinile pe cap, căci Domnul i-a lepădat pe cei în care te încrezi și nu vei reuși împreună cu ei.

Din nou, Egiptul reprezintă lumea păcătoasă înstrăinată de Dumnezeu care zace în cel rău. Ce se întâmplă cu cei ce se încred în oameni? Vor fi făcuți de rușine, nu vor reuși. Mulți vor fi făcuți de rușine încă de pe pământ. Dar știți unde are loc cea mai mare rușine? La scaunul de judecată al lui Dumnezeu atunci când El te va trimite în iadul veșnic pentru că nu ai vrut să asculți de El, să Îl urmezi și să faci voia Lui.

Ieremia 17:5-6 – Așa vorbește Domnul: Blestemat este omul care se încrede în om, care face din muritor tăria lui și a cărui inimă se îndepărtează de Domnul. El este ca un arbust în deșert, care nu vede venind fericirea. El sălășluiește în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat, unde nu locuiește nimeni.

Cum este omul care se încrede în om? Blestemat. De ce? Pentru că nu se încrede în Dumnezeu, iar necredința e păcat. Iar cine se află sub puterea păcatului, se află sub blestem și cu sabia deasupra capului. Pe lângă faptul că majoritatea unor astfel de oameni trăiesc și în multe alte păcate. Un astfel de om este departe de Dumnezeu chiar dacă el s-ar da credincios sau religios.

De asemenea, ce înseamnă că acest om este ca un arbust în deșert, care nu vede venind fericirea? Înseamnă că nu cunoaște apa vie a lui Dumnezeu, nu cunoaște libertatea de păcat, e mereu sec și apăsat de povara păcatului său chiar dacă se preface fericit sau se amăgește că-i merge bine. (Nu cunoaște fericirea reală care vine doar dintr-o relație corectă cu Dumnezeu.) Omul acesta se află în deșertul păcatului, captiv și legat. Iar soluția ține de el: să aleagă să se pocăiască sau să continue în apăsarea, secimea și întunericul păcatului.

Ieremia 46:25 – Așa vorbește Domnul Oștirilor, Dumnezeul lui Israel: Iată, aduc pedeapsa împotriva lui Amon din No, împotriva lui Faraon, împotriva Egiptului, împotriva dumnezeilor lui, împotriva regilor lui și împotriva lui Faraon și a celor ce se încred în el.

Cel ce se încrede în puterea omului muritor, păcătos și răzvrătit față de Dumnezeu va avea parte de aceeași pedeapsă ca și acesta, iar cea mai rea dintre pedepse este iadul veșnic – doar pocăința sinceră te poate opri din drumul spre iad.

CE E DE FĂCUT?

Isaia 2:22 – Încetați să vă mai încredeți în om, în ale cărui nări este doar suflare! Căci pentru ce să fie luat el în seamă?

Încetați să vă mai încredeți în om, asta e de făcut. Și să vă pocăiți de păcatele voastre în mod sincer alegând să-L urmați pe Cristos și să faceți voia Lui și să trăiți pentru El.

Știți cum se mai încred oamenii în om? Prin psihologie. Tare la modă mai sunt acum psihologii cu învățătura lor satanică care printre altele spune că o stimă scăzută de sine e cauza tuturor problemelor. Dar vedem cum devin și mai răi după ce merg la psiholog. Și e normal pentru că psihologia ridică sinele, firea pământească păcătoasă la rang de idol.

Acum mai e la modă și yoga, meditația transcedentală. Occidentalii învață că e doar o metodă de relaxare, dar ea este însăși esența religiei satanice numită hinduism. Ele au ca scop în hinduism realizarea sinelui, adică unirea cu tot ce există și asta pentru că ei cred că dumnezeu e totul, inclusiv ei înșiși. Da, în hinduism omul se crede Dumnezeu. Iar azi mulți occidentali nu mai cred în Dumnezeu, ci în Univers, o forță care a creat totul. Iată hinduismul la lucru prin asta.

Și observați cum și psihologia, și yoga au ca scop înălțarea sinelui omului păcătos despre care Biblia spune că trebuie dat la moarte. Asta va duce la și mai mult haos, durere și suferință în lume. Mă refer la împuternicirea sinelui omului păcătos.

CARE ESTE ATITUDINEA UNUI CREȘTIN ADEVĂRAT?

Psalmul 20:7-8 – Unii se bazează pe care, iar alții pe cai, dar noi amintim Numele Domnului, Dumnezeul nostru. Ei se îndoaie și cad, dar noi ne ridicăm și stăm în picioare!

Un creștin adevărat nu se bazează pe puterea proprie sau pe lucruri pământești, ci pe Numele sfânt și plin de putere al Domnului Isus în fața căruia se pleacă orice putere omenească sau demonică. Cine se încrede în om sau în lucrurile pământești va cădea la un moment dat, iar căderea finală va fi iadul dacă nu se pocăiește, dar cine se încrede în Domnul va rămâne în picioare până la final și apoi va merge în Împărăția veșnică a Domnului.

Psalmul 146:5 – Ferice de cel ce Îl are pe Dumnezeul lui Iacov ca ajutor și a cărui speranță este în Domnul, Dumnezeul lui.

Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu spune că e ferice de cei ce își pun încrederea în El. Adică e bine de aceștia. Dar despre cei ce își pun încrederea în om spune „vai”! Iar asta e foarte grav.

Psalmul 118:8-9 – Mai bine să te adăpostești în Domnul, decât să te încrezi în om. Mai bine să te adăpostești în Domnul, decât să te încrezi în cei nobili.

Aici Biblia e clară care este singura cale bună și dreaptă cu privire la subiectul nostru, și anume încrederea în Domnul. Vedem că apar din nou nobilii ca și exemplu la fel ca în Psalmul 146:3. Spuneam atunci că nobilii reprezintă niște oameni cu putere, cu influență, precum politicienii sau cei cu legături politice, dar și oameni cu avuție materială. Vreau să adaug aici că sunt lideri așa-zis creștini, deci fals-creștini, care lingușesc sau se dau bine pe lângă tot felul de politicieni, mulți din ei corupți și dubioși, pentru a obține diferite avantaje și rezolvări. Asta e încredere în om, e păcat.

Un creștin adevărat caută ajutor la Dumnezeu, nu la om. Mărturisesc că și eu am căutat o rezolvare la o problemă în cartier folosindu-mă de „pile” la cineva cu poziție politică, dar din fericire acel cineva m-a tratat ca pe orice cetățean ignorând „pilele” și a rezolvat problema pentru că era de datoria lui să o facă. Eu m-am simțit mustrat în cugetul meu și m-am pocăit de atitudinea mea. Mi-am învățat lecția.

Creștinul trebuie să caute ajutor doar la Dumnezeu. Și una e ca Dumnezeu să trimită un om pentru o anumită problemă ca răspuns la rugăciunea ta, iar alta e să alergi tu la om pentru ajutor și rezolvare.

2 Cronici 32:7-8 – „Fiți tari și curajoși! Nu vă temeți și nu vă înspăimântați din cauza împăratului Asiriei și a întregii mulțimi care este cu el, căci mai mulți sunt cu noi decât cu el! Cu el este un braț de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, ca să ne ajute și să poarte bătăliile noastre!”

Poporul a avut încredere în cuvintele lui Ezechia, regele lui Iuda.

Atunci când Ierusalimul era amenințat de către Sanherib, împăratul Asiriei, Ezechia, regele lui Iuda, a ales să se încreadă în Dumnezeu, deși armata dușmană era mult mai puternică. Ezechia nu a căutat ajutor la om, ci a ales să aibă o atitudine și gândire plină de credință în Dumnezeu. El vedea cu ochii spirituali și nu cu cei carnali atunci când a spus că cu ei sunt mai mulți decât cu asirienii pentru că știa că armata cerească a lui Dumnezeu nu are asemănare în putere și număr cu una pământească. De fapt, ea nu are asemănare cu nimic în univers căci e condusă de Însuși Dumnezeu.

Ezechia știa să facă diferența între nimicnicia puterii carnale a omului și puterea fără de egal a lui Dumnezeu și a făcut cea mai bună alegere, aceea de a se încrede în Dumnezeu și de a lăsa situația în mâna Lui. Ba mai mult, a încurajat poporul prin credința lui, iar poporul a crezut în cuvintele lui Ezechia pentru că cuvintele lui erau cuvinte ale credinței, cuvinte care veneau din Duhul Sfânt al lui Dumnezeu și nu din gândirea carnală omenească.

Ieremia 17:7-8 – Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul și a cărui încredere este Domnul. El este ca un pom sădit lângă ape, care își întinde rădăcinile spre râu. El nu se teme de căldură și frunzișul lui este întotdeauna verde. În anul secetei nu se îngrijorează și nu încetează să aducă rod.

Omul care se încrede în Domnul este binecuvântat. Bineînțeles că este un om care se află într-o relație corectă cu Dumnezeu, altfel încrederea lui în Dumnezeu e una falsă. E binecuvântat pentru că Dumnezeu îi onorează credința și răspunde la credința acestui om. Lui Dumnezeu Îi place când omul are credință în El și se încrede în El. Apoi, omul acesta e binecuvântat pentru că fiind într-o relație corectă cu Dumnezeu pe care Îl urmează și slujește sincer, va moșteni Împărăția lui Dumnezeu, viața veșnică.

Ce înseamnă că omul acesta e sădit lângă ape și își întinde rădăcinile spre râu? Înseamnă că e mereu conectat cu Dumnezeu, viața lui Dumnezeu curge prin el și în viața lui nu există secime. El e mereu verde, adică aduce mereu rod pentru Dumnezeu indiferent de circumstanțe.

Psalmul 44:6-8 – Nu mă încred în arcul meu, sabia mea nu mă izbăvește, ci Tu ne izbăvești de vrăjmașii noștri și îi faci de rușine! Noi în Dumnezeu ne lăudăm toată ziua; Numelui Tău îi vom aduce mulțumiri pe vecie.

Iată atitudinea unui credincios adevărat. El nu se încrede în arcul și sabia lui, adică în puterea lui proprie, ci se încrede în Dumnezeu pentru izbăvire. Asta e atitudinea corectă și plăcută lui Dumnezeu. De unde știu eu asta? Pentru că asta arată Cuvântul lui Dumnezeu. Credinciosul se laudă în Dumnezeu și nu cu puterea proprie cum fac oamenii păcătoși ai lumii care Îl urăsc pe Dumnezeu (și cu gura, dar mai ales prin faptele lor), iar credinciosul mulțumește Numelui lui Isus în care se încrede și care este mai presus de orice nume și pe pământ, și în ceruri.

Psalmul 3:3-8 – Dar Tu, Doamne, îmi ești scut! Tu ești slava mea, ești Acela Care îmi ridici capul!

Cu glasul meu am strigat către Domnul, și El mi-a răspuns din muntele Lui cel sfânt. Eu mă culc, adorm și mă trezesc iarăși, căci Domnul mă sprijină. Nu mă tem de zecile de mii de popoare care se ridică împotriva mea din toate părțile.

Ridică-Te, Doamne! Izbăvește-mă, Dumnezeul meu! Tu-i lovești peste obraz pe toți dușmanii mei și zdrobești dinții celor răi.

A Domnului este izbăvirea! Fie binecuvântarea Ta peste poporul Tău!

În aceste versete avem o descriere a omului care se încrede în Dumnezeu. Care este atitudinea acestuia? Se încrede în Dumnezeu pentru protecție (versetul 3), cere ajutor Domnului (versetul 4), se încrede în Dumnezeu noaptea și pentru viață (versetul 5), nu se teme de atacurile dușmanilor, ale celui rău (versetul 6) și așteaptă izbăvire și victorie doar de la Dumnezeu (versetele 7-8).

Psalmul 174:10-11 – Nu de puterea calului Se bucură El; nu în picioarele omului Își găsește plăcerea. Domnul Își găsește plăcerea în cei ce se tem de El, în cei ce nădăjduiesc în îndurarea Lui.

Așadar, care este concluzia? Că încrederea în om sau în lucruri pământești, materiale, e păcat și o urâciune înaintea lui Dumnezeu. El nu-Și găsește nicio plăcere în puterea omului. Și asta se aplică și în slujirea Lui căci mulți Îi slujesc prin strofocările lor și nu prin puterea Duhului Sfânt. El Își găsește plăcerea în cei ce se tem de El și se încred în El.

Cum arăți tu că te temi de Domnul? Împlinind poruncile Lui, având inima în întregime dedicată Lui și trăind pentru El, pentru scopurile Lui și pentru înaintarea Evangheliei Sale în curăție și sfințenie.

///////////////////////////////////////////////

De ce să nu ne încredem în om, ci doar în Dumnezeu?

Vasile Filat

De ce să nu ne încredem în om, ci doar în Dumnezeu?Iată textul din proorocia lui Ieremia unde găsim răspunsul la întrebare:Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul! Căci este ca un nenorocit în pustiu şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi fără locuitori. Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei nu se teme şi nu încetează să aducă rod. (Ieremia 17:5-8)Cuvântul lui Dumnezeu nu spune că nu trebuie să avem încredere unii în alţii în viaţa de zi cu zi, ci că este un păcat să te încrezi într-un om mai mult decât Dumnezeu. Oamenii sunt limitaţi şi nu sunt stăpâni pe nici o situaţie. De aceea, în situaţiile grele ale vieţii, de fapt în orice situaţii, să apelăm la Dumnezeu şi să nu ne încredem în nici un om mai mult decât în Dumnezeu.

////////////////////////////////////////////////

JEREMIAH 17:5 ASA VORBESTE DOMNUL: BLESTEMAT SÃ FIE OMUL CARE SE ÎNCREDE ÎN OM

Asa vorbeste Domnul: blestemat sã fie omul care se încrede în om, care se sprijineste pe un muritor si îsi abate inima de la Domnul!Cu ceva timp in urma, am avut o intilnire cu o credincioasa americanaca, care este profesoara. Aceasta vroia sa ia o pozitie la un alt district ca administrator, credea ca ii va fi ceva mai usor decit sa ai deaface zilnic cu copiii.Mi-a spus ca are niste preteni la acel district si ca ei au spus ca o ajuta in fata comisiei care revizuia (evalua) aplicata depusa.Sotul ei mi-a spus ca vrea sa ma roage sa ma rog pentru ea pentru aceasta pozitie pentru care a aplicat.

Asa am si facut o perioada de timp pina la un moment dat ceva m-a oprit sa ma mai rog. Am cautat sa vad ce s-a intimplat de m-am oprit,mai ales ca persoana este si o ruda apropiata a noastra.Nu am inteles de moment ce se intimpla cu mine, in interiorul meu.Cert este ca am incetat sa mai aduc inaintea lui Dumnezeu aceasta cerere.In una din zile, a trecut pele noi sotul si mi-a spus ca a fost respinsa.Am stat si m-am gindit atunci la acel moment cind nu am mai putut sa ma rog pentru ea.Duhul lui Dumnezeu mi-a adus in minte acest loc din Scriptura pe care l-am pus mai sus din Ieremia.Atunci am realizat ceia ce mi-a spus aceasta persoana ca are prieteni acolo care o poate ajuta.Si acum inteleg ca, nu-L pui pe Dumnezeu in competitie cu oamenii. Ai apelet le ei, lasa sa tea jute ei.Scriptura ne arata ca, blestemat sã fie omul care se încrede în om,si iata ca nu vorbeste un om, ci insusi Dumnezeu. asa vorbeste Domnul:Daca asa stau lucrurile, si asa stau, pentruca omul oricare ar fi el este insslator, amagitor, nu-s tine cuvintul, cu alte cuvinte schimbator.

Ce realitate trista sa te sprijineste pe un muritor,Ca credinciosii suntem invatati de Cuvint ca,Inima omului este,Jeremiah 17:9 „Inima este nespus de înselãtoare si de deznãdãjduit de rea;Iata cum este o inima care nu este a Domnului.Chiar daca o persoana cre vrea sa te ajute ar fi credincioasa, ea nu poate trece peste voia lui Dumnezeu. Lucru pe care ar trebui noi toti sa-l invatam este ca, Intii Domnul si apoi omul,de care Dumnezeu sar putea folosi intrun fel sau altul de a ne rezolva situatia in care ne gasim.Omul acesta poate fi miscat de Dumnezeu pentru ai duce la indeplinire planul Lui cu privire la un eveniment, situatie sau alta din viata celui rascumparat.Jeremiah 17:7 Binecuvântat sã fie omul, care se încrede în Domnul, si a cãrui nãdejde este Domnul! Iata un verset in contrast cu ce am spus mai sus de a te increde in om.Cuvintul binecuvinteaza pe omul,(copil al lui Dumnezeu) pentruca numai de el poate fi vorba de a se increde in Domnul.Nu te poti increde in Domnul atita timp cit nu este Domnul Inimi(vieti) tale.Oamenii in general il exclud pe Dumnezeu din vietile lor, chiar daca intrun mod religios is face un semn al cruci.

Este cu totul alta la un copil al lui Dumnezeu care are o partasie cu El, ca copil al Lui.Versetul ne arata ca , cel rascumparat are o nadejde . Cuvintul scoate in evidenta , nadejdea celui rascumparat este Domnul,ea se gaseste in Domnul nu in om. si a cãrui nãdejde este Domnul!Apelezi la om? Nu te astepta ca Dumnezeu sa iti vina in ajutor, sa intervina.El ne vrea cu o inima deplina de partea Lui.Iata ce spune Psalnistul cind vine vorba de inima lui care s-a increzut in Domnul, care la pus la incercare pe Dumnezeu.

Un Dumnezeu care nu ne lasa dezamagiti cind vinim inaintea Lui cu o inima sincera. Psalms 28:7 Domnul este tãria mea si scutul meu; în El mi se încrede inima, si sunt ajutat.Psalmistul nu adduce dubiu daca il va ajuta Dumnezeu sau nu. Nu, el spune categoric ca, Dumnezeu il ajuta.As vrea sa fac o precizare si anume,Dumnezeu da copiilor lui ceia ce crede de cuvinta.Deseori poate ceia ce cerem noi nu e in planul Lui Dumnezeu pentru noi.Ce e de facut tunci cind lucrurile nu cad asa cum am vrea sau gindim noi?Orice rugaciune pe care o aducem inaintea Lui Dumnezeu,o incheiem cu faca-se voia Ta.

Atunci vom ramine in pace si in liniste interioara, stiind ca avem un Tata bun care intotdeauna ne vrea binele. Nu am avut sansa sa stau de vorba cu aceasta persoana dupa aceste eveniment. Da cu prima ocazie, am sa aduc inainte aceste doua versete care ar trbui sa ne fie destul de clare in viatile noastre ca copii ai lui Dumnezeu.

John Balarie

Los Angeles California

////////////////////////////////////////////////

Binecuvantat e omul ce se increde in Domnul

“Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul!” (Ieremia 17:7).

Trebuie să învăţăm să ne încredem necondiţionat şi pe deplin în Domnul: “Căci cine este Dumnezeu, în afară de Domnul şi cine este o stâncă, în afară de Dumnezeul nostru?” (Psalmul 18:31) Oamenii din jur şi contextele de viaţă neprielnice nu trebuie să ne amărască, ci să ne întoarcă privirea spre Domnul şi să ne îndemne la pocăinţă, dacă nu ne-am întors încă la El. Atunci când totul se ruinează, când toată munca, tot ce am clădit de-a lungul vieţii se spulberă în vânt, nu te lăsa doborât! Scriptura spune: “Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplâtire!” (Evrei 10:35). Domnul ne va distruge poate multe din sprijinurile noastre pământeşti, pentru a ne învăţa să ne bazăm numai şi numai pe Isus. Pe Avraam îl cunoaştem drept “tatăl tuturor credincioşilor”, dar şi lui Domnul i-a luat pe rând toate lucrurile în care îşi pusese nădejdea. Exact în această perioadă din ce în ce mai întunecată a sfârşitului, se pune şi mai mult problema să Îl slăvim pe Domnul, încrezându-ne pe deplin în El. De aceea, haideţi să ne rugăm: “Vino în ajutor, Doamne, căci se duc oamenii evlavioşi, pier credincioşii dintre fiii oamenilor” (Psalmul 12:1).

Wim Malg

///////////////////////////////////////////////

Cartea 1 Ioan

Autorul: Chiar de timpuriu, cărțile 1, 2 și 3 Ioan i-au fost atribuite apostolului Ioan, care a scris și Evanghelia după Ioan. Conținutul, stilul și vocabularul par să sprijine concluzia că aceste trei epistole le-au fost adresate acelorași cititori ca cei ai Evangheliei după Io

Data la care a fost scrisă: Cartea 1 Ioan a fost scrisă probabil între anii 85-95 d.Cr.

Scopul pentru care a fost scrisă: Cartea 1 Ioan pare să fie un rezumat care se bazează pe presupunerea că cititorii cunosc Evanghelia, așa cum a fost scrisă de Ioan, și oferă certitudine pentru credința lor în Hristos. Prima epistolă indică faptul că cititorii se confruntau cu eroarea gnosticismului, care a devenit o problemă mai serioasă în secolul II. Ca filosofie religioasă, susținea că materia este rea, și spiritul este bun. Soluția pentru tensiunea dintre acestea două era cunoașterea, sau gnosisul, prin intermediul căruia omul se ridică de la lumesc la spiritual. În mesajul Evangheliei, acest lucru a dus la două teorii false privitoare la Persoana Domnului Isus, docetismul – care Îl privește pe Omul Isus ca pe o apariție – și cerintianismul – care Îl face pe Isus o personalitate duală, câteodată umană și câteodată divină. Scopul central al cărții 1 Ioan este să stabilească granițele conținutului credinței și să le dea credincioșilor siguranța mântuirii.

Versete-cheie: 1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire.”

1 Ioan 3.6: „Oricine rămâne în El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut.”

1 Ioan 4.4: „Voi, copilașilor, sunteți din Dumnezeu; și i-ați biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.”

1 Ioan 5.13: „V-am scris aceste lucruri ca să știți că voi care credeți în Numele Fiului lui Dumnezeu aveți viața veșnică.”

Cuvântul-cheie este cunoașterea; împreună cu cuvintele asociate, apărând de cel puțin treisprezece ori în cartea 1 Ioan.

Un scurt rezumat: Învățătorii spirituali falși erau o problemă serioasă în Biserica Primară. Pentru că nu exista un Nou Testament complet, pe care credincioșii să îl consulte, multe biserici au căzut pradă unor amăgitori care îi învățau propriile lor idei și se vârau în față ca lideri. Ioan a scris această scrisoare ca să corecteze unele chestiuni importante, în special privitoare la identitatea lui Isus Hristos.

Pentru că scrisoarea lui Ioan privea lucrurile de bază ale credinței în Hristos, aceasta i-a ajutat pe cititorii săi să reflecte în mod cinstit asupra credinței lor. I-a ajutat să răspundă la întrebarea: Suntem noi credincioși adevărați? Ioan le-a spus că pot spune asta privind la faptele lor. Dacă se iubeau unul pe celălalt, acest lucru era dovada prezenței lui Dumnezeu în viața lor. Dar dacă se certau și se luptau tot timpul sau dacă erau egoiști și nu își purtau de grijă unul celuilalt, trădau faptul că, în realitate, nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu.

Acest lucru nu însemna că trebuiau să fie perfecți. De fapt, Iacov a identificat faptul că acțiunea de a crede implică recunoașterea păcatelor și căutarea iertării lui Dumnezeu. Depinderea de Dumnezeu pentru curățarea de vină, împreună cu recunoașterea răului făcut împotriva altora și repararea lui este o altă parte importantă din a ajunge să-L cunoști pe Dumnezeu.

Legături: Unul dintre cel mai des citate pasaje privitoare la păcat se găsește în 1 Ioan 2.16. În acest pasaj, Ioan descrie trei aspecte ale păcatului care amintesc de primele și cele mai cruciale ispite din toată Scriptura. Primul păcat – neascultarea Evei – a fost rezultatul cedării în fața acelorași trei ispite, așa cum găsim în Genesa 3.6: pofta trupească („bun de mâncat”); pofta ochilor („plăcut de privit”) și lăudăroșia vieții („de dorit pentru dobândirea înțelepciunii”).

Aplicație practică: Cartea 1 Ioan este o carte a dragostei și a bucuriei. Aceasta explică părtășia pe care o avem cu alții și cu Isus Hristos. Ea face deosebire între fericire, care este temporară și trecătoare, și adevărata bucurie, pe care 1 Ioan ne spune cum să o dobândim. Dacă luăm cuvintele scrise de Ioan și le aplicăm în viața de zi cu zi, adevărata dragoste, adevăratul devotament, adevărata părtășie și bucurie după care tânjim vor fi ale noastre.

Apostolul Ioan L-a cunoscut foarte bine pe Isus. El ne spune că putem cu toții avea acea relație intimă cu Isus Hristos. Avem mărturia oamenilor care au avut legături directe și personale cu El. Scriitorii evangheliilor prezintă mărturia lor solid întemeiată pe o realitate istorică. Ei bine, în ce fel se aplică acest lucru în viața noastră? El ne explică faptul că Isus a venit aici ca Fiu al lui Dumnezeu, ca să creeze o unitate cu noi bazată pe harul, mila, dragostea și acceptarea Sa. De multe ori oamenii se gândesc că Isus Se află într-un loc îndepărtat și că nu-L preocupă tocmai luptele, problemele și îngrijorările noastre de zi cu zi. Dar Ioan ne spune că Isus e chiar aici cu noi, atât în părțile simple, lumești ale vieții noastre, cât și în cele complexe, care frământă sufletul. Ioan depune mărturia experiențelor personale privind faptul că Dumnezeu S-a întrupat și a trăit printre oameni. Lucrul acesta înseamnă că Hristos a venit aici să locuiască împreună cu noi și încă trăiește împreună cu noi. Așa cum a umblat pe pământ alături de Ioan, în același fel umblă în fiecare zi împreună cu noi. Trebuie să aplicăm acest adevăr în viața noastră și să trăim ca și când Isus ar sta chiar lângă noi în fiecare secundă din zi. Dacă vom pune în practică acest adevăr, Hristos va adăuga sfințenie în viața noastră, făcându-ne din ce în ce mai mult asemenea Lui.

https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-1-ioan.html

///////////////////////////////////////////////

Crucea zilnică- SĂMÂNȚA BUNĂ

Apoi a zis tuturor: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze”.

Luca 9:23

A ne lua crucea în fiecare zi nu înseamnă a purta o podoabă sub formă de cruce, ci cu mult mai mult. Purtarea crucii este urmarea renunțării de sine. A-L urma pe Mântuitorul înseamnă a-L imita, iar a-L imita înseamnă a-ți întemeia pe El faptele și gândurile tale. Dar unde găsim putere pentru a le împlini? Ucenicul Petru a spus într-o împrejurare: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg chiar și în temniță și la moarte” (Luca 22.33). Petru gândea că această putere se afla în intențiile sale bune, în deciziile sale, în dragostea sa pentru Domnul și Învățătorul său. Cât de mulți creștini gândesc la fel! Ei spun cu bunăvoință: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg chiar și în închisoare și la moarte”. Dacă vine un astfel de examen în viața acestora, se va vedea contrariul afirmațiilor lor. De ce? Această putere nu se află în om, ci este legată în mod esențial de două adevăruri: de darul Duhului Sfânt, puterea de sus pentru umblarea noastră, și de părăsirea oricărei încrederi în firea noastră veche.

Mântuitorul a chemat poporul și pe ucenicii Săi și le-a explicat în mod clar că, dacă vor să-L urmeze, trebuie să își ia partea cu El și să-și ducă crucea. „Crucea” nu înseamnă numai a îndura încercările și greutățile. Omul care în acea vreme își lua crucea era dus la execuția capitală. Era un om care trebuia să accepte moartea din mâinile lumii. A-ți spune „nu” ție însuți înseamnă a accepta moartea în interior, pentru propriul tău duh; a-ți lua crucea înseamnă a accepta moartea în exterior, din mâinile lumii.

//////////////////////////////////////////////////

Evenimentul care i-a schimbat viata lui Isaia

“Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.

Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.”

EVANGHELIA LUI IOAN, 5.39; 17.3

In România, ca şi in alte ţări ale lumii, elevii trebuie să treacă prin diferite examene de treaptă, de bacalaureat, de admitere, de absolvire…

…Dar odată cu vârsta omul intră si prin celelalte experiente de viată prin care, de regulă, va trece orice om, prieteniile si respingerile, logodna si căsătoria, serviciul si cariera, asezarea la casa lui, divortul, văduvia, despărtirile, moartea…

Aceste evenimente – obstacole in calea vietii -, impun, intr-un fel sau altul, luarea unor decizii pentru a merge mai departe, viata cristalizandu-se in secundele si minutele trăirilor trecute care il asează pe fiecare om in locul in care se află.

Toate alegerile si respingerile pe care le face, un gând, o idee, o carte, o muzică, un prieten, o lucrare, o faptă sau o vorbă, o relatie cu cineva sau cu Dumnezeu, o călătorie, o scoală, un curs, o carieră, o casă, o căsătorie, un copil …. – toate acestea, impreună – il vor conduce in vesnicia pe care singur si-o făureste prin oportunităţile vieţii.

Experienţa lui Isaia – ISAIA, 6

“2 Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte: „Am hrănit şi am crescut nişte copii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea.

3 Boul îşi cunoaşte stăpânul, şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu ia aminte la Mine.”

4 Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă de nelegiuiţi, copii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele… “ ISAIA, 1.2-4

Oricine citeşte primele capitole din Isaia se va crede indreptăţit să se intrebe: “Cu ce drept Isaia pronunţă hotărâri cu privire la lideri si la popor? In ce bază este Isaia in slujba lui Dumnezeu?”

Răspunsul il găsim in Capitolul 6. Asa cum se intamplă, noi suntem mai buni cunoscatori si acuzatori ai fărădelegilor celorlalti, ai paielor din vieţile altora, decât ai bârnelor din ochii nostri.

Si Isaia isi incepe povestea enunţând problemele grave in ce-i privessc pe ceilalţi; insă vine o zi specială când viaţa lui se schimbă din temelii. Privirea sa, critică, isi va schimba starea, se va uita mai intâi la el insusi. Acum el isi vede păcatul si-l mărturiseste deindată, excamand “Vai de mine!“, căci a văzut pe Sfântul lui Israel şi tremură de trica, “Sunt pierdut!”

“În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.” –ISAIA, 6

CE I-A SCHIMBAT VIATA LUI ISAIA?

O vedere dincolo de realitatea cu care a fost obijnuit

Ce am putea să vedem in lumea de dincolo, dincolo de ceea ce este materie, unde nu vedem si nici nu incercăm a vedea?

Isaia L-a văzut pe Domnul (v. 1-4). Putem presupune că Isaia a fost în templul de la Ierusalim atunci când acest eveniment a avut loc, dar nu putem fi siguri. Pentru ca templul descris de profet este templul ceresc, mai degrabă decât templul lui Solomon. Regele Ozia a murit în 740 î.Hr. şi a fost unul dintre cei mai mari regi ai lui Iuda si “El a facut ce este bine inaintea Domnului cum facuse tatal sau Amatia” (pe tronul pământesc din Ierusalim). Insă, potrivit versetului din Evanghelia lui Ioan 12:41, Isaia L-a văzut pe Regele cel Mare – Domnul Isus Hristos -, aşezat pe scaunul de domnie al Cerului, in glorie.

Serafimii menţionati in text folosesc acelasi cuvânt ebraic care înseamnă si “a arde”, aceasta făcand referire la sfinţenia lui Dumnezeu, subliniată prin repetitie “Sfânt, sfânt, sfânt“ este Domnul ostirilor!, intărind astfel afirmatia uzitată de crestini “Sfânta Treime“.

“Când perspectiva este sumbră, caută să privesti in sus”

Pentru tânarul Isaia perspectiva era sumbră deoarece Ozia, regele lui iubit, a murit si naţiunea lui era în pericol şi el insusi de asemenea.

Viitorul era intunecat, dar Isaia a privit in sus, si a văzut ceva glorios! Dumnezeu era pe tronul Sâu şi domnea ca Suveran al Universului! “Tot pământul este plin de mărirea Lui!”

Din punctul de vedere al cerului, “întregul pământ” este “plin de slava Lui”. Când lumea se prăbuşeşte, este bine să privesti (la lucruri si oameni) din punctul de vedere al Cerului, constientizand că avem un Dumnezeu Atotputernic si Suveran care are totul in control si nimic nu se poate intampla fără a fi ingăduit de El.

O privire cu discernământ (v. 5-7)

Isaia a inceput sa vada si sa cunoasca. Modul lui de a privi s-a schimbat de-acum.

Mai intâi suntem invătati de altii, de parinti si educatori, cum sa gândim si să cunoastem. Insă acum Isaia avea in el insusi capacitatea de a vedea si de a cunoaste, avea intuitie si discernământ

Isaia a inceput să se vadă (altfel) pe sine însuşi, si pe Dumnezeu. Pe el s-a văzut asa cum era, un păcătos plin de fărădelege. Iar pe Dumnezeu L-a văzut in toată splendoarea Sa: “sfânt, sfânt, sfânt” si a inceput să audă şi sunetul unui imn sfânt de închinare care a adus o mare convingere în inima lui şi a mărturisit că este un păcătos cu buze necurate (mincinos).

Buzele necurate sunt cauzate de o inimă necurată (Matei 12,34-35). Când Isaia si-a recunoscut vina si a strigat “Vai de mine! Sunt pierdut…!”, atunci Dumnezeu l-a curăţit (Ps. 51:10) şi Dumnezeu i-a întâlnit si implinit nevoia.

Înainte de a putea sluji altora, noi trebuie să-i permitem lui Dumnezeu să ne slujească nouă pentru a fi schimbati. Înainte de a ne pronunţa “vai-urile” pentru alţii, trebuie să spunem cu sinceritate si pocăintă “Vai de mine! Sunt pierdut!”

Convingerea lui Isaia l-a dus la o sinceră spovedanie şi mărturisire inaintea Domnului Dumnezeu si, in cele din urmă, i-a adus iertare si curăţire (1 Ioan 1:9). Ca şi Isaia, multi eroi ai credinţei s-au văzut mai intai ca păcătoşi şi s-au smerit (umilit) în faţa lui Dumnezeu: Avraam (Gen. 18:27), Iacov (32:10), Iov (Iov 40:1-5), David (2 Sam. 7:18), Pavel (1 Tim. 1:15) şi Petru (Luca 5:8-11).

Sensibilitate pentru primirea unei viziuni practice

Isaia a văzut nevoia naţiunii de Dumnezeu si a Domnului pentru un slujitor devotat.

Isaia s-a oferit voluntar să fie robul acela. El nu a negociat in nici un fel chemarea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Moise şi Ieremia. El a acceptat numirea şi s-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu. De aceea să urmăm exemplul lui Isaia, să nu subestimăm niciodată ceea ce Dumnezeu poate face cu un lucrător sincer care se pune la dispozitia Lui.

Şi asta cu atat mai mult cand stim ca şi astazi este o mare nevoie de lucrători pentru impărătia Sa. Şi există multe oportunităţi de a împărtăşi Evangheliei cu o lume pierdută in păcat şi deznădejde.

Vrei să fii unul din voluntarii care doresc să fie in serviciul lui Dumnezeu?

Primirea unui mesaj clar din partea lui Dumnezeu

Mesajul primit de Isaia a fost acesta: „Du-te şi spune poporului acestuia: „Întruna veţi auzi, şi nu veţi înţelege; întruna veţi vedea, şi nu veţi pricepe!” (v.6.9)

1 Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. (…)

2 Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină. (…)

6 Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” ISAIA, 9

Şi Isaia avea nevoie sa auda Cuvantul Domnului si, punandu-se la dispozitia Domnului cu o inima sincera si deschisa, nu a intarziat sa-l auda!

“Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” ROMANI, 10.17

“Du-te şi spune” este încă porunca lui Dumnezeu pentru poporul Său (Matei 28:7; Marcu 5:19).

ISAIA, 6

“1 În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul.

2 Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau.

3 Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!”

4 Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna, şi Casa s-a umplut de fum.

5 Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!”

6 Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar.

7 Mi-a atins gura cu el şi a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!”

Ier 1.9; Dan 10.16;

8 Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!”

9 El a zis atunci: „Du-te şi spune poporului acestuia: „Întruna veţi auzi, şi nu veţi înţelege; întruna veţi vedea, şi nu veţi pricepe!”

////////////////////////////////////////////////

Răstălmăciri – Pilda talanţilor

Pilda talanţilor este una dintre cele mai cunoscute istorisiri cu tâlc ale Mântuitorului, depăşită în notorietate doar de cea a Fiului risipitor şi, eventual, de Samariteanul milostiv. Cu toate acestea, se pare că interpretarea ei nu este chiar floare la ureche. Întâlnim pe seama ei cam tot atâtea păreri și nuanțe, pe câţi sunt cei ce o analizează. Unele sunt de bun simț și echilibrate, însă este loc și pentru cele pur fanteziste, acestea având ca principal temei ignorarea contextului în care pilda a fost rostită, așa cum este el descris de evanghelistul Matei.

Întrebarea asupra căreia mă voi opri în cele ce urmează are de-a face cu acei talanţi. Ce semnifică ei? Constituie ei, împreună cu înţelesul ce li se atribuie, cheia pildei Mântuitorului? Iată câteva sugestii, culese din diverse predici, discuţii cu alţi creştini sau din cărţi de specialitate.

Talanţii semnifică darurile şi abilităţile noastre personale, cu care Dumnezeu ne-a înzestrat când ne-a creat.

E una din cele mai populare interpretări. Pentru mine e surprinzător să văd cât de mulţi creştini folosesc pilda plecând de la acest înţeles: când ne-a creat, Dumnezeu ne-a dăruit nişte calităţi de mare valoare, pe care noi trebuie să le punem în negoţ pentru El. Vai de cel ce nu o face! O implicație mai insidioasă chiar: vai de cel ce nu o face spre slava Lui!

La prima vedere, ideea pare generoasă. Cum ar putea cineva să o conteste? Totuși, poate fi amendată din punct de vedere teologic. Citind Scripturile, nu întâlnim acolo un Dumnezeu care să insiste prea mult pe calităţile unei persoane pe care o cheamă în slujba Sa. Dimpotrivă, El pare să îşi aleagă slujitori tocmai de acolo de unde noi nu am alege, dintre oameni fără abilităţi prea multe, neîndemânateci, ne-educaţi şi dezavantajaţi fiziologic în diferite moduri (corectitudinea politică ne omoară!).Aș spune chiar că oamenii care nu au primit talanți sunt favoriții lui Dumnezeu în ce privește marea slujire. Gândiţi-vă la Avraam, la Moise, la ucenici, şi deja aţi prins ideea. Domnul ne cheamă să Îi slujim prin Duhul Sfânt, lăsându-ne conduşi de Cel ce dă darurile Sale, în lepădare de sine. Cine crede că se califică pentru o lucrare pentru a primit nu știu ce talente speciale din naștere se înșeală în stil mare, cam așa cum o face și Salieri în Amadeus (1984).Totutși, pilda amintește de abilitățile celor trei robi, atunci când ni se spune că stăpânul le dă talanţii “fiecăruia după puterea lui” ( acel dunamis în limba greacă). Semnificaţia talanţilor rămâne însă una exterioară celor trei robi şi trebuie găsită în altă parte.

Talanţii reprezintă si bani, valori şi lucruri materiale încredinţate nouă spre administrare înţeleaptă.

Cei ce ne propun o astfel de abordare, curios, nu vin provin din partida fanilor prosperity gospel, cum s-ar putea crede. Aparent, ei rămân consecvenți unui anume filon al parabolelor evanghelice. La urma urmelor, Domnul nostru a mai rostit pilde în care a folosit banii şi valorile materiale. Fără excepție, însă, ele ne trimit spre realități de dincolo. De pildă, bănuțul pierdut și regăsit este un mijloc prin care Mântuitorul ne atrage atenția asupra pierderii și regăsirii identității persoanei pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Ar fi o pildă săracă, totuși, dacă ea s-ar referi la bunuri materiale. Mulți dintre cei ce au suferit pentru credința lor în Cristos n-au primit, se pare, nici măcar acel mic(!) talant. Pe bună dreptate, ne putem întreba în ce măsură ar trebui să privim la Stăpân, la Domnul nostru, ca la cineva interesat în aşa mare măsură de bunul mers al unor afaceri cât se poate de lumeşti, cum sunt acelea ale negoţului şi plasamentelor financiare. Trebuie să fie mai mult de atât, mult mai mult, nu-i aşa?

Talanţii reprezintă darurile Duhului Sfânt, puse la dispoziţia credincioşilor pentru a aduce multă roadă în Împărăţia lui Dumnezeu.

O interpretare spirituală, fără îndoială. Din nou: cine ar îndrăzni să o pună la îndoială? Ei bine, va trebui să vă provoc să găsiţi în text vreun indiciu cât de mic care să ne conducă spre o astfel de interpretare. Nu numai că Duhul Sfânt nu este menţionat nicăieri în proximitatea pildei, singura aluzie (contestabilă şi ea) fiind legată de uleiul celor zece fecioare din pilda anterioară, dar nu există nici măcar un element care să-i ajute pe ucenici să se raporteze la Duh şi darurile Sale, auzind pilda.În plus, o astfel de interpretare cade în capcana deraierii focalizării de pe Duh pe daruri, acestea fiind ontologic independente de Dătătorul lor (marea cacealma a carismaticilor în abordarea lui I Corinteni 12). Sună spiritual, repet, dar nu este în acord cu discursul general al mesajului lui Cristos.

Talanţii reprezintă oameni mântuiţi de Cristos, încredinţaţi de către Acesta ucenicilor şi urmaşilor lor spre păstorire.

Iată o interpretare care începe să ţină cont de un context! Pentru că dacă citim pasajul anterior, din Matei 24:45-51, într-un tablou asemănător pildei talanţilor ni se vorbeşte despre un rob căruia i s-a încredinţat slujba de administare peste “ceata slugilor sale” (24:45). În acest caz este vorba despre oameni, socotiți ca fiind preţioşi în ochii stăpânului lor. Credincioşia în slujirea acestor oameni este definitorie pentru răsplătirea acelui slujitor (v. 46-47, 50-51).

Să observă și faptul că imaginea Judecăţii viitoare, care succede Pildei talanţilor, este şi ea profund legată de atitudinea pe care o avem faţă de oameni: şi aici răsplătirile sunt conforme cu felul în care am înţeles sau nu să slujim acelor “fraţi neînsemnaţi” ai lui Cristos (Matei 25:41, 46).Voi aminti, în completarea celor de mai sus, două abordări oarecum distanţate de aceste preocupări detectiviceşti.

Una este cea a lui Beni Fărăgău, în studiul său pe Evanghelia lui Matei, cealaltă este abordarea lui Joachim Jeremias, într-o carte tradusă şi la noi “Parabolele lui Iisus” (o execrabilă ediţie, din păcate, scoasă de Anastasia, alminteri o editură respectabilă …).

Beni Fărăgău este un maestru al contextualizării. El încadrează foarte bine pilda în mesajul Mântuitorului din capitolele 24 şi 25 ale evangheliei, punctând corect faptul că cele patru tablouri înşirate în încheierea mesajului au ca subiect principal vegherea în vederea revenirii Domnului. Din păcate, tratarea pildei în sine este foarte sumară. Beni evită să propună o semnificaţie directă a talanţilor şi accentuează importanţa lucrării pentru planurile Stăpânului, a interesului şi a responsabilităţii faţă de aceasta.Joachim Jeremias, în stilul său tranşant şi condimentat cu o fină nuanţă liberală :), ne conduce înspre Cuvânt, moştenirea de mare preţ lăsată de Învăţător ucenicilor. Lor li se va cere socoteală de felul în care au fost administratori ai Revelaţiei. Într-un anume sens, nici aici nu poţi spune exact ce sunt talanţii – poate că nici nu contează. Ideea lui Jeremias este fără îndoială interesantă şi plauzibilă, dar felul de tratare al pildelor – alminteri extrem de bine documentat – păcătuieşte prin aceeaşi minimalizare a rolului contextului în care a fost rostită pilda. De fapt, Jeremias sugerează că această pildă a fost răstălmăcită şi repoziţionată în Evanghelie de către biserica primară, conştientă tot mai mult de faptul că parousia nu era chiar aşa de aproape de ei.

Pentru Beni şi Jeremias nu contează atât de mult talanţii cât pilda în întregul ei şi mesajul centrat pe o atitudine faţă de lucrul Domnului. Aceasta este încă o modalitate de a vedea problema acelor talanţi.Să tragem linie: interpretarea populară talanţi = talente este cea mai nefericită dintre toate, la pachet cu cea legată de posesiuni materiale. Ambele nu ţin cont de contextul imediat al pildei, în care este important să menţionăm că singurii auditori sunt ucenicii (ce ziceţi, ce talanţi au primit ei când Învăţătorul şi Stăpânul lor a plecat înălţându-Se la Cer? ), dar nici nu se potrivesc cadrului biblic general al relaţiei dintre Dumnezeu şi om.

Oricum, în afara contextului, putem înţelege din pilda aceasta orice. De pildă:

Talanţii reprezintă râşniţe de cafea şi mixere de bucătărie.

De ce nu? Poate să mă contrazică cineva cu argumente din text? Iată cum, interpretând pilda în afara cadrului în care a fost rostită, în lipsa oricărui alt reper – altul decât propria noastră raţiune – fiecare dintre noi putem adăuga ceva acesteia, o putem înflori şi o putem cosmetiza după bunul nostru plac!Pledoaria postării de faţă este pentru o abordare echilibrată în care să ţinem cont de miza pildei – stăpânul ne-a încredinţat o slujbă, nişte valori de administrat şi ne va cere socoteală la un moment dat de felul în care ne-am raportat la această responsabilitate – şi de mesajul general al mesajului lui Cristos sintetizat foarte clar în Matei 24:42 – “Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.”.

Întreg pasajul de la Matei 24:43 la 25:46 trebuie circumscris temei vegherii, o stare activă, orientată asupra atitudinii noastre faţă de lucrul Domnului, singurii duşmani identificaţi aici fiind indolenţa, indiferenţa şi lenea. Adică: noi înşine. Sunt atitudinile noastre răsplătite de Domnul nostru. Observaţi faptul că se pune foarte mic accent pe rezultate – când lucrezi cu Domnul, pentru El, prin El, rezultatele sunt în mâna Lui şi doar El le poate evalua cu adevărat. Va fi răsplătită inima noastră, nu doar fapta ce a izvorât din ea. De aceea rămâne de mare preţ pentru oricare dintre noi sfatul autorului Proverbelor:

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice,caci din ea ies izvoarele vieţii.”

Proverbe 4:23

//////////////////////////////////////////////////

Lucrătorul dedicat

Matei 25:14-30-Pilda talanților

Autor: Simion Ioanas

MAT 25:14. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. 15. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat. 16. Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi. 17. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei. 18. Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. 19. După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala. 20. Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.” 21. Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” 22. Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.” 23. Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” 24. Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat: 25. mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!” 26. Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat; 27. prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! 28. Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. 29. Pentru că celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! 30. Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Pildele sunt mijloace de-ai ilumina pe oameni și de-ai convinge de un adevăr, menirea lor fiind cea de-ai aduce în punctul în care pot să ia o hotărâre. Ele scot în evidență lucruri noi care sunt explicate prin imagini familiare ascultătorilor. Cuvântul grecesc “parabole” înseamnă „A PUNE LUCRURILE ALĂTURI”.

Sunt multe teme abordate prin pildele din Biblie, cea de azi tratează felul cum trebuie să traiască oamenii în lumina împărăției, până la instaurarea finală. Pilda aceasta se ocupă în mod special de lucrătorul lui Dumnezeu, cum trebuie să fie el având în vedere darurile pe care i le-a dat Dumnezeu.Biserica este investiția lui Dumnezeu, pentru extinderea Împărăției lui Dumnezeu. În ea și-a investit Dumnezeu însăși viata Lui.Dacă Biserica scade numeric și spiritual în aceste vremuri, este pentru că noi membrii, lucrătorii din Biserica, nu suntem cei pe care-i vrea Dumnezeu.

Fiecare credincios trebuie să fie un lucrător dedicat Împărăției.

Pentru a putea explica tema propusă mă voi folosi de încă două pilde ca ajutor, pilda vierilor (Matei 21) și pilda polilor (Luca 19).

Cum putem ajunge la acest lucru (să fim lucrători dedicați)? Haideți să privim la trei tipuri de lucrători prezentați în pilda de azi, și să vedem unde ne încadrează Dumnezeu pe fiecare din noi. Totodată aș vrea să privim aceste trei tipuri de lucrători cuprinși în trei tablouri diferite: pilda din Biblie, în cadrul unei companii și în Biserica lui Isus:Matei21(Pilda vierilor) Luca19(Pilda polilor) Pilda din Biblie, Companie ,Biserică

Lucrătorul dedicat muncii lui a) I se dă după capacitatea lui v15

b) I se cere după capacitatea lui v20
c) ascultă de cei ce conduc peste ei v20
d) aduce roadă în munca lui v21
d) răsplata este pe măsura așteptărilor v 23 Omul care i se dă de lucru după capacitatea lui, se dedică muncii lui, ascultă de cei care-l conduc, oamenii găsesc o bază în el tot timpul, în scurt timp se vor vedea rezultate din munca lui, își pune inima în munca pe care o face, luptă pentru unitatea și prosperitatea companiei. Lucrătorul care are dar duhovnicesc de la Duhul Sfânt, ascultă de Isus, de conducerea Bisericii, lucrează pentru Biserică cu toată inima, își folosește din plin darul primit de la Duhul Sfânt, în scurt timp se văd rezultate în jur.

Lucrătorul leneș a) Nu lucrează la capacitatea lui (are inima în două parți) v 24-25

b) se ascunde de responsabilități v 24-25
c) se ascunde de lucru v 24-25
d) își apleacă urechea la bârfă Luca 19:20-21 Omul care nu-i pasă de Companie, vine pentru beneficii doar, n-are inima la lucru, lucrează cu mâinile dar pe urechi are căști-gândurile lui sunt în alta parte, fuge de lucru și responsabilități, își apleacă urechea la bârfă. Lucrătorul împărțit în două părți vrea și cu lumea și cu Dumnezeu, face câte ceva pentru laudă și beneficii nu din inimă, fuge de responsabilități și de lucru “să facă alții care-s plătiți, eu nu mă bag“, își apleacă urechea la bârfă.

Lucrătorul care “dă din coate “ Luca 19:14 a) critică pe toată lumea Luca 19:14

b) nu se supun rânduielilor
c) sunt invidioși pe cei din jur Luca 19:25
d) calcă orice în picioare ca să-și atingă scopurile Matei 21:35 (Pilda vierilor) Omul care critică pe toți de la șef până la colegi, nu vrea să se supună hotărârilor companiei, când cineva progresează și se văd rezultate sunt invidioși, sunt capabili de orice ca sa-și atingă scopurile. Lucrătorul care critica pe toți, “toți nu sunt buni, numai el”, nu se supune hotărârilor Bisericii, sunt invidioși pe cei ce lucrează, vor să fie tot timpul “în față”, sunt în stare de orice să-și atingă scopurile, dezbină biserici, sacrifică lucrări, lucrători, pentru scopurile lor.

Întrebarea care ne-o punem este: Căre-i categorii aparțin eu? Ce zic frații din jur, ce fel de om sunt? Când va veni Domnul ce-mi va spune? Care-mi va fi răsplata? Vreau ca de azi înainte să devin un lucrător dedicat lui Isus? Vreau să aduc roadă în biserică unde m-a așezat Domnul?Noi trebuie să fim lucrători dedicați Împărăției lui Dumnezeu. Viata noastră aparține în totalitate Lui.

Simion Ioanăș

////////////////////////////////////////////

Folosirea talanţilor- Ce rol are folosirea darurilor în pregătirea pentru revenirea Domnului Hristos? Matei 25:13-30

Matei 25:13-30

Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa.

Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat.

Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi.

Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei.

Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său.

După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala.

Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.”

Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”

Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.”

Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”

Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat:

mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!”

Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat; 27. prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu!

Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi.

Pentru că celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! 30Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Pilda aceasta este diferită de cea anterioară, dar ambele vorbesc despre pregătirea pentru revenirea lui Hristos, despre două categorii de oameni: cei pregătiţi şi cei nepregătiţi. Şi amândouă arată că soarta celor vinovaţi de neglijenţă spirituală va fi pieirea veşnică.În pilda celor zece fecioare, untdelemnul este simbolul Duhului Sfânt, iar aici „talanţii” (Matei 25:15), cuvânt provenit din grecescul talanta, „reprezintă darurile speciale ale Duhului, împreună cu toate înzestrările înnăscute”. (The SDA Bible Commentary, vol. 5, p. 510)Toţi robii din pildă au primit o anumită parte din avuţia stăpânului lor. Să observăm că avuţia îi aparţinea stăpânului (vers. 14) şi că i s-a dat „fiecăruia după puterea lui” (vers. 15). Darurile le-au fost încredinţate – robii erau administratorii bunurilor, nu proprietarii lor şi erau răspunzători pentru ele. De aceea, la întoarcere, stăpânul „le-a cerut socoteală” (vers. 19).

Darurile spirituale vin de la Duhul Sfânt (1 Corinteni 12:1-11,28-31; Efeseni 4:11). Există o veste bună pentru cei care cred că au primit darul cel mai mic: odată cu darul, L-au primit şi pe Dătător. Când primim un dar, oricât de mic, primim cel mai mare dar: Duhul Sfânt.

Darurile sunt deja ale noastre prin Hristos, dar intrarea efectivă în posesia lor depinde de primirea Duhului Sfânt şi de predarea noastră în stăpânirea Lui. În acest punct a greşit robul netrebnic. El a primit un dar, însă nu a făcut nimic cu el. Nu şi l-a pus la lucru. Nu a făcut niciun efort pentru a lua ce îi fusese lăsat în grijă şi a face ceva cu el. Ca urmare, Isus l-a numit „viclean şi leneş” (Matei 25:26) – o condamnare aspră

Isus a spus pilda aceasta în contextul discuţiei despre zilele din urmă şi despre revenirea Sa. Ce ne învaţă ea despre importanţa folosirii talentelor în pregătirea pentru timpul sfârşitului?

https://studiu-biblic.ro/studiu-majori/2018/05/17/folosirea-talantilor.html

/////////////////////////////

Al ÎNCREDERE IN HRISTOS!

“Pot totul în Hristos, care mă întărește”(Filipeni 4:13)

Biblia spune: “Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, și a cărui nădejde este Domnul” (leremia 17:7). Pentru a reuși în lucrul pe care te-a chemat Dumnezeu să-l faci, trebuie să înveți să ai încredere – nu în tine însuți, ci în Hristos.

Pavel a fost un om special al lui Dumnezeu, dar el a spus: “Pot totul în Hristos”. Domnul Isus a spus: “despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” (loan 15:5). Se pare că ne ia o viată întreagă pentru a învăța acest adevăr. O mare parte din frustrarea noastră vine din faptul ca ne-am pus încrederea în lucruri greșite. Pavel spune: “nu ne punem încrederea în lucrurile pământești.” (Filipeni 3:3). El nu a spus că nu trebuie sa ai încredere în nimeni, ci a spus că dacă le dai altora sau ție însuți încrederea care îi aparține numai lui Dumnezeu, nu vei avea izbândă. El nu te va lăsa!

Pentru a avea parte de biruință, trebuie să ai încredere, dar să fie încredere în Dumnezeu. Trebuie să crezi că El dorește ca tu să reușești. Poate vei cădea pe drumul tău, dar dacă te încrezi în Dumnezeu, El îți va lua greșelile si le va face să lucreze spre binele tău (vezi Romani 8:28). Uneori încrederea ne este zguduită când apar necazurile, mai ales dacă sunt de lungă durată. Când se întâmplă lucrul acesta, trebuie să faci ceea ce a făcut și David: “s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul” (1 Samuel 30:6). Când David nu mai avea pe nimeni care să creadă în el, s-a încrezut în abilitatea lui Dumnezeu de a lucra prin el. Un învățător biblic spune: “Domnul mi-a spus că dacă nu cred în mine însumi, nu cred, de fapt, cu adevărat în El. Dumnezeu a spus: “Eu sunt în tine, dar nu pot face prin tine decât ceea ce crezi că pot face”. Gândește-te la asta!

//////////////////////////////////////////////////

Seminar despre cruce (2)

Apostolul Pavel „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” (Galateni 6.14)

Când a murit pe Cruce, Isus avea treizeci şi trei de ani. Tinereţea nu ne poate servi drept scuză! (Jodemaria Escriva)

O, cât de mult aş dori să cutreier acest pământ întristat şi, cu voce tare, să propovăduiesc numele Tău; în întunericul păgânilor să luminez cu lumina credinţei. Pe pământul acela plin de scaieţi aş planta pomul gloriei, Crucea Ta sfântă, o Răstignitul meu Logodnic… (Tereza de Lisieux)

Mă face fericit faptul că-mi duc singur crucea la fel cum și melcul își duce cochilia în drum spre marea abandonare. (Ionuț Caragea)

Visul este o răscruce interioară unde răsună tot zbuciumul vieții. (Henri Frederic Amiel)

Cum am putea defini poezia noi aceștia care prin poezie ne ducem crucea. (Gabriel Baetan)

Nu-mi recunosc nicio vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine. (Aspazia Oţel Petrescu, la proces, 1948)

Crucea este poarta tainelor. (Isaac Sirul)

Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate. (Isaac Sirul)

Crucea este puterea lui Hristos care, asumată de noi, poate transforma lumea în paradis. (Dumitru Stăniloaie)

Porţi Cruce pe piept?… Bine. Dar poartă Crucea pe umerii tăi, în carnea ta, în inteligenţa ta: numai astfel vei fi apostol. (Josemaria Escriva)

Orice faptă bună este o cruce. (Marcu Ascetul)

Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă. (Arsenie Boca)

Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu. (Teodor Studitul)

Pe Cruce, s-au unit Dumnezeirea cu omenirea. (Nicolae Steinhardt)

Crucea vieţii are greutatea voinţei noastre. (Valeria Mahok)

16.Niciun creştin nu este scutit, sub niciun chip, de crucea sa, pentru că e un dar de la Dumnezeu suferinţa. (Arsenie Papacioc)

Iubirea este crucificarea oricărui sentiment urât. (Anonim)

Crucea cu care trebuie să-L urmăm pe Isus, este aceea a renunțărilor, la plăceri și dorințe imorale. (George Danciu)

Poartă crucea, nu ca obiect de podoabă și cult, ci ca o neceasră povară, pe umerii tăi, în inima ta, în conștiința ta, în mintea și inteligența ta, căci numai așa vei putea urca spre cer, treaptă cu treaptă. (George Danciu)

Prin Cruce omul are posibilitatea de-a alege Cerul lui Dumnezeu, lăsând lumea fărădelegii și păcatului. (George Danciu)

Ortodoxia creștină are o tradiție și practică neevanghelică, superstițiosă, cum că crucea de lemn sau de metal, ca obiecte de cult, e sfântă și are putere, însă doar propovăduirea crucii [lui Isus Hristos] este puterea lui Dumnezeu [pentru mântuirea celor păcătoși, cf. 1 Corint., 1.18]. (George Danciu)

Nu purtarea unei cruci îți aduce binecuvântarea, ci credința în Evanghelie și lucrarea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. (George Danciu)

Iubirea, credința și curajul s-au întâlnit la Cruce cu lașitatea și păcatul omenesc. (George Danciu)

Dacă suporţi crucea cu drag, nu silit, e simptomul unei autentice smerenii, deci este Duhul Sfânt în tine. (Arsenie Papacioc)

Drumul spre fericire nu e presarat cu flori si cel ce nu-si poarta crucea nu merita coroana. (Francis Quarles)

////////////////////////////////////////////////

EL NE CHEAMĂ SĂ LUPTĂM, de David Wilkerson (1931-2011)

Trebuie să fim pregătiți pentru ceea ce va veni. Trebuie să fim gata să ne petrecem zilele ducând un război spiritual, știind că un potop de nelegiuire este îndreptat împotriva poporului lui Dumnezeu. „Și pentru ei a prorocit Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi” (Iuda 1:14). Scriptura spune că suntem împărați și preoți ai Domnului și reprezentăm aceste zeci de mii care se duc la luptă împotriva armatei lui Satan. Satan se războiește împotriva noastră pentru că ne urăște foarte mult (vezi Apocalipsa 12:17).

Dacă suntem hotărâți să fim ai lui Hristos, trebuie să ne dăm seama că suntem invincibili în El. Este scris: „Voi, copilașilor, sunteți din Dumnezeu; și i-ați biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). Dumnezeu spune că ne este garantată biruința asupra întregii puteri a dușmanului; avem toată oștirea cerului care luptă pentru noi.

Dumnezeu să ne dea mai multă putere din Duhul Sfânt, pentru ca fiecare dintre noi să strige lumii și tuturor hoardelor iadului: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:35, 37-39)

Acesta este strigătul de luptă al celor care sunt flămânzi după Isus.

Fiecare bărbat sau femeie a lui Dumnezeu va deveni ținta dispozitivelor rele ale iadului, odată ce se angajează să devină o jertfă vie pentru Hristos. Hoardele iadului vor fi dezlănțuite împotriva celui care își pune inima să umble în sfințenia credinței. Satan vă va aduce tulburare și va pune obstacole în calea voastră pentru că ați devenit o adevărată amenințare pentru programul său de înșelare. Poți să ieși din acest război, să dai înapoi, să renunți și să devii un rătăcitor plictisit și fără rod.Cât despre mine, aleg să mă împotrivesc complotului diavolului, să mă ridic prin credință și să reiau lupta. Satana nu poate opri pe cineva care se încrede cu adevărat în Domnul.

https://www.worldchallenge.org/ro/devotion/el-ne-cheam%C4%83-s%C4%83-lupt%C4%83m

////////////////////////////////////////////////

Nicolae Geantă

Școala a devenit balamuc?

Aseară am avut o emisiune despre parenting. Și evident am amintit ceva și despre educație, despre școală. Cineva m-a întrebat „de ce nu le ridic telefoanele elevilor când aceștia le folosesc în oră?” I-am spus că nu îmi permite legea. Aș putea să fiu acuzat de părinți, de poliție, de… Doar suntem în… „România Educată”. [Chiar așa, știați că cele mai mărețe eșecuri ale României au fost propuse de tov. Ceaușescu (Epoca de Aur), și de mister Johannis (România Educată)?]. M-am gândit apoi că trebuia să le spun o poveste reală, scrisă de o doamnă profesoară, anul trecut, pe pagina Colegiul Cadrelor Didactice. O redau mai jos (așa cum a fost scrisă, fără diacritice):„Azi, dupa 20 de ani de cariera, am clacat in clasa. Am preferat sa ies din clasa, ca sa nu plesnesc pe cineva. Azi mi-a ajuns cutitul la os. Elevii au ajuns la un grad de nesimtire si tupeu maxim. Un elev si-a deschis telefonul si a inceput sa filmeze in ora, parerea mea e ca facea live pe tik tok. I-am cerut sa inchida si sa imi dea telefonul. Intentia mea era sa il pun pe catedra pentru a putea sa imi continui ora. Elevul in cauza si colegii au sarit cu gura ca nu am voia sa le iau lucrurile personale, o fata aproape ca tipa ca de ce ating elevul ca nu am voie sa pun mana pe el, in conditiile in care nu am atins copilul nici macar cu un deget. M-am intors spre domnisoara respectiva si am atentionat-o cu calm sa isi coboare tonul vocii si sa fie mai atenta ce afirmatii face si sa nu distorsioneze lucrurile pentru ca lucrurile neadevarate, indiferent de natura lor pot afecta un om. Stiti ce mi-a raspuns? ” stiti ca pe mine ma vor crede, pe mine si pe colegii mei pentru ca toti vom spune ca l-ati atins”. Nu te puteai intelege cu ei, parca erau „posedati”. E o clasa cu probleme dar niciodata nu au facut asa. Am iesit din clasa ca sa nu imi pocneasca ceva la cap,ma mir ca nu am facut vreun avc pana acum. Bine ca era spre sfarsitul orei. Nu am fost om toata ziua. Vorbim de clasa a VII a, scoala de cartier. Probleme au mai fost la aceasta clasa, nu doar la ora mea ci si la alti profesori sau in pauze, parintii chemati la scoala dar depasiti de situatie. Ridicau din umeri si spuneau „nici eu nu mai stiu ce sa fac cu el” sau „asa face si acasa”.

Politia a fost chemata de cateva ori la scoala in urma unor incidente dar a ramas la stadiul de constatare.Daca nu se va face ceva curand in scoli, unde gradul de violenta, tupeu, nesimtire a atins cote maxime, daca vom continua sa toleram asemenea derapaje si sa acceptam la nesfarsit toate tampeniile debitate de diverse ong-uri ca noi nu stim sa educam, ca scoala e despre jocuri si fericire, ca trebuie sa educam cu blandete, ne ducem naibii cu totii.

Am facut o facultate, am invatat atat de mult ca sa ma duc la un loc de munca unde un copil de 13-14 ani isi bate joc de mine si eu nu pot sa ii fac nimic? Asta e balamuc, nu scoala!!! Intru in scoala zambind, relaxat si plec cu capul bubuind si cu teama ca imi pocneste inima? Chiar nu se mai poate !!! Vreau sa ma duc la scoala sa imi fac orele in liniste, sa am liniste la ore si imi dau si sufletul pt ei. Sustinere??? Nu ai de la nimeni. Esti lasat singur in cusca cu lei. Pe usa scrie SCOALA. Ar trebui sa scrie BALAMUC pentru ca asta nu e o școala din Uniunea Europeana.”

Frustrarea doamnei profesoare este mizilic pe lângă ce se petrece zilnic în „Balamucul Educațional” Unde elevii irită profesorii la maxim, părinții își impun legile iar ministerul și inspectoratele elucubrațiile. Sau domnul Johannis… rânjetele. Întâi s-a scos admiterea la liceu, apoi s-a renunțat la teze, s-a diminuat materia la minim absolut, s-a interzis exmatricularea (chiar dacă elevul își bate diriginta – ca acel flăcău din Târgu Mureș ce-a trosnit-o pe profă chiar cu mămă-sa de mână!) și s-a transformat liceul în învățământ obligatoriu, nu ai voie să pui note proaste dacă elevul refuză să răspundă când îl asculți (!), nu ai voie să îl atingi căci se consideră agresiune… Apoi au început lamentațiile: „Copiii nu pot căra ghiozdanele”, „să nu li se mai dea teme pentru acasă”, „să se scoată bacalaureatul”, materia e prea stufoasă, prea învechită, vrem Andreea Esca în cărți, și alte un milion și unu de aberații. Vrem reformă dar ca în Caragiale: „Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic!” Și între timp copiii românilor au cele mai slabe rezultate școlare. O spun testele PISA. Și nu numai ele…

Că „bulingul” e mai prezent ca niciodată între elevi vedem cu toții. Doamna Deca, inginer naval ajuns ministrul învățământului mioritic fără să predea la catedră (asta e România Educată a domnului Johannis!), propunea mai alaltăieri să se introducă în școli camere de supraveghere fără acordul profesori-părinți-elevi! Nici Ceaușescu nu a îndrăznit asemenea proiect. Măcar Tovarășu’ punea camere ascunse! Dar ceea ce nu spune madam Deca e faptul că bullying-ul se practică în școli dar se învață pe telefoane, la televizoare ori acasă! Da, „cei 7 ani de acasă” e marea problemă a elevului român! Copiii noștri sunt lăsați să fie educați de oricine altcineva numai de noi nu!

Întrebarea care trebuie ridicată cel mai frecvent de școală ar fi: „Dragi părinți, dvs cum vă creșteți copiii?” Ori „Care e impactul dvs asupra lor?” Sper că răspunsul dvs nu este ca al unei doamne care mi-a spus că „dă declarație în Notariat” că „am voie să-i bat (la școală) băietu’ de clasa a noua”! „De ce nu-l bateți dvs acasă doamnă?”, am întrebat. „Hei domnu’ diriginte, cum să fac asta? Ridică mâna la mine!”. Și nici ca răspunsul unui pluton de părinți care se vaită pe la cancelarii: „Nu mai am ce să-i fac?”

Vă redau mai jos o altă scrisoare, de data aceasta a unui părinte, care răspunde la întrebarea „Nu am ce să-i mai fac?”

„Cum adică nu am ce îi face? Așa face și acasă?’ Aici v-a adus lipsa de educație, limite și reguli care se pun copiilor încă de la 2 ani. Aici v-a adus educația cu libertate deplină unde copilul conduce o casă și lui îi sunt îndeplinite și cele mai aberante dorințe.Pe vremuri un părinte ar fi intrat în pământ de rușine să fie chemat la școală și să i se spună toate tâmpeniile făcute de copilul lui. E logic și normal să îi iei apărarea copilului tău atunci când i s-a făcut o nedreptate! Dar nu să aperi comportamente de derbedeu. Nu mai justificați că acasă e cuminte! E imposibil! Doar dacă suferă de bipolarism. Altfel, sigur îi vedeți de acasă cu acest mod deplasat de a reacționa, dar le tolerați! Nu e și treaba profesorului de a o face.

Respectul se învață de acasă! Nu școala face asta cu copiii voștri! Voi aveți această responsabilitate de a vă educa frumos copiii. Să nu vă mirați când copiii voștri se vor purta cu voi așa cum o fac cu profesorii. Cine le-a pus ecranele în brațe de când gângureau? Cine le-a dat totul „pentru că noi nu am avut?”.

Culegeți ce ați semănat!

Din nefericire până să vă dați seama de propriile greșeli, mai au mulți profesori de plătit pentru lipsa voastră de implicare.

Tot ce au copiii nevoie este un acoperiș deasupra capului, mâncare pe masă și părinți aproape. Dar când le oferiți palate, icre negre și bone thailandeze, să nu vă mai mire de ce veți avea lângă voi mai târziu!”

Aș putea să mai scriu un kilometru despre debandada întâlnită (de mine) prin școli. Dar nu vreau să răsucesc cuțitul în rană nimănui. Am scris atât cât consider că e suficient să vă avertizez: În România școala a început să devină balamuc! E timpul să vă treziți părinți! E timpul să vă controlații copii mai des la școală! E timpul să discutați cu diriginții, să ajungeți la ședințe! E timpul să fiți alături de profesorii copiilor dvs nu să complotați împotriva lor. Școala e prietenul nu dușmanul pruncilor dvs. Fiți alături de școli în procesul educativ, altfel în curând „balamucul” din el va prolifera acasă, pe străzi, în sate și orașe.

Și, mai ales, ochii sus spre Dumnezeu părinți! La fel și dvs profesori! Apelați la El. Alergați la El. Credeți în El. Prezentați-L copiilor dvs, și pe copiii dvs prezentați-i lui Dumnezeu! Fără El lumea este un adevărat balamuc. Să nu uitați că dintre cei ce ajung la balamuc nu (prea) scapă nimeni!

PS: La liceul meu sunt și copii care fac probleme. Dar între ei sunt sute care-s cool, care mă iubesc și pentru care merită să fac sacrificii! Chiar dacă uneori mă simt într-un mic balamuc…

Nicolae.Geantă

www.nicolaegeanta.blogspot.com

https://www.newsnetcrestin.ro/nicolae-geanta-scoala-a-devenit-balamuc/

APOCALIPSA 20A – LUCRURILE DE LA URMĂ – NIMICIREA ULTIMILOR VRĂJMAȘI: GOG, MAGOG, SATANA ȘI CEI PĂCĂTOȘI

Apocalipsa 20a – Lucrurile de la urmă – Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și cei păcătoși

Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge în focul cel veșnic.

apoc_17-20_Dusmanii distrusi

După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei, prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor lui Dumnezeu, vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu nimicirea lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși.

Mileniul va fi și marea demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un toiag de fier“ pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să depună mari eforturi ca să înșele iar Neamurile:

„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării“ (Apocalipsa 20:8).

Dezlegarea lui Satana va produce o scurtă rebeliune a color nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani. Ea se numește generic „Gog și Magog“ pentru că este o renaștere a duhului de împotrivire care a adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se va dovedi astfel că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în întregime pe influențarea lor de Satana. Inspirat de „Paradisul pierdut“ al lui John Milton, Lord Byron a scris un poem celebru numit „Cain“. În el, întâiul născut al lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la închinarea față de Dumnezeu. El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că „nu este drept“, spune el, nu i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a fost „forțat“ să trăiască și mai ales să moară într-o lume căzută. Cain întruchipează într-un fel protestele tuturor urmașilor lui Adam care, crezându-se mai buni, contestă deciziile înțelepciunii divine. Crescuți pe vremea când Satana a fost legat, oamenii nemântuiți din Împărăția milenară vor da pe față răutatea din inimile lor, ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a condus „cu un toiag de fier“.

Nimicirea lui Gog și Magog

Ce ni se spune despre această ultimă rebeliune?

„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“ (Apoc. 20:7-9).

– Ni se spune că va fi inițiată de Satana: „va ieși ca să înșele Neamurile“. Cei o mie de ani de temniță nu i-au schimbat în nici un fel caracterul și pornirile.

– Ni se spune că va avea caracter mondial: „Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului“, „Numărul lor va fi ca nisipul mării“. Inima omului nenăscut din nou, chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui Isus Christos, este la fel de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere gata să explodeze la cea mai mică scânteie.

– Ni se spune că va fi o reeditare a conflictului lui Gog și Magog.

– Ni se spune că va fi printr-un război împotriva Ierusalimului: „au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită“.

– Ni se spune că nu va fi nici o luptă, ci Dumnezeu îi va nimici imediat: „Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“.

Nimicirea lui Satana

Ioan ne spune simplu că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul multimilenar cu Satana:

›

Textul contrazice orice formă de „anihilare“, de „aneantizare“, de „nimicire spre neființă“! Entitățile acestea care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu fiara și cu profetul mincinos. Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră:

„Apoi va zice celor de la stânga Lui: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“ (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6).

Atunci se va încheia „conflictul angelic“ declanșat în sferele cerești, focarul în care a fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți ignoranți. El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai neînsemnată ca el, va ajunge în împărăția harului divin în timp ce el se va perpeli etern în flăcări.

Judecata de la urmă

Judecata aceasta este confundată și combinată de mulți cu judecata Neamurilor descrisă în Matei 25: 31-46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata descrisă de Domnul Isus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că are următoarele caracteristici:

1. Cei judecați — Neamurile
2. Timpul — la Revenirea Domnului Isus, după Necazul cel Mare și înainte de Împărăția terestră (Apoc. 19)
3. Locul — Tronul slavei Sale, aici pe pământ
4. Criteriul judecății — Atitudinea față de martorii lui Christos în Necazul cel Mare
5. Rezultatul—unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți

Pentru o mai clară explicație, am să așez deosebirile într-un tabel:

Screen Shot 2020-04-21 at 5.20.41 PM

Răsplătirea celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului lui Dumnezeu:

„Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ,,Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Matei. 25:34).

Răsplătirea celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom vedea din studiul acestui capitol.

Oricâte lămuriri am avea însă, problema evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: „Cunoaștem în parte și propovăduim în parte“. Este greu să plasezi cu certitudine evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?“ (1 Cor. 6:2) și „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?“ (1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă.

Pentru Apocalipsa 20:11-15, vom urma lămuririle din comentariul lui John MacArthur. Nu că el ar avea autoritatea finală, ci pentru că el are darul să clarifice foarte bine ce ne spune Ioan în Apocalipsa.

„Să citim mai întâi textul din Apocalipsa capitolul 20, care ne descrie cea mai solemnă și mai serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui Dumnezeu:

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie.

Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.

Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.

Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc“ (Apoc. 20:11-15).

Să privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința pronunțată.

Scena Judecății de la urmă

În terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima înfățișare în fața dreptății divine“. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele și nu va fi o procedură ca procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre vinovăție sau nevinovăție. Va fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al apărării. Nu vor exista dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare, fără martori și fără circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit de simpatie, care va pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o pedeapsă din care nu se poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada.

Locul unde se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între pământ și cer, între cea dintâi creație și creația cea nouă. Indiferent și independent de lucrurile create, plasat în „neființa creată“ din afara lumii materiale, există acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii absolute:

„Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“ (Apoc. 20:11).

„Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată“ (Psalm 9:6).

Este scena pe care a văzut-o și profetul Daniel:

„Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.“ (Daniel 7:9-10).

Dar ce înseamnă „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele“? Aceasta este o afirmație imensă, atotcuprinzătoare. Pământul primei creații a fost reașezat și refăcut pe timpul Împărăției milenare, dar tot purtător de germenele păcatului pângăritor al fost. El nu are loc în eternitate! “ Avem aici procesul de dizolvare a creației vechi, învechite ca o haină. „Nu s-a mai găsit loc pentru ele!“

Apocalipsa 21 descriind faza cerească a Împărăției lui Christos, va debuta cu afirmația:

„Am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era“ (Apoc. 21:1).

(Un fizician-astronom spunea că lumea există în cosmosul actual prin echilibrul dintre materie și antimaterie, așa cum pentru fiecare cifră reală există una imaginară (1,-1; 2,-2; etc.). Dacă materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta energie creatoare de o lume nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar îndrepta unele spre celelalte, s-ar uni în locul de zero și s-ar despărți apoi într-o altă axă a numerelor. Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul Petru. De unde ar fi știut „pescarul“ din Galileia despre astfel de lucruri dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat în Seminarul celor 40 de zile?

„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. … aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. “ (2 Petru 3:10, 12-13).

Biblia are un mesaj clar pentru „ecologiștii“ panicați care se tem că stricăm pământul: „Dacă vi se pare că acum este stricat, așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat din pricina păcatului! Nu încercați să „salvați planeta!“, ci grăbiți-vă să vă salvați pe voi înșivă!“

Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia:

„Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit“ (Isaia 51:6).

„Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte“ (Isaia 65:17).

Dr. Donald Grey Barnhouse a spus: „ Cerurile materiale și pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce prin același Cuvânt al Domnului în nimic.

Cel care stă pe scaunul de domnie mare și alb este Isus Christos, persoana desemnată de Sfânta Trinitate să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: ·1) este alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, „a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat“:

„Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl“ (Ioan 5:22-23).

„Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului“ (Ioan 5:27).

„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30-31)

Mulțimea celor acuzați care stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu:

„Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie“ (Apoc. 20:12).

Îi putem numi generic „păcăliții istoriei“, cei care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana. Acum îl vor urma pe Satana în locul de peseapsă veșnică. Satana, profetul mincinos și fiara se află deja în „iazul de foc și de pucioasă“ și-i așteaptă.

Cum vor putea aceștia „să stea în picioare“ înaintea scaunului de domnie, când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu de priceput … Vă voi răspunde că nu e greu, e … imposibil! Doar când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea pricepe.

Cine sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea scaunului de judecată?

Există, nu uitați, două judecăți, pentru că există două învieri, așa cum a spus Domnul Isus în evanghelia lui Ioan:

„Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată“ (Ioan 5:28-29).

Există judecata pentru răsplata creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui Christos descrisă în 1 Corinteni 3:10-15 și explicată iar în cea de a doua epistolă către cei din Corint:

„Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup“ (2 Corinteni 5:10).

Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor supraviețui Judecății pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă parte a ei „ca prin foc“, adică fără nici o răsplătire. Curățați prin focul acestei judecăți, ei vor sta apoi pe tronuri alături de Christos și „vor judeca lumea“!

JudgmentSeat1

Cea de a doua judecată nu va fi pentru „răsplată“, ci pentru „pentru pedeapsă“ și vor ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în Dumnezeu și să fie salvați prin credința în jertfa Lui ispășitoare.

Judecata celor răi va avea loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost înviați până atunci împreună cu sfinții înviați odată cu Isus, împreună cu toți credincioșii morți la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în Necazul cel Mare și împreună cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției terestre, vor învia pentru această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde de oameni vor sta fără excepție și fără deosebire („cei mici și mari“) înaintea scaunului mare și alb al lui Christos.

John Phillips scrie: „Va fi o părtășie teribilă acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a groazei și a disperării. Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri, vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei considerați pentru o vreme „mari“, un Napoleon, un Alexandru cel Mare, un Hitler, asasini care au mâinile pătate de sângele a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca să-și primească osânda binemeritată“.

„Ce teribilă priveliște! Acolo va fi Cain și toți răzvrătiții care au trăit înainte de potop. Acolo vor fo locuitorii Sodomei și Gomorei. Acolo va fi faraon, Ahab, Izabela, Iuda, cărturarii, fariseii și Marii Preoți care au pus la cale răstignirea Domnului Isus și nu s-au pocăit după aceea. Acolo vor fi „frații mincinoși strecurați prin biserici, și tot acolo va fi mulțimea imensă care nici n-a vrut să audă de Evanghelie. Vor sta toți reduși la tăcere, înghețați de frică și împietriți de spaimă.

„Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 10:31).

Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …

Standardul de justiție – capetele de acuzare

Ioan scrie:

„Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Fiecare a fost judecat după faptele lui“ (Apoc. 20:12-13).

Standardul judecății va fi sfințenia absolută a lui Dumnezeu. Toți cei care nu s-au refugiat sub sângele răscumpărător al lui Isus Christos vor fi osândiți de acest standard:

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Romani 3:23).

În fața sfințeniei absolute care zice că „plata păcatului este moartea“, nimeni nu poate spune că este „fără de păcat“:

„Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate“ (Iacob 2:10).

Tragedia este că oamenii din acea mulțime imensă ar fi putut avea și ei parte de harul iertării și ar fi putut avea numele scrise în cartea vieții, dar … n-au vrut. Și noi am fost ca ei, dar am fost salvați de la osândă:

„Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce“ (Coloseni 2:13-14).

Pentru refuzul harului manifestat în sângele lui Isus Christos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, majoritatea imensă a oamenilor din istorie vor sta la Judecata de la urmă în fața standardului de sfințenie absolută a lui Dumnezeu și-și vor primi „sentința“.

Sentința pronunțată la judecata de la urmă

Verdictul dat pentru fiecare om care va sta la Marea Judecată de la urmă va fi: „Vinovat!“ Pedeapsa este descrisă în aceste cuvinte:

„Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc“ (Apoc. 20:14-15).

Statistica arată că Domnul Isus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decât despre rai. A fost modul Lui de a-Și arăta dragostea și dovada că Dumnezeu „nu dorește moartea păcătosului“:

„Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?“ (Ezec. 18:23).

Iazul cu foc și pucioasă este despărțirea definitivă de Dumnezeu, numită și „moartea a doua“. Este un loc de chin în care oamenii vor fi torturați de flăcările remușcărilor, vinovăției, păcatului și ale durerii.

Dacă vă aduceți aminte de relația lui Dumnezeu cu omenirea prin metafora secerișușui, cu judecata aceasta am ajuns la ultima lui fază. După semănat, secerat, și vânturat, pleava nefolositoare trebuie aruncată în foc. Așa i-a avertizat Ioan Botezătorul pe cei din vremea lui, îndemnându-i din toată inima să se pocăiască:

„Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat. 3:11-13).

Biblia este foarte clară și explicită. Iadul veșnic este un loc care nu aparține creației actuale, ci este din afara ei și de dicolo de ea. Creația actuală va exploda într-o zi într-o formă de energie pură din care va apare o creație nouă. Păcătoșii care mor acum, în veacul acesta al creașiei actuale cu timp și spațiu, vor mai muri o dată într-o lume în care nu mai există timp și spațiu, în pedeapsa veșnică.

Iazul de foc este deja în existență, chiar dacă în prezent nu este ocupat de nimeni. Oamenii care mor acum merg în locuința morților, iar demonii rebeli sunt legați în „adânc“. Cei dintâi locuitori ai iazului cu foc vor fi Fiara și Profetul mincinos (Apoc. 19:20), iar după încă o mie de ani, va fi și Satana și toți îngerii răzvrătiți care l-au urmat (Apoc. 20:10). În urma Judecății de apoi, toți oamenii neîmpăcați cu Dumnezeu vor ajunge și ei acolo.

Se spune că Wolfgang Amadeus Mozart a pus atâta simțire în compunerea unui recviem, o compoziții despre moarte, comandat de un eluziv personaj foarte bogat, încât a murit de epuizare. S-a stins compunând despre stingerea sufletului! Am același sentiment de chin ori de câte ori trebuie să vorbesc ceva despre chinurile iazului de foc. Sunt teribile!

O metaforă pentru iazul de foc este „Gheena“. Domnul Isus spune:

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28).

Locuința morților a găzduit numai sufletele celor păcătoși, dar iazul îi va primi după înviere când li se va da un trup veșnic. Valea Gheenei (Valea Ben-Hinnom) se afla la sudvest de Ierusalim. Acolo era groapa de gunoi a orașului. Locul era asociat cu un miros teribil, cu un foc care nu se stinge, cu fum și cu o lume a viermilor.

O altă numire a pedepsei eterne este „locul de afară“, sau „întunericul de afară“.

„Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8:12).

Lumea se îndreaptă irevocabil spre Marea Judecată de la urmă. Dar numai cei care vor cu tot dinadinsul vor ajunge acolo. Ei aleg să nu-L primească pe Isus Christos ca Mântuitor și Domn, preferând să trăaiscă în plăcerile de o clipă ale păcatului, înșelați de Satana care le-a întunecat mintea și le-a orbit ochii,

Mă rog ca acest scurt studiu să ne trezească pe toți la o viață de veghere și sfințire, pentru că, așa cum vom vedea începând cu capitolul următor, ne așteaptă creația cea nouă, cu minunatele ei realități cerești.

Iazul de foc și pucioasă

Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde sunt fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. (Apocalipsa 20:10)

Ascultă ediția audio aici.

Această descriere colorată a sfârșitului Diavolului, a îngerilor săi și a celor reprobabili, în general, ni se pare uneori hiperbolică, la fel ca multe dintre descrierile din textele apocaliptice. Învățătura lor, coroborată cu tot ce ține de escatologia biblică, este foarte încurajatoare pentru cei drepți și implacabilă pentru cei nepocăiți. Heruvimul Lucifer, devenit Satana odată ce s-a ridicat împotriva autorității lui Dumnezeu, tot răul din cer și de pe pământ angrenat în răzvrătirea sa, păcatul degradant, moartea, mormântul, suferința, violența, minciuna, totul va avea sfârșit, totul se va stinge într-o moarte veșnică. Marele conflict se va termina cu victoria binelui. Universul va fi definitiv curățat, consecințele răului cosmic vor fi îndepărtate. Vom avea parte de pace și fericire veșnică.

Apostolul Pavel plasează această învățătură fundamentală în contextul realității învierii, stabilind astfel procesul prin care se încheie istoria mântuirii: „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor, […] dar fiecare la rândul cetei lui; Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale […] pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:21,23-25,28). Este interesant de observat aici cum Pavel folosește aceiași termeni ca în Efeseni 6:12 cu privire la puterile pe care le va elimina Hristos când va veni sfârșitul: „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” Așadar, existența și puterea lui Satana sunt limitate în timp și în spațiu.

Iazul de foc și pucioasă reprezintă dispariția definitivă a păcatului. Iată care va fi soarta finală a prințului acestei lumi. Niciodată nu se va mai ridica pentru a tulbura sau pentru a distruge viața altora. În acea zi, existența unui Dumnezeu care Se află în ceruri va fi mai evidentă ca oricând…

Să păstrăm astăzi în minte gândul că răul nu va dăinui veșnic. Curând vom trăi într-o lume mai bună.

Lecția practică: Nu te consuma peste măsură, nu vei reuși niciodată să placi la toată lumea și nici nu vei reuși să le rezolvi pe toate!

https://scripturile.wordpress.com/

Text: 2 Samuel 17 și 16:1-4; 19:24-30

În cursul întâmplărilor legate de răscoala lui Absalom, David intră în conflicte colaterale: unul cu Ahitofel, oracolul lui Dumnezeu, altul cu Mefiboșet și Țiba, din casa lui Saul și altele cu generalii Ioab și Amasa și cu uzurpatorul Șeba.

Ioab a fost „un om potrivit la locul potrivit” și l-a ajutat pe David să evite o altă criză atunci când împăratul era ca și paralizat după moartea lui Absalom. Palatul regal răsuna de strigătul jalnic al lui David:

„Împăratul îşi acoperise faţa şi striga în gura mare: „Fiul meu Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!” (2 Samuel 19:14).

Tot poporul care luptase pentru el nu făcea doi bani în matematica deformată de sentimen al împăratului. Inima biruise în lupta cu rațiunea și voința lui David era bolnavă de o paralizie de moment. Starea aceasta a cauzat panică în popor și nimeni nu mai știa ce să creadă sau să facă. Dacă n-ar fi fost intervenție lui Ioab, David ar fi putuit pierde tronul:

„Au venit şi au spus lui Ioab: „Iată că împăratul plânge şi se jeleşte din pricina lui Absalom.” ²Şi, în ziua aceea, biruinţa s-a prefăcut în jale pentru tot poporul, căci în ziua aceea, poporul auzea zicându-se: „Împăratul este mâhnit din pricina fiului său.” În aceeaşi zi, poporul a intrat în cetate pe furiş, ca nişte oameni ruşinaţi că au fugit din luptă. …

Ioab a intrat în odaia unde era împăratul şi a zis: „Tu acoperi azi de ruşine faţa tuturor slujitorilor tăi, care au scăpat azi viaţa ta, a fiilor tăi şi a fetelor tale, a nevestelor tale şi a ţiitoarelor tale.
Tu iubeşti pe cei ce te urăsc şi urăşti pe cei ce te iubesc, căci arăţi azi că pentru tine nu sunt nici căpetenii, nici slujitori, şi văd acum că, dacă ar trăi Absalom şi noi toţi am fi murit în ziua aceasta, lucrul acesta ţi-ar fi plăcut.
Scoală-te dar, ieşi şi vorbeşte după inima slujitorilor tăi! Căci jur pe Domnul că, dacă nu ieşi să te arăţi, nu va rămâne un om cu tine în noaptea aceasta, şi aceasta va fi o nenorocire mai rea pentru tine decât toate nenorocirile care ţi s-au întâmplat din tinereţe până acum.”
Atunci, împăratul s-a sculat şi a şezut la poartă. Au spus tot poporului: „Iată că împăratul stă la poartă.” Şi tot poporul a venit înaintea împăratului” (2 Samuel 19:1-8).

Cum a putut deci David să intre în conflict cu atâțea oameni? Cum putem înțelege aceste lucruri? Să le luăm pe rând …

Conflictul cu Ahitofel

Eram prin 1989 într-o regiune a lumii unde oamenii n-aveau acces la Biblie din cauza persecuțiilor religioase. I-am spus traducătorului că vreau să vorbesc puțin despre Ahitofel. El m-a privit cu neîncredere și puțin nemulțumit, zicându-mi: „N-ar fi mai bine să vorbiți ceva din Biblie?“ Nu era singurul care nu știa nimic despre Ahitofel. I-am găsit după aceea în aceeași ignoranță și pe alții, din alte părți, din locuri în care Bibliile zăceau prăfuite pe rafturi.

Cine este Ahitofel?

Am spus în capitolul precedent că Ahitofel este tipul înțeleptului care nu iartă, a omului cu capul foarte mare și cu inima foarte mică.

De fapt, Ahitofel este unul din cei mai interesanți oameni din Vechiul Testament. Ni se spun puține despre el, dar fiecare informație ni-l descoperă drept unul dintre cei mai remarcabili oameni ai Bibliei. Să luăm de exemplu această scurtă prezentare:

„Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta putere ca şi când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot aşa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie pentru Absalom“ (2 Sanuel 16:23).

Ați mai citit o asemenea caracterizare făcută altcuiva? Eu nu. Omul acesta impresiona pe toată lumea cu perspicacitatea sa pătrunzătoare. N-a fost un profet, ca să spui că își primea ideile din revelație, ci a fost un „sfetnic“, un om promovat din pricina înțelepciunii proprii la curtea regală. David l-a luat ca sfetnic, iar asta vorbește volume despre capacitatea neobișnuită a acestui om. Trecem cu vederea că Solomon, strănepotul lui Ahitofel, a moștenit genetic ceva din înțelepciunea de familia a lui Ahitofel. Nu uitați că ni se spune despre Solomon că a fost „înțelept”, chiar și înainte ca să ceară înțelepciune de la Dumnezeu. David apreciază acest lucru:

„Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în Locuinţa morţilor” (1 Împărați 2:6).

Chiar și faptul că a ales să ceară de la Dumnezeu înțelepciune este o dovadă că a fost înțelept! Se cere să fii înțelept ca să dorești înțelepciune.

Al doilea lucru pe care-l aflăm despre Ahitofel este că i-a fost necredincios lui David și, dacă nu a complotat de-a dreptul cu Absalom, cel puțin a fost imediat gata să i se alăture când a început răscoala. Biblia ne spune că Absalom a trimis după Ahitofel, asta însemnând că știa că se poate baza pe loialitatea lui:

„Două sute de oameni din Ierusalim, care fuseseră poftiţi, au însoţit pe Absalom, şi l-au însoţit în prostia lor fără să ştie nimic. Pe când aducea Absalom jertfele, a trimis în cetatea Ghilo după Ahitofel Ghilonitul, sfetnicul lui David. Uneltirea căpăta putere şi poporul se îndrepta în număr tot mai mare de partea lui Absalom“ (2 Samuel 15:11-12).

Al treilea lucru pe care-l aflăm este că David știa foarte bine ce poate Ahitofel și s-a temut foarte mult de influența lui asupra lui Absalom. Unii văd aluzie la Ahitofel într-unul din psalmi:

„Eu zic: „Doamne, ai milă de mine!
Vindecă-mi sufletul! Căci am păcătuit împotriva Ta.”
Vrăjmaşii mei zic cu răutate despre mine:
„Când va muri? Când îi va pieri numele?”

Dacă vine cineva să mă vadă, vorbeşte neadevăruri,
strânge temeiuri ca să mă vorbească de rău,
şi când pleacă, mă vorbeşte de rău pe afară.

Toţi vrăjmaşii mei şoptesc între ei împotriva mea
şi cred că nenorocirea mea îmi va aduce pieirea.
„Este atins rău de tot – zic ei –,
iată-l culcat, n-are să se mai scoale!”

Chiar şi acela cu care trăiam în pace,
în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea,
ridică şi el călcâiul împotriva mea” (Psalmul 41:4-9).

Nu exista nimeni care să poată rivaliza cu Ahitofel în înțelepciune, așa că David geme în el și face apel la singura soluție posibilă: o intervenție providențială din partea lui Dumnezeu:

„Au venit şi au spus lui David: „Ahitofel este împreună cu Absalom printre uneltitori.” Şi David a zis: „Doamne, nimiceşte sfaturile lui Ahitofel!” (2 Samuel 15:31).

Al patrulea lucru pe care ni-l spune textul este că această rugăciune a lui David a fost ascultată și Ahitofel a fost învins de providență. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Fugind de Absalom, David a trecut peste muntele Măslinilor:

„Când a ajuns David pe vârf, unde s-a închinat înaintea lui Dumnezeu, iată că Huşai, Architul, a venit înaintea lui, cu haina sfâşiată şi capul acoperit cu ţărână. David i-a zis: „Dacă vei veni cu mine, îmi vei fi o povară. Dimpotrivă, vei nimici pentru mine sfaturile lui Ahitofel dacă te vei întoarce în cetate şi vei zice lui Absalom: ,,Împărate, eu voi fi robul tău; odinioară am fost robul tatălui tău, dar acum sunt robul tău.” Preoţii Ţadoc şi Abiatar nu vor fi acolo cu tine? Tot ce vei afla din casa împăratului spune preoţilor Ţadoc şi Abiatar. Şi fiindcă ei au acolo la ei pe cei doi fii ai lor, pe Ahimaaţ, fiul lui Ţadoc, şi pe Ionatan, fiul lui Abiatar, prin ei îmi veţi trimite tot ce veţi afla. ,,Huşai, prietenul lui David, s-a întors dar în cetate. Şi Absalom a intrat în Ierusalim“ (2 Samuel 15:32-37).

Hușai a trecut deci formal de partea lui Ansalom și a fost acceptat alături de Ahitofel ca sfetnic. Primul sfat dat de Ahitofel lui Absalom a fost de o viclenie rară. Printr-un singur gest, Ahitofel l-a sfătuit pe Absalom să dea întregii națiuni un semn că nu este doar o hârjoneală în familie, ci este o ruptură categorică între fiul răzvrătit și David, un punct critic după care nu mai poate exista întoarcere. Hușai, deși prezent acolo, n-a putut împiedica sfatul lui Ahitofel:

„Absalom a zis lui Ahitofel: „Sfătuiţi-vă împreună. Ce avem de făcut?” Şi Ahitofel a zis lui Absalom: „Intră la ţiitoarele pe care le-a lăsat tatăl tău pentru paza casei; astfel tot Israelul va şti că te-ai făcut urât tatălui tău şi mâinile tuturor celor ce sunt cu tine se vor întări.”Au întins un cort pentru Absalom pe acoperiş, şi Absalom a intrat la ţiitoarele tatălui său, în faţa întregului Israel.“ (2 Samuel 16:20-22).

De fapt, se împlinea astfel parte din pedeapsa vestită de Natan lui David din cauza păcătuirii cu Bat-Șeba:

„Aşa vorbeşte Domnul: ,,Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta şi voi lua de sub ochii tăi pe nevestele tale şi le voi da altuia, care se va culca cu ele în faţa soarelui acestuia. Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în faţa întregului Israel şi în faţa soarelui” (2 Samuel 12:11-12).

Hușai a avut însă mai mult succes atunci când a fost vorba despre ce tactică să fie abordată în conflictul fiului răsculat cu tatăl său David.

„Ahitofel a zis lui Absalom: „Lasă-mă să aleg douăsprezece mii de oameni! Mă voi scula şi voi urmări pe David chiar în noaptea aceasta. Îl voi lua pe neaşteptate, când va fi obosit şi va avea mâinile slăbite, îl voi înspăimânta şi tot poporul care este cu el va fugi. Voi lovi numai pe împărat şi voi aduce înapoi la tine pe tot poporul; moartea omului pe care-l urmăreşti va face ca toţi să se întoarcă şi tot poporul va fi în pace.”

Remarcați ura lui Ahitofel pentru David. Deși este un sfetnic, nu un general, el „se oferă” să meargă personal să-l ucidă pe David. Nu-l lasă pe Absalom sau pe Amasa să meargă împotriva lui David. Vreea să se ducă el personal. Oare de ce?

Cuvintele acestea au plăcut lui Absalom şi tuturor bătrânilor lui Israel. Dar Absalom a zis: „Chemaţi şi pe Huşai, Architul, şi să auzim şi ce va zice el.”
Huşai a venit la Absalom, şi Absalom i-a zis: „Iată cum a vorbit Ahitofel. Trebuie să facem ce a zis el sau nu? Spune tu!”
Huşai a răspuns lui Absalom: „De data aceasta, sfatul pe care ţi l-a dat Ahitofel nu este bun.” Şi Huşai a zis: „Tu cunoşti vitejia tatălui tău şi a oamenilor lui; sunt înfuriaţi ca o ursoaică de pe câmp căreia i s-au răpit puii. Tatăl tău este un om de război şi nu va petrece noaptea cu poporul; iată, acum stă ascuns în vreo groapă sau în vreun alt loc. Şi dacă, de la început, vor cădea unii sub loviturile lor, se va auzi îndată şi se va zice: ,,Poporul care urma pe Absalom a fost înfrânt!” Atunci, cel mai viteaz, chiar dacă ar fi avut o inimă de leu, se va înspăimânta, căci tot Israelul ştie că tatăl tău este un viteaz şi că are nişte viteji cu el.
Sfatul meu este dar ca tot Israelul să se strângă la tine, de la Dan până la Beer-Şeba, o mulţime ca nisipul de pe marginea mării. Şi tu însuţi să mergi la luptă.
Dacă vom ajunge la el în vreun loc unde l-am găsi, vom cădea peste el cum cade roua pe pământ, şi nu va scăpa niciunul, nici el, nici vreunul din oamenii care sunt cu el.
Dacă va fugi într-o cetate, tot Israelul va duce funii la cetatea aceea şi o vom trage în pârâu până când nu va mai rămâne nicio piatră în ea.”

Absalom şi toţi oamenii lui Israel au zis: „Sfatul lui Huşai, Architul, este mai bun decât sfatul lui Ahitofel.” Dar Domnul hotărâse să nimicească bunul sfat al lui Ahitofel, ca să aducă nenorocirea peste Absalom“ (2 Samuel 17:1-14).

Hușai a trimis ștafeta cu vești la împăratul David și l-a prevenit de planul lui Absalom (2 Samuel 17:15-22). Se anunța deci o luptă teribilă și nimeni nu știa cum se vor termina lucrurile. Nimeni? Nimeni cu excepția celui care era mai deștept ca toți. În momentul acela Ahitofel a înțeles tot. Situația era pecetluită, așa că el s-a dus … să se spânzure:

„Ahitofel, când a văzut că sfatul lui n-a fost urmat, a pus şaua pe măgar şi a plecat acasă, în cetatea lui. Şi-a pus casa în rânduială şi s-a spânzurat. Când a murit, l-au îngropat în mormântul tatălui său“ (2 Samuel 17:23).

De ce s-a spânzurat Ahitofel?

N-a fost o criză de moment, un moment de slăbiciune, furie care i-a întunecat mintea. Nu! Ahitofel face lucrul acesta pe îndelete, cu un calcul precis și cu sânge rece. Tocmai de aceea este mai curios ceea ce face. Inexbilicabil însă? Nu! Simetria cu un alt sinucigaș celebru din Biblie este extraordinară. Ahitofel seamănă ca două picături de apă cu … Iuda, vânzătorul Domnului Isus.

Fără să mai aștepte deznodământul luptei de pe teren, Ahitofel a înțeles ceea ce n-au înțeles toți ceilalți, iar ceea ce a înțeles nu i-a plăcut de loc. S-a dus acasă la Ghilo (2 Samuel 15:12), „și-a pus casa în rânduială“, adică le-a dat la toate un viitor bun și … s-a spânzurat. De ce a făcut-o?

Unii spun că a făcut-o din teamă. Ahitofel și-a dat seama că este un om mort, pentru că David va avea suficient timp să-și adune o armată și nimeni nu-l putea învinge pe David. Nici o armată a vremii nu i-a putut sta împotrivă. David a fost împăratul care n-a pierdut niciodată un război. Ahitofel știa foarte bine aceasta. Oricât de mult adevăr conține această părere, eu nu o împărtășesc.

Alții spun că Ahitofel a fost prea mândru ca să se smerească în fața unui David pe care l-a trădat și a refuzat să mai dea ochii cu cel pe care-l vânduse. Și aceștia au ceva dreptate, dar eu nu îmbrățișez părerea lor.

Alții spun că Ahitofel n-a crezut că ar mai putea să primească iertare de la David. Ceea ce făcuse trecuse cu mult peste ceea ce știa el că poate ierta David.

Eu cred că Ahitofel nu s-a temut de David și nu s-a îndoit că ar mai putea avea un viitor dincolo de iertarea acordată. Cred că el nu s-a spânzurat din cauza lui David, ci din cauza lui … Dumnezeu. Ahitofel ar fi putut probabil să mai aibă un viitor, dar l-a refuzat. Ahitofel a avut o problemă cu Dumnezeu. Vedeți, Ahitofel îl ura pe David. L-a urât de multă vreme cu o ură care l-a măcinat pe dinăuntru, mocnind în sufletul lui ca magma unui vulcan, iar când a început răscoala lui Absalom a crezut că a venit clipa potrivită să erupă. De ce? Pentru că Ahitofel a fost bunicul Bat-Șebei, femeia pe care a necinstit-o David și căreia i-a asasinat bărbatul:

„ … Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo“ (2 Samuel 23:34)

„David a întrebat cine este femeia aceasta şi i-au spus: „Este Bat-Şeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, Hetitul” (2 Samuel 11:3).

Monstruozitatea faptei lui David este că a luat-o pe fata unuia dintre vitejii din forțele de elită ale împărăției:

„Asael, fratele lui Ioab, din numărul celor treizeci, … Elifelet, fiul lui Ahasbai, fiul unui Maacatit. Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. … Urie, Hetitul. De toţi: treizeci şi şapte.” (2 Samuel 23:24, 34, 39)

Ahitofel n-a uiat și n-a putut trece niciodată peste ceea ce i-a făcut David nepoatei sale, atunci când s-a băgat în casa fiului și a nepoatei sale și a adus stricăciunea, moartea și prăpădul. În conștiința lui, Ahitofel n-a priceput cum poate un Dumnezeu sfânt să nu-l omoare pe David pentru ce a făcut. Asta era adevărata lui problemă! În fiecare zi petrecută la curtea împăratului el îl vedea pe unul care-i nenorocise familia și căruia Dumnezeu a refuzat să-i aplice Legea.

Acum, când sfatul lui a fost refuzat de Absalom, Ahitofel a înțeles toată stratagema făcută de David cu Hușai și, mai mult, a înțeles că Dumnezeu era pe cale să-și salveze iar „protejatul“.

Spânzurarea era o formă de sinucidere inimaginabilă pentru un copil al lui Dunezeu, dar pe Ahitofel nu-l mai interesează ce-I place sau ce nu-I place lui Dumnezeu. Lui nu-i pasă dacă Îl supără pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu făcuse ceva ce-l supărase pe el. El nu l-a mai putut ierta pe Dumnezeu. Înțelepciunea lui intrată în conflict cu înțelepciunea lui Dumnezeu l-a împins la un act „de onoare”. Asemenea unui samurai japonez care-și face „harakiri“, Ahitofel a evitat un viitor inacceptabil.

„Dacă se va omorî un om care a săvârşit o nelegiuire vrednică de pedeapsa cu moartea şi l-ai spânzurat de un lemn, trupul lui mort să nu stea noaptea pe lemn, ci să-l îngropi în aceeaşi zi, căci cel spânzurat este blestemat înaintea lui Dumnezeu, şi să nu spurci ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău” (Deuteronom 21:22-23).

Observați că David nu i-a dorit lui Ahitofel moartea. El a cerut Domnului să-i nimicească doar sfaturile, nu să-l nimicească pe el. Ahitofel n-a mai putut însă trăi din cauza urii lui față de David și din cauza supărării lui pe Dumnezeu. Pentru un astfel de om, ca și pentru urmașul său revoltat, Iuda, nu a mai existat cale de scăpare.

Tu și cu mine avem ceva de învățat din aceasta. Da, există oameni care nu te vor place nici pe tine. Există oameni care îți vor cunoaște defectele, greșelile și nu te vor trata niciodată cu harul cu care te tratează Dumnezeu. Nu te prăpădi însă cu firea. Au pățit-o mulți alții înaintea ta. A pățit-o până și singurul despre care s-a spus că a fost „un omul după inima lui Dumnezeu“.

Ca o compensație pentru ura cu care a fost urmărit de Ahitofel, Dumnezeu i l-a dăruit lui David pe Barzilai. Când Dumnezeu închide o ușă, deschide o alta și când unii te vor prigoni, alții îți vor arăta prietenie.

„David ajunsese la Mahanaim când a trecut Absalom Iordanul, însoţit de toţi bărbaţii lui Israel. Absalom a pus pe Amasa în fruntea oştirii, în locul lui Ioab. Amasa era fiul unui om numit Itra, Israelitul, care intrase la Abigal, fata lui Nahaş şi sora Ţeruiei, mama lui Ioab. Israel şi Absalom au tăbărât în ţara Galaadului. Când a ajuns David la Mahanaim, Şobi, fiul lui Nahaş, din Raba fiilor lui Amon, Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar, şi Barzilai, Galaaditul, din Roghelim, au adus paturi, lighene, vase de pământ, grâu, orz, făină, grâu prăjit, bob, linte, uscături, miere, unt, oi şi brânză de vacă. Au adus aceste lucruri lui David şi poporului care era cu el, ca să mănânce, căci ziceau: „Poporul acesta trebuie să fi suferit de foame, de oboseală şi de sete, în pustie” (2 Samuel 17:24-29).

Barzilai a fost deci unul dintre aceia care s-au oferit să dea ajutor lui David și cetei lui. Ei și-au asumat un risc mare pe timp de război, identificându-se cu împăratul în situația în care Absalom și trupele lui erau „doar la o aruncătură de băț”, ca să zicem așa.

Numele lui Barzilai, Galaaditului din Roghelim, înseamnă în traducere „om de fier”. Biblia ne spune de încă doi oameni care l-au purtat (2 Samuel 21:8; Ezra 2:61). Omul acesta din Mahanaim era foarte bogat, dar se mulțumea să trăiască modest, preocupat mereu să fie de folos celor din jurul său. El și-a deschis casa pentru David și i-a fost gazdă pe durata exilului. Vă imaginați scena dintre el și nevasta lui …
„Draga mea, de azi avem oaspeți”.
„Cine, domnul meu?”
„Îl luăm la noi pe împăratul David și oamenii care au venit împreună cu el”.
„Vai de mine! Împăratul? De ce nu mi-ai spus mai dinainte? Casa noastră nu-i gata pentru un asemenea oaspete. Și apoi, împreună cu toți oamenii care vor veni la el … Dar aceasta înseamnă sute și sute de oameni, o armată întreagă! Cu ce-i vom hrăni?”
„Fii liniștită, draga mea. Dumnezeu ne-a dat destul și avem în jur vecini buni care vor da și ei. Împăratul David este un om bun și nu se va uita pretențios la toate. Nu uita că și-a petrecut tinerețea pe câmp, păscând oile tatălui său. Va fi bine. Va fi foarte, foarte bine. Și-apoi … nici nu cred că va dura așa de mult”.

Și n-a durat. După scurta lui ședere, David a fost condus cu politețe de gazda sa până la malurile Iordanului:

„Barzilai, Galaaditul, s-a pogorât din Roghelim şi a trecut Iordanul împreună cu împăratul, ca să-l petreacă până dincolo de Iordan. Barzilai era foarte bătrân, în vârstă de optzeci de ani. El îngrijise de împărat în timpul şederii lui la Mahanaim, căci era un om foarte bogat.
Împăratul a zis lui Barzilai: „Vino cu mine, şi te voi hrăni la mine în Ierusalim.”
Dar Barzilai a răspuns împăratului: „Câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui cu împăratul la Ierusalim? Eu sunt astăzi în vârstă de optzeci de ani. Pot eu să mai cunosc ce este bun şi ce este rău? Poate robul tău să mai aibă vreun gust pentru ce mănâncă şi bea? Pot eu să mai aud glasul cântăreţilor şi cântăreţelor? Şi pentru ce să mai fie robul tău o povară pentru domnul meu, împăratul?Robul tău va merge puţin dincolo de Iordan cu împăratul. De altfel, pentru ce mi-ar face împăratul această binefacere? Să se întoarcă robul tău şi să mor în cetatea mea, lângă mormântul tatălui meu şi al mamei mele! Dar iată că robul tău Chimham va trece cu împăratul, domnul meu; fă ce vei crede pentru el” (2 Samuel 19:31-37).

Este un dialog între doi oameni ai lui Dumnezeu. Transpare prin ei frumusețea și bunătatea dumnezeiască. David nu ia ca un lucru de apucat credincioșia, ospitalitatea și dărnicia lui Barzilai, iar bătrânul galaadit nu vrea să profite din ea. El apare ca un om credincios, cumpărat, realist și mulțumit cu ce are de la Domnul.

Singura lui dorință este ca acest Chimham, unul din fii săi, să meargă mai departe cu David. Barzilai a riscat totul identificându-se cu persecutatul David. Răsplata lui va fi că unul din fiii lui va trăi de-acum la curtea regală. Despărțirea dintre David și Barzilai este duioasă:

„Împăratul a zis: „Chimham să treacă împreună cu mine şi voi face pentru el ce vei vrea; tot ce vei dori de la mine, îţi voi da!”
După ce tot poporul a trecut Iordanul şi după ce l-a trecut şi împăratul, împăratul a sărutat pe Barzilai şi l-a binecuvântat. Şi Barzilai s-a întors acasă” (2 Samuel 19:38-39).

Gestul lui Barzilai l-a impresionat mult pe David. Galaaditul din Roghelim a fost omul potrivit, la locul potrivit, la timpul potrivit și cu resursele potrivite. Casa lui Barzilai a fost un refugiu salvator pe vreme de vijelie, o oază de înviorare într-un loc pustiu, un loc de prietenie când îl alunga din urmă dușmănia și ura. David a știut să privească dincolo de Barzilai la ajutorul providențial care venea de la Domnul, iar asta i-a întărit credința într-o vreme de cumpănă. Împăratul n-a uitat niciodată ce a făcut Barzilai, nici pe patul morții. Iată cuvintele lăsate ca testament lui Solomon:

„Să te porţi cu bunăvoinţă cu fiii lui Barzilai, Galaaditul, şi ei să mănânce la masă cu tine, căci tot aşa s-au purtat şi ei cu mine, ieşindu-mi înainte când fugeam de fratele tău Absalom” (1 Împărați 2:7).

Fii și tu un Barzilai pentru Împăratul Isus Christos, aflat acum și El în exil, și să dea Domnul să ai și tu urmași care să fie acceptați etern la masa Lui.

Am spus la început că nu vei putea niciodată să placi la toată lumea și trebuie acum să adăugăm că nu vei reuși nici să le rezolvi pe toate. Stai între limitările tale. Dumnezeu va avea grijă de toate. Iată câteva exemple.

Conflictul cu Mefiboșet și Țiba – un impas din care nu s-a putut ieși, ca o remiză dintr-un șah etern

Cel de al doilea conflict colateral din istoria cu Absalom a fost neînțelegerea dintre David și doi oameni din casa lui Saul, Mefiboșet și Țiba. S-au înfățișat amândoi înaintea împăratului David când acesta s-a întors din bejenie și, fiecare, a pretins că el are dreptate. Spre deosebire de Solomon care a înscenat tăierea copilului în două ca să dea fiecărei presupuse mame câte o jumătate ( 1 Împărați 3:16-28), David n-a soluționat această criză, mulțumindu-se doar să zică: Probabil că fiecare aveți dreptate sau că niciunul n-aveți dreptate. Eu nu știu. Faceți jumătate, jumătate.

Ce se întâmplase?

Mefiboșet a fost scos din anonimat de nostalgia lui David după prietenul său Ionatan.

„Ionatan, fiul lui Saul, avea un fiu olog de picioare şi în vârstă de cinci ani când a venit din Izreel vestea morţii lui Saul şi a lui Ionatan; doica lui l-a luat şi a fugit şi, fiindcă se grăbea să fugă, a căzut şi a rămas olog; numele lui era Mefiboşet“ (2 Samuel 4:4).

„David a zis: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?”
Era un slujitor din casa lui Saul, numit Ţiba, pe care l-au adus la David.
Împăratul i-a zis: „Tu eşti Ţiba?”
Şi el a răspuns: „Robul tău, da!”
Împăratul a zis: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”
Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Mai este un fiu al lui Ionatan, olog de picioare”. Împăratul a zis: „Unde este?” Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Este în casa lui Machir, fiul lui Amiel, la Lodebar”.
Împăratul David l-a trimis să-l ia din casa lui Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar. Şi Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a venit la David, a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat.
David a zis: „Mefiboşet!”
Şi el a răspuns: „Iată robul tău!”
David i-a zis: „Nu te teme, căci vreau să-ţi fac bine din pricina tatălui tău Ionatan. Îţi voi da înapoi toate pământurile tatălui tău, Saul, şi vei mânca totdeauna la masa mea”.
El s-a închinat şi a zis: „Cine este robul tău, ca să te uiţi la un câine mort ca mine?”
Împăratul a chemat pe Ţiba, slujbaşul lui Saul, şi i-a zis: „Dau fiului stăpânului tău tot ce era al lui Saul şi tot ce avea toată casa lui. Tu să lucrezi pământurile pentru el, tu, fiii tăi şi robii tăi, şi să strângi roadele, ca fiul stăpânului tău să aibă pâine de mâncare, şi Mefiboşet, fiul stăpânului tău, va mânca totdeauna la masa mea”.
Şi Ţiba avea cincisprezece fii şi douăzeci de robi. El a zis împăratului: „Robul tău va face tot ce porunceşte împăratul, domnul meu, robului său”.
Şi Mefiboşet a mâncat la masa lui David, ca unul din fiii împăratului.
Mefiboşet avea un fiu mic, numit Mica, şi toţi cei ce locuiau în casa lui Ţiba erau robii lui Mefiboşet. Mefiboşet locuia la Ierusalim, căci mânca totdeauna la masa împăratului. El era olog de amândouă picioarele“ (2 Samuel 9:1-13).

Ca familie, Țiba cu cei cincisprezece fii și douăzeci de robi avea mult mai mult nevoie de ogoarele lui Saul decât Mefiboșet, un olog cu o singură progenitură. În plus, Mefiboșet era abonat la bunătățile din casa împăratului, așa că nu depindea doar de recolta de pe ogoarele retrocedate de David. Bunăstarea amândorura era dependentă însă de bunăvoința lui David. În caz de criză națională, semințiile lui Israel se puteau întoarce oricând de la casa lui Iuda la casa lui Beniamin, din care Dumnezeu li-l dăruise pe primul lor împărat, Saul.

Bunăvoința lui David față de Mefiboșet nu făcea altceva decât să țină trează prezența casei lui Saul în conștiința națiunii.

Când a fost forțat de răscoala lui Absalom să fugă de pe tronul din Ierusalim, Țiba și Mefiboșet au fost indirect puși la încercare. Aparent, Țiba. a trecut examenul de credincioșie, dar Mefiboșet nu. Aceasta a fost cel puțin imaginea cu care s-a întâlnit David când pleca în exil:

„Când trecuse David puţin de vârf, iată că Ţiba, slujitorul lui Mefiboşet, a venit înaintea lui cu doi măgari înşeuaţi, pe care erau două sute de pâini, o sută de turte de stafide, o sută de roade de vară şi un burduf cu vin.
Împăratul a zis lui Ţiba: „Ce vrei să faci cu acestea?”
Şi Ţiba a răspuns: „Măgarii sunt pentru casa împăratului, pentru călărie, pâinile şi roadele de vară sunt pentru hrana tinerilor şi vinul, pentru potolirea setei celor ce vor fi obosiţi în pustie.”
Împăratul a zis: „Unde este fiul stăpânului tău?”
Şi Ţiba a răspuns împăratului: „Iată, a rămas la Ierusalim, căci a zis: ,,Astăzi, casa lui Israel îmi va da înapoi împărăţia tatălui meu.”
Împăratul a zis lui Ţiba: „Tot ce este al lui Mefiboşet este al tău.”
Şi Ţiba a zis: „Mă închin cu plecăciune! Să capăt trecere înaintea ta, împărate, domnul meu!” (2 Samuel 16:1-4).

Indirect, aflăm de aici că David era sigur că Dumnezeu îl va întoarce pe tron și va avea autoritate regală. În joc era doar soarta lui Absalom, cel de al treilea „miel“ cu care trebuia să-și ispășească vinovăția.

Când Absalom a fost omorât de Ioab și David s-a întors spre Ierusalim, la trecerea peste Iordan i-a ieșit înainte Mefiboșet. Înfățișarea lui dovedea că și el îi rămăsese credincios lui David pe toată durata răscoalei lui Absalom. Întâlnirea dintre Mefiboșet și David îl pune pe împărat în cumpănă. El află acum și varianta cealaltă, jumătatea a doua de adevăr:

„Mefiboşet, fiul lui Saul, s-a pogorât şi el înaintea împăratului. Nu-şi îngrijise nici picioarele, nici barba, nici nu-şi spălase hainele din ziua când plecase împăratul până în ziua când se întorcea în pace. Când s-a dus înaintea împăratului la Ierusalim, împăratul i-a zis: „Pentru ce n-ai venit cu mine, Mefiboşet?”
Şi el a răspuns: „Împărate, domnul meu, slujitorul meu m-a înşelat, căci robul tău, care este olog, zisese: ,,Voi pune şaua pe măgar, voi încăleca pe el şi voi merge cu împăratul.” Şi el a înnegrit pe robul tău la domnul meu, împăratul. Dar domnul meu, împăratul, este ca un înger al lui Dumnezeu. Fă ce vei crede. Căci toţi cei din casa tatălui meu au fost nişte oameni vrednici de moarte înaintea împăratului, domnul meu, şi totuşi tu ai pus pe robul tău în rândul celor ce mănâncă la masă cu tine. Ce drept mai pot avea eu şi ce am să cer eu împăratului?” (2 Samuel 19:24-28)

David nu știa pe cine să creadă. În felul lor, amândoi aveau dreptate. Țiba își riscase viața venind la împărat când se părea că Absalom va prelua tronul … Mefiboșet arăta acum ca un om tras pe sfoară de arendașul său și „în doliu” de când plecase David de acasă … Dar de ce nu găsise el pe cineva să-l aducă atunci când a venit Țiba? Cum de atunci nu putuse, dar acum a putut? …

Poziția strategică a lui David nu era prea puternică. Fusese un război civil produs de familia sa și celelalte seminții îi puteau foarte bine întoare spatele. David a trebuit să recâștige inima celorlalte seminții din Israel. A decis să nu forțeze lucrurile și să se întoarcă deocamdată la Ghilgal, nu la Ierusalim. Știa deci că ceea ce va face cu Mefiboșet va fi un mesaj pentru întreaga națiune … Iertarea lui va fi garanta iertarea tuturor celor care au luptat împotriva lui de partea lui Absalom …

Din toate aceste calcule, David scoate o soluție care nu este soluție, făcându-le pe plac amândorura:

„Împăratul i-a zis: „Ce mai vorbeşti atâta? Am spus: ,,Tu şi Ţiba veţi împărţi pământurile” (2 Samuel 19:29).

Reacția lui Mefiboșet a fost cea mai bună campanie electorală, iar mesajul lui a avut ecou în toate celelalte seminții:

„Şi Mefiboşet a zis împăratului: „Să ia chiar totul, căci împăratul, domnul meu, se întoarce în pace acasă” (2 Samuel 19:30).

„Împăratul s-a îndreptat spre Ghilgal, însoţit de Chimham. Tot poporul lui Iuda şi jumătate din poporul lui Israel petrecuseră pe împărat dincolo de Iordan. Dar toţi bărbaţii lui Israel au venit la împărat şi i-au zis: „Pentru ce te-au furat fraţii noştri, bărbaţii lui Iuda, şi au trecut pe împărat peste Iordan, împreună cu casa lui şi cu toţi oamenii lui David?”
Toţi bărbaţii lui Iuda au răspuns bărbaţilor lui Israel: „Fiindcă împăratul ne este rudă. Şi ce aţi găsit aici, ca să vă mâniaţi? Am trăit noi pe cheltuiala împăratului? Ne-a făcut el daruri?”
Şi bărbaţii lui Israel au răspuns bărbaţilor lui Iuda: „Împăratul este de zece ori mai mult al nostru şi chiar la David avem mai mult drept decât voi. Pentru ce ne-aţi nesocotit? N-am fost noi cei dintâi care am spus să se întoarcă împăratul nostru?”
Şi bărbaţii lui Iuda au vorbit cu mai multă asprime decât bărbaţii lui Israel” (2 Samuel 19:40-43).

Conflicte cu Șeba, Ioab și Amasa

Din această supărare, a ieșit apoi o altă complicație care arăta ce instabilă era toată situația și cât de mult și-ar fi dorit cei din seminția lui Beniamin, din care a fost Saul, să revină la domnie:

„Acolo era un om de nimic, numit Şeba, fiul lui Bicri, Beniamitul. El a sunat din trâmbiţă şi a zis: „Noi n-avem nicio parte cu David, nicio moştenire cu fiul lui Isai! Fiecare la cortul său, Israele!”
Şi toţi bărbaţii lui Israel s-au depărtat de David şi au urmat pe Şeba, fiul lui Bicri. Dar bărbaţii lui Iuda au rămas credincioşi împăratului lor şi l-au însoţit de la Iordan până la Ierusalim.
David a intrat iarăşi în casa lui, la Ierusalim. Împăratul a luat cele zece ţiitoare pe care le lăsase pentru paza casei şi le-a pus într-o casă sub pază; a îngrijit de ele, dar n-a intrat la ele. Şi au fost închise până în ziua morţii lor, trăind în văduvie” (2 Samuel 20:1-3).

Tot din considerente de împăcare națională, dar și pentru că nu l-a iertat pe cel care i-a ucis fiul, David l-a schimbat pe Ioab de la conducerea armatei și l-a pus în locul său pe Amasa, conducătorul oastei lui Absalom.

„Însă Israel fugise fiecare în cortul lui. Şi în toate seminţiile lui Israel, tot poporul se certa zicând: „Împăratul ne-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor noştri, el ne-a scăpat din mâna filistenilor, şi acum a trebuit să fugă din ţară dinaintea lui Absalom. Şi Absalom, pe care-l unsesem să domnească peste noi, a murit în bătălie. De ce nu puneţi o vorbă pentru întoarcerea împăratului?”
La rândul său, împăratul David a trimis să spună preoţilor Ţadoc şi Abiatar: „Vorbiţi bătrânilor lui Iuda şi spuneţi-le: ,,Pentru ce aţi fi voi cei din urmă pentru întoarcerea împăratului în casa lui? (Căci ce se spunea în tot Israelul ajunsese până la împărat.) Voi sunteţi fraţii mei, sunteţi os din oasele mele şi carne din carnea mea. Pentru ce aţi fi voi cei din urmă pentru aducerea împăratului înapoi?” Şi lui Amasa spuneţi-i aşa: ,,Nu eşti tu oare os din oasele mele şi carne din carnea mea? Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă nu vei fi înaintea mea pentru totdeauna căpetenia oştirii în locul lui Ioab! ”
David a înmuiat inima tuturor celor din Iuda, de parcă ar fi fost un singur om, şi au trimis să spună împăratului: „Întoarce-te, tu şi toţi slujitorii tăi.” Împăratul s-a întors şi a ajuns până la Iordan. Şi Iuda s-a dus la Ghilgal, ca să iasă înaintea împăratului şi să-l facă să treacă Iordanul” (2 Samuel 19:9-15).

Asta n-a durat însă mult pentru că Ioab a știut cum să-și rezolve singur și această problemă:

„Împăratul a zis lui Amasa: „Cheamă-mi peste trei zile pe bărbaţii lui Iuda, şi tu să fii de faţă aici.”
Amasa a plecat să cheme pe Iuda, dar a zăbovit peste vremea pe care i-o hotărâse împăratul.
David a zis atunci lui Abişai: „Şeba, fiul lui Bicri, ne va face acum mai mult rău decât Absalom. Ia tu însuţi pe slujitorii stăpânului tău şi urmăreşte-l, ca nu cumva să găsească cetăţi întărite şi să se ascundă dinaintea noastră.”
Şi Abişai a plecat, urmat de oamenii lui Ioab, de cheretiţi şi de peletiţi, şi de toţi vitejii; au ieşit din Ierusalim ca să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri. Când au fost lângă piatra cea mare care este la Gabaon, Amasa a ajuns înaintea lor. Ioab era încins cu o sabie pe deasupra hainelor de război, cu care era îmbrăcat; ea era legată la coapsă şi stătea în teacă şi, când a înaintat Ioab, sabia a alunecat.
Ioab a zis lui Amasa: „Eşti sănătos, frate?” Şi, cu mâna dreaptă, a apucat pe Amasa de barbă să-l sărute. Amasa n-a luat seamă la sabia care era în mâna lui Ioab, şi Ioab l-a lovit cu ea în pântece şi i-a vărsat măruntaiele pe pământ, fără să-i mai dea o a doua lovitură. Şi Amasa a murit” (2 Samuel 20:1-10).

Ca să se arate ultil și indispensabil pentru David, Ioab s-a dus apoi în urmărirea rivalului la tron:

„Ioab şi fratele său Abişai au urmărit pe Şeba, fiul lui Bicri. Un bărbat dintre oamenii lui Ioab a rămas lângă Amasa şi zicea: „Cine vrea pe Ioab şi cine este pentru David? Să urmeze pe Ioab!”
Amasa se rostogolea în sânge în mijlocul drumului, şi omul acela, văzând că tot poporul se opreşte, a tras pe Amasa din drum, pe un câmp, şi a aruncat o haină pe el când a văzut că toţi cei ce ajungeau lângă el se opreau. După ce a fost luat din drum, fiecare a urmat pe Ioab, ca să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri.

Ioab a străbătut toate seminţiile lui Israel înspre Abel-Bet-Maaca şi toţi bărbaţii de seamă s-au strâns şi l-au urmat. Au venit şi au împresurat pe Şeba în Abel-Bet-Maaca şi au ridicat împotriva cetăţii un val care atingea întăritura. Tot poporul care era cu Ioab săpa zidul ca să-l facă să cadă.
Atunci, o femeie înţeleaptă a început să strige din cetate: „Ascultaţi, ascultaţi! Spuneţi, vă rog, lui Ioab: ,,Apropie-te până aici, căci vreau să-ţi vorbesc!”
El s-a apropiat de ea, şi femeia a zis: „Tu eşti Ioab?” El a răspuns: „Eu sunt.” Şi ea i-a zis: „Ascultă vorbele roabei tale.” El i-a răspuns: „Ascult.”
Şi ea a zis: „Odinioară era obiceiul să se spună: ,,Să întrebăm în Abel!” Şi totul se isprăvea astfel. Eu sunt una din cetăţile liniştite şi credincioase din Israel, şi tu cauţi să pierzi o cetate care este o mamă în Israel! Pentru ce ai nimici tu moştenirea Domnului?”
Ioab a răspuns: „Departe, departe de mine gândul să nimicesc sau să dărâm! Nu este aşa! Dar un om din muntele Efraim, numit Şeba, fiul lui Bicri, a ridicat mâna împotriva împăratului David; daţi-l încoace numai pe el, şi mă voi depărta de cetate.”
Femeia a zis lui Ioab: „Iată, capul lui îţi va fi aruncat peste zid.”
Şi femeia s-a dus şi a înduplecat pe tot poporul cu înţelepciunea ei; au tăiat capul lui Şeba, fiul lui Bicri, şi l-au aruncat lui Ioab. Ioab a sunat din trâmbiţă; s-au împrăştiat de lângă cetate şi fiecare s-a dus în cortul lui. Şi Ioab s-a întors la Ierusalim, la împărat” (2 Samuel 20:10-22).

Evenimentele au avut logica lor, deși situația i-a scăpat cu totul din mână lui David. Oamenii s-au dușmanit, s-au vorbit de rău, s-au înfruntat și s-au omorât unul pe altul fără ca David să aibă vreun cuvânt de spus sau să poată face ceva. Acceptă și tu că nu ești chemat să le rezolvi pe toate. Ai și tu limitările tale. Peste toate însă fi sigur că veghează Dumnezeu și providența Lui se va îngriji de toate și de fiecare în parte. Este lumea Lui și El va judeca și-i va pune la locul lui pe fiecare în parte.

Cap. XV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Absalom LA CAP. XV – CONFLICT CU CONSECINȚELE PĂCATULUI – MOARTEA LUI ABSALOM

Lecția practică: Frumusețea exterioară poate ascunde o inimă urâtă.

Text: 2. Samuel 13 —19

Absalom a fost omul unor ambiții nemăsurate și nejustificate. Viața lui este o poveste urâtă despre un om frumos. Nu degeaba se spune că uneori „Ce pe-afară e frumos, înăuntru-i găunos”, sau, în limbajul bâlciurilor călătoare: „Afară-i vopsit gardu’ / Înăuntru-i leopardu’! “

Cine a fost Absalom?

Absalom a fost doar pe jumătate israelit. Mama lui a fost „Maaca, fata lui Talmai, împăratul Gheşurului” (2 Samuel 3:3).

Biblia nu ne spune cum de a luat-o David ca nevastă, dar bănuim că a fost atras de frumusețea ei răpitoare. Ambii copii pe care i-a dăruit ea lui David au moștenit această frumusețe:

(mai mult…)

Cap. XIV – Conflict cu consecințele păcatului – moartea lui Amnon LA CAP. XIV – CONFLICT CU CONSECINȚELE PĂCATULUI – MOARTEA LUI AMNON

Lecția practică: Este o mare diferență între pofta păcatului și pasiunea iubirii curate.

Text: 2 Samuel 13

Am vorbit odată tinerilor din San Francisco din acest text și le-am spus să fie foarte atenți la calitatea prietenilor pe care și-i fac. Despre Amnon, un fiu al lui David s-ar putea spune că a murit, iar pe piatra funerară i s-ar fi putut scrie: „Amnon avea un prieten …“ (2 Samuel 13:3). Aceasta a fost cauza care i-a adus moartea.

În realitate, Amnon și Ionadab, prietenul care l-a nenorocit au fost verișori primari: „Ionadab, fiul lui Șimea, fratele lui David“. Și ni se mai spune încă ceva despre tânărul acesta: „Și Ionadab era un om foarte șiret“ (2 Samuel 13:3).

(mai mult…)

Cap. XIII – Conflict cu consecințele păcatului – moartea copilului Bat-Șebei LA CAP. XIII – CONFLICT CU CONSECINȚELE PĂCATULUI – MOARTEA COPILULUI BAT-ȘEBEI

Lecția practică: Iubește-i pe ai tăi necondiționat și până la capăt!

Text: 2 Samuel 12:1-25

A fost David un tată bun? Nu vă grăbiți să răspundeți. Hai să stăm puțin de vorbă și să vedem. Știu că sunt unii care spun că „David a fost un împărat colosal, dar un tată catastrofal“. Au însă dreptate?

Dacă l-am întreba pe fiul său, pe Solomon, probabil că el ne-ar răspunde: „Nu există părinți ideali, pentru că nu există oameni perfecți. Nu există familii ideale. Nu există tați ideali și nu există copii ideali“. Ca întotdeauna, Solomon ar avea dreptate și de data aceasta. Ce ne spune Biblia despre David?

A fost David un tată care s-a temut de Dumnezeu? Bineînțeles. Am văzut deja lucrul acesta.

(mai mult…)

Cap. XII – Conflict cu pofte nestăpânite

LA CAP. XII – CONFLICT CU POFTE NESTĂPÂNITE

Lecția practică: Cine se pocăiește este mai sfânt ca Marele Preot!

Text: 2 Samuel 11-12

N-aș povesti-o dacă n-ar fi spus-o mai întâi în public nenea Richard Wurmbrand și apoi a repetat-o de câteva ori și altora.

Erau anii târzii ai pregătirii pentru „marea trecere“ dincolo de cortina temporară a morții. Nenea Richard avea trăiri duhovnicești intense, ceasuri de curățire lăuntrică majoră. L-am găsit tulburat peste obișnuit în dimineața aceea …

„Am avut un vis, o vedenie. N-am spus-o nimănui. Nici lui Bințea. Se făcea că eram pe un munte foarte, foarte înalt, ca muntele Kilimangiaro din Tanzania, Africa. Mă uitam în sus, nu spre pământ, pentru că de sus venea spre mine un glas care mă întreba grav și pătruzător: „Richard, de ce nu ești un sfânt? După atâția ani de umblare cu Mine, de ce nu ești încă sfânt?“

(mai mult…)

Cap. XI – Conflict cu Amoniții și cu popoarele din jur

LA CAP. XI – CONFLICT CU AMONIȚII ȘI CU POPOARELE DIN JUR

Lecția practică: Nu te mira că ai dușmani! Nu sunt ai tăi. Sunt dușmanii Domnului. Poartă războaiele Domnului și luptă-te lupta cea bună!

Text: 2 Samuel 10

David a fost omul unui destin special. Cântărețul suav și sentimental din harpă a știut să se și mânie, să fie violent și să lupte cu lupul și cu leul care veneau să-i fure mieii din turmă (1 Samuel 17:34-35). Goliat a simțit mânia lui David și tot așa au simțit-o și dușmanii poporului lui Dumnezeu. Pentru cei care vor să simtă mânia din inima lui David față de dușmanii săi și ai Domnului vă rog să citiți psalmii de răzbunare. Ei nu sunt nici blânzi și nici puțini la număr (Psalmii 5, 10, 17, 35, 58, 59, 69, 70, 79, 83, 109, 129, 137, 140). Asta ca să nu mai pomenim despre izbucnirea de ură care apare în altfel destul de cumpătatul psalm pe care-l spun fetele în adunările creștinilor:

(mai mult…)

Cap. X – Conflict cu Mical, fata lui Saul

Textul lecției: 2 Samuel 6

Cu ocazia aducerii chivotului la Ierusalim, David s-a închinat Domnului cu entuziasm și cu exuberanță:

„David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire“.

„Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe“. (2 Samuel 6:14-15).

În pornirea lui nestăvilită, David a făcut temporar și lucrarea de preot. S-a făcut una cu leviții în cântec și una cu preoții în binecuvântarea poporului:

„După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui, în mijlocul cortului pe care-l ridicase David pentru chivot, şi David a adus înaintea Domnului arderi-de-tot şi jertfe de mulţumire. Când a isprăvit David de adus arderile de tot şi jertfele de mulţumire, a binecuvântat poporul în Numele Domnului oştirilor. Apoi a împărţit la tot poporul, la toată mulţimea lui Israel, bărbaţi şi femei, fiecăruia câte o pâine, o bucată de carne şi o turtă de stafide. Şi tot poporul a plecat, fiecare la casa lui“. (2 Sam. 6:17-19)

O singură persoană n-a împărtășit entuziasmul împăratului, Mical, nevasta tinereții lui:

„Pe când chivotul Domnului intra în cetatea lui David, Mical, fata lui Saul, se uita pe fereastră şi, văzând pe împăratul David sărind şi jucând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima ei“ (2 Samuel 6:16)

„David s-a întors să-şi binecuvânteze casa. Mical, fata lui Saul, i-a ieşit înainte şi a zis: „Cu câtă cinste s-a purtat azi împăratul lui Israel descoperindu-se înaintea slujnicelor supuşilor lui, cum s-ar descoperi un om de nimic!” (2 Samuel 6:20).

Observați că textul o prezintă pe Mical ca „fata lui Saul“, nu ca pe „nevasta lui David. Asta este foarte semnificativ.

Contrastul dintre David și Mical poate și trebuie văzut ca o înfruntare între aroganța regală artificială a fetei lui Saul și smerenia popularului cioban pus de Dumnezeu în fruntea turmei poporului Său. David s-a uitat „în sus“ și L-a lăudat pe Dumnezeu cu toată ființa lui, Mical s-a uitat pe fereastră „în jos“ la scena dansului și s-a scârbit de dispreț. I s-a părut că David a necinstit oficiul împărătesc dansând cu oamenii de rând și fiind mult prea familiar cu „slujnicele supușulor lui“.

El s-a uitat de jos în sus, smerindu-se înaintea lui Dumnezeu. Ea s-a uitat de sus în jos, disprețuindu-l pe împăratul lui Israel.

Există o abandonare entuziastă într-o dăruire fără măsură pe care doar cei foarte îndrăgostiți o pot pricepe. Avem un exemplu asemănător în femeia păcătoasă care și-a risipit comoara de mir curat din vasul de alabastru pentru că L-a iubit pe Domnul Isus (Luca 7:36-50). Diferența dintre David și Mical este umbra diferenței dintre David și Saul. Dacă Saul nu s-ar fi semețit plin de mândrie ar fi rămas pe tron. Mical avea complexul de superioritate a celei care a fost parte din casa regală. Mirosea a putregai pe dinăuntru, iar vorbele ei au scos duhoarea în afară.

Cine a fost această femeie?

Recitind textele din 1 Samuel 18:1-30, 19:1-18, 2 Samuel 3:13-16, și 6:12-23 vom putea reface ceva din istoria ei.

Prima dată când ne întâlnim cu Mical o vedem ca pe o fetișcană îndrăgostită peste cap de chipeșul tînăr cântăreț adus la curtea lui Saul.

„Mical, fata lui Saul, iubea pe David. Au spus lui Saul, şi lucrul i-a plăcut.“ (1 Samuel 18:20).

Unele traduceri spun chiar că Saul „și-a frecat mâinile de anticipație“. Pentru că-l dorea drept ginere? Nu, ci pentru că-l dorea mort! Tânărul ajunsese periculos de popular, scandalos de aplaudat și nesuferit de pus în cântece populare. Saul nu-l putea suferi. Îl detesta și căuta o cale să scape de el.

„El îşi zicea: „I-o voi da ca să-i fie o cursă şi să cadă sub mâna filistenilor” (1 Samuel 18:29).

Saul a pus la cale un plan ca să-l omoare pe David prin mâna filistenilor, cerându-i lui David ca probă a vredniciei „o sută de prepuțuri de-ale filistenilor“. El spera că va fi omorât de filisteni:

„Şi Saul a zis lui David pentru a doua oară: „Astăzi îmi vei fi ginere”.
Saul a dat slujitorilor săi următoarea poruncă: „Vorbiţi în taină lui David şi spuneţi-i: ,,Iată că împăratul e binevoitor faţă de tine şi toţi slujitorii lui te iubesc; fii acum ginerele împăratului.”
Slujitorii lui Saul au spus aceste lucruri la urechile lui David. Şi David a răspuns: „Credeţi că este uşor să fii ginerele împăratului? Eu sunt un om sărac şi de puţină însemnătate.” Slujitorii lui Saul i-au spus ce răspunsese David.
Saul a zis: „Aşa să vorbiţi lui David: ,,Împăratul nu cere nici o zestre; ci doreşte o sută de prepuţuri de ale filistenilor, ca să-şi răzbune pe vrăjmaşii lui.” Saul avea de gând să facă pe David să cadă în mâinile filistenilor.
Slujitorii lui Saul au spus aceste cuvinte lui David, şi David a primit ce i se ceruse ca să fie ginerele împăratului. Înainte de vremea hotărâtă, David s-a sculat, a plecat cu oamenii lui şi a ucis două sute de oameni dintre filisteni; le-a adus prepuţurile şi a dat împăratului numărul întreg, ca să fie ginerele împăratului. Atunci, Saul i-a dat de nevastă pe fiică-sa Mical. Saul a văzut şi a înţeles că Domnul era cu David şi fiică-sa, Mical, iubea pe David“ (1 Samuel 18:17-28).

Care era problema lui Saul? Gelozia:

„Saul s-a temut din ce în ce mai mult de David şi toată viaţa i-a fost vrăjmaş.“ (1 Samuel 18:25).

Ca un șarpe veninos, Saul a turnat în căsătoria lui David cursele unui socru ucigaș.

Când s-a hotărât să-l omoare de-a binelea, Mical și-a averizat soțul:

„Saul a trimis nişte oameni acasă la David ca să-l pândească şi să-l omoare dimineaţa. Dar Mical, nevasta lui David, i-a dat de ştire şi i-a zis: „Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi omorât.” Ea l-a pogorât pe fereastră şi David a plecat şi a fugit. Aşa a scăpat“ (1 Samuel 19:11-12).

Ca să-i dea timp să fugă cât mai departe, Mical a făcut o mică înșelătorie:

„În urmă, Mical a luat terafimul şi l-a pus în pat; i-a pus o piele de capră în jurul capului şi l-a învelit cu o haină.
Când a trimis Saul oamenii să ia pe David, ea a zis: „Este bolnav.”
Saul i-a trimis înapoi să-l vadă şi a zis: „Aduceţi-l la mine, în patul lui, ca să-l omor.”
Oamenii aceia s-au întors şi iată că terafimul era în pat şi în jurul capului era o piele de capră. Saul a zis către Mical: „Pentru ce m-ai înşelat în felul acesta şi ai dat drumul vrăjmaşului meu şi a scăpat?” Mical a răspuns lui Saul: „El mi-a zis: ,,Lasă-mă să plec ori te omor!’” (1 Samuel 19:14-17).

Răspunsul lui Mical a fost magistral. În cuvintele ei, ea a spus ca, așa: „M-ai vândut unui om războinic pentru o mie de prepuțuri. O sută de filisteni nu i-au putut ține piept, crezi că aș fi putut face-o eu?“

Până aici, Mical a fost o soție iubitoare și o fată deșteaptă și întreprinzătoare; dar … din cauza luptelor cu Saul, David a stat departe de tânăra nevastă cam paisprezece ani. David n-a chemat-o la sine … sau poate că ea a preferat să nu se ducă … Nu știm precis. Ce știm este că după acești ani, când i-a căzut bine, David s-a gândit să facă din aducerea ei proba credincioșiei lui Abner.

„Bine, voi face legământ cu tine, dar îţi cer un lucru: să nu-mi vezi faţa decât dacă-mi vei aduce mai întâi pe Mical, fata lui Saul, când vei veni la mine” (2 Samuel 3:13).

David a dublat cererea lui făcând-o direct lui Iș-Boșet, împăratul lui Abner:

„Şi David a trimis soli lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, să-i spună: „Dă-mi pe nevastă-mea Mical, cu care m-am logodit pentru o sută de prepuţuri de la filisteni” (2 Samuel 3:14).

Mical nu stătuse însă tot timpul acesta văduvă. Era acum soția altuia. S-a căsătorit din dragoste? A făcut-o din plictiseală sau din lipsa a ceva mai bun? Nu știm. Citim însă cu n-a vărsat prea multe lacrimi când a fost să plece de la bărbatul ei și să vină la David. A fost o melodramă. De plâns însă, prin contrast, ni se spune că a plâns doar soțul ei:

„Iş-Boşet a trimis s-o ia de la bărbatul ei, Paltiel, fiul lui Laiş. Şi bărbatul ei a mers după ea plângând până la Bahurim. Atunci, Abner i-a zis: „Pleacă şi întoarce-te!” Şi el s-a întors“ (2 Samuel 3:15-16).

La urma urmei, David fusese prima ei dragoste și probabil că mai rămăsese în ea ceva iubire pentru el.

Întoarsă la David, Mical este doar membra unui harem. S-a reîndrăgositi de David? Poate că da, poate că nu. Biblia ne spune că în ocazia dansului țopăit prilejuit de aducerea chivotului la Ierusalim, femeia aceasta l-a disprețuit în inima ei.

Mical n-a învățat nimic din istoria tatălui ei, așa că David a trebuit să îi spună cuvinte dure, cuvinte cu referire directă la trecutul vinovat al casei tatălui ei:

„David a răspuns Micalei: „Înaintea Domnului, care m-a ales mai presus de tatăl tău şi de toată casa lui, ca să mă pună căpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau să mă arăt şi mai de nimic decât de data asta şi să mă înjosesc în ochii mei, totuşi voi fi în cinste la slujnicele de care vorbeşti.” Şi Mical, fata lui Saul, n-a avut copii până în ziua morţii ei“ (2 Samuel 6:11-23).

Nu cred că David a lipsit-o de datoria lui de soț, ci mai degrabă că ea a avut o lipsă de fertilitate dată direct ca pedeapsă de Dumnezeu și n-a avut copii nici înaintea acestui incident, când era cu celălalt bărbat sau cu David. Neamul lui Saul n-a avut urmași prin ea, ca nu cumva ei să pretindă mai târziu dreptul la tron.

Falsul sentiment de superioritate, spiritul aristocratic lumesc și mândria orgolioasă n-au ce căuta în împărăția copiilor lui Dumnezeu. Cine „se uită de sus“ spre oameni nu s-a uitat suficient de smerit „în sus“ spre Dumnezeu.

Ca și David, fi entuziast, extravagant și risipitor în închinarea ta către Domnul. Lasă entuziasmul să-L înalțe pe El și trăiește-ți foarte necesara „lepădare de sine“, fără să-ți pese de ceea ce vor spune oamenii.

Cap. IX – Conflict cu … Dumnezeu LA CAP. IX – CONFLICT CU … DUMNEZEU

Lecția: Ideile bune nu sunt întotdeauna după voia lui Dunezeu.

Textul: 2 Samuel 5

Sfârșitul tristeții nu înseamnă sfârșitul problemelor. Câteodată, bucuria este mult mai periculoasă, iar entuziasmul ne expune la extreme periculoase.

Inaugurăm o pagină nouă în viața lui David: este împărat! Până acum „credea“ că va ajunge împărat, nu știa „când“ va ajunge împărat. Până acum abia aștepta să ajungă împărat. Până acum ajunsese aproape să se îndoiască de posibilitatea de a ajunge împărat. De astăzi începem să spunem: „David este împărat!“ Îl vedem cum începe să-și organizeze împărăția.

Din punct de vedere al spiritului de organizator, David este un cu totul altfel de împărat decât Saul. Iată doar câteva exemple: Saul n-a avut armată permanentă, n-a avut capitală, n-a avut centru religios. Saul a avut doar numele de împărat, dar de fapt el a fost un fel de conducător național. Împărăția lui n-a existat decât dominată de filisteni. Când dușmanii făceau ceva, încropea și el o oaste și făcea ce putea. David, pe de altă parte, este un geniu organizatoric.

Lăudându-l pe David Îl lăudăm indirect pe Dumnezeul care l-a făcut pe David să fie așa cum a fost. Principiul lui Dumnezeu este „omul potrivit la locul potrivit“ și veți vedea cum peste tânărul acesta cu înzestrări native vor veni binecuvântările lui Dumnezeu, care-l vor ajuta să transforme o împărăție care exista numai în principiu, într-o împărăția extraordinară. Pe vremea lui David și Solomon, împărăția lui Israel și-a cunoscut punctul ei de maxim, supranumit „epoca de aur“ a evreilor. Cu standardul acesta vor fi apoi comparați toți ceilalți regi din poporul lui Dumnezeu.

Cine este omul acesta care ia o împărăție fărâmițată, un popor făcut țăndări după treisprezece ani de frământări lăuntrice din cauza existenței a doi lideri care le-au acaparat simpatiile, un popor fărâmițat deci și-l duce spre idealul unei împărății glorioase cu comportament de imperiu regional? Care este comportamentul lui?

Spre surprinderea voastră, în acest capitol vom începe caracterizarea acestui om prin a spune că este unul care „s-a certat cu Dumnezeu“! Nu, de data aceasta nu este vorba de cârtirea de care au fost ei și suntem noi vinovați peste tot și aproape întotdeauna. De data aceasta este vorba despre nemulțumirea lui David pentru că Dumnezeu n-a vrut să aprecieze niște inițiative bune pe care le-a avut el. David a primit din partea lui Dumnezeu două răspunsuri negative la propunerile lui. Ambele l-au năucit.

În cadrul inițiativelor de transformare a națiunii într-o împărăție, David face o sumedenie de lucruri necesare. Între acestea are două la care nu numai că Dumnezeu îi spune nu, ci parcă îi și dă peste mână. Prima se găsește în 2 Samuel 6, când David vrea să ridice chivotul de unde-l lăsase Saul în paragină și părăsire și să-l aducă la Ierusalim, pentru ca orașul acela să devină un centru politic, social, dar mai ales religios. David vrea să arate public că aceasta este împărăția lui Dumnezeu. Chivotul trebuie să stea în capitală!

David merge deci să ia chivotul de acolo și să-l aducă, dar … în cadrul procesiunii, Dumnezeu îl pocnește peste mână violent și spune: „Nu așa!“

David se sperie și se supără pe Dumnezeu. Realmente, el nu știe ce trebuie să facă. În loc să meargă să stea de vorbă cu Dumnezeu, el preferă să lase totul baltă.

A doua împrejurare în care Dumnezeu îi spune „nu“ se găsește în 2 Samuel 7 și este legată tot de chivot și de închinare. Când s-a gândit să mute chivotul în Ierusalim, David s-a uitat în jur și a văzut că orașul are și el maghernițele lui, dar are și case frumoase. Dintre toate „casa lui David“ avea să fie cea mai importantă și se va înălța deasupra celorlalte în dimensiuni, frumusețe și lux, cu etaje, cu porticuri (balcoane), cu scări interioare, cu scări exterioare și cu terase spațioase (2 Samuel 5:11-25).

David a simțit că ceva nu este bine și s-a gândit să așeze chivotul într-o „casă a lui Dumnezeu“ mai frumoasă și mai minunată ca toate celelalte. Dumnezeu i-a spus însă: „Nu!“

De ce oare și cum s-au petrecut aceste lucruri?

I. Mutarea chivotului la Ierusalim

David fusese uns împărat de trei ori: prima dată de Samuel în casa lui Isai (1 Samuel 16:13), a doua oară de seminția lui Iuda la Hebron (2 Samuel 2:4) și a treia oară de toate semințiile lui Israel tot la Hebron (2 Samuel 5:1). Este o simetrie perfectă cu ungerea Fiului lui Dumnezeu ca „Mesia“: prima dată în casa Tatălui, a doua oară la crucificare (doar pentru biserică) și a treia oară la cea de a doua Lui venire.

David n-a făcut capitala la Hebron, oraș din Iuda, dar la extremitatea sudică a țării, ci s-a dus să cucerească Ierusalimul, așezat în partea centrală a țării și apărat de ținutul muntos din jur (2 Samuel 5:6-10). Alegerea Ierusalimului ca viitoare capitală a fost un gest genial de strategie. Pentru că țara fusese divizată în conflictele dintre semințiile lui Iuda și Beniamin, David a așezat capitala în acest oraș așezat exact pe granița dintre aceste două seminții, declarându-se astfel public împărat al tuturor.

La Hebron a domnit peste casa lui Iuda 7 ași jumătate, iar apoi a domnit la Ierusalim 30 de ani.

Capacitatea de lider fusese remarcată de mult din cei din jurul Israelului așa că Hiran, împăratului Tirului, s-a oferit imediat să-l ajute pe David să-și înalțe în Ierusalim o casă împărătească (2 Samuel 5:11-16).

„David a cunoscut că Domnul îl întărea ca împărat al lui Israel şi că-i ridica împărăţia din pricina poporului Său, Israel“ (2 Samuel 5:12).

Este un semn că providența lui Dumnezeu va lucra în circumstanțele internaționale. Într-adevăr pe vremea lui David și apoi pe vremea lui Solomon, Egiptul și Babilonul au intrat într-o eclipsă de putere și au fost mult prea slabe ca să prezinte un pericol pentru Israel.

David s-a decis deci să mute chivotul la Ierusalim. Ca un strateg desăvârșit, el face din această procesiune o sărbătoare națională. Poporul trebuia învățat „să se suie la Ierusalim“. Suspect și curios însă, David nu-l întreabă pe Dumnezeu despre această idee „bună“ a sa. Extuziasmul general părea să facă inutilă o asemenea întrebare. Totul a început frumos și cu un mare entuziasm:

„David a strâns iarăşi pe toţi aleşii lui Israel în număr de treizeci de mii de oameni. Şi David, cu tot poporul care era cu el, a pornit de la Baale-Iuda ca să suie de acolo chivotul lui Dumnezeu, înaintea căruia este chemat Numele Domnului oştirilor, care stă între heruvimi, deasupra chivotului. Au pus chivotul lui Dumnezeu într-un car nou şi l-au ridicat din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza şi Ahio, fiul lui Abinadab, cârmuiau carul cel nou. L-au luat dar din casa lui Abinadab, de pe deal; Uza mergea alături de chivotul lui Dumnezeu şi Ahio mergea înaintea chivotului. David şi toată casa lui Israel cântau înaintea Domnului cu tot felul de instrumente de lemn de chiparos, cu harpe, cu lăute, cu timpane, cu fluiere şi cu ţimbale“ (2 Samuel 6:1-5).

Plimbarea chivotului „într-un car nou“, nemaintrebuințat pentru nimic altceva, a părut atunci o idee bună. dar n-a fost … Chivotul trebuia purtat pe umeri de oameni consacrați, nu de boi … Boii pot foarte ușor să-l răstoarne:

„Când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu şi l-a apucat, pentru că erau să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza şi Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui şi a murit acolo, lângă chivotul lui Dumnezeu“ (2 Samuel 7:6-7).

Întâmplarea a șocat tot Israelul. Locul acela și evenimentul acela a rămas de pomină. Poporul s-a speriat, David s-a întristat și întreaga sărbătoare s-a prefăcut într-o, ați ghicit, înmormântare. De data aceasta David nu scrie o cântare de jale, dar se supără pe Dumnezeu și vrea să stea cât mai departe de El:

„David s-a întristat că Dumnezeu lovise pe Uza cu o astfel de pedeapsă, rupându-l pe loc. Şi locul acesta a fost numit până în ziua de azi Pereţ-Uza (Ruperea lui Uza).
David s-a temut de Domnul în ziua aceea şi a zis: „Cum să intre chivotul Domnului la mine?” N-a vrut să aducă chivotul Domnului la el, în cetatea lui David, şi l-a dus în casa lui Obed-Edom din Gat“ (2 Samuel 6:9-11).

A fost o analiză corectă cu o concluzie greșită.

De unde i-a venit lui David ideea cu carul? Poate că David și-a adus aminte pățania evreilor descrisă în 1 Samuel capitolul 4. Cei de atunci au crezut că prezența chivotului pe câmpul de luptă cu filistenii le va aduce automat biruința. N-a fost așa! Și asta nu din cauză că atunci chivotul n-a mai fost ceea ce era, ci pentru că ei nu erau cum trebuia să fie. Atitudinea lor a fost greșită și așa s-a făcut că au pierdut și lupta și chivotul. Ceea ce s-a întâmplat însă după aceea, când chivotul a semănat groaza printre filistenii care-l luaseră captiv a dovedit cu prisosință că Dumnezeu era Cel Atotputernic! Dacă vă aduceți aminte, proba filistenilor, dovada că Dumnezeul evreilor îi lovea prin chivotul legământului a fost să-l pună într-un … car:

„Acum, faceţi un car nou de tot şi luaţi două vaci tinere, care dau ţâţă şi care n-au tras la jug; înjugaţi vacile la car şi mânaţi înapoi acasă viţeii lor care se ţin după ele. Să luaţi chivotul Domnului şi să-l puneţi în car; să puneţi alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le daţi Domnului ca dar pentru vină, apoi să-l trimiteţi, şi va pleca. Să-l urmăriţi cu privirea, şi, dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Şemeş, Domnul ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom şti că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare.”
Oamenii au făcut aşa. Au luat două vaci care alăptau, le-au înjugat la car şi le-au închis viţeii acasă. Au pus în car chivotul Domnului şi lada cu şoarecii de aur şi chipurile umflăturilor lor.
Vacile au apucat drept pe drumul spre Bet-Şemeş; au ţinut mereu acelaşi drum, mugind, şi nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga. Domnitorii filistenilor au mers după ele până la hotarul Bet-Şemeşului“ (1 Samuel 6:7-12).

Ceea ce a tolerat Dumnezeu la niște păgâni, care n-aveau Legea preoțească din Leviticul, n-a tolerat când a fost vorba de copiii Săi. Evreii ar fi trebuit să știe mai bine ce scrie în Lege despre purtarea chivotului. Timpul i-a arătat și lui David că nu chivotul a fost de vină pentru ruperea lui Uza, ci metoda folosită de cei din jurul lui:

„Chivotul Domnului a rămas trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat şi Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată casa lui“ (2 Samuel 6:11).

Autorul cărții Cronici ne arată că David și-a înțeles greșeala:

Atunci, David a zis: „Chivotul lui Dumnezeu nu trebuie purtat decât de leviţi, căci pe ei i-a ales Domnul să ducă chivotul lui Dumnezeu şi să-I slujească pe vecie.” Şi David a strâns tot Israelul la Ierusalim ca să suie chivotul Domnului la locul pe care i-l pregătise. …
David a chemat pe preoţii Ţadoc şi Abiatar şi pe leviţii Uriel, Asaia, Ioel, Şemaia, Eliel şi Aminadab. Şi le-a zis: „Voi sunteţi capii de familie ai leviţilor, sfinţiţi-vă voi şi fraţii voştri şi suiţi chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel, la locul pe care i l-am pregătit. Pentru că n-aţi fost întâiaşi dată, de aceea ne-a lovit Domnul, Dumnezeul nostru, căci nu L-am căutat după lege.”
Preoţii şi leviţii s-au sfinţit ca să suie chivotul Domnului, Dumnezeului lui Israel. Fiii leviţilor au dus chivotul lui Dumnezeu pe umeri cu nişte drugi, cum poruncise Moise, după cuvântul Domnului“ (1 Cronici 15:1-3, 11-15).

După cele trei luni de nedumerită supărare, David a repetat procesinea sărbătorească, de data aceasta respectând prevederile Legii și punându-i pe cei desemnați special pentru aceasta să poarte chivotul pe umeri:

„Au venit şi au spus împăratului David: „Domnul a binecuvântat casa lui Obed-Edom şi tot ce avea din pricina chivotului lui Dumnezeu.” Atunci, David a pornit şi a suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în mijlocul veseliei. Când cei ce duceau chivotul Domnului au făcut şase paşi, au jertfit un bou şi un viţel gras. David juca din răsputeri înaintea Domnului şi era încins cu efodul de in subţire. Astfel au suit David şi toată casa lui Israel chivotul Domnului în strigăte de bucurie şi în sunet de trâmbiţe“ (2 Samuel 6:12-15).

Drumul pe care au purtat leviții chivotul pe umeri a fost de aproximativ 15 km. A fost o oboseală pentru Domnul și s-a meritat.

David a învățat că nu toate ideile bune sunt în voia lui Dumnezeu. Ele trebuiesc comparate, confruntate și corectate cu Scriptura, pentru că „ascultarea face mult mai mult decât jertfa“.

În anii când studiam la școala condusă de John MacArthur și am participat la o mulțime din activitățile lor m-au desprins cu o testare a tuturor inițiativelor. Invariabil, când cineva propunea o acțiune sau avea o anumită părere, ceilalți îl întrebau: „Ce bază bibică ai pentru aceasta?“ Obiceiul mi s-a imprimat în conștiința mea și, trebuie s-o spun, m-a ferit de foarte multe greșeli datorate … ideilor bune.

Construirea Casei Domnului

Atunci când casa împăratului a fost gata, David a zis:

„Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort” (2 Samuel 7:2).

O astfel de situație nu putea fi tolerată! Încurajat de profetul Natan, care și el s-a grăbit să vorbească înainte de a-L întreba pe Dumnezeu, David era gata să se apuce de treabă:

„Natan a răspuns împăratului: „Du-te şi fă tot ce ai în inimă, căci Domnul este cu tine” (2 Samuel 7:3).

Intențiile bune nu sunt suficiente. Entuziasmul nu este suficient! Și David și Natan au fost potoliți foarte repede de Dumnezeu:

„În noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te şi spune robului meu David:
,,Aşa vorbeşte Domnul: ,,Oare tu Îmi vei zidi o casă ca să locuiesc în ea? Dar Eu n-am locuit într-o casă din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta, ci am călătorit într-un cort drept locuinţă. Pretutindeni pe unde am mers cu toţi copiii lui Israel, am spus Eu oare vreo vorbă vreuneia din seminţiile lui Israel, căreia îi poruncisem să pască pe poporul Meu, Israel, zicând: ,,Pentru ce nu-Mi zidiţi o casă de cedru?“’
Acum să spui robului Meu David: ,,Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,,Te-am luat de la păşune, de la oi, ca să fii căpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toţi vrăjmaşii tăi dinaintea ta şi ţi-am făcut numele mare, ca numele celor mari de pe pământ; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-l mai apese cei răi ca mai înainte şi ca pe vremea când pusesem judecători peste poporul Meu, Israel. Ţi-am dat odihnă izbăvindu-te de toţi vrăjmaşii tăi.
Şi Domnul îţi vesteşte că-ţi va zidi o casă. Când ţi se vor împlini zilele şi vei fi culcat cu părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaş după tine, care va ieşi din trupul tău, şi-i voi întări împărăţia. El va zidi Numelui Meu o casă şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată şi el Îmi va fi fiu. Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească şi cu lovituri omeneşti; dar harul Meu nu se va depărta de la el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat dinaintea ta. Ci casa ta şi împărăţia ta vor dăinui veşnic înaintea Mea şi scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie“. (2 Samuel 7:4-16).

Aducându-și aminte de acest eveniment, David i-a dat lui Solomon și motivația refuzului pe care l-a primit de la Dumnezeu:

„David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu. Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Tu ai vărsat mult sânge şi ai făcut mari războaie, de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ. Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace), şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui“ (1 Cronici 22:7-9).

Dincolo de Solomon, promisiunea făcută de Dumnezeu lui David a fost că îi va instaura o dinastie eternă din care se va naște Fiul Său care va zidi adevărata și eterna „casă a lui Dumnezeu“!

David a învățat atunci o altă lecție importantă: Nu toate lucrurile bune trebuiesc făcute de tine! Pe unele, Dumnezeu vrea să le lași să le facă alții. Orice rânvă care trece peste acest principiu n-are valoare. Se va vedea clar dacă vrei să faci lucrarea lui Dumnezeu sau lucrarea ta. Dacă vrei să faci lucrarea Domnului, atunci trebuie să treci peste ideile tale bune și s-o faci când îți spune Domnul, cât îți spune Domnul și cum îți spune Domnul.

Cap. VIII – Conflict cu tristețea LA CAP. VIII – CONFLICT CU TRISTEȚEA

Lecția practică: Viața nu e cum îți dorești, ci cum ți se-ntâmplă.

Text: 1 Samuel 31; 2 Samuel 1-4

Bucuria ne duce pe înălțimi. Suferința ne coboară în adâncuri. Avem nevoie și de una și de cealaltă, asemenea pomilor cu crengi și rădăcini. Cu cât coroana este mai bogată, cu atât rădăcinile trebuiesc înfipte mai adânc ca să dea stabilitate și substanță. Toate situațiile în care suntem sau vom trece vreodată prin viață vor fi complexe. Vom avea motive să fim veseli și vom avea motive de tristețe. Vom dobândi ce ne-am dorit, dar de fiecare dată vom descoperi că împreună cu ele vom avea parte de alte neajunsuri și alte solicitări sfâșietoare.

Copilul așteaptă cu nerăbdare să se ducă la școală, dar după o vreme ar vrea să nu se mai ducă și să stea acasă. Tânărul se uită cu înfrigurare pe lista celor admiși la facultate, dar după aceea descoperă că a dat admiterea la nopți nedormite, la cursuri dificile și la profesori fără inimă. Studentul își invidiază părinții pentru că „au bani“. În curând îi va avea și el, dar va descoperi că împreună cu banii se înmulțesc și „cei ce îi papă“. Vrea să se însoare și dorește mâna unei prințese ca în basme, dar după nuntă descoperă că ea a venit „la pachet“ cu mama ei, cu tatăl ei, cu toate rudele ei și cu o seamă de obiceiuri care-i erau străine. Adultul visează să aibă și el casa lui, dar descoperă apoi povara ratelor, corvoada nesfârșită a reparațiilor și robia curățeniei. Căsătoritul vrea să-și redobândească libertatea de dinaintea căsătoriei, dar descoperă că divorțul nu este o simplificare, ci cea mai mare complicare a lucrurilor. Încearcă o a doua căsătorie, dar asta este și mai rău …

Pentru David, tristețea a fost fața nevăzută a bucuriei. Iată-l scăpat de persecuția lui Saul, dar în loc să cânte o cântare de bucurie, cântă una de jale, în loc să urce extazul unei dorințe împlinite, coboară în tenebrele tragediilor. Așa este viața. Vei avea parte de dulce și vei avea parte de amar. Niciunul din noi nu ne putem sustrage acestei ambivalențe cotidiene.

Și ce să faci atunci? Răspunsul îl vei afla în aceste prime capitole din 2 Samuel. Pe scurt, el este acesta: când trebuie să plângi, plângi, când trebuie să te bucuri, bucură-te. Când trebuie să pedepsești, pedepsește. Când trebuie să ierți, iartă din toată inima. Trăiește-ți viața cu intensitate și învață că dincolo de așteptările de azi vor veni încercările de mâine. Dumnezeu nu ne dă ceea ce ne așteptăm, dar întotdeauna ne dă ceea ce ne trebuie pentru desăvârșirea caracterului nostru.

Cine a crezut că David a scăpat de necazuri odată cu moartea lui Saul s-a înșelat amarnic! Dumnezeu a mai avut de lucrat mult la caracterul lui. Primele patru capitole din 2 Samuel ilustrează acest lucru. În loc de bucurie, ele sunt pline de tristețe.

Ne aflăm într-una dintre cele mai tulburi, mai complexe și mai confuze etape din viața lui David. Aparent i se împlinesc dorințele, dar … îl apucă plânsul. Care i-au fost motivele? Despre ce fel de tristețe a fost vorba?

I. Tristețe datorită înfrângerii evreilor în lupta cu filistenii și datorită morții lui Saul și Ionatan. În ceea ce-l privește pe Saul, ni se dau două variante, cea a sinuciderii și cea a uciderii lui de către un tânăr amalecit. Prima este cea adevărată și o găsim în textul inspirat al Scripturii repetată în 1 Cronici 10:1-14, iar cea de a doua este varianta unui om care a vrut să profite din tragedia lui Saul și a ajuns să-și piardă viața.

Jalea lui David pentru moartea dușmanilor lui, mai întâi pentru Saul și Ionatan, iar mai târziu pentru Abner, generalul ostil lui David, poate trece drept fățărnicie și „teatru“. Unii spun că ele au fost căile prin care David a căutat să câștige poporul loial lui Saul de partea sa. Aceasta presupune însă o dușmănie răzbunătoare pe care a pariat și tânărul amalecit care a venit să-i spună că el l-a ucis pe fostul împărat dușman. A pariat și a pierdut, pentru că presupunerea sa a fost greșită. El l-a crezut pe David un om cu o gândire „lineară“, unidimensională, conform căreia iubim pe prieteni și urâm pe vrăjmași. David depășise însă psihologia aceasta copilărească …

Într-adevăr, în copilărie oamenii văd totul simplist, în alb și negru. Făt Frumos este bun , iar zmeul este rău. Zâna poate fi „cea bună“ sau „cea rea“. N-a auzit nimeni de o zână „așa și așa“. Copilăria nu poate pricepe realitatea nuanțelor.

David era deja un om complex, matur, care înțelegea că toți oamenii sunt un amestec de bine și rău, că manifestările depind foarte mult de împrejurări, iar răul se poate transforma întotdeauna în bine și binele în rău.

Tristețea lui la moartea lui Saul nu este ipocrită și nici „de fațadă“. Dacă ar fi fost așa i-ar fi pomenit și pe ceilalți fii ai lui Saul care muriseră. David plânge și plânge din toată inima.

„David şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat şi toţi oamenii care erau lângă el au făcut acelaşi lucru. Au jelit, au plâns şi au postit până seara de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiaţi cu sabia“ (1 Samuel 1:11-12).

Așa cum am spus deja în capitolele trecute, în Saul era mare parte din Ionatan pe care-l educase, iar David a respectat până la capăt pe omul care a avut harul să fie „alesul Domnului“:

„David a zis tânărului care-i adusese aceste veşti: „De unde eşti?”
Şi el a răspuns: „Sunt fiul unui străin, al unui amalecit.”
David i-a zis: „Cum nu ţi-a fost frică să pui mâna pe unsul Domnului şi să-l omori?”
Şi David a chemat pe unul din oamenii lui şi a zis: „Apropie-te şi omoară-l!” Omul acela a lovit pe amalecit, care a murit.
Şi David i-a zis: „Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit împotriva ta, fiindcă ai zis: ,,Am omorât pe unsul Domnului! ” (2 Samuel 1:13-16).

Trebuie să spunem că Saul începuse să se sinucidă de foarte multă vreme, începând cu prima lui neascultare față de voia Domnului:

„Saul a murit pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit“ (1 Cronici 10:13).

Suferința lui David este autentică. Din ea s-a născut și lauda și răsplătirea celor din Iabesul Galaadului care și-au riscat viața ca să ia trupurile batjocorite ale lui Saul și Ionatan și să le dea o înmormântare decentă la ei acasă:

„Au dat de ştire lui David că oamenii din Iabesul Galaadului au îngropat pe Saul. David a trimis nişte soli oamenilor din Iabesul Galaadului să le spună: „Binecuvântaţi să fiţi de Domnul, fiindcă aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul, stăpânul vostru, şi l-aţi îngropat! Şi acum, Domnul să vă arate bunătate şi credincioşie! Vă voi face şi eu bine, pentru că v-aţi purtat astfel. Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea“ (2 Samuel 2:4-7).

Cei din Iabesul Galaadului fuseseră izbăviți în urmă cu 40 ani de una din intervențiile lui Saul (1 Samuel 11:1-11) și și-au riscat viața ca să cinstească moartea binefăcătorului lor. Din considerații legate de protecția împotriva unor infecții, cei din Iabes au luat cadavrele intrate în descompunere și „le-au ars“ (aviz celor care se împotrivesc cremării), îngropând apoi oasele rămase (1 Samuel 31:12-13).

Tristețea lui David s-a revărsat într-o cântare de jale (2 Samuel 1:17-27). De murit au murit patru persoane, Saul și cei trei fii ai săi, dar David face cântarea doar pentru Saul și, mai ales, pentru Ionatan.

„Saul şi Ionatan, care s-au plăcut şi s-au iubit în timpul vieţii lor,
n-au fost despărţiţi nici la moarte;
erau mai uşori decât vulturii,
mai tari decât leii“ (2 Samuel 1:23).

Așa este viața! Când este vremea plânsului, plângi. Nu la întâmplare ți-a dat Dumnezeu lacrimi! David nu numai că a scris o cântare de jale, dar i-a obligat pe toți ceilalți s-o cânte. Ajunseseră într-o zi de jale:

„Iată cântarea de jale pe care a alcătuit-o David pentru Saul şi fiul său Ionatan şi pe care a poruncit s-o înveţe copiii lui Iuda. Este numită Cântarea Arcului şi se află scrisă în Cartea Dreptului“ (2 Samuel 1:17-18).

Prin alegerile pe care le face, David începe să crească înaintea lui Dumnezeu, în el însuși și înaintea oamenilor. Deciziile tristeții lui vor câștiga încet, încet simpatia și inima întregii națiuni. Deocamdată însă …

II. David a fost trist și datorită refuzului celorlalte seminții. Normal ar fi fost ca odată cu moartea lui Saul, tot Israelul să vină și să-l facă împărat. Mesajul lui David anticipa un astfel de lucru:

„Să vi se întărească mâinile şi fiţi viteji, căci stăpânul vostru Saul a murit, şi pe mine m-a uns casa lui Iuda împărat peste ea” (2 Samuel 27).

N-au făcut-o decât cei din Iuda, propria lui seminție … Și aceasta a fost însă o etapă în planul prestabilit de Dumnezeu. David trebuia să învețe să rămână smerit:

„După aceea, David a întrebat pe Domnul: „Să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” Domnul i-a răspuns: „Suie-te”. David a zis: „Unde să mă sui?” Şi Domnul a răspuns: „La Hebron”. David s-a suit acolo cu cele două neveste ale sale: Ahinoam din Izreel şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal. David a luat cu el şi pe oamenii care erau la el, pe fiecare cu casa lui, şi au locuit în cetăţile Hebronului. Bărbaţii lui Iuda au venit şi au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda“ (2 Samuel 2:1-4).

Niciuna din celelalte seminții ale lui Israel nu s-au grăbit însă să se apropie de David. În inima lor stăruia încă imaginea lui David aliat cu filistenii, integrat în împărăția lui Achiș și pornit să lupte împotriva poporului lui Dumnezeu. Opinia publică nu-i era favorabilă. Imaginea lui era șifonată rău și va trebuie să se întâmple câteva lucruri foarte importante pentru ca „toate semințiile lui Israel să vină la David, în Hebron“ cum scrie în 2 Samuel 5:1. Puternicul Abner trece peste ceea ce știa despre Dvaid și „inventează“ el un nou împărat. În poporul Domnului, Abner n-are timp să stea de vorbă cu Domnul, ci ia inițiative personale. El face și desface împărății.

Sub influența lui, în loc să vină la David, celelalte seminții îl pun pe tron pe unul din fiii din casa lui Saul, unul care nu fusese în lupta în care murise tatăl său și frații lui:

„Însă Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii lui Saul, a luat pe Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi l-a trecut la Mahanaim. L-a pus împărat peste Galaad, peste gheşuriţi, peste Izreel, peste Efraim, peste Beniamin, peste tot Israelul. Iş-Boşet, fiul lui Saul, era în vârstă de patruzeci de ani când s-a făcut împărat al lui Israel şi a domnit doi ani. Numai casa lui Iuda a rămas lipită de David. Timpul cât a domnit David la Hebron peste casa lui Iuda a fost de şapte ani şi şase luni“ (2 Samuel 2:8-11).

Pierise din țară ecoul refrenul care-l făcuse celebru și stârnise mânia împăratului Saul:

„Saul a bătut miile lui,
iar David, zecile lui de mii.”

Saul s-a mâniat foarte tare şi nu i-a plăcut vorba aceasta. El a zis: „Lui David îi dau zece mii şi mie-mi dau mii! Nu-i mai lipseşte decât împărăţia” (1 Samuel 18:7-8).

David a trebuit să învețe să fie smerit, să plătească prețul greșelilor sale și să … aștepte.

Ai zice că într-o împărăție, împăratul conduce, dar iată că în jurul lui David se țese un conflict între doi oameni cu voință puternică, doi generali de armată: Ioab, conducător în armata lui David, și Abner, conducătorul armatei lui Saul. În aceste capitole vedem cum situația îi scapă lui David de sub control și cum acești oameni cu personalități puternice fac și desfac treburile împărăției.

N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, oamenii aceștia nu sunt neapărat răi. Sunt și răi și buni, un amestec așa cum este în fiecare dintre noi. Dar asta nu este important aici. Important este că ei sunt tipul de oameni care „nu se pot subordona“; ei trebuie să fie întotdeauna mai mari decât cei mari. Nu așteaptă, nu ascultă și nu întreabă, ci fac ceea ce-i taie capul. Avem și astăzi printre noi astfel de persoane și multe din conflictele fraticide se nasc din „inițiativele“ lor.

III. Tristețea lui David s-a amplificat din cauză că s-a văzut conducătorul unei fracțiuni atrasă într-un război civil fraticid.

Ambiția lui Abner, care l-a pus cu de la sine putere pe Iș-Boșet pe tron a târât națiunea într-un conflict crunt. David se uită neputincios la ceea ce se întâmplă. Este una să fi stăpân pe situație și alta să fi spectator. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă. Mereu parcă ceea ce aduce David poporului este … război. O vreme a fost cu Saul, iar acum, prin Abner, este cu un fiu al lui Saul.

Lupta pentru tron risca să se transforme într-un abator nemilos și asta le-a fost arătat de Dumnezeu într-o întâmplare unică în analele războaielor:

„Abner, fiul lui Ner, şi oamenii lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, au ieşit din Mahanaim ca să meargă asupra Gabaonului. Ioab, fiul Ţeruiei, şi oamenii lui David au pornit şi ei. S-au întâlnit la iazul din Gabaon şi s-au oprit unii dincoace de iaz şi ceilalţi dincolo. Abner a zis lui Ioab: „Să se scoale tinerii aceştia şi să se bată înaintea noastră!” Ioab a răspuns: „Să se scoale!” S-au sculat şi au înaintat în acelaşi număr: doisprezece din Beniamin pentru Iş-Boşet, fiul lui Saul, şi doisprezece inşi ai lui David. Fiecare, apucând pe potrivnicul lui de cap, i-a împlântat sabia în coastă şi au căzut toţi deodată. Şi locul acela de lângă Gabaon s-a numit Helcat-Haţurim (Locul Săbiilor)“ (2 Samuel 2:12-16).

În luptele care au urmat, Abner l-a ucis, vrând-nevrând, pe Asael, fratele lui Ioab și verișorul lui David (2 Samuel 2:18-23). Interesant și semnificativ este că Abner a ezitat inițial să-l omoare pe Asael nu de teama lui David, ci de a lui Ioab! Oamenii aceștia puternici și orgolioși știau foarte bine unul de celălalt și se supravegheau ca doi rivali.

„Abner a zis iarăşi lui Asael: „Abate-te dinapoia mea. Pentru ce să te lovesc şi să te trântesc la pământ? Cum voi ridica apoi faţa înaintea fratelui tău Ioab?” (2 Samuel 2:22).

Când biruința a înclinat în favoarea armatei lui David, Abner a propus o încheiere a ostilităților:

„Abner a chemat pe Ioab şi a zis: „Oare mereu are să sfâşie sabia? Nu ştii că la sfârşit va fi amar? Până când vei pregeta să spui poporului să nu mai urmărească pe fraţii lui?”
Ioab a răspuns: „Viu este Dumnezeu că, dacă n-ai fi vorbit, poporul n-ar fi încetat până mâine dimineaţă să urmărească pe fraţii lui.”
Şi Ioab a sunat din trâmbiţă şi tot poporul s-a oprit; n-au mai urmărit pe Israel şi nici nu s-au mai bătut. Abner şi oamenii lui au mers toată noaptea în câmpie; au trecut Iordanul, au străbătut în întregime Bitronul şi au ajuns la Mahanaim.
Ioab s-a întors de la urmărirea lui Abner şi a adunat tot poporul: lipseau nouăsprezece inşi din oamenii lui David şi Asael. Dar oamenii lui David omorâseră trei sute şaizeci de inşi din bărbaţii lui Beniamin şi ai lui Abner. Au luat pe Asael şi l-au îngropat în mormântul tatălui său, la Betleem. Ioab şi oamenii lui au mers toată noaptea şi li s-au revărsat zorile în Hebron“ (2 Samuel 2:26-32).

Tristețea lui David s-a accentuat apoi și mai mult când, Ioab, răzbunând sângele fratelui său Asael, l-a asasinat mișelește pe Abner. Cum de devenise generalul rivalului său la tron un om după care să plângă David?

În providența divină, între noul împărat al semințiilor lui Israel, Iș-boșet și Abner s-a iscat o ceartă din cauza unei țiitoare a lui Saul. Abner s-a culcat cu ea și lui Iș-Boșet nu i-a plăcut. Asta a fost picătura care a făcut ca Abner să se întoarcă împotriva noului împărat. În logica lui, Iș-boșet ar fi trebuit să-i fie recunoscător că i-a dat o națiune întreagă, nu să se revolte că i-a furat o țiitoare din casa regală (2 Samuel 3:6-8). Din străfundurile conștiinței a răsunat atunci convertirea lui Abner la David:

„Abner s-a mâniat foarte rău de cuvintele lui Iş-Boşet şi a răspuns: „Oare cap de câine sunt eu şi ţin cu Iuda? Eu dau astăzi dovadă de bunăvoinţă faţă de casa tatălui tău Saul, faţă de fraţii şi prietenii lui, nu te-am dat în mâinile lui David, şi astăzi îmi bagi vină pentru un păcat făcut cu femeia aceasta? Dumnezeu să pedepsească cu toată asprimea pe Abner, dacă nu voi face cum a jurat Domnul lui David, când i-a spus că împărăţia va fi luată de la casa lui Saul şi că scaunul de domnie al lui David va fi ridicat peste Israel şi peste Iuda, de la Dan până la Beer-Şeba” (2 Samuel 3:8-10).

Iată dovada că Abner știa care este voia Domnului, dar fusese prea mândru și orgolios ca să țină seama de ea.

Conștient că Abner este adevărata „putere din spatele tronului“ și că fără Abner nu-l ascultă nimeni, Iș-Boșet nu i-a răspuns nimic, dar era deja prea târziu. Mânios, Abner s-a dus la David și i-a propus să-l facă împărat peste tot Israelul. Abner acesta nu suporta gândul că Ioab va fi general peste armata Israelului și că el va dispare în umbră. Tot așa cum până atunci trecuse cu vederea că Dumnezeu îl unsese deja pe David ca împărat, trece acum la fel de ușor peste Iș-Boșet și peste opinia publică pe care tot el o născuse în Israel. Supărat pe Iș-Boșet, el i-a declarat credință lui David și s-a dus în toată țara să convingă celelalte seminții:

„Abner a trimis soli la David să-i spună din partea lui: „A cui este ţara? Fă legământ cu mine, şi mâna mea te va ajuta să întorci la tine pe tot Israelul” … „Abner a stat de vorbă cu bătrânii lui Israel şi le-a zis: „Odinioară voi doreaţi să aveţi împărat pe David; puneţi-l acum, căci Domnul a zis despre el: ,,Prin robul Meu David voi izbăvi pe poporul Meu Israel din mâna filistenilor şi din mâna tuturor vrăjmaşilor lui.”
Abner a vorbit şi lui Beniamin şi s-a dus să spună în auzul lui David la Hebron ce hotărâse Israel şi toată casa lui Beniamin. A ajuns la David în Hebron, însoţit de douăzeci de oameni, şi David a dat un ospăţ în cinstea lui Abner şi a celor care erau cu el.
Abner a zis lui David: „Mă voi scula şi voi pleca să strâng tot Israelul la domnul meu, împăratul, ca să facă legământ cu tine şi să domneşti în totul după dorinţa ta”. David a dat drumul lui Abner, care a plecat în pace“ (2 Samuel 3:12, 17-21).

Totul părea că merge acum ca pe roate și David s-a încrezut în Abner. Dintr-un anumit punct de vedere, David l-a justificat pe Abner. Omul acesta a fost verișorul lui Saul (1 Samuel 14:50 ) și a fost normal să țină la casa rudei sale. … David a crezut că Dumnezeu i-a schimbat acum inima și că va fi pe viitor un general de nădejde în împărăția lui.

Numai că … întors între timp dintr-o misiune de luptă, generalul în funcție al lui David, verișorul Ioab, a aflat de toate acestea. Gurile rele spun că s-a speriat de eventualitatea în care Abner avea să-i ia locul la dreapta lui David și, profitând de dreptul divin de a răzbuna sângele fratelui său Asael, i-a trimis vorbă vicleană lui Abner să se întoarcă la Hebron, nu l-a lăsat însă să intre în cetate, ci l-a asasinat mișelește în poarta cetății.

„Şi Ioab, după ce a plecat de la David, a trimis pe urmele lui Abner nişte soli care l-au adus înapoi de la fântâna fără apă Sira: David nu ştia nimic. Când s-a întors Abner la Hebron, Ioab l-a tras deoparte în mijlocul porţii ca să-i vorbească în taină şi l-a lovit acolo în pântece şi l-a omorât, ca să răzbune moartea fratelui său Asael“ (2 Samuel 3:26-27).

De ce în poarta cetății? Pentru că Hebronul era una din „cetățile de scăpare“ și Ioab n-ar fi avut dreptul să-l omoare dacă intra înăuntru!:

„Domnul a vorbit lui Iosua şi a zis:
„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: ,,Hotărâţi-vă, cum v-am poruncit prin Moise, cetăţi de scăpare, unde să poată fugi ucigaşul care va omorî pe cineva fără voie, fără să aibă vreun gând să-l omoare; ele să vă fie un loc de scăpare împotriva răzbunătorului sângelui. Ucigaşul să fugă într-una din aceste cetăţi, să se oprească la intrarea porţii cetăţii şi să spună întâmplarea lui bătrânilor cetăţii aceleia; ei să-l primească la ei în cetate şi să-i dea o locuinţă, ca să locuiască împreună cu ei. Dacă răzbunătorul sângelui îl va urmări, ei să nu dea pe ucigaş în mâinile lui, căci fără să vrea a omorât pe aproapele lui şi fără să-i fi fost vrăjmaş mai înainte. El să rămână în cetatea aceasta până se va înfăţişa înaintea adunării ca să fie judecat, până la moartea marelui preot care va fi atunci în slujbă. Atunci, ucigaşul să se întoarcă şi să intre iarăşi în cetatea şi în casa lui, în cetatea de unde fugise.”
Ei au pus deoparte Chedeşul în Galileea, în muntele lui Neftali; Sihemul în muntele lui Efraim şi Chiriat-Arba, sau Hebronul, în muntele lui Iuda“ (Iosua 20:1-7; Numeri 35:9-29).

Ioab nu l-a acceptat pe David ca reprezentant al lui Dumnezeu în țară sau, cel puțin, n-a făcut-o întotdeauna. Ioab prefera să facă ceea ce-l tăia pe el capul. El i-a fost împăratului David un ghimpe incomod și adeseori dureros. David nu l-a putut pedepsi pe Ioab pentru crima făcută, căci era apărat de Legea lui Moise, dar nu i-a iertat niciodată fapta mișelească. Uciderea lui Ioab a fost una din poruncile pe care i le-a lăsat cu limbă de moarte fiului său Solomon:

„Ştii ce mi-a făcut Ioab, fiul Ţeruiei, ce a făcut celor două căpetenii ale oştirii lui Israel, lui Abner, fiul lui Ner, şi lui Amasa, fiul lui Ieter. I-a omorât; a vărsat în timp de pace sânge de război şi a pus sângele de război pe cingătoarea cu care era încins la mijloc şi pe încălţămintea din picioare. Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în Locuinţa morţilor“ (1 Regi 2:5-6).

Asasinarea lui Abner a făcut să curgă iar tristețea din inima lui David. Așa a izvorât cea de a doua cântare de jale din aceste prime capitole din 2 Samuel. Tot Israelul a înțeles atunci că David n-a fost complice la cele întâmplate:

„David a aflat apoi şi a zis: „Nevinovat sunt eu şi împărăţia mea pe vecie înaintea Domnului de sângele lui Abner, fiul lui Ner. Sângele acesta să cadă asupra lui Ioab şi asupra întregii case a tatălui său! Totdeauna să fie în casa lui Ioab cineva atins de o scurgere de sămânţă sau de lepră, sau care să se rezeme în cârjă, sau să cadă ucis de sabie, sau să ducă lipsă de pâine!”
Astfel, Ioab şi fratele său Abişai au omorât pe Abner pentru că omorâse pe fratele lor Asael în lupta de la Gabaon.
David a zis lui Ioab şi întregului popor care era cu el: „Rupeţi-vă hainele, încingeţi-vă cu saci şi bociţi-vă înaintea lui Abner!” Şi împăratul David mergea în urma sicriului.
Au îngropat pe Abner la Hebron. Împăratul a ridicat glasul şi a plâns la mormântul lui Abner, şi tot poporul plângea. Împăratul a făcut următoarea cântare de jale pentru Abner şi a zis:

„Să moară Abner cum moare un mişel?
N-aveai nici mâinile legate,
Nici picioarele puse în lanţuri
Ai căzut cum cade cineva înaintea celor răi!”

Şi tot poporul a plâns şi mai mult după Abner.
Tot poporul s-a apropiat de David ca să-l facă să mănânce ceva cât era încă ziuă, dar David a jurat zicând:
„Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea dacă voi gusta pâine sau altceva înainte de apusul soarelui!”
Lucrul acesta a fost cunoscut şi plăcut la tot poporul; toţi au găsit că era bine ce făcuse împăratul. Tot poporul şi tot Israelul au înţeles în ziua aceea că Abner, fiul lui Ner, nu fusese ucis din porunca împăratului.
Împăratul a zis slujitorilor săi: „Nu ştiţi că o căpetenie, un om mare, a căzut astăzi în Israel? Eu sunt încă slab, măcar că am primit ungerea împărătească, şi oamenii aceştia, fiii Ţeruiei, sunt prea puternici pentru mine. Domnul să răsplătească după răutatea celui ce a făcut răul!” (2 Samuel 3:28-39).

IV. La toată această suită de morți din jurul lui, David a trebuit să mai asiste neputincios la încă una. Doi oameni fără discernământ i-au oferit lui David iar mantia de complice la asasinat. Dovedind că nu-l cunosc de loc pe David, două dintre căpeteniile cetelor de război de la curtea regală a lui Iș-Boșet , Baana și Racab au crezut că-și construiesc un viitor lângă viitorul împărat dacă îi vor aduce lui David capul lui Iș-Boșet:

„Au intrat în casă pe când el era culcat pe pat, în odaia lui de dormit, l-au lovit, l-au omorât şi i-au tăiat capul. I-au luat capul şi au mers toată noaptea prin câmpie. Au adus capul lui Iş-Boşet la David, în Hebron, şi au zis împăratului: „Iată capul lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, vrăjmaşul tău, care voia să-ţi ia viaţa; Domnul răzbună azi pe împărat, domnul meu, împotriva lui Saul şi împotriva neamului lui” (2 Samuel 4:7-8).

Era ultimul lucru pe care și-l dorea David! „Casa lui Saul“ era și casa lui Ionatan, era casa „unsului Domnului!“. Indignat că asasinii au putut crede că-i fac o bucurie, David i-a condamnat imediat la moarte:

„David a răspuns lui Recab şi lui Baana, fratele său, fiii lui Rimon din Beerot: „Viu este Domnul, care m-a izbăvit din orice primejdie, că pe cel ce a venit să-mi spună: ,,Iată, Saul a murit“ şi care credea că-mi aduce o veste bună, l-am prins şi l-am omorât la Ţiclag, ca să-l răsplătesc pentru ştirea lui, şi, când nişte răi au ucis pe un om nevinovat în casa lui şi în patul lui, cu cât mai mult îi voi cere sângele din mâinile voastre şi vă voi nimici de pe pământ.”
Şi David a poruncit oamenilor lui să-i omoare; le-au tăiat mâinile şi picioarele şi i-au spânzurat la marginea iazului din Hebron. Au luat apoi capul lui Iş-Boşet şi l-au îngropat în mormântul lui Abner, la Hebron“ (2 Samuel 4:9-12).

Israel s-a reîntâlnit astfel cu David, cel care fusese fugar timp de peste zece ani printre ei. Încet, încet acest „uns al Dommnului“ spălat în valuri succesive de tristețe amară a recâștigat inima poporului. Interesant, Dumnezeu nu l-a ridicat dintr-o dată, cum făcuse cu biruința asupra lui Goliat, ci l-a condus spre tron prin jalea câtorva cortegii mortuare. Interesant și original mod de a lucra. Viața nu e cum dorești, ci cum ți se-ntâmplă, pentru că nu tu decizi, ci Domnul! E mare lucru să nu cutezi „să-L ajuți pe Dumnezeu“, și să poți aștepta cu credință împlinirea voiei Sale.

Tristețe din cauza morții lui Saul, tristețe din cauza războiului fraticid, tristețe din cauza asasinării lui Abner, tristețe din cauza asasinării lui Iș-Boșet … Câteodată, viața îți scapă din mână și oameni cu personalități mai puternice decât a ta dau totul peste cap. David s-a refugiat în credința că Dumnezeu are totuși ultimul cuvânt și că hotărârile lui vor fi în final cele bune.

Cap. VII – Conflict cu necredința LA CAP. VII – CONFLICT CU NECREDINȚA

Lecția practică: Cel mai mare dușman al nostru nu locuiește departe sau aproape, ci chiar în noi înșine!

Text: 1 Samuel 26-30

Care este limita răbdării tale? Vă aduc aminte că David, ca noi toți de altfel, se afla în atelierul în care Dumnezeu își desăvârșește fiii, iar la începutul acestui studiu am amintit care îi este motto-ul:

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (Iacov 1:2-4).

În episodul anterior am văzut un David cu răbdarea ajunsă la capăt, un David pripit gata să-l omoare pe Nabal și pe toți bărbații din casa lui. Accesul acela de furie a fost stăvilit doar de intervenția înțeleaptă a Abigailei.

Am văzut deja când am vorbit despre conflictul cu incertitudinea că Dumnezeu l-a întârit pe David prin „semnul“ cerut în noaptea în care a riscat totul ducându-se în tabăra lui Saul. El gândise atunci: „Nu se mai poate! Vreau să știu care pe care. Ori eu ori Saul. În noaptea aceasta vreau să aflu! Sunt gata să mor, dar vreau să aflu. Nu vreau să mai moară alții pentru problemea aceasta. Nu vreau să mă lupt cu Saul. Vreau ca Dumnezeu să-mi arate clar pe cine l-a ales El!“

Cruțându-l pe Saul și luând doar ulciorul și sulița de la capul împăratului, David a provocat o „lămurire“ și Dumnezeu i-a dat-o chiar prin gura lui Saul. Semnul din noaptea aceea a fost clar ca lumina zilei! L-a priceput până și întunecatul Saul:

„Saul a zis: „Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun şi am făcut o mare greşeală.”
David a răspuns: „Iată suliţa împăratului; să vină unul din oamenii tăi s-o ia. Domnul va răsplăti fiecăruia după dreptatea lui şi după credincioşia lui, căci Domnul te dăduse azi în mâinile mele, şi eu n-am vrut să pun mâna pe unsul Domnului. Şi după cum azi viaţa ta a avut un mare preţ înaintea mea, tot aşa şi viaţa mea va avea un mare preţ înaintea Domnului şi El mă va izbăvi din orice necaz.”
Saul a zis lui David: „Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face lucruri mari şi vei birui.” David şi-a văzut de drum, şi Saul s-a întors acasă“ (1 Samuel 26:21-25).

Textul ne spune că „David și-a văzut de drum“, dar calea pe care se afla el era una alunecoasă și în ciuda unui semn așa de mare, David stăruiește în necredință. Una vorbește cu gura și alta face cu fapta. Tocmai oftase dramatic:

„Dacă Domnul este Cel ce te aţâţă împotriva mea, să primească mirosul unui dar de mâncare de la noi, dar dacă oamenii te atâţă, blestemaţi să fie înaintea Domnului, fiindcă ei mă izgonesc azi ca să mă dezlipească de moştenirea Domnului, zicându-mi: ,,Du-te de slujeşte unor dumnezei străini!“ Oh, să nu-mi cadă sângele pe pământ departe de Faţa Domnului!“ (1 Samuel 26:19-20).

Dar minunea făcută de Dumnezeu n-a omorât viermele necredinței din inimă. Suntem înclinați să credem nu ceea ce este adevărat,
ci ceea ce ne place. Oboseala și depresia nu sunt niciodată potrivite pentru decizii majore:

„David şi-a zis în sine: „Voi pieri într-o zi ucis de mâna lui Saul; nu este nimic mai bine pentru mine decât să fug în ţara filistenilor, pentru ca Saul să înceteze să mă mai caute în tot ţinutul lui Israel; aşa voi scăpa de mâna lui.” Şi David s-a sculat, el şi cei şase sute de oameni care erau împreună cu el, şi au trecut la Achiş, fiul lui Maoc, împăratul Gatului“ (1 Samuel 27:1-2).

Este încă o dovadă că semnele și minunile nu sunt suficiente pentru inimile răzvrătite ale oamenilor. Ceea ce credem determină cum ne comportăm,
iar amândouă împreună determină ce devenim.

Care a fost marea greșeală făcută de David aici? La suprafață a fost plecarea lui la Achiș, locul de siguranță pe care-l experimentase deja. Dar nu aceasta este greșeala, aceasta este înclinația firii lui într-un ceas de epuizare nervoasă. Marea greșeală a fost că … nu L-a întrebat pe Domnul înaintea unei acțiuni atât de categorice! Știa s-o facă, dar n-a făcut-o! Obișnuia s-o facă, dar n-a făcut-o!

„Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată“ (Iacov 1:5).

Plecând la Achiș, David a alunecat departe de Domnul. Calea aceasta l-a dus inevitabil la o viață de minciună și de compromis.

Achiș i-a dat Țicladul ca reședință și un an și patru luni David a trăit în minciună:

„Timpul cât a locuit David în ţara filistenilor a fost de un an şi patru luni. David şi oamenii lui se suiau şi năvăleau asupra gheşuriţilor, ghirziţilor şi amaleciţilor, căci neamurile acestea locuiau din vremuri vechi în ţinutul acela până la Şur şi până în ţara Egiptului. David pustia ţinutul acesta; nu lăsa cu viaţă nici bărbat, nici femeie, le lua oile, boii, măgarii, cămilele, hainele şi apoi se întorcea şi se ducea la Achiş.
Achiş zicea: „Unde aţi năvălit azi?” Şi David răspundea: „Spre miazăzi de Iuda, spre miazăzi de ierahmeeliţi şi spre miazăzi de cheniţi.”
David nu lăsa cu viaţă nici bărbat, nici femeie ca să vină la Gat, „căci”, se gândea el, „ei ar putea să vorbească împotriva noastră şi să zică: ,,Aşa a făcut David.” Şi acesta a fost felul lui de purtare în tot timpul cât a locuit în ţara filistenilor.
Achiş se încredea în David şi zicea: „S-a făcut urât poporului său Israel şi va rămâne în slujba mea pe vecie” (1 Samuel 27:7-12).

Achiș a crezut că David a încetat să se mai considere evreu, că s-a păgânizat. Prin urmare l-a considerat „unul dintr-ai noștri“ și l-a făcut părtaș la lupta filistenilor cu … Israel. Un rău mic aduce întotdeauna după sine un rău mai mare și David s-a trezit în fața unei alternative de neimaginat altădată. Va merge sau nu va merge împreună cu filistenii să lupte împotriva fraților lui evrei? Ajunsese deja prea departe și i-a fost cu neputință să dea înapoi:

„Pe vremea aceea, filistenii şi-au strâns taberele şi au făcut o oştire ca să pornească cu război împotriva lui Israel. Achiş a zis lui David: „Să ştii că vei veni cu mine la oştire, tu şi oamenii tăi.”
David a răspuns lui Achiş: „Ei bine, vei vedea ce va face robul tău.”
Şi Achiş a zis lui David: „De aceea te voi pune păzitorul capului meu în tot timpul” (1 Samuel 28:1-2).

Generalul lui Saul a ajuns astfel „bodyguard-“-ul lui Achiș. Grozavă ispravă. Calea necredinței naște monștri!

Momentul nu este grozav nici pentru Saul. Necredința lui îl transformă în „monstrul“ care cheamă morții la En-Dor (1 Samuel 28:5-25). De dincolo de viața aceasta, Samuel îl anunță pe Saul că a doua zi va muri:

„Samuel a zis: „Pentru ce mă întrebi pe mine, când Domnul S-a depărtat de tine şi S-a făcut vrăjmaşul tău? Domnul îţi face aşa cum îţi vestisem din partea Lui; Domnul a rupt împărăţia din mâinile tale şi a dat-o altuia, lui David. N-ai ascultat de glasul Domnului şi n-ai făcut pe Amalec să simtă aprinderea mâniei Lui, de aceea îţi face Domnul aşa astăzi. Şi chiar Domnul va da pe Israel împreună cu tine în mâinile filistenilor. Mâine, tu şi fiii tăi veţi fi împreună cu mine şi Domnul va da tabăra lui Israel în mâinile filistenilor” (1 Samuel 28:16-19).

Va muri Saul ucis de „filisteanul“ David? Nămoloase sunt căile necredinței noastre!

Cum trebuie să fi privit David de dincolo de dealul Afecului spre tabăra fraților lui din Israel? Ce trebuie să fi fost în mintea și în inima lui? Nu putem avea încredere în cuvintele lui pentru că era un om care trăia în minciună. Aparent, el este plin de râvnă pentru filisteni și indignat când i se pune la îndoială loialitatea …

„Filistenii îşi strânseseră toate oştile la Afec, şi Israel tăbărâse la fântâna lui Izreel. Domnii filistenilor au înaintat cu sutele şi miile lor, şi David şi oamenii lui mergeau mai la coadă, cu Achiş.
Domnii filistenilor au zis: „Ce caută evreii aceştia aici?” Şi Achiş a răspuns domnitorilor filistenilor: „Acesta este David, slujitorul lui Saul, împăratul lui Israel. De mult este cu mine şi n-am găsit nici cel mai mic lucru de care să-l învinuiesc, de la venirea lui şi până în ziua de azi.”
Dar domnitorii filistenilor s-au mâniat pe Achiş şi i-au zis: „Trimite înapoi pe omul acesta, ca să se întoarcă în locul unde l-ai aşezat, să nu se pogoare cu noi pe câmpul de bătaie, ca să nu ne fie vrăjmaş în timpul luptei. Şi cum ar putea să se facă omul acesta plăcut stăpânului său decât cu capetele oamenilor noştri? Nu este acesta David pentru care cântau jucând:

„Saul şi-a bătut miile lui,
Iar David, zecile lui de mii!”?

Achiş a chemat pe David şi i-a zis: „Viu este Domnul că eşti un om curat la suflet şi-mi place să te văd mergând şi venind cu mine în tabără, căci n-am găsit nimic rău în tine, de la venirea ta la mine până în ziua de azi, dar nu eşti pe placul domnitorilor. Întoarce-te dar şi mergi în pace, ca să nu faci nimic neplăcut înaintea domnitorilor filistenilor.”
David a zis lui Achiş: „Dar ce am făcut şi ce ai găsit în robul tău, de când sunt la tine până în ziua de azi, ca să nu merg să lupt împotriva vrăjmaşilor domnului meu, împăratul?”
Achiş a răspuns lui David: „Ştiu că eşti plăcut înaintea mea ca un înger al lui Dumnezeu, dar domnitorii filistenilor au zis: ,,Să nu se suie cu noi la luptă.“ Astfel, scoală-te dis-de-dimineaţă, tu şi slujitorii stăpânului tău care au venit cu tine; sculaţi-vă dis-de-dimineaţă şi plecaţi de îndată ce se va lumina.”
David şi oamenii lui s-au sculat din noapte de tot, ca să plece dimineaţa şi să se întoarcă în ţara filistenilor. Şi filistenii s-au suit la Izreel“ (1 Samuel 29:11).

Slăvit să fie Dumnezeu pentru izbăvirile Sale! Lăudat să fie că El rămâne credincios chiar și atunci când noi îi suntem necredincioși!

Intervenția divină prin refuzul domnitorilor filistenilor a tăiat nodul gordian al impasului imposibil în care intrase David. Providența lui Dumnezeu este stăpână pe istorie. El poate întoarce evenimentele ca să anuleze prin har consecințele tragice ale neascultăriilor noastre. A făcut-o, o face și o va mai face. Aduceți-vă aminte ce i-a făcut lui Abimelec din Gherar când minciuna necredinței lui Avraam era cât pe ce să blocheze planul mesianic (Geneza 20:1-18).

Providența divină l-a izbăvit pe David, dar nu fără o lecție amară. Necredința trebuia înlocuită cu credința și Dumnezeu a creat o împrejurare numai potrivită pentru aceasta. Întors la Țiclad, David și-a găsit casa pustie …

„Când a ajuns David cu oamenii lui a treia zi la Ţiclag, amaleciţii năvăliseră în partea de miazăzi şi în Ţiclag. Ei nimiciseră şi arseseră Ţiclagul după ce luaseră prinşi pe femei şi pe toţi cei ce se aflau acolo, mici şi mari. Nu omorâseră pe nimeni, dar luaseră totul şi plecaseră. David şi oamenii lui au ajuns în cetate şi iată că era arsă; şi nevestele, fiii şi fiicele lor fuseseră luaţi prinşi. Atunci, David şi poporul care era cu el au ridicat glasul şi au plâns până n-au mai putut plânge. Cele două neveste ale lui David: Ahinoam din Izreel şi Abigail din Carmel, nevasta lui Nabal, fuseseră luate şi ele“ (1 Samuel 30:5).

Autorul scrierii se grăbește aici să precizeze că paguba a fost doar temporară și superficială, sugerându-ne că totul a fost de fapt o lecție care l-a forțat pe David la pocăință. „Eroul națiunii“, binefăcătorul fraților lui a ajuns aproape să fie linșat de cei din armata lui. Cei care au acumulat nemulțumiri când au fost duși de David să lupte alături de filisteni au izbucnit acum într-o justificată mânie:

„David a fost în mare strâmtorare, căci poporul vorbea să-l ucidă cu pietre, pentru că toţi erau amărâţi în suflet, fiecare din pricina fiilor şi fetelor lui. Dar David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui“ (1 Samuel 30:6).

Din neascultare se poate ieși doar pe calea strâmtă a ascultării. Forțat de circumstanțe, David și-a adus aminte de Domnul. Expresia „David s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul, Dumnezeul lui“ este pivotul în care David se întoarce la calea cea bună. Ca un trăznet și-a adus aminte de ceea ce făcuse altădată și uitase să mai facă. David a întrebat pe Domnul:

„El a zis preotului Abiatar, fiul lui Ahimelec: „Adu-mi efodul!” Abiatar a adus efodul la David. Şi David a întrebat pe Domnul: „Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?”
Domnul i-a răspuns: „Urmăreşte-o, căci o vei ajunge şi vei izbăvi totul” (1 Samuel 30:7-8).

Restul a venit de la sine. Dumnezeu i-a scos în cale un tânăr egiptean abandonat să moară de stăpânul său amalecit care i-a arătat calea spre tabăra jefuitorilor. Se cade să subliniem aici că aceștia erau „amaleciți“, neamul de oameni pe care îi cruțase Saul în neascultarea lui. Vorba aceea: „Pe cine nu lași să moară nu te lasă să trăiești!“ Însuși Saul va muri ucis de un amalecit! Nu se poate să nu remarcăm ironia acestei situații.

„El (tânărul egiptean) i-a slujit astfel de călăuză. Şi amaleciţii erau risipiţi pe tot ţinutul, mâncând, bând şi jucând de bucuria prăzii celei mari pe care o luaseră din ţara filistenilor şi din ţara lui Iuda. David i-a bătut din zorii zilei până a doua zi seara şi n-a scăpat niciunul din ei, afară de patru sute de tineri, care au încălecat pe cămile şi au fugit. David a scăpat astfel tot ce luaseră amaleciţii şi a scăpat şi pe cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până la mare, nici fiu, nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce li se luase; David a adus înapoi totul“ (1 Samuel 30:16-19).

Am putea spune ca William Shakespeare: „Totul este bine când se sfârșește cu bine!“ Dar asta n-ar fi decât o privire de suprafață. Lecția practică adâncă din acest episod este că „cel mai mare dușman al nostru nu locuiește departe sau aproape, ci chiar în noi înșine!“ Nu împrejurările ne nenorocesc, ci necredința noastră!

Dumnezeu amână uneori ajutorul Său ca să ne încerce credinţa şi să învioreze rugăciunile noastre. Corabia noastră poate fi azvârlită de valuri în timp ce El continuă să doarmă, dar El Se va trezi înainte ca ea să se scufunde. El doarme, dar niciodată mai mult decât trebuie, pentru că El nu întârzie niciodată.

Pricepeți voi lucrul acesta ?

Cap. VI – Conflict cu un nebun LA CAP. VI – CONFLICT CU UN NEBUN

Lecția practică: Când te cerți cu un nebun asigură-te că nu face și el la fel!

Text: 1 Samuel 25

Ce spune Biblia despre…Dumnezeu Tatal

Cum este Dumnezeu ? Aceasta este intrebarea care se ridica in mintea oricarui om credincios, fie ca este crestin, evreu, mahomedan sau de alta religie. Din nefericire, cei mai multi oameni si-au creat propria imagine despre Dumnezeu, o imagine creata, de cele mai multe ori, dupa chipul si asemanarea omului.

Cat de important este sa-L cunoastem pe Dumnezeu asa cum este El in realitate ?

Este important sa-L cunoastem acum, in aceasta viata, sau putem amana aceasta cunoastere pentru viitor ?

Biblia ne invata ca aceasta cunoastere trebuie insusita in aceasta viata, ea fiind indispensabila mantuirii omului: Ioan 17, 3; Filipeni 3, 10-11.

Persoana Tatalui este cea mai gresit inteleasa dintre Peroanele Divine. Exista o prejudecata larg raspandita ca Dumnezeul Vechiului Testament este un Dumnezeu aspru, manios, neindurator, total opus Tatalui iubitor si plin de har, descoperit in Noul Testament.

Exista un Dumnezeu al Vechiului Testament si Altul, total diferit, al Noului Testament ?

Biblia ne invata si ne asigura ca Dumnezeu a fost si va ramanea neschimbator: Maleahi 3, 6; Iacov 1, 17; Evrei 1, 12; 13, 8. Dumnezeul descoperit in Vechiul Testament este Acelasi cu Cel descoperit in Noul Testament, prin intruparea lui Iisus Christos.

Cum este Dumnezeu Tatal ?

La aceasta intrebare esentiala trebuie sa avem in vedere doua aspecte diferite: atributele divine si caracterul Tatalui.

1 ) In privinta atributelor divine, Biblia ne spune despre Dumnezeu Tatal ca este:

– Vesnic: 1 Cronici 29, 11; Psalmul 90, 1-2; Isaia 63, 16; 1 Timotei 1, 17; 6, 15-16; Evrei 1, 10-12;

– Atotputernic: Geneza 17, 1; Exod 6, 3; Psalmul 91, 1.

– Omniprezent ( poate fi prezent oriunde si in acelasi timp ):Psalmul 139, 7-10; Isaia 57, 15.

– Atotstiutor: Psalmul 139, 1-6; Matei 6, 3-4. 6. 17-18. Un atribut divin care se include in atotstiinta este prestiinta ( capacitatea de a cunoaste viitorul ). Pentru Dumnezeu nu exista timp, El aflandu-se desupra lui. Din acest atribut divin s-au nascut profetiile biblice: Isaia 46, 10.

– Creator: Geneza cap. 1 si 2 ; Romani 11, 36; 1 Corinteni 8, 5-6 .

2 ) In privinta caracterului, Biblia ne spune despre Dumnezeu Tatal ca este:

– Dragoste: Ioan 14, 21; 16, 27; 2 Corinteni 13, 14; 1 Ioan 4, 7-11.

– Sfant: Leviticul 11, 44-45; Isaia 6, 1-3; 1 Petru 1,15-16 ; Apocalipsa 16, 5.

– Drept: Psalmul 51, 4. 89, 14; Osea 14, 9; Apocalipsa 15, 3; 16, 5.

– Desavarsit: Matei 5, 48.

– Milos si indurator: Exod 34, 5-6 ; Neemia 9, 17 ; Psalmul 86, 15.

– Iertator: Exod 34, 7; Psalmul 86, 5; 130, 4 ; Mica 7, 18-19.

– Bun si darnic: Psalmul 85, 10; Matei 5, 45 ; 7, 11; Romani 2, 4.

– Indelung rabdator: Psalmul 86, 15; Ioel 2, 13; Iona 4, 2.

Varietatea atributelor si trasaturilor de caracter ale Tatalui a facut necesar ca El sa se descopere de-a lungul istoriei sub mai multe nume, fiecare din ele subliniind o anumita trasatura a caracterului Sau: Elohim, El Elion ( Cel Prea Inalt ), El Saddai ( Cel Atotputernic ), Adonai ( Domnul ), Iahweh sau Iehova ( Eu sunt Cel ce Sunt ), etc.

Care este mijlocul prin care Dumnezeu Tatal S-a descoperit pe deplin omenirii ?

Biblia spune ca revelatia suprema a caracterului Tatalui a fost facuta prin viata si lucrarile Domnului Iisus Christos, Fiul Lui: Ioan 10, 30; 14, 8-9; 17, 21; Coloseni 1, 15; Evrei 1, 1-3.

“Adventistii de Ziua a Saptea cred ca Dumnezeu Tatal cel vesnic este Creatorul, Izvorul, Sustinatorul si Stapanul intregii creatiuni. El este drept si sfant, milos si indurator, incet la manie, plin de bunatate si credinciosie. Calitatile si capacitatile manifestate in Fiul si Duhul Sfant caracterizeaza de asemenea pe Tatal.” (Puncte fundamentale de credinta, cap. 3 )

Daca asa este Dumnezeu Tatal, de ce sa nu ne apropiem de El cu incredere si speranta ?

Lori Balogh

Ce Cred Creştinii:

Spre deosebire de simbolurile sau crezurile unor mişcări religioase care îşi bazează crezul pe tradiţie, pe opinii omeneşti, sau pe ceea ce au stabilit anumiţi oameni în anumite concilii, crezul creștin se subordonează principiului: „să nu treceţi peste „ce este scris” (1Corinteni 4:6). Astfel Cuvântul lui Dumnezeu este autoritatea revelată şi dată pentru adunarea creştină.

Astfel fiecare om să cerceteze sub rugăciune şi printr-o analiză atentă această mărturie, deoarece unele învăţături acceptate în masă de oameni nu sunt creștine, nu sunt Biblice, de aceea să revenim la „învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42) şi la „credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1:3), adică la ansamblul convingerilor creştine existente în adunarea creștină primară, predate de Isus şi de apostoli.

Poate este timpul să re-studiem şi să reconsiderăm unele doctrine, poate unele care chiar le-am îndrăgit, dar care nu corespund cu adevărul Biblic, este timpul să dăm la parte învăţăturile omeneşti, tradiţia, doctrinele preluate fără o verificare atentă sau interpretările umane, şi să ne adăpăm din nou din Cuvântul nesecat al lui Dumnezeu.

Vă încurajez să întrebați pe Dumnezeu și să cereți înțelepciunea de la El (Iacob 1:5), şi să verificaţi referinţele (trimiterile) Scripturale în Biblie şi să vă convingeţi personal cu privire la doctrinele Bibliei, ceea ce vă va ajuta să aveţi o viaţă de credinţă stabilă, o siguranţă fundată pe Cuvântul Domnului care rămâne pentru veşnicie (1Petru 1:25). Este timpul să laşi la o parte ceea ce ţi-au spus alţii şi să te convingi personal, descălţându-te de prejudecăţi şi idei preconcepute, este timpul să te confrunţi faţă în faţă cu adevărul Scripturii, deoarece vei fi judecat în ziua din urmă pe baza acestui Cuvântului divin (Ioan 12:48).

Fie ca lucrarea aceasta, să lumineze gândirea multor doritori de adevăr să-i ajute să se apropie de Dumnezeu şi să se dedice trăirii sfinte, potrivit cu învăţătura adevărului.

Biblia: Noi credem în Biblie ca fiind: Cuvântul lui Dumnezeu, scris prin inspiraţia divină, de către oamenii lui Dumnezeu. Noi credem că Dumnezeu a insuflat mesajul Său consemnat în Biblie, pentru învăţătura, mângâierea, salvarea şi îndreptarea noastră (2Timotei 3:16-17; 2Petru 1:21; Ioan 5:39).

Dumnezeu: Noi credem într-un singur Dumnezeu Adevărat, şi anume: Tatăl ceresc, Creatorul şi izvorul tuturor lucrurilor (Ioan 17:3; Apocalipsa 4:11; Efeseni 4:6; Iuda 1:25); Fiinţa spirituală, supremă, fără început şi sfârşit (Psalm 90:2), care s-a revelat sub numele de: Iehova (Exod 3:14; Psalm 83:18).

Dumnezeu are un singur Nume (Isaia 42:8), dar mai multe titluri, să dăm câteva exemple: Rege (Psalm 47:2); Stăpân (1Cronici 29:11), Cel Preaînalt (Psalm 83:18), Judecător (Isaia 33:2), Atotputernic (Geneza 17:1), Dumnezeul dumnezeilor (Deuteronom 10:17), Tată (Romani 8:15).

Dumnezeul Bibliei are patru calităţi principale, arătate prin cei patru heruvimi sau făpturi vii, care stau pe tron cu Dumnezeu (Ezechiel 1:5-10; Apocalipsa 4:6-7) şi care au patru capete: de leu, reprezentând: puterea (Judecatori 14:18); de viţel reprezentând: viaţa (Maleahi 4:2); de om, reprezentând: dragostea (comp. 1Ioan 4:7-8 cu Geneza 1:27); de vultur, reprezentând: înţelepciunea (Iov 39:26-29). Calităţi principale la rândul lor se ramifică în alte calităţi (comp. cu 1Corinteni 13:4). Astfel Dumnezeu are multe calităţi!

Noi credem că Dumnezeu locuieşte în cer, dar El este prezent prin suflarea Sa proprie în creaţie susţinând viaţa creaturilor (1Regi 8:43; Efeseni 4:6; 1Timotei 1:17; 1Timotei 6:16; Fapte 17:28).

Fiul lui Dumnezeu: Noi credem într-un singur Domn: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unic-născut în început din Tatăl (Ioan 1:14,Ioan 1:18; Ioan 3:16,Ioan 3:18; Ioan 20:31; 1Ioan 2:13-14; 1Ioan 5:18), şi întâi născut din creaţie, adică El este primul creat, începutul creaţiei lui Dumnezeu (Coloseni 1:15; Apocalipsa 3:14).

Noi credem că prin El au fost create toate şi pentru El, şi toate se menţin prin El (Ioan 1:1-3; 1Corinteni 8:6; Coloseni 1:15-17; Evrei 1:3).

Noi credem, că El s-a dezbrăcat de înfăţişarea exterioară care era asemenea lui Dumnezeu (Filipeni 2:6-8), şi devenind ca o sămânţă (comp. cu 1Corinteni 15:37,1Corinteni 15:38), Spiritul Sfânt l-a adus pe pământ şi astfel s-a născut ca om din fecioara Maria la împlinirea timpului hotărât de Dumnezeu, devenind un bărbat fără de păcat, „cel din urmă Adam”. (Galateni 4:4; Luca 1:26-35; Romani 5:19; 1Petru 2:22; 1Corinteni 15:45).

Noi credem că la vărsta de 30 de ani, a fost botezat în apă de Ioan Botezătorul, tot atunci coborându-se şi Spiritul Sfânt peste El sub formă de porumbel (Matei 3:16-17; Luca 3:21-23). Iar după botez Domnul Isus a început o lucrare de predicare a Regatului lui Dumnezeu, şi de facere de discipoli (Luca 4:43; Ioan 4:1).

Iar după ce Isus a împlinit lucrarea lui Dumnezeu, a fost răstignit şi a murit pentru păcatele omenirii, oferind o răscumpărare completă din păcat şi moarte. (Ioan 17:4; 1Petru 2:24; 1Timotei 2:5-6).

Noi credem, că a treia zi de la moartea Sa, El a înviat într-un corp spiritual (1Corinteni 15:45; 2Corinteni 3:17-18; 1Timotei 3:16) aşa cum vor învia fraţii Săi (comp. Filipeni 3:20-21 cu 1Corinteni 15:44), dar ca şi îngerii din vechime, și El s-a transaformat (materializat) în anumite ocazii din spirit în corp de carne (Luca 24:36-43) arătându-se discipolilor Săi, timp de 40 de zile (Ioan 20:26-29; Fapte 1:1-11), iar după aceea s-a înălţat în cer, la dreapta Tatălui, de unde a turnat Spiritul Sfânt în ziua Cincizecimii. (Fapte 2:4).

De unde şi va veni cu mare glorie, cu îngerii Săi, pentru a-i învia pe cei morţi în Cristos, şi pentru a-i răpi la cer pe creştinii în viaţă (1Corinteni 15:23-53; 1Tesaloniceni 4:15-17), şi pentru a judeca lumea, nimicind pe cei răi, şi instaurând Regatul dreptăţii şi al păcii. (Matei 16:27; Matei 19:28; Matei 25:31-46; Apocalipsa 11:15-18; Apocalipsa 16:14-16). Iar Cristos împreună cu sfinţii vor domni în Regatul lui Dumnezeu, ca regi, preoţi şi judecători (Apocalipsa 1:5-6; Apocalipsa 5:9-10; Apocalipsa 20:6). Ei vor judeca atât pe îngerii răi (1Corinteni 6:2), cât şi pe toţi oamenii (Ioan 5:22,Ioan 5:28-29), iar la final, oamenii care nu sunt găsiţi în cartea vieţii vor fi aruncaţi în lacul de foc (Apocalipsa 20:11-15; Apocalipsa 21:8). După ce Isus va pune capăt ultimului duşman: moartea, va preda domnia în mâna Tatălui (1Corinteni 15:24-28).

Spiritul Sfânt: noi credem că Spiritul Sfânt nu este doar o putere, forţă, ci El este o persoană spirituală, deoarece El are: un Eu sau un Sine propriu (Fapte 10:19-20; Fapte 13:2-4), El are raţiune (Romani 8:27), sentimente (Efeseni 4:30; Romani 15:30; Iacob 4:5), voinţă (1Corinteni 12:11), reacţii personale (Isaia 63:10), El poate vorbi sau auzi (Ioan 16:13-15).

Spiritul Sfânt este Spiritul Tatălui (Matei 10:20), şi Spiritul Fiului (Galateni 4:6), nu în sensul că este spiritul propriu al celor două persoane spirituale, pentru că atunci ar trebui să fie două spirite, că Cei doi sunt două persoane! Ci conform Bibliei, Spiritul lui Dumnezeu care este şi Spiritul lui Cristos (Romani 8:9), este numit astfel deoarece provine din amândoi, din Tatăl indirect şi din Fiul direct (1Corinteni 2:12; Geneza 1:2; Ioan 1:2), fiind un Spirit care este a lui Dumnezeu.

Fiul s-a născut din Tatăl, dar fără intermediari, Spiritul Sfânt s-a născut din Tatăl, însă prin Fiul. Biblia afirmă clar: „Spiritul Cel din Dumnezeu” (1Corinteni 2:12 SCC), iar toate au fost create prin Fiul – Ioan 1:1-3; Coloseni 1:16-17; Evrei 1:2.

Prin urmare, Spiritul Sfânt este o persoană, însă inferioară Tatălui şi Fiului şi supusă lor (Ioan 16:13-15; 1Corinteni 2:10).

Spiritul Sfânt uneori se reprezintă pe Sine, alteori Îl reprezintă şi Îl manifestă pe Tatăl, alteori pe Fiul, fiind astfel în unele ocazii: arătarea (Theofania) lui Dumnezeu sau a Fiului (Fapte 5:1-9; 1Corinteni 3:16; 1Corinteni 6:19-20; Efeseni 2:19-22; Efeseni 3:16-17; 1Ioan 3:24; 1Ioan 4:13).

Dar Spiritul lucrează în diferite feluri, ajutându-i pe credincioşi, dându-le daruri spirituale şi producând roade bune în ei. (Fapte 1:8; Ioan 14:26; 1Corinteni 12:4-30; Galateni 5:22-23).

Îngerii: Noi credem că îngerii au existat înainte de pământ şi de oameni (Iov 38:7), fiind creaturi spirituale, puternice, perfecte (Psalm 103:20). Noi avem convingerea că îngerii lui Dumnezeu, sunt organizaţi după cum urmează: Heruvimii (Geneza 3:24; Ezechiel 1:5-10; Ezechiel 10:15,Ezechiel 10:20); apoi sunt serafimi (Isaia 6:1-3); Apoi urmează cele şapte spirite (Apocalipsa 1:4; Apocalipsa 4:4-7); apoi urmează căpeteniile sau arhanghelii (Efeseni 1:21), cuvântul arhanghel înseamnă: „înger conducător”. Fiecare căpetenie este rânduit peste o ţară (comp. cu Daniel 10:13,Daniel 10:21; Daniel 12:1).Apoi urmează: domniile (Coloseni 1:16) numite şi „gloriile” (2Petru 2:10); Apoi urmează: autorităţile (Efeseni 1:21); apoi urmează: puterile (1Petru 3:22); Apoi urmează: santinelele sau străjerii, (Daniel 9:21); apoi urmează: îngerii, fiecare om are cel puţin un înger cu rol de supraveghere (Matei 18:10; Evrei 1:14).

Noi credem că îngeri au roluri diferite, printre care: îndeplinesc sarcinile date de Dumnezeu (Apocalipsa 14:6-7; Apocalipsa 22:9), îl laudă pe Dumnezeu (Isaia 6:3; Luca 2:13-14), au rolul de trimişi cu anumite misiuni (Luca 1:26), ei slujesc şi ocrotesc pe cei drepţi (Evrei 1:14; Fapte 12:6-9; Psalm 34:7), şi ajuta în predicarea evangheliei (Apocalipsa 14:6), şi vor participa la distrugerea celor răi (Apocalipsa 19:14; 2Tesaloniceni 1:7-8), etc.

Diavolul şi demonii: Diavolul a fost creat al şaselea şi al patrulea heruvim, a fost înainte de cădere un „heruvim ocrotitor…desăvârşit” care activa în domeniul înţelepciunii, fiind descris ca fiind: „plin de înţelepciune”, dar din cauza trufiei, s-a răzvrătit căutând să fie egal cu Dumnezeu (Ezechiel 28:12-17; Isaia 14:13-14); şi a devenit: Tatăl minciunii, Diavol (Calomniator) şi Satan (Adversar), (Ioan 8:44; Apocalipsa 12:9). El caută să înşele întreaga omenire şi să o abată de la adevăr, dar nu va reuşi, şi în final chiar El va fi nimicit (Evrei 2:14; Romani 16:20; Apocalipsa 20:10).

Noi credem că datorită faptului că îngerii au capacitate de alegere, unii în vechime, au trecut de partea lui Satan, devenind îngerii lui (Apocalipsa 12:7; Matei 25:41), şi aceştia sunt organizaţi pe ierarhi (Efeseni 6:12). Noi credem că îngerii răi sau demonii (dracii), sunt liberi lucrând în lume (Matei 12:43-45; Matei 15:22), însă alţii sunt legaţi în adânc pentru judecată (Geneza 6:1-4; 2Petru 2:4; Iuda 1:6).

Omul: Noi credem că omul a fost creat de Dumnezeu, din ţărâna pământului, în care a fost suflat: suflare de viaţă, (Geneza 2:7). Credem că omul a fost creat fără păcat, perfect (Deuteronom 32:4; Ecleziast 7:29; Romani 14:12), dar cu capacitatea liberă de a alege binele sau răul, deci responsabil pentru deciziile sale (Deuteronom 32:4; Deuteronom 30:19).

Noi credem că primii oameni: Adam şi Eva, mânaţi de dorinţa de a fi: „ca Dumnezeu” (Geneza 3:5), și astfel, de a nu mai stabili Iehova ce este bine şi rău pentru ei, ci ca ei să fie proprii lor stăpânii, astfel ei au mâncat din pomul interzis (Geneza 3:1-7). Ei au ales neascultarea, despărţirea de Dumnezeu (Geneza 3:1-19; Osea 6:7), şi astfel ei au pierdut viaţa perfectă şi comuniunea cu Dumnezeu, şi au transmis urmaşilor lor: păcatul şi moartea (Romani 5:12; Iacob 1:15).

Noi avem convingerea că în timpul domniei lui Cristos omul va fi reabilitat la condiţia lui perfectă de la început, nu doar în domeniu spiritual, ci chiar în domeniu fizic (1Corinteni 15:28: Apocalipsa 21:3-5).

Lucrarea de răscumpărare: Dumnezeu este iubire (1Ioan 4:8), însă El este şi drept (Deuteronom 32:4), astfel oamenii nu putea fi iertaţi, chiar dacă Dumnezeu îi iubea, pentru că astfel s-ar fi călcat dreptatea lui Dumnezeu, care cere ca pedeapsă: „viaţă pentru viaţă”, (Deuteronom 19:21)!

Dumnezeu nu se schimbă (Iacob 1:17), astfel El a răscumpărat omul prin Fiul Său, fără a afecta dreptatea Lui!

Nici un om de pe pământ nu era capabil să plătească un preţ de răscumpărare corespunzător (comp. cu Psalm 49:7), deoarece nimeni nu este perfect, fără păcat (Romani 3:9-23).

Astfel păcatul lui Adam un om perfect, a fost răscumpărat prin pedeapsă tot de un om perfect. Prin urmare, fiindcă cineva fără păcat a decis în mod deliberat să păcătuiască (Osea 6:7), chiar Adam întâiul născut al lui Dumnezeu de pe pământ, legea lui Dumnezeu cerea ca pedeapsă: „viaţă pentru viaţă”, (Exod 21:23)!

Astfel, Dumnezeu a trimis în lume pe întâiul născut din cer (Coloseni 1:15), care era o imagine a lui Adam (Romani 5:14), tot un om perfect, ca să fie pedepsit în locul lui Adam şi în locul celor ieşiţi din el (Eva din coasta lui, şi a copiilor lui, din sămânţa lui), fiind omorât în locul lor.

Era nevoie de un om perfect, numit: „cel din urmă Adam” (1Corinteni 15:45), care să fie pedepsit în locul lui Adam, ca să poată da o jertfă fără cusur, şi astfel să răscumpere omenirea şi să o ducă la perfecţiune (Isaia 9:6; Romani 5:15-19).

Deoarece toţi mor în Adam (1Corinteni 15:22), păcatele oamenilor făcute din imperfecţiune sunt un efect a păcatului adamic (Romani 5:12). Prin preţul de răscumpărare, trebuia răscumpărat atât păcatul lui Adam (Romani 5:12-16), cât şi păcatele oamenilor, copiilor lui Adam.

Însă deoarece, păcatele omenirii vin şi din cauză că nu şi-au păzit inima (comp. Proverbe 4:23 cu Marcu 7:21-23). Astfel, oamenii au ajuns să păcătuiască cu bună ştiinţă, nu doar din greşală, au păcătuit când puteau să se stăpânească (Geneza 4:7; Psalm 4:4; Isaia 1:16)!

Răscumpărarea Domnului Isus, viza şi pedeapsa pentru păcatele omenirii, făcute din lipsa lor de stăpânire de sine (Ioan 1:29; 1Timotei 2:6; Evrei 9:28).

Această persoană care s-a jertfit pentru omenire, este Fiul lui Dumnezeu Isus Cristos, care este singurul care a adus o salvare şi răscumpărare eternă din păcat şi moarte de care poate beneficia toţi oamenii (Fapte 4:12; 1Timotei 2:5-6; 1Timotei 4:10; Tit 2:11; Evrei 9:12).

Jertfa lui Isus nu mai are nevoie de complectare, perfecţionare, ajustare, ea are puterea să şteargă orice păcat, fiind perfectă (Evrei 10:10,Evrei 10:14; 1Petru 1:19); şi completă (Ioan 1:29; Evrei 9:26).

Preţul de răscumpărare prin moartea Sa pe cruce (Filipeni 2:8), unde a purtat păcatul lui Adam, al Evei şi al tuturor copiilor lui (Ioan 1:29; 1Timotei 2:6) a constat în faptul că El a fost pedepsit pentru toate păcatele oamenilor, ci a celor făcute din greşală şi a celor făcute voluntar (Evrei 2:9; 2Corinteni 5:21).

Prin faptul că Dumnezeu L-a înviat din morţi, a arătat că dreptatea Lui a fost satisfăcută, zdrobirea propriului Său Fiu, L-a mulţumit pe Sfântul Dumnezeu, iar mânia Sa faţă de oameni s-a potolit (Isaia 53:4,Isaia 53:10; Fapte 2:32-36).

Domnul a răscumpărat omul ca întreg, nu doar partea spirituală din om; ci şi partea fizică, adică corpul din carne (Romani 8:23), când El va veni, însuşi corpul imperfect al creştinilor va fi transformat într-un corp ceresc, spiritual, perfect (1Corinteni 15:50-54; Romani 8:11). Astfel în cer şi pe noul pământ, bolile, bătrâneţea şi moartea nu vor mai exista (Apocalipsa 21:1-5; 2Petru 3:13).

Salvarea omului: Credem că salvarea omului din păcat şi moarte, se poate obţine doar prin harul (favoarea sau bunătatea ne-meritată) lui Dumnezeu care este dat tuturor, iar harul prin Evanghelie ne îndeamnă: să ne căim de păcate, să credem în Isus Cristos, şi să-L mărturisim cu gura noastră, apoi botezându-ne în numele lui Isus Cristos (Fapte 2:38; Fapte 8:12-13; Fapte 22:16; Romani 10:9-10). Iar în botez are loc: învierea spirituală (Coloseni 2:11-12); naşterea din apă şi Spirit (regenerarea), iluminarea (Ioan 3:3,Ioan 3:5; Tit 3:5; Evrei 6:4); curăţirea inimii (Evrei 10:22), și acolo se primește salvarea sau iertarea de păcate (1Petru 3:21; Fapte 22:16).

Iar primirea harului are ca efect o viaţă de sfinţenie şi fapte bune. Astfel, omul face fapte bune pentru că este salvat nu pentru a fi salvat (Efeseni 2:8-10; Tit 3:5-8).

Închinarea: Noi credem că trebuie să ne închinăm Singurului Dumnezeu, Creatorului prin Isus Cristos, în spirit şi adevăr şi nu prin intermediul icoanelor, crucilor, statuilor, „îngerilor”, „sfinţilor” sau „fecioarei Maria” (1Timotei 2:5; Ioan 4:23-24).

Singurul Mijlocitor la Tatăl este Omul Isus Cristos (1Timotei 2:5-6; Efeseni 5:20; Coloseni 3:17; Ioan 16:23; Evrei 13:15); şi ajungem la Fiul prin Spiritul Sfânt (Efeseni 2:18; vezi şi 1Corinteni 12:3).

Fie că ne rugăm la Tatăl prin Fiul, fie ne rugăm la Fiul (Fapte 7:59; 1Corinteni 1:2; 1Timotei 1:12); prin Spiritul Sfânt (1Corinteni 12:3), avem convingerea că Isus va transmite mai departe rugăciunea la Tatăl pentru noi (Ioan 14:16; Ioan 16:26; Evrei 4:14-16).

Biblia nu învață de rugăciuni, cântări, la Spiritul Sfânt.

Despre post, credem că nu există zile fixate obligatorii de post, ci posturile noastre trebuie ţinute sub călăuzirea Spiritului Sfânt, adică să fim învăţaţi prin Spiritul (Romani 8:14): cum să ţinem, cât şi când să ţinem (Matei 6:16-18; Fapte 13:2; Fapte 14:23; 2Corinteni 12:27; 2Cronici 20:3; Ezra 8:21).

Iar despre cântări avem convingerea că ele trebuie să fie de laudă prin care Tatăl şi Fiul lui Dumnezeu să fie onoraţi şi glorificaţi (Efeseni 5:19-20; Coloseni 3:16; Apocalipsa 5:8-14; Apocalipsa 14:3; Apocalipsa 15:3), iar în cîntările: spirituale, evocăm învăţături, şi relatări biblice, spre încurajare, zidire şi îmbărbătare.

Legea lui Isus Cristos: Noi avem convingerea că legea lui Cristos, (Galateni 6:2) este legea Noului Legământ (Romani 8:2; 2Corinteni 3:6; Evrei 10:15-22), iar principiul de bază al ei este iubirea faţă de Dumnezeu, Christos şi oameni (Ioan 13:34-35; Marcu 13:30-31; Romani 13:8-10; Efeseni 6:24). Această lege a Noului Legământ cuprinde toate poruncile date de Domnul Isus şi de apostolii Săi (Matei 28:20; Fapte 1:2).

Noi credem că legea lui Moise nu mai este valabilă pentru noi în înţeles literal, doar poruncile re-introduse în noul legământ, mai sunt valabile în sens literal, celelalte doar în înţelesul lor spiritual (Romani 3:21-31; Romani 7:6; Romani 10:4; 2Corinteni 3:6; Galateni 3:19-26; Coloseni 2:14-17; Evrei 7:11-12,Evrei 7:18-28).

Căsătorie, divorţ, recăsătorire: Noi credem că căsătoriile de proba, concubinajul sunt conform Bibliei: ,,desfrânare” (1Corinteni 7:2; 1Tesaloniceni 4:2-8).

De asemenea, este interzisa în Biblie căsătoria între un credincios şi un necredincios (Deuteronom 7:1-4; 2Corinteni 6:14).

Noi credem că Biblia permite divorţul, doar în cazul adulterului, partenerul nevinovat se poate despărţii de cel infidel, după ce a făcut tot ce a putut pentru salvarea căsniciei (Matei 5:32; Matei 19:9), dar acesta va rămâne despărțit, fără a se recăsători până la împăcarea cu partenerul vinovat de adulter (1Corinteni 7:11), sau mortea partenerului (Romani 7:3). Astfel, recăsătorirea este permisă în cazul morţii unui partener, sau în cazul împăcării cu partenerul divorţat, (1Corinteni 7:10-11,1Corinteni 7:39).

Autorităţile pământeşti: Noi avem convingerea că autorităţile guvernamentale şi locale sunt rânduite de Dumnezeu, prin urmare noi trebuie să manifestăm supunere, ascultând de legile ţării în care trăim (Romani 13:1-7; Tit 3:1-2; 1Petru 2:13,1Petru 2:17), iar cine se răzvrăteşte împotriva autorităţilor se răzvrăteşte de fapt contra lui Dumnezeu care le-a rânduit.

Excepţie de la ascultare faţă de autorităţi este cazul când acestea pretind ceva ce îi aparţine lui Dumnezeu sau implică călcarea legilor lui Dumnezeu (Matei 22:21; Fapte 4:19).

Imparţialitate şi neutralitate: Bazat pe învăţătura Domnului Isus noi credem că creştinii trebuie să nu facă parte din lume (Ioan 15:18-19; Ioan 17:16), acesta implică să fie imparţiali, adică să nu facem diferenţe între oameni de rase, naţionalităţi sau categorii sociale (Fapte 10:34-35); mai înseamnă a nu ne implica în politica lumii (Ioan 6:15; Ioan 18:36); şi de a ne reţine de la unele funcţii şi meserii contrare legii lui Cristos, de a ne reţine în a face jurăminte (Matei 5:33-37; Iacob 5:12), de la a căuta dreptatea prin tribunale omeneşti (Matei 5:40; 1Corinteni 6:1-8), de a nu ne implica în războaie şi în a învăţa războiul prin efectuarea stagiului militar, căci noi căutăm pacea cu toţi oamenii (Luca 6:27-29; Romani 12:17-21; Evrei 12:14; Isaia 2:2-4).

Simplitate: credem că trebuie să ducem o viaţă simplă, cinstită, mulţumindu-ne cu ceea ce este necesar din punct de vedere material, evitând luxul, şi ducând un trai modest, cumpătat în orice domeniu (Tit 2:11; 1Timotei 6:8-10).

Noi credem că trebuie să evităm îmbrăcămintea scumpă, podoabele (bijuteriile), şi ne vom aranja, tunde, şi îmbrăca cuviincios, curat, potrivit ocaziei, dar şi potrivit sexului din care facem parte (Deuteronom 22:5; Zaharia 3:3-5; 1Corinteni 11:3-16; 1Timotei 2:9-10; 1Petru 3:3-4).

„Ca toţi să fie una”

STUDIUL

Textul de memorat: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:20,21)

Evanghelia lui Ioan ne dezvăluie ce preocupări a avut Isus înainte de a fi trădat şi omorât. Ea ne prezintă pe parcursul a cinci capitole importante (Ioan 13 – 17) ultimele Sale învăţături şi o rugăciune (Ioan 17), care mai este numită uneori „rugăciunea Sa de Mare-Preot”.

„Denumirea aceasta este adecvată, pentru că, prin această rugăciune, Domnul nostru Se consacră sacrificiului în care este simultan preot şi victimă. Totodată, este o rugăciune de consacrare înălţată în favoarea celor pentru care este adus sacrificiul – ucenicii prezenţi în camera de sus şi cei care aveau să vină ulterior la credinţă prin mărturia lor.” – F. F. Bruce, The Gospel of John, Grand Rapids; Eerdmans, 1983, p. 328

în centrul rugăciunii se află preocuparea lui Isus pentru unitatea ucenicilor şi a celor care aveau să creadă în El mai târziu. Aceasta este tema ei principală: „Pentru ei Mă rog, nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi – tot ce este al Meu este al Tău şi ce este al Tău este al Meu – şi Eu sunt proslăvit în ei” (Ioan 17:9,10).

Discuţia noastră despre unitatea bisericii, despre unitatea noastră în Hristos nu poate fi relevantă şi completă dacă nu abordează şi rugăciunea aceasta. Pentru ce S-a rugat Isus, pentru cine S-a rugat şi ce semnificaţie are rugăciunea Sa pentru noi astăzi?

Duminică, 14 octombrie – Isus Se roagă pentru Sine

Putem deosebi în rugăciunea Domnului Isus ca Mare-Preot trei părţi.

1. Pentru ce S-a rugat Isus la început şi ce înseamnă aceasta pentru noi? Ioan 17:1-5

Isus a mijlocit mai întâi pentru Sine. Mai înainte, spusese de mai multe ori că nu-I sosise încă ceasul (Ioan 2:4; 7:30; 8:20). Acum însă era conştient că ceasul jertfirii bătea la uşă. Venise clipa încheierii lucrării Sale pe pământ şi avea nevoie de putere pentru a-Şi împlini misiunea. Era timpul pentru rugăciune.

Isus a decis să-L proslăvească pe Tatăl Său împlinind voia Sa, chiar dacă aceasta presupunea suferinţa pe cruce. Faptul că El a acceptat crucea nu a fost o atitudine fatalistă, ci o exercitare a autorităţii primite de la Tatăl. El nu a murit ca martir, ci L-a proslăvit pe Tatăl de bunăvoie prin împlinirea scopului pentru care Se întrupase: să Se ofere ca jertfă pentru păcatele omenirii.

2. Ce este viaţa veşnică? Ce înseamnă să-L cunoaştem pe Dumnezeu? Ioan 17:3

Mai înainte de toate, Isus spune că viaţa veşnică constă în a-L cunoaşte personal pe Dumnezeu. El nu susţine aici mântuirea prin fapte sau prin cunoaştere, ci Se referă la experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu ca urmare a jertfei de pe cruce. Cunoaşterea aceasta poate fi obţinută prin relaţia personală cu Tatăl. Tendinţa noastră omenească este să reducem cunoaşterea la cunoştinţe şi informaţii, însă aici Isus are în vedere ceva mai profund: relaţia personală cu Dumnezeu. Prima venire a lui Isus a avut ca scop să-i conducă pe oameni pe drumul către o cunoaştere a lui Dumnezeu care să le aducă bucurie şi mântuire, dar şi unitatea la care conduce această cunoaştere.

Care este diferenţa dintre a avea cunoştinţe despre Dumnezeu si a-L cunoaşte personal? Ce experienţe te-au ajutat să-L cunoşti pe Dumnezeu?

Luni, 15 octombrie – Isus Se roagă pentru ucenicii Săi

3. Ce lucruri concrete cere Domnul Isus pentru ucenici? Ioan 17:9-19

Când El nu avea să mai fie cu ei, ucenicii aveau să fie în pericolul de a-şi pierde credinţa. El îi cere Tatălui să-i păzească atât timp cât sunt în lume. Nu Se roagă pentru lume, fiindcă ştie că ea se împotriveşte voinţei Tatălui (1 Ioan 5:19). Dar lumea este locul unde ucenicii urmau să lucreze şi de aceea îi cere Tatălui să-i păzească de răul din lume. Lui Isus îi pasă de lume, căci este Mântuitorul ei! însă vestirea Evangheliei depinde de mărturia celor care se vor duce să o vestească. De aceea mijloceşte pentru ei ca să fie izbăviţi de cel rău (Matei 6:13).

Cu toate acestea, un ucenic nu a putut fi salvat – cel care s-a hotărât să-L trădeze (Ioan 13:18-30). Deşi trădarea fusese prevestită de Scriptură (Psalmii 41:9), Iuda n-a fost o victimă a sorţii. „La cina de Paşte, Domnul Hristos Şi-a dovedit divinitatea, dând în vileag scopul vânzătorului. Cu gingăşie, El nu l-a trecut cu vederea pe Iuda atunci când le-a slujit ucenicilor. Dar ultimul apel al iubirii a rămas fără răspuns.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 621

De asemenea, Isus Se roagă pentru unitatea ucenicilor (Ioan 17:11), conştient că invidia şi gelozia puteau să-i dezbine, ca în alte ocazii trecute. Unitatea aceasta nu poate fi obţinută prin puterea oamenilor. Ea este exclusiv rezultatul şi darul harului divin. Unitatea ucenicilor se întemeiază pe unitatea dintre Tatăl şi Fiul şi este condiţia indispensabilă pentru slujirea lor eficientă viitoare.

Un alt lucru indispensabil pentru ca ucenicii să le poată sluji altora este sfinţirea, sau consacrarea lor prin adevăr. Lucrarea harului divin la inima lor avea să-i transforme. Dar, ca să poată da mărturie despre adevărul lui Dumnezeu, aveau nevoie să se lase transformaţi de acest adevăr.

Ce înseamnă „a nu fi din lume”? Ce atitudini si comportamente îi caracterizează pe cei care nu sunt din lume?

Marţi, 16 octombrie – „Pentru cei ce vor crede în Mine”

4. Care este dorinţa lui Isus pentru aceia care aveau să creadă Evanghelia mai târziu? De ce este importantă împlinirea acestei rugăciuni? Ioan 17:20-26

Isus S-a rugat ca aceia care aveau să creadă în El în viitor să fie una, aşa cum El şi Tatăl sunt una. Evanghelia lui Ioan consemnează în mai multe locuri afirmaţiile Sale despre unitatea Sa cu Tatăl. El şi Tatăl nu acţionează niciodată independent unul de celălalt, ci sunt uniţi permanent, în tot ce fac (Ioan 5:20-23). Amândoi au iubit atât de mult omenirea căzută, încât Tatăl a fost dispus să-L dea pe Fiul Său, iar Fiul a fost dispus să-Şi dea viaţa pentru noi (Ioan 3:16;10:15).

Unitatea menţionată de Isus în rugăciunea aceasta este unitatea în dragoste şi în planuri care există între Tatăl şi Fiul (Ioan 13:35). Prin manifestarea ei, oamenii aveau să vadă relaţia ucenicilor cu Isus şi cu Tatăl. Aşa avea să cunoască lumea că Isus este Mântuitorul. Cum să fie convinsă lumea de adevărul Evangheliei dacă nu vede în poporul lui Dumnezeu dragoste şi unitate?

„Dumnezeu conduce un popor care să stea în perfectă unitate pe platforma adevărului veşnic. (…) Dumnezeu doreşte ca poporul Său să ajungă la unitatea credinţei. Rugăciunea pe care Domnul Hristos a înălţat-o chiar înainte de a fi răstignit a fost ca ucenicii Săi să fie una, aşa cum El şi Tatăl sunt una, pentru ca lumea să creadă că Tatăl L-a trimis. Această rugăciune minunată şi impresionantă străbate veacurile până în zilele noastre, deoarece cuvintele Sale au fost: «Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.»

Cu câtă stăruinţă ar trebui să caute urmaşii lui Hristos să răspundă la această rugăciune în viaţa lor!” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 4, ed. 2015, p. 17

Renunţarea la sine a fiecărui membru este esenţială pentru ca unitatea bisericii să fie posibilă. Ce facem individual si ca biserică pentru a ajunge la unitatea descrisă aici?

Miercuri, 17 octombrie – Unitatea creştinilor

5. Ce învăţăm despre exclusivism şi despre graba de a stabili cine sunt adevăraţii urmaşi ai lui Isus, din răspunsul pe care Domnul i l-a dat lui Ioan? Marcu 9:38-41; Ioan 10:16

Adventiştii de ziua a şaptea au considerat dintotdeauna că rugăciunea din Ioan 17 se aplică în mod direct şi unităţii bisericii lor. Trebuie să rămânem uniţi ca biserică pentru a ne împlini misiunea – vestirea întreitei solii îngereşti. Dar cum ne raportăm la unirea cu alţi creştini, în lumina rugăciunii lui Isus?

Noi credem că Dumnezeu are credincioşi şi în alte biserici, chiar şi în „Babilon”, dar Apocalipsa spune că printre cei care se numesc creştini există o mare apostazie şi, în zilele din urmă, mulţi creştini falşi vor face front comun şi se vor alia cu statul în persecutarea celor credincioşi (Apocalipsa 18:4; 13:1-17). De aceea, adventiştii au tratat cu prudenţă apelurile lansate de Mişcarea Ecumenică.

Referitor la aceasta, Ellen G. White spune: „Pe măsură ce instrumentul uman îşi supune voinţa sa voinţei lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va impresiona inimile celor cărora le slujeşte. Mi s-a arătat că nu trebuie să-i refuzăm pe lucrătorii WCTU (n. red.: The Woman’s Christian Temperance Union – Organizaţia pentru Temperanţă a Femeilor Creştine). Când ne unim cu ei în favoarea abstinenţei totale, nu ne modificăm poziţia în ce priveşte respectarea zilei a şaptea şi avem posibilitatea de a ne exprima aprobarea faţă de poziţia lor referitoare la subiectul temperanţei. Când le deschidem uşa şi îi invităm să se unească cu noi în problema temperanţei, obţinem ajutorul lor în domeniul temperanţei; iar ei, când se unesc cu noi, vor auzi adevărurile pe care Duhul Sfânt aşteaptă să le imprime în inima lor.” – Lucrarea de binefacere, p. 163, orig.

Deci putem colabora cu ei la anumite acţiuni sociale, dar în aşa fel încât să nu ne compromitem convingerile sau practicile. Noi putem şi ar trebui să profităm de această colaborare cu ei pentru a le împărtăşi adevărurile preţioase cu care am fost binecuvântaţi.

Joi, 18 octombrie O singură credinţă întemeiată pe dragoste

6. Ce înseamnă să-L cunoaştem pe Dumnezeu? Cum dovedim, în viaţa noastră de zi cu zi, că Îl cunoaştem pe Dumnezeu? 1 Ioan 2:3-6

în general, contemporanii noştri vor să fie consideraţi buni cetăţeni, care respectă legea, dar minimalizează importanţa obligaţiei de a respecta Legea lui Dumnezeu. Unii susţin că harul desfiinţează poruncile, însă Biblia nu ne învaţă aşa.

„Păzirea poruncilor nu constituie o condiţie pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, ci un semn că îl cunoaştem pe Dumnezeu/Isus şi că îl iubim. Prin urmare, cunoaşterea lui Dumnezeu nu este exclusiv teoretică, ci determină la acţiune.” – Ekkehardt Mueller, The Letters of John, 2009, p. 39.

7. Ce a spus Isus despre iubire şi păzirea poruncilor? Dar Ioan? Ioan 14:15,21; 1 Ioan 5:2,3

8. Ce poruncă nouă le-a dat Isus ucenicilor şi ce legătură are cu unitatea? Ioan 13:34,35

Porunca aceasta nu este nouă – apare şi în Leviticul 19:18. Ce este nou la porunca lui Isus este ca ucenicii să se iubească aşa cum i-a iubit El. Exemplul Său de dragoste dusă până la sacrificiu constituie noua etică a comunităţii creştine.

Viaţa Sa a fost o demonstraţie practică a iubirii în acţiune şi o manifestare neîntreruptă a iubirii şi a jertfirii de sine pentru binele altora. Lucrarea harului face ca şi în viaţa noastră să existe o manifestare continuă a iubirii şi efortul de negare şi de sacrificare a sinelui. Principiul care îl anima pe El ar trebui să-i anime şi pe credincioşii Lui în toate relaţiile dintre ei. Ce mărturie puternică va fi pentru lume o dragoste de acest fel! Şi ce forţă de a rămâne uniţi ne va da ea!

Cum putem manifesta si noi dragostea Sa?

Vineri, 19 octombrie – Un gând de încheiere

„Deşi Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este o biserică mondială cu multe biserici locale, adventiştii nu pretind că ei sunt biserica universală a lui Hristos. Biserica universală este mai cuprinzătoare decât orice confesiune. Este vizibilă, dar şi invizibilă, pentru că îi include pe toţi cei care cred în Isus şi îl urmează. (…)

în primul secol, biserica universală e posibil să fi fost destul de vizibilă, însă este din ce în ce mai dificil şi mai complex să o identificăm, de exemplu, în Evul Mediu.

Deci adventiştii nu limitează conceptul de biserică adevărată la ei, dar nici nu îl extind automat la toate bisericile creştine. Adevărata biserică a lui Dumnezeu este formată din cei care cred cu adevărat în El. Domnul îi cunoaşte. însă adventiştii afirmă că ei sunt rămăşiţa specială şi vizibilă a lui Dumnezeu din timpul din urmă, acea rămăşiţă care apare în Apocalipsa 12:17 şi în capitolele 12-14. Această rămăşiţă are un caracter local, dar şi unul universal (Apocalipsa 2:24 şi 12:17).” – Ekkehardt Mueller, „Universalitatea bisericii în Noul Testament”, în Ángel Manuel Rodriguez, ed., Mesajul, misiunea şi unitatea bisericii, 2016, p. 37.

Pentru studiu suplimentar: Tragedia veacurilor, cap. 25, „Legea imuabilă a lui Dumnezeu”.

BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND

Biblia: Apocalipsa 15-21
1. Cu ce anume se va isprăvi mânia lui Dumnezeu?
2. Despre cine scrie că „era, nu mai este şi va veni”?
3. Ce anume a fost sfătuit Ioan să se ferească să facă?
4. Cum se numeşte acea „altă carte”, despre care scrie că a fost deschisă în cer?

Istoria mântuirii, capitolul 34
5. Cine erau cei care au avut credinţa şi curajul să-şi transforme ruşinea în slavă şi durerea (suferinţa) în bucurie?

Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) sau Istoria Mântuirii – Ellen G. White (Audio)

Ioan 17

1 După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine,

După ce a vorbit astfel, Isus. [Rugăciunea de mijlocire a lui Isus, Ioan 17,1-26]. Rugăciunea aceasta a încheiat sfatul lui Isus de despărţire început în odaia de sus şi continuat pe drumul spre Ghetsemani. Această rugăciune este cea mai lungă din rugăciunile relatate ale lui Isus. Bengel spune cu privire la cap. 17 că din toate capitolele din Scriptruă acesta este cel mai uşor în ce priveşte cuvintele; cel mai profund în ce priveşte ideile. Rugăciunea se împarte în mod natural în trei părţi: 1) rugăciune pentru Sine (v. 1-5); 2) rugăciune pentru ucenici (v. 6-19); 3) rugăciune pentru toţi credincioşi (v. 20-26).

Şi-a ridicat ochii. Vezi la cap. 11,41.

Tată. Vezi la cap. 11,41.

Proslăveşte. Vezi la cap. 13,31; cf. cap. 12,16.23. Isus urma să fie proslăvit prin înălţare, într

o moarte victorioasă care era preludiul necesar la învierea Lui glorioasă.

2 după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.

Putere. Gr. exousia, autoritate (vezi la Matei 28,18).

Făptură. [Carne, KJV]. Adică, fiinţe omeneşti (cf. Marcu 13,20; Luca 3,6; etc.).

Viaţa veşnică. Vezi la Ioan 1,4; 3,16; 8,51; 10,10; cf. Romani 6,23.

I-ai dat Tu. Vezi la cap. 6,37.

3 Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.

Să Te cunoască pe Tine. Cunoaşterea experimentală, vie, duce la viaţă veşnică. Nu există mântuire în simpla cunoaştere, dar nici nu poate fi mântuire fără cunoaştere (Romani 10,13-15). Cunoaşterea mântuitoare este definită ca aceea care este concentrată în Dumnezeul adevărat, în contrast cu dumnezeii mincinoşi şi în Isus Hristos. Tocmai cunoaşterea de Hristos era izbitor de absentă din religia iudeilor. Oamenii vor fi respinşi în ziua de pe urmă pentru că au respins cunoştinţa esenţială (vezi Osea 4,6). Pentru importanţa cunoaşterii în dezvoltarea caracterului creştin vezi la Ioan 17,17; cf. 5T 743.

4 Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.

Te-am proslăvit. A doua parte a propoziţiei o amplifică pe cea dintâi. Dumnezeu a fost proslăvit în ducerea până la capăt a lucrării pe care Isus venise să o facă pentru mântuirea omului.

5 Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.

Proslăveşte-Mă. Comparaţi v. 1. Isus Se roagă ca să Se poată reîntoarce la slava Lui de mai înainte. Despre preexistenţa lui Hristos vezi la cap. 1,1.14; cf. cap. 8,58. Pavel descrie împlinirea acestei rugăciuni: De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat numele care este mai pe sus de orice nume (Filipeni 2,9).

6 Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău.

Numele Tău. Nume, aici ca adesea, înseamnă caracter. Pentru Isus ca descoperire personală a caracterului Tatălui Său vezi la cap. 1,14.18. Mi i-ai dat. Vezi la cap. 6,37. Este subliniată unirea Tatălui cu Fiul (vezi la cap. 10,30).

Au păzit cuvântul Tău. Echivalent cu au păzit poruncile Tale. Aceasta nu lasă să se subînţeleagă ascultare desăvârşită, dar notează că în contrast cu majoritatea iudeilor, ucenicii şi-au legat soarta de Isus şi căutaseră să împlinească cerinţele uceniciei.

7 Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat Tu vine de la Tine.

Au cunoscut. Adică, potrivit cu textul grec, au ajuns să cunoască şi acum îşi dau seama. Legătura lui Hristos cu Tatăl, Dumnezeul căruia se închinau iudeii, era un punct de constantă accentuare în învăţăturile lui Isus (cap. 8; 10; etc.). Iudeii L-au acuzat de hulă şi L-au înfierat ca impostor pentru faptul că pretindea că Dumnezeu era Tatăl Său, dar ucenicii erau convinşi de adevărata Lui origine şi identitate.

8 Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis.

Mi le-ai dat. O altă accentuare a dependenţei lui Hristos de Tatăl în timpul întrupării (cap. 1,14; 5,19.30). Le-au primit. Vezi la v. 7.

9 Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: –

Pentru ei Mă rog. Ucenicii fuseseră deja prezentaţi (v. 6-8); acum începe rugăciunea pentru ei.

Nu mă rog pentru lume. Adică, în timpul de faţă. Pentru moment Isus se concentrează la ucenicii Săi. Isus nu prezintă lumea ca fiind în afară de limitele purtării de grijă a Lui sau a Tatălui Său. Dumnezeu iubeşte lumea şi oferă în dar mântuirea tuturor (Ioan 3,16; Apocalipsa 22,17). Mai târziu Isus cuprinde în rugăciunea Sa şi pe cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor (Ioan 17,20).

Pe care Mi i-ai dat. Vezi la cap. 6,37.

10 tot ce este al Meu este al Tău, şi ce este al Tău este al Meu – şi Eu sunt proslăvit în ei.

Ce este al Meu, este al Tău. Posesiunea reciprocă este o nouă scoatere în evidenţă a unităţii Tatălui cu Fiul (vezi la v. 6).

Proslăvit. Tatăl a fost proslăvit prin ascultarea lui Hristos (vezi la v. 4). La fel Fiul a fost proslăvit prin ascultarea ucenicilor, mai ales prin aducerea la îndeplinirea a misiunii lor în lume.

11 Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, şi Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi.

Eu nu mai sunt. Viitorul apropiat este privit ca prezent. După calculul iudaic ziua crucificării deja sosise.

Eu vin la Tine. Un prezent viitor, referindu-se la reîntoarcerea lui Isus la Tatăl, nu la apropierea Lui de Dumnezeu în rugăciune.

Sfinte Tată. Titlul acesta apare numai aici în Noul Testament. În v. 1, 5 forma de adresare este Tată şi în v. 25 este Neprihănitule Tată. Termenul era fără îndoială ales în vederea cererilor care aveau să urmeze. Subiectul v. 17-19 este sfinţirea. Cuvântul pentru sfinţeşte (v. 17) este hagiazo, a face sfânt, şi cuvântul pentru sfânt din titlul Sfinte Tată este hagios; corect redat sfânt. Rugăciunea este către Sfântul Tată spre a face pe ucenici sfinţi. Pentru sfinţenia lui Dumnezeu, vezi Levitic 11,14; cf. 1 Petru 1,16. Titlul Sfinte Tată apare şi într-o rugăciune euharistică în Didache 10,2.

Păzeşte. Isus este pe punctul de a pleca; de aceea încredinţează pe ucenicii Săi grijii Tatălui (vezi v. 11, 12). Ei urmau să fie lăsaţi într-o lume rea şi urmau să aibă nevoie de har deosebit în lupta lor împotriva păcatului. Această putere de păzire poate fi cerută de orice creştin. Dumnezeu nu va îngădui ca el să fie ispitit mai pe sus decât este în stare să suporte (1 Corinteni 10,13). El este de nebiruit în faţa asalturilor lui Satana atâta vreme cât se luptă în tăria şi lumina Cerului. Totuşi, Dumnezeu păzeşte numai pe aceia care aleg să fie păziţi. Când împotriva sfatului divin oamenii se aşează de bună voie pe terenul inamicului, ei nu pot aştepta să fie ocrotiţi de puterea lui Dumnezeu.

Pe care. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea ce, adică, numele. Exprimarea aceasta oferă ideea că Dumnezeu a dat numele Său Fiului. Concepţia aceasta ar putea fi înţeleasă în lumina din cap. 1,18; 14,9. Isus a venit să reprezinte numele sau caracterul Tatălui Său şi a funcţionat în timpul întrupării Sale sub autoritatea Tatălui Său.

12 Când eram cu ei în lume, îi păzeam Eu, în Numele Tău. Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi niciunul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.

Îi păzeam Eu. Vezi la v. 11.

Mi i-ai dat. Vezi la cap. 6,37.

Fiul pierzării. Adică, Iuda Iscarioteanul. Expresia descrie pe cineva destinat pierzării, sau nimicirii. Titlul este aplicat la Anticrist în 2 Tesaloniceni 2,3. Cuvântul pentru pierzare (apoleia) apare deseori şi descrie adesea nimicirea finală a celor nelegiuiţi (vezi Matei 7,13; Romani 9,22; Filipeni 3,19; Evrei 10,39; Apocalipsa 17,8.11; etc.). Prin propria sa alegere Iuda a ajuns un om sortit nimicirii (vezi la Ioan 3,17-20).

Ca să se împlinească. [Să poată fi împlinită, KJV]. Propoziţia aceasta ar trebui să fie înţeleasă fără îndoială ca exprimând mai degrabă rezultat decât scop. Textul grec poate fi înţeles în ambele feluri (vezi la Matei 1,22; Ioan 9,3). Iuda nu fusese sortit să-L trădeze pe Isus (vezi la Ioan 6,71; 13,18). Fapta sa atroce era datorată propriei sale alegeri. Pasajul la care se face aluzie este probabil Psalmii 41,9, cel menţionat în Ioan 13,18.

13 Dar acum, Eu vin la Tine; şi spun aceste lucruri, pe când sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.

Eu vin la Tine. O referire la reîntoarcerea lui Isus la Tatăl, ca în v. 11 (vezi comentariile de acolo). Bucuria Mea deplină. Vezi la cap. 15,11; cf. 16,24.

14 Le-am dat Cuvântul Tău; şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.

Le-am dat. Comparaţi v. 8, 17. Ucenicii au ţinut cuvântul ce le fusese dat (v. 6).

I-a urât. Vezi la cap. 15,18-21.

Nu sunt din lume. Ei erau în lume (v. 11, 15) dar nu se împărtăşeau de spiritul lumii. Ei erau trimişi în lume (v. 18) pentru ca să poată atrage şi pe alţii să renunţe la lume (Marcu 16,15).

15 Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.

Din lume. Acesta ar putea să fie considerat a fi mijlocul cel mai eficient de a fi păzit de cel rău din lume. Dar ucenici aveau de îndeplinit o misiune în lume, tot aşa cum Isus venise în lume pentru a-Şi îndeplini lucrarea Sa (vezi v. 4).

Cel rău. Textul grec ar putea fi înţeles ca referindu-se fie la rău ca principiu, fie la cel rău (vezi la Matei 6,13). Ambele înţelesuri corespund cu contextul . Acelaşi cuvânt apare în 1 Ioan 5,18, dar acolo un caz gramatical diferit identifică adjectivul ca masculin, făcându-l astfel o referire clară la cel rău.

16 Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.

Nu sunt din lume. Vezi la v. 14.

17 Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.

Sfinţeşte-i. Gr. hagiazo, literal, a trata ca sfânt, a consacra, a face sfânt. Ucenicii urma să fie consacraţi însărcinării lor. Sfinţenia este unul din atributele lui Dumnezeu (1 Petru 1,16). De unde a fi făcut sfânt înseamnă a deveni asemenea lui Dumnezeu. Lucrul acesta era menit să-l săvârşească planul mântuirii (2 Petru 1,4; Ed 125).

Prin adevărul Tău. Pentru o definiţie a adevărului vezi la cap. 8,32. Cuvântul lui Dumnezeu este declarat a fi adevăr. Scripturile ne descoperă caracterul lui Dumnezeu şi al lui Isus Hristos. Noi devenim făpturi noi făcând adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu o parte a vieţii.

18 Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.

M-ai trimes. Vezi la cap. 3,17.

I-am trimes. Mai înainte îi trimisese (Luca 9,1.2) şi urma să-i împuternicească din nou înainte de a pleca din lume (Ioan 20,21.22).

19 Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.

Mă sfinţesc. Aici înţelesul mă consacru, sau mă dedic, pare să fie definiţia mai corespunzătoare (vezi la v. 17). Isus Se consacrase îndeplinirii lucrării pe care El venise să o facă în lume. În faţa lui se afla crucea şi prin actul jertfirii de Sine El a făcut posibilă sfinţirea credincioşilor (vezi Evrei 10,10).

20 Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.

Şi pentru. Aici începe rugăciunea pentru toţi credincioşii (vezi v. 1) până la sfârşitul timpului.

Prin cuvântul lor. Adică, prin predica, învăţătura şi scrisul lor.

21 Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Să fie una. Urma să fie diversitate de daruri (1 Corinteni 12), dar urma să fie unitate de spirit, de obiective şi de doctrine. Nu urmau să fie certuri pentru supremaţie de felul celor care îi chinuiseră recent pe cei doisprezece (Luca 22,24-30). Unirea izvorând din vieţile contopite ale creştinilor urma să impresioneze lumea cu privire la obârşia divină a bisericii creştine.

22 Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una –

Slava. Aici probabil slava Hristosului întrupat. Aceasta urma să strălucească în credincios. Bengel zice: Cât de mare este maiestatea creştinilor! Comparaţi Romani 8,30.

23 Eu în ei, şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.

În ei. Mai departe este scoasă în evidenţă strânsa unire dintre credincios şi membrii Dumnezeirii. Să fie în chip desăvârşit. Vezi la Matei 5,48. Creşterea către desăvârşire poate să aibă loc numai când credinciosul rămâne în Hristos (vezi Ioan 15,1-5). Pentru ca lumea să ştie. Vezi la v. 21.

24 Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

Să fie împreună cu Mine. Adică, în cer. Isus Se roagă pentru culminarea planului de răscumpărare în proslăvirea bisericii lui Dumnezeu la data celei de a doua veniri a lui Hristos. Familia omenească a fost multă vreme într-o ţară străină (Evrei 11,13.14) departe de casa Tatălui (Apocalipsa 14,2.3). Firea suspină şi suferă durerile naşterii… şi noi… aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului (Romani 8,22.23). Răscumpărarea are loc când Domnul coboară din cer la sfârşitul veacului şi adună pe copiii Săi din cele patru colţuri ale pământului (Matei 24,31; 1 Tesaloniceni 4,16). La data aceea cel credincios merge spre a fi totdeauna cu Domnul (1 Tesaloniceni 4,17). Isus S-a rugat pentru acest moment fericit al reuniunii. Fiecare creştin trebuie să se roage pentru împlinirea grabnică a acestei făgăduinţe (Apocalipsa 22,20).

Înainte de întemeierea lumii. Aceeaşi expresie apare în Efeseni 1,4; 1 Petru 1,20. Vezi la Ioan 1,1.14.

25 Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut; dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis.

Neprihănitule Tată. [Dreptule Tată, KJV]. Comparaţi adresarea Sfinte Tată (v. 11). Lumea nu recunoscuse pe Tatăl în ciuda descoperirii Lui de către Isus.

26 Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi li-l voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.”

Le-am făcut cunoscut. [Am declarat, KJV]. Vezi la cap. 1,18. Numele. Anume, caracterul. Îl voi mai face cunoscut. Prin revelaţiile ulterioare ale Duhului (vezi la cap. 14,26; 16,13).

Sângele lui Isus

by Mary Fairchild

Explorați importanța sângelui lui Isus Hristos

Biblia privește sângele ca simbol și sursă de viață. Leviticul 17:14 afirmă: „Căci viața fiecărei făpturi este sângele ei: sângele este viața ei …” ( ESV )Sânge joacă un rol major în Vechiul Testament.

La primul Paște din Exod 12: 1-13 , sângele unui miel a fost afișat pe partea superioară și pe partea laterală a fiecărei rame a ușii, ca semn că moartea ar fi avut deja loc, așa că Îngerul morții va trece peste el.

O dată pe an, în Ziua Ispășirii (Yom Kippur) , marele preot va intra în Sfânta Sfintelor pentru a oferi un sacrificiu de sânge pentru a ispăși păcatele poporului. Sângele unui taur și al unei țapi a fost stropit pe altar. Viața animalului a fost vărsată, dată în numele vieții poporului.

Când Dumnezeu a încheiat un tratat de legământ cu poporul său la Sinai, Moise a luat sângele boilor și a stropit jumătate din el pe altar și pe jumătate pe poporul lui Israel. (Exod 24: 6-8)

Sângele lui Isus Hristos

Din cauza relației sale cu viața, sângele înseamnă oferirea supremă a lui Dumnezeu. Sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu cer ca pedeapsa să fie pedepsită. Singura pedeapsă sau plată pentru păcat este moartea veșnică. Oferirea unui animal și chiar moartea noastră nu sunt suficiente pentru a plăti pentru păcat. Ispășirea necesită un sacrificiu perfect, fără pată, oferit în mod corect.

Isus Hristos , singurul Dumnezeu-om desăvârșit, a venit să ofere jertfa pură, completă și veșnică pentru a face plata pentru păcatul nostru.

Evrei capitolele 8-10 explică frumos cum Hristos a devenit eternul Mare Preot, care a intrat o dată pentru totdeauna în cer (Sfântul Sfintelor) nu prin sângele animalelor sacrificate, ci prin sângele său prețios pe cruce. Hristos și-a revărsat viața în sacrificiul ispășitor pentru păcatul nostru și păcatele lumii.

În Noul Testament, sângele lui Isus Hristos devine astfel temelia noului legământ al harului lui Dumnezeu. La Cina cea de Taină , Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Această pahar care este turnată pentru voi este legământul cel nou în sângele Meu” (Luca 22:20, ESV)

Piesele imorale exprimă natura prețioasă și puternică a sângelui lui Isus Hristos. Să cercetăm Scripturile acum pentru a afirma semnificația lor profundă.

Sângele lui Isus are puterea de a:

Răscumpărați-ne

În El avem răscumpărarea prin sângele Său, iertarea greșelilor noastre, după bogățiile harului Său … ( Efeseni 1: 7, ESV)

Cu sângele său – nu sângele de capre și viței – a intrat în Sfânta Sfinte pentru totdeauna și ne-a asigurat răscumpărarea pentru totdeauna. (Evrei 9:12, NLT )

Ne apropiați de Dumnezeu

Căci Dumnezeu la prezentat pe Isus ca jertfă pentru păcat. Oamenii sunt făcuți drept cu Dumnezeu atunci când ei cred că Isus și-a sacrificat viața, vărsându-și sângele … ( Romani 3:25, NLT)

Plătește răscumpărarea noastră

Căci știi că Dumnezeu a plătit o răscumpărare pentru a te salva de viața goală pe care ai moștenit-o de la strămoșii tăi. Iar răscumpărarea pe care a plătit-o nu era doar aur sau argint. Era sângele prețios al lui Hristos, Mielul păcătos și fără pată al lui Dumnezeu. (1 Petru 1: 18-19, NLT)

Și au cântat o cântare nouă spunând: „Vrednic ești să iei cartea și să-ți deschizi sigiliile, căci tu ai fost ucis, și prin sângele tău ai răscumpărat poporul lui Dumnezeu din orice trib, limbă, popor și națiune …” ( Apocalipsa 5 : 9, ESV)

Spălați pacatul departe

Dar dacă trăim în lumină, așa cum Dumnezeu este în lumină, atunci avem părtășie unul cu celălalt, iar sângele lui Isus, Fiul Său, ne curăță de orice păcat. (1 Ioan 1: 7, NLT)

Iertati-ne

Într-adevăr, sub lege aproape totul este curățat cu sânge și fără vărsarea sângelui nu există iertare a păcatelor . (Evrei 9:22, ESV)

Gratuit pe noi

… și de la Isus Hristos. El este martorul credincios al acestor lucruri, primul care a înviat din morți și conducătorul tuturor împăraților lumii. Toată gloria față de cel care ne iubește și ne-a eliberat de păcatele noastre, vărsându-și sângele pentru noi. (Apocalipsa 1: 5, NLT)

Justificați-ne

Deoarece, prin urmare, am fost îndreptățiți acum prin sângele Său, cu atât mai mult vom fi mântuiți de el din mânia lui Dumnezeu. (Romani 5: 9, ESV)

Curăță conștiința noastră vinovată

Sub vechiul sistem, sângele caprelor și taurilor și cenușa unei tinere vacă ar putea curăța corpurile oamenilor de impurități ceremoniale. Gândește-te doar cu cât mai mult sângele lui Hristos ne va purifica conștiințele de fapte păcătoase pentru a ne putea închina Dumnezeului cel viu. Căci prin puterea Duhului cel veșnic, Hristos Sa oferit lui Dumnezeu ca o jertfă perfectă pentru păcatele noastre.

(Evrei 9: 13-14, NLT)

Sfințiți-ne

De asemenea, Isus a suferit și în afara porții, pentru a sfinți poporul prin sângele său. (Evrei 13:12, ESV)

Deschideți calea spre prezența lui Dumnezeu

Dar acum v-ați unit cu Hristos Isus. Odată ce ați fost departe de Dumnezeu, dar acum v-ați apropiat de el prin sângele lui Hristos. (Efeseni 2:13, NLT)

Și astfel, dragi frați și surori, putem intra cu îndrăzneală în Sfânta Sfintelor din cer, datorită sângelui lui Isus. (Evrei 10:19, NLT)

Dă-ne pace

Căci Dumnezeu, cu toată plinătatea lui, a fost încântat să trăiască în Hristos și prin el Dumnezeu a împăcat totul cu el însuși. El a făcut pace cu tot ce este în cer și pe pământ, prin sângele lui Hristos pe cruce. ( Coloseni 1: 19-20, NLT)

Depășiți dușmanul

Și l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor și nu i-au iubit viața până la moarte. (Apocalipsa 12:11, NKJV )

Hristos ‘tăiat’ și Prezis în Detaliu

În ultimul articol , am văzut că Daniel a prezis cum Hristos va fi ”tăiat” după un anumit ciclu de ani. Și totul a fost realizat așa cum a prezis Daniel, prin triumful intrării lui Isus în Ierusalim – mai exact prin Hristosul Israelian – exact la 173 880 zile după Decretul Persan prin care Ierusalimul a fost refăcut. Această frază a fost o aluzie la ”tăierea lui Hristos” din Isaia: Semnul Rămurii: buturuga mortă reînviată. Dar ce reprezintă aceasta?

Isaia arată timpurile istoriei.

Isaia care a trăit în perioada Regilor Davidieni și care a scris de asemenea și alte profeții folosind tema aparte, anume tema Ramurilor. O temă spre exemplu, este Robul care slujește. Cine este ‘Robul’? Ce va face el? Dacă vreți, puteți să citiți în detaliu despre acest lucru, scris de Isaia. Eu voi reproduce mai exact și mai în detaliu și voi pune din când în când comentariile mele. (eu cred că în Biblia lui Cornilescu, ‘robul’ înseamnă sclav dar în engleză nu este ‘rob’ având chear o alta conotație de ‘servitor’)

Venirea Robul (Servitorul). Pasajul complect din Isaia 52: 13 – 53: 12

„Iată, Robul Meu va propăși; Se va sui, Se va ridica, Se va înălța foarte sus.
După cum pentru mulți a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor –
tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împărații vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor auzi ce nu mai auziseră.” (Isaia 52)

Vedem foarte clar că Isaia vorbește de Robul, adică un om care este Rob și se referă la ‘el’, ‘prin el’, ‘a lui’ și specific pentru timpul viitor (prin fraza ‘va acționa…’ , ‘va fi ridicat…’ și așa mai departe) și acest lucru există și este explicit în profeție. Dar ce se spune de fapt profeția?

Sacrificiul prin sânge

Când israeliții aduceau ofrande – prin preoții evrei – ofereau sacrificiul de sânge ca să spele păcatele lor. Dar aici explica cum oamenii israeliții, pot fi fie curățiți. Este însă posibil ca ‘multe popoare’ să fie stropite prin Robul său? Isaia spune că și oamenii care nu sunt evreii vor fi salvați de păcatele lor prin Robul său, așa cum în Vechiul Testament, preoții ofereau iertarea evreilor. Zaharia a prezis de asemenea despre Ramuri și faptul că va fii Rege și Preot, deoarece numai preotul avea dreptul să stropească cu sânge. Scopul este global, anume că ‘multe națiuni’ vor urmări pe parcursul istoriei, verificate cu sute de ani înainte prin Avraam, prin binecuvântarea de la Avraam la ‘toate națiuni’.

Dar prin stropirea cu sânge a multor națiuni, ‘aspectul’ și ‘forma’ Robului va însemna ca fiind ‘desfigurat’ și ‘rănit’. Mai mult, deși nu se știa clar ce va face Robul, se lasă sa se înțeleagă ca într-o bună zi națiunile ‘vor înțelege’.

Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului?
El a crescut înaintea Lui ca o odraslă [Domnul] slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. (Isaia 53)

Prin Robul Sau stropirea cu sângele mielului , multe națiuni fi salvate, dar mulți au gândit că era ‘disprețul’ și ‘respins’, plin de ‘suferință’ și ‘obișnuit cu suferința’.

Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit.
Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. (Isaia 53)

Isus sacrificat comparat cu Robul sacrificat

Robul va prelua suferințele ‘noastre’. Acest Rob va fi de asemenea ‘străpuns’ și ‘zdrobit’ pentru ‘fărădelegile noastre’, iar din cauza asta, noi, omenii (prin multe nații) vom trai în pace și vom fi vindecați. Surse seculare și biblice spun că în Vinerea Mare, cam cu 2000 de ani în urmă (dar totuși cu 700+ ani după ce Isaia a prezis) Isus a fost crucificat. Făcând lucrul acela, literar înseamnă că a fost străpuns, așa cum a prezis Isaia și fiind străpuns de cuie, a fost crucificat.

Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. (Isaia 53)

Noi am văzut deja cum Corupția (partea a 2-a…) ca ținta greșita, care din punct de vedere biblic definind păcatul, adică a greșit ținta. Precum o săgeată îndoită, noi rătăceam cu toții ca niște oi, adică unde ‘vroiam noi’. Robul preia păcatul nostru (adică nedreptatea) pe care le-am adus-o noi înșine.

Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. (Isaia 53)

Robul va fi ca un miel care mergea la ‘măcelărie’. Dar el nu va protesta și nu va ‘deschide gura’. Cu ceva mai devreme am vorbit despre Semnul lui Avraam, despre berbec că a substituit în locul fiul lui Avraam. Berbecul – adică oile, și a fost măcelărit. Și Isus a fost răstignit (adică măcelărit) la locul numit Muntele Moria = Ierusalim. Vedem de asemenea că miel a fost măcelărit pentru Paște – așa cum Isus a fost măcelărit în timpul Paștelui.

El a fost luat prin apăsare și judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? (Isaia 53)

Robul a fost ‘șters de pe pământul’ celor vii și ‘lovit de moarte’. Este exact ceea ce Daniel a folosit când a prezis ce se va întâmpla cu Isus când va fi prezentat ca Israel și Mesia. Isaia a prezis în detaliu cum va fi șters de pe fața pământului, însemnând de fapt ‘șters de pe pământul celor vii’ – adică mort! De aceia în funestul Vinerii Mari, Isus a murit, fiind literal ‘șters de pe pământul celor vii’, așa cum doar cu câteva zile înainte a fost prezentat ca un Mesia, intrând triumfător în Ierusalim.

Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui. (Isaia 53)

Isus a fost considerat un om rău și a fost executat (‘a fost pus între cei răi’), iar în Evanghelie ne spune că un om bogat care era și în Sinedriu, anume Iosif din Arimateea, a luat trupul lui Isus și la îngropat în propriu lui mormânt (Matei 27: 60). Astfel Isus a realizat două lucruri paradoxe, anume predicția că ‘a fost pus între cei răi’ dar și ‘la un loc cu cei bogați’.

Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmaşi, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. (Isaia 53)

Această moarte crudă nu a fost practic un accident sau un ghinion. Este explicit deci cine hotărâse, deci era deja hotărât ”de DOMNUL” , anume ca să fie zdrobit. Dar de ce? Precum mielul sacrificat în sistemul Mozaic, pentru ca oamenii să nu rămână în păcat și să fie fără pată, așa și viața Robului a fost oferită pentru ca oamenii ‘să fie fără pată’. Dar ce păcat? Să vedem dar de ce ‘multe națiuni’ au trebuit să verse sânge ca să fie spălați de păcat. De ce? Pentru că au ‘întors spatele’ și ‘au rătăcit’. Isaia spune nu numai pentru mine și tine ci pentru întreaga lume.

Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. (Isaia 53)

Prin pasajul acesta Robul înțelege grozăvia morții dar devine totuși optimist și în cele din urmă triumfător. După teribila suferință (fiind ‘șters de pe pământ’ și pus ‘în mormânt’), Robul vede cum ‘va învia’. Cum adică El să fie reînviat? Pentru aceasta am revizitat Învierea (nu este în românește). Vedem că Învierea a fost clar prezisă. Dacă posibilitatea de a face reînvierea este atât de mică, atunci omul care a prezis trebuia să prezică și alte lucruri de asemenea.

Mai mult, Robul care a văzut ‘rodul muncii sufletului Lui’ și va ‘lua asupra Lui povara’ pentru noi toți, El trebuie să fie ales ca ‘neprihănit’. Am văzut că Avraam a fost ‘creditat’ sau a devenit ‘neprihănit’. În mod asemănător Robul, va fi justificat sau creditat, neprihănit pentru ‘mulți’.

De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, și va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați. (Isaia 53)

Isus este Robul profețit

Pasajele privind Robul Său sunt atât de adevărate, crucificarea și Învierea lui Isus la fel, atât de incredibile în cât criticii cred că narativele Evangheliilor sunt aranjate ca să fie așa pentru Rob. Dar Isaia conclude cum, că criticii sunt greșiți. Concluzia este nu faptul că predicția privind crucificarea și Învierea ca atare, ci impactul avut la înmormântare cu sute de ani mai târziu. Și ce a prezis Isaia? Faptul că Robul, a fost înmormântat ca un ticălos, va fi într-o zi ‘mare’. Scrierile Evangheliilor nu ar fi putut să facă să coincidă narativele Evangheliilor de vreme ce Isus a murit cu doar câteva decade după crucificare, când moartea lui Isus era încă în dubiu. Isus era încă doar un lider superstițios și pernicios și departe de a fi încă o Evanghelie universală. Acum, după 2000 de ani noi vedem impactul morții și realizăm cum prin istorie, el a fost ‘mare’. Este imposibil ca scrierile Evangheliilor să poată să prevadă așa ceva. Dar Isaia a știut. Robul a știut de asemenea că prin Ramurile lui, el a fost voluntar sacrificat și prin asta mulți oameni și multe neamuri vor fi salvate de la păcat, prin vărsarea sângelui Mielului.

Mulți oameni ‘mari’ au avut elogii și biografii detaliate cu evenimentele vieților lor, cu scrierile și istoriile și admirația noastră după chiar sute de ani mai târziu dar Isus este unic prin detalii privind viața Lui, cu sute de ani înainte de a se naște. De aceia este bine și cu adevărat rezonabil să credem în El. De ce nu acceptați sacrificiul pentru sângele vărsat ?

Spre deosebire de Patriarhul Romaniei cu tot cu popimea lui -Patriarhul Nicodim s-a pocait si s-a nascut din nou …Ioan 3

1 Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor.

Nicodim. [Discuţia cu Nicodim, Ioan 3,1-21. Vezi harta p. 217; diagrama p. 230.] Un nume grec însemnând biruitor al oamenilor. În vremurile NT mulţi iudei adoptaseră nume greceşti. Discipolii Andrei, Filip, Didimus şi Alfeu purtau astfel de nume. Nicodim era un om cu avere, un Fariseu şi membru al consiliului naţional, Sinedriul.

Împărţirea pe capitole întunecă legătura naraţiunii din cap. 3 cu versetele finale din cap. 2. Convorbirea cu Nicodim ilustrează enunţarea din cap. 2,25, că Isus ştia ce este în om (vezi la cap. 3,3). El a recunoscut în acest fruntaş un sincer căutător după adevăr, un om căruia putea să-i încredinţeze o cunoaştere mai clară şi mai deplină a misiunii Sale de cum ar fi putut încredinţa celor mai mulţi oameni (cap. 2,24). Nicodim era o excepţie demnă de notat la principiul general enunţat în cap. 2,24.25. Astfel, chiar la începutul lucrării Sale publice, Isus a câştigat un prieten a cărui influenţă a dejucat planurile conducătorilor de a pune capăt lucrărilor Lui înainte de vreme (vezi cap. 7,50.51; cf. cap. 19,39; DA 176, 460).

Fruntaş. [Conducător, KJV]. Adică un membru al Sinedriului (vezi p. 67).

Iudeilor. Vezi la cap. 1,19.

2 Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.”

A venit la Isus. Vizita aceasta a avut loc pe Muntele Măslinilor (DA 168; cf. p. 685, 686), probabil nu la mult timp după prima curăţire a Templului, relatată în cap. 2,13-17. Nicodim fusese martor la întâmplarea aceea dramatică (vezi DA 168) şi fără îndoială Îl auzise pe Isus şi fusese martor la unele din minunile lui Mesia (cap. 2,23). Cu siguranţă el împărtăşea împreună cu alţi iudei nădejdea unui Mesia politic care să elibereze naţiunea din cătuşele Romei (vezi la Luca 4,19) şi trebuie să fi fost pus în nedumerire când Isus i-a explicat natura spirituală a împărăţiei Lui. Nicodim era din fire precaut şi nu s-a declaratpe faţă ca urmaş al umilului Nazarinean decât după crucificare (Ioan 19,39; cf. DA 177). Sămânţa sădită cu ocazia aceasta a căzut în pământ roditor, pentru ca să aducă mai târziu o recoltă bogată.

Noaptea. Dându-şi şi seama de atitudinea generală a conducătorilor faţă de Isus, Nicodim a considerat că este înţelept să nu-şi compromită reputaţia sau poziţia îngăduind să se ştie că Îl lua destul de mult în serios pe Isus pentru a căuta o întrevedere personală cu El. Precauţia aceasta a dat greutate eforturilor lui Nicodim de a-i abate pe conducători de la scopul lor de a-L aresta pe Isus.

Învăţătorule. Vezi la cap. 1,38.

Ştim. Nicodim era satisfăcut cu dovada aprobării divine ce reieşea din cuvintele şi faptele lui Isus. Ceilalţi conducători se bucurau de acelaşi prilej de a observa şi a considera natura împuternicirilor lui Isus (vezi cap. 2,18-20) şi fără îndoială ştiau tot atât de bine ca şi Nicodim concluzia la care arătau dovezile, dar îngâmfarea şi stricăciunea inimii i-a împiedicat să recunoască temeinicia ei, aşa cum a făcut Nicodim. El era unul din acei mulţi din cap. 2,23 care au crezut.

Un învăţător. Gr. didaskalos (vezi la cap. 1,38), un titlu de respect. Nicodim însuşi era învăţător [didaskalos] al lui Israel (cap. 3,10), dar era gata să-L accepte pe Isus – care nu avea o educaţie formală şi nici o permisiune oficială de a-i învăţa pe alţii – ca egal al său. Singura explicaţie a acestei vizite era că el simţea în propria inimă faptul că Isus era mai mult decât un simplu învăţător. La început, totuşi, mândria l-a împiedicat să dea pe faţă gândul său cel mai intim, că Isus ar putea să fie Mesia. Dar când reacţia lui este pusă în contrast cu aceea a celorlalţi conducători ai naţiunii, măsura în care dorinţa aprinsă după adevăr a biruit mândria este surprinzătoare.

De la Dumnezeu. Cuvintele acestea sunt în poziţia emfatică în textul grecesc. Prin ele Nicodim recunoaşte că minunile lui Isus constituiau împuterniciri care depăşeau orice autoritate omenească.

Nimeni. Minunile (vezi cap. 2,23) constituiau dovada puterii divine ce nu putea fi tăgăduită. La ocazii ulterioare Isus a îndreptat atenţia conducătorilor iudei la semnificaţia minunilor Sale ca atestând minunea Sa divină (vezi cap. 5,36; 10,38; cf. DA 406; vol. V, p. 209).

Pe care le faci Tu. Pronumele personal Tu este emfatic. Minunile lui Isus difereau de acelea alea altor oameni; ele dădeau dovada că erau autentice.

Dacă nu este Dumnezeu cu el. Minunile atestau aprobarea şi recunoaşterea divină. Nicodim urmărea dovezile până la concluzia lor logică.

3 Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”

Adevărat. [Adevărat, adevărat, KJV]. Vezi la cap. 1,51. Isus a trecut peste complimentul adus şi a adresat răspunsul Său la apelul după adevăr nerostit, dar ascuns în faptul că Nicodim Îl căutase pentru o convorbire particulară.

Din nou. Gr. anothen, care în altă parte în Ioan înseamnă de sus (cap. 3,31; 19,11; etc.). Cuvântul poate fi folosit bine în oricare sens şi nu este singur ce înţeles intenţiona Isus aici. Este clar că Nicodim l-a înţeles în sensul de din nou (v. 4), dar Isus poate vrea să spună de sus sensul în care anothen este folosit ulterior în acelaşi capitol (v. 31). De fapt, naşterea la care Isus Se referă aici este o a doua naştere, dar nu este o repetare a primei naşteri, aşa cum ar putea lăsa să se înţeleagă expresia din nou.

În acord cu teologia iudaică, a fi născut ca fiu al lui Avraam era aproape sigur o garanţie a primirii în Împărăţia cerului (cap. 8,33). Dar pentru ca să fie mântuiţi, neiudeii trebuia să devină fii ai lui Avraam prin adopţie. Nu l-ar fi mirat pe Nicodim să-L audă pe Isus spunând că neiudeii trebuiau să fie născuţi din nou pentru ca să poată vedea Împărăţia lui Dumnezeu, dar ideea că el, un iudeu precaut se afla în afară de cercul mântuirii era un gând nou şi tulburător. Doi ani şi jumătate mai târziu (cap. 8,39) Isus a declarat explicit că descendenţa din Avraam trebuie să fie socotită după asemănarea morală şi nu prin legătura fizică. Comparaţi învăţăturile lui Pavel asupra aceluiaşi punct (Romani 2,28.29; 9,6.7; 10,12.13; Galateni 3,9.28.29; etc.). Convertirea şi naşterea sunt la fel prin aceea că ambele marchează începutul unei vieţi noi (vezi la Ioan 1,13; Rom 6,3-6; 2 Corinteni 5,17; cf. Efeseni 4,22-24; Col 3,9-11).

Vedea. Adică, intra în (v. 5).

Împărăţia lui Dumnezeu. Isus Se referă în primul rând la împărăţia Sa spirituală, împărăţia harului divin (vezi la Matei 4,17; 5,2).

4 Nicodim I-a zis: „Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”

Poate el să intre? Nicodim ştia că Isus nu vorbea de renaşterea fizică şi răspunsul lui nu lasă să se înţeleagă că el gândea aşa. El doar recunoaşte imposibilitatea. Dar concluzia alternantă îi pare să fie la fel de incredibilă – ideea că el, un iudeu evlavios să aibă nevoie de experienţa pe care o menţionează Isus. El întâmpină dilema neînstare să accepte prima alternativă şi nedispus să o accepte pe cealaltă.

5 Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.

Adevărat, adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51.

Din apă şi din Duh. Acum Isus explică ce înseamnă a fi născut de sus (vezi la cap. 1,12.13). Referirea la apă este o aluzie clară la botezul cu apă, care era administrat prozeliţilor iudei şi era practicat de Esenieni (vezi p. 63, 91). În plus, de multe luni de zile Ioan boteza pe conaţionalii săi iudei în râul Iordan (Matei 3,5.6.11). Dar Fariseii, care afectau o măsură superioară de dreptate, refuzau botezul (Luca 7,30), pentru că Ioan făcea din el un simbol al pocăinţei (vezi la Matei 3,6). Fără îndoială Nicodim îl ascultase pe Ioan şi se poate să fi auzit cuvintele lui cu privire la botezul cu apă (Ioan 1,26) şi cu Duhul Sfânt (v. 33). Nicodim aştepta primirea în împărăţia lui Dumnezeu ca un iudeu născut în mod natural, evlavios, dar Isus declara că nimic mai puţin decât o transformare deplină a vieţii prin puterea Duhului Sfânt, nu era corespunzătoare. Vezi la Romani 6,3-6.

A fi născut din apă şi din Duh este echivalent cu a fi născut din nou, adică de sus (vezi la Ioan 3,3). Aceia care sunt născuţi de sus Îl au pe Dumnezeu ca Tată al lor şi seamănă cu El la caracter (vezi 1 Ioan 3,1-3; cf. Ioan 8,39.44). De aici înainte, ei aspiră, prin harul lui Hristos să trăiască mai presus de păcat (Romani 6,12-16) şi nu-şi predau voinţa la săvârşirea de păcat (1 Ioan 3,9; 5,18).

6 Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh.

Născut din carne. Adică, prin naştere naturală (vezi cap. 1,13). Principiul din lumea naturală, că toate cele vii se reproduc, după felul lor (Geneza 1,21) este la fel de adevărat în lumea spirituală. În NT carnea şi Duhul sunt opuse şi reprezintă două planuri de existenţă antitetice şi exclusive. Comparaţi Romani 6,12-18.

7 Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.”

Verset ce nu a fost comentat.

8 Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

Vântul. Gr. pneuma, duh, suflare, vânt. Aici evident este intenţionat înţelesul de pe urmă.

Aşa este cu oricine. Ca şi vântul, naşterea din nou este invizibilă. Argumentul că din cauză că naşterea din nou nu este evidentă pentru vederea naturală este deci o născocire a imaginaţiei şi nu este mai valabil decât dacă ar fi folosit cu privire la vânt. În fiecare caz judecata trebuie să fie bazată pe efectele produse.

9 Nicodim I-a zis: „Cum se poate face aşa ceva?”

Verset ce nu a fost comentat.

10 Isus i-a răspuns: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?

Învăţătorul lui Israel. [Un învăţător al lui Israel, KJV]. Literal, învăţătorul lui Israel. Nicodim era personal în încurcătură cu privire la lucrurile pe care ar fi trebuit să îi înveţe pe alţii.

11 Adevărat, adevărat îţi spun că Noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia Noastră.

Adevărat, adevărat. Vezi la Matei 5,18; Ioan 1,51.

Noi vorbim. Isus momentan vorbeşte la plural, poate pentru că afirmă un principiu general, un lucru adevărat şi cu privire la Sine şi cu privire la Nicodim. Ceea ce spusese Nicodim (v. 9) dădea la iveală faptul că, pentru un învăţător al lui Israel (v. 10), el nu ştia prea multe. Afirmaţiile şi întrebările lui Nicodim dau dovadă că el nu ştia. Cunoştinţa lui cu privire la mântuire era numai teoretică şi era întemeiată pe o teorie falsă despre ea. Dacă Nicodim ar fi încercat naşterea din nou, el nu numai că ar fi înţeles-o personal, dar ar fi fost în stare să vorbească în chip inteligent altora. Unii sugerează că prin noi Isus Se referă la persoanele Dumnezeirii.

Voi nu primiţi. Dacă persistă în a nu înţelege despre ce vorbeşte Isus, Nicodim s-ar clasa la un loc cu sufletele stricate din cap.1,11, care nu L-au primit.

12 Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti, şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?

Lucruri pământeşti. Deosebirea aici între lucrurile pământeşti şi lucrurile cereşti nu este cu totul clară. Poate că prin lucrurile pământeşti Isus se referă la principiile elementare ale mântuirii, ca naşterea din nou. În contrast, lucrurile cereşti ar fi tainele mai adânci ale lui Dumnezeu în care poate, numai un învăţător al lui Israel s-ar fi putut aştepta să aibă pătrundere. Nicodim se mai lupta încă cu principiile elementare şi era cu totul nepregătit să discute adevăruri mai profunde (cf.1 Corinteni 3,1.2; Evrei 5,12-14).

13 Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer.

Nimeni. Nimeni nu poate vorbi cu autoritate despre lucrurile cereşti decât dacă a fost în cer (cf. v. 11). Oamenii discern tainele cerului numai prin revelaţie, niciodată prin speculare cu privire la ele.

S-a suit în cer. Adică, nici o fiinţă omenească nu a mers la cer pentru a ajunge să cunoască lucrurile cereşti (v. 12). Numai Fiul Omului, care a venit din cer a fost acolo şi numai El singur poate să le descopere. Aici nu este o referire la înălţarea la cer a lui Hristos după înviere.

S-a pogorât din cer. Comparaţi cap. 6,33.38.41.42.50.51.58; vezi la cap. 1,14.

Fiul Omului. Titlul caracteristic al lui Isus pentru Sine, a cărui folosire aici este dovada că Isus încă vorbeşte. Vezi la Marcu 2,10.

Care este în cer. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 146) pentru omiterea acestei propoziţii. Dacă este păstrată, se referă la existenţa din veşnicie a lui Isus în cer, locaşul Său permanent. Poate, însă, expresia a fost adăugată de un copist ulterior şi astfel într-un timp când Isus era din nou în cer.

14 Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului,

Şarpele. Vezi la Numeri 21,6-9.

Tot aşa. În pustie privirea sinceră a credinţei aducea vindecare. Tot aşa credinţa în jertfa nemărginită de pe Calvar aduce vindecare de ravagiile păcatului. În cea din urmă zi a Sa de învăţătură în Templu, Isus a declarat, După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii (cap. 12,32). În Ioan expresia înălţat se referă totdeauna la crucificare (vezi cap. 8,28; 12,34; etc). Raportul evanghelic nu citează nici un alt caz în această perioadă timpurie a lucrării Lui când Isus să fi descoperit adevărul adânc făcut cunoscut aici lui Nicodim. Când L-a văzut pe Isus atârnând pe cruce, Nicodim trebuie să-şi fi amintit viu de figura cu Moise care a înălţat şarpele în pustie şi de cuvintele lui Isus că El va fi înălţat. Dar acest eveniment care a nimicit nădejdile ucenicilor, l-a convins pe Nicodim cu privire la divinitatea Fiului lui Dumnezeu (DA 775, 776). Dintre sinoptici, numai Matei (cap. 20,19) Îl citează pe Isus ca precizându-Şi moartea prin crucificare.

Trebuie. Sau este necesar ca. Oriunde foloseşte acest cuvânt cu privire la Sine (vezi cap. 9,4; 10,16; 12,34; cf. cap. 20,9) Isus afirmă necesitatea divină care L-a adus pe acest pământ pentru realizarea planului mântuirii. Vezi la Luca 2,49.

Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că cuvintele lui Isus se încheie cu v. 15 şi că începând cu v. 16 avem comentarii ale evanghelistului.

15 pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Crede. Vezi la cap. 1,12; 3.16.

Să nu piară. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte în v. 15, dar le atestă în v. 16.

16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

Atât de mult a iubit Dumnezeu. Cuvântul englezesc love este cu totul necorespunzător pentru a exprima adâncimea interesului preocupat exprimat de cuvântul grecesc agape, iubire, şi agapao, a iubi (vezi la Matei 5,43). Iubirea este atributul suprem al Creatorului cu privire la făpturile Sale. Ea este forţa care domină în cârmuirea divină. Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8).

Ioan vorbeşte despre sine ca fiind ucenicul pe care îl iubea Isus (cap. 21,7; cf. cap. 13,23; 19,26; 20,2; 21,20), adică, îl iubea mai presus de orice. Motivul era pur şi simplu acela că Ioan, mai mult decât oricare din ceilalţi ucenici colegi cu el, se supunea influenţei vieţii desăvârşite a lui Isus şi cu timpul a ajuns să înţeleagă şi să reflecteze desăvârşirea acelei vieţi mai deplin ca ei (vezi p. 891, 892). Ioan era astfel mai bine calificat decât ceilalţi ucenici să aprecieze mărimea şi măreţia iubirii divine şi să o explice semenilor săi. Lucrul acesta încearcă să-l facă în Ioan 3,16 – Atât de mult a iubit Dumnezeu. În 1 Ioan 3,1 el explică din nou: Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl. Cuvintele îi lipsesc ca să exprime adâncimea acelei iubiri veşnice, neschimbătoare şi Ioan pur şi simplu îi invită pe oameni să o vadă [privească]. Expresia supremă a iubirii divine este darul Tatălui în Fiul Său (Ioan 3,16), prin care se ajunge să fie posibil ca noi să ne numim copii ai lui Dumnezeu (1 Ioan 3,1). Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi (Ioan 15,13).

Lumea. Gr. kosmos, lumea ca o entitate creată şi organizată (vezi la Matei 4,8). Iubirea lui Dumnezeu cuprinde toată omenirea, dar trag folos direct numai aceia care răspund la ea (vezi la Ioan 1,12). Iubirea cere reciprocitate pentru a fi pe deplin eficientă. Dar lucrul plin de însemnătate, iubirea lui Dumnezeu cuprinde atât pe aceia care o resping, cât şi pe aceia care o primesc. Nimeni din cei pierduţi nu Îl poate acuza pe Dumnezeu că nu i-a iubit. A afirma că Dumnezeu a predestinat anumite persoane să se piardă indiferent de propria lor alegere în chestiune înseamnă a spune că El le urăşte. Înseamnă a-L stigmatiza ca nedrept şi a arunca asupra Lui vina sorţii lor. Vezi Romani 5,8; 2 Corinteni 5,19; vezi la Ioan 3,17-20.

Că a dat. Iubirea este adevărată numai când este în acţiune. Iubirea lui Dumnezeu pentru păcătoşi L-a determinat să dea tot ce a avut pentru mântuirea lor (vezi Romani 5,8). Esenţa iubirii este jertfirea de sine pentru alţii; egoismul este antiteza iubirii.

Singurul Său Fiu. [Singurul născut Fiul al Său, KJV]. Literal, singurul Său Fiu (vezi Nota adiţională la capitolul 1; vezi la Luca 1,35; Ioan 1,14).

Oricine. Nu există limite la iubirea lui Dumnezeu. Nu există nimeni căruia El să-i refuze arbitrar beneficiile harului mântuitor. Există doar o singură condiţie – credinţa în Hristos şi conlucrarea binevoitoare cu El (vezi la cap. 1,12). Bunătatea lui Dumnezeu este ceea ce conduce la pocăinţă (Romani 2,4). Lumina dragostei Lui topeşte inimile împietrite, aduce înapoi pe cei pierduţi şi face sfinţi din păcătoşi.

Crede. Vezi la cap. 1,12.

Piară. Gr. apollumi, a nimici cu totul, a şterge, a se topi în nefiinţă. Plata păcatului este moartea (Romani 6,23). Opusul vieţii veşnice nu este chin veşnic, ci desfiinţare veşnică. Păcatul are în sine seminţele nimicirii. Moartea are loc, nu doar pentru că Dumnezeu o vrea, ci pentru că păcătosul alege să se despartă de Dumnezeu care este izvorul vieţii.

Viaţa veşnică. Gr. zoe aionios. În Ioan adjectivul aionios, veşnic apare numai cu cuvântul zoe, viaţă (cap. 3,15.16.36; 4,14.36; 5,24.39; 6,27.40.47.54.68; 10,28; 12,25.50; 17,2.3). Pentru însemnătatea cuvântului zoe vezi cap. 1,4 şi a lui aionios, vezi al Matei 25,41. Textul grec la Ioan 3,16 zice literal să poată stărui în viaţa veşnică. Viaţa veşnică este viaţă care dăinuieşte pururi, viaţă care nu are sfârşit. Ea devine posibilă numai prin legătură neîntreruptă cu Izvorul vieţii.

În 1 Ioan 5,11 evanghelistul subliniază faptul că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică [zoen aionion]. Darul vieţii veşnice a fost adus atunci când Dumnezeu a dat darul de neexprimat al Fiului Său. Este privilegiul creştinului sincer să se bucure că are viaţa veşnică acum, ca dar de la Dumnezeu şi că viaţa aceasta este în Fiul Său (1 Ioan 5,11; cf. cap. 3,2), Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa (1 Ioan 5,12). Posedarea vieţii veşnice este condiţionată de rămânerea lui Hristos în inimă prin credinţă. Cel care crede are viaţa veşnică şi a trecut de la moarte la viaţă (vezi la Ioan 5,24.25; 6,54; 8,51).

17 Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis. Echivalent cu Dumnezeu a dat (Ioan 3,16; cf. Matei 15,24; Marcu 9,37; Luca 4,18.43). Ioan nu este preocupat aici cu legăturile teologice între Cel trimis şi Cel care L-a trimis, ci cu scopul trimiterii (vezi la Matei 1,2.3). Trimiterea lui Isus nu lasă să se înţeleagă nici superioritate în Trimiţător, nici inferioritate în Cel trimis. În toată veşnicia trecută Hristos a fost egal cu Dumnezeu (Ev 615; vezi la Ioan 1,1).

Fiul Său. Vezi la Luca 1,35; Ioan 1,14.

În lume. Adică, la întrupare (vezi la cap. 1,14).

Să judece lumea. [Să osândească lumea, KJV]. Ioan se grăbeşte să explice (v. 18.19) că aceia care nu cred în Fiul au şi fost judecaţi [deja condamnaţi], pur şi simplu pentru că refuză să creadă. Scopul lui Dumnezeu în trimiterea Fiului Său în lume este de a mântui lumea. Dacă datorită venirii Mântuitorului, unii semeni au parte de condamnare, Dumnezeu nu poate fi învinovăţit. Condamnarea nu rezultă din venirea adevăratei Lumini (vezi la cap. 1,4-9), ci din depărtarea oamenilor de la Lumină datorită unei preferinţa pentru întuneric. Iudeii şi-L închipuiau pe Mesia că vine ca judecător să condamne pe necredincioşi (vezi la Luca 4,19) şi că îngerii se bucură de nimicirea celor pierduţi (vezi la cap. 15,7). Dar Hristos nu a venit să condamne lumea, aşa cum merita, ci să o mântuiască (cf. DA 25).

Prin El. Vezi la Matei 1,21; Luca 19,10. Dumnezeu voia ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi prin marele dar al Fiului Său S-a îngrijit de mântuirea lor. Dar voia lui Dumnezeu trebuie să fie confirmată de voia fiecărui om în parte pentru ca ea să fie lucrătoare pentru el. Mântuirea este numai pentru cei care cred şi Îl primesc pe Hristos (vezi la Ioan 1,12; 3,16).

18 Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

A şi fost judecat. [A şi fost condamnat, KJV]. După cum cei care cred în Hristos sunt îndreptăţiţi în virtutea credinţei lor în El, aşa şi cei care nu cred sunt automat condamnaţi din cauza lipsei lor de credinţă. N-a fost niciodată voia Tatălui ca unii să respingă pe Hristos iar aceia care fac aşa ceva îşi atrag prin aceasta osânda. Tot ce nu vine din încredinţare este păcat (Romani 14,23). Această condamnare nu era scopul venirii Mântuitorului în lume, dar pentru aceia care nu cred ea este un rezultat inevitabil al venirii Sale. Dumnezeu a predeterminat ca aceia care cred să fie mântuiţi şi aceia care nu cred să fie pierduţi, dar El a lăsat pe seama fiecărui om să aleagă dacă să creadă sau să nu creadă. În sensul acesta cazul fiecărui credincios şi a fiecărui necredincios, a fiecărui sfânt şi a fiecărui păcătos, a fost hotărât când a fost statornicit de prima dată planul mântuirii, dar a fost lăsat pe seama fiecărei persoane să aleagă dacă să fie sfânt sau păcătos. Aceasta este predestinaţia biblică. La judecata finală , sentinţa va fi pronunţată asupra oamenilor individual aşa cum, cu multă vreme înainte, a fost pronunţată asupra lor colectiv. Vezi la Ioan 3,19; 5,29; Efeseni 1,3-12.

Numele. Vezi la cap. 1,12.

Singurul Fiu. [Singurului născut, KJV]. Vezi la cap. 1,14.

Fiu al lui Dumnezeu. Vezi Nota adiţională la capitolul 1; vezi la Luca 1,35.

19 Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.

Judecata. [Condamnarea, KJV]. Gr. krisis, procesul de judecare, nu krima, sentinţa sau rezultatul judecării.

Lumina a venit. Vezi la cap. 1,4.5.9. Aici Ioan explică cum vine condamnarea asupra oamenilor. Nu pentru că Dumnezeu a voit ca unii oameni să fie pierduţi (vezi la cap. 3,18), ci pentru că unii oameni au preferat întunericul şi nu lumina. Sentinţa nu este arbitrară, ci rezultatul inevitabil al legii că plata păcatului este moartea (Romani 6,23). Soarta fiecărui om e determinată de propria sa reacţie la lumină. Câtă vreme oamenii rămân neluminaţi nu există condamnare (Psalmii 87,4.6; Ezechiel 3,18-21; 18,2-32; 33,12-20; Luca 23,34; Ioan 15,22; Romani 7,7.9; 1 Timotei 1,13), dar când lumina adevărului străluceşte în inima lor n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor (Ioan 15,22). Oameni care nu sunt dispuşi să renunţe la căile lor rele preferă întunericul şi în felul acesta ei se orbesc faţă de lumină (2 Corinteni 4,4). Pe de altă parte, Isus a făgăduit că aceia care aleg să-L urmeze, nu vor umbla în întuneric (Ioan 8,12) şi nimeni nu-i va smulge din mâna Lui (cap. 10,28).

20 Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.

Urăşte lumina. Numai cine urăşte lumina adevărului va fi orbit de cel rău (vezi la v. 19). El evită lumina pentru acelaşi motiv pentru care un hoţ evită un poliţist.

21 Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.”

Lucrează după adevăr. [Face adevăr, KJV]. Adică, doreşte tot mai înfocat ca principiile adevărului să devină mai pe deplin lucrătoare în viaţa lui. Împreună cu Pavel, o astfel de persoană recunoaşte că în el nu locuieşte nimic bun (Romani 7,18) şi că meritul pentru o viaţă biruitoare aparţine lui Dumnezeu, care a făcut lucrul acesta posibil prin Isus Hristos (Romani 8,1-4; 1 Corinteni 15,57; Galateni 2,20). Vezi la Matei 5,48.

22 După aceea, Isus şi ucenicii Lui au venit în ţinutul Iudeii; şi stătea acolo cu ei şi boteza.

După aceea. [După aceste lucruri, KJV] [Lucrarea în Iudea, Ioan 3,22-36. Vezi harta p. 221; diagrame p. 229, 230]. Gr. meta tauta, o expresie tranziţională obişnuită (vezi cap. 5,1; 6,1; 7,1). Aceste lucruri, evenimentele din cap. 2,13 la 3,21 au avut loc la Paştele din anul 28 d.Hr., sau la scurt timp după aceea.

Ucenicii Săi. Ioan, Andrei, Petru, Filip şi Natanael (vezi cap. 1,40-45).

În ţinutul Iudeii. Evenimentele din cap. 2,13 la 3,21 au avut loc în Ierusalim sau în apropiere de el. Din Ierusalim, Isus Şi-a extins acum lucrarea în oraşele şi satele Iudeii, unde a lucrat timp de vreo opt luni de zile, cam din aprilie până în decembrie în anul 28 d.Hr. (vezi diagramele p. 229, 230; vezi Nota adiţională din Luca 4). Cu excepţia scurtei relatări din Ioan 3,22-36 relatarea evanghelică tace cu privire la amănuntele acestei perioade a lucrării Domnului.

Isus a devotat faza de început a lucrării Sale publice Ierusalimului şi Iudeii, cu obiectivul specific de a da conducătorilor un prilej să vadă dovezile misiunii Sale divine, să-L accepte ca Mesia şi să conducă naţiunea mai departe la împlinirea sarcinii încredinţate de Dumnezeu (DA 231; vezi vol. IV, p. 26-30). Dar, în ciuda succesului aparent, lucrarea iudeană a fost în cea mai mare măsură lipsită de rezultate practice (vezi DA 194, 245). De fapt, mai multe convertiri adevărate au avut loc în Ziua Cincizecimii decât în cursul întregii lucrări de pe pământ a lui Hristos (vezi Materialul suplimentar EGW la Fapte 2,1-4.14.41). Marea popularitate a lui Isus (Ioan 3,26) a trezit gelozia ucenicilor lui Ioan pentru învăţătorul lor, care predica şi boteza în acelaşi timp şi în acelaşi ţinut. De aceea, cam prin luna decembrie, Isus S-a retras temporar în Galileea (cap. 4,1-3). El S-a reîntors la Ierusalim pentru Paştele anului 29 d.Hr., când lucrarea Lui iudeană timpurie a ajuns la o încheiere oficială şi El Şi-a mutat eforturile în Galileea (vezi Nota adiţională la Luca 4; diagrama p. 229; vezi la Matei 4,12; Luca 4,16).

Sta acolo…boteza. Verbul din textul grec indică o lucrarea prelungită. Botezând, Isus a dat propria Sa aprobare lucrării înainte mergătorului Său, dar a lăsat botezarea propriu-zisă pe seama ucenicilor Săi (cap. 4,2). Ca şi Ioan, Isus căuta fără îndoială locuri unde erau multe ape (cap. 3,23). Cu privire la ritualul botezului însuşi vezi la Matei 3,6.

23 Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape; şi oamenii veneau ca să fie botezaţi.

Ioan boteza şi el. Lucrarea lui Ioan a continuat până cel puţin după retragerea temporară a lui Isus din Iudea, cam prin luna decembrie. El a fost arestat şi întemniţat între timpul acela şi Paştele următor (vezi Nota adiţională la Luca 4; diagrama p. 229; vezi la Luca 3,19.20).

Enon aproape de Salim. Aşezarea acestor vechi locuri nu este certă. Conform cu W.F.Albright, identificarea cea mai probabilă pare să fie modernul Salim, cam la 4 mile la sud-est de Nablus şi Şechem şi satul modern învecinat Ainun (W.F.Albright, The Background of the New Testament and Its Eschatology, în Studies in Honor of C.H.Dodd, p. 159). Satele acestea sunt în apropiere de izvoarele de apă Wadi Far’ah, unde sunt numeroase izvoare. Amplasarea tradiţională târzie la câteva mile sud-est de Scythopolis (Bet-şan) este aproape de Râul Iordan, dar ar fi fără rost ca Ioan să sublinieze că acolo erau multe ape. Descrierea aceasta a fi semnificativă numai pentru o localitate comparativ obscură unde posibila lipsă a unei cantităţi abundente de apă ar putea ridica

o bănuială cu privire la felul în care putea să fie săvârşit ritualul botezului. Vezi harta din faţa, p. 321.

Multe ape. Comentariul acesta atrage atenţia la botezul prin scufundare în care multe ape ar fi indispensabile. Vezi la Matei 3,6; Romani 6,3-6.

24 Căci Ioan încă nu fusese aruncat în temniţă.

Aruncat în temniţă. Ioan a fost în temniţă cam un an, de prin jurul Paştelui, anul 29 d.Hr., până prin acelaşi timp în anul următor (vezi la Luca 3,19.20).

25 Între ucenicii lui Ioan şi între un iudeu s-a iscat o neînţelegere cu privire la curăţare.

S-a iscat o neînţelegere. Deşi de frica poporului (Matei 21,26), autorităţile iudaice au evitat un atac pe faţă contra lui Ioan, ei au căutat căi mai puţin bătătoare la ochi pentru a-i stingheri lucrarea. Botezul era ceva central în predica lui Ioan (Marcu 1,4; Luca 3,3), ca un simbol de pocăinţă şi de curăţire de păcat. Iudeii practicau botezul prozeliţilor, pentru curăţirea ceremonială a convertiţilor dintre Neamuri (vezi la Ioan 3,3-5). Dar Ioan cerea iudeilor să accepte ritualul şi făcea din el un semn de pocăinţă şi de întoarcere de la o viaţă de păcat. Este adevărat că Esenienii practicau botezul mult mai aproape de sensul în care îl întrebuinţa Ioan (vezi p. 63, 91), dar ei erau puţini la număr şi aveau o slabă influenţă asupra vieţii şi gândirii naţiunii.

Un iudeu. [Iudei, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 146) pentru exprimarea un iudeu. Curăţire. Anume, spălare ceremonială.

26 Au venit deci la Ioan şi i-au zis: „Învăţătorule, Cel ce era cu tine dincolo de Iordan şi despre care ai mărturisit tu, iată că botează, şi toţi oamenii se duc la El.”

Învăţătorule. [Rabi, KJV]. Vezi la cap. 1,38.

Cel ce era cu tine. Vezi cap. 1,29-36.

Iată că botează. Vezi la cap. 4,2.

Toţi se duc la El. [Toţi oamenii vin la El, KJV]. Predica lui Ioan fusese primită cu atâta aclamaţie din partea poporului încât cărturarii şi Fariseii au ajuns geloşi pe el (vezi la cap. 1,19-25). Dar aici era un Învăţător şi mai popular ca Ioan. Ucenicii lui Ioan luau în nume de rău succesul aparent al lui Isus şi au ajuns geloşi pentru învăţătorul lor (cf, Marcu 9,38). Ei socoteau că întrucât botezul lui Ioan era ceva caracteristic lui (vezi Ioan 3,25), Isus şi alţii care nu erau direct asociaţi cu Ioan şi cu ei nu aveau dreptul să administreze ritualul botezului în felul şi pentru scopul pentru care îl făcea Ioan.

27 Drept răspuns, Ioan i-a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer.

Un om nu poate să ia. [Un om nu poate primi, KJV]. Ioan recunoştea că succesul lui venise din cer şi îşi afirma credinţa lui că succesul mai mare care însoţea acum ostenelile lui Isus trebuia să fie la fel din cer. În amândouă cazurile iniţiativa era din partea lui Dumnezeu şi ce drept aveau oamenii să discute faptele lui Dumnezeu? Ioan avea încredere în propria sa însărcinare dumnezeiască şi prezisese de la început venirea Unuia mai mare decât el (cap. 1,26.27). De ce să ia el în nume de rău împlinirea propriei sale preziceri?

Umilinţa deplină şi supunerea neegoistă a lui Ioan sunt trăsături caracteristice ale adevăratului urmaş al lui Hristos. Ioan era în stare să spună: El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (cap. 3,30) numai pentru că înţelegea clar propria sa legătură cu Mesia şi pentru că atingerea iubirii divine îl transformase (vezi DA 179).Mândria şi gelozia îi asaltau în zadar echilibrul intelectual şi emoţional.

28 Voi înşivă îmi sunteţi martori că am zis: „Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui.”

Îmi sunteţi martori. Atitudinea lui Ioan faţă de Hristos era deja înregistrată în memoria ucenicilor lui.

Nu sunt eu Hristosul. Vezi la cap. 1,20.

Sunt trimis înaintea Lui. Vezi la Matei 3,3.

29 Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, este deplină.

Cine are mireasă. Legătura lui Dumnezeu cu poporul Său este comparată adesea cu aceea a unui mire faţă de mireasă (vezi Isaia 54,5; Ieremia 2,2; 3,20; Ezechiel 16,18; 23,4; Osea 2,19.20; 2 Corinteni 11,2; Efeseni 5,25-27; etc.) Acum Isus părea că câştigă cu succes poporul Israel pentru Sine.

Prietenul mirelui. Prietenul mirelui era mijlocitorul care făcea aranjamente între familia mirelui şi aceea a miresei. Lui i-ar fi făcut plăcere când tranzacţia ajungea la un punct culminant fericit. Ioan îşi împlinise rolul încredinţat lui de a-l chema pe Israel să accepte pe Dumnezeu şi Învăţătorul lui spiritual şi acum se bucura de succesul evident al Aceluia în favoarea Căruia lucrase. Propria lui bucurie se împlinea în felul acesta. Vezi la Marcu 2,19.

Stă şi-l ascultă. Poate Ioan vorbeşte despre prietenul mirelui ca fiind atent să afle dorinţele mirelui şi să le împlinească. Sau, Ioan s-ar putea referi la momentul când mirele salută pe mireasa sa pentru prima dată faţă către faţă şi cavalerul de onoare se bucură de încheierea cu succes a sarcinii sale. La fel, Ioan nu putea să regrete că oamenii erau atraşi la Hristos; de fapt aceasta împlinea nădejdile lui cele mai dragi.

30 Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.

Trebuie ca El să crească. Vezi la v. 27, 29. Nu ar fi putut să fie altcumva, declară Ioan. Acestea sunt aproape cele mai de pe urmă cuvinte relatate ale lui Ioan înainte de întemniţarea lui. Cu siguranţă, niciodată nu au fost rostite cuvinte mai umile, mai supuse, mai neegoiste ca acelea ale lui Ioan cu ocazia aceasta. În floarea vieţii şi a lucrării Lui el este chemat să se retragă şi să lase câmpul altora. Cu siguranţă că nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul (Matei 11,11).

31 Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi.

Cel care vine. Un idiom tehnic iudaic însemnând Mesia (vezi Matei 11,3; 21,9; 23,39; Luca 7,19; etc.; vezi la Ioan 1,14).

De sus. Gr. anathen (vezi la v. 3). Hristos a venit de sus pentru ca oamenii să poată fi născuţi de sus. Pentru că Hristos a venit de sus declară Ioan este numai drept şi vine – de fapt, este necesar – ca El să fie mai presus de toţi cei ca căror obârşie este de pe pământ.

De pe pământ. Ceea ce este de origine pământească este pământesc şi în natură.

Vorbeşte ca de pe pământ. Ioan era de pe pământ şi vorbea ca un om. Isus era de sus şi vorbea cu înţelepciune de sus. Nu e de mirare că oamenii se întorceau de la Ioan la Isus, de la cel mai mic la cel mai mare.

Este mai presus de toţi. Pot fi arătate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea acestei expresii folosite a doua oară în v. 31. Dacă cuvintele acestea sunt omise, v. 31 se contopeşte cu v. 32 pentru a zice: Cel care vine din cer mărturiseşte despre ce a văzut şi auzit. Dacă este păstrată expresia aceasta, Ioan admite că Hristos este infinit mai mare decât el însuşi, mai mare, de fapt, decât toţi oamenii şi refuză să se considere un rival al lui Isus.

32 El mărturiseşte ce a văzut şi a auzit, şi totuşi nimeni nu primeşte mărturia Lui.

A văzut şi a auzit. Adică, ceea ce Hristos a văzut şi auzit cu privire la caracterul şi voia Tatălui (vezi la v. 11-13). Ioan reaminteşte mereu cititorilor săi că mărturia lui Isus cu privire la lucrurile cereşti îşi avea obârşia în Tatăl (vezi cap. 8,40; 15,15; etc.).

Nimeni nu primeşte. O hiperbolă retorică scoţând în evidenţă cât de puţini din mulţimea care Îl urma pe Isus Îl acceptau cu adevărat ca Trimis al lui Dumnezeu (cf. cap. 1,11; 2,24). Că unii oameni, într-adevăr au primit şi au crezut mărturia lui Isus reiese din cap. 3,33 (cf. cap. 1,11.12).

33 Cine primeşte mărturia Lui adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul.

Cine primeşte. [A primit, KJV]. Vezi la cap. 1,12. Unii oameni stau ca excepţii demne de notat faţă de enunţarea generală a versetului precedent.

Adevereşte. [A pus pecetea sa, KJV]. Punând pecetea sa personală pe un document, o persoană atestă acurateţea şi valabilitatea lui, adăugând în felul acesta mărturia lui personală la cele declarate de document. Primind pe Isus Hristos cineva exprimă propria sa convingere că solia lui Dumnezeu cu privire la El este adevărată.

Că Dumnezeu spune adevărul. [Că Dumnezeu este adevărat, KJV]. Adică, solia lui Dumnezeu cu privire la Isus ca Hristos este adevărată. Pentru expresia negativă a acestui acelaşi adevăr vezi 1 Ioan 5,10.

34 Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură.

L-a trimis Dumnezeu. Adică, Hristosul (vezi la cap. 1,14; 3,31). Cu privire la sensul în care Tatăl a trimis pe Fiul pe acest pământ vezi la v. 17, Isus a venit nu în numele Său personal şi vorbind cuvintele Lui, ci în numele Tatălui, vorbind cuvintele Tatălui (cf. cap. 5,19.30; etc.).

Cu măsură. Adică, cu economie. Ioan declară că motivul pentru care lucrarea lui Isus a fost atât de plină de succes este faptul că El a venit de sus (v. 31) şi că trăind aici ca om între oameni, El a fost umplut de Duhul Sfânt. Ioan nu putea pretinde nici una din calificările acestea în aceeaşi măsură în care le avea Isus şi Isus este deci infinit superior lui Ioan. În cel mai bun caz, Ioan putea să cunoască în parte şi…să prorocească în parte (1 Corinteni 13,9). Ca fiinţă divină Isus nu avea nici o nevoie ca să-I fie dat Duhul Sfânt; dar ca fiinţă omenească, tot ce avea El primise de la Tatăl.

35 Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui.

Iubeşte pe Fiul. Aşa cum fusese atestat de glasul din cer la botezul Lui (vezi la Matei 3,17). Înainte de venirea pe acest pământ, Tatăl şi Fiul erau asociaţi într-o comuniune veşnică (vezi la Ioan 1,1). Dar Ioan vorbeşte aici de iubirea Tatălui pentru Fiul Său în starea Lui întrupată, trăind pe pământ ca om între oameni. Iubirea infinită care exista între Tatăl şi Fiul în decursul veşniciei nu fusese slăbită de întrupare.

A dat toate. Chiar ca om între oameni Isus avea deplină autoritate să lucreze în numele Tatălui. Comparaţi Ioan 5,22.27.26; 13,3; 17,2.24; etc.; vezi la Matei 11,27; 28,18).

36 Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”

Cine crede. Literal, cine stăruie să creadă. A ajunge odată în har nu este de ajuns; un om trebuie să rămână în har dacă vrea să intre în împărăţie. Situaţia unui om înaintea Tatălui este determinată de atitudinea lui faţă de Fiul. Vezi la cap. 1,12; 3,15.16.

N-ascultă. [Nu crede, KJV]. Gr. apeitheo, literal a fi neascultător ca în 1 Petru 2,7.8. Totuşi, apeitheo se referă la o stare de răzvrătire a minţii şi a voinţei şi nu la fapte de neascultare. Comparaţi Efeseni 5,6, unde forma substantivală a aceluiaşi cuvânt este tradusă neascultători. Starea minţii determină cursul vieţii. Comparaţi Ioan 3,18.

Nu va vedea viaţa. Adică, nu va participa la viaţa veşnică (vezi v. 16; vezi la v. 3). Un om nu Îl poate respinge pe Hristos şi să aştepte să câştige viaţa veşnică direct de la Tatăl.

Mânia lui Dumnezeu. Vezi la Romani 1,18. Pentru acelaşi cuvânt tradus mânie şi folosit cu privire la Hristos vezi la Marcu 3,5. Mânia lui Dumnezeu este îndreptată contra oricărui păcat. Dumnezeu a oferit o cale prin care oamenii să poată scăpa din ghearele păcatului, dar dacă refuză să fie despărţiţi de el, în mod inevitabil vor avea parte de soarta lui şi vor fi desfiinţaţi odată cu el.

Top 14 cele mai PERICULOASE plante din casa ta;Top 5 ceaiuri din plante medicinale existente în România;Plante care purifica aerul din interior! Plante/flori de apartament otrăvitoare pentru pisica ta; Ulcer bucal si afte? Remediile acestea naturiste te scapa imediat de problema ;Simptomele scoliozei ; Guta – Alimente indicate pentru această afecţiune ;Ce este colica renală ;Iată ce spun unghiile despre sănătatea ta ;Ceapa, leacul bun în răceală, dar şi în boli grave. Află cum să o consumi! ;Cele mai bune ceaiuri împotriva indigestiei; Infarct: este mai bine să te naști iarna decât vara; Fibromialgia: 5 simptome care ar trebui să te facă să te gândești la boală

////////////////////////////////////////////////////

Top 14 cele mai PERICULOASE plante din casa ta

Plantele de cameră au fost din totdeauna marea atracție a gospodinelor. Deși sunt apreciate pentru calitățile lor ornamentale și de purificare a aerului, unele dintre aceste plante pot reprezenta un adevărat pericol pentru sănătatea celor din jur, atât adulți și copii, cât și animale de companie.

În acest sens, vă prezentăm o serie de plante care potrivit specialiștilor sunt toxice și la care ar fi bine să renunțați.

Azalee

Despre azalee se spune că sunt plantele de apartament ideale. Dacă nu știați, azaleea este o plantă frumoasă și…toxică! Frunzele plantei, ovale, de culoare verde, sunt nocive. Odată ingerate, frunzele conțin toxine ce pot provoca iritații ale gâtului, alte senzații fiind greața, senzația de vomă și diareea. În cazuri mai grave, frunzele acestei plante pot provoca convulsii şi încetinirea bătăilor inimii.